VALOAREA PROBATORIE A ÎNREGISTRĂRILOR AUDIO [609747]

VALOAREA PROBATORIE A ÎNREGISTRĂRILOR AUDIO
SAU VIDEO EFECTUATE ÎN CAUZELE PENALE
Ioan GÂRBULET∗
Sandra GRĂDINARU∗
ABSTRACT: Effecting interceptions and audio or video recordings can take place only
under the conditions and as per limits established by law, otherwise these will be removed
from the trial, the solution of returning the case to the prosecutor being unacceptable. The
possibility of performing audio or video recordings and interceptions is accepted in the
period of prior acts, as the legal provisions which regulate this institution don’t determine
the process of effecting these recordings or interceptions according to the start or cease
of criminal prosecution. At the same time, the dialogues and conversations which were
intercepted or recorded can be also used in another criminal case, if from their content
there result pieces of information which are important and useful with regards to
preparing or performing another crime besides the ones in art. 911 par. 1 and 2 from the
Criminal Procedure Code, the legislator giving the possibility that a recording submitted
by the parties be an evidence in the trial, if it concerns the accused own conversations
held with third parties, if they are not prohibited as per law, and they are authentic.
KEYWORDS: audio or video interceptions and recordings, evidential value, evidences,
prior acts, parties.
JEL CODE: K 14
1. Considerații generale
Posibilitatea interceptării sistemelor de telecomunicații și informatice este
prevăzută în legislațiile tuturor statelor democratice1, însă trebuie avută în vedere
respectarea dispozițiilor art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, care
consacră dreptul la respectarea vieții private și de familie, urmărind apărarea individului
împotriva oricărei ingerințe arbitrare a puterii publice în exercitarea acestui drept2. Astfel,
 Ph.D. Candidate, Judge, Vice-President of Tîrgu-Mures Court of Appeal, ROMANIA.∗ Ph.D. Candidate, Teaching Assistant, “Alexandru Ioan Cuza” University of Iași, ROMANIA.
1 Pentru amănunte privind interceptarea convorbirilor telefonice și folosirea acestora în altă cauză, a
se vedea, I. Gârbuleț, Traficul de persoane, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 359 – 386.2 A se vedea C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I.
Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București 2005, p. 591-695; C. Bogdan, Interceptările audio și
video, în R.D.P. nr. 1/2006, p. 106-113; D. Dâmbu, Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau

potrivit art. 8 parag. 2 din Convenție, nu este admis amestecul unei autorități publice în
exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și
dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru
securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și
prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și
libertăților altora.
Așadar, având în vedere dispozițiile cuprinse în Codul de procedură penală,
pentru realizarea în mod legal a interceptărilor și înregistrărilor audio sau video, sunt
necesare îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
a) formularea unei cereri în acest sens. Potrivit art. art. 911 alin. 1 C. pr.
pen., interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon
ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a
judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală,
în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau
săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar
interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că
identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori
cercetarea ar fi mult întârziată.
Așadar, din textul de lege citat, rezultă că cererea de autorizare trebuie făcută
de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Dispozițiile
prevăzute în art. 23 din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de
persoane, în art. 27 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea
faptelor de corupție și în art. 23 alin. 1 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și
combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, care prevăd că autorizarea se dă de
către procuror sau că cererea trebuie făcută de către organele de cercetare penală, nu mai
pot fi reținute față de dispozițiile art. X din Legea nr. 281/20033.
Cererea trebuie să cuprindă următoarele elemente: denumirea instituției
emitente; numărul dosarului; data formulării cererii; arătarea motivelor de fapt și de drept
pentru care este necesară interceptarea sistemelor de telecomunicații și informatice; datele
și indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni din cele prevăzute de
lege;
b) infracțiunea care se pregătește a fi comisă sau care a fost comisă să fie
una din cele reglementate expres de lege. Această condiție rezultă expres din
dispozițiile art. 911 alin. (2) C. proc. pen. În conformitate cu acest text de lege,
interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin
orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracțiunilor contra
siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul
infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism,
spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de
comunicărilor, Revista de drept penal nr. 3/2007, p. 116 – 119.3 Articolul X din Legea nr. 281/2003 are următorul conținut: „Ori de câte ori alte legi prevăd
dispoziții referitoare la dispunerea de către procuror a luării, menținerii, revocării ori încetării
măsurii arestării preventive, a liberării provizorii și a obligării de a nu părăsi localitatea, a măsurilor
de siguranță prevăzute în art. 113 și 114 C. pen., a interceptării și înregistrării convorbirilor, a
perchezițiilor, a reținerii și predării corespondenței și a obiectelor trimise de învinuit sau inculpat ori
adresate acestuia, se aplică în mod corespunzător dispozițiile prevăzute în art. I din prezenta lege”.

Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu
modificările și completările ulterioare, în cazul unor infracțiuni grave ori al infracțiunilor
care se săvârșesc prin mijloace de comunicare electronică.
Prin urmare, numai în cazul infracțiunilor strict determinate de lege și a unor
infracțiuni grave (de exemplu, omorul) se poate dispune interceptarea și înregistrarea
convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de
comunicare și nicidecum în cazul oricărei infracțiuni.
Totuși, de la această regulă, legiuitorul, în art. 911 alin. (8) C. pr. pen. a stabilit
o derogare, arătând că, la cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita
judecătorului autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor ori comunicărilor
efectuate de acesta prin telefon sau orice alt mijloc electronic de comunicare, indiferent de
natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării;
c) interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de
fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin
alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.Așadar, numai în aceste trei situații
strict determinate de lege se poate autoriza interceptarea sistemelor de telecomunicații și
informatice ale făptuitorilor. Dacă din starea de fapt rezultă că făptuitorii pot fi identificați
sau localizați, cercetarea nu este mult întârziată, iar situația de fapt este conturată, nu se
poate admite o astfel de cerere.
Așadar, atât cererea procurorului cât și încheierea judecătorului trebuie
motivată și în acest sens.
În cazul în care cererea procurorului a fost admisă de către judecător, nu se
poate invoca ulterior de către inculpat că în cauză nu era necesară interceptarea și
înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc
electronic de comunicare. Singurul în măsură să cerzureze cererea procurorului este
judecătorul legal investit cu soluționarea unei astfel de cererii;
d) autorizarea interceptării sistemelor de telecomunicații și informatice. În
conformitate cu dispozițiile art. 911 alin. 3 C. pr. pen., autorizația se dă de către
președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau
de la instanța corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripție se află sediul
parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală, iar în lipsa președintelui instanței autorizația se dă de către judecătorul desemnat
de acesta.
Așadar, numai președintele instanței, iar în lipsa acestuia, numai judecătorul
desemnat de acesta poate autoriza interceptarea convorbirilor telefonice și informatice.
Desemnarea unui asemenea judecător se face de către președintele instanței
prin ordin de serviciu, întocmit în conformitate cu dispozițiile din Regulamentul de
ordine interioară al instanțelor judecătorești.
În cazul în care autorizarea nu este dată de președintele instanței, iar în lipsa
acestuia, de către judecătorul desemnat de președinte, atunci autorizarea dată de un alt
judecător al instanței este lovită de nulitate, întrucât, în lipsa unui ordin de serviciu acesta
nu are competență să autorizeze interceptări telefonice sau informatice, doarece legea
prevede în mod expres persoanele care pot dispune asemenea autorizări.
Președintele instanței sau judecătorul delegat în acest sens se pronunță printr-o
încheiere motivată, dată în camera de consiliu, fără citarea părților, care va cuprinde:
indiciile concrete și faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situației

de fapt sau identificarea ori localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace
ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus
supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea și înregistrarea.
La soluționarea cererilor privind emiterea autorizației de interceptare nu este
obligatorie prezența procurorului, însă atunci când acesta solicită să pună concluzii
instanța nu poate restrânge acest drept.
e) durata autorizării. Potrivit art. 911 alin. (3) C. pr. pen., autorizația se dă
pentru durata necesară interceptării și înregistrării, dar nu mai mult de 30 de zile.
Autorizația poate fi reînnoită, fie înainte, fie după expirarea celei anterioare, în
aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, însă fiecare prelungire nu poate
depăși 30 de zile.
Durata totală a interceptărilor și înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeași
persoană și aceeași faptă, nu poate depăși 120 de zile.
Această durată de 120 de zile se referă la toate interceptările și înregistrările
autorizate, indiferent de natura lor și nicidecum la fiecare tip de cerere.
Înregistrarea convorbirilor dintre avocat și partea pe care o reprezintă sau o
asistă la proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia
rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea de
către avocat a unei infracțiuni de trafic de persoane.
În situația în care nu mai există motivele care au justificat emiterea
autorizației, procurorul este obligat să dispună încetarea imediată a interceptărilor și
înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizației, informând despre acest lucru
instanța care a emis acest act.
