Valorificarea Potentialului Agroturistic In Zona Oas

Argument

În contextul identificării și normalizării conceptelor operante, categoria de agroturism se definește ca o formă de turism rezultate din acțiuni ale indivizilor care vizează o deplasare într-un spațiu definit, cât și din consecințele activităților trecute și prezente ale societății, constituite într-un cadru adecvat desfășurării acțiunilor turistice.

Astfel, în exercitarea faptului turistic, acțiunea umană este condiționată de existența unei structuri antropice și a infrastructurii socio-culturale adecvate, prezente într-un mediu natural nepoluat și atrăgător. Valorile la care trebuie să se raporteze activitatea agroturistică în jurul cărora va fi elaborat proiectul de dezvoltare sunt deci: satul în complexitatea sa, comunitățile indigene, modul lor de viață, identitatea, relația lor cu pământul și natura, mediul înconjurător și ocupațiile tradiționale. Deci, agroturismul se bazează pe potențialul spațiului rural, pe oamenii și produsele specifice locului, care trebuie să se adapteze cerințelor pieței turistice, abordând o gândire antreprenorială și, fără să uniformizeze oferta, trebuie să-și reamenajeze structurile de primire pentru a fi la nivelul standardelor de calitate dorite de turiști, să pună în valoare tradițiile culinare ale bucătăriei românești.

Agroturismul reprezintă acțiunea de deplasare a unei persoane într-o localitate rurală nepoluată, pitorească, având un specific agrar, finalizată prin șederea pentru o durată de cel puțin 24 de ore într-o gospodărie țărănească, consumul de produse locale alimentare și nealimentare și coabitarea, observația, asistența și coparticiparea în comunitatea socială locală, prin respectarea normelor ce fac posibilă întreaga acțiune.

Cuprins

Capitolul I

Prezentarea zonei Oaș

Cadrul geografic al zonei

Așezare, limite

Țara Oașului este situată pe itinerariul Satu Mare-Sighetul Marmației la aproximativ 50 km de Satu Mare. Este o depresiune intramontană situată între ramele munților Oaș și Gutâi cu ramificațiile lor și cuprinde o suprafață de 614 km2.

Țara Oașului se întinde de la Turț-Gherța Mare-Gherța Mică (în limita vestică) până la pasul Huta-640 de metri altitudine (în limita estică) și de la Cămărzana (în nord) coboară în sud pănă la munții ce împrejmuiesc localitățile Orașul Nou-Racșa-Vama.

Este situată în extremitatea de nord-vest a României, în nord-vestul Transilvaniei, în bazinul inferior al râului Someș, în zona de contact a Câmpiei de Vest cu Carpațiii Orientali și cu Podișul Someșan, între 47º23´ și 48º06´ latitudine nordică și 22º18´ și 23º37´ longitudine estică, fiind delimitată spre est de județul Maramureș, spre sud de județul Sălaj, spre sud de județul Bihor, spre vest de granița cu Ungaria iar spre nord de granița cu Ucraina.

Relieful

Relieful este variat , reprezentet prin munți, dealuri și câmpii, dispus sub forma unui amfiteatru ce coboară în trpte de la est și nord-est către vest și sud-vest.

1.2.1 Câmpia

Forma dominantă de relief este cea de câmpie. Câmpia Someșului Inferior sau Câmpia Sătmăreană, ocupă partea centrală și vestică a zonei. Această câmpie se întinde dinspre poalele Munților vulcanici ai Oașului și ale dealurilor piemontane ale Culmii Codrului până la granița de vest și aspectul unui întins șes de revărsare.

Câmpia Someșului Inferior are, o altitudine de 128-140 m, întregistrând, spre nord-vest, o coborâre cu 0,5-0,7 m/km. Subasmentul acestei câmpii este format din roci dure de natura șisturilor cristaline.

Unitatea de relief care formează în ansamblul său Câmpia Someșului Inferior a apărut ca urmare a retragerii Mării Panonice. Mâlul rămas la suprafață a fost purtat de vânturi și depus aici sub formă de loess și luturi colorate. In formele depresionare se află argilele pe seama cărora s-au format lăcoviștele. Această câmpie, cu un aspect montan caracteristic zonelor de acumulare, înclinată ușor de la sud-est la nord-vest, este drenată de râul Someș care, în perioadele cu multe precipitații, iese din albie și produce inundații. In ziona localităților Resighea și Sanislău se păstrează dunele de nisip care dau reliefului un aspect vălurit. Fixarea dunelor nisipoase are loc prin acțiuni de plantare a viței de vie.

1.2.2 Munții

Munții, situați în marginea estică și sud-estică azonei, constituie a doua formă de relief. Deși sunt formați din roci dure ei au înălțimi mici datorită scufundărilor suferite în trecutul geologic și eroziunii fluviale.

Munții Oaș-Gutâi s-au format prin fracturile adânci apărute la contactul dintre cristalinul Caprpaților Orientali și marginea estică a Depresiunii Panonicie prin erupțiile vulcanice din neogen. Formele lor conice au alcătuirea geologică din andezite, riolite și dacite, acoperite pe alocuri cu tufuri și aglomerate caolenizate. Munții Oașului au înălțimi relativ mici (400-800 m), imens fragmentate ; împreună cu ramificațiile vestice ale munților Gutâi închid Depresiunea Oașului cu dealuri de origine vulcanică înalte de 400-600 m, câmpii piemontane înclinând domol între 400-200 m, precum și lungi de înălțimi diferite drenate de râurile Tur, Talna, Valea Rea (Râul Mare), Lechincioara. Depresiunea Oașului comunică cu câmpia Someșului prin două porți deschise de cursul râurilor Tur și Talna, precum și prin înșeuarea dintre Cornișe și Hagău, străbute de șoseau Negrești-Oaș-Seini. Prin înșeuarea dintre Ursoi și Obârșia, Depresiunea Oașului se leagă de Bazinul Turț.

Zona piemontană a Depresiunii Oașului cuprinde dealurile piemontane înalte, câpii piemontane care au suprafața de acumulare relativ netedă, care înclină ușor spre luncile râurilor și sunt acoperite cu terenuri agricole.

Zona luncilor cuprinde albia majoră a râurilor care drenează depresiunea.

Culmea Codrului (Vf. Codrului în denumirea locală), face parte din relieful de măguri ce reprezintă resturi ale munților cristalini scufundați în formațiunile terțiare.piemontul Codrului este constituit dintr-o zonă de dealuri piemontane, brăzdate de ape curgătoare, formate dintr-o intercalație de nisipuri, pietrișuri, argile și marme. Piemontul Tășnadului, regiune deluroasă situată la sud de Valea Ierului, se ptrezintă sub formă de culmi largi, aproape netede și slab fragmentate, la baza cărora se află straturi orizontale de formațiuni ponțiene de natura argilelor, marmelor, nisipuri și gresii peste care s-a așternut o pătură de argilă roșcată.

La contactul dintree zona deluroasă și cea de câmpie s-au dezvoltat așezări mari de tip concentrat.

