Valorificarea Potentialului Etno Folcloric al Tarii Oasului

LUCRARE DE LICENȚĂ

VALORIFICAREA POTENȚIALULUI ETNO-FOLCLORIC AL ȚĂRII OAȘULUI

CUPRINS

INTRODUCERE

Țara Oașului este una dintre cele mai originale și mai pitorești zone etno-folclorice din România, dezvăluindu-se ca o vatră de neam românesc cu o bogată istorie. Studiul realizat asupra zonei are rolul de a reliefa calitățile deținute de către regiune, de a sublinia odată în plus străvechile obiceiuri și datini, pământul ce se metamorfozează sub migrația turmelor de oi, lutul ce se convertește în forma blidului, cămășile în care oșencele au depus atâta suflet, focul tare al pălincii și multe alte lucruri ce sunt specifice zonei.

În lucrarea de față se va prezenta un studiu de etno-folclor, ce va pune în relief toate aspectele importante pentru care zona s-a dezvoltat ca o entitate etnografică, plină de obiceiuri și tradiții, mândră de faptul că deține denumirea de ”țară”. Aceasta denumire este caracteristică și pentru alte zone, alte ”țări” din România, toate reprezentând cele mai autentice și mai variate înfățișări ale civilizației țărănești, unde s-au păstrat cu multă dragoste: tradițiile, portul, obiceiurile și credințele locale, aspectele originale ale artei populare. Numele Oaș înseamnă „proprietate a cuiva în raza satului“, cu semnificația „loc apărat“ de la forma de cetate apărată de dealurile împădurite, iar faptul că numele a fost păstrat încă din Evul Mediu dovedește că această realitate istorică s-a manifestat puternic, dând nota dominantă a acestui ținut.

Sub aspectul etnografiei, Țara Oașului a fascinat întotdeauna prin bogăție și diversitate, prin originalitate, dând dovadă de o puternică spiritualitate autentică, atrăgând un număr considerabil de turiști. Zona este o unitatea geografică foarte bine conturată, fiind ca o insulă întinsă între înălțimile împădurite ce o cuprind de jur împrejur. Țara Oașului cuprinde anumite aspecte naturale care au avut un rol important în schimbarea structurii vieții economice a întregii regiuni și în menținerea trăsăturilor etnice deosebite, cu oameni care se îmbracă în același mod și cu manifestări sociale asemănătoare de la un sat la altul.

În vederea realizării lucrării de față, au fost folosite o serie de metode, ca de exemplu, metoda analizei zonei și a formelor de turism identificate la nivelul acestuia, a strategiilor și măsurilor de dezvoltare a turismului, a infrastructurii existente. O altă metoda folosită este cea de cabinet, în care am obținut informații despre arealul studiat, întocmind și un plan de desfășurare al lucrării. Metoda de teren a presupus o cartare geografică a orașului, culegerea de informații și imagini, discuții cu localnicii sau reprezentanții instituțiilor publice ca Primăria Negrești-Oaș, Casa de Cultură Negrești-Oaș, Institutul Național de Statistică din Satu Mare, etc.

CAPITOLUL I

REPERELE POZIȚIEI GEOGRAFICE, LIMITE ȘI ADMINISTRARE TERITORIALĂ

Poziția geografică și limite

Țara Oașului ocupă depresiunea intramontană cu același nume, situată în partea nord-vestică a României, în județul Satu Mare, la graniță cu Ucraina. Zona este simbolic numită ”golful cel mai nordic al populației românești” și descrisă ca o ”regiune pitorească atât ca înfățișare geografică cât și ca viață social românească, cu trăsături care o arată ca pe una din cele mai originale <<țări>> răspândite pe întreg teritoriul României”.

Regiunea – originală vatră etnoculturală este considerată ca find cea mai frumoasă din județ și are formă circulară, ca de o căldare uriașă. Din punct de vedere geografic, reprezintă o depresiune ce se află la contactul lanțul eruptiv neogen al munților Oaș și Gutâi și Câmpia Someș – Tur. Ocupă o suprafață de 614 km² și este extinsă mai mult în partea de sud și est, în bazinul Turului și pe văile principalilor afluenți ai acestui râu.

Microregiunea Țara Oașului este amplasată în extremitatea nord-estică a județului Satu Mare. Limita de nord a depresiunii Oaș este reprezentată de bazinul superior al Lechincioarei, care cuprinde Valea Mare, Valea Semănăturii și Valea Lechincioarei, la altitudinea cuprinsă între 400-500 m. În amonte se regăsește o zonă de abrupturi, pe când în aval o zonă mai lină. În fixarea limitei nordice a Depresiunii Oaș, elementele orografice au avut un rol foarte important în ceea ce privește dezvoltarea topoclimatului, ce a reflectat modul de utilizare al terenurilor.

La contactul cu munții Oaș și Gutâi, în partea nord-estică și estică se pot observa o serie de pinteni și golfuri ce reprezintă contactul dintre depresiune și munte. În această zonă înălțimea variază intre 450-500 m și pot fi evidențiate două golfuri: unul nordic dezvoltat in bazinul superior al Lechincioarei si unul sudic legat de afluenții Pîrîului Rău și ai Văii Albe. Pentru stabilirea acestei limitei, factorii fizico-geografici au fost cei hotărâtori, datorită elementelor predominante: vegetația și hidrografia.

Depresiunea este marginită la sud de ramificațiile vestice ale munțiilor Gutâi, care se prezintă sub forma unor culmi domoale, având altitudinea de 800 m. La contactul dintre depresiune și munte se desfășoară o câmpie piemontană, cu bazine hidrografice ale căror văi (Valea Talna Mare si Talna Mică) sunt bine dezvoltate și ating roca de bază pe linia de contact dintre munte și depresiune.

În partea vestică prezintă numeroase forme de relief ce fac contactul cu Câmpia Someșului: unele active (valea Talnei, valea Turului), iar altele suspendate ”sub forma unor largi inșeuări – ca cea din bazinul Turțului si al Lechincioarei, situată între dealurile Ursoaia și Obîrșia sau cea străbătută de șoseaua Orașu Nou – Seini, dintre dealurile Comisia și Hăgău… ”

Împărțirea administrativă

Teritoriul actual al Țării Oașului a fost delimitat pe baza unor criterii complexe, înglobând elemente legate de evoluția istorică, caracteristicele naturale ale teritoriului, specificațiile etnografice, delimitările administrative-teritorale, manifestarea unor fenomene sociale și economice.

De-a lungul vremii, teritoriul Țării Oașului a fost împărțit în două areale administrative: Țara Oașului și Ugocea. Din punct de vedere administrativ, aceste două zone au funcționat separat circa 800 de ani și anume: Țara Oașului era inclusă Comitatului Sătmar, cu reședinta la Satu Mare (Zathmar), iar Ugocea era inclusă comitatului cu același nume având reședinta la Seleușu Mare (în prezent orașul Vinogradov din Ucraina).

Țara Oașului imediat după perioada primului război mondial a avut un număr de 28306 de locuitori (conform recensământului din 1930) răspândiți în cele 16 sate, pe o suprafață de 563 km²: Orașu Nou, Racșa, Prilog, Remetea Oașului, Vama, Negrești, Bixad, Certeze, Moișeni, Cămârzana, Târșolț, Boinești, Trip, Tur, Călinești, Lechința.

Astăzi, potrivit lui cărții ”Țara Oașului. Studiu de geografie regională” a autorului Ilieș Marin, zona este formată din 12 comune respectiv Tarna Mare, Bătarci, Turț, Gherța Mică, Cămârzana, Călinești-Oaș, Tîrșolț, Orașu Nou, Racșa, Bixad, Vama, Certeze din județul Satu Mare și orașul Negrești–Oaș. În componența acestora intră 32 de sate :

Comuna Tarna Mare cu satele: Tarna Mare, Valea Seacă, Bocicău (satul Văgaș a dispărut în urmă cu câțiva ani pe baza fenomenului de depopulare)

Comuna Bătarci cu satele: Bătarci, Comlăușa, Tămășeni, Șirlău

Comuna Turț cu satele: Gherța Mare, Turț-Băi, Turț

Comuna Gherța Mică cu satul: Gherța Mică

Comuna Cămârzana cu satul: Cămârzana

Comuna Călinești- Oaș cu satele: Călinești-Oaș, Coca, Lechința, Păunea Mare

Comuna Tîrșolț cu satele: Tîrșolț, Aliceni

Comunele Orașu Nou cu satele: Prilog, Prilog Vii, Remetea Oașului, Orașu Nou-Vii, Racșa, Racșa Vii

Comuna Bixad cu satele: Bixad, Boinești, Trip

Comuna Vama cu satul: Vama

Comuna Certeze cu satele: Certeze, Moișeni, Huta Certeze

Orașul Negrești Oaș cu satul: Tur.

Accesibilitate

Țara Oașului prezintă accesibilitate asigurată prin drumurile județene DJ 109 L, H și M, ce sunt conectate la DN 1C si DN 19. Centrul Țării Oașului este reprezentat de orașul Negrești Oaș – singura localitate urbană a regiunii. Orașul este situat pe DN 19 ce leagă Pasul Huta cu Depresiunea Maramureșului și orașul Sighetului Marmației, vechiul drum al sării. Aici se poate ajunge și pe cale feroviară, pe linia Satu Mare-Orașu Nou-Vama-Bixad. De aici se poate ajunge în oricare din satele vecine cu mijlocul de transport în comun, mașina proprie sau taxiul. Accesul aerian este asigurat prin cele două aeroporturi internaționale din Satu Mare respectiv Baia Mare, amplasate la distanța de aproximativ 50 km fiecare de centrul regiunii.

Doar 50 km leagă Satu Mare de Negrești Oaș și 49 km leagă Baia Mare de Negresti Oaș. Până în București sunt de parcurs 675 km, a se sublinia faptul că este mai aproape Viena (629 km) decât București.

Frecvența mijloacelor de transport în comun, dar a mijloacelor de transport feroviar este destul de mică, acestea circulând la intervale mari de timp. Starea tehnică a străzilor lasă de dorit, au un impact negativ asupra accesului direct la rețeaua de străzi a orașului, produce nervozitate, consum de energie și obosește utilizatorii.

CAPITOLUL II

COMPONENTELE NATURALE – SUPORT AL ACTIVITĂȚII TURISTICE

2.1. Rolul substratului geologic în conturarea unor elemente de potențial turistic

Depresiunea intramontană de eroziune Oaș, alcătuită din depozite sedimentare este înconjurată de un relief înalt, dezvoltat pe formațiuni eruptive. Fundamentul este constituit din depozite paleogene ale flișului, acoperite de depozite miocene, pliocene și cuaternare. Cele mai vechi depozite sedimentare aparțin tortonianului, în jurul localității Tur, formate dintr-o lentilă de sare și tufuri dacitice. Suprafața tortonianului a fost redusă datorită eroziunii si acoperirii cu depozite cuaternare. Depozitele din sarmațian se întâlnesc cu precădere la latura sudică a depresiunii, respectiv la contactul cu Munții Gutâi. Ponțianul este reprezentat de marne și nisipuri cu intercalații de lignit, tufuri, curgeri de lavă, aglomerate vulcanice, ocupând cea mai mare suprafață (dealurile Tîrșolțului și ale Bixadului).

Cuaternarul, prin depozitele sale, are o răspândire mare în teritoriu: depozite piemontane, urmate de aluviul de luncă și albie, de depozite loessoide, de terasă. Depozitele piemontane au un rol foarte important, reprezentând zona de legătură dintre fundul depresiunii și zonele înalte vecine, pe când aluviul de luncă și albie alcătuiește formațiunea cea mai frecventă în lungul râurilor din Depresiunea Oaș. Depozitele loessoide fosilizează depozitele piemontane în cea mai mare parte, în special acolo unde panta este mai mică, iar condițiile de dezvoltare sunt propice.

Pe baza succesiunii formațiunilor geologice și datorită manifestării vulcanice, s-a stabilit că Depresiunea Oaș s-a format din timpul tortonianului, iar depozitele sarmațiene, ponțiene și cuaternare se pot urmări la periferia depresiunii. Astfel, se poate observa, legătura permanentă pe care a avut-o cu Depresiunea Panonică și cu Depresiunea Maramureșului.

Lucrările geologice arată prezența unei tectonici complicate în bazinul Oaș ce au determinat numeroasele erupții. Produsele erupțiilor sunt intercalate la diferite niveluri în depozitele sedimentare, ce au permis stabilirea succesiunii lor din tortonian (faza orogenetică stirică) până în pliocenul superior (faza valahă). Cele două faze, cea orogenetică stirică și cea valahă au dat naștere proceselor de cutare ale depozitelor, dar și a discordanței unghiulare.

Zona munților Oaș și Gutâi este cunoscută, ca făcând parte din lanțul vestic al Carpaților Orientali, alcătuit din roci vulcanice. Astfel munții Oaș și Gutâi, care delimitează depresiunea Oaș, sunt alcătuiți din roci magmatice (riolit, dacit, andezit), acoperite parțial cu filoane metalifere și zone în care predomină siliciul. Acest tip de relief, vulcanic, este mai puțin spectaculos, dar reprezintă “materia primă” ce stă la baza apariției și dezvoltării fenomenului turistic.

Lanțul vulcanic a daanic a dat naștere unor atracții peisagistice multiple: conuri vulcanice, neckuri, dykuri, cratere vulcanice – la 1000 m în munții Gutâi, pinteni – 800 m în ambele masive. Relieful de neck-uri și dyke-uri este rezultat al eroziunii, conurile vulcanice fiind distruse în cea mai mare parte. Astfel de forme: neck-ul Măgura, neck-ul ce delimitează bazinetul Cămîrzana.

2.2. Potențialul turistic al reliefului

Relieful reprezintă elementul esențial în structura potențialului turistic al oricărui teritoriu, el fiind suportul material al desfășurării activităților turistice. Acesta se caracterizează printr-o mare varietate structurală, dimensională și fizionomică, iar elementele sale au un rol deosebit în nuanțarea trăsăturilor altor elemente ale cadrului natural de ordin climatic, biotic, hidrologic. Relieful actual este rezultatul evoluției structurii geologice, a tipurilor de roci dominante și a structurii. Fiecare unitate majoră de relief are propriul său potențial turistic.

Relieful predominant este cel deluros și muntos de altitudine mică și îmbină diferite tipuri de unități geografice, spre exemplu: Munții Oaș, Munții Igniș (sectorul vestic), Depresiunea Oașului și o parte din Câmpia Someșului. Aici relieful este foarte variat datorită faptului că se întâlnește zona muntoasă vulcanică a Muntilor Oaș cu cea a Câmpiei Someșene, care datorită acțiunii agenților externi a dat naștere la mai multe unități de relief cu altitudini ce nu depășesc 650-680 m, media fiind de 250 m.

Depresiunea Oaș (Fig. Nr.) ocupă o suprafață de 614 km² și se află la contactul munților Oaș și Gutâi și Câmpia Someș – Tur. Prezintă următoarele subdiviziuni: bazinetul Negrești, de formă semicirculară, bazinetul Cămîrzana, sub formă de pâlnie și bazinetul Tîrșolt, dezvoltat sub forma unui culoar. Forma acestora reprezintă rezultatul evoluției rețelei hidrografice, condiționată de substratul geologic, procesele de pantă, miscările tectonice locale. Principalele unități de relief prezente în depresiune sunt: piemonturile înalte, piemonturile mijlocii sau propriu-zise, câmpiile piemontane și luncile.

Fig. Nr. Harta localizării și reprezentarea grafică a Depresiunii Oaș

Această depresiune este extinsă mai mult în partea de sud și est, în bazinul Turului și pe văile principalilor afluenți ai acestui râu, unde cumulează o gamă variată de pante. “Din desfășurarea curbelor de nivel deducem suprafețe mai mult sau mai puțin înclinate, ce corespund diverselor tipuri de piemonturi, cu o rețea hidrografică convergentă și divergentă, precum și suprafețe aproximativ plane, respectiv luncile, în cadrul cărora râurile se despletesc în numeroase brațe. Valea Alba, Pîrîul Rău, Turul și Talna cu afluenții lor, au o desfășurare dendritică, în cadrul căreia se pot urmări zonele de convergență situate în piemonturile înalte și cele divergente în câmpiile piemontane. Delimitarea dintre acestea poate fi urmărită de-alungul unei linii care ar uni localitățile Bixad, Negrești, Vama și Orașu Nou”.

Valori mari ale pantei de 20-25° întâlnim la limitele depresiunii, în partea superioară a piemonturilor, unde apar neregularități ale pantelor, ca urmare al degradării de teren. Un astfel de exemplu întâlnim în bazinul Pîrîului Rău, al Talnei. Valorile mari pot fi datorate adâncirii rețelei hidrografice în suprafețele piemontane. Valori ale pantei de 10-15° întâlnim pe valea Talnei, valea Turului, unde apar rupturi de pantă condiționate de schimbarea litologică, trecerea de la andezite sau de la aglomeratele vulcanice la sedimantar. Valori mici ale pantei cuprinse între 3-6° sunt reprezentative pentru câmpiile piemontane care coboară lent spre luncile principalelor râuri.

Altitudinile Depresiunii Oaș sunt repartizate la nivelul a trei trepte de relief:

Zona cea mai înaltă (400m) corespunde piemonturilor înalte;

Zona mediană (200-400m) aparține piemonturilor propriu-zise, câmpiilor piemontane;

Zona joasă (sub 200m) corespunde principalelor lunci ale râurilor Tur, Talna.

Piemonturile ocupă cea mai mare parte din depresiune, ce rezultă din acțiunea de denudare a zonei înalte astfel grosimea depozitelor piemontane diferă, la fel și dispoziția lor. În cadrul piemonturilor distingem trei sectoare:

Piemonturi înalte, degradate

Piemonturi propriu-zise (mijlocii) cu suprafața de acumulare slab înclinată

Câmpiile piemontane reprezintă treapta cea mai coborâtă

În ceea ce privește spațierea acestor unități de relief, dintre cele trei sectoare enumerate mai sus, cea mai mare răspândire în teritoriu o au câmpiile piemontane, din bazinetul Negrești, urmate de piemonturile proriu-zise, iar în cele din urmă cele înalte. Cele propriu-zise au o răspândire foarte mare în bazinetul culoar Tîrșolt și în bazinetul Cămîrzana.

Bazinetul Negrești poate fi definit datorită formelor pe care le prezintă un bazinet piemontan. Bazinetul Tîrșolț ocupă cursul mijlociu al Lenchincioarei sub forma unui culoar ce este închis la sud de dealul Belava, iar la nord de poarta Cămîrzana. Acest bazinet are o formă asimetrică, în partea dreaptă a Lechincioarei dezvoltându-se suprafețele piemontane și în partea stângă terasele piemontane, dar și degradări de teren. Lunca Lenchincioarei este una bine dezvoltată, bine individualizată. Din cauza umidității mare de la baza zonei piemontane, la contactul cu lunca, a generat mușuroaie turboase, formațiuni turboase.

Munții Oaș și Gutâi sunt munții de origine vulcanică, joși, insulari, cu creste ramificate, cu altitudini modeste. Aceștia prezintă versanți foarte puternic înclinați (30-50 grade). Așa cum am menționat și mai sus, ei sunt alcătuiți din roci magmatice (riolit, dacit, andezit), acoperite parțial de aglomerate caolinizate, tufuri, filoane metalifere și zone în care predomină siliciul. Eroziunea a afectat foarte mult conurile vulcanice, dând naștere neck-urilor și dyke-urilor. Eroziunea diferențială a condus la apariția măgurilor izolate, de exemplu măgurile din Muntele Pietroasa, Cetățeaua Mică, Cetățeaua Mare, Heghiul Mic, dar și a suprafețelor de eroziune și structural, ca cele de pe latura sud-estică a Muntelui Frăsinașului.

În Munții Gutâi, relieful vulcanic este acoperit cu o crustă roșie, considerată tipică pentru procesul de dezagregare al rocile vulcanice. Acestă crustă a fost, parțial, fosilizată de fazele de erupție mai recente (pliocenul superior). Acțiunea de dezagregare în special a andezitului, datorită diferențelor termice sezoniere și diurne a dus la formare pânzelor de grohotiș, fixate cu precădere sub Muntele Pietroasa. Așa se explică prezența imenselor depozite piemontane din depresiune. Tot din cauza dezagregării au luat naștere niște forme denumite sfincși, coloane, etc, prin alterarea sericitului, ca rezultat al acțiunii apelor meteorice.

Văile ce trăbat munții au forma literei V cu un profil bine adâncit, cu numeroase rupturi de pantă de natură petrografică. De exemplu în valea Talnei, valea Alba, acolo unde se face trecerea de la lavele andezitice la aglomeratele vulcanice.

Relieful munților Oaș și Gutâi prezintă trepte de denudație la diferite altitudini, la nivelele de 1000 – 800 m și de 600 m. Se poate observa, cu precădere în Munții Oaș, nivele de eroziune, nivele structural, platouri de lave și aglomerate vulcanice. Accestea din urmă se constituie ca fiind interfluvile secundare ale zonei montane, având o altitudine ce scade treptat de la 800 m la 600 m. Nivelul de 1000 m predomină în Munții Gutâi dând naștere crestei principale, ce se regăsește pe linia cratelor vulcanice, iar nivelul de 600 m apare sub forma unor pinteni, atât în Munții Oaș, cât și în Gutâi.

Acești munți vulcanici, dar și depresiunile adiacente dețin un potențial turistic ridicat. Pentru ca omul să se poate bucura de frumusețile pe care zona le oferă au fost realizate anumite trasee turistice, marcate sau nemarcate. Traseele cele mai utilizate sunt predominant orientate dinspre vatra Depresiunii Oașului spre masivele înalte, spre măgurile periferice, arii depresionare interioare sau către vestul munților Pietroasa-Igniș, acolo unde prezența reliefului semeț și a apelor minerale atrag numeroși turiști dornici de drumeții. Traseele urmăresc să scoată în evidență principalele obiective turistice ale Țării Oașului, exemple de trasee turistice marcate:

”Comuna Vama – Valea Talea Mica – Băile Puturoasa – Vârful Muntele Mic (1012 m) – Vârful Pietroasa (1200 m) – Dealul Soci – Valea Pistruia – Satul Blidari

Cabana Sâmbra Oilor (Huta Certeze) – Vârful Vezeului (1057 m) – Vârful Tribușoru (976 m) – Vârful Rotundu (1240 m)

Satul Certeze – Valea Selatruc – Vârful Bulanu (1167 m) – Cabana Silvica Selatruc

Negrești-Oaș – Valea Turul – Valea Gorova – Cabana Silvica Selatruc

Negrești-Oaș – Valea Adânca – Cătun Luna (cabana Silvica) – Vârful Pietroasa (1200 m)

Comuna Huta Certeze – Peștera Florii – Izvorul Delta – Vârful Rotundu (1240 m)”

Traseele nemarcate sunt: Negrești Oaș – Bixad – vârful Măguriciul (405m) – Coasta Ritului – Măgura Teiului – Măgura Paltinul – Piatra Viscului (823m) – valea Racșa – Bixad – Negrești Oaș. Acest traseu este nemarcat, se poate parcurge în aproximativ 6-8 ore, străbate o distanță de 20 km dintre care 8 km pe șosea restul de km străbat păduri de foioase cu vizibilitate redusă, ce duce la dezorientare turistului. Pe parcursul traseului se pot observa elemente tradiționale oșenești, sau ce au mai rămas din ele, la nivelul caselor, bisericilor, gardurilor, se pot admira numeroasele tipuri de arbori, etc. Alte trasee turistice nemarcate: Bixad – Măgura Tîrșolțului – Bixad (traseu nemarcat, ce poate fi parcurs în 3-4 ore și cuprinde o distanță de 10-11km), Negrești Oaș – Băile Bixad – Boinești – Tîrșolț – Cămânzana (traseu nemarcat, poate fi parcurs cu autovehiculul propriu sau cu un mijloc de transport în comun timp de 2 ore desfășurându-se pe o distanță de 35 km), Turulung – Gherța Mare – Turț – Turț-Băi (traseu nemarcat, poate fi parcurs cu autovehiculul/mijloc de transport în comun într-un timp de 30-35 de minute sau pe jos în aproximativ 4-5 ore și cuprinde o distanță de 15 km).

Alte unitățile de relief importante sunt: luncile înalte care se întâlnesc pe luncile pâraielor Turț, Hodoș, Lechincioara, Talna, Tarna Mare, și au o altitudine cuprinsă între 130-133 m, cu lungimi între 4-8 km și lățimi între 2-3 km. Datorită acestor caracteristici, dar și datorită faptului ca au formă conică în plan orizontal, mențin apa pe perioade mai îndelungate. Regiunile colinar-sedimentare cu rolul de a face trecerea între zona de câmpie și zona muntoasă, au altitudinea cuprinsă între 140-200 m. Piemonturile de eroziune sunt unități geomorfice ce urmăresc ca o coroană Dealul Pietrosul (Piemontul Gherții Mari) și Dealul Băbiu (Piemontul Turț-Batarci). Au altitudinea cuprină între 200-400 m și constituie zona fânețelor și pășunilor. Alte unități: terase aluvio-pluviale, bazine intramontane, culmile dealurilor Tarna Mare, Băbiu, Văratec, Ursoiul, Cetățeaua Mare, Cetățeaua Mică, Ceaslășul, Cărpiniș, , Tompa, Corcea, Pietrosul, Pleșcuț.

2.3. Potențialul climato-turistic

Clima, la fel ca și relieful, are un rol important și reprezintă o componentă a potențialului natural al României, favorizând sau, dimpotrivă, inhibând desfășurarea optimă a activităților turistice. Clima predominantă este temperat continentală moderată, cu veri călduroase și ierni mai blânde decât în restul țării, cu o temperatură medie anuală de aproximativ 9,5°C. Particularitățile climatice sunt condiționate în principal de poziția geografică a depresiunii, de principalii componenți ai circulației generale atmosferice, dar și de configurația reliefului reprezentate prin culmile joase ale munților, Oaș și Gutâi ce închid depresiunea și astfel ușurează pătrunderea influenței climatice din jur.

Un rol important este constituit de vânturile de vest care își pun amprenta. Luna cu cea mai scăzută temperatură medie este ianuarie, -2,6°C, iar luna cu cea mai ridicată temperatură medie este luna iulie, 19,5°C (Fig. Nr.). Amplitudinea anuală este de 21,8°C și media anuală de 9,5°C.

Fig. nr. Evoluția temperaturii aerului anuală – sursă Anuarul de Meteorologie

Precipitațiile atmosferice cad sub formă de ploaie și zăpadă. În general cele mai multe ploi cad în lunile iunie și august, determinând astfel ploile torențiale, ce pot provoca inundații de scurtă durată, dar și alunecări de teren. Inghețurile timpurii de toamnă se pot produce din a doua parte a lunii octombrie, iar cele târzii de primăvară pot să se producă până la începutul lunii mai. Temperaturile maxime nu au depășit în ultimii 25 de ani 40° C, iar temperatura minimă a fost de – 20° C pe data de 13 februarie 1978.

Vânturile dominante depresiunii Oaș sunt cele de nord-vest și vest, care aduc mase de aer calde și umede. Cel mai mult se simte în bazinetul Negrești, a cărui poziție geografică permite pătrunderea aerului, iar mai puțin se simte în bazinetul Tîrșolț, din cauză că este mai izolat.

Din punct de vedere climatic, se pot observa unele rarități în materie de animale sau plante ce au depășit limitele specifice al habitatului. Este vorba de broasca țestoasă de uscat (Testudo hermani), iar ca specii de arbori se remarcă castanul dulce (Castanea sativa), nucul, iar dintre culturile agricole vița-de-vie. Broasca țestoasă de uscat sau Herman este un animal specific submediteranean, dar a fost semnalat în sectorele de șes al comunelor Bătarci și Tarna Mare. Acest tip de animal se mai găsește în România în partea sud-vestică, deoarece aici condițiile de viață sunt optime.

În arealul Țării Oașului se demonstrează faptul că întrunește caracteristicile unui climat de adăpost, în special zona din bazinul Tisei superioare. Castanul dulce se poate găsi pe o suprafață mai mare din zona: golful Băii Mari, Depresiunea Oaș în Tarna Mare, Bixad, Cămârzana și golful Tisei. Aici este vorba de pătrunderea unui aer cald dinspre bazinul panonic, altfel nu se poate explica prezența castanului dincolo de paralela de 48° latitudine nordică. La fel se poate vorbi și despre nucul sau vița de vie specifică Oașului. Vița de vie este o plantă foarte veche din acest areal geografic, iar zonele de cultură sunt fațadele sudice, sud-vestice ale măgurilor vulcane, de cele mai multe ori intercalate de golfurile câmpiilor. Datorită cauza existenței viței-de-vie în acestp zonă, mai multe localități au preluat nume specific: Rașca-Vii, Orașu Nou-Vii, Mediaș-Vii, Prilog-Vii, Turulung-Vii, Halmeu-Vii, Viile Apei.

2.4. Potențialul turistic al apelor

Privită ca resursă turistică, apa, ocupă un loc prioritar în turism impunându-se prin multiplele sale forme: ape subterne, izvoare, lacuri, rețele hidrografice, etc, prin calitatea sa și prin valoare peisagistică deosebită.

Rețeaua hidrografică care drenează Depresiunea Oaș și zonele limitrofe aparțin Tisei, artera colectoare fiind constituită de valea Turului. Principalele râuri ce străbat depresiunea Oașului sunt Tur, Lechincioara, Talna, Alba, Pîrîul Rău și afluenții acestora. Întreaga rețea hidrografică este legată de partea muntoasă a regiunii și desfășurarea acesteia urmărește structura reliefului, apele fiind dirijate de la munte spre depresiune, colectându-le. Zona este bogată în izvoare de două tipuri: unele legate de apele incluse în depozitele piemontane, la baza cărora se află linii de izvoare ce au debit permanent, dar și zone de înmlăștinire, iar alte sunt izvoare de infiltrație ce au debit semipermanent. Acestea din urmă se găsesc în cadrul zonelor supuse direct alunecărilor de teren, în zone cu terenuri cu umiditate sporită la ploile torențiale, la topirea zăpezilor, etc.

În zona Oaș, ca rezultat al acțiunii vulcanice se manifestă emanații de bioxid de carbon, care, odată dizolvate de apele de infiltrație, generează ape bicarbonate. Compoziția chimică a apei face ca aceasta să aibă o importantă acțiune de dizolvare a sulfului și fierului, pe care-l au în compoziție. Din acest punct de vedere, izvorul de la Băile Turțului este foarte renumit dar și cel din Gherța Mare. Băile localizate în Turț Băi sunt unice în Europa și fac din această zonă una de posibil interes turistic. La Tarna Mare sunt izvoare carbo-gazoase, ceea ce a permis ca la Băile Tarna, ce se află între conurile vulcanice pitorești să se înființeze un renumit centru balnear, aflat în prezent într-o stare de degradare. Apa minerală este numită de localnici “borcuț“ și este o apă feroasă, carbogazoasă, clorurată și sulfuroasă care s-a folosit și încă se folosește atât pentru cure interne cât și pentru băi.

Țara Oașului poate fi considerată o regiune privilegiată în ceea ce privește resursele de ape minerale și termo-minerale, datorită încadrării acesteia în întregime aureolei mofetice Oaș-Gutâi-Țibleș-Toroioaga, ocupând partea vestică. Există menționări documentare vechi cu privire la valorificare apelor minerale încă din secolul al XVIII-lea, însă sistemul sanitar din zona s-a dezvoltat începând cu secolul XX-lea, medicina tradițională era bazată pe anumite cure cu ajutorul apelor minerale, cu precădere în satul Vama. Exploatarea sistematică atât pentru băi, cât și pentru cure este atestată începând cu secolul al XIX-lea: Valea Măriei (1860), Certeze ( 1876), Bixad (1847), Băile Puturoasa (1870-1880), Tarna Mare (1880), în jurul acestor izvoare s-au dezvoltat stațiuni balneare sau chiar balneo-climaterice:

Băile Valea Măriei – stațiune amplasată între localitățile Vama și Tur, dotate cu baze de tratament și de cazare începând de la atestare, în secolul al XIX-lea. De altfel, sunt singurele funcționabile până în acest moment. Această stațiune mai este valorificată și prin îmbuteliere;

Băile Bixad – stațiune pentru băi, cură internă, îmbuteliere;

Băile Puturoasa – stațiune situată pe Tarna Mică, cu o activitate ce a început în secolul al XIX-lea, a cunoscut un real succes după anul 1903, dar din păcate după 1989 a intrat în stadiu de degradare;

Băile Tarna Mare – stațiune ce și-a început activitatea la fel ce celelalte stațiuni menționate mai sus, dar astăzi este inactivă.

Din punct de vedere al lacurilor, se remarcă Lacul de la Călinesti (Fig. Nr.) ce reprezintă o zonă de agrement și un punct de atracție de mare interes local. S-a format prin acumulare, datorită barajului de pe râul Tur, fiind cel mai mare lac din județ (380 ha). Este principalul colector al poluanților din zona luând naștere o serie de probleme: colmatarea cuvetei lacustre, modificare mediului natural, pierderea unei mari cantități de apă prin evaporație, stoparea circulației piscicole de către baraj.

Fig. Nr. Lacul Călinești – Oaș

2.5. Potențialul turistic al componentelor învelișului biogeografic

Componentele învelișului biogeografic – flora și fauna – joacă un rol important în ceea ce privește diversificarea potențialului turistic natural și, în același timp, contribuie la susținerea fenomenului turistic și totodată poate genera diferite forme de turism.

În această regiune, lanțul muntos are rol important, de baraj, aici crescând castanul dulce caracteristic pentru zona mediteraneană, ceea ce demonstrează că există condiții climatice mai blânde. Cele mai multe plante sunt neutrofile, mezofile, mezoterme. Un mare număr din acestea sunt valorificate în scopuri practice: medicinale, furajere, forestiere. Există și o mare varietate de fructe de pădure: aluni, măceșe, coarne, mure, porumbe și ciuperci.

“Condițiile specifice de relief cu pante domoale, climă cu precipitații relativ bogate și sol specific, au determinat etajarea vegetației după altitudine: pe văile râurilor vegetație de luncă – esențele moi: sălcii și plopi, continuate în depresiune și pe piemonturi cu pădurile de stejar, gorun și de fag și încheiate cu pădurile de conifere și cu pășunele de pe culmile cele mai înalte ale munților Oaș și Gutâi.(…) Esențele predominante sunt deci stejarul, gorunul de două specii, fagul de deal cu cea mai mare extindere și fagul de munte.”

Principalele culturi din teritoriu sunt pomii fructiferi, ca de exemplu, pruni, meri în zona de deal și alte culturi agricole în zona de câmpie – porumb, grâu, cartofi. O altă cultura importantă este cea de căpșuni fiind cultura tradițională a zonei, ce a reprezentat cu ani în urmă, peste 98% din suprafața cultivată la nivel național, iar producția obținută avea o pondere importantă din producția la nivel european. Din păcate, datorită factorilor naturali (deprecierea calității solului) și a factorilor economici (migrația forței de muncă locale, lipsa unor mijloace de prelucrare și de piețe de desfacere), zona a cunoscut o scădere a suprafețelor cultivate cu căpșuni. De asemenea, importante suprafețe de teren sunt ocupate cu pășuni și fânețe, ceea ce a favorizat creșterea animalelor, în special bovine și ovine.

Zona Țării Oașului cuprinde câteva rezervații ce aparțin rețelei Natura 2000: Rezervația complexă “Râul Tur” – această ocupă o suprafață de doar 1 ha din Țara Oașului, tinoavele din Munții Oaș, Teii Seculari, Băile Puturoasa.

Rezervația complexă “Râul Tur” pornește de la acumularea Călinești și până la granița cu Ungaria reprezentând cursul inferior al râului – 43 km. Toată această zonă prezintă o mare diversitate floristică și faunistică și un relief variat, fiind important atât din punct de vedere al migrației păsărilor, cât și ca loc de refugiu între terenurile cultivate. Din punct de vedere floristic întâlnim porțiuni întinse acoperite cu stuf, papură, iar în apă găsim: cornaciul (Trapa natans), piciorul cocoșului (Ranunculus aquatilis), o vegetație de angiosperme submerse: brădiș, broscarița și nufărul alb (Nymphaeetum alba-lutea) și nufărul galben ( Nuphar lutea). Iar din punct de vedere faunistic întâlnim specii protejate ca de exemplu: uliu păsărar (Accipiter nisus), egreta mare (Egreta alba), egreta mică (Egreta garzetta), uliu porumbar (gentilis), stârcul cenușiu (Ardea cinerea), rața roșie (Aythya nyroca), erete de stuf (Circus aeruginosus), barza neagră (Ciconia nigra), etc.

CONSIDERAȚII DE GEOGRAFIE ISTORICĂ

Cercetătorii au descoperit în zona Țării Oașului vetre, așezări omenești și unelte care atestă că teritoriul a fost populat încă din paleolitic. Au fost descoperite vetre în care s-au păstrat semințe de cereale, vechi de 8.000 de ani, o dovadă a primelor forme ale vieții sedentară, leagăn al civilizației europene, contemporane cu civilizația de la Hamagia. Nu departe de Bixad, sub cetatea dacică de la Belavar s-au descoperit vetre de cenușă din preistorie, potrivit cercetătorului Vasile Pârvan în lucrarea „Getica”.

Teritoriul Oașului a fost independent o lungă perioadă de timp, nefăcând parte din provincia romană Dacia, locuitorii păstrându-și statutul de triburi libere, cu toate că explorările miniere romane s-au extins până în apropiere. În epoca bronzului este bine reprezentată, precum și mileniul traco-daco-getic, în special datorită contactului cu civilizația celtică. Ulterior, ținutul a devenit o cetate a dacilor liberi, un loc de refugiu, dar și totodată și loc de contact cu cei din Dacia romană. Țara Oașului s-a dezvoltat foarte mult prin celebrul drumul al sării, ce a devenit drumul țării și a avut deschideri spre Slatina și celelalte ocne din Maramureșul Mare, spre Seini și Satu Mare, spre Vișc și Seleuș. Datorită drumului sării, zona a devenit cunoscută și implicit s-a dezvoltat.

Vechile Letopisețe atestă existența acestei „țări”, Țara Oașului fiind una dintre primele formațiuni românești intrate în conștiința istoriografiei românești, cu toate că este cea mai mică „țară” din Ardeal. Elementul esențial în delimitarea unei „țări” este relieful, fapt demonstrat și în acest caz, relieful având rol mai important decât componenta umană. Țara Oașului s-a constituit în perioada de înființare a comitatelor în depresiunea care îi poartă numele și reprezintă un areal ce corespunde nivelului de contact dintre lanțul Munților Carpați și Câmpia de Vest. De cele mai multe ori conceptul de „țară” a fost transmis din generație în generație, cu o identitate bine marcată, percepută de conștiința colectivă, iar oamenii au trăsături comune, numeroase asemănări privind tradițiile, obiceiurile, porturile populare, etc.

Originea numelui Țării Oașului a fost adesea contestată, existând divergențe între diferiți istorici, cercetători, lingviști. Weigand, autorul unei prime monografii ale județului Szatmar a susținut ideea că numele ar veni de la un voievod local, pe nume Oaș, iar Ion Mușlea a considerat că numele ținutului derivă dintr-un cuvânt unguresc „avas”, care poate înseamnă pădure cu ghindă sau pădure cu arbori mari și bătrâni din cauză că țintul a fost acoperit cu păduri seculare, pădurea Tuba avea o întindere uriașă, dar și pădurea Negreștiului.

Prima referire cu privire la o localitate din Țara Oașului a avut loc între anii 1141-1161 și este vorba de satul Tur, scris Thura, azi localitate aparținătoare de Negrești-Oaș, care este pomenit într-un act de donație. În schimb, prima atestare documentară acreditată documentar se regăsește într-o mențiune din 17 noiembrie 1270 (și singura din secolul al XIII-lea), când regele Ștefan confirmă unui nobil cinci moșii din Țara Oașului și anume: Livada, Orașu Nou, Vama, Prilog și Oaș. Tot în 1270 se amintesc comunele Prilog și Vama în registrele familiei Varad, iar spre secolul al XIII-lea se fac mențiuni despre satele Călinești și Boinești. Alte documentele din secolul al XIV-lea pomenesc alte localități: Bixad, Cămârzana, Certeze, Negrești, Târșolț, Lechința, Racșa, Trip, dar și unele referiri la populație: “Românii din părțile Medieșului și Oașului sunt amintiți din nou prin veacul al XIV-lea, dar de această dată în număr așa de mare că sunt în stare să pună stăpânire pe castrul Medieș și satele din împrejurimi”.

Continuitatea și unitatea etnoculturală a acestui grup de așezări s-au întemeiat pe dăinuirea voievodatului Oașului, implicit autonomiile obștești păstrate multă vreme în evul mediu. Prin urmare, secolele XIV-XVIII se pot caracteriza prin prezența mai multor documente istorice care vorbesc de o populație numeroasă a Țării Oașului.

Există numeroase diplomele maramureșene apărute prin secolele al XIV-lea și al XV-lea ce menționează Țara Oașului în legătură cu drumul sării. Drumul pornea de la ocnele de sare din Giulești-Maramureș, treceau prin Negrești Oaș și continuau de-a lungul arterei comerciale ce lega părțile de nord ale Moldovei cu Maramureșul și ținuturile sătmărene. Acest drum mai apare cu denumirea „via Southa”, potrivit lui Alexandru Filipașcu în cartea ”Istoria Maramureșului” (pg. 26). Potrivit diplomele maramureșene se atestă faptul că Țara Oașului a aparținut mai întâi voievodatului Maramureș, care încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea era condus de români. Datorită faptului că este mai ușor accesibil dinspre câmpie decât Maramureșul, Oașul și-a pierdut încă din perioada timpurie autonomia și organizarea politico-teritorială românească de tipul voievodatului și cnezatului. Ceea ce este cel mai important, este faptul că satele românești din Oaș și-au păstrat ființa și tradițiile culturale.

Mai există atestată, tot din secolul XIV, structura ocupațională agricolă și pastorală a populației, dar și caracterul de masă al acesteia, întrucât oșenii sunt cunoscuți pentru faptul că achitau atât terragium census agrarius (dare de produse agricole) cât și quinquagesima ovium (dare în oi). Prin defrișările forestiere, oșenii și-au asigurat lemnul pentru unelte, construcții, dar în același timp și-au extins terenurile arabile, de fânețe și pășune. Tot în acestă perioadă, se remarcăm dezvoltarea din vechime a culturilor agricole specializate și anume viticultură, pomicultura, care au contribuit la stabilitatea populației și toponimelor: Oaș (pădure mare, Oașa, în Munții Sebeșului), Prilog–Vii, Pășunea Mare. Strâns legat de agricultură și subordonat etapelor ei calendaristice, păstoritul oșenesc s-a dezvoltat și a cunoscut numai tipurile sedentar, local și de pendulare simplă. Păstoritul este foarte întâlnit în zona oșană, de numele său se leagă câteva obiceiuri locale, ca de exemplu: de a dărui oi noului născut, mirilor la nuntă și participanților la înmormântare, dând naștere unui important moment ritual și o mare sărbătoare obștească – sâmbra oilor.

Dacă mărturiile istorice sunt puține, uneori, contradictorii, studiile etno-folclorice în ceea ce privește originalitatea acestui străvechi ținut sunt destul de numeroase, exprimându-se în acest sens cercetători de prestigiu: Gheorghe Focșa, I. A. Candrea, Tancred Bănățeanu, Dumitru Pop ș.a. Astfel, strălucitul etnograf Gheorghe Focșa, cercetătorul cel mai de seamă, descrie acest ținut, „golful cel mai nordic al populației românești (…) din «Țara Oașului», regiune pitorească atât ca înfățișare geografică cât și ca viață socială românească, cu trăsături care o arată ca pe una din cele mai originale «țări» răspândite pe întreg teritoriu al României. Pe lângă unitatea geografică precis conturată, ca o insulă întinsă între înălțimile împădurite care o străjuiesc de jur împrejur, «Țara Oașului» cuprinde aspecte naturale care au influențat structura vieții economice a întregii regiuni și au menținut trăsături etnice deosebite, cu tipuri omenești care se îmbracă în același mod și cu manifestări psihice și sociale asemănătoare de la un sat la altul.”

I. A. Candrea realizează o prezentare a poziției geografice, a satelor, a portului, caracterele omenești, ocupațiile acestora, scoțând în evidență caracterul conservator și original al locuitorilor, „isolați aproape complet de locuitorii din alte regiuni, nu pare deloc surprinzător că Oșenii, astăzi în număr de vreo 20.000 de suflete, să fi păstrat multe particularități arhaice în graiul lor.“ Originalitatea zonei folclorice a Țării Oașului se explică și prin izolarea sa geografică – ținut în formă de căldare, înconjurat de Munții Oașului, ce a determinat o evoluție în tipare proprii și, mai ales, a împiedicat pătrunderea unor elemente străine din exterior. Tancred Bănățeanu scoate în evidență originalitate Oașului în cadrul culturii populare și al spiritualității naționale, considerând zona ca fiind una dintre cele mai caracteristice, interesante și valoroase în toate domeniile sale de manifestare

Altfel spus, aici există o populație autohtonă stabilă, continuă, cu atestări din paleolitic, având o evoluție istorică, economică proprie, un grai propriu, cu caractere specifice lexicale, fonetice și morfologice și cu originale figuri stilistice, caractere etnografice definitorii în capitolele esențiale, precum așezări, arhitectură, ocupații: creșterea vitelor, cultivarea fructelor, meșteșuguri, etc. De asemenea, se pot observa concretizări ale creației artistice populare (plastice, muzicale, coregrafice) foarte individualizate, un stil specific și obiceiuri, practici specifice, arta populară constituind un element definitoriu al zonei, ce are rolul de a reflecta psihicul grupului etnic respectiv, caracterul psihic al unei etnii materializat în producțiile de artă populară. Din acest punct de vedere, Țara Oașului se constituie în una din cele mai originale, bogate și specifice zone etnografice, integrate perfect în cultura populară românească.

CAPITOLUL III

COMPONENTELE POTENȚIALULUI TURISTIC ENTO-FOLCLORIC

3.1. Arhitectură tradițională

Arhitectura tradițională din întreaga zonă etnografică a Țării Oașului reprezintă rezultatul gândirii tradiționale, proces ce a valorificat capacitatea omului de a se folosi de toate resursele necesare oferite de cadrul specific al zonei de care aparține. Arhitectura tradițională sau vernaculară se află în relație directă cu factorii geografici, climatici, economici, ce au rolul de a influența calitatea și tipurile materialelor de construcție folosite. Cu alte cuvinte, arhitectura tradițională contribuie la o mai bună cunoaștere a comportamentului uman în spațiul locuit, omul oglindându-se în propriile bunuri.

La nivel național, arhitectura tradițională din Țara Oașului este foarte cunoscută, iar pentru determinarea caracterelor specifice ale acesteia, în care lemnul, piatra, paiele au fost materiale de construcție principale, cele mai reprezentative sunt locuințele oșenilor. Acestea din urmă sunt recunoscute la nivel de țară, fiind un simbol al regiunii pe lângă alte elemente etnografice ce atrag anual numeroși turiști. Casele sunt unice în felul lor, oamenii au depus eforturi considerabile și originale, prin însumarea experiențelor tradiționale zonele, locale în arta lemnului, ei punând mare accent pe detaliile prezente pe fațada exterioară a casei, la nivelul ferestrelor, ușilor, etc. Astfel a luat naștere arhitectura tradițională oșenească cu forme arhitectonice specfice Țării Oașului, cu toate că au unele înrudiri cu elemente din arhitectura tradițională din Maramureș, din Țara Lăpușului sau din Zona Codrului.

La prima vedere sunt remarcabile raporturile dintre părțile componente ale construcțiilor: fundament (”fodoment”) – piatră naturală, pereți (”păreți”) – lemn, acoperiș (”heizaș”) – paie, construcția locuinței fiind unitară în ansamblul ei, ca o expresie a concepției arhitectonice, a evoluției tehnice, a evoluției materialelor folosite. Astfel se observă că elementele se află în concordanță de stil. Realizate din aceleași materiale, utilizând aceleași tehnici, case tradiționale oșenești au fost realizate urmărindu-se un tipar în ceea ce cuprinde dimensiunile ușilor și ale ferestrelor.

Elementele de arhitectură tradițională sunt vizibile atât în interior, cât și în exterior. Unul dintre elementele specific arhitecturii exterioare este prispa (Fig.Nr.) sau cum este denumită popular: ”tîrnațul”. Acest element arhitectonic este caracteristic pentru locuințele vechi, având lungime și poziția diferită și poate fi prevăzut și cu doi stâlpi modelați artistic. Ulterior numărul stâlpilor s-au înmulțit, dar s-au adăugat și alte elemente artistice pentru înfrumusețare: decor în dinte de ferăstrău și frânghe în relief, etc. Poziția, lungimea și structura prispei, s-a dezvoltat odată cu locuințele oșenilor, astăzi fiind înlocuit, în cea mai mare parte, de clasicul termopan.

Fig. nr. Prispă – tîrnaț, casa tradițională din Moișeni

Tot la arhitectura exterioară se încadrează și înfățișarea artistică a părților din lemn de stejar de sub streașina casei, modelarea prin diverse cioplituri a capetelor grinzilor, a capetelor de la meșter grindă sau a căpriorilor, dar și ancadramentele ferestrelor și ușilor. Ferestrele (Fig. Nr.) și ușile au o arhitectură bogată, sunt acoperite cu dăltuiri în motive decorative distincte și caracteristice, ca de exemplu: dintele de fierăstrău, frânghia în relief, scobituri, linii paralele sau în zig-zag ce sugerează ramuri simple sau floricele,etc. La fel de bogată în decorațiuni este și bârna de sus de la intrarea în tindă, deasupra ușii, unde axul de simetrie, plasat central, exact deasupra intrării în casă, constituia semnul simbolic al crucii (Fig Nr.).

Fig. Nr. Ancadramentul ferestrelor din lemn de stejar ornamentat

Fig. Nr. Ancadramentul la intrarea în poiată, casă din Moișeni

Printre elemente de arhitectură interioară se numără: cuierașele decorative modelate din lemn, ce se găsesc în partea superioară a ferestrelor, ”roșteie” sau bare verticale din fier forjat, caracteristice pentru locuințele vechi, cu rolul de a asigura securitatea locuinței. Aspecte particulare în arhitectura interioară specifice Oașului prezintă tavanul alcătuit din scânduri groase de stejar, de fag sau brad, montate în două sisteme diferite: ”în ochi sau dublu de pui, scîndurile fiind așezate în curmezișul grinzilor transversal. Acestea sînt susținute pe mijloc de grinda mediană longitudinală, masivă, lungă cît casa, numită meșter grindă. În lungul acesteia se alfă așezată în camera principal <<polița>> orizontală, fixate pe trei mari cuie de lemn și folosită ca suport pentru diferite obiecte casnice mărunte. Polița la meșter grindă este un element specific din structura interioară a locuinței vechi oașenești.”

Tot aici se încadrează și aparatul de încălzit și gătit, ce este considerat elementul cel mai important în arhitectura interioară a locuințelor din Țara Oașului. Acesta are un rol multiplu, servea la coptul pâinii, al mălaiului sau alte alimente. Referitor la cuptorul din casele vechi, la vatra focului, la părțile componente ale acestui ansamblu arhaic există o serie de regionalisme: vătruță, hornet, ungheț, buduroiu, sân, blidariu, dudă, știol, țăghe, etc. Soba sau vatra larg deschisă este de obicei situată în casă de unde și numele tradițională al acesteia ”sobă de locuit”; o bună parte din cuptor, alcătuit din piatră în liant de lut, străbate peretele despărțitor, ajungând în tindă și astfel se asigură încălzirea ambelor încăperi. Peretele despărțitor dintre tindă și ”soba de locuit”, ce se află în legătură cu vatra focului și cuptorul, era alcătuit din piatră în casele cele mai vechi de pe teritoriu zonei studiate, iar mai apoi acesta a fost realizat din chirpici uscați la soare sau cărămidă arsă (Fig. Nr.). Vatra larg deschisă era situată pe un mic tăpșan, la o înălțime puțin mai mare față de nivelul casei, alcătuit din lespezi sau cărămidă arsă.

Fig. nr. Vatra și gura cuptorului din piatră, cu hornul sprijinit pe stâlp de fier forjat, casa Cămârzana

Modul de construcție al corpului cuptorului este foarte interesant, existând două modalități distincte: prima modalitate în care se foloseau bolovani din piatră de diferite forme în liant de lut sau blocuri masive fasonate din lespezi foarte mari, confecționate dintr-o gresie rezistentă la foc, fasonate pentru îmbinare și pentru a deține aceleași forme și elemente decorative; iar a doua modalitate în care întregul cuptor era clădit din cinci plăci mari de piatră de mal, iar celelalte componente: vatra, coastele, fundul și fedeul sau capacul tăiate și cioplite în dimensiunile necesare. Plăcile din piatră erau masive și fasonate, crestate în forme și dimensiuni potrivite pentru a se îmbina perfect într-un simplu bloc. Constructorii locului foloseau aceleași tehnici ca la fasonarea și crestarea blocurilor de lemn utilizate la construcția unei case. Gura cuptorului, indiferent de modul de construcție al sobei, fie din bolovani, fie din blocuri mari de piatră, a fost realizată din două ”picioare” verticale sau tăiată dintr-un bloc, ce susțineau o ”grindă” orizontală în partea superioară.

Un alt element principal din construcția cuptorului este știolul, cuvânt ce are apartenență din limba maghiară, ce reprezintă hornul perpendicular clădit deasupra vetri din fața cuptorului. Hornul respectă întotdeanua forma de bază – pătrată, deși poate fi realizat utilizând tehnici și materiale diferite și plin cu preocupări artistice. În partea superioară a hornului erau lipite cu lut împletituri din nuiele subțri de salcie verde sau de alun, iar la colțuri erau atașate patru bucăți de lemn vertical, tăiate în dinte de fierăstrău cu colții în sus pentru o mai bună estetică. La unele exemplare, cei patru pereți ai știolului au fost placate cu cahle mari, numite și cărămizi, împodobite cu motive florale în relief sau au fost decorați cu ceramică smăluită, cu predominanță cele de culoare verde închis sau maro. Dintre motivele decorative se pot enumera: cercuri, linii, puncte, curbe, nervuri de frunze pictate în diferite culori, ca de exemplu: galben, alb, verde deschis. Ca o amprentă tradițională oșenească se evidențiză forma de strachină înscrisă într-un pătrat, lucrate de meșterii locului din Vama, Certeze sau Huta. În unele cazuri, la baza știolului se găseau polițe de lemn realizate din împletituri de nuiele, cu captele suprapuse pe colțul dinspre interiorul locuinței, susținute de un stâlp de lemn. Atât polițele de lemn, cât și stâlpul de susținere erau puternic decorate, iar polițele serveau pentru depozitarea vaselor, ustensilelor și altor obiecte folosite zilnic: sărărița, chipernița, tonuța pentru țuică, oiagă de oloi, cutia cu moșine (scobitori), linguri, cuțite, etc.

Astăzi, puține cuptoare vechi mai supraviețuiesc în casele bătrânești. Se mai pot întâlni blocuri de piatră care au făcut parte din această structură, dar locatarii le-au dat o altă întrebuințare. În foarte puține cazuri, pentru cei care prețuiesc valoarea și practica unui asemenea cuptor, în momentul în care au dărâmat casa veche, cuptor a fost protejat, rămânând intact și inclus în interiorul noii case.

3.2. Casa tradițională

Casa oșenească, odată cu trecerea timpului, a devenit emblemă, fiind simbolul apartenenței entice, regionale, iar obiceiurile și modul tradițional de construcție sunt expresia tiparelor mentalitare.

Pentru comunitatea oșenească, casa reprezintă elementul fundamental cu ajutorul căreia se stabilesc raporturile de bogăție. Situația s-a schimbat foarte mult în ultima perioadă, nu demult casa oșenească era studiată în special din punct de vedere arhitectural, iar acum se pune accentul pe dotările interioare și mai puțin pe arhitectură. Casa se constituie ca unul dintre elementele care individualizează Țara Oașului și totodată reprezintă o piesă importantă în “codul valorilor” din cadrul comunității oșenești, ”un canal de comunicare și un păstrător al sistemului de valori, și nu un simplu adăpost.”

Construirea unei case aduce o mulțime de probleme, griji începând de la alegerea terenului perfect pentru casa până la mutarea propriu-zisă. De cele mai multe ori în casa părintească rămânea băiatul cel mic, care avea o responsabilitate în plus, și aceea să aibă grijă de bătrânii părinți. Oșenii, ambițioși din fire și plini de mândrie, visau să construiască fiecărui copil câte o casă. Locul se căuta a fi, de preferabil, în vatra satului, nu pe locul unei foste case distruse de calamități sau locuri bântuite, blestemate. În orice caz, locul odată ales va fi purificat, va fi supus unui ritual de purificare cu agheasmă și tămâie, întotdeauna pornindu-se din centru către margine pentru a alunga forțele malefice afară. ”La sat, construcția caselor este însoțită și astăzi de rituri și ceremonii, locuința având valoare sacra. Fiecare element care participă la construcția casei are semnificație ritualică pentru țăranul român. Ceea ce consacră casa ca spațiu sacru este ritualul de construcție, cu ajutorul căruia omul repetă actul creației divine, construindu-și o lume a lui, casa – o lume la scară microcosmică.”

Casele oșenilor se disting prin cele trei părți principale ale constucției caselor: fodomentul – temelia sau fundamentul casei, realizată în cele mai multe cazuri din lespezi de piatră naturală sau chiar bolovani, bucheria sau păreți – partea clădirii propriu-zise, heizașul – partea casei care se ridică de la grinzi în sus și este care susține acoperișul. Repartiția teritorială a caselor înainte de primul război mondial, după tipul de material de construcție folosit, scoate în evidență câteva aspect importante: majoritatea caselor erau construite din lemn, cu o pondere de 75-95% în fiecare sat; folosirea chirpiciului ca material prim de construcție crește odată cu apropierea de câmpie, poate ajunge la 5-20% în unele localități: Orașul Nou, Bocicău, Tarna Mare, Racșa, etc; cărămida era folosită pe areale mici din următoarele localități: Tămășeni, Bătarci, Orașu Nou, etc; în ceea ce privește materialul cu care era realizat acoperișul, cele cu paie sunt mai răspândite, pot fi considerate chiar predominante pentru această regiune, dar bineînțeles, nu se poate omite cel din draniță – Negrești Oaș, Certeze, Orașul Nou, Bixad – sau cele realizate cu țiglă – Tarna Mare, Orașu Nou, Trip, etc. După mărime erau case mici, de mijloc și mare, acestea din urmă putându-se împărți în: casa lungă (cu trei încăperi ”casa mare”, tinda și ”casa mică”) și casa întoarsă sau casa cot (cu 3-4 camere).

Locuința oșenească a evoluat și pot fi identificate câteva modele tradiționale de case, conform lui Ilieș Marin în lucrarea ”Țara Oașului”:

Casa din lemn acoperită cu paie – a fost construită înainte de secolul al XVII-lea; în perioada 1960-1970 erau foarte numeroase, astăzi mai există într-un număr mic în anumite sectoare vechi ale satelor și la Muzeul Țării Oașului din orașul Negrești Oaș, alături de toate celelalte tipuri de case.

Fig. Nr. Casa acoperită cu paie

Casa din lemn acoperită cu draniță sau șindrilă – construite după secolul al XIX-lea și sunt destul de rare din cauza înlocuirii perioadice a draniței.

Fig. Nr. Casa acoperită cu draniță

Casa din lemn sau cărămidă nearsă acoperită cu țiglă – construcția acestui tip de case a începutul odată cu secolul al XX-lea, întâlnite în Cămârzana, Tarna Mare, Valea Seacă

Case bloc din anii 1970-1980 – aceste tipuri de case sunt alcătuite din lemn sau lut și sunt acoperite cu țiglă; au devenit majoritare în toate satele Țării Oașului

Case specific anilor 1980-1990 – case construite din piatră fasonată, cărămidă, acoperite cu țiglă; sunt frecvente în arealul sud-estic al regiunii.

Case de după 1995 – case din cărămidă și țiglă, prezente în majoritatea satelor, exprimă bogăția locuitorilor, în special celor din jumătate sud-estică. Locuitorii comunei Certeze sunt renumiți pentru casele lor măiestroase și cu numeroase etaje.

După celebrul etnograf Gheorghe Focșa, cel mai vechi tip de adăpost, folosit mai mult sezonier, de pe teritoriul Țării Oașului este coliba (coliba păcurarilor), caracteristică pentru cele mai vechi ocupații de bază ale zonei: păstoritul și creșterea animalelor. Coliba tipică are formă de calotă, cu plan rotund, realizată dintr-un zid de piatră grămădită jur împrejur, o serie de nuiele de mesteacăn elastic așezate peste piatră și un strat gros de ferige, iar în centru se folosește o furcă pentru a sprijini construcția. Pentru intrare, nuielele sunt împletite sub formă de boltă, de 2,5-3 m, iar în fața acesteia se află o mică adâncitură în pământ, înconjurată de pietre, folosită cu scopul de a a aprinde focul. Un alt tip de colibă este cea folosită la stână, este portativă, mult mai simplă și se întâlnește în zona de pășune. Pentru locuitorii zonei cu o situație materială nefavorabilă, acest tip de colibă a reprezentat propriul adăpost de zi cu zi.

Casa cu o singură încăpere, cu o singură ușă poate fi considerată ca un prototip arhaic al locuinței specifice a zonei. Acest tip de locuință s-a menținut până la începutul secolului al XX-lea. Caracteristică pentru acest tip de locuință este casa veche acoperită cu ferigă, geamuri mici, pereți văruiți în alb, ușa de la intrarea realizată din lemn, iar la intrare unele casele aveau un trunchi de copac cioplit în patru fețe ce avea rol de prag sau de stat la odihnă..

Fig. Nr. Casa cu o singură încăpere

“Casa bătrînă era giosucă în pereți ca un bordeiu. N´avea înălțime nici lungime mare. Casa era fără coridor, fără tîrnaț. La prima intrare, ai intrat drept pe om, aflai gazda! Era cu una casă, c´o ușă!“, spunea Moiș Tamaș, în vârstă de 50 de ani din Moișeni. În timp, încăperea unică a crescut în dimensiuni, odată cu creșterea nevoilor umane, astfel de la 2 x 2,5m s-a trecut la 7 x 4 în exterior, ferestrele au căpătat, de asemenea, dimensiuni mai mari. La începutul secolului al XX-lea au apărut pereții din chirpici sau ”voioage”, acoperite cu draniță din lemn, de preferat de esență tare, ca de exemplu: fag, stejar, brad, paltin, cei mai săraci optau pentru brad deoarece este mai ieftin.

Interiorul caselor era organizat într-o manieră simplistă, dar care răspunde nevoilor omenești din acea perioadă. În diagonală cu intrarea se găsea aparatul de gătit, iar în colțul opus pat simplu sau suprapus în cazul familiilor mai numeroase. În fața ușii de la intrare era așezată masa și o laviță mare ce avea dublu rol: scaune și ladă de zestre unde sunt păstrate hainele. Structura decorului interior este tipică pentru Țara Oașului: pe trei dintre pereți se regăsesc blide de ceramică, cu rol decorativ și uz practice, icoane încununate cu șterguri mari și mici pentru a înfrumuseța decorul prin broderia colorată; la grindă sunt așezate oluri din ceramica de la Vama, iar deasupra patului o bucată de lemn pe care sunt atârnate hainele.

