Valoarea Liturgica Si Teologica a Imnografiei Triodului. Studiu Liturgic

Valoarea liturgică și teologică a imnografiei Triodului. Studiu liturgic

INTRODUCERE

În adâncul ființei noastre, avem sǎditǎ dorința de a cǎuta frumosul și a trǎi întru el, de aceea omul este înclinat spre a simți mereu ceea ce este în esența lui și anume frumusețea „ cea dintâi ” care a fost pierdutǎ prin pǎcatul strǎmoșesc a lui Adam .

Astăzi, omul modern, agasat, tulburat din toate părțile de zgomote și imagini din ce în ce mai murdare și mai agresive, a devenit atât de agitat, dezorientat, nervos și stresat încât, în această confuzie, nemaiânțelegându-și rostul lui și al lucrurilor din jurul său se simte ca un animal legat cu un lanț gros, care se învârte în jurul cuștii sale, ajungând în cele din urmă să trăiască ca un muribund, sau chiar să se omoare.

În loc ca între om și lume să fie o sinergie, lumea a devenit pentru cel dintâi un dușman pe care omul încearcă să-l devoreze. Acest comportament al omului este dat de modul în care el este tratat de societatea în care trăiește. Oriunde i-ar fugi privirea se lovește de sloganuri de genul Să fii cel mai bun, Să fii primul, nemairămânând astfel nici o șansă pentru un „al doilea”, tranformându-l într-un mercenar care calcă orice principiu moral numai pentru a fi el primul. Imagini prezentând băieți și fete dezbrăcați nu mai stărnesc nici un fel de rușine, aceștia devenind obiecte de satisfacere a poftelor. Și exemplele ar putea continua. Cei care fac aceasta știu că faptele lor se adresează inteligenței și inimii omului, exercitând un deplin și profund control, asupra lui. Cine a îndrăznit să nege, că în mai puțin de douăzeci de ani, televiziunea a schimbat și a transformat viața majorității oamenilor. Ochii, obișnuiți cu această permanentă năvală, cer doza cotidiană de sunete și imagini și „dacă ochiul tău va fi murdar tot trupul tău va fi murdar, iar dacă ochiul tău va fi curat tot trupul tău va fi curat”.

Există sunete și sunete, imagini și imagini și totul depinde de capacitatea noastră de a asculta sau de a privi. De aceea, alegerea studiului textelor și imnelor liturgice din Perioada Triodului mi s-a părut foarte sănătoasă, într-o lume bolnavă, în care totul este amprentat de zbucium,neputință și complexare, în care dorința de câștig material și de a-ți face imagine înlătură orice dorință firească și sănătoasă din noi. Autorii din cărțile de cult sunt adeseori anonimi, nefiind obsedați de imagine și nume, lăsând impresia de multe ori că imnele au fost opera unui singur autor-Duhul lui Dumnezeu care se află în ei. Pesimismul, urâțenia, cearta, mândria, fatalismul apocaliptic și ura lipsesc cu desăvârșire din aceste imne pentru că ele sunt pline de lumină, smerenie și frumusețe, de bucuria de a trăi, fiecare clipă din viață fiind concepută ca un nou început. Cuvintele irump din adâncul lor, ca un vulcan din adâncul pământului, fiind trecute prin filtrul rațiunii și al inimii, prin procesul coborârii minții în inimă și prin sita trăirii duhovnicești. Fiecare cuvânt a izvorât din legătura strânsă, ca între fiu și părinte, a Sfinților Părinți cu Dumnezeu Treime.

Și unde în altă parte îl putem descoperi pe Hristos cel înviat și prin acesta sensul vieții noastre, decât în aceste locuri prefăcute în mărgăritare pentru că ele nu sunt altceva decât răspunsul Sfintei Treimi la rugăciunile sfinților.

Autoritatea imnelor și textelor din cult este dată de Biserică prin faptul că ea și le-a însușit, le-a adoptat. De asemenea, referitor la textul imnelor, este suficient să le studieze cineva în diferite versiuni ale imnografiei bisericești, ca să realizeze că eventualele difergențe de text se reduc la simple chestiuni de amănunt, fără o prea mare însemnătate din punct de vedere doctrinar.

Biserica Ortodoxă este eminamente patristică. În Răsăritul ortodox nu s-a cunoscut o epocă de hegemonie scolastică până în ziua de azi, Sfinții Părinți fiind cei care dau tonul. Când vorbim de imnografie, deși este născută de Sfinții Părinți, valoarea doctrinară a ei nu se judecă în funcție de autoritatea personală a unui anume imnograf, chiar dacă născătorii de imne sunt cei mai de seamă Părinți și dascăli ai Bisericii, precum: Sfântul Efrem Sirul, Sofronie al Ierusalimului, Ioan Damaschin, Teodor Studitul etc.

Cărțile de slujbă reprezintă, de fapt, învățătura de zi cu zi a Bisericii, iar prin structura lor sunt expresia autorizată și mereu vie a întregii predanii patristice, contemporană cu toate veacurile. E o formă a tradiției sfinte, izvor de doctrină dumnezeiască: „lex credendi” ajunsă „lex orandi”. Dacă le studiem cu atenție observăm că între imnografie și dogmă există o vie relație, chiar dacă nu toate imnele sunt integral dogmatice. Din acest punct de vedere se poate stabili un paralelism între imnografie și iconografie: „imnografia reprezentând poezia” limbajul „pus în slujba dogmei după cum icoana reprezintă arta plastică în slujba dogmei”. În cărțile de slujbă mai găsim și toate indicațiilie necesare unei complete sinteze doctrinare patristice, ceea ce ne ajută la înțelegerea întregii tradiții răsăritene.

Căutându-L pe Mântuitorul Hristos ca vindecător al sufletelor și al trupurilor în textele și imnele liturgice, am observat că ele nu fac altceva decât să restaureze omul și lumea, să le repună pe acestea în relație cu Creatorul lor, de la care își au obârșia, arătându-l așadar pe om făptură vie cu suflet și trup destinată îndumnezeirii.

Pe de altă parte, în textele și imnele liturgice, se poate observa o înșiruire de fapte logico-istorice ce au ca protagoniști pe om și Dumnezeu, lumea și diavolul, fiecare fiind prezentat după natura și starea lor. Tradiția imnografică prezintă momente din viața acestora cum ar fi: căderea, Întruparea, Crucea, Învierea, încercarea diavolului de a stăpâni etc., însă de fiecare dată trupul și sufletul omenesc este invitat să privească și să țintească spre Dumnezeu „dătătorul de viață”. Mai putem adăuga că scopul unora dintre imnuri, în afară de instruire și delectare, este și de mângâiere sufletească a mulțimii credincioșilor în vreme de restriște. De fapt întreaga creație imnografică poartă în ea suflul Duhului Sfânt trimis de Dumnezeu, Cuvântul Întrupat pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire .

Omul e guvernat pe pământ de două morale : de morala dogmelor care e creștină, eternă adică absolută și morala normelor care sunt costruite pe puținătatea și imperfecțiunea omului, că nu poate avea o autonomie. Dacă adevărul nu e revelat, intelectul e neputincios, el poate doar să îl primească dar nu să îl caute și să îl determine. Marele gânditor teologic contemporan , Petre Țuțea, afirma că “ dacă adevărul nu e revelat atunci el nu e, căci nu poate să existe adevăr nerevelat”. Omul autonom de revelație poate fi comod mintal și material sau util când explorează Universul și viața. Autonomia, din punctul de vedere al Adevărului Unic , care e revelat că Dumnezeu trebuie să se arate, omul autonom nu are acces la adevăr fără revelație, findcă se împiedică de adevărul tuturor adevărurilor care e Adevărul și Principiul Unic al tuturor, care este fǎrǎ îndoialǎ, Dumnezeu .

Consider că doar cunoscând liturgica, iar ca student teolog și ca preot, liturgica și teologia , vei putea să stai drept în fața oricui și vei putea să răspunzi tuturor cu argumente plauzibile. Nu putem propovădui Cuvântul Lui Dumnezeu , din moment ce noi nu cunoaștem rânduielile bisericii noastre ortodoxe. E principalul argument pe care-l putem aduce oricărui interlocutor, noi avem ceva ce mulți și-ar dori să aibă, dar nu au . Acest ceva se numește orto – praxie. Noi suntem de o biserică, noi avem părinții apostolici, avem sinoadele apostolice, avem sinoadele apostolice, martiri, apologeți, scriitori bisericești, episcopi, acte martirice, sinoade locale, dar mai ales sinoadele ecumenice, liturghii care au rămas la fel din urmă cu multe sute de ani. Și dacă noi, având acest tezaur inestimabil nu-l vom fructifica la maxim, vom avea foarte mult de pierdut în fața adversarilor și contestatarilor care se inmulțesc tot mai mult.

Dorința de a cunoaște în profunzime teologia liturgicǎ a Bisericii Ortodoxe Române pe care o slujesc m-a determinat să îmi întocmesc lucrarea de disertație cu titlul „Valoarea Liturgicǎ și Teologicǎ a imnografiei Triodului – Studiu liturgic ” la catedra de Liturgică și Pastorală, sub îndrumarea științifică a părintelui lect.. univ. Dr. Emil Cioarǎ, sperând să întocmesc o lucrare care sa satisfacă înaltele dumnealui standarde intelectuale și să îmi îmbogățesc cunoștințele teologice.

Lucrarea de fața este o modestă încercare de a arăta modul în care ne folosesc nouǎ imnele Bisericii Ortodoxe în câmpul ecumenic azi, și valoarea inestimabilǎ a cestor imne liturgice în general și a imnelor din Perioada Triodului în mod special . Chiar fiind un subiect destul de delicat, plin de semnificații înalte și de adevǎruri de credințǎ vrednice de propovǎduit și obligatorii de a fi cunoscute de cǎtre slujitorii Sfintelor Altare cu precǎdere în peisajul pluricultural și multiconfesional unde trăim și mărturisim pe Hristos.

Lucrarea e structurată în trei capitole pe care le voi prezenta în cele ce urmează

Primul capitol conține unele referințe asupra Perioadei Triodului, a apariției lui în tradiția bisericeascǎ, rolul și însemnǎtatea sa . Voi trata despre structura lui și formarea și evoluția lui.

În cel de-al doilea capitol voi prezenta valoarea liturgicǎ și teologicǎ a imnografiei așa cum ea reiese din duminicile din Perioada Triodului, premergǎtoare Postului Mare și din timpul lui..

În ultimul capitol se vorbește despre slujbele caracteristice Postului Mare, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Liturghia Darurilor și Deniile Postului Mare .

Concluziile aflate la finalul lucrării sunt o încercare de a sintetiza cele prezentate în lucrare și mai ales rolul imnografiei în fundamentarea adevărurilor de credință ale creștinismului în acestă lume secularizată.

Fără îndoială rolul Bisericii Ortodoxe Române în ceea ce înseamna propovǎduirea adevǎrurilor de credințǎ prin intermediul imnelor liturgice este unul deosebit de mare. Fără îndoială Biserica Ortodoxă, după cum afirma marele teolog Dumitru Stăniloaie, are toate mijloacele necesare pentru a conferi credincioșilor săi mântuirea sufletelor lor și de aceea noi dialogăm cu celelalte religii, în cadrul mișcǎrii ecumenice tot mai actuale, din postura de Biserică ce are plinătatea harului recunoscută de către toate celelalte Biserici . Că alte religii pot sau nu să confere credincioșilor lor mântuirea, continua Părintele Stăniloaie , nu putem să știm dar noi avem certitudinea că avem toate mijloacele necesare pentru mântuirea noastră , nelăsând și neschimbând nimic din religia ortodoxă care ni s-a dat cu preț de sânge ci păstrându-o nealterată și neatinsă .

În încheierea acestei introduceri, se cuvine să mulțumesc în primul rând bunului Dumnezeu pentru binefacerile revarsate asupra vieții mele și să-L rog să-mi poarte de grija în toate zilele vieții mele cu mila și bunătatea Sa și de azi înainte

Mulțumesc apoi, soției mele, familiei mele, parinților mei, părintelui meu duhovnic, tuturor părinților profesori de de Teologie Ortodoxă din Oradea și celor care au fost alături de mine în acești ani ca să pot să îmi duc la bun sfârșit studiile mele teologice post universitare.

În mod deosebit îi sunt recunoscător și îi mulțumesc părintelui lector univ. dr. Emil Cioară , pentru libertatea acordată în abordarea acestei teme și încrederea sa, dar și pentru faptul că m-a îndrumat necontenit pe parcursul elaborării lucrării de față.

Dumnezeu să ne binecuvinteze !

CAPITOLUL I

Perioada Triodului în STRUCTURA anulUI bisericesc

I.1. Etimologie. Noțiuni introductive

Vorbind de Triod, ca și perioada a anului liturgic, una din cele trei, putem spune cǎ este aceea cǎreia pocǎința îi este caracteristica pri , nelăsând și neschimbând nimic din religia ortodoxă care ni s-a dat cu preț de sânge ci păstrându-o nealterată și neatinsă .

În încheierea acestei introduceri, se cuvine să mulțumesc în primul rând bunului Dumnezeu pentru binefacerile revarsate asupra vieții mele și să-L rog să-mi poarte de grija în toate zilele vieții mele cu mila și bunătatea Sa și de azi înainte

Mulțumesc apoi, soției mele, familiei mele, parinților mei, părintelui meu duhovnic, tuturor părinților profesori de de Teologie Ortodoxă din Oradea și celor care au fost alături de mine în acești ani ca să pot să îmi duc la bun sfârșit studiile mele teologice post universitare.

În mod deosebit îi sunt recunoscător și îi mulțumesc părintelui lector univ. dr. Emil Cioară , pentru libertatea acordată în abordarea acestei teme și încrederea sa, dar și pentru faptul că m-a îndrumat necontenit pe parcursul elaborării lucrării de față.

Dumnezeu să ne binecuvinteze !

CAPITOLUL I

Perioada Triodului în STRUCTURA anulUI bisericesc

I.1. Etimologie. Noțiuni introductive

Vorbind de Triod, ca și perioada a anului liturgic, una din cele trei, putem spune cǎ este aceea cǎreia pocǎința îi este caracteristica principalǎ.

  Etimologic, cuvântul Triod își are rǎdǎcina în grecescul τριώδιον(τρια-trei, și ωδη-oda).

  Perioada sa ține din Duminica Vameșului și a Fariseului pânǎ în Sâmbǎta Mare.

  Makarie Simonopetritul vorbește despre Triod astfel  „ Moment unic al Bisericii rǎsǎritene, sinteza a liturgicii și asceticii ortodoxe, asimilare practica a teologiei Pǎrinților și reflex al experienței spiritualitǎții monahale, Triodul îl inițiazǎ concret pe credinciosul ortodox în imitarea lui Iisus Hristos, invitându-l la actualizarea mistagogica a Botezului sau aflat în inima tainei Paștelui. Crucea și învierea lui Iisus Hristos devin astfel experiențǎ concretǎ în cultul și în spiritualitatea Bisericii, ajung taina mântuitoare a rǎstignirii și învierii noastre.” Tot sub denumirea de “ triod ” întâlnim și cartea de cult care cuprinde în sine cântǎrile, citirile și regulile tipiconale din perioada liturgicǎ a Triodului.Cu totul deosebit și plin de semnificație duhovniceascǎ gǎsim și faptul cǎ tot în cuprinsul acestei perioade are loc citirea unei minunate rugǎciuni, unei podoabe ce împodobește simțǎmintele creștinilor ce iau folos din aceasta și anume Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul .

Triodul este o carte bisericească ce cuprinde textul cîntărilor și tipicul slujbelor divine din cea mai profundă perioadă a anului liturgic,perioada Triodului.

Titlul derivă din însăși structura cărții, respectiv a canonului imnografic compus din treicîntări, ode ( gr. triodion). Actuala formă a cărții este rodul unei îndelungate și complexe evoluții care s-a întins pe o perioadă de aproximativ nouă secole, epoca de aur a creativității bizantine, reprezentată de melozi și poeți cu nume sonore în tradiția imnografică a Bizanțului de odinioară. Textul este structurat în două părți distincte, tipicul și imnografia care are în plus lecturi biblice și patristice. Între tipic și partea imnografică există o perfectă întrepătrundere, ambele fiind marcate de un profound caracter mistagogic, dată fiind tematica comună: pregătirea în vederea întîlnirii tainice cu Hristos cel înviat.

Perioada Triodului este o chemare la unirea cu Hristos, în moartea și Învierea Sa. Aceasta ne descoperă că omul nu este om cu adevărat, decât în comuniune cu Dumnezeu și că doar atunci, el este cu adevărat liber. Pocăința este o forță morală de primă valoare, sursă a oricărui progres spiritual al omului, care îl ajută pe acesta să se ridice la starea bărbatului desăvârșit, prin evitarea păcatului și prin înfăptuirea binelui. Dimensiunea specifică pocăinței, în duhul autentic ortodox, este aceea de stare permanentă a Bisericii, în integritatea ei și a fiecărui membru, în parte. Pocăința nu se oprește niciodată. Pe întreg parcursul anului bisericesc, omul are posibilitatea, atât în cadrul cultului liturgic, cât și personal, să lucreze și să desăvârșească pocăința sa. Triodul-perioadă specială de pocăință Cu toate acestea, în cadrul timpului liturgic există o perioadă privilegiată, cu un puternic caracter penitențial și aceasta este perioada Triodului, care începe cu duminica Vameșului și a fariseului și se termină în sâmbăta din ajunul Învierii Domnului. Ne punem întrebarea: dacă pocăința este o lucrare permanentă a omului, de ce ea capătă o altă valoare în această perioadă ? Există două răspunsuri la această întrebare: pe de o parte, pocăința pe care o facem acum precede evenimentul Învierii lui Hristos și, implicit, al învierii noastre, iar pe de altă parte, pocăința pe care o săvârșim acum nu este una strict personală, căci întreaga Biserică este în stare de pocăință. Întreaga comunitate bisericească suspină și strigă : „Miluiește-mă Dumnezeule, miluiește-mă”.

Această rugăciune scurtă de pocăință, devine acum respirația Bisericii. Suspinul meu este unit cu suspinul fratelui meu, încât suspinul lui devine suspinul meu și durerea mea devine durerea lui. Pocăința, în această perioadă are o mare putere, „căci unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, spune Mântuitorul, acolo sunt și Eu, în mijlocul lor” ( Matei 18, 20 ). Așadar, roadele pocăinței nu le culeg numai eu personal, ci întreaga comunitate se împărtășește de roadele pocăinței, iar rodul cel mai mare este Învierea. „ Ușile pocăinței ” se deschid din prima duminică a Triodului Primul semn prevestitor al pregătirii pentru lupta duhovnicească, ni-l dau cele trei stihiri, care se cântă după Evanghelia Utreniei: Ușile pocăinