Valorificarea Didactica A Particularitatilor Morfo [613496]

1 Valorificarea didactică a particularitǎților morfo-funcționale și psihice ale elevilor din ciclul gimnazial Prof. Ioana Nicoleta Antonovici Școala Gimnazială „Elena Cuza” Piatra Neamț Realizarea pe baze științifice a procesului didactic în lecțiile de educație fizică asociate perioadei pubertare reclamă noțiuni aprofundate privind caracteristicile de vârstă ale elevilor. Abordarea verticală (de la o etapă la alta de evoluție) și pe orizontală (în cadrul aceleiași etape), subliniază individualizarea proceselor de creștere și maturizare a organismului (Marolicaru M, 1996). Pentru că elevul puber este un adult în miniatură, preadolescența este considerată ca o etapă a descoperirii identității, a dezvoltării emoționale și intelectuale, a formării morale, spirituale și sociale, de conturare a tiparului viitorului adult. Selectarea conținuturilor predate este condiționată de particularitățile acestei etape, atât de controversată în opinia diverșilor specialiști. Se afirmă că doar cunoașterea aspectelor extrem de variate ale vârstei respective poate permite o programare corectă a elementelor din programa școlară, implicit a celor legate de aptitudinile motrice.În acest interval de timp, creșterea este influențată, fiind caracterizată de puseuri și oscilații în antiteză cu uniformitatea în dezvoltare ce se întâlnește în ciclul primar. Fenomenul de creștere a organismului, dublat de cel al dezvoltării (aspect calitativ și efect direct al practicării exercițiilor fizice), îmbracă aspecte variate în funcție de etapele din evoluția ontogenetică. Dezvoltarea, obiectiv al educației fizice, urmărește „perfecționarea funcțională a aparatelor și sistemelor organismului”. Diferențierile se manifestă și în evoluția diferitelor segmente și sisteme ale organismului. Specialiștii psihologi definesc perioada pubertară ca fiind de fapt etapa preadolescenței, ea manifestându-se la băieți mai vizibil între 12-14 ani, evoluția ei fiind strict individualizată. Analiza comparativă a evoluției tinerilor la pubertate a condus la concluzia că generațiile actuale prezintă parametri somatici superiori generațiilor precedente, fenomen numit accelerație biologică. Se remarcă valori cu aproximativ 10 cm mai mari în înălțime și cu 5 kg în privința masei corporale. (Epuran, M., 1975). Vârsta școlară mijlocie a fost împărțită de mai mulți specialiști în etape bine conturate, cu specific diferit în privința transformărilor organismului (Epuran, M., 1975): prepubertatea -etapa antepubertară- (10-11-12 ani); pubertatea propriu-zisă (12-14 ani); postpubertatea (14-15 ani). Perioada pubertară se remarcă prin dizarmonia aspectului corporal, generată de creșterea neuniformă a diferitelor segmente. Creșterea la nivelul toracelui și bazinului este devansată de cea a membrelor, câștigul în înălțime fiind între 5-10 cm/an. Creșterea în lungime nu este susținută și de o creștere pe măsură a diametrelor și perimetrelor. Metabolismul bazal este cu

2 2% peste cel al adulților. Se intensifică osificarea, iar masa musculară crește de la 27% din masa corporală la 8 ani, la 33% la 14-15ani. Mobilitatea articulară este crescută. (Chiriac I, 1989). Chiar dacă orientarea spațio-temporală și coordonarea mișcărilor sunt apropiate de calitatea mișcării adultului, dizarmoniile în creșterea segmentară conduc la mișcări nesigure și exagerate ca intensitate a contracției musculare. Exercițiile fizice nu pot compensa zestrea ereditară, genetica fiind determinantă. Calitatea mișcărilor depinde și de analizatorii vestibulari și motori ce se dezvoltă la 12-13 ani, având loc maturizarea sectorului cortical al analizatorului motor.(Drăgan, I. 1978). Se remarcă o explozie în dezvoltarea fetelor comparativ cu băieții, maturizarea și chiar unele performanțe (la viteză în special), putându-le fi favorabile, dar după 14 ani, cele mai bune performanțe le obțin băieții. Este o perioadă propice inițierii în tehnica ramurilor de sport, deprinderile motrice putând fi asimilate rapid datorită plasticității scoarței cerebrale. (Beloiu, M. 1972). În privința actului respirator se remarcă o îmbunătățire constantă și substanțială a oxigenării țesuturilor irigate în timpul efortului fizic, ca urmare a creșterii indicilor respiratori. Volumul creierului crește puțin, dar celulele corticale se diferențiază și perfecționează continuu, ceea ce permite prelucrarea rapidă a informațiilor. Dezvoltarea intelectuală cunoaște salturi spectaculoase, se dezvoltă operațiile gândirii, spiritul critic devine mai accentuat la 13-14 ani, învățarea fiind un proces complex mult mai elaborat, incluzând pe lângă latura cognitivă și dimensiunea afectivă. (Epuran M., 1976). Începe afirmarea eu-lui, dorința de a obține un statut înalt, conștientizarea importanței și responsabilitǎții acțiunilor sale. Apar interesele, tendința de a epata prin comportament și originalitate, creativitatea se manifestă din plin. Sarcinile variate vor influența dezvoltarea intelectuală a elevilor, aceștia participând conștient și activ în demersul didactic. (Vrabie D. 2002).Toate acumulările realizate constituie premisele pentru o evoluție favorabilă, la care mediul educațional (implicit educația fizică) contribuie. Dezvoltarea somato-funcțională nu este dublată de aceeași evoluție a maturizării psiho-sociale. Conduita elevilor nu se manifestă prin constanță, când disciplina devine prea severă. Apar stări de reverie, autonomie, neîndeplinirea integrală a atribuțiilor la școală și în familie. Orice sancționare brutală a acestor manifestări va fi exagerată și privită cu ostilitate, putând genera conflicte ce influențează comportamentul. Conducerea procesului didactic reclamă tact și măiestrie astfel încât implicarea elevilor în lecție să fie activă. (Mazilu V. 1983) Un management eficient al lecției de educație fizică în gimnaziu reclamă respectarea cu strictețe a tuturor cerințelor didactice cunoscute: stabilirea temelor, a obiectivelor de instruire și a celor operaționale, alegerea celor mai corecte elemente de conținut, precizarea timpilor necesari pentru realizarea verigilor, asigurarea unei densități motrice și funcționale ridicate,

3 conceperea lecției ca un element inseparabil al unui ciclu (sistem de lecții), asigurarea unei legături strânse între instruire și educație, etc. La toate acestea se adaugă și nevoia unei dozări corecte a efortului fizic, dificultatea fiind mult mai evidentă în cadrul lecțiilor unde sunt abordate teme din calitățile motrice, acestea asigurând de regulă cele mai înalte curbe ale efortului fizic și solicitând măiestrie pedagogică în dozarea sa corectă. Educația fizică școlară este chemată să asigure o bază largă în educarea lor, aceasta fiind o premisă în obținerea unor performanțe ulterioare în activitatea. În acest fel se acționează simultan și spre formarea unui bagaj motric cât mai complex, rezultat al conținuturilor variate prevăzute în programa școlară. Procesul complex și dificil de dezvoltare a aptitudinilor motrice trebuie ancorat în noțiunea de întrecere, ce este considerată a fi trăsătura definitorie a acestei etape de vârstă, având rol de angrenare rapidă cu efecte asupra elevilor în cadrul lecțiilor. Utilizarea concursurilor, a jocurilor este necesară pentru ca elevii să se poată compara cu ceilalți, să-și testeze potențialul latent, să-și valorifice calitățile. Importanța mișcării la vârsta pubertară este decisivă pentru întreținerea relațiilor cu mediul natural și social, pentru evoluția ulterioară a viitorului adult. (Farcaș V. ,1984) BIBLIOGRAFIE 1. Ababei, R. Învățare motrică și sociomotrică, ED. Alma Mater Bacău, 2003. 2. Badiu T. Teoria educației fizice și sportului. Galați: Mongabit, 2002. 3. Belloiu M. Cercetarea potențialului biologic la tineri. București: Medicală, 1972. 208 4. Bompa T.O. Dezvoltarea calităților biomotrice (periodizarea). București: Exponto, 2001. 5. Cârstea G. Educația fizică. Teoria și bazele metodicii. București: A.N.E.F.S., 1996. 6. Demeter A. Bazele fiziologice ale educației fizice școlare. București: Stadion, 1974. 7. Epuran M. Pedagogie și psihologie. Personalitatea și cunoașterea psihologică a elevilor. București: IEFS, 1986. 8. Firea E. Metodica educației fizice școlare. București: I.E.F.S., 1984. 9. Golu P. Învățare și dezvoltare. București: Științifică și Enciclopedică, 1985. 10. Ifrim M. Antropologie motrică. București: Științifică și Pedagogică, 1986. 11. Marolicaru M. Tratarea diferențiată în educația fizică. București: Sport-Turism, 1986. 12. Mazilu V. Potențialul biomotric al populației școlare din România. În: E.F.S., 1983, nr. 5, 13. Mitra Gh., Mogoș Al. Metodica educației fizice școlare. București: Sport-Turism, 1980. 14. Neacșu I., Ene M. Lipsa de mișcare, sedentarismul. În: revista de pedagogie, 1989, 15. Niculescu I. I. Evaluare motrică și somatică funcțională. Craiova: Universitaria, 2006.