Un alt tip de casa în planul evoluției locuinței, aparținând lui Gheorghe Focșa, este cea bicelulară cu ”tindă și sobă”. Acest tip de locuință s-a conservat până la jumătatea secolului al XX-lea alături de casa cu o singură încăpere, prezentată mai sus, între acestea existând asemănări privind modul de construcție, stil arhitectonic, etc. Pentru acest tip de casă, vatra focului se afla în tindă, pe când cuptorul străbătea camera de alături. Casa era construită din bârne pe lespezi de piatră, cu tavan de lemn sau pod, acoperișul era din ferigă, paie iar mai târziu din draniță. Tinda era folosită, de cele mai multe ori, pentru depozitarea uneltelor, a războiului de țesut, a sacilor cu provizii. Ușiile erau făcute din două bucăți groase de stejar masiv, iar în partea superioară a ancadramentului ușii se regăsea o coplitură, dăltuită cu decor artistic, ca mai apoi ancadramentul să fie și pentru ferestre.

Casa lungă este un alt model tradițional de casă oșenească, reprezentând modelul mai complex al caselor prezentate anterior, fiind casa cu tindă mediană. Și aici se continua utilizarea aceeași tehnici tradiționale alcătuite din aceleași materiale: fundament de piatră, pereți din bârne și acoperiș din draniță. O alternativă a acestei case este cea cu ”filigorie” adică cu un balcon median, în fața tinzii, filigoria fiind considerată un spațiu util, mai ales vara deoarece se poate mânca aici sau poate fi folosită drept dormitor de vară.

Fig. Nr. Casa lungă

Casă ”în cot” sau întoarsă este casa specifică perioadei interbelice, beneficiază de o camera în plus și devine mult mai încăpătoare. Casa nouă, specifică în a doua jumătate a secolului al XX-lea, este o casă realizată într-o manieră diferită, tehnici de construcție noi, materiale noi, planuri noi. Acest model de casa are 3-4 camere spațioase, luminoase, tencuite și văruite în alb.

Marin Ilieș, în lucrarea “Țara Oașului studiu de geografie regională”, a transpus fenomenul caselor oșenești prin prisma piramidei lui Maslow, considerând una dintre cele mai potrivite metode de evidențiere a nivelului de dezvoltare actual, în care are loc ierarhizarea trebuințelor umane în ordinea firească a atingerii lor: nevoi fiziologice, nevoi de siguranță, nevoi de apartenență socială, nevoi de recunoaștere în societate, nevoi de autodepășire. Se poate observa faptul că piramida nu are forma tipică, cea obișnuită, datorită faptului că treapta a doua, cea a nevoilor de siguranță, are dimensiune mai mare.

Nevoi de autodepășire

Nevoi de recunoaștere în societate

Nevoi de apartenență

socială

Nevoi de siguranță

Nevoi fiziologice

Fig. Nr. Piramida lui Maslow

Prima treaptă, cea a nevoilor fiziologice, a fost depășită după al Doilea Război Mondial, iar cea de a doua, nu este întâmplător supradimensionată, arătând că s-a prelungit până în zilele noastre. Cauza este simplă: oșenii din dorința de a construi o casă cât mai mare, implicit costuri mari, nu au mai avut posibilitatea să o finalizeze în timp util. Se mai adaugă ideea că locuitorii zonei sunt plecați la muncă în afara granițelor României, de cele mai multe ori pe o perioadă scurtă de timp, sezonier și nu au contract de muncă. Din aceste cauze, treapta a doua nu poate fi îndeplinită pentru a se trece la următoarea.

De cele mai multe ori, treapta a doua este depășită de antreprenorii și persoanele ce se află în conducerea unor instituții, unor firme cu sediul pe teritoriul României. Această treaptă este obligatorie pentru toți locuitorii deoarece aprecierea în cadrul comunității, în zilele noastre, se face în funcție de dimensiunile casei.

3.2.1. Studiu de caz: Casa lui Moș Văsâi a lui Ion Cobuț din satul Moișeni, comuna Certeze de la Muzeul Satului ”Dimitrie Gusti” din București

Casa lui Moș Văsâi a lui Ion Cobuț din satul Moișeni a reprezentat o mare atracție pentru etnograful Gheorghe Focșa, cel ce și-a petrecut o parte din viață scriind despre taimele, obieceiurile și tradițiile oșenești, transpunându-le într-o frumoasă capodoperă: ”Țara Oașului. Studiu etnografic. Cultură materială”. În anul 1936, această casa a fost selectată și transferată de către Gheorghe Focșa în Muzeul Satului ”Dimitrie Gusti” din București pentru a reprezenta zona.

Fig. Nr.Casa lui Moș Văsâi a lui Ion Cobuț din satul Moișeni – arhivă personală

Casa este simplă, având un plan tradițional cu trei încăperi (camera de dormit, tinda și cămara) și o prispă parțială la fațadă, în dreptul cămării și tindei. Casa a fost construită în anul 1780 și are o temelie din bolovani de râu și cărămidă. Pereții casei sunt formați din mari bucăți de stejar, prelucrate cu grijă și ulterior îmbinate în tehnica blockbau, cea a îmbinării orizontale de bârne sau denumirea tradițională ”coadă de rândunică”, iar acoperișul este realizat din draniță. Partea superioară a acoperișului are colțurile rotunjite, iar pe coamă se află un horn cu două lucarne semirotunde pentru evacuarea fumului din pod, protejat de un acoperiș rotund prevăzut cu o cruce în vârf .

Valoarea artistică este dată de decorul cioplit si sculptat ce reprezintă motive simbolice precum crucea și colții de lup. Decorul apare încă de la intrare: la poartă, la balustrada prispei, pe ancadramentele ușii si ferestrelor casei, dar și pe construcțiile anexe. Intrarea în casă se face printr-o ușă masivă de stejar, prevăzută cu încuietoarea secretă din lemn. În tindă se află atât războiul de țesut, cât și alte unelte necesare pentru prelucrarea lânii si cânepii. Din tindă se face trecere în cămară și camera de locuit sau sobă. În camera de locuit, în partea din dreapta, este plasat cuptorul cu știol, cu plăci din ceramică smălțuită, ce au funcție estetică, dar și de a păstra căldură. Deasupra patului se află ruda pe care sunt dispuse mai multe tipuri de țesături bogat decorate, pline cu motive geometrice și fitomorfe, fiind creația generațiilor de femei ce au locuit în casă, deasupra aflându-se cele mai noi confecționate de cea mai tânără dintre ele. Pereți sunt bogați decorate cu icoane pe sticlă și blide smălțuite în vestitul centru de la Vama. Iar pe meșter-grinda sunt prinse olurile de nănaș.

Fig. Nr. Cămara și camera de locuit

Intrarea în gospodăria oșenească se face prin poarta tradițională de tip vraniță cu boc, alcătuită din trei piese componente: bocul – bușteanul gros de stejar, vranița propriu-zisă – grindă parțial cioplită pe 4 fețe, la un capăt rămânând bușteanul necioplit, pentru contragreutate și stâlpul în care se fixează vranița.

În curtea gospodăriei, pe lângă casa de locuit se mai găsesc o serie de anexe: un găbănaș sau cămară, o poiată sau un grajd, un coteț pentru păsări și într-un colt și o rugă sau o cruce înaltă cu ornamente în relief. Găbănașul este o construcție monocelulară, prevăzută cu prispă în față, realizată din blăni de stejar îmbinate în tehnica blockbau, la fel ca și locuința, iar acoperișul este învelit din draniță de stejar. Acest tip de clădire era folosit ca spațiu de depozitare, dar mai putea fi folosită ca bucătărie de vară. Poiata este o altă construcție anexă monocelulară din bârne de stejar, cu temelie din lespezi de piatră. Acoperiș diferă și are o învelitoare din șindrilă de stejar. Motive decorative se regăsesc și la nivelul anexelor, tot cu rol simbolic și sunt amplasate pe frontonul ușii și pe stâlpii laterali. La fel ca și celelalte anexe, cotețul pentru păsări este o construcție monocelulară din bârne de fag cioplite, cu acoperișul din șindrilă de stejar.

Fig. Nr. Poiata din gospodărie – arhivă personală

3.2.2. Tipologia gospodăriilor și a anexelor

„Gospodăriile sînt expresia concretă a ocupațiilor care stau în raport de interdependență cu mediul natural înconjurător. Ele sînt în acelaș timp o ilustrare direct a nivelului evoluției tehnicii constructive și a evoluției nivelului cultural general din această zonă.

Frecvent în alcătuirea unei gospodării din Țara Oașului intră printre elementele componente următoarele construcții: 1. Casa de locuit – adăpostului omului, tipul cel mai frecvent pentru secolul XIX și începutul secolului XX, fiind o locuință bicelulară, cu tindă și sobă; 2. Cămara sau bucătăria de vară a doua construcție separată sub acoperiș propriu, aflată în vecinătatea casei de locuit; 3. Poiata pentru adăpostirea animalelor și mai recent șura cu grajdul a înlocuit, în unele gospodării, poiata arhaică; 4. Cotețul pentru porci și păsări, unele exemplare avînd mai multe compartimente pentru diferite specii de păsări de curte; 5. Un hambariu cu doi pui, unul pentru depozitat fîn, altul pentru trifoiu, apare mai rar în compunerea gospodăriei.” Marea majoritatea a constucțiilor erau edificate din bârne de stejar, cu temelia realizată din bolovani de piatră sau lespezi și acoperite cu paie, iar acoperișurile erau țuguiate pentru a accelera scurgerea ploii sau a stratelor de zăpadă. Întreaga gospodărie era împrejmuită cu garduri din nuiele, împletite cu grijă: nuiele de alun, fag, arțar, carpen, etc, iar intrarea era una originală, numită vranița cu boc, specifică zonei.

În gospodăria oșenească tradițională sunt trei construcții fundamentale ce nu pot lipsi din nicio gospodărie: casa de locuit, poiata și cotețul pentru porc și păsări. Celelalte anexe, ca de exemplu cămara, hambariu pentru fân și trifoi, cuptorul de pâine, nu sunt neapărat obligatorii, ele fiind în relație direct cu starea materială a gospodarului. Bineînțeles, aceste construcții au evoluat de-a lungul timpului din punct de vedere al materialelor, al tehnicilor de realizare, etc, altfel spus au ținut pasul cu evoluția tipologică a locuințelor. Astăzi, din păcate, aceste anexe nu mai sunt la fel de indispensabile ca în vremurile trecute, datorită evoluției stării economice a locuitorilor. Pot fi găsite în cadrul gospodăriilor oamenilor vârstnici, care țin la tradițiile locului, dar și la Muzeul Etnografic al Țării Oașului din orașul Negrești Oaș.

Fig. Nr. Poiata și cuptorul de vară din cadrul Muzeul Țării Oașului – arhivă personală

Poiata specifică Țării Oașului a reprezentat o prezență necesară, având legătură cu creșterea animalelor, în special în perioada în care era ocupație dominantă. Forma acestei anexe s-a modificat odată cu trecerea timpului, de la forma ancestrală, adică ”poiata rotundă” , la poiata din gard de nuiele împletite, de pari bătuți în pământ, la poiata din ferige și mai apoi la poiata sau grajdul cu șură, ce se găsește în orice sat la României.

3.2.3. Împrejmuirile

Sistemele de împrejmuire au rolul de a delimita propriul spațiu, de a separa ansamblul gospodăresc față de vecini. În cazul grădinilor de pomi sau alte locuri cu caracter agricol nu întotdeauna există garduri propriu-zise, cele mai multe fiind făcute din gard viu, cu plantații de păducei, un soi de spini și de răchită.

În vremurile trecute, fie în vatra satului, fie pe dealurile cu gospodării izolate, pentru a separarea împrejmuirea gospodăriei, pentru separarea părților componente, ca de exemplu grădina de legume, de flori, sau pentru a le proteja contra animalelor, oșenii foloseau mai multe sisteme sau tipuri de garduri, unele pot fi amintite și astăzi:

Gardul de nuiele realizat pe pari bătuți în pământ din nuiele împletite. Nuiele pot fi de arin, de arțar, de fag, de tufă, etc

Gardul împletit din nuiele de alun, tufă, alese cu grijă, având grosimi similar. Împletiturile sunt realizate în grupe de câte trei fire, dând gardului un aspect estetic. Acest tip de gard poate fi și acoperit fie cu ajuorul paielor, fie cu ajutorul draniței.

Fig. Nr. Gard împletit din nuiele din cadrul Muzeul Țării Oașului – arhivă personală

Gardul din lețuri cu stâlpi de grosime mai mare înfipți parțial în pământ, pe care sunt prinse 3-4 rânduri de lețuri orizontale sau chiar mai multe rânduri, fixate cu ajutorul cuielor metalice

Gardul din scânduri realizat din scânduri așezate în lung, știmpi îngropați 50-70 cm în pământ, în partea exterioară cu o înălțime de 1,60-1,70 m, mai poartă denumirea de palant. Adesea, acest tip de gard este acoperit, pentru a fi ferit de intemperi. Acest model era preferat de bătrânii locului.

Gardul din fălcele cu știmpi îngropați ușor în pământ, așezați la 2 m distanță, pe ei sunt fixate, cu ajutorul cuielor metalice trei fire paralele de lețuri unde sunt batute fălcelele. Acestea din urmă sunt spintecături din lemn de fag, cioplite și ascuțite în partea superioară.

Gardul de piatră mai rar întâlnit în trecut, cu precădere la Moișeni.

3.2.4. Poarta oșenească

Poarta oșenească este simplă, fiind realizată pentru a facilita intrare oamenilor în propria gospodărie. Forma tradițională originală a Țării Oașuli este vranița care este de mai multe tipuri și astfel se poate observa și evoluția acesteia:

Vranița cu boc reprezintă cel mai vechi sistem de poartă oșenească și totodată cel mai tipic model al locului. Sistemul este foarte simplu: bocul este așezat orizontal și se rotește în echilibru pe pârghia de la capătul de sus al unui știomp gros, așeazat vertical, prevăzut în partea de mijloc cu un “cățel” sau “purece” – cu diametru de 3-4 mm, iar înălțimea este de 7-10 mm. Bocul este prevăzut în partea inferioară cu o scobitură rotundă numită tradițional ”piuă”. Cu un calcul realizat perfect de către locuitori, se asigură cumpănirea perfectă între cele două părți ale bocului, partea scurtă și parte groasă, sub care mai sunt fixate niște scânduri care alcătuiesc poarta propriu-zisă ce asigură siguranța oșenilor. Pe acest punct de sprijin, se asigură și rotirea acesteia. Partea dinspre stradă a bocului este considerată fața porții, din acest motiv, aceata prezintă anumite scopituri în forme geometrice dând un aspect plăcut. Se sculptau diferite simboluri de cult sau magic, de invocare a protecției, de alungare a răutăților. Cel mai cunoscut simbol și, totodată, cel mai vechi era cercul, ce simboliza cultul solar, iar în apropier se planta un rug pentru alungarea maleficului.

Fig. Nr. Vranița cu boc din Muzeul Țării Oașului – arhivă personală

Vranița fără boc reprezintă un model mai simplist: un lemn oblu deaspura, iar în partea inferioară stinghii ce au rol de a bara intrarea.

Vranița din lețuri

Poarta din fășcele a fost introdusă în Țara Oașului începând cu anii 1938-1940, se deschidea pn două laturi.

Poarta cu acoperiș este un model adus de peste munte din Maramureș, din zona Săpânța, bogată în detalii, ornamente

Poarta nouă este poarta simplă, tipică pentru România alcătuită dintr-o poartă mare ce permite intrarea în curte a mașinilor și poarta mica folosită pentru a facilita intrarea sau ieșirea omului din curte în stradă. Modele variază: de la cele mai sofisticate inspirate din cele international, cu diverse statuete, uși automate, la modele simple din lemn.

3.3. Țara Oașului Astăzi

Când spunem Țara Oașului, ne gândim la un colț de rai, la o zonă plină de tradiții, obiceiuri prețuite atât de localnici, cât și de turiști. Regiunea se individualizează prin numeroase elemente de etnografie ce dau un plus zonei. Din păcate, în zilele noastre, omul este atras mai mult de tot ceea ce este nou, uitând cu desăvârșire de tradiții, de obiceiuri.

Totul s-a schimbat, începând de la ținuta vestimentară, la interioarele caselor, la modul de construcție a caselor, a gardurilor, etc. Foarte mulți oșeni sunt plecați la muncă în străinătate, iar la întoarcere au adus cu ei și spiritul occidental regăsit acolo, ce poate fi regăsit cu ușurință în primul rând în modul de construcție al caselor. Spre exemplu, comuna Certeze este alcătuită în proporție de 50% din adevărate palate, nu de alta este considerată ca fiind una dintre cele mai bogate localități din România. Oamenii muncesc pe brânci în țări ca Franța, Spania, Statele Unite ale Americii, econimisind până la ultimul cent, iar când se întorc acasă pentru o perioadă de cel mult o lună, ridică vile, palate în care care probabil nu vor locui niciodată, dar care încearcă să îi conving pe cei rămași acasă să urmeze același model de success. Se întorc de asemenena cu ultimele modele de mașini apărute, culeg prunele pentru horincă și cheltuiesc averi pe nunți de o săptămână, haine și petreceri.

Satul Certeze, dar și celelalte din jur, deoarece fenomenul caselor măiestoase s-a extins a cuprins toată regiunea sunt cuprinse de arhitectura urbană occidentală. Doar cei care țin cu adevărat la tradiție sau cei care vor să promoveze turismul pe acele meleaguri mai folosesc ca materiale de construcție lemnul, piatra sau lutul, locul lor fiind preluat de beton, BCA, talbă, materiale plastic, inox, termopane, etc. Interioarele caselor sunt așezate după modele occidentale, cu piese de mobilier extreme de scumpe, confortul și luxul sunt la ele acasă în Oaș. Casa, odată mobilată, devine o emblemă, poate fi văzută ca o carte de vizită a proprietarului.

Fig. Nr. Case din Certeze

Din păcate însă, satul este aproape gol majoritatea anului. Aici au rămas doar bătrânii satului cei care au grijă de aceste palate, iar adevărații proprietari se întorc doar de sărbători acasă unde petrec câteva zile cu familiile si cu prietenii. Astfel ca majoritatea acestor case falnice stau goale aproape tot anul, prinzând viață doar de Paști, de Crăciun, de Revelion sau cu ocazia unor nunți spectaculoase.

Casele și satul s-au schimbat, au căpătat un alt aspect atât datorită evoluției economice cât și reorientărilor religioase, deoarece mulți dintre oșeni au renunțat la biserica creștin-ortodoxă ori greco-catolică trecând la culte neprotestante, fapte ce influențeză în mod evident păstrarea și conservarea obiceiurilor, tradițiilor și a modului de trai al oamenilor. Membrii ce fac parte din aceste grupuri religioase au tendința de a renunța mai ușor la elementele identitare – port traditional, obiceiuri, dar și la elementele de organizare a interioarelor.

3.4. Meșteșuguri tradiționale

Fiecare popor încearcă să își exprime originalitatea așa cum știe mai bine, inclusiv în ceea ce reprezintă meșteșugurile populare. Din cele mai vechi timpuri, alături de agricultură, păstorit, vânătoare, populația avea cu un șir de îndeletniciri practice, care formează așa-numita „industrie casnică”, bazată pe materia primă locală, uneltele lucrate în gospodărie, etc.

În Oaș, femeile au avut misiunea de a lucra manual hainele pentru întreaga familie, ce a dat naștere unor capodopere în materie de costume tradiționale ce și-au pus bine amprenta în cultura oșenească. Țesăturile ocupă un alt loc important, femeile lucrau la război în special pentru a crea zestre fetelor, realizau ștergare pe care le expuneau cu drag pe pereți alături de blide, astăzi fiind foarte appreciate de turiști.

Fig. Nr. Oșanca la războiul de țesut, la Muzeul Țării Oașului, expoziție permanenă – arhivă personală

Olăritul este un meșteșug foarte apreciat din zona. Ceramica din Vama ocupă un loc fruntaș în categoria celor mai reușite realizări de acest fel din țara noastră. Valoarea ei artistică respectă cele mai exigente reguli ale artei populare și decorative, ce se manifestă prin armonia compoziției ormanentale și cromatice, prin bogăția și varietatea de expresie, prin vioiciunea sa, este inegalată în țara noastră. O marea parte a valoarii mai constă și în perfecta armonie cu restul creațiilor artistice populare din Țara Oașului ce are rolul de a reflecta gustul și concepția artistică a populației.

Comuna Vama este localizată în sudul Țării Oașului, aici găsindu-se centrul de olari în care se producea și încă se mai produce, dar într-un ritm mai lent, din cauza numărului mic de olari, una dintre cele mai frumoase ceramici din România. Referitor la istoria olăritului, nu există date scrise, dar tradiția locală din Vama consideră olăritul aici fiind foarte vechi. Meseria a fost învățată de la tata-fiu, motiv pentru care de-alungul vremii au existat familii întregi de olari. Vama nu este o localitate ce deține lut de oale, însă olarii au știut să profite de lutul dintr-o localitate vecină, aflată la o distanță de 5 km: Tur.

