Valoarea Nutritiva Si Alimentara A Unor Soiuri DE Tomate Divers Colorate In Vederea Promovarii In Cultura

VALOAREA NUTRITIVĂ ȘI ALIMENTARĂ A UNOR SOIURI DE TOMATE DIVERS COLORATE ÎN VEDEREA PROMOVĂRII ÎN CULTURĂ

CUPRINS

INTRODUCERE

Într-o alimentație rațională, echilibrată o importanță deosebită o are varietatea alimentelor utilizate, amestecul corespunzător de alimente, și nu cantitatea acestora. În prezent, părerea specialiștilor în domeniu e unanimă, și anume că: alimentația influențează profund patologia omului contemporan, ca urmare a dezechilibrului dintre aportul și necesarul de substanțe biologic active.

Complexitatea noilor raporturi dintre om și mediul său natural și social, cu profunde și rapide modificări, confruntă starea de sănătate a lumii contemporane cu riscuri multiple și variate, datorate acțiunii diverșilor factori nocivi, aici trebuie sau este necesar să intervină echilibrul alimentar prin adoptarea unei alimentații diversificate.

Alimentația diversificată este un mod de hrănire sănătos și echilibrat, care se bazează pe variație, în condițiile unui aport optim de calorii și de compuși bio esențiali. Această modalitate de alimentație, este benefică omului, deoarece rațiile de mâncare conțin toate principiile esențiale necesare creșterii și întreținerii corecte și coerente a funcțiilor vitale.

Alimentația diversificată trebuie să aducă organismului, din sursele de hrană, toți aminoacizii esențiali, vitamine, minerale, acizi grași esențiali, enzime, glucide, fibre vegetale, apă.

Într-o perioadă în care se impune necesitatea creșterii producției și consumului de legume în general în stare proaspătă în vederea asigurării de produse agroalimentare sigure pentru consumul uman, prin tema de cercetare abordată se va contribui la perfecționarea tehnologiilor de cultură a tomatelor în solarii. Cultura în solarii este o necesitate pentru asigurarea unui consum de legume în stare proaspătă deoarece legumele sunt produse vegetale cu un conținut bogat de vitamine și substanțe bioactive. Acestea pot fi consumate la toate vârstele și sub forme variate. De aceea este necesară studierea și cunoașterea caracteristicilor biologice și ecologice ale plantelor legumicole; pe această bază se pot elabora măsuri tehnice și organizatorice care aplicate în practică duc la obținerea de producții mari și costuri scăzute.

Tomatele se numără, fără îndoială, printre cele mai iubite legume de pe întreg globul fiind utilizate într-o serie nesfârșită de preparate atât în stare proaspătă cât și gătite în diferite combinații gastronomice: de la așa nimitele roșii umplute din Mexic (tomates rellenos), ketchupul american, bruschetele italiene, bulionul românesc, până la gaspacho-ul spaniol, sosul turcesc de roșii, salata grecească, și multe altele. De asemenea în lume se organizează adevărate spectacole având ca temă roșiile, cel mai cunoscut fiind festivalul ,,La Tomatinaˮ din Buñol, Spania.

Alimentația modernă, bazată pe procesarea industrială a alimentelor, creează doar iluzia diversității. În realitate, după cum bine sesizează dr. Gh. Mencinicopschi, hrana modernă pusă la dispoziție de către industria alimentară este monotonă și în bună parte nesănătoasă, provenind din câteva cereale (grâu, porumb, orez), câteva sortimente de carne (găină, vită, porc, pește), ouă provenite de la găini crescute în sistem industrial, grăsimi artificiale (margarina), produse suprarafinate (zahăr rafinat, ulei rafinat).

În ciuda diversității problemelor pe care le abordează în fond, știința contemporană despre nutritive poate fi prezentată în două aspecte:

ca știință despre alimentația rațională adecvată pentru diferite grupe profesionale, de vârstă ale populației, ce studiază calitățile nutriționale și biologice ale produselor animaliere, vegetale și artificiale;

ca știință despre protecția sanitară a surselor alimentare, despre asigurarea inofensivității produselor alimentare și bucatelor finite.

În asigurarea unei calități bune de viață și sănătate, un loc însemnat îi revine alimentației raționale.

În concluzie, o alimentație rațională menține organismul într-o stare fiziologică optimă, cu o capacitate de muncă susținută, încetinește procesele de îmbătrânire și contribuie la longevitate.

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND IMPORTANȚA ALIMENTARĂ A LEGUMELOR

1.1. Aspecte actuale privind importanța legumelor în alimentația umană

Pentru întreținerea funcțiilor vitale, omul are nevoie de hrană, care să-i asigure integral cerințele nutritive, menținerea capacității activităților fizice și intelectuale, în condiții de sănătate deplină.

O alimentație rațională presupune folosirea în dieta zilnică atât a alimentelor de origine animală cât și a celor de origine vegetală, care, furnizează, în proporții echilibrate, factorii nutritivi: glucide, protide, lipide, săruri minerale apă și vitamine.

Compoziția depinde în mare măsură de specie, de varietate și soi, dar și de condițiile naturale și agrotehnice în care se desfășoară culturile.

Glucidele se găsesc în legume sub formă de zaharuri simple, monoglucide, oligoglucide, poliglucide sub formă de amidon, ca substanță de rezervă în rădăcini și tuberculi precum și celuloză, hemiceluloză, substanțe pectice, ca elemente de construcție a țesuturilor de susținere și vasculare, denumite generic ,,fibre alimentare” (tabelul 1.4). Legumele acoperă aproximativ o treime din necesarul de fibre în alimentație, cele mai bogate în astfel de substanțe fiind morcovii, țelina, varza, conopida, brocoli, ardeiul, fasolea și mazărea.

Protidele din legume aduc în alimentație cca. 5-10 % din totalul necesar, cu o digestibilitate relativ ridicată (70-75 %).

Protidele ce se găsesc în legume sunt alcătuite din aminoacizi, din care și cei 9 aminoacizi esențiali din peptide, peptone, din proteine, proteide și acizi nucleici. În general dintre componenți predomină proteinele (50-60 %) sub formă de albumine și globuline.

Pe baza conținutului în aminoacizi esențiali, valoarea biologică a protidelor clasifică legumele, în ordine descrescândă astfel: spanac, frunze de pătrunjel, conopidă, praz, mazăre verde, salată, varză, fasole verde, gulii, ardei, tomate, castraveți, morcov.

Lipidele sunt substanțe formate din acizi grași și derivații acestora prin esterificare cu alcooli (gliceride, ceride, steride), precum și din lipide complexe (glicofosfolipide, gliceroamino-fosfolipide, sfingolipide). Lipidele de origine vegetală sunt mai bogate în acizi grași nesaturați (oleic, linoleic, linolenic) care defavorizează creșterea colesterolului sangvin, prevenind o serie de boli metabolice ca ateroscleroza, cu complicații de mare gravitate: hipertensiunea arterială, infarctul miocardic și hemoragia cerebrală. Se recomandă astfel ca în rația alimentară lipidele polinesaturate să aibă o pondere de 1/3 până la 1/2 din totalul lipidelor (APAHIDEAN, 2000).

Tabelul 1.4

Conținutul în principalele forme de glucide, ale produselor legumicole

(% din substanța proaspătă)

Valoarea energetică a legumelor, ca alimente, este dată de conținutul de glucide, lipide, protide, apreciind aportul energetic al acestora, exprimat în kcal/g, la 4,1 pentru glucide și protide și la 9,3 pentru lipide.

Legumele au un conținut ridicat de vitamina C. Se remarcă valori (la 100 g produs) de peste 200 mg în ardeiul roșu, hreanul proaspăt, 150-200 mg în ardeiul verde, pătrunjel de frunze, 100-150 mg în urzici, lobodă, varză de frunze, broccoli, 50-100 mg în usturoi și ceapă verde, conopidă, gulii, varză de Bruxelles, varză creață și roșie, spanac, ștevie, fetică, sparanghel verde, 30-50 mg în tomate, varză albă, mangold, cartofi noi, pepene galben, 10-30 mg în fasolea și mazărea verde, ridichi, ceapă, usturoi, praz, salată, cicoare, creson, țelină, păstârnac, dovlecei, pepeni verzi, vinete, porumb zaharat.

Unele legume, deși au un conținut mai redus de vitamina C, au un aport însemnat, prin ponderea lor mai mare în rația alimentară, ca: morcovul și pătrunjelul (6-10 mg), cartoful (10-16 mg), castraveții (5-14 mg).

Legumele sunt produse alimentare suculente, cu un conținut de apă ridicat. Substanța uscată, variabilă între 4 și 30%, este constituită din glucide, protide și lipide cu rol plastic și energetic, dar și din vitamine, minerale și alte substanțe cu rol bioactiv în alimentație.

În alimentația rațională a omului, legumele pe lângă alte produse de origine vegetală și animală, sunt considerate un factor de bază al sănătății umane. Alături de valoarea alimentară, efectele terapeutice și finețea preparatelor culinare din legume, contribuie la creșterea interesului consumatorilor pentru astfel de alimente.

Cerințele de hrană ale organismului, pot fi satisfăcute printr-o rație alimentară, medie zilnică, formată din alimente de origine animală în cantitate de 714 g, și alimente de origine vegetală 1225 g, din care 400 g, trebuie să fie reprezentate de legume (Indrea și colab. 2009).

Odată cu statornicirea criteriilor științifice de apreciere a valorii alimentare a produselor de consum, cu prețuirea conținutului lor în principii nutritive, a crescut interesul pentru creșterea consumului de legume, acestea reprezentând o importantă sursă de aprovizionare a organismului cu săruri minerale – care au rol important în metabolismul organismului omenesc, cele mai importante fiind sărurile de Ca, Fe , P.

În alimentația rațională a omului, legumele sunt considerate un factor de bază al sănătății. Alături de valoarea alimentară, efectele terapeutice și finețea preparatelor culinare din legume, contribuie la creșterea interesului consumatorilor pentru astfel de alimente.

La recomandarea dieteticienilor, preocupați de igiena alimentară, legumele trebuie să acopere în proporție de 10% necesarul de 1440 kcal/zi/om. În proporție de 5-10 % se recomndă acoperirea cu protide din legume iar necesarul redus de vitamine de 1-5 mg/zi pentru organism se asigură din legume în proporție ridicată de 30% pentru complexul B, 80-90 și 100 % în cazul vitaminei A, C, respectiv P și E.

Interesul pentru consumul de legume ca furnizor de vitamine a crescut din ce în ce mai mult odată cu precizarea rolului de antidot pe care-l au cu precădere beta carotenul, acidul ascorbic și tocoferolul (vitamina E), în cazul tulburărilor genetice, care au ca și cauze etiologice, acțiunea factorilor poluanți fizici, chimici și biologici tot mai prezenți în mediul nostru de viață.

Cu valoarea alimentară pe care o au, dar și terapeutică legumele se situează în rândul produselor agroalimentare cu importanță prioritară.

Alimentația omului modern supus mai puțin eforturilor fizice și din ce în ce mai mult celor intelectuale este bazată pe consumul de legume și fructe care în zilele noastre este tot mai crescut ceea ce constituie un indicator de apreciere a nivelului de trai al unui popor.

În strategia alimentară, alături de alte produse vegetale,  legumele au ocupat dintotdeauna un loc important. Considerente de ordin nutrițional fac ca în alimentația omului modern, supus mai puțin eforturilor fizice și din ce în ce mai mult celor intelectuale, să crească consumul de legume.

În alimentație, legumele se utilizează atât în stare crudă cât și preparată alături de alte produse agricole, putându-se folosi și congelate sau conservate pentru asigurarea consumului pe tot parcursul anului.

Cerința sporirii producției de legume se justifică prin valoarea alimentară deosebit de ridicată a acestora. Datorită rolului important pe care îl au în nutriție, fructele și legumele întră în rația alimentară în proporție de 20-25% și constituie unul din indicatorii nivelului de trai dintr-o țară.

Legumele fiind produse alimentare suculente contribuie la hidratarea organismului, stimulează activitatea sistemului muscular prin aportul de hidrocarburi simple. Pe lângă aceste efecte asigură aprovizionarea cu aminoacizi ca: lecitina, izoleucina, triptofanul și lizina; stimulează pofta de mâncare, contribuie la reducerea grăsimilor, alcalinizarea plasmei sangvine, susținerea procesului de calcifiere, sporirea activității enzimelor prin aportul de elemente elemente minerale, stimularea activității glandelor interne, sporirea imunității organismului și reglarea metabolismului datorită aportului de vitamine.

1.2. Importanța vitaminelor și sărurilor minerale din legume în alimentație

1.2.1. Vitaminele din legume

Vitaminele sunt substanțe absolut necesare dezvoltării și întreținerii funcțiilor vitale ale organismului uman și alături de substanțele mineralele se găsesc în proporție importantă în majoritatea legumelor verzi. Lipsa sau insuficiența lor din alimentație, chiar și pe o perioadă scurtă, cauzează grave disfuncții ale proceselor metabolice (avitaminoze) sau boli specifice ca xeroftalmie, scorbut, rahitism, etc.

Se apreciază în general că nevoia medie zilnică de vitamine pentru un om adult este de:

– 5000 U.I. sau 3 mg vitamina A

– 400 U.I. vitamina D

– 50-150 mg vitamina C

– 1,5 mg vitamina B1

– 2-2,5 mg vitamina B2

– 2 mg vitamina B6

– 2-3 mg vitamina E

– 0,5 mg vitamina K

– 16-26 mg vitamina PP

– 50 mg vitamina P

Dar nevoile organismului în vitamine sunt determinate și de activitatea fizică, fiind necesară suplimentarea în cazul efortului sporit cu:

– 0,4 mg vitamina B1

– 0,55 mg vitamina B2

– 6,6 mg vitamina P la 1000 calorii consum energetic suplimentar.

Vitaminele se găsesc în legume în cantități variabile în funcție de soiul plantei, stadiul de maturitate, felul de păstrare, fiind bogat reprezentate în aceste produse.

Pe de altă parte conținutul în vitamine al legumelor, este mai ridicat în comparație cu toate celelalte produse alimentare, în special față de cele de origine animală. Pe bună dreptate se poate spune că legumele și fructele sunt: „industria de vitamine a agriculturii”.

Aceasta face ca legumele să aibă o importanță deosebită la satisfacerea necesarului de vitamine al organismului. În legume, mai ales în cele proaspete se găsesc cantități însemnate de vitamine și anume A, B1, B2, C, PP.

Vitaminele împreună cu sărurile minerale, conferă marea valoare alimentară a legumelor, fiind substanțele absolut necesare pentru buna desfășurare a proceselor metabolice din organism.

Vitamina A este reprezentată de un grup de substanțe:

– retinolul – A1

– 3,4 dehidroretinolul – A2

– și unii izomeri ca: – retinalul

– acidul retinoic

– și derivații acestora

Vitaminele A au un rol important în procesul vederii (antixeroftalmie), în protejarea și vindecarea țesuturilor epiteliale, în creștere și reproducție, biosinteza hormonilor.

Omul prea toate formele de vitamină A din alimentele de origine animală: uleiul de pește (2,5-40 mg/100 g), ficatul animalelor (3-7 mg/100 g), ouăle, untul (0,7 mg/100 g).

Sursele primare ale formelor de vitamină A sunt pigmenții carotenoidici care ajunși cu hrana în organism sub acțiunea enzimei intestinale carotenoxigenaza se transformă în vitamina A1, ceea ce le-a conferit denumirea de provitamine A.

În general toate legumele intens colorate sunt bogate în carotenoide, dar în cantități mai mari se găsește în morcovul roșu, spanac, pătrunjel frunze, țelină frunze, dovleac, varză creață, varză roșie, ardei, etc. (până la cca 9-10 mg la 100 g s.p., tabelul 1.5), unde se găsește mai ales sub formă de provitamină – caroten.

Cantități mari se găsesc și în legume- frunze, sfeclă roșie, tomate, sparanghel, ridichi, fasole verde, mazăre, soia. Spre deosebire de vitamina C, carotenul are o stabilitate mare, rezistând atât la păstrare – conservare cât și la diverse tratamente la care sunt supuse legumele în timpul prelucrării.

Valoarea vitaminică a carotenoidelor este determinată de natura componenților, având în vedere că față de ß caroten (1667 U.I/mg) alți componenți ca α și γ carotenii, au o activitate vitaminică redusă la jumătate (880 și 750 U.I/mg) luteină de 5 ori mai redusă.

Proporția diferiților componenți din totalul de carotenoide este foarte diferită, astfel ß carotenul predomină în morcov (68,4 %) pepeni galbeni (84,7 %), pătrunjel frunze (78,6 %), spanac (64,2%), licopenul în tomate (78,8 %) și pepenii verzi (81,3 %),capsantina (53 %) în ardei. În felul acesta echivalența în vitamina A din diferitele produse vegetale se stabilește pe baza componentelor carotenoidice.

Tabelul 1.5

Conținutul de carotenoide în legume și echivalența în vitamina A1

(după Krug, 1986, Neamțu, 1994)

Carotenoidele au o stabilitate mai mare, în cursul stocării și preparării legumelor, decât acidul ascorbic. Cu toate acestea la o păstrare îndelungată (4 luni, la 0°C) s-au produs pierderi de carotenoide la morcovi de cca 15 % (Gherghi și col., 1983). În cazul deshidratării legumelor, prin expunere la soare, pierderile sunt foarte mari (70 %).

Vitaminele din complexul B joacă rol important în procesul biologic de creștere a organismului uman. Acest complex B este constituit dintr-un grup mai mare de vitamine hidrosolubile. Vitaminele din această grupă acționează în complex, se intercondiționează reciproc și au un rol determinant în metabolismul celular, influețând favorabil buna funcționare a sistemului nervos, a proceselor de creștere, de prevenire și combatere a unor boli și a fenomenelor degenerative.

VITAMINA B1 (tiamina) se găsește în cantități mari în drojdia de bere (5-30 mg/100 g), germenii de cereale (1-3,5 mg/100 g), pâinea integrală (0,3-0,4 mg/100 g), în proporții importante se găseșteb în legume ca: usturoi, mazăre verde, dovleac (0,2-0,3 mg/100 g), pătrunjel frunze, varză de Bruxelles, porumb zaharat, creson, păpădie (0,15-0,20 mg/100 g), spanac, conopidă, hrean, praz, sparanghel,, salată, ciuperci (0,10-0,15 mg/100 g), ceapa are un conținut ridicat iar cartoful conține 0,56 mg/100 g.

VITAMINA B2 (riboflavina) este sintetizată numai de plante și are rol important în procesul de fotosinteză, predomină în drojdii (2-20 mg/100 g), cereale (0,1-0,2 mg/100 g) De obicei se găsește asociată cu vitamina B1 în legume ca: mazărea și bobul verde, cresonul, ceapa de tuns (0,15-0,20 mg/100 g), roșii, conopidă, hrean, usturoi, cartofi, gulii, dovleac, varză de Bruxelles, porumb zaharat, anghinare (0,1-0,15 mg/100 g).

VITAMINA B6 (piridoxina) se găsește în semințe sub formă de piridoxină (90 %) restul fiind piridoxina și piridoxalul. De obicei se găsește legată de proteine, se găsește în drojdie (4-10 mg/100 g), cereale (0,3-4 mg/100 g) dar și în legume și fructe. Astfel ardeiul, cartofii, fasolea verde, pătrunjelul frunze, prazul, spanacul și țelina conțin 0,2-0,3 mg/100 g. Cantități mai mici de 0,1-0,2 mg/100 g, au fost identificate în ceapă, gulii, mazăre, morcov, pepeni, tomate, varză și vinete.

VITAMINA B3 sau VITAMINA PP – nicotinamida sau niacina, este vitamina care insuficientă în alimentație provoacă bola numită pelagră care se manifestă prin leziuni cutanate dar și prin tulburări digestive și nervoase.

Sursele principale de vitamina PP în hrană sunt ficatul (18-17 mg/100 g), carnea și cerealele (5-8 mg/100 g).

Legumele au în general un conținut ridicat de vitamina PP și prin consumul lor zilnic organismul beneficiază de un aport apreciabil. Astfel cantități mari se găsesc în mazărea verde și ciuperci (2,5-4,5 mg/100 g), în gulii varză de frunze, creson, porumb zaharat, creson, brocoli, sparanghel, cartofi, pătrunjel frunze (1-2 mg/100 g). Toate celelalte legume conțin 0,2-1 mg vitamina PP/100 g produs proaspăt, mai mult decât ouăle, laptele și majoritatea fructelor. Vitamina PP este relativ stabilă la fierbere, pierderile maxime pot ajunge la 30 %.

VITAMINA B5 – acidul pantotenic acționează favorabil în prezența vitaminei A și a celorlalte vitamine din complexul B. Necesarul zilnic este de 8-12 mg/100 g și poate fi asigurat ușor din hrană. Legumele care au un conținut mai ridicat de acid pantotenic sunt ciupercile, conopida, fasolea și mazărea boabe (1-3 mg/100 g), sparanghelul, fasolea verde, păstârnacul (0,5-1 mg/100 g).

VITAMINA H sau VITAMINA B8 – biotina, prezentă în cantități mari în gălbenușul de ou și ficatul de porc sau bovine (200-300 micrograme/100 g) iar în produsele vegetale se găsește în cantități mai mici, dintre care cele mai bogate sunt arahidele și nucile (20-30 micrograme/100 g), urmând apoi ciupercile, fasolea, spanacul, morcovul, mazărea, usturoiul (2-7 micrograme/100 g).

Nevoile organismului sunt de 150-300 micrograme/zi din care o bună parte a acestei vitamine este sintetizată de bacteriile intestinale, astfel că prin alimente se asigură 30-100 micrograme biotină/zi. Avitaminoza poate provoca la om apariția dermatitelor, astenie, căderea părului, inapetență, hemoragii.

VITAMINA B9 – acidul folic sau pteroilglutamic – cu acțiune hematopoetică, antianemică și se compun dintr-un număr mare de vitamine (B, C, M, U, R). Dintre vaceștia factorul U, existent în varză, este apreciat deoarece previne și vindecă ulcerul gastric, cu toate că în ultima vreme s-a descoperit că acesta este de natură microbiană.

Compușii folici se găsesc în toate legumele dar mai ales în fasolea boabe, spanac, sfeclă roșie, sparanghel, varză, conopidă, păstârnac (0,05-0,15 mg/100 g). Necesarul unui adult în această vitamină este de 0,5-1 mg/100 g.

VITAMINA B12 (ciancobalamina), vitamina antipernicioasă, este asigurată prin hrană, din produsele animaliere ca: ficat, rinichi, carne, ouă, lapte (5-50g/100 g) și din sinteza florei bacteriene digestive. În prosulele alimentare de origine vegetală se găsește în cantități reduse, mai puțin importante cu excepția mazărei și ciupercilor în care a fost găsită în proporții mai mari.

Vitamina C în cantități mari (tabelul 1.6) se depozitează în părțile comestibile la ardei, hrean proaspăt, ardeiul verde, pătrunjel pentru frunze, urzici, lobodă, varză de frunze, mărar, spanac, usturoi, ceapă verde, conopidă, varză de Bruxelles, gulie, brocoli, varză creață și roșie, tomate, cartof, în care se poate găsi în formă liberă sau combinată cu proteine, aminoacizi, peptide în complexe ascorbinogene. În formă liberă acidul ascorbic este foarte labil și în prezența aerului și a unei enzime catalizatoare – ascorbiconoxidaza – se oxidează trecând în acid dehidroascorbic, reacția fiind reversibilă. Sub acțiunea unor oxidanți puternici, degradarea vitaminei C se produce ireversibil trecând în acizii oxalic și treonic și pierzând astfel efectul vitaminic.

Este cea mai bogat reprezentată vitamină hidrosolubilă, fiind evidențiată în deosebi în părțile externe ale plantei unde proporția de oxigen este mai ridicată. Proporția vitaminei C în plante depinde de existența enzimei ascorbicoxidaza – care este o metaloenzimă având în compoziția ei Cu, aceasta oxidează acidul ascorbic în acid dehidroascorbic cu activitate mai redusă sau chiar în compuși lipsiți de activitate vitaminică ca acidul dicetogluconic.

Unele legume deși au conținut mai redus de vitamina C, au un aport însemnat, prin ponderea lor mai mare în rația alimentară ca de exemplu morcovul, și pătrunjelul care au un conținut de 6-10mg/100g produs, cartoful cu 10-16 mg/100g produs și castraveții cu un conținut de 5-14 mg/100 g produs. Conținutul în vitamina C variază în cadrul aceleași specii în limite largi, în funcție de varietate, soi, condiții naturale și tehnice de cultură. Sinteza vitaminei C este favorizată de lumină, așa că organele bine expuse și țesuturile periferice ale acestora, exemplarele mici și mijlocii, au proporțional un conținut mai ridicat de acid ascorbic.

Tabelul 1.6.

Conținutul în vitamina C a unor produse legumicole

Pierderi importante de vitamina C pot avea loc în cursul prelucrării culinare a legumelor (fragmentarea în bucăți mici, fierberea într-o cantitate mare de apă, lăsarea lor mult timp în apa de spălare).

Vitamina E (tocoferol) sau vitamina antisterilică, cunoscută pentru rolul său de menținere a fecundității și pentru rolul antioxidant protector asupra uleiurilor vegetale, ca și asupra vitaminelor A, D F, asupra acizilor grași, enzimelor și a carotenului este găsită îndeosebi în semințele leguminoaselor, spanac, salată, influențând favorabil activitatea sistemului endocrin, muscular și nervos. Vitamina E se sintetizează în plante și fiind liposolubilă se acumulează în uleiurile vegetale sau în germeni. Sursele importante pentru hrană sunt uleiurile de germeni de grâu soia și porumb cu un conținut de 200-350 mg/100 g produs sau uleiurile din semințe de floarea soarelui, soia, măsline cu un conținut de 5-30 mg/100 g.

Legumele ca varza, mazărea, fasolea, salata, morcovii, țelina, pătrunjelul, spanacul, fenicolul, sparanghelul au un conținut de 1-6 mg/100g mai ridicat decât pâinea albă care conține 1-1,5 mg/100 g. Sursă importantă de tocoferol este și laptele care conține 0,2-0,8 mg/100 g.

În procesele metabolice vitamina E are cu vitaminele A,C și F o acțiune sinergică, iar prezența lor simultană în legume le potențează efectul.

Vitamina F este reprezentată de fapt de acizii linoleic, linolenic și arahidonic, care sunt acizi grași esențiali nesaturați, care previn afecțiunile pielii, reduc colesterolul din sânge și normalizează metabolismul lipidelor. Vitaminele F se găsesc în cantități mai mari în uleiurile vegetale din semințe (cereale, oleaginoase, cucurbitacee) dar și în frunzele plantelor verzi. Uleiul din semințe de dovleac conține 48-57 % acid linolenic. Necesarul zilnic este de 0,1g/kg corp ceea ce echivalează cu 7-8 g acid linoleic pentru un om adult. Activitaea vitaminică a acidului arahidonic este cu 30% mai ridicată, iar a acidului linolenic de 5 ori mai redusă decât a acidului linoleic.

Vitamina K (antihemoragică) sub forma fitochinonei (K1), și farnochinonă (K2) dar și unele substanțe de sinteză ca menadiona (K3) și menadiolul (K4) se găsește îndeosebi în frunze verzi unde este sintetizată: spanac, salată, varză, tomate, conopidă.

Necesarul zilnic al omului adult este de 2-3 mg, cantitate ce se acoperă în mare măsură cu vitaminele K biosintetizate de flora intestinală. Numai o parte din necesar, mai ales în dereglările digestive, este asigurată prin alimente.

Legumele conțin cantități mai mari (0,5-6 mg/100 g) vitamina K decât cerealele (0,05-0,1 mg/100 g), printre care se remarcă mai ales spanacul cu 6 mg/100 g, urzicile și conopida cu 4 mg/100 g, varza, morcovii și tomatele cu 0,5-2 mg/100 g.

Vitamina P este constituită dintr-un număr mare de substanțe flavonoidice (hesperidină, rutină, citrină, cvercitină, cvercitrină, kemferol) care măresc elasticitatea și rezistența capilarelor sangvine, scad tensiunea arterială și măresc tonusul miocardului, prevenind bolile cardiovasculare. Se găsește în cantități mai mari în legumele ce conțin vitamina C, astfel 75-300 mg/100 g se găsesște în ardei roșu, în tomate 60 mg/100g, iar în frunzele de varză, spanac și salată 38 mg/100 g.

Vitamina D (colecalciferolul) se găsește în cantitate redusă în legume îndeosebi sub forma provitaminei- găsindu-se în varză și spanac.

1.2.2. Sărurile minerale din legume

Este deosebit de important faptul că în produsele legumicole predomină elementele bazice (K, Na, Mg, Fe) și nu cele acide (Cl, P, S), explicându-se astfel efectul alcalinizant al celor mai multe produse legumicole, care duce la neutralizarea acidității determinată de consumul susținut de alimente bogate în proteine (carne, ouă, pâine etc.). Cele mai importante elemente minerale pentru nutriția omului sunt: Ca, Fe, P, K, Mg, Na, S, Cl, Cu, Zn elemnte care intră în constituția scheletului, hemoglobinei, fermenților, enzimelor și hormonilor sau aflându-se în soluții influențează prin reacția lor starea fizico-chimică a celulelor și țesuturilor. În compoziția unor legume predomină miliechivalenții alcalini (K, Ca, Na, Mg) care contracarează efectul acidifiant al altor alimente având astfel rol important în menținerea echilibrului acido-bazic al organismului, necesar ăn creștere și reproducere, prenind și hiperaciditatea pe tractul digestiv, asigurând un mediu ușor alcalin la nivelul celulei, necesar sintezei proteinelor.

Necesarul zilnic mediu de elemente minerale al unei persoane adulte este următorul: 3,2 g K; 1-2 g S; 1,04 g Ca; 0,43 g Mg; 18 mg Fe; 20 mg Zn; 2,5 mg Cu; 3 mg Mn; 0,06 g P; iar cele 6 g Cl și 4 g Na se asigură și prin adaosul de sare de bucătărie.