1.2.3 Rețeaua hidrografică

Teritoriul Țării Oașului este brăzdat de o importantă rețea hidrografică a cărei evoluție a adus transformări radicale in peisajul natural, mai cu seamă pentru partea de deal și de câmpie.

Apele subterane: În ceea ce privește apele subterane, acestea se prezintă sub formă ascensională și sub formă de zăcământ. Cele ascensionale sunt exploatabile pentru alimentarea cu apă potabilă și industrială sau pentru tratamente balneare. Etajul superior de ape acvifere este format din ape dulci, carbonatate și se află la la adâncimea de 250-400 m. Apele de zăcământ din etajul inferior (800-2000m) se ivesc la suprafță ca izvoare sau prin foraje de-a lungul unor linii de fracturisub formă de ape minerale carbogazoase cloruro-sodice, cu proprietăți alcaline (Bixad, Turț, Nădăș-Orașu Nou), slab sulfuroase (Luna-lângă Negrești-Oaș,Vama), sau bicarbonatate și termale cu temperaturi peste 500C și chiar peste 700C.

Apele curgătoare, reprezentate de râuri si canale , sunt spre vest și nord-vest și sunt axate pe trei cursuri mai importante: ale Someșului, Crasnei și Turului, la care se adaugă Homorodul, Valea Ierului și Talna..

Someșul (cu un curs de 61 de km pe teritoriul județului) își colectează apele de pe o suprafață de peste 14500 km2 din zona de munte și de deal, cu lunci înguste și pante mari. Temperatura apei este de obicei cu 3-4 grade mai mare decât a aerului.

Crasna (cu u n curs de 57 de km în județ) are în sectorul de câmpie o pantă foarte mică, ceea ce îi imprimă același curs liniștit.

Turul are pe teritoriul judeșului un bazin productiv de 70 km liniari și este amenajat în zona Negrești-Oaș. Principalul afluent al Turului este Talna, cu o lungime de 35 km (confluența la Gherța Mică).

Homorodul are o lungime de 30 de km și formează, împreună cu afluenții săi, un bazin de peste 600 km2 care drenează versantul nordic al Culmii Codrului.

Valea Ierului era mai puțin cunoscută ca un curs de apă, datorită lipsei unei albii stabile, bine conturate. Împreună cu afluenții săi, colectați de pe Dealurile Tășnadului, caracterizați prin regim de scurgere temporar, Valea Ierului curge pe o lungime de 30 km și formează un bazin de peste 870 km2.

Alături de cele 6 cursuri principale de apă însumând o lungime de 285 km, teritoriul județului adăpostește 16 lacuri artificiale, în majoritate populate cu pește, cu o suprafață totală de 562 ha. Între aceste lacuri cel de pe râul Tur, la Călinești- Oaș (357 ha), devenit un foarte căutat loc de agrement.

1.2.4 Solurile

Solurile brune cernoziomice sunt situate în partea de vest și sunt solurile cu fertilitatea cea mai ridicată, unde se obțin foarte bune rezultate la tote culturile agricole.

Solurile brune de pădure dețin cea mai mare pondere în suprafața agricolă a județului. Sunt soluri reci, afectate de exces temporar de umiditate, foarte acide, sărace în rezerve nutritive.

Solurile aluviale și brune aluviale, răspândite de-a lungul principalelor râuri și afluenților lor, în aceste soluri ponderea cea mai mare având-o pășunile și fânețele naturale.

Nisipurile și solurile nisipoase sunt situate în pareta extrem vestică a zonei. Relieful cu dune pronunțate, fertilitatea naturală foarte scăzută, ca și regimul hidric unilateral constituie principalii factori limitativi pentru folosirea cu eficiență a acestor terenuri.

Solurile scheletice și brune montane sunt destinate în cea mai mare parte fondului silvic .

Resurse ale subsolului.

In subsolul zonei se găsesc numeroase resurse de substanțe minerale. Au fost descoperite zăcăminte de minereuri complexe (pirită, zinc, plumb, cupru, aur, argint) și minereu de fier (limonit, siderit) în zona vulcanică a munților Oaș (Bixad, Turț, Tarna Mare)

În depresiunea Țării Oașului, pe Valea Turului și afluenților săi, se găsește lignit de bună calitate. Resurse importante de andezit, gresii, calcare au fost puse în evidență în zona muntoasă a Țării Oașului. În aceeași zonă se exploateză zăcăminte de bentonită și perlit precum și luturi caolinoase.

Albia râului Someș este bogată în nisip și pietriș, exploatarea industrială a acestora făcându-se în cariera de la Apa.

În zona Tășnadului se găsesc zăcaminte de argilă, valorificate de fabrica de cărămizi din localitate.

De-a lungul liniilor de factură tectonică și în arealele situate la contactul eruptivului cu formațiunile sedimentare apar numeroase izvoare cu ape minerale carbogazoase, cloruro-sodice, bicarbonate, sulfate, feruginoase, calcice, magneziene (Bixad, Vama, Luna, Negrești-Oaș, Certeze). Aceste ape se utilizează în scopuri balneare și de agrement.

Clima

Clima Țării Oașului este temperat-continentală modetrată, cu veri călduroase și ierni ceva mai blânde decât în restul țării, cu desprimăvărări timpurii cu precipitații relativ reduse.

În această zonă se înregistrează valori termice mai scăzute datorită influenței climatului montan. Astfel în regiunea de piemont temperatura medie anuală este de 80C, iar în partea vestică a depresiunii de 90C. Iernile sunt puțin mai reci (media lunii ianuarie 40C), iar verile mai puțin călduroase (media lunii iulie 180C )

Cantitatea anuală de precipitații variază în jurl valorii de 600 mm. În Munții Gutâi precipitațiile ating media de 1200 mm anual.

Umiditatea atmosferică și regimul precipitațiilor

Alimentată în permanență de mase de aer oceanic încărcate cu vapori de apă, umiditatea atmosferică a județului se mențin destul de ridicată tot timpul anului (71%), asigurând o activitate vegetativă normală pentru toate plantele. Influențele ei se exercită mai concret prin fenomenul nebulozității și precipitații. Din cantitatea anuală a precipitațiilor, aproape jumătate cade la sfârșitl primăverii și vara, perioda maximă fiind în lunile mai și iunie. In restul anului, cu excepția lunii decembrie, repartizrea este destul de uniformă.

Presiunea atmosferică și regimul vânturilor

Dată fiind altitudinea medie mică a Oașului, presiunea atmosferică înregistrează valori ridicate, cu mici oscilații de la un anotimp la altul.

Regimul eolian indică o predominanță din sectorul nord-vestic, primăvara și vara fiind mai frecvente vânturile vestice, cu maxima în iulie, iar toamna și iarna cele estice și nord-estice. Vânturile afectează în mare măsură regimul precipitațiilor, în special cele de vest care generează ploile de primăvară și vară.cazuri de vânturi foarte puternice sunt cu totul excepționale.

