Valorificarea Informatiilor Furnizate DE Situatiile Financiare Consolidate Pentru Masurarea Si Cresterea Performantelor Grupurilor DE Societati

VALORIFICAREA INFORMAȚIILOR FURNIZATE DE SITUAȚIILE FINANCIARE CONSOLIDATE PENTRU MĂSURAREA ȘI CREȘTEREA PERFORMANȚELOR GRUPURILOR DE SOCIETĂȚI

LISTA TABELELOR

LISTA FIGURILOR

LISTA GRAFICELOR

LISTA ANEXELOR LISTĂ ABREVIERI

CUPRINS

INTRODUCERE

Importanța temei și motivația realizării cercetării

Obiectivele cercetării

Problematica cercetării

Actualitatea temei de cercetare și gradul de studiere al acesteia

Ipotezele de cercetare

Metodologia cercetării

CAP.1. GRUPUL DE SOCIETĂȚI – ABORDĂRI CONCEPTUALE

1.1. Grupul de societăți – concept și premise

1.1.1 Evoluția grupurilor de societăți

1.1.2 Conceptul de grup

1.1.3. Grupul ca ansambu de entități

1.2. Clasificarea grupurilor de societăți

1.2.1. Clasificarea în funcție de dimensiunea grupului

1.2.2. Clasificarea în funcție de structura juridică

1.2.3. Clasificarea în funcție de natura activității

1.2.4. Clasificarea în funcție de legăturile existente între societățile grupului

1.2.5. Clasificarea în funcție de localizarea geografică a activităților

1.3 Relevanța guvernanței corporative în gestionarea grupurilor de societăți

Concluzii, comentarii, observații

CAP.2. CONSOLIDAREA SITUAȚIILOR FINANCIARE – METODE ȘI TEHNICI

2.1. Utilitatea conturilor consolidate

2.2. Particularități privind aria de consolidare, procentajul de control și procentajul de interes

2.2.1. Aria de consolidare a conturilor

2.2.2. Controlul – criteriul esențial pentru existența unui grup

2.2.2.1. Controlul exclusiv

2.2.2.2. Controlul comun

2.2.2.3. Influența semnificativă

2.2.3. Procentajul de control

2.2.4. Procentajul de interes

2.3. Reglementări contabile naționale și internaționale referitoare la situațiile financiare consolidate

2.3.1. Reglementări contabile naționale referitoare la situațiile financiare consolidate

2.3.2. Reglementări contabile internaționale referitoare la situațiile financiare consolidate (IFRS)

2.4. Aspecte privind modalitățile și tehnicile de consolidare

2.4.1. Modalități de consolidare

2.4.1.1. Consolidarea prin însumarea soldurilor

2.4.1.2 Consolidarea pe baza fluxurilor

2.4.2 Tehnici de consolidare a conturilor

2.4.2.1. Consolidarea pe paliere

2.4.2.2. Consolidarea directă

2.5. Particularități privind metodele de consolidare

2.5.1. Metode de consolidare – generalități

2.5.2. Metoda integrării globale

2.5.3. Metoda integării proporționale

2.5.4. Metoda punerii în echivalență

Concluzii, comentarii, observații

CAP.3. FUNDAMENTĂRI CONCEPTUALE PRIVIND ÎNTOCMIREA ȘI PREZENTAREA SITUAȚIILOR FINANCIARE CONSOLIDATE

3.1. Necesitatea și obiectivele situațiilor financiare consolidate

3.1.1. Necesitatea situațiilor financiare consolidate

3.1.2. Obiectivele situațiilor financiare consolidate

3.2. Componența situațiilor financiare consolidate

3.2.1. Particularități privind bilanțul consolidat

3.2.2. Contul de profit și pierdere consolidat

3.2.3. Tabloul fluxurilor de trezorerie consolidat

3.2.4. Situația modificărilor de capital consolidată

3.2.5. Politicile contabile și notele explicative consolidate

Concluzii, comentarii, observații

CAP. 4. TABLOUL DE BORD – INSTRUMENT MODERN DE RAPORTARE A PERFORMANȚELOR GRUPURILOR DE ÎNTREPRINDERI

4.1. Tabloul de bord – accepțiuni generice

4.1.1. Definirea tabloul de bord

4.1.2. Caracteristici esențiale ale tabloului de bord

4.2. Redactarea și conținutul tabloului de bord

4.2.1. Punctele cheie de decizie

4.2.2. Indicatorii tabloului de bord

4.2.3. Caracteristicile și întrebuințarea tabloului de bord

4.3. Caracteristicile informațiilor cuprinse în tabloul de bord

4.4. Principiile tabloului de bord

4.5. Alte sisteme moderne de urmărire a performanțelor grupurilor de întreprinderi

4.5.1. Controlul bugetar

4.5.2. Balanced – Scorecard

Concluzii, comentarii, observații

CAP.5. DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND PERFORMANȚA GRUPURILOR DE ÎNTREPRINDERI

5.1. Etimologia conceptului de performanță

5.2. Definiri privind performanța

5.2.1. Performanța elaborare a valorii

5.2.2. Definirea performanței prin intermediul termenilor de eficiență și eficacitate

5.2.3. Performanța – etapă de raelizare a obiectivelor strategice

5.2.4. Performanța economică

5.2.5. Performanța organizațională

5.2.6. Performanță globală

5.3. Măsurarea performanțelor – mechanism și instrumente

5.3.1. Mecanismul măsurării performanței

5.3.2. Instrumente de măsurare a performanței

5.3.2.1. Valoarea economică adăugată

5.3.2.2. Rezultatul global

5.3.2.3. Rentabilitatea financiară

5.3.2.4. Rentabilitate economcă

5.3.3. Caracteristicile indicatorilor de măsurare a performanțelor

Concluzii, comentarii, observații

CAP.6. MODALITĂȚI DE ANALIZĂ A PERFORMANȚELOR GRUPURILOR DE SOCIETĂȚI PE BAZA SITUAȚIILOR FINANCIARE CONSOLIDATE

6.1. Analiza echilibrului financiar

6.11. Analiza situației nete

6.1.2. Analiza fondului de rulment

6.1.3. Analiza nevoii de fond de rulment

6.2. Analiza structurii patrimoniale

6.2.1. Analiza ratelor de structură ale activului

6.2.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului

6.3. Analiza lichidității și solvabilității

6.4. Studiu de caz: analiza aplicată a performanței grupului de societăți S.C Rometrol Rafinare S.A. pe baza situațiilor financiare consolidate

Contribuții originale privind noțiunea de performanță și însușirile acesteia

CAP.7. STUDIU PRIVIND PERCEPȚIA MANAGERILOR FINANCIARI ÎN MĂSURAREA ȘI ANALIZA PERFORMANȚEI PRIN VALORIFICAREA INFORMAȚIILOR FURNIZATE DE SITUAȚIILE FINANCIARE CONSOLIDATE

7.1. Alegerea subiectului cercetării

7.2. Definirea ipotezelor de testat

7.3. Metodologia cercetării

7.4. Alegerea metodei de colectare a datelor

7.5. Analiza datelor culese

7.6. Interpretarea rezultatelor și validarea ipotezelor

Concluzii finale, contribuții proprii, limitele și perspective de cercetare

Bibliografie

Anexe

CUVINTE CHEIE

Pentru facilitarea accesării cu ușurință a rezultatelor cercetării de către potențialii utilizatori am identificat cuvintele cheie domeniului studiat după cum urmează: grup de întreprinderi; consolidarea conturilor; situații financiare consolidate; metode de consolidare a conturilor; cadrul contabil conceptual; Directive Europene; guvernanță corporativă; performanță financiară; tablou de bord; instrumente moderne de urmărire a performanței; decizii strategice

INTRODUCERE

Grupurile de societăți, la nivel mondial, reprezintă o realitate la fel de însemnată ca și întreprinderea. În ultimele decade, fenomenul grupării de întreprinderi s-a răspândit, conținând o gamă largă de sectoare de activitate. Esența economiilor dezvoltate o constituie marile grupuri multinaționale comerciale, industriale sau bancare. Societățile mici și mijlocii adoptă și ele în ultima perioadă această structură de grup, fiind conștiente de avantajele economice. La nivelul țării noastre constituirea de grupuri este însă de actualitate, având o vechime în jur de 10 ani.

Grupul de societăți, constituind o unitate economică, se impune a fi prezentat în ansamblul său, și pentru aceasta, de a întocmi, a prezenta și a publica situații financiare consolidate. Situațiile financiare consolidate reflectă poziția financiară, performanțele și evoluția poziției financiare referitoare la entitățile cuprinse în grup ca și când ar fi o singură întreprindere. Într-un context economic concurențial, în care crearea de valoare pentru acționar a devenit principalul subiect de comunicare a grupurilor, consolidarea reprezintă un instrument esențial de gestiune și control.

Deschiderea unui segment din economia românească spre procesele de mondializare și de globalizare a urgentat nevoia de constituire de grupuri, de cunoaștere a normelor, metodelo
CAP.2. CONSOLIDAREA SITUAȚIILOR FINANCIARE – METODE ȘI TEHNICI

2.1. Utilitatea conturilor consolidate

2.2. Particularități privind aria de consolidare, procentajul de control și procentajul de interes

2.2.1. Aria de consolidare a conturilor

2.2.2. Controlul – criteriul esențial pentru existența unui grup

2.2.2.1. Controlul exclusiv

2.2.2.2. Controlul comun

2.2.2.3. Influența semnificativă

2.2.3. Procentajul de control

2.2.4. Procentajul de interes

2.3. Reglementări contabile naționale și internaționale referitoare la situațiile financiare consolidate

2.3.1. Reglementări contabile naționale referitoare la situațiile financiare consolidate

2.3.2. Reglementări contabile internaționale referitoare la situațiile financiare consolidate (IFRS)

2.4. Aspecte privind modalitățile și tehnicile de consolidare

2.4.1. Modalități de consolidare

2.4.1.1. Consolidarea prin însumarea soldurilor

2.4.1.2 Consolidarea pe baza fluxurilor

2.4.2 Tehnici de consolidare a conturilor

2.4.2.1. Consolidarea pe paliere

2.4.2.2. Consolidarea directă

2.5. Particularități privind metodele de consolidare

2.5.1. Metode de consolidare – generalități

2.5.2. Metoda integrării globale

2.5.3. Metoda integării proporționale

2.5.4. Metoda punerii în echivalență

Concluzii, comentarii, observații

CAP.3. FUNDAMENTĂRI CONCEPTUALE PRIVIND ÎNTOCMIREA ȘI PREZENTAREA SITUAȚIILOR FINANCIARE CONSOLIDATE

3.1. Necesitatea și obiectivele situațiilor financiare consolidate

3.1.1. Necesitatea situațiilor financiare consolidate

3.1.2. Obiectivele situațiilor financiare consolidate

3.2. Componența situațiilor financiare consolidate

3.2.1. Particularități privind bilanțul consolidat

3.2.2. Contul de profit și pierdere consolidat

3.2.3. Tabloul fluxurilor de trezorerie consolidat

3.2.4. Situația modificărilor de capital consolidată

3.2.5. Politicile contabile și notele explicative consolidate

Concluzii, comentarii, observații

CAP. 4. TABLOUL DE BORD – INSTRUMENT MODERN DE RAPORTARE A PERFORMANȚELOR GRUPURILOR DE ÎNTREPRINDERI

4.1. Tabloul de bord – accepțiuni generice

4.1.1. Definirea tabloul de bord

4.1.2. Caracteristici esențiale ale tabloului de bord

4.2. Redactarea și conținutul tabloului de bord

4.2.1. Punctele cheie de decizie

4.2.2. Indicatorii tabloului de bord

4.2.3. Caracteristicile și întrebuințarea tabloului de bord

4.3. Caracteristicile informațiilor cuprinse în tabloul de bord

4.4. Principiile tabloului de bord

4.5. Alte sisteme moderne de urmărire a performanțelor grupurilor de întreprinderi

4.5.1. Controlul bugetar

4.5.2. Balanced – Scorecard

Concluzii, comentarii, observații

CAP.5. DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND PERFORMANȚA GRUPURILOR DE ÎNTREPRINDERI

5.1. Etimologia conceptului de performanță

5.2. Definiri privind performanța

5.2.1. Performanța elaborare a valorii

5.2.2. Definirea performanței prin intermediul termenilor de eficiență și eficacitate

5.2.3. Performanța – etapă de raelizare a obiectivelor strategice

5.2.4. Performanța economică

5.2.5. Performanța organizațională

5.2.6. Performanță globală

5.3. Măsurarea performanțelor – mechanism și instrumente

5.3.1. Mecanismul măsurării performanței

5.3.2. Instrumente de măsurare a performanței

5.3.2.1. Valoarea economică adăugată

5.3.2.2. Rezultatul global

5.3.2.3. Rentabilitatea financiară

5.3.2.4. Rentabilitate economcă

5.3.3. Caracteristicile indicatorilor de măsurare a performanțelor

Concluzii, comentarii, observații

CAP.6. MODALITĂȚI DE ANALIZĂ A PERFORMANȚELOR GRUPURILOR DE SOCIETĂȚI PE BAZA SITUAȚIILOR FINANCIARE CONSOLIDATE

6.1. Analiza echilibrului financiar

6.11. Analiza situației nete

6.1.2. Analiza fondului de rulment

6.1.3. Analiza nevoii de fond de rulment

6.2. Analiza structurii patrimoniale

6.2.1. Analiza ratelor de structură ale activului

6.2.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului

6.3. Analiza lichidității și solvabilității

6.4. Studiu de caz: analiza aplicată a performanței grupului de societăți S.C Rometrol Rafinare S.A. pe baza situațiilor financiare consolidate

Contribuții originale privind noțiunea de performanță și însușirile acesteia

CAP.7. STUDIU PRIVIND PERCEPȚIA MANAGERILOR FINANCIARI ÎN MĂSURAREA ȘI ANALIZA PERFORMANȚEI PRIN VALORIFICAREA INFORMAȚIILOR FURNIZATE DE SITUAȚIILE FINANCIARE CONSOLIDATE

7.1. Alegerea subiectului cercetării

7.2. Definirea ipotezelor de testat

7.3. Metodologia cercetării

7.4. Alegerea metodei de colectare a datelor

7.5. Analiza datelor culese

7.6. Interpretarea rezultatelor și validarea ipotezelor

Concluzii finale, contribuții proprii, limitele și perspective de cercetare

Bibliografie

Anexe

CUVINTE CHEIE

Pentru facilitarea accesării cu ușurință a rezultatelor cercetării de către potențialii utilizatori am identificat cuvintele cheie domeniului studiat după cum urmează: grup de întreprinderi; consolidarea conturilor; situații financiare consolidate; metode de consolidare a conturilor; cadrul contabil conceptual; Directive Europene; guvernanță corporativă; performanță financiară; tablou de bord; instrumente moderne de urmărire a performanței; decizii strategice

INTRODUCERE

Grupurile de societăți, la nivel mondial, reprezintă o realitate la fel de însemnată ca și întreprinderea. În ultimele decade, fenomenul grupării de întreprinderi s-a răspândit, conținând o gamă largă de sectoare de activitate. Esența economiilor dezvoltate o constituie marile grupuri multinaționale comerciale, industriale sau bancare. Societățile mici și mijlocii adoptă și ele în ultima perioadă această structură de grup, fiind conștiente de avantajele economice. La nivelul țării noastre constituirea de grupuri este însă de actualitate, având o vechime în jur de 10 ani.

Grupul de societăți, constituind o unitate economică, se impune a fi prezentat în ansamblul său, și pentru aceasta, de a întocmi, a prezenta și a publica situații financiare consolidate. Situațiile financiare consolidate reflectă poziția financiară, performanțele și evoluția poziției financiare referitoare la entitățile cuprinse în grup ca și când ar fi o singură întreprindere. Într-un context economic concurențial, în care crearea de valoare pentru acționar a devenit principalul subiect de comunicare a grupurilor, consolidarea reprezintă un instrument esențial de gestiune și control.

Deschiderea unui segment din economia românească spre procesele de mondializare și de globalizare a urgentat nevoia de constituire de grupuri, de cunoaștere a normelor, metodelor, procedeelor și tehnicilor de consolidare a conturilor.

Investigarea realității economice necesită trecerea de crusta simplelor constatări și evidențe, de la simpla “ luare a pulsului “ a derulării activității, la analiza complexă și cunoașterea detaliată a tuturor factorilor care își pun amprenta asupra activității întreprinderii și depistarea acțiunilor de întreprins în vederea îndreptării ori îmbunătățirii performanțelor și stării de sănătate financiară ale acesteia.

Așadar analiza economico – financiară necesită un studiu amănunțit al performanțelor financiare și al modului de formare și măsurare al acestora, al sistemelor moderne de urmărire a performanțelor societăților de grup, cum sunt: tabloul de bord, controlul bugetar, reporting-ul și balanced – scorecard.

O bună informare în plan teoretic și metodologic, precum și gradul de cunoaștere a practicii financiar-contabile a societăților de grup, mi-au permis să analizez, să formulez aprecieri, opinii și soluții cu privire la percepția managerilor financiari în măsurarea și analiza performanței prin utilizarea informațiilor din situațiile financiare consolidate.

Din multitudinea politicilor contabile oferite de Standardele Internaționale de Contabilitate cu impact asupra performanțelor financiare este dificil sa o alegi pe cea considerată relevantă. Performanța financiară a unei societăți capătă imaginea dorita sub bagheta profesioniștilor contabili înzestrați cu „harul creativiății” și „protecția” deficiențelor normelor contabile. Creativitatea poate ascunde prin amânare și atenuare veștile proaste despre performanța financiară a unei societăți, însă nu la infinit, deoarece există numeroase modalități de detectare a acestora.

Producătorii informațiilor „infrumusețate” ar trebui sa țină seama de un aspect important, și anume acela că, dacă apelează frecvent la aceasta modalitate, vor ajunge în situația de a avea la dispoziție numai situații financiare „cochete” dar nerelevante, pe baza cărora nu se pot lua decizii de anvergura și nu se pot fixa obiective pe termen lung; acestea reflectă o entitate economică ipotetic profitabilă, dar care în realitate poate fi în pragul falimentului. Managerii ajunși în această situație pot lua decizii pripite pe baza propriilor situații financiare iluzorii, care nu corespund situației reale și care pot avea efecte dintre cele mai neplăcute. Greu de spus cine pe cine păcălește!

Importanța temei și motivația realizării cercetării

Așa cum Anatole France sublinia atât de sublim ”să nu pierdem nimic din trecut, cu trecutul se clădește viitorul”, pentru a putea identifica direcția viitoare spre care ne îndreaptă pașii prezentului, nu de puține ori este necesar să purcedem la o introspecție, uneori critică, a trecutului.

Activitatea de creație în știință este una continuă care se bazează pe rezultatele obținute în urma eforturilor de cercetare întreprinse de predecesori. Cunoaștere insuficientă a experienței transmise de predecesori duce în mod inevitabil la repetarea eforturilor, la inutile redescoperiri, sau poate orienta cercetarea în direcții greșite ce ar putea fi evitate. Cunoscând trecutul științei pe care o slujește cercetătorul devine mai încrezător în forțele sale, mai optimist. Numai privită pe întreaga ei dimensiune temporară contabilitatea dobândește înțeles integral și permite o apreciere mai corectă asupra valorii sale. Pe de altă parte, atitudinea justă față de moștenire științifică are o mare importanță în opera de construcție dar și de consolidare a culturii unui popor. Dimensiunea trecutului asupra căruia stăruim este mai mare în științele social-economice decât în științele naturii. Contabilitatea, făcând parte din familia științelor sociale, poate fi privită ca un complex de cunoștințe în continuă dezvoltare, clădit pe succesiuni de reflecții și idei în legătură cu mișcările de valori la care și-au adus contribuția un număr de gânditori și lucrători economiști-contabili. Cine face abstracție de ceea ce s-a creat de înaintași, în direcția în care el însuși lucrează, se condamnă singur să descopere lucruri demult cunoscute (CCECAR, 2006).

Grupurile de întreprinderi care întocmesc situații financiare consolidate în concordanță cu noile reglementări vor trebui să dezvolte pe baza raționamentului profesional politici contabile care să asigure furnizarea unor informații contabile relevante și credibile.

Transparența și dialogul deschis privind performanțele, prioritățile și planurile viitoare de dezvoltare, contribuie la întărirea parteneriatelor și la consolidarea încrederii. Dar mai sunt multe de făcut. Convergența între nevoie și oportunitate reprezintă începutul unei călătorii care va continua mulți ani de acum înainte.

Această lucrare nu se vrea o pledoarie în favoarea opțiunilor și a subiectivității. Ea dorește să arate că acumularea de opțiuni, poate deveni dăunătoare imaginii fidele. În tratarea problemelor am căutat o îmbinare a opiniilor diferiților specialiști în domeniu cu considerente personale.

Analizând literatura de specialitate din România, în domeniul situațiilor financiare consolidate constatăm că este publicată recent și cuprinde un număr relativ mic de lucrări fără impact asupra cercetării economico-financiare deoarece au o abordare metodologică didactică clasică. Am remarcat similitudinea abordărilor prin limitarea la prezentarea conținutului normelor IFRS, prezentarea teoretică și practică a metodelor de consolidare. În sens opus, la nivel internațional, cercetarea în acest domeniu este dezvoltată și vastă datorită numeroaselor studii empirice întâlnite în majoritatea lucrărilor științifice.

Pornind de la necesitatea, interesul și relevanța situațiilor financiare consolidate argumentăm importanța acestora:

– Necesitatea conturilor consolidate (IAS 27) este evidentă deoarece acestea oferă o imagine mai cuprinzătoare a situației reale a unui grup, imagine pe care nu o poate da ansamblul bilanțurilor individuale ale societăților componente. Conturile consolidate permit exprimarea într-o manieră globală a situației financiare, a rezultatelor grupului și oferă posibilitatea prezentării reale a situației activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, a performanțelor financiare și fluxurilor de trezorerie ale societăților din grup ca și cum acestea ar forma o singură entitate.

– Interesul privind conturile consolidate pentru a furniza o imagine fidelă asupra patrimoniului și situației financiare a ansamblului consolidat, constituit din societățile aflate în perimetrul de consolidare.

– Conturile consolidate prezintă situația financiară și rezultatele unui ansamblu de societăți cuprinse în perimetrul de consolidare ca și cum acestea ar forma o singură societate divizată în departamente sau sucursale. Documentele consolidate respectă, în mod obligatoriu, principiile generale ale contabilității, în mod special fiind supuse principiului prudenței, principiului permanenței metodelor și celui al intangibilității bilanțului. Aplicarea uneia dintre metodele de consolidare disponibile are în vedere măsura în care este admisă substituirea titlurilor de participare și modul în care se determină procentajul de control sau procentajul de interes în raport cu natura legăturilor financiare legale sau contractuale existente în cadrul grupului. A compara metodele de consolidare a conturilor înseamnă a stabili fundamentele teoretice ale acestei acțiuni. Nevoia utilizatorilor de a avea la dispoziție informații pertinente despre activitatea desfășurată de grup a determinat apariția unor lucrări care au permis definirea unor elemente fundamentale concretizate într-o teorie generală a consolidării conturilor.

Ca urmare a celor expuse, prin acest studiu în care am utilizat un eșantion de grupuri de societăți cu baza în România pentru a examina importanța situațiilor financiare consolidate pentru măsurarea și creșterea performanțelor, dorim să evidențiem în ce fel și în ce măsură această importanță acordată situațiilor financiare consolidate și factorii asociați localizării drepturilor decizionale pot afecta performanțele grupurilor de societăți.

Motivația realizării acestei lucrări are ca punct de plecare identificarea temei în domeniul supus cercetării și concomitent descoperirea raționamentelor concludente atât pentru noi ca cercetători cât și pentru specialiștii din domeniu pentru a demonstra că tema prezentată este de actualitate și în același timp generează o valoare adăugată în domeniul contabilității.

Situațiile financiare ca reflecție a imaginii activităților entităților economice, rămân un subiect permanent de interes, discuție și de noi reglementări datorită extinderii viziunilor asupra activităților acestora, dar și datorită complexității tot mai mari care caracterizează într-o dinamică accelerată astfel de activități în lume.

Motivația opțiunii pentru această temă, o constituie faptul că performanța reprezintă dezideratul oricărei entități și prezintă un grad ridicat de interes pentru o gamă largă de utilizatori.

Pentru a răspunde necesităților acestora, organismele cu atribuții de normalizare în domeniul contabilității, precum și profesia contabila, au avut și au o preocupare continua în aflarea unor modele care sa ofere informații cât mai relevante cu privire la performanțele întreprinderii.

Obiectivul acestui studiu este acela de a îndemna cititorul la o reflecție cu privire la noutățile în domeniul evaluării performanțelor. Limitele contului de rezultate, au generat noi instrumente de urmărire a performanței: tabloul de bord, controlul bugetar, reporting-ul.

Interesul temei de cercetare este dat și de caracterul interdisciplinar al acesteia și anume, situațiile financiare consolidate reprezintă suportul informațional pentru analiza financiară, în drumul ”lustruirii” informațiilor pentru a fi întrebuințate ca suport în fundamentarea deciziilor strategice.

Ca urmare a celor expuse, în acest studiu am utilizat un eșantion de societăți de grup cu baza în România pentru a examina percepția managerilor financiari în măsurarea și analiza performanței prin utilizarea informațiilor din situațiile financiare consolidate.

Obiectivele cercetării

Urmărind viața economică din țara noastră în ultimul deceniu, se observă o schimbare de mentalitate și de atitudine a oamenilor în general și a celor din mediul de afaceri, în special. Obiectivul central al prezentei lucrări de cercetare îl constituie demonstrarea rolului important pe care îl au măsurarea și analiza performanței determinate pe baza informațiilor furnizate de situațiile financiare consolidate pentru fundamentarea deciziilor strategice în cazul societăților de grup din România.

Acest obiectiv este divizat în următoarele obiective operaționale:

prezentarea conceptelor specifice grupurilor de societăți, a importanței guvernanței corporative în gestionarea grupurilor de societăți;

dezvoltarea și aprofundarea aspectelor legate de metodele și tehnicile de consolidare a conturilor;

prezentarea stadiului actual al cercetării și cunoașterii reglementărilor naționale și internaționale referitoare la conturile consolidate;

aprofundarea aspectelor teoretice prin dezvoltarea unui studiu practic privind analiza performanței prin utilizarea informațiilor din situațiile financiare consolidate la S.C. Rompetrol – Rafinare S.A.

investigare empirică privind percepția managerilor financiari în măsurarea și analiza performanței prin utilizarea informațiilor din situațiile financiare consolidate.

Problematica cercetării

Datorită conjuncturii actuale și circumstanțelor modificărilor de substanță ce au loc atât în cadrul economiei continentale, cât și a celei mondiale, în centrul politicii de restructurare și de dezvoltare economică a țării noastre, funcționarea eficientă, pe baze moderne, a grupurilor de societăți din România reprezintă una din condițiile esențiale de strategie de dezvoltare a țării în ansamblu.

În acest context, considerăm că o contribuție importantă în realizarea obiectivelor de dezvoltare stabilite de către grupurile de întreprinderi îl poate avea măsurarea și analiza performanței în cadrul acestora. Cunoașterea reală a situației patrimoniale, a capacității acestora de a genera profit se poate asigura prin valorificarea informațiilor furnizate de situațiile financiare consolidate.

Alegerea temei se circumscrie eforturilor de îmbunătățire a sistemului economic din România, în contextul modificărilor și completărilor legislative. Din problematica deosebit de complexă abordată în lucrările de cercetare pe care le-am studiat, ne-am axat asupra valențelor informaționale ale performanței în grupurile de întreprinderi, în relațiile lor cu managementul.

Am dorit ca această lucrare să aducă un plus de valoare asupra informațiilor cunoscute, efortul depus constând în mare parte în îmbinarea și așezarea într-o formă cât mai cuprinzătoare a părerilor și cercetărilor unor specialiști recunoscuți dar și a unor aspecte mai puțin vizibile ale grupurilor de întreprinderi.

Actualitatea temei de cercetare și gradul de studiere a acesteia

Această cercetare încearcă să găsească un răspuns la întrebarea: Prin informațiile furnizate, situațiile financiare consolidate influențează raționamentele legate de performanță pentru fundamentarea deciziilor strategice în cadrul grupurilor de întreprinderi din România?

Măsurarea și analiza performanței prin utilizarea informațiilor din situațiile financiare consolidate este din ce în ce mai evidentă și, în același timp, mai “conștientizată” de către managerii acestor grupuri. Studiul de cercetare încearcă să găsească răspuns la următoarele întrebări centrate asupra domeniului selectat spre studiu, dintre care:

Informația contabilă furnizată de situațiile financiare consolidare este suficientă și relevantă pentru analiza performanței grupului de întreprinderi?

Utilizăm instrumentele de calcul adecvate și analizăm corect informația contabilă furnizată astfel încât rezultatele obținute să reflecte realitatea în ceea ce privește performanța atinsă de grupul de întreprinderi?

Măsurarea și analiza performanței prin utilizarea informației contabile din situațiile financiare consolidate permite managerilor să adopte decizii prin care să impună direcții viitoare de evoluție pentru grupurile de întreprinderi?

În acest sens, am urmărit realizarea unei recenzii a stadiului actual al cunoașterii științifice în domeniul de cercetare al situațiilor financiare consolidate cât și la măsurarea și analiza performanței prin utilizarea informațiilor din situațiile financiare consolidate având ca obiectiv fixarea unui cadru relevant de raportare pentru desfășurarea demersului științific. Realizarea unei astfel de recenzii creează o premisă indispensabilă pentru atingerea obiectivului major al oricărei cercetări științifice autentice, respectiv realizarea de valoare adăugată la cunoașterea științifică existentă în aria vizată de cercetare.

Pentru realizarea acestei analize a stadiului cunoașterii științifice în domeniu, am efectuat o analiză cantitativă a articolelor publicate în bazele de date internaționale de prestigiu: Thomson Reuters Services, EBSCO Publishing, ProQuest LLC, DOAJ (Directory of Open Access Journals), EconLit (Journal of Economic Literature), RePec (Research Papers in Economics). Această analiză se regăsește în tabelul nr.1.

Analizând datele prezentate în tabelul nr.1 și reprezentarea grafică a acestora (graficele nr. 1 și nr. 2) se observă trendul crescător al frecvenței de publicare a lucrărilor de cercetare referitor la situațiile financiare consolidate (Consolidated Financial Statements) respectiv, performanța grupurilor de societăți (Performance of Groups of Companies). Din datele prezentate se observă o creștere a frecvenței publicațiilor începând cu anii 2006/2007 când au avut loc numeroase revizuiri ale conținutului standardelor. De asemenea se observă că această frecvență ridicată s-a înregistrat mai ales în perioada de debut a crizei economice mondiale, respectiv în anul 2008.

Tabel nr. 1

Număr articole/lucrări publicate referitoare la Situațiile financiare consolidate / Performanța grupurilor de întreprinderi (Consolidated Financial Statements /Performance of Groups of Companies) în perioada 2005-2014

Sursa: Creație proprie

Graficul nr. 1.1

Evoluția articolelor referitoare la situațiile financiare consolidate în perioada 2005 – 2014

(Sursa: Creație proprie)

Graficul nr. 1.2

Evoluția articolelor referitoare la performanța grupurilor de întreprinderi în

perioada 2005 – 2014

Sursa: Creație proprie

Structura de grup este însă adoptată tot mai mult și de către societățile mici și mijlocii care conștientizează avantajele economice (și nu numai) ale acestei forme de concentrare a capitalului.

În România, constituirea de grupuri este relativ recentă, având o vechime de maxim 15 ani. Privind însă spre țările cu o economie de piață cu tradiție și ținând cont și de aderarea țării noastre la Uniunea Europeană, se așteaptă o amplificare a acestui fenomen în România.

Un grup de societăți, întrucât constituie o unitate economică, trebuie prezentat în ansamblul său (ca un tot unitar). În acest sens se impune în mod firesc întocmirea unor situații financiare de grup (consolidate), pe lângă situațiile financiare individuale ale membrilor grupului. Publicarea unor situații de grup are la nivel mondial și european o istorie destul de îndelungată, care pornește în Statele Unite încă de la începutul secolului XX.

Ipotezele de cercetare

Luând în considerare aspectele prezentate, această cercetare încearcă să caute un răspuns la întrebările formulate mai sus. Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să avem confirmarea sau infirmarea ipotezelor formulate pentru aceasta. Totodată, ipotezele trebuie să îndeplinească anumite cerințe, cum ar fi: să fie plauzibile, consistente cu date și testabile. Lucrarea de față emite spre validare următoarele ipoteze:

Metodologia cercetării

Metodologia este definită ca o căutare printr-o acțiune metodică menită să îmbunătățească atât cunoștințele proprii, cât și cele ale altor persoane prin descoperirea unor fapte și viziuni. Câștigul cel mai important al cercetătorului este faptul că descoperirile sale sunt ”cu atât mai convingătoare și mai precise cu cât […] se bazează e mai multe surse variate de informații”.

Howard și Sharp au identificat patru elemente fundamentale care definesc activitatea de cercetare:

câmpul de cercetare – este cel care asigură sensul activității de cercetare;

scopul cercetării – care îmbină mai multe elemente: studierea rezultatelor cercetărilor precedente, expunerea anumitor fenomene, realizarea unor noi modele pentru implementarea lor în practică, enunțarea unor explicații ale fenomenelor cercetate care se pot materializa în principii sau a unor ipoteze ce urmează a fi confirmate sau infirmate ca urmare a rezultatelor obținute în urma cercetării;

modul de abordare al cercetării – constă în apelarea la o varietate de metode de cercetare științifică;

rezultatele cercetării – care se reflectă prin aporturile avute la dezvoltarea orizontului de cunoaștere al problematicii cercetate.

În funcție de obiectivele urmărite, pentru concretizarea activității de cercetare se pot utiliza metode calitative, cantitative, statistice, metode deductive sau inductive.

Cercetarea calitativă se remarcă prin bogăția descrierilor, folosind texte etnografice, narațiuni, fotografii, materiale biografice și autobiografice.

În cercetările cantitative se utilizează modele econometrice și matematice, grafice, tabele statistice. Prin inducție se trag concluzii generale, adică se pornește de la fenomenul economic spre cauzele care îl determină, de la cauzele particulare la cele generale, până când se finalizează demonstrarea printr-o maximă generalizare.

Deducția pornește invers, acceptă cauzele și legăturile fenomenului ca fiind descoperite și stabilite ca principii cu sprijinul cărora se justifică fenomenul provenit din ele, explicațiile primind circumferința unei demonstrații.

Referitor la metodologia de cercetare putem relata că am înaintat de la cercetarea de tip deductiv, întrucât am pornit de la latura teoretică, de la definirea conceptelor de ”grup” și ”consolidare”, la cercetarea de tip inductiv prin transpunerea în practică a tuturor informațiilor dobândite.

Sursele de documentare sunt cărțile de specialitate, tratatele, standardele de contabilitate, legislația în vigoare, articolele de specialitate publicate în diverse reviste, jurnale și baze de date recunoscute atât pe plan național cât și internațional.

Metodologia aplicată în prezentul proiect de cercetare are la bază următoarele:

cercetarea teoretică – prezentarea teoriilor referitoare la conceptul de performanță și a teoriilor și reglementărilor existente în domeniu referitoare la situațiile financiare consolidate;

cercetarea empirică – pentru aceasta am utilizat ca metodă de cercetare – observarea pe teren cu ajutorul metodelor sociologice (chestionarul) pentru probarea ipotezelor cercetării.

CAPITOLUL 1: GRUPURILE DE SOCIETĂȚI – ABORDĂRI CONCEPTUALE

1.1 Grupul de societăți – concept și premise

Dezvoltarea economică fără precedent din ultimele decenii ale mileniului recent încheiat și perspectiva dezvoltării din primii ani ai noului mileniu, tendința declarată de globalizare a economiilor naționale ale tot mai multor țări ale lumii, determină tot mai multe întreprinderi cu obiecte de activitate uneori unice, dar cel mai adesea diversificate și multiple, să caute în comun o strategie de creștere, dezvoltând în acest sens o rețea de relații multiple, mergând de la cele mai simple la cele mai complexe, de la cele mai profunde, la cele mai superficiale.

Societățile contemporane evoluează într-un mediu economic dinamic, având în vedere schimbările semnificative produse, pentru accentuarea competitivității economice, tehnico-științifice și educaționale, extinderea și accelerarea comunicațiilor, a ”exploziei” informaționale, multiplicarea și diversificarea nevoilor consumatorilor, promovarea anumitor exigențe și a unor criterii de validare a calității produselor și serviciilor, înmulțirea spectaculoasă a inovațiilor tehnice și tehnologice, reevaluarea raportului om-natură și inițierea unor ample programe de asigurare a echilibrului ecologic, modificarea formelor de organizare și conducere, limitarea resurselor clasice de materii prime și energie, adâncirea cooperării economice și tehnico-științifice.

1.1.1 Evoluția grupurilor de societăți

Datorită faptului că o întreprindere încearcă din ce în ce mai mult să devină cât mai puțin vulnerabilă, dar și cât mai performantă cu putință, se manifestă tendința generală de concentrare a mai multor societăți, fie prin integrarea fazelor procesului de fabricație sau de distribuție a unui produs, fie în baza integrării unor activități complementare sau similare, chiar dacă acestea sunt de natură diferită, fie în cazul legăturilor între întreprinderi diferite doar cu scopul diversificării riscurilor și maximizării profitului.

Apariția grupurilor este exprimată de strategia de dezvoltare a întreprinderii. Atunci când producția se diversifică și se întrevede cucerirea unor piețe noi, posibilitățile de a alege un sistem organizațional oscilează între păstrarea unei structuri juridice a societății, având departamente economice subordonate și crearea de entități filiale specializate, având personalitate juridică distinctă, însă rămânând controlate de societatea-mamă.

Grupurile de societăți au devenit, în secolul XX, principalii investitori pe piețele financiare internaționale, agenții mobilizatori ai resurselor mondiale, factor de creștere a interdependenței economice la nivel global. Pentru mai multe țări aflate în curs de dezvoltare, investițiile străine directe efectuate de companiile multinaționale, reprezintă principala sursă a infuziilor de capital. Aceste investiții leagă piețele financiare și de producția din diverse țări prin intermediul transferurilor de capital fizic, tehnologie, management performant. Această integrare a piețelor financiare și de producție conduce, în final, la integrarea pieței forței de muncă.

Conform rapoartelor date publicității de Organizația Națiunilor Unite, la sfârșitul mileniului trecut un număr de 50.000 de companii cu 300.000 de filiale în toată lumea au controlat o treime din activitatea sectorului privat.

Companiile aleg extinderea internațională din mai multe motive: accesul pe piețele țărilor-gazdă a filialelor, exploatarea diferențelor existente în prețurile factorilor de producție, politicile dezvoltate de țările gazdă, condițiile existente pe piețele respective.

Studiul ”Expansion Strategies of U.S. Multinational Firms” realizat de americanii Gordon Hanson, Raymond J. Mataloni și Matthew Slaughter în anul 2001 analizează motivațiile pentru care companiile multinaționale aleg extinderea pe plan mondial. Atunci când prețurile factorilor de producție diferă, companiile devin multinaționale prin poziționarea producției în statele în care costul forței de muncă necalificate este scăzut iar conducerea administrativă este organizată în acele țări în care costurile cu forța de muncă calificată sunt reduse. În aceste condiții, strategia de expansiune este una verticală.

Strategia de dezvoltare orizontală apare atunci când barierele comerciale determină costuri relativ mari cu exporturile. Astfel, atunci când costurile de tranzacționare sunt scăzute, companiile obțin produsele finite în țara de origine și își servesc consumatorii prin intermediul exporturilor. Dacă, însă, costurile de tranzacționare sunt ridicate, atunci compania devine multinațională prin construcția unor unități de producție și în afara țării de origine, servind, astfel, doar consumatorii de pe piețele din țările respective.

Studiul concluzionează și faptul că politicile comerciale și fiscale ale statului influențează strategia de expansiune a unei companii multinaționale. Astfel, pentru a răspunde la cât mai multe scopuri și pentru a fi, în același timp consecventă politicilor guvernamentale ale țării respective, o companie multinațională trebuie să aplice un mix de strategii de expansiune.

Jaques Richard identifică șase avantaje asociate structurii de grup:

• un prim avantaj este cel al controlorului asupra capitalurilor. Astfel, structura de grup permite creșterea controlului asupra capitalurilor printr-o plasare de fonduri identice;

• un al doilea avantaj îl constituie faptul că structura de grup permite obținerea unui control identic asupra unei mase de active cu o plasare de fonduri mai redusă;

• al treilea avantaj este constituit de faptul că structura de grup permite atragerea unor capitaluri împrumutate mult mai importante ca valoare decât în cazul unei întreprinderi individuale. Societatea-mamă a grupului se constituie, de multe ori, în garant al creditelor de care beneficiază celelalte entități;

• al patrulea avantaj este legat de facilitarea circulației capitalurilor, într-o societate globală în cadrul căreia fondurile trebuie să se deplaseze fără constrângeri și cu o mobilitate sporită dintr-o zonă în alta și de la o entitate la alta;

• alt avantaj este acela că structura de grup permite, deseori, economii importante de impozit, datorită existenței unor regimuri de impunere la nivelul grupului, a prețurilor de cesiune internă, abandonului de creanțe etc.;

• cel de-al șaselea avantaj este legat de faptul că structura de grup oferă posibilitatea unei mai bune organizări. Apariția formei de organizare sub formă de divizii (ce asociază descentralizarea și controlul diviziilor operaționale în interiorul filialelor) a generat reorganizarea grupurilor și reducerea costurilor birocratice conducând, în final, la creșterea eficienței.

Grupurile de societăți reprezintă o realitate tot mai pregnantă a lumii contemporane. Apariția grupurilor de societăți a fost generată, în principal, de următoarele cauze:

• concentrarea economică;

• dezvoltarea economică în țările descentralizate;

• existența și dezvoltarea piețelor financiare;

• condițiile de acces la piața internațională.

1.1.2 Conceptul de grup

Ca noțiune economică, grupul de societăți nu dispune de o definiție unică. Identificarea distinctă a acestui concept în vocabularul economic actual este rezultatul punctelor de vedere exprimate de literatura de specialitate, de organizațiile internaționale și de organismele de reglementare contabilă.

Printre definițiile date grupului de societăți în literatura de specialitate întâlnim:

▪ ”Un ansamblu constituit din mai multe societăți, având fiecare existență proprie, dar unite prin legături diverse, în virtutea cărora una din ele, numită societate-mamă, exercită un control asupra ansamblului, constituind, în același timp, o unitate de decizie, iar celelalte societăți sunt dependente față de societatea-mamă” (Tiron-Tudor A., Consolidarea conturilor, 2000);

▪ ”Un set de entități care operează împreună, întrucât sunt deținute sau controlate de aceleași părți” (Nobes C., Parker R., Comparative International Accounting, 2006);

▪ ”Grupul cuprinde ansamblul de societăți dependente de același centru de control. În toate cazurile, scopul este de a combina avantajele economice, financiare și fiscale ce țin de acest control unitar cu cele legate de autonomia juridică și descentralizarea funcțională.” (Les groupes et groupments des entreprises – Ordre des Experts et des Comptables Agrees, Paris,1991);

▪ ”Un grup este ansamblul de întreprinderi constituit de întreprinderea mamă și întreprinderile asupra cărora se exercită un control sau o influență notabilă.” (Ristea M., Dumitru C.G., 2003);

▪ ” Grupul de întreprinderi este un ansamblu constituit din mai multe întreprinderi care au existența lor juridică și sunt unite între ele prin participații la capital în virtutea existenței unei întreprinderi ”mamă”, care exercită, sub dependența sa, un control asupra ansamblului și face prevalarea unei decizii unitare.” (Răileanu V., Ingineria sistemului contabil, 1998);

▪ ”Grupul de întreprinderi reprezintă ansamblul constituit din două sau mi multe societăți, fiecare cu propria personalitate juridică, dar care sunt supuse unei direcții economice unitare asumate de una sau mai multe dintre ele.” (Săcărin M., Contabilitatea societăților multinaționale, 2001);

▪ ” Grupul de societăți reprezintă ansamblul constituit din mai multe societăți, având fiecare existența lor juridică proprie, dar unite între ele prin legături diverse, în virtutea cărora una dintre ele, numită societate – mamă, exercită un control asupra ansamblului.” (Nișulescu I., Finanțarea și reorganizarea întreprinderii, 1999).

Cea mai succintă definiție este oferită de organismul internațional IASB care în IAS 27.4 definește grupul ca fiind ”o societate-mamă și toate filialele ei”.

În esență, definițiile enunțate mai sus prezintă aceleași trăsături caracteristice, la o analiză mai atentă se observă că unele inclus în perimetrul grupului doar societățile controlate, iar alte definiții includ în componența grupului atât societățile controlate, cât și cele asupra cărora este exercitată o influență notabilă. Această situație este o dovadă a faptului că, în literatura contabilă, conceptul de grup cunoaște o abordare ”în etape„, având în vedere că trecerea de la conducerea unitară la independența economică este fluentă. Astfel, în funcție de intensitatea legăturii între societăți se disting mai multe nivele (etape) ale integrării societăților în cadrul grupului:

→ Baza grupului este reprezentată, în mod evident, de societatea-mamă;

→ Etapa întâi o constituie filialele, adică societățile asupra cărora societatea-mamă exercită controlul exclusiv;

→ Etapa a doua este reprezentată de asocierile în participație (joint ventures), asupra cărora este exercitat un control comun;

→ Ultima etapă a grupului este reprezentată de entitățile asociate, asupra cărora este exercitată o influență notabilă.

În vederea determinării componenței unui grup de societăți în perspectiva raportărilor financiare consolidate sunt luate în calcul trei modele (IASB):

1. Modelul entității care deține controlul (controlling entity model) – potrivit acestei abordări, grupul, ca entitate raportoare, este compus din societatea care deține controlul, numită și societatea-mamă și alte entități aflate sub controlul acesteia, cunoscute sub denumirea de filiale. Situațiile financiare ale grupului astfel abordat sunt denumite situații financiare consolidate.

2. Modelul controlului comun (common control model) – conform acestei abordări, grupul ca entitate raportoare este compus doar din societățile care sunt controlate în comun de către un investitor. Situațiile financiare ale unui grup astfel compus, cunoscut în literatură ca și grup combinat, poartă numele de situații financiare combinate.

3. Modelul bazat pe riscuri și beneficii (risks and rewards model) – potrivit acestui model, două entități trebuie combinate într-o entitate grup raportoare, dacă activitatea desfășurată de a doua societate afectează averea acționarilor primei entități. În raport cu celelalte modele, acesta prezintă potențialul de a fi pe de-o parte mai larg, întrucât nu necesită ca prima entitatea să exercite control asupra celei de-a doua entități, iar pe de altă parte mai restrâns întrucât poate fi focalizat asupra anumitor tipuri de riscuri și beneficii, precizând totodată un anumit nivel minim al acestora.

1.1.3 Grupul ca ansamblu de entități

Grupul reprezintă un ansamblu de societăți legate între ele în baza unei relații de dependență economică și având un centru de decizie unic, cu denumirea de societate-mamă. Grupul de societăți reprezintă o entitate economică dominantă, care cuprinde mai multe entități juridice independente, dintre care una le conduce pe celelalte. Această decizie comună implică, în mod necesar, relații de dependență între celelalte societăți și societatea de decizie.

În ceea ce privește consolidarea contabilă, aceasta permite obținerea unei informații semnificative privind realitatea economică și financiară a entității constituite de societatea-mamă și întreprinderile care-i sunt dependente sau asociate, independent de personalitatea juridică a fiecăreia. Dificultatea care apare din punct de vedere contabil se referă îndeosebi la determinarea nivelului de putere economică. Pentru a ne putea baza pe mărimea capitalului investit, va trebui să ținem seama că acesta ar trebui să fie, de fapt, reprezentat de un anumit număr de drepturi de vot, ca și criteriu în determinarea nivelului de putere pe care-l are societatea din vârful grupului.

Interesul conturilor de grup apare mai ales din necesitatea de a descrie, dintr-un punct de vedere economic, realitatea globală a grupului, într-o manieră cât mai precisă posibilă. În consecință, nu există noțiunea juridică de grup, ca persoană morală. Economicul predomină juridicul în activitățile moderne, deși se analizează totuși aspectele din punct de vedere juridic pentru ca acestea să existe de fapt. Doctrina a fost influențată de economic, prezentându-se o vedere mai pragmatică a situațiilor societăților influențate de aspectul economic. Absența personalității morale a grupului are consecințe importante, deoarece aceasta implică negarea noțiunii de patrimoniu și de angajamente sociale, însă și imposibilitatea pentru grup de a acționa în justiție sau de a fi pus în stare de lichidare sau redresare judiciară. Rezultă de fapt că, în principiu, o societate nu poate domina o alta și că, în cadrul grupului, toate societățile sunt independente și autonome din punct de vedere juridic. Dezacordul între evidența economică a noțiunii de grup și expresia sa juridică ridică numeroase probleme, în special un aspect important care se referă la definirea frontierelor și limitelor grupului.

Conducerea grupului își poate dori utilizarea conturilor consolidate ca pe un instrument de gestiune a grupului, în scopul investigării posibilităților specifice ale grupului. Pe de altă parte, pentru a fi respectate prevederile legislative care să reglementeze aceste noțiuni, e bine ca asociații și terții să poată dispune de o informație astfel încât aceasta să poată face o descriere corectă a realității grupului respectiv.

Ansamblul care trebuie consolidat este format din societatea-mamă și societățile dependente de aceasta: filialele, la care se adaugă societățile asociate asupra cărora societatea-mamă are o influență semnificativă și societățile comune de interes. Societatea-mamă poate juca în același timp atât un rol economic, cât și un rol financiar. Ea regrupează activități economice identice, apropiate sau complementare, executând și ea însăși o parte din aceste activități. În acest scop, societatea-mamă își păstrează activele, dar în cele mai multe cazuri le încredințează spre gestionare unei societăți din grup.

Cel mai frecvent, societatea-mamă joacă un rol exclusiv financiar, caz în care ea poartă denumirea de ”holding”. Holdingul nu exercită activități industriale sau comerciale. Acesta se limitează la gestionarea multiplelor participații financiare pe care le posedă în diverse societăți. În evoluția rolului holdingului , astăzi din ce în ce mai mult acesta își asumă, pe lângă rolul său financiar și activități de conducere și gestiune. Se ajunge astfel ca activitatea grupului să fie extrem de diversificată. De pildă, grupul controlat de către societatea-mamă de tip holding poate avea în sfera de control activități începând de la fabricarea de mașini până la construcții de nave, de la echipamente de birou până la administrarea de restaurante și vânzarea de bunuri în alimentația publică. Acele societăți, a căror singură funcție este aceea de a deține titluri de participare, și care nu au activitate operațională, sunt denumite holding pur. Conținutul bilanțului holdingului pur se rezumă, în activ, la titlurile de participare și la împrumuturile acordate filialelor și în pasiv, la capitalurile proprii și datoriile pe termen mediu și lung. În contul de profit și pierdere se regăsesc venituri din dividende și dobânzi, cheltuieli cu dobânzile și eventual provizioanele constituite pentru deprecierea titlurilor de plasament.

Un ansamblu de societăți permite din punct de vedere economic o mai bună adaptare la împrejurările fiscale, economice, chiar și politice, astfel:

◦ limitând riscurile financiare;

◦ căutând fonduri;

◦ căutând facilități fiscale;

◦ căutând avantaje bancare;

◦ diversificând activitățile și repartizând riscurile;

◦ sporind importanța economică pe plan mondial (societățile transnaționale);

◦ acționând în interesul realizării unui aspect politic sau al unor privilegii (cazul filialelor străine).

Grupul are mai mult o semnificație economică decât juridică, deoarece acesta nu are o personalitate juridică, nefăcând obiectul personalității morale. Există deci acel dezacord între evidența economică a rețelei de grup și expresia sa juridică. La formarea unui grup se îmbină, de fapt, avantajele economice, financiare și fiscale, în baza unor contracte cu avantaje rezultate din autonomia juridică și descentralizarea funcțională a fiecărei societăți.

Legislația europeană a definit un model global în cadrul căruia a căutat realitatea noțiunii de grup, în așa fel încât a reușit să definească mai multe modele posibile, principii și concepte fondatoare esențiale. Modelul global al grupului se încearcă a fi unificat, însă acesta are mau multe forme.

Figura nr. 1.1

Modelul global al grupului

Consorțiu

Grup financiar

(Sursa: Creație proprie) Grup Mixt

În funcție de legăturile juridico-financiare ce au la bază conducerea comună, modelul grupului se poate prezenta sub următoarele forme:

– grup financiar;

– consorțiu;

– grup mixt.

Chiar dacă modelul comunitar definit de ce-a de-a șaptea directivă europeană este unificat și cu mai multe forme, modelele definite de legislațiile naționale din Europa pot fi considerate divergente în mod sensibil. Se pare însă că pot fi degajate de aici principiile contabile admise din punct de vedere general. Modelul european comunitar se înscrie în contextul normalizării internaționale. Modelele naționale sunt încă foarte influențate de cultura contabilă în vigoare.

1.2 Clasificarea grupurilor de societăți

Strategiile de concentrare economică pe care societățile le adoptă pentru a-și păstra și consolida poziția pe piață au determinat apariția anumitor tipuri și structuri specifice societăților de grup. Grupurile de societăți se pot clasifica în funcție de:

→ dimensiunea grupului;

→ structura juridică;

→ natura activității;

→ legăturile existente între societățile grupului;

→ localizarea geografică a activităților.

1.2.1 Clasificarea în funcție de dimensiunea grupului

O întreprindere este caracterizată printr-un sistem de indicatori din care fac parte cifra de afaceri, totalul bilanțului, numărul de salariați, totalul capitalurilor proprii. La nivel internațional, nu există praguri numerice pentru o clasificare a grupurilor. Cu toate acestea, grupurile se disting ca fiind:

▪ grupuri de dimensiuni mici;

▪ grupuri de dimensiuni mari.

Grupurile de dimensiuni mari, la rândul lor, se împart în două categorii:

▫ naționale, caracterizate prin extinderea exclusivă pe teritoriul țării de origine;

▫ internaționale, caracterizate printr-o rețea de filiale, întreprinderi asociate, aflate în străinătate. Acest tip de grup este cunoscut mai mult sub denumirea de companie multinațională.

Dimensiunea grupurilor este un aspect important din punctul de vedere al rentabilității lor în contextul economic actual și argumentele în acest sens sunt multiple:

– un grup de talie mare dispune, de regulă, de un plus de imagine și de credibilitate pe care îl utilizează în favoarea sa ori de câte ori este necesar;

– grupurile de dimensiuni mari se încadrează perfect în procesul de globalizare a activităților și își majorează rentabilitatea atunci când cuceresc noi piețe de desfacere sau de aprovizionare;

– puterea financiară a unui grup variază direct proporțional cu dimensiunea acestuia, un grup de talie mare este capabil să ofere servicii și produse diversificate, diminuând astfel riscul, și poate antrena proiecte de anvergură care nu îi sunt accesibile unui grup de dimensiuni mici;

– grupurile de dimensiuni mari au și o influență semnificativă nu numai la nivel comercial, ci și asupra autorităților guvernamentale sub aspectul obținerii de contracte.

1.2.2 Clasificarea în funcție de structura juridică

Legăturile de capital dintre mai multe societăți reprezintă una dintre trăsăturile ce permite cel mai bine caracterizarea existenței unui grup. Când o societate X deține o participație, în principiu majoritară, într-o societate Y, prima dintre acestea este denumită societate-mamă a celei de-a doua și societatea Y este denumită filiala societății X. La rândul său, filiala Y poată să dețină o participație majoritară într-o altă societate Z. În această situație, Z este filiala lui Y, dar și subfiliala societății X. Fără să existe o regulă precisă, anumite grupuri pot fi structurate sub formă piramidală, iar altele sub formă de ”greblă”.

Figura nr. 1.2.

Structurare piramidală

(Sursa: Săcărin M., Contabilitatea grupurilor multinaționale, Editura Economică, București, 2001, p 12)

Figura nr. 1.3.

Structurarea sub formă de ”greblă”

( Sursa: Săcărin M., Contabilitatea grupurilor multinaționale, Editura Economică, București, 2001, p 12)

1.2.3 Clasificarea în funcție de natura activității

Grupurile de societăți mai pot fi caracterizate și în funcție de activitatea desfășurată. Astfel, unele grupuri desfășoară o activitate unică, iar altele, dimpotrivă, își desfășoară activitatea în mai multe sectoare de activitate între care nu există nicio legătură. Grupurile din ultima categorie sunt denumite grupuri conglomerat. Natura activităților unui grup este stabilită pe baza informațiilor oferite de situațiile financiare anuale, iar în cadrul acestora, de către notele explicative. Domeniile de activitate ale grupurilor sunt structurate pe sectoare economice, existând grupuri industriale, de servicii, comerciale, financiar-bancare, de presă.

În funcție de activitățile pe care le desfășoară societatea-mamă pentru gestiunea grupului și de instrumentele de control utilizate, grupul se poate comporta diferit, astfel:

▫ grup patrimonial – caracterizat de o influență nesemnificativă a societății-mamă în gestiunea filialelor. Aceasta nu acționează decât ca un simplu investitor, rolul ei în cadrul grupului fiind de a administra portofoliul de investiții al acestuia, efectuând operații de vânzare-cumpărare de titluri, prin modalități specifice tranzacțiilor bursiere;

▫ grup financiar – caracterizat de o influență accentuată a societății-mamă asupra filialelor, influență cu caracter financiar. Ea se manifestă sub forma participărilor la majorările de capital social, a activităților de creditare, a filialelor, a stabilirii politicilor de dividende, a numirii organelor de conducere. Instrumentele de control sunt indicatorii financiari pe care societatea-mamă îi calculează, interpretează și previzionează pentru fiecare din filialele sale;

▫ grup industrial – societatea-mamă nu decide doar în domeniul financiar, ci își extinde competențele și asupra activității de exploatare a filialelor. Ea elaborează strategii de dezvoltare a activităților industriale ale societăților grupului, studii de marketing, coordonează restructurările și cesiunile, extinderea internațională. Astfel, instrumentele de control se diversifică, pe lângă cele financiare făcându-și apariția și cele de analiză strategică;

▫ grup strategic – societatea-mamă nu mai reprezintă unicul factor de stabilire a direcțiilor de acțiune ale grupului. Societățile implicate împreună cu societatea-mamă alcătuiesc un sistem integrat de coordonare și decizie cu privire la strategiile viitoare ale ansamblului.

Figura nr. 1.4

Comportamentul grupului în funcție de natura activităților desfășurate de societatea – mamă

(Sursa: Creație proprie)

1.2.4 Clasificarea în funcție de legăturile existente între societățile grupului

Între societățile din cadrul grupului pot exista trei tipuri de legături: legături financiare, legături personale și legături contractuale.

▪ Legăturile financiare sunt generate de deținerea de instrumente de capital propriu ale unei întreprinderi. Grupurile care au la bază legături de natură financiară între societăți sunt singurele tipuri de grupuri recunoscute de lege în diferite țări, deoarece ele presupun reunirea celor două condiții de existență a grupului, și anume: unitatea conducerii și deținerea unui procent de acțiuni. În funcție de modul de deținere a participațiilor, legăturile financiare dintre societățile unui grup pot fi de mai multe tipuri:

– legături directe – este cea mai simplă formă de participație și apare sub forma posesiei de acțiuni ale unei societăți de către o altă societate, ambele părți fiind componente ale aceluiași grup;

Figura nr. 1.5

Schița legăturilor directe

(Sursa: Creație proprie)

– legături indirecte sau piramidale – caracterizate de deținerea în lanț a unor pachete de acțiuni;

Figura nr. 1.6

Schița legăturilor indirecte sau piramidale

(Sursa: Creație proprie)

– legături circulare – sunt derivate ale legăturilor indirecte, dar lanțul se închide cu participații deținute de ultima filială în capitalul societății-mamă. Aceste legături pot fi de două feluri: legături circulare ce includ societatea dominantă, atunci când o societate deține participații ale unei filiale, iar aceasta, la rândul ei, deține participații ale altei filiale, iar ultima filială din lanț deține participații în prima societate și legături circulare în cadrul unui subgrup din cadrul grupului;

Figura nr.1.7

Schița legăturilor circulare

(Sursa: Creație proprie)

– legături radiale – iau naștere atunci când societatea-mamă deține participații directe în mai multe filiale;

Figura nr. 1.8

Schița legăturilor radiale

(Sursa: Creație proprie)

– legături reciproce – sunt o combinație a legăturilor indirecte cu cele circulare, întrucât lanțul de societăți cuprinde doar două componente: societatea-mamă și o filială, care dețin pachete de acțiuni una la cealaltă.

Figura nr. 1.9

Schița legăturilor reciproce

(Sursa: Creație proprie)

Toate tipurile de legături prezentate mai sus se pot regăsi în cadrul aceluiași grup de societăți, combinându-se între ele în funcție de ingeniozitatea managerului și a consiliilor de conducere, ele adaptându-se și modificându-se în mod continuu, astfel încât între societățile grupului se formează o veritabilă ”țesătură” de participații”.

Grupul financiar poate fi definit ca un ansamblu constituit din mai multe societăți, având fiecare existență proprie, dar unite prin legături diverse, în virtutea cărora una din ele, numită ”societate-mamă”, exercită un control asupra ansamblului, constituind, în același timp, o unitate de decizie, iar celelalte societăți sunt dependente față de societatea-mamă.

▪ Legăturile personale – grupurile formate prin legături personale sunt caracterizate de existența unui management unitar pentru toate societățile grupului, respectiv aceiași directori sau administratori, ele numindu-se și grupuri personale sau orizontale. Astfel de legături se întâlnesc în cazul societăților civile imobiliare, societăților comerciale sau de desfacere.

Grupurile personale, familiale, cu structură orizontală, între societățile grupului existând legături personale, sunt constituite prin deținerea majorității capitalului social al societăților de către aceeași persoană fizică sau familie, administrarea sau conducerea societăților de către aceeași persoană. Grupul este constituit din societăți independente, între care nu există legături financiare, dar care depind de unitatea conducerii. În funcție de structura lor, deosebim:

– grupuri cu structură piramidală;

– grupuri cu structură radială;

– grupuri cu structură circulară.

În cazul grupurilor cu structură piramidală, societatea-mamă deține participații în societatea-filială, aceasta, la rândul ei, deținând participații într-o altă filială. Iar prin operațiile de concentrare se ajunge la crearea unor grupuri de tip radial. Grupurile cu structură radială apar ca rezultat al diversificării.

Grupurile cu structură circulară sunt structuri corespunzătoare care combină structurile piramidale cu cele radiale. Există grupuri constituite care nu au făcut neapărat apel la un fenomen financiar și totuși, există ca grup bazându-se pe un om, o familie sau societăți legate prin contracte specifice (legături între societățile concedente si societăți concesionate, între franșizor și franșizat și contractele de subcontractare – relațiile dintre acestea).

▪ Legăturile contractuale – concurența acerbă pentru supraviețuire – cazul unor societăți de dimensiuni mici – și pentru maximizarea profiturilor – cazul societăților mari – determină încheierea unor alianțe și contracte de cooperare între companii, care vizează fie o politică de complementaritate a activităților desfășurate, fie o politică de asociere, în vederea desfășurării în comun a unor activități. Grupurile contractuale sunt acelea în care între societățile grupului există legături contractuale realizate pe bază de clauze contractuale sau contracte de exclusivitate, concesiune, subprelucrare.

După structura sa, grupul poate avea o organigramă orizontală sau verticală.

Grupul cu structură orizontală este format din societăți între care nu există legături de dependență financiară, dar care sunt subordonate aceleiași direcții de decizie economică, au același președinte, consiliu de administrație.

Grupul cu structură verticală este constituit dintr-o societate dominantă, care deține controlul exclusiv asupra celorlalte societăți din grup. La rândul său, grupul poate constitui subgrupuri.

1.2.5 Clasificarea grupurilor în funcție de localizarea geografică a activităților

Anumite grupuri pot să aibă o implementare geografică concentrată și să-și limiteze propriile activități la nivelul unei țări sau la o anumită regiune din acea țară. Unele grupuri sunt prezente în mai multe țări, chiar în lumea întreagă. În ciuda caracterului multinațional, aceste grupuri au o țară de origine unde se află sediul și unde sunt luate deciziile pentru toate societățile.

După teritoriul pe care își desfășoară activitatea, grupurile de societăți sunt:

→ naționale – întreg capitalul aparține exclusiv acționarilor dintr-o singură țară, cifra de afaceri și profiturile fiind obținute de pe teritoriul acesteia;

→ internaționale – păstrează caracteristicile privind capitalul social, însă cifra de afaceri și profitul se obțin atât în țara de origine cât și în țările în care societatea are filiale;

→ transnaționale – capitalul social aparține unor acționari din mai multe țări, iar activitatea se desfășoară de asemenea în mai multe țări;

→ multinaționale – încorporează un complex de societăți răspândite la scară mondială, guvernate de o strategie managerială unitară și o putere de decizie și de control unificate, localizate în general în interiorul unui stat național de origine, care îi permite să conserve, în cea mai mare parte, naționalitatea de origine a capitalului.

1.3 Relevanța guvernanței corporative în gestionarea grupurilor de societăți

Guvernanța corporativă este un concept relativ nou în viața economică internațională. O trecere în revistă a conceptului și a dezbaterilor asupra sa a fost realizată în studiul ”Corporate Governance: A Survey of the Literature”, de către Jorge Farinha. Autorul constată că, deși termenul ”guvernanță corporativă” este de dată recentă, aspectele la care face referire sunt dezbătute încă din secolul al XVIII-lea.