După categoriile de vase, producția din Vama cunoaște cinci feluri importante de vase:

Blidele albe – aceste blide au fond alb, pot avea diverite tipuri de modele ornamentale și sunt folosite în primul rând în scop decorative, foarte multe sunt atârnate pe pereți, aceste blide sunt întâlnite în casa oricărui oșan, dar, bineînțeles, și la mâncare. Blidele au cea mai mare valoare artistică în cadrul producției de ceramic din Vama, mulți turiști dorind un astfel de suvenir.

Fig. Nr. Blidele atârnate pe pereți în casele oșenilor

Vasele necesare gospodăriei – au mai puțină valoare artistică și este vorba despre vasele cu care se obișnuia să se ducă mâncare la camp, ulcelele pentru lapte, oalele mari cu două torți pentru gătit, farfurii de mâncat.

Oluri albe, urcioare au o mare conotație cu privire la obiceiurile oșenești. Spre exemplu, de Paște, în fiecare an, finii au datoria să meargă la nași și să le ducă un ”ol de nănaș”, ol ce va atârna de grindă. După numărul urcioarelor atârnate de grinda unei case se poate cunoaște numărul de fini al unei familii. Aceste tipuri de oluri se duc și la alte evenimente importante din viața consătenilor: la morți, în dar la botez, la căsătorie, etc.

Fig. Nr. Ol de nanaș

Vasele ”cușere”sunt vase ritual utilizate doar de evrei. Producția de astfel de vase a fost foarte mare și erau lucrate doar de doi olari din cauza tehnicii deosebite. Se spune că aceste vase nu trebuie atinse la buza de sus deoarece erau arse și nu au voie să fie ciobite sau cârpite.

Vasele cele mai recente – sunt vasele ce imită produsele de metal din fabrică sau alte centre. Aici se poate vorbi despre: oale drepte, preluate după modelul de la Turda, etc.

Vasele sunt produse în funcție de anotimp, în funcție de anumite sărbători sau necesități gospodărești și se împart în trei perioade: în perioada martie-iulie se fac cu precădere vase pentru dus mâncarea la câmp, oluri albe de nănași și blide albe adânci de pus pe perete în perioada Paștelui, etc, în perioada iulie-decembrie se fac oale mari pentru gătit și magiun, iar în perioada decembrie-martie în ceea mai mare parte olarii nu mai produc oale din cauza lipsei de pământ.

Tehnica de confecționare și ornamentare a ceramicii din Vama nu are un anumit specific, nediferențiindu-se, în mare, de restul centrelor din țară. În perioadă în care ceramica din Vama avea un număr însemnat de olari, atelierul acestuia reprezenta, de cele mai multe ori, propria camera de locuit sau aveau o cameră specială. De obicei, la un perete, exact în fața geamului se află o masă lungă, realizată din două-trei scânduri, de care e prins fusul din fier al roții, numit ”crâng”. Acesta din urmă este prins cu ajutorul unui lagăr, la fel și capătul de jos al fusului, ce se fixează în pământ. Ca orice roata obișnuită a olarului, are două talere: ”farfuria” reprezentând partea de sus, din lemn de nuc, pe care se modelează vasele și ”talpa” – partea de jos, confecționată din lemn de păr. Atât pe masă, cât și pe peretele de lângă masa sunt unelte cu care olarul lucrează în permanentă, iar de grinzi sunt prinse scânduri pe care se vor pune oalele la uscat. Așa cum am menționat și mai sus, lutul este procurat din localitate învecinată, Tur, unde se găsește cu ușurință, la suprafață. Fiecare olar își cumpără câte o bucată de pământ, care rămâne însă a proprietarului, acesta având dreptul doar să sape și să își ia cât lut dorește.

Tehnica de ornamentare specifică ceramicii din centrul Vama, odată cu trecerea timpului, a cunoscut unele transformări. Se pot deosebi trei tehnici de ornamentare: prin colorare cu cornul, prin colorare cu pensula sau prin zgrafitare adică zgârierea în pastă a ornamentului. Cele mai vechi piese de ceramică din Vama au ornamentul realizat prin zgârierea cu un corp ascuțit și apoi colorat cu un corn de vacă, ce are prevăzut în vârf o pană de gâscă care se umple cu o culoare. Începând cu secolul al XX-lea, majoritatea vaselor au fost decorate cu ajutorul cornului, iar după primul război mondial s-a început ormanentarea cu pensula. Odată decorate, vasele sunt introduce în cuptor, iar după răcire, se scot și se începe un nou proces, de smălțuire.

Elementele ornamentale din centrul Vama, la fel ca și din celelalte centre al țării, nu prezintă o mare varietate, acestea se pot împărți în două categorii: ornamente de centru și ornamente de bordură. Ornamentele de centru prezintă o mare valoare artistică, în special, cele vechi de tipul ornamentelor cu frunze și flori stilizate, executate în tehnica zgrafitto sau cele în formă de stea în patru colțuri, lucrată de asemenea în aceeași tehnică. La acest ultim ornament se poate observa că deriva din ornamentul floral, acesta reprezentând baza ornamentelor de centru, la care se mai pot adăuga altele ca de exemplu în centru un cerc simplu,cu buline, anul executării cuprins în cerc, etc. Alte ornamente de centru: ghirlanda, personaje, animale, etc.

Fig. Nr. Ornamente de centru

Elementele ornamentale de bordură prezintă o gamă mai variată, ele apar, în majoritatea cazurilor, cu rol de chenar, pentru a completa și totodată pentru a scoate în evidență ornamentul central. Cele mai frecvente elemente ale chenarului ce apar pe vasele din Vama sunt bulinele dispuse pe o bandă concentrică de culoare. Alte tipuri de ornamente de bordură: frunzele dispuse ca o ghindă, linii șerpuite colorate, simple cercuri concentrice colorate, etc. Multe din aceste ornamente se aseamănă cu ceramic de la Horezu, Turda, Transilvania.

Compoziția cromatică reprezintă unul dintre elementele foarte caracteristice și deosebit de valoroase din punct de vedere artistic. Culorile de bază sunt brunul închis, negrul și roșul pătlăgea. Toate aceste culori se detașează viu și perfect complementar pe fondul alb al blidelor. Culorile au evoluat, inițial folosindu-se pe blidele mai vechi, cu ornamente florale zgrafitate, culori ca verdele, negrul, brunul închis și mai puțin roșu. La blidele mai noi, culoarea predominantă a devenit roșul-pătlăgea, în perfect acord cu toată arta populară oșenească. Mai nou, blidele au început să piardă din cromatica tradițională, prelucrând culori din alte centre Corund, Valea Bârgăului, etc.

Astăzi, olăritul din Vama este în declin, atât din punct de vedere cantitativ, cât și din punct de vedere calitativ. Din păcate, există un singur olar, Iștvanfi Gheza, cu o activitate în ultimii 40 de ani de mii de obiecte de lut ce s-au răspândit în toate colțurile lumii. Este trist pentru că tradiția uneia dintre cele mai apreciate ceramici specifice României, cea de la Vama, este dusă mai departe de singurul olar al județului. Acesta a învățat tainele olăritului în stilul specific Țării Oașului, acum mai bine de patru decenii, provenind dintr-o familie de olari. În anul 2002 a deschis în gospodăria sa din localitatea Vama, „Casa Olarului“, singurul atelier de ceramică din județul Satu Mare. Atelierul a devenit un punct important de atracție turistică pentru toți cei care vin să vizitează atât Țara Oașului, cât și Maramureșul. „Suntem foarte des vizitați de delegații din țară și din străinătate, de turiști din toate colțurile țării, sau de grupuri de elevi cărora le arăt procesul de producție ale acestor obiecte de ceramică“, susține Iștvanfi Gheza. Acesta prelucrează întreaga materie primă, argila și culorile, chiar din natură.

Fig. Nr. Atelierul din Vama

3.5. Manifestări etno-folclorice

Din acest punct de vedere, al manifestărilor etno-folclorice, Țara Oașului deține un potențial valoros, mândrindu-se cu bogățiile sale. Oșenii țin foarte mult la tradiții, motiv pentru care organizează unele dintre cele mai spectaculoase nunții din țară, cu foarte mulți invitați, evenimente la care participă zeci de mii de oameni ș.a. Se spune că oșenii nu fac nimic cu jumătate de măsură, atunci când muncesc, muncesc, iar când e vorba de a sărbători, sărbătoresc ca nimeni alții, de luni până duminică și de dimineață până seara.

Cel mai important eveniment oșenesc, cunoscut la nivel național, este Sâmbra Oilor, ce reprezintă cea mai mare serbare câmpenească, legată de ocupația tradițională a păstoritului, serbare ce se desfășoară anual în prima parte a lunii mai. Evenimentul simbolizează venirea primăverii și ieșirea oilor la păscut, iar an de an Pasul Huta devine gazda uneia dintre cele mai străvechi datini din țară, chiar la hotarul dintre Țara Oașului și Maramureș. În această zi de sărbătoare, oamenii îmbracă cele mai frumoase și mai scumpe costume populare, asemănătoare cu îmbrăcămintea dacilor de pe Columna lui Traian, iar pe umeri se iau cei mai frumoși desagi.

Evenimentul este organizat de către Consiliul Județean Satu Mare în colaborare cu CJCPCT Satu Mare, Primăria și Consiliul Local Certeze, dar și cu Muzeul Țării Oașului având ca scop promovare folclorului din Țara Oașului, unde se dorește a participa zeci de mii de oameni. Anul acesta, a avut loc ediția a 58-a, ce a reprezentat un real success.

„Sâmbra Oilor“ are rolul de a marca începutul sezonului pastoral pe aceste meleagurile nordice și, totodată, este un bun prilej pentru o petrecere câmpenească de zile mare, unde, după ce s-au pus la punct problemele legate de oierit, se mănâncă și se bea. Cu această ocazie se organizează de asemenea un festival de folclor în care fiecare își pune în valoare portul și cântecul din zona pe care o reprezintă.

Fig. Nr. Festivitatea de la Sâmbra Oilor

Pregătirile pentru Sâmbra Oilor încep cu multă vreme înainte, deoarece proprietarii au rolul de a se asocia în vederea formării unei stâne. Înțelegerea dintre ei este întotdeauna verbală, ca de altfel termenul de ”sâmbră” semnifică o înțelegere, o reglementare gospodărească, iar la oșeni cuvântul dat este foarte important, iar oșenii nu trec peste acesta. Odată înțelegerea făcută, oamenii se cinstesc cu pălincă. Ziua acestei sărbători nu este una fixă, stabilirea ei depinde de mersul vremii, de data când cade Paștele, dar și de cât de repede se desprimăvărează și iarba este bună de păscut pentru oi.

În ajunul Sâmbrei, oile sunt scoase din sat și duse la locul Sâmbrei, în pasul Huta, unde se face „mulsul pă știmb” ceea ce înseamnă că fiecare proprietar va mulge oile vecinului pentru a se elimina astfel suspiciunea că ar mai fi rămas lapte în ugere sau cum spun oșenii „în pulpa uăii”. În tot acest timp „boresele”, adică gospodinele din sat, se pregătesc de zor pentru sărbătoarea din ziua următoare, pregătind cu mare foc boacele, adică sarmalele fierte pe îndelete în oale de lut, mielul fraged la cuptor și cozonacii pufoși umpluți cu nucă sau mac.

În ziua sâmbrei, oile sunt adunate pe deal, în cele mai bune locuri de pășunat ca să se hrănească după pofta inimii. Încă de la primele ore sâmbrașii se îndreaptă spre locul unde se va desfășura ritualul sâmbrei, iar sărbătoarea propriu zisă începe de abia la întoarcerea oilor de la pășunat, în jurul amiezii, atunci când se face „număratul la strungă” un soi de inventariere atentă a tuturor oilor. De această data, fiecare sâmbraș își va mulge propriile oi deoarece cantitatea de lapte mulsă va fi etalon pentru întreaga perioada verii, după care proprietarii își vor primi partea de lapte, urdă și caș, după cum se face înțelegerea. După ce se termină mulsoarea, oșenii se așează alături de vasul cu lapte în așteptarea „măsurișului”, ce constituie și momentul culminant al sărbătorii, deoarece reprezintă cantitatea de lapte pentru fiecare turmă. În funcție de laptele muls, fiecare proprietar va primi peste vară o anumită cantitate de lapte. Acest ritualul are o conotație foarte importantă, deoarece până ce nu se măsoară ultima picătură de lapte, petrecerea nu poate începe.

Fig. Nr. Măsurarea laptelui

Înainte de a urca pe munte, atât oile cât și stăpânii lor sunt stropiți cu apă sfințită pentru purificare, de asemenea scăldatul în apa curată a pâraielor de munte, spălatul cu roua plantelor, prepararea unor alimente rituale sau pronunțarea de formule magice au un rol benefic ce fac parte din obiceiurile locale ale sărbătorii.

Cu timpul, sărbătoare a început să își piardă din semnificația initial. Locul mâncărurilor tradiționale, ca de exemplu boace, urdă, caș a fost luat de mici și grătare, iar tinerii vin pentru a-și etala ținutele și mașinile luxoase. Sărbătoarea este destinată celor ce respectă tradiția, dansurile și țâpuriturile oșenești se regăsesc în coregrafia formaților și ansamblurilor populare ce pășesc pe scenă, iar diverși soliști cunoscuți de muzică populară sunt invitați la această manifestare câmpenească.

Nunta din Oaș reprezintă unul din elementele cele mai valoroase și totodată spectaculoase ale culturii populare din nord-vestul țării. Din setul de datini păstrate din moși strămoși.

Fig. Nr. Costumele tradiționale de nuntă din Țara Oașului

Țara Oașului se mândrește cel mai mult cu sărbătoarea nunții. Eveniment pregătit din timp de tineri și de părinți, poate fi considerat polivalent, având implicații în viața socială a comunității, în viața economică a familiilor în cauză, în sistemul de moștenire a averii. Nunta constituie, în ansamblu, un ritual de trecere, fapt ce presupune respectarea îndeaproape a tradițiilor: pregătirea zestrei, a costumelor, alegerea nănașilor, chemarea la nuntă, confecționarea steagului de nuntă, despărțirile, cununia, ospățul propriu-zis, strângerea darurilor, toate acestea însoțite de țâpurituri, orații, cântece și danțuri oșenești.

Mare parte din faima nunților din Țara Oașului se datorează costumelor populare, lucrate cu multă dragoste, dar și datorită muzicii oșenești de nuntă. Dansurile tradiționale oșenești „Miresele” si „Roata” sunt o marcă proprie zonei. La fel se poate vorbi și despre strigătul oșenesc de nuntă, numit de localnici „țâpitură”.

Ca la orice nuntă plină de tradiții, și aici există ritualurile efectuate înaintea nunții propriu-zise precum găteala miresei, împodobitul steagului de mire. Acestea două sunt niște etape importante, pline de semnificație, fără de care nunta nu-și poate urma cursul obișnuit. Dacă în alte părți ale țării, tinerii impodobesc bradul, aici, prietenii mirelui împodobesc steagul, ce va fi folosit ulterior la strigarea darului. Totodată, steagul este purtat și în timpul dansului mirelui, în ”Roata” feciorilor, ultimul său dans de tânăr necăsătorit.

Fig. Nr. Găteala miresei

În acest timp, la casa miresei se desfășoară găteala fetei, adică îmbrăcarea acesteia în straiele tradiționale. “Găteala” miresei este unul dintre cele mai importante evenimente ce semnifică trecerea tinerei la statutul de soție. Elementul de bază îl reprezintă capul la care se adaugă găteliile acestuia: ”coada” de mireasă, cunună și mărgelele din jurul gâtului. ”Coada” este o împletitură specială ce cuprinde podoaba capilară a tinerei, fiind efectuată de o femeie pricepută timp de câteva ore bune. Singura femeie din zonă care se mai pricepe, în zilele noastre, este Maria Mireselor din comuna Certeze, având și câteva mirese pe zi. Conform tradiției, mireasa oșeana trebuie să poarte numeroase mărgele colorate la gât, grele de câteva kilograme, la care se adaugă „cununa” pe cap, decorată cu flori și mărgele. Mărgelele colorate au rolul de a completa împodobirea gâtului, fiind în echilibru cromatic și decorativ cu restul costumului. În timpurile străvechi, se obișnuia ca mireasa să poarte o cunună cu șiraguri de bănuți de argint, de oglinzi micuțe, mărgele. Astfel, găteala fetei corespunde și cu momentul de despărțire urmat de un ultim dans al miresei cu fetele din sat, acompaniate de ceteră, de zongoră și de țâpurituri.

Despărțirea de părinți, numită de oșeni „bulciug”, presupune rostirea orațiilor de nuntă de către preot, dar și schimbul colacilor, tânăra mireasă primește un colac, semn de fertilitate si bogăție. Despărțirea propriu-zisă se face cu dansuri și strigăte de veselie pentru noua viața, la care se adaugă și bocet, pentru ca tinerii renunță la viața alături de părinți.

Fig. Nr. Ziua nunții și petrecerea

Petrecerea nunții este reprezentată de un ospăt mare, unde oșenii petrec până dimineața, la finalul căruia nuntașii dau dar de nuntă proaspeților însurăței, iar muzica răsună în toată depresiune, începând de la ceteră și zongoră la țâpurituri, de la muzică oșenească la muzică de petrecere și apoi la muzică clasică. Deoarece sărbătoarea nunții și porturile tradiționale de nuntă tradiționale oșenești sunt printre cele mai spectaculoase din Romania, oșenii, oricât de moderni ar fi, nu pot renunța ușor la o tradiție atât de strâns legată de propria lor identitate. Astăzi, se întâlnesc frecvent nunți în care tradiția românească veche se împletește cu obiceiuri noi preluate din occident, fapt ce subliniază dragostea oamenilor pentru propria cultura. În ultimii ani, în satele din Oaș au loc săptămânal chiar și mai mult de zece nunți la care participă de la minimum 600-700 de persoane până la 1500-2000 de persoane, deoarece nunțile sunt fastuoase. Pentru unii nuntași, week-end-ul, nu este un moment tocmai plăcut, deoarece trebuie să participle la 2-3 nunți simultan.

Oșenii nu își pierd tradiția, așa cum proaspeții miri exclamă: “Ne păstrăm tradiția pentru că așa o făcut străbunii noștri, așa o făcut bunicii și părinții noștri, așa facem noi și așa or face și copiii noștri” , dar, în schimb, o readaptează și o reinventează. În cele mai multe cazuri, oșenii se îmbracă în hainele tradiționale, iar seară vestimentația, decorul și muzica se schimbă și se transformă într-un spectacol luxos în ton cu mândria lor, cu puterea lor financiară și cu lumea modernă occidentală în care trăiesc și de unde s-au inspirat. Vestimentația este total diferită, mireasă alege o toaletă selectă, semnată de marile case de modă din Occident, cu croială moderă și diferite pietre prețioase, iar mirele alege la rândul lui un costum elegant de la marile mall-uri. Un lucru nu se schimbă, mașinile luxoase cu care miri și întregul alai de nuntași se plimbă spre locul cununei civile sau religioase. Ceterașii și țâpturile sunt înlocuite cu interpreți de muzică de petrecere, respective refrenele unor melodii în vogă.

Folclorul literar din Țara Oașului se caracterizează în primul rând prin prezența țâpuriturilor din Oaș în exprimarea artistică orală. Se țâpurește de sărbători, la nunți, hore și din ce în ce mai des în spectacole, în zilele obișnuite, la muncile câmpului, în cele gospodărești, , dar și seara la șezători și pe ulițe. Țâpiturile sunt însoțite de dans și melodie în registru acut și sunt interpretate, în funcție de eveniment, de mire, mireasa, nașii, soacra, fetele, feciorii, gazda. Alături de țâpuritură, în bogăția folclorică a zonei se păstrează balada, ilustrstă de cele mai mult ori prin Miorița sau Balada Irincuței, cântecul de leagăn, de dragoste, colindul. Folclorul muzical cuprinde producții originale zonei Oaș, iar folclorul coregrafic este original și valoros. Dansurile oșenești, “Roata”, “Miresele”, ”Jocul” animate de ritmul “ceterii”, de “țâpurituri” și bătăi din palme, sunt inconfundabile.

Un obicei străvechi din această zonă era ”Claca”, caracterizată prin desfășurarea unei munci colective, fiind totodată și un obicei de întrajutorare a comunității. Din punct de vedere al muncilor efectuate, “Clăcile” erau de mai multe feluri, fiind prestate de întrega colectivitate sau doar de anumiți reprezentanți, grupați în funcție de vârstă cu scopul de a ajuta pe săteni, atunci când activitatea efectuată, depășea puterea de muncă a unei familii. Oamenii ce făceau parte din “Clacă” efectuau lucrările de interes obștesc, ca de exemplu: întreținerea fânețelor, pășunilor și a pădurilor, amenajarea drumurilor, a podurilor sau munci mai complexe, de natură agricolă și edilitară. “Clăcile” se obișnuiau să se făceau în zi de sărbătoare pentru a participa cât mai multă lume. Munca se împletea cu cântatul, iar la terminarea lucrului se făcea horă sau joc, “gazda clăcii” avea datoria de a-i “omeni” pe participanți. Pentru fetele tinere, exista o altă categorie de “Clăcă”, destinată torsului și pregătirii zestre, în serile de toamnă și iarnă, organizate fie într-o casă, fie afară, la o răspântie. În timpul lucrului, atmosfera era destinsă, se spuneau povești, ghicitori și se cânta, iar gazda ii servea pe cei prezenți cu mâncare și băutură.

Cu alte cuvinte, “Clăcile” reprezentau un schimb neîncetat de servicii reciproce, menite a susține colectivitatea, iar rostul practicării lor nu era numai unul economic, ci și unul etico-cultural. Mai mult de atât, în timpul “Clăcilor”, tinerii aveau posibilitatea de a se evidenția prin muncă în fața celorlalți și de a se cunoaște între ei în vederea unei posibile căsătorii.

3.6. Tezaur Uman Viu în Oaș

Programul „Tezaure Umane Vii – păstrători și transmițători ai culturii tradiționale” reprezintă una dintre inițiativele UNESCO ce urmărește să-și atingă scopul, acela de a încuraja statele membre să adopte anumite măsuri prin care păstrătorii și transmițătorii diferitelor elemente de patrimoniu cultural imaterial să beneficieze de recunoaștere, de vizibilitate adecvate în rândul comunităților din care fac parte, al specialiștilor și al publicului larg.

Fig. Nr. Odaia-muzeu din Negrești-Oaș – arhivă personală

Oșeanca din orașul Negrești-Oaș, Floarea Finta este una dintre cei 13 români declarați ”Tezaur Uman Viu”. Propunerea privind acordarea titlului “Tezaur Uman Viu” a fost susținută de Primăria Negreși-Oaș deoarce “Mătușa Floare a contribuit în mod substanțial la păstrarea și reafirmarea identității culturale patrimoniale imateriale, care are legătură cu oralitatea, tradițiile și cu tot ceea ce ne definește ca nație și popor, având rol de identificare a mărcii tradiționale distinctive. Considerând că este o persoană reprezentativă pentru comunitatea din Negrești Oaș, dar și pentru întreaga zonă etno-folclorică a Oașului, mătușa Floare Finta este propusă pentru obținerea titlului de TEZAUR UMAN VIU”, declară prof. drd. Natalia Lazăr, directorul Casei de cultură orășenești Negrești-Oaș, declarașie ce se poate găsi și în finalul referatului depus la Ministerul Culturii.

Finta Floare este o femeie simplă, mama a opt copii, care a învățat încă de mică ce înseamnă munca. Încă din tinerețe a deprins tehnica confecționării de haine tradiționale oșenești. Și în prezent, la vârsta de 79 de ani, mai confecționează încă podoabe populare, clopuri, zgărzi și zgărdane. Mătușa Floare deține un mini-muzeu în casa sa, o încăpere mobilată și amenajată în totalitate în stil tradițional, în care a adunat de-alungul timpului costume populare, oluri și blide, ștergare și desagi. Alături de obiectele etnografice, diplomele reprezintă și vor reprezenta singura recunoaștere a meritelor muncii făcute cu pasiune, diplome ținute la loc de cinste, lângă păpușile îmbrăcate în costume oșenești. Mătușa Floare realizează costume de mireasă, respective ginere, confecționarea lor durând chiar și un an deoarece face totul manual. Pe masă, deține un album cu poze de valoare făcute la nunți unde ”gătea” mireasa, ajungând și în alte țări pentru a realiza acest lucru. De asemenea, pereți sunt plini de tablouri cu toți copii, cu părinții, cu Finta Floarea în haine de sărbătoare, ulcioarele de ceramică și farfuriile tradiționale.

Fig. Nr. Șezătoarea

În odaia muzeu, de câțiva ani încoace are loc ”Șezătoarea”, un eveniment realizat să readucă în memoria tineretului o parte dintre tradițiile și meșteșugurile vechilor oșeni. La acest eveniment iau „mătușile” satului ce transmit tinerelor fete atât secretele diferitelor meșteșuguri cât și lecții de viață pe care să le folosească în viitor.

Primăria Negrești-Oaș și reprezentanții Casei de cultură orășenești depun eforturi considerabile pentru a o introduce odaia muzeu în circuitul turistic pentru a vedea sutele de obiecte tradiționale, decorul spectaculos pentru șezătorile și bunătatea de care mătușa Finta dă dovadă.

3.7. Portul tradițional

Portul popular constituie unul dintre capitolele ele mai importante ale etnografiei, în măsura în care rolul ornamental și decorativ reprezintă obiectul studiului creației artistice populare. Cunoașterea acestuia contribuie la definirea spațiului etnic, la precizarea conținutului culturii în diferite momente ale evoluției din punct de vedere istoric și poate fi considerat un valoros material documentar. Dacă, inițial, îmbrăcămintea a avut un rolul de a proteja corpul de intemperii, cu timpul, aceasta a primit valoare artistică, decorativă, ornamentală, reprezentând unul dintre primele elemente definitorii ale unei zone sau regiune.

Fig. Nr. Portul traditional oșenesc

În Țara Oașului, în ansamblul manifestărilor de artă populară, portul ocupă un loc fruntaș, un loc de cinste, distingându-se prin armonie cromatică și bogăție ornamentală, fiind în veșnic proces de creație și depășind cu mult ritmul de transformare a celorlalte manifestări artistice. Portul popular este prezent în viața oșeanului, fiind elementul cel mai concret, cel mai viu și, totodată, indispensabil în viața artistică a acestuia, pe lângă rolul important pe care îl joacă în societate. În plus, trăsăturile psihice ale oșeanului se reflectă, în ceea mai mare parte, în port. Oșenii poartă cu mândrie costumul lor popular la horă, la biserică, la sărbători tradiționale și ocazii folclorice.

”În ciuda fluctuațiilor modei, a aparițiilor, disparițiilor și revenirilor anumitor tendințe, omul a ales să transforme vestimentația în așa fel încât aceasta să poată exprima mesaje estetice, sociale și morale sau de ierarhie socială și nu în ultimul rând caracteristicile naționale. (…) ca element de podoabă, portul popular este legat de cele mai importante ceremonii din viața purtătorului, căpătând o valoare intrinsecă prin păstrarea unor elemente tradiționale, prin care se reflecta concepția comunității cu privire la starea socială, vârstă, etc.”. Se face remarcat printr-o vie aromie cromatică, cu o varietate de ornamente, putând fi pus în proces de comparație cu alte costume tradiționale din diferite zone ale țării: portul popular din Hunedoara are o tentă de severitate, cel din Banat este mult prea opulent, cel din Muscel deține o doză de eleganță. Portul traditional oșenesc este vesel, cusut special pentru o sărbătoare, în care se regăsește pofta de viață, de dans, de cântec.

Costumele tradiționale s-au dezvoltat odată cu istoria zonei, cele mai vechi costume au fost realizate în gospodărie, de către oșence din pânză de cânepă, de altfel un rol important îl avea cultura cânepii, asigurând veșminte pentru toată familia.

Portul femeiesc prezintă un aspect tineresc, chiar dacă este purtat de femei trecute de prima tinerețe, pune în evidență, prin linia costumului, silueta ei, prin petele de culoare reliefează silueta și, în același timp avantajează trăsăturile feței. Costumele vechi feminine erau simple, așa cum relatează și oșeanca Finta Floarea: ”costumul de zi cu zi era simplu, nu era pre împtestrit”, se compunea din cămașă, pindileu adică fustă, zadia adică șorțul și chischineu – basmaua.

Fig. nr. Cămăși tradiționale Fig. Nr. Pindileu

Cămașa poate fi considerată piesa de rezistență ale portului tradițional, inițial, croiala a fost simplă ”mînecile sînt prinse încrețite (…) din umăr. Gura cămășii era în spate și de jur împrejurul gîtului era un guler foarte îngust”, dar ieșea în evidență prin elementele ornamentale, forme geometrice de culori roșu, negru, alb, la fete predomina roșu, la femeile căsătorite roșu și negru, iar la cele mai în vârstă negru. Cu trecerea timpului, cămașa a suferit unele modificările, ornamentele fiind la nivelul umerilor – cămașă ”cu umeri”, mai apoi ”cu cheptar”. La această camașă locul ornamentelor sunt la nivelul gulerului, ”cheptariului”, dar și dungi ornamentale pe piept, de-alungul mânecilor, la volanele mânecilor. În prima jumătate a secolului al XX-lea, ”cheptariul” a suferit unele modificări, lăsând un spațiu la nivelul gâtului, iar în jurul acestuia se realizau volănașe colorate sau încrețituri. Cromatica ormantelor s-a modificat, predominate de roșu la care se mai adaugă albastru, negru, galben, verde.

Pindileul este o piesă simplă, cea de zi cu zi era realizată din doi lați, mai apoi dintr-un lat de pânză țesută din cânepă și fără ornament. Pânza era încreția la brâu, pe șolduri și la spate, mai puțin sau chiar deloc în față. Peste pindileu se poartă zadia, ce poate fi de două tipuri: zadia de sărbătoare, în partea superioară prezintă un brâu, iar în partea inferioară motive vărgate, dantelă, colți și zadia purtată în toate zilele, fiind mult mai simplă. Mai există și alte piese, dar au fost specifice doamnelor cu stare materială mai bună: sucna (rochie), vingău (rochie fără mâneci), laibărelele (veste). În picioare, încălțămintea a evoluat semnificativ de la opincile asemănătoare celor din Maramureș, la cizme de diferite tipuri: roșii, negre cu toc, de cauciuc, de gumă.

Fig. Nr. Port traditional de sărbătoare

În cap, femeile purtau și încă poartă chischineul, element rămas neschimbat și purtat cu drag de acestea, astăzi poate fi considerat piesa cea mai de preț al portului. Ca elemente de podoabă sunt folosite zgărzile din mărgele colorate și țesute în ață tare cu modele florale sau geometrice și șiruri de mărgele, iar la mireasă găteala capului și cununa. Acest costum, în timpul iernii, era completat de gubă de lână, haină țesută din lână, purtată atât de femei, cât și de barbați. Această piesă din portul tradițional are înfățișarea unui cojoc întors pe dos, cu blana pe afară, dar, de fapt, este o țesătură realizată ”în tiara” sau la război confecționată din lână, unde se intercalează șuvițe de lână. Guba nu este caracteristică pentru întreaga Țara a Oașului, în partea estică nepurtându-se (Negrești-Oaș, Bixad, Tur, Huta, Moișeni), aici existând suman-ul. Aceste două piese au pătrunse în Oaș din două direcții deosebite: guba din Slovacia, dar și de la populația maghiară, iar sumanul din vecinătate, din Maramureș.

Portul bărbătesc era și el foarte simplu, piesa principală fiind cămașa făcută din pânză de cânepă sau bumbac, cu mâneci largi și încrețită la gât, cu o ornamentică simplă, în tonuri de maro, verde, galben la guler, pe piept și la mâneci. Un lucru important, partea din față este mai scurtă decât cea din spate și se încingea cu o curea lată; cu cât era mai scurtă cămașa, cu atât cureaua era mai lată. Astăzi aceasta se mai poartă foarte rar, în special la lucru, protejându-i pe oșeni în muncile lor dure Cămașa se poartă de regulă peste gaci sau izmene, croiți din doi lați de pânză, ampli în brâu. În perioadele reci se îmbraca sumanul de lână – simbol al bogăției și guba, iar în picioare se purtau cioreci. . La această costumație se adaugă „straița", care era nelipsită, unde se purta, fără excepție, cuțitul, batista sau tutunul pentru cei fumători.

Fig. Nr. Elemente ale portului bărbătesc – Muzeul Țării Oașului, expoziție permanentă

Astăzi, din costumația tradițională a bărbaților și a tineri au dispărut mai multe piese: „gaci" – pantaloni trei sferturi foarte largi la picior și sus, legați la brâu cu șnur, bonda oșenească împodobită cu înflorituri și șnururi colorate, împrumutată de la maramureșeni și „clopul ridicat", adică pălărioara din pâslă neagră, cu marginile întoarse drept în sus. Acesta din urmă se mai păstrează doar în Târșolț, Cămărzana, Lechința și Gherța, iar în cele mai multe sate din zonă, clopul din pâslă a fost înlocuit cu cel din pai. Clopul de paie, în partea de sus se înfășoară cu o panglică lată, țesută din mărgele mărunte, asemănătoare zgărzii purtate la gât de femei și poate fi considerat piesa de rezistență, fiind nelipsită din portul oșenesc.

Fig. Nr. Gube

Portul popular oșenesc, deși a suferit anumite schimbări, în special occidentale, se poartă cu plăcere în zilele de sărbătoare, deoarece traiul pe alte meleaguri i-a făcut pe oșeni să conștientizeze importanța tradițiilor. Costumul oșenesc este o mândrie pentru oamenii locului și poate fi considerat un brand atât pentru zonă, cât și pentru județul Satu Mare.

3.8. Gastronomia tradițională

Gastronomia tradițională are rolul de a promova specificul bucătăriei la nivel local, dar și de a defini o destinație turistică deoarece turiști pot asocia un anumit produs gastronomic cu zona respectivă. Pentru zona Oașului, gastronomia este diversificată, dar tradiționale sunt boacele sau sarmalele, pâine de porumb și pălinca.

Pentru a atrage turiști în număr cât mai mare și pentru a sărbători bucătăria oșenească, se țin diverse festivaluri, târguri gastronomice. Spre exemplu, în anul 2013 a avut loc în cadrul Muzeul Țării Oașului din Negrești Oaș festivalul Regional al Patrimoniului Culinar Carpatic, eveniment care a fost organizat în cadrul proiectului “Rețeaua Patrimoniului Culinar Carpatic”. Proiectul a fost realizat de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Satu Mare, în colaborare cu Asociația Ecologic din Baia Mare, Primăria și Consiliul Local Negrești Oaș, Asociația Culturală Mara-Oaș și Muzeul Țării Oașului, în parteneriat cu Asociația de Turism din Ivano-Frankivsk, Consiliul local Ivano-Frankivsk din Ucraina, Asociația EcoLogic – județul Maramureș, Camera de Comerț și Industrie din Slovacia și Asociația Szamos-bazár din Ungaria. Festivalul a durat două zile și s-a bucurat de un real succes, turiștii bucurându-se atât de deliciile culinare oșene, maramureșene cât și de tradițiile, obiceiurile culinare și meșteșugurile locale.

Înainte de deschiderea oficială, a fost organizat un simpozion despre obiceiuri culinare, tradiții și meșteșuguri, numeroase prezentări pe teme precum “Gastronomie și meșteșuguri – istorie și tradiție”, “Rețetele Bunicii”, discuții libere despre proiecte, activități transfrontaliere și probleme legate de comerțul transfrontalier de alimente. În cadrul acestui simpozion au participat persoane importante, ca de exemplu directorul Casei Orășenești de Cultură Negrești Oaș primarul orașului care au vorbit despre importanța păstrării tradițiilor.

În cadrul festivalului, la standurile amenajate cu această ocazie, vizitatorii au avut ocazia să facă degustări gratuite de produse tradiționale, precum pâine de porumb, gemuri, miere și dulcețuri, beleș cu varză, cartofi, brânză, diferite prăjituri, cozonaci, fructe și gem de prune, ștrudli, fancuri cu gem, diferite plăcinte umplute, “boace”, “brânzoici”, “gomboț” cu prune, gulas, cârnați și șuncă afumată, pălincă, vinuri, etc. Pentru a sublinia elemente tradiționale oșene și continuitatea acestor, pe lângă mâncare, au mai fost expuse costume populare și accesorii din fiecare zonă din regiune, dar a fost pregătit și un program folcloric.

Fig. Nr. Mâncăruri și băuturi tradiționale din cadrul Festivalului de Gastronomie

Printre mâncărurile tradiționale oșenești se numără “zama” sau ciorba, ce se face la cazan din carne de oaie prajită, se adaugă apă cât să acopere carnea, apoi se face o îngroșală din faină și lapte acru (iaurt) care se adaugă când carnea este fiartă. Pentru un gust mai bun, bucătăresele o lasă un pic la afumat. La fel de celebre sunt și “boacele” sau sarmale. Pe lângă rețeta tradițională, alcătuită din carne, orez, ceapă, ardei, condimente se adaugă în fiecare boacă câte o feliuța de șuncă afumată pentru un succes este garantat.

Cu ceva timp în urmă, autoritățile sătmărene împreună cu Asociația Producătorilor de Produse Tradiționale și ecologice au luat decizia ca în Piața “25 Octombrie” din centrul orașului să aibă loc săptămânal un târg al produselor tradiționale. Oșanca Ana Moiș din localitatea Moișeni își vinde produsele preparate în casă după rețetele tradiționale pe care le respectă cu sfințenie. Aceasta a primit titlul de “regina sarmalelor” datorită boacele al căror gust și savoare este greu de egalat, fie cu carne și orez, fie de post cu păsat și ciuperci. Pe lângă faimoasele boace mai sunt expuse la vânzare și brânzoiace, cârnați afumați, slănină, caltaboș, ce pot fi găsite la târg în fiecare zi de vineri a săptămânii. Ana Moiș vinde în medie 750 de sarmale, având un success mai mare înaintea sărbătorilor de Paște și Crăciun, unde prepară chiar și 3.000 de sarmale. Comenzile se fac la telefon, deoarece Ana Moiș, ca o adevărată femeie de afaceri, are și cărți de vizită pe care le distribuie discret celor care se opresc în fața produselor aduse săptămânal pentru vânzare. Mai nou, boacele Anei Moiș sunt comandate inclusiv pentru petrecerile organizate de firme sau instituții, iar oșanca le livrează elegant, ambalate în caserole, în porții de până la zece bucăți.

Dintre băuturile tradiționale din această zonă cele mai cunoscute sunt turțul și pălinca de Oaș, pălinca este deja un brand cunoscut la nivelul țării. Ele se beau în pahare mici și se spune că paharul trebuie băut până la fund înainte de a fi pus pe masă deoarce poate aduce ghinion gazdei, în special în casele cu fete de măritat. Turțul este o băutură alcoolică tradițională, cu tăria de 50% vol., specifică localității Turț și a celorlalte sate vecine din județului Satu Mare. Începând cu anul 2010, Primăria orașului Negrești-Oaș în asociere cu Consiliul Județean Satu-Mare, a început să organizeze Festivalul Internațional al Pălincii în luna octombrie. Acest eveniment este organizat cu sprijin financiar din Programul Operațional Regional 2007-2013.

Fig. Nr. Pălinca de Oaș

3.9. Atracții turistice

Muzeul Țării Oașului este una dintre principalele atracții ale Țării Oașului, din punct de vedere turistic. Muzeul a fost înființat în 1966 și este situat pe o suprafață de 1,5 hectare, pe malul râului Tur, în apropierea centrului orașului Negrești-Oaș, la 200 de metri de drumul național care vine dinspre Satu Mare.

Fig. Nr. Biserica de lemn și vîrtoarea din Muzeul Țării Oașului – arhivă personală

Muzeul are două secții valorificate foarte bine: expoziții permanente cu o valoroasă colecție de etnografie și artă populară, dar și de artă contemporană în Galeriile Dr. Mihai Pop și Muzeul în aer liber. Arhitectura tradițională este reprezentată de biserica de lemn din satul Lechința, datând din prima parte a secolului XVII, de casele din Moișeni, Racșa și Negrești (secolele XVIII-XIX), care, împreună cu cele zece construcții-anexă, formează trei gospodării complete, de alte două case moleculare din Gherța Mică și de casa de olar din Vama. În interioare sunt expuse valoroase piese din colecțiile de țesături, port popular, icoane, ceramică, mobilier și unelte ale muzeului.

Fig. Nr. Hartă a muzeului

Secțiunea alcătuită din instalațiile tehnice, în special cele care sunt acționate de apă, reprezintă partea „vie” și cea mai atractivă a muzeului. Aici vizitatorii îi pot vedea pe localnici venind să spele la vâltoare, să macine la moară sau să-și prelucreze țesăturile de lână la piuă. De asemenea, aici se mai produce renumita ceramică de Vama, iar în anul 2010, în cadrul muzeului în aer liber a fost amenajată și o distilerie.

Datorită reliefului din zonă, prezenței râului Tur și a vegetației abundente, dar, bineînteles, și datorită colecției de etnografie și artă populară, muzeul este foarte sugestiv pentru toată zona Țării Oașului.

Centrul De Ceramică Vama reprezintă un centru de tradiție al olăritului, care din păcate și-a pierdut interesul, fiind doar un singur olar. Localitatea Vama este cunoscută prin produsele sale ceramice, care perpetuează vechiul obicei al olăritului. Așezată în sudul Țării Oașului, pe șoseaua ce leagă Satu Mare de Sighet, la câțiva kilometri de intrarea în Negrești-Oaș, comuna Vama a fost un important centru de ceramică, unde smalțul asociat cu motive, culori și procedee noi, a apărut de mult timp. Muzeul ceramicii expune peste 500 de piese, unele cu o vechime de peste 300 de ani, iar culorile folosite pentru ornat vasele sunt naturale, asemenea celor de acum 2.000 de ani.