Codul de procedură penală cuprinde o serie de reglementări în vederea realizării
scopului procesului penal, printre care și dispoziții privind așezarea sistemului probator pe
principiile libertății probelor și al liberei lor aprecieri, în conformitate cu dispozițiile art.
63 și 64 C.pr.pen. În acest sens, probele nu au valoare dinainte stabilită, aprecierea
fiecărei probe realizându-se de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în
urma examinării tuturor probelor administrate, iar pe de altă parte, mijloacele de probă
obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal4.
Art. 911 dispune că interceptările și înregistrările comunicațiilor și convorbirilor
pot servi ca mijloace de probă dacă din conținutul lor rezultă fapte sau împrejurări de
natură să contribuie la aflarea adevărului. Acestea nu constituie probe prin simpla lor
efectuare, ci numai dacă se consemnează într-un act procedural, respectiv procesul verbal
de redare și dacă rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea
adevărului5.
În opinia noastră, este absolut necesar ca instanța investită cu soluționarea cauzei
să dispună vizualizarea înregistrărilor audio sau video ori ascultarea înregistrărilor audio,
deoarece percepând direct probele, judecătorii au o mai mare capacitate de a afla adevărul
decât dacă aceste probe le-ar percepe din documentele în care au fost consemnate6.
4 G. Mateuț, Tratat de procedură penală-Partea generală, Volumul I, Editura C.H. Beck, București,
2007, p. 170-171.5 V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea generală, vol. I, ed. a III-a, Editura Lumina Lex,
București, 2007, p. 288; G. Theodoru, op.cit., p. 402.

Apreciem, sub aspectul valorii probatorii a mijloacelor de probă prevăzute de art.
911 – 916 C. pr. pen., că, în unele situații, de altfel extrem de rare în practică, convorbirile
sau comunicările interceptate și înregistrate pot furniza informații cu valoare probantă
deosebită, care constituie probe directe. Această ipoteză intervine numai în condițiile în
care din cuprinsul lor rezultă atât întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii ce
constituie obiectul cauzei, cât și vinovăția învinuitului sau inculpatului. De cele mai multe
ori însă, convorbirile înregistrate și redate integral în procesul-verbal prevăzut de art. 913
C.pr.pen. nu pot constitui decât probe indirecte, ce vor trebui coroborate cu alte probe
directe sau indirecte din cauza penală.
2. Valorificarea înregistrărilor audio sau video legal obținute în plan probator
Valorificarea înregistrărilor audio sau video în plan probator presupune, conform
art. 913 C. pr. pen., întocmirea, de către procurorul sau lucrătorul din cadrul poliției
judiciare delegat de procuror, a unui proces-verbal de redare integrală a convorbirilor sau
comunicărilor interceptate și înregistrate. Aceste înscrisuri, în condițiile în care respectă
cerințele legii, reprezintă acte de urmărire penală, fiind părți componente ale dosarului de
urmărire penală instrumentat7.
Procesul-verbal obținut în condițiile Codului de procedură penală constituie
mijloc de probă scrisă cu privire la faptele și împrejurările constatate cu ocazia
interceptării. Se apreciază că, în baza acestuia, persoana îndreptățită poate contesta
interceptarea printr-o plângere întocmită în baza art. 275 și urm. C.pr.pen., în faza de
urmărire penală, sau prin mijloace specifice cercetării judecătorești ori a căilor de atac, în
faza de judecată8. În ceea ce privește procedura invalidării interceptărilor și înregistrărilor
obținute cu încălcarea dispozițiilor legale, s-a apreciat9 că aceste probe vor urma regimul
comun al nulităților, prevăzut de art. 197 C. pr. pen., soluția restituirii la procuror neavând
aplicare în această situație, întrucât din textul legal se trage concluzia că probele astfel
obținute nu mai pot fi refăcute, indiferent de felul nulității. Totuși, se apreciază că, în
considerarea art. 64 alin. 2 C.pr.pen. și a rațiunilor pentru care a fost adoptat, reprezentând
o nouă garanție a dreptului la apărare, ar trebui să se admită ca inculpatul să se poată
folosi, în apărarea sa, de o probă obținută în mod nelegal.