În general, zona are un mediu climatic relativ omogen, cu o mică nuanțare între climatul de câmpie și cel de deal. Se poate desprinde totuși un topoclimat mai aparte, care, influențat de climatul de munte, este cu ceva mai rece și mai umed, ceea ce se repercutează într-o anumită măsură asuprea perioadelor de vegetație a plantelor (inflorire pomilor și coacerea recoltelor de câmp sunt puțin întârziate). Cu toate acestea, prezența spontană a unor plante termofile, cum ar fi castanul dulce la Bixad și Cămârzana, atestă un caracter de climat deprsionar de adăpost, cu ierni relativ blânde și cu veri calde și umede.

Vegetația,

În trecut bogată și variată, a suferit o serie de modificări în urma activităților umane, în special în zona de șes.

Din punct de vedere geobotanic, partea vestică a zonei se încadrează în zona de silvostepă, în cadrul căreia se remarcă suprafețe complet despădurite, dar unde local se mai păstrază pajiști, în care predomină asociații de păiușuri , ce alternează cu vegetația psamofilă. În cea mai mare parte a câmpiei s-au extins terenurile cultivabile, aici întâlnindu-se și câteva areale cu pâlcuri de pădure de stejar, în asociație cu ulm, frasin, carpen, cer. În zona dealurilor piemontane se dezvoltă păduri de cer, gorun, stejar pufos și chiar gârniță, care alternează cu pajiști secundare de păiuș. De remarcat este faptul că în Culmea Codrului se află limita nordică de creștere a cerului în România.Versanții Munților Oaș și Gutâi sunt acoperți cu păduri de fag. Ca urmare a plantațiilor masive s-au extins arboretele de castan comestibil. Pe crestele Munților Gutâi, la peste 1000 m altitudine, se dezvoltă tufărișuri de afin. În Depresiunea Oaș se întâlnește o zonă cu mlaștini oligotrofe în care vegetează unele specii de Sphagnum, precum și un relict glaciar, iar pe nisipurile din Câmpia Carei se dezvoltă o vegetație arenicolă în care domină păiușul de nisip.

Fauna

Include specii de stepă, larg răspândite, și în mai mică măsură specii de pădure.Speciile caracteristice stepei sunt rozătoarele (șoareci, iepuri, șobolani, popândăi, cârtițe), insectele (greieri, lăcuste, cosași, etc.), păsările (prepelițe, ulii, grauri, dumbrăvence, fazani, rațe, etc.), reptile, dintre care se remarcă prezența viperei și amfibieni (broasca de mlaștină). În păduri trăiesc lupi, urși, mistreți, cerbi lopătari colonizați, fazani colonizați și un număr mare de păsări. Pe terenurile cu exces de umiditate, acoperite cu bălți sau mlaștini, s-a aclimatizat bizamul, specie colonizată în Ungaria și care a migrat în aceste zone.

In râurile zonei se află în special specii comune de pește (crap, caras, clean, știucă, lin, etc.). păstăvul este prezent în apele curgătoare repezi din zona Oașului.

(Ptrimoniul antropic)

Populația

Populația după recensământul din 1 iulie 2001 era 388.878 locuitori, din care 190.195 de sex masculin, adică 48,99% și 198.683 de sex feminin, adică 51,01%. Populația urbană era de 182.155 locuitori, adică 46% și cea rurală de 209.929 locuitori, adică 53,54%. Densitatea este de 88,7 locuitori pe km2. Structura populației pe naționalități la recensământul din 7 ianuarie 1922 arăta astfel : 58,52% români, 35,03% maghiari, 3,58% germani, 2,45% rromi, 0,30% ucrainieni, 0,12% ale naționalități.

Etnografie și filoclor. Tradiții din Țara Oașului

Păstrători ai unor valori etno-culturale autentice, oșenii au reușit să transmită din generație în generație ceea ce are mai de preț un popor: limba, portul și datinile strămoșești. Țara Oașului a devenit celebră prin portul popular, prin arta, muzica și dansul specific oșenesc, care se desfășoară privirilor în special cu ocazia unor evenimente deosebite: nunți, hore, șezători, sâmbre, lăutul torturilor și alte sărbători.

Costumul popular românesc din Țara Oașului

Adăpostită de culmi înalte și nestrăbătută de drumuri mari până către începutl secolului nostru, Țara Oașului a păstrat în cuprinsul ei sate care au rămas, până târziu, izolate, ceea ce a contribuit la păstrarea unor anumite aspecte caracteristice ale costumului local. Ocupația a oamenilor de aici este agricultura ca și pomicultura.

Creștera oilor a avut un rol mai puțin important în economia Țării Oașului, spre deosebire de creșterea vitelor care a constituit o îndeletnicire importantă a oșenilor. Și in Țara Oașului s-au petrecut în anii de democrație populară schimbări însemnate ce se reflectă și în felul de viață al localnicilor. Munca laolaltă, după metode înaintate, crește bunăstarea acestor țărani muncitori aprig vitrgiți în trecut.

Datorită poziției geografice, Țara Oașului a avut, în decursul istoriei, contact cu ținuturile vecine ale Maramureșului și cu cele locuite de slovaci. Lucrul acesta se resimte în portul oșenesc, unde pot fi observate unele note comune cu cele ale portului maramureșan , cum ar fi, de pildă, purtatul gubei, precum și cu cel al portului slovac cu care are comun anumite linii de croială.

Costumul femeiesc.

Găteala și acoperământul capului.

În puține ținutrui ale țării noastre se acordă o importanță atât de mare pieptănăturii și gătelii capului ca în Țara Oașului. Felul pieptănătrii și al acoperirii capului se deosebește după vârstă și după împrejurarea dacă femeia este sau nu măritată.

A. Fetele umblă pieptănate cu « pleteturi », coadă groasă împletită din mai multe șuvițe de păr răsucite. La capătul cozii se prind ciucuri de lână colorată.

B. Cea mai complicată și în același timp intersantă pieptănătură și împodobire a capului este cea a mireselor. Părul se piaptănă cu cărare la mijloc. Începând chiar de lângă cărare părul este împărțit în șuvițe subțiri răsucite. Mulțimea de șuvișe se întrețes și formează o plasă de păr cu ochiuri foarte mici. Plasa coboară dinspre tâmple și ceafă spre spate și se termină ca o coadă de vârful căreia sunt legați ciucuri colorați făcuți din lână. Pieptănătura aceasta specifică Țării Oașului se numește pieptănătură "cu dupei”. Peste această pieptănătură se așează cununa de mireasă, rotundă și înaltă, făcută din ,,bumbuști,, ,oglinzi, ,,barșou,, , mărgele, funde. Baza de jos a cununii o formează ,,fodrele,, de mărgele și de bani vechi.

O asemenea găteală complicată a părului și capului durează multe ceasuri- până la opt- și este făcută de câteva femei mai pricepute ale satului.

C. Femeile măritate poartă un alt fel de pieptănătură. Părul este adunat într-un conci la spate. Peste conci se pune o năframă numitită în graiul locului ,,chișchineu,,. Este o năframă de mătase înflorată cu culori multe și vii. Se leagă la cefă sau sub bărbie. Uneori părțile laterale sunt lăsate să atârne pe umeri, încadrând ovalul feței.