Fig. Nr. Centrul de ceramică Vama – arhivă personală

Tradiția locală consideră olăritul foarte vechi, dar lipsa unor date certe face dificilă confirmarea informației. Se pare că unele documentele găsite în arhivele comunei indică existența certă a olăritului chiar și înainte de 1850. Dacă la începutul secolului al XX-lea erau peste 30 de olari, în anul 1950 la Vama lucrau 12 olari, iar astăzi, din păcate, își desfășoară activitatea unul singur, Gheza Isvanfi, de naționalitate maghiară, angajat al Muzeului Țării Oașului din Negrești-Oaș. Produsele ceramice din acest centru pot sta alături de binecunoscutele vase de Horezu sau alte centre importante ale țării, iar valoarea lor este dată de perfecțiunea tehnicilor de olărit folosite de meșteri, de formele caracteristice ale vaselor și de ornamentația specifică.

Catedrala Ortodoxă “Duminica Tuturor Sfinților” este așezată în inima Țării Oașului, idee ce a aparținut protopopului Mihai Feher, paroh al Parohiei Ortodoxe Negrești- Oaș. Construcția catedralei s-a întins pe perioada anilor 1990-2002, lucrările au fost realizate din cărămidă și beton armat, în formă de cruce, cu bolta străpunsă, străjuită de patru turnuri și alte două turnuri la fațadă, în care se află patru clopote. În perioada dintre anii 2003 – 2007 s-a pictat altarul catedralei în tehnica frescă, respectiv icoanele de pe iconostas de către Vasile Pop Negreșteanu, iar naosul și pronaosul au fost pictate în perioada 2008-2012 de către alți doi pictori celebrii Dumitru Bănică și Gheorghe Bondoc.

Catedrala a fost descrisă de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române drept o “Biserică monumentală cu valoare deosebită”, cu ocazia slujbei de târnosire care s-a desfășurat în ziua de grație 1 iulie 2012. Fondurile financiare pentru construirea acestei catedralei au provenit de la credincioșii ortodocși din Negrești-Oaș, societăți comerciale și bănci locale, de la Ministerul Culturii și Cultelor, Consiliul Local Negrești Oaș, Consiliul Județean Satu Mare, de la sponsori, credincioși binefăcători din țară și din străinătate.

Fig. Nr. Catedrala Ortodoxă “Duminica Tuturor Sfinților” din Negrești-Oaș

Obeliscul Eroilor Revoluției este situat în parcul central al orașului. Obeliscul este dedicat eroilor căzuți la datorie pentru țară. Monumentul realizat din marmură neagră, cu formă paralelipipedică și o înălțime de 3 metri, a fost ridicat în anul 1989.

Casa muzeu de la Tămășeni, comuna Bătarci a fost conservată după o gospodărie țărănească cu o tipologie simplă: cu o singură cameră și o tindă. Fundația este din piatră de râu, peste care s-a așezat o talpă groasă de stejar. Acoperișul format din corni și căpriori a fost inițial învelit cu șindrilă, ca mai apoi să fie schimbat cu unul din țiglă. Casa a fost construită în perioada interbelică, aparținând oamenilor cu situația materială mai slabă.

Foarte multe lăcașe de cult: Mănăstirea Sf. Ap. Petru și Pavel, Bixad reprezintă una din cele mai vechi mănăstiri din Ardeal; Schitul Sf. Arh. Ștefan, Luna Șes este un complex monahal format dintr-o biserică de lemn în stil maramureșean cu troiță, casă monahală din lemn și gard împletit în stil tradițional oșenesc; Biserica ortodoxă Adormirea Maicii Domnului din Bătarci, Biserica ortodoxă Sfântul Dumitru – Comlausa din Bătarci, Biserica ortodoxă din Bocicău, Biserica Sfinții Arhangheli Mihai și Gavril din Turț, Biserica ortodoxă din satul Gherța Mare, comuna Turț, Biserica Reformată – Orasul Nou, Biserica Ortodoxă Prilog din comuna Orașu Nou, Mănăstirea Bixad, Biserica Ortodoxă din Călinești-Oaș.

Fig. Nr. Principalele biserici din Țara Oașului

CAPITOLUL IV

INFRASTRUCTURA TURISTICĂ ȘI CIRCULAȚIA TURISTICĂ

4.1. Baza tehnico-materială a turismului

Baza tehnico-materială a turismului cuprinde totalitatea mijloacelor materiale ce sunt întrebuințate în activitatea turistică pentru îndeplinirea funcțiilor economice și sociale. În cadrul acesteia sunt cuprinde capacitățile de cazare, cele de alimentație publică, de agrement, transporturile, iar structura lor reflectă gradul de înzestrare, de dezvoltare turistică. Pentru realizarea unei puternice baze tehnico-materiale a turismului, capabilă să răspundă așteptărilor și dorințele clienților din ce în ce mai exigenți, trebuie alocate importante resurse financiare.

Din păcate, potențialul turistic al Țării Oașului este insuficient valorificat, baza tehnico-materială este aproape inexistent comparative cu resursele naturale și antropice. Valorile locale, tradițiile, resursele naturale și antropice specifice zonei reprezintă puncte forte pentru dezvoltarea turismului propriu-zis, ecoturismului, agroturismului, etc. Buna valorificarea a acestora ar avea un efect dublu: atragerea unui număr foarte mare de turiști și aducerea unor beneficii economice considerabile.

Între baza tehnico-materiala și resursele naturale turistice trebuie să existe o corespondență din punct de vedere al dotărilor, atât pe plan cantitativ cât și pe plan calitativ. În funcție de forma de relief specifică, a condițiilor climatice se poate pune baza unei unități de cazare specifice. Spre exemplu, în cazul zonelor Valea Măriei, Certeze, Bixad, Băile Puturoasa Tarna Mare dețin resurse natural specifice pentru băi și cure și tocmai din această cauza trebuie profitat și investit. Aici pot lua naștere adevărate centre de băi, cure, centre SPA și nu numai.

În cazul bazei tehnico-materiale, trebuie neapărat să se țină cont de relația cerere-ofertă, deoarece investițiile pentru construirea, modernizarea și diversificarea echipamentului ce intră în componența bazei tehnice a turismului sunt determinate de: resursele naturale și cererea turistică.

4.1.1. Baza de cazare

Țara Oașului deține o bază de cazare diversificată alcătuită din hoteluri de 2-3*, moteluri, vile turistice, cabane turistice, tabere de elevi și preșcolari, pensiuni turistice și pensiuni agroturistice. Numărul acestora a oscilat în timp: dacă în primul an al analizei, în 2004, numărul unităților a fost de 12, ulterior, în perioada 2004-2006 acesta a crescut, apoi s-a menținut la numărul de 14 unități, ca într-un final să scadă ajungând, în anul 2013, la numărul de 9 unități de cazare răspândite în regiunea Oaș. Dintre unitățile de cazare din localitate cele mai importante sunt: Hotelul ”Albina Hotca”***, Hotel ”Valea Măriei, Complex Turistic ”Pintea”**, Pensiunea Turistică ”Diana” – 2 margarete, Pensiunea turistică ”Huta Certeze” – 2 margarete.

Fig. nr. Evoluția numărului unităților de cazare din Țara Oașului între anii 2004-2013 – sursa INSSE

În ceea ce privește evoluția unităților de cazare, numărul acestora este mic, existând perioade mai favorabile și mai puțin favorabile. Spre exemplu, taberele de elevi și preșcolari au fost desființate, cea din Negrești – Oaș a fost închisă în anul 2009, în urma retrocedării clădirii în care a funcționat. Hoteluri, pensiunile turistice, vilele turistice, moteluri au încercat să supraviețuiască pe piață în condiții de criză, deoarece se poate observa încă de la început că principalul motiv al reducerii numărului de unități este criza financiară din 2009.

Cele mai multe unități de cazare se înregistrează în orașul Negrești Oaș, capitală al regiunii, deținând o capacitate de cazare de 120 locuri la nivelul 2014, nivelul acesta a scăzut rapid, s-a înjumătățit, comparativ cu anii precedent. Accentul este pus pe dezvoltarea zonele marginale orașului, exemplu Valea Măriei, Luna Șes. Scăderea dramatică se datorează migrațiilor masive ale oșenilor și pe baza crizei economice.

Fig. Nr. Evoluția capacității existente în Negrești Oaș între anii 2004-2013 – sursa INSSE

La nivelul întregii regiuni se observa, de asemenea această scădere, datorată crizei economice: la nivelul anului 2004 se înregistrau 678 locuri, iar la ultimele înregistrări, în anul 2013, au fost 351 de locuri.

Apogeul a fost atins în perioada 2007-2009, cu o capacitate de 731 de locuri. Scăderea drastică se poate pune și pe seama migrațiilor accentuate ale locuitorilor, preferând să renunțe la afacerea din turism pentru a lucra în străinătate. Probabil cu banii câștigați, locuitorii vor reveni cu forțe proaspete, idei împrumutate din Occident și vor revitaliza turismul oșenesc, investind în unitățile de cazare, făcându-le de 3-4 stele, depășind condițiile locale, învingând astfel concurența.

Fig. Nr. Capacitatea existentă în regiunea Țara Oașului (locuri) – sursa INSSE

4.1.2. Baza de alimentație publică

Alimentația publică reprezintă una dintre laturile importante ale serviciilor turistice, încadrându-se în categoria serviciilor de bază. Ca activitate economică, unitățile de alimentație publică nu sunt destinate să satisfacă în mod exclusiv nevoile turiștilor, dar ele se asociază tot mai frecvent activităților de turism. Dinamica unităților este din ce în ce mai influențată de evoluția circulației turistice. Există o dependență strânsă între alimentația publică și activitatea turistică, o asociere între cele două, în special în ceea ce reprezintă așezarea și modernizarea structurilor din turism. Majoritatea hotelurilor, pensiunilor dețin astăzi și un restaurant pentru a satisface dorințele turiștilor, pentru a-i scuti de o grijă, aceea de a căuta un loc pentru a mânca. În plus se beneficiază de reduceri și produse tradiționale făcute în casă. Acesta este și cazul Pensiunii Diana din Negrești – Oaș ce deține și un restaurant disponibil atât pentru turiști ce se cazează, dar și pentru evenimente locale, de exemplu nunți, botezuri. Se observă astfel efortul permanent al unităților de alimentație publică de a se dezvolta pe baza cererii din ce în ce mai exigente, al structurii și volumului ei, ca rezultat al dezvoltării turismului intern, al diversificării și multiplicării formelor de turism.

Unitățile de alimentație publică sunt bazate pe specificul oșenesc, promovându-și foarte bine produsele. În zonă există mai multe unități de alimentație publică, clasificate, însă nu există o bază clară de date a acestora. Cele mai importante unități sunt:

– Restaurant ”Diana”** cu 200 de locuri;

– Bar de zi ”Pietroasa”** cu 36 de locuri;

– Restaurant și bar de zi ”Valea Măriei”*** cu 400 de locuri;

– Restaurant și bar de zi Mujdeni*** cu 215 locuri;

– Bufet – bar ”La Luna”*** cu 120 de locuri;

– Restaurant ”Huta Certeze”** cu 200 de locuri.

4.1.3. Baza de tratament

Baza de tratament din Țara Oașului se bazează pe resursele de ape minerale și termo-minerale, datorită încadrării acesteia în întregime aureolei mofetice Oaș-Gutâi-Țibleș-Toroioaga. Aceste resurse au fost valorificate și în jurul acestor izvoare s-au dezvoltat stațiuni balneare sau chiar balneo-climaterice:

Băile Valea Măriei – stațiune amplasată între localitățile Vama și Tur, dotate cu baze de tratament.

Complexul ”Mujdeni”***, amplasat la 12 km de Negrești-Oaș, oferă o gamă largă de tratament și posibilități de agrement și o bază de tratament: fizioterapie, recuperare medicală, laser terapie, electroterapie, hidrokinetoterapie, masaje, termoterapie, reflexoterapie, etc.

Băile Bixad – stațiune pentru băi, cură internă, îmbuteliere

Băile Puturoasa – stațiune situată pe Tarna Mică, cu o activitate veche, dar din păcate după 1989 a intrat în stadiu de degradare. A reprezentat o destinație turistiă importantă la începutul secolului al XIX-lea, pentru izvoarele de ape minerale nămoloase bicarbonatate, cloruro-sodice, carbogazoase, izoterme cu un bogat conținut în ulf, clor, iod, cu indicații terapeutice în afecțiuni ale aparatului locomotor și altele.

Baza de tratament și agrement Albina-Hotca – deține baie de abur pe baza de plante medicinale (menta, musetel, tei, etc) ce ajută în tratarea afecțiunilor căilor respiratorii, ale inimii și, totodată, au rolul de a detoxifica organismul. De asemena mai dețin un bazin acoperit cu apă sărată iodo-sulfuroasă ce este recomandată în afecțiunile reumatice, tratarea spondilozei și poliartritei.

4.1.4. Baza de agrement

În ceea ce privește, baza turistică de agrement, se remarcă stațiunea turistică ”Luna Șes” (Fig. Nr.), fiind un proiect în amenajare, la care s-a muncit și se muncește din greu, pentru a avea rezultate cât mai bune deoarece va fi cea mai importantă destinație turistică din județul Satu Mare. Stațiunea este o zonă compactă (250 ha), situată la 500 m altitudine, la poalele munților Pietroasa cu altitudinea de 1201 m și Muntele Mic – 1013 m.

Fig. Nr. Logo-ul stațiunii turistice Luna Șes

În prezent, se derulează lucrări de amenajare a drumului de acces din oraș – DC 75 (8,4 km), inclusiv cu amenajarea de poduri, podețe și drumuri laterale, lucrări hidrotehnice și de stabilizare a versanților, reabilitarea canalizării menajere, amenajarea canalizării pluviale, aducțiunea apei potabile și realizarea a 100 de locuri de parcare pentru autoturisme și 10 pentru autocare. În paralel, se amenajează o pârtie de schi de 1800 m, un telescaun și o instalație de zăpadă artificială și se extinde rețeaua de alimentare cu apă. O dată finalizate aceste lucrări de infrastructură, autoritățile locale își propun să atragă, prin concesionarea de terenuri, în zona viabilizată investitori privați pentru următoarele tipuri de funcțiuni turistice : spații de cazare, alimentație publică, comerț și servicii (7,3 ha), 2 pârtii de schi pentru începători (850 m lungime), teren de golf, pistă de motocros, centru de echitație, circuit de rally-cros, dotări de agrement și sportive, camping, etc.

O altă stațiune specifică este ”Valea Măriei”***, situată la 6 km de Negrești-Oaș, reprezentând o stațiune modernă de interes regional. Locul este renumit pentru izvoarele de borcuturi din zonă, oferind turiștilor servicii excelente de cazare și masă, piscină acoperită și în aer liber, jacuzzi, saună, sală de conferințe, terenuri de sport. Nu departe de această zonă, funcționează și Complexul Turistic ”Pintea”**, având condiții asemănătoare de cazare, alimentație, agrement.

Baza de agrement ”Albina-Hotca” este amplasată în interiorul orașului, deținând, pe lângă unitatea de cazare, baie de abur, ștrand în aer liber, bazin acoperit cu apă sărată iodo-sulfuroasă, bazin de înot acoperit, saună uscată, etc.

Un alt complex important este ”Mujdeni”***, amplasat la 12 km de Negrești-Oaș, pe malul unui lac și la liziera pădurii. Oferă o gamă largă de tratament și posibilități de agrement: piscină acoperită, sală de fitness, saună, etc.

Barajul Călinești-Oaș este cel mai mai mare baraj artificial din județul Satu-Mare. Acesta este situat la o distanță de 12 km de Negrești-Oaș. În zona barajului au fost construite diferite unități de cazare – o cabană turistică, minihotel, căsuțe de vacate – restaurant, baruri, etc. Este de asemenea, un loc destinat pescuitului, existând efective importante de biban, știucă, șalău, somn.

4.2 Căile de comunicație si transport turistic

Accesibilitatea în Țara Oașului este asigurată prin drumurile județene DJ 109 L, H și M, ce sunt conectate la DN 1C si DN 19. Centrul Țării Oașului este reprezentat de orașul Negrești Oaș – singura localitate urbană a regiunii. Orașul este situat pe DN 19, drum ce leagă Pasul Huta cu Depresiunea Maramuresului și orașul Sighetului Marmației, vechiul drum al sării.

De asemenea, aici se poate ajunge si pe cale feroviară, pe linia Satu Mare-Orașu Nou-Vama-Bixad. Din Negrești Oaș se poate ajunge în oricare din satele vecine cu mijlocul de transport in comun, mașina proprie sau taxiul. Accesul aerian este asigurat prin cele două aeroporturi internationale din Satu Mare respectiv Baia Mare, amplasate la distanța de aproximativ 50 km fiecare de centrul regiunii.

Doar 50 km leagă Satu Mare de Negrești Oas și 49 km leagă Baia Mare de Negresti Oaș. Până în București sunt de parcurs 675 km, a se sublinia faptul că este mai aproape Viena (629 km) decât București.

Frecvența mijloacelor de transport în comun, dar a mijloacelor de transport feroviar este destul de mică, acestea circulând la intervale mari de timp. Starea tehnică a străzilor lasă de dorit, au un impact negativ asupra accesului direct la rețeaua de străzi a orașului, produce nervozitate, consum de energie și obosește utilizatorii.

Pentru a se desfășura o activitatea turistică la scară mare, autoritățile mai au de lucrat la anumite detalii cum ar fi: trotuare lipsesc în unele localități, podețele de acces la proprietăți sunt necorespunzătoare, gurile de canalizare sunt înfundate, insuficiente, iar locurile de parcare sunt puține raportate la numărul de mașini.

4.3. Caracteristicile circulației turistice

Datele cu privire la circulația turistică, prezentate mai jos, au la bază sosirile turiștilor în structurile de cazare din regiunea Oaș, respectiv cei ce se cazează în afara localității de domiciliu pentru cel puțin o noapte. Pentru alte categorii de turiști, precum vizitatorii sau pentru cei care vin să își facă cumpărăturile în județ nu există statistici oficiale în cadrul Institutului Național de Statistică.

Pentru măsurarea circulației turistice se prelucrează și interpretează date statistice cu privire la numărul turiștilor. În anul 2004, primul an al cercetării, numărul acestora era 13743 de turiști sosiți în zona Negrești. Cu timpul, numărul acestora a oscilat crescând foarte mult, aproape s-a dublat numărul acestora. Această creștere s-a datorat ofertelor din zona, bazei de tratament, evenimentelor, etc. După anul 2010, numărul a scăzut dramatic ajungând la 10339 de turiști, ceea ce demonstrează că zona a scăzut din topul preferințelor turiștilor, tocmai de accea trebuiesc luate măsuri pentru resuscitarea turismului din zona.

Pentru a stabili un indicator al circulației turistice, se vor folosi date referitoare, atât la sosirile turiștilor – număr de turiști, cât și la numărul de înnoptări (fig. nr. ). Se va calcula astfel durata medie a sejurului ce rezultă din raportul numărului de înnoptări și numărului de turiști. Durata medie a sejurului în anul 2013 este de 1.72 zile/turist, ceea ce subliniază faptul că turismul desfășurat în zona Oașului este unul de weekend.

Fig. nr. Evoluția numărului de sosiri – sursa INSSE

Turismul de weekend este caracteristic zonele limitrofe locului de reședință, deci cei ce aleg Țara Oașului pentru a se relaxa sau din alte motive proprii sunt oamenii din împrejurimi, ce nu fac foarte mult timp pe drum. Gradul de ocupare este mare în timpul sărbătorilor locale, de exemplu primavara cu ocazia evenimentului Sâmbra Oilor, în perioadele Pascale și de Crăciun pentru a sărbători în stil oșenesc. De asemenea, zonele de agrement și tratament au un grad mare de ocupare în timpul verii, pe durata concediilor sau a vacanțelor.

Numărul unităților de cazare sunt reduse, la fel și numărul de sosiri/înnoptări, totul datorită slabei promovări a zonei. Mulți turiști vin din curiozitate, pentru a descoperi frumusețile locului, neexistând pachete turistice în această zonă. Cei mai mulți vin cu propriul mijloc de transport.

Fig.nr. Evoluția numărului de înnoptări – Sursa INSSE

TURISMUL RURAL/AGROTURISMUL ȘI DEZVOLTAREA COMUNICĂȚILOR LOCALE

”Interesul pentru recreerea la <<țară>> se amplifică în secolul al XX-lea, în special din anii ´50 (…) ca reacție la stresul produs de fenomenul de urbanizare și industrializare și la ideea pro-ambientalistă. (…) Turismul rural a trecut, în ultimele decenii, prin numeroase schimbări semnificative: dacă la început a fost o activitate primară îndreptată spre folosirea rezervațiilor și parcurilor naturale existente în ariile de interes, acum este considerat o potențială sursă de dezvoltare rurală, un fenomen ce poate duce la relansarea unor spații rurale.”

Satul poate deveni un spațiu turistic bine dezvoltat în funcție de calitatea și cantitatea resurselor. Țara Oașului se bucură din plin de aceste resurse, doar că potențialul natural și antropic nu sunt suficient valorificate. În această zonă, valorile locale, tradițiile, resursele naturale, ariile naturale protejate, etc reprezintă puncte forte pentru dezvoltarea ecoturismului, agroturismului, dar și a turismului cultural. Bineînțeles, satul trebuie să îndeplinească anumite condiții naturale, economice, sociale, legislative pentru a permite apariția și dezvoltarea unei funcții turistice. Valorificarea acestor oportunități ar atrage, pe lângă un număr mare de turiști, beneficii economice considerabile.

Din punct de vedere al bogăției peisajului, microregiunea Țara Oașului ocupă un loc fruntaș, relieful este foarte variat, predominant deluros și muntos de altitudine mică, întâlnindu-se zona vulcanică a munților Oaș, cea a Câmpiei Someșene, care, datorită acțiunii agenților externi au dat naștere mai multor unități geomorfice. Zona poate fi considerată o regiune pitorească atât ca înfățișare geografică cât și ca viață socială românească, iar trăsăturile dominate o arată ca pe una din cele mai originale de pe întreg teritoriul României. Pe lângă aspectele naturale ce au marcat structura vieții economice a regiunii este de remarcat menținerea trăsăturilor etnice. Portul, obiceiurile legate de nuntă, modul de realizare a caselor erau odată cartea de vizită a oșanului, elemente ce mai sunt reprezentative și astăzi prin oameni locului, dar la o scară mică. Modernismul își pune amprenta într-un mod din ce în ce mai vizibil, deoarece o parte a obiceiurilor sunt uitate. Muncile manuale, în special cele legate de cultura grâului și porumbului sunt înlocuite de mecanizare, fapt ce duce la dispariția obiceiurilor și tradițiilor legate de acestea. Pe lângă acestea, se mai pot adăuga numeroasele obiective turistice, care prin restaurare și renovare pot fi puse în valoare și incluse în circuite turistice, pentru dezvoltarea turismului rural și agroturismului: gospodării țărănești tradiționale, mori de apă, muzee sătești, biserici vechi, etc. În ciuda acestor elemente ce subliniază odată în plus bogățiile de care zona dispune, structurile de cazare sunt puține, la fel și ofertele turistice, pachetele turistice.

Susținerea infrastructurii și a serviciilor turistice este necesară din mai multe motive, principalele fiind: crearea și promovarea unui turism competitiv în spațiul rural și crearea unor locuri de muncă, cu implicarea activă a populației rurale, în special a femeilor și a tinerilor. Toate aceste lucruri, a aduce beneficii substanțiale, iar elementele tradiționale sunt păstrate și promovate.

Turismul rural este orientat în special spre auto-conservare, având ca prim scop diminuarea impacturilor negative asupra mediului. Din acest motiv, accentual se pune pe respectarea și promovarea principiilor ce stau la baza dezvoltării durabile. Astfel, zonele cu potențial turistic ridicat vor fi atent monitorizate pentru a se respecta măsurile de protejare a mediului.

În multe dintre satele oșenești, agroturismul ar putea fi o cale de dezvoltare foarte bună. Turiștii pot fi cazați în unități de cazare cu specific oșenesc, interiorul să arate ca acum 50 de ani, alimentația să fie bazată pe mâncăruri și băuturi de proveniență proprie, preparate strict după rețetele tradiționale (boacele, zama, pălinca de Oaș). Pe lângă cazare și alimentație se adaugă și posibilitatea turistului de a participa sau de a observa activitățile tradiționale: culesul prunelor, modul de realizare a pălincăi, munca de câmp, etc. Această soluție asigură păstrarea nealterată a structurilor și modurilor de viață rurală, a obiceiurilor și tradițiilor și astfel cultura tradițională este pusă la dispoziția turiștilor.

”Muzeul Țării Oașului” a avut buna inițiativă de a pune bazele acestor tipuri de acțiuni. În cadrul muzeul se găsește o încăpere specială pentru olărit, începând de la masă, scaun de olărit, instrumente, la cuptor și tot ceea ce implică această activitate. De asemenea, a fost pusă în funcțiune o instalație pentru obținere a pălincii atât de cunoscute. Aici vizitatorii îi pot vedea pe localnici venind să macine la moară, să spele la vultoare sau să-și prelucreze țesăturile de lână la piuă, lucru pe care ar putea foarte bine să le facă și turiștii.

IMPACTUL TURISMULUI RURAL/AGROTURISMULUI ASUPRA COMUNITĂȚILOR RURALE

Turismul rural și agroturismul reprezintă mai mult decât o activitate pur economică, deoarece prin prestația agroturistică se realizează, în primul rând, interacțiunea gazdă-turist. Turistul intră astfel în contact cu o lume nouă, cu un alt mod de viață, alte mentalități, alte obiceiuri, în timp ce gazda poate aduce informații despre mediul din care provine turistul, care de cele mai multe ori este urban.

Obiectivul general al turismului rural și agroturismului se referă la dezvoltarea activităților turistice în microregiune care să contribuie la creșterea atractivității spațiului rural și creșterea numărului de locuri de muncă și a veniturilor alternative. Impacturile turismului rural și ale agroturismului sunt atât pozitive, cât și negative, important este să se încerce diminuarea efectelor negative și atingerea scopurilor.

Principalele avantaje care se conturează în urma dezvoltării turismului rural sunt:

bună valorificare a potențialului natural și cultural de care se bucură Țara Oașului;

creșterea numărului de locuri de muncă atât în domeniul turistic, cât și în sectoarele auxiliare, de servicii, etc. Locurile de muncă sunt vizate în special femeilor și tinerilor, se poate spune că reprezintă un mod de promovare a femeii, ce îi poate conferi o mai mare independență financiară; la fel, tinerii pot învăța cum să își bună bazele propriilor afaceri de succes;

stimularea activităților rentabile, ca de exemplu hotelărie, rețea de transporturi, ghizi, etc. Zona necesită stimularea acestor activități pentru ca infrastructura turistică să se dezvolte.

contribuie la ameliorarea infrastructurii locale, în materie de transport, comunicații, etc;

favorizează intercultura;

promovarea gratuită, turiști încântați vor transmite și altora din experiențele lor;

protejare mai mare asupra mediului;

schimbări în mentalitățiile oșenilor;

existența unor programe educaționale.

Există și efecte negative, ce nu pot fi omise, generate de intensificarea turismului rural, efecte ce pot fi resimțite în special la nivelul peisajelor naturale:

lipsa cadrului legislativ sau a reglementărilor ce pot duce la dezvoltarea unui turism ”greu” cu caracter de masă, ce pot duce la degradarea patrimoniului actual. Urbanismul deja și-a pus amprenta pe microregiunea Oaș, iar lipsa reglementărilor poate duce la dispariția totală a ruralului;

costuri mari pentru asigurarea sau menținerea unor activități de agrement;

distrugerea sau abandonare culturilor agricole. Oamenii pot fi atrași prea mult de activitățile turistice, de dorința de a avea cât mai mulți bani și astfel uită de ceea ce au realizat până atunci;

perturbări în flora sau fauna zonei;

poluarea – reprezintă o mare problema la nivel global;

apariția unui stres pentru oamenii mai în vârstă din cauza aglomerării;

urbanizarea gradată a satelor neatinse de acest fenomen.

CAPITOLUL V

POSIBILITĂȚILE ȘI DIRECȚIILE DE VALORIFICARE A POTENȚIALULUI TURISTIC ETNOGRAFIC

5.1. Strategii de dezvoltare și proiecte de dezvoltare turistică

Strategia de dezvoltare a microregiunii Țara Oașului include mari proiecte de viitor, pe termen mediu și lung, cuprinse majoritate între momentul actual și anii 2020-2030. În ceea ce privește planul de dezvoltare a microregiunii Oaș – strategii de dezvolare și proiecte – pe prim plan se află promovare turistică, de care zona are mare nevoie. În planul de dezvoltare al regiunii s-au remarcat proiecte ce vizează dezvoltare infrastructurii și proiecte ce au ca scop atragerea turiștilor.

Proiectul ”Promovarea turistică a Țării Oașului” are ca principal obiectiv promovarea turistică a patrimoniului natural, construit și imaterial, între anii 2016-2017. Principalele obiective sunt legate de creșterea vizibilității interne și international, creșterea numărului de turiști și vizitatori din zonă, promovarea culturii locale. Principalele probleme au apărut datorită promovării aproape inexistentă, patrimoniul zonei este puțin cunoscut, centru de informare nu există, sejurul mediu este sub 2 zile/turist. În urma acestui proiect, se urmărește elaborarea și promovarea unui brand/logo al Țării Oașului, realizarea de materiale promoționale (broșuri, mape, pixuri, CD-uri, pliante, albume, spot-uri audio și video), organizarea de evenimente de promovare, participarea la târguri și expoziții de turism, etc.

Pentru creșterea atractivității se dorește construirea centrului cultural multifunctional ”Țara Oașului” de baza lipsei unor spații corespunzătoare pentru organizare de evenimente culturale, expoziții și al numărului scăzut de turiști. Centrul, ce va fi construit în perioada 2014-2017, va fi unul cultural multifunctional: săli de concerte, săli de repetiții, spațiu expozițional, sală de conferințe, punct de informare și promovare turistică, spații administrative, etc.

”Dezvoltarea zonei Luna-Șes” – acest proiect reprezintă cel mai important la ora actuală, 2014-2020, cu o investiție de 150 000 000 lei, deoarece zona va deveni cea mai importantă destinație turistică pentru sporturi de iarnă și agrement din județ. Obiectivele proiectului se referă la crearea unor locuri noi de muncă, diversificarea și îmbunătățirea serviciilor turistice, creșterea numărului de turiști. Se urmărește concesionarea de terenuri pentru construcția de spații de cazare, alimentație publică, comerț și servicii; construcția a 2 pârtii de schi pentru începători; pârtie pentru sănii; centru de patinaj; amenajare unui teren de golf; pistă de motocross; centru de echitație; circuit auto; amenajări sportive și de agrement; ștrand; căsuțe de vacanță; camping, etc.

Alte proiecte importante sunt: ”Înființarea centrului de marketing pentru produsele tradiționale românești Negrești-Oaș”, ” Înființarea unei tabere de elevi și preșcolari în orașul Negrești-Oaș” – vechea tabără a fost închisă datorită retrocedării clădirii, proiectul se va desfășura între anii 2018-2020, ”Reabilitarea și modernizarea rețelei stradale”, ”Înființarea unpr piste de biciclete”, ”Dezvoltarea infrastructurii pentru turismul montan din Munții Oaș” deoarece traseele montane din zona Munților Oașului nu sunt marcate corespunzător. Se dorește realizarea sau, dacă este cazul, refacerea marcajelor, montarea unor săgeți indicatoare, refacerea potecilor și a podețelor, construcția unui refugiu și a unei baze salvamont;

Un proiectul unde Consiliul Județean Satu-Mare a investit sume mari de baniî: ”Trasee Sătmărene”, proiect cofinanțat din Fondul European pentru Dezvoltare Regională, prin Programul Operațional Regional 2007-2013. Proiectul a avut ca obiectiv ”promovarea potențialului turistic existent la nivelul județului Satu Mare, în scopul creșterii vizibilității acestuia în plan regional, național și internațional și dezvoltării economice a factorilor implicați în domeniul turismului la nivelul județului”. Odată cu acest proiect s-au conceput diverse trasee județene axate pe patrimoniul cultural – monumente de arhitectură, castele, cetăți, pe resursele naturale de ape termale și minerale, precum și pe tradițiile locale, care cuprind și zona Negrești-Oaș, respectiv:

”Peregrinare pe urmele timpurilor trecute” – acest circuit aduce în prim plan turismul cultural și religios, cuprindând următoarele localități: Satu Mare, Carei, Căpleni, Medieșul Aurit, Livada, Ardud, Hodod, Soconzel, Corund, Săuca, Scărișoara Nouă, Petrești, Moftinu Mic, Bobald, Tășnad, Pir, Viile Satu Mare, Apa, Negrești-Oaș, Bixad, etc. Sunt cuprinse diverse valori naționale, international, castelele și cetățile, atracții arhitecturale proeminente, dovezi vii ale istoriei, bisericile de lemn și mănăstirile;

”Tradiții și obiceiuri sătmărene ” – acest circuit promovează obiectivele turismului rural și ecoturismul și include următoarele localități: Negrești-Oaș, Huta Certeze, Racșa, Prilog, Vama, Petrești, Homorodu de Sus (Oțeloaia), Bogdand, Călinești-Oaș, Turulung, Orașu Nou și Andrid. Localitățile și-au păstrat moștenirea culturală, deținând un fond etnografic original, meșteșuguri populare, arhitectură tradițională, precum și alte obiective turistice din cadrul Rezervației Naturale a râului Tur. Accentul este pus pe mâncărurile tradiționale locale, arta populară tradițională, obiceiurile și festivalurile locului;

”Satu Mare- izvor de sănătate” – acest circuit are la bază turismul balnear și de sănătate. Localitățile cuprinse în cadrul acestui circuit sunt următoarele: Carei, Tășnad, Beltiug, Acâș, Mihăieni, Valea Măriei, Vama (Băile Puturoasa), Bixad, ce sunt bogate în resurse naturale – ape termale și minerale.

Pentru buna desfășurare a acestui proiect au fost concepute diverse materiale promoționale: ghid turistic la județului, panouri indicatoare, materiale promoționale (pixuri, mape, hărți, brelocuri, flyere, calendare), crearea unui portal special, a unor standuri expoziționale, organizarea unor evenimente de promovare, etc.

La nivelul orașului Negrești-Oaș, strategia de dezvoltare a vizat atât problemele orașului de altă natură decât cea turistică, cât și problemele legate de turism la nivelul întregii regiuni. Proiectul a fost cofinanțat în anul 2013, din FONDUL SOCIAL EUROPEAN prin Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative 2007-2013, codul SMIS 12869. Valoarea totală eligibilă a proiectului (fără TVA) a fost de 562.627,33 lei.

Analiza SWOT

Pentru microregiunea Oaș analiza SWOT vizează probleme legate strict de turism, de dezvoltare, promovare și tot ce include acesta.

CONCLUZII

Țara Oașului este una dintre regiunile din România ce poartă denumirea de ”țară” din cauza elementele originale din interiorul regiunii ce au consolidat zona și au făcut-o omogenă. Aici, oamenii încă mai pun accentul pe elementele tradiționale, cu care s-au născut și pe care le vor prețui mereu, indiferent de drumul ales în viață. Mai bine spus, oșenii secolului al XXI-lea încercă un mix între nou și vechi, încercând să îmbine tradiționalismul cu modernismul, preluând numeroasele elemente occidentale, dar totodată neuitând de unde au plecat. Chiar dacă dețin palate și mașini scumpe, oșenii poartă cu mândrie portul tradițional la ocazii speciale, prețuiesc tradițiile și credințele locale, formând un tot unitar.

Din punct de vedere etnografic, zona s-a evidențiat întotdeauna prin bogăție și diversitate, prin originalitate, dând dovadă de o puternică spiritualitate autentică ce a dus la atragerea turiștilor români și străini. Zona este o unitatea geografică foarte bine conturată, bucurându-se din plin de frumusețile locului, de resursele de subsol, de bogățiile pământului, pe care oșenii au încercat să le valorifice cât mai bine. Aspectele naturale au avut un rol important în schimbarea structurii vieții economice a întregii regiuni și în menținerea trăsăturilor etnice deosebite, în care oamenii se îmbracă în același mod și cu manifestări sociale asemănătoare de la un sat la altul.

Zona beneficiază de o bogată istorie, numeroase elemente ce aparțin civilizației țărănești oșenești, păstrate mai mult sau mai puțin de către comunitate: obiceiurile, tradițiile, portul, și credințele locale, aspectele originale ale artei populare. Există totuși oșeni ce își dau toata silința pentru a duce mai departe aceste minunate lucruri, spre exemplu Finta Floarea, un model pentru Oaș, pentru întreaga țară, datorită dragostei pentru tradiție și frumusețe, ce iau adus marele titlu de Tezaur Uman Viu, titlul câștigat de foarte puțini români. Pe lista se găsește și Iștvanfi Gheza, singurul olar al momentului din Vama, ce are marea datoria și, totodată, marea onoare de a transmite și altora ceea ce strămoșii lor realizau cu propriile mâini. Olarul este foarte apreciat, blidele lui stând la loc de cinste în casele multor oameni.

Modernismul pune amprenta considerabil asupra regiunii, influențele occidentale se resimt, oamenii renunțând la casele tradiționale, la costumele de zi cu zi tradiționale, pentru a face loc noilor tendințe. Țara Oașului poate fi asociată cu o altă Românie, o țara bogată, plină de palate, mașini scumpe, dar, suprinzător, plină de oameni simpli, muncitori, ce își doresc ce e mai bun de la viață, nemulțumindu-se cu puțin.

Din fericire, patrimoniu material și imaterial există din plin în zonă, ce ar putea fi baza ecoturismului, agroturismului, turismului cultural, religios, etc. Lipsește în schimb promovarea zonei, varietatea unităților de cazare, condiții optime de cazare, etc. Zona este bogată din punct de vedere geografic, etnografic, etnofolcloric și săracă datorită turismului, infrastructurii turistice. Oamenii au nevoie de promovare pentru a-și face, inițial, o ideea despre zonă, tradiții, portul, cântece că instantaneu vor fi fermecați de frumusețile locului.

BIBLIOGRAFIE

Academia Română, Institutul de Etnografie și folclor ”Brăiloiu Constantin”, Anuarul Institutului de Etnografie și folclor, Editura Academia Română, București, 1990

Bănățeanu Tancred, Ceramica populară din Țara Oașului, Editura de Stat pentru litertură și artă, 1958

Bănățeanu T., Portul popular din regiunea Maramureșului Zonele Oaș, Maramureș, Lăpuș, Editura Sfatul Popular al Regiunii Maramureș Casa creației populare

Bălu D., Bura N, Ciubotă V., Dobrescu A., Lazăr N., Lobonț Pușcaș L., Viman I., Negrești-Oaș Trecut și prezent, Editura pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2012

Butură V, Etnografia poporului român, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1978

Candrea I.A., Graiul din Țara Oașului, Analele arhivei de folclor, 1906

Cândea M., Simion T., Potențialul turistic al României, Editura Universitară, București, 2006

Cândea M., Simion T., Bogan E., Patrimoniul turistic al României, Editura Universitară, București, 2012

Focșa Gh., Țara Oașului Studiu etnografic Cultură materială, volumul II, Editura Muzeul Satului, București, 1975

Ilieș M., Țara Oașului. Studiu de geografie regională, Editura Presa Universitară Cluj, 2006

Larionescu S., Rituri de construcție la români în ”Insight Tarom”, Iarnă 2003/2004

Mac I., Csabs B, Munții Oaș-Gutâi-Țibleș, Editura Casa Editorială pentru turism și cultură, București, 1992

Mușlea I., Cercetări etnografice și de folclor, Editura Minerva, Bucureșri, 1971-1972

Netea V, Țara Oașului, Editura ”Casa Românească”, București,

Pop M., Silaghi G. și Viman I., Județul Satu Mare. Ghid turistic, istoric, cultural, Editura Solstițiu, Satu Mare, 2004

Vlăduțiu I., Etnografia Românească, Editura Științifică, București, 1973

Velcea Ion, Țara Oașului studiu de geografie fizică și economică, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1964

www.alpinet.org

www.galtaraoasului.ro

www.jurnaldeoas.ro

www.muzeul-satului.ro

www.negresti-oas.ro

www.taraoasului-romania.ro

BIBLIOGRAFIE

Academia Română, Institutul de Etnografie și folclor ”Brăiloiu Constantin”, Anuarul Institutului de Etnografie și folclor, Editura Academia Română, București, 1990

Bănățeanu Tancred, Ceramica populară din Țara Oașului, Editura de Stat pentru litertură și artă, 1958

Bănățeanu T., Portul popular din regiunea Maramureșului Zonele Oaș, Maramureș, Lăpuș, Editura Sfatul Popular al Regiunii Maramureș Casa creației populare

Bălu D., Bura N, Ciubotă V., Dobrescu A., Lazăr N., Lobonț Pușcaș L., Viman I., Negrești-Oaș Trecut și prezent, Editura pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2012

Butură V, Etnografia poporului român, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1978

Candrea I.A., Graiul din Țara Oașului, Analele arhivei de folclor, 1906

Cândea M., Simion T., Potențialul turistic al României, Editura Universitară, București, 2006

Cândea M., Simion T., Bogan E., Patrimoniul turistic al României, Editura Universitară, București, 2012

Focșa Gh., Țara Oașului Studiu etnografic Cultură materială, volumul II, Editura Muzeul Satului, București, 1975

Ilieș M., Țara Oașului. Studiu de geografie regională, Editura Presa Universitară Cluj, 2006

Larionescu S., Rituri de construcție la români în ”Insight Tarom”, Iarnă 2003/2004

Mac I., Csabs B, Munții Oaș-Gutâi-Țibleș, Editura Casa Editorială pentru turism și cultură, București, 1992

Mușlea I., Cercetări etnografice și de folclor, Editura Minerva, Bucureșri, 1971-1972

Netea V, Țara Oașului, Editura ”Casa Românească”, București,

Pop M., Silaghi G. și Viman I., Județul Satu Mare. Ghid turistic, istoric, cultural, Editura Solstițiu, Satu Mare, 2004

Vlăduțiu I., Etnografia Românească, Editura Științifică, București, 1973

Velcea Ion, Țara Oașului studiu de geografie fizică și economică, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1964

www.alpinet.org

www.galtaraoasului.ro

www.jurnaldeoas.ro

www.muzeul-satului.ro

www.negresti-oas.ro

www.taraoasului-romania.ro