La procesul-verbal este atașată copia suportului care conține înregistrarea
convorbirii, într-un plic sigilat cu sigiliul organului de urmărire penală10. De altfel,
înregistrarea comunicărilor pe diferite suporturi, precum și păstrarea acestora în condițiile
dispuse de prevederile Codului de procedură penală a fost reglementată în vederea
asigurării posibilității de a fi ascultate sau vizualizate ulterior, dar și cu scopul de a se
putea asigura, la nevoie, verificarea corespondenței între conținutul înregistrărilor și cel al
6 I. Gârbuleț, S. Grădinaru, Considerații în legătură cu aplicarea principiului nemijlocirii în
procesul penal, în Revista „Dreptul” nr. 5/2009.7 I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Editura
Universul Juridic, București, 2010, p. 500.8 N. Volonciu, A. Barbu, Codul de procedură penală comentat. Art. 62 – 135. Probele și mijloacele
de probă, Editura Hamangiu, București, 2007, p. 159.9 G. Mateuț, O noutate pentru procedura penală română: invalidarea probelor obținute în mod
ilegal, în Revista “Dreptul” nr. 7/2004, p. 140, 142. 10 N. Jidovu, Drept procesual penal, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 205.

proceselor-verbale. Operațiunea de interceptare nu este susceptibilă de a fi fixată pe un
anumit suport, prin urmare ceea ce se conservă este înregistrarea11.
În sens contrar opiniei majoritare, potrivit căreia procesul verbal în care sunt
consemnate interceptările și înregistrările comunicațiilor și convorbirilor constituie mijloc
de probă, a fost enunțat și un punct de vedere antinomic. Astfel, se susține că întocmirea
procesului verbal și consemnarea în scris, reprezintă, în esență, doar o garanție și o
certificare că înregistrările au fost făcute în mod corect, precum și un mijloc de a facilita
consultarea lor, însă acesta nu reprezintă mijloc de probă12.
În ceea ce privește redarea în scris a conținutului convorbirilor, aceasta trebuie să
fie efectuată în anumite condiții. Astfel, redarea se face în forma literară a conținutului
convorbirii, cu păstrarea, în limitele admisibile, a specificului vorbirii persoanelor
implicate, putând fi păstrate regionalismele, termenii argotici sau de jargon,
particularitățile de pronunție.
Nu trebuie neglijată nici modalitatea de folosire a semnelor de punctuație și a
frazeologiei în redarea nuanțelor de exprimare sau chiar a tonului vocii13, care, în anumite
situații, ar putea conduce la o conotație diferită a convorbirii raportat la sensul mesajului
transmis de interlocutori. De asemenea, se impune a se ține cont de explicarea unor
cuvinte – regionalisme, acronime, termeni tehnici sau argotici, care pot conduce la o
interpretare subiectivă a dialogului, așa cum se întamplă în numeroase rânduri în
practică14.
Din această perspectivă, considerăm că, în vederea stabilirii adevărului și pentru
o corectă apreciere a probelor, este foarte important ca înregistrările audio să conțină
convorbirile în întregime, nu doar fragmentar, cum se întamplă frecvent în practică. De
altfel, art. 913 alin. 1 C.pr.pen. stabilește în mod neechivoc necesitatea transcrierii
integrale a convorbirilor înregistrate și nu doar a unor pasaje din acestea.
Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. În lipsa certificării proceselor
verbale de către procuror, în mod corect instanțele de judecată15 au înlăturat aceste
mijloace de probă din procesul penal, în condițiile în care scopul certificării este acela de a
face credință asupra realității și exactității informațiilor pe care le conține procesul verbal.
3. Valoarea probatorie din perspectiva autenticității înregistrărilor
Este absolut necesar ca, în orice situație și indiferent de momentul autorizării
interceptărilor și înregistrărilor, organele judiciare să acorde o deosebită atenție riscului
falsificării lor, ce se realizează de cele mai multe ori prin preluarea numai a unor părți din
11 N. Grofu, Înregistrările audio sau video și înregistrările de sunet sau imagine – distincții în cazul
constatării infracțiunii flagrante, Revista „Dreptul” nr. 9/2009, p. 218.12 A. Sava, Aprecierea probelor în procesul penal, Editura Junimea, Iași, 2002, p. 145.13D. Stanciu, Considerații teoretice și practice privind interceptările și înregistrările audio și video
în procesul penal român, p. 13-14, pe www.univnt.ro.14 D. Dumitru, Tactica interceptării și înregistrării comunicărilor, Chișinau, 2010, p. 92-93,
www.cnaa.md.15Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, decizia nr. 275/27.01.2010, www.diicot.ro.;
Curtea de Apel București, Încheierea nr. 386/R/16.09.2010, www.juridice.ro; Tribunalul București,
Secția II penală, sentința penală nr. 4114/14.04.2009, nepublicată.

convorbiri sau comunicări care au avut loc în trecut și sunt declarate ca fiind înregistrate
recent ori prin înlăturarea unor părți din convorbiri sau comunicări, ori chiar prin
transpunerea sau îndepărtarea unor imagini16. Acesta este și motivul pentru care
legiuitorul a prevăzut o dispoziție expresă privind verificarea acestora17.
Astfel, o înregistrare audio este considerată autentică dacă a fost realizată
simultan cu evenimentele acustice conținute pe aceasta și nu reprezintă o copie, dacă nu
conține eventuale intervenții (ștersături, inserări, intercalări de cuvinte, fraze sau elemente
de contrafacere) și dacă a fost realizată cu echipamentul tehnic prezentat de cel care a
efectuat înregistrarea.18
Prin urmare, în situația în care există îndoieli asupra corectitudinii celor
înregistrate, în tot sau în parte, sau dacă aceste mijloace de probă nu se coroborează cu
restul probelor administrate, legea oferă posibilitatea expertizării tehnice a originalității și
continuității înregistrărilor, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu.
Așadar, înregistrările audio sau video servesc ca mijloace de probă în procesul
penal prin ele însele, dacă nu sunt contestate sau prin confirmarea lor de expertiza tehnică,
dacă au existat îndoieli asupra conformității lor cu realitatea. În ipoteza în care în urma
expertizei se constată lipsa de autenticitate a înregistrărilor, acestea nu vor putea fi reținute
ca mijloace de probă în soluționarea cauzei penale19, urmând a fi înlăturate din procesul
penal, în conformitate cu dispozițiile art. 64 alin. 2 C.pr.pen.
4. Valorificarea interceptărilor și a înregistrărilor efectuate în etapa actelor
premergătoare
Au existat opinii, ce-i drept izolate, că interceptările și înregistrările audio sau
video nu pot fi efectuate în mod legal înainte de începerea urmăririi penale, ceea ce are
drept consecință lipsirea de orice valoare probatorie a acestora.
Cu toate acestea însă, pentru organele judiciare care au obligația aprecierii
probelor, aceste înregistrări au aptitudinea de a produce încredere, în contextul în care
sunt obținute fără ca cei care au fost înregistrați audio sau video să aibă cunoștință de
această împrejurare20. Pe de altă parte, la o privire comparativă, procedura penală în
sistemul anglo-saxon arată că, în general, înregistrările audio-video nu sunt admisibile în
instanță, cu motivarea că acestea ar putea dezvălui faptul că au fost interceptate
comunicări ale părților, precum și maniera în care au fost realizate aceste interceptări,
ceea ce ar conduce la o limitare a eficienței acestora în viitor21.
În practica judiciară și în doctrină se admite posibilitatea efectuării interceptărilor
și înregistrărilor audio sau video în etapa actelor premergătoare, însă acestea implică, sub
aspect probator, necesitatea operării unei distincții între procesul-verbal de redare
integrală a convorbirilor sau comunicărilor interceptate și înregistrate, prevăzut de art. 913
16 G. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal , Editura Hamangiu, București, 2007, p. 402.17N. Jidovu, op. cit., p. 207.18A. Petre, C. Grigoraș, Înregistrările audio și audio-video. Mijloace de probă în procesul penal.
Expertiza judiciară, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 201-202.19Ibidem, p. 201.20G. Theodoru, op. cit., p.403.21A. Sanders, R. Young, Criminal Justice, Third Edition, Oxford University Press, 2007, p. 292.

alin. 1 C. pr. pen, pe de o parte, și procesul-verbal de constatare a efectuării actelor
premergătoare, pe de altă parte.
Astfel, valorificarea sub aspect probatoriu a actelor premergătoare presupune
întocmirea unui proces-verbal prin care să se constate efectuarea acestora22. În acest sens,
art. 224 alin. 3 C. pr. pen. dispune că procesul-verbal prin care se constată efectuarea
actelor premergătoare poate constitui mijloc de probă.
Constatările, finalizate de către organul de urmărire penală singur sau într-o
activitate comună cu organele răspunzătoare de aplicarea legii în domeniul securității
naționale, realizate cu ocazia efectuării actelor premergătoare se materializează într-un
proces-verbal ce poartă denumirea de proces-verbal de consemnare/constatare a efectuării
actelor premergătoare care se încheie în vederea începerii urmăririi penale sau,
dimpotrivă, pentru a dispune neînceperea urmăririi penale23.
Actele premergătoare sunt efectuate în vederea începerii urmăririi penale, și sunt
consemnate în cuprinsul unui proces-verbal de constatare.
Lipsa procesului verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare
are ca efect înlăturarea mijloacelor de probă efectuate în această etapă din procesul penal,
potrivit art. 64 alin. 2 C. pr. pen.