D. Gâtul femeilor din Oaș este ămpodobit cu șiruri de mărgele foarte mici prinse pe șiruri încrucișate și dispuse în motive geometrice și formând benzi late între unu și doi centimetri. « Zgarda » formată din astefel de mărgele de sticlă colorată este făcută exact pe grosimea gâtului pe care stă aplicată și nu atârnând. Pe gât sunt suprapuse uneori până la patru asemenea zgărzi.

Îmbrăcămintea părții superioare a corpului

E. Cămasa femeiască din Țara Oașului se încadrează î, tipul cămășilor din regiunile situate la vest de lanțul munților Apuseni. Ea se prezintă sob două forme legate de epoci diferite:

a) Cămașa veche era lucrată din pânză groasă, « țapănă » cum spun localnicii, de cânepă sau de cânepă amestecată cu bumbac.

Pieptul si spatele cămășii sunt croite dintr-o singură bucată de pânză dreptunghiulară care trece peste umeri fără să fie tăiată. Răscroitura de la gât este mare, iar pânza este încrețită în jurul gulerului. Mânecile încrțite pornesc din umăr și se termnă cu « pomnișori ». Pe fiecare umăr este aplicată câte o bucată de pânză dreptunghiulară formând « umerelul ». Cămașa se încheie la spate.

Principalele câmpuri ornamentale sunt plasate pe guler, pe mâneci și pe umerele. Motivele folosite la cămășile vechi sunt geometrice. Gulerul îngust este împodobit cu cusături într-o tehnică numită « trăsură » și care, la prima vedere, seamănă cu o alesătură. Motivele acestei cusături sunt geometrice și au diferite numiri : « ciocan », « cal », etc.Marginea gulerului este ornamentată cu « rânze » mici colțișori. Un sistem aparte de ornamentare îl constituie încrețiturile foarte variate. În jurl gulerului « încrețelele » sunt lucrate în tehnica ciupagului cusut peste crețuri. Printre motivele cele mai frecvente sunt « brazii ». Crețurile de la mâneci, împodobite cu diferite motive numite « încrețele cu rost », « pilea gâștii » etc., ilustrează marile posiblități de realizare artistică ale acetui sistem de a ornamenta pânza prin încrețire.

De la umăr până la pumnași mâneca este împodobită cu șiruri de cusături alcătuită dintr-o succesiune de romburi numotă « brazi pe mânecă ». Uneori brațul este împodobit cu cu un fel de cheiță ca o dungă îngustă.

Umerii dreptunghilari sunt ornamentați cu cusături compacte de motive des lucrate în tehnica « trasului», care este una din vechile tehnici ale cusăturilor ornamentale.Alături de tehnica trasului, se ăntrbuințează și cusăturile numite « sucituri », « tăieturi ». Motivele geometrice mai frecvent întrbuințate sunt « cârligul », « bradul » etc. Marginile « umereilor » se termină cu « zbârcele », un fel de galoane croșetate, înguste și încrețite.

Cusăturile sunt lucrate cu arnici și cu fire de cânepă păstrate în culoarea lor naturală.

Coloritul cămășilor femeiești din Oaș este viu. Cele mai utilizate culori sunt:

Roșul, verdele, galbenul și negrul. Celelalte culori apar mai rar.

b) Materialul întrbuințat la confecționarea cămășilor noi este tot pânza de cânepă amestecată ci bumbac. Apare însă și pânza de bumbac curat.

Principala deosebire de croi între cămașa veche și cea nouă o constituie înlocuirea umerilor aplicați separat, fiecare pe câte un umăr cu o placă dreptunghiulară numită « cheptar » care îmbracă toată partea de sus a pieptului și umerii. Cheptarul se încheie la spate . De cheptar se prind celelalte părți ale cămășii: sptele și fața. Cheptarul este mărginit de două trei rânduri de zbârcele.

Croiala mânecilor este la fel cu cea a mânecilor de la cămășile vechi, cu singura deosebire că mânecile cămășii noi se termină în partea de jos cu « fodori », adică cu volane în loc de pomnișori, așa cum erau la cămășile vechi.

Ornamentația este și ea diferită, întrucât în locul motivelor geometrice folosite la cămășile vchi apar mai des motive florale. Felul de a dispune aceste cusături cu motive florale rămâne însă același, în sensul că mulțimea cusăturilor compacte în loc să se găsească pe cei doi umeri, se plasează acum pe platcă formând un chenar lat de jur împrejur. Efectul decorativ este în general asemănător.

Atât coloritul, cât și materialul întrbuințat la realizarea cusăturilor de pe cămșa nouă sunt la fel cu cele expuse la cămașa veche. În afara culorilor tipice întâlnite la cămașa veche, apare și o culoare caracteristică pentru cămășile noi : brunul cu galben, numit în Oaș « galben rototos ».

Varietatea pieselor de port care se îmbracă peste cămașă în anotimpurile reci este mare. Unele reprezintă continuarea unei tradiții în materie de port, altele sunt intrate mai târziu în compunerea costumului oșenesc.

F. foarte original și dând siluetei oșenești o notă care se apropie de ciudățenie, este așa-numitul « uioș cu perți ». este o haină scurtă de felul unei veste cu mâneci. Materialul întrebuințat la confecționarea uioșului este cânepa și lâna. Cânepa este utilizată la urzeala țesăturii, iar lâna la băteală. Croiala este foarte simplă și dreaptă cu mânecile pornind din umăr. Efctul de originalitate al uioșului cu perți este dat de alternanța puternică a unor dungi diferit colorate în țesătură. Tesătura dungată se croiește în așa fel încât dungile să vină orizontal pe piept și pe spate și vertical de-a lungul mânecilor.

G. În locul uioșului cu perți în ultima vreme a început să se poarte din ce în ce mai mult « bonda ». croșetată din lînă diferit de puternic colorată, bonda este tot vestă cu mâneci. Ornamentația constă, pe lângă motivele florale realizate cu croșeta, în « încercuiri » și bumbi plasați la gura bondei și împrejurul gâtului. Motivele florale sunt o imitație a decorului de pe cojoacele maramureșene.

H. Iarna, pe deasupra, se punea cu vreme înainte sumanul. De aceeași croială simplă cu uioșul, sumanul este făcut făcut însă din țesătură groasă de lână. Firele groase și puțin răsucite sunt țesute în patru ițe, relizându-se astefel o țesătură nu prea strânsă, care apoi se dă la piuă. Culoarea sumanelor vechi era albă.

I. locul sumanului în unele sate, de exemplu Călinești, l-a luat « guba », o haină groasă de aspect mițos semănând cu un cojoc cu lâna în afară. Croită drept ca uioșul și sumanul, guba este țesută într-un mod special lână. În țesătură se intercalează mănunchiuri mici de lână care atârnă. Guba este o haină scurtă, mai lungă însă decât în Maramureș, marginile ei de jos ajungând până la șolduri.

J. Ultima haină de deasupra, pentru vreme dre iarnă, care intră în compunerea costumului oșenesc este cojocul. Lucrat până nu de mult în Maramureș și adus în Oaș, el are toate caracteristicile maramureșene: acoperit cu cusături compacte din lânică reprezentând motive florale stilizate și împodobit cu bumbi de metal și cu mici oglinjoare. În ultima vreme au început să se lucreze cojoace și în satele din cuprinsul Țării Oașului. Este interesant de remarcat însă că femeile care împodobesc cojocul cu cusături nu lucrează direct pe piele, ci cos motivele pe postav sau pe pânză care este apoi aplicată cu totul pe piele.

Mijlocul.

La costumul femeiesc din Oaș nu se poartă bete, brâu sau vreo altă piesă care să îndeplinească rolul special de cingătoare. Mijlocul este strâns de o bandă lată care face parte din poale. Această bandă lată numită « guler » susține poalele încrețite în partea de sus. Prin ornamentele cusute pe guler, acesta joacă totuși rol funcțional și decorativ al betelor care marchiază talia corpului.

Îmbrăcămintea părții inferioare a corpului

K. Poalele costumului femeiesc din Țara Oașului sunt complicate ca structură și foarte frumos împodobite. Numite în graiul locului “pendeleu”, ele au aceeași formă de fustă ca și poalele de Arad. La confecționarea lor se întrebuințează pânză groasă de cânepă amestecată cu bumbac. Pentru a le da lărgimea necesară este nevoie de opt « lați » de pânză. Croiala fustei are o notă proprie prin felul cum este așezată pânza. Fusta se compune din două fâșii de pânză dispuse orizontal și încrețite pe lățime. Fâșia de jos, numită « latu de dedesupt », este unită cu fâșia de deasupra printr-o cheiță specială, « ciur pe ață », sau « cosala cu cârlig » foarte frumoasă și de un mare efect decorativ. Poalele sunt încrețite larg în « pături » prinse de banda lată, care susține poalele în talie ca un fel de cordon care se numește ,,guler’’.

Ca și la cămașă, ornamentația poalelor vechi se caracteriza prin folosirea motivelor geometrice, în timp ce la poalele noi domină motivele florale.

Ornamentația este dispusă în principal pe gulerul de la talie. Cusături dese acoperă gulerul tot așa de compact, ca și la « umerei » sau « cheptarul »cămășilor. Tehnica, motivele și coloritul « gulerului » se armonizează totdeuna cu tehnica, coloritul și motivele folosite la cămașă. Pe margini, gulerul are un șir de colți numiți « creste ». «Păturile » poalelor sunt încrețite cu « încrețele ». fâșia de pânză de jos, «latu de dedesupt », este împodobit cu tighele colorate. Marginile latului sunt ornamentate cu motive florale numite « împistreală », iar la tiv este adăugată dantelă, « cimcă ». uneori locul dantelei este luat de colți festonați, « creste », lucrați în « sucituri » cu motive mărunte și foarte frumos realizate.

Culorile cele mai frecvent întrebuințate sunt: roșul, verdele, negrul și galbenul. La poalele noi apare și cel galben-brun numit « galben rotos ».

L. Poalele se acoperă numai în față cu un « șurț », spatele poalelor rămânând vizibile în întregime.

a) Șorțul vechi era cusut din bumbac alb și avea motive alese cu roșu. Motivele geometrice erau răspândite pe to câmpul șorțului. Îmspre poale, șorțul avea o bandă lată de motive geometrice alese tot cu roșu.

b) Astăzi acest șorț lucrat în casă a fost înlocuit de șorțul de lână sau stambă, mai rar de mătase cumpărat din comerț. Șorțul cumpărat este colorat viu având ca fond roșul sau verdele.

Încălțămintea

M. Picioarele se înfășurau în obiele de pânză sau de cânepă albă.

N. Peste obiele se încălțau opinci cu nojițe negre, care se înfășurau pe picior.

O. Cizmele cu « tulipan » (lalea) cusut fe piele erau purtate de fetele și femeile mai înstărite.

Costumul bărbătesc

Găteala și acoprământul capului

Pieptănătura constituie și pentru bărbați o preocupare tot atât de importantă ca și cea pe care am văzut-o la femeile oșence. Bineînțeles că nu vom întâlni aspectele complicate ale pieptănăturii femeiești. Dar felul în care este pieptănat părul rămâne. Pieptănătura bărbaților din Țara Oașului este cea numită cu părul « rătunzat ». ea constă în tăierea părului pe o linie de același nivel de jur împrejurul capului. Părul este lăsat lung la ceafă și retezat. În față părul coboară ca un breton până deasupra sprâncenelor, acoperind fruntea. De departe capul pare acoperi cu o calotă. Flăcăii poartă părul la spate ceva mai scurt, tuns după moda de azi, dar continuă să păstreze bretonul lung de pe frunte, pe care câteodată îl ung cu unt să lucească.

A. Peste părul astfel pieptănat se poartă « clopul de paie », o pălărie din paie de grâu împletite, de un format cu totul special, caracteristic Țării Oașului. Mică, cu o calotă mică și su boruri mici, pălăria este împodobită cu panglică colorată,  « partă », prinsă pe calotă. Parta în culori vii este încărcată cu mărgele și oglinjoare. Într-o parte a pălăriei atârnă « ciocălăi », ciucuri, de lână colorată, iar deasupra lor o gaică mică, « copcia de struț », de care se fixează un buchețel de flori. Clopul este prins cu un « șănor », șiret, colorat care se trece pe sub bărbie, peste frunte sau pe la ceafă.

B. Clopul de păr este o pălăriuță de pâslă neagră, cu calotă foarte mică și cu boruri de asemenea mici. Uneori borurile sunt întoarse scurt în sus, după tipul vechi al pălăriilor cu « veșcă ». Într-o parte se prinde o pană neagră de struț, iar calota este acoperită cu un mic șervețel acoperit cu cusături compacte în multe culori.

C. Iarna se poartă « cușma rotilată » făcută dintr-o blană de miel, neagră, rotundă și scundă.

Îmbrăcămintea părții superioare a corpului

D. Cămașa bărbătească de Oaș are anumite caracteristici de croi și ornamentație care o situează tipologic în aceeași grupă cu cămașa de Arad.

a) Cămașa veche era lucrată din pânză groasă de cânepă amestecată cu bumbac. La o cămașă intrau cam patru lați de pânză pentru față și spate și câte doi lați și jumătate pentru fiecare mânecă. Croiala este dreaptă, fără încrețituri la gât, cu guler drept și cu mâneci largi lăsate jos libere. Caracteristica principală a cămășii, pe lângă lungimea mânecilor, este scurtimea ei. Cămașa de Oaș se oprea mult deasupra taliei, lăsând să se vadă chimirul lat de piele.

b) cămașa nouă are câteva elemente de croi schimbate: la gât este încrețită, iar mâneca, pornind încrețită din umăr, se termină jos cu « pumnișori ». cămașa nouă este foarte largă.

Ornamentația este în linii mari aceeași pentru amândouă formele de cămăși. La cămășile vechi decorul este mai mult geometric, la cele noi intervin motivele florale și animale. Se remarcă frecvența apariției reprezentând păsări, într care curcanul se întâlnește cel mai des. Variația ornamentației este dată mai ales de numeroasele tehnici de cusut întrebuințate.

Principalele câmpuri ornamentale sunt: gulerul și gura cămășii, umerii, marginile de jos ale mânecilor și ale poalelor. Gulerul drept este împodobit cu cusături compacte lucrate în tehnici variate numite cu o bogată și originală terminologie locală: « rupturi », « sucituri », « tripănesca », « Chitușala », « pănuța tăiată », « rânza » etc.

Umerii sunt cusuți și ei cu diferite puncte și motive, cum sunt: “trăsura anodată”, “brâușor”, “brazi” etc.

Mânecile și marginea de jos a cămășii sunt împodobite cu un fel de colți numiți « creste pișcate », cu « răzvod » și cu « ruptură ».

Gura cămășii, la mijloc, se leagă cu « cetocere », cheotori.

Cusăturile sunt făcute cu « fitău », arnici și cu alte « ațe » colorate cumpărate din comerț. Culorile întrebuințate la cusăturile de pe cămășile bărbătești sunt mai sobre decât cele de pe cămășile femeiești. La bărbați se folosește mai mult cafeniul și galbenul; apare mult mai puțin roșu verde și albastru.

E. pe deasupra cămășii poartă și bărbații « uioș cu perți », lucrat din aceeași țesătură originală dungată pe care am descris-o la costumul femeiesc. Deosebirea de croi a uioșului bărbătesc față de cel femeiesc constă în aceea că uioșul bărbătesc neu este deschis în față, ca cel femeiesc, ci are numai o gură pe unde se îmbracă. Gura este legată cu cetocere. Uioșul are un mic guler drept făcut din același material dungat sau, uneori, din pânză impodobită cu cusături de motive florale. Trbuie să se remarce variația de culoare a « perților », dungilor, de la sat la sat. Culorile variază și în raport cu vârsta, uioșele tinerilor fiind mai aprinse la culoare decât cele ale bătrânilor.

F. Sumanul, croit drept si despicat în față, nu are nici un element care să-l deosebească de sumanul femeiesc. Înainte vreme au existat și sumane albe care au fost înlocuite de sumane sure.

G. Guba este o piesă de port nelipsită în unele sate. Legată la gât cu cheotori, se poartă pe uneri ca o pelerină, cu mânecile neîmbrăcate. Materialul și croiul sunt aceleași ca la guba femeiască, doar dimensiunile fiind altele.

Mijlocul

H. În jurul mijlocului oșenii poartă o curea foarte lată de piele groasă. Lățimea curelii atinge uneori 30 de centimetri. Cureaua este încheiată cu catarame late de metal. Ea se poartă sub cămașă, cuprinzând partea de sus a izmenelor și acoperind o parte a pieptului pe pielea căruia este pusă direct. În curea își au locul « amnarul », tutunul, actele și cuțitul.

Îmbrăcămintea părții inferioare a corpului

I. Izmenele, numite în Oaș « gaci », sunt făcute din aceeași pânză grosă de cânepă sau de cânepă amestecată cu bumbac. Principala caracteristică a gacilor oșenești este marea lor lărgime. Sistemul de croială al gacilor este același cu al poalelor femeiești, în sensul că pânza este dispusă pe lățime. Pentru a-i lungi-pentru că un singur lat de pânză pusă pe lățime nu poate da lungimea necesară unor izmene-se adaugă, ca și la poalele femeiești un « lătuț dedesupt » dintr-o jumătate de foaie de pânză pusă tot pe lățime.

Lătuțul dedesupt este unit cu latul dedeasupra prin aceeași foarte frumoasă și decorativă cheiță făcută în tehnica « ciurului pe ață ».

La partea de jos gacii au « roituri », un fel de ciucuri, realizați prin destrămarea pânzei.

Talia gacilor este prinsă într-un tiv lat, « obadă » strânsă peste mijloc cu « brăcinarul ».

Ornamentația gacilor, pe lângă frumoasa cheiță de unitură amintită, constă într-o bandă îngustă de motive cusute pe marginea de jos. Cusăturile sunt realizate în aceleași tehnici ca cele de pe cămașă.

Și culorile sunt la fel. Motivele geometrice de pe gacii vechi au fost înlocuite cu cele florale stilizate la gacii noi.

J. Iarna se poartă ciorapi lucrați din pănură albă. Țesătura pănurei pentru ciorapi este foarte groasă. În partea de jos ciorapii par mai largi din cauza croielii drepte, iar marginile au « roituri » (franjuri care reprezintă un element de port vechi) realizate prin destrămarea unei fâșii de pănură adăugată pe dinăuntru.

Singurul element ornamental îl constituie tivul de postav negru la bătrâni și roșu la tineri, care se pune de-a lungul cusăturii exterioare pe picior. În față sunt două mici despicături, « urechi ».

Talia ciorapilor are un tiv numit ca la gaci, « obadă », care este legat cu « brăcinar ».

Încălțămintea

K. Picioarele se înfășioară în obiele de pânză de cânepă.

L. Opincile sunt legate cu nojițe negre.

M. Cizmele sunt foarte răspândite și constituie încălțămintea de sărbătoare aproape generalizată. Ele se poartă sub gaci însă peste cioareci.

Piese de port complimentar

N. Nelipsită în portul bărbaților, fie tineri, fie bătrâni, la lucru sau în zile de sărbătoare, este « straița »- o mică traistă pătrată atârnată pe un umăr. « Baierul », banda, care susține straița traversează pieptul în diagonală. Straița și baierul sunt împodobite cusături îm punct de cruci « pe patru hire ». motivele cele mai frecvente sunt cele florale. Se întâlnesc însă și straițe cu alesături în război. La acestea motivele sunt geometrice. Marginile straiței și ale baierului sunt tivite cu un rând de ciucurei, « ciupți », mici și deși, colorați. Coloritul straițri se armonizeză cu cel al cusăturilor de pe cămașă și de pe gaci, formând un ansamblu.

Compoziția costumului pe epoci

Costumul femeiesc vechi Costumul femeiesc nou

Chișchineu C Chișchineu C

Zgardă D Zgardă D

Cămașă E a Cămașă E b

Uioș cu perți F Bondă G

Suman H sau gubă I Gubă I

Poale K Poale K

Șurț L a Șurț L b

Obiele M Cizme O.

Opinci N sau cizme O

Costumul bărbătesc vechi Costumul bărbătesc nou

Clop de paie A sau clop de păr B Clop de paie A sau clop de păr B

sau cușmă C. sau cușmă C

Cămașă D, a Cămașă D, b

Uioș cu perți E Uioș cu perți E

Suman F sau gubă G Gubă G

Curea H Curea H

Gaci I sau cioareci J Gaci I sau cioareci J

Obiele K Cizme M

Opinci L Straiță N

Straiță N

MUZICA OȘENEASCĂ

VIBRAȚIE SPIRITUALĂ ÎN SUFLETUL

ȘI CONȘTIINȚA ROMÂNEASCĂ

Datele etnomuzicologice dovedesc o prezență a unor elemente din muzica tracică în folclorul romînesc, atestate in scrierile anticilor. În secolul al V-lea î.e.n., Xenofon descrie dansul pantominic de factură agricolă „Carpis”, aparținând tribului nord-tracic al carpilor (populație getoi-dacă din Moldova. În folclorul românesc se cântă balade, hori și dansuri din codru, din Carpati).

În aceeași perioadă Platon consemnează la vracii traci unele cântece ale geților, când își trimiteau solii însoțiți de cântări pe strunele magadei și a fluierelor, trâmbițe și ghitare.

Dansul ostășesc al tracilor, cu denumirea de Valavrismos, este din secolul al VI-lea î.Hr. Aristotel ne informează că tribul agatârșilor din regiunea cursului mijlociu al Mureșului, iși memorau legile prin cântec (Dicționarul Enciclopedic Român, 1962,p. 50). Oșenii de scole, când erau chemați în fața legii judecătorești cântau versurile: Domnule judecător/ Nu mă judeca să mor/ Judecă-mă să trăiesc/ C-am o mândră ce-o iubesc n.n..În documentele cercetate, se consemnează că triburile dacfice au creat buciumul, arcul, fluierul, lira naiul.

De-a lungul veacurilor românii din Țara Oașului, defrișau padurile în vuietul codrilor și cântecul păsărilor, pe care le imitau cu glasul lor, fredonând sunete în armonie cu ele, cântând înălțător cu păsările cerului. Iată denumirea câtorva păsări de la care s-au inspirat oșenii în crearea melodiilor.

Pasărea Boticușa (Pitulicea) zboară înaintea boilor pe brazdele arate, cântând scoate sunete: țițiți de dei, oșanul imitând-o începe să strige: țiuu. Pasărea Oița, emite un tip de fluierat, ce se aseamnă cu fluierul păcurarului, apoi clămpănește mereu: țac țac; oșanul coborând glasul emite sunetele: ța ța. Cucuveaua, pe timpul mulsului oilor și caprelor emite sunet: țâr țâr. Pasărea pletroșelul scoate prin sunete: tze, tze., iar pasărea pârâiaqcul își trage numele de la țârâitul prelung repetat: țur țur, oșenii imitând-o căntă strigătura cu: țura, momente când se produce o trepidație a limbii, asemenea cu cea a păsărilor.

Formula originală sonoră de începere a strigăturii cântate de oșeni, au fost pâna în 1950, (când a început declinul): iuu-țaa-țuraa. Noi am fost și noi și/Pănă-n capătul vremii/Nmeni nu ne-a poroncii. Cântând muzica Țării Oașului la vioara timp de peste 70 de ani, culegând și păstrând peste 300 și cca 1000 de strigături, folclorul muzical se paoate clasifica astfel:

Hori sau doine: Horea miresii, Hora fetei de la oi, cântatul după mort,

Melodii de dansuri bătrănești, cântate mai ales la nunți,

Melodii cântate la dansul pruncilor,

Danțul ragruților în variantele I-II,

Danțurile însuraților sau boresarilor,

Danțurile feciorești, cântate duminica la hora satului,

Danțurile nevestelor, la lăutul torturilor,

Danțul miresii cântat la nunți,

Danțil colacilor (soacra mare giocă colacii miresii).

O clasificare psiho-sentimentală, ne arată marea diversitate a creațiilor melodice ale muzicii oșenești, într-o interdependență cu infinita simfonie a naturii, astfel:

– Danțuri (cântate) melodice din codru create de păcurari și de meitărari (tăitori de lemne), cu ostructură melodică duiosă, melancolică de dragoste și de dor de sat.

– Melodii de danțuri cu strigături cântate de dor și supărare, de jale, create spontan, de ură față de străinii ocupanți.

– Melodii de danțuri de dragoste, exprimând vibrații sufletești, ale tinerilor îndrăgostiți, cântate la danț și pe uliță.

– Melodii de danțuri de bucurie, satisfacții, împliniri.

– Melodii de danțuri diverse cântate la: clăci, ospețe, botezul pruncilor, de ziua numelui de botez, la petreceri familiale, etc..

Clasificarea melodiilor de danț oșenesc în raport cu cele 30 de mișcări în timpul jocului:

Danț de roată feciorească la danțul duminical.

Danțuri de roată bâtrânească, cântat la nunți.

– Danțuri de jucat cu fata, nevasta, baba, cu diferite prilejuri din ciclul vieții oamenilor,

– Melodii de danț, de cântat de feciori pe uliță, mergând și venind de la șezători.

– Melodii de ducă, de înstrăinare, cântate melancolic și cu durere sufletrească, dar care se transformă în ură viclenie, când este vorba de străinii care vor să ne supună înstrăinării de neam românesc. Melodia, versurile cântate, generează scoatere cuțitului și uciderea răufăcătorilor, a celor ce vor să ne supună.

– Melodii de danț de neuitat (a stră-stră-bunicilor), care se solicitau de tineri, pentru a cunoaște și moșteni danțul dispăruți. Așa s-au creat și păstrat sunetele de melodii din generație în generație. Danțul omului (până în 1950 când aînceput uciderea psihicului spiritual al oșenilor, dictată de străini, pentru a se eroda această vatră dacică, neclintită de-a lungul miilor de ani), cunoscând că din multiplele de melodii, fiecare om avea „danțul lui” care i se potrivea mai bine, armonizând glasul său cu frazele sonore ale ceterii. Aceasta nu înseamnă că dacă fiecare om are o melodie preferată, ar exista atâtea danțuri câți oameni sunt. Ei cântă în general toate melodiile după arcul ceterii. O melodie este după danțul mai multor oameni.

Oșenii de-a lungul veacurilor și-au cântat: Dragostea de țară, de neam, de familie și ura împotriva dușmanilor, cu galsul pe care l-au amplificat cu instrumente muzicale create de ei:

Șuieratul în foița de cremene din neolitic.

Suflatul în cornul de bovină (rasa Sura de stepă)

Cntatul din frunză de păr mai ales

Cântatul din drâmbă construită de oșeni

Cântatul din fluier, construit de oamenii din sat, ca și din tilincă.

Cântatul din trâmbiță de către păcurarii de la oi (prin trâmbiță se făcea comunicare cu proprietarii oilor, în caz de pericol).

– Cântatul din ceteră, din anul 1910 încoace, apoi cu acompaniament de vioară, începând din 1938-1940, până în 1965, când țiganii au împrumutat ghitara de la maramureșeni. Pentru a se strangula sunetele de voci – glasuri ale oșenilor ce cântau melodii mândre la danț, la nunți și cu orice alt prilej, activiștii comuniști au stimulat țiganii venetici șă falsifice aranjarea viorii tăind călușul cca. 2/4, apropiândul la 1 cm. de limba viorii, metodă care permitea un acordaj strident, înalt, încât glasul omenesc nu putea urca la asemenea octave, nici cele mai tinere fete nu mai puteau cânta strigături în armonie cu sunetele strunerlor ceterii: după cum spuneau țiganii din Negrești „am rupt gâtul oșenilor”. Deci maghearismul care a condus 50 de ani în acest colț de țară, avea tot interesul istoric de a distruge spiritualitaea românească, porturile datinile, obiceiurile etc. și au reușit, s-au pierdut mult și nu au rămas în unele sate nici amintiri.

Muzica oșenescă, creată și cântată de oameni, este un imn sacru, strigat providențeim prin vibrațiile sufletești în multe împrejurări ale vieții omului; muzica, cea mai frecventă artă, se înscrie în ciclul vieții oșenilor, care de-a lungul mileniilor au câtat că în Oaș fiecare om, fie că acreat o melodie zisă danțului, fie că păstrează ca testament de suflet melodiile de danț ale strămoșilor, ale bunicilor, pe care le-au cinstit în continuare ca o rugă, în aminterea celor din neamul lui. Creatoare de melodii de muzică oșenească au fost fetele și nevestele, șezând la cosele. În timp când îi ieșea modelul unei corole de flori, a unei frunze, a unui brăduleț, cosând cu acul printre firele pânzei, în culorile naturii, sufletul bucurei îi fredona sunete din care ea cânta o melodie, auzită de feciori, de ceterași. Așa au devenit și s-au păstrat: Danțul Ofimii din racșa, Danțul Mării lui Vasâi din Prilog, Danțul Mării Tioreanului. Astăzi, asemenea hainei cusute în arta atât de policoloră probabil se mai păstrează în muzee, dar ungurii le cumpără și le duc în muzeele lor!.

Muzica are o putere divionică asupra oșanului. Ioan Chioreanu spunea: „Am multe amintiri (1930-1934 și 1940-1945) când se mai păstra metoda vârfurilor feudale; unul singur stăpânea prin forță satul. Asemenea oameni reușeam să-i îmblânzesc când veneau la nunți puși pe rele, cântândule danțul, moment când sunetele viorii, ca niște unde divionice au pătruns în om, transformândul din viclean într-o gândire pașnică și astfel am evitat bătăi, chiar crime. De asta este muzica oșenească. ”.

Dansul

Țara Oașului și-a câștigat faima și prin tradițiile și obiceiurile străvechi. Dansurile oșenești “Roata” și “Miresele” animate de ritmul sacadat al “ceterii” (viorii), de “țâpurituri” (strigături) și bătăi din palme, sunt inconfundabile. Din repertoriul de dans al Oașului se cunoaște și "danțul" feciorilor cu fetele în coloană de perechi și roata feciorilor din categoria dansurilor pe verticală.

Boacele si țâpuriturile

Un loc primordial în viața muzicală a Oașului este deținut de "țâpuritură", care a preluat chiar și funcții ale altor genuri tradiționale. Până și colindele se cântă în stilul acesta.

Urmași ai dacilor liberi, oșenii au și astăzi o fire rebelă si voluntară, greu de pătruns pentru un orășean. Ceea ce te intrigă la ei cel mai mult este trufia și cerbicia de a face in viată doar ceea ce vor. Libertate neconstrânsă de reguli. Doar în sânul comunităților, normele de conviețuire sunt foarte stricte, cel care nu se supune fiind imediat și fără prea multă vorba exclus (cum era pedepsită, de pildă, până cu puțină vreme în urmă, îndrazneala de a te căsători cu cineva din alt sat). Mândria de a aparșine unui anume loc se vădește într-un detaliu de costum, accent de vorbire, obicei de nuntă și de inmormantări. La 4-5 kilometri distanță, fiecare sat are “felul” lui de a fi, care nu poate fi confundat.

Aprigi și irascibili, nedespărțiți (până în urmă cu doua decenii) de pălincă și de cuțit, oșenii se cunosc și se respectă între ei, dar sar degrabă la a-și face singuri dreptate, atunci când consideră că e cazul.

Numele lor de familie, scurte, cu rezonanțe dacice, precreștine – Man, Big, Hui, Stent -, le confirmă statornicia in vechea Țară a Oașului. La fel de veche este și muzica lor, saltareată și aspră, însoțită de țâpurituri. Țâpuresc si bărbații, și femeile, și copiii, umplând vazduhul de țipetele acelea sălbatice și subțiri, mai înalte cu două octave decât glasul obișnuit. Nu există sărbătoare, nu există petrecere sau nuntă în Țara Oașului, la care țâpuriturile să lipsească. Cu ele începe orice melodie și orice joc. Strigarea aceea sălbatică, neomenească, menită să spargă vămile cerului, făcând partaș universul la bucuria oșeanului. Abia după aceea pornește și muzica, un soi de “danț” fără melodie aparentă, foarte asemănătoare cu muzica irlandeză de azi (irlandezii, la fel ca și maramureșenii și oșenii, au strămoși comuni: celții, de la care și unii și alții au moștenit bisericile din lemn cu turle ascuțite, crucea cu cerc, riturile păgâne și boiul fetelor și al feciorilor blonzi și cu ochii albaștri, de care sunt “pline” Oașul si Maramureșul.

Deși muzica orășenească înlocuiește tot mai mult grupurile de ceterași, iar nunțile nu mai țin ca-n vechime – trei zile, țâpuriturile au rămas neclintite, inconfundabila semnătură oșenească pe cerul mileniului trei. Se recunosc în ea și oșenii tărani, care lucrează mai departe pământul cu plugurile de lemn, parcelând dealurile pietroase în pătrate și în dreptunghiuri, în care cândva vor crește cartofi și porumb, dar și oșenii miliardari, porniți prin tranșeele globului, în căutare de muncă, “la alb” sau “la negru”, ca să-și facă un rost. Când și când, atunci când sărbătorile îi întorc acasă, în sat, de Crăciun, de Paști sau în duminicile tihnite de peste an, îi vezi stând la poartă, mândri nevoie mare, pe băncuțele joase, în spate cu vilele lor uriașe, învelite in sticlă și marmură, îmbrăcați cu haine de la Paris, cu dinți de aur în gură, par niște melci la paradă, cu trupul lipit de casele lor, care mai de care mai mari și mai trufașe.

Călător contemporan prin Țara Oașului, martor neputiincios al ultimilor pâlpâiri ale tradițiilor care se sting, nu-ți rămân decât trei bucurii intense: boacele (delicioasele sarmale cu pasat si ciuperci), pălinca trăznitoare și aromată și țâpuriturile oșenesti. “Cumpăratu-mi-o Văsai/ Chișchineu (basma) roșu-negrai./ Ș-o zadie gălbenuță/ Numa’ lui să-i fiu drăguță.” (CORINA PAVEL)

Nunta

Nunta din Țara Oașului reprezintă unul din elementele cele mai spectaculoase ale culturii populare din nord-vestul Transilvaniei. Pregătit din timp de tineri și de părinți, acest moment este polivalent, având implicații în viața socială a comunității, în sistemul de moștenire a averii, în viața economică a familiilor în cauză. Nunta constituie, în primul rând, un rit de trecere, fapt ce presupune efectuarea unor gesturi și acte rituale bine stabilite prin tradiție: pregătirea zestrei, a costumelor, alegerea nănașilor, chemarea la nuntă, confecționarea steagului de nuntă, despărțirile, cununia, actele magice cu rol augural, ospățul propriu-zis și strângerea darurilor, toate acestea însoțite de țâpurituri, orații, cântece și danțuri.