Evaluând aportul de minerale al legumelor în hrana omului, după conținutul mediu al diferitelor substanțe, se remarcă unele specii mai puțin răspândite la noi în cultură ca de exemplu varza de frunze, cresonul, păpădia, ceapa de tuns, brocoli, fenicolul de florența care s-au dovedit a fi bogate și în vitamine, fapt pentru care ar fi necesară extinderea lor în producție și consum.

Prin ponderea mai ridicată în rația alimentară și disponibilitatea compușilor chimici, chiar și legumele cu un conținut mai scăzut au efecte mineralizante apreciabile, ca: varza, cartofii, spanacul, rădăcinoasele, ceapa, prazul, mazărea, fasolea. Unele legume conțin uleiuri eterice, care se găsesc sub forma unor compuși cu sulf și care se mai numesc și „fitoncide”. Astfel de substanțe se găsesc în hrean, ceapă, usturoi, ridichi etc., având efect bactericid.

Sărurile minerale din legume se găsesc în proporții apreciabile.

Calciul se găsește în cantități mari în legumele frunzoase și păstăioase, bulbi și rădăcini ca: varză, conopidă, ceapă, lăptuci andive, pătrunjel, mazăre, fasole verde, țelină.

Deoarece acestea conțin în proporții crescute – oxalați, absorbția calciului este împiedicată prin formarea sărurilor insolubile de oxalat de Ca cu scăderea elementului mineral.

Fosforul se găsește sub formă de acid fitic puțin utilizabil. Raportul Ca/P nu este într-o proporție optimă pentru organism, astfel încât necesarul organismului în aceste elemente ne este satisfăcut prin consumul de legume.

Potasiul se găsește în proporție importantă în majoritatea legumelor fiind în proporție mai mare decât Na.

Fierul se găsește mai ales în legume – frunze ca spanac, creson, pătrunjel, varză, urzici și leguminoase verzi și uscate (fasole păstăi și boabe, mazăre, linte).

Alte minerale care se găsesc în legume sunt: magneziul, sulful, cuprul, iodul.

1.2.3. Acizii organici din legume

Acizii organici îmbunătățesc gustul legumelor și ajută la o mai bună digestie a hranei.

Acizii organici ce intră în cantități mai mari în compoziția legumelor, sunt: acidul malic, oxalic, succinic, citric, fumaric. În majoritatea legumelor predomină acidul mali (castraveți, ceapă, fasole verde, morcovi, ridichi, conopidă, pepeni, vinete, varză), în altele acidul citric (ardei, cartofi, varză de Bruxelles, sfeclă roșie, tomate) iar în altele acidul oxalic (spanac, măcriș, revent). Cantitativ acidul malic variază între 37-400 mg, acidul citric între 9-262 mg iar acidul oxalic între 0-72 mg la 100 g produs proaspăt, cu excepția spanacului și măcrișului la care acidul oxalicpoate ajunge la 442 mg și respectiv 500-1000 mg/100 g (GHERGHI și col., 1983, GEORGETA ENĂCHESCU, 1984). Acizii organici sunt sursă de energie, asigură un echilibru zaharuri – aciditate, conferind gustul plăcut al unor produse (tomate, salată) având și un efect răcoritor asupra organismului.

1.3. Importanța nutritivă și terapeutică a tomatelor

Fructele de tomate se consumă sub nenumărate forme, atât în stare proaspătă cât și prelucrate: sosuri, paste, ketchup, deshidratate, fiind foarte apreciate datorită calităților gustative și nutriționale. La coacerea fructelor, sub acțiunea poligalacturazei, conținutul de pectină scade și pulpa devine moale, conținutul de clorofilă scade și crește conținutul de pigmenți roșii (lycopen) și galbeni (β carotină și xantofilă). Raportul dintre acești pigmenți determină culoarea fructului la coacere, scade conținutul de acizi organici și crește conținutul de zaharuri (INDREA și colab., 2009). Culoarea roșie sau roz a fructelor se datorează pigmenților carotenoizi conținuți în pulpă – licopenul care domină β-carotenul de până la 13 ori), peste care se suprapune epiderma fructului, galbenă sau incoloră. Când fructele conțin mai mult β-caroten decât lycopen, sunt de culoare galben oranj. Înainte de coacere, culoarea fructelor este verde deschis uniformă sau verde cu o nuanță mai închisă în jurul pedunculului. Persistența zonei de culoare galben verzuie în jurul pedunculului și după coacere constituie un defect care deporeciază calitatea fructului (BERAR, 2006).

Tomatele au câștigat un teren binemeritat și ca adjuvant în diferite terapii neconvenționale, fiind demonstrate, în urma cercetărilor efectuate, efectele lor benefice în terapia multor boli: tensiune arterială crescută, colesterol mărit, afecțiuni cardiace, detoxifierea organismului, diabet, cancer. Au rol mineralizant, revitalizant, antiscorbutic, alcalinizant al sângelui, antiinfecțios, echilibrant celular, diuretic, dizolvant uric, eliminator al ureei și de facilitare a digestiei. Acest fapt se explică prin conținutul tomatelor în vitamine: A, B, C, K, potasiu, fier, licopen, fosfor, sulf, fibre, carbohidrați, antioxidanți.

Aproximativ 95 % din fructele de tomate este apă (DAVIES and HOBSON, 1981; CIOFU și colab., 2004), iar 8 % din substanța uscată este formată din substanțe minerale, restul finnd format din componenți ai carbonului (din care jumătate sunt zaharuri, o optime acizi organici) (GRIERSON and KADER, 1986). Mai multe studii au demonstrat faptul că substanța uscată și conținutul în zaharuri sunt corelate (HO, 1996), acestea putând fi manipulate de stresul dat de lipsa sau excesul de apă și săruri minerale (BERTIN et al., 2000; EHRET and HO, 1986; MITCELL et al., 1991; BANU și colab., 2009) (tabel 1.7).

Culoarea tomatelor este cel mai important factor în determinarea calității tomatelor, atât din punct de vedere al consumatorilor, cât și în prelucrarea acestuia (STEVENS and RICK, 1986) și este determinat de conținutul în licopen (SHI et al., 1999) și reprezintă 90 % din totalul substanțelor fenolice din fructele coapte (ALBA et al., 2000; DUMAS et al., 2003). După afirmația lui FRASER et al. 2002, tomatele și produsele obținute din prelucrarea tomatelor reprezintă principala sursă de licopen și alte substanțe antioxidante din dieta umană.

Tabel 1.7

Conținutul în elemente nutritive a fructelor de tomate

Cercetările efectuate de DUMAS et al. 2003, relevă faptul că conținutul tomatelor în licopen depinde în mare măsură de mediul de cultură (o influență aparte având temperatura și lumina), precum și tehnologia de cultură care implică fertilizările efectuate, irigarea, data recoltării și cultivarul utilizat. Temperaturile ridicate și radiațiile solare pot reduce semnificativ conținutul în licopen iar gustul tomatelor cultivate primăvara este mai intens, carcateristicile organoleptice fiind superioare comparativ cu alte perioade de cultură. (ANZA et al., 2006, TOȚA și BERAR, 2009).

În ultima vreme mai există un interes foarte ridicat în consumul tomatelor, mai ales datorită faptului că acest produs a fost asociat cu reducerea riscului de a face anumite tipuri de cancer (CLINTON et al., 1996). În acest sens, antioxidanții (mai ales licopenul și β-carotenul) existenți în tomate contribuie la prevenirea anumitor boli (OSHIMA et al., 1996).

Valoarea alimentară și terapeutică a tomatelor este, în primul rând, mineralizantă, vitaminizantă și catalitică și mai puțin de natură trofică și energetică (LE CREN, 2006; BANU și colb., 2009).

Proprietățile tămăduitoare asupra multor afecțiuni maladive sunt explicate prin bogăția unor componente chimice din fructe. În primul rând trebuie menționat conținutul ridicat în antioxidanți cum sunt pigmenții carotenoizi – licopenul și β-carotenul și vitaminele A, E, C, vitaminele din grupul B (http//farmaciaverde.wordpress.com)

Pasta de tomate roșii este cea mai bogată sursă de licopen, iar cea de tomate galbene este bogată în caroten. De asemenea, sucul și pasta de tomate protejează articulațiile, celulele nervoase și căile circulatorii ale sângelui, cu efecte directe asupra presiunii sanguine ridicate și în cazul unor boli vasculare (ateroscleroza coronariană, tromboza, hipervâscozitatea sângelui) (VALNET, 1987).

După expunerea îndelungată la soarele arzător din sezonul de vară, tomatele sunt recomandate atât pentru rehidratarea organismului, cât și pentru prevenirea cancerului de piele (TOȚA și BERAR, 2009; http//farmaciaverde.wordpress.com).

Tomatele ocupă un rol important în alimentația oamenilor, ocupând un loc fruntaș în preferințele consumatorilor di România, unde consumul este de 34,53 kg. În timp ce o cantitate foarte mare de tomate este prelucrată, obținându-se pasta de tomate, care apoi este folosită la obținerea diferitelor produse cum sunt ketchupurile, diferitele sosuri și supe (SANCHEZ et al., 2003) afirmă că o mare parte a producției mondiale este consumată în stare proaspătă peste tot în lume.

În ultimul timp se acordă o importanță deosebită conținutului ridicat în substanțe antioxidante, deoarece s-a demonstrat că un consum regulat de fructe și legume, mai ales tomate, poate juca rol important în prevenirea cancerului și a bolilor cardiovasculare (GIOVANNUCCI, 1999; HEBER, 2000; RAO and AGARWAL, 2000).

Componenții tomatelor, cum ar fi licopenul, substanțele fenolice, flavonoidele și vitaminele C și E sunt principalii răspunzători pentru acțiunea antioxidantă a acestor legume atât în stare proaspătă, cât și prelucrată (|BEUTNER et al., 2001; LEONARDI et al., 2000; LE CREN, 2006: STEWART et al.,2000: TOȚA și BERAR, 2009).

Pentru a beneficia de toate substanțele antioxidante care se regăsesc în aceste legume se recomandă consumul lor cu tot cu pieliță și semințe (TOOR and SAVAGE, 2005). De obicei atât semințele cât și pielița se elimină deoarece sunt mai greu digerabile și au un conținut scăzut în elemente nutritive, cantitatea eliminată ajungând până la o treime din greutatea totală a fructelor (AL-WANDAWI et al., 1985). De altfel studiile au demonstrat că și la alte specii, cum ar fi merele, reziduurile (piliță și semințe) au un conținut foarte ridicat în substanțe antioxidante, iar eliminarea acestora înainte de consum duce la scăderea valorii nutriționale (WOLFE et al., 2003). S-a demonstrat faptul că fierberea și coacerea tomatelor nu afectează foarte mult cantitatea de substanțe antioxidante, în timp ce frigerea reduce semnificativ acest conținut (SAHLIN et al., 2004).

Conținutul în licopen al fructelor variază destul de mult, în funcție de cultivar și locul de cultură. Astfel AL-WANDAWI et al., 1985 a raportat un conținut de 12 mg/100 g fruct de tomate, fructele fiind cultivate în zona Iracului, SHARMA și LE MAGUER 1996 un conținut de 54 mg/100 g fructe de tomate, în cazul culturilor efectuate în Canada. Studiile efectuate de către GEORGE et al., 2004 arată un conținut de 5-14 mg/100 g în pielița tomatelor cultivate în câmp, în India. De obicei, la culturile efectuate în câmp conținutul de licopen este mai mare, variind între 5,2-23,6 mg/100 g (ABUSHITA et al., 2000; GOMEZ et al., 2001; TAKEOKA et al., 2001) în timp ce la tomatele cultivate în seră conținutul a variat între 0,1-10,8 mg/100 g (LEONARDI et al., 2000). Acest conținut poate varia și în funcție de cultivar și de gradul de coacere (ABUSHITA et al., 2000; GOMEZ et al., 2001; THOMPSON et al., 2000).

Într-un studiu efectuat de către TOOR și SAVAGE 2005, care a avut ca și obiective principale determinarea antioxidanților și a activității antioxidanților în diferite fracții ale fructelor de tomate (pieliță, semințe, pulpă) la trei cultivaruri de tomate au ajuns la concluzia că la toate cultivarurile pielița fructelor a avut un conținut semnificativ mai mare de substanțe fenolice, flavonoide, licopen, acid ascorbic, dar și o activitate antioxidantă mai intensă, comparativ cu semințele și pulpa. Din cercetările lor a reieșit că în pieliță și pulpă se regăsește 52 % din substanțele fenolice, 48 % din licopen, 43 din acidul ascorbic și 52 % din totalul acțiunilor antioxidante din tomate. Aceste rezultate atrag atenția că prin eliminarea pieliței și a semințelor în procesul de gătire sau procesele de prelucrare conduce la reducerea semnificativă a substanțelor antioxidante. Astfel este foarte important consumul tomatelor cu tot cu pieliță pentru a beneficia la maximum de toate calitățile nutritive și terapeutice.

Cercetările anterioare efectuate de către LAVELI et al., 2000: MARTINEZ VALVERDE et al., 2002 și RAFO et al., 2002 au demonstrat faptul că cea mai mare cantitate a substanțelor flavonoide, se regăsește tot în pieliță (STEWART et al., 2000 dar și în fracțiunea insolubilă a pulpei de tomate (SHARMA și LE MAGUER, 1996). GEORGE et al., 2004 au demonstrat faptul că pielița fructelor are un conținut de 2,5 ori mai mare de flavonoide decât pulpa.

CAPITOLUL 2

ASPECTE GENERALE PRIVIND ALIMENTAȚIA RAȚIONALĂ ȘI ECHILIBRATĂ A OMULUI MODERN

Definirea unei alimentații ca fiind rațională se bazează pe principiul alimentației echilibrată, prin acest echilibru asigurându-se organismului uman necesarul optim în factori nutritivi și substanțe biologic active. În alimentația corectă se respectă un echilibru cantitativ și calitativ optim, bine determinat al trofinelor calorigene și necalorigene – proteine, lipide, glucide, vitamine și săruri minerale.

Alimentația rațională se consideră unul din factorii primordiali în combaterea și profilaxia aterosclerozei, bolii ischemice cardiace cu infarct miocardic, ictusului cerebral și a altor boli cardiovasculare.

E stabilit deja că, în caz de alimentație nerațională, se perturbă metabolismul bazal, în special metabolismele lipidic și salin. Aceste perturbări, la rândul lor, pot cauza obezitatea alimentară, renolitiazele și alte boli. Nerespectarea regimului alimentar (a unui principiu al alimentației raționale) poate cauza apariția gastritei, ulterior cu boală ulceroasă gastrică sau duodenală. De aici putem conchide că alimentația nerațională, incorectă poate afecta toate sistemele și organele organismului uman.

Prin schimbul de substanțe alimentația rațională se prezintă ca una din cele mai universale legături ale omului cu mediul.

Prin reglarea modificărilor cantitative și calitative ale alimentației, omul își exercită o echilibrare chimică specifică a mediului său interior. Din acest punct de vedere, alimentația rațională poate fi considerată un mijloc de asigurare a stării optime a organismului, alimentație ce este necesară pentru funcționarea normală a tuturor sistemelor vitale.

Știința despre alimentația rațională prevede analiza profundă a particularităților nutritive și biologice ale produselor alimentare, studierea interrelațiilor anumitor componente nutritive și a influenței acestora asupra proceselor de transformare a substanțelor în organism, studiază influența eventual sinergică sau antagonistă a nutrienților în procesele biologice.

Este bine cunoscut că acizii grași, prezenți de obicei în grăsimile animale, au proprietăți aterogene. În același timp însă, unele grăsimi animaleca de exemplu untul, untura de porc, sunt surse de acid arahidonic, un acid gras indispensabil organismului, care în uleiurile vegetale se află în cantități reduse. Totodată, asigurarea optimă a organismului cu vitamine liposolubile (A, E, D) se produce numai dacă în alimentație se găsesc cantități necesare de grăsimi.

În acest capitol se încearcă explicarea, măsurile nutriționale nși dietetice cu scopul de a compensa pe de o parte, unele deficiențe metabolice cu ajutorul controlului, sistemului alimentar, iar pe de altă parte, printr-o tehnologie alimentară adecvată, posibilitatea administrării alimentului necesar organismului pentru menținerea stării de sănătate și pentru prevenirea unor boli.

Inginerul din industria alimentară trebuie să posede aceste cunoștințe și să respecte câteva principii generale în vederea prelucrării și producerii de produse alimentare controlate nutrițional și igienic, alimente care incluse în consumul populației să nu inducă dezechilibre alimentare cu urmări nefaste pentru siguranța și sănătatea consumatorilor. Astfel:

1. Fiecare dietă trebuie modelată în funcție de deprinderile consumatorului, sănătos sau bolnav, adaptându-se în limitele terapeuticii și preferințelor.

2. Dieta terapeutică este o dietă normală, modificată calitativ și cantitativ pentru a combate un proces patologic specific.

3. În prescrierea unei diete, trebuie să se țină cont de comportamentul consumatorului (emoțional, social, în procesul de muncă, în familie etc.).

La aceste trei aspect se adaugă și faptul că trebuie avut în vedere că orice dietă prelungită mai mult timp poate fi urmată de schimbări în personalitatea consumatorului bolnav sau sănătos, mai ales în caz de diete restrictive. În unele cazuri, ea nu poate fi respectată din cauza condițiilor familiale, de muncă sau economice. De aceea, intervenția trebuie să se facă cu grijă, conform unor criterii.

O problemă aparte a alimentației echilibrate în condițiile contemporane o constituie alimentația adecvată și echilibrată, cu valoare energetică minimă. O componentă importantă a științei despre alimentația rațională o prezintă studierea insuficienței parțiale sau a nonvalorii alimentare și elaborarea măsurilor de profilaxie, aici un loc aparte revenindu-i profilaxiei tuturor formelor și varietăților de hipovitaminoze.

Actualmente, un loc aparte îi revine implementării bazelor științifice ale alimentației în trei variante determinante:

– alimentația rațională – pentru profilaxia afecțiunilor cardiovasculare, alergice, gastrointestinale, malformațiilor și altor patologii neinfecțioase;

– alimentația profilactică – pentru a reduce acțiunea factorilor industriali nocivi și profilaxia patologiilor profesionale;

– alimentația dietetică – pentru profilaxia trecerii afecțiunilor existente în stadiul cronic sau pentru profilaxia recidivelor.

Una din problemele importante ale igienei alimentației este elaborarea normelor igienice și antiepidemice pentru obținerea, păstrarea, transportarea și comercializarea produselor alimentare și bucatelor finite.

Un loc aparte în știința despre alimentație le revine problemelor de protecție sanitară a produselor alimentare de substanțele nocive pentru sănătatea populației, problemelor de evaluare igienică a calității produselor alimentare (după expertiza loturilor de produse).

Organele Serviciului Sanitaro-Epidemiologic de Stat au dreptul să aplice anumite sancțiuni:

– să aplice amenzi persoanelor care încalcă normele igienice;

– să interzică persoanele bolnave sau purtătoare de infecții intestinale intestinale lucrul cu produsele alimentare;

– să interzică comercializarea produselor ce prezintă pericol pentru sănătatea consumatorilor;

– să interzică funcționarea unităților alimentare ce activează în condiții sanitare precare sau insalubre.

Protecția sanitară a produselor alimentare și a bucatelor finite permite ca alimentația populației să fie calitativă și inofensivă.

CAPITOLUL 3

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SEMNIFICAȚIA ȘI IMPORTANȚA AGRICULTURII ECOLOGICE ÎN CALITATEA PRODUSELOR LEGUMICOLE

În România, agricultura ecologică a fost recunoscută oficial prin Ordonanța de Urgență privind produsele agroalimentare ecologice nr. 34/17 Aprilie 2000, urmată de alte acte normative specifice precum: H.G. nr. 913 din 13 Septembrie 2001 privind “Norme metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 34/2000”; Ordinul M.A.P.D.R. nr. 417 din 13 Septembrie 2002 referitor la “Reguli specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice”; Ordinul M.A.P.D.R. nr. 527 din 13 August 2003 pentru aprobarea Regulilor privind sistemul de Inspecție și Certificare și condițiile de acreditare a organismelor de inspecție și certificare în agricultura ecologiă; Ordinul M.A.P.D.R. nr. 721 din 26 Septembrie 2003 pentru aprobarea Regulilor privind Importul și Exportul produselor agroalimentare ecologice; ORDIN nr. 190 din 28 iunie 2006 privind modificarea și completarea anexei la Ordinul ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor și al președintelui Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 417/110/2002 pentru aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice;

3.1. Aspecte generale privind agricultura

Zece corporații controlează aproape 70 la sută din piața mondială a semințelor. Acest control corporatist al agriculturii înseamnă că fermierii au mai puține alegeri la dispoziție.

Ingineria genetică nu rezolvă problema foametei. 99,5% din fermierii din toată lumea nu ar cultiva plante modificate genetic.

În agricultura industrială se folosesc fertilizatori și substanțe chimice toxice care poluează apele și solurile – adică tocmai lucrurile de care avem nevoie pentru a putea crește – acum și în viitor – hrană sănătoasă.

Folosirea excesivă a îngrășămintelor sintetice în agricultura industrială, poluantă, contribuie semnificativ la schimbările climatice.

Ingineria genetică, controlul corporațiilor asupra alimentelor oamenilor, folosirea intensivă a pesticidelor și ierbicidelor nu sunt soluții. Agricultura ecologică, în schimb, este sigură, este realizabilă și este de domeniul prezentului.

3.1.1. Argumente pentru agricultura ecologică

–      Fermele ecologice păstrează producția de alimente pe mâinile fermierilor și departe de controlul corporațiilor.

–      Agricultura ecologică ne ajută să facem față schimbărilor climatice și cerințelor de hrană sigură pentru consumul uman

–      2,6 miliarde de mici producători agricoli deja produc majoritatea alimentelor la nivel global.

–      Este dovedit faptul că agricultura ecologică este mai profitabilă pentru fermieri, potrivit unor studii din Europa, Asia, Africa și America.

3.1.2. Definiții ale agriculturii ecologice

Majoritatea specialiștilor, bazându-se pe prevederile Regulamentului (CE) 834/2007 al Consiliului și ale Regulamentului 889/2008 al Comisiei, susțin că agricultura ecologică are aceeași definiție cu agricultura organică sau biologică. De asemenea, unii teoreticieni (PUIA, SORAN ȘI ROTAR – 1998) cred că agroecologia și ecologia agricolă au aceeași semnificație: ecologia agricolă sau agroecologia este o ramură sau disciplină a ecologiei generale care se ocupă de studiul multilateral, îndeosebi sub raport productiv, al influențelor exercitate de factorii de mediu asupra plantelor și asupra animalelor domestice (așa-numita autoecologie agricolă), precum și de cercetarea structurilor și a dinamicii agroecosistemelor (sinecologia agricolă). Având în vedere conținutul noțiunilor structurale: agri – ogor, câmp, teren, cultură – totalitatea valorilor materiale și spirituale create și acumulate de omenire în decursul timpurilor, eco – casă, familie, căsnicie, gospodărie, mediu și logic – știință, studiu, cercetare și realitățile practice, credem că agricultura ecologică este știința sau arta administrării sau ținerii sub control a viețuitoarelor agricole și a mediului lor de viață în folosul omenirii, prin metode și mijloace moderne care nu dăunează mediului înconjurător.

Astfel definită, agricultura ecologică cuprinde întreaga gamă de activități științifice (observații, măsurători și experimente) și aplicative (analiză, proiectare, administrare) din agricultură și celelalte ramuri economice care prelucrează și comercializează produse agricole și agroindustriale și pune un accent deosebit pe valorificarea și conservarea sau refacerea resurselor naturale, tehnico-financiare și umane specifice agroecosistemelor locale și zonale.

Ca știință, agricultura ecologică se ocupă cu studiul sistematic al structurilor materiale (organismele vii și mediul lor de viață) și funcționale (intra- și interrelațiile structurilor materiale) ale sistemelor agricole în vederea stabilirii principiilor, normelor (standardelor) și recomandărilor de proiectare și management al agroecositemelor capabile a asigura, timp îndelungat, nevoile umane de hrană, îmbrăcăminte și de locuit, fără a le diminua potențialul ecologic, economic și social.

Ca ocupație, agricultura ecologică este arta și știința însușirii și asamblării cunoștințelor teoretice despre natură și agricultură în sisteme tehnologice multifuncționale de cultivare a terenurilor, creștere a animalelor și de prelucrare și comercializare a produselor agricole și alimentare, bazate, preponderent, pe resursele energetice (naturale și umane), materiale, economice și informaționale ale sistemelor agricole și în conformitate cu legile și însușirile sistemelor naturale.

De asemenea, agricultura ecologică implică cunoașterea amănunțită a ogorului, viețuitoarelor și a celorlalte realități economice și sociale, precum și pe intuiție, cumpătare și îndemânare în alegerea și aplicarea măsurilor în practică.

3.1.3. Scopul agriculturii ecologice

Agricultura ecologică urmărește armonizarea interacțiunilor dinamice dintre sol, plante, animale și om sau, cu alte cuvinte, dintre oferta ecologică, economică și socială a agro-ecosistemelor și nevoile umane de hrană, îmbrăcăminte și de locuit. Fiind un tip de agricultură durabilă (TONCEA, 1999), scopul agriculturii ecologice poate fi exprimat printr-o funcție de tip mini – max: maximizarea producțiilor și minimizarea efectelor secundare negative ale activităților agricole (TONCEA, 1997 ȘI 1999).

Din figura 3.1 reiese că, din cauza restricției privind minimizarea efectelor secundare (ES) negative, în sistemele agroecologice recoltele (Q) sunt, deocamdată, mai mici decât în cele convenționale.

Fig. 3.1 Graficul funcției scop a sistemelor agro-ecologice.

3.2. Obiective agriculturii ecologice

Obiectivele agriculturii ecologice corespund, în principal, dezvoltării durabile a sistemelor agro-ecologice:

3.2.1. Obiective privind mediul înconjurător

– echilibrarea bilanțurilor energetice;

Agricultura este o mare consumatoare de lumină, apă, căldură și elemente nutritive. Echilibrarea raportului dintre consumul de energie și producția agricolă este cheia care poate propulsa agricultura ecologică în topul preferințelor producătorilor agricoli și ale organelor și organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale cu atribuții în dezvoltarea rurală și protecția mediului înconjurător.

– creșterea și menținerea îndelungată a fertilității solurilor;

Agricultura ecologică are cele mai sănătoase metode și mijloace de rezolvare a acestui obiectiv. Dintre acestea remarcăm promovarea sistemelor agricole mixte de tip „vegetal – animal‖ și a celor integrate de tip „producție – prelucrare – comercializare produse agricole vegetale și animale‖ (prin care se asigură reciclarea a aproximativ 70 % dintre elementele nutritive extrase de plante din sol odată cu recolta), precum și a sistemelor speciale de refacere și conservare a fertilității solurilor – compost, îngrășăminte verzi și rotații lungi cu plante perene și anuale cu sistem radicular bogat sau/și profund.

După cum reiese din studiile efectuate de LOES (2000), fertilitatea fosfatică este singurul parametru care nu poate fi controlat prin metode ecologice tradiționale. Fertilizarea cu roci fosfatice, recomandată fără rezerve în agricultura ecologică, asigură menținerea și sporirea rezervei de fosfor a solului, dar nu influențează semnificativ producția (LINDENTHAL, SPIEGEL ȘI FREVER, 2000).

– protecția resurselor de apă și a întregii vieți acvatice;

Agravarea penuriei de apă dulce este un fenomen generalizat în întreaga lume. Nevoile de apă ale omenirii continuă să crească vertiginos, în primul rând pentru a potoli setea unei populații tot mai numeroase – 6 miliarde în prezent, 8 miliarde în 2025 și 9 miliarde în 2050 (România liberă, 2000). Această sursă bibliografică menționează, de asemenea, că ―planeta albastră este în criză de apă‖ deoarece, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, în prezent, două miliarde de oameni nu au acces la nici o sursă de apă, un miliard consumă apă infestată cu substanțe și germeni (paraziți, microbi, viruși) vătămători și, din această cauză, mor 3 – 4 milioane oameni în fiecare an.

Pe de altă parte, agricultura – cel mai mare consumator de apă dulce (70 % din resursele globale) – are nevoie de tot mai multă apă pentru a produce suficientă hrană. Protecția vieții acvatice este, de asemenea, un subobiectiv tot mai important cu cât apa fluviilor, râurilor, lacurilor și a pânzelor freatice este din ce în ce mai poluată.

Resursele de apă ale României (37 miliarde m3/an din rețeaua hidrografică internă,170 miliarde m3/an din Dunăre și 8,3 miliarde m3/an din apele subterane), sunt realtiv mari față de nevoile casnice (1,0 – 2,2 miliarde m3/an), agricole (1,86 – 9,03 miliarde m3/an) și industriale (5,00 – 10,65 miliarde m3/an). Rezervele de apă utilizabile (26 miliarde m3/an) sunt însă insuficiente (GÂȘTESCU ȘI COLAB., 1983; MAPPM, 1995), mai ales din cauza risipei de apă estimată la 3,14 – 8,75 miliarde m3/an..

– stimularea activității microorganismelor, florei și faunei utile;

Spre surprinderea multor practicieni, solurile noastre sunt din ce în ce mai lipsite de viață și mai infestate cu buruieni, boli, insecte și alți dăunători. Această situație este determinată de practicile agricole actuale care excelează prin monocultură și rotații scurte de 2 – 3 ani, lucrări ale solului și de îngrijire a plantelor mult întârziate și de proastă calitate, arderea miriștilor și a porumbiștilor etc.

– conservarea biodiversității;

În preambulul Convenției asupra Diversității Biologice, intrată în vigoare la data de 29 decembrie 1993, se menționează că resursele biologice ale pământului sunt primordiale pentru dezvoltarea economică și socială a întregii umanități. Din această cauză se recunoaște tot mai frecvent că diversitatea biologică este un atu universal, de o valoare inestimabilă pentru generațiile actuale și viitoare.

In același timp, primejdiile care amenință speciile și ecosisteme actuale nu au fost nici-odată atât de grave. În fapt, dispariția speciilor, ca urmare a activităților umane, se desfășoară într-un ritm alarmant.

Această ultimă remarcă este susținută și de TONCEA ȘI CAMPBELL (1995) conform cărora la începutul secolului XX dispărea câte o specie în fiecare an, iar astăzi, la începutul noului mileniu, câte una în fiecare zi. În agricultură, o problemă critică este reducerea diversității genetice, ca urmare, pe de o parte, a scăderii numărului de specii cultivate ( de exemplu, în România se cultivă practic 3 plante de câmp: grâu, floarea-soarelui și rapiță) iar, pe de altă parte, a tendinței generale de a cultiva una, maxim două varietăți (soiuri, hibrizi sau populații locale).

– refacerea și protejarea peisajului natural;

Diversitatea reliefului și varietatea florei și faunei sunt indisolubil legate de sistemele de agricultură practicate, cele mai agresive fiind cele intensive, care provoacă deteriorarea, adesea ireversibilă, a peisajului natural și distrugerea multor frumuseți ale naturii. Pentru stăpânirea acestor fenomene trebuie practicate sisteme agricole prietenoase mediului, care promovează folosirea durabilă a resurselor și conservarea ariilor de interes pentru protecția mediului.

3.2.2. Obiective privind plantele cultivate

– integrarea naturală, inclusiv cosmică, a speciilor și varietăților cultivate;

Orice plantă cultivată își are originea în natură, în anumite ecosisteme numite centre de origine. Cele mai multe specii cultivate sunt însă răspândite în afara acestora, inclusiv în zone agricole de pe alte continente, în condiții naturale foarte diferite. Această globalizare agroculturală implică eforturi științifice (studii și cercetări de genetică, ameliorare și agrofitotehnie) și practice (consum suplimentar de materiale și forță de muncă) deosebite pentru adaptarea speciilor la condițiile locale. Cheltuielile de menținere a potențialului productiv și calitativ al plantelor cultivate se reduc pe măsura integrării lor în natură, după parcurgerea așa-numitului proces de renaturare.

– optimizarea structurilor agricole vegetale;

Există numeroase motive pentru ca între plantele cultivate pe de o parte și între acestea și cele necultivate să existe un raport optim ca număr și suprafață ocupată. Dintre acestea remarcăm, pe lângă cele privind producția utilă, nevoia de microrezervații naturale și de refacere a fertilității solurilor și a peisajelor naturale.

– dimensionarea corespunzătoare a spațiului de nutriție;

În fermele ecologice densitatea plantelor la recoltare este mai mică decât în cele convenționale. În acest fel plantele beneficiază de spații de nutriție mai mari pentru a fi mai viguroase și mai sănătoase.

– refacerea echilibrelor naturale privind circuitul apei și al elementelor nutritive și infestarea cu buruieni, boli, insecte și alți dăunători;

De regulă, sistemele agricole sunt în continuă mișcare și schimbare, evoluția lor urmând un traseu ale cărui coordonate finale sunt diferite de cele inițiale (TONCEA ȘI ALECU, 1999). În sistemele agricole convenționale, această particularitate se acutizează în timp, ajungându-se la dezechilibre puternice precum: secetele atmosferice, epuizarea rezervei solurilor în materie organică și substanțe nutritive, infestarea puternică a terenurilor cultivate cu buruieni, boli, insecte și alte animale dăunătoare. Aceste dezechilibre trebuie refăcute înainte de a fi prea târziu folosind atât măsurile tehnologice clasice – fertilizarea, irigarea, combaterea integrată a dăunătorilor, cât și cele ecologice de refacere a peisajului – rotațiile cu plante perene și leguminoase anuale, culturile asociate și intercalate, perdelele agroforestiere, gardurile vii, fâșiile înierbate și filtrante etc, și de ameliorare a solurilor – îngrășămintele verzi, mulcirea, lucrările simplificate, lucrările conservative etc. și de protecția plantelor – preparatele și extractele de plante, prădătorii entomofagi etc.

3.2.3. Obiective socio-economice

– producerea de alimente și alte bunuri agricole în cantitate suficientă, sănătoase, de

calitate superioară și cu valoare adăugată mare;

Agricultura și alimentația sunt, de când lumea, de nedespărțit, găsindu-se într-o relație de tip „cauză-efect, structura sistemelor agricole fiind, în mod normal, impusă de consumatori. În acest context se impune promovarea principiului drumurilor scurte, ca bază pentru renașterea calității în toate sferele vieții:

= mediul înconjurător – pentru conservarea și protejarea bazei noastre de viață și a tuturor speciilor de plante și animale (sol, apă, aer) prin folosirea de metode și mijloace de producție locale și prietenoase cu mediul;

= economie – pentru obținerea de produse agricole și alimente naturale, sănătoase și de calitate superioară cu costuri de producție și de transport reduse;

= societate – pentru supraviețuirea satelor și comunelor prin diversificarea activităților locale și revitalizarea activităților tradiționale.

– dezvoltarea sistemelor agricole și agroindustriale multifuncționale;

Secole de-a rândul agricultura a îndeplinit multiple funcții în economie, mediu și societate, motiv pentru care se susține promovarea sistemelor organizatorice și tehnologice care au efecte pozitive nu numai asupra nivelului și calității recoltelor, dar și asupra mediului înconjurător și a societății.

– minimizarea impactului negativ al agriculturii asupra mediului înconjurător;

În orice agroecosistem peisajul este schimbat față de cel natural. Diversitatea rurală, flora, fauna și uneori microrelieful terenurilor cultivate sunt indisolubil legate de sistemele de agricultură practicate. În majoritatea cazurilor, echilibrul ecologic s-a deteriorat, iar biodiversitatea s-a diminuat proporțional cu gradul de intensificare al tehnologiilor agricole.

Aceste fenomene pot fi stăpânite prin promovarea sistemelor agricole ecologice, al căror obiectiv principal este refacerea și folosirea durabilă a resurselor naturale, economice și sociale ale agroecosistemelor.

– diversificarea producției agricole;

Structura producției agricole depinde, în general, de cerințele consumatorilor, cele mai căutate fiind produsele agricole și alimentare ieftine, sănătoase și cu calități nutritive și comerciale bune. Întrucât preferințele consumatorilor sunt foarte variate, producția agricolă trebuie diversificată corespunzător.

– reducerea consumului de resurse neregenerabile;

Criza de încredere în agricultura convențională este alimentată și de creșterea consumului, direct și indirect, de materiale energetice neregenerabile – cărbuni, petrol, gaze naturale etc. Problema este rezolvabilă atât la nivelul de extracție și de prelucrare a resurselor fosile (prin reducerea pierderilor de substanțe utile, creșterea randamentelor industriale etc.), cât și în procesul de producție agricolă (prin reducerea numărului de lucrări mecanice și a consumului specific de carburanți, lubrifianți, îngrășăminte chimice, pesticide, apă etc.), precum și prin folosirea cu precădere a resurselor energetice regenerabile: lumina și căldura solară, precipitațiile, vântul, puterea energetică a lunii și a celorlalte corpuri cerești, îngrășămintele naturale, preparatele biologice, biogazul, produsele energetice vegetale, precum biocarburanții solizi și lichizi (bio-diesel) etc.

– îmbunătățirea eficienței muncii și calității vieții producătorilor agricoli;

Pe fondul declinului vieții rurale, exodul populației (în special al tinerilor) de la sat la oraș nu mai surprinde pe nimeni. Producția agricolă de subzistență, sărăcia, infrastructura insuficientă și neadecvată, lipsa serviciilor și a unor activități educaționale și culturale susținute sunt principalele cauze ale depopulării satelor și ale degradării mediului rural.

– refacerea și conservarea valorilor materiale și spirituale tradiționale

Agenda 2000 a Comisiei Europene cuprinde un set important de propuneri de reformare a politicii agricole comune, printre care și stimularea practicilor agricole tradiționale care nu sunt orientate numai către producții mari, dar și spre menținerea frumuseților naturii și ale peisajului rural, precum și a unor comunități rurale active, generând și menținând nivelul de ocupare al forței de muncă.

3.3. Terminologie

În conformitate cu Regulamentul (CE) 834/2007 al Consiliului și cu Regulamentul 889/2008 al Comisiei, țările comunitare folosesc, cu același înțeles, următorii termeni (tabelul 2.1.): agricultură organică (Anglia, Cipru, Irlanda, și Malta), agricultură biologică (Austria, Belgia, Bulgaria, Franța, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda și Portugalia) și agricultură ecologică (Danemarca, Lituania, Polonia, România, Spania, Slovenia, Suedia și Ungaria). De asemenea, alte țări folosesc câte doi termeni: atât agricultură biologică, cât și agricultură ecologică (Republica Cehă, Estonia, Germania, Letonia, Slovacia și Spania).

În fiecare din aceste țări există organizații și experți care se "abat de la regulă", de exemplu, Olanda unde, în ultimul timp, termenii de agricultură organică și agricultură ecologică sunt mai des folosiți decât cel de agricultură biologică. De asemenea, fiecare din acești termeni sunt criticați, susținându-se, mai mult sau mai puțin justificat, că întreaga agricultură este biologică sau organică și că nu ar exista agricultură neecologică.

Din dorința de a fi a tot cuprinzătoare, unele publicații folosesc termeni de îndoielnică acuratețe științifică precum: agricultură organico-dinamică sau organico-biologică.

3.4. Conversia

– Toate fermele și societățile agricole, agroindustriale și comerciale ecologice parcurg o perioadă, mai lungă sau mai scurtă, de conversie, care este egală cu timpul scurs între începerea managementului ecologic și obținerea certificatului de fermă sau societate ecologică.

– Trecerea de la agricultura convențională la cea ecologică se face pas cu pas, pentru ca structurile economice să nu resimtă efectele scăderii productivității, iar producătorii să capete încredere în noile sisteme.

– Conversia unei ferme la agricultura ecologică cuprinde toate activitățile de reechilibrare a ecosistemelor agricole și de imbunătățire a fertilității solului, biodiversității și a bunăstării animalelor și oamenilor.

– Din punct de vedere tehnic, conversia este perioada în care o fermă convențională pune, în primul rând, bazele pentru aplicarea corectă și profitabilă a metodelor agro-ecologice. Această perioadă poate fi denumită "conversie birocratică", deoarece în perioada de conversie se colectează informații despre istoria gospodăriei, fermei sau/și a unității de prelucrare a produselor agricole și se elaborează planul de conversie, precum și "conversie agronomică”, deoarece unul din obiectivele acestei perioade este optimizarea metodelor agricole ecologice de cultivare a terenurilor, de creștere a animalelor și de prelucrare și comercializare a produselor ecologice.

– Normele comunitare care reglementează agricultura ecologică cer ca ferma care dorește să adopte metodele ecologice să urmeze o perioadă de conversie de, cel puțin, doi ani începând de la însămânțare, pentru culturile anuale și de 3 ani pentru pășuni, fânețe și culturile furajere. Organismul de inspecție poate prelungi sau scurta acest termen, în funcție de istoria fermei, susținută de documente justificative. În nici un caz, conversia culturilor agricole nu se poate face în mai puțin de un an.

– În conformitate cu articolul 14 alineatul (1) litera (a) punctul (iii) din Regulamentul (CE) nr. 834/2007, produsele animaliere pot fi considerate ecologice numai dacă se realizează conversia simultană a întregii unități de producție, inclusiv a pășunilor, fânețelor și/sau a oricărei suprafețe de teren folosită pentru producerea de furaje, precum și a animalelor.

Perioada totală de conversie pentru ansamblul animalelor existente și descendenții acestora, pentru pășuni și/sau pentru orice teren utilizat pentru producerea de furaje se poate reduce la maxim 24 de luni și numai în cazul în care animalele sunt hrănite cu produse care provin din unitatea agricolă în care sunt crescute.

3.5. Certificarea

– Certificarea se face imediat ce toată unitatea economică sau o parte din activitatea acesteia corespunde standardelor ecologice. Certificarea parțială se face cu condiția ca cele două sisteme (convențional și ecologic) să fie separate foarte clar atât în documentații, cât și în activitatea productivă. Așadar, agricultura ecologică admite, uneori, desfășurarea în paralel a producției convenționale și ecologice, dacă se iau toate măsurile de prevenire a fraudelor;

– Certificarea se face de către o organizație națională sau internațională recunoscută de Autoritatea Națională în domeniul agriculturii ecologice și, pentru mai multă încredere, de Serviciul Internațional de Acreditare al Federației Internaționale a Mișcărilor de Agricultură Organică (IFOAM), care este abilitată să evalueze și să garanteze în scris că sistemul de producție agricolă sau de prelucrare agroindustrială se desfășoară în conformitate cu standardele agriculturii ecologice;

3.6. Agricultura ecologică pe plan mondial – realități și perspective

Agricultură ecologică se face, mai mult sau mai puțin oficial, pe toate continentele, cu excepția Antarctidei, fiecare țară având cel puțin o asociație agroecologică, una sau mai multe organizații de certificare a activităților și produselor ecologice și, desigur, mai multe ferme și societăți de prelucrare și de valorificare a produselor agricole și alimentare ecologice.

Ultimul „recensământ‖ efectuat de FIBL/Elveția în 2004 arată că,, pe plan mondial, se cultivă în sistem agroecologic circa 25 de milioane de hectare, din care 41,8 % se află în Oceania, 24,2 % în America Latină, 23,1 % în Europa, 5,9 % în America de Nord, 3,7 % în Asia și 1,3 % în Africa. În ceea ce privește numărul de ferme ecologice (organice, biologice), în lume sunt, aproximativ, 500 000 de ferme certificate ca ecologice (organice, biologice) din care 37,7 % în Europa, 30,9 % în America Latină, 15,4 % în Africa, 13,3 % în Asia, 2,3 % în America de Nord și 0,5 % în Oceania. De asemenea, cea mai mare piață de produse agroalimentare ecologice (organice, biologice) se află în America de Nord (51 %) și Europa (46 %). În comparație cu piața agroalimentară convențională, comerțul cu produse agricole și alimente ecologice este însă nesemnificativ (0,4 – 3,5 % din totalul vânzărilor).

3.6.1. Agricultura ecologică în U.E.

Agricultura are un rol însemnat în U.E .dacă avem în vederecăpeste10 milioane de persoane (fără forța de muncă ocupată periodic) lucrează în circa 8 milioane de exploatații agricole, cuprinzând peste 130 milioane hectare teren agricol, care hrănesc aproximativ 350 milioane de consumatori. În Europa, sectorul destinat agriculturii ecologice este in continua dezvoltare, înregistrând creșteri semnificativede la an la an.

Ponderea financiară a produselor ecologice:

1. Germania: 2,9 miliarde euro

2. Franța: 1,5 milarde euro

3. Italia 1,3 miliarde euro

4. Marea Britanie: 1,1 miliarde euro

5. Elveția: 0,8 miliarde euro

3.6.2. Agricultura ecologică în România

În România, agricultura ecologică, deși se află în faza de pionierat este o certitudine datorită:

– progreselor semnificative înregistrate în ceea ce privește suprafața cultivată în sistem agro-ecologic (circa 260 000 ha la sfărșitul anului 2010);

– creșterii numărului de operatori agro-ecologiști

– creșterii volumului și a valorii produselor agricole și alimentare ecologice ( peste 120 milioane Euro în 2007);

– diversificării produselor agricole și alimentare ecologice;

– creșterii exportului de produse agricole și alimentare ecologice (circa 8% din valoarea produselor agricole și alimentare exportate de România în anul 2007 și 21 milioane de Euro în 2010);

– dezvoltării și diversificării pieței interne de produse alimentare ecologice, în prezent în România existând toate formele posibile de comercializare, de la piața reală: depozite cu produse ecologice, rafturi specializate în marile hipermarketuri și magazine specializate în toate marile orașe – Sibiu, București, Timișoara, Cluj, Târgu Mureș etc., vânzarea direct din fermă, …..până la piața virtuală.

Pe fondul scandalurilor privind contaminarea alimentelor cu dioxină și nitrofen, a bolii „vacii nebune, a gripei aviare și porcine, a infecției unor legume cu tulpina enterohemoragică a bacteriei Esterichia coli (EHEC), precum și a temerilor privind folosirea organismelor modificate genetic, cererea de produse agricole și alimentare ecologice a crescut foarte mult la începutul acestui mileniu. În fața acestei cereri, multe țări (inclusiv România), sunt în dificultate ca urmare a ponderii mici a produselor ecologice pe piața agro-alimentară. De asemenea, cercetarea agricolă în acest domeniu n-a abordat cu destulă convingere unele domenii esențiale, precum: genetica și ameliorarea plantelor și animalelor, producerea de semințe, material de plantat și de prăsilă și mai are multe de făcut în creșterea eficienței economice, instruirea și educația producătorilor ecologiști, inspecția și certificarea fermelor și produselor ecologice și în valorificarea producției agroecologice.

Având în vedere că agricultura ecologică poate oferi soluții realiste pentru dezvoltarea și modernizarea satelor și comunelor, în special pentru rezolvarea problemelor micii gospodării țărănești (fărâmițarea terenurilor, scăderea numărului și a puterii fizice a producătorilor agricoli, tehnologiile rudimentare, producția de subzistență etc.) și chiar ale fermelor mijlocii și mari (rentabilitatea și problemele de mediu), că potențialul agroecologic al României este de 10 – 25% din suprafața agricolă (1 500 000 – 3 750 000 ha) și că principalele cerințe ale Uniunii Europene sunt protecția mediului înconjurător, securitatea și siguranța alimentară și calitatea alimentelor, credem că producția agricolă și produsele agroalimentare ecologice trebuie să devină politică de stat permanentă și în România.

CAPITOLUL 4

PROTOCOLUL EXPERIMENTAL PRIVIND INFLUENȚA CALITĂȚII ALIMENTARE A TOMATELOR DIVERS COLORATE ASUPRA PROMOVĂRII ȘI DIVERSIFICĂRII ÎN CONSUM

Culoarea tomatelor este cel mai important factor în determinarea calității tomatelor, atât din punct de vedere al consumatorilor, cât și în prelucrarea acestuia (STEVENS and RICK, 1986) și este determinat de conținutul în licopen (SHI et al., 1999) și reprezintă 90 % din totalul substanțelor fenolice din fructele coapte (ALBA et al., 2000; DUMAS et al., 2003).

Motivația alegerii acestei teme este bazată pe relația dintre agricultură și alimentație, doi factori care sunt, de când lumea, de nedespărțit, găsindu-se într-o relație de tip „cauză-efect, iar structura sistemelor agricole fiind, în mod normal, impusă de consumatori.

Referitor la alegerea materialului biologic, acest studiu este motivat și de faptul că fructul de tomate reprezintă produsul cu cea mai mare pondere în importul de legume pe piața europeană. 70-90% din europeni consumă roșii în stare proaspătă, și în diferite culori începând de la roșu la galben, la nuațe de ananas, de maro și mov. Motivația acestei teme este legată și de faptul că toamatele sunt produsle cu cele mai mari niveluri de consum din toate produsele agroalimentare existente pe piața unei țări.

4.1. Scopul cercetării

Agricultura și alimentația sunt, de când lumea, nedespărțite, deoarece se găsesc într-o relație de tip „cauză-efect, structura sistemelor agricole fiind, în mod normal, impusă de consumatori. În acest context se impune promovarea principiului drumurilor scurte, ca bază pentru renașterea calității în toate sferele vieții.

Sopul cercetărilor este de a stabili un sortiment de tomate care poate fi adaptat condițiilor de microclimat din partea de Nord –Vest a României, un deziderat esențial în această direcție fiind introducerea în cultură a unor soiuri de tomate productive, cu rezistență sau toleranță mărită la atacul unor boli și dăunători, cu frecvență mare la culturile din solarii în sistem ecologic, la care să poată fi aplicate tehnologii alternative de cultură, ducând astfel la creșterea nivelului calității prin eliminarea reziduurilor chimice de sinteză din produsul finit, aducându-le totodată unele avantaje în ceea ce privește timpurietatea, producția și calitatea fructelor, în vederea sporirii eficienței economice a culturii.

4.2. Obiectivele cercetării

Obiectivele cercetării sunt legate și de importanța influenței unor factori tehnologici asupra sustenabilității producției calitative și cantitative de tomate, precum și de nivelul scăzut de aciditate, substanță uscată și vitamin C, parametri importanți în certificarea calității tomatelor atât pentru consum în stare proaspătă cât și pentru industrializare.

Recoltarea tomatelor în perioada de maturare înfluențează nivelul de aciditate și densitatea roșiilor, precum culoarea lor intensivă.

Astfel, obiectivele cercetării au fost orientate spre:

Studiul creșterii și fructificării unor soiuri de tomate divers colorate cultivate în sistem ecologic

Studii privind influența unor factori tehnologici asupra calității alimentare și a cantității producției de tomate obținute în sistem de cultură ecologic.

Studiul influenței coloritului unor soiuri de tomate asupra percepției consumatorilor și asupra promovării în consum

4.3. Materialul și metoda de cercetare

Experiențele privind influența unor factori tehnologici asupra producției de tomate cultivate în sistem ecologic, vor fi efectuate în perioada 2015-2017 într-o microfermă legumicolă certificată ecologic în localitatea Husasău de Tinca situată în Nord – Vestul țării.

Pentru realizarea obiectivelor propuse se vor utiliza soiurile expuse mai jos:

Fig. 4.1. Marissa F1 Fig. 4.2 Tomate Osu Blue Bio

Fig. 4.3. JI Midnight Select Fig. 4.4. Ananas

La recoltare se va urmări calitatea și cantitatea producției de tomate în funcție de soi și de factorii tehnologici aplicați.

Observații și determinări:

creșterea plantelor în înălțime

numărul de frunze

numărul de inflorescențe

numărul de flori și fructe în inflorescență

procentul de legare

dinamica recoltărilor

volumul producției timpurii și totale

calitatea producției

Analize biochimice

Determinarea substanței uscate solubile pe cale refractometrică

Principiul metodei. Atunci când raza de lumină trece dintr-un mediu cu densitate optică mai mică într-un mediu cu densitate optică mai mare, raportul dintre sinusul unghiul de incidență și sinusul unghiului de refracție are o valoare constantă (n).

= n (const)

Acest raport se numește indice de refracție și are o importanță deosebită în analize chimice calitatrive.

Mărimea indicelui de refracție depinde de natura substanței analizate, de temperatură și de lungimea de undă a razei de lumină (MARCA și colab., 1994; MARCA și colab., 2001).

Refractometrul portabil Zeiss se compune din lunetă, prismă, ocular. Prisma se fixează într-o ramă metalică; la partea superioară prezintă o deschidere prin care pătrunde lumina. Sub primă se află o placă mobilă.

Ocularul cuprinde lentile și o rozetă exterioară care permite reglarea lor în funcție de ochiul persoanei care lucrează la efectuarea determinărilor.

Reglarea aparatului se face de la un șurub aflat pe corpul lunetei, care este în legătură cu un disc interior prevăzut cu o scală dublu gradată.

Trusa în care se păstrează refractomatrul mai cuprinde ca accesorii: o șurubelniță pentru reglare, o presă de mână pentru extragerea sucului din produsele vegetale, o sondă de tip tubular, necesară pentru extragerea mostrelor din interiorul produsului supus analizei (MARCA și colab., 1994; MARCA și colab., 2001).

Materiale necesare:

Refractometru

Presă

Baghetă din sticlă cu capăt rotunjit

Alcool sau apă distilată

Tifon

Hârtie de filtru

Cuțit inoxidabil

Produse proaspete

Mod de lucru. Determinarea substanței uscate solubile cu ajutorul refractometrelor de mână și de masă cuprinde următoarele faze de lucru:

Verificarea exactității de lucru a aparatului

Determinarea substanței uscate solubile

Corecția rezultatelor

Verificarea exactității de lucru a aparatului. Această operație constă în curățirea prismei și a plăcii de bachelită cu tifon sau hârtie de filtru îmbibate în alcool sau apă distilată; se pun pe prismă 2-3 picături de apă distilată, cu ajutorul bagheytei de sticlă (fără a atinge sau zgâria prisma), se închide prisma, se duce aparatul la ochi și se îndreaptă spre lumină.

Pentru a verifica gradațiile scalei se acționează asupra rozetei exterioare a ocularului (LAZĂR, 2006). Apar două zone – una luminoasă în partea de jos și alta întunecată în partea de sus – separate de o linie orizontală. Dacă linia de demarcare a celor două zone este în dreptul diviziunii zero, aparatul este reglat corect. Dacă linia de separare a celor două zone este mai sus sau mai jos, se face o corecție, prin acționarea (dreapta-stânga) a șurubului de pe lunetă, cu ajutorul șurubelniței, până când linia de demarcare este adusă la diviziunea zero a scalei (MARCA și colab., 1994; MARCA și colab., 2001).

Determinarea substanței uscate solubile. Din produsele proaspete – legume și fructe – porțiuni mici, se pun în presa de mână și prin presare se obține suc. Sucul obținut se pune pe prisma aparatului (2-3 picături, pentru a umezii toată suprafața prismei), se închide aparatul și se îndreaptă spre lumină. În dreptul liniei de demarcare a celor două câmpuri se citește direct conținutul în substanță uscată solubilă.

Corecția rezultatelor. Atunci când rezultatele se fac la temperatura de 20°C rezultatele se iau ca atare. Pentru fiecare grad de temperatură ce depășește 20°C se adaugă valoarea de 0,006 (practic 0,7 %) substanță uscată solubilă sau se scade aceeași valore a substanței uscate solubile, pentru fiecare grad de temperatură sub 20°C (corecțiile se fac pentru a suplini dilatarea lichidelor la cald sau la rece) (MARCA și colab., 1994; MARCA și colab., 2001).

Determinarea vitaminei C prin metoda Iodometrică

Datorită simplicității și rapidității ei metoda iodometrică este totuși folosită pentru determinări în serie la aceeași specie de plantă, când datele obținute dau valori comparabile.

Metoda iodometrică folosește ca oxidant, iodul care provine din acțiunea iodatului de potasiu (KIO3) asupra iodurii de potasiu (KI):

KIO3 + 6HCl + 5KI = 3I2 + 6 KCl + 3H2O

I2 + H2O = O + 2HI

Metoda iodometrică are la bază oxidarea acidului ascorbic cu iod în exces, conform reacției:

Preparaea reactivilor s-a realizat în următoarele moduri:

Soluția de acid clorhidric 2 %:

Într-un balon cotat de 500 ml se introduc 22,7 ml soluție de HCl concentrată (aproximativ 37 %) și se aduce la semn cu apă distilată.

Soluția de KIO3 0,0008 M:

Se prepară prin dizolvarea a 4,277 g iodat de potasiu în 20-30 ml apă distilată într-un balon cotat de 100 ml. După solvirea completă se aduce la semn cu apă distilată.

Soluția apoasă de KI 1 %:

Se dizolva 1 g de KI în 20-30 ml apă distilată într-un balon cotat de 100 ml. După solvirea completă se aduce la semn cu apă distilată.

Mod de lucru pentru determinarea vitaminei C în fructe și legume

Se cântăresc 15 g de material de analizat (de exemplu ceapă, ardei gras, pătrunjel frunze, morcov, măr, portocală, lamaie, kiwi etc.) cu o perecizie de 0,01 g.

Materialul de analizat cântărit se mojarează energic cu circa 10 cm3 soluție HCl 2 % și 2,5 g nisip de cuarț sau praf de sticlă, timp de 10 minute.

Se trece cantitativ amestecul obținut într-un balon cotat de 50 ml și se aduce la semn cu HCl 2 %.

Se filtrează printr-un filtru creț într-un vas uscat sau se centrifughează suspensia.

Se pipetează 10 cm3 filtrat într-un balon Erlenmeyer de 100 ml, se adaugă 30 ml apă distilată, 5 ml KI, 5 ml HCl și 1,5 ml soluție de amidon.

Se titrează cu o soluție de KIO3 până la culoarea albastră. La adăugarea iodatului de potasiu peste amestecul care conține și iodură de potasiu, se generează iod care oxidează vitamina C prezentă. După ce vitamina C a fost complet oxidată, iodul generat va forma cu amidonul prezent un complex de incluziune colorat albastru intens. Culoarea trebuie să persiste 30 secunde.

Analiza se repetă de 2 ori, se calculează valoarea medie a titrărilor (V în ml)

Calculul rezultatelor.

Pe baza ecuațiilor reacțiilor chimice, se observă că un mol de iodat de potasiu generează 3 moli de iod, care oxidează 3 moli de vitamina C.

Numarul de moli de iodat de potasiu este: Vx0,0008/1000

Numarul de moli de acid ascorbic oxidat în proba analizată prin titrare este atunci 3xVx0,0008/1000

Deoarece la titrare au fost introduși doar 10 ml (din cei 50 ml suspensie din balonul cotat), acesta trebuie multiplicată cu 5

Cu masa moleculară a vitaminei C, de 176, se obține prin multiplicare cantitatea de vitamina C din materialul analizat (G g material cântărit inițial pentru a fi folosit la extracția vitaminei C prin mojarare): Vx0,0008/1000x5x176

Continutul în vitamina C se calculează în general în mg/100 g material, adică:

Vitamina C mg% = Vx0,0008/1000x5x176/Gx100x1000

Vitamina C mg% = Vx0,0008x5x176/Gx100 = Vx70,4/G

unde:

V = nr. ml KIO3 0,0008 M folosiți la titrare;

G = Masa în g de material luat în analiză.

Determinarea acidității titrabile

Acizii organici prezintă importanță pentru aprecierea calității alimentare a unor produse legumicole deoarece reprezintă sursă de energie și asigură echilibru zaharuri-aciditate, conferind gust plăcut unor legume și având efect răcăritor asupra organismului.

Acizii organici sunt substanțe existente în toate produsele horticole proaspete sau prelucrate, cu influență deosebită, alături de alte substanțe (taninuri, zaharuri) asupra gustului.

Din punct de vedere tehnologic acizii organici joacă un rol important în asigurarea rezistenței la păstrare a produselor horticole în stare proaspătă, favorizează procesele de conservare, participă la formarea gelului alături de pectină și zaharuri, măresc efectul pasteurizării și sterilizării (Marca, 2003, Marca și colab., 2001).

În general aciditatea fructelor și legumelor depinde de prezența acizilor malic, tartric, citric, și oxalic, aflați liberi sau în diferite combinații. Produsele horticole proaspete sau diferit prelucrate prezintă aciditate reală și aciditate potențială, iar suma acestora reprezintă aciditatea totală titrabilă. Aciditatea actuală este dată de ionii de hidrogen și se măsoară prin determinarea pH-ului, iar aciditatea potențială este dată de ionii de hidrogen din moleculele de acizi nedisociate.

Materiale necesare

probe de produse horticole proaspete sau prelucrate

hidroxid de sodiu n/10 cu factorul cunoscut

fenolftaleină, soluție alcoolică, concentrația 1 %

mojare, sticle de ceas, pahare Berzelius, Erlenmeyer, cilindrii gradați, baloane cotate, baghete, pâlnii, hârtie de filtru, cuțite inox, balanță

Pregătirea materialului

Din produsele horticole se ia o cantitate de 10-50 g, probă obținută după metodologia adecvată, apoi se pune într-un pahar Berzelius de 1000 ml peste care se tornă apă distilată, de aproximativ 10 ori mai multă decât cantitatea probei.

Apoi are loc încălzirea vasului cu proba, până la fierbere, când țesuturile se înmoaie. Se răcește și apoi se trece într-un balon cotat sau cilindru gradat de 1000 ml, peste care se toarnă apă distilată, de aproximativ 10 ori mai multă decât cantitatea probei. Are loc încălzirea vasului cu proba, până la fierbere, când țesuturile se înmoaie. Se răcește și apoi se trece întyr-un balon cotat sau cilindru gradat de 100-500 ml și se e la semn cu apă distilată. Se agită conținutul pentru omogenizare apoi se lasă în repaus 10-15 minute, urmând filtrarea, iar finalul obținut servește pentru determinarea acidității.

Mod de lucru

Din filtratul obținut după pregătirea probelor seia o cantitate de 25-50 ml cu o pipetă și se trece într-un vas Erlenmeyer. Se pun 2-3 picături de fenolftaleină, se agită și apoi se se titrează cu hidroxid de sodiu n/10 până la virarea culorii în roz (Marca, 2003, Lazăr 2006)

Formula de calcul a acidității este:

A% =

În care:

n = ml NaOH n/10 cu care s-a titrat

f = factorul soluției de NaOH n/10 (are valoarea 1)

k = acidul în care vrem să exprimăm rezultatul determinării (care corespunde unui ml de NaOH n/10)

v1 = volumul extractului (cilindru gradat sau balon cotat) rezultat înaintea filtrării, în ml (în cazul de față 100 ml)

g = greutatea probei din care s-a obținut extractul, în g (cazul de față 10 g)

v2 = volumul filtratului luat în analiză (care s-a supus titrării), în ml (în cazul de față 25 ml)

A = aciditatea totală titrabilă exprimată în % în acidul predominant

Exprimarea acidității la unele produse se face în funcție de acidul predominant. De exemplu la mere în acid malic, la fructele citrice în acid citric, la oțet în acid acetic, în cazul murăturilor în acid lactic (Marca, 2003).

În acest sens potrivit tipului de acid ce revine la un ml de NaOh n/10 corespund:

0,0067 g aci malic

0,0075 gacid tartric

0,0060 g acid acetic

0,0064 g acid citric

0,0045 g acid oxalic

0,0090 g acid lactic

Exprimarea, deși mai rar întâlnită în practică, se poate face și în acizi minerali, sulfuric sau clorhidric, ținând seama de următoarele valori:

0,00365 g pentru acidul clorhidric

0,0049 g pentru acidul sulfuric

4.4. Rezultate obținute

Acumularea substanței uscate solubile în fructele de tomate divers colorate cultivate în sistem ecologic este influențată în mică măsură de sistemul de cultură cu fazele tehnologice specifice culturilor ecologice în spații protejate unde factorii de microclimat pot fi controlați și asigurați în limite optime.

Tabelul 4.1

Determinarea substanței uscate solubile pe cale refractometrică

Astfel cea mai mare valoare înregistrată de substanță uscată solubilă se găsește în fructele hibridului Tomate Osu Blue Bio cu pielița de culoare mov spre violet (5,01 %). Valori apropiate ale substanței uscate se găsesc și în hibridul JI Midnight Select cu pielița de culoare maro și pulpa de culoare bordo-maronie (4,93 %), urmând hibridul Ananas cu pielița și pulpa galben-roșiatică (4,89 %).

Acumulările procentuale de substanță uscată în comparație cu martorul experimental, reprezentat de hibridul Marissa F1 cu pielița și pulpa de culoare roșie caracteristică tomatelor sunt mai mari cu 7,28 % în cazul hibridului Tomate Osu Blue Bio de culoare mov, de 5,57 % în cazul hibridului JI Midnight Select și de 4,71 % în fructele hibridului Ananas.

Fig. 4.5. Conținutul în substanță uscată în fructele de tomate

Tabelul 4.2

Determinarea conținutului în vitamina C a fructelor de tomate

Conținutul fructelor de tomate în vitamina C a variat între 24,63 mg/100 g s.p., valoare obținută la fructele hibridului de tomate Marissa F1, martor și 35,91 mg/100 g s.p., la hibridul de culoare mov Tomate Osu Blue Bio. În tabelul 4.2 se poate observa că s-au înregistrat cantități mai mari de vitamin C și în cazul hibrizilor JI Midnight Select și Ananas.

Fig. 4.5. Conținutul în vitamina C în fructele de tomate față de varianta martor

În figura 4.5 se poate observa că hibrizii de tomate de culoare mov și maro au un conținut de vitamina C mai mare cu 45,79 % și respectiv 41,81 % față de martorul experienței hibridul Marissa F1 de coloare roșie caracteristică. La soilul Ananas conținutul în vitamina C a fost cu 20,01 % mai mare față de martor.

Tabelul 4.3

Conținutului în acid malic a fructelor de tomate (%)

Determinările acidității din fructele de tomate duc la concluzia că acumularea acesteia este mult influențată de materialul biologic ales precum și de tipul sistemului de fertilizare prezentat de literatura de specialitate care arată că variantele fertilizate cu doze mari de îngrășăminte duc la creșterea acidității titrabile în fructe. Experiențe în acest sens au fost efectuate de BRADLEY (1964), care a descoperit că o cantitate crescută de îngrășăminte cu potasiu a influențat și o creștere a acidității titrabile la tomate.

CAPITOLUL 5

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Concluziile studiului ,,privind influența calității alimentare a tomatelor divers colorate asupra promovării și diversificării în consumˮ au avut ca punct de plecare motivația acestui studiu bazată pe relația dintre agricultură și alimentație, relație de tip „cauză-efect, relație ce include doi factori care sunt de nedespărțit, pe care se bazează structura sistemelor agricole care în mod normal este impusă de consumatori constituind baza politicii agricole a unei țări.

Referitor la alegerea materialului biologic, acest studiu este motivat și de faptul că fructul de tomate reprezintă produsul cu cea mai mare pondere în importul de legume pe piața europeană. 70-90% din europeni consumă roșii în stare proaspătă, și în diferite culori începând de la roșu la galben, la nuațe de ananas, de maro și mov.

Datorită calităților alimentare superioare toamatele sunt produsle cu cele mai mari niveluri de consum dintre toate produsele agroalimentare existente pe piața unei țări, ceea ce necesită promovarea în consum a tomatelor de diferite culori cu scopul diverisficării preparatelor culinare în formă proaspătă sub formă de salate sau pentru ornarea unor aperitive sau feluri principale.

În urma determinării conținutului în acizi organici analizat în această lucrare, fructele de tomate de culoare mov, maro și ananas se pot promova în consum în condiții de siguranță deplină cu beneficii majore pentru organism prin gusstul deosebit de plăcut imprimat de acești acidul malic.

Conținutul în vitamina C a fructelor de tomate de culoare mov, maro și ananas dă un plus de calitate a acestor soiuri și deasemenea siguranța în consum fără efecte negative asupra organismului.

Acești hibrizi s-au comportat foarte bine în cultura ecologică, realizând producții mari, superioare calitativ soiurilor clasice de toamte de culoare roșie, cee ace a confirmat încă o data că pot fi utilizați pe scară largă atât pentru rentabilitatea producătorilor cât și pentru diversificarea alimentară și sigură.

Totuși există unele impedimente, legate de coloritul acestor fructe de tomate, și anume întrebările legate de felul cum este obținut materialul semincer, adică sunt organisme modificate genetic sau sunt obținute prin încrucișări?

Materialul semincer a acetor toamte divers colorate este obținut prin încrucișări între tomatele clasice de cultură cu tomate din flora sălbatică din Peru și Ecuador, zonele de origine a tomatelor cu cea mai mare diversitate genetică a specie atât ca dimensiuni cât și din punct de vedere a coloritului.

Introducerea unor nutrienți în alimente constituie o cale eficientă de prevenire a dezechilibrelor alimentare datorate unor stări carențiale de diferite proveniențe si, deci, de asigurare a unei stări de sănătate optimă a populației (Juillet și Bornet, 1998).

BIBLIOGRAFIE

APAHIDEAN, AL.S. și colab., 2000a, Legumicultură generală, vol. I, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

APAHIDEAN, AL.S. și colab., 2000b, Legumicultură generală, vol. II, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

APAHIDEAN, AL.S., 2003, Cultura legumelor, Ed. Academic Pres, Cluj-Napoca.

APAHIDEAN, MARIA, AL.S.APAHIDEAN, 2004, Cultura legumelor și ciupercilor, Ed. Academic Pres, Cluj-Napoca.

APAHIDEAN, MARIA, 2008, ,,2nd Coordinating Meeting of the Regional FAO Working Group on Greenhouse Crop Production in the SEE Countriesˮ

BALAȘA, M., 1973, Legumicultura, EDP, București.

BALAȘA, M., 1980 Legumicultura, EDP, București

BANU C. ș.a., (1997) – Probleme ale calității produselor alimentare, Universitatea Galați.

BANU C. și colab. (1992) – Progrese tehnice, tehnologice și științifice în industria alimentară, vol. I, Editura Tehnică București.

BANU C. și colab., (1993) – Progrese tehnice, tehnologice și științifice in industria alimentară, vol. II, Editura Tehnică, București.

BANU C., (coord), (2010), Alimentația în bolile digestive, Editura ASAB, București.

BANU O, BORDEI DESPINA, COSTIN GH., SEGAL B., (1974) – Influența proceselor tehnologice asupra calității produselor alimentare, vol. I, Editura Tehnică, București.

BERAR, V., 1998, Legumicultura. Ed. Mirton, Timișoara.

BERAR V., BĂLĂ, DRĂGĂNESCU E., GOIAN M., MOISUC AL., NEDELEA G., OTIMAN I.P., PĂLĂGEȘIU I., SALA F., SÂNEA N., 2000, Compendiu horticol, Ed. De Vest, Timișoara

BERAR, V., 2006, Legumicultură, Ed. MIRTON, Timișoara.

BRANDT atet al., 2006, Lycopene content and color of ripening tomatoes as affected by environmental conditions, J.Sci. Food Agric. 86, 568-572.

BURZO I., TOMA S., VOICAN V., AMĂRIUȚEI A., ȘELARU E., POPESCU V., CRĂCIUN C., 2000, Fiziologia plantelor de cultură. Vol. 4 Fiziologia legumelor și a plantelor floricole, Ed. Știința București

BUTNARIU, H., INDREA, D., PETRESCU, C., SAVIȚCHI, P., PELAGHIA, CHILON, RUXANDRA, CIOFU, POPESCU, V., RADU, GR., STAN, N., 1992, Legumicultura, E.D.P., București.

BUTNARIU, H., și colab., 1990, Legumicultura, Institutul Agronomic Timișoara.

CHAUX, F., C., FOURY, 1994, Productions legumiers, TEC-DOC, Paris, France.

CIOFU, RUXANDRA, STAN, N., POPESCU, V., PELAGHIA, CHILOM, APAHIDEAN S., HOROGOȘ, A., BERAR, V., LAUEN, K.,F., ATANASIU, N., 2004, Tratat de legumicultură. Ed. Ceres, București.

CHILOM, PELAGHIA, 2002-Legumicultură generală, Ed. REPROGRAPH, Craiova.

DATTA et al., 2002, Strach biosynthesis during pollen maturation is associated with altered patterns of gene expression in maize, Plant Physiol 130: 1645-1656.

DUMAS et al., 2003, Effects of environmental factors and agricultural techniques on antioxidant content of tomatoes, J.Sci.Food Agric. 83, 369-382.

DAVIDESCU, D., VELICIA, DAVIDESCU, 1992, Chimizarea intensivă în contextul problemelor actuale. Ed. Academiei Române, București.

DUȚĂ, ADRIANA, RODICA, SOARE, 2006, Elemente de practică legumicolă, Tipo. Universității, Craiova

DUȚĂ, ADRIANA, 2005, Ingineria sistemului legumicol, Vol.II-Tehnologii convenționale, Ed.UNIVERSITARIA, Craiova.

DUȚĂ, ADRIANA, 2006, Ingineria sistemului legumicol, Vol1, Ed.II., Ed.SH, Craiova.

FIRON et al. 2006, Pollen grains of heat tolerant tomato cultivars retain higher carbohydrate concentration under heat stress conditions, Scientia Horticulturae 109: 212-217.

GAUTIER et al., 2008, How does tomato quality (sugar, acid, and nutritional quality) vary with ripening stage, temperature, and irradiance? J. Agric. Food Chem. 56, 1241-1250.

GHERGHI A., BURZO I., MĂRGINEANU L., DENEȘ S., DOBREANU M., PATTANTYUS K., 1983, Biochimia și fiziologia legumelor și fructelor, Ed. Academiei RSR, București

HELYES and LUGASI 2006, Formation of certain compounds having technological and nutritional importance în tomato fruits during maturation. Acta Alim. 35 (2), 183-193.

HELYES 1999, A paradicsom ès termesztèse, Syca Kiadó, Budapest.

HORGOȘ, A., 2000, Legumicultură specială. Ed. Mirton, Timișoara

HEWIT și colab., citați de SOMOS, 1971, A paradicsom ès termesztèse, Akad Kiadó, Budapest.

HENDRICKSON R., 2005, American Tomato, Taylor Trade Publishing.

INDREA D., AL.S., APAHIDEAN, MARIA APAHIDEAN, D.N., MĂNIUȚIU, RODICA SIMA, 2009, Cultura Legumelor, Ed. Ceres, București.

INDREA D., AL.S., APAHIDEA, 2012, Ghidul cultivatorului de legume, Ediția a II-a. Ed. Ceres, București.

INDREA, D., BUTNARIU., H., FLORESCU, ELENA, PANAIT, TINCA, DINA, GH., 1979, Legumicultura. E.D.P. București.

INDREA, D., APAHIDEAN, AL., 1995, Ghid practic pentru cultura legumelor. Ed. Ceres, București.

INDREA, D., APAHIDEAN, AL.,S., 2004, Ghidul cultivatorului de legume. Ed. Ceres, București.

INDREA D., AL.S., APAHIDEAN, MARIA APAHIDEAN, I., PAVEN, 1990, Cercetări privind o nouă metodă de cultură fără sol a tomatelor în sere. Buletin USAMV, vol. 44 (2), Cluj-Napoca.

JARQUIN-ENRIQUEZA et al., 2013, Lycopene content and color index of tomatoes are affected by the greenhouse cover, Scientia Horticulturae 155: 43-48

KRUG și LIEBIG 1980, Gemuseproduktion, Paul Perey v., Berlin, Hamburg.

LEVY et al.,1978, Morphological and physiological characters affecting flower drop and fruit set of tomato at high temperatures, Euphytica 27:211-218

LAZĂR V., (2006), Tehnologia păstrării și industrializării produselor horticole. Editura AcademicPres, Cluj-Napoca

MARCA G., (2003), Tehnologia produselor horticole. Editura AcademicPres Cluj-Napoca

MARCA G., și colab., (2001), Tehnologia produselor horticole. Lucrări practice. Editura AcademicPres Cluj-Napoca

MENCINICOPSCHI, GH., BUJOR, O., LARISA IOBESCU-CĂLINEȘTI, (2010), Compendiu de terapie naturală, Editura Medicală, București

MĂNESCU, B., 1972, Culturi forțate de legume. E.D.P.

MUNTEANU, N.C., 2001, Tomatele, ardeii și pătlăgelele vinete. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași.

MĂNESCU B., 1977, Microclimatul din sere. Ed. Ceres, București.

MOORE E.L., W.O., THOMAS, 1952, Some effect of shading and parachlorophenoxy acetic acid on fruit fullness of tomatoes, Proceedings of the American Society for Horticultural Science 60: 289-294.

MCAVOY R.J., H.W. JANES, 1988, Alternative production strategies for greenhouse tomatoes using supplemental lighting, Scientia Horticulture, 35: 161-166.

MESSIAEN et al., 1991, Les maladies des plantes maraîchêres. INRA, Paris.

MĂNIUȚIU D., 2006, Produse legumicole, Ed.AcamicPres, Cluj-Napoca.

MĂNIUȚIU, D., 2008, Legumicultuiră generală, Ed.AcamicPres, Cluj-Napoca.

NEPI et al., 2001, Pollen hidration status at dispersal: cytophysiologycal features and strategies, Protoplasma 216: 171-180.

PAPADOPOULOS and PARARAJASINGHAM, 1997, The influence of plant spacing on light interception and use in freenhouse tomato (Lycopersicon esculentum Mill): A review. Scientia Horticulturae, 69, p. 1-27.

PAPADOPOULOS, A. P.,1991 Growing greenhouse tomatoes in soil and soilless media, Agriculture and Agri-Food Canada Ottawa, ON Publ. 1865/E

PEET et al. 1997, Response of ovul development and post-pollen production processing in male steril tomatoes to chronic, sub-acute high temperature stress, Journal of Experimental botany 48> 101-111.

PEK, Z., L. HELYES, 2010, Color changes and antioxidant content of vine and postharvest ripened tomato fruit, Hort Sci. 45(3), 466-468.

PEK et al., 2011, The effect of natural light on changes in antioxidant content and color parameters of vine-ripened tomato (Solanum lycopersicum L.) fruit, Hort Sci. 46(4), 583-585.

PRESSMAN et al., 2002, The effect of heat stress on tomato pollen chracteristics is associated with changes in carbohydrate concentration in the developing anthers, Annals of Botany 90: 631-636.

PUIA, CARMEN, 2006, Fitopatologie horticolă. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

RUSU, T., 2005, Agrotehnica. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

STAN, N., N. MUNTEANU, 2001, Legumicultură. Vol II. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași.

SATO et al., 2000, Physiologycal factures limit fruit sets of tomato (Lycopersicon esculentum) under chronic high temperatures stress, Plant Cel Environ 23: 719-726.

SATO et al., 2002, Determining critical pre and post anthesis period physiological processes in Lycopersicon esculentum Mill. Exposed to moderateling elevated temperatures, J. Exp. Bot. 53: 1187-1195.

TOȚA, CRISTINA ELENA, V. BERAR, 2009, Research on the influence of natural bioactive substances on the quality and quantity of production on tomatoes grow in greenhouse, Buletin AGIR, N. 1-2

VOICAN V., 1972, Efectul intensității luminii asupra creșterii și dezvoltării unor specii legumicole. Teză de doctorat, IANB, București

VOICAN V., 1984, Răsadnițele și solariile, Ed. Ceres, București

VOICAN V., V., LĂCĂTUȘ, 1998, Cultura protejată a legumelor în sere și solarii, Ed.Ceres, București.

http://chem.ubbcluj.ro/files/Vitamina _C.doc

BIBLIOGRAFIE

APAHIDEAN, AL.S. și colab., 2000a, Legumicultură generală, vol. I, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

APAHIDEAN, AL.S. și colab., 2000b, Legumicultură generală, vol. II, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

APAHIDEAN, AL.S., 2003, Cultura legumelor, Ed. Academic Pres, Cluj-Napoca.

APAHIDEAN, MARIA, AL.S.APAHIDEAN, 2004, Cultura legumelor și ciupercilor, Ed. Academic Pres, Cluj-Napoca.

APAHIDEAN, MARIA, 2008, ,,2nd Coordinating Meeting of the Regional FAO Working Group on Greenhouse Crop Production in the SEE Countriesˮ

BALAȘA, M., 1973, Legumicultura, EDP, București.

BALAȘA, M., 1980 Legumicultura, EDP, București

BANU C. ș.a., (1997) – Probleme ale calității produselor alimentare, Universitatea Galați.

BANU C. și colab. (1992) – Progrese tehnice, tehnologice și științifice în industria alimentară, vol. I, Editura Tehnică București.

BANU C. și colab., (1993) – Progrese tehnice, tehnologice și științifice in industria alimentară, vol. II, Editura Tehnică, București.

BANU C., (coord), (2010), Alimentația în bolile digestive, Editura ASAB, București.

BANU O, BORDEI DESPINA, COSTIN GH., SEGAL B., (1974) – Influența proceselor tehnologice asupra calității produselor alimentare, vol. I, Editura Tehnică, București.

BERAR, V., 1998, Legumicultura. Ed. Mirton, Timișoara.

BERAR V., BĂLĂ, DRĂGĂNESCU E., GOIAN M., MOISUC AL., NEDELEA G., OTIMAN I.P., PĂLĂGEȘIU I., SALA F., SÂNEA N., 2000, Compendiu horticol, Ed. De Vest, Timișoara

BERAR, V., 2006, Legumicultură, Ed. MIRTON, Timișoara.

BRANDT atet al., 2006, Lycopene content and color of ripening tomatoes as affected by environmental conditions, J.Sci. Food Agric. 86, 568-572.

BURZO I., TOMA S., VOICAN V., AMĂRIUȚEI A., ȘELARU E., POPESCU V., CRĂCIUN C., 2000, Fiziologia plantelor de cultură. Vol. 4 Fiziologia legumelor și a plantelor floricole, Ed. Știința București

BUTNARIU, H., INDREA, D., PETRESCU, C., SAVIȚCHI, P., PELAGHIA, CHILON, RUXANDRA, CIOFU, POPESCU, V., RADU, GR., STAN, N., 1992, Legumicultura, E.D.P., București.

BUTNARIU, H., și colab., 1990, Legumicultura, Institutul Agronomic Timișoara.

CHAUX, F., C., FOURY, 1994, Productions legumiers, TEC-DOC, Paris, France.

CIOFU, RUXANDRA, STAN, N., POPESCU, V., PELAGHIA, CHILOM, APAHIDEAN S., HOROGOȘ, A., BERAR, V., LAUEN, K.,F., ATANASIU, N., 2004, Tratat de legumicultură. Ed. Ceres, București.

CHILOM, PELAGHIA, 2002-Legumicultură generală, Ed. REPROGRAPH, Craiova.

DATTA et al., 2002, Strach biosynthesis during pollen maturation is associated with altered patterns of gene expression in maize, Plant Physiol 130: 1645-1656.

DUMAS et al., 2003, Effects of environmental factors and agricultural techniques on antioxidant content of tomatoes, J.Sci.Food Agric. 83, 369-382.

DAVIDESCU, D., VELICIA, DAVIDESCU, 1992, Chimizarea intensivă în contextul problemelor actuale. Ed. Academiei Române, București.

DUȚĂ, ADRIANA, RODICA, SOARE, 2006, Elemente de practică legumicolă, Tipo. Universității, Craiova

DUȚĂ, ADRIANA, 2005, Ingineria sistemului legumicol, Vol.II-Tehnologii convenționale, Ed.UNIVERSITARIA, Craiova.

DUȚĂ, ADRIANA, 2006, Ingineria sistemului legumicol, Vol1, Ed.II., Ed.SH, Craiova.

FIRON et al. 2006, Pollen grains of heat tolerant tomato cultivars retain higher carbohydrate concentration under heat stress conditions, Scientia Horticulturae 109: 212-217.

GAUTIER et al., 2008, How does tomato quality (sugar, acid, and nutritional quality) vary with ripening stage, temperature, and irradiance? J. Agric. Food Chem. 56, 1241-1250.

GHERGHI A., BURZO I., MĂRGINEANU L., DENEȘ S., DOBREANU M., PATTANTYUS K., 1983, Biochimia și fiziologia legumelor și fructelor, Ed. Academiei RSR, București

HELYES and LUGASI 2006, Formation of certain compounds having technological and nutritional importance în tomato fruits during maturation. Acta Alim. 35 (2), 183-193.

HELYES 1999, A paradicsom ès termesztèse, Syca Kiadó, Budapest.

HORGOȘ, A., 2000, Legumicultură specială. Ed. Mirton, Timișoara

HEWIT și colab., citați de SOMOS, 1971, A paradicsom ès termesztèse, Akad Kiadó, Budapest.

HENDRICKSON R., 2005, American Tomato, Taylor Trade Publishing.

INDREA D., AL.S., APAHIDEAN, MARIA APAHIDEAN, D.N., MĂNIUȚIU, RODICA SIMA, 2009, Cultura Legumelor, Ed. Ceres, București.

INDREA D., AL.S., APAHIDEA, 2012, Ghidul cultivatorului de legume, Ediția a II-a. Ed. Ceres, București.

INDREA, D., BUTNARIU., H., FLORESCU, ELENA, PANAIT, TINCA, DINA, GH., 1979, Legumicultura. E.D.P. București.

INDREA, D., APAHIDEAN, AL., 1995, Ghid practic pentru cultura legumelor. Ed. Ceres, București.

INDREA, D., APAHIDEAN, AL.,S., 2004, Ghidul cultivatorului de legume. Ed. Ceres, București.

INDREA D., AL.S., APAHIDEAN, MARIA APAHIDEAN, I., PAVEN, 1990, Cercetări privind o nouă metodă de cultură fără sol a tomatelor în sere. Buletin USAMV, vol. 44 (2), Cluj-Napoca.

JARQUIN-ENRIQUEZA et al., 2013, Lycopene content and color index of tomatoes are affected by the greenhouse cover, Scientia Horticulturae 155: 43-48

KRUG și LIEBIG 1980, Gemuseproduktion, Paul Perey v., Berlin, Hamburg.

LEVY et al.,1978, Morphological and physiological characters affecting flower drop and fruit set of tomato at high temperatures, Euphytica 27:211-218

LAZĂR V., (2006), Tehnologia păstrării și industrializării produselor horticole. Editura AcademicPres, Cluj-Napoca

MARCA G., (2003), Tehnologia produselor horticole. Editura AcademicPres Cluj-Napoca

MARCA G., și colab., (2001), Tehnologia produselor horticole. Lucrări practice. Editura AcademicPres Cluj-Napoca

MENCINICOPSCHI, GH., BUJOR, O., LARISA IOBESCU-CĂLINEȘTI, (2010), Compendiu de terapie naturală, Editura Medicală, București

MĂNESCU, B., 1972, Culturi forțate de legume. E.D.P.

MUNTEANU, N.C., 2001, Tomatele, ardeii și pătlăgelele vinete. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași.

MĂNESCU B., 1977, Microclimatul din sere. Ed. Ceres, București.

MOORE E.L., W.O., THOMAS, 1952, Some effect of shading and parachlorophenoxy acetic acid on fruit fullness of tomatoes, Proceedings of the American Society for Horticultural Science 60: 289-294.

MCAVOY R.J., H.W. JANES, 1988, Alternative production strategies for greenhouse tomatoes using supplemental lighting, Scientia Horticulture, 35: 161-166.

MESSIAEN et al., 1991, Les maladies des plantes maraîchêres. INRA, Paris.

MĂNIUȚIU D., 2006, Produse legumicole, Ed.AcamicPres, Cluj-Napoca.

MĂNIUȚIU, D., 2008, Legumicultuiră generală, Ed.AcamicPres, Cluj-Napoca.

NEPI et al., 2001, Pollen hidration status at dispersal: cytophysiologycal features and strategies, Protoplasma 216: 171-180.

PAPADOPOULOS and PARARAJASINGHAM, 1997, The influence of plant spacing on light interception and use in freenhouse tomato (Lycopersicon esculentum Mill): A review. Scientia Horticulturae, 69, p. 1-27.

PAPADOPOULOS, A. P.,1991 Growing greenhouse tomatoes in soil and soilless media, Agriculture and Agri-Food Canada Ottawa, ON Publ. 1865/E

PEET et al. 1997, Response of ovul development and post-pollen production processing in male steril tomatoes to chronic, sub-acute high temperature stress, Journal of Experimental botany 48> 101-111.

PEK, Z., L. HELYES, 2010, Color changes and antioxidant content of vine and postharvest ripened tomato fruit, Hort Sci. 45(3), 466-468.

PEK et al., 2011, The effect of natural light on changes in antioxidant content and color parameters of vine-ripened tomato (Solanum lycopersicum L.) fruit, Hort Sci. 46(4), 583-585.

PRESSMAN et al., 2002, The effect of heat stress on tomato pollen chracteristics is associated with changes in carbohydrate concentration in the developing anthers, Annals of Botany 90: 631-636.

PUIA, CARMEN, 2006, Fitopatologie horticolă. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

RUSU, T., 2005, Agrotehnica. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

STAN, N., N. MUNTEANU, 2001, Legumicultură. Vol II. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași.

SATO et al., 2000, Physiologycal factures limit fruit sets of tomato (Lycopersicon esculentum) under chronic high temperatures stress, Plant Cel Environ 23: 719-726.

SATO et al., 2002, Determining critical pre and post anthesis period physiological processes in Lycopersicon esculentum Mill. Exposed to moderateling elevated temperatures, J. Exp. Bot. 53: 1187-1195.

TOȚA, CRISTINA ELENA, V. BERAR, 2009, Research on the influence of natural bioactive substances on the quality and quantity of production on tomatoes grow in greenhouse, Buletin AGIR, N. 1-2

VOICAN V., 1972, Efectul intensității luminii asupra creșterii și dezvoltării unor specii legumicole. Teză de doctorat, IANB, București

VOICAN V., 1984, Răsadnițele și solariile, Ed. Ceres, București

VOICAN V., V., LĂCĂTUȘ, 1998, Cultura protejată a legumelor în sere și solarii, Ed.Ceres, București.

http://chem.ubbcluj.ro/files/Vitamina _C.doc