Nu există o definiție unitară a conceptului. Astfel, după unii autori, guvernanța corporativă are în vedere mecanismele care îi asigură pe investitori că vor obține rezultatul scontat din investițiile efectuate în companii sau responsabilizarea celor ce iau decizii în întreprindere de către deținătorii acesteia (acționarii/asociații). Conform altor opinii, guvernanța corporativă înseamnă promovarea corectitudinii, transparenței și responsabilității corporative.

Definiția conceptului furnizată de OECD pentru guvernanța corporativă o consideră drept ”un sistem prin care companiile sunt administrate și controlate. Guvernanța corporativă specifică modul de distribuire a drepturilor și responsabilităților între diferiții participanți la activitățile companiei, cum ar fi consiliul de administrație, managerii, acționarii și alte persoane interesate direct, și stabilește regulile și procedurile pentru luarea deciziilor. Guvernanța corporativă asigură astfel și structura necesară stabilirii obiectivelor, mijloacelor necesare pentru atingerea acestora și monitorizarea performanței”.

Modul de implementare a guvernanței corporative variază destul de mult de la țară la țară și de la companie la companie. O implementare eficientă a guvernanței permite companiilor accesul facil pe piețele de capital, acces care le este necesar pentru a obține finanțarea, în condițiile în care oportunitățile de creștere nu pot fi finanțate intern.

Guvernanța corporativă nu reprezintă un concept aplicabil doar la nivel de întreprindere individuală, el se extinde și la nivelul grupului de societăți, unde complexitatea legăturilor între societăți și a activităților desfășurate implică un grad ridicat de responsabilizare a managerilor față de proprietari.

Figura nr. 1.10

Obiectivele guvernanței corporative

(Sursa: Creație proprie)

Comportamentul grupului de societăți și internaționalizarea acestuia reprezintă aspecte care au în general, în literatura de specialitate, dezbateri cu privire la modalitățile de implementare a unei guvernări eficiente, fiind evidențiate, în același timp, și obstacolele cu care se confruntă acționarii în cadrul acestui demers.

Astfel, grupurile de tip holding reprezintă, în opinia unor autori, o formă de manifestare a guvernanței corporative, ”un instrument de organizare a întreprinderilor”.

Pornind de la teoria costurilor tranzacțiilor, autorii studiului sugerează faptul că holding-ul permite adaptarea/extinderea structurii multidivizionare de la întreprinderea individuală la nivel de grup, facilitându-se astfel, guvernarea diferitelor unități productive, membre ale ansamblului. Această adaptare/extindere este posibilă datorită separării, în cadrul grupului de tip holding, a unor filiale distincte pentru fiecare categorie de activități, creându-se o circulație internă a fluxurilor financiare apropiată de cea a unei societăți individuale.

O altă concluzie este aceea că holding-urile cotate, în măsura în care își pot motiva și menține managerii, pot facilita guvernarea indirectă a filialelor, prin permisiunea acordată pieței financiare de a exercita un control individualizat, realizând, în același timp, și o gestiune strategică a ansamblului. Pe de altă parte, un astfel de comportament al grupului determină și o reconciliere accentuată între diversele modalități de finanțare și specificitatea capitalului. În situația în care filialele sunt cotate, holding-ul facilitează guvernarea lor direct prin intermediul acționariatului majoritar. Pot fi defavorizați, astfel, acționarii minoritari, mai ales dacă este pus în mișcare un important efect de levier.

În cadrul grupurilor de societăți, și în special în cadrul celor multinaționale, responsabilizarea managerilor este dificilă datorită separării dreptului de proprietate de dreptul de control. Guvernanța corporativă este un concept care, practic, se materializează în crearea la nivel de întreprindere sau de grup, a unor structuri organizatorice care au rolul de a-i împiedica pe manageri să-și urmărească propriile interese și să acționeze în interesul proprietarilor. În cadrul companiilor multinaționale, problema guvernanței corporative s-a încercat a fi rezolvată prin diverse prescripții de natură organizațională: structură divizionară, structură de tip matrice, unități de afaceri strategice sau asocieri în participație.

Diversitatea geografică a structurilor de guvernanță corporativă reprezintă o provocare pentru grupurile multinaționale, în sensul adaptării acestora la specificul țărilor în care operează. Peter J. Buckley, în studiul menționat, identifică scopul structurilor de guvernanță corporativă, și anume, minimizarea sumei costurilor interne de tranzacționare, pe care le identifică sub forma costurilor de informare, motivare și coordonare. Autorul argumentează și faptul că grupurile multinaționale, spre deosebire de cele naționale, se confruntă cu costuri mai mari induse de necesitatea guvernanței corporative.

O primă motivație o reprezintă separarea spațială a indivizilor în cadrul unui grup multinațional, dezavantaj diminuat, oarecum, prin modernizarea tehnologiei și educația continuă.

O a doua motivație este susținută de diferențele sociale și culturale de percepție a problemelor, care pot conduce la neînțelegeri, dezinformări etc. De asemenea, pot fi dificil de motivat indivizii din țări diferite pentru a urmări interesele organizației ca întreg.

Costurile guvernanței corporative la nivel de grup depind, în mare măsură și de modalitatea de investire în străinătate, respectiv export, contracte de licență acordate nerezidenților sau investițiile directe. În funcție de modalitățile de investire, controlul poate fi intern (în cazul exportului și al investițiilor directe) sau extern (în cazul acordurilor de licență).

O idee interesantă adusă în discuție de Peter J. Buckley este cea legată de costurile guvernanței corporative în cadrul alianțelor sau asocierilor în participație. Astfel, existența unui scop comun, crearea comportamentului de grup și apoi, obținerea unei reputații care aparține tuturor asociaților, creează o stare de încredere care determină reducerea costurilor de guvernare (prin diminuarea costurilor legate de implementarea și funcționarea unor structuri de control).

Analiștii conceptului de guvernanță corporativă au identificat două tipuri de sisteme la nivel mondial: sistemul bazat pe piață (market – based system) și sitemul bazat pe finanțarea bancară (bank – based system).

În cadrul primului sistem, cel dominat de piață, practicat cu precădere, în Statele Unite și Marea Britanie, titlurile pot fi tranzacționate fără a fi exercitat dreptul de proprietate. Sistemul bazat pe finanțarea bancară, practicat cu succes în Germania și Japonia, consolidează responsabilitatea managerilor față de acționari pe termen lung, datorită legăturii strânse existente între furnizorii de capital și utilizatorii acestuia.

La nivel de grup nu există un model general acceptat al structurilor de guvernanță corporativă. Operând cu filiale și activități dispersate teritorial, grupurile de societăți au fost obligate să îmbine cele două sisteme de guvernanță, în încercarea de a eficientiza gestionarea grupului și relația manageri-proprietari.

Criticile aduse puterii de informare a indicatorilor financiari sunt din ce în ce mai multe, plecând de la calitatea informației utilizate ca sursă și pretextând, de asemenea, lipsa de utilitate practică pentru luarea deciziei. Așadar, un număr din ce în ce mai mare de analiști recurg la o nouă categorie de indicatori, cei non financiari, care definesc mai bine performanțele companiilor, deoarece ating direct puncte cheie ale companiei cum ar fi: calitatea capitalului intelectual și a managementului. Indiscutabil, indicatorii non financiari nu vor înlocui indicatorii financiari, care își păstrează în continuare locul privilegiat în fundamentarea deciziilor de investiții. Se apreciază că indicatorii non financiari, folosiți de investitori în aprecierea performanțelor grupurilor de societăți, sunt în strânsă corelație cu practicile și mecanismele de guvernanță corporativă.

Tabel nr. 1.1

Criteriile non financiare aplicate în evaluarea performanțelor

(Sursa: Bogdan V.& alții, Raportarea financiară la nivelul grupurilor de societăți. Repere contemporane, Editura Economică, București, 2011, p. 420)

CONCLUZII, COMENTARII, OBSERVAȚII

Grupurile de societăți reprezintă o realitate tot mai pregnantă a lumii contemporane. Grupul de societăți este un rezultat direct al procesului de concentrare al întreprinderilor, acesta redând, la rândul său, o rezultantă a doleanței de a avea performanțe deosebite.

Procesul de concentrare nu are ca singur rezultat grupul de întreprinderi. Concentrarea se poate exprima prin evoluția internă a întreprinderii, prin constituirea de legături nu neapărat juridice cu alte societăți și prin dezvoltarea externă (achiziția unor societăți existente sau crearea unora noi).

Acest din urmă tip de dezvoltare constituie premiza formării grupurilor de societăți. Concentrarea se poate înfăptui printr-o integrare verticală (asimilarea tuturor fazelor de desfacere și de producție ale unui produs), sau orizontală (asimilarea unor activități suplimentare ca natura). Unul dintre principalii determinanți ai dezvoltării externe îl reprezintă efectul de sinergie creat în urma combinării a două afaceri, efect care poate proveni din:

Stabilirea unor economii de scară în sectoarele de marketing, desfacere și producție;

Micșorarea costurilor financiare;

Evoluția progresivă a cotei de piață și excluderea competitorilor.

Un grup a cărui suprafață nu depășește granițele naționale riscă, însă, să rămână în urmă, în contextul actualelor schimbări de mediu economic, a globalizării și liberalizării piețelor.

Concurența externă cât și cea internă, provoacă găsirea de soluții ce trebuie adoptate de către întreprinderi, în așa fel încât să fie mai performante și mai puțin vulnerabile.

O combinare de întreprinderi necesită gruparea unor întreprinderi separate într-o singură entitate economică, drept consecință al uniunii unei întreprinderi cu o altă întreprindere sau al obținerii controlului de către o întreprindere asupra activelor nete și operațiunilor altei întreprinderi.

O uniune de interese este o combinare de societăți în care acționarii societăților participante la combinare își reunesc controlul asupra ansamblului activelor nete și operațiunilor, cu scopul de a partaja pericolele și câștigurile generate de entitatea rezultantă, astfel încât nici una din părți nu poate fi identificată drept dobânditor.

Concentrarea presupune, o regrupare a întreprinderilor conform unei strategii comune de dezvoltare, în funcție de anumite interese comune.

Guvernanța corporativă este un concept care, practic, se materializează în crearea la nivel de întreprindere sau de grup, a unor structuri organizatorice care au rolul de a-i împiedica pe manageri să-și urmărească propriile interese și să acționeze în interesul proprietarilor. În cadrul companiilor multinaționale, problema guvernanței corporative s-a încercat a fi rezolvată prin diverse prescripții de natură organizațională: structură divizionară, structură de tip matrice, unități de afaceri strategice sau asocieri în participație.

La nivel de grup nu există un model general acceptat al structurilor de guvernanță corporativă. Operând cu filiale și activități dispersate teritorial, grupurile de societăți au fost obligate să îmbine cele două sisteme de guvernanță (sistemul bazat pe piață market – based system și sitemul bazat pe finanțarea bancară bank – based system), în încercarea de a eficientiza gestionarea grupului și relația manageri-proprietari.

CAPITOLUL 2

CONSOLIDAREA SITUAȚIILOR FINANCIARE – METODE ȘI TEHNICI

2.1 Utilitatea conturilor consolidate

Apariția grupurilor este legată de strategia de dezvoltare a întreprinderii. Astfel, atunci când prezența pe piețele externe se intensifică sau când producția se diversifică foarte mult, întreprinderile pot să aleagă una dintre următoarele două posibilități: fie își conservă unitatea juridică și creează departamente sau sucursale, fie creează noi societăți, care au propria personalitate juridică, dar care se află sub controlul societății-mamă.

Dezvoltarea externă prin constituirea de noi societăți sau prin preluarea controlului asupra unor societăți deja existente stă la baza apariției grupurilor de societăți.

Deși organizarea societăților pe activități contribuie la o gestiune mai eficientă la nivelul fiecărei activități sau țări, totuși, uneori, ea maschează realitatea economică. De exemplu, societatea-mamă poate avea interesul să achiziționeze o întreprindere nerentabilă a cărei gestiune este deficitară, dar care prezintă un potențial de producție interesant pe termen lung. În cazul acesta, sin punctul de vedere al creditorilor, dacă este analizată independent, o asemenea întreprindere prezintă un risc destul de important, în timp ce o analiză a acestei întreprinderi în contextul ansamblului din care face parte s-ar putea să evidențieze o imagine mai atractivă și justă a situației sale reale. Pentru a elimina această dificultate de apreciere de către terți a situației financiare și a rentabilității întreprinderilor unui grup, este necesară întocmirea conturilor consolidate.

Doar simpla publicare a bilanțurilor și conturilor de rezultate ale societăților care fac parte dintr-un grup ar fi insuficientă pentru informarea terților și mai ales acționarilor unui grup de societăți, aceștia neputând avea informații semnificative la nivel de ansamblu. Tehnica conturilor consolidate a fost utilizată de Societatea United Steel, care a întocmit astfel de conturi, pentru prima dată, în 1905, consolidarea conturilor devenind obligatorie în SUA, pentru societățile cotate, în anul 1930. Sub influența grupurilor americane, acest tip de informație s-a răspândit și în Europa, în special la Bursa de Valori din Londra, unde anumite societăți au făcut apel la piața financiară anglo-saxonă. În Franța, recunoașterea legislativă a fost realizată cu ocazia elaborării primei legi privind conturile consolidate în 1983, însă încă din 1965 au existat deja câteva societăți franceze care au adoptat practica americană. În anul 1968, Ministerul francez al Economiei și Finanțelor oficializează o recomandare a Consiliului Național al Contabilității și publică o hotărâre pentru incitarea grupurilor de a proceda la consolidarea conturilor, fără însă a avea o obligație expresă în acest sens. Comisia pentru Operațiunile Bursiere a impus, în 1970, societăților anonime care făceau apel public la economi, să insereze în notele de informații și conturile consolidate cu ocazia operațiunilor financiare. Pe plan european au fost adoptate două directive: a patra și a șaptea. Cea de-a VII-a directivă cu privire la întocmirea conturilor consolidate a fost publicată de Comunitatea Europeană în iunie 1983.

Figura nr. 2.1

Sistemul informațional privind consolidarea conturilor

(Sursa: Pitulice Comina, Teorie și practică privind grupurile de societăți și situațiile financiare consolidate, 2007, pp.70)

Pe plan internațional, recomandările pentru elaborarea conturilor consolidate s-au multiplicat. Comisia societăților transnaționale a ONU, creată în anul 1974, prevede și conturile consolidate printre informațiile ce trebuie furnizate de către societăți. Comisia OCDE publică în 1976 principiile directoare în atenția întreprinderilor multinaționale, cuprinzând publicarea informațiilor consolidate. Comitetul Internațional al Standardelor sau Normelor Contabile (IASB), fondat în 1973, are ca obiect elaborarea și publicarea, în interes public, a normelor contabile internaționale.

Printre primele subiecte tratate, IASB a atins subiectul privind situațiile financiare consolidate și necesitatea lor prin intermediul normelor internaționale:

– IAS 27 privind contabilizarea titlurilor de participare în societățile filiale;

– IAS 28 privind contabilizarea participațiilor în întreprinderile asociate;

– IAS 31 privind informația financiară referitoare la participațiile în filialele comune.

Consolidarea conturilor are ca scop exprimarea situației și a rezultatelor unei societăți numită ”societate-mamă”, ținând cont de legăturile financiare și economice ale acesteia cu alte societăți. În funcție de tipul legăturilor reținute, rezultă două concepții ale consolidării conturilor:

→ concepția restrictivă, limitând operațiile la grupul constituit de societatea-mamă și de societățile plasate sub conducerea sa unică;

→ concepția lărgită, care depășește sfera grupului, incluzând în operațiile de consolidare și acele societăți care se află atât sub controlul sau influența societății-mame, cât și al altor societăți din afara grupului.

Crearea de filiale permite limitarea riscurilor financiare doar la acel punct care se dovedește defectuos și permite să se facă apel la capitaluri externe, fără ca totuși independența societăților să fie amenințată. Crearea unei filiale comune mai multor grupuri permite o mișcare de concentrare a întreprinderilor care să ducă la o îmbunătățire a performanțelor, asigurând totodată o anumită repartiție a riscurilor și o diversificare a activităților.

Grupul reprezintă ansamblul cu caracter financiar și economic în interiorul căruia bilanțurile și conturile de rezultate ale componentelor sunt mai puțin afectate de operațiile interne ale grupului: partajul activităților, transferul de rezultate, întrajutorarea financiară, retrocedarea de bunuri etc. Publicare situațiilor financiare numai pentru societățile comerciale aparținând grupului, însă luate în mod individual, se dovedește a fi insuficientă pentru furnizarea către terți și în special către acționarii societăților din grup, a unor informații semnificative. Conturile consolidate asigură prezentarea tuturor creanțelor și datoriilor față de terții exteriori grupului.

Situația financiară a societății-mamă se poate dovedi a fi foarte bună, în timp ce datoriile grupului pot ridica anumite semne de întrebare. Invers, situația financiară a societății-mamă poate evidenția o situație delicată, deși echilibrele financiare ale ansamblului de societăți ale grupului sunt satisfăcătoare. Pe de altă parte, dacă grupul se finanțează prin apelarea la contracte de leasing, este posibil de a prezenta în contabilitate aceste operațiuni ca o finanțare de activ, datoria financiară putând fi astfel prezentată de o manieră mai aproape de realitatea economică.

Datorită conturilor consolidate se poate evidenția mai bine volumul cifrei de afaceri realizată de întregul grup, același lucru fiind valabil și pentru rezultate, deoarece conturile consolidate prezintă cota-parte a rezultatelor fiecărei întreprinderi care este atribuită grupului, fiind distribuită sau menținută la rezerve. Societatea-mamă poate cumpăra titluri de la alte societăți pentru a obține controlul majoritar. Dacă această achiziție este făcută la un preț foarte ridicat, pune în evidență un preț de cumpărare corespunzător cote-părți de capital propriu deținută. În acest caz, conturile consolidate permit aprecierea faptului dacă investiția legată de achiziția acestor titluri este compatibilă cu mijloacele financiare și rezultatele grupului. De asemenea, cesiunea internă de active poate conduce la apariția unor rezultate false, nejustificabile din punctul de vedere al responsabililor grupului. Toate aceste elemente, la care se vor adăuga și altele, oferă posibilitatea determinării adevăratelor performanțe ale grupului și viitorul său. O viziune de ansamblu asupra elementelor de gestiune a întreprinderilor din grup este oricând mai elocventă decât asupra fiecăreia în parte.

2.2 Particularități privind aria de consolidare, procentajul de control și procentajul de interes

2.2.1 Aria de consolidarea a conturilor

Perimetrul de consolidare sau aria de consolidare înconjoară toate societățile asupra cărora întreprinderea consolidată exercită un control exclusiv, un control conjunctiv ori concomitent sau o influență notabilă.

Conceptul de perimetrul consolidării este strâns legat de noțiunea de grup și noțiunea de control. În general, perimetrul consolidării se referă la granițele (sau limitele) grupului, care este prezentat în situațiile financiare consolidate. Stabilirea perimetrului consolidării implică delimitarea societăților care împreună cu societatea-mamă vor face parte din ansamblul consolidat. Altfel spus aceste granițe determină activele și datoriile care sunt prezentate împreună într-un singur bilanț, precum și veniturile, cheltuielile și rezultatele prezentate împreună într-un singur cont de profit și pierdere. În teoria contabilă acest concept este interpretat și definit în două variante:

● perimetrul consolidării în sens restrâns (perimetrul consolidării globale) și

● perimetrul consolidării în sens lărgit.

● În sens restrâns perimetrul consolidării cuprinde societatea-mamă și toate societățile fiice care sunt incluse în procesul consolidării. Cu alte cuvinte la baza deciziei de a include sau exclude o societate în/din perimetrul consolidării se află identificarea existenței sau nonexistenței controlului exclusiv. Doar societățile asupra cărora societatea-mamă exercită un control exclusiv de drept sau de fapt (numite filiale) intră în ansamblul de consolidat, alături de societatea-mamă. Drept urmare asocierile în participație și societățile asociate, asupra cărora o societate-mamă exercită un control comun respectiv o influență semnificativă, rămân în afara perimetrului. Este posibil totodată ca din diverse motive (dependente de legislația aplicabilă) anumite filiale să nu fie incluse în perimetrul consolidării. Această viziune a perimetrului consolidării este în concordanță cu definiția grupului în sens restrâns (societatea-mamă și filialele acesteia).

● În sens lărgit, perimetrul consolidării include pe lângă societățile ce fac parte din perimetrul restrâns și asocierile în participație și întreprinderile asociate. Rezultă că pentru delimitarea sa se face apel la noțiunile de control comun și influență semnificativă. La fel ca și în cazul anumitor filiale este posibil ca din motive similare (dependente de legislația în vigoare), anumite asocieri în participație și întreprinderi să nu fie incluse în ansamblul de consolidat.

Delimitarea perimetrului consolidării reprezintă în practică primul pas în vederea demarării procesului de consolidare, având implicații profunde asupra viitoarelor situații financiare de grup. Astfel, includerea sau excluderea unor societăți în/din perimetrul consolidat influențează calitatea imaginii grupului furnizată de conturile consolidate printr-o diminuare sau majorare nereală.

Perimetrul de consolidare poate suferi o serie de modificări de natură internă, astfel putând să apară fuziuni ale întreprinderilor consolidate. Variațiile perimetrului de consolidare reflectă, pe de o parte, oportunitatea de care dă dovadă grupul și pe de altă parte, dorința de optimizare financiară. Trecerea peste anumite praguri de consolidare poate avea ca efect declanșarea integrării fiscale, cu un eventual efect de micșorare a impozitului la nivel de grup, sau integrarea în conturile consolidate a unei trezorerii nete ”abundente” sau, dimpotrivă, abandonarea consolidării pentru o entitate cu un grad ridicat de îndatorare externă.

Din perimetrul de implicare economică fac parte acele entități în care grupul are participații minoritare, nesusceptibile de consolidare. Prin intermediul acestor participații, grupul și-a demonstrat interesul pentru ele, în mod amical sau ostil. Perimetrul de influență depășește participațiile de capital, având în vedere implicațiile așa-numite ”simbolice”. El este format din grup și partenerii săi consacrați: furnizorii privilegiați (integrați în procesul de producție), grupurile partenere de afaceri care desfășoară alte activități, dar care pot deveni concurente, distribuitorii exclusivi, agenții comerciali, beneficiarii de licențe, francize, co-acționarii cu care grupul a încheiat acorduri de colaborare.

Cele trei delimitări expuse mai sus se pot prezenta sintetizat în felul următor:

Figura nr. 2.2

Perimetrul de consolidare

(Sursa: Creație proprie)

Este limpede că, referindu-ne la perimetrul sau aria de consolidare a conturilor, problema care trebuie clarificată vizează noțiunea sau conceptul de control și influența pe care o exercită societatea consolidantă.

2.2.2 Controlul – criteriul esențial pentru existența unui grup

Obiectivul identificării situației în care o societate trebuie să includă activele, datoriile și rezultatele unei alte societăți în situațiile sale consolidate gravitează în mare măsură în jurul conceptului de control (eng. concept of control). Cu alte cuvinte controlul unei entități reprezintă baza pentru a hotărî dacă o societate face parte din grup. În literatura și practica contabilă se manifestă o largă diversitate de opinii cu privire la controlul unei societăți de către o altă societate.

Nu există în prezent o definiție unanim acceptată a noțiuni de control. Există însă coordonate comune ale diferitelor definiții care în principiu se axează pe abilitatea de a dirija politicile financiare și de exploatare ale unei societăți și pe posibilitatea de a obține beneficii acre provin din respectiva societate. O definiție cu largă acceptare pe plan internațional, care cuprinde cele două elemente amintite prezintă controlul ca fiind puterea de a guverna politicile financiare și operaționale a unei entități astfel încât să se obțină beneficii din activitățile ei. Din această definiție rezultă două criterii cumulative pentru existența controlului:

A. → criteriul puterii

B. → criteriul beneficiilor

A. Puterea de a conduce politicile financiare și operaționale ale unei entități are sensul de putere strategică. Politicile operaționale reprezintă acele politici care ghidează activități precum vânzări, achiziții, marketing, producție sau resurse umane, iar politicile financiare se referă la acele politici care ghidează politicile contabile: aprobarea bugetelor, politica de creditare, politica dividendelor, emisiunea de obligațiuni, managementul disponibilităților. Deținătorul acestei puteri strategice dispune de posibilitatea de a determina modul în care activele unei entități sunt utilizate, putându-le consuma direct în cadrul activității sale sau indirect dispunând vânzarea lor, și are totodată posibilitatea de a determina respectiva entitate să efectueze împrumuturi suplimentare, să preia datorii sau să achite datorii existente.

B. Obținerea de beneficii de pe urma activităților unei entități controlate sunt în principal legate de deținerea de instrumente de capital (acțiuni, părți sociale) în respectiva entitate. Beneficiile pot avea un caracter direct, când decurg din obținerea de dividende precum și din creșterea de valoare a respectivelor instrumente (în special când acestea sunt cotate), sau un caracter indirect, când decurg din veniturile de pe urma vânzării instrumentelor de capital în cauză. Aria posibilelor beneficii poate fi însă mai extinsă, întrucât aceasta decurge din puterea entității (care controlează) asupra activelor și datoriilor entității controlate. Beneficiile suplimentare pot include:

– dreptul sau posibilitatea de stabilire a unor politici (la nivelul entității controlate), care să ajute entitatea ce deține controlul să obțină creșteri ale veniturilor sau reduceri ale cheltuielilor;

– dreptul de prioritate în a procura produse sau resurse rare de la entitatea controlată;

– dreptul de a avea acces la cunoștințe/informații protejate deținute de entitatea controlată;

– dreptul de a limita anumite operațiuni sau active ale entității controlate pentru a spori astfel valoarea altor active pe care entitatea le controlează;

– dreptul de a combina anumite funcții pentru a obține economii de masă, beneficiind astfel de efecte de sinergie.

O schemă a celor trei modalități de control este redată astfel (Feleagă N. (coord.), Nișulescu I., Stoian A., Răileanu V., Olimid L. – „Contabilitatea aprofundată“, Editura Economică, 1996):

Figura nr. 2.3

Schema celor trei modalități de control

( Sursa: din legislația I.A.S.C. Comisia de Standarde Contabile Internaționale)

2.2.2.1 Controlul exclusiv

Controlul exclusiv poate îmbrăca două forme: controlul exclusiv de drept și controlul exclusiv de fapt.

Controlul exclusiv de drept presupune ca societatea-mamă să dețină direct sau indirect (prin filialele sale) peste 50% din drepturile de vot în adunarea generală. Aici trebuie menționat faptul că existența controlului nu este neapărat consecința relației de proprietate, fiind necesară o distincție între control și interes (participație), cel din urmă reprezentând deținerea unei părți din capitalul unei societăți. Pot exista deci situații în care deținerea a mai puțin de 50% din capitalul social al unei întreprinderi să asigure controlul exclusiv de drept, datorită existenței acțiunilor fără drept de vot respectiv cu drept dublu de vot. De asemenea, în vederea determinării existenței sau nonexistenței controlului trebuie să se țină seama și de drepturile de vot potențiale concretizate în opțiuni de cumpărare de acțiuni, warante pe acțiuni, obligațiuni convertibile în acțiuni ordinare, de care dispune o societate, indiferent dacă acestea sunt sau nu exercitate în prezent. Controlul bazat pe astfel de drepturi de vot potențiale poate fi numit control latent sau potențial.

Controlul exclusiv de fapt poate interveni în situația în care o întreprindere nu deține majoritatea drepturilor de vot în adunarea generală a unei alte întreprinderi (deci în absența controlului exclusiv de drept), însă are capacitatea de a conduce politicile financiare și operaționale ale acesteia. Astfel, un control de fapt prezumat apare în situația când societatea dominantă dispune de un procent minoritar semnificativ de drepturi de vot (sub 50% din totalul drepturilor de vot), iar celelalte drepturi de vot (până la 100%) sunt dispersate iar deținătorii lor nu s-au organizat în așa fel încât să exercite împreună mai multe drepturi de vot decât deținătorul minoritar semnificativ. De asemenea, existența unui control exclusiv de fapt poate interveni și atunci când urmare a unui acord cu alți investitori, societatea dominantă dispune de peste 50% din drepturile de vot, precum și în situațiile în care societatea dominantă poate numi/revoca majoritatea membrilor organului de conducere sau poate reuni majoritatea drepturilor de vot în acest organ. Astfel de cazuri ar trebui sa fie relativ rare în practică, având în vedere că în general numirea/revocarea organelor de conducere se face cu majoritatea drepturilor de vot prezente în adunările generale ale acționarilor/asociaților.

O posibilă formă a controlului exclusiv de fapt o constituie controlul statutar sau contractual, care poate exista în situația în care societatea dominantă are puterea de a conduce politica financiară și operațională a unei societăți, în baza unei prevederi statutare sau printr-un acord (contract), deținerea de acțiuni/părți sociale în respectiva firmă fiind considerată irelevantă.

2.2.2.2 Controlul comun

Controlul comun, numit și conjugat sau concomitent se definește ca fiind partajarea controlului unei întreprinderi exploatate în comun de un număr limitat de asociați sau acționari, în așa fel încât deciziile sunt luate de comun acord de către aceștia.

Controlul concomitent presupune respectarea a trei elemente majore și complementare:

▪ partajarea controlului implică faptul că nici un acționar nu poate, el singur, să exercite un control preponderent;

▪ numărul de asociați sau acționari trebuie să fie limitat pentru a putea permite un acord;

▪ noțiunea de ”exploatare în comun” cere ca activitatea să fie semnificativă și să facă obiectul unei administrări colegiale.

Deci, controlul concomitent se raportează la societățile multigrup care sunt societăți comunitare de interes, putând adopta diferite forme juridice: societăți pe acțiuni, societăți în participație, societăți în nume colectiv sau grupuri de interes economic.

2.2.2.3 Influența semnificativă

Influența semnificativă asupra gestiunii și politicii financiare a unei societăți presupune deținerea directă sau indirectă a unei cote părți de cel puțin 20% din drepturile de vot ale acelei societăți. Influența semnificativă constă într-o simplă participare pe termen lung la luarea deciziilor, fără însă a avea posibilitatea controlării acestor decizii. Deținerea a 20% din drepturile de vot ale unei societăți constituie numai prezumția existenței unei influențe semnificative, prezumție ce se confirmă sau nu, prin existența unei reprezentări în conducerea societății, participarea la luarea deciziilor strategice.

Influența semnificativă se poate manifesta într-o diversitate de situații, depășind noțiunea de capital deținut, precum:

→ schimburi de informații tehnice esențiale;

→ reprezentare în organele de conducere ale întreprinderii la care se deține fracțiunea de capital;

→ participarea la deciziile cu caracter strategic;

→ tranzacții materiale între cele două întreprinderi;

→ schimburi de personal managerial.

În general, toate societățile aflate sub control exclusiv, concomitent sau influență semnificativă a societății dominante trebuie incluse în perimetrul de consolidare. Cu toate acestea, există cazuri în care este obligatorie, facultativă sau particulară excluderea din perimetrul de consolidare. Noțiunile de control exclusiv, control concomitent și influență semnificativă nu sunt utilizate numai pentru stabilirea perimetrului de consolidare, ci și pentru determinarea metodei de consolidare. Diversitatea noțiunii de grup ce răspunde esențial acestor noțiuni nesinonime de putere și control, de economie și drept, presupune ea însăși diferite concepții ce pot fi luate în considerare la definirea ansamblului de societăți.

Altfel spus, o societate la care societatea-mamă deține mai puțin de 20% din drepturile de vot va fi reținută în perimetrul de consolidare dacă se face dovada unei influențe semnificative. În schimb, o societate la care societatea-mamă deține mai mult de 20% din drepturile de vot va fi exclusă din perimetrul de consolidare dacă societatea-mamă nu-și poate exercita puterea dată de participația sa.

Societățile asupra cărora societatea-mamă exercită o influență semnificativă sunt în general calificate drept societăți asociate grupului.

2.2.3 Procentajul de control

Procentajul de control exprimă legătura de dependență, directă sau indirectă, care există între societatea-mamă și o altă societate. El este exprimat în procentaj al drepturilor de vot deținute de societatea-mamă în societatea avută în vedere și se traduce în consecință printr-o relație de putere. Acest procentaj este egal cu procentajul de capital deținut atunci când acțiunile componente ale capitalului conferă aceleași drepturi.

Un procentaj de control mai mare de 50% permite punerea în evidență a unui control exclusiv; dacă acesta este mai mare de 40% dă posibilitatea să presupună un astfel de control și dacă este mai mare sau egal de 20% permite să se considere o influență semnificativă.

Procentajul de control se exprimă în procentajul drepturilor de vot. Deținerea unei părți din acțiuni sau din drepturile de vot nu trebuie confundată cu deținerea unei fracțiuni de capital, pentru că poate exista un decalaj între participarea la capital și participarea la vot. Astfel, pentru calculul drepturilor de vot nu trebuie să se țină seama de:

◦ acțiunile cu dividend prioritar fără drept de vot;

◦ acțiunile proprii subscrise, achiziționate sau gajate de societatea însăși;

◦ acțiunile neeliberate de vărsămintele eligibile;

◦ certificatele de investiții;

◦ obligațiunile convertibile în acțiuni.

În schimb, calculul trebuie să includă certificatele cu drept de vot și acțiunile cu drept de vot dublu.

Demersul pentru calculul procentajului de control constă, deci, în reperarea procentului de drepturi de vot atașat fiecărei participații, apoi în examinarea tipului de legătură care unește

Procentajul de control permite, așadar, definirea structurii ansamblului consolidat prin reperarea diferitelor societăți aflate sub control exclusiv, control concomitent sau influență semnificativă. Procentajul de control determină, de asemenea, metoda de consolidare ce va fi utilizată. Asocierea între tipul de control și metoda de consolidare corespunzătoare se face după cum urmează:

2.2.4 Procentajul de interes

Procentajul de interes se manifestă atunci când există un decalaj între deținerea unei fracțiuni din capital și drepturile de vot conferite de aceasta. Dacă drepturile de vot traduc exercitarea unei puteri, deținerea unei fracțiuni din capital traduce implicarea financiară a unei societăți într-o altă societate. Această noțiune strict financiară se măsoară cu ajutorul procentajului de interes care exprimă fracțiunea de capital deținută direct sau indirect, de societatea-mamă în fiecare societate consolidată. Altfel spus, procentajul de interes reprezintă cota parte de patrimoniu deținută de societatea-mamă în societatea consolidată.

Procentajul de interes este egal cu suma produselor dintre procentele de capital deținute, direct sau indirect, de societatea-mamă în societatea consolidată. Calculul procentului de interes se face în trei etape, și anume:

▫ identificarea tipului de legătură dintre societatea-mamă și fiecare societate consolidată;

▫ multiplicarea procentelor de capital ale fiecărei societăți componente ale acestei rețele;

▫ însumarea rezultatelor obținute în etapele anterioare.

Ca și în cazul determinării procentajului de control este esențial să se analizeze tipul de legătură dintre societatea-mamă și fiecare societate a ansamblului consolidat.

Procentajul de interes permite calculul drepturilor societății-mame în fiecare societate a ansamblului consolidat, mai ales pentru repartizarea capitalurilor proprii și a rezultatului între interesele grupului și cele care sunt în afara acestuia (interesele minoritarilor). Procentajul de interes este instrumentul esențial de întocmire a documentelor de consolidare, pentru că el pune în evidență în mod direct elementele ce revin intereselor grupului și cele ce revin minoritarilor.

Este așadar fundamental să se înțeleagă diferențele dintre noțiunile de procentaj de control și procentaj de interes. Acestea pot fi sintetizate astfel:

Tabel nr.2.1

Noțiunile de control și procentaj de interes

(Sursa:***CECCAR, Institutul Național de Dezvoltare Profesională Continuă, ”Ghid practic de aplicare a reglementărilor contabile conforme cu Directivele Europene, aprobate prin OMFP nr. 3055/2009”, Editura CECCAR, București, 2010, p.940)

2.3 Reglementări contabile naționale și internaționale referitoare la situațiile financiare consolidate

2.3.1 Reglementări contabile naționale referitoare la situațiile financiare consolidate

Peisajul legislativ din România referitor la situațiile financiare consolidate trebuie privit și analizat în contextul reformei sistemului contabil românesc de după 1989. În perioada comunismului nu au existat reglementări naționale cu privire la situațiile de grup întrucât nu ar fi avut aplicabilitate, având în vedere că întreprinderile erau în proprietatea statului. Într-un mod ușor forțat s-ar putea chiar afirma că întreaga economie națională dinainte de 1989, caracterizată printr-o supercentralizare, reprezenta un grup economic (consolidat din treaptă în treaptă până la nivel național, pe filiera întreprindere – centrală – minister) axat pe realizarea planului național unic de dezvoltare economico-socială.

Procesul revoluționar declanșat în România în decembrie 1989, îndreptat spre reinstaurarea democrației politice și liberalismului economic, a impus ”vrând – nevrând” o reformă contabilă de profunzime, axată pe următoarele ”valori” contabile: recursul la principii și convenții contabile general admise, recursul la dualismul contabilitate financiară – contabilitate de gestiune și recursul la informația contabilă relevantă și credibilă prezentată în situațiile financiare. Această reformă s-a impus sub presiunea unei serii de factori care au modificat radical structura patrimonială și gestionară a întreprinderilor, dintre aceștia remarcându-se reorganizarea întreprinderilor românești pe baze comerciale concurențiale, privatizarea unor întreprinderi, apariția societăților cu capital privat, apariția și dezvoltarea pieței financiare. Procesul de reformă contabilă din România a cunoscut o evoluție în mai multe etape, delimitate în principiu de apariția unor acte normative cu impact major asupra contabilității românești, motivate în special politic, fapt ce i-a determinat pe unii autori sa afirme că istoria normalizării contabile în România reprezintă un caz foarte interesant pentru înțelegerea trecerii contabilității din secolul XX în secolul XXI.

Reforma contabilității românești a demarat la 1 ianuarie 1992 odată cu intrarea în vigoare a Legii contabilității nr 82/1991. Practic, noul sistem contabil dualist, de inspirație franceză a devenit operațional de la 1 ianuarie 1994 odată cu intrarea în vigoare a Hotărârii pentru aprobarea măsurilor de executare a Legii contabilității (HG 703/1993). Această primă armonizare (implicită) a contabilității românești a fost în bună măsură o decizie de factură politică, ce urmărea armonizarea cu legislația europeană în domeniu (în special Directiva a IV-a europeană), ca pas necesar al unei intrări viitoare în Uniunea Europeană. A fost omisă din sfera celor două reglementări problematica întocmirii și publicării situațiilor financiare consolidate, nefiind la vremea respectivă o prioritate, din motive ce țin în principal de economia de piață încă slab dezvoltată după doar câțiva ani distanță de comunism. Printre aceste motive se regăsesc: inexistența unor grupuri de societăți de o mărime semnificativă, slaba reprezentare a multinaționalelor (prin filiale), valoarea mică a investițiilor străine de portofoliu, inexistența pieței de capital, finanțarea preponderentă prin sistemul bancar pe baza garanțiilor depuse (și mai puțin pe baza rezultatelor) și în strânsă legătură cu aceste aspecte inexistența unor cereri de informații privind imaginea de ansamblu asupra activității și evoluției grupurilor de societăți.

Treptat însă mediul economic din România a evoluat, creând premisele economice, care fac necesară adoptarea unor reglementări privind situațiile financiare ale grupurilor de societăți. Dintre aceste premise amintim înființarea în 1995 a Bursei de Valori București ( și apariția astfel a societăților cotate), formarea unor grupuri autohtone ( a căror conducere are interesul de a cunoaște imaginea și performanțele grupului în ansamblu), înființarea de filiale de către multinaționale, achiziția pe calea privatizării a pachetelor de control în societățile de stat de către grupuri străine ( dar și autohtone).

Un prim proiect de act normativ (lege) privind grupurile de societăți a fost elaborat în 1996 și viza regimul juridic aplicabil societăților comerciale tip holding. Acest proiect de lege definea în primul capitol societatea tip holding, societatea direct controlată și societatea subsidiar controlată precum și poziția de control. Termenii utilizați (holding, societate subsidiară) în proiectul de lege trădează o influență anglo-saxonă în elaborarea acestuia. Acest prim proiect vizând situațiile financiare de grup nu s-a concretizat totuși într-un act normativ. Concomitent însă cu dezvoltarea sa, a fost elaborat un alt proiect, de data aceasta de inspirație franceză, ce cuprindea normele generale privind consolidarea conturilor. Acesta s-a materializat într-un prim act normativ O.M.F. 1414/1997 pentru aprobarea Normelor privind consolidarea conturilor (nepublicat însă în Monitorul Oficial) ce urma a fi aplicat pentru experimentare (pe baza unor convenții încheiate în acest scop) la un număr restrâns de grupuri de societăți, care îndeplineau condițiile pentru efectuarea consolidării (și prevăzute în respectiva reglementare).

Normele generale de consolidare aprobate prin O.M.F. 1414/1997 prezentau o structură bine conturată, expunând într-un mod sintetic aspectele semnificative referitoare la consolidare și erau în acord cu legislația europeană în domeniu (Directiva a VII-a) de la vremea respectivă. Acest act normativ nu și-a găsit însă aplicare în practică, în mare măsură și ca urmare a faptului că Legea Contabilității (82/1991) nu făcea la vremea respectivă nicio precizare cu privire la obligativitatea întocmirii situațiilor de grup.

Revenind în planul reformei contabile din România, se remarcă în 1999, în contextul unei influențe britanice, declanșarea unei noi etape de armonizare a contabilității românești în două direcții: cu Directivele europene (în special Directiva a IV-a) și respectiv cu Standardele Internaționale de Contabilitate (emise la vremea respectivă de IASC). În acest sens a apărut O.M.F.P. 403/1999 al cărui conținut a fost reluat și dezvoltat prin Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a CEE și Standardele Internaționale de Contabilitate, aprobate prin O.M.F.P. 94/2001 privind aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a CEE și Standardele Internaționale de Contabilitate (vizând companiile mari, inclusiv cele cotate la bursă) și respectiv O.M.F.P. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate armonizate cu Directivele europene (vizând IMM-urile. Această etapă a fost impusă pe de o pare de reforma economică aflată în plină desfășurare, iar pe de altă parte de armonizarea legislației contabile în baza Cărții Albe de aderare a României la U.E., precum și de procesul globalizării economice care a determinat creșterea interesului utilizatorilor pentru informații relevante, credibile și comparabile la nivel internațional.

Simultan cu derularea procesului reformator de armonizare a contabilității românești la nivelul conturilor individuale, în perspectiva aderării la U.E., Ministerul Finanțelor a avut în vedere și implementarea în legislația națională a Directivei a VII-a CEE și a unor prevederi di IAS-uri legate de întocmirea conturilor consolidate. În această privință a fost emis O.M.F.P. 772/2000 de aprobare a Normelor privind consolidarea conturilor (aplicabile din exercițiul financiar 2000), acesta reprezentând o îmbinare a normelor europene și a celor internaționale în domeniu, textul legislativ inspirându-se însă prioritar din Directiva a VII-a CEE.

Aplicarea Normelor privind consolidarea conturilor (aprobate prin O.M.F.P. 772/2000) era prevăzută prin O.M.F.P. 189/2001 a se realiza într-o primă fază experimentală pe un eșantion de cinci grupuri pentru exercițiul financiar 2000, urmând ca aceasta să devină obligatorie începând cu exercițiul financiar 2001 pentru societățile de grup mari (care aplică prevederile OMFP 94/2001). Se impune a aminti că Legea Contabilității 82/1991 preciza pentru prima dată obligativitatea întocmirii situațiilor financiare consolidate (art.10.3) abia în urma modificării aduse în 2001 de OG 61/2001, fără însă a stabili sancțiuni pentru neîndeplinirea acestei obligații. Această situație de fapt reprezintă, în opinia noastră, unul din motivele principale pentru care aplicarea în practica a OMFP 772/2000 a fost mai degrabă excepția și nu regula.

Continuând analiza peisajului legislației contabile din România nu poate fi omis OMFP 1827/2003 prin care Ministerul Finanțelor își propunea un obiectiv îndrăzneț și anume de a impune în premieră aplicarea în totalitate a tuturor IFRS – urilor de către entitățile (în principiu) mari începând cu situațiile financiare ale anului 2005 retratarea situațiilor comparative pentru 2004. Ordinul conținea și prevederi importante cu privire la întocmirea situațiilor financiare consolidate, impunând societăților care aplică IFRS – urilor să efectueze consolidarea conform referențialului internațional și lăsând facultativă consolidarea (conform OMFP 772/2000) acelor societăți care aplică Reglementările contabile simplificate, aplicate prin OMFP 206/2002 (art.8). De asemenea textul legislativ înlocuia expresia ”conturi consolidate” cu ”situații financiare consolidate” și preciza o nouă componentă a acestor situații, și anume situația consolidată a modificărilor capitalului propriu (art.5).

După nici un an însă, printr-un nou Ordin (OMFP 1775/2004), normalizatorul român a revenit asupra deciziei de implementare a setului IAS/IFRS (abrogând articolele 6 și 8 ale OMFP 1827/2003), realizând probabil imensele dificultăți de adoptare în practică a acestuia, fără o perioadă rezonabilă de tranziție și fără o perspectivă clară asupra direcției pe care o asemenea decizie le implică din punct de vedere contabil și fiscal. Totodată, în vederea asigurării conformității depline cu directivele contabile europene (în perspectiva apropiatei integrări a României în UE), noul ordin introducea în legislația națională cele două directive (a IV-a și a VII-a), acestea urmând a fi aplicabile societăților care nu intră sub incidența IFRS – urilor începând cu exercițiul financiar 2006.

Apariția OMFP 907/2005 consacră aplicarea directivelor europene începând cu exercițiul financiar 2006 pentru toate categoriile de persoane juridice prevăzute de Legea contabilității. În același timp însă ordinul impune instituțiilor de credit întocmirea unui set suplimentar de situații financiare conforme cu IFRS pentru necesități proprii de informare ale utilizatorilor (alții decât instituțiile statului), pentru celelalte entități de interes public, acest set suplimentar având doar caracter opțional. Concret, în planul situațiilor financiare de grup, pentru exercițiul financiar 2006, ordinul obligă toate societățile-mamă românești să întocmească situațiile financiare consolidate conform obiectivelor europene, impunând instituțiilor de credit (și lăsând opțională pentru celelalte entități de interes public) întocmirea și a unui set situații consolidate conforme cu IFRS.

Consfințirea aplicării directivelor europene pentru toate categoriile de entități începând cu 2006 (prin ultimele două reglementări amintite) pe de-o parte, și respectiv numeroasele opțiuni din directive (lăsate la latitudinea statelor membre) pe de altă parte, au condus în mod firesc la apariția OMFP 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene (aplicabil tuturor persoanelor juridice prevăzute de Legea contabilității începând cu 1 ianuarie 2006.

Ordinul conține două părți distincte, prima vizând elaborarea situațiilor financiare individuale (conform Directivei a IV-a) și a doua vizând elaborarea situațiilor financiare consolidate (conform Directivei a VII-a). Ca principiu ambele părți transpun conținutul (și structura) celor două directive amintite, normalizatorul român preluând sau nu (de la caz la caz) diferitele opțiuni prezente în directive (și lăsate la latitudinea statelor membre).

OMFP 1752/2005 a fost înlocuit de OMFP 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene (cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2010). În ceea ce privește secțiunea care vizează elaborarea situațiilor financiare consolidate, noua reglementare nu prezintă modificări semnificative față de OMFP 1752/2005, exceptând o corectură adusă în legătură cu compensările ce trebuie efectuate în cadrul consolidării capitalurilor proprii, prin care se precizează (așa cum prevede și Directiva a VII-a) că aceste compensări se efectuează pe baza valorii juste și nu pe baza valorilor contabile.

Legea 82/1991 impune pentru prima dată sancțiuni pentru nerespectarea obligației de întocmire și publicare a situațiilor financiare consolidate anuale abia din iulie 2007, odată cu aprobarea Legii 259/2007 (pentru modificarea și completarea Legii contabilității 82/1991). Considerăm această prevedere ca fiind absolut necesară (și apărută cu mare întârziere) pentru impulsionarea societăților-mamă de a întocmi și publica situațiile de grup.

Problema dualității (facultative) a raportării IFRS/ Directive europene la nivelul situațiilor financiare consolidate este eliminată prin OMFP 2374/2007 (care modifică și completează din nou OMFP 1752/2005) pentru entitățile publice, altele decât societățile cotate, instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare, societățile de asigurare, de asigurare-reasigurare și de reasigurare, societățile de pensii, societățile de servicii de investiții financiare, societățile de administrare a investițiilor și organismele de plasament colectiv, astfel încât acestora le revine obligația de a întocmi situațiile financiare de grup fie potrivit Reglementărilor contabile conforme cu Directiva a VII-a, fie în baza IFRS.

Prin înlocuirea OMFP 1752/2005 cu OMFP 3055/2009 nu au fost aduse modificări semnificative privitoare la condițiile privind întocmirea situațiilor financiare consolidate respectiv la reglementările ce trebuie/pot fi aplicate în acest scop. Astfel, în 2010, entitățile care întocmesc situații financiare consolidate pot fi împărțite în funcție de reglementările aplicabile în două mari categorii:

◦ entități care sunt obligate să întocmească situații financiare consolidate fie în baza reglementărilor conforme cu directivele europene (OMFP 3055/2009) fie conform IFRS – urilor adoptate de UE (aici se regăsesc toate entitățile exceptând societățile cotate, instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare, societățile de asigurare, de asigurare-reasigurare și de reasigurare, societățile de pensii, societățile de servicii de investiții financiare, societățile de administrare a investiților și organismele de plasament colectiv).

◦ entități care sunt obligate să întocmească situații financiare consolidate conform IFRS – urilor adoptate de UE (aici se regăsesc societățile excluse de punctul precedent, respectiv entitățile cotate, instituțiile de credit și cele financiare nebancare, societățile de servicii de investiții financiare, societățile de administrare a investițiilor și organismelor de plasament colectiv).

În anul 2012 Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene, prevăzute în anexă la OMFP 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene au fost modificate și completate prin următoarele acte normative:

– OMFP 1118/2012 privind modificarea și completarea Reglementărilor contabile aprobate prin OMFP 3055/2009, din 22/08/2012;

– OMFP 1690/2012 privind modificarea și completarea unor reglementări contabile, din 12/12/2012.

Prin apariția OMFP 1802/2014 din 29 decembrie 2014 – Reglementări contabile privind situațiile financiare individuale și situații financiare consolidate se abrogă OMFP 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu Directivele Europene. OMFP 1802 a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 963, partea I din 30.12.2014. Acest ordin grupează în funcție de mărime grupurile de întreprinderi, astfel:

grupuri mici și mijlocii;

grupuri mari.

Conform acestui ordin grupurile mici și cele mijlocii sunt grupurile constituite din societățile mamă și filialele care urmează să fie incluse în consolidare și care, pe bază consolidată nu depășesc limitele a cel puțin două din următoarele trei criterii la data bilanțului societății-mamă:

– totalul activelor: 24.000.000 EUR;

– cifra de afaceri netă: 48.000.000 EUR;

– numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 250.

Grupurile mari sunt acele grupuri alcătuite din societățile-mamă și filialele care urmează să fie incluse în consolidare și care, pe bază consolidată, depășesc limitele a cel puțin două dintre următoarele trei criterii la data bilanțului societății-mamă:

– totalul activelor: 24.000.000 EUR;

– cifra de afaceri netă: 48.000.000 EUR;

– numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 250.

Determinarea acestor criterii au la bază doar indicatorii aferenții societății-mamă și filialelor cuprinse în consolidare. La stabilirea acestor criterii societatea-mamă poate să nu ia în considerare filialele pe care intenționează să le elimine din consolidare.

O societate-mamă întocmește situații financiare anuale consolidate începând cu primul exercițiu financiar în care sunt depășite criteriile de mărime.

Se introduce posibilitatea ca, atunci când o societate are obligația să întocmească și situații financiare anuale consolidate, pe lângă cele individuale, raportul administratorilor, respectiv raportul de audit privind situațiile financiare anuale consolidate, să poată fi întocmite sub forma unui raport unic.

Consiliul de administrație, respectiv directoratul societății-mamă este obligat să depună la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice situațiile financiare anuale consolidate, potrivit prevederilor legale în vigoare, în termen de 15 zile de la aprobarea acestora, dar nu mai târziu de 8 luni de la încheierea exercițiului financiar al societății-mamă. Grupurile mici si mijlocii nu au obligația întocmirii situațiilor financiare consolidate si a raportul consolidat al administratorului.

2.3.2 Reglementări contabile internaționale referitoare la situațiile financiare consolidate (IFRS)

Momentul genezei procesului de internaționalizare a normalizării contabile poate fi considerat data de 29 iunie 1973, când este înființat Comitetul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate (IASC), ca organism privat independent, cu sediul la Londra de către organismele profesionale contabile din Australia, Canada, Franța, Germania, Irlanda, Japonia, Marea Britanie, Mexic, Olanda și S.U.A. Scopul său declarat constă în dezvoltarea și îmbunătățirea unei profesii contabile coordonate la nivel mondial pe baza unor standarde de contabilitate armonizate. IASC ”…s-a născut dorința și nevoia de a distila, la nivel internațional, experiența contabilă specifică diferitelor țări, de a armoniza diferențierile culturale și caracteristicile socio-economice care <încarcă> sistemele contabile naționale și de a elabora un model conceptual unitar al situațiilor financiare”

Încă de la constituirea sa acest organism, lipsit de orice autoritate formală, a urmărit ”consensul democratic” pentru elaborarea normelor sale, fapt ce a condus la emiterea unor standarde ce oferea niște opțiuni destul de largi, pentru a favoriza astfel acceptarea lor de către un număr mare de societăți. Urmare acestui consens democratic elaborarea IAS-urilor era spre exemplu faptul că situațiile financiare conforme cu Directivele europene corespundeau IAS-urilor la fel ca situațiile financiare conforme cu US GAAP, motiv pentru care eforturile IASC de armonizare erau mai degrabă caracterizate prin expresia ”armonizare aditivă”. În mod evident, comparabilitatea situațiilor financiare a întreprinderilor ce aplicau aceste standarde putea fi pusă sub semnul îndoielii. Astfel, realizând această stare de fapt, IASC a efectuat și publicat în 1989 un proiect (E32 ”Comparabilty Project”) privind comparabilitatea situațiilor financiare în urma căruia a revizuit până în 1993 un număr mare de standarde eliminând unele opțiuni și exprimând preferințe clare pentru un anumit tratament.

Următoarea etapă importantă pentru IASC a fost marcată de acordul încheiat în 1995 cu IOSCO (organizația internațională a comisiilor de valori mobiliare), prin care IASC se angaja să definitiveze într-un interval de 4 ani un set nucleu de standarde comprehensive, pe care IOSCO să le recunoască internațional pe toate piețele bursiere din lume, pentru emisiuni și cotații transfrontaliere. Angajamentul a fost dus la bun sfârșit, astfel încât în luna mai 2000 IOSCO a recomandat membrilor săi să autorizeze grupurile multinaționale cu societăți-mamă cotate pentru a aplica un set de 30 de standarde emise de IASC. Din punct de vedere al IASC, implementarea acestui proces îi conferea o autoritate de facto care îi lipsea, în calitatea sa de organism independent privat.

Pentru a corespunde cât mai bine rolului crescut de normalizator global de standarde de contabilitate, IASC a parcurs o reformă structurală profundă, transformându-se în aprilie 2001 în Bordul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate (IASB), normele emise de acest organism urmând a se numi Standarde Internaționale de Raportare Financiară (IFRS). Potrivit constituției IASCF (art.2), obiectivele acestui organism constau în esență în dezvoltarea în interesul public a unui singur set de standarde de contabilitate globale inteligibile și de înaltă calitate, promovarea utilizării și aplicării riguroase a acestor standarde, determinarea convergenței standardelor contabile naționale și a IFRS – urilor spre soluții de înaltă calitate. Pentru atingerea acestor obiective IASB – ul urmărește o colaborare strânsă și constructivă cu organismele naționale de contabilitate.

Susținerea de care s-a bucurat IASB din partea Uniunii Europene s-a materializat în iulie 2002 în adoptarea Regulamentului (CE) 1606/19.07.2002 de către Parlamentul European și Consiliul prin care societățile Uniunii Europene ale căror titluri sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată sunt obligate ca începând cu exercițiul financiar 2005 să întocmească situațiile financiare consolidate în conformitate cu IAS-urile adoptate de UE. Adoptarea acestora s-a realizat într-o primă etapă prin Regulamentul (CE) 1725/29.09.2003 pentru adoptarea anumitor standarde internaționale de contabilitate. Acesta a fost de mai multe ori actualizat pentru a ține pasul apariției sau modificării unor standarde internaționale. Această susținere legislativă din partea Uniunii Europene i-a sporit simțitor autoritatea de facto a IASB, întrucât peste 7000 de societăți din Uniune Europeană erau astfel obligate să aplice normele emise de organismul internațional pentru întocmirea situațiilor financiare consolidate. În prezent IFRS – urile se bucură de o largă acceptare în întreaga lume.

Recunoașterea și acceptarea internațională a IFRS – urilor (de către IOSCO, UE) este pusă în directă legătură cu întocmirea situațiilor financiare consolidate, întrucât societățile cotate la marile burse de valori ale lumii fac de regulă parte dintr-un grup financiar și publică pentru informarea utilizatorilor de informații contabile în primul rând situațiile financiare consolidate. De altfel, încă de la înființare, IASC/IASB a fost preocupat de problematica situațiilor financiare consolidate. Se poate afirma că, astăzi, filozofia IASC/IASB, în materie de normalizare, este axată cu predilecție pe conturile consolidate.

În prezent următoarele norme au ca obiect total sau parțial aspecte legate de problematica situațiilor financiare consolidate:

◦ IFRS 3 – Combinări de întreprinderi;

◦ IAS 27 – Situații financiare separate;

◦ IAS 28 – Investiții în entitățile asociate și asocieri în participație;

◦ IFRS 10 – Situații financiare consolidate;

◦ IFRS 11 – Asocieri în participație;

◦ IFRS 12 – Informații de prezentat cu privire la interesele în alte entități.

IFRS 3 ”Combinări de întreprinderi” este primul standard de raportare financiară publicat de către IASB pe tema consolidării, fiind emis în 2004, revizuit în ianuarie 2008 (cu aplicabilitate în noua formă din iulie 2009), și înlocuind pe predecesorul său IAS 22, cu interpretările aferente acestuia. Standardul prezintă definiția combinării de întreprinderi, coordonatele metodei de achiziție (ca unică metodă acceptată pentru contabilizarea combinărilor de întreprinderi) și descrie contabilizarea inițială provizorie și problematica aferentă și sunt prezentate informațiile ce trebuie oferite în legătură cu combinările de întreprinderi. Standardul are trei anexe în care:

– sunt definiți termenii cheie;

– sunt reglementate achizițiile inverse și detaliată problematica alocării costului combinării;

– sunt detaliate modificările aduse altor standarde.

Modificările intervenite în cadrul IFRS 3 ”Combinări de întreprinderi” față de IAS 22 ”Combinări de întreprinderi” sunt sintetizate în tabelul următor:

Tabel nr. 2.2

Modificări intervenite în cadrul IFRS 3

( Sursa: Pitulice Cosmina, Teorie și practică privind grupurile de societăți și situațiile financiare consolidate, Ed. Contaplus, 2007, pp.41-42)

Potrivit aceluiași IFRS 3 revizuit în 2008, interesele minoritare sunt evaluate fie la valoarea justă, fie la cota-parte din activul net identificabil achiziționat. Costurile legate direct de achiziție nu sunt incluse în costul de achiziție, ci afectează contul de profit și pierdere. Autorii Bunea și Gîrbină (2008) subliniază că standardul revizuit impune un alt tratament contabil în cazul obținerii controlului prin achiziții succesive de titluri și anume, înainte de obținerea controlului activelor, inclusiv fondul comercial și datoriile entității achiziționate, acestea fiind evaluate la valoarea justă, ajustările necesare afectând contul de profit și pierdere.

În continuare vom prezenta o comparație între IFRS 3 revizuit în anul 2008 și IFRS 3 din anul 2004:

Tabel nr. 2.3

Comparație IFRS 3 revizuit în anul 2008 și IFRS 3 din anul 2004

(Sursa:Deloitte, ”Bussiness combinations and changes in ownership interests. A guide to the revised IFRS 3 and IAS 27, 2010, pp.146 – 149)

IAS 27 ”Situații financiare separate” a înlocuit IAS 3, fiind emis în 1989 și aplicabil din 1990, iar ulterior modificat în 1998, revizuit în ianuarie 2008 (cu aplicare în noua formă din 2009) și revizuit ultima dată în mai 2011 (cu aplicare în noua formă de la 1 ianuarie 2013). În mai 2011 IASB a emis o versiune revizuită a IAS 27 cu titlu modificat din ”Situați financiare consolidate și separate” în ”Situații financiare separate”. Obiectivul standardului IAS 27 este de a descrie tratamentul contabil și cerințele de prezentare pentru investițiile unei firmei într-o filială, întreprindere asociată sau asociere în participațiune. Și acest standard definește mai întâi termenii cheie, după care stabilește perimetrul consolidării, prezintă procedurile de consolidare globală și precizează modul de contabilizare a investițiilor în filiale în situațiile individuale ale societății-mamă. În final standardul stabilește informațiile suplimentare ce trebuie prezentate în politicile contabile și notele explicative.

IAS 28 ”Investiții în întreprinderi asociate și asocieri în participație” a fost emis de IASC în 1989 (intrând în vigoare în 1990) și revizuit de mai multe ori, ultima dată în mai 2011 (cu aplicare în noua formă din 1 ianuarie 2013). Standardul IAS 28 descrie tratamentul contabil pentru investiții în întreprinderi asociate și asocieri în participațiune și cerințele de aplicare a metodei ”punere în echivalență” când contabilizăm investiții în întreprinderi asociate și asocieri în participațiune atât în situațiile financiare consolidate cât și în situațiile financiare individuale ale investitorului. În extenso este prezentată modalitatea de aplicare a metodei punerii în echivalență și informațiile ce trebuie cuprinse în politicile contabile și notele explicative.

IFRS 10 ”Situații financiare consolidate” Consiliul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate a finalizat în data de 12 mai 2011 modificările aduse prevederilor referitoare la consolidare prin publicarea IFRS 10, care are la bază principiile existente, identificând conceptul de control drept factor determinant în luarea deciziei de a include sau nu o entitate în situațiile financiare consolidate ale societății-mamă. Noul standard preia procedurile de consolidare din IAS 27 (2008) ”Situații financiare consolidate și individuale” și oferă îndrumări suplimentare care să asiste în determinarea controlului, în cazul în care sunt întâmpinate dificultăți în acest sens. IFRS 10 înlocuiește cerințele privind consolidarea cuprinse în SIC 12 ”Consolidare – Entități cu scop special” și în IAS 27 ”Situații financiare consolidate și individuale”

IFRS 11 ”Asocieri în participație” a fost emis în mai 2011 și oferă o viziune mai realistă asupra asocierilor în participație concentrându-se asupra drepturilor și obligațiilor în cadrul unei asocieri, și nu asupra formei sale legale. Standardul soluționează inconsecvențele în raportarea unei asocieri în participație, prevăzând o singură metodă de contabilizare a intereselor în entitățile controlate în comun, și anume metoda punerii în echivalență. IFRS 11 înlocuiește IAS 31 ”Interese în asocierile în participație” și SIC 13 ”Entități controlate în comun – Contribuții nemonetare ale asociaților”.

IFRS 12 ” Informații de prezentat cu privire la interesele în alte entități” a fost emis în mai 2011 (cu aplicare de la 1 ianuarie 2013), este un standard nou referitor la cerințele de prezentare pentru toate formele de interese în alte entități, inclusiv asocieri în participație, entitățile asociate, vehiculele cu scop special și alte vehicule extra bilanțiere.

O sinteză completă a standardelor și interpretărilor care fac referire la situațiile financiare consolidate se regăsește în următorul tabel:

Tabel nr. 2.4

Normele IAS/IFRS care au ca obiect situațiile financiare consolidate

(Sursa: Muller V.O., Situații financiare consolidate – dezvoltări și aprofundări la nivel internațional, european și național, Editura Alma-Mater, Cluj-Napoca, 2010, p.69)

2.4 Aspecte privind modalitățile și tehnicile de consolidare

Consolidarea conturilor este o tehnică al cărei obiectiv este acela de a prezenta poziția financiară, performanțele și evoluția poziției financiare a unui ansamblu constituit din societatea consolidantă (societatea-mamă) și societățile consolidate (societățile asupra cărora societatea-mamă exercită controlul exclusiv, controlul comun sau influența semnificativă. De fapt, consolidarea permite obținerea de situații financiare unice pentru un ansamblu de societăți, ca și cum acesta ar forma o singură entitate.

2.4.1 Modalități de consolidare

În practica consolidării conturilor, există două modalități: consolidarea prin însumarea soldurilor (metoda clasică) și consolidarea pe baza fluxurilor.

2.4.1.1 Consolidarea prin însumarea soldurilor

Consolidarea prin însumarea soldurilor se bazează pe utilizarea informațiilor din conturile individuale întocmite de societățile consolidate la sfârșitul fiecărui exercițiu. Aceste informații sunt cumulate, după care sunt supuse anumitor operații de modificare (ajustări, retratări, eliminări) atât pentru exercițiul curent, cât și pentru exercițiile precedente. În final, centralizarea informațiilor va permite obținerea unei balanțe consolidate.