Aspectele prezentate converg înspre concluzia că efectuarea interceptărilor și
înregistrărilor audio sau video în etapa actelor premergătoare va căpăta valoare probatorie
numai prin intermediul procesului-verbal de constatare, la care se referă art. 224 alin. 3 C.
pr. pen. Astfel, convorbirile sau comunicările redate integral de către procuror sau organul
de urmărire penală în conformitate cu art. 913 C.pr.pen. vor trebui în mod obligatoriu
cuprinse în procesul-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare sau într-o
anexă a acestuia. În atare situație, acestea vor avea aceeași forță probantă cu cea a oricăror
acte premergătoare consemnate în procesul-verbal prevăzut de art. 224 alin. 3 C. pr. pen.,
care poate constitui mijloc de probă.
5. Valoarea probantă a interceptărilor și înregistrărilor audio sau video
folosite în alte cauze
Potrivit art. 912 alin. 5 C. pr. pen., convorbirile sau comunicările interceptate și
înregistrate pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul lor rezultă date sau
informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni
dintre cele prevăzute la art. 911 alin. 1 și 2.
În doctrină24 se remarcă faptul că textul nu distinge cu privire la convorbirile sau
comunicările interceptate și înregistrate, ceea ce duce la concluzia că toate, fie că privesc
procesul penal în cadrul căruia au fost dispuse, fie că sunt colaterale acestuia, cum este
cazul celor ce nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la
identificarea sau localizarea participanților, pot fi utilizate ca mijloace de probă și în alte
cauze.
22 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală , Decizia nr. 4481 din 12 iulie 2006, www.juris.ro.23I. Bararu, Infracțiunile de terorism. Legislație și procedură penală , Editura Universul Juridic,
București, 2010, p. 59.24N. Volonciu, A. Barbu, op.cit., p. 155-156.

Prin urmare, pentru ca o convorbire sau o comunicare interceptate și înregistrate
să poată fi folosită și în altă cauză penală sunt necesare îndeplinirea următoarelor condiții:
– interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate
prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare trebuie realizată cu
respectarea strictă a condițiilor prevăzute art. 911 – 913 C. pr. pen., la care am făcut
referire mai sus, și care nu se impun a fi reluate.
– existența unei alte cauze penale, diferită de cea în care s-a dispus autorizarea
interceptărilor și înregistrărilor audio sau video;
– existența unor date concludente și utile cu privire la pregătrirea sau
săvârșirea unei alte infracțiuni contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și
de alte legi speciale, a unor infracțiuni de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de
persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul
infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și
sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, a unor
infracțiuni grave ori al infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare
electronică.
Toate aceste condiții trebuiesc îndeplinite în mod cumulativ, în caz contrar aceste
mijloace de probă nu pot fi folosite într-o altă cauză penală.
Tot din perspectiva art. 912 alin. 5 C.pr.pen, considerăm că trebuie analizată
situația terților care comunică cu persoana ale cărei convorbiri sunt interceptate și
înregistrate și în privința cărora există posibilitatea săvârșirii a numeroase abuzuri.
Apreciem că acestor persoane le sunt încălcate în mod flagrant, pe lângă dreptul la viață
privată, toate garanțiile conferite de Convenția europeană și Constituție în materia
dreptului la un proces echitabil, în condițiile în care în astfel de situații nu există
autorizație decât pentru interceptarea comunicărilor persoanei vizate.
În atare condiții, nu credem că aceste convorbiri pot fi folosite ca probe
împotriva terțelor persoane la care ne-am referit, ci, cel mult, ca simple informații în
vederea unei eventuale sesizări din oficiu.
În acest context, considerăm că ar fi necesar să se reglementeze în mod expres
dacă este posibilă interceptarea comunicațiilor unei persoane neidentificate încă, în
vederea identificării și localizării participanților, iar în caz afirmativ, stabilirea unei durate
maxime a unei autorizări acordate exclusiv în acest scop, care, în opinia noastră, trebuie să
fie cât mai scurtă posibil, întrucât dreptul la viață privată consacrat de art. 8 din Convenție
și art. 26 din Constituție este un drept personal fundamental și orice ingerință în
exercitarea acesteia trebuie să privească titularul dreptului, ceea ce implică a se ști ori afla,
cât mai repede, cine este acesta.
Învederăm, din această perspectivă, necesitatea modificării dispozițiilor art. 912
alin. 5 C. pr. pen. care permit implicit păstrarea și arhivarea sine die a convorbirilor și
comunicațiilor interceptate și înregistrate într-o cauză, precum și utilizarea acestora într-o
altă cauză penală. Subliniem, mai întâi, că acest text este într-o oarecare contradicție cu
art. 912 alin. 4 (care precizează că toate convorbirile care nu privesc fapta ce formează
obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea și localizarea participanților se
arhivează separat, fiind distruse la soluționarea definitivă a cauzei) și cu art. 913 alin. 4 și
5 C. pr. pen. (care obligă procurorul să încunoștințeze, la finalizarea urmăririi penale,
persoana ale cărei convorbiri sau comunicații au fost interceptate despre această
împrejurare, ceea ce înseamnă că, în ipoteza vizată de art. 912 alin. 5, încunoștiințarea nu

va mai avea loc, în condițiile în care înregistrările vor fi folosite într-un alt dosar, diferit
de cel în care s-a dispus soluția de netrimitere în judecată). De asemenea, considerăm că
textul este arbitrar și dă posibilitatea utilizării oricând a unor comunicații interceptate
autorizat într-o cauză, în alte dosare în care este posibil să nu fie întrunite cerințele legale
pentru obținerea autorizației.
În aceste condiții, folosirea comunicațiilor interceptate ca mijloc de probă în alte
dosare pune serioase semne de întrebare cu privire la „asigurarea proporționalității
ingerinței în dreptul la viață privată cu scopul urmărit”, acest scop trebuind să fie unul
legitim, concret, cunoscut, verificat și analizat de judecător la momentul autorizării și nu
unul viitor, ipotetic, care ar putea să apară ulterior, în alte cauze. De asemenea, un alt
semn de întrebare se ridică cu privire la baza legală, în sensul calității și compatibilității cu
principiul preeminenței dreptului, a păstrării și arhivării unor comunicații timp îndelungat,
în vederea utilizării lor în alte viitoare cauze.
În această materie, poziția Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul că
se contravine art. 8 din Convenție în ipoteza în care au fost interceptate și înregistrate
câteva din convorbirile reclamantului, una din acestea conducând la declanșarea
procedurii penale împotriva sa, deși linia telefonică interceptată era cea a unei terțe
persoane25. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 8
în cauza Lambert c. Franței, privind o hotărâre a Curții de Casație franceze care refuza
unei persoane dreptul de a critica înregistrările telefonice cărora a fost supusă, pe motiv că
au fost efectuate de pe linia telefonică a unui terț. Astfel, Curtea a apreciat faptul că
instanțele franceze au „golit de conținut mecanismul protector” al Convenției, putând
priva de protecția legii un număr mare de persoane26, respectiv acelea care comunică pe
linia telefonică a altor persoane.
În același sens s-a pronunțat și o parte a doctrinei franceze, care precizează că, în
cazul în care se continuă urmărirea penală, convorbirile înregistrate pot servi ca probe
pentru faptele care au justificat măsura interceptării, dar acestea nu pot fi utilizate pentru
probarea unor infracțiuni ce nu au fost cuprinse în autorizația judecătorului27.
6. Valoarea probatorie a înregistrărilor prezentate de părți
Se impune a fi supusă analizei sub aspectul valorii probatorii și situația
înregistrărilor audio sau video prezentate de părți, care, potrivit art. 916 alin. 2 C. pr. pen.,
pot constitui mijloace de probă. Este important de remarcat în această privință că aceste
înregistrări sunt, de cele mai multe ori, efectuate înainte de începerea urmăririi penale și
chiar înainte de efectuarea oricărui act de cercetare și pot servi ca mijloace de probă când
privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții28.
Doctrina a criticat prevederile art. 916 alin. 2 C. pr. pen., potrivit cărora părțile
sau orice alte persoane pot efectua înregistrări ale comunicațiilor sau convorbirilor
efectuate de acestea cu terții, fără autorizare din partea instanței, indiferent de natura
25 C.E.D.O., hotărârea din 24 aprilie 1990, în cauza Kruslin c. Franței , www.coe.int.26C.E.D.O., hotărârea din 24 august 1998, în cauza Lambert c. Franței, www.coe.int.27B. Bouloc, G. Stefani, G. Levasseur, Procedure penale, 20e ed., Dalloy, Paris, 2006, p. 633, apud.
N. Volonciu, A. Barbu, op. cit., p. 156.28G. Theodoru, op. cit., p. 403.

infracțiunii sau de existența sau inexistența unui proces penal, apreciindu-se29 faptul că se
permite o ingerință arbitrară în dreptul la viață privată, persoanele înregistrate fiind lipsite
de protecția minimă cerută de preeminența dreptului într-o societate democratică. Sub
acest aspect, raportat la înregistrarea cu ajutorul unor dispozitive (spre exemplu, un
reportofon) folosite de denunțător sau de oricare altă persoană, a unei convorbiri cu
învinuitul sau inculpatul, se apreciază în literatura de specialitate30, că aceasta nu
îndeplinește cerințele dispozițiilor art. 916 C. pr. pen. și nu poate constitui mijloc de probă,
întrucât este obținută cu încălcarea prevederilor art. 26 alin. 1 din Constituție și art. 68
alin. 2 C. pr. pen, deoarece poate fi obținută prin provocare. Se consideră astfel că
înregistrarea pusă la dispoziția organelor de urmărire penală de către denunțător, fiind
obținută pe ascuns, cu încălcarea valorilor respectate și apărate prin Constituție și în
scopul obținerii unei probe împotriva inculpatului, urmărind determinarea acestuia de a
comite o infracțiune, nu poate fi calificată drept mijloc de probă, nefiind îndeplinite
cerințele textului art. 916.
Prin urmare, în prezent, legislația română prevede posibilitatea ca o înregistrare
prezentată de părți să poată constitui mijloc de probă în procesul penal, însă sunt necesare
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
– înregistrările audio sau video prezentate de părți să privescă propriile
convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. În cazul în care aceste
convorbiri au fost purtate de alte persoane, inclusiv de rude apropriate (soț, copil etc.) nu
îndeplinesc cerințele cerute de textul de lege.
– aceste înregistrări să nu fie interzise de lege. Prin urmare, trebuie avute în
vedere dispozițiile legale prevăzute de Constituția României, dispozițiile Codului de
procedură penală și a altor legi interne care reglementează drepturile și libertățile
fundamentale ale omului și nu în ultimul rând Convenția europeană a drepturilor omului,
precum și jurisprudența instanței europene de la Strassbourg în acest domeniu.
– autentificarea acestor înregistrări. În mod corect s-a reținut în literatura de
specialitate31, că în această situație nu sunt incidente dispozițiile art. 913 alin. 1 și 2 C. pr.
pen., respectiv procurorul nu are competența de a reda aceste convorbiri într-un proces
verbal și de a certifica înregistrările.
Singura persoană care poate confirma sau infirma autenticitatea înregistrărilor
prezentate de părți este expertul. Prin urmare, în aceste cazuri procurorul este obligat să
solicite unui expert să stabilească dacă înregistararea pusă la dispoziție de către părți este
sau nu autentică.
În cazul în care înregistararea prezentată de părți nu este expertizată, ea nu poate
fi folosită ca mijloc de probă în procesul penal, și prin urmare trebuie înlăturată.
29M. Udroiu, O. Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român-
Tratat, Editura Ch. Beck, București, 2008, p. 831.30G. Cocuță, M. Cocuță, Înregistrarea audio efectuată de denunțător în condiții de clandestinitate
nu este mijloc de probă. Competența procurorului de a certifica o asemenea înregistrare. Art. 91 6
alin. 2 din Codul de procedură penală, Revista “Dreptul” nr. 7/2004, București, p. 155-160.31Ibidem.

CONCLUZII
Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori
prin orice mijloc electronic de comunicare se poate face numai în cazul infracțiunilor
strict determinate de lege și a unor infracțiuni grave (de exemplu, omorul) și nicidecum în
cazul oricărei infracțiuni.
În opinia noastră, este absolut necesar ca instanța investită cu soluționarea cauzei
să dispună vizualizarea înregistrărilor audio sau video ori ascultarea înregistrărilor audio,
deoarece percepând direct probele, judecătorii au o mai mare capacitate de a afla adevărul
decât dacă aceste probe le-ar percepe din documentele în care au fost consemnate.
De lege ferenda, ar trebui să se reglementeze în mod expres dacă este posibilă
interceptarea comunicațiilor unei persoane neidentificate încă, în vederea identificării și
localizării participanților, iar în caz afirmativ, stabilirea unei durate maxime a unei
autorizări acordate exclusiv în acest scop, care, în opinia noastră, trebuie să fie cât mai
scurtă posibil, întrucât dreptul la viață privată consacrat de art. 8 din Convenție și art. 26
din Constituție este un drept personal fundamental și orice ingerință în exercitarea acesteia
trebuie să privească titularul dreptului, ceea ce implică a se ști ori afla, cât mai repede,
cine este acesta.