Etapele acestei modalități de consolidare pot fi rezumate astfel:

→ cumulul valorilor din conturile individuale (active, datorii, capitaluri proprii, cheltuieli, venituri);

→ înregistrarea operațiilor de consolidare (ajustări, retratări, eliminări), ținându-se cont atât de elementele exercițiului curent, cât și de cele ale exercițiilor precedente;

→ centralizarea operațiilor;

→ prezentarea situațiilor financiare consolidate.

Această modalitate de consolidare este avantajoasă deoarece conturile individuale ale fiecărei societăți consolidate sunt ușor de obținut. Dar, de asemenea, aceasta prezintă și riscul omiterii anumitor înregistrări de consolidare specifice exercițiilor anterioare exercițiului pentru care se efectuează consolidarea.

2.4.1.2 Consolidarea pe baza fluxurilor

Consolidarea pe baza fluxurilor este inspirată din contabilitatea financiară, care precede încheierea conturilor la sfârșitul fiecărui exercițiu, preluarea soldurilor acestora la începutul exercițiului următor și înregistrarea operațiilor pe măsură ce se efectuează.

Etapele acestei modalități de consolidare pot fi rezumate astfel:

→ preluarea soldurilor inițiale (soldurile finale din balanța conturilor consolidate întocmită la sfârșitul exercițiului precedent);

→ înregistrarea fluxurilor de valori (active, datorii, capitaluri proprii, cheltuieli, venituri);

→ înregistrarea operațiilor de consolidare (ajustări, retratări, eliminări), ținându-se cont numai de elementele exercițiului curent;

→ centralizarea operațiilor;

→ prezentarea situațiilor financiare consolidate.

Această modalitate de consolidare nu mai necesită efectuarea anumitor operații de consolidare pentru exercițiile precedente, dar presupune o bună cunoaștere a fluxurilor societăților consolidate.

2.4.2 Tehnici de consolidare a conturilor

Consolidarea societăților din perimetrul de consolidare se poate realiza pe paliere sau direct.

Organizarea centralizată a consolidării presupune ca societatea-mamă să-și asume totalitatea operațiilor de consolidare, în timp ce organizarea descentralizată presupune ca fiecare societate consolidată să retrateze conturile individuale, ținându-se cont de regulile de prezentare și evaluare utilizate de grup, iar conturile retratate sunt transmise societății-mamă, care efectuează numai operațiile de consolidare propriu-zisă. Dacă în cazul legăturilor directe între societatea consolidantă și cea consolidată nu se ridică probleme deosebite, în cazul legăturilor indirecte, reciproce, circulare, apar greutăți legate de partajarea capitalurilor proprii și a rezultatelor. Această greutate poate fi depășită, în cazul legăturilor indirecte care au dus la formarea de subgrupuri în cadrul grupului, prin aplicarea procedeului de consolidare pe paliere.

2.4.2.1 Consolidarea pe paliere

Consolidarea pe paliere se realizează ținând cont de subgrupurile consolidate care, la rândul lor, vor fi integrate în ansambluri mari, pe etape. Acest procedeu conduce la efectuarea consolidării subgrupului, apoi la introducerea în consolidarea principală a conturilor consolidate ale acestor subgrupuri, ale altor societăți, filiale ale societății consolidate. Subconsolidările trebuie să fie stabilite după aceeași regulă ca și consolidarea directă. Acest procedeu se poate utiliza cu succes în cazul grupurilor mici și mijlocii cu structură simplă, caracterizată prin legături indirecte și radiale, fără legături reciproce sau circulare, fără legături ale subgrupurilor sau societăților componente cu societăți din afara grupului.

Consolidarea pe paliere reprezintă avantajul segmentări în interiorul grupului a informației financiare pe subgrupuri, oferind posibilitatea pregătirii consolidării la nivel de subgrup prin întocmirea conturilor consolidate ale subgrupului, iar ca dezavantaje ale procedeului trebuie menționate costul mai ridicat și volumul mai mare de muncă.

Figura nr. 2.4

Exemplu de consolidare pe paliere

50% 60% 60% 55% 50%

(Sursa:Creație proprie)

Principiile de bază în aplicarea consolidării pe paliere privesc:

– consolidările succesive trebuie efectuate începând de la societatea plasată la extremitatea inferioară a lanțului și crescător până la societatea-mamă. Prin lanț se înțelege totalitatea legăturilor liniare care există într-un grup;

– fiecare subconsolidare este efectuată aplicând capitalurilor proprii ale filialei procentul de participare, interes, deținut de societatea din fruntea subgrupului de consolidat.

2.4.2.2 Consolidarea directă

Consolidarea directă constă în consolidarea fiecărei societăți din cadrul grupului direct în societatea-mamă. Acest procedeu se bazează pe utilizarea procentajului de interes deținut de societatea-mamă în celelalte societăți din grup care:

• pentru societățile integrate global, asigură determinarea cotei-părți din capitalurile proprii ce revin intereselor majoritare și celor minoritare;

• pentru societățile integrate proporțional, asigură cumularea conturilor proporțional cu procentul de interes deținut direct sau indirect de către grup și constatarea părții grupului în capitalurile proprii ale societății consolidate;

• pentru societățile puse în echivalență, asigură substituirea valorii contabile a titlurilor cu cota-parte care le este echivalentă din situația netă a societății consolidate.

Etapele ce trebuie parcurse în procedeul consolidării directe sunt:

→ determinarea procentelor de interes ale grupului;

→ cumularea conturilor societăților consolidate;

→ repartizarea capitalurilor proprii și eliminarea titlurilor societății consolidate (în afara societății consolidante);

→ transferarea rezervelor și a rezultatului societății-mamă în rezultatul și rezervele grupului.

Acest procedeu constă în integrarea directă a fiecărei societăți din grup în bilanțul societății-mamă, ordinea în care se cuprind societățile neavând importanță. Consolidarea directă utilizează conturile de rezerve și rezultatul consolidat numai la nivelul grupului. Procentele de interes pe baza cărora se partajează capitalurile proprii sunt procentele deținute de societatea-mamă în filialele care se partajează, în timp ce procentele de interes utilizate pentru partajarea eliminării titlurilor sunt procentele de interes în societatea deținătoare de titluri, nefiind vorba deci de aceleași procente de interes.

Prin consolidarea directă se pot obține mai rapid și cu cheltuieli mai mici, comparativ cu consolidarea pe paliere, informații financiare la nivel de grup. Dezavantajul metodei constă în faptul că nu permite efectuarea unei analize în interiorul grupului, pe subgrupuri, segmente de activitate sau zone geografice, informații necesare gestiunii interne a grupului.

2.5 Particularități privind metodele de consolidare

2.5.1 Metode de consolidare – generalități

Existența mai multor metode de consolidare a conturilor a fost determinată de existența mai multor concepții asupra consolidării, în funcție de tipul de informații care au fost solicitate și de persoanele interesate de informațiile de conturile consolidate. După stabilirea metodelor care se vor aplica, este necesară alegerea procedeului de consolidare, în funcție de complexitatea grupului, de tipul legăturilor dintre societățile cuprinse în perimetrul de consolidare.

Consolidarea conturilor reprezintă un ansamblu de tehnici ce permit elaborarea situațiilor financiare consolidate pentru un grup de societăți ce este tratat precum o singură entitate. Tehnic, consolidarea constă în substituirea valorii titlurilor de participare deținute d societatea consolidantă cu partea din situația netă a societății consolidate, adică rezultatul exercițiului ce corespunde titlurilor deținute. Această substituire se realizează:

• fie prin integrare, în bilanțul societății consolidante, a fiecărui element patrimonial al societății consolidate și în contul de rezultate al societății consolidante a fiecărui element constitutiv al rezultatului societății consolidate;

• fie prin punere în echivalență, adică pe baza valorii echivalente a părții din situația netă și din rezultat, corespunzând proporției de titluri deținute de societatea consolidantă în capitalul societății consolidate.

Din punct de vedere practic, conturile care se integrează în conturile consolidate trebuie să fie elaborate, în principiu, la aceeași dată cu cele ale societății consolidante și să privească aceeași perioadă de gestiune. Dacă data încheierii exercițiului unei societăți cuprinsă în consolidare este anterioară cu mai mult de trei luni datei de închidere a exercițiului de consolidare, conturile consolidate trebuie să fie stabilite pe baza conturilor intermediare.

În practică se cunosc trei metode de consolidare a conturilor, în funcție de controlul exercitat de către societatea consolidantă asupra societăților consolidate și în funcție de legăturile existente între societăți:

→ integrarea globală;

→ integrarea proporțională;

→ punerea în echivalență.

Prin control se înțelege puterea de a dirija politicile financiare și operaționale ale unei societăți, în vederea obținerii de avantaje din desfășurarea activității societății controlate. Astfel:

▫ dacă o societate se află sub control exclusiv al societății consolidante, substituția se efectuează prin integrarea globală a bilanțului și contului de rezultate ale consolidatei în bilanțul și contul de rezultate ale societății dominante, consolidante;

▫ dacă o societate se află sub controlul comun al unui număr redus de acționari, fiind deci o societate multigrup, substituția se efectuează prin integrarea bilanțului și contului de rezultate ale societății consolidate, proporțional cu interesele societății consolidante în aceasta;

▫ dacă societatea consolidată se află sub influență notabilă a societății consolidante, se va utiliza metoda punerii în echivalență.

Directiva a VII-a europeană prezintă în mod special integrarea globală, însă permite în același timp și utilizarea celorlalte două metode. Anumite filiale vor fi puse în echivalență în cazurile particulare când integrarea globală ar falsifica imaginea globală a grupului, și mai ales pentru:

– filiala care exercită o activitate total diferită de cea a grupului (o societate comercială într-un grup bancar, o altă bancă decât cea a grupului într-un grup industrial);

– filiala străină supusă unor restricții severe, compromițând conducerea sa de către societatea-mamă;

– filiala a cărei integrare se dovedește neexecutabilă, informațiile necesare pentru stabilirea conturilor consolidate neputând fi obținute fără cheltuieli exagerate sau la termene normale.

2.5.2 Metoda integrării globale

Integrarea globală, folosită pentru consolidarea societăților controlate exclusiv de societatea-mamă, constă în:

• integrarea în conturile societății consolidante a elementelor bilanțului și ale contului de profit și pierderi ale societății consolidate, după eventuale retratări pentru a le armoniza cu principiile contabile ale grupului. Elementele bilanțului și ale contului de profit și pierderi ale societății consolidate sunt adunate linie cu linie la cele ale societății-mamă;

• eliminarea operațiunilor reciproce, precum și a titlurilor societății consolidate, deținute de societățile din grup, în corelație cu eliminarea proporției de capitaluri proprii deținute în societatea consolidată;

• repartizarea capitalurilor proprii și a rezultatului între societatea consolidantă și minoritari.

În cazul integrării globale apar două rubrici specifice conturilor consolidate:

– rezerve consolidate – reprezintă cota-parte a societății-mamă în rezervele acumulate de la crearea sau de la achiziția societății consolidate;

– interese minoritare – corespund cotei-părți din capitalurile proprii ale societății consolidate care se cuvine acționarilor, alții decât societatea-mamă.

Această metodă se caracterizează prin integrarea globală a bilanțurilor și a conturilor de rezultate ale filialelor la nivelul societății-mamă. Este cazul societăților supuse controlului exclusiv al societății dominante, societate care dirijează politica financiară și operațională a acestora. Acest control exclusiv poate fi de drept sau de fapt, adică se poate manifesta existența unui control exclusiv de fapt, chiar dacă din punct de vedere juridic nu este îndeplinită condiția de majoritate a drepturilor de vot, în baza capitalului deținut. În situațiile în care filialele deținute controlează, la rândul lor, unele subfiliale, procedura de consolidare este puțin mai complexă, iar în cazul unor participații reciproce intervin unele aspecte suplimentare.

Schematic între un grup „M“ și o societate „F“ metoda consolidării integrării globale se prezintă astfel:

Figura nr.2.5

Bilanț consolidat – metoda integrare globală

BILANȚ CONSOLIDAT – INTEGRARE GLOBALĂ

Bilanțuri individuale

(ACTIV) (PASIV)

(Sursa:Creație proprie)

Metoda integrării globale este o metodă de consolidare prevăzută de toate textele contabile care fac referire la consolidare. Din punct de vedere istoric, integrarea globală este prima metodă de consolidare. Integrarea globală, care ilustrează perfect principiul prevalenței realității economice asupra formei sau aparenței juridice, este considerată o metodă de consolidare pin excelență. De fapt, în sistemele de contabilitate anglo-saxonă, termenul ”consolidation” este sinonim cu integrarea globală. În cazul în care o societate este supusă unui control exclusiv de către o societate dominantă, deci politica sa financiară și operațională est dirijată de către o altă societate care obține din aceasta anumite avantaje, se va utiliza metoda integrării globale. Controlul exclusiv rezultă din deținerea directă sau indirectă a majorității drepturilor de vot, adică peste 50%, dar controlul exclusiv poate rezulta în aceeași măsură dintr-un contract sau dintr-o clauză statutară.

2.5.3 Metoda integrării proporționale

Integrarea proporțională este o formă atenuată a integrării globale, deoarece, așa cum sugerează și denumirea acesteia, integrarea conturilor individuale ale societății consolidate este redusă la procentajul de interes deținut de societatea consolidantă. Această viziune privilegiază proprietarii, deoarece se limitează la reprezentarea economică a averii acestora.

Integrarea proporțională, folosită pentru consolidarea societăților controlate în comun, constă în:

◦ integrarea în conturile societății consolidante a cotei-părți corespunzătoare participării sale din valoarea elementelor bilanțului și ale contului de profit și pierderi ale societății consolidate. Fracțiunea acestora, reprezentată de drepturile de vot deținute în capitalurile proprii ale societății consolidate, este adunată linie cu linie la elementele bilanțului și ale contului de profit și pierderi ale societății consolidante;

◦ eliminarea, proporțional, a cote-părți integrate, a operațiunilor reciproce, a rezultatelor interne și a titlurilor deținute de societatea consolidantă;

◦ punerea în evidență a drepturilor grupului în cadrul rezervelor și rezultatelor înregistrate de societatea consolidată.

În urma compensării titlurilor de participare deținute de societatea consolidantă cu fracțiunea corespunzătoare acestora din capitalurile proprii ale societății consolidate, apar rezerve consolidate. Integrarea proporțională a bilanțurilor societăților comunitare de interes se referă la calculul fiecărui post de activ și pasiv al societății consolidate, în funcție de proporția gradului de participare, reprezentată de titlurile de participare deținute, cu mențiunea că operațiile între societățile consolidate au fost eliminate. În ceea ce privește integrarea proporțională a conturilor de rezultat, aceasta se aplică pentru fiecare element de cheltuială și venit a societății consolidate, pe baza fracțiunii corespunzătoare procentului de interes al societății deținătoare de titluri. În acest mod este posibilă punerea in evidență a unei cifre de afaceri realizate de societate-mamă cu terții, fie că aceasta a fost realizată în mod direct sau prin intermediul unei societăți comune de interes, bineînțeles după ce a fost efectuată eliminarea operațiilor de vânzare-cumpărare reciproce.

Integrarea proporțională nu este prevăzută de reglementările contabile din toate țările. De exemplu, textele contabile americane nu prevăd integrarea proporțională, participațiile deținute la entitățile controlate în comun, în care nici un participant nu dispune de majoritatea drepturilor de vot, fiind contabilizate prin metoda punerii în echivalență.

Existența unei înțelegeri contractuale face distincția între participațiile ce presupun control comun și investițiile în entități asociate, în care investitorul are influență semnificativă. Acele activități care nu au la bază o înțelegere contractuală, care să instituie controlul comun, nu sunt asocieri în participație. Indiferent de forma sub care se prezintă înțelegerea contractuală, acesta este, de regulă, realizată în scris și tratează aspecte precum:

– activitatea, durata și obligațiile de raportare ale asocierii în participație;

– numirea consiliului de administrație sau a organului de conducere echivalent al asocierii în participație, precum și drepturile de vot ale asociaților acesteia;

– aporturile de capital ale asociaților;

– împărțirea de către asociați a producției, veniturilor, cheltuielilor sau rezultatelor asocierii în participație.

Înțelegerea contractuală stabilește controlul comun asupra asocierii în participație. Așa cum stipulează IFRS 11, o astfel de cerință dă asigurări că niciunul dintre asociați nu este în măsură să controleze unilateral activitatea. Înțelegerea contractuală identifică un asociat ca administrator sau manager al asocierii în participație. Administratorul nu controlează asocierea în participație, dar acționează în spiritul politicilor financiare și de exploatare care au fost acceptate de asociați, în concordanță cu înțelegerea contractuală. Dacă administratorul are autoritatea de a guverna politicile financiare și de exploatare ale activității economice, atunci el controlează societatea și aceasta este o filială a administratorului, nu o asociere în participație.

Mecanismul de integrare proporțională a bilanțului presupune:

▪ cumularea elementelor bilanțiere ale societății consolidante cu cota-parte a elementelor bilanțiere ale societății consolidate, conform procentului de interes deținut de societatea consolidantă;

▪ eliminarea conturilor reciproce între cele două societăți;

▪ determinarea rezervelor consolidate și a rezultatului consolidat;

▪ eliminarea titlurilor societății consolidate, deținute de societatea consolidantă, reducând cu aceeași valoare și capitalurile proprii consolidate;

▪ stabilirea bilanțului consolidat.

Eliminarea titlurilor generează apariția rubricilor specifice conturilor consolidate: rezerve consolidate, rezultat consolidat și diferențe de achiziție (fond comercial). Spre deosebire de integrarea globală, integrarea proporțională nu evidențiază interesele minoritare, deoarece activele, pasivele, cheltuielile și veniturile societății consolidate sunt cumulate numai pentru partea ce revine societății-mamă, fiind exclusă partea ce revine celorlalți asociați sau acționari.

Figura nr. 2.6

Bilanț consolidat – metoda integrării proporționale

BILANȚ CONSOLIDAT – INTEGRARE PROPORȚIONALĂ

Bilanțuri individuale

Societatea mamă „M“ Bilanț consolidat

FILIALA F

(Sursa:Creație proprie)

Această metodă se aplică societăților exploatate în comun și deci al căror control este împărțit împreună cu un număr limitat de acționari sau asociați. Viziunea aceasta, destul de redusă, privilegiază proprietarii, deoarece se limitează la reprezentarea economică a patrimoniului lor, concept cunoscut în literatura de specialitate drept ”conceptul de proprietate”. Se poate spune că această metodă, deconectând valoarea participațiilor deținute de puterea reală exercitată, este destul de înșelătoare. Astfel, consolidând societăți asupra cărora societatea consolidantă nu dispune deloc de putere prin controlul pe care-l exercită, poate avea ca rezultat publicarea unor imagini artificiale a acestei puteri, de fapt fără putere.

Metoda integrării proporționale se aplică în cazul intereselor în asocierile în participație:

– asocieri în participație ( a joint venture) este un acord contractual în virtutea căruia două sau mai multe părți convin să exercite o activitate economică plasată sub un control comun (concomitent);

– consolidarea prin metoda integrării proporționale, în cazul asocierii în participație, este, în contextul aplicării IFRS 11, prelucrarea de referință. Diferența față de metoda integrării globale se referă la faptul că valorile din situațiile financiare ale asocierii în participație sunt luate la nivelul proratei participației antreprenorului.

Integrarea proporțională presupune parcurgerea acelorași etape de lucru utilizate și în cazul metodei de consolidare prin integrare globală. Similar cazului integrării globale, pierderile interne sunt eliminate doar atunci când ele nu reprezintă o pierdere definitivă de valoare, ci sunt datorate utilizării unor prețuri de transfer care se abat semnificativ de la valorile de piață. În privința eliminării participației asociatului în entitatea aflată sub control conjunctiv, operația este mai simplă decât în cazul integrării globale, deoarece cumularea elementelor din situațiile financiare este limitată la partea asociatului în activele și datoriile asocierii în participație și, ca atare, nu trebuie să mai fie puse în evidență interesele minoritare.

După părerea unor autori, în practică uneori se face confuzie între asocierile în participație și parteneriate. Un parteneriat este o formă juridică a unei organizații, iar derularea unei activități în parteneriat nu înseamnă neapărat că activitatea are atribut de asociere. Numai dacă elementele convenite între parteneri determină un control comun asupra activității, există probabilitatea să fie vorba despre o asociere în participație.

O alternativă la aplicarea metodei de consolidare prin integrare proporțională, în cazul recunoașterii participației unui asociat într-o entitate controlată în comun, este folosirea metodei punerii în echivalență. De reținut este însă faptul că IFRS 11 nu recomandă folosirea metodei punerii în echivalență, deoarece consolidarea proporțională reflectă mai bine fondul și realitatea economică a participațiilor unui asociat într-o entitate controlată în comun, adică controlul asupra părții asociatului din beneficiile economice viitoare. Totuși, IFRS 11 permite utilizarea metodei punerii în echivalență ca tratament alternativ când se recunosc interese într-o entitate controlată în comun.

2.5.4 Metoda punerii în echivalență

Dacă o societate se află sub influența notabilă a altei societăți din grup, fiind o societate asociată grupului, consolidarea se va realiza prin punerea în echivalență, metodă care constă în a substitui, la valoarea contabilă, titlurile deținute de societatea dominantă, cu valoarea care le corespunde din situația netă a societății consolidate.

Influența notabilă asupra gestiunii și politicii financiare a unei societăți se presupune că există atunci când o societate dispune direct sau indirect de o fracțiune cel puțin egală cu 20% din drepturile de vot ale acelei societăți. Deținerea a 20% din drepturile de vot constituie doar prezumția influenței notabile, pentru a și exista, fiind necesară manifestarea efectivă a puterii prin participarea la luarea deciziilor.

O entitate își pierde influența semnificativă asupra unei entități în care s-a investit, atunci când își pierde capacitatea de a participa la deciziile privind politicile financiare și operaționale ale entității respective. Pierderea influenței semnificative poate apărea simultan sau nu cu o modificare în termeni absoluți sau relativi ai proprietății. Ea poate apărea, spre exemplu, atunci când o entitate asociată devine obiectul de control al statului, justiției, administratorului sau unui organism de reglementare. De asemenea, ea poate să apară ca rezultat al unui acord contractual.

Metoda punerii în echivalență poate fi aplicată și în cazul în care structura conturilor societăților aflate sub control exclusiv sau comun face imposibilă aplicarea metodelor de consolidare globală sau proporțională. Punerea în echivalență folosită pentru consolidarea conturilor societăților în care societatea consolidantă exercită o influență semnificativă sau deține investiții strategice, constă în substituirea costului de achiziție al titlurilor deținute de societatea consolidantă, cu cota-parte a capitalurilor proprii ale societății consolidate și evidențierea deținerii grupului în rezervele și rezultatele înregistrate de societatea consolidată.

În literatura de specialitate, punerea în echivalență face obiectul a două definiri, antrenând și două modalități diferite de înregistrări:

– metoda de substituție, prin care se substituie titlurile din bilanțul societății dominante, la nivelul costului de achiziție, cu cota-parte din capitalurile proprii (ce cuprind și rezultatul) ale societății emitente, care-i revin societății dominante. Diferența dintre cota-parte din capitalurile proprii și costul de achiziție al titlurilor este reflectată în rezervele și rezultatul consolidate;

– metoda de echilibrare, care constă în cumularea, la valoarea titlurilor reflectate în bilanțul societății dominante la cost de achiziție, a eventualei părți din profitul nedistribuit ce revine dominantei sau diminuarea valorii titlurilor cu eventuala parte din pierdere ce revine dominantei, precum și diminuarea cu partea din rezultat distribuit societății dominante.

În ambele metode, cota-parte din rezultatul exercițiului societății puse în echivalență este menționată pe o linie separată a contului de rezultate. Indiferent de metoda utilizată, rezultatul, valoarea reestimată a titlurilor de participare deținute în societatea consolidată, este același. Spre deosebire de metodele de consolidare precedente, aceasta nu presupune cumulul bilanțurilor și conturilor de profit și pierdere.

Metoda punerii în echivalență are în vedere parcurgerea unui număr mic de etape decât integrarea globală și integrarea proporțională, presupunând ca nivelul inițial al costului la care este recunoscută participația să fie ajustat la sfârșitul fiecărui exercițiu financiar, în funcție de modificările survenite în capitalurile proprii post-achiziție ale întreprinderii asociate.

În ceea ce privește bilanțul, punerea în echivalență constă în substituirea directă a valorii contabile a titlurilor deținute cu suma părții cu care acestea sunt echivalente în capitalurile proprii ale societății emitente. Punerea în echivalență constă deci în corectarea valorii titlurilor în bilanțul societății deținătoare, corecție care ține cont de partea acesteia din urmă în capitalurile proprii ale societății asociate, la data achiziției și în rezultatele ulterioare.

În bilanțul consolidat pe baza punerii în echivalență, titlurile deținute de societatea-mamă sunt reevaluate pe baza valorilor care figurează în bilanțul societății consolidate, beneficiile acumulate de către societatea-mamă în societatea consolidată apărând prezentate in contraparte.

Principalele etape care au loc în vederea punerii în echivalență a bilanțului sunt:

a) înlocuirea, în activul societății consolidante, a valorii contabile a titlurilor de participare deținute în societatea consolidată, cu partea ce-i revine societății consolidante din capitalurile proprii ale societății consolidate prin punerea în echivalență;

b) în contrapartidă, diferența dintre partea cuvenită din capitalul și rezervele societății puse în echivalență, în raport cu valoarea contabilă a titlurilor, este trecută asupra rezervelor consolidate, iar partea societății consolidante din rezultatul societății puse în echivalență este reflectată cu ajutorul rezultatului consolidat.

Prin utilizarea acestei metode, la nivelul bilanțului consolidat sunt evidențiate următoarele posturi particulare: titluri puse în echivalență, diferențe de achiziție, rezerve consolidate, rezultatul consolidat.

Punerea în echivalență a contului de rezultate constă în parcurgerea etapelor următoare:

a) la rezultatele societății consolidante se adaugă partea cuvenită acesteia din rezultatele societății consolidate;

b) rezultatul consolidat va fi defalcat în rezultatul societății consolidante și partea din rezultatul societății consolidate ce revine consolidantei.

În contul de profit și pierdere consolidat, partea ce revine societății consolidante din rezultatul societății consolidate este evidențiată în rubrica ”Cota-parte din rezultatul societăților puse în echivalență”.

Această metodă este contestată, deoarece se referă la capitalurile proprii ale societății consolidate și nu la componentele situațiilor sale financiare, active și datorii. S-ar putea aprecia că este vorba de o reevaluare a titlurilor pe baza consolidării și într-o optică de consolidare. Deoarece punerea în echivalență constă în evaluarea sau reevaluare titlurilor de participare, ea răspunde, în special, preocupărilor proprietarului acționar. De aceea, comunitatea financiară internațională consideră punerea în echivalență mai degrabă o metodă de evaluare, decât o metodă de consolidare, acesta fiind utilizată în unele țări și la nivelul conturilor individuale. Putem considera că punerea în echivalență este un ”rezumat” al integrării globale. În timp ce integrarea globală oferă o detaliere patrimonială a participațiilor, punerea în echivalență se limitează la a arăta cota-parte din capitalurile proprii și din rezultatul societății consolidate – filiala ce revine societății consolidante. Metoda răspunde în special preocupărilor proprietarilor acționari, deoarece ea constă în evaluarea și reevaluarea titlurilor de participație. La baza metodei stă un concept financiar (parent company concept) care privilegiază puternic acționarii societății consolidante. Elementele situațiilor financiare ale întreprinderii asociate, sau ale asocierii în participație, nu sunt cumulate cu cele ale societății care deține participația. Se justifică astfel faptul că punerea în echivalență nu este o metodă propriu-zisă de consolidare, ci mai degrabă una de evaluare.

The eguity method este o metodă de contabilizare (după cei mai mulți specialiști, o metodă de evaluare) conform căreia participația este înregistrată inițial la nivelul costului și este ajustată ulterior, pentru a ține cont de schimbările ce apar în urma achiziției cote-părți a investitorului în activul net al întreprinderii deținute.

Situația metodelor de consolidare se prezintă, în principiu, astfel:

Figura nr. 2.7

Situația metodelor de consolidare

(Sursa:Creație proprie)

Concluzii, comentarii, observații

Dezvoltarea externă prin constituirea de noi societăți sau prin preluarea controlului asupra unor societăți deja existente stă la baza apariției grupurilor de societăți. Consolidarea conturilor are ca scop exprimarea situației și a rezultatelor unei societăți numită ”societate-mamă”, ținând cont de legăturile financiare și economice ale acesteia cu alte societăți.

Datorită conturilor consolidate se poate evidenția mai bine volumul cifrei de afaceri realizată de întregul grup, același lucru fiind valabil și pentru rezultate, deoarece conturile consolidate prezintă cota-parte a rezultatelor fiecărei întreprinderi care este atribuită grupului, fiind distribuită sau menținută la rezerve.

Este necesar să se realizeze o delimitare evidentă între ansamblu de consolidat și grup, sau între perimetrul grupului și perimetrul consolidării. Între cele două noțiuni există un raport parte la întreg, deoarece, nu toate societățile care aparțin unui grup sunt cuprinse în perimetrul consolidării. Motivele excluderii anumitor societăți din perimetrul consolidării sunt multiple: limitări aspre pe termen lung asupra activelor sau managementului unei societăți aparținând grupului, caracterul neînsemnat al unor societăți din grup, cheltuieli sau amânări nejustificate pentru obținerea informațiilor necesare consolidării, conformația distinctă a activității unei întreprinderi din grup în raport cu activitatea grupului. Aplicarea acestor excluderi în practică depinde de prevederile reglementărilor în vigoare, reglementări pe care societatea-mamă a grupului în cauză trebuie să le respecte la întocmirea situațiilor financiare consolidate.

Consolidarea este un procedeu care permite prezentarea unică a conturilor unui ansamblu de societăți, independente – din punct de vedere juridic, legate însă financiar sau depinzând de un centru de decizie comun. Consolidarea permite prezentarea situațiilor financiare, a bilanțului contabil și rezultatelor ansamblului de societăți, ca și când ar fi cazul unei singure întreprinderi.

A consolida înseamnă a substitui totalul titlurilor de participare care se află în bilanțul unei întreprinderi, cu partea din capitalurile proprii ale societății emițătoare, deținută de întreprinderea consolidantă, inclusiv cu cota-parte din rezultatul exercițiului financiar care corespunde acestor titluri.

Influența semnificativă asupra gestiunii și politicii financiare a unei societăți presupune deținerea directă sau indirectă a unei cote părți de cel puțin 20% din drepturile de vot ale acelei societăți. Influența semnificativă constă într-o simplă participare pe termen lung la luarea deciziilor, fără însă a avea posibilitatea controlării acestor decizii. Deținerea a 20% din drepturile de vot ale unei societăți constituie numai prezumția existenței unei influențe semnificative, prezumție ce se confirmă sau nu, prin existența unei reprezentări în conducerea societății, participarea la luarea deciziilor strategice.

Societățile asupra cărora societatea-mamă exercită o influență semnificativă sunt în general calificate drept societăți asociate grupului.

În situațiile financiare consolidate trebuie făcute următoarele recomandări:

natura raportului între societatea-mamă și o filială, în care societatea-mamă nu deține direct sau indirect, prin filiale, mai mult de jumătate din numărul voturilor;

cauza pentru care deținerea în proprietate, indirect sau direct, prin filiale, a mai mult de jumătate din numărul de voturi sau din numărul posibil de voturi al unei entități în care se investește, nu constituie control;

data de raportare a situațiilor financiare ale unei sucursale, atunci când aceste situații financiare sunt întrebuințate la întocmirea situațiilor financiare consolidate, și care sunt întocmite la o dată de raportare sau la o perioadă diferite de cele ale societății-mamă, și motivul pentru utilizarea unei perioade sau data de raportare diferită;

natura și expunerea oricărei restricții semnificative asupra capacității sucursalelor de a transfera fonduri societății-mamă, sub forma dividendelor în numerar sau de a rambursa împrumuturi și avansuri.

Când se întocmesc situații financiare individuale pentru o societate-mamă care optează să nu întocmească situații financiare consolidate, acele situații financiare individuale vor prezenta:

faptul că situațiile financiare sunt situații financiare individuale; că a fost uzitată excepția de la consolidare; numele și țara de înregistrare sau reședința entității ale cărei situații financiare consolidate, care sunt în conformitate cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară, au fost întocmite pentru circulație publică; și adresa de la care se pot obține acele situații financiare consolidate.

un sumar cu investițiile semnificative în filiale, entități controlate în comun și entități asociate, inclusiv numele, țara de înregistrare sau reședința, proporția participării la capitalurile proprii și, dacă există diferențe, proporția numărului de voturi deținute; și

o descriere a metodei folosite pentru a contabiliza investițiile enumerate la punctul anterior.

CAPITOLUL 3 – FUNDAMENTĂRI CONCEPTUALE PRIVIND ÎNTOCMIREA ȘI PREZENTAREA SITUAȚIILOR FINANCIARE CONSOLIDATE

3.1 Necesitatea și obiectivele situațiilor financiare consolidate

3.1.1 Necesitatea situațiilor financiare consolidate

Funcția primordială a situațiilor financiare este aceea de a furniza informații care să asigure o imagine fidelă asupra poziției financiare, performanțelor și modificărilor poziției financiare ale entității raportoare în vederea utilizării acestor informații de către diferitele categorii de destinatari interni și externi. Societățile componente ale unui grup, având personalitate juridică distinctă, elaborează fiecare situații financiare individuale în baza reglementărilor legale. Independența juridică a societăților grupului este însă eclipsată de dependența economică a acestora față de societatea-mamă, care exercită în multe cazuri o influență decisivă asupra conducerii și afacerilor societăților grupului.

Utilizatorii situațiilor financiare ale unei societăți-mamă sunt de obicei preocupați și trebuie informați de situația financiară, rezultatul exercițiului și schimbările în situația financiară a grupului luat ca întreg. Această necesitate este satisfăcută de situațiile financiare consolidate, care prezintă informații financiare despre grup ca unică întreprindere. Situațiile financiare consolidate includ toate întreprinderile controlate de societatea-mamă, altele decât filialele excluse de la consolidare. Se presupune că există control dacă societatea-mamă deține direct sau indirect, prin filiale, mai mult decât jumătate din numărul de voturi ale unei întreprinderi. Există de asemenea control, chiar dacă societatea-mamă deține jumătate sau mai puțin de jumătate din voturi dacă:

◦ există un acord încheiat cu alți investitori, astfel încât împreună să dețină mai mult de jumătate din drepturile de vot;

◦ se stabilește prin lege sau contract că are autoritate să conducă politicile financiare și operaționale ale întreprinderii;

◦ are autoritatea să numească sau să înlocuiască majoritatea membrilor organului de conducere al întreprinderii;

◦ are autoritatea de a transmite majoritatea voturilor în adunările generale sau în deciziile organelor de conducere.

Referitor la relevanța informațiilor contabile, este pusă sub semnul întrebării capacitatea situațiilor financiare individuale ale societății-mamă de a reflecta puterea sa economică reală. Pe de-o parte investițiile în societățile controlate sunt raportate doar prin intermediul postului bilanțier ”Titluri de participare” la valoarea lor istorică (cost de achiziție), ajustată după caz, ca urmare a unor deprecieri. Pe de altă parte însă, societatea-mamă, în derularea activităților sale, controlează activele și datoriile societăților fiice, iar acest control joacă un rol esențial în determinarea rezultatelor prezente și viitoare ale acesteia.

Muller V.O. în lucrarea sa intitulată ”Dezvoltări și aprofundări privind situațiile financiare consolidate” referitor la necesitatea situațiilor financiare consolidate, precizează că: ” funcția de informare a situațiilor financiare individuale ale societății-mamă este îngrădită în ceea ce privește capacitatea lor de a reflecta fidel performanțele societății-mamă și ale grupului. Rezultatul acesteia depinde în mare măsură de dividendele primite de la filiale în cursul exercițiului. Însă, aceste dividende corespund, de regulă, profitului obținut în exercițiile precedente de filiale, parțial și ca urmare a transferurilor intragrup. Pe de altă parte, profitul filialelor nerepartizat la dividende precum și pierderile acestora nu sunt reflectate în situațiile financiare ale societății-mamă. Și în acest caz se desprinde concluzia că furnizarea unor situații financiare la nivel de grup, în care să fie consolidate veniturile și cheltuielile tuturor societăților grupului după eliminarea tranzacțiilor intragrup, ar avea o relevanță superioară, compensând capacitatea limitată de informare a situațiilor financiare individuale ale societății-mamă.”

3.1.2 Obiectivele situațiilor financiare consolidate

Obiectivul situațiilor financiare consolidate este acela de a oferi o reprezentare financiară structurată referitoare la poziția financiară și tranzacțiile realizate de grup. Altfel spus, situațiile financiare consolidate trebuie să furnizeze o informare despre poziția financiară, performanțele și fluxurile de trezorerie ale unei întreprinderi, informare care să fie utilă unei game largi de utilizatori, în luarea deciziilor lor economice.

Elementele care trebuie prezentate în situațiile financiare consolidate cu scop general se stabilesc apelându-se la raționamentul profesional, ținând cont de anumiți factori cum ar fi: semnificația informațiilor, dacă acestea trebuie prezentate separat fie în bilanț, fie în contul de profit și pierdere, sau în notele explicative la situațiile financiare.

Situațiile financiare oferă informații despre active, datorii, capitalul propriu, venituri și cheltuieli, inclusiv câștigurile și pierderile înregistrate, cât și despre fluxurile de numerar ale întreprinderii.

Grupul de societăți, prin documentele sale de sinteză consolidate, trebuie să furnizeze o informație contabilă care să corespundă din toate punctele de vedere caracteristicilor calitative ale acesteia. Astfel, conturile consolidate cuprind: documente obligatorii – bilanț consolidat, cont de rezultate consolidat, anexa consolidată, raportul de gestiune al grupului, și documente recomandate a fi publicate – tabloul de finanțare consolidat, tablou de variație a trezoreriei, tablou de variație a capitalurilor proprii, raportul auditorului. Conturile consolidate formează un tot unitar indisociabil și sunt, în general, prezentate într-o formă mai sintetică decât conturile individuale. Anexa, denumită Note explicative, prin sistematizările realizate numeroaselor informații și situații prezentate, ușurează înțelegerea lor. Depășind cadrul constrângerilor legale și al reglementărilor în domeniu ce privesc conturile anuale, conturile consolidate devin un adevărat mijloc de comunicare. Acest tip de informare, în care primează pertinența informației furnizate față de formalismul contabil, este în prezent marcat puternic de două tendințe pe plan mondial:

→ voința de a se utiliza o referință internațională, în general IFRS 3, privind contabilitatea combinațiilor de întreprinderi, ce permite realizarea unor documente de sinteză comparabile pe plan internațional, dar bineînțeles cu respectarea normelor naționale;

→ voința promovării unui limbaj și a unei informări omogene, conform nevoilor marilor piețe financiare.

Grupurile au o mare liberate în prezentarea conturilor lor, sub rezerva reflectării imaginii fidele. În cazul conturilor consolidate, nu se mai impun prevederile precise cerute de drept și de fiscalitate, deoarece obiectivul primordial este de a stabili și prezenta imaginea financiară și economică a grupului. Regulile ce trebuie avute în vedere la întocmire privesc: prezentarea conturilor consolidate sub formă comparativă și realizarea unei corespondențe între informațiile realizate de diferite documente. Directiva a VII-a recomandă întocmirea conturilor consolidate la aceleași date ca și conturile anuale ale societății dominante și precizează informațiile minimale pe care trebuie să le cuprindă.

Obiectivul consolidării este de a prezenta poziția financiară, performanțele și evoluția poziției financiare referitoare la entitățile cuprinse în cadrul grupului de societăți, ca și cum ar fi vorba de o singură entitate. Obiectivele situațiilor financiare pot fi redate în figura de mai jos:

Figura nr. 3.1

Obiectivele situațiilor financiare

(Sursa: Ghizari E., Auditul situațiilor financiare în entitățile economice, București, RA Monitorul Oficial, 2006)

Obiectivul situațiilor financiare consolidate este acela de a oferi o reprezentare financiară structurată cu privire la poziția financiară și tranzacțiile realizate de grup. Astfel, informațiile din situațiile financiare consolidate trebuie să vizeze:

• activele controlate de grup, adică resursele generatoare de fluxuri de trezorerie viitoare;

• datoriile grupului, adică pasivele externe care trebuie să se găsească la originea plăților;

• capitalurile proprii, ca interes rezidual al proprietarilor în activele controlate de grup, inclusiv interesele minoritare;

• rezultatul grupului și performanța sa economică, redate prin reflectarea evoluției capitalurilor proprii;

• fluxurile de trezorerie trecute, care se pot constitui în bază pentru determinarea fluxurilor de trezorerie viitoare.

Pe baza acestor date, utilizatorii informațiilor financiare vor fi în măsură să aprecieze capacitatea grupului de societăți de a plăti dividende, dobânzi, rate și la modul general, de a-și onora datoriile la scadențele prevăzute.

3.2 Componența situațiilor financiare consolidate

Situațiile financiare trebuie identificate și separate în mod clar atât în întregul lor, cât și pe fiecare componentă în parte, de alte informații prezentate în raportul anual sau alt document, chiar dacă acestea sunt folositoare utilizatorilor, însă nu fac obiectul standardelor.

Situațiile financiare consolidate cuprind: bilanțul consolidat, contul de profit și pierdere consolidat și anexele la acestea. Ele formează un tot și sunt prezentate comparativ pe două exerciții financiare: precedent și curent.

Se recomandă prezentarea acestor documente însoțite de:

• o situație care să reflecte toate modificările capitalului propriu, precum și acelea provenind din tranzacții de capital cu proprietarii și distribuiri de capital către proprietari;

• situația rezultatelor globale;

• situația fluxurilor de numerar sau tabloul de finanțare;

• notele explicative.

Cea mai semnificativă modificare adusă de IAS 1 o constituie prezentarea performanțelor entității cu ajutorul situației rezultatelor globale. Standardul anticipează ca alternativă posibilitatea prezentării performanțelor entității prin două modalități:

– un cont separat de profit și pierdere;

– situație a altor rezultate globale.

Situațiile financiare trebuie prezentate cel puțin anual. În situația în care, din motive excepționale, situațiile financiare anuale sunt prezentate pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de un an, conducerea trebuie să prezinte în plus față de perioada acoperită de situațiile financiare atât motivația folosirii unei perioade diferite de un an, cât și faptul că sumele aferente elementelor similare din contul de profit și pierdere, din situația modificărilor capitalului propriu, din tabloul fluxurilor de numerar și din notele corespunzătoare, nu sunt comparabile.

Utilitatea situațiilor financiare este afectată dacă acestea nu sunt puse la dispoziția utilizatorului într-o perioadă rezonabilă de timp după data bilanțului.

3.2.1 Particularități privind bilanțului consolidat

În mod tradițional poziția financiară a unei entități își găsește reprezentarea prin intermediul bilanțului, care este redenumit în ultima versiune a IAS 1 situația poziției financiare. IASB consideră că noua denumire reflectă mai bine funcția acestei situații și este conformă cu terminologia adoptată în Cadrul de întocmire și prezentare a situațiilor financiare. IASB argumentează alegerea schimbării titlului și prin faptul că este de părere că titlul de bilanț exprimă doar simplul fapt că partida dublă se înfăptuiește, fără a identifica în vreun fel conținutul sau scopul acestei situații. Cu toate acestea, având în vedere tradiția îndelungată cu privire la titulatura componentelor setului de situații financiare, IAS 1 revizuit permite entităților utilizarea altor denumiri pentru componentele setului de situații financiare, acordând timp entităților pentru o implementare graduală a modificărilor până când noile denumiri vor deveni familiare pentru utilizatori.

Aspectele esențiale ce țin de modul de prezentare a bilanțului se referă a format, clasificarea activelor și datoriilor, ordinea de prezentare a activelor, datoriilor și capitalului propriu. Referențialul internațional nu face distincție între bilanțul individual și bilanțul consolidat și nu impune varianta de prezentare orizontală sau verticală a acestuia. Mai amplu răspândită în zilele noastre este varianta de prezentare verticală sub formă de listă, aceasta sugerând o îndrumare mai intensă spre investitori, acționari, evidențiind poziția financiară netă a entității.

Conform IAS 1, structura și conținutul bilanțului trebuie să realizeze distincția dintre elementele curente și cele non-curente. Fiecare grup care aplică referențialul internațional trebuie să decidă, în funcție de natura activității pe care o desfășoară, dacă este util sau nu să efectueze distincția dintre elementele curente și non-curente ale bilanțului său, atât pentru active cât și pentru datorii. Atunci când o astfel de distincție nu este efectuată, activele și datoriile sunt clasificate, în principiu, în funcție de lichiditatea, respectiv exigibilitatea lor. Standardul permite și o structură mixtă de prezentare, utilizând o prezentare clasificată numai pentru anumite elemente și o prezentare neclasificată pe baza lichidității pentru alte elemente, cu condiția ca informațiile să fie relevante. Necesitatea acestei prezentări mixte poate interveni în special în cazul entităților ce desfășoară operațiuni diverse, fiind avute în vedere aici grupurile care în componența lor au atât societăți de profil comercial și de producție, cât și instituții financiare. Totuși o prezentare mixtă poate fi destul de complicată, diminuând comparabilitatea și inteligibilitatea informațiilor conținute.

Directivele contabile europene (directiva a IV-a și Directiva a VII-a) oferă două posibilități de clasificare a structurilor bilanțului unei entități, indiferent că ea este individuală sau de grup. Activele sunt clasificate în active fixe și active circulante, iar datoriile sunt clasificate în datorii pe termen scurt și datorii pe termen lung. Această clasificare este una mixtă. Prin directiva de modernizare a directivelor contabile a fost implementată și varianta clasificării activelor și datoriilor pe baza distincției curent/non-curent, eliminându-se astfel o incompatibilitate cu referențialul internațional.

Referitor la ordinea de prezentare a structurilor în bilanț, din lista minimală a elementelor, precum și din situațiile financiare consolidate ilustrative prezentate în ghidul de implementare IAS 1, se observă prezentarea elementelor în bilanțul consolidat în ordinea active, capital propriu și datorii. Directiva a IV-a la care face referire și Directiva a VII-a, prezintă activele într-o ordine crescătoare a lichidității. În ceea ce privește ordinea de prezentare a datoriilor și a capitalului propriu, aceasta diferă în funcție de cele două formate de prezentare:

în varianta orizontală se începe cu capitalul propriu și se continuă cu datoriile care trebuie fragmentate în datorii pe termen scurt și datorii pe termen lung;

în varianta verticală datoriile și capitalul propriu sunt ordonate în sensul descrescător al exigibilității lor, începând cu datoriile pe termen scurt, continuând cu datoriile pe termen lung și încheind cu capitalul propriu.

3.2.2 Contul de profit și pierdere consolidat

Conform IAS 1, contul de profit și pierdere trebuie să conțină cel puțin următoarele elemente:

veniturile;

cheltuielile financiare;

cota-parte în rezultatul întreprinderilor asociate și al asociațiilor în participație puse în echivalență;

câștigul sau pierderea înaintea impozitării constat(ă) cu ocazia vânzării activelor sau decontării datoriilor aferente activităților abandonate;

impozitul asupra beneficiilor;

câștigul sau pierderea după impozitare, constat(ă) la activitățile abandonate;

rezultatul exercițiului.

Întreprinderile trebuie să prezinte fie în contul de profit și pierdere, fie în notele la acesta o analiză a cheltuielilor, utilizând o clasificare bazată fie pe natura cheltuielilor, fie pe funcția lor în cadrul întreprinderii.

Elementele sunt în continuare subclasificate pentru a evidenția sfera componentelor rezultatelor financiare care pot diferi în ceea ce privește stabilitatea, potențialul de câștig sau pierdere și previzibilitatea. Aceste informații sunt clasificate fie după natura cheltuielilor și nu sunt realocate pe diferitele funcții ale întreprinderii, fie după funcția cheltuielilor ca parte a costului imobilizărilor, distribuției sau activităților administrative. Clasificarea după funcții a cheltuielilor poate să prezinte pentru destinatarii conturilor mai mult interes decât clasificarea după natură, oferindu-le informații mai relevante, dar implică, uneori, alegeri arbitrare în repartizarea cheltuielilor. În aplicarea ei, judecata profesională joacă un rol important.

Alegerea modelului de analiză depinde atât de factori istorici sau legați de sectorul de activitate, cât și de natura organizației. Ambele metode permit furnizarea de informații despre modul în care cheltuielile variază în funcție de nivelul vânzărilor sau producției exercițiului. Luând în considerare faptul că fiecare dintre ele este favorabilă în contextul diferitelor tipuri de întreprinderi, IAS 1 solicită o alegere pe criteriul variantei care prezintă cel mai sincer elementele performanțelor grupului. Problematica prezentării performanțelor grupului de societăți gravitează în jurul a două coordonate și anume: metoda de clasificare a cheltuielilor și modul de prezentare a elementelor rezultatului global recunoscute direct în capitalul propriu, fie într-o situație distinctă.

În ceea ce privește Directiva a VII-a europeană, privitor la formatul de prezentare a contului de profit și pierdere consolidat, aceasta face trimitere la textul Directivei a IV-a privind conturile anuale. Aceasta menționează ambele variante de format pentru contul de profit și pierdere în funcție de modelul de clasificare al cheltuielilor. Reglementarea contabilă românească (Ordinul 1802/2014) prevede numai varianta clasificării cheltuielilor după natură.

Pe lângă informațiile prezentate anterior, majoritatea grupurilor publică, pe ultima linie a contului de profit și pierdere, rezultatul pe acțiune. Rezultatul pe acțiune îmbracă două forme:

rezultatul pe acțiune de bază;

rezultatul pe acțiune diluat.

Rezultatul pe acțiune este unul dintre indicatorii cu cea mai mare vechime și cei mai des utilizați și menționați în analizele financiare întocmite pentru situațiile financiare ale întreprinderilor, cu precădere anglo-saxone. Până spre sfârșitul anilor `60, utilizarea cestui indicator era deja generalizată și se agrease o metodă de calcul al rezultatului pe acțiune ce îndeplinea cerințele de consistență și compatibilitate, metodă care a fost treptat preluată de toate organismele de reglementare și normalizare contabilă, inclusiv de IASB, care în ianuarie 1997, aproba și publica IAS 33 ”Rezultatul pe acțiune”. IAS 33 a fost elaborat de IASB în strânsă legătură cu organismul american de normalizare contabilă FASB. FASB a emis standardul FAS 128 ”Rezultatul pe acțiune” care se aplică întreprinderilor ce activează în zona piețelor financiare. Majoritatea informațiilor cu privire la calculul, prezentarea și publicarea indicatorului ”rezultat pe acțiune” prevăzute de IAS 33 sunt comparabile cu cele stipulate în standardul FAS 128. IASB și-a propus să uniformizeze modalitatea de calcul al rezultatului pe acțiune. Există în schimb și anumite diferențieri între cele două standarde, cea mai importantă constând în faptul că FAS 128 solicită atât pentru calculul rezultatului pe acțiune de bază cât și pentru cel al rezultatului diluat să fie publicate mărimile relative la diferitele componente ale rezultatului, în timp ce IAS 33 nu solicită decât publicarea rezultatului pe acțiune pentru rezultatul net.

Modalitatea de prezentare a altor elemente ale rezultatului global (elemente ale performanței care sunt înregistrate direct în capitalul propriu al entității, fără a trece prin contul de profit și pierdere) reprezintă una dintre cele mai disputate teme din literatura d specialitate legate de prezentarea performanțelor. În esență sunt identificabile două variante și anume:

– prezentarea altor elemente ale rezultatului global în continuarea elementelor contului de profit și pierdere în cadrul situației rezultatului global;

– prezentarea altor elemente ale rezultatului global în cadrul unei situații separate de contul de profit și pierdere.

Aceste variante se regăsesc în versiunea revizuită a IAS 1 din anul 2007. În consecință, performanțele globale ale unei entități pot fi prezentate fie într-o singură situație, fie în două situații. IASB, încă din proiectul de expunere al IAS 1, și-a arătat preferința pentru o singură situație, dar unii membrii constitutivi și-au manifestat opoziția, pe motiv că s-ar pune accentul prea mult pe mărimea aflată la baza acestei situații și anume rezultatul global.

În textul Directivelor contabile nu se regăsește în mod explicit discutată tema prezentării în situații financiare a acelor elemente ale rezultatului global recunoscute direct în capitalul propriu. Odată cu adoptarea de către UE a directivei privind valoarea justă în anul 2001, care modifică directivele a IV-a și a VII-a, a fost posibilă includerea acelor elemente de rezultat și provenite din evaluarea instrumentelor financiare, direct în capitalul propriu. Acele entități care aplică prevederile acestei directive trebuie să prezinte în notele la situațiile financiare consolidate acele valori transferate direct în capitalul propriu în rezervele de valoare justă. În afara acestor elemente de rezultat, recunoscute direct în capitalul propriu, rămân în principiu doar diferențele rezultate în urma reevaluării imobilizărilor corporale, în măsura în care statele membre permit sau impun asemenea reevaluări.

Prin intermediul directivei de modernizare din anul 2003, statelor membre UE le este permis a solicita grupurilor de societăți ca, în locul contului de profit și pierdere consolidat să prezinte o situație consolidată a performanțelor sau a rezultatelor, cu condiția ca informațiile furnizate să fie cel puțin echivalente cu cele prevăzute pentru contul de profit și pierdere. Această precizare oferă posibilitatea înlocuirii contului de profit și pierdere cu situația rezultatelor globale, care ar încorpora atât elementele contului de profit și pierdere, cât și celelalte elemente ale rezultatului global, recunoscute direct în capitalul propriu.

3.2.3 Tabloul fluxurilor de trezorerie consolidat

Tabloul fluxurilor de trezorerie prezintă fluxurile de încasări și plăți din cursul perioadei. El arată originea lichidităților și cum au fost acestea cheltuite, explicând cauzele variației lor. Formatul acestui tablou, în referențialul contabil internațional, are la bază standardul IAS 7 ”Tabloul fluxurilor de trezorerie”. Obiectivul acestui standard este de a trasa politicile de întocmire, de prezentare și de publicare aferente aceste componente a situațiilor financiare la nivelul societăților individuale și la nivelul grupurilor de societăți. Un asemenea tablou furnizează informații ce permit utilizatorilor să evalueze schimbările activului net al unei întreprinderi, structura sa financiară și capacitatea de a modifica valorile și scadențarul fluxurilor de trezorerie pentru a se adapta schimbărilor de circumstanțe și oportunități.

În ceea ce privește prezentarea situației consolidate a fluxurilor de trezorerie aferente activității de exploatare, deosebindu-se în teoria și practica contabilă internațională două metode consacrate și anume: metoda directă și metoda indirectă. În completarea acestei problematici vine și cea referitoare la formatul de prezentare a acestei situații. Ca și în cazul bilanțului cât și al contului de profit și pierdere, se identifică două formate de bază: orizontal și vertical. Cum formatul orizontal este strâns legat de structurarea tradițională în funcție de proveniența și utilizarea resurselor, acest concept are un rol impropriu în contextul actual. Formatul vertical de prezentare rămâne deci, în prezent, cel mai răspândit, îngăduind grupări după diferite criterii, iar în cazul situației fluxurilor de trezorerie, gruparea care s-a consacrat este cea în funcție de activitățile entității, fiind structurată pe cele trei secțiuni ale activității – activități de exploatare, de investiții și de finanțare.

Metodele de prezentare a fluxurilor de trezorerie referitoare la activitățile de exploatare sunt:

metoda directă – conform căreia informațiile furnizate se referă la încasări și plăți în mărimile lor brute;

metoda indirectă – conform căreia rezultatul este corectat pentru a ține cont de:

– influența operațiilor care nu au un caracter monetar;

– elementele de venituri și cheltuieli asociate fluxurilor de trezorerie care vizează activitățile de investiții și de finanțare;

– influența variațiilor elementelor necesarului de fond de rulment asupra trezoreriei.

Deci, conform metodei directe, informațiile furnizate se referă la încasările și plățile brute aferente activității de exploatare, detalierea având loc după natura acestora fluxuri, iar potrivit metodei indirecte, fluxul net de trezorerie aferent activității de exploatare este determinat și prezentat pornind de la rezultatul net, care este corectat cu veniturile și cheltuielile care nu prezintă caracter monetar, veniturile și cheltuielile nelegate de exploatare și variația necesarului de fond de rulment.

Metoda indirectă nu prezintă un flux de numerar pe componente ci este o reconciliere a rezultatului net al exercițiului cu trezoreria netă generată de activitatea de exploatare, fiind imposibilă o identificare a componentelor cash-flow-ului din explaotare. Această reconciliere realizată este principalul avantaj al metodei indirecte, mulți utilizatori ai situațiilor financiare considerând-o esențială pentru aprecierea calității rezultatului raportat de o entitate. Această metodă mai prezintă avantajele de a reflecta modificările necesarului de fond de rulment și de a fi mai puțin costisitoare de implementat.

Pe de altă parte, metoda directă prezintă separat încasările și plățile aferente activității de exploatare, informații care sunt utile pentru previzionarea fluxurilor viitoare de trezorerie. Metoda directă oferă o mai bună prezentare a ciclului de numerar al entității pentru creditori, este mai utilă pentru analiza variației fluxurilor de trezorerie din activitatea de exploatare și facilitează analize de senzitivitate a fluxului de trezorerie la schimbări de volum ale activității, având în vedere faptul că încasările și plățile reacționează diferit la astfel de schimbări.

Privitor la elaborarea tabloului fluxurilor de trezorerie consolidat există două metode:

prin consolidarea tablourilor fluxurilor de trezorerie individuale;

pornind de la variațiile bilanțului consolidat.

În practică se utilizează o combinație a celor două metode de elaborare, programele informatice generând în mod automat:

– tabloul fluxurilor de trezorerie consolidat al fiecărei filiale, plecând de la variațiile bilanțiere și de la o serie de informații suplimentare;

– cumulul tuturor tablourilor fluxurilor de trezorerie ale filialelor consolidate, în scopul de a obține tabloul fluxurilor de trezorerie consolidat al grupului.

În planul legislației contabile europene nu se regăsește obligativitatea întocmirii situației financiare consolidate a fluxurilor de trezorerie. Legislația națională impune această situație doar societăților individuale care depășesc criteriile de mărime, pentru celelalte entități întocmirea ei având un caracter facultativ.

3.2.4 Situația modificărilor de capital consolidată

Deși nu este o constrângere legală privind obligativitatea întocmirii și prezentării acestui document, utilitatea și interesul pe care le prezintă se rezumă la:

constituie un instrument de control eficace al ”buclajului capitalului propriu” în cadrul procesului de consolidare;

asigură o mai bună informație a terților privind cunoașterea originii și mișcărilor în capitalul propriu constatate în cursul exercițiului.

În conformitate cu IAS 1, o asemenea situație cuprinde următoarele elemente:

profitul sau pierderea perioadei;

pierderile și câștigurile, cheltuielile și veniturile care au fost direct afectate capitalurilor proprii, cât și totalul acestor elemente;

totalul veniturilor și cheltuielilor perioadei, calculat ca suma primelor două elemente, prezentând separat sumele totale atribuibile acționarilor societății-mamă și intereselor minoritare;

pentru fiecare componentă a capitalurilor proprii, efectul schimbărilor de politici contabile și corectări de erori conform IAS 8.

Formatul prezentării acestui document este cel matriceal, în care liniile reprezintă sursele de modificare ale capitalului propriu, iar coloanele reprezintă elementele capitalului propriu și totalurile modificărilor aferente proprietarilor societății-mamă, aferente intereselor minoritare și aferente întregului grup.

Situația modificărilor de capital consolidată are o dublă utilizare:

utilizare internă – complexitatea operațiilor de consolidare – în absența unei veritabile contabilități specifice – trebuie să aibă în vedere și necesitatea controlului respectării principiului intangibilității bilanțului de deschidere. Astfel, înainte de a se trece la efectuarea propriu-zisă a consolidării trebuie să existe certitudinea justificării variațiilor constatate de la un exercițiu la altul. Aceasta privește în mod deosebit operațiile de retratări și eliminări care, supuse unui control, trebuie să pună în evidență continuitatea în închiderea succesivă a conturilor consolidate.

Ținând cont de regulile specifice ale consolidării, variațiile capitalurilor proprii consolidate își au originea în operațiile asupra capitalului și distribuirea de dividende – efectuată de societatea consolidantă – ca și în rezultatul consolidat al exercițiului, în afectarea directă a acestuia prin aplicarea regulilor specifice consolidării.

Variația capitalurilor proprii consolidate poate avea, ca origine, următoarele cauze:

* creșterea capitalului social al societății consolidante;

* partea întreprinderii consolidante în rezultatul consolidat al exercițiului;

* distribuirile efectuate de întreprinderea consolidantă în cursului exercițiului;

* incidențe ale variației cursului de conversie, în situația consolidării întreprinderilor în străinătate;

* incidența reevaluărilor;

* incidența restructurărilor (aportul parțial de activ, fuziune) și a unor cesiuni interne de active;

* efectul schimbării procentului de interes într-o întreprindere consolidată, urmată de variația capitalului acesteia;

* schimbarea metodei de evaluare.

utilizare externă – pentru o completă informare a terților este necesară prezentarea unei analize a variației intereselor minoritare, permițând, în special, evidențierea transferurilor între grup și interesele minoritare care pot naște operații de restructurare. Luarea în considerare a intereselor minoritare, lângă capitalurile proprii, permite o analiză a variației activului net.

Așa cum am precizat mai sus, obligativitatea întocmirii situației consolidate a modificării capitalului propriu se regăsește doar în referențialul contabil internațional, care include acest document de sinteză în setul complet al situațiilor financiare consolidate. Noua versiune a IAS 1 (2007) prevede că această situație trebuie să separeu modificările capitalului propriu provenite din tranzacții cu proprietarii de celelalte modificări. În documentul de discuții ”Viziuni preliminare privind prezentarea situațiilor financiare” din 2008, IASB nu propune nicio modificare în ceea ce privește prezentarea situației modificării capitalului propriu, considerând că aceasta a suferit modificările necesare încă din faza inițială a proiectului comun cu FASB.

3.2.5 Politicile contabile și notele explicative consolidate

Practica demonstrează că numărul și natura informațiilor pot varia în mod semnificativ de la un grup la altul. Sunt însă o serie de informații minime ce trebuie să existe în note, pentru a permite utilizatorilor externi înțelegerea și interpretarea criteriilor reținute în procesul de întocmire a situațiilor financiare. Este vorba despre:

referențialul contabil utilizat, normele neaplicate și motivele neaplicării acestora;

metodele de consolidare, tratamentul diferențelor de achiziție, metodele de conversie și data de închidere a conturilor;

metodele și regulile de evaluare utilizate pentru posturile semnificative din bilanțul și contul de profit și pierdere consolidat;

perimetrul de consolidare;

comparabilitatea informațiilor;

alte informații: evenimente ulterioare datei bilanțului, remunerațiile membrilor organelor de conducere etc.

Rolul pe care îl dețin notele explicative în cadrul situațiilor financiare consolidate îl eclipsează pe cel al anexei din conturile anuale, datorită multitudinii și diversității datelor ce trebuie explicate prin anexă. Avem în că vedere textele reglementative privind consolidarea oferă societăților un număr destul de mare de opțiuni, în comparație cu reglementările privind conturile anuale, generozitate ce ridică mari dificultăți analiștilor financiari și utilizatorilor externi ai conturilor consolidate, dacă ele nu sunt însoțite de un complex de informații obligatorii privind opțiunile contabile efectuate de către grup. Mențiunile din notele explicative trebuie să fie clare și accesibile în privința tuturor informațiilor esențiale. Notele explicative, ca parte integrantă a documentelor de sinteză consolidate, alături de bilanț și cont de profit și pierdere, trebuie să prezinte toate informațiile cu caracter semnificativ, astfel încât să permită destinatarilor conturilor consolidate formarea unei evaluări juste a patrimoniului, situației financiare și a rezultatului de ansamblu al societăților cuprinse în consolidare. La întocmirea notelor explicative, pentru a nu induce în eroare, se recomandă evitarea furnizării de informații în exces, limitarea la cele cu caracter semnificativ privind conturile consolidate, dar și evitarea extremei, insuficiența informațiilor.

În ceea ce privește prezentarea notelor explicative la situațiile financiare consolidate, aceasta nu cunoaște în literatura contabilă anumite forme consacrate, notele explicative având în mod evident un caracter narativ pronunțat. Referențialul internațional, directivele europene și reglementările naționale includ puține precizări în legătură cu modul în care ar trebui prezentate aceste note. Dacă în privința formei nu există un model obligatoriu, în privința conținutului există un minim de conținut care trebuie respectat, conform normelor IAS 27, IAS 28 și Directiva a VII-a, art.34. Categoriile de informații ce trebuie cuprinse și dezvoltate în anexă (notele explicative) sunt:

perimetrul de consolidare;

principiile contabile, metodele de evaluare și modalitățile de contabilizare;

comparabilitatea conturilor;

explicarea principalelor posturi de bilanț, cont de rezultate și variația lor;

informații diverse.

Aceste informații au numai caracter minimal și nu limitativ, putându-se adăuga alte informații sau putându-se dezvolta cele existente. Specialiștii consideră că funcția informativă a anexelor este extrem de importantă în materie de conturi consolidate datorită:

existenței a numeroase posibilități de opțiune la nivelul prezentării și evaluării;

relativei libertăți de apreciere lăsate organelor implicate în elaborarea situațiilor financiare consolidate pentru a decide realizarea unor operații în funcție de pragul de semnificație.

Managerii întreprinderilor trebuie să adopte politici contabile care să asigure informații relevante pentru luarea deciziilor, credibile, astfel încât să reflecte cât mai fidel poziția financiară și rezultatele întreprinderii, neutre și nepărtinitoare, prudente, în sensul estimării valorilor incerte cu precauție, astfel încât activele sau veniturile să nu fie supraevaluate, iar datoriile sau cheltuielile să nu fie subevaluate.

În vederea înlesnirii înțelegerii situațiilor financiare ale unui grup de către utilizatori, referențialul internațional consideră drept adecvată următoarea ordine de prezentare:

situație a conformității cu IFRS – urile;

un rezumat al politicilor contabile semnificative aplicate la nivelul grupului;

informații justificative pentru elementele prezentate în celelalte componente ale situațiilor financiare consolidate, în ordinea în care este prezentată fiecare situație financiară și fiecare element-rând;

alte prezentări incluzând datorii contingente și angajamente contractuale nerecunoscute și informații nefinanciare cum ar fi obiectivele și politicile gestionării riscului financiar al entității.

Spre deosebire de IFRS – uri, directivele contabile europene nu conțin precizări în legătură cu modul de prezentare a notelor explicative la situațiile financiare consolidate sau individuale. În schimb, reglementarea contabilă națională prevăzută de Ordinul 3055/2009 cuprinde prevederi specifice referitoare la conținutul notelor explicative la situațiile financiare anuale consolidate. Ordinul nr. 3055/2009 prevede, de asemenea, că situațiile financiare anuale consolidate trebuie să fie întocmite folosind politici contabile uniforme pentru tranzacții asemănătoare și alte evenimente în circumstanțe similare. Dacă un membru al grupului folosește alte politici contabile decât cele adoptate în situațiile financiare anuale consolidate, pentru tranzacții asemănătoare și evenimente în circumstanțe similare, în scopul întocmirii situațiilor financiare consolidate, trebuie făcute ajustări corespunzătoare la situațiile sale financiare. Totodată, trebuie prezentate politicile folosite pentru evaluarea fondului comercial și a intereselor care nu controlează. Notele explicative trebuie să cuprindă informații privind metodele de evaluare aplicate diferitelor elemente din situațiile financiare anuale consolidate, precum și metodele utilizate pentru determinarea ajustărilor de valoare. Pentru elementele incluse în situațiile financiare anuale consolidate, care sunt sau au fost inițial exprimate în monedă străină, trebuie furnizate bazele de conversie utilizate pentru exprimarea acestora în moneda în care se întocmesc situațiile financiare anuale consolidate.

În aceleași note explicative se prezintă valoare avansurilor și creditelor acordate potrivit legii membrilor organelor de administrație, conducere și de supraveghere ale societății-mamă, de către acea entitate sau de către una dintre filialele sale, indicând ratele dobânzii, principalele condiții și orice sume restituite, precum și a angajamentelor asumate în contul lor sub forma garanțiilor de orice fel, indicând totalul pe fiecare categorie.

Notele explicative trebuie să prezinte natura și scopul comercial ale oricăror angajamente care nu sunt incluse în bilanțul consolidat, precum și impactul financiar al acelor angajamente, atunci când riscurile sau beneficiile provenind din asemenea angajamente sunt semnificative și în măsura în care prezentarea unor asemenea riscuri sau beneficii este necesară pentru evaluarea poziției financiare a entităților incluse în consolidare, luate în ansamblu.

Concluzii, comentarii, observații

Grupurile au o mare libertate în prezentarea conturilor lor, sub rezerva reflectării imaginii fidele. În cazul conturilor consolidate nu se mai impun prevederile concrete cerute de fiscalitate și de drept, fiindcă obiectivul esențial este acela de a stabili și prezenta imaginea economică și financiară a grupului. Regulile ce trebuie respectate la întocmirea situațiilor financiare consolidate privesc: realizarea unei corespondențe între informațiile realizate de diferite documente și prezentarea conturilor consolidate sub formă comparativă.

Obiectivul consolidării este de a prezenta poziția financiară, performanțele și evoluția poziției financiare referitoare la entitățile cuprinse în grupul de societăți, ca și cum ar fi vorba de o singură întreprindere.

Întreprinderile sunt încurajate să prezinte și situații suplimentare cum ar fi:

rapoarte referitoare la mediu;

situații referitoare la valoarea adăugată;

informații adiționale referitoare la salariați.

Setul complet al situațiilor financiare consolidate, odată cu ultima revizuire a IAS 1, cunoaște câteva modificări fundamentale:

situația poziției financiare;

situația rezultatelor globale;

situația modificărilor capitalului propriu;

situația fluxurilor de numerar;

notele explicative.

Poziția financiară a unei grup își găsește reprezentare prin intermediul bilanțului, care este redenumit în ultima versiune a IAS 1 – situația poziției financiare. IASB consideră că noua denumire reflectă mai bine funcția acestei situații și este conformă cu terminologia adoptată de Cadrul de întocmire și prezentare a situațiilor financiare. IASB argumentează alegerea schimbării titlului și prin faptul că este de părere că titlul de bilanț înfățișează doar simplul fapt că partida dublă se realizează, fără să se identifice în vreun fel scopul sau conținutul acestei situații. Fiecare grup care aplică referențialul internațional trebuie să decidă, în funcție de natura activității sale, utilitatea efectuării distincției dintre elementele curente și necurente ale bilanțului său, atât pentru active cât și pentru datorii. Când această distincție nu este realizată, datoriile și activele sunt clasificate în funcție de exigibilitatea, respectiv lichiditatea lor.

Ordinea de prezentare a structurilor în bilanț, din lista minimală a elementelor, precum și din situațiile financiare consolidate prezentate în ghidul de implementare a IAS 1, se constată prezentarea elementelor în bilanțul consolidat în ordinea active, capital propriu, datorii.

Un grup trebuie să prezinte în contul său de profit și pierdere o clasificarea a cheltuielilor după natura sau după funcție. IAS 1 încurajează grupurile de întreprinderi să apeleze la o asemenea analiză direct în contul de și profit și pierdere și nu în notele explicative. Analiza cheltuielilor după natură este mai simplă decât analiza cheltuielilor după funcții, fiindcă nu necesită o afectare a cheltuielilor după diversitatea diferitelor funcții ale entității.

Problema centrală a prezentării situației consolidate a fluxurilor de trezorerie vizează metoda de prezentare a acestora aferente activității de exploatare, deoarece în teoria și practic acontabilă se deosebesc două metode tradiționale: metoda indirectă și metoda directa.

Metoda directă presupune că informațiile furnizate se referă la încasările și plățile brute aferente activității de exploatare, detalierea având loc după natura acestor fluxuri, iar potrivit metodei indirecte, fluxul net de trezorerie aferent activității de exploatare este determinat și prezentat pornind de la rezultatul net, care este corectat cu cheltuielile și veniturile care nu prezintă caracter monetar, cheltuielile și veniturile nelegate de exploatare și variația necesarului de fond de rulment.

Obligativitatea întocmirii situației consolidate a modificării capitalului propriu se regăsește doar în referențialul internațional care include acest document de sinteză în setul complet al situațiilor financiare consolidate.

Rolul pe care îl dețin notele explicative în cadrul situațiilor financiare consolidate îl depășește cu mult pe cel al anexei din conturile anuale datorită diversității și multitudinii datelor ce trebuie explicate prin această anexă. Notele explicative trebuie să prezinte toate informațiile ce au caracter semnificativ, pentru a permite destinatarilor conturilor consolidate formarea unei juste aprecieri a patrimoniului, a rezultatului de ansamblu al societăților cuprinse în consolidare și situației financiare. La întocmirea notelor explicative, pentru a nu induce în eroare, se recomandă evitarea furnizării de informații în exces, limitarea doar la cele cu caracter semnificativ privind conturile consolidate, dar și evitarea extremei, insuficiența informațiilor.

Situațiile financiare consolidate sunt însoțite și de un raport consolidat al administratorilor. Acesta este întocmit pentru fiecare exercițiu financiar de către Consiliul de administrație al societății-mamă și cuprinde cel puțin o revizuire fidelă a dezvoltării și performanței activității și a poziției entităților incluse în consolidare, considerate ca un tot unitar, împreună cu o descriere a principalelor riscuri și incertitudini cu care acestea se confruntă.

În ceea ce privește întreprinderile cuprinse în perimetrul de consolidare, raportul furnizează informații despre:

orice evenimente importante apărute după sfârșitul exercițiului financiar;

dezvoltarea previzibilă a entităților respective, considerate ca un tot unitar;

activitățile entităților respective considerate ca un întreg, din domeniul cercetării și dezvoltării;

utilizarea de către întreprinderile care sunt incluse în consolidare a instrumentelor financiare și dacă acestea sunt semnificative pentru evaluarea activelor sale, a datoriilor, poziției financiare și a profitului sau a pierderii, trebuie prezentate următoarele: politicile și obiectivele entităților în materie de gestiune a riscului financiar, inclusiv politicile de acoperire împotriva riscurilor pentru fiecare tip major de tranzacție previzionată pentru care se utilizează contabilitatea de acoperire împotriva riscurilor și expunerea la riscul de credit, riscul de piață, riscul fluxurilor de numerar și riscul de lichiditate.

CAPITOLUL 4: TABLOUL DE BORD – INSTRUMENT MODERN DE RAPORTARE A PERFORMANȚELOR GRUPURILOR DE ÎNTREPRINDERI

4.1 Tabloul de bord – accepțiuni generice

Literatura de specialitate situează apariția conceptului de tablou de bord în Franța la începutul secolului XX. În cadrul sistemului de informare tactică și strategică cerut de pilotajul întreprinderii tabloul de bord ocupă un loc deosebit. Prezentându-se sub multiple modalități – indicatori de urmărit, tabele cu indicatori prevăzuți și realizați sau grafice care să înfățișeze fenomenul urmărit, tabloul de bord trebuie să corespundă necesității de urmărire și informare a conducerii, adaptat în raport cu nivelul ierarhic căruia i se adresează. Ca o componentă a sistemului de informare economică, tabloul de bord răspunde unor cerințe ale realizării unui pilotaj eficient.

O întreprindere performantă, eficientă, în cadrul pilotajului pentru a putea adopta decizii tactice și strategice și pentru a putea urmări maniera cum acestea se realizează, trebuie să aibă la bază o bună informare. Așadar, adoptarea obiectivelor de îndeplinit și urmărit în cadrul căruia tabloul de bord ocupă un loc apreciabil, să formalizeze și să prezinte obiectivele și să conducă la crearea unui plan economic care să concretizeze opțiunile strategice ale unității.

Corectarea opțiunilor adoptate și a sistemului de indicatori corespunzători în raport cu modificările mediului necesită procurarea la zi de către sistemul de informare a datelor necesare pentru aprecierea situației economice, elaborarea de indicatori pe diferite perioade de timp și furnizarea informațiilor necesare pentru elaborarea unor studii punctuale care să fundamenteze deciziile care se adoptă.

Un tablou de bord este un mod de a tria, a ordona și prezenta indicatorii, astfel încât, dintr-o privire să se recunoască o sinteză a activității desfășurate. Aceasta permite răspunzătorului de gestiune al activității, ca prin urmărirea tabloului de bord, să poată rosti: ”Văd clar ce se întâmplă!”

În general, punctul de plecare în evoluția tabloului de bord este întruchipat de limitele indicatorilor financiari, punct comun de altfel cu noile sisteme de măsurare a performanței.

Apărut în practica firmelor franceze în perioada interbelică, tabloul de bord este un instrument de acțiune pe termen scurt, de înștiințare și de semnalare. Conține un număr redus de indicatori, între 10 – 25 de indicatori, prezentați într-o formă clară, legați de deciziile importante și de obiectivele întreprinderii, care sunt urmăriți de către un responsabil. El este destinat controlului și pilotajului activ la nivelul centrelor de responsabilitate.

4.1.1 Definirea tabloului de bord

Sub o formă generală, tablourile de bord reprezintă un ansamblu de instrumente, pus la dispoziția cadrelor de conducere de la diferite niveluri, care prezintă informațiile economice bine structurate și vizualizate în vederea asigurării adoptării unor decizii potrivite în cadrul pilotajului întreprinderii.

Tabloul de bord este un ansamblu de informații prezentate într-un mod sintetic și destinat conducerii în vederea pilotării activității întreprinderii și a centrelor sale de responsabilitate. Tabloul de bord trebuie să evite surplusul de date și redundanța acestora, să fie diferențiat sub raportul conținutului indicatorilor și a datelor furnizate în raport cu nivelul ierarhic sau funcțiile de conducere pentru care se întocmesc.

Tabloul de bord se poate defini ca un ansamblu de indicatori nu prea numeroși, concepuți pentru a permite gestionarilor să se informeze corect și la timp despre situația patrimonială, evoluția sistemelor pe care ei le pilotează, inclusiv degajarea tendințelor într-un orizont temporal pe termen scurt.

În altă optică, tabloul de bord reprezintă un ansamblu de indicatori și informații esențiale ce permit o vedere de ansamblu a mersului întreprinderii, a derapajelor și perturbărilor, inclusiv luarea de măsuri corective pentru atingerea obiectivelor stabilite prin strategie.

Tabloul de bord poate fi considerat ca un răspuns la insuficiența contabilității generale pentru fundamentarea deciziilor curente de gestiune luate de manageri.

Din aceste definiții rezultă că tabloul de bord poate fi abordat în dublă ipostază:

pe de o parte, ca modalitate de raționalizare a sistemului informațional ce acționează asupra tuturor componentelor primare ale acestuia;

pe de altă parte, ca metodă managerială cu impact nemijlocit asupra bugetului de timp al managerilor și structurii acestuia.

De asemenea, trebuie să se țină cont de următoarele aspecte generate de definiție:

tabloul de bord cuprinde informații relevante referitoare la rezultatele obținute în domeniul condus – ca atare, evidența rezultatelor trebuie însoțită de existența unor obiective, în funcție de care se va judeca eficacitatea și eficiența proceselor de muncă derulate în domeniul aplicativ. Acuratețea obiectivelor, realismul și dinamismul lor își vor pune serios amprenta pe rezultatele obținute și mai ales, pe interpretarea acestora;

evidențierea rezultatelor trebuie însoțită de cauze care au provocat unele ecarturi față de obiectivele prestabilite. Practic, fiecare situație informațională ce furnizează beneficiarului astfel de informații va cuprinde o rubrică de ”cauze”, facilitându-se astfel o analiză pertinentă;

finalitatea tabloului de bord trebuie să constituie nu doar transmiterea informațiilor referitoare la rezultatele înregistrate în mediul condus ci și adoptarea deciziilor de corecție sau actualizare, în funcție de natura cauzelor care au provocat abateri. Acest lucru trebuie realizat atât pe parcursul perioadei ce face obiectul naturii, cât și la sfârșitul acesteia. Deciziile de corecție se adoptă atunci când apar modificări în parametrii de stare ai domeniului condus încercându-se crearea unor condiții corespunzătoare realizării obiectivelor.

Este importantă încă o menționare pentru folosirea tabloului de bord: nu trebuie confundate diversele situații informaționale, unele cu valoare statică, elaborate la nivelul unității și al componentelor sale procesuale cu situații informaționale specifice tabloului de bord, mult mai concise și concepute de o manieră aparte, pentru a servi exclusiv unei informări selective. Simultan, dacă prima categorie de situații informaționale reprezintă doar rezultatele finale, cele specifice tabloului de bord atenționează pe parcursul lunii despre situația realizărilor obiectivelor, cauzelor generatoare de abateri, putându-se interveni ori de câte ori este nevoie. Acest lucru este facilitat de apelarea la o versiune informatică a tabloului de bord.

4.1.2 Caracteristici esențiale ale tabloului de bord

Un tablou de bord trebuie să fie diferențiat sub raportul conținutului indicatorilor și a datelor furnizate în raport cu nivelul ierarhic sau funcțiunile de conducere pentru care se întocmesc, el fiind rezultatul unei selecții corespunzătoare a informațiilor în raport cu cerințele de informare și al punerii într-o formă de vizualizare cât mai semnificativă.

Bernard Martory formulează calitățile pe care trebuie să le respecte un tablou de bord și rațiunile adoptării acestuia în cadrul pilotajului întreprinderii. Potrivit acestui autor, tabloul de bord trebuie să respecte următoarele calități:

să asigure fiabilitatea și omogenitatea datelor;

să se caracterizeze prin flexibilitate și rapiditate sub raportul întocmirii lui;

să fie clar, ușor de citit și selectiv;

să fie întocmit precis.

În viziunea altor autori, tabloul de bord ca instrument de pilotaj al acțiunilor managerilor prezintă următoarele caracteristici:

este destinat fiecărui responsabil financiar;

conține un număr relativ redus de indicatori;

informațiile nu sunt numai de natură financiară, fiind prezentați și indicatori în etalon natural sau de calitate;

este rapid de obținut, existând posibilitatea identificării originii informației;

este ușor de înțeles și simplu de interpretat, indicatorii fiind prezentați de o manieră ”vizuală”, cu ajutorul tabelelor, graficelor, în valori absolute și în rate.

Caracteristica specifică a tabloului de bord – natura nefinanciară a unor indicatori permite responsabililor de gestiune să beneficieze și de alte date decât cele financiar-contabile. Informațiile nefinanciare îngăduiesc o reacție rapidă a decidenților la transformările neașteptate sau deosebite ale mediului de afaceri, dat fiind că responsabilii operaționali transmit mai curând date cantitative și calitative decât monetare. În acest mod, prin intermediul tabloului de bord se înfăptuiește o legătură mai bună între responsabilii operaționali și controlorul de gestiune.

Avantajele tabloului de bord sunt sintetizate în tabelul următor:

Tabel nr.4.1

Avantajele tabloului de bord

(Sursa: Albu N., Albu C., Soluții practice de eficientizare a activităților și de creștere a performanței organizaționale, Editura CECCAR, București, 2005, p.50)

Lipsa formalizării îl face accesibil tuturor nivelurilor organizaționale și tuturor categoriilor de firme.

4.2 Redactarea și conținutul tabloului de bord

În practica franceză, cea mai utilizată metodă pentru elaborarea unui tablou de bord este demersul OVAR :

Definirea obiectivelor (O). Punctul de plecare în construirea unui tablou de bord este reprezentat de definirea misiunii și implicit a obiectivelor asociate. Obiectivele corespund de fapt tipului de performanță urmărit de întreprindere. Demersul OVAR nu impune nici un model standard pentru a defini misiunea și obiectivele;

Identificarea variabilelor de acțiune (VAR) denumite și factori cheie de gestiune respectiv a variabilelor esențiale a căror stăpânire condiționează atingerea obiectivelor.

Analiza responsabilităților (R) constă în identificarea măsurii în care entitățile se raportează sau nu la obiectivele și variabilele de acțiune de la nivel global.

În condițiile unui număr mare de date utilizate în activitatea de pilotaj a întreprinderii și a caracterului complex al acestora s-a impus utilizarea pe scară largă a tabloului de bord. Punerea în practică a tablourilor de bord presupune luarea în calcul a următoarelor criterii raționale de întocmire: trierea surplusului de informații existente, organizarea mai bună a conducerii și a organizării printr-o bună structurare și furnizare a informațiilor necesare, adoptarea unor decizii mai rapide și mai prompte în raport cu semnalele primare, asigurarea de informații necesare scenariilor și strategiilor pe viitor și analiza fluxurilor de informații și dirijarea acestora către responsabilii autorizați.

În practica întreprinderilor există în principal două tipuri de demersuri cu privire la elaborarea și punerea în practică a tablourilor de bord. Un demers constă în elaborarea și punerea în funcțiune a unor tablouri de bord eterogene adaptate unor cerințe punctuale ale responsabililor de la diferite niveluri. Un alt demers constă în conceperea, elaborarea și punerea în funcțiune a tablourilor de bord în cadrul unui sistem de informare de ansamblu al întreprinderii pe baza unor programe informatice adecvate. Acest demers prezintă avantajul că este mai coerent, evită informațiile nefolositoare și este susceptibil la îmbunătățiri viitoare.

Ca o componentă a sistemului de informare de ansamblu a întreprinderii, tabloul de bord care se elaborează trebuie să fie un instrument de comunicare internă, un mijloc de reflectare a mediului înconjurător și un instrument al pilotajului întreprinderii.

Prin conținutul informațional, acest instrument de control al performanței este orientat către acțiune și anticipare, fiind rezultatul unui proces de selecție a datelor, astfel încât informațiile furnizate managerului să nu fie prea detaliate. De aceea, considerăm că, prin rol și conținut acest instrument este reprezentativ pentru performanțele întreprinderii.

Tabel nr.4.2

Model de tablou de bord

(Sursa: Creație proprie)

4.2.1 Punctele cheie de decizie

Construcția tabloului de bord are ca punct de plecare stabilirea obiectivelor centrului, continuă cu identificarea factorilor cheie de succes și se finalizează cu stabilirea indicatorilor reprezentativi.

Figura nr.4.1

Construcția tabloului de gestiune: obiective și indicatori

Obiective

Factori de succes

Factori secundari

Indicatori

(Sursa: Creație proprie)

Elaborarea tabloului de bord cuprinde trei etape:

1. definirea obiectivelor întreprinderii – construcția unui tablou de bord începe printr-o reflexie supra misiunii centrelor de responsabilitate și a principalelor obiective (cantitative sau calitative) care i-au fost atribuite. Obiectivele cantitative pot fi: câștigarea unei cote de piață, creșterea cifrei de afaceri, diminuarea unui cost, ameliorarea rentabilității activelor. Dintre obiectivele calitative amintim: ameliorarea calității produselor, servirea punctuală a clienților, ameliorarea formei de prezentare a produsului.

2. identificarea factorilor cheie de succes (FCS) – un factor cheie de succes este un atu pe care-l stăpânește întreprinderea pentru a reuși într-un domeniu de activitate. Factorii cheie de succes sunt condiții esențiale ce permit atingerea unui obiectiv și rezistența la acțiunile unui mediu ostil. Factorii cheie de succes pot fi:

– de competențe distincte – nepartajate de către concurență și nepreluabile, care conferă întreprinderii un avantaj concurențial;

– de performanțe minimale de realizat a căror insuficiență ar compromite poziția întreprinderii în fața concurenței și ar putea conduce la eliminare sa.

Detectarea factorilor cheie de succes a unui centru de responsabilitate parcurge două etape: stabilirea unei liste complete a factorilor ce condiționează succesul centrului și eliminarea factorilor mai puțin importanți și regruparea factorilor rămași.

La sfârșitul acestei proceduri nu rămân decât trei-opt factori cheie de succes care se descompun eventual în subfactori.

3. selecția indicatorilor reprezentativi al factorilor cheie de succes – calitățile unui indicator pertinent sunt cele ale unui instrument de măsură: sensibilitate, fidelitate, simplicitate. Indicatorii trebuie să poată fi măsurați într-un termen foarte scurt. În cazul în care acestora nu pot fi măsurați trebuie să fie posibilă estimarea progresiei, stabilității sau regresiei lor. Este de preferat ca indicatorii să se poată agrega cu cei din alte centre pentru a fi comunicați sub formă sintetică la nivel ierarhic superior.

Dacă nici un indicator nu reflectă perfect evoluția unui factor cheie de succes, se va recurge la mai mulți indicatori care să dea o idee apropiată privind evoluția acestora.

4.2.2 Indicatorii tabloului de bord

Indiferent de tipul tabloului de bord pentru care se optează, important este conținutul acestuia. În opinia specialiștilor un tablou de bord cuprinde informații referitoare la rezultatele obținute în domeniul condus, evidențiate cu ajutorul:

Tabelelor de valori – în care sunt inserate nivelul previzional al obiectivelor, nivelul rezultatelor în perioada la care se referă, ecartul, indicele de realizare a obiectivului și cauzele care au generat abaterile pozitive sau negative. Cea mai importantă componentă a tabelului de valori o constituie indicatorii. În primul rând, indicatorul este o expresie numerică a laturii cantitative a fenomenelor și proceselor economice, în condiții concrete de timp și de loc. Ei sunt totodată informații precise, utile, pertinente pentru responsabil exprimate sub diferite forme și în unități diverse. Funcțiile indicatorilor sunt multiple:

Urmărirea unei acțiuni, activități, proces;

Evaluarea unei acțiuni;

Diagnosticarea unei situații, a unei probleme;

Supravegherea mediului înconjurător și a schimbărilor intervenite.

Al doilea aspect se referă la sistemul de indicatori ce urmează a fi ales pentru a defini cât mai concret și pertinent, obiectivele și rezultatele, respectiv misiunea firmei sau a componentelor acesteia la nivelul cărora se elaborează tabloul de bord. Aceștia trebuie să fie într-un număr redus pentru a nu-i ”plictisi” pe utilizatorii lor, suficient de reprezentativi, de semnificativi pentru ceea ce se urmărește, fiabili și comprehensivi.

De asemenea, se impune apelarea unor indicatori pentru care există informații necesare fundamentării deciziei sau pentru care eforturile solicitate de o astfel de acțiune sunt reduse. Deși nu se poate evidenția un sistem închegat, reprezentativ de informații, firmele românești folosesc mai multe tipuri.

Indicatori cantitativi sau de volum:

– de eforturi – costurile de producție, capitalul fix, numărul de personal, salariile, stocurile de active circulante;

– de efecte – profit, cifra de afaceri, producția marfă fabricată, producția fizică, veniturile totale;

Indicatori calitativi sau de eficiență: productivitatea muncii, salariul mediu, ratele

rentabilității, lichiditatea și solvabilitatea, rata trezoreriei, viteza de rotație a activelor circulante.

Indicatori financiari sau nefinanciari

Indicatori globali sau punctuali – un indicator poate fi sintetic, calculat pornind de la mai multe informații pentru a da o imagine pluridimensională sau din contră sub forma unui parametru foarte precis.

Indicatori de raportare sau pilotaj – un indicator poate fi cerut la un nivel ierarhic pentru a controla activitatea subordonaților sau îl poate ajuta pe manager să-și orienteze acțiunile sale.

O problemă destul de delicată o reprezintă precizarea semnificației economice și manageriale a indicatorilor utilizați în construcția tablourilor de bord. Aceasta cu atât mai mult cu cât managerii firmelor românești nu sunt suficient de orientați spre eficiența economică, spre competitivitate și performanță, iar informațiile puse la dispoziție prin intermediul acestor indicatori nu sunt suficient de bine valorificate în procesele decizionale.

Graficelor – cu ajutorul cărora este mai bine ilustrată tendința unor indicatori sau indici într-un anumit interval de timp;

Formelor mixte – tabele de valori și grafice.

Fiecare responsabil aflat pe un anumit nivel ierarhic al întreprinderii pentru care se întocmește un tablou de bord va beneficia de informații cu un anumit grad de agregare, evidențiate prin intermediul unor machete variate.

Cum nevoile informaționale ale managerilor amplasați pe verticala sistemului de management sunt diferite, și indicatorii de măsurare a obiectivelor realizărilor urmărite sunt diferiți. În legătură cu indicatorii utilizați, părerile sunt diverse. Din nefericire, în țara noastră nu există o abordare unitară a sistemului de indicatori, de unde și dificultatea promovării unor ”rețete” în acest domeniu. Este, însă, unanimă părerea că tabloul de bord trebuie să cuprindă un număr cât mai restrâns de indicatori, prea mulți fiind ”dăunători” menirii acestui instrument managerial. De subliniat și reversul și anume, situația în care numărul prea redus de indicatori oferiți de una sau mai multe machete nu este relevant pentru îndeplinirea funcțiilor tabloului de bord, aceștia manifestându-se mai mult ca atare. Se știe că datele nu servesc întotdeauna fundamentării și adoptării deciziilor, ele fiind doar descrieri cifrice sau letrice ale unor fenomene, procese, activități etc.

4.2.3 Caracteristicile și întrebuințarea tabloului de bord

Utilizarea acestei metode de management se recomandă în orice situație managerială în care managerii adoptă o anumită conduită decizională și așteaptă din mediul aplicativ informații referitoare la rezultatele obținute, ca urmare a aplicării deciziilor sau consecință a influențelor exercitate de factorii mediului ambiant.

Tabloul de bord se utilizează în următoarele situații:

când se dorește o urmărire pe parcurs a gradului de realizare a obiectivelor și a nivelului rezultatelor obținute pentru a se asigura o îmbunătățire a gradului de fundamentare a deciziilor;

când un domeniu sau altul sunt supuse unui control, unei monitorizări din partea managerilor de nivel superior datorită rezultatelor nesatisfăcătoare înregistrate pe un interval de timp precedent, suficient de mare;

când sistemul informațional al întreprinderii funcționează deficitar, în sensul înregistrării a numeroase situații de modificare a mesajului informațional, de paralelisme în transmiterea și prelucrarea informațiilor, ori de existența unui volum supradimensionat de informații la care nu se mai poate răspunde adecvat prin decizii și acțiuni pertinente;

când bugetul de timp al managerilor este aglomerat, aceștia fiind ”sufocați” cu tot felul de informații, unele dintre ele – sau majoritatea – fiind de mică importanță și relevanță pentru poziția ocupată.

4.3 Caracteristicile informațiilor cuprinse în tabloul de bord

Indiferent de versiunea în care se manifestă: tablou de bord restrâns, cu un volum mic de informații, sau tablou complex, destinat unei informări mai ample, cu referire la toate aspectele activității investigate acesta trebuie să fie concomitent:

consistent – în sensul cuprinderii unor informații relevante, sintetice și exacte referitoare la domeniile conduse;

riguros – adică să cuprindă informații riguroase, axate pe evidențierea reală a fenomenelor economice și transmiterea în timp util a informațiilor necesare completării sale;

sintetic – respectiv să cuprindă informații cu grad de agregare diferit, în funcție de poziția ierarhică a beneficiarului acestora;

accesibil – să faciliteze înțelegerea și utilizarea operativă și completă a informațiilor, prezentate clar și explicit;

echilibrat – în sensul evidențierii informațiilor referitoare la fenomene și procese economice, sociale, manageriale într-o proporție care să reflecte ponderea acestora în domeniul supus urmăririi;

economic – situația de superioritate a efectelor comparativ cu eforturile reclamate de completarea, transmiterea și utilizarea sa.

4.4 Principiile tabloului de bord

Un tablou de bord nu este eficace și nici util dacă la conceperea lui nu s-a ținut seama de anumite reguli precise atât referitoare la funcționarea sa cât și la conținutul său. Aceste principii de concepție sunt:

Coerența cu organigrama – unul din reproșurile aduse sistemelor contabile este nelocalizare responsabilităților. Tablourile de bord decupate din tabloul general trebuie să respecte decupajul responsabilităților și al liniilor ierarhice.

Pentru întreaga întreprindere, cartografia tablourilor de bord trebuie să copieze pe aceea a structurii de autoritate. Acesta din urmă apare ca o piramidă unde fiecare responsabil face parte de fapt din două echipe:

– el primește o delegare de putere de la nivelul ierarhic superior, el trebuind să răspundă pentru activitatea delegată;

– el deleagă la nivel inferior o parte din puterea sa, controlând modul în care a fost aceasta folosită.

Fiecare structură obligă fiecare nivel de responsabilitate la trei tipuri de comunicare:

→ o comunicare descendentă: când un nivel dă o delegare de putere împreună cu obiective negociate, unui nivel inferior;

→ o comunicare transversală între responsabilii de pe același nivel ierarhic;

→ o comunicare ascendentă când un nivel informează cu privire la realizarea obiectivelor primite.

Un conținut sinoptic și interpretabil. Este vorba de a selecționa dintre toate informațiile pe acelea care sunt esențiale pentru gestiunea la care se referă. Alegerea constă în a determina indicatorii pertinenți în raport cu câmpul de acțiune și natura delegării pentru destinatarul tabloului de bord. Această căutare trebuie să permită cumularea informațiilor coerente între ele pentru a obține indicatorii din ce în ce mai sintetici.

Rapiditatea în elaborare și transmitere. În domeniul tabloului de bord rapiditatea trebuie să depășească precizia: adesea este preferabil să avem date reale aproximative decât date reale precise, dar obținute prea târziu.

Tabloul de bord este un instrument foarte puțin formalizat, calitățile instrumentului utilizat variind în funcție de modul său de implementare, putând fi ușor dezvoltat și integrat pe oricare din modelele formalizate. El permite funcții ca dialogul, comunicarea, pilotajul, schimbarea, flexibilitatea, gestiunea strategică, putând face față schimbărilor și provocărilor mediului actual:

Tabel nr.4.3

Funcțiile tabloului de bord

(Sursa:Albu N., Albu C. – Soluții practice de eficientizare a activităților și de creștere a performanței organizaționale, Editura CECCAR, București, 2005, p. 51)

Rolul principal al tabloului de bord este acela de a alerta responsabilul asupra gestiunii sale, care la rândul său trebuie să declanșeze acțiuni corective rapide și eficace.

Precizia rezultatelor este în orice caz obținută prin rapoartele de activitate, cu o periodicitate lunară a contabilității analitice.

4.5. Alte sisteme moderne de urmărire a performanțelor grupurilor de întreprinderi

Sistemele moderne de gestiune a performanței trebuie să se articuleze cu analiza strategică prin definirea obiectivului pe termen lung și a așteptărilor partenerilor și prin detalierea acestora în mod coerent pe baza structurii întreprinderii. Vom prezenta mai jos cele mai cunoscute modele de urmărire a performanței, reamintind în același timp că ele înglobează cel puțin trei dimensiuni: strategie, actori, acțiune.

Figura nr. 4.2

Dimensiunile unui instrument de apreciere a performanței

(Sursa: Albu N., Albu C. – Soluții practice de eficientizare a activităților și de creștere a performanței organizaționale, Editura CECCAR, București, 2005, p. 47)

Toate instrumentele sau indicatorii utilizați în aprecierea performanței trebuie să asigure ”aducerea” strategiei pe teren, o viziune globală a activității, punerea în evidență a sinergiilor, o formalizare a relațiilor dintre acțiune și obiective, precum și practici socio-organizaționale de pilotaj.

Întreprinderile pot utiliza o multitudine de modele de apreciere a performanței, această diversificare având la bază diferențele culturale, valorile firmei, dezvoltarea instrumentelor informatice, precum și necesitatea adaptării modelului la condițiile locale.

4.5.1 Controlul bugetar

Controlul bugetar a apărut la începutul secolului XX aproape simultan în Franța, Statele Unite ale Americii și Marea Britanie. El a fost definit ca un obiect al planificării și controlului rezultatelor pentru a realiza acțiuni corective pe termen lung sau pe termen mai scurt. Rolurile atribuite controlului bugetar sunt variate. Sinteza literaturii în domeniu efectuată de autor ne semnalează și rolul de evaluare și comparare a performanțelor. Pentru unii autori, bugetele sunt standarde pentru evaluarea performanței.

Prin control bugetar se stabilesc abaterile dintre efectuat și previzionat și se analizează aceste abateri. Analiza abaterilor rezidă în identificarea cauzelor și, pe cât posibil, a responsabililor deoarece unele cauze pot fi incontrolabile. Se recomandă fixarea clară a responsabilităților și astfel profesarea unui control prin responsabilități și a unui management prin excepții.

Rolul identificării și analizei acestor abateri este reprezentat de stabilirea deciziilor corective și, în anumite cazuri, de repunere în discuție a ipotezelor în baza cărora s-au stabilit prognozele. Astfel, pot fi stabilite trei moduri de acțiune în situația identificării de abateri între performanța observată și cea prognozată:

schimbarea planurilor de acțiune pentru atingerea obiectivelor prognozate;

modificarea obiectivelor de performanță fără modificarea strategiei;

modificarea strategiei.

Controlul bugetar impulsionează învățarea prin repunerea în discuție a ipotezelor și a strategiei care au stat la baza bugetului ca urmare a unei mai bune înțelegeri a întreprinderii.

La nivelul centrelor de responsabilitate, controlul bugetar trebuie să fie permanent realizat în baza unui sistem informațional special conceput pentru urmărirea execuției bugetare.

La nivelul controlului bugetar se pot recunoaște patru tipuri de cauze ale abaterilor: volum global de activitate, randament, structura vânzărilor și prețul unitar. Abaterile se stabilesc la nivel global și se divid pe cauze generatoare. Suma abaterilor parțiale reprezintă abaterea globală. În cazul bugetelor de cheltuieli, abaterile se stabilesc față de nivelurile previzionate în funcție de costuri standard.

Pentru a servi pilotajului întreprinderii, controlul bugetar trebuie efectuat suficient de frecvent, în vederea luării de măsuri corective în timp util și suficient de descentralizat, pentru a se situa la același nivel unde se iau decizii corective și se exercită responsabilități. De cele mai multe ori controlul bugetar se realizează lunar și răspunde la două obiective:

controlul execuției bugetelor, prin identificarea abaterilor nefavorabile sau favorabile de la prevederile bugetare; în acest caz controlul de gestiune face o analiză asupra unor fapte trecute;

reajustarea previziunilor bugetare și luarea de măsuri corective, în acest caz controlorul de gestiune se poziționează asupra unor fapte viitoare;

În procesul controlului bugetar sunt implicați doi actori: controlorul de gestiune, care exercită controlul bugetar și responsabilul unui buget, adică persoana controlată care trebuie să justifice abaterile de la bugete.

Întocmirea bugetelor nu ar avea nici un impact asupra măsurării performanței dacă acestea nu ar fi însoțite de explicarea performanței. Acest lucru este posibil prin efectuarea controlului bugetar. Controlul bugetar are drept scop analiza abaterilor între costurile reale și costurile standard în scopul luării de măsuri corective. Orice abatere constatată trebuie să fie utilă responsabilului vizat pentru a-i induce un comportament coerent cu cel urmărit de organizație. Abaterile calculate nu trebuie să fie exhaustive, ele trebuie să se concentreze numai asupra evenimentelor cheie care fac să evolueze domeniul său.

Abaterile trebuie să fie fiabile, ceea ce presupune:

să se facă diferență între abaterile generate de incertitudinea previziunilor, precum formularea necorespunzătoare a modelului de previziune, parametrii incorect estimați și abaterile datorate proastei funcționări a centrului de responsabilitate;

sa se verifice dacă responsabilii nu caută obținerea abaterilor apropiate de zero pe care să le atribuie unor resurse de mică valoare;

să se asigure stabilitatea procedurilor de măsurare a valorilor realizate.

Abaterea trebuie să fie actuală deoarece o măsură efectuată mai târziu poate să conducă la o măsură corectoare rău adaptată. Dacă abaterile sunt cunoscute după ce campania a fost terminată vor avea doar un interes limitat. Controlul asupra abaterilor trebuie să se realizeze numai în situația în care beneficiul obținut va depăși costul pe care ăl implică. Abaterile trebuie să se calculeze numai asupra datelor monetare, dar și asupra unor date calitative precum termenele sau calitatea.

În ceea ce privește momentul constatării abaterilor se pot remarca trei etape:

faza de concepție, în cadrul căreia responsabilul exercită reflecția sa asupra tuturor datelor problemei care se pun asupra lui;

faza de angajament, în care se ia decizia de a alege o anumită soluție;

faza de execuție a angajamentului, care se va concretiza printr-o remitere de obiecte sau o furnizare de servicii;

Controlul bugetar trebuie să fie permanent și periodic. În acest fel responsabilul își poate orienta acțiunea pe termen scurt. Sistemul bugetar devine periodic când responsabilul bugetului informează ierarhia sa de rezultatele obținute în departamentul său prin intermediul sistemului de reporting.

4.5.2 Balanced – scorecard

Balanced – Scorecard este o metodă managerială de măsurare și evaluare a performanțelor unei întreprinderi în versiunea anglo-saxonă a tabloului de bord.

Metoda Balanced – scorecard a fost prezentată de Kaplan și Norton în anul 1992 în articolul ”The Balanced Scorecard: Measures That Drive Performance”, ca un cadru conceptual dezvoltat pentru a ușura munca managerilor prin traducerea misiunii organizației din care fac parte, a scopului și a strategiei într-un set cuprinzător de măsuri de performanță care au ca scop obținerea succesului pe o piață competitivă. Balanced – scorecad este o abordare care încorporează atât indicator financiare cât și indicatori non – financiari.

În esență, balanced – scorecard este un mecanism pentru implementarea strategiei și pentru exprimarea și captarea viziunii întreprinderii. Balanced – scorecard definește cei mai importanți factori de succes, iar măsurile sunt create într-un asemenea mod încât să susțină finalizarea obiectivului întreprinderii și măsurarea performanței în ariile vitale, din punctul de vedere al strategiilor. Balanced – scorecard este un sistem de măsurare a performanței, care reflectă cele mai importante aspecte ale afacerii, sistem derivat din strategie și viziune.

Conceptul de balanced – scorecard susține planificarea strategică și implementarea, concentrarea acțiunilor tuturor segmentelor organizației la o înțelegere comună a obiectivelor și la facilitarea unei analize pentru îmbunătățirea strategiei de lucru.

Balanced – scorecard este destinat managerului unei întreprinderi deoarece furnizează indicatori caracteristici pentru patru dimensiuni diferite ale firmei, el poate fi considerat un instrument privilegiat de pilotaj global al performanței. Prin conținutul informațional, acest instrument de control al performanței globale este orientat către acțiune și anticipare, fiind rezultatul unui proces de selecție a datelor, astfel încât informațiile furnizate managerului să nu fie prea detaliate.

Balanced Scorecard încearcă să răspundă cerințelor mediului în care acționează firma, propunând o viziune globală bazată pe necesitatea declinării strategiei în scopul unei dezvoltări echilibrate.

Figura nr.4.3

Principiile și perspectivele din Balanced Scorecard

(Sursa:Creație proprie)

Firmele au folosit și în trecut indicatori de măsurare a performanței, însă diferența dintre un set de indicatori și balanced – scorecard este dată de legătura și cauzalitatea dintre indicatori, pe care acest ultim instrument le exploatează.

În cadrul conceptului de balanced – scorecard sunt dezvoltate patru perspective:

perspectiva financiară – Care sunt așteptările acționarilor din punct de vedere al performanței financiare a întreprinderii? (satisfacerea cerințelor investitorilor);

perspectiva client – Pentru a atinge obiectivele financiare, cum vom crea valoare pentru clienții noștri? (satisfacerea cerințelor clienților);

perspectiva proceselor interne – În ce procese trebuie să excelăm pentru a realiza satisfacerea cerințelor clienților și investitorilor? (calitatea proceselor interne);

perspectiva inovației și a învățării – Cum angrenăm toate resursele intangibile, respectiv resurse umane, sisteme și cultură organizațională, pentru a îmbunătăți procesele critice ale succesului organizației? (capacitatea de dezvoltare și inovare);

Figura nr.4.4.

Integrarea celor patru perspective ale Balanced – scorecard-ului

Analiza performanței realizată în mod tradițional, concentrată pe informații financiare colectate de la exterior a devenit o tehnică insuficientă și a fost necesară identificarea unei metode mult mai puternice pentru a oferi companiilor instrumente eficiente de planificare. Din acest punct de vedere Kaplan și Norton au introdus cele patru perspective diferite, prin intermediul cărora putem evalua o întreprindere:

Perspectiva financiară – măsoară modalitatea în care este reflectată performanța financiară, și anume prin numărul de creditori, ratele financiare și fluxul de numerar. Performanța financiară a unei companii este esențială pentru obținerea succesului, dar datele cu caracter financiar prezintă două dezavantaje esențiale:

sunt date istorice, chiar dacă se prezintă ce s-a întâmplat într-o anumită perioadă de timp, nu se poate prezenta ceea ce se întâmplă în momentul actual;

este un lucru cunoscut faptul că valoarea de piață a unei întreprinderi poate fi mult mai mare decât valoarea cumulată a activelor tangibile. Diferența acestor valori este reprezentată de activele intangibile. În anumite rapoarte financiare aceste active nu sunt luate în considerare.

Perspectiva client – măsoară impactul pe care îl are compania asupra clienților, ca de exemplu: rezultatele promovării unor noi produse cu ajutorul sondajelor, cum este privită compania de către clienți, necesarul de timp pentru a procesa telefonic o comanda etc.

Perspectiva proceselor interne de afaceri – pentru această categorie cei doi autori recomandă sprijinirea pe o reprezentare a lanțului valorii, propunând un lanț de valoare tip. Putem să menționăm că acești autori au prezentat mai multe reprezentări ale lanțului valorii diferite unele de altele. Obiective ale acestei perspective se pot constitui: producția, respectarea legislației, logistica, procesele de inovare. Calitatea, costurile, flexibilitatea, randamentul, durata ciclului de viață sunt indicatori care caracterizează această perspectivă.

Perspectiva inovației și a inteligenței – analizează curba de dezvoltare a unei companii, printre indicatorii importanți amintim: numărul de sugestii care vin din partea angajaților sau numărul de ore necesare pentru instruirea salariaților.

Balanced Scorecard s-a născut datorită limitelor măsurilor financiare ale performanței și din necesitatea legării gestiunii curente de strategia organizației:

Figura nr.4.5

Rolul BSC

(Sursa: Creație proprie)

Kaplan și Norton consideră că întreprinderile ar trebui să utilizeze scorecard – urile pentru:

actualizarea și clarificarea strategiei;

rânduirea obiectivelor companiei cu strategia globală;

anunțarea strategiei în întreaga companie;

înfăptuirea unei legături între obiectivele strategice cu țintă pe termen lung și bugetele anuale;

recunoașterea și alinierea inițiativelor strategice;

verificarea sistematică a performanței pentru a se perfecționa în stabilirea acesteia și pentru îmbunătățirea strategiei.

Tabel nr.4.4

Caracteristicile BSC

(Sursa: Albu N., Albu C. – Soluții practice de eficientizare a activităților și de creștere a performanței organizaționale, Editura CECCAR, București, 2005, p. 55)

În continuare, prezentăm un model de balanced – scorecard, întâlnit în practica unei companii americane din industria prelucrătoare a petrolului:

Tabel nr.4.5

Model Balanced Scorecard

(Sursa:Creație proprie)

Avantajele aplicării unui Balanced – Scorecard pot fi sintetizate în ideile următoare:

sprijină în alinierea măsurilor cheie de performanță cu strategiile în cadrul unei anumite întreprinderi;

prezintă managementului executiv o imagine clară asupra afacerii, ușurează comunicarea și înțelegerea obiectivelor și a strategiilor la toate nivelurile întreprinderii;

sprijină procesarea de către sistem a unei cantități cât mai mari de informație, obținând o bază de date esențiale și sintetice;

oferă un feedback strategic și o remediere constantă a activității economice;

Aceste patru perspective oferă un echilibru integrat între măsurile performanței operaționale curente, pe termen scurt, dar sunt de asemenea și inițiatoarele unei dezvoltări economice și a unei performanțe competitive pentru viitor. Soluția se găsește în legătura realizată între diferitele măsuri, puse laolaltă într-o inter-relaționare de tip cauză-efect și care are ca obiectiv realizarea unei singure strategii integrate. Cadrul conceptual al Balanced – Scorecard prezintă un echilibru între rezultatele cantitative și măsurile non-financiare, apreciate mai subiective și principalii factori determinanți ai performanței.

Balanced – Scorecard trebuie să se prezinte ca o balanță între măsurile externe pentru acționari și clienți și măsuri interne pentru procesele critice de afaceri, dezvoltare,cunoaștere și inovare.

Câștigurile latente ale Balanced – Scorecard – ului depind de informațiile prezente pentru a putea fi prelucrate. A avea pur și simplu un Balanced – Scorecard nu este de ajuns – acesta va fi folositor numai în cazul în care este aplicat corect. Deși multe companii, cu domenii diferite de activitate utilizează un Balanced – Scorecard, în dimensiuni diferite, există două aplicații distincte: controlul de gestiune și controlul strategic. Deși par similare vizual, aceste două aplicații de Balanced – Scorecard impun procese substanțial diferite de proiectare și dezvoltare și furnizează câștiguri diferite echipei de management.

Într-un exemplu al modului cum metoda Balanced – Scorecard poate fi transmisă la nivel practic, al elementelor concrete de la nivelul unei entități economice, vom reprezenta în figura următoare factorii cheie de succes din cadrul activității unei întreprinderi. Oglindirea factorilor cheie de succes prin intermediul indicatorilor economico-financiari ce pot fi incluși într-o abordare de tip balanced – scorecard.

Figura nr. 4.6.

Lanțul implicațiilor cauzale

Balanced – Scorecard este un instrument mai complet decât tabloul de bord ce caracterizează varianta minimalistă a controlului de gestiune strategic. Balanced – Scorecard propune o abordare echilibrată a dimensiunilor interne și externe ale performanței. Construirea acestui instrument a avut drept scop evidențierea relațiilor cauzale dintre performanțele operaționale și rezultatele strategice ale firmei.

Firmele au folosit și în trecut indicatori de măsurare a performanțelor, însă diferența dintre un set de indicatori și Balanced Scorecard este dată de cauzalitatea și legătura dintre anumiți indicatori pe care acest instrument le exploatează. Gruparea indicatorilor corespunde descompunerii misiunii întreprinderii și a performanței sale în patru sectoare de activitate:

Figura nr.4.7

Articularea elementelor unui Balanced – Scorecard

(Sursa: Kaplan R., Norton D., The Balanced Scorecard, The strategy – Focused Organization, 2001)

Balanced – Scorecard prezintă anumite limite. Critici la adresa Balanced – Scorecard sunt frecvente în literatura francofonă în primul rând pentru că există la momentul apariției un alt instrument de gestiune dezvoltat, și anume, tabloul de bord. Prin raportarea la acesta, Balanced – Scorecard prezintă următoarele asemănări conceptuale: existența indicatorilor non-financiari și declinarea strategiei la nivel operațional.

O primă limită vizează cunoașterea perfectă a strategiei de către manageri.

În viziunea lui Wegmann, următoarele limite privind modelul dezvoltat de Kaplan și Norton au fost frecvent formulate de către cercetători:

lipsa unei reflecții asupra organizației și rațiunii sale de a fi;

structura indicatorului este orientată către o logică industrială a întreprinderii;

ipoteza conform cărei capitalul uman este principalul generator de profit pentru o organizație nu se regăsește în tabloul de bord echilibrat.

O altă limită, în opinia noastră este reprezentată de lipsa până în acest moment a unei metodologii sistematice pentru desfășurarea balanced – scorecard-ului pentru entități de nivel inferior. În opinia noastră, dezvoltări detaliate nu există până în prezent, autorii propunând două modalități: asocierea de proiecte fiecărui obiectiv cheie al balanced – scorecard-ului, sau construirea unui balanced – scorecard la nivele descentralizate.

Balanced – Scorecardul este un model complex de performanță, legăturile de cauzalitate dintre obiectivele de performanță fiind în mod clar explicitate prin intermediul hărților strategice. Din acest punct de vedere balanced – scorecardul se evidențiază în mod clar de tabloul de bord care apare în cele mai multe cazuri ca o listă de indicatori lipsiți de intercondiționalitate.

Concluzii, comentarii, observații

În cadrul acestui capitol am realizat o prezentare a tabloului de bord ca o componentă a sistemului de informare economică. O întreprindere performantă, eficientă, în cadrul pilotajului pentru a putea adopta decizii tactice și strategice și pentru a putea urmări maniera cum acestea se realizează, trebuie să aibă la bază o bună informare

Un tablou de bord este un mod de a tria, a ordona și prezenta indicatorii, astfel încât, dintr-o privire să se recunoască o sinteză a activității desfășurate. Tabloul de bord este un ansamblu de informații prezentate într-un mod sintetic și destinat conducerii în vederea pilotării activității întreprinderii și a centrelor sale de responsabilitate.

Este importantă încă o menționare pentru folosirea tabloului de bord: nu trebuie confundate diversele situații informaționale, unele cu valoare statică, elaborate la nivelul unității și al componentelor sale procesuale cu situații informaționale specifice tabloului de bord, mult mai concise și concepute de o manieră aparte, pentru a servi exclusiv unei informări selective. Simultan, dacă prima categorie de situații informaționale reprezintă doar rezultatele finale, cele specifice tabloului de bord atenționează pe parcursul lunii despre situația realizărilor obiectivelor, cauzelor generatoare de abateri, putându-se interveni ori de câte ori este nevoie. Acest lucru este facilitat de apelarea la o versiune informatică a tabloului de bord.

Caracteristica specifică a tabloului de bord – natura nefinanciară a unor indicatori permite responsabililor de gestiune să beneficieze și de alte date decât cele financiar-contabile. Informațiile nefinanciare îngăduiesc o reacție rapidă a decidenților la transformările neașteptate sau deosebite ale mediului de afaceri, dat fiind că responsabilii operaționali transmit mai curând date cantitative și calitative decât monetare. În acest mod, prin intermediul tabloului de bord se înfăptuiește o legătură mai bună între responsabilii operaționali și controlorul de gestiune.

Un tablou de bord nu este eficace și nici util dacă la conceperea lui nu s-a ținut seama de anumite reguli precise atât referitoare la funcționarea sa cât și la conținutul său.

Tabloul de bord este un instrument foarte puțin formalizat, calitățile instrumentului utilizat variind în funcție de modul său de implementare, putând fi ușor dezvoltat și integrat pe oricare din modelele formalizate.

În acest capitol am făcut o prezentare și a altor instrumente moderne de urmărire a performanței, dintre acestea, ne-am axat în principal pe Balanced – Scorecard (BSC).

Constatăm că modelul BSC a fost conceput la începutul anilor 1990 și apoi prezentat public de Kaplan și Norton ca o reacție și un răspuns la limitele instrumentelor de management existente la momentul respectiv BSC, ca instrument de măsurare a performanței, furnizează informații pentru evaluarea nivelului de realizare a obiectivelor ce caracterizează orientarea strategică (obiective strategice) și deci a nivelului de performanță stabilit.

BSC nu este numai un sistem de măsurare a performanței, ci și un sistem de management strategic, permițând organizațiilor clarificarea viziunii și strategiei și traducerea acestora în acțiune. Instrument complex, BSC realizează o reconciliere între abordarea teoretică (descrierea strategiei prin intermediul hărților strategice) și realitatea practică în continuă schimbare cu implicații la nivelul pilotajului strategiei (posibilitatea de reînnoire a ipotezelor cauzale strategice).

Prin cele patru perspective caracterizate prin obiective și indicatori specifici, Kaplan și Norton prezintă un model ce poate oferi o viziune echilibrată a performanței. Ei nu se limitează astfel doar la aspecte financiare. Îmbunătățirile aduse de cei doi autori evidențiază trecerea BSC de la un sistem de evaluare a performanțelor la un sistem de gestiune strategică. Utilizarea viziunii financiar- nonfinanciar nu este o particularitate specifică BSC, un sistem similar, tabloul de bord varianta franceză, utilizând cele două categorii de indicatori.

Utilizarea uneia dintre variantele prezentate rămâne la latitudinea fiecărei întreprinderi, constituind rezultatul unei judecăți de valoare din partea factorilor decidenți: punem în centrul atenției resursa umană? Sau aceasta rămâne într-un con de umbră fiind de fapt o resursă disponibilă contracost care trebuie să depună eforturi pentru maximizarea valorii pentru acționari? Urmărim doar măsurarea performanței sau/ și pilotajul și îmbunătățirea continuă a acesteia? Urmărim măsurarea performanței locale sau globale? Acestea sunt doar o parte din întrebările la care trebuie să se găsească un răspuns și care, împreună corelate cu alți factori rectrictivi (resurse disponibile, tipul de conducere etc.) trebuie să conducă spre o soluție pertinentă și specifică fiecărei întreprinderi în ceea ce privește gestionarea performanțe.

CAPITOLUL 5: DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND PERFORMANȚA GRUPURILOR DE ÎNTREPRINDERI

5.1 Etimologia conceptului de performanță

Performanța nu este o constatare, ea se construiește” – A. Bourguignon – Sous les paves, la plage …….ou les multiples functions du vocabulaire comptable, Comptabilité – Control – Audit

“ O performanță nu este bună sau proastă în sine. Același rezultat poate fi considerat ca o bună performanță dacă obiectivul este modest sau o proastă performanță dacă obiectivul este ambițios” – A. Burlaud, J.Y. Eglen, P. Mikita

Termenul de performanță este unul comun și cu o largă utilizare în diverse domenii de activitate. La o primă încercare performanța economică nu ar trebui să fie greu de definit, nici măcar in cazul intreprinderilor cotate la bursă, dat fiind caracterul uzual al termenului și accepțiunea fianaciară a performanței cu care sunt obișnuiți majoritatea utilizatorilor de informații contabile. Dar performanța imbracă și alte forme pe lânga cea financiară, evidețiată cu ajutorul instrumentarului matematic consacrat (rate, ponderi, fluxuri, etc).

În realitate termenul de performanță economică comportă o serie de abordări si modalități de cuantificare, care diferă mai ales în funcție de persoana din punctul de vedere al căreia se apreciază performanța. Într-un fel va aprecia performanța întreprinderii acționarul și cu totul altfel salariații. De asemenea, clienții și furnizorii întreprinderii, diverșii ei creditori și ceilalți parteneri vor fi fiecare interesați de alte aspecte ale activității întreprinderii.

Literatura de specialitate nu beneficiază de o viziune unitară asupra conceptului de performanță, astfel încât se întâlnesc frecvent ori definiții particularizate ale acesteia, care surprind numai anumite aspecte, ori definiții prea generale și, ca urmare, greu cuantificabile :

▪ « ……………nivelul de indeplinire al obiectivelor » (Alain Burlaud – Contrôle de gestion)

▪ « ………..rezultatele obținute de întreprindere în raport cu resursele utilizate » (Elie Cohen – Analyse financiere)

▪ « …………tot ceea ce contribuie la îmbunătățirea cuplului valoare-cost….. » (Philippe Lorino – Methodes et practiques performance)

▪ « Activitatea economică este performantă daca se desfășoară pe baza unei strategii coerente care țintește obiective competitive și riguros definite din punct de vedere al dezvoltării durabile, al eficienței globale și al sincronizărilor temporale. »

Într-o accepțiune generală, performanța reprezintă o realizare deosebită într-un domeniu de activitate (http://dexonline.ro). Conceptul este des întâlnit în sport, mecanică. Același dicționar explică performanța ca rezultat (deosebit de bun) obținut de cineva într-o întrecere sportivă” și ca cel mai bun rezultat obținut de un sistem tehnic, de o mașină, de un aparat etc”.

Performanța este un cuvânt utilizat adesea pentru aluziile metaforice pe care le conține. Se poate vorbi astfel de metafora mecanică (la începutul secolului XX fiind utilizat pentru a prezenta indicatori numerici ce caracterizau posibilitățile unei mașini; performanța mașinii se exprima prin referire la obiective) și metafora sportivă (de la mijlocul secolului XX cuvântul performanță era utilizat pentru a reliefa rezultatele obțiunute de un cal într-o cursă sau ale unui sportive / echipe sportive).

Treptat, conceptul de performanță a început să fie uzitat tot mai des și în alte domenii, îndeosebi în domeniul economic.

Performanța nu există în sine. Ea este întotdeauna produsul unei comparații. Dar la ce bază de comparație se face raportarea? Aceasta este fie o variabilă internă (un obiectiv de progres sau un rezultat al unei perioade trecute), fie o variabilă externă. Precizările de mai sus converg cu punctul de vedere al celor ce definesc performanța ca ”realizarea obiectivelor organizaționale indiferent de natura și varietatea lor”. Dar baza de comparație are un caracter dinamic, ceea ce face ca performanța să fie o stare tranzitorie.

Elie Cohen, în lucrarea ”Analyse financière”, definește performanța ca ”raport între rezultatele degajate de o întreprindere și mijloacele folosite”.

Pentru G. Lavalette și M. Niculescu, ”performanța este un nivel de potențialitate instabil al unei întreprinderi, realizat prin tot ceea ce a optimizat cuplul valoare – cost și a făcut ca întreprinderea să fie competitivă pe segmentele sale strategice”.

5.2 Definiri privind performanța

Definițiile performanței sunt numeroase și variate. Punctul comun al acestor definiții (Bourguignon; Bessireetc.) este reprezentat însă de noțiunea de misiune, adică fiecare organizație vizează să fie performantă, ceea ce în viziunea lui Demeestère “semnifică în primul rând că aceasta urmează să-și îndeplinească misiunea”. (Demeestère, citat de Amans & Rascol-Boutard).

Performanța este o accepțiune subiectivă. De ce este subiectivă? Pentru că nu există un concept ce poate să o definească de o manieră absolută. Performanța este reprezentată în funcție de actori, respectiv de utilizatorii informației. Performanța a fost definită drept nivel de realizare a obiectivelor.

În anul 1995, Bourguignon prezenta următoarea definiție: în materie de gestiune, performanța este realizarea obiectivelor organizaționale. Aceasta definiție vizează doar atingerea obiectivelor organizaționale fără a lua în considerare mijloacele de realizare a acestor obiective. Performanța nu este o constatare, ea se construiește”. Un an mai târzu, pentru autoare performața este multidimensională: Performanța indică realizarea obiectivelor organizaționale oricare ar fi natura și varietatea acestor obiective (…) Performanța este multidimensională, imaginea scopurilor organizaționale; ea este subiectivă și depinde de referințele alese.

În opinia altor autori însă, nu există o imagine predeterminată cu privire la acest concept. Astfel, ”o performanță nu este bună sau proastă în sine. Același rezultat poate fi considerat ca o bună performanță dacă obiectivul este modest sau o proastă performanță dacă obiectivul este ambițios”.

O abordare multicriterială a performanței stă la baza modelului Balance scorecard – BSC (tablou de bord prospectiv în limba franceză) elaborat de Norton și Kaplan. Inițial, modelul Balanced Scorecard a fost prezentat de cei doi autori în anul 1992 în articolul The balanced scorecard: measures that drive performance, publicat în Harvard Business Review și a fost dezvoltat patru ani mai târziu în lucrarea The Balanced Scorecard. Finalitatea BSC constă în traducerea strategiei globale a unei organizații având ca reper patru criterii de performanță ce corespund celor patru axe/dimensiuni: financiară, clienți, procese interne, respectiv creștere și dezvoltare.

Definirea performanței de către Bourguignon prin raportare la trinomul acțiune –rezultat – succes este foarte utilizată în literatura de specialitate. Esența acestei abordări constă în definirea celor trei dimensiuni de maniera următoare:

performanța acțiune: performanța este un proces și nu un rezultat care apare la un moment dat;

performanța rezultat (rezultatul acțiunii): măsurarea performanței este înțeleasă ca o evaluare a rezultatelor obținute în urma desfășurării unei activități (proces). Acest sens al performanței conține doar valoare:”măsurarea performanțelor este (…) înțeleasă ca o evaluare ex-post a rezultatelor obținute”

performanța succes: performanța nu există prin ea însăși ci depinde de modul de reprezentare a reușitei întreprinderilor.

Abordarea de mai sus este mai rar întâlnită în accepțiunea franceză decât în cea engleză; în literatura franceză performanța este un proces și nu un rezultat. Observăm că, de cele mai multe ori, termenul performanță conține două din sensurile amintite anterior, iar cea mai frecventă asociere este cea de rezultat pozitiv al acțiunii.

De multe ori, performanța este prezentată ca un termen vast. În acest sens putem menționa opinia lui Lorino pentru care: ”este performant într-o întreprindere tot ceea ce, și numai ceea ce, contribuie la ameliorarea cuplului valoare-cost, … la atingerea obiectivelor strategice”. Pentru a clarifica puțin noțiunea, prezentăm punctul de vedere al lui Alain: ”performanța unei întreprinderi de servicii, este relația în lanț a unei multiplicități de determinanți … calitatea și productivitatea. În realitate, aceștia din urmă constituie oglinda performanței și determină nivelul său de coerență și de stabilitate”.

”În materie de gestiune, performanța este realizarea obiectivelor organizaționale”. Ulterior Lebas a completat definiția anterioară, propunând o definiție mai operațională, considerând că autoarea se limitează la a defini caracteristicile performanței fără să caute un mijloc operațional. În opinia lui se disting următoarele fațete ale performanței:

performanța este un element pentru luarea deciziei. Ea nu există într-o manieră intrinsecă. Ea nu este o simplă constatare, ea se construiește;

este definită de către utilizatorii de informație în raport de un context organizațional caracterizat printr-un domeniu și un orizont de timp;

performanța nu se poate exprima decât ca un ansamblu echilibrat de parametrii complementari, și câteodată contradictorii (rezultatele și procesele așteptate de cele rezultate);

performanța nu este punctuală, ea nu se înțelege decât într-o manieră dinamică, pe termen lung.

noțiunea de performanță este întotdeauna atașată noțiunii de responsabilitate. Cel care este responsabil este cel care poate sau trebuie să acționeze asupra parametrilor performanței și trebuie să acționeze asupra propriei performanțe și asupra utilizării de mijloace aflate în autoritatea sa;

performanța nu există decât dacă o putem măsura, o putem descrie printr-un ansamblu sau un vector de măsuri (sau de indicatori) mai mult sau mai puțin complecși. Măsurarea performanței nu se poate în nici un caz limita la cunoașterea unui rezultat. Nu trebuie în niciun caz confundată performanța cu indicatorul /indicatorii sau măsurile care o descriu;

nu există o definiție exhaustivă sau universală a performanței. Ea face apel la o judecată sau la o interpretare. Însă fiecare întreprindere trebuie să definească termenul pentru comunicare internă și externă.

Pentru Debiens performanța este arta de a face afaceri bune. Aceasta este astfel modul de a utiliza cea mai bună parte posibil din resursele întreprinderii pentru atingerea obiectivelor organizației”.

Performanța nu trebuie redusă la suma performanțelor parțiale, idee ce e susținută și de Bachet, pentru care performanța este ” o proprietate emergentă care nu se reduce la suma performanțelor parțiale, ci la o performanță globală care se întemeiază/se reașează pe o legătură virtuoasă între economic și social și pe o preocupare de reușită pe termen lung”.

Pentru Marmouse performanța este cea care permite menținerea unei distanțe, pe termen lung, față de concurenți, printr-o puternică motivare (pe baza sistemelor de recompensă) a tuturor membrilor organizației.

O altă accepțiune a termenului de performanță este oferită și de IASB, aceea de performanță globală prin intermediul rezultatului global incluzându-se, alături de rezultatul contabil ”diferențele din reevaluare, diferențele din conversie, câștiguri sau pierderi latente asupra instrumentelor financiare, câștigurile și pierderile actuariale aferente pensiilor, efectul schimbărilor metodelor contabile și corecțiile erorilor fundamentale”.

Factorii care influențează în mod direct sunt următorii:

Figura nr.5.1

Factorii de contingență ai performanței

(Sursa: Albu N., Albu C., Soluții practice de eficientizare a activităților și de creștere a performanței organizaționale, Editura CECCAR, București, 2005, p.34)

Performanța depinde de o referință (obiectiv) și poate fi multidimensională atunci când obiectivele sunt multiple. Obiectivele de performanță ale unei organizații trebuie fixate în opt domenii: poziționarea pe piață, inovare, productivitate, resurse financiare și logistice, profitabilitate, dezvoltarea și performanța managerilor, atitudinea și performanța salariaților, responsabilitatea publică.

Sintetizând accepțiunile de mai sus, observăm o evoluție în timp a criteriilor de apreciere a performanței, în sensul ca acestea sunt din ce în ce mai numeroase. Care au fost criteriile de raportare a performanței în timp? Termenul, concurenții, rezultatul (rezultat financiar, cifra de afaceri, îndeplinire sau depășire, costul), trecutul și viitorul, întreprinderea și mediul (ne referim aici la clienți, stat, bănci etc.) reprezintă răspunsul la întrebarea anterioară.

Durabilitatea, controlul și îmbunătățirea au fost mereu atributele performanței. Durabilitatea este condiția sine qua non, iar controlul și îmbunătățirea au ca scop atingerea obiectivelor. În perioada 1945 – 1975 performanța avea caracteristici pur financiare (eficiență și productivitate), performanța globală era reprezentată de suma performanțelor locale, iar controlul era executat ulterior. După 1975, performanța devine multicriterială, iar obținerea sa nu țintește doar maximizarea, ci și adesea gasirea echilibrului în compromisul dintre atribute.

Tabel nr.5.1

Evoluția performanței

(Sursa: Creație proprie)

Performanța se construiește pe încredere, este promisiunea unor rezultate viitoare. O performanță de atins, bine definită, presupune obiective de atins bine definite. Performanța unei organizații se apreciază prin compararea rezultatelor definite prin strategie cu nivelul acestor rezultate percepute de către părțile interesate de performanța acesteia (acționari, salariați, clienți etc.). În timp, modelele de evaluare a performanței mono-criteriu au fost înlocuite de modele de performanță multi-criterii care integrează așteptările diferiților parteneri ai întreprinderii: acționari, clienți, salariați,stat, alți terți etc.

5.2.1 Performanța elaborare a valorii

Conceptul de creare de valoare are la bază un adevăr valabil oriunde, indiferent de granițele geografice sau economice: companiile creează valoare atâta timp cât asigură remunerarea capitalului la o rată de rentabilitate care depășește costul acestuia. Atunci când firmele uită acest lucru, ceea ce urmează este previzibil:

pe piețele dezvoltate sunt activate mecanisme naturale de reglare a situației de distrugere de valoare (cum ar fi preluările ostile, vânzarea participațiilor deținute de către acționarii majoritari sau, în ultimă instanță, lichidarea întreprinderii);

pe piețele în dezvoltare, reglarea situației are, de regulă, o întârziere importantă, adesea apărând mai întâi măsuri administrative ale statului care încearcă rezolvarea situației. Și în acest caz, în cele din urmă poate să apară lichidarea, care determină pierderi pentru toți investitorii din cadrul întreprinderii. Pe aceste piețe, până când mecanismele naturale de reglare a pierderilor de valoare nu funcționează eficient, se manifestă declinul economic și creșterea șomajului.

Prima etapă a transpunerii cuplului cost-valoare în elemente componente ”pilotabile” constă în a descrie în termeni globali cum întreprinderea creează și va crea valoare. Este vorba despre a defini ”valoarea” în concepția evoluțiilor viitoare. A concepe valoarea de mâine înseamnă a defini o strategie.

Pentru a percepe conceptul de creare de valoare, vom analiza investiția într-o întreprindere ca un progres de avansare a unui flux de lichidități în speranța că acesta va asigura un flux de sens invers și dimensiune superioară. Aceasta evidențiază că valoarea activelor în care s-a materializat fluxul inițial de lichidități va fi, în timp și conform așteptărilor raționale ale investitorului, mai mare decât valoarea capitalului investit inițial.

Prin urmare, o întreprindere creează valoare pentru acționarii săi atunci când rentabilitatea capitalului investit este superioară costului diferitelor surse de finanțare folosite. Cu alte cuvinte, nu este suficient ca o întreprindere să înregistreze profit contabil pentru ca aceasta să creeze valoare.

Noțiunea de valoare creată este legată, direct sau indirect, de cea de profit. Dar un profit, chiar foarte mare, nu are valoare în sine. El trebuie judecat prin prisma eforturilor făcute pentru obținerea lui, a resurselor utilizate. Aceste resurse au un cost, chiar dacă îl considerăm virtual sau de oportunitate.

Performanța este un nivel de potențialitate instabil al unei întreprinderi, realizat prin tot ceea ce a optimizat perechea valoare-cost și a făcut ca întreprinderea să fie competitivă pe segmentele sale strategice.

5.2.2 Definirea performanței prin intermediul termenilor de eficiență și eficacitate

Este foarte important a defini termenii de eficiență și eficacitate, și de asemenea să prezentăm deosebirea dintre acești termeni. Eficiența și eficacitatea sunt două criterii principale de apreciere a performanței.

Definiția eficienței este ambiguă, existând mai multe puncte de vedere privind această noțiune și relația sa cu eficacitatea și economicitatea.

Eficacitatea vizează atingerea obiectivelor fixate, obținerea de rezultate care să se încadreze în strategia definită. O întreprindere devine în mod operațional eficace atunci când știe să identifice, să posede și să controleze interactivitatea între resursele interne și externe de dezvoltare, răspunzând cât mai bine așteptărilor partenerilor externi.

Eficiența vizează modul de utilizare a resurselor, rezultatul obținut pe unitate de resurse angajate (efect/efort). Se consideră că un bun este eficient dacă produce o anumită cantitate dată cu un consum minim de resurse sau produce o cantitate cât mai mare posibilă cu o cantitate dată de resurse. Eficiența se măsoară adesea prin productivitatea unui factor de producție și este expresia funcționării interne a întreprinderii.

C.B. Andronic realizează o prezentare detaliată privind noțiunea de eficiență, din care am considerat adecvate punctele de vedere a cinci autori:

Strumlin definește eficiența economică drept efect maxim cu minim de cheltuieli și în timpul cel mai scurt, nuanțând definițiile actuale, conform cărora eficiența reflectă raportul dintre efect și efortul depus pentru a obține acest efect. Eficiența înglobează prin urmare noțiunile de rentabilitate și economicitate;

V. Mureșan consideră că eficiența nu trebuie analizată doar din punct de vedere cantitativ, prin intermediul efectelor indirecte obținute prin economii de bani, o importanță deosebită acordându-se laturii calitative reprezentate de suprapunerea rezultatului obținut cu efectul propus, altfel spus, eficiența reprezintă economicitate și eficacitate;

C. Popa și C. Zamfir definesc eficiența prin intermediul economicității, care reprezintă latura cantitativă, și eficacității, care reflectă latura calitativă. Eficiența reprezintă economicitate și eficacitate;

Kotarbinski consideră că este eficientă acea acțiune care asigură atingerea scopului în condiții de cheltuieli minime.

Problematica generală a performanței este prezentată de Bouquin astfel:

Figura nr.5.2

Problematica generală a performanței

Procese

Resurse Rezultate

Economie Eficacitate

Eficiență

(Sursa: Bouquin H., Le contrôle de gestion, Paris: Encyclopédie de Comptabilité, Contrôle de Gestion et Audit, B. Colasse ed., pp. 531 – 545)

Bouquin prezintă astfel în partea inferioară a schemei: economia prin procurarea resurselor la cel mai mic cost; eficiența prin maximizarea cantității de produse obținute sau servicii pornind de la o cantitate dată de resurse; eficacitatea prin realizarea obiectivelor și finalităților prevăzute.

Pentru Burlaud & Simion corelația dintre obiective și rezultat în termeni de eficiență și eficacitate este prezentată astfel:

Figura nr.5.3

Corelația dintre obiective și rezultat

Obiective Mijloace Rezultat

Eficiență

Eficacitate

(Sursa: Burlaud A., Simion C., Controlul de gestiune, Editura Coresi, București, 1999)

Eficiența și eficacitatea generează două categorii de costuri:

costul constrângere (costul eficienței) – este rezultatul din acțiunile care nu vizează mediul înconjurător;

costul rezultat (costul eficacității) – generat de acțiuni ce permit întreprinderii obținerea unui rezultat așteptat de către mediul său.

Dacă raportul cost constrângere / cost rezultat crește, atunci întreprinderea respectivă consumă mai multe resurse pentru rezolvarea problemelor interne de funcționare (se degajă informații utile în pilotajul performanței).

Profesorul M. Ristea consideră că performanței putem să-i asociem cele trei noțiuni: eficiență, economicitate și eficacitatea. Eficiența presupune fie maximizarea rezultatelor obținute pornind de la o cantitate dată de resurse, fie minimizarea cantității de resurse pentru un rezultat prestabilit. Economicitatea presupune a procura resursele necesare la cel mai mic cost. Eficacitatea presupune ca rezultatele obținute să atingă rezultatele prevăzute. Deci:

Performanța = Eficiență + Economicitate + Eficacitate

Această definiție a performanței este denumită de profesorul M. Ristea ecuația celor trei E-uri și poate fi reprezentată schematic astfel:

Figura nr.5.4

Ecuația celor trei E-uri

(Sursa: Jianu I., Evaluarea, prezentarea și analiza performanței întreprinderii, Editura CECCAE, București, 2007)

Adevărata performanță se obține prin îmbinarea celor trei E – uri numai în situația în care această performanță se menține pe termen lung. Este motivul pentru care în schema prezentată mai sus am corelat noțiunea de eficacitate cu cea privind realizarea obiectivelor strategice.

5.2.3 Performanța – etapă de realizare a obiectivelor strategice

Performanța este noțiunea întrebuințată adesea pentru aluziile metaforice pe care le conține; performanța organizațională arată capacitatea individului de a progresa, grație eforturilor constante.

O performanță nu este bună sau proastă în sine. Același rezultat poate fi considerat ca o bună performanță dacă obiectivul este modest sau o proastă performanță dacă obiectivul este ambițios.

Performanța organizațională se apreciază în funcție de obiectivele întreprinderii și de referințele sale externe sau interne. Performanța este deci, întotdeauna produsul unei comparații. A fi performant înseamnă a realiza sau a depăși obiectivele propuse.

Această definiție indică faptul că performanța depinde de o referință – obiectiv sau scop; performanța este multidimensională atunci când scopurile sunt multiple; performanța este un subansamblu al acțiunii; performanța este subiectivă pentru că este produsul operației, prin natură subiectivă, care constă în a apropia un adevăr de o aspirație.

Se pare că această definiție dată performanței pare incompletă deoarece ea se limitează la a defini caracteristicile performanței fără să caute un mijloc operațional.

Într-o altă abordare, performanța reprezintă: ”realizarea obiectivelor organizaționale indiferent de natura și varietatea lor”. Performanța organizațională indică capacitatea persoanei de a progresa, grație eforturilor depuse. Performanța nu există în sine. Ea este întotdeauna produsul unei comparații. Dar la ce bază de comparație se face raportarea? Aceasta să fie o variabilă internă (un obiectiv de progres sau un rezultat al unei perioade trecute), fie o variabilă externă. Dar baza de comparație are un caracter dinamic, ceea ce face ca performanța să fie o stare tranzitorie.

Figura nr.5.5

Factorii performanței

(Sursa: Albu N., Albu C., Soluții practice de eficientizare a activităților și de creștere a performanței organizaționale, Editura CECCAR, București, 2005, p.34)

Conținutul efectiv al performanței este dependent de obiectivele strategice; nu există performanță în absolut, independentă de obiectivele sale; evaluarea performanțelor este dependentă de stabilirea obiectivelor, ceea ce este performant într-o situație dată, caracterizată prin anumite obiective, poate să nu fie într-o altă situație caracterizată prin alte obiective.

5.2.4 Performanța economică

Performanța economică este asociată adesea cu rentabilitatea economică. Factorii ce influențează rentabilitatea economică pot fi: randamentul sau rentabilitatea întreprinderii, performanța comercială, producția. Performanța economică constă în supraviețuirea întreprinderii și în capacitatea de a-și atinge obiectivele.

Raportându-ne la producție ca factor ce influențează performanța economică, se au în vedere simultan: măsurarea importanței întreprinderii pe piață prin compararea cu producția concurenților; aprecierea utilizării propriului potențial productiv printr-o comparație cu capacitatea de producție a utilajelor deținute; măsurarea eficacității utilizării resurselor întreprinderii.

Cum putem măsura performanța economică? Se poate măsura pornind de la variația activității și de la rentabilitatea investițiilor și vânzărilor. Se poate realiza o analiză a contului de rezultate, reflectându-se beneficiul net sau pierderea netă. Rezultatul net este o formă absolută a rentabilității economice, o măsură finală a rentabilității unei întreprinderi, iar acționarii, analiștii financiari apreciază astfel performanța firmei respective.

Performanța economică nu este pur cantitativă, ea cuprinde o formă cuantificabilă și o formă care nu poate fi cuantificabilă în mod riguros, strict. Se pot folosi în acest sens conceptele de performanță cantitativă și performanță non cantitativă. Performanță non cantitativă este o dimensiune a performanței care se poate măsura prin calitatea producției, calitatea totală, atingerea obiectivelor managerilor, poziția concurențială a firmei.

Institutul de Planificare Strategică prin programul PIMS prezintă calitatea producției ca un factor esențial al performanței întreprinderilor. Calitatea producției este de fapt o mărime relativă, stabilită prin compararea performanței produselor întreprinderii (utilizând calitatea produselor și serviciilor vândute clienților) cu cea a concurenților.

Conceptul de calitate totală este prezentat de Collignon astfel: calitatea totală poate fi definite ca adaptarea permanent a produselor și serviciilor la așteptările și evoluția clienților, prin stăpânirea tuturor activităților întreprinderii. În acest sens, calitatea totală este căutarea progresului în ansamblul sistemelor ce compun întreprinderea, care se referă la management și la tehnici de gestiune, la tehnologiile organizației, la relațiile și condițiile de muncă.

Pentru Kalika, atingerea obiectivelor managerilor constituie un indicator de eficacitate de primă ordine pentru conducătorii de întreprinderi, pentru același motiv ca rezultatele financiare. În opinia lui Gervais, atingerea obiectivelor se apreciază prin analiza abaterilor dintre obiective și realizări. În practică, acest indicator poate fi credibil dacă obiectivele sunt stabilite în mod realist, prin adecvarea strategiilor la mediul concurențial.

Poziția concurențială se poate reflecta prin cota de piață relativă dar mai ales în factorii cheie de succes pe care-i deține firma. Se utilizează în acest context conceptul de performanță concurențială.

Cota de piață relativă este una din axele de evaluare a performanței concurențiale și se determină prin raportarea vânzărilor realizate de către o întreprindere și vânzărilor realizate de către liderul de piață.

Fidelizarea clientelei se apreciază prin intermediul ratei de fidelizare care, pe lângă stabilitatea clientelei informează și despre caracteristicile celor mai vechi și mai volatili clienți, asupra frecvenței și naturii noilor clienți și clienților pierduți. Aprecierea satisfacției clientelei se poate realiza prin purtarea unor discuții în mod direct cu clienții (modalitate informală, utilizată frecvent) dar și prin intermediul unor studii pentru aprecierea satisfacției (prin proceduri formalizate).

5.2.5 Performanța organizațională

Pentru Marmuse performanța organizațională reprezintă maniera în care întreprinderea este organizată pentru atingerea propriilor obiective și modul în care ea reușește să le atingă.

Marchesnaz & Fourcade consideră că managerul unei întreprinderi mici ar putea să încerce să câștige un avantaj concurențial referindu-se cu prioritate la potențialul pe care-l deține organizația pe care o conduce. Acest manager va reține criteriile de performanță organizațională drept indicatori de menținere a performanței financiare, iar capacitatea organizațională devine modalitatea de acces la o performanță financiară satisfăcătoare. Performanța organizațională poate fi conturată cu ajutorul a trei indicatori principali:

climatul organizațional, reflectat de o atmosferă conflictuală, familială sau spirit de echipă”;

cultura organizațională, valorile comune existente între membrii organizației;

competența administrativă, îmbracă un aspect mai degrabă procedural, identificarea responsabililor de sarcini administrative, de coordonare, elaborare și circulație a deciziilor la nivel de organizații mari și mijlocii, deoarece la nivelul organizațiilor mici competențelele administrative sunt câteodată delegate și deci, frecvent asumate de către manager.

5.2.6 Performanța globală

Performanța obligă la o viziune globală a interdependențelor dintre parametrii interni și externi,cantitativi și calitativi, tehnici și umani, fizici și financiari ai gestiunii.

Conceptul de performanță globală este mobilizat în literatura managerială pentru a evalua punerea în aplicare de către întreprindere a strategiilor anunțate de dezvolare durabilă (în contextul dezvoltarii durabile). Acest concept constituie reflectarea, la nivelul sistemului de management, a conceptului macro-economic al dezvoltării durabile. Un grup de lucru din Franța, din Commissariat General au Plan, a evidențait trei dimensiuni pe care fiecare întreprindere ar trebui să le ia în considerare pentru o evaluare justă” a performanței: dimensiunea publică, dimensiunea ecologică și dimensiunea socială.

Pentru Reynaud performanța globală reprezintă agregarea performanțelor economice, sociale și de mediu.

Performanța globală caracterizează toate aspectele activitații întreprinderii: social, economico-financiar, tehnic, psihologic, ecologice.

Conceptul de performanță a companiei are la bază teoria deținătorilor de interse. Managerii nu pot maximiza valoarea firmei dacă ignoră interesele partenerilor săi sociali. Angajații vor salarii mari, condiții de muncă corespunzătoare, indemnizații de boală, de concedii etc. Furnizorii de capitaluri preferă un risc scăzut asociat investiției lor și câștiguri mari. Comunitatea locală dorește donații în scopuri caritabile, șomaj scăzut, poluare redusă etc. Din perspectiva companiei, aceste interese pot fi contradictorii, ceea ce poate da naștere unor conflicte în interiorul organizației influențând negativ rezultatul economico-financiar ale acesteia.

Pentru a măsura performanța unei întreprinderi este necesar să recurgem la o „viziune globală a interdependențelor între partenerii interni și externi, cantitativi și calitativi, tehnici și umani, fizici și financiari ai gestiunii”. Utilizatorii trebuie să apeleze la performanța globală a întreprinderii. Aceasta constituie oglinda viitorului, „unde se află rezultatele” și a trecutului, „unde sunt problemele.”

5.3 Măsurarea performanței – mecanism și instrumente

În timp, performanța s-a măsurat folosindu-se diverși indicatori: mărimea firmei, profitul obținut, rentabilitatea și trezoreria. Performanța trebuie măsurată printr-un ansamblu de indicatori cu grad de complexitate mai mult sau mai puțin ridicat și nu trebuie să se limiteze la cunoașterea unui rezultat.

Măsurarea performanței ridică multe probleme de bază:

structura de management și informațiile;

raportul misiune-viziune;

obiectivele și responsabilitățile;

măsurarea performanței prin indicatori;

alternative la măsurarea performanței: balanced scorecard

Măsurarea performanței este o noțiune relativă. Într-un proces de evaluare a performanței, trebuie cunoscute criteriile în raport de care se realizează această evaluare și de asemenea pe ce baze se poate realiza o comparație.

5.3.1 Mecanismul măsurării performanței

Măsurarea performanțelor este procesul care permite legarea unui concept abstract de indicatori empirici. Măsura unei performanțe se obține prin însumarea următoarelor elemente:

Valoarea reală este măsura ideală care corespunde perfect fenomenului studiat. Eroarea sistematică este determinată de limitele instrumentelor de măsurare, iar cea aleatorie decurge din circumstanțe particulare.

Rezultatul măsurării performanțelor este fiabil dacă eroarea sistematică este minimă, iar măsura obținută este apropiată de adevărata valoare. Aprecierea fiabilității măsurării performanțelor este delicată deoarece valoarea reală, adevărată este în general dificil de estimat. Ea este determinată,pe de o parte, de evoluția evenimentelor, activităților, proceselor ce se desfășoară în întreprindere, iar pe de altă parte, de constrângeri reglementare și metodologice.

Interesul general al măsurării performanțelor, indiferent de nivelul la care se operează, rezultă că aceasta:

permite celor interesați să cunoască stadiul de avansare în desfășurarea acțiunilor;

permite aprecierea rezultatelor obținute în raport cu eforturile depuse;

poate servi la justificarea investirii unor mijloace suplimentare;

facilitează determinarea acțiunilor prioritare și elaborarea planurilor de punere în aplicare;

concretizează angajamentele fiecăruia în ameliorarea gestiunii.

Performanța este asociată în mod curent cu noțiunile de profit, rentabilitate sau eficiență. Asta nu înseamnă că performanța trebuie să fie identificată numai cu aceste elemente sau confundată cu indicatorii care le descriu.

Se pune întrebarea ”Ce metodă de calcul reflectă cel mai bine performanța întreprinderii?” Așadar, se iau în calcul, următoarele două variante:

– dacă se urmărește măsurarea performanței activităților desfășurate de întreprindere, în decursul unei perioade de timp, performanța financiară se poate determina ca diferență între venituri și cheltuieli;

– dacă utilizatorii informației contabile urmăresc măsurarea îmbogățirii patrimoniului unei întreprinderi, atunci performanța se poate măsura ca diferență între activul net de la sfârșitul și începutul perioadei, excluzând aporturile din partea proprietarilor și distribuirile față de aceștia.

Se recomandă să se facă o distincție clară între noțiunile de performanță și rezultat. Performanța reprezintă un concept relativ deoarece se întemeiază pe obiective și norme, în timp ce rezultatul apare ca o noțiune absolută.

Cele mai multe cărți de specialitate și articole în domeniu consideră rezultatul contabil ca fiind principalul indicator pentru măsurarea performanței financiare a întreprinderii.

Figura nr.5.6

Mecanismul măsurării performanțelor

(Sursa: Niculescu Maria, Diagnostic financiar, Editura Economică, București, 2004, p. 127)

Scopul concret al măsurării performanțelor, referințele alese, instrumentele de măsurare se află în strânsă legătură cu obiectivele fiecărui partener.

Tabel nr.5.2

Obiectivele și indicatorii de măsurare a performanțelor

(Sursa: Niculescu Maria, Diagnostic financiar, Editura Economică, București, 2004, p.135)

Măsurarea performanțelor este o condiție necesară pentru a asigura progresul unei entități, dar nu suficientă. Se spune că un progres care nu este măsurat nu există, dar măsurarea nu este un scop în sine; ea face ca reușita să fie recurentă în măsura în acre generează acțiunea.

5.3.2 Instrumente de măsurare a performanței

Instrumentele consacrate de măsurarea performanțelor sunt indicatorii.

În literatura economică putem contabiliza zeci de definiții ale indicatorilor. Dar, pentru că nu ne propunem o analiză critică a acestora, ci o viziune asupra diversității de opinii, redăm în continuare câteva accepțiuni.

În opinia unor autori, indicatorii reprezintă ”date obiective care descriu un fenomen dintr-un punct de vedere strict cantitativ”. Pentru alții, ”indicatorii sunt cifre care exprimă fidel fenomenul controlat” sau ”date cifrice, izvorâte dintr-o activitate sau o acțiune, care pot contribui eficace la îmbogățirea deciziilor de progres sau la punerea lor în aplicare”.

Indicatorii reprezintă principalele instrumente de măsurare a performanței economice. În definirea lor se subliniază rolul în cuantificarea unui fenomen, a unei activități economice, etc. la un moment dat sau în cursul evoluției lor. În general aceste definiții tratează indicatorii ca:

▪ date obiective care descriu un fenomen, dar strict din punct de vedere cantitativ;

▪ date care redau fidel imaginea unui fenomen aflat sub observație;

▪ date numerice care exprimă evoluția unui factor cheie de succes.

Aceste definiții sunt limitate, deoarece nu țin cont de rolul esențial al indicatorilor în luarea deciziilor manageriale și în aplicarea lor. De aceea, este mai potrivit să considerăm indicatorii ca fiind date numerice ce caracterizează o activitate și care pot contribui în mod eficient la fundamentarea corectă a deciziilor și la transpunerea lor în practică.

Pentru o bună conturare a performanței financiare se impune cu necessitate folosirea unui sistem de indicatori ce exprimă și orientarea strategică a întreprinderii, caracterizarea relațiilor sale interne și externe, eficacitatea activității, capacitatea de adaptare a întreprinderii la cerințele pieței.

Diferențele situaționale ale întreprinderilor vizează, în esență: natura sectorului de activitate, faza de maturitate a întreprinderii și a activităților component, capacitatea de îndatorare, sensibilitatea la refinanțare sau capitalizare, metodele de gestiune, particularitățile lanțului de valoare, rata de creștere. Folosirea indicatorilor economico-financiari pentru măsurarea succeselor întreprinderii este de fapt modalitatea de reflectare a performanței economico-financiare.

Indicatorii de măsurare a performanței oferă informații care trebuie să ajute un actor individual sau, în termini mai generali, colectiv, să conducă cursul unei acțiuni spre atingerea obiectivului său, să-I permit evaluarea unui rezultat.

Indicatorii utilizați în măsurarea și analiza performanțelor sunt numeroși și diverși, astfel încât se impune o clasificare a lor pe baza anumitor criterii:

a) după poziția lor în raport cu activitatea descrisă:

indicatori de rezultate: indicatori tradiționali (rezultatul exploatării, rezultatul financiar, rezultatul curent, rezultatul exercițiului) și indicatori ai fluxului de numerar.

indicatori ai activității sau de pilotaj.

b) după poziția lor în raport cu structura ierarhică:

indicatori de raportare;

indicatori de pilotaj.

c) după conținutul lor:

indicatori de resurse;

indicatori ai consumului de resurse;

indicatori ai activității;

indicatori de rezultate;

indicatori ai eficienței;

indicatori ai eficacității.

Sistemul de indicatori ai performanțelor economico-financiare oferă managerilor și terților informații cu privire la eficiența activității de producție și comercializare, la eficiența gestionării resurselor material și umane, la creșterea valorii întreprinderii, în perioada supusă analizei. Acest sistem de indicatori permite descoperirea punctelor tari și slabe ale activității desfășurate, pe baza cărora se adoptă măsurile pentru îmbunătățirea performanțelor în viitor și stă la baza elaborării previziunilor referitoare la evoluția rezultatelor întreprinderii în viitor.

Pentru ca un indicator să fie pertinent și totodată util procesului decizional la orice nivel, construirea lui trebuie să se facă prin respectarea unor reguli stricte. Aceasta este premise respectării exigențelor de calitate impuse oricărui indicator și concretizate în : utilitate, accesibilitate, pertinență, fiabilitate, simplitate, credibilitate, neutralitate, reactivitate, coerență.

Criteriile de evaluare a performanțelor au un caracter dinamic. Fiecare epocă are criteriul său preferential de evaluare. Aprecierea performanțelor, respective a capacității întreprinderii de a crea bogăție prin prisma ”taliei”, a mărimii acesteia s-a dovedit irealistă. Am asistat în timp în timp la dezmembrările marilor conglomerate în unitățile distincte, mai mici ca dimensiune și mai ușor de gestionat, profitabil. Treptat s-a renunțat la acele unități ce s-au dovedit ineficiente.

Mărimea a cedat locul unui alt criteriu de apreciere a performanțelor și anume profitul. Acesta este un sold acre arată ce-i rămâne întreprinderii după acoperirea cheltuielilor. Succesul acestui indicator s-a datorat rigurozității calculului bazat pe exigențele planului contabil. Convertirea lui în rezultat pe acțiune a permis stabilirea unor legături între performanțe și valoare pentru actionar.

Profitul, ca indicator de performanță, are însă o serie de limite, unele legate de distorsiunile impuse de principiile contabile clasice, altele legate de incapacitatea acestui indicator de a reflecta diferitele niveluri de risc dintr-o întreprindere. Trecerea la indicatorii de flux numerar, potential sau real, a permis o gestiune mai riguroasă a exploatării resurselor și a riscului.

Începând cu anul 1990 în SUA și cu 1995 în Europa, asistăm la impunerea și proliferarea indicatorilor ce reflect procesul de creare de valoare: EVA, MVA, CVA.

Lipsa unui sistem de echivalare a mărimii diferiților indicatori de performanță face anevoioasă misiunea managerilor de a lua decizii în condițiile în care impactul acestora nu este acela de ameliorare a performanței grupului pe toate planurile. Pentru ca strategia unui grup să fie implementată în mod eficient, fiecare persoană din cadrul grupului trebuie să înțeleagă care îi sunt îndatoririle, cum va fi evaluată activitatea acestuia și în ce fel sistemul de bonusuri, respectiv penalizări este conectat cu indicatorii de măsurare a performanței.

Tabel nr.5.3

Obiective și indicatori de măsurare a performanțelor grupurilor de societăți

(Sursa: Kaplan R., Norton D., The BAlanced Scorecard: Translating Strategy into Action, Harvard Business School Press, Boston, 1996)

Deficiența sistemelor multidimensionale de măsurare a performanțelor grupurilor de întreprinderi o reprezintă imposibilitatea de a realiza comparații și de a identifica progrese sau regrese înregistrate de la o perioadă la alta. Se recomandă ca urmărirea performanțelor grupurilor de întreprinderi să se realizeze posedând ca referință un singur indicator.

5.3.2.1 Valoarea economică adăugată

Valoarea economică adăugată este un model conceput de economistul american G. Bennett Stewart, care prin cartea sa din anul 1982 The Quest for Value: The EVA – Management Guide a pus bazele celui mai de succes instrument de măsurare a performanței utilizat de companii și consultanți. Valoarea Economică Adăugată este marcă înregistrată a companiei americane de consultanță Stern Stewart. Pentru ușurința prezentării indicatorului, vom folosi acronimul recunoscut – EVA. O parte din succesul acestui indicator poate fi pus și pe seama activităților de marketing asociate promovării și implementării EVA de Stern Stewart, însă indicatorul este justificat de teoria financiară și este în legătură cu principiile evaluării.

Începând cu anul 1990, în SUA și cu 1995 în Europa, participăm la necesitatea și dezvoltarea indicatorilor ce reflectă procesul de creare de valoare: EVA, MVA, CVA.

Tabel nr.5.4

Dinamica criteriilor de performanță

(Sursa: Niculescu M., Diagnostic financiar, Vol. 2, Editura Economică, București, 2005, p.225)

EVA nu este doar un simplu instrument de măsurare a performanței, ci poate fi adoptat pentru descentralizarea deciziei managementului.

Deși aplicarea pentru prima dată a conceptului EVA a fost realizată de Stern Stewart în 1990, un concept similar a fost utilizat de economiști cu mulți ani înainte (profitul economic sau profitul rezidual). EVA reprezintă o versiune modificată a profitului rezidual, ajustările ținând de tratamentele contabile realizate pentru corectitudinea calculării. La nivel internațional o serie de autori au urmărit acest indicator, după prezentarea lui în cartea lui Bannett Stewart. O contribuție semnificativă au avut economiștii Joel Stern și John Shiely, care, prin ”The EVA Challenge”, au dezvoltat conceptul de valoare economică adăugată și crearea de valoare. Alți autori, precum David Young și Stephen O’Byrne au mers spre partea tehnică a implementării EVA.

La nivel național o contribuție semnificativă a avut-o Maria Niculescu, care urmărește conceptul de performanță prin crearea de valoare și modul de calcul a indicatorului. De asemenea, o contribuție considerabilă este dată de autorii E.M. Dinu și I. Anghel, care prezintă un capitol privind crearea de valoare, urmărind EVA atât la nivelul calculării cât și prin diverse corelații cu alți indicatori.

Într-o primă abordare, pentru a se determina valoarea EVA trebuie în prealabil calculat costul capitalurilor permanente ale întreprinderii. Demersul presupune luarea în considerare atât a cheltuielilor ocazionate de plata dobânzilor bancare sau obligatare pentru capitalurilor împrumutate, care sunt reflectate în contul de profit și pierdere, cât și a costului capitalurilor proprii, cunoscut îndeobște sub denumirea de cost de oportunitate, care e supus unui tratament contabil diferit. Costul real al capitalurilor proprii este dat de beneficiile pe care le-ar putea obține acționarii realizând investiții similare ca risc în alte titluri de valoare cu sumele cu care participă la capitalul social al întreprinderii.

Formula de calcul a indicatorului valoare economică adăugată este:

EVA = Ren – k

unde:

Ren – rezultat din exploatare net;

k – costul capitalurilor permanente.

Din punctul de vedere al acționarilor costul capitalului are cea mai mare importanță asupra calculării EVA. Convențional, majoritatea întreprinderilor sunt profitabile dacă se iau în considerare doar datele din raportările contabile. Însă, în numeroase cazuri situația este exact pe dos, adică întreprinderile nu generează profit real. Într-un articol apărut în Harvard Business Review, regretatul profesor Peter Drucker explica situația în felul următor: „Cât timp întreprinderea nu generează un profit mai mare decât costul capitalului pe care îl folosește, ea își desfășoară activitatea pe pierderi. Nu contează că plătește impozite ca și când ar înregistra profit real Întreprinderea continuă să furnizeze mai puțin mediului economic decât consumă ca resurse… Deci până atunci nu creează bogăție, ci o distruge.”

Apelarea la indicatorul EVA corectează acest neajuns, întrucât se recunoaște faptul că folosirea capitalurilor indiferent de proveniență implică costuri care trebuie plătite, sub forma unor remunerații. Cu alte cuvinte, indiferent de sursa de proveniență a capitalului și de forma în care este furnizat, utilizarea lui nu este gratuită. Adevăratele profituri încep să se înregistreze doar după ce toate costurile au fost acoperite, deci inclusiv cheltuiala ocazionată de capitalurile permanente. Cele două modele de calcul al indicatorului EVA au neajunsul de a se referi la profitul operațional, a cărui semnificație este limitată în aprecierea performanțelor. Literatura de specialitate arată că, pentru a obține valoarea reală a indicatorului valoare economică adăugată, trebuie realizate aproximativ 160 de ajustări contabile. În plus, nu există un model standard al acestor ajustări, pentru că ele diferă de la întreprindere la întreprindere, în funcție de avantajele competitive deținute de fiecare dintre ele.

Întrucât numărul ajustărilor contabile variază, chiar dacă ele sunt efectuare în același scop, se vor obține valori diferite ale valorii economice adăugate. Ca urmare, în funcție de numărul de ajustări contabile efectuate asupra beneficiului net de exploatare și asupra costului capitalului se pot obține următoarele tipuri de valori economice adăugate:

– valoarea economică adăugată de bază, calculată pe baza informațiilor contabile

neajustate. Acesta este rezultatul rezidual, pe care l-am descris anterior.

– valoarea economică adăugată declarată;

– valoarea economică adăugată adaptată;

– valoarea economică adăugată veritabilă;

O altă modalitate de determinare a valorii economice adăugate presupune integrarea cheltuielilor de funcționare într-un singur indicator monetar de evaluare a performanțelor, conform căruia:

Utilizarea EVA nu se rezumă la simpla calculare a acestui indicator. Unii autori consideră că EVA reprezintă un sistem de management al companiilor, strâns legat de măsurarea performanței și acordarea bonusurilor pentru toate categoriile de angajați. Conform acestor autori, beneficiile imediate ale utilizării EVA sunt:

Indicatorul se bazează pe un instrument nou de măsurare a rentabilității capitalului investit, ce elimină înregistrările contabile ce pot distorsiona informațiile economice. Aceste înregistrări contabile pot duce în eroare investitorii în legătură cu capacitatea companiei de a fi performantă;

EVA oferă un criteriu nou și îmbunătățit pentru evaluarea operațiunilor companiei și a deciziilor strategice, inclusiv planificarea strategică, alocarea capitalului și stabilirea obiectivelor;

Utilizarea acestui indicator în strânsă legătură cu un sistem de acordare a bonusurilor va determina managerii să acționeze ca proprietari ai companiilor;

Un sistem de management ce utilizează indicatorul EVA va facilita cultura corporatistă, cooperarea între departamente, fiind un element cheie în guvernanța corporativă.

Conform companiei de consultanță Stern & Stewart, utilizarea EVA determină schimbări în modul de management al companiei și de gândire a obiectivelor de management, fără să fie un simplu instrument de analiză financiară.

Compania de consultanță Stern Stewart utilizează un număr de 160 de ajustări contabile la profitul economic obținut pentru a determina EVA. Cunoașterea acestor ajustări ține de politica de confidențialitate a companiei. Cu toate acestea, o serie de autori au prezentat ajustările contabile necesare pentru calcularea indicatorului.

Aplicarea ajustărilor contabile trebuie făcută cu prudență, întrucât poate să determine dificultăți de înțelegere a acestora sau poate să scadă credibilitatea indicatorului (în cazul în care duce la o valoare mai ridicată a EVA).

Autorii Young și O’Byrne propun patru criterii de evaluare a ajustărilor contabile:

Ajustarea are la bază o teorie financiară solidă;

Ajustarea are un impact semnificativ asupra mărimii EVA ce este utilizat în acordarea bonusurilor?

Ajustarea îmbunătățește gradul în care EVA explică rentabilitatea și valorile de piață?

Ajustarea poate să aibă un impact semnificativ asupra deciziilor luate de management?

Cazul imobilizărilor necorporale este tratat diferit în funcție de standardele de contabilitate la care se face raportarea.

În OMFP nr. 1802/2014, secțiunea 3 – Reguli de evaluare precizează:

”(1) O imobilizare necorporală trebuie recunoscută în bilanț dacă se estimează că va genera beneficii economice pentru entitate și costul său poate fi evaluat în mod credibil.

(2) Pentru a stabili dacă o imobilizare necorporală generată intern îndeplinește criteriile de recunoaștere, o entitate clasifică generarea imobilizării într-o fază de cercetare și o fază de dezvoltare. Dacă o entitate nu poate face distincția dintre faza de cercetare și cea de dezvoltare ale unui proiect intern de creare a unei imobilizări necorporale, entitatea tratează cheltuielile cu acel proiect ca și cum ar fi determinate doar de faza de cercetare.

(3) Nicio imobilizare necorporală care decurge din cercetare (sau din faza de cercetare a unui proiect intern) nu se recunoaște. Cheltuielile cu cercetarea (sau cele din faza de cercetare a unui proiect intern) se recunosc drept cheltuială atunci când sunt generate, deoarece, în faza de cercetare a unui proiect intern, o entitate nu poate demonstra că o imobilizare necorporală există și că aceasta va genera beneficii economice viitoare.”

O serie de autori consideră cheltuielile de cercetare-dezvoltare ca fiind investiții, indiferent de rezultatul final al acestora. Investițiile pot conduce la obținerea unor rezultate pozitive pentru întreprindere, sau nu. Astfel, aceste cheltuieli ar trebui capitalizate și adăugate la rezultatul net din exploatare. O altă problemă importantă este amortizarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, perioada de amortizare și tipul de amortizare ales. Amortizarea liniară poate fi utilizată, calculându-se valoarea acesteia pornind de la suma cheltuielilor de cercetare-dezvoltare dintr-o anumită perioadă. Amortizarea este scăzută apoi din rezultatul net din exploatare, iar suma neamortizată a cheltuielilor va fi adăugată în capitalul investit.

Alte ajustări importante sunt: impozitele amânate, provizioanele pentru garanții acordate clienților, rezervele prin metoda LIFO, cheltuielile cu amortizarea, fondul comercial, cheltuielile cu dobânzile pentru împrumuturi sau leasing, cheltuielile cu restructurarea, cu publicitatea, cheltuielile cu pregătirea profesională a angajaților, cu amortizarea corespunzătoare a activelor achiziționate prin leasing financiar.

Printre avantajele utilizării valorii economice adăugate putem regăsi următoarele:

EVA este un instrument de ameliorare a gestiunii globale a întreprinderii. Utilizarea acestui indicator de managementul companiei nu presupune renunțarea la indicatorii clasici. Aceștia trebuie direcționați spre crearea de valoare.

EVA solicită din partea managerilor un comportament ce trebue să țină cont atât de costurile operaționale cât și de costurile capitalului aferent. Utilizarea EVA asigură o legătură între deciziile operaționale, cele de investiții și cele strategice, fiind totodată o pârghie de motivare a mangementului și a personalului operațional.

Cu toate acestea, putem întâlni și o serie de limite. Astfel, valoare economică adăugată este un indicator calculat pe baza metodelor contabilității financiare privind realizarea veniturilor și recunoașterea cheltuielilor. În cazul în care managerii sunt recompensați pe baza nivelului ridicat al EVA într-o anumită perioadă, aceștia pot manipula rezultatele pentru a ajunge la rezultatul dorit.

Una din limitele cele mai importante este reprezentată de metodologia de calcul. Lipsa unui model standardizat, numărul mare de tratamente propuse, lipsa de comunicare a cabinetului care a lansat modelul pa tema metodologiei de calcul au generat rezerve din ce în ce mai mari cu privire la pertinența acestuia. Scandalurile din lumea financiară năau făcut decât să sporească neîncrederea în modelele ”comerciale” de măsurare a performanțelor și de ierarhizare a întreprinderilor pe baza lor.

5.3.2.2 Rezultatul global

Rezultatul global reprezintă acel indicator care proiectează noi dimensiuni ale analizei performanței economico-financiare. Măsurarea acestuia determină mărimea performanței întreprinderii. Se referă la variația capitalurilor proprii, ca urmare a evoluției diferitelor surse, cu excepția celor generate de operațiile cu proprietarii.

Este un indicator mai cuprinzător decât rezultatul relefat de Contul de Profit și Pierdere deoarece include în plus elemente constatate în capitalurile proprii, dar care nu tranzitează conturile de venituri și cheltuieli. Analiza sa, evidențiază contribuția tuturor factorilor de producție la formarea rezultatului, sub forma sa economică.

Cea mai completă accepțiune a conceptului de rezultat global este oferită de IFRS 1. În această viziune, ”granițele” rezultatului contabil sunt depășite, incluzându-se și ”rezervele din reevaluare, diferențele din conversie, câștiguri sau pierderi latente asupra instrumentelor financiare, câștiguri și pierderi actuariale aferente pensiilor, efectul schimbărilor metodelor contabile și corecțiile erorilor fundamentale”.

Deși IFRS 1 nu impune un model standard de ilustrare a rezultatului global, în anexa la normă sunt prezentate două variante:

Situația modificărilor capitalurilor proprii;

Situația câștigurilor și pierderilor recunoscute pentru exercițiul încheiat.

Situația modificărilor capitalurilor proprii este prezentată într-o formă matricială și cuprinde elemetele capitalului propriu, cauzele modificării acestuia, precum și evoluția fiecărei cauze și a efectului asupra elementelor capitalurilor proprii. În acest mod, se reflectă creșterea sau descreșterea activului net al întreprinderii în timpul exercițiului, prin modificarea globală a capitalului propriu sub formă de câștiguri sau pierderi totale generate de activitățile derulate, cu excepția modificărilor rezultate din tranzacțiile cu acționarii.

Situația câștigurilor și pierderilor recunoscute pentru exercițiul încheiat se apropie mai mult de conținutul indicatorului ”Rezultat global”, întâlnit în contabilitatea americană. Acest model cuprinde numai modificările elementelor de capital propriu ce reprezintă câștiguri sau pierderi nerecunoscute de Contul de profit și pierderela care se adaugă profitul net al perioadei și se ajustează cu efectul modificărilor politicilr contabile.

Indiferent de modelul ales pentru prezentarea modificărilor capitalului propriu, norma IFRS 1 solicită un subtotal al elementelor privind pierderile și câștigurile, cheltuielile și veniturile direct afectate capitalurilor proprii, precum și totalul acestor elemente.

Tabel nr.5.5

Situația consolidată a modificărilor capitalurilor proprii la 31 decembrie 2013 la S.C. ROMPETROL RAFINARE S.A

(Sursa:www.rompetrol.ro)

În viziunea normalizatorilor americani, determinarea rezultatului economic (comprehensive income) are ca punct de plecare rezultatul net, care este completat cu celelalte elemente ale rezultatului economic.

Pentru evitarea dublei contabilizări a unor elemente (incluse atât în rezultatul net cât și în rezultatul economic), FAS 130 permite anumite ajustări ale rezultatului global al ultimului exercițiu financiar cum ar fi: ajustarea rezultatului economic al ultimului exercițiu financiar cu câștigurile din alte titluri de plasament care au fost incluse și în rezultatul net al exercițiului în curs, dar și cu celelalte elemente ale rezultatului economic sub formă de câștiguri latente în timpul exercițiului în care au fost constatate.

Deși nu oferă un model de situație financiară care să evidențieze rezultatul economic, FAS 130 recomandă întreprinderilor să comunice acest indicator prin una din următoarele forme:

Sub forma unei situații distincte de aceeași importanță cu celelalte componente ale situațiilor financiare. În acest caz, FAS 130 nu solicită un model special pentru această situație, însă impune companiilor prezentarea rezultatului net, o componentă a rezultatului economic și prezentarea ”celorlalte componente ale rezultatului economic” și ”totalul rezultatului economic” sub rezultatul net.

Sub forma unei linii distincte în bilanț, în cadrul capitalurilor proprii. În această situație, totalul celorlalte elemente ale rezultatului economic va fi raportat în bilanț, ca o componentă distinctă a capitalurilor proprii, în mod distinct față de rezultatele nedistribuite și de primele de emisiune sub denumirea de ”valoare cumulată a celorlalte elemente ale rezultatului economic”. Soldurile prezentate pentru fiecare dintre categoriile celorlalte elemente ale rezultatului global, vor trebui prezentate fie în cadrul situației variației capitalurilor proprii, fie în anexă.

Sub forma uneo situații intermediare, în cazul căreia compania trebuie să prezinte mărimea totală a rezultatului economic, în vederea consultării acesteia de către acționari.

Conceptul de performanță globală a întreprinderii are la bază teoria deținătorilor de interese. Managerii nu pot maximiza valoarea firmei dacă ignoră interesele partenerilor săi sociali. Din perspectiv întreprinderii, aceste interese pot fi contradictorii, ceea ce poate da naștere la conflicte în interiorul organizației, influențând în mod negativ rezultatele economico-financiare.

Pentru a măsura performanța unei întreprinderi este necesar să recurgem la o ”viziune globală a interdependențelor între parametrii interni și externi, cantitativi și calitativi, tehnici și umani, fizici și financiari ai gestiunii”. Utilizatorii trebuie să apeleze la performanța globală a întreprinderii.

5.3.2.3 Rentabilitate financiară

Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderilor de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa. Ea exprimă corelația dintre profit și capitaluri în calitatea lor de surse de finanțare ale activității întreprinderii și constituie un indicator relevant în aprecierea poziției întreprinderii pe piață.

Fiind calculată ca raport între rezultatul net al exercițiului și capitalul propriu, această rată permite aprecierea eficienței investițiilor de capital ale acționarilor și oportunitatea menținerii lor.

Rentabilitatea financiară (Rf) este rentabilitatea capitalurilor. Ea se măsoară prin relația:

Rf =

Deși foarte utilizată în analiza financiară, această rată trebuie să țină cont de metodologia determinării profitului net, respectiv de regimul de calcul al amortizării și ajustărilor, al cheltuielilor deductibile și nedeductibile avute în vedere la determinarea bazei de calcul al impozitului pe profit.

Rentabilitatea financiară remunerează acționarii, fie prin acordarea de dividende, fie sub forma majorării rezervelor, care reprezintă o creștere a averii proprietarilor, prin încorpoararea lor în capital, și deci o creștere a valorii intrinseci a acțiunii.

Acționarii majoritari fac plasamente pe termen lung și nu solicită o rentabilitate imediată pe acțiune și deci un dividend important, fiind îndeosebi interesați de un rezultat satisfăcător, care să genereze în timp o creștere a valorii acțiunilor. De aceea, ei sunt interesați de cunoașterea rentabilității capitalului propriu.

Rentabilitatea financiară are originea în rentabilitatea economică. Pentru a evidenția această legătură recurgem la următoarea formulă de descompunere a rentabilității financiare:

Rf = x x

Rentabilitatea financiară reprezintă, prin urmare, produsul dintre rentabilitatea comercială, rotația activelor și rata îndatorării globale. Relația anterioară devine:

Rf = Renatabilitatea economică x Rata îndatorării globale

Rentabilitatea financiară constituie indicatorul central privind performanțele grupului de societăți, care depinde de temeinicia politicii comerciale, de eficiența capitalului angajat și de structura și politica financiară a grupului de întreprinderi. Legătura dintre celetrei forme ale rentabilității este prezentată în figura următoare:

Figura nr.5.7

Legătura dintre rentabilitatea comercială, rentabilitatea economică și cea financiară

(Sursa: Niculescu M., Diagnostic financiar, Vol. 2, Editura Economică, București, 2005, p.225)

Creșterea ratei rentabilității financiare se datorează eficienței activității de exploatare și comercializare, utilizării activelor întreprinderii, politicii finnaciare, singurul element cu influență nefavorabilă, dar redusă, fiind fiscalitatea.

Maximizarea rentabilității financiare se poate realiza cționând în trei direcții:

Prin maximizarea rezultatului exercițiului pe seama volumului de activitate și a ameliorării marjelor. Acest lucru se bazează pe optimizarea activității în domeniile gestiunii stocurilor, calității produselor și serviciilor, gestiunii comerciale, organizării interne etc.;

Prin creșterea randamentului capitalurilor investite prin folosirea intensivă a imobilizărilor corporale și reducerea necesarului de fiind de rulment, în special prin reducerea stocurilor și creanțelor;

Prin minimizarea capitalurilor proprii angajate pentru un volum dat al capitalurilor investite.

Rentabilitatea financiară reprezintă unul dintre principalii indicatori de analiză a performanței întreprinderii, care depinde de politica economică, de eficiența capitalului angajat și de politica și structura financiară ale întreprinderii.

Rezultatul net = x x

unde:

Modelul pune în evidență efectul de levier, respectiv efectul multiplicator al îndatorării asupra rentabilității economice. Îndatorarea prezintă un cost care poate determina un impact negativ al efectului de levier. Acesta este pus în evidență prin relația:

Rf =

unde: Rf = rentabilitatea financiară (după impozitare)

Re = rentabilitatea economică (după impozitare)

Kd = costul (după impozitare) al îndatorării

D = datorii

CP = capitaluri proprii

Condiția necesară pentru ca efectul de levier să se realizeze este ca rentabilitatea economică (Re) să fie superioară costului îndatorării (Kd). Dacă această condiție este realizată, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai ridicată, pentru o rentabilitate economică dată, cu cât îndatorarea (și coeficientul D/CP) va fi mai mare. În caz contrar (Re – Kd negativ), efectul de levier are un rol negativ.

Gradul de îndatorare este un indicator semnificativ. De un astfel de indicator sunt interesați creditorii și acționarii întreprinderii. Pentru acționari prezintă importanță relația invers proporțională dintre dobânzile datorate și profitul rămas la dispoziția lor. Cu cât dobânzile datorate aferente surselor împrumutate sunt mai mari, cu atât recompensa investițiilor acționarilor prin profit va fi mai mică. Creditorii doresc să știe care este proporția surselor străine prin care se finanțează întreprinderea, deoarece gradul de îndatorare al întreprinderii și profitul sunt direct proporționale; pe măsură ce crește gradul de îndatorare al întreprinderii, aceasta va trebui să obțină un profit mai mare care să-i permită plata dobânzilor datorate creditorilor. Dimpotrivă, obținerea unui nivel al profitului mai mic îi va determina pe investitori să facă previziuni pesimiste asupra profitului companiei.

Rentabilitatea financiară reprezintă unul dintre indicatorii majori urmăriți de investitori și de management. Cu ajutorul ei innestitorii pot aprecia în ce măsură investiția lor este rentabilă sau nu. În cazul în care rentabilitatea financiară este mai mare decât costul capitalului propriu, atunci, prin activitatea desfășurată, întreprinderea creează o valoare suplimentară pentru acționari.

5.3.2.4 Rentabilitate economică

Rentabilitatea reprezintă una din formele cele mai sintetice de exprimare a eficienței activitîții economico-financiare ale unei întreprinderi, respectiv a tuturor mijloacelor de producție utilizate și a forței de muncă, ținând cont de toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producție, vânzare.

Ratele de rentabilitate sunt construite, de regulă, prin raportarea unui sold intermediar de gestiune cu semnificație în termeni de rentabilitate, fie la un flux de activitate, fie la un stoc. Este esențială, însă, construirea unui sistem de indicatori de rate operaționali, care prin structură și conținut să reprezinte un instrument de lucru util și performant. Una dintre cele mai utilizate rate ale rentabilității atât în teoria cât și în practica economică este rata rentabilității economice.

Rata rentabilității economice măsoară performanțele activului total al întreprinderii, pornind de la un rezultat economic și ansamblul mijloacelor utilizate:

Re = x 100

Sau

Re = x 100

Definită astfel, rata rentabilității economice este independentă de mecanismul de finanțare, de presiunea fiscală, precum și de fluxurile extraordinare.

Așa cum sugerează și figura următoare, rentabilitatea economică este rezultatul acțiunii unui complex de factori:

Figura nr.5.8

Factorii rentabilității economice

(Sursa: Creație proprie)

Prin urmare, sporirea rentabilității economice se poate realiza fie pe seama accelerării rotației activelor, fie prin creșterea marjei. În practca economică, aceste două posibilități sunt valorificate diferit, în funcție de natura activității.

O altă modalitate de calcul a ratei rentabilității economice este:

Re =

sau:

Re =

Construirea ratei pe baza unui anumit rezultat determină o viziune specifică semnificației rezultatului:

– utilizarea rezultatului exploatării va determina o rată independentă atât de politica fiscală și de structura capitalurilor (politica de finanțare), cât și de fluxurile extraordinare;

– dacă rata rentabilității economice va fi construită pe baza excedentului brut al exploatării, va fi independentă și de politica privind amortizarea capitalului tehnic, pe lângă elementele menționate anterior;

– folosirea profitului brut este utilă managerilor întreprinderilor și va determina un nivel ami ridicat al ratei, în măsura în care celelalte două activități (financiară și extraordinară) aduc profit; această variantă este mai puțin utilizată.

În teoria și practica internațională, această rată este cunoscută sub forma:

ROA =

unde:

ROA – rata rentabilității economice (return on assets);

EBIT – rezultatul înainte de impozitare și dobânzi (earnings before interests and taxes);

TA – total active (total assets).

Utilizatorii informațiilor oferite de această rată sunt furnizorii de capital și creditorii financiari. Pentru o corectă informare a tuturor celor interesați de performanțele obținute prin utilizarea capitalului angajat de o întreprindere, se pot folosi următoarele rate:

Re =

Re =

unde:

Capitalul investit = Capital propriu + Datorii financiare

Indiferent de obiectivele întreprinderii, aceasta nu le va îndeplinu decât dacă satisface două resticții financiare majore:

– rentabilitatea, respectiv capacitatea întreprinderii de a obține un surplus monetar care-i permite să facă față angajamentelor și să-și asigure dezvoltarea;

– echilibrul financiar, care exprimă în general însușirea întreprinderii de a armoniza resursele și utilizările afectate acestora.

Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obține profit prin utilizarea factorilor de producție și a capitalurilor, indiferent de proveniența acestora. Orice întreprindere trebuie să-și asigure remunerarea și reînnoirea capitalului investit, iar acest fapt se poate realiza doar în condițiile unei suficiente rentabilități a activității sale.

Pentru a caracteriza o întreprindere din punct de vedere al rentabilității, apreciem că trebuie studiate trei laturi: evoluția activității, evoluția cifrei de afaceri și evoluția valorii adăugate, evoluția rentabilității propriu-zise.

O creștere economică a întreprinderii generează obligații cărora nu ea nu le mai poate face față decât dacă emană un flux de rezultate, respectiv o rentabilitate abundentă.

Felix Bogliolo arată că o rentabilitate suficientă și o bună combinare productivă nu sunt suficiente pentru asigurarea continuității activității întreprinderii, dar, reprezintă, cu siguranță condițiile necesare pentru existența sa. Pierre Pottier susține punctul de vedere menționat de F. Bogliolo și arată că activitatea rentabilă a unei întreprinderi trebuie să fie însoțită de un curs ridicat pe acțiune și, în același timp, de o capacitate de autofinanțare corespunzătoare.

Rentabilitatea presupune întotdeauna o doză de risc: nimic nu e sigur în activitatea unei întreprinderi și cel mai concludent exemplu în această conexiune îl constituie riscul economic.

Rentabilitatea se află în strânsă corelație cu profesionalismul întreprinzătorului, cu timpul, cu mijloacele materiale și financiare investite pentru o activitate economică. Asigurarea unei dezvoltări durabile a unei întreprinderi implică desfășurarea unei activități rentabile. De fapt, asigurarea stării de performanță a unei întreprinderi se află sub impactul modului de derulare a relației eficiență-eficacitate, privilegiind o evaluare monetară a performanțelor. Această optică monetară poate părea insuficientă, deoarece, la prima vedere, minimzlizează realizările întreprinderii care nu capătă o expresie monetară (productivitate fizică, competențele personalului, climatul social, raporturile cu mediul concurențial). În realitate, o abordare sistemică a întreprinderii permite înțelegerea conversiei oricărei realizări favorabile în rezultatele monetare și deci în rentabilitate.

Noțiunea de rentabilitate are un caracter relativ. Aptitudinea de a degaja rezultate monetare nu poate fi judecată independent de mijloacele angajate pentru a le obține. De aceea, analiza rentabilității nu se limitează la investigarea indicatorilor ei absoluți, ci și a celor relativi, obținuți prin raportarea rezultatelor la mijloacele angajate sau consumate pentru desfășurarea activității respective.

Indiferent de modul sub care este prezentată, rentabilitatea este o expresie de caracterizare a stării de performanță. Înainte de a analiza rentabilitatea activității unei întreprinderi, să ne amintim de afirmația – ”pentru a caracteriza robustețea și profitabilitatea unei întreprinderi, nu trebuie studiată numai linia de fond, ci și ceea ce se află îndărătul ei – așa numita calitate a câștigurilor”.

Din punct de vedere economic, rentabilitatea măsoară performanța mijloacelor de exploatare. În acest sens, numai tranzacțiile din exploatare permit previzionarea performanțelor viitoare ale întreprinderii. Dacă rentabilitatea este raportul dintre mijloacele puse în acțiune pentru obținerea acestuia, există mai multe posibilități pentru măsurarea acestui rezultat.

Rentabilitatea economică =

Numărătorul poate fi rezultatul de exploatare înainte de elementele financiare (se are în vedere EBE, care nu este un adevărat rezultat economic, deoarece nu ține seama de amortismente). La numitor, vom avea, între alte posibilități, capitalurile permanente sau activul total. În aceste condiții, relația specificată devine:

=

Această relație poate fi completată prin studiul formării rezultatului cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune. Acești indicatori permit comparațiile în timp în cadrul aceleiași întreprinderi și între întreprinderi.

Soldurile intermediare de gestiune pleacă de la ideea potrivit căreia întreprinderea este un loc al modificării bunurilor în alte bunuri. Aceste transformări se realizează prin utilizarea factorilor de producție, capital financiar fără risc și capital financiar cu risc.

5.3.3 Caracteristicile indicatorilor de măsurare a performanței

S-au identificat patru faze în evoluția măsurări performanței:

Prima fază 1990 – 1950: măsurarea performanței financiare. În perioada industrializării, întreprinderile apreciau performanța prin perechea costuri/beneficii, în special prin randamentul capitalului investit;

A doua fază 1950 – 1980: controlul centrelor de responsabilitate. Ramificarea, modificarea mărimii întreprinderilor au condus la necesitatea controlului gestionarilor și gestiunilor acestora printr-un set de mărimi cu caracter financiar;

A treia fază 1980 – 1990: ameliorarea calității. Perioada se caracterizează printr-o mare competitivitate și liberalizare a schimburilor, orientate către o gestiune strategică ce pune accent pe clienți și calitatea produselor și serviciilor prestate;

A patra fază a început la sfârșitul anilor ’90: gestiunea strategică a performanței, considerată epoca măsurilor financiare și non financiare în legătură cu strategia. Îndicatorii folosiți sunt financiari, de calitate, precum și indicatori privind satisfacția clienților, salariaților.

Controlorii de gestiune utilizează indicatorii pentru a sintetiza informațiile contabile și non-contabile de la nivelul întregii întreprinderi și de a controla fluxurile financiare și fizice. Ei dispun de o paletă largă de indicatori (indicatori de gestiune, indicatori operaționali și strategici, indicatori financiari și non financiari, indicatori de rezultate etc.) însă fiecare categorie de indicatori este folosită în funcție de cerințele managementului.

Obiectivul unui indicator de performanță constă în ” a ajuta un actor, un individ sau, generic, un colectiv, pentru a permite evaluarea unui rezultat”. Indicatorul nu trebuie să fie în mod indispensabil o cifră, putând îmbrăca orice formă informațională ce răspunde uneia sau alteia din cele două funcții prezentate în definiție: conducerea acțiunii, evaluarea rezultatelor.

Lorino prezintă următoarele considerente în ceea ce privește pertinența și eficacitatea indicatorului de performanță:

indicatorul trebuie să aibă o pertinență operațională (indicatorul trebuie să fie construit în funcție de acțiuni) și o pertinență strategică (indicatorul trebuie să corespundă unui obiectiv: indicator re rezultat adică măsoară atingerea acelui obiectiv sauindicator de pilotaj, informează asupra bunei desfășurări a unei acțiuni vizând atingerea obiectivului respectiv);

indicatorul trebuie să aibă o eficacitate cognitivă (el trebuie să fie înțeles și interpretat de către actorul căruia îi este destinat; deci indicatorul trebuie să aibă o destinație specială adică actori concreți, considerați de autor cu caracter general, pe care trebuie să-i ajute în orientarea acțiunii și înțelegerea factorilor de succes).

În literatura de specialitate, indicatorii privind performanța sunt prezentați ca indicator financiari și indicatori non financiari.

Indicatorii financiari pot fi grupați în trei mari categorii:

rezultatul contabil și indicatori derivați – rezultatul contabil este rezultatul care apare în situațiile financiare. Este un indicator elementar care poate fi explicat printr-o analiză structurală a contului de profit și pierdere, adică o analiză prin intermediul soldurilor intermediare de gestiune. Indicatorii contabili prezintă performanța întreprinderii în valori absolute. Pentru diverse comparații este recomandată utilizarea unor indicatori tip rată: ponderea cheltuielilor cu personalul în cifra de afaceri, rata de profitabilitate, ponderea marjei comerciale în cifra de afaceri. Acești indicatori oferă o imagine privind profitabilitatea;

indicatorii tradiționali de rentabilitate – acești indicatori oferă informații privind rentabilitatea adică raportarea se obține la valoarea capitalurilor investite. Cel mai cunoscut indicator este rentabilitatea investițiilor – ROI (return on investment) calculat ca raport între rezultat și valorile investite. Un indicator tradițional de rentabilitate este – rata rentabilității financiare – calculată ca raport între rezultatul net și capitalurile proprii ale întreprinderii. Rata rentabilității financiare furnizează informații ce permit realizarea unor comparații cu rentabilitatea așteptată de acționari și deci de a aprecia atractivitatea financiară a întrepriderii. Un alt indicator folsit pentru aprecierea rentabilității economice este – rentabilitatea capitalurilor angajate – calculat ca raport între rezultatul exploatării și capitalurile angajate.

actuala categorie de indicatori financiari – un indicator specific este – valoarea economică adăugată – EVA (Economic Value Added) – a cărei valoare pozitivă ne sugerează că întreprinderea a izbutit să creeze valoare din punct de vedere strict financiar după remunerarea tuturor aportorilor de capital și în special remunerarea acționarilor. Valoarea economică adăugată se determină pe baza relației:

EVA este un indicator mai bine corelat cu cursul bursier decât alte măsuri financiare. Din perspectiva performanței locale, acest indicator este folosit pentru evaluarea performanței diviziunilor la nivelul unui grup.

Indicatorii financiari oferă o viziune pe termen scurt a performanței, aceasta fiind una din limitele frecvente formulate. Informațiile oferite de aceștia nu permit o bună reactivitate din partea managerilor. O altă limită este reprezentată de faptul că indicatorii financiari sunt indicatori de rezultate și nu de procese, sunt efectul unor decizii de origini multiple și, prin raportare la timp, de durată distinctă. Informațiile oferite de acești indicatori sunt de multe ori dificil de interpretat de către manageri. Indicatorii financiari sunt adesea consecința unor calcule complexe și chiar discutabile, necesitând cunoștințe plurivalente economice și financiare. În general, informațiile oferite factorilor decidenți trebuie să fie obținute rapid, să fie clare pentru a lua decizii într-un timp cât mai scurt.

Indicatorii non financiari sunt definiți prin opoziție cu indicatorii financiari: sunt considerați non financiari deoarece nu exprimă în mod direct obiectivul financiar al firmei așa cum o fac indicatorii de rentabilitate creați pe baza rezultatului sau cifrei de afaceri și pot fi indicatori calitativi și calitativi uneori exprimați în valori monetare. Având în vedere natura indicatorilor non – financiari, aceștia nu pot conduce la o evaluare globală în termeni aritmetici în ceea ce privește crearea de valoare a întreprinderii. Pentru evaluarea și pilotarea performanței, cei doi autori (Poincelot & Wegmann) denumesc indicatorii non financiari, generic, criterii nonfinanciare.

În ceea ce privește abordarea contractuală, cei doi autori prezintă avantajele introducerii de criterii non financiare în sistemele de măsurare a performanței:

criteriile non financiare de evaluare a performanțelor facilitează coerența între strategie și alocarea de drepturi decizionare fie jucând un rol de mecanism incitativ, fie ca o componentă esențială a sistemului de control, fie simultan cele două menționate anterior, fie ca o mai bună modalitate de evaluare a performanței realizate (ei constituind astfel un mecanism de incitare, de control și de evaluare a performanțelor, fiind mult mai adaptați decât criteriile financiare). Autorii au constatat că aceste criterii non financiare sunt preponderente atunci când funcția decizională este descentralizată.

utilizarea de criterii non financiare poate favoriza coerența internă a arhitecturii organizaționale – analizând diverse lucrări reprezentative autorii au ajuns la concluzia că în literatura contractuală relațiile între arhitectura organizațională și criteriile non financiare nu sunt în mod clar stabilite.

prezența indicatorilor non financiari în contractele cu bonus ale directorilor ca mijloc de reducere a conflictelor – contractele incitattive manageriale bazate exclusiv pe mărimi financiare nu constituie mijlocul cel mai eficient de motivare a directorilor pentru a acționa în conformitate cu interesele acționarilor. În acest sens, autorii sugerează completarea acestora cu indicatori non financiari, care furnizează în plus și mai rapid informații acționarilor în ceea ce privește eforturile depuse de directori pentru crearea valorii la nivel de organizație (astfel prezenșa indicatorilor non financiari constituie un mijloc de reducere a conflictelor dintre directori și acționari la nivel de organizație.

Orice sistem de măsurare a performanței include și o parte subiectivă. Astfel, este recomandabil să se utilizeze diverși indicatori evaluați de diverse părți interesate, întreprinderea beneficiind de diverse puncte de vedere la nivel de performanță.

CONCLUZII, COMENTARII, OBSERVAȚII

Durabilitatea, controlul și îmbunătățirea au fost mereu atributele performanței. Durabilitatea este condiția sine qua non, iar controlul și îmbunătățirea au ca scop atingerea obiectivelor. În perioada 1945 – 1975 performanța avea caracteristici pur financiare (eficiență și productivitate), performanța globală era reprezentată de suma performanțelor locale, iar controlul era executat ulterior. După 1975 performanța devine multicriterială, iar obținerea sa nu țintește doar maximizarea, ci și adesea găsirea echilibrului în compromisul dintre atribute.

Performanța se construiește pe încredere, este promisiunea unor rezultate viitoare. O performanță de atins, bine definită, presupune obiective de atins bine definite. Performanța unei organizații se apreciază prin compararea rezultatelor definite prin strategie cu nivelul acestor rezultate percepute de către părțile interesate de performanța acesteia (acționari, salariați, clienți etc.). În timp, modelele de evaluare a performanței mono-criteriu au fost înlocuite de modele de performanță multi-criterii care integrează așteptările diferiților parteneri ai întreprinderii: acționari, clienți, salariați,stat, alți terți etc.

Conținutul efectiv al performanței este dependent de obiectivele strategice; nu există performanță în absolut, independentă de obiectivele sale; evaluarea performanțelor este dependentă de stabilirea obiectivelor, ceea ce este performant într-o situație dată, caracterizată prin anumite obiective, poate să nu fie într-o altă situație caracterizată prin alte obiective.

În timp, performanța s-a măsurat folosindu-se diverși indicatori: mărimea firmei, profitul obținut, rentabilitatea și trezoreria. Performanța trebuie măsurată printr-un ansamblu de indicatori cu grad de complexitate mai mult sau mai puțin ridicat și nu trebuie să se limiteze la cunoașterea unui rezultat.

Măsurarea performanței ridică multe probleme de bază:

structura de management și informațiile;

raportul misiune-viziune;

obiectivele și responsabilitățile;

măsurarea performanței prin indicatori;

alternative la măsurarea performanței: balanced scorecard

Măsurarea performanței este o noțiune relativă. Într-un proces de evaluare a performanței, trebuie cunoscute criteriile în raport de care se realizează această evaluare și de asemenea pe ce baze se poate realiza o comparație.

Interesul general al măsurării performanțelor, indiferent de nivelul la care se operează, rezultă că aceasta:

permite celor interesați să cunoască stadiul de avansare în desfășurarea acțiunilor;

permite aprecierea rezultatelor obținute în raport cu eforturile depuse;

poate servi la justificarea investirii unor mijloace suplimentare;

facilitează determinarea acțiunilor prioritare și elaborarea planurilor de punere în aplicare;

concretizează angajamentele fiecăruia în ameliorarea gestiunii.

Măsurarea performanțelor este o condiție necesară pentru a asigura progresul unei entități, dar nu suficientă. Se spune că un progres care nu este măsurat nu există, dar măsurarea nu este un scop în sine; ea face ca reușita să fie recurentă în măsura în acre generează acțiunea.

Indicatorii reprezintă principalele instrumente de măsurare a performanței economice. În definirea lor se subliniază rolul în cuantificarea unui fenomen, a unei activități economice, etc. la un moment dat sau în cursul evoluției lor. În general aceste definiții tratează indicatorii ca:

▪ date obiective care descriu un fenomen, dar strict din punct de vedere cantitativ;

▪ date care redau fidel imaginea unui fenomen aflat sub observație;

▪ date numerice care exprimă evoluția unui factor cheie de succes.

Sistemul de indicatori ai performanțelor economico-financiare oferă managerilor și terților informații cu privire la eficiența activității de producție și comercializare, la eficiența gestionării resurselor material și umane, la creșterea valorii întreprinderii, în perioada supusă analizei. Acest sistem de indicatori permite descoperirea punctelor tari și slabe ale activității desfășurate, pe baza cărora se adoptă măsurile pentru îmbunătățirea performanțelor în viitor și stă la baza elaborării previziunilor referitoare la evoluția rezultatelor întreprinderii în viitor.

Deficiența sistemelor multidimensionale de măsurare a performanțelor grupurilor de întreprinderi o reprezintă imposibilitatea de a realiza comparații și de a identifica progrese sau regrese înregistrate de la o perioadă la alta. Se recomandă ca urmărirea performanțelor grupurilor de întreprinderi să se realizeze posedând ca referință un singur indicator.

Orice sistem de măsurare a performanței include și o parte subiectivă. Astfel, este recomandabil să se utilizeze diverși indicatori evaluați de diverse părți interesate, întreprinderea beneficiind de diverse puncte de vedere la nivel de performanță.

CAPITOLUL 6

MODALITĂȚI DE ANALIZĂ A PERFORMANȚELOR GRUPURILOR DE SOCIETĂȚI PE BAZA SITUAȚIILOR FINANCIARE CONSOLIDATE

6.1 Analiza echilibrului financiar

Indiferent de forma de prezentare, bilanțul constituie ”fotografia” întreprinderii și trebuie să ofere răspuns la o serie de întrebări specifice utilizatorului. Aceste întrebări decurg din modul în care se realizează egalitatea între activele și pasivele bilanțului, egalitate care transpune o identitate fundamentală între două reprezentări diferite ale aceleiași mărimi economice, sursele fondurilor (originea lor) trebuie să corespundă cu utilizările cărora le-au fost afectate.

Ca orice analiză, studiul bilanțului trebuie să înceapă cu aprecierea generală a conținutului său prin lectura bilanțului. Aceasta presupune mai întâi, examinarea resurselor care au finanțat utilizările entității în cursul exercițiului financiar. În acest sens, studiul bilanțului implică o analiză internă efectuată îndirecție orizontală și verticală, fiecare punând în evidență corelații cu semnificații deosebite în aprecierea situației financiare a patrimoniului.

Analiza pe orizontală a bilanțului pune în evidență modul în care se realizează principalele echilibre financiare pe termen scurt și pe termen lung ale grupului de întreprinderi, prin intermediul unor mărimi agregate, cum ar fi: situația netă, fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria. În același timp, analiza pe orizontală evidențiază corelații între posturi din activ și din pasiv.

Analiza bilanțului în direcție verticală evidențiază structura activului și a pasivului; structura finanțării prin raportul dintre capitalurile proprii și datorii permite calculul ratelor de rotație a posturilor de activ și pasiv, calculul ratelor de rentabilitate etc.

Studiul bilanțului implică și o analiză externă care vizează interpretarea indicatorilor de bilanț în strânsă legătură cu activitatea economică a întreprinderii, ceea ce presupune confruntarea unor posturi de bilanț cu sumele înregistrate în rulajele conturilor, așa cum rezultă din balanța de verificare.

6.1.1. Analiza situației nete

Pe baza abordării juridice a bilanțului financiar, analiștii financiari determină situația netă a întreprinderii cu ajutorul relației:

Această situație exprimă valoare contabilă a drepturilor pe care le posedă propietarii asupra întreprinderii, fiind averea acestora și trebuind să fie suficientă pentru a asigura funcționarea și independența financiară a întreprinderii.

O situație netă pozitivă reflectă gestiune economică sănătoasă, care maximizează valoarea întreprinderii (capitalurile proprii).

O situație netă negativă reflectă o stare de prefaliment, fiind consecința încheierii cu pierderi a exercițiilor anterioare, pierderi care au epuizat integral capitalurile proprii. Partea neacoperită rămâne exclusiv în sarcina creditorilor, acesta constituind riscul de insolvabilitate asumat.

Creșterea situației nete are ca efect creșterea rentabilității și a independenței financiare, pe baza ei putându-se determina riscul global sau lichidativ.

Activul net reprezintă un indicator esențial care dă dimensiune gardului de sănătate a întreprinderii referitor la menținerea capitalului fizic sau financiar, mai ales prin erodarea suferită de aceasta ca urmare a inflației. Menținerea capitalului fizic presupune ca profitul să fie obținut numai prin creșterea capacității fizice productive în cursul unei perioade, iar menținerea capitalului financiar presupune obținerea profitului prin creșterea valorii financiare a activelor nete. În acest sens, analiza situației nete trebuie completată prin studiul performanțelor întreprinderii legate direct de menținerea capitalului fizic sau financiar.

6.1.2. Analiza fondului de rulment

Fondul de rulment reprezintă una dintre noțiunile cele mai utilizate având la început semnificația sumei de bani necesare asigurării continuității activității, prin plata datoriilor curente. Fondul de rulment este considerat o marjă de siguranță financiară a întreprinderii, impus de către decalajul existent între lichiditatea elementelor de activ și exigibilitatea celor de pasiv.

De-a lungul timpului, acest indicator a constituit subiectul multor discuții, cunoscând diferite forme, în cadrul acestora fondul de rulment patrimonial (permanent, net) și cel net global impunându-se.

Cea mai veche formă a fondului de rulment este cea de fond de rulment brut, desemnând ansamblul activelor circulante, transformabile în bani și astfel, reînnoibile.

Fondul de rulment patrimonial se calculează pe baza bilanțului patrimonial, folosind una din relațiile de mai jos:

sau:

Majoritatea lucrărilor de referință prezintă însă fondul de rulment sub accepțiunea de fond de rulment net global, calculat pe baza bilanțului funcțional. Resursele utilizate pentru finanțarea cativelor trebuie să rămână în întreprindere pentru o perioadă de timp cel puțin egală cu durata lor de viață. După această regulă, resursele stabile srvesc la finanțarea activelor aciclice stabile, în timp ce datoriile finanțează activele circulante, ciclice.

În realitate, în practica economică nu există o simetrie între datoriile exigibile și activele lichide. De aceea, din motive de securitate financiară, resursele stabile brute ale unei întreprinderi servesc, pe de o parte, pentru finanțarea unor nevoi ciclice legate de exploatare.

Teoretic, fondul de rulment trebuie să fie pozitiv, ceea ce nu înseamnă că în anumite situații nu poate exista un fond de rulment negativ fără a compromite buna funcționare a întreprinderii.

Un fond de rulment pozitiv constituie o marjă de securitate a întreprinderii pentru exploatarea sa cotidiană, permițându-i să își asigure un nivel minim al unor active circulante strict necesare funcționării.

Un fond de rulment negativ constituie un semnal de alarmă pentru întreprindere, care va fi lipsită de capitaluri permanente suficiente să-i asigure finanțarea imobilizărilor sau care are active circulante inferioare datoriilor scadente pe termen scurt pe care nu le va putea achita.

În ciuda numeroaselor tentative ale specialiștilor este imposibil de a defini nivelul ”normal” al fondului de rulment aplicabil tuturor întreprinderilor. Așa cum este precizat în teoria economică, nivelul fondului de rulment trebuie apreciat în funcție de două imperative contradictorii: solvabilitatea și eficiența.

Imperativul solvabilității obligă întreprinderea sa-și asigure mijloacele financiare necesare achitării datoriilor scadente. În aceste condiții, întreprinderea este tentată să-și asigure un fond de rulment suficient de ridicat, astfel încât ea să poată face față în orice moment plăților scadente.

Dacă criteriul solvabilității ar fi singurul criteriu al raționamentului financiar, atunci ar însemna că întreprinderile se găsesc într-o situație confortabilă atunci când au un fond de rulment maxim. Dar, în condițiile caracterului limitat, restrictiv al resurselor, fiecare întreprindere caută să le utilizeze cât mai eficient cu putință. Capitalurile permanente sunt purtătoare ale unui cost și, ca atare, utilizarea lor rațională constituie un imperativ major. Utilizarea rațională a resurselor presupune folosirea unei părți cât mai mari din resursele stabile pentru a mări capacitățile de producție, vânzările, rezultatele. Satisfacerea imperativului eficacității conduce la minimizarea fondului de rulment. În practica economică, întreprinderile realizează, de regulă, un compromis între cele două imperative, ponderea fiecăruia fiind dependentă de sectorul de cativitate, de politica financiară a întreprinderii, de faza de maturitate a acesteia etc.

6.1.3. Analiza necesarului de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment reflectă diferența dintre nevoile și resursele temporale, reprezentând suma necesară finanțării decalajelor existente în timp între fluxurile reale și cele de trezorerie specifice activității de exploatare.

Pe baza bilanțului patrimonial, relația de calcul a necesarului de fond de rulment se prezintă sub forma:

Mărimea necesarului de fond de rulment depinde de:

natura sectorului de activitate și durata ciclului de exploatare;

volumul de activitate;

structura exploatării;

structura costurilor de exploatare;

durata de rotație a activelor și pasivelor;

sezonalitatea activității;

reglementările legale privind termenele de plată;

politica de credit a întreprinderii;

modul de organizare și asigurare a gestiunii întreprinderii.

6.2 Analiza structurii patrimoniale

Structura patrimonială evidențiază, pe de o parte, originea și modul de alocare în timp a resurselor financiare, iar pe de altă parte, destinația și materializarea acestora în mijloace economice. Practic, analiza structurii patrimoniale constă în investigarea elementelor de activ și de pasiv sub aspectul mărimii, modificărilor absolute și realtive, precum și a greutății specifice. Caracterizarea stării întreprinderii din punct de vedere patrimonial se realizează cu ajutorul bilanțului financiar. Procesul diagnosticării în acest caz constă în analiza valorică a dimensiunii patrimoniului, a elemtelor de activ și de pasiv pe baza metodelor statistice, și în analiza conținutului patrimonial, respectiv a ponderii bilanțiere, prin determinarea ratelor de structură specifice.

Principalele etape ale analizei structurii patrimoniale sunt:

analiza în mărimi absolute a bilanțului financiar;

analiza în dinamică a elementelor patrimoniale pe baza indicilor, modificprilor absolute și a modificărilor relative;

analiza structurii elementelor de activ și de pasiv.

Deoarece evoluția activității financiare și a performanțelor întreprinderii este variabilă în timp, este importantă studierea mișcărilor bilanțiere pe o perioadă mai mare, de cel puțin trei ani, pentru a identifica motivele reale ale modificărilor economice și financiare constatate și pentru a evalua tendința de repetitivitate. De asemenea, se recomandă realizarea de comparații cu anumite repere de referință. Se sugerează ca anliza structurii patrimoniale să se realizeze și în raport cu performanțele obținute de întreprindere, pentru a constata dacă, în timp, deciziile de investire și finanțare au avut o traiectorie satisfăcătoare, cu efecte benefice asupra activității operaționale.

Asupra structurii financiare a unei întreprinderi acționează o varietate de factori: tehnici, economici, juridici, strategici, conjuncturali. Orice componentă economică a procesului de exploatare, a mecanismelor relaționale, capătă o expresie monetară.

Factorii legați de natura activității se reflectă în structura activelor, în primul rând în ponderea imobilizărilor corporale în bilanț. Durata procesului de producție, dependentă, de asemenea, de natura activității, acționează asupra mărimii, respectiv a ponderii stocurilor în totalul activelor. Activitățile cu ciclu de exploatare lung înregistrează o pondere ridicată a stocurilor, mai ales a celor de producție neterminată. Legătura dintre durata ciclului de exploatare și mărimea stocurilor a fost pusă în evidență într-un studiu efectuat de Centrala Bilanțurilor a Băncii Franței.

Natura relațiilor cu partenerii externi, practicile acestora în materie de livrări, condițiile de plată pe care le aplică de obicei, influențează asupra ponderii stocurilor și a duratei creditului-furnizori. Astfel, o întreprindere care beneficiază de un raport favorabil de forțe vizavi de furnizorii săi ar putea obține o reducere relativă a stocurilor prin fracționarea livrărilor și corelarea cu fluctuația nevoilor.

Figura nr.6.1

Factorii structurii patrimoniale a întreprinderii

(Sursa: Creație proprie)

Structura financiară se află sub incidența opțiunilor tactice și strategice ale întreprinderii respective. Percepția opțiunilor strategice de către analiza financiară este realtiv problematică, datorită complexității consecințelor asociate acestor opțiuni și pregnanței dimensiunii lor calitative. În întreprinderile specializate, cu un câmp de activitate omogen, orientările strategice sunt vizibile pentru analistul financiar. În cazul unei întreprinderi diversificate, bilanțul este o sinteză a unor elemente angajate în activități eterogene, cu caracteristici tehnico-economice proprii. De aceea, prin analiza financiară pot fi desprinse numai anumite caracteristici ale ansamblului, anumite aspecte generale privind nevoile de finanțare, capacitatea de autofinanțare, situația trezoreriei nete.

6.2.1 Analiza ratelor de structură ale activului

În sistemul ratelor de structură a activului, cele mai semnificative ca valoare informativă și totodată mai frecvent recomnadate de literatura de specialitate sunt: rata imobilizărilor, rata stocurilor, rata creanțelor, rata disponibilităților. Toate aceste reflectă preponderent aspecte privind patrimoniul economic al întreprinderii, apartenența sectorială, natura activității și mai puțin aspecte legate de politica sa financiară.

Rata activelor imobilizate (RAI) – determinată ca raport procentual între valoare activelor imobilizate și valoarea activului total, evidențiază ponderea elementelor de activ cu utilizare pe termen lung în totalul patrimoniului. Mărimea indicatorului este influențată de factori tehnici, economici, juridici, dar și de politicile contabile ale societății analizate.

RAI =

Rata activelor circulante ( RAC) – reflectă ponderea deținută de activele circulante, elemente cu lichiditate mai mare, în activele totale ale întreprinderii. Această rată de structură este foarte diferită ca mărime, în funcție de specificul activității întreprinderii, de politica de finanțare și de încasare, de tendințele pieței, de ciclul de viață al întreprinderii etc. Pentru procesul de decizie se recomandă ratele analitice ale activelor circulante: rata stocurilor, rata creanțelor comerciale, rata disponibilităților și investițiilor financiare pe termen scurt.

RAC =

6.2.2 Analiza ratelor de structură ale pasivului

Ratele de structură aferente pasivului oferă informații referitoare la sursele de finanțare ale întreprinderii, evidențiind aspectele esențiale privind stabilitatea, autonomia și îndatorarea firmei.

Rata stabilității financiare (RSF) – evidențiază ponderea resurselor permanente în total pasiv. Este un indicator care reflectă, sub formă relativă, sursele de finanțare cu caracter stabil. Mărimea acestui raport se recomandă să tindă spre 70%.

RSF =

Rata autonomiei financiare (RAF) – mărimea ratei depinde de politica financiară adoptată, de eficiența deciziilor luate și de rentabilitatea întreprinderii. Rata autonomiei financiare se poate exprima prin:

Rata autonomiei financiare globale (RAFG) – indică ponderea capitalului propriu în totalul surselor de finanțare. Se consideră ca fiind satisfăcătoare pentru echilibrul financiar o pondere a capitalurilor proprii în pasivul total de cel puțin 33%. Menționăm faptul că rata autonomiei financiare a întreprinderii este influențată de domeniul de activitate, de politica financiară, de conjunctura pieței monetare și de condițiile concrete date de momentul analizei. Când mărimea ratei de structură este mai mică de 33%, riscul financiar al societății este ridicat, putând interveni chiar și riscul de faliment din cauza scăderii pe termen lung a capacității de plată a datoriilor și supraîndatorării întreprinderii.

RAFG =

Rata autonomiei financiare la termen (RAFT) – este mai semnificativă decât precedenta, deoarece permite aprecieri mai exacte prin implicarea structurii capitalului permanent. Specialiștii apreciază că, pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puțin jumătate din cel permanent.

RAFT =

Rata de îndatorare se poate exprima prin:

Rata de îndatorare globală (RIG) – evidențiază ponderile datoriilor, indiferent de termenul de scadență, în sursele de finanțare ale firmei. Recomandările specialiștilor sunt ca mărimea caestui indicator să fie de maximum 70%. Rata poate înregistra variații mari în timp, în funcție de domeniul de activitate, de strategia adoptată sau de natura finanțării întreprinderii.

RIG = x 100

Rata de îndatorare la termen (RIT) – reprezintă importanță în analiza financiară deoarece evidențiază structura surselor de finanțare pe termen lung.

RIT = x 100

sau

RIT = x 100

În cazul primului model de calcul, pentru buna funcționare a activității financiare a întreprinderii, ponderea datoriilor pe termen lung în capitalul permanent nu trebuie să depășească 50%. Cea de-a doua relație de calcul a ratei de îndatorare are o semnificație mai largă în teoria și practica economică deoarece permite evidențierea măsurii în care întreprinderea recurge la așa-zisul ”efect de levier”.

Rata datoriilor pe termen scurt (RDTS) – evidențiază ponderea datoriilor cu termen de exigibilitate mai mic de un an în totalul surselor de finanțare. Deși diferă în funcție de specificul activității, unii specialiști sunt de părere că valoarea maximă nu trebuie să depășească o treime din totalul capitalului financiar.

RDTS =

6.3 Analiza lichidității și solvabilității

În literatura de specialitate, lichiditatea și solvabilitatea sunt tratate ca fenomene diferite, care concură fără discuție la anliza poziției financiare a întreprinderii. Deoarece sunt studiate de cele mai multe ori împreună, în practica economică există tendința de suprapunere a conținutului lor, creându-se uneori confuzii asupra esenței economice.

Lichiditatea se referă la proprietatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma rapid și cu o pierdere minimă în bani, acesta fiind și un criteriu de grupare a posturilor de activ, în bilanțul financiar. Lichiditatea este și un raport între elementele de activ, în sensul că se poate stabili cât din valoarea activului se află sub formă lichidă în conturile de disponibilități și cât poate să devină lichidă imediat, după cum ar fi: creanțele sau stocurile. În literatura economică apar două abordări ale noțiunii de lichiditate;

– conceptul de lichiditate este întâlnit sub denumirea de lichiditate externă, când se refră la anliza efectuată asupra întreprinderii privind posibilitatea investitorului de a transforma în bani un plasament în acțiuni deținut la societatea în cauză;

– când termenul de lichiditate se referă la abilitatea unei organizații de a-și onora la scadență, pe seama activelor curente, obligațiile de plată, aceasta poartă denumirea de lichiditate internă. În fapt, este noțiunea care interesează în cazul analizei poziției financiare. În unele lucrări mai este întâlnită cu denumirea de solvabilitate imediată și este definită ca fiind capacitatea mijloacelor bănești disponibile la un moment dat sau pentru o perioadă scurtă de timp de a acoperi obligațiile scadente pentru același interval de timp.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face față tuturor obligațiilor bănești, adică de a-și onora integral datoriile la scadență.

Analiza lichidității și solvabilității se realizează utilizând un sistem de rate financiare, bine cunoscut specialiștilor în economie. Principalii indicatori de exprimare a solvabilității și lichidității sunt:

Rata lichidității curente – aceasta analizează corelația dintre activele curente și datoriile pe termen scurt. Activele curente includ disponibilitățile, valorile mobiliare foarte lichide, efectele comerciale de primit și stocurile, iar pasivele curente sunt formate din efectele comerciale de plătit, credite bancare pe termen scurt, partea din împrumuturile pe termen mediu și lung a căror scdență este în cadrul exercițiului financiar curent, impozite de plătit și alte obligații.

Rlg =

Un nivel al ratei mai mare decât 1 reflectă faptul că întreprinderea își poate plăti datoriile curente, fiind departe de o insuficientă a trezoreriei, care s-ar putea datora rambursării datoriilor la cererea creanțierilor.

O valoare subunitară a ratei indică neacoperirea datoriilor exigibile pe termen scurt, de către activele curente. Poate fi considerată un semnal de alarmă, dar nu un pericol iminent dacă, fără a influența procesul de producție, stocurile se reduc treptat pentru a fi rambursate datoriile pe termen scurt.

Rata lichidității restrânse (Rlr) – poate fi considerată un test strict al lichidității, asociind activele curente cele mai lichide, excluzând stocurile care pot necesita câteva luni pentru a le transforma în bani, cu pasivele curente. Multe societăți consideră un nivel subunitar al acestei rate ca fiind favorabil deși, în anumite cazuri, când există un circuit financiar puternic, o valoare mai mică decât 1 pentru testul acid poate determina probleme de lichiditate.

Rlr =

sau

Rlr =

Cele două rate presupun transformarea activelor curente în disponiblități. În realitate, societățile nu-și lichidează activele curente pentru a-și onora datoriile curente, pentru că și-ar înceta activitatea. Aceste rate reflectă ”marja de siguranță” prin corelarea surselor de disponibilități cu datoriile pe termen scurt. Stocurile învechite și creanțele nerecuperabile nu pot fi surse de disponibilități. De aceea, se recomandă analiza nivelului și evoluției ratelor de lichiditate în asociere cu ratele de rotație.

Rata lichidității imediate (Rli) – este cea mai conservatoare formă de măsurare a lichidității interne a întreprinderii deoarece ia în calcul doar elementele cele mai lichide din totalul activelor curente, respectiv disponibilitățile și elementele asimilate. În teoria economică, această rată mai este cunoscută și sub denumirea de trezoreia la vedere. Pentru interpretarea economică a nivelului ratei trebuie luate în considerare o serie de informații privind condițiile și modul de derulare a activității de exploatare.

Rli =

Un nivel mare al ratei indică o lichiditate imediată mare, dar care potae fi consecința unei utilizări mai puțin performante a resurselor disponibile. O mărime ridicată a ratei de lichiditate imediate nu constituie o garanție a solvabilității generale, dacă restul activelor circulante au un grad redus de lichiditate. Un nivel scăzut al ratei lichidității imediate poate fi compatibil cu menținerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea reduce la minimum valoarea disponibilităților sale, prin realizarea unor plasamente, sau transformarea lor în creanțe și stocuru ușor mobilizabile, în concordanță cu exigibilitatea datoriilor imediate.

Rata solvabilității generale (Rsg) – măsoară gradul în care o întreprindere poate onora toate datoriile. Pentru ca întreprinderea să-și poată rambursa datoriile pe termen lung și scurt, se recomandă o valoare superioară celei de 1,5. În situația inversă există riscul de insolvabilitate.

Rsg =

Rata solvabilității patrimoniale (Rsp) – această rată este utilizată de către bănci, în studiile efectuate în cazul solicitării d credite. Valoarea minimă a ratei este 0,3, iar valorile superioare celei de 0,5 reflectă o situație favorabilă pentru întreprindere.

Rsp =

Chiar și o întreprindere profitabilă poate fi obligată a-și încheia activitatea, dacă nu își poate plăti datoriile, și, din acest punct de vedere, mare parte a utilizatorilor informațiilor din documentele de sinteză se opresc asupra lichidității întreprinderii.

Există diferite păreri în ceea ce privește legătura între lichiditate și solvabilitate. Astfel, unii specialiști susțin că lichiditatea se referă la echilibrul financiar pe termen scurt, iar solvabilitatea caracterizează stabilitatea financiară pe termen lung, alții considerând cei doi termeni ca fiind substituibil.

6.4 Studiu de caz: analiza aplicată a performanței grupului de societăți SC Rompetrol – Rafinare SA pe baza situațiilor financiare consolidate

Prezentare SC Rompetrol Rafinare SA

Rompetrol Rafinare S.A. (denumită în continuare ”societate-mamă”) este o societate înființată în conformitate cu legile din România. ”Societatea mamă” operează Petromidia – rafinăria cu cea mai mare capacitate (de 4,8 milioane t/an capacitate instalată) și singura de la Marea Neagră care prelucrează, în exclusivitate, țiței provenit din import și produce carburanți auto care satisfac standardele Uniunii Europene, alte produse petroliere și unele produse petrochimice. Rafinăria Peromidia a fost proiectată și construită în perioada 1975 – 1977, fiind ulterior modernizată la începutul anilor ’90 și în 2012.

Rompetrol Rafinare și filialele sale desfășoară activități de rafinare, producție petrochimică, comercializare, transport și au amplasate instalațiile de producție în toată România. Numărul de angajați la sfârșitul anului 2013 și 2012 era de 3.803 și respectiv 4.024.

Sediul societății comerciale Rompetrol Rafinare S.A. este în Năvodari, Bd. Năvodari nr.215, Constanța.

Produsele rafinăriei Petromidia ajung în cele 450 de stații de alimentare din țara, alături de alte țări din regiune sau bazinul Mării Negre.

Pentru a construe competitivitatea prduselor pe bază de țiței din Kazahstan pe piața din zona Mării Negre a fost dezvoltat un program ambițios de modernizare pentru a aduce rafinăria Petromidia la standard de clasă mondială. Începând cu trimestrul III 2012, ca urmare a finalizării pachetului de investiții, capacitatea de rafinare poate crește de la 3,8 milioane de tone pe an la 5 milioane de tone pe an, fiind posibilă funcționarea doar cu țiței de tip Ural. Urmare a acelorași investiții, randamentul de distilate de Motorină și Jet va crește la 43%, la media celor mai performante rafinării din lume. Această modernizare transformă rafinăria Petromidia în cea mai mare rafinărie din România și una dintre cele mai mari din regiune. Rafinăria este strategic poziționată la țărmul Mării Negre cu acces rapid la mi multe piețe pentru care cererea se așteaptă să crească tot mai mult în următorii ani, în același timp oferind numeroase avantaje cum ar fi: marje comerciale bune saucote de piață în creștere.

Strategia 2013 – 2017 este un amestec de proiecte de optimizare a costurilor de producție și extinderea rețelei de retail. Strategia 2013 – 2017 are următoarele obiective principale de activitate:

să se extindă operațiunile de distribuție în țările din jurul Mării Negre, pentru a beneficia de integrarea pe verticală cu operațiunile de rafinare în vederea îmbunătățirii performanței financiare;

consolidarea rețelei de retailca urmare a modernizărilor la rafinăria Petromidia;

dezvoltarea rapidă a pieței de retail din zona Mării Negre. Grupul intenționează să se extindă pe piețele în care este activ în prezent (România, Bulgaria, Ucraina, Moldova și Georgia) și să înceapă operațiuni în Turcia.

reducerea costurilor de rafinare cu scopul de a îmbunătăți indicatorii;

managementul rafinăriei Petromidia va continua să se concentreze asupra competitivității costurilor și eficienței energetice pentru o mai bună performanță a rafinăriei.

La 31 decembrie 2013 , capitalul social consta în 24.394.196.673 de acțiuni ordinare, autorizate, emise și în întregime vărsate, cu o valoare nominal de 0,1 RON fiecare.

Tabel nr.6.1

Lista firmelor care fac parte din grupul Rompetrol Rafinare S.A

(Sursa: www.rompetrol.ro)

MODEL DE ANALIZĂ A PERFORMANȚEI LA GRUPUL DE ÎNTREPRINDERI S.C. ROMPETROL RAFINARE S.A.

conform situațiilor financiare consolidate

(Sursa: Creație proprie)

Pe perioada analizată grupul a raportat pierderi. Pierderile cumulate înregistrate până în prezent se datorează faptului că grupul se află într-un proces continuu de dezvoltare a activităților de rafinare și petrochimie și a rețelei operaționale din România. Pentru a construi competitivitatea produselor pe bază de țiței din Kazahstan pe piața din zona Mării Negre a fost dezvoltat un program ambițios de modernizare pentru a aduce rafinăria Petromidia la standarde de clasă mondială.

Grupul a contractat în anul 2013 împrumuturi suplimentare de la bănci, facilitate care au asigurat fonduri suplimentare pentru investiții și operațiuni curente.

În anul 2013 grupul a reevaluat duratele utile de viață ale activelor. Activele imobilizate înregistrează în decursul perioadei de analiză o creștere continuă. Datorită specificului activității, ponderea cea mai semnificativă în cadrul activelor imobilizate este reprezentată de imobilizările corporale, care ajung la finalul anului 2013 să reprezinte 86% din totalul activelor imobilizate și 52% din activul total.

Din punct de vedere grafic, structura activelor imobilizate se prezintă astfel:

Grafic nr.6.1

Structura activelor imobilizate

(Sursa:Creație proprie)

Se observă din acest grafic faptul că imobilizările corporale sunt cele care dau tendința de evoluție a activului total, atât ca sens, cât și ca valoare, datorită ponderii lor foarte mari în total patrimoniu.

Activele circulante înregistrează în decursul perioadei o creștere de 155%, dar dețin la sfârșitul anului 2013 în total activ o pondere de 39%. Creșterea soldului activelor circulante s-a datorat în principal măririi posturilor de stocuri și creanțe. De altfel, disponibilitățile bănești sunt singurele posturi de active circulante care dețin rate nesemnificative în totalul patrimoniului.

Conform graficului, ponderea principală în total active circulante o deține postul de creanțe, urmat de stocuri și apoi de disponibilități bănești.

Grafic nr.6.2

Structura activelor circulante

(Sursa:Creație proprie)

Analiza indicatorilor de rezultate are la bază contul de profit și pierdere consolidat. Datorită specificului activității majoritatea veniturilor se obțin din activitatea de exploatare. Veniturile din activitatea de exploatare înregistrează creșteri susținute de-a lungul perioadei de analiză până în anul 2012, după care se înregistrează o diminuare a acestora în procent de 2%. Creșterea veniturilor din activitatea de exploatare se datorează în principal veniturilor din producția vândută, care reprezintă la sfârșitul anului 2013 91% din totalul veniturilor din activitatea de exploatare și 93% din total venituri. Este de așteptat ca pe viitor această categorie de venituri să dețină în continuare ponderile majoritare în totalul veniturilor.

Grafic nr.6.3

Evoluția veniturilor din exploatare

(Sursa:Creație proprie)

Referitor la ratele de structură ale activului, se constată că rata imobilizărilor corporale, cea mai importantă de altfel dintre cele referitoare la imobilizări, dă trendul evoluției activelor fixe.

Grafic nr.6.4

Ratele de structură ale activului

(Sursa: Creație proprie)

Conform graficului o evoluție similară cu cea a indicatorilor de structură a imobilizărilor necorporale, înregistrează și rata imobilizărilor financiare. O reducere consistentă a indicatorilor de structură ai imobilizărilor financiare se datorează în cea mai mare măsură creșterii rapide a celorlați indicatori de structură datorită creșterii de la an la an a posturilor bilanțiere aferente, concomitant cu diminuarea în sume absolute a posturilor bilanțiere de imobilizări financiare.

În ceea ce privește ratele derivate ale pasivului, situația lor este diferită, așa cum reiese și din grafic:

Graficul nr.6.5

Evoluția ratelor derivate ale pasivului

(Sursa: Creație proprie)

Rata stabilității financiare calculate ca raport între capitalurile permanenete și pasivele totale, înregistrează niveluri ridicate, ceea ce ne arată un domeniu stabil ce își poate finanța fără problem investițiile considerabile efectuate.

Rata autonomiei financiare, calculate ca raport între capitalurile proprii și capitalurile permanente înregistrează un trend crescător pâna la nievlul anului 2012, după care urmează un declin. Acest lucru semnifică creșterea ponderii capitalurilor proprii în totalul surselor permenente, ca urmare a reducerii soldului datoriilor pe termen lung.

Rata de îndatorare globală, calculată ca raport între datoriile totale și pasivele totale, este relativ constantă, dar tendința sa de evoluție în perioada analizată este descrescătoare. Reducerea înregistrată la nivelul anului 2013 reflectă faptul că finanțarea activității se face în continuare preponderent pe baza surselor proprii, datorită caracterului lor cvasisuficient în raport cu oportunitățile investiționale optime.

Lichiditatea curentă se menține la valori ridicate pe parcursul perioadei de analiză, înregistrând în permanență valori supraunitare. Rezultă că activele circulante se rotesc suficient de repede pentru a acoperi exigibilitatea pasivelor pe termen scurt.

Lichiditatea restrânsă cuantifică în ce măsură creanțele și disponibilitățile bănești degajate de activitatea societății pot acoperi soldul pasivelor pe termen scurt, fără a apela la aportul stocurilor. Volumul stocurilor deținut de grup este unul substantial în raport cu soldul activelor circulante și de aceea, lichiditatea restrânsă are valori mai reduse decât lichiditatea curentă analizată anterior.

Lichiditatea imediată sau testul acid arată în ce măsură datoriile pe termen scurt ale grupului sunt acoperite de disponibilitățile bănești și de investițiile financiare pe termen scurt, adică doar de acele componente ale activelor circulante care au gradul de lichiditate cel mai ridicat. Indicatorul de lichiditate imediată este supraunitar pe întreaga perioadă de analiză. Rezultă că grupul își poate acoperi datoriile pe termen scurt doar din disponibilitățile bănești și din investițiile pe termen scurt, fără a face apel la creanțe.

Graficul nr. 6.6

Analiza lichidității

(Sursa: Creație proprie)

Contribuții originale privind noțiunea de performanță și însușirile acesteia

Noțiunea de performanță are capacitatea generală de a indica excelența atinsă în urma derulării unei activități. De aceea, termenul de performanță este folosit cu semnificația de superlativ al unei activități și sintetizează aprecierea din partea terților a efectelor remarcabile obținute, care depășesc nivelul normal, comun și ușor de atins de către majoritatea subiecților similari. Conform Dcționarului Explicativ al Limbii Române, substantivul ”performanță” provine din sport și indică un rezultat deosebit de bun obținut într-un concurs sportiv. Ulterior, el a fost întrebuințat pentu definirea rezultatelor foarte bune obținute în alte activități umane, după cum același dicționar ne precizează: realizare deosebită într-un domeniu de activitate practică sau rezultatul cel mai bun obținut de un sistem tehnic, de o mașină, de un aparat.

Accepțiunea comună a termenului de performanță este aceea de rezultat deosebit realizat într-un anumit domeniu de activitate, peste nivelul obișnuit, specific ramurii.

Realizarea de performanțe reprezintă unul dintre obiectivele grupului, de natură generală, pentru că prin el se soluționează obiective secundare subordonate acestuia și în același timp constituie mijlocul de atingere a obiectivului major al grupului, pe care literatura de specialitate îl definește ca fiind, în contextul din România, ”asigurarea viabilității grupului în condiții de competiție internă și internațională, cu respectarea restricțiilor impuse de dezvoltarea durabilă”. Pentru a recunoaște care rezultate constituie performanțe, trebuie precizat un sistem de referință capabil să nominalizeze performanța, recunoscut și de uz general în cadrul unei anumite ramuri sau unui anumit domeniu de activitate. Raportarea la un sistem de referință reprezintă una dintre caracteristicile noțiunii de performanță, iar identificarea unui sistem de referință optim reprezintă la ora aceasta un subiect deschis în practica și literatura de specialitate.

În opinia noastră noțiunea de performanță are valoare de superlativ. De aceea, indicăm ca performanță obținerea unui rezultat care este mai bun decât sistemul de referință ales ca bază de comparație și nu desemnăm ca performanță înregistrarea unui rezultat care este inferior sistemului de referință.

Performanța este acea situație de competitivitate atinsă prin anumite nivele de eficacitate și productivitate care-i asigură prezența durabilă pe piețele pe care acționează.

Nivelul performanțelor înregistrate și cel al performanțelor raportate de grup depind de politicile contabile aplicate pentru măsurarea și evaluarea lor. Furnizarea informațiilor despre performanța întreprinderii/grupului constituie unul dintre obiectivele situațiilor financiare, dar semnificația situațiilor financiare cunoaște o dublă limitare:

– relevă evenimente trecute, ceea ce constrânge o evaluare cu caracter istoric a performanței;

– caracterul situațiilor financiare exclude posibilitatea oferirii de informații și despre performanțele nonfinanciare ale grupului, care se înregistrează în raporturile acestuia cu celelalte categorii de parteneri sociali: salariați, furnizori, clienți, creditori etc.

CAPITOLUL 7

STUDIU PRIVIND PERCEPȚIA MANAGERILOR FINANCIARI ÎN MĂSURAREA ȘI ANALIZA PERFORMANȚEI PRIN VALORIFICAREA INFORMAȚIILOR DIN SITUAȚIILE FINANCIARE CONSOLIDATE

7.1. Alegerea subiectului cercetării

Scopul cercetării noastre constă în investigarea nivelului de stăpânire a noțiunii de performanță precum și a modalităților ei de utilizare în practica grupurilor de întreprinderi din diverse sectoare de activitate din România.

Subiecții cercetării de bază pe care o efectuăm sunt managerii financiari ai unor grupuri de întreprinderi din 24 de județe din țara noastră ale căror aprecieri referitoare la conținutul și utilizarea în practică a conceptului de performanță a întreprinderii le analizăm.

Cercetarea noastră a urmărit obținerea informațiilor despre:

nivelul importanței acordat de către societățile de grup, respectiv de managerii financiari ai acestora, situațiilor financiare consolidate, respectarea IAS/IFRS, respectiv a Directivelor Europene;

cunoașterea noțiunii de performanță a societăților de grup – surse de informare despre noțiunea de performanță a societăților de grup, opinii privind semnificația acesteia;

aplicarea în practica societății de grup a respondentului a noțiunii de performanță financiară – utilizarea efectivă și în scopul fundamentării deciziilor strategice, informații apreciate ca fiind esențiale în determinarea performanței financiare, categoriile de indicatori folosiți;

utilizarea în practica societăților de grup a tabloului de bord ca instrument modern de urmărire a performanței – cunoașterea caracteristicilor tabloului de bord și a principalelor instrumente moderne de urmărire a performanțelor societăților de grup;

punctul de vedere referitor la principalii utilizatori ai indicatori de performanță.

7.2. Definire ipotezelor de testat

Cercetarea noastră a urmărit testarea următorului set de ipoteze:

I1: Situațiile financiare consolidate prin informațiile pe care le furnizează sunt deosebit de importante în cadrul unui grup de întreprinderi;

I2: În România, fundamentele conceptuale ale situațiilor financiare consolidate sunt conforme cu Directivele Europene și cu IAS/IFRS;

I3: Managerii financiari din cadrul societăților de grup folosesc adesea raționamente legate de performanță pentru fundamentarea deciziilor strategice;

I4: Tabloul de bord este principalul instrument modern de urmărire a performanțelor unui grup de întreprinderi;

I5: Măsurarea și urmărirea performanței folosește în special conducerii grupului;

7.3. Metodologia cercetării

Metodologia este definită ca o căutare printr-o acțiune metodică menită să îmbunătățească atât cunoștințele proprii, cât și cele ale altor persoane prin descoperirea unor fapte și viziuni. Câștigul cel mai important al cercetătorului este faptul că descoperirile sale sunt ”cu atât mai convingătoare și mai precise cu cât […] se bazează pe mai multe surse variate de informații”.

Howard și Sharp au identificat patru elemente fundamentale care definesc activitatea de cercetare:

câmpul de cercetare – este cel care asigură sensul activității de cercetare;

scopul cercetării – care îmbină mai multe elemente: studierea rezultatelor cercetărilor precedente, expunerea anumitor fenomene, realizarea unor noi modele pentru implementarea lor în practică, enunțarea unor explicații ale fenomenelor cercetate care se pot materializa în principii sau a unor ipoteze ce urmează a fi confirmate sau infirmate ca urmare a rezultatelor obținute în urma cercetării;

modul de abordare al cercetării – constă în apelarea la o varietate de metode de cercetare științifică;

rezultatele cercetării – care se reflectă prin aporturile avute la dezvoltarea orizontului de cunoaștere al problematicii cercetate.

În funcție de obiectivele urmărite, pentru concretizarea activității de cercetare se pot utiliza metode calitative, cantitative, statistice, metode deductive sau inductive.

Cercetarea calitativă se remarcă prin bogăția descrierilor, folosind texte etnografice, narațiuni, fotografii, materiale biografice și autobiografice.

În cercetările cantitative se utilizează modele econometrice și matematice, grafice, tabele statistice. Prin inducție se trag concluzii generale, adică se pornește de la fenomenul economic spre cauzele care îl determină, de la cauzele particulare la cele generale, până când se finalizează demonstrarea printr-o maximă generalizare.

Deducția pornește invers, acceptă cauzele și legăturile fenomenului ca fiind descoperite și stabilite ca principii cu sprijinul cărora se justifică fenomenul provenit din ele, explicațiile primind circumferința unei demonstrații.

Referitor la metodologia de cercetare putem relata că am înaintat de la cercetarea de tip deductiv, întrucât am pornit de la latura teoretică, de la definirea conceptelor de ”grup” și ”consolidare”, la cercetarea de tip inductiv prin transpunerea în practică a tuturor informațiilor dobândite.

Sursele de documentare sunt cărțile de specialitate, tratatele, standardele de contabilitate, legislația în vigoare, articolele de specialitate publicate în diverse reviste, jurnale și baze de date recunoscute atât pe plan național cât și internațional.

Metodologia aplicată în prezentul proiect de cercetare are la bază următoarele:

cercetarea teoretică – prezentarea teoriilor referitoare la conceptul de performanță și a teoriilor și reglementărilor existente în domeniu referitoare la situațiile financiare consolidate;

cercetarea empirică – pentru aceasta am utilizat ca metodă de cercetare – observarea pe teren cu ajutorul metodelor sociologice (chestionarul) pentru probarea ipotezelor cercetării.

7.4. Alegerea metodei de colectare a datelor

Colectarea datelor indispensabile cercetării s-a realizat pe baza unui chestionar cu 15 întrebări (ANEXA 2), trimis prin e-mail respondenților sub forma unui fișier atașat în format word, însoțit de o scurtă scrisoare de recomandare privind scopul cercetării.

Utilizarea chestionarului am considerat ca fiind cea mai potrivită formă de cercetare empirică referitoare la informațiile furnizate de situațiile financiare consolidate în determinarea performanțelor societății de grup, pentru culegerea unui număr suficient de date.

Chestionarul reprezintă, foarte adesea, unul dintre cele mai importante elemente de care depinde reușita unei cercetări. Pe bună dreptate, C.A. Moser afirma că ”o anchetă nu poate fi mai bună decât chestionarul său”. Deși în privința metodologiei de elaborare a chestionarului s-au înregistrat progrese deosebite, acest domeniu se consideră că reprezintă mai mult o artă decât o știință.

Proiectarea chestionarului constituie, foarte frecvent, un modul fundamental distinct în cadrul demersului metodologic.

Chestionarul este un set formalizat de întrebări, proiectat pentru a genera datele necesare înfăptuirii obiectivelor unei cercetări. Chestionarul este adesea o modalitate relativ puțin costisitoare pentru a culege informații de la un număr mare de respondenți. Nu de puține ori, acesta reprezintă singura cale fezabilă de a constitui un efectiv suficient de mare de subiecți pentru a fi posibilă o analiză statistică științifică a datelor.

Chestionarul nu trebuie văzut în mod izolat, ca un scop în sine, ci ca un vehicul prin care se realizează intervievarea, se înregistrează răspunsurile, ca un instrument aproape nelipsit pentru culegerea datelor dintr-un interviu.

După opiniile specialiștilor folosirea chestionarului permite înfăptuirea mai multor obiective și anume:

face conversia obiectivelor și ipotezelor unei cercetări în întrebări adecvate, care sunt administrate, fiind astfel posibilă culegerea unor informații veridice de la respondenți, privitoare la fenomenele investigate;

se obține o structurare a interviului, o desfășurare a acestuia pe baza unei succesiuni logice a întrebărilor, care sunt identice pentru toți subiecții intervievați;

se asigură un format standard și o uniformitate pentru înțelegerea unor informații de natură factuală, a opiniilor și atitudinilor respondenților;

prin tipul întrebărilor utilizate, prin modul lor de formulare și prin succesiunea lor trebuie obținută cooperarea respondenților, motivarea lor de a ajunge la finalul interviului;

setul de chestionare constituit servește ca bază de date referitoare la cercetarea întreprinsă, permițând realizarea unor teste de validare, în scopul minimizării erorilor de răspuns.

În proiectarea chestionarului trebuie avute în vedere două criterii fundamentale: măsura în care acesta asigură informația necesară managementului pentru luarea deciziilor și măsura în care este adaptat caracteristicilor respondenților.

Procesul de proiectare a unui chestionar presupune parcurgerea unor secvențe care se pot constitui într-un ansamblu de etape distincte. Chiar dacă nu există încă o teorie bine închegată, bazată pe principii științifice care să dea garanții pentru elaborarea unui chestionar ideal, experiența acumulată de specialiști în acest domeniu a condus la un model care, printr-o generalizare, se prezintă astfel:

Figura nr.7.1

Etapele proiectării chestionarului

(Sursa:Cătoiu I.,Cercetări de marketing, Editura Polirom, Iași, 2011, p.154)

Chestionarul prezentei cercetări a fost expediat prin e-mail, pe adresele publice de poștă electronică ale unor societăți de grup din 24 de județe din țara noastră. Alese în mod aleatoriu bin bazele de date ale Ministerului Finanțelor Publice.

Ne-am hotărât asupra modului de expediere a chestionarului prin poștă electronică datorită numeroaselor avantaje a acestei metode de lucru: economisirea de resurse materiale aferente logisticii, economisirea de timp de către respondenții care îl completează, atractivitatea sporită a metodei, economisirea timpului de lucru.

Chestionarul prezentei cercetări s-a întins pe șase pagini format A4 și a utilizat lexicul comun pentru a fi ușor asimilabil de către toți respondenții și pentru a nu plictisi. În scrisoarea de recomandare s-a utilizat exprimarea personalizată, aceasta fiind adresată managerului financiar/directorului economic al societăților de grup.

Au fost distribuite chestionare unui număr de 102 societăți de grup (ANEXA 1) din 24 de județe din țară. În aceste condiții s-a reușit obținerea unui număr de 78 de răspunsuri, ceea ce reprezintă 76,5% din eșantionul de bază. Având în vedere faptul că scopul nostru a fost să aflăm opiniile responsabililor financiari din mai multe regiuni ale țării, considerăm că cele 78 de societăți care au venit în întâmpinarea doleanței noastre constituie un eșantion reprezentativ pentru actualul moment pe care-l traversează țara noastră vis – a –vis de societățile de grup.

Analiza calitativă presupune atât concentrarea datelor și prezentarea lor cât și elaborarea și verificarea concluziilor.

Proiectarea chestionarului aferent acestui proiect de cercetare a constat în crearea unei introduceri scurte prin care managerii financiari/directorii economici ai societăților de grup sunt informați asupra scopului chestionarului, fiind totodată informați de faptul că datele culese sunt folosite în scop didactic și sunt strict confidențiale.

Distribuirea chestionarelor către cele 102 societăți de grup din cele 24 de județe s-a efectuat pe parcursul lunilor noiembrie, decembrie, ianuarie prin trimiterea acestora prin poșta electronică așa cum am precizat la începutul acestui subcapitol.

Analiza și interpretarea rezultatelor s-au efectuat pe eșantionul final de 78 de societăți prezentate în tabelul următor, situația lor urmând să fie prezentată distinct pe fiecare întrebare în parte.

Tabel nr.7.1

Eșantion final societăți

( Sursa: creație proprie)

Chestionarul a fost construit astfel încât să fie relevant atât pentru cercetător cât și pentru respondenți. Din cele 15 întrebări, 14 dintre acestea sunt întrebări închise despre care practica a demonstrat că sunt întrebările preferate de respondenți. Și în acest caz s-a observat această preferință a populației chestionate. Aceste întrebări au ușurat, datorită variantelor de răspuns, codificarea și analiza rezultatelor. Singura întrebare de tip deschis din cadrul chestionarului (întrebarea nr. 8) a dat posibilitatea respondenților să-și prezinte opiniile, numai că ponderea răspunsurilor la această întrebare a fost, cum era de așteptat, redusă din diferite motive pe care noi le putem doar să le presupunem: comoditate, lipsa timpului necesar elaborării răspunsului, neimplicare etc.

Chestionarul va fi apreciat ca îndeplinind condiția de valabilitate dacă datele colectate cu ajutorul lui corespund cu informațiile deja cunoscute. Chestionarul propus îndeplinește condiția de acuratețe care presupune doar colectarea informațiilor necesare.

7.5. Analiza datelor culese

Chestionarul investighează cunoștințele și aprecierile managerilor financiari privind stadiul în care se află în acest moment performanța în societățile de grup din țara noastră.

Chestionarul asigură investigarea la următoarele niveluri:

Cunoașterea datelor de identificare despre respondenți (întrebarea nr.1):

– numele și prenumele respondentului și denumirea organizației la care este angajat;

– sectorul principal de activitate al societății de grup;

– studiile de specialitate ale respondentului;

– calificarea actuală a respondentului;

– vechimea respondentului în domeniul financiar – contabil.

Referitor la sectorul principal de activitate al societăților de grup respondente 54% dintre ele activează în domeniul productiv, 8% în sectorul serviciilor, 24% în comerț, 1% în domeniul educației și cercetării, 4% în domeniul sănătății, iar 7% în alte domenii.

Tabel nr. 7.2

Sectorul de activitate al respondenților

Sursa: Creație proprie

Dintre cei 78 de respondenți, 83% sunt absolvenți ai unor facultăți în domeniul financiar contabil.

Tabel nr. 7.3

Studii de specialitate ale respondenților

Sursa: Creație proprie

În totalul respondenților, experții contabili dețin cea mai mare pondere, respectiv 42%, în timp ce economiștii sunt în proporție de 27%, iar analiștii financiari de 23%. Prin urmare, suma ponderilor acestor trei calificări este majoritară în raport cu ponderea altor calificări, în procent de doar 8%, scopul chestionarului nostru de a fi completat de persoane familiarizate cu conceptul de performanță este atins.

Tabel nr. 7.4

Calificarea respondenților

Sursa: Creație proprie

Experiența în domeniul financiar – contabil a respondenților este de apreciat. 49% dintre aceștia au o vechime în domeniu între 5 și 10 ani, iar 27% au o vechime de peste 10 ani. Putem afirma că sunt practicieni cu o vastă experiență, în funcție de răspunsurile cărora se poate realiza o imagine veritabilă a percepției asupra performanței din cadrul societăților de grup. Observația aceasta confirmă caracteristica de reprezentativitate a eșantionului de respondenți.

Tabel nr. 7.5

Vechimea în domeniul financiar – contabil al respondenților

Sursa: Creație proprie

Cunoașterea opiniilor respondenților referitoare la situațiile financiare la consolidate și la informațiile furnizate de acestea

Pentru a confirma sau infirma această ipoteză am analizat răspunsurile la întrebările nr. 2 și 3.

Tabel nr. 7.6

Eficiența situațiilor financiare consolidate în luarea deciziilor

Sursa: Creație proprie

Majoritatea respondenților, respectiv 88%, sunt de acord cu faptul ca situațiile financiare consolidate permit o eficiență mai mare în luarea deciziilor decât situațiile financiare individuale.

Tabel nr. 7.7

Relevanța informațiilor furnizate de situațiile financiare consolidate

Sursa: Creație proprie

Referitor la relevanța informațiilor furnizate de situațiile financiare consolidate, toți respondenții noștri au fost de acord cu afirmația că: informațiile furnizate de situațiile financiare consolidate sunt mai relevante decât informațiile furnizate de situațiile financiare individuale ale societății – mamă.

Ultima întrebare la acest nivel al chestionarului viza aflarea opiniei respondenților despre conformitatea situațiilor financiare consolidate cu Directivele Europene și cu IAS/IFRS.

Ca urmare a răspunsurilor afirmative primite din partea respondenților, respectiv 97%, rezultă faptul că personalul din compartimentele financiare ale societăților de grup este familiarizat cu prevederile legislative din domeniu și foarte important este faptul că au dovedit profesionalism în aplicarea reglementărilor la nivelul situațiilor financiare consolidate, apreciind că reglementările de la nivelul țării noastre sunt conforme cu reglementările europene și cu cele internaționale.

Tabel nr. 7.8

Conformitatea situațiilor financiare consolidate cu Directivele Europene și cu IAS/IFRS

Sursa: Creație proprie

Folosirea raționamentelor legate de performanță pentru fundamentarea deciziilor strategice care se iau la nivelul societăților de grup

74% din respondenți au declarat că au o preocupare mare în privința problematicii financiare din cadrul grupului de întreprinderi, 21% au declarat că sunt preocupați într-o mai mică măsură (medie) de problematica performanței financiare. 5% dintre respondenți au susținut că nu sunt preocupați de problematica performanței, ceea ce este un lucru îmbucurător.

Tabel nr. 7.9

Preocuparea privind problematica performanței financiare în cadrul grupului

Sursa: Creație proprie

Prin această întrebare s-a urmărit să se verifice dacă în gândirea practicienilor s-a stabilizat abordarea modernă a noțiunii de performanță financiară. Surprinzător este faptul că mediul de afaceri se împarte în două categorii: 43% dintre respondenți tratează performanța pe baza unei relații clasice care asociază performanța financiară cu profitabilitatea, 40% dintre respondenți tratează performanța financiară printr-o abordare modernă – crearea de valoare și 17% dintre respondenți acordă importanță semnificației de competitivitate. Se poate afirma că abordarea modernă a noțiunii de performanță începe să devină tot mai cunoscută într-un mediu de afaceri autohton pe cale de consolidare și restabilire.

Tabel nr. 7.10

Semnificația termenului de performanță financiară în cadrul grupului

Sursa: Creație proprie

Pornind de la răspunsurile stimulative înregistrate anterior, referitoare la opiniile respondenților privind conceptul de performanță financiară, sperăm ca din moment ce este evidentă importanța ei teoretică, și aplicarea acesteia în practică să se facă în aceeași măsură, adică intensivă. Respondenții au dovedit că au această tendință, respectiv 51% au precizat că folosesc întotdeauna informații referitoare la performanța financiară în scopul fundamentării deciziilor strategice. 31% dintre respondenți utilizează frecvent informațiile legate de performanța financiară pentru a stabili decizii în societățile de grup în care sunt angajați. Surprinzător este faptul că am constatat că încă există persoane, într-un procent relativ scăzut, 3%, care folosesc rar, sau niciodată, 1%, raționamente legate de performanța financiară în procesul decizional al societăților de grup unde activează.

Tabel nr. 7.11

Utilizarea raționamentelor legate de performanța financiară pentru fundamentarea deciziilor strategice

Sursa: Creație proprie

Așa cum am menționat, întrebarea nr. 8, a fost singura întrebare din cadrul chestionarului nostru, de tip deschis. Scopul aceste întrebări a fost cunoașterea opiniilor respondenților referitoare la informațiile esențiale pentru calculul indicatorilor de performanță în cadrul societăților de grup. Pentru analiza răspunsurilor primite le-am grupat astfel:

Tabel nr. 7.12

Informații esențiale în determinarea indicatorilor de performanță

Sursa: Creație proprie

47% dintre respondenți au precizat că informațiile esențiale în determinarea indicatorilor de performanță sunt veniturile și cheltuielile. Aceștia apreciază că performanța grupului se determină pornind de la informația contabilă sintetizată în contul de profit și pierdere consolidat. Ținând cont de faptul că performanța financiară este evaluată în primul rând de componenta ei financiară, răspunsul era previzibil, cu atât mai mult că o mare parte a respondenților sunt profesioniști în domeniul financiar-contabil. Niște ponderi deloc de neglijat, 41%, respectiv,12%, au precizat ca informații esențiale în determinarea performanței grupului ca fiind cifra de afaceri și total active. Și aceste informații conturează conceptul de performanță financiară la nivelul percepției generale, au un caracter financiar, însă fără prea mari exigențe de investigare.

La întrebarea nr. 9 am dorit să constatăm în ce măsură respondenții susțin răspunsurile acordate la întrebarea nr.6, unde am constatat că percepția managerilor financiari ai societăților de grup la semnificația conceptului de performanță financiară este în curs de schimbare, progresând de la imaginea clasică clădită în jurul profitabilității, la ce modernă, centrată pe de creare de valoare și competitivitate. Pentru a testa raportul modernism – clasicism în luarea deciziilor strategice la nivelul societăților de grup am folosit un set de trei indicatori clasici – rezultatul exploatării, ratele de rentabilitate și indicatorii de lichiditate și solvabilitate – și indicatori caracteristici conceptului modern de performanță – indicatori privind crearea de valoare. La această întrebare am obținut următoarele răspunsuri:

Tabel nr. 7.13

Indicatorii utilizați în luarea deciziilor strategice

Sursa: Creație proprie

Cei mai mulți dintre respondenți, respectiv 77%, au apreciat că indicatorii privind crearea de valoare sunt cei mai importanți în stabilirea deciziilor strategice la nivelul societăților de grup. Putem deci să constatăm existența unei viziuni moderne asupra indicatorilor care oferă informații indispensabile în luarea deciziilor strategice. Putem afirma de asemenea că respondenții noștri au apreciat ca fiind importanți în luarea deciziilor și indicatorii clasici de performanță, dar în procente mai reduse în comparație cu indicatorii privind crearea de valoare, respectiv: 62% – rezultatul exploatării și 50% ratele de rentabilitate.

Utilizarea instrumentelor moderne de urmărire a performanțelor de către societățile de grup

Pentru a confirma sau infirma această ipoteză am analizat răspunsurile obținute la întrebările nr. 10, 11 și 12.

Procentul de 88% al respondenților care au afirmat că au întocmit la nivelul grupului un tablou de bord este nesperat de ridicat. Se susține faptul că o întreprindere performantă, eficientă, în cadrul pilotajului pentru a putea adopta decizii tactice și strategice și pentru a putea urmări maniera cum acestea se realizează, trebuie să aibă la bază o bună informare. Tabloul de bord ocupă un loc important în adoptarea obiectivelor de îndeplinit și urmărit, ajută la formalizarea și prezentarea obiectivelor și conduce la crearea unui plan economic care să concretizeze opțiunile strategice ale unității.

Tabel nr. 7.14

Întocmirea tabloului de bord de către societățile de grup

Sursa: Creație proprie

Conform chestionarul nostru, cei care au răspuns afirmativ la întrebarea anterioară, respectiv 69 de respondenți, ceea ce reprezintă 88% din eșantionul nostru, au fost rugați să răspundă la întrebarea nr.11. Respondenții care au răspuns negativ la întrebarea anterioară, respectiv 9, ceea ce reprezintă 12% din eșantion, au fost rugați să continue chestionarul cu întrebarea nr.12.

Majoritatea respondenților (61%), au apreciat ca principală caracteristica a tabloului de bord – destinația acestuia fiecărui manager financiar în parte. Prin conținutul informațional, acest instrument de control al performanței este orientat către acțiune și anticipare, fiind rezultatul unui proces de selecție a datelor, astfel încât informațiile furnizate managerului să nu fie prea detaliate. 23% dintre respondenți au apreciat faptul că acesta este simplu de interpretat, iar 12% au apreciat ca principală caracteristică a tabloului de bord conținutul restrâns de indicatori. În concluzie, rolul principal al tabloului de bord este acela de a alerta responsabilul asupra gestiunii sale, care la rândul său trebuie să declanșeze acțiuni corective rapide și eficace.

Tabel nr. 7.15

Principalele caracteristici ale tabloului de bord

Sursa: Creație proprie

Se observă că marea majoritate a respondenților (51%) sunt de părere că tabloul de bord este principalul instrument modern de urmărire a performanțelor, în timp ce 26% dintre respondenți cred că balanced – scorecard-ul este principalul instrument modern de urmărire a performanțelor, balanced – scorecard-ul fiind o metodă managerială de măsurare și evaluare a performanțelor unei întreprinderi în versiunea anglo-saxonă a tabloului de bord. În concluzie, tabloul de bord este principalul instrument modern de urmărire a performanțelor.

Tabel nr. 7.16

Principalul instrument modern de urmărire a performanței grupului de societăți

Sursa: Creație proprie

Măsurarea și urmărirea performanțelor societăților de grup

Pentru a confirma sau infirma această ipoteză am analizat răspunsurile obținute la întrebările nr. 13, 14, 15.

Lipsa unui sistem de referință consacrat de mediul de afaceri în funcție de care să se poată aprecia performanțele diverselor întreprinderi și să se poată clasifica reprezintă o problemă uzuală. Respondenții au specificat că folosesc și alte baze de comparație decât cele menționate de noi într-un procent de 18%. Din analiza răspunsurilor reiese faptul că respondenții studiază performanța societăților de grup în care sunt salariați astfel: 45% în funcție de rezultatele obținute de grup într-o perioadă anterioară și 37% în funcție de rezultatele obținute de concurență.

Tabel nr. 7.17

Bazele de comparație utilizate pentru analiza performanțelor grupurilor de societăți

Sursa: Creație proprie

La întrebarea referitoare la utilitatea aprofundării cunoștințelor în domeniul măsurării și analizei performanțelor în cadrul societăților de grup, nici unul dintre respondenți nu a considerat lipsită de utilitate aprofundarea cunoștințelor în acest domeniu.

Tabel nr. 7.18

Importanța aprofundării cunoștințelor în domeniul măsurării și analizei performanței

Sursa: Creație proprie

Ultima întrebare a chestionarului nostru are drept țintă aflarea opiniei respondenților despre principalii utilizatori ai informațiilor desprinse de pe urma măsurării și analizei performanței societăților de grup. 70% dintre respondenți au apreciat că informațiilor desprinse de pe urma măsurării și analizei performanței societăților de grup servește în primul rând conducerii grupului, 18% dintre respondenți au apreciat ca aceste informații servesc salariaților, iar 12% au afirmat că salariații ar fi principalii utilizatori ai acestor informații.

Tabel nr. 7.19

Utilizatorii informațiilor rezultate din măsurarea și analiza performanțelor grupurilor de societăți

Sursa: Creație proprie

7.6. Interpretarea rezultatelor și validarea ipotezelor

Examinând răspunsurile oferite de respondenți se pot remarca următoarele aspecte:

Persoanele chestionate sunt absolvenți de studii superioare, 83% sunt absolvenți ai unor facultăți în domeniul financiar – contabil angajate în cadrul societăților de grup, 42% dintre respondenți au funcția de expert contabil, 23% sunt analiști financiari, iar 27% sunt economiști. Din totalul respondenților 49% au o vechime în domeniul financiar – contabil între 5 și 10 ani;

Grafic nr. 7.1

Studii de specialitate ale respondenților

Sursa: Creație proprie

Grafic nr. 7.2

Calificarea respondenților

Sursa: Creație proprie

Grafic nr. 7.3

Vechimea respondenților în domeniul financiar – contabil

Sursa: Creație proprie

88% dintre respondenți sunt de acord cu faptul că situațiile financiare consolidate permit o eficiență mai mare în luarea deciziilor decât situațiile financiare individuale. Referitor la importanța informațiilor furnizate de situațiile financiare consolidate toți cei 78 de respondenți au apreciat că situațiile financiare consolidate furnizează informații mai relevante decât situațiile financiare individuale ale societății – mamă.

Grafic nr. 7.4

Eficiența situațiilor financiare consolidate în luarea deciziilor

Sursa: Creație proprie

La întrebarea referitoare la conformitatea situațiilor financiare cu Directivele europene și cu IAS/IFRS, 97% dintre respondenți, respectiv 76 dintre grupurile de societăți chestionate au răspuns că situațiile financiare consolidate din România sunt conforme cerințelor IAS/IFRS și Directivelor europene.

Grafic nr. 7.5

Gradul de conformitate al situațiilor financiare consolidate cu Directivele europene și cu IAS/IFRS

Sursa: Creație proprie

74% dintre respondenți au declarat că sunt preocupați de problematica performanței financiare din cadrul grupului într-o mare măsură. Puțini dintre respondenți, respectiv 5%, au mărturisit că sunt foarte puțin preocupați de această problemă.

Grafic nr.7.6

Preocuparea privind problematica performanței financiare în cadrul grupului

Sursa: Creație proprie

Pentru 43% dintre practicienii chestionați performanța financiară a grupului reprezintă profitabilitatea acestuia, iar pentru 40% dintre aceștia performanța financiară este asociată cu noțiunea de creare de valoare. Se poate constata că abordare modernă a performanței devine tot mai cunoscută în mediul de afaceri din țara noastră.

Grafic nr.7.7

Semnificația termenului de performanță financiară a grupului

Sursa: Creație proprie

Managerii financiari din 40 de grupuri de societăți din eșantionul nostru, respectiv 51% din eșantion, au indicat că folosesc întotdeauna informații referitoare la performanța financiară în scopul stabilirii unor decizii strategice. Ținând cont că 83% din respondenți sunt absolvenți de studii superioare în domeniul financiar – con–abil se explică importanța utilizării raționamentelor legate de performanța financiară pentru fundamentarea deciziei strategice.

Grafic nr. 7.8

Utilizarea raționamentelor legate de performanța financiară pentru fundamentarea deciziilor strategice

Sursa: Creație proprie

47% dintre cei care au furnizat un răspuns au considerat că veniturile și cheltuielile sunt informațiile esențiale în determinarea indicatorilor de performanță.

Grafic nr. 7.9

Informații esențiale în determinarea indicatorilor de performanță

Sursa: Creație proprie

Cei mai mulți dintre respondenți, respectiv 77 %, au fost de părere că indicatorii privind crearea de valoare sunt cei mai importanți în stabilirea deciziilor strategice la nivelul societăților de grup.

Grafic nr. 7.10

Importanța indicatorilor creare de valoare în stabilirea deciziilor strategice

Sursa: Creație proprie

Doar 9 dintre societățile de grup chestionate au declarat că nu au întocmit niciodată un tablou de bord. Se confirmă faptul că tabloul de bord este un instrument important în adoptarea obiectivelor de îndeplinit și de urmărit în cadrul grupurilor de întreprinderi.

Grafic nr. 7.11

Întocmirea tabloului de bord de către grupurile de societăți

Sursa: Creație proprie

Managerii financiari din cadrul societăților de grup chestionate sunt familiarizate cu instrumentele moderne de urmărire a performanțelor. 51% dintre acestea consideră că tabloul de bord este principalul instrument modern de urmărire a performanțelor iar 26% sunt de părere că principalul instrument modern de urmărire a performanțelor este balanced – scorecard – ul.

Grafic nr. 7.12

Principalul instrument modern de urmărire a performanțelor grupurilor de societăți

Sursa: Creație proprie

În analiza performanțelor societăților de grup, 45% dintre respondenți utilizează ca bază de comparație rezultatele obținute de grup într-o perioadă anterioară, 37% au ca bază de comparație rezultatele obținute de concurenți, iar 18% dintre respondenți au alte baze de comparație.

Grafic nr. 7.13

Baze de comparație utilizate pentru analiza performanțelor grupului

Sursa: Creație proprie

70% dintre persoanele chestionate consideră că măsurarea și analiza performanțelor unui grup de întreprinderi servește în primul rând conducerii grupului. O categorie interesată de măsurarea și analiza performanțelor este și cea a salariaților sunt de părere 18% dintre respondenți. În opinia respondenților, cele mai puțin interesate categorii de utilizatorii ai informațiilor legate de performanțele grupului de întreprinderi sunt clienții și potențialii investitori.

Grafic nr. 7.14

Utilizatorii informațiilor rezultate din măsurarea și analiza performanțelor grupurilor de societăți

Sursa: Creație proprie

Având aceste concluzii stabilite putem să realizăm validarea sau invalidarea celor cinci ipoteze de lucru pe care ne-am propus să le testăm prin emiterea acestui chestionar:

Ipoteza 1: Situațiile financiare consolidate prin informațiile pe care le furnizează sunt deosebit de importante în cadrul unui grup de întreprinderi;

Răspunsurile oferite de managerii financiari la întrebările nr. 2 și 3 din chestionar ne prezintă importanța informațiilor furnizate de situațiile financiare consolidate în cadrul grupurilor de întreprinderi. Situațiile financiare individuale ale societății – mamă au o capacitate mai redusă de a oglindi puterea economică reală. Informațiile furnizate de situațiile financiare individuale ale societății – mamă sunt insuficiente pentru utilizatorii care pentru atingerea scopurilor individuale depind de activitatea tuturor societăților din grup. Așadar, putem afirma că situațiile financiare consolidate furnizează informații deosebit de importante în cadrul unui grup de întreprinderi. În concluzie, această ipoteză de lucru este confirmată, deci ea este validă.

Ipoteza 2: În România, fundamentele conceptuale ale situațiilor financiare consolidate sunt conforme cu Directivele Europene și cu IAS/IFRS;

Ca urmare a răspunsurilor afirmative oferite de 97% dintre respondenți la întrebarea nr. 4, se poate concluziona faptul că managerii financiari ai societăților de grup chestionate sunt familiarizate cu prevederile legislative din domeniu și că au dat dovadă de profesionalism în aplicarea reglementărilor contabile la nivelul situațiilor financiare consolidate. Prin urmare și această ipoteză de lucru este verificată și considerată validă.

Ipoteza 3: Managerii financiari din cadrul societăților de grup folosesc adesea raționamente legate de performanță pentru fundamentarea deciziilor strategice;

51% dintre respondenți au specificat la întrebarea nr. 7 din chestionar că folosesc întotdeauna raționamente legate de performanță pentru fundamentarea deciziilor strategice, iar 31% dintre aceștia au menționat că folosesc frecvent aceste informații pentru decizii de valoare pe care se întemeiază procesul decizional din cadrul societăților de grup. În raport cu această situație considerăm această ipoteză de lucru ca fiind validă.

Ipoteza 4: Tabloul de bord este principalul instrument modern de urmărire a performanțelor unui grup de întreprinderi;

Ipoteza este validă, conform răspunsurilor primite la întrebarea nr.12, la care 51% dintre respondenți au precizat că tabloul de bord este principalul instrument modern de urmărire a performanțelor unui grup de întreprinderi.

Ipoteza 5: Măsurarea și urmărirea performanței folosește în special conducerii grupului;

Răspunsurile primite la întrebarea nr.15 din chestionar validează această ultimă ipoteză, managerii financiari apreciind în proporție de 71% că măsurarea și urmărirea performanței folosește în special conducerii grupului.

Concluziile care se desprind în urma acestei cercetări empirice pe bază de chestionar sunt:

Situațiile financiare consolidate prin informațiile pe care le furnizează sunt deosebit de importante în cadrul unui grup de întreprinderi;

În România, fundamentele conceptuale ale situațiilor financiare consolidate sunt conforme cu Directivele Europene și cu IAS/IFRS;

Managerii financiari din cadrul societăților de grup folosesc adesea raționamente legate de performanță pentru fundamentarea deciziilor strategice;

Tabloul de bord este principalul instrument modern de urmărire a performanțelor unui grup de întreprinderi;

Măsurarea și urmărirea performanței folosește în special conducerii grupului;

CONCLUZII FINALE, CONTRIBUȚII PROPRII, LIMITELE ȘI PERSPECTIVE DE CERCETARE

Lumea contemporană devine tot mai mult o existență de neconceput fără preocuparea pentru performanță. Izbânda a devenit motivația oricărui grup de întreprinderi care încearcă să adere la exigențele economiei de piață.

Fundamentat pe conceptul de performanță, cercetarea noastră pune în evidență însemnătatea precum și dimensiunile principale ale acesteia.

Informațiile privind performanța unui grup de întreprinderi prezintă o importanță majoră întrucât:

sunt necesare pentru a aprecia variația potențială a resurselor economice controlabile în perspectivă;

sunt utile pentru anticiparea capacității grupului de întreprinderi de a genera fluxuri de trezorerie;

sunt indispensabile pentru formularea anumitor raționamente referitoare la utilizarea eficientă a noilor resurse.

Importanța acordată analizei performanței grupurilor de societăți provine și din mențiunile IAS 1 în care se specifică: ”întreprinderile sunt încurajate să prezinte, în afara situațiilor financiare consolidate și o analiză financiară care să descrie și explice principalele caracteristici ale performanței financiare, precum și principalii factori care determină performanța.”

În analiza performanțelor grupurilor de întreprinderi sursa principală de informații este reprezentată de contul de profit și pierdere consolidat, iar analiza se orientează cu precădere către modul de constituire a rezultatului grupului de întreprinderi, în analiza structurii acestuia ținând cont de relațiile dintre elementele componente și de factorii care influențează dimensiunea performanței.

În ultima perioadă se constată o extindere a sferei de observare a performanței, în sensul că pe lângă contul de profit și pierdere consolidat sunt folosite și alte modele de performanță care cuprind atât informații financiare cât și nefinanciare, cum ar fi: tabloul de bord, controlul bugetar, balanced – scorecard etc.

Studiile în domeniu au demonstrat că cei mai importanți indicatori referitori la performanță sunt: indicatorii echilibrului financiari, indicatori de lichiditate și solvabilitate, indicatori de rentabilitate.

Soluțiile alternative și natura elementelor din contul de profit și pierdere consolidat care nu țin de activitatea de exploatare pot crea probleme în interpretarea informațiilor. Pentru evitarea acestor limite, un rol fundamental îl au anumite convecții contabile ca de exemplu buna informare, permanența metodelor. Managementul grupului de întreprinderi trebuie să prezinte în notele explicative ale bilanțului consolidat, justificări la politicile contabile.

Constatăm în mod frecvent că deși producerea informațiilor contabile are loc într-un mediu reglementat, profitând de flexibilitatea normelor contabile, multe grupuri de întreprinderi purced la o corecție a rezultatului, considerată legală. Din acest motiv, informațiile furnizate de contul de profit și pierdere consolidat vor trebui interpretate cu mare prudență, ținând cont de faptul că grupurile de întreprinderi beneficiază de numeroase mijloace pentru denaturarea acestora, precum și de prezența în contul de profit și pierdere consolidat a unor grupări care nu fac referire la exploatare. Ținând cont de impactul provocat asupra rezultatului de optarea pentru o metodă sau alta cât și de natura elementelor din contul de profit și pierdere consolidat ce nu țin de activitatea de exploatare, este bine de știut faptul că atât furnizorul cât și utilizatorul informațiilor trebuie să înțeleagă efectele acestora asupra calității rezultatelor.

Împreună cu instrumentele moderne de apreciere a performanței, pot fi folosiți și indicatori ai mărimii relative prezentați sub forma ratelor. Baza determinării acestor indicatori nu este doar contul de profit și pierdere consolidat ci și bilanțul consolidat.

Putem aprecia faptul că în ultima perioadă, calitatea informației s-a îmbunătățit în mod considerabil. Totuși, informația, pentru a fi utilă în luarea deciziilor strategice în cadrul grupurilor de întreprinderi, ea trebuie adresată utilizatorilor informați, care au un volum echilibrat de cunoștințe în domeniul contabil.

Pe lângă informațiile furnizate de contul de profit și pierdere consolidat, toate informațiile la care am făcut referire întregește imaginea performanței. Ca și concluzie, putem preciza faptul că nu este posibilă o bună apreciere a performanței decât prin utilizarea tuturor elementelor componente ale situațiilor financiare consolidate, cât și a rapoartelor caracteristice contabilității manageriale.

Contribuțiile proprii în planul cercetării în general face referire la două mari domenii: cel teoretic și cel practic.

În lucrarea Valorificarea informațiilor furnizate de situațiile financiare consolidate pentru măsurarea și creșterea performanțelor grupurilor de societăți prezentăm contribuții teoretice și practice în domeniul situațiilor financiare consolidate și valorificarea informațiilor furnizate de acestea în măsurarea performanțelor grupurilor de întreprinderi.

Capitolul 1 prezintă o sinteză a conceptului de grup de întreprinderi, am prezentat conceptul și premisele unui grup de întreprinderi, momentul apariției grupurilor de societăți. Apariția grupurilor este exprimată de strategia de dezvoltare a întreprinderii. Atunci când producția se diversifică și se întrevede cucerirea unor piețe noi, posibilitățile de a alege un sistem organizațional oscilează între păstrarea unei structuri juridice a societății, având departamente economice subordonate și crearea de entități filiale specializate, având personalitate juridică distinctă, însă rămânând controlate de societatea-mamă. Tot în acest capitol am prezentat tipologia grupurilor de întreprinderi în funcție de: dimensiunea grupului, structura juridică, natura activității, legăturile existente între societățile grupului, localizarea geografică a activităților. De asemenea, a fost definit conceptul de guvernanță corporativă și importanța acesteia în gestionarea grupului de societăți.

Capitolul 2 prezintă o sinteză a metodelor și tehnicilor de consolidare, necesitatea conturilor consolidate, determinarea ariei de consolidare, procentajul de control și procentajul de interes, precum și principalele reglementări contabile naționale și internaționale cu privire la conturile consolidate.

Este necesar să se realizeze o delimitare evidentă între ansamblu de consolidat și grup, sau între perimetrul grupului și perimetrul consolidării. Între cele două noțiuni există un raport parte la întreg, deoarece, nu toate societățile care aparțin unui grup sunt cuprinse în perimetrul consolidării. Motivele excluderii anumitor societăți din perimetrul consolidării sunt multiple: limitări aspre pe termen lung asupra activelor sau managementului unei societăți aparținând grupului, caracterul neînsemnat al unor societăți din grup, cheltuieli sau amânări nejustificate pentru obținerea informațiilor necesare consolidării, conformația distinctă a activității unei întreprinderi din grup în raport cu activitatea grupului. Aplicarea acestor excluderi în practică depinde de prevederile reglementărilor în vigoare, reglementări pe care societatea-mamă a grupului în cauză trebuie să le respecte la întocmirea situațiilor financiare consolidate.

Capitolul 3 prezintă o sinteză a fundamentelor conceptuale privind întocmirea și prezentarea situațiilor financiare consolidate. Funcția primordială a situațiilor financiare este aceea de a furniza informații care să asigure o imagine fidelă asupra poziției financiare, performanțelor și modificărilor poziției financiare ale entității raportoare în vederea utilizării acestor informații de către diferitele categorii de destinatari interni și externi. Societățile componente ale unui grup, având personalitate juridică distinctă, elaborează fiecare situații financiare individuale în baza reglementărilor legale.

Capitolul 4 se prezintă un rezumat al conceptului de tablou de bord ca instrument modern al conducerii grupurilor de societăți precum și prezentarea altor sisteme moderne de urmărire a performanțelor grupurilor de întreprinderi cum ar fi: controlul bugetar, balanced – scorecard etc.

O întreprindere performantă, eficientă, în cadrul pilotajului pentru a putea adopta decizii tactice și strategice și pentru a putea urmări maniera cum acestea se realizează, trebuie să aibă la bază o bună informare. Așadar, adoptarea obiectivelor de îndeplinit și urmărit în cadrul căruia tabloul de bord ocupă un loc apreciabil, să formalizeze și să prezinte obiectivele și să conducă la crearea unui plan economic care să concretizeze opțiunile strategice ale unității. Un tablou de bord este un mod de a tria, a ordona și prezenta indicatorii, astfel încât, dintr-o privire să se recunoască o sinteză a activității desfășurate.

Sistemele moderne de gestiune a performanței trebuie să se articuleze cu analiza strategică prin definirea obiectivului pe termen lung și a așteptărilor partenerilor și prin detalierea acestora în mod coerent pe baza structurii întreprinderii.

Prin control bugetar se stabilesc abaterile dintre efectuat și previzionat și se analizează aceste abateri. Analiza abaterilor rezidă în identificarea cauzelor și, pe cât posibil, a responsabililor deoarece unele cauze pot fi incontrolabile. Balanced – Scorecard este o metodă managerială de măsurare și evaluare a performanțelor unei întreprinderi în versiunea anglo-saxonă a tabloului de bord.

Capitolul 5 prezintă o sinteză a conceptului de performanță în general, insistând asupra celui de performanță a grupului de întreprinderi. Am definit performanța în termeni de eficiență, eficacitate, efectivitate și economicitate, realizând astfel trecerea spre performanța economică, organizațională și socială și în final globală. În ceea ce privește măsurarea performanței, am prezentat instrumentele de măsurare a performanțelor grupurilor de întreprinderi, precum și caracteristicile acestor indicatori. Măsurarea performanțelor este o condiție necesară pentru a asigura progresul unei entități, dar nu suficientă. Se spune că un progres care nu este măsurat nu există, dar măsurarea nu este un scop în sine; ea face ca reușita să fie recurentă în măsura în acre generează acțiunea. Indicatorii reprezintă principalele instrumente de măsurare a performanței economice. În definirea lor se subliniază rolul în cuantificarea unui fenomen, a unei activități economice, etc. la un moment dat sau în cursul evoluției lor.

Capitolul 6 prezintă diferite modalități de analiză a performanței grupurilor de societăți pe baza situațiilor financiare consolidate, precum și un model de analiză a performanței grupului de întreprinderi S.C. Rompetrol Rafinare S.A și interpretarea diferiților indicatori. În opinia noastră noțiunea de performanță are valoare de superlativ. De aceea, indicăm ca performanță obținerea unui rezultat care este mai bun decât sistemul de referință ales ca bază de comparație și nu desemnăm ca performanță înregistrarea unui rezultat care este inferior sistemului de referință.

Capitolul 7 în cadrul acestui capitol am analizat rezultatele unui studiu empiric pentru anul 2014, informațiile fiind obținute în baza unui chestionar distribuit la nivelul grupurilor de întreprinderi din țara noastră. În urma analizei efectuate au fost validate următoarele ipoteze ale cercetării:

I1: Situațiile financiare consolidate prin informațiile pe care le furnizează sunt deosebit de importante în cadrul unui grup de întreprinderi;

I2: În România, fundamentele conceptuale ale situațiilor financiare consolidate sunt conforme cu Directivele Europene și cu IAS/IFRS;

I3: Managerii financiari din cadrul societăților de grup folosesc adesea raționamente legate de performanță pentru fundamentarea deciziilor strategice;

I4: Tabloul de bord este principalul instrument modern de urmărire a performanțelor unui grup de întreprinderi;

I5: Măsurarea și urmărirea performanței folosește în special conducerii grupului;

Respectând tipologia menționată, putem prezenta următoarele contribuții în ceea ce privește cercetarea realizată:

revizuirea cunoașterii existente în domeniul situațiilor financiare consolidate și a performanței grupurilor de societăți printr-un demers original;

testarea empirică a ipotezelor formulate privind importanța informațiilor furnizate de situațiile financiare consolidate în determinarea performanței, cât și avantajul major al cunoașterii performanțelor de către conducerea grupului în fundamentarea deciziilor strategice.

Diverse aspecte prezentate în teza de doctorat au fost valorificate prin elaborarea de lucrări publicate și susținute la diverse conferințe internaționale. Selectiv, prezentăm următoarele:

The conceptual foundations regarding the preparationand presentation of the consolidated financial statements, lucrare publicată în revista Economics, Management and Financial Markets, Addleton Academic Publishers, New York, Volume 9 (4), 2015, ISSN 1842 – 3191, pp. 175 – 183;

The added economic value – an instrument for the performance measurement, lucrare publicată în revista Economics, Management and Financial Markets, Addleton Academic Publishers, New York, Volume 9 (4), 2015, ISSN 1842 – 3191, pp. 167 – 174

Theoretical Delimitations and Positioning of the Performance of Group Companies, Ovidius University Annals – Economic Sciences, 4 – 5 decembrie 2014, Vol. XIV, Nr.2, ISSN 1582 – 9383, pp. 679 – 683

The Group of Companies and the Consolidated Financial Statements in Romania – Convergence and Harmonization, Ovidius University Annals – Economic Sciences, 4 – 5 decembrie 2014, Vol. XIV, Nr.2, ISSN 1582 – 9383, pp. 684 – 691

Financial Reporting and the Dashboard, work is published in Challenges of the Knowledge Society, 16 – 17 May 2014, 8th Edition, ”Nicolae Titulescu” University Publishing House, ISSN 2359 – 9227, ISSN-L 2068 – 7796, pp. 664 – 670;

The Dashboard and the Balanced Scorecard – Performance Management Tools, Ovidius University Annals – Economic Sciences, 29 – 30 mai 2014, Vol. XIV, Nr.1, ISSN 1582 – 9383, pp. 627 – 632

Comparative Study Regarding Financial Communication by Means of Annual Financial Statements – IASB/FASB, Ovidius University Annals – Economic Sciences,29 – 30 mai 2014, Vol. XIV, Nr.1, ISSN 1582 – 9383, pp. 622;

The dashboard – conceptual dimensions and evolutions, lucrare publicată în revista Economics, Management and Financial Markets, Addleton Academic Publishers, New York, Volume 9 (1), 2014, ISSN 1842 – 3191, pp. 448 – 456;

General aspects concerning groups of companies, Ovidius University Annals – Economic Sciences, 2013, Vol. XIII, Nr.2, ISSN 1582 – 9383, pp. 598 – 604.

Lucrarea cuprinde elemente de originalitate argumentate științific, cu privire la măsurarea și analiza performanței prin utilizarea informațiilor din situațiile financiare consolidate la grupul de societăți S.C. Rompetrol Rafinare S.A.

Cercetarea documentară în raport cu literatura de specialitate străină și românească, cu legislația în vigoare este vastă.

Limitele identificate în urma studiului sunt următoarele:

– cercetătorul este dependent de informațiile documentare care deja există și care pot fi doar fragmentare. Sursele pot fi greu de interpretat din punct de vedere al dimensiunii în care prezintă aspirațiile reale ale perioadei analizate;

– literatura contabilă națională inițială de la mijlocul secolului XX decrie știința contabilității ca o banală tehnică de înregistrare în conturi;

– cercetarea empirică bazată pe chestionar are o serie de limite rezultate de inflexibilitatea relației dintre noi și respondenți prin aplicarea unui chestionar formal;

– redactarea unui chestionar mai complex în ceea ce priveste performanța grupurilor de întreprinderi;

– interesul redus al reprezentanților grupurilor de întreprinderi de a răspunde întrebărilor din chestionar.

Perspectivele cercetărilor viitoare în domeniul studiat ar putea urmări anumite aspecte care nu au fost suficient de aprofundate în prezenta lucrare: elaborarea unor studii practice privind utilizarea unui tablou de bord în cadrul unor grupuri de întreprinderi pentru a confirma sau infirma avantajele acestui instrument de măsurare a performanței. Efectuarea unui asemenea studiu presupune un volum însemnat de muncă.

În această teză de doctorat ne-am limitat la anumite probleme specifice. În opinia noastră, această lucrare reprezintă un punct de plecare pentru cercetările viitoare, atenția noastră orientându-se spre alte aspecte netratate în această lucrare pentru aprofundare în domeniu.

BIBLIOGRAFIE

Cărți de specialitate

Achim, M.V. (2009), Analiza economico-financiară, Editura Risoprint, Cluj-Napoca

Alain, M . (1998), Reussir la qualite de service:plaidoyer pour la performance realisee avec discipline et innovation, Edition Nouvelles, Paris

Alazard, C., Separi, S., (1998), Contrôle de gestion. Paris: Dunod

Albu, N., Albu, C. (2004), Instrumente de management al performanței, Editura Economică, București

Albu, N., Albu, C. (2005), Soluții practice de eficientizare a activităților și de creștere a performanței organizaționale, Editura CECCAR, București

Alexander, D., Britton, A. & Jorissen, A. (2003), International Financial Reporting and Accounting, Editura Thomson Learning, London

Amans, P., Rascol-Boutard, S., (2004), Le lien entre de mesure de la performance et competence : les cas des musées et d’un dispositif d’action sociale, Montreal, Quebec, Canada: Congres AGRH

Andronic, C. B (2009), Performanța firmei, Editura Polirom, Iași

Baird, L. (1998), Managing performance, New-York, John Wiley

Bărbulescu, C. (2000), Pilotajul performant al întreprinderii, Editura Economică, București

Berland, N. (2009), A quoi sert le contrôle budgétaire? Les rôles du budget.,Finance, Contrôle, Stratégie, Paris

Bessire, D., (1999), Définir la performance, Comptabilité, Contrôle, Audit, Tome 5, vol. 2, Paris

Bogdan, V., Popa, D.N., Farcane, N., Boloș M.I. (2011), Raportarea financiară la nivelul grupurilor de societăți. Repere Contemporane, Editura Economică, București

Bogliolo, F. (2000), La creation de valeur, Edition d’Organisation, Paris

Bouquin, H. (2007), Le contrôle de gestion, Paris: Encyclopédie de Comptabilité, Contrôle de Gestion et Audit, Paris

Bourguignon, A. (1998), Représentations de la performance : le contrôle de gestion, ne suffit pas, în Congrès Performances et Comptabilité, XIXe congrès, Association Française de Comptabilité, Nantes

Bourguignon, A. (1999), Définir la performance : une simple question de vocabulaire ?, Performance et ressources humaines, Economica, București

Bourguignon, A. (2000), Performance et contrôle de gestion, Editura Economică, Paris

Bragg, S. M. (2002), Business ratios and formulas: a comprehensiveguide, Editura Wiley & Sons Inc., New Jersey

Burlaud, A., Simion, C. (2009), Controlul de gestiune, Editura Coresi, București

Bușe, L. (2005), Analiză economico-financiară, Editura Economică, București

Canning, J. (1999), The Economics of Accountancy, Editura Ronald Press Company, New York

Capron, M., Quairel, F. (2005), Evaluer les stratégies de développement durable des entreprises: l‘utopie mobilisatrice de la performance globale, Editura AIMS, București

Caraiani, C., Dumitrana, M. (2005), Contabilitate de gestiune & Control de gestiune, Editura Info Mega, București

Choi, F. D. S., Frost, C. A. & Meek, G. K. (2002), International Acounting, 4th Edition, Editura Pearson Education, New Jersey

Ciora, C. (2013), Analiza performanței prin creare de valoare, Editura Economică, București

Collignon, R.( 1998), Qualité, Encyclopédie de gestion, Editura Economica, București

Cristea, Ș. M. (2007), Armonizarea contabilă internațională și practicile contabile naționale. Studiu de caz pentru România și Italia, Editura Accent, Cluj-Napoca,

Deaconu, A. (2000), Diagnosticul și evaluarea întreprinderii, ediția a II-a, Editura Intelcredo, Deva

Delesalle, F. E. & Delesalle, E. (2003), Contabilitatea și cele zece porunci, Editura Economică, București

Drucker, P. (1954), The Practice of management, Harper & Row, New York

Duțescu, A. (2001), Ghid pentru înțelegerea și aplicarea standardelor internaționale de contabilitate, Editura CECCAR, București

Elliott, B. & Elliott, J. (2005), Financial Accounting and Reporting, 9th Edition, Editura Pearson Education, London

Epstein, B. J. & Jermakowicz, E. K. (2007), IFRS 2007 Interpretation and Application of International Financial Reporting Standards, Editura John Wiley & Sons, New Jersey

Farcane, N., (1999), Grupurile de societăți și imaginea lor contabilă, Editura Mirton, Timișoara

Farcane, N., Cotleț, D. (2001), Consolidarea conturilor, Editura ANTIB, Timișoara

Feldman, M. & Libman, A. (2007), Accounting and FinancialStatement Analysis, 2nd Edition, Wiley & Sons, New Jersey

Feleagă, N. (1999), Sisteme contabile comparate, Editura Economică, București

Feleagă, N. & Feleagă, L. (2007), Contabilitate consolidată. O abordare europeană și internațională, Editura Economică, București

Feleagă, N. & Ionașcu, I. (1999), Tratat de contabilitate financiară, vol II., Editura Economică, București

Feleagă, N. & Malciu, L. (2002), Politici și opțiuni contabile. (Fair Accounting versus Bad Accounting), Editura Economică, București

Gerrard, C. (2009), Le Gouverment des entreprises: Corporate Governance: theories et faits, Editura Economică, Paris

Gervais, M. (1991), Controle de gestion et strategie d‘entreprise, Editura Economica, Paris

Gîrbină, M., Bunea, Ș. (2008), Sinteze, studii de caz și teste grilă privind aplicarea IAS revizuite – IFRS, vol.3, Editura CECCAR, București

Godfrey, J., Hodgson, A., Holmes, S. & Tarca, A: (2006), Accounting Theory, Sixth Edition, Editura John Wiley & Sons Australia

Gosselin, M. (2006), Le contrôle de gestion stratégique., Editura Alpha Tech, București

Gregoriou, G.N. & Gaber, M. (2006), International Accounting. Standards, Regulations and Financial Reporting, Editura Elsevier, Oxford

Guiramaud, F., Heraud, A. (2004), Droit de societes, a doua ediție, DECF, Editura Dunod, Paris

Horga, V. & State, V. & Bărgăoanu M.(2004), Consolidarea conturilor societăților de grup, Editura Economică, București.

Horga, V. (2007), Contabilitate aprofundată, Editura Bibliotheca, Târgoviște

Hristea, A.M. (2013), Analiza economică și financiară a activității întreprinderii. De la intuiție la știință, Vol.II, Editura Economică, București

Iacob, C., Goagără, D. (2008), Contabilitate consolidată, Editura Universitară, Craiova

Ienciu, I.A. (2009), Implicațiile problemelor de mediu în contabilitatea si auditul situațiilor financiare, Editura Risoprint, Cluj-Napoca

Ionașcu, I. (1997), Epistemologia contabilității, Editura Economică, București.

Ionașcu, I. (2003), Dinamica doctrinelor contabilității contemporane. Studii privind paradigmele și practicile contabilității, Editura Economică, București

Ionașcu, I., Filip, A.T., Stere, M. (2006), Control de gestiune, Editura Economică, București

Jaques, R., Becom, S. et associes, Secafi Alpha et associes (2000), Analyse financiere et gestion des groupes, Editura Economică, Paris

Jensen, M.C. & Meckling, W.H. (1998), Specific and General Knowledge and Organizational Structure Contract Economics, Ed. Lars Werin and Hans Wijkander , Foundations of Organizational Strategy, Harvard University Press

Jianu, I. (2007), Evaluarea, prezentarea și analiza performanței întreprinderii, Editura CECCAR, București

Kalika, M.(1998), Structure de l’entreprise: realite, determinants, performance, Editura Economica, Paris

Lavalette, G., Niculescu, M. (1999), Stratégies de croissance, Editura d’Organisation, Paris

Lorino, P. (2007), Le Balanced Scorecard revisité: Dynamique stratégique et pilotage de la performance, Dunod, Paris

Lorino, P. (2000), Mesures des performances, Ed. d’Organisation, Paris

Mailler, J., Remilleret, M. (1992), Gestion financière, Les Editions Foucher, Paris

Malciu, L. & Feleagă, N. (2004), Reglementare și practici de consolidare a conturilor. Din orele astrale ale Europei contabile, Editura CECCAR, București

Marchesnay, M., Fourcade, C., (1997), Gestion de la PME/PMI, Nathan, Paris

Marmouse, C. (1997), Performance, în Encyclopédie, Les Editions d'Organisation, Paris

Martory, B. (2010), Les tableaux de bord sociaux, Editura Nathan, Paris

Matiș, D. & Pop, A. (coord.) (2007), Contabilitate financiara, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca

Matiș, D. & Pop, A. (coord.) (2008), Contabilitate financiară, Ediția a II-a, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca

Matiș, D. (2003), Contabilitatea operațiunilor speciale, Editura Intelcredo, Deva

Matiș, D. (coord.) (2005), Bazele contabilității. Aspecte teoretice și practice, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca

Montier, J., Scognamiglio, G. (1995), Techniques de consolidation, Editura Economică, Paris

Moșteanu N.R., Moșteanu T., Panaite I.A., Tatu L., Cârpeanu E.M., Varban R.T., Vasilescu D.F. – 2001, Finanțe-Buget. Sinteze teoretice și aplicații practive, Editura Economică București;

Moșteanu T. – Fundamentele fiscalității, Curierul fiscal nr. 2/2006;

Moșteanu T. – 2008, Buget și trezorerie publică (ed. A 3-a revizuită) Editura Universitară, București;

Moșteanu T. și colectivul – 2005, Politici fiscale și bugetare europene, Editura Universitară București;

Moșteanu T. și colectivul – 2005, Economia sectorului public, Editura Universitară, București;

Moșteanu T., Attilla G. – 2005, Buget și trezorerie publică, Studii de caz comentate, Editura Universitară, București;

Moșteanu T., Coord. – 2008, Buget și trezorerie publică, Editura Universitară, București;

Muller, V.O. (2010), Dezvoltări și aprofundări privind situațiile financiare consolidate, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca

Munteanu, V. (1998), Grupurile de societăți: consolidarea contabilă, Editura Economică, București

Mustață, R.V. (2008), Sisteme de măsurare a armonizării și diversității contabile – între necesitate și spontaneitate, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca;

Niculescu M., Burlaud A. – 2002, Contabilitate financiară aprofundată, Editura Economică, București;

Niculescu M. – 1997, Diagnostic global strategic, Editura Economică, București;

Niculescu M. – 2003, Diagnostic global strategic, Vol.I, Diagnostic Economic, Editura Economică, București;

Niculescu M., Bulaud A. – 2002, Contabilitate financiară aprofundată, Editura Economică, București;

Nobes, C. & Parker, R. (2006), Comparative International Accounting, 9th Edition, Editura Pearson Education, Essex

Oancea-Negescu, M.D., (2009), Analiza și evaluarea informațiilor financiare, Editura Economică, București

Petre, G., Lazăr, A. & Iordache E. (2006), Reglementări contabile conforme cu directivele europene aprobate prin ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1752/2005: ghid practic, Editura Irecson, București

Peter, J.B,(1997), Cross-Border Governance in Multinational Entreprises, Oxford University Press

Petrescu, S. (2010), Analiză și diagnostic financiar-contabil. Ghid teoretico-aplicativ, Editura CECCAR, București

Pitulice, C. (2007), Teorie și practică privind grupurile de societăți și situațiile financiare consolidate, Editura Contaplus, Ploiești

Pop, A. (2002), Contabilitatea financiară românească armonizată cu directivele contabile europene și standardele internaționale de contabilitate, Editura Intelcredo, Deva

Popa, A.F. (2011), Contabilitatea și fiscalitatea rezultatului întreprinderii, Editura CECCAR, București

Porter, M. (1985), Competitive Advantage: Creating and Sustaining Superior Performance, Editura The Free Press, New York

Pottier, P. (2001), Introduction a la gestion, Editura Foucher, Paris

Raffegeau, J. (1989), Comptes consolides, Editura Lefebvre, Paris

Ristea, M., Olimid, L. & Calu, D. A. (2006), Sisteme contabile comparate, Editura CECCAR, București

Ristea, M., Lungu, C., Jianu, I. (2004), Ghid pentru înțelegerea și aplicarea Standardelor Internaționale de Contabilitate, Prezentarea situațiilor financiare, Editura CECCAR, București

Ropert, E. (2000), Nouvelle pratique des comptes consolides, Editura Gaulino, Paris

Săcărin, M. (2001), Contabilitatea grupurilor multinaționale, Editura Economică, București

Săcărin, M. (2002), Grupurile de societăți și repere ale interpretării conturilor consolidate, Editura Economică, București

Săcărin, M. (2004), Contabilitate aprofundată, Editura Economică, București

Samuels, J.M., Brayshaw, R.E. & Craner, J.M. (1995), Financial Statement Analysis in Europe, Chapman & Hall, London

Sgârdea, F.M. (2009), Control de gestiune, Editura ASE, București

Smith, M. (2003), Research Methods in Accounting, Editura SAGE Publications, London

Stewart, G.B. (1991), The Quest for Value. A guide for Senior Managers, Harper Business, New York

Stickney, C.P. (1996), Financial Reporting and Statement Analysis: A Strategic Perspective, 3rd Edition, Editura The Dryden Press, Forth Worth

Toffler, A. (2005), Puterea în mișcare, Editura Antet, București

Tiron-Tudor, A. (2000), Consolidarea conturilor, Editura Tribuna Economică, București

Tiron-Tudor, A. (coord.) (2005), Combinări de întreprinderi. Fuziuni și Achiziții, Editura Accent, Cluj-Napoca

Vâlceanu, G., Robu, V., Georgescu, N. (2007), Analiză economico-financiară, Editura Economică, București

Veron, N. (2007), The Global Accounting Experiment, Vol. 2, Editura Bruegel Blueprint Series

B. Articole publicate în jurnale/reviste de specialitate sau în volume ale conferințelor naționale și internaționale

Abad, C., Laffarga, J., Garcia-Borbolla, A., Larrdn, M., Pinero, J. M. & Garrod, N. (2000), An Evaluation of the Value Relevance of Consolidated versus Unconsolidated Accounting Information: Evidence from Quoted Spanish Firms, Journal of International Financial Management and Accounting , vol. 11, no. 3: 156-177

Aboody, D., Hughes, J. & Liu, J (2002), Measuring Value Relevance in a (Possibly) Inefficient Market, Journal of Accounting Research, vol. 40, no. 4: 965-986

Aceituno, F., Valeriano, J., Bolivar, R. & Pedro, M. (2006), The conceptual framework concept and the allocation of incomes in the consolidation entity: its impact on financial ratios, International Journal of Commerce & Management, vol. 16, no. 2: 95-115

Alexander, D. & Archer, S: (1996), Goodwill and the difference arising on first consolidation, European Accounting Review, vol. 5, no. 2: 243-269

Alexander, D. & Jermakowicz, E. (2006), A True and Fair View of the Principles/Rules Debate, ABACUS, vol. 42, no.2: 132-164

Anderson, D. & Zimmer, I. (2009), Reactions to regulation of accounting for goodwill, Accounting & Finance, vol. 32, no. 2: 27-50

Armstrong, C. (2010), Market Reaction to the Adoption of IFRS in Europe, The Accounting Review, vol. 85, no. 1: 31-61

Bachet D., (1998), Quelle performance pour les entreprises et pour l'emploi ? Revue. Economie et Politique

Baker, C. R. & Bettner, M. S. (1997), Interpretive and critical research in accounting: a commentary on its absence from mainstream accounting research, Critical Perspectives on Accounting, vol. 8, no. 4: 293-310

Baker, R. & Battner, M.S. (1997), Interpretative and Critical Research in Accounting: A commentary on its Absence from Mainstream Accounting Research, Critical Perspectives on Accounting, vol. 8, no. 4: 293-310

Baker, R. & Hayes, R. (2004), Reflecting form over substance: the case of Enron Corp., Critical Perspectives on Accounting, vol. 15: 767-785

Baker, R. C. & Barbu, E. M. (2007), Trends in research in international accounting harmonization, The International Journal of Accounting, vol. 42, no. 3: 272-304

Ballwieser, W. (1996), Accounting treatments for goodwill and other intangible assets in Germany, Issues in Accounting Education, vol. 11, no. 2: 479-481

Barker, R. (2004), Reporting Financial Performance, Accounting Horizons, vol. 12, no. 2: 159-172

Barth, M.E., Collins, D.W, Elliott, J. A., Gribble, J.W., Landsman, W.R., Penman, S.H., Smith, J.T., Stephens, R. G. & Warfield, T.D. (1995), Response to the FASB "Preliminary views on major issues related to consolidation policy" , Accounting Horizons, vol. 9, no.2: 80-82

Bartov, E., Goldberg, S.R. & Kim, M. (2005), Comparative Value Relevance Among German, U.S., and International Accounting Standards: A German Stock Market Perspective, Journal of Accounting, Auditing & Finance, vol. 20, no. 2: 95-119

Bauman, M.P. (2007), Proportionate consolidation versus the equity method: Additional evidence on the association with bond ratings, International Review of Financial Analysis, vol. 16, no. 5: 496-507

Baxter, G. C. & Spinney, J. C. (1975), A closer look at consolidated financial statement theory, CA Magazine (Canada): 31-36

Beale, R. & David, H. (2001), A single statement of financial performance: its time has come, Accounting Forum, vol. 25, no. 2: 174-188

Bennett, B., Bradbury, M. & Prangnell, H. (2006), Rules, Principles and Judgments in Accounting Standards, Abacus, vol. 42, no.2: 189-203

Benston, G.J. & Hartgraves, A.L. (2002), Enron: what happened and what we can learn from it, Journal of Accounting and Public Policy, vol. 21, no. 2 : 105-127

Benzacar, K. (2009), IFRS brings a radical change to financial statement presentation, CMA Management, vol. 82, no.9: 28-33.

Biddle, G.C. & Choi, J.H. (2006), Is comprehensive income useful?, Journal of Contemporary Accounting and Economics, vol. 2, no. 1: 1-32.

Bird, F. A., Davison, L. F. & Smith, C. H. (1974), Perceptions of External Accounting Transfers Under Entity and Proprietary Theory, The Accounting Review, vol. 49, no.2: 233-244

Blake, J., Gao, S. & Wraith, P. (2000), Joint Ventures in China – accounting implications, Managerial Finance, vol. 26, no.5: 1-11

Blommaert, J. (1996), Preparation and information content of consolidated financial statements, The European Accounting Review, vol. 5, no. 2: 383-396.

Brackney, K. S. & Witmer, P. R. (2005), The European Union's Role in International Standards Setting. Will Bumps in the Road to Convergence Affect the SEC's Plans?, The CPA Journal, vol. 75, no. 11: 1-8

Bourguignon, A. (1995), Peut-on définir la performance ?, Revue française de comptabilité, no 269

Cahan, S.F., Courtenay, S.M., Gronnewoller, P.L. & Upton, D.R. (2000), Value Relevance of Mandated Comprehensive Income Disclosures, Journal of Business Finance and Accounting, vol. 27, no. 9: 1273-1301.

Callao, S., Jarne, J.I. & Lainez, J.A. (2007), Adoption of IFRS in Spain: Effect on the comparability and relevance of financial reporting, Journal of International Accounting, Auditing and Taxation, vol. 16, no. 2: 148-178

Campbell, J.D. (1962), Consolidation vs. Combination, The Accounting Review, vol. 37, no. 1: 99-102

Casabona, P. A. & Ashwal, A. (2005), The concept of control in consolidated financial statements: convergence of U.S. and international accounting rules, Review of Business, vol. 26: 1-5

Cheng, C.S.A. & Hollie, D. (2008), Do core and non-core cash flows from operations persist differentially in predicting future cash flows?, Review of Quantitative Finance and Accounting, vol. 31, no. 1: 29-53

Cheng, C.S.A., Cheung, J.KI. & Gopalakrishnan V. (1993), On the usefulness of operating income, net income and comprehensive income in explaining security returns, Accounting and Business Research, vol. 23, no. 91: 195-203

Churyk, N.T. (2005), Reporting goodwill: are the new accounting standards consistent with market valuations?, Journal of Business Research, vol. 58, no. 10: 1353-1361

Clinch, G., Sidhu, B. & Sin, S. (2002), The usefulness of direct and indirect cash flow disclosures, Review of Accounting Studies, vol. 7, no. 4: 383-404

Collins, D. W., Maydew, E.L & Weiss, I.S. (1997), Changes in the value-relevance of earnings and book values over the past forty years, Journal of Accounting and Economics, vol. 24, no. 1: 39-67

Comiskey, E.E, McEwen, R.A & Mulford, W. (1987), A Test of Pro Forma Consolidation of Finance Subsidiaries, Financial Management, vol. 16, no. 3: 45-50

Cooper, D.J. & Morgan, W. (2008), Case Study Research in Accounting, Accounting Horizons, vol. 22, no. 2: 159-178

Cormier, D., Andre, P. & Charles-Cargnello, E. (2004), Incentives for consolidation of finance subsidiaries: evidence from France, International Journal of Accounting, Auditing and Performance Evaluation, vol. 1, no.2: 164-182

Dahmash, F.N., Durand, R.B & Watson, J. (2009), The value relevance and reliability of reported goodwill and identifiable intangible assets, The British Accounting Review, vol. 41, no. 2 : 120-137

Deaconu, A. (2003), Impactul convergenței contabile asupra reglementărilor și practicilor naționale, volumul Conferinței internaționale Contabilitatea Mileniului III, Cluj-Napoca, pag. 118-126

Debiens, J. (1988), Comment augmenter la productivité dans le secteur public, Revue de gestion

Dhaliwal, D., Subramanyam, K.R. & Trezevant, R. (1999), Is Comprehensive Income Superior to Net Income as a Measure of Firm Performance?, Journal of Accounting and Economics vol. 26, no. 1: 43-67

Diggle, G. & Nobes, C. (1984), European Rule-making in Accounting: The Seventh Directive as a Case Study, Accounting and Business Review, vol. 24, no.66: 319-333

Ding, Y., Jeanjean, T. & Stolowy, H. (2008), The Impact of Firms' Internationalization on Financial Statement Presentation: Some French Evidence, Advances in Accounting, vol. 24: 145-156

Ding, Y., Stolowy, H. & Tenenhaus, M. (2003), 'Shopping Around' for Accounting Practices: The Financial Statement Presentation of French Groups, Abacus, vol. 39, no. 1: 42-64

Duangploy, O., Shelton, M. & Omer, K. (2005), The Value Relevance of Goodwill Impairment Loss, Bank Accounting & Finance, vol. 18, no. 5: 23-28

Dunne, K.M & Rollins, T.P (1992), Accounting for goodwill: A case analysis of the U.S., U.K. and Japan, Journal of International Accounting, Auditing and Taxation, vol. 1, no. 2: 191-207

Dunstan, K., Percy, M. & Walker, J. (1993), Journal of International Accounting Auditing & Taxation, vol. 2, no. 1: 23-41

Duția, T. (1995), The restructuring of the system of accounting in Romania during the period of transition to the market economy, The European Accounting Review, vol. 4, no. 4: 739-748

Easton, P.D. (2004), PE Ratios, PEG Ratios, and Estimating the Implied Expected Rate of Return on Equity Capital, The Accounting Review, vol. 79, no. 1: 73-95

Edwards, E.O. & Bell, P. W. (1961), The Theory of Measurement of Business Income, The Accounting Review, vol. 37, no. 3: 596-597

Eigen, M.M. (1965), Is Pooling Really Necessary?, The Accounting Review, vol. 40, no. 3: 536-540

Falk, H. & Gordon, L.A. (1977), Imperfect Markets and the Nature of Goodwill, Journal of Business Finance and Accounting, vol. 4, no. 4: 443-462

Feltham, G.A. & Ohlson, J.A. (1995), Valuation and Clean Surplus Accounting for Operating and Financial Activities, Contemporary Accounting Research, vol. 11: 689-731

Francis, J. & Schipper, K. (1999), Have Financial Statements Lost Their Relevance?, Journal of Accounting Research, vol. 37, no. 2: 319-352

Francis, J., LaFond, R., Olsson, P.M. & Schipper, K. (2004), Costs of Equity and Earnings Attributes, The Accounting Review, vol. 79, no. 4: 967-1010

Francis, J.R. (1986), Debt Reporting by Parent Companies: Parent-Only versus Consolidated Statements, Journal of Business Finance & Accounting, vol. 13, no. 3: 393-403

Gahlon, J.M. & Vigeland, R.L. (1988), Early Warning Signs of Bankruptcy Using Cash Flow Analysis, Journal of Commercial Bank Landing, vol. 71, no. 12: 4-15

Gilbert ,P., Charpentier, M. (2004), Comment évaluer la performance rh? question universelle, réponses contingentes. Montreal: Congrès AGRH, Univeriste de Quebec

Goncharov, I., Werner, J.R. & Zimmermann, J. (2009), Legislative demands and economic realities: Company and group accounts compared, The International Journal of Accounting, vol. 44, no. 4: 334-362

Gordon, I. & Morris, R.D (2005), The Equity Accounting Saga in Australia: Cyclical Standard Setting, Abacus, vol. 32, no. 2: 153-177

Graham R.C., Lefanowicz C.E. & Petroni K.R. (2003), The Value Relevance of Equity Method Fair Value Disclosures, Journal of Business Finance and Accounting, vol. 30, no. 7&8: 1065-1088

Graham, R.C., King, R.D. & Morrill, C.K.J. (2003), Decision Usefulness of Alternative Joint Venture Reporting Methods, Accounting Horizons, vol. 17, no. 3: 123-137

Green, D. (1961), The Direct Method of Preparing Consolidated Statements, The Accounting Review, vol. 36, no. 1: 129-137

Grinyer, J.R., Russel, A. & Walker, M. (1990), The rationale for accounting for goodwill, The British Accounting Review, vol. 22, no. 3: 223-235

Gu, Z. (2007) ,Across-sample Incomparability of R2s and Additional Evidence on Value Relevance Changes Over Time, Journal of Business, Finance & Accounting, vol. 34, no. 7&8: 1073-1098

Gujarathi, M.R. (2008), Sachiko Corporation: A Case Study in International Financial Statement Analysis, Issues in Accounting Education, vol. 23, no.1: 77-101

Gynther, S. (1969), Some "Conceptualizing" on Goodwill, The Accounting Review, vol. 44, no. 2:247-255

Hall, S.C. (1993), Determinants of Goodwill Amortization Period, Journal of Business Finance & Accounting, vol. 20, no. 4: 613-621

Haller, A. & Kepler, J. (2002), Financial accounting developments in the European Union: past events and future prospects, The European Accounting Review, vol. 11, no. 1: 153-190

Harris, T.S., Lang, M. & Moller, H.P. 1994(), The Value Relevance of German Accounting Measures: An Empirical Analysis, Journal of Accounting Research, vol. 32, no. 2: 187-209

Hartgraves, A.L. & Benston, G.J. (2002), The Evolving Accounting Standards for Special Purpose Entities and Consolidations, Accounting Horizons, vol. 16, no. 3: 245-258

Healy, P.M. & Palepu, K.G. (2003), The Fall of Enron, Journal of Economic Perspectives, vol. 17, no. 2: 3-26

Hellstrom, K. (2006), The Value Relevance of Financial Accounting Information in a Transition Economy: The Case of the Czech Republic, European Accounting Review, vol. 15, no. 3: 325-349

Henning, S. L., Lewis, B. L. & Shaw, W. H. (2000) ,Valuation of the Components of Purchased Goodwill, Journal of Accounting Research, vol. 38, no. 2: 375-386

Henning, S. L. & Shaw, W. H. (2004), Is the Selection for the Amortization Period for Goodwill a Strategic Choice?, Review of Quantitative Finance and Accounting, vol. 20, no. 4: 315-333

Henning, S. L., Shaw, W. H. & Stock, T. (2004), The Amount and Timing of Goodwill Write-Offs and Revaluations: Evidence from U.S. and U.K. Firms, Review of Quantitative Finance and Accounting, vol. 23, no. 2: 99-121

Henry, B. (1999), What Constitutes Control?, Journal of Accountancy, 39-43

Hevas, D.L, Karathanassis, G. and Iriotis, N. (2000), An empirical examination of the value relevance of consolidated earnings figures under a cost of acquisition regime, Applied Financial Economics, vol. 10, no. 6: 645-653

Higson, C. (1998), Goodwill, The British Accounting Review, vol. 30, no. 2: 141-158

Hirst, D.E. & Hopkins, P.E. (1998), Comprehensive Income Reporting and Analysts' Valuation Judgments, Journal of Accounting Research, vol.36 (supplement): 47-75

Hodder, L., Hopkins, P.E. & Wood, D.A. (2008), The Effects of Financial Statement and Informational Complexity on Analysts' Cash Flow Forecasts, The Accounting Review, vol. 83, no. 4: 915-950

Holt, P.E (2004), A case against the consolidation of foreign subsidiaries' and a United States parent's financial statements, Accounting Forum, vol. 28, no. 2 : 159-165

Hung, M. & Subramanyam, K.R. (2007), Financial statement effects of adopting international accounting standards: the case of Germany, Rev Acc Stud, vol. 12, no. 4: 623-657

Hunton, J.E., Libby, R. & Mazza, C.L. (2006), Financial reporting transparency and earnings management, The Accounting Review, vol. 81, no. 1: 135-157

Husband, G.R. (1954), The Entity Concept in Accounting, The Accounting Review, vol. 29, no. 4: 552-563

Ionașcu, I., Ionașcu, M., Olimid, L. & Calu, D.A. (2007), An Empirical Evaluation of the Costs of Harmonizing Romanian Accounting with International Regulations (EU Directives and IAS/IFRS), Accounting in Europe, vol. 4, no. 2: 169-206

Isidro, H., O'Hanlon, J. & Young, S. (2006), Dirty Surplus Accounting Flows and Valuation Errors, Abacus, vol. 42, no. 3: 302-344

Ittner, C., Larcker ,D., Rajan, M. (2007), The choice of performance measures in annual bonus contracts, the Accounting Review, vol.72, no.2, 1997

Jennings, R., Robinson, J., Thompson, R.B & Duvall Linda (1996), the Relation between Accounting Goodwill Numbers and Equity Values, Journal of Business Finance & Accounting, vol. 23, no. 4: 513-533

Jermakowicz, E. K. (2007), The Value Relevance of Accounting Income Reported by DAX-30 German Companies, Journal of International Financial Management and Accounting, vol. 18, no. 3: 151-191

Johnson, J., Tearney, M. (1993). , "Goodwill: an eternal controversy", The CPA Journal, Vol.63, no. 4: 58-69

Johnson, L. T. & Petrone, K. R. (1998), "Commentary: Is Goodwill an Asset?", Accounting Horizons, vol. 12, no. 3: 293 – 303

Johnson, L.T., Reither, C.L. & Swieringa, R.J. (1995), Toward Reporting Comprehensive Income, Accounting Horizons, vol. 9, no. 4: 128-137

Kaplan, R., Norton, D. (1992), The Balanced – scorecard – Measure that Drive Performance, Harvard Business Review, vol.70, nr.1,

Keister, O.R. (1967), Consolidations and Intercompany Bond Holdings, The Accounting Review, vol. 42, no. 2: 375-376

Kimmell, D.L. (1976), Consolidation Models at Acquisition: Purchase and Pooling of Interest Methods, The Accounting Review, vol. LI, no. 3: 629-632

King, N., Beattie, A. & Cristescu, A.-M. (2001), Developing accounting and audit in a transitional economy, the Romania experience, The European Accounting Review, vol. 10, no. 1: 149 – 171

Kohler, E. L. (1938), Some Tentative Propositions Underlying Consolidated Reports, The Accounting Review, vol. 13, no. 1: 63-77

Kutner, R. & Switala, F. (2004), Remarks on the possible universal mechanism of the non-linear autocorrelations in financial-series, Physica A: Statistical Mechanics and its Applications, vol. 344, no. 1-2: 244-251

Lander, H. G. & Reinstein, A. (2003), Models to Measure Goodwill Impairment, International Advances in Economic Research, vol. 9, no. 3: 227-232

Lapointe-Antunes, P., Cormier, D. & Magnan, M. (2009), Value relevance and timeliness of transitional goodwill-impairment losses: Evidence from Canada, The International Journal of Accounting, vol. 44, no. 1: 56-78

Larson, R.K. (2008), An Examination of Comment Letters to the IASC: Special Purpose Entities, Research in Accounting Regulation, vol. 20: 27-46

Lebas, M. (1991), Comptabilité analytique basée sur les activités, analyse et gestion des activités. Revue Française de Comptabilité, n°226

Lebas, M. (1995), Ou,i il faut définir la performance, Revue française de Comptabilité

Lebas, M. (1995), Ou,i il faut définir la performance, Revue française de Comptabilité

Lee, S., Kim, W.G (2009), EVA, refind EVA, MVA, or traditional performance measures for the hospitality industry?, International Journal of Hospitality Management

Lorino, P. (2001), Le balanced scorecard revisite : dynamique strategique et pilotage de performance. , Colloque de l'Association Française de Comptabilité

Lungu, C. & Păunescu, M. (2004), Singular și plural în tratamentul contabil privind fondul comercial, Accounting and Management information Systems, no. 7: 102-119.

Maines, L.A. & Mc Daniel, L.S. (2000), Effects of comprehensive income characteristics on non-professional investors judgments: the role of financial statement presentation format, The Accounting Review, vol. 75, no. 2: 179-204

Martin, M.A. & Roberts, S. (2006), An Evaluation of Bootstrap Methods for Outlier Detection in Least Squares Regression, Journal of Applied Statistics, vo. 33, no. 7: 703-720

Masters-Stout, B., Costigan, M.L. & Lovata, L.M (2008), Goodwill impairments and chief executive officer tenure, Critical Perspectives on Accounting, vol. 19, no. 8: 1370-1383

Matiș, D. (2003a), The Future of Accounting, Impactul convergenței contabile asupra reglementărilor și practicilor naționale, volumul Conferinței internaționale Contabilitatea Mileniului III, Cluj-Napoca, pag. 16-17

McCarthy, M.G. & Schneider, D.K (1995), Market Perception of Goodwill: Some Empirical Evidence, Accounting and Business Research, vol. 26, no. 1: 69-81

McClain, G. & McLelland, A.J. (2008), Shaking Up Financial Statement Presentation, Journal of Accountancy, vol. 206, no. 5: 56-64

McKee, T.E., Bradley, L.J., Rouse, R.W. (2006), Accounting for special purpose entities: The control view versus the primary beneficiary view for consolidation, Journal of Applied Accounting Research, vol. 8, no. 1: 162-207

McLeavy, S. & Trigueiros, D. (2002), Proportionate Growth and the Theoretical Foundations of Financial Ratios, Abacus, vol. 38, no. 3: 297-316

Mendoza, C., Zrihen, R. (1999), Le tableau de bord: en V.O. ou en version américane? Comparasion entre la tableau de bord et le balanced scorecard, în Revue française de comptabilité, nr. 309

Mian, S.L. & Smith, C.W. (1990), Incentives associated with changes in consolidated reporting requirements, Journal of Accounting and Economics, vol. 13, no. 3: 249-266

Mian, S.L. & Smith, C.W. (1990), Incentives for unconsolidated financial reporting, Journal of Accounting and Economics, vol. 12, no. 1-3: 141-171

Miller, M. C. (1973), An Aggregation Issue, The Accounting Review, vol. 48, no. 2: 280-291

Miller, M.C & Leo, K. (2008), The Downside of Harmonization Haste: The Equity Accounting Experience, Australian Accounting Review, vol. 7, no. 14: 2-15

Moehrle, S.R., Reynolds-Moehrle, A. & Wallace, J.S. (2001), How Informative Are Earnings Numbers That Exclude Goodwill Amortization?, Accounting Horizons, vol. 15, no. 3: 243-255

Mohr, R.M. (1988), Unconsolidated Finance Subsidiaries: Characteristics and Debt/Equity Effects, Accounting Horizons, vol. 2 , no. 1: 27-34

Moonitz, M. (1942), The Entity Approach to Consolidated Statements, The Accounting Review, vol. 17, no. 3: 236-242

Mora, A. & Rees, W. (1998), The early adoption of consolidated accounting in Spain, The European Accounting Review, vol. 7, no.4: 675-696

Morard, B., Bălu, F.O. (2009), Developing a practical model for calculating the economic value added, Economic Computation and Economic Cybernetics Sudies and Research, Vol. 43, Issue 3

Morard, B., Puglia, G., Zanzi, A. (2002), Model of structural equations for building a balanced scorecard: application in social and medical institution from Switzerland, Université de Genève

Munter, P. (2002), SPEs: What is their role in future mergers?, Journal of Corporate Accounting & Finance, vol. 14, no. 2: 39-43

Muțiu, A. & Rusu, R. (2003), Impactul politicului asupra armonizării contabilității românești, Impactul convergenței contabile asupra reglementărilor și practicilor naționale, volumul Conferinței Internaționale Contabilitatea Mileniului III, Cluj-Napoca, pag. 470-475

Naceur, S. M. & Goaied, M. (2004), The value relevance of accounting and financial information: panel data evidence, Applied Financial Economics, vol. 14: 1219-1224

Newbery, S. (2003), Reporting Performance: Comprehensive Income and its Proponents, Abacus, vol. 39, no. 3: 325339

Nobes, C. & Norton, J. (1996), International variations in the accounting and tax treatments of goodwill and the implications for research, Journal of International Accounting, Auditing and Taxation, vol. 5, no. 2: 179196

Nobes, C. (2002), An Analysis of the International Development of the Equity Method, Abacus, vol. 38, no. 1: 16-45

Nobes, C.W. (2005a), A Political History of Goodwill in the U.K.: An Illustration of Cyclical Standard Setting, Abacus, vol. 28, no. 2: 142-167

Nobes, C. W. (2005b), Rules-Based Standards and the Lack of Principles in Accounting, Accounting Horizons, vol. 19, no. 1: 25-34

139. Orpurt, S.F. & Zang, Y. (2009), DO Direct Cash Flow Disclosures Help Predict Future Operating Cash Flows and Earnings?, The Accounting Review, vol. 84, no. 3: 893-935

140. Otley, D.T. (1977), Behavioural Aspects of Budgeting: Accountants Digest , no.49, ICAEW

Poincelot, E., Wegmann, G. (2004), Utilisation des critères non financiers pour évaluer ou piloter la performance: analyse théoretique , Working Papers FARGO, Université de Bourgogne

Pounder, B. (2008), Financial Statements Unlike Any You've Seen (Part 2), Financial Reporting, Dec.: 19-20

Peasnell, K. (1982), Some Formal Connections between Economic Values and Yields and Accounting Numbers, Journal of Business Finance and Accounting, vol. 9: 361-381

Pendlebury, M.W. (1980), The Application of Information Theory to Accounting for Groups of Companies, Journal of Business Finance & Accounting, vol. 7, no. 1: 105-117

Penman, S.H. (1991), An Evaluation of Accounting Rate-of-return, Journal of Accounting, Auditing & Finance, vol. 6, no.1: 233-256

Perry, K.W. (1963), Intercompany Profits and ARB 51, The Accounting Review, vol. 38, no.3: 626-628

Pitulice, C. (2005), Using of accounting principles for preparation and presentation of consolidated financial statements, Accounting and Management information Systems, no. 13-14: 63-66

Pitulice, C. (2006), Minority interests' positioning inside consolidated balance sheet, Accounting and Management information Systems, supp.: 284-291

Pop, A. (2004), Abordări normative actuale în contabilitate, volumul Conferinței Internaționale Audit și Convergență Contabilă, Cluj-Napoca, pag. 63 – 77

Pop, I. (2003), Conceptul de grup de firme – Trecut, present și viitor, Studia Negotia, no. 1

Răchișan, R. & Groșanu, A.(2006), Restructuring operations and the concept of control, Accounting and Management information Systems, supp.: 270-283

Răileanu, V. & Răpcencu, C. (2005), Business aquisition under IFRS 3 „business combination". Opinions and classifications, Accounting and Management information Systems, no. 11-12: 57-65

Rees, W.P. (1997), The Impact of Dividends, Debt and Investment on Valuation Models, Journal of Business Finance & Accounting, vol. 24, no. 7&8: 1111-1140

Reynaud, E. (2003), Développement durable et entreprise : vers une relation symbiotique. Journée AIMS, Atelier développement durable ESSCA Angers

Robinson, L. (1991), The Time Has Come to Report Comprehensive Income, Accounting Horizons, vol. 5, no. 2: 107-112

Rooz, J., Sztano, I. & Lakis, F. (1996), The Regulation of Joint Ventures in Hungary, European Accounting Review, vol. 5, no. 1: 115-147

Rosenfield, P. (2005), The Focus of Attention in Financial Reporting, Abacus, vol. 41, no. 1: 1-20

176. Rushing, R. (1965), Adjusting Inventories for Consolidated Statements, The Accounting Review, vol. 40, no. 2: 458-459

Săcărin Marian (2009) Evaluarea fondului comercial pozitiv și a intereselor minoritare în viziunea Standardelor Internaționale de Raportare Financiară, Contabilitatea, Expertiza și Auditul Afacerilor, no. 1: 37-42.

Sapienza, S. R. (1960), The Divided House of Consolidations, The Accounting Review, vol. 35, no. 3: 503-510.

Schipper, K. (2005), The Introduction of International Accounting Standards in Europe: Implications for International Convergence, European Accounting Review, vol. 14, no. 1: 101-126

Sellhorn, T. & Gornik-Tomaszewski, S. (2006), Implications of the 'IAS Regulation' for Research into the International Differences in Accounting Systems, Accounting in Europe, vol. 3: 187-217

Shortridge, R. T.& Smith, P. A. (2007), Understanding Consolidation: A Comparison of the Proprietary, Parent, Entity, and IASB Views, CPA Journal, vol. 77, no. 4: 22-26

Simon, S.I. (1953), Consolidated Statements and the Law, The Accounting Review, vol. 28, no. 4: 505-514

Smolinski, E.J. (1963), The Adjunct Method in Consolidations, Journal of Accounting Research, vol. 1, no. 2 : 149-178

Spiller, E.A. (1962), Teaching Consolidated Income Statements – a New Approach, The Accounting Review, vol. 37, no. 2: 336-342

Tezel, A. & McManus, G.M. (2003), Disaggregating the Return on Equity: An Expanded Leverage Approach, Journal of Applied Finance, vol. 13, no.1: 66-71

Groups with Complex Links, volumul Conferinței internaționale Audit și Convergența Contabila, Cluj-Napoca, pag. 633-639.

Vallely, M., Stokes, D. & Liesch, P. (2008), Equity Accounting: Empirical Evidence and Lessons from the Past, Australian Accounting Review, vol. 7, no. 14: 16-26

Vanasse, R.W. (1968), Consolidated Position Statements: A Tabular Approach, The Accounting Review, vol. 43, no. 1: 147-150

Vincent, L., Skinner, D.J., Schrand, C.M, Schipper, K., Ryan, S.R., Palepu, K., Maines, L.A., Iannaconi, T.E. & Herz, R.H. (2001), Equity Valuation Models and Measuring Goodwill Impairment, Accounting Horizons, vol. 15: 161-170

Walker, R. G. & Mack, J. (1998), The Influence of Regulation on the Publication of Consolidated Statements, Abacus, vol. 34: no. 1: 48-73

Walker, R. G. (1978), International Accounting Compromises: The Case of Consolidation Accounting, Abacus, vol. 14, no. 2: 97-111

Walker, R.G. (1976), An Evaluation of the Information Conveyed by Consolidated Statements, Abacus, vol. 12, no. 2: 77- 115

Warfield, T.D., Gribble, J., Lang, M.H., Lee, C.M.C., Linsmeier, T.J., Penman, S.H., Shores, D., Smith, J.H. & Stephenes, R.G. (1996), Response to the FASB Exposure Draft, "Proposed Statement of Financial Accounting Standards- Consolidated Financial Statements: Policy and Procedures", Accounting Horizons, vol. 10, no. 3: 182-185

Whittred, G. & Zimmer, I. (1994), Contracting cost determinants of GAAP for joint ventures in an unregulated environment, Journal of Accounting and Economics, vol. 17, no. 1-2: 95-111

Whittred, G. (1986), The Evolution of Consolidated Financial Reporting in Australia, Abacus, vol. 22, no. 2: 103-120

Wines, G., Dagwell, R. & Windsor, C. (2007), Implications of the IFRS goodwill accounting treatment, Managerial Auditing Journal, vol. 22, no. 9: 862-880

Wong J. & Wong N. (2001), The Investment Opportunity Set and Acquired Goodwill, Contemporary Accounting Research, vol. 18, no. 1: 173-196

Wysocki, K.v. (1987), Konzernabschluss: Aufstellungs- und Einbeziehungspflichten nach neuem Recht, ZfbF: 247-281

Zeff, S.A. (2005a), The Evolution of US GAAP: The Political Forces Behind Political Standards (Part 1), CPA Journal, vol. 75, no. 1: 18 – 21

Alte surse

Brimble, M. & Hodgson, A. (2005), The Value Relevance of Comprehensive Income and Components for Industrial Firms, EAA Annual Congress – Working Paper

Comisia Europeană (1995), Communication from the Commission: Accounting Harmonization: A new strategy vis-a-vis international harmonisation COM 95 (508)

Comisia Europeană (2000), Communication from the Commission: EU Financial Reporting Strategy: the way forward COM (2000) 359 final

Comisia Europeană (2001), Proposal for a Regulation on the application of international accounting standards, COM (2001) 80 final

Deloitte (2008), Business combinations and changes in ownership interests. A guide to the revised IFRS 3 and IAS 27, www.iasplus.com(accesat la 20.07.2008)

Edey, H. (1962), Business Valuation, Gooswill and the Super-profit Method, Studies in Accounting Theory, în Baxter, W. & Davidson, S. (eds), Sweet and Maxwell, London

Ernst & Young (2009), Acquisition Accounting – What's next for you? A global survey on purchase price allocation practices, February 2009, www.ey.com, (accesat la 15.07.2009).

FASB & IASB (2002), Memorandum of Understanding. The Norwalk Agreement

IASB (2005), ED of Proposed Amendments to IFRS 3 Business Combinations, www.iasb.org(accesat la 23.05.2006)

IASB (2006), Information for Observers – Consolidations (including SPEs)- The Control Model, Agenda Paper 7A, September

IASB (2006), Information for Observers – Phase D: Reporting Entity—Parent Company Approach, Agenda Paper 8A

IASB (2007), Basis for conclusions on IAS 1 Presentation of Financial Statements

IASB (2007), Consolidation. Project updated, December 07

IASB (2007), Project updates – Consolidation (dec)

IASB (2008), Discussion Paper: Preliminary Views on Financial Statement Presentation

IASB (2008a), Guidance on implementing IAS 27 Consolidated and Separate Financial Statements, IAS 28 Investments in Associates and IAS 31 Interests in Joint Ventures

IASB (2008b), Staff Draft ED International Financial Reporting Standard X Consolidated Financial Statements

IASB (2008c), Basis for conclusions on IFRS 3 Business combinations

IASB (2008d), Basis for conclusions on IAS 27 Consolidated and Separate Financial Statements

IASB (2008e), Exposure Draft: An Improved Conceptual Framework for Financial Reporting: Chapter 1: The Objective of Financial Reporting, Chapter 2: Qualitative Characteristics and Constraints of Decision-useful Financial Reporting Information

IASB (2008f), Discussion Paper: Preliminary Views on an improved Conceptual Framework for Financial Reporting. The Reporting Entity

Paananen, M. (2008), The IFRS Adoption's Effect on Accounting Quality in Sweden, Working Paper

SEC (2007a), Final Rule on Allowing Foreign Private Issuers to Prepare FS according with IFRS

SEC (2007b), Concept Release on Allowing US Issuers to Prepare FS according with IFRS

SEC (2008), Proposed Rule: Roadmap for the Potential Use of Financial Statements Prepared in Accordance with International Financial Reporting Standards by U.S. Issuers

*** (2009), Comment Letters on the IASB Discussion Paper on Preliminary Views on Financial Statement Presentation, www.fasb.org(accesate la 15.07.2009)

Reglementări contabile privind situațiile financiare individuale și situațiile financiare consolidate, Editura Monitorul Oficial, București, 2015

Cartea Verde a Contabilității 2015, Editura Rentrop & Straton, București, 2015

www.rspro.ro

www.cpaclass.com

www.fasb.org

www.fese.be

www.iasb.org

www.iasplus.com

www.rompetrol.ro

www. scrgrup.ro

www.oecd.org

www.un.org

http://www.cyber..uhp-nancy.fr

Anexa 1 – Lista grupurilor de întreprinderi care fac parte din eșantion

ANEXA 2 – CHESTIONAR

Vă rugăm să aveți amabilitatea de a completa acest chestionar din dorința de evaluare a stadiului în care se află în acest moment performanța în grupurile de întreprinderi din România. Răspunsurile oferite de dumneavoastră ne vor ajuta să cunoaștem dificultățile pe care le întâmpinați în activitatea practică și ne permit să emitem soluții și recomandări în vederea clarificării acestora. Menționăm că datele culese sunt folosite în scop didactic și sunt strict confidențiale. Timpul necesar completării acestui chestionare este de aproximativ 10 minute.

1. Date de identificare

Nume __________________________________________

Prenume _______________________________________

Denumire organizație ____________________________________

Sectorul principal de activitate:

producție

servicii

comerț

educație și cercetare

sănătate

altul

Studii de specialitate:

absolvent al unei facultăți în domeniul financiar – contabil

absolvent al altor facultăți

Calificarea actuală:

expert contabil

analist financiar

economist

altă variantă

Vechimea în domeniul financiar – contabil:

sub 1 an

între 1 și 5 ani

între 5 și 10 ani

peste 10 ani

2. Situațiile financiare consolidate permit o eficiență mai mare de luare a deciziilor decât utilizarea situațiilor individuale?

Da

Nu

3. Informațiile furnizate de situațiile financiare consolidate sunt mai relevante decât informațiile furnizate de situațiile financiare individuale ale societății – mamă?

Da

Nu

4. Fundamentele conceptuale ale situațiilor financiare consolidate din țara noastră sunt în conformitate cu Directivele Europene și cu IAS/IFRS?

Da

Nu

5. În ce măsură, în exercitarea activității dumneavoastră sunteți preocupat de problematica performanței financiare în cadrul grupului?

Mare

Medie

Mică

6. Ce reprezintă pentru dumneavoastră performanța financiară a grupului?

Profitabilitatea grupului

Crearea de valoare

Competitivitatea grupului

7. La baza fundamentării deciziilor strategice din cadrul grupului stau raționamente legate de performanța financiară?

Niciodată

Rar

Câteodată

Frecvent

Întotdeauna

8. În opinia dumneavoastră care sunt informațiile pe care le considerați esențiale pentru calculul indicatorilor de performanță a grupului?

_______________________________________________

_______________________________________________

_______________________________________________

9. Cum clasificați următorii indicatori din punct de vedere al importanței deciziilor strategice ce se iau în cadrul grupului? ( 1 – neimportant, 2 – puțin important, 3 – indiferent, 4 – important, 5 – foarte important)

10. Ați întocmit vreodată la nivelul grupului un tablou de bord?

Da (continuați cu întrebarea nr. 11)

Nu (continuați cu întrebarea nr. 12)

11. Care sunt, în opinia dumneavoastră, principalele caracteristici ale tabloului de bord ca instrument modern de urmărire a performanței?

este destinat fiecărui responsabil financiar

conține un număr relativ redus de indicatori

este rapid de obținut

este ușor de înțeles și simplu de interpretat

12. În opinia dumneavoastră care este principalul instrument modern de urmărire a performanțelor unui grup de întreprinderi?

tabloul de bord

controlul bugetar

balanced – scorecard

13. Folosiți drept bază de comparație în analiza performanțelor societății de grup la care sunteți salariat:

Rezultatele obținute de concurenți

Rezultatele obținute de grupul dvs. într-o perioadă anterioară

Altă bază de comparație

14. În ce măsură considerați utilă, în cadrul activității pe care o desfășurați în cadrul grupului, aprofundarea cunoștințelor în domeniul măsurării și analizei performanței economice?

Foarte mare

Mare

Medie

Mică

Foarte mică

15. Măsurarea și analiza performanțelor unui grup de întreprinderi este utilă în primul rând:

Conducerii grupului

Salariaților

Potențialilor investitori

Clienților

Furnizorilor

Vă mulțumim pentru colaborare!

ANEXA 3 – SITUAȚIA CONSOLIDATĂ A POZIȚIEI FINANCIARE A GRUPULUI ROMPETROL RAFINARE S.A. PE PERIOADA 2009 – 2013

ANEXA 4 – CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE CONSOLIDAT AL GRUPULUI ROMPETROL RAFINARE S.A. PE PERIOADA 2009 – 2013

ANEXA 5 – CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE GLOBAL CONSOLIDAT AL GRUPULUI ROMPETROL RAFINARE S.A. PE PERIOADA 2009 – 2013

BIBLIOGRAFIE

Cărți de specialitate

Achim, M.V. (2009), Analiza economico-financiară, Editura Risoprint, Cluj-Napoca

Alain, M . (1998), Reussir la qualite de service:plaidoyer pour la performance realisee avec discipline et innovation, Edition Nouvelles, Paris

Alazard, C., Separi, S., (1998), Contrôle de gestion. Paris: Dunod

Albu, N., Albu, C. (2004), Instrumente de management al performanței, Editura Economică, București

Albu, N., Albu, C. (2005), Soluții practice de eficientizare a activităților și de creștere a performanței organizaționale, Editura CECCAR, București

Alexander, D., Britton, A. & Jorissen, A. (2003), International Financial Reporting and Accounting, Editura Thomson Learning, London

Amans, P., Rascol-Boutard, S., (2004), Le lien entre de mesure de la performance et competence : les cas des musées et d’un dispositif d’action sociale, Montreal, Quebec, Canada: Congres AGRH

Andronic, C. B (2009), Performanța firmei, Editura Polirom, Iași

Baird, L. (1998), Managing performance, New-York, John Wiley

Bărbulescu, C. (2000), Pilotajul performant al întreprinderii, Editura Economică, București

Berland, N. (2009), A quoi sert le contrôle budgétaire? Les rôles du budget.,Finance, Contrôle, Stratégie, Paris

Bessire, D., (1999), Définir la performance, Comptabilité, Contrôle, Audit, Tome 5, vol. 2, Paris

Bogdan, V., Popa, D.N., Farcane, N., Boloș M.I. (2011), Raportarea financiară la nivelul grupurilor de societăți. Repere Contemporane, Editura Economică, București

Bogliolo, F. (2000), La creation de valeur, Edition d’Organisation, Paris

Bouquin, H. (2007), Le contrôle de gestion, Paris: Encyclopédie de Comptabilité, Contrôle de Gestion et Audit, Paris

Bourguignon, A. (1998), Représentations de la performance : le contrôle de gestion, ne suffit pas, în Congrès Performances et Comptabilité, XIXe congrès, Association Française de Comptabilité, Nantes

Bourguignon, A. (1999), Définir la performance : une simple question de vocabulaire ?, Performance et ressources humaines, Economica, București

Bourguignon, A. (2000), Performance et contrôle de gestion, Editura Economică, Paris

Bragg, S. M. (2002), Business ratios and formulas: a comprehensiveguide, Editura Wiley & Sons Inc., New Jersey

Burlaud, A., Simion, C. (2009), Controlul de gestiune, Editura Coresi, București

Bușe, L. (2005), Analiză economico-financiară, Editura Economică, București

Canning, J. (1999), The Economics of Accountancy, Editura Ronald Press Company, New York

Capron, M., Quairel, F. (2005), Evaluer les stratégies de développement durable des entreprises: l‘utopie mobilisatrice de la performance globale, Editura AIMS, București

Caraiani, C., Dumitrana, M. (2005), Contabilitate de gestiune & Control de gestiune, Editura Info Mega, București

Choi, F. D. S., Frost, C. A. & Meek, G. K. (2002), International Acounting, 4th Edition, Editura Pearson Education, New Jersey

Ciora, C. (2013), Analiza performanței prin creare de valoare, Editura Economică, București

Collignon, R.( 1998), Qualité, Encyclopédie de gestion, Editura Economica, București

Cristea, Ș. M. (2007), Armonizarea contabilă internațională și practicile contabile naționale. Studiu de caz pentru România și Italia, Editura Accent, Cluj-Napoca,

Deaconu, A. (2000), Diagnosticul și evaluarea întreprinderii, ediția a II-a, Editura Intelcredo, Deva

Delesalle, F. E. & Delesalle, E. (2003), Contabilitatea și cele zece porunci, Editura Economică, București

Drucker, P. (1954), The Practice of management, Harper & Row, New York

Duțescu, A. (2001), Ghid pentru înțelegerea și aplicarea standardelor internaționale de contabilitate, Editura CECCAR, București

Elliott, B. & Elliott, J. (2005), Financial Accounting and Reporting, 9th Edition, Editura Pearson Education, London

Epstein, B. J. & Jermakowicz, E. K. (2007), IFRS 2007 Interpretation and Application of International Financial Reporting Standards, Editura John Wiley & Sons, New Jersey

Farcane, N., (1999), Grupurile de societăți și imaginea lor contabilă, Editura Mirton, Timișoara

Farcane, N., Cotleț, D. (2001), Consolidarea conturilor, Editura ANTIB, Timișoara

Feldman, M. & Libman, A. (2007), Accounting and FinancialStatement Analysis, 2nd Edition, Wiley & Sons, New Jersey

Feleagă, N. (1999), Sisteme contabile comparate, Editura Economică, București

Feleagă, N. & Feleagă, L. (2007), Contabilitate consolidată. O abordare europeană și internațională, Editura Economică, București

Feleagă, N. & Ionașcu, I. (1999), Tratat de contabilitate financiară, vol II., Editura Economică, București

Feleagă, N. & Malciu, L. (2002), Politici și opțiuni contabile. (Fair Accounting versus Bad Accounting), Editura Economică, București

Gerrard, C. (2009), Le Gouverment des entreprises: Corporate Governance: theories et faits, Editura Economică, Paris

Gervais, M. (1991), Controle de gestion et strategie d‘entreprise, Editura Economica, Paris

Gîrbină, M., Bunea, Ș. (2008), Sinteze, studii de caz și teste grilă privind aplicarea IAS revizuite – IFRS, vol.3, Editura CECCAR, București

Godfrey, J., Hodgson, A., Holmes, S. & Tarca, A: (2006), Accounting Theory, Sixth Edition, Editura John Wiley & Sons Australia

Gosselin, M. (2006), Le contrôle de gestion stratégique., Editura Alpha Tech, București

Gregoriou, G.N. & Gaber, M. (2006), International Accounting. Standards, Regulations and Financial Reporting, Editura Elsevier, Oxford

Guiramaud, F., Heraud, A. (2004), Droit de societes, a doua ediție, DECF, Editura Dunod, Paris

Horga, V. & State, V. & Bărgăoanu M.(2004), Consolidarea conturilor societăților de grup, Editura Economică, București.

Horga, V. (2007), Contabilitate aprofundată, Editura Bibliotheca, Târgoviște

Hristea, A.M. (2013), Analiza economică și financiară a activității întreprinderii. De la intuiție la știință, Vol.II, Editura Economică, București

Iacob, C., Goagără, D. (2008), Contabilitate consolidată, Editura Universitară, Craiova

Ienciu, I.A. (2009), Implicațiile problemelor de mediu în contabilitatea si auditul situațiilor financiare, Editura Risoprint, Cluj-Napoca

Ionașcu, I. (1997), Epistemologia contabilității, Editura Economică, București.

Ionașcu, I. (2003), Dinamica doctrinelor contabilității contemporane. Studii privind paradigmele și practicile contabilității, Editura Economică, București

Ionașcu, I., Filip, A.T., Stere, M. (2006), Control de gestiune, Editura Economică, București

Jaques, R., Becom, S. et associes, Secafi Alpha et associes (2000), Analyse financiere et gestion des groupes, Editura Economică, Paris

Jensen, M.C. & Meckling, W.H. (1998), Specific and General Knowledge and Organizational Structure Contract Economics, Ed. Lars Werin and Hans Wijkander , Foundations of Organizational Strategy, Harvard University Press

Jianu, I. (2007), Evaluarea, prezentarea și analiza performanței întreprinderii, Editura CECCAR, București

Kalika, M.(1998), Structure de l’entreprise: realite, determinants, performance, Editura Economica, Paris

Lavalette, G., Niculescu, M. (1999), Stratégies de croissance, Editura d’Organisation, Paris

Lorino, P. (2007), Le Balanced Scorecard revisité: Dynamique stratégique et pilotage de la performance, Dunod, Paris

Lorino, P. (2000), Mesures des performances, Ed. d’Organisation, Paris

Mailler, J., Remilleret, M. (1992), Gestion financière, Les Editions Foucher, Paris

Malciu, L. & Feleagă, N. (2004), Reglementare și practici de consolidare a conturilor. Din orele astrale ale Europei contabile, Editura CECCAR, București

Marchesnay, M., Fourcade, C., (1997), Gestion de la PME/PMI, Nathan, Paris

Marmouse, C. (1997), Performance, în Encyclopédie, Les Editions d'Organisation, Paris

Martory, B. (2010), Les tableaux de bord sociaux, Editura Nathan, Paris

Matiș, D. & Pop, A. (coord.) (2007), Contabilitate financiara, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca

Matiș, D. & Pop, A. (coord.) (2008), Contabilitate financiară, Ediția a II-a, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca

Matiș, D. (2003), Contabilitatea operațiunilor speciale, Editura Intelcredo, Deva

Matiș, D. (coord.) (2005), Bazele contabilității. Aspecte teoretice și practice, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca

Montier, J., Scognamiglio, G. (1995), Techniques de consolidation, Editura Economică, Paris

Moșteanu N.R., Moșteanu T., Panaite I.A., Tatu L., Cârpeanu E.M., Varban R.T., Vasilescu D.F. – 2001, Finanțe-Buget. Sinteze teoretice și aplicații practive, Editura Economică București;

Moșteanu T. – Fundamentele fiscalității, Curierul fiscal nr. 2/2006;

Moșteanu T. – 2008, Buget și trezorerie publică (ed. A 3-a revizuită) Editura Universitară, București;

Moșteanu T. și colectivul – 2005, Politici fiscale și bugetare europene, Editura Universitară București;

Moșteanu T. și colectivul – 2005, Economia sectorului public, Editura Universitară, București;

Moșteanu T., Attilla G. – 2005, Buget și trezorerie publică, Studii de caz comentate, Editura Universitară, București;

Moșteanu T., Coord. – 2008, Buget și trezorerie publică, Editura Universitară, București;

Muller, V.O. (2010), Dezvoltări și aprofundări privind situațiile financiare consolidate, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca

Munteanu, V. (1998), Grupurile de societăți: consolidarea contabilă, Editura Economică, București

Mustață, R.V. (2008), Sisteme de măsurare a armonizării și diversității contabile – între necesitate și spontaneitate, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca;

Niculescu M., Burlaud A. – 2002, Contabilitate financiară aprofundată, Editura Economică, București;

Niculescu M. – 1997, Diagnostic global strategic, Editura Economică, București;

Niculescu M. – 2003, Diagnostic global strategic, Vol.I, Diagnostic Economic, Editura Economică, București;

Niculescu M., Bulaud A. – 2002, Contabilitate financiară aprofundată, Editura Economică, București;

Nobes, C. & Parker, R. (2006), Comparative International Accounting, 9th Edition, Editura Pearson Education, Essex

Oancea-Negescu, M.D., (2009), Analiza și evaluarea informațiilor financiare, Editura Economică, București

Petre, G., Lazăr, A. & Iordache E. (2006), Reglementări contabile conforme cu directivele europene aprobate prin ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1752/2005: ghid practic, Editura Irecson, București

Peter, J.B,(1997), Cross-Border Governance in Multinational Entreprises, Oxford University Press

Petrescu, S. (2010), Analiză și diagnostic financiar-contabil. Ghid teoretico-aplicativ, Editura CECCAR, București

Pitulice, C. (2007), Teorie și practică privind grupurile de societăți și situațiile financiare consolidate, Editura Contaplus, Ploiești

Pop, A. (2002), Contabilitatea financiară românească armonizată cu directivele contabile europene și standardele internaționale de contabilitate, Editura Intelcredo, Deva

Popa, A.F. (2011), Contabilitatea și fiscalitatea rezultatului întreprinderii, Editura CECCAR, București

Porter, M. (1985), Competitive Advantage: Creating and Sustaining Superior Performance, Editura The Free Press, New York

Pottier, P. (2001), Introduction a la gestion, Editura Foucher, Paris

Raffegeau, J. (1989), Comptes consolides, Editura Lefebvre, Paris

Ristea, M., Olimid, L. & Calu, D. A. (2006), Sisteme contabile comparate, Editura CECCAR, București

Ristea, M., Lungu, C., Jianu, I. (2004), Ghid pentru înțelegerea și aplicarea Standardelor Internaționale de Contabilitate, Prezentarea situațiilor financiare, Editura CECCAR, București

Ropert, E. (2000), Nouvelle pratique des comptes consolides, Editura Gaulino, Paris

Săcărin, M. (2001), Contabilitatea grupurilor multinaționale, Editura Economică, București

Săcărin, M. (2002), Grupurile de societăți și repere ale interpretării conturilor consolidate, Editura Economică, București

Săcărin, M. (2004), Contabilitate aprofundată, Editura Economică, București

Samuels, J.M., Brayshaw, R.E. & Craner, J.M. (1995), Financial Statement Analysis in Europe, Chapman & Hall, London

Sgârdea, F.M. (2009), Control de gestiune, Editura ASE, București

Smith, M. (2003), Research Methods in Accounting, Editura SAGE Publications, London

Stewart, G.B. (1991), The Quest for Value. A guide for Senior Managers, Harper Business, New York

Stickney, C.P. (1996), Financial Reporting and Statement Analysis: A Strategic Perspective, 3rd Edition, Editura The Dryden Press, Forth Worth

Toffler, A. (2005), Puterea în mișcare, Editura Antet, București

Tiron-Tudor, A. (2000), Consolidarea conturilor, Editura Tribuna Economică, București

Tiron-Tudor, A. (coord.) (2005), Combinări de întreprinderi. Fuziuni și Achiziții, Editura Accent, Cluj-Napoca

Vâlceanu, G., Robu, V., Georgescu, N. (2007), Analiză economico-financiară, Editura Economică, București

Veron, N. (2007), The Global Accounting Experiment, Vol. 2, Editura Bruegel Blueprint Series

B. Articole publicate în jurnale/reviste de specialitate sau în volume ale conferințelor naționale și internaționale

Abad, C., Laffarga, J., Garcia-Borbolla, A., Larrdn, M., Pinero, J. M. & Garrod, N. (2000), An Evaluation of the Value Relevance of Consolidated versus Unconsolidated Accounting Information: Evidence from Quoted Spanish Firms, Journal of International Financial Management and Accounting , vol. 11, no. 3: 156-177

Aboody, D., Hughes, J. & Liu, J (2002), Measuring Value Relevance in a (Possibly) Inefficient Market, Journal of Accounting Research, vol. 40, no. 4: 965-986

Aceituno, F., Valeriano, J., Bolivar, R. & Pedro, M. (2006), The conceptual framework concept and the allocation of incomes in the consolidation entity: its impact on financial ratios, International Journal of Commerce & Management, vol. 16, no. 2: 95-115

Alexander, D. & Archer, S: (1996), Goodwill and the difference arising on first consolidation, European Accounting Review, vol. 5, no. 2: 243-269

Alexander, D. & Jermakowicz, E. (2006), A True and Fair View of the Principles/Rules Debate, ABACUS, vol. 42, no.2: 132-164

Anderson, D. & Zimmer, I. (2009), Reactions to regulation of accounting for goodwill, Accounting & Finance, vol. 32, no. 2: 27-50

Armstrong, C. (2010), Market Reaction to the Adoption of IFRS in Europe, The Accounting Review, vol. 85, no. 1: 31-61

Bachet D., (1998), Quelle performance pour les entreprises et pour l'emploi ? Revue. Economie et Politique

Baker, C. R. & Bettner, M. S. (1997), Interpretive and critical research in accounting: a commentary on its absence from mainstream accounting research, Critical Perspectives on Accounting, vol. 8, no. 4: 293-310

Baker, R. & Battner, M.S. (1997), Interpretative and Critical Research in Accounting: A commentary on its Absence from Mainstream Accounting Research, Critical Perspectives on Accounting, vol. 8, no. 4: 293-310

Baker, R. & Hayes, R. (2004), Reflecting form over substance: the case of Enron Corp., Critical Perspectives on Accounting, vol. 15: 767-785

Baker, R. C. & Barbu, E. M. (2007), Trends in research in international accounting harmonization, The International Journal of Accounting, vol. 42, no. 3: 272-304

Ballwieser, W. (1996), Accounting treatments for goodwill and other intangible assets in Germany, Issues in Accounting Education, vol. 11, no. 2: 479-481

Barker, R. (2004), Reporting Financial Performance, Accounting Horizons, vol. 12, no. 2: 159-172

Barth, M.E., Collins, D.W, Elliott, J. A., Gribble, J.W., Landsman, W.R., Penman, S.H., Smith, J.T., Stephens, R. G. & Warfield, T.D. (1995), Response to the FASB "Preliminary views on major issues related to consolidation policy" , Accounting Horizons, vol. 9, no.2: 80-82

Bartov, E., Goldberg, S.R. & Kim, M. (2005), Comparative Value Relevance Among German, U.S., and International Accounting Standards: A German Stock Market Perspective, Journal of Accounting, Auditing & Finance, vol. 20, no. 2: 95-119

Bauman, M.P. (2007), Proportionate consolidation versus the equity method: Additional evidence on the association with bond ratings, International Review of Financial Analysis, vol. 16, no. 5: 496-507

Baxter, G. C. & Spinney, J. C. (1975), A closer look at consolidated financial statement theory, CA Magazine (Canada): 31-36

Beale, R. & David, H. (2001), A single statement of financial performance: its time has come, Accounting Forum, vol. 25, no. 2: 174-188

Bennett, B., Bradbury, M. & Prangnell, H. (2006), Rules, Principles and Judgments in Accounting Standards, Abacus, vol. 42, no.2: 189-203

Benston, G.J. & Hartgraves, A.L. (2002), Enron: what happened and what we can learn from it, Journal of Accounting and Public Policy, vol. 21, no. 2 : 105-127

Benzacar, K. (2009), IFRS brings a radical change to financial statement presentation, CMA Management, vol. 82, no.9: 28-33.

Biddle, G.C. & Choi, J.H. (2006), Is comprehensive income useful?, Journal of Contemporary Accounting and Economics, vol. 2, no. 1: 1-32.

Bird, F. A., Davison, L. F. & Smith, C. H. (1974), Perceptions of External Accounting Transfers Under Entity and Proprietary Theory, The Accounting Review, vol. 49, no.2: 233-244

Blake, J., Gao, S. & Wraith, P. (2000), Joint Ventures in China – accounting implications, Managerial Finance, vol. 26, no.5: 1-11

Blommaert, J. (1996), Preparation and information content of consolidated financial statements, The European Accounting Review, vol. 5, no. 2: 383-396.

Brackney, K. S. & Witmer, P. R. (2005), The European Union's Role in International Standards Setting. Will Bumps in the Road to Convergence Affect the SEC's Plans?, The CPA Journal, vol. 75, no. 11: 1-8

Bourguignon, A. (1995), Peut-on définir la performance ?, Revue française de comptabilité, no 269

Cahan, S.F., Courtenay, S.M., Gronnewoller, P.L. & Upton, D.R. (2000), Value Relevance of Mandated Comprehensive Income Disclosures, Journal of Business Finance and Accounting, vol. 27, no. 9: 1273-1301.

Callao, S., Jarne, J.I. & Lainez, J.A. (2007), Adoption of IFRS in Spain: Effect on the comparability and relevance of financial reporting, Journal of International Accounting, Auditing and Taxation, vol. 16, no. 2: 148-178

Campbell, J.D. (1962), Consolidation vs. Combination, The Accounting Review, vol. 37, no. 1: 99-102

Casabona, P. A. & Ashwal, A. (2005), The concept of control in consolidated financial statements: convergence of U.S. and international accounting rules, Review of Business, vol. 26: 1-5

Cheng, C.S.A. & Hollie, D. (2008), Do core and non-core cash flows from operations persist differentially in predicting future cash flows?, Review of Quantitative Finance and Accounting, vol. 31, no. 1: 29-53

Cheng, C.S.A., Cheung, J.KI. & Gopalakrishnan V. (1993), On the usefulness of operating income, net income and comprehensive income in explaining security returns, Accounting and Business Research, vol. 23, no. 91: 195-203

Churyk, N.T. (2005), Reporting goodwill: are the new accounting standards consistent with market valuations?, Journal of Business Research, vol. 58, no. 10: 1353-1361

Clinch, G., Sidhu, B. & Sin, S. (2002), The usefulness of direct and indirect cash flow disclosures, Review of Accounting Studies, vol. 7, no. 4: 383-404

Collins, D. W., Maydew, E.L & Weiss, I.S. (1997), Changes in the value-relevance of earnings and book values over the past forty years, Journal of Accounting and Economics, vol. 24, no. 1: 39-67

Comiskey, E.E, McEwen, R.A & Mulford, W. (1987), A Test of Pro Forma Consolidation of Finance Subsidiaries, Financial Management, vol. 16, no. 3: 45-50

Cooper, D.J. & Morgan, W. (2008), Case Study Research in Accounting, Accounting Horizons, vol. 22, no. 2: 159-178

Cormier, D., Andre, P. & Charles-Cargnello, E. (2004), Incentives for consolidation of finance subsidiaries: evidence from France, International Journal of Accounting, Auditing and Performance Evaluation, vol. 1, no.2: 164-182

Dahmash, F.N., Durand, R.B & Watson, J. (2009), The value relevance and reliability of reported goodwill and identifiable intangible assets, The British Accounting Review, vol. 41, no. 2 : 120-137

Deaconu, A. (2003), Impactul convergenței contabile asupra reglementărilor și practicilor naționale, volumul Conferinței internaționale Contabilitatea Mileniului III, Cluj-Napoca, pag. 118-126

Debiens, J. (1988), Comment augmenter la productivité dans le secteur public, Revue de gestion

Dhaliwal, D., Subramanyam, K.R. & Trezevant, R. (1999), Is Comprehensive Income Superior to Net Income as a Measure of Firm Performance?, Journal of Accounting and Economics vol. 26, no. 1: 43-67

Diggle, G. & Nobes, C. (1984), European Rule-making in Accounting: The Seventh Directive as a Case Study, Accounting and Business Review, vol. 24, no.66: 319-333

Ding, Y., Jeanjean, T. & Stolowy, H. (2008), The Impact of Firms' Internationalization on Financial Statement Presentation: Some French Evidence, Advances in Accounting, vol. 24: 145-156

Ding, Y., Stolowy, H. & Tenenhaus, M. (2003), 'Shopping Around' for Accounting Practices: The Financial Statement Presentation of French Groups, Abacus, vol. 39, no. 1: 42-64

Duangploy, O., Shelton, M. & Omer, K. (2005), The Value Relevance of Goodwill Impairment Loss, Bank Accounting & Finance, vol. 18, no. 5: 23-28

Dunne, K.M & Rollins, T.P (1992), Accounting for goodwill: A case analysis of the U.S., U.K. and Japan, Journal of International Accounting, Auditing and Taxation, vol. 1, no. 2: 191-207

Dunstan, K., Percy, M. & Walker, J. (1993), Journal of International Accounting Auditing & Taxation, vol. 2, no. 1: 23-41

Duția, T. (1995), The restructuring of the system of accounting in Romania during the period of transition to the market economy, The European Accounting Review, vol. 4, no. 4: 739-748

Easton, P.D. (2004), PE Ratios, PEG Ratios, and Estimating the Implied Expected Rate of Return on Equity Capital, The Accounting Review, vol. 79, no. 1: 73-95

Edwards, E.O. & Bell, P. W. (1961), The Theory of Measurement of Business Income, The Accounting Review, vol. 37, no. 3: 596-597

Eigen, M.M. (1965), Is Pooling Really Necessary?, The Accounting Review, vol. 40, no. 3: 536-540

Falk, H. & Gordon, L.A. (1977), Imperfect Markets and the Nature of Goodwill, Journal of Business Finance and Accounting, vol. 4, no. 4: 443-462

Feltham, G.A. & Ohlson, J.A. (1995), Valuation and Clean Surplus Accounting for Operating and Financial Activities, Contemporary Accounting Research, vol. 11: 689-731

Francis, J. & Schipper, K. (1999), Have Financial Statements Lost Their Relevance?, Journal of Accounting Research, vol. 37, no. 2: 319-352

Francis, J., LaFond, R., Olsson, P.M. & Schipper, K. (2004), Costs of Equity and Earnings Attributes, The Accounting Review, vol. 79, no. 4: 967-1010

Francis, J.R. (1986), Debt Reporting by Parent Companies: Parent-Only versus Consolidated Statements, Journal of Business Finance & Accounting, vol. 13, no. 3: 393-403

Gahlon, J.M. & Vigeland, R.L. (1988), Early Warning Signs of Bankruptcy Using Cash Flow Analysis, Journal of Commercial Bank Landing, vol. 71, no. 12: 4-15

Gilbert ,P., Charpentier, M. (2004), Comment évaluer la performance rh? question universelle, réponses contingentes. Montreal: Congrès AGRH, Univeriste de Quebec

Goncharov, I., Werner, J.R. & Zimmermann, J. (2009), Legislative demands and economic realities: Company and group accounts compared, The International Journal of Accounting, vol. 44, no. 4: 334-362

Gordon, I. & Morris, R.D (2005), The Equity Accounting Saga in Australia: Cyclical Standard Setting, Abacus, vol. 32, no. 2: 153-177

Graham R.C., Lefanowicz C.E. & Petroni K.R. (2003), The Value Relevance of Equity Method Fair Value Disclosures, Journal of Business Finance and Accounting, vol. 30, no. 7&8: 1065-1088

Graham, R.C., King, R.D. & Morrill, C.K.J. (2003), Decision Usefulness of Alternative Joint Venture Reporting Methods, Accounting Horizons, vol. 17, no. 3: 123-137

Green, D. (1961), The Direct Method of Preparing Consolidated Statements, The Accounting Review, vol. 36, no. 1: 129-137

Grinyer, J.R., Russel, A. & Walker, M. (1990), The rationale for accounting for goodwill, The British Accounting Review, vol. 22, no. 3: 223-235

Gu, Z. (2007) ,Across-sample Incomparability of R2s and Additional Evidence on Value Relevance Changes Over Time, Journal of Business, Finance & Accounting, vol. 34, no. 7&8: 1073-1098

Gujarathi, M.R. (2008), Sachiko Corporation: A Case Study in International Financial Statement Analysis, Issues in Accounting Education, vol. 23, no.1: 77-101

Gynther, S. (1969), Some "Conceptualizing" on Goodwill, The Accounting Review, vol. 44, no. 2:247-255

Hall, S.C. (1993), Determinants of Goodwill Amortization Period, Journal of Business Finance & Accounting, vol. 20, no. 4: 613-621

Haller, A. & Kepler, J. (2002), Financial accounting developments in the European Union: past events and future prospects, The European Accounting Review, vol. 11, no. 1: 153-190

Harris, T.S., Lang, M. & Moller, H.P. 1994(), The Value Relevance of German Accounting Measures: An Empirical Analysis, Journal of Accounting Research, vol. 32, no. 2: 187-209

Hartgraves, A.L. & Benston, G.J. (2002), The Evolving Accounting Standards for Special Purpose Entities and Consolidations, Accounting Horizons, vol. 16, no. 3: 245-258

Healy, P.M. & Palepu, K.G. (2003), The Fall of Enron, Journal of Economic Perspectives, vol. 17, no. 2: 3-26

Hellstrom, K. (2006), The Value Relevance of Financial Accounting Information in a Transition Economy: The Case of the Czech Republic, European Accounting Review, vol. 15, no. 3: 325-349

Henning, S. L., Lewis, B. L. & Shaw, W. H. (2000) ,Valuation of the Components of Purchased Goodwill, Journal of Accounting Research, vol. 38, no. 2: 375-386

Henning, S. L. & Shaw, W. H. (2004), Is the Selection for the Amortization Period for Goodwill a Strategic Choice?, Review of Quantitative Finance and Accounting, vol. 20, no. 4: 315-333

Henning, S. L., Shaw, W. H. & Stock, T. (2004), The Amount and Timing of Goodwill Write-Offs and Revaluations: Evidence from U.S. and U.K. Firms, Review of Quantitative Finance and Accounting, vol. 23, no. 2: 99-121

Henry, B. (1999), What Constitutes Control?, Journal of Accountancy, 39-43

Hevas, D.L, Karathanassis, G. and Iriotis, N. (2000), An empirical examination of the value relevance of consolidated earnings figures under a cost of acquisition regime, Applied Financial Economics, vol. 10, no. 6: 645-653

Higson, C. (1998), Goodwill, The British Accounting Review, vol. 30, no. 2: 141-158

Hirst, D.E. & Hopkins, P.E. (1998), Comprehensive Income Reporting and Analysts' Valuation Judgments, Journal of Accounting Research, vol.36 (supplement): 47-75

Hodder, L., Hopkins, P.E. & Wood, D.A. (2008), The Effects of Financial Statement and Informational Complexity on Analysts' Cash Flow Forecasts, The Accounting Review, vol. 83, no. 4: 915-950

Holt, P.E (2004), A case against the consolidation of foreign subsidiaries' and a United States parent's financial statements, Accounting Forum, vol. 28, no. 2 : 159-165

Hung, M. & Subramanyam, K.R. (2007), Financial statement effects of adopting international accounting standards: the case of Germany, Rev Acc Stud, vol. 12, no. 4: 623-657

Hunton, J.E., Libby, R. & Mazza, C.L. (2006), Financial reporting transparency and earnings management, The Accounting Review, vol. 81, no. 1: 135-157

Husband, G.R. (1954), The Entity Concept in Accounting, The Accounting Review, vol. 29, no. 4: 552-563

Ionașcu, I., Ionașcu, M., Olimid, L. & Calu, D.A. (2007), An Empirical Evaluation of the Costs of Harmonizing Romanian Accounting with International Regulations (EU Directives and IAS/IFRS), Accounting in Europe, vol. 4, no. 2: 169-206

Isidro, H., O'Hanlon, J. & Young, S. (2006), Dirty Surplus Accounting Flows and Valuation Errors, Abacus, vol. 42, no. 3: 302-344

Ittner, C., Larcker ,D., Rajan, M. (2007), The choice of performance measures in annual bonus contracts, the Accounting Review, vol.72, no.2, 1997

Jennings, R., Robinson, J., Thompson, R.B & Duvall Linda (1996), the Relation between Accounting Goodwill Numbers and Equity Values, Journal of Business Finance & Accounting, vol. 23, no. 4: 513-533

Jermakowicz, E. K. (2007), The Value Relevance of Accounting Income Reported by DAX-30 German Companies, Journal of International Financial Management and Accounting, vol. 18, no. 3: 151-191

Johnson, J., Tearney, M. (1993). , "Goodwill: an eternal controversy", The CPA Journal, Vol.63, no. 4: 58-69

Johnson, L. T. & Petrone, K. R. (1998), "Commentary: Is Goodwill an Asset?", Accounting Horizons, vol. 12, no. 3: 293 – 303

Johnson, L.T., Reither, C.L. & Swieringa, R.J. (1995), Toward Reporting Comprehensive Income, Accounting Horizons, vol. 9, no. 4: 128-137

Kaplan, R., Norton, D. (1992), The Balanced – scorecard – Measure that Drive Performance, Harvard Business Review, vol.70, nr.1,

Keister, O.R. (1967), Consolidations and Intercompany Bond Holdings, The Accounting Review, vol. 42, no. 2: 375-376

Kimmell, D.L. (1976), Consolidation Models at Acquisition: Purchase and Pooling of Interest Methods, The Accounting Review, vol. LI, no. 3: 629-632

King, N., Beattie, A. & Cristescu, A.-M. (2001), Developing accounting and audit in a transitional economy, the Romania experience, The European Accounting Review, vol. 10, no. 1: 149 – 171

Kohler, E. L. (1938), Some Tentative Propositions Underlying Consolidated Reports, The Accounting Review, vol. 13, no. 1: 63-77

Kutner, R. & Switala, F. (2004), Remarks on the possible universal mechanism of the non-linear autocorrelations in financial-series, Physica A: Statistical Mechanics and its Applications, vol. 344, no. 1-2: 244-251

Lander, H. G. & Reinstein, A. (2003), Models to Measure Goodwill Impairment, International Advances in Economic Research, vol. 9, no. 3: 227-232

Lapointe-Antunes, P., Cormier, D. & Magnan, M. (2009), Value relevance and timeliness of transitional goodwill-impairment losses: Evidence from Canada, The International Journal of Accounting, vol. 44, no. 1: 56-78

Larson, R.K. (2008), An Examination of Comment Letters to the IASC: Special Purpose Entities, Research in Accounting Regulation, vol. 20: 27-46

Lebas, M. (1991), Comptabilité analytique basée sur les activités, analyse et gestion des activités. Revue Française de Comptabilité, n°226

Lebas, M. (1995), Ou,i il faut définir la performance, Revue française de Comptabilité

Lebas, M. (1995), Ou,i il faut définir la performance, Revue française de Comptabilité

Lee, S., Kim, W.G (2009), EVA, refind EVA, MVA, or traditional performance measures for the hospitality industry?, International Journal of Hospitality Management

Lorino, P. (2001), Le balanced scorecard revisite : dynamique strategique et pilotage de performance. , Colloque de l'Association Française de Comptabilité

Lungu, C. & Păunescu, M. (2004), Singular și plural în tratamentul contabil privind fondul comercial, Accounting and Management information Systems, no. 7: 102-119.

Maines, L.A. & Mc Daniel, L.S. (2000), Effects of comprehensive income characteristics on non-professional investors judgments: the role of financial statement presentation format, The Accounting Review, vol. 75, no. 2: 179-204

Martin, M.A. & Roberts, S. (2006), An Evaluation of Bootstrap Methods for Outlier Detection in Least Squares Regression, Journal of Applied Statistics, vo. 33, no. 7: 703-720

Masters-Stout, B., Costigan, M.L. & Lovata, L.M (2008), Goodwill impairments and chief executive officer tenure, Critical Perspectives on Accounting, vol. 19, no. 8: 1370-1383

Matiș, D. (2003a), The Future of Accounting, Impactul convergenței contabile asupra reglementărilor și practicilor naționale, volumul Conferinței internaționale Contabilitatea Mileniului III, Cluj-Napoca, pag. 16-17

McCarthy, M.G. & Schneider, D.K (1995), Market Perception of Goodwill: Some Empirical Evidence, Accounting and Business Research, vol. 26, no. 1: 69-81

McClain, G. & McLelland, A.J. (2008), Shaking Up Financial Statement Presentation, Journal of Accountancy, vol. 206, no. 5: 56-64

McKee, T.E., Bradley, L.J., Rouse, R.W. (2006), Accounting for special purpose entities: The control view versus the primary beneficiary view for consolidation, Journal of Applied Accounting Research, vol. 8, no. 1: 162-207

McLeavy, S. & Trigueiros, D. (2002), Proportionate Growth and the Theoretical Foundations of Financial Ratios, Abacus, vol. 38, no. 3: 297-316

Mendoza, C., Zrihen, R. (1999), Le tableau de bord: en V.O. ou en version américane? Comparasion entre la tableau de bord et le balanced scorecard, în Revue française de comptabilité, nr. 309

Mian, S.L. & Smith, C.W. (1990), Incentives associated with changes in consolidated reporting requirements, Journal of Accounting and Economics, vol. 13, no. 3: 249-266

Mian, S.L. & Smith, C.W. (1990), Incentives for unconsolidated financial reporting, Journal of Accounting and Economics, vol. 12, no. 1-3: 141-171

Miller, M. C. (1973), An Aggregation Issue, The Accounting Review, vol. 48, no. 2: 280-291

Miller, M.C & Leo, K. (2008), The Downside of Harmonization Haste: The Equity Accounting Experience, Australian Accounting Review, vol. 7, no. 14: 2-15

Moehrle, S.R., Reynolds-Moehrle, A. & Wallace, J.S. (2001), How Informative Are Earnings Numbers That Exclude Goodwill Amortization?, Accounting Horizons, vol. 15, no. 3: 243-255

Mohr, R.M. (1988), Unconsolidated Finance Subsidiaries: Characteristics and Debt/Equity Effects, Accounting Horizons, vol. 2 , no. 1: 27-34

Moonitz, M. (1942), The Entity Approach to Consolidated Statements, The Accounting Review, vol. 17, no. 3: 236-242

Mora, A. & Rees, W. (1998), The early adoption of consolidated accounting in Spain, The European Accounting Review, vol. 7, no.4: 675-696

Morard, B., Bălu, F.O. (2009), Developing a practical model for calculating the economic value added, Economic Computation and Economic Cybernetics Sudies and Research, Vol. 43, Issue 3

Morard, B., Puglia, G., Zanzi, A. (2002), Model of structural equations for building a balanced scorecard: application in social and medical institution from Switzerland, Université de Genève

Munter, P. (2002), SPEs: What is their role in future mergers?, Journal of Corporate Accounting & Finance, vol. 14, no. 2: 39-43

Muțiu, A. & Rusu, R. (2003), Impactul politicului asupra armonizării contabilității românești, Impactul convergenței contabile asupra reglementărilor și practicilor naționale, volumul Conferinței Internaționale Contabilitatea Mileniului III, Cluj-Napoca, pag. 470-475

Naceur, S. M. & Goaied, M. (2004), The value relevance of accounting and financial information: panel data evidence, Applied Financial Economics, vol. 14: 1219-1224

Newbery, S. (2003), Reporting Performance: Comprehensive Income and its Proponents, Abacus, vol. 39, no. 3: 325339

Nobes, C. & Norton, J. (1996), International variations in the accounting and tax treatments of goodwill and the implications for research, Journal of International Accounting, Auditing and Taxation, vol. 5, no. 2: 179196

Nobes, C. (2002), An Analysis of the International Development of the Equity Method, Abacus, vol. 38, no. 1: 16-45

Nobes, C.W. (2005a), A Political History of Goodwill in the U.K.: An Illustration of Cyclical Standard Setting, Abacus, vol. 28, no. 2: 142-167

Nobes, C. W. (2005b), Rules-Based Standards and the Lack of Principles in Accounting, Accounting Horizons, vol. 19, no. 1: 25-34

139. Orpurt, S.F. & Zang, Y. (2009), DO Direct Cash Flow Disclosures Help Predict Future Operating Cash Flows and Earnings?, The Accounting Review, vol. 84, no. 3: 893-935

140. Otley, D.T. (1977), Behavioural Aspects of Budgeting: Accountants Digest , no.49, ICAEW

Poincelot, E., Wegmann, G. (2004), Utilisation des critères non financiers pour évaluer ou piloter la performance: analyse théoretique , Working Papers FARGO, Université de Bourgogne

Pounder, B. (2008), Financial Statements Unlike Any You've Seen (Part 2), Financial Reporting, Dec.: 19-20

Peasnell, K. (1982), Some Formal Connections between Economic Values and Yields and Accounting Numbers, Journal of Business Finance and Accounting, vol. 9: 361-381

Pendlebury, M.W. (1980), The Application of Information Theory to Accounting for Groups of Companies, Journal of Business Finance & Accounting, vol. 7, no. 1: 105-117

Penman, S.H. (1991), An Evaluation of Accounting Rate-of-return, Journal of Accounting, Auditing & Finance, vol. 6, no.1: 233-256

Perry, K.W. (1963), Intercompany Profits and ARB 51, The Accounting Review, vol. 38, no.3: 626-628

Pitulice, C. (2005), Using of accounting principles for preparation and presentation of consolidated financial statements, Accounting and Management information Systems, no. 13-14: 63-66

Pitulice, C. (2006), Minority interests' positioning inside consolidated balance sheet, Accounting and Management information Systems, supp.: 284-291

Pop, A. (2004), Abordări normative actuale în contabilitate, volumul Conferinței Internaționale Audit și Convergență Contabilă, Cluj-Napoca, pag. 63 – 77

Pop, I. (2003), Conceptul de grup de firme – Trecut, present și viitor, Studia Negotia, no. 1

Răchișan, R. & Groșanu, A.(2006), Restructuring operations and the concept of control, Accounting and Management information Systems, supp.: 270-283

Răileanu, V. & Răpcencu, C. (2005), Business aquisition under IFRS 3 „business combination". Opinions and classifications, Accounting and Management information Systems, no. 11-12: 57-65

Rees, W.P. (1997), The Impact of Dividends, Debt and Investment on Valuation Models, Journal of Business Finance & Accounting, vol. 24, no. 7&8: 1111-1140

Reynaud, E. (2003), Développement durable et entreprise : vers une relation symbiotique. Journée AIMS, Atelier développement durable ESSCA Angers

Robinson, L. (1991), The Time Has Come to Report Comprehensive Income, Accounting Horizons, vol. 5, no. 2: 107-112

Rooz, J., Sztano, I. & Lakis, F. (1996), The Regulation of Joint Ventures in Hungary, European Accounting Review, vol. 5, no. 1: 115-147

Rosenfield, P. (2005), The Focus of Attention in Financial Reporting, Abacus, vol. 41, no. 1: 1-20

176. Rushing, R. (1965), Adjusting Inventories for Consolidated Statements, The Accounting Review, vol. 40, no. 2: 458-459

Săcărin Marian (2009) Evaluarea fondului comercial pozitiv și a intereselor minoritare în viziunea Standardelor Internaționale de Raportare Financiară, Contabilitatea, Expertiza și Auditul Afacerilor, no. 1: 37-42.

Sapienza, S. R. (1960), The Divided House of Consolidations, The Accounting Review, vol. 35, no. 3: 503-510.

Schipper, K. (2005), The Introduction of International Accounting Standards in Europe: Implications for International Convergence, European Accounting Review, vol. 14, no. 1: 101-126

Sellhorn, T. & Gornik-Tomaszewski, S. (2006), Implications of the 'IAS Regulation' for Research into the International Differences in Accounting Systems, Accounting in Europe, vol. 3: 187-217

Shortridge, R. T.& Smith, P. A. (2007), Understanding Consolidation: A Comparison of the Proprietary, Parent, Entity, and IASB Views, CPA Journal, vol. 77, no. 4: 22-26

Simon, S.I. (1953), Consolidated Statements and the Law, The Accounting Review, vol. 28, no. 4: 505-514

Smolinski, E.J. (1963), The Adjunct Method in Consolidations, Journal of Accounting Research, vol. 1, no. 2 : 149-178

Spiller, E.A. (1962), Teaching Consolidated Income Statements – a New Approach, The Accounting Review, vol. 37, no. 2: 336-342

Tezel, A. & McManus, G.M. (2003), Disaggregating the Return on Equity: An Expanded Leverage Approach, Journal of Applied Finance, vol. 13, no.1: 66-71

Groups with Complex Links, volumul Conferinței internaționale Audit și Convergența Contabila, Cluj-Napoca, pag. 633-639.

Vallely, M., Stokes, D. & Liesch, P. (2008), Equity Accounting: Empirical Evidence and Lessons from the Past, Australian Accounting Review, vol. 7, no. 14: 16-26

Vanasse, R.W. (1968), Consolidated Position Statements: A Tabular Approach, The Accounting Review, vol. 43, no. 1: 147-150

Vincent, L., Skinner, D.J., Schrand, C.M, Schipper, K., Ryan, S.R., Palepu, K., Maines, L.A., Iannaconi, T.E. & Herz, R.H. (2001), Equity Valuation Models and Measuring Goodwill Impairment, Accounting Horizons, vol. 15: 161-170

Walker, R. G. & Mack, J. (1998), The Influence of Regulation on the Publication of Consolidated Statements, Abacus, vol. 34: no. 1: 48-73

Walker, R. G. (1978), International Accounting Compromises: The Case of Consolidation Accounting, Abacus, vol. 14, no. 2: 97-111

Walker, R.G. (1976), An Evaluation of the Information Conveyed by Consolidated Statements, Abacus, vol. 12, no. 2: 77- 115

Warfield, T.D., Gribble, J., Lang, M.H., Lee, C.M.C., Linsmeier, T.J., Penman, S.H., Shores, D., Smith, J.H. & Stephenes, R.G. (1996), Response to the FASB Exposure Draft, "Proposed Statement of Financial Accounting Standards- Consolidated Financial Statements: Policy and Procedures", Accounting Horizons, vol. 10, no. 3: 182-185

Whittred, G. & Zimmer, I. (1994), Contracting cost determinants of GAAP for joint ventures in an unregulated environment, Journal of Accounting and Economics, vol. 17, no. 1-2: 95-111

Whittred, G. (1986), The Evolution of Consolidated Financial Reporting in Australia, Abacus, vol. 22, no. 2: 103-120

Wines, G., Dagwell, R. & Windsor, C. (2007), Implications of the IFRS goodwill accounting treatment, Managerial Auditing Journal, vol. 22, no. 9: 862-880

Wong J. & Wong N. (2001), The Investment Opportunity Set and Acquired Goodwill, Contemporary Accounting Research, vol. 18, no. 1: 173-196

Wysocki, K.v. (1987), Konzernabschluss: Aufstellungs- und Einbeziehungspflichten nach neuem Recht, ZfbF: 247-281

Zeff, S.A. (2005a), The Evolution of US GAAP: The Political Forces Behind Political Standards (Part 1), CPA Journal, vol. 75, no. 1: 18 – 21

Alte surse

Brimble, M. & Hodgson, A. (2005), The Value Relevance of Comprehensive Income and Components for Industrial Firms, EAA Annual Congress – Working Paper

Comisia Europeană (1995), Communication from the Commission: Accounting Harmonization: A new strategy vis-a-vis international harmonisation COM 95 (508)

Comisia Europeană (2000), Communication from the Commission: EU Financial Reporting Strategy: the way forward COM (2000) 359 final

Comisia Europeană (2001), Proposal for a Regulation on the application of international accounting standards, COM (2001) 80 final

Deloitte (2008), Business combinations and changes in ownership interests. A guide to the revised IFRS 3 and IAS 27, www.iasplus.com(accesat la 20.07.2008)

Edey, H. (1962), Business Valuation, Gooswill and the Super-profit Method, Studies in Accounting Theory, în Baxter, W. & Davidson, S. (eds), Sweet and Maxwell, London

Ernst & Young (2009), Acquisition Accounting – What's next for you? A global survey on purchase price allocation practices, February 2009, www.ey.com, (accesat la 15.07.2009).

FASB & IASB (2002), Memorandum of Understanding. The Norwalk Agreement

IASB (2005), ED of Proposed Amendments to IFRS 3 Business Combinations, www.iasb.org(accesat la 23.05.2006)

IASB (2006), Information for Observers – Consolidations (including SPEs)- The Control Model, Agenda Paper 7A, September

IASB (2006), Information for Observers – Phase D: Reporting Entity—Parent Company Approach, Agenda Paper 8A

IASB (2007), Basis for conclusions on IAS 1 Presentation of Financial Statements

IASB (2007), Consolidation. Project updated, December 07

IASB (2007), Project updates – Consolidation (dec)

IASB (2008), Discussion Paper: Preliminary Views on Financial Statement Presentation

IASB (2008a), Guidance on implementing IAS 27 Consolidated and Separate Financial Statements, IAS 28 Investments in Associates and IAS 31 Interests in Joint Ventures

IASB (2008b), Staff Draft ED International Financial Reporting Standard X Consolidated Financial Statements

IASB (2008c), Basis for conclusions on IFRS 3 Business combinations

IASB (2008d), Basis for conclusions on IAS 27 Consolidated and Separate Financial Statements

IASB (2008e), Exposure Draft: An Improved Conceptual Framework for Financial Reporting: Chapter 1: The Objective of Financial Reporting, Chapter 2: Qualitative Characteristics and Constraints of Decision-useful Financial Reporting Information

IASB (2008f), Discussion Paper: Preliminary Views on an improved Conceptual Framework for Financial Reporting. The Reporting Entity

Paananen, M. (2008), The IFRS Adoption's Effect on Accounting Quality in Sweden, Working Paper

SEC (2007a), Final Rule on Allowing Foreign Private Issuers to Prepare FS according with IFRS

SEC (2007b), Concept Release on Allowing US Issuers to Prepare FS according with IFRS

SEC (2008), Proposed Rule: Roadmap for the Potential Use of Financial Statements Prepared in Accordance with International Financial Reporting Standards by U.S. Issuers

*** (2009), Comment Letters on the IASB Discussion Paper on Preliminary Views on Financial Statement Presentation, www.fasb.org(accesate la 15.07.2009)

Reglementări contabile privind situațiile financiare individuale și situațiile financiare consolidate, Editura Monitorul Oficial, București, 2015

Cartea Verde a Contabilității 2015, Editura Rentrop & Straton, București, 2015

www.rspro.ro

www.cpaclass.com

www.fasb.org

www.fese.be

www.iasb.org

www.iasplus.com

www.rompetrol.ro

www. scrgrup.ro

www.oecd.org

www.un.org

http://www.cyber..uhp-nancy.fr

Anexa 1 – Lista grupurilor de întreprinderi care fac parte din eșantion

ANEXA 2 – CHESTIONAR

Vă rugăm să aveți amabilitatea de a completa acest chestionar din dorința de evaluare a stadiului în care se află în acest moment performanța în grupurile de întreprinderi din România. Răspunsurile oferite de dumneavoastră ne vor ajuta să cunoaștem dificultățile pe care le întâmpinați în activitatea practică și ne permit să emitem soluții și recomandări în vederea clarificării acestora. Menționăm că datele culese sunt folosite în scop didactic și sunt strict confidențiale. Timpul necesar completării acestui chestionare este de aproximativ 10 minute.

1. Date de identificare

Nume __________________________________________

Prenume _______________________________________

Denumire organizație ____________________________________

Sectorul principal de activitate:

producție

servicii

comerț

educație și cercetare

sănătate

altul

Studii de specialitate:

absolvent al unei facultăți în domeniul financiar – contabil

absolvent al altor facultăți

Calificarea actuală:

expert contabil

analist financiar

economist

altă variantă

Vechimea în domeniul financiar – contabil:

sub 1 an

între 1 și 5 ani

între 5 și 10 ani

peste 10 ani

2. Situațiile financiare consolidate permit o eficiență mai mare de luare a deciziilor decât utilizarea situațiilor individuale?

Da

Nu

3. Informațiile furnizate de situațiile financiare consolidate sunt mai relevante decât informațiile furnizate de situațiile financiare individuale ale societății – mamă?

Da

Nu

4. Fundamentele conceptuale ale situațiilor financiare consolidate din țara noastră sunt în conformitate cu Directivele Europene și cu IAS/IFRS?

Da

Nu

5. În ce măsură, în exercitarea activității dumneavoastră sunteți preocupat de problematica performanței financiare în cadrul grupului?

Mare

Medie

Mică

6. Ce reprezintă pentru dumneavoastră performanța financiară a grupului?

Profitabilitatea grupului

Crearea de valoare

Competitivitatea grupului

7. La baza fundamentării deciziilor strategice din cadrul grupului stau raționamente legate de performanța financiară?

Niciodată

Rar

Câteodată

Frecvent

Întotdeauna

8. În opinia dumneavoastră care sunt informațiile pe care le considerați esențiale pentru calculul indicatorilor de performanță a grupului?

_______________________________________________

_______________________________________________

_______________________________________________

9. Cum clasificați următorii indicatori din punct de vedere al importanței deciziilor strategice ce se iau în cadrul grupului? ( 1 – neimportant, 2 – puțin important, 3 – indiferent, 4 – important, 5 – foarte important)

10. Ați întocmit vreodată la nivelul grupului un tablou de bord?

Da (continuați cu întrebarea nr. 11)

Nu (continuați cu întrebarea nr. 12)

11. Care sunt, în opinia dumneavoastră, principalele caracteristici ale tabloului de bord ca instrument modern de urmărire a performanței?

este destinat fiecărui responsabil financiar

conține un număr relativ redus de indicatori

este rapid de obținut

este ușor de înțeles și simplu de interpretat

12. În opinia dumneavoastră care este principalul instrument modern de urmărire a performanțelor unui grup de întreprinderi?

tabloul de bord

controlul bugetar

balanced – scorecard

13. Folosiți drept bază de comparație în analiza performanțelor societății de grup la care sunteți salariat:

Rezultatele obținute de concurenți

Rezultatele obținute de grupul dvs. într-o perioadă anterioară

Altă bază de comparație

14. În ce măsură considerați utilă, în cadrul activității pe care o desfășurați în cadrul grupului, aprofundarea cunoștințelor în domeniul măsurării și analizei performanței economice?

Foarte mare

Mare

Medie

Mică

Foarte mică

15. Măsurarea și analiza performanțelor unui grup de întreprinderi este utilă în primul rând:

Conducerii grupului

Salariaților

Potențialilor investitori

Clienților

Furnizorilor

Vă mulțumim pentru colaborare!

ANEXA 3 – SITUAȚIA CONSOLIDATĂ A POZIȚIEI FINANCIARE A GRUPULUI ROMPETROL RAFINARE S.A. PE PERIOADA 2009 – 2013

ANEXA 4 – CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE CONSOLIDAT AL GRUPULUI ROMPETROL RAFINARE S.A. PE PERIOADA 2009 – 2013

ANEXA 5 – CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE GLOBAL CONSOLIDAT AL GRUPULUI ROMPETROL RAFINARE S.A. PE PERIOADA 2009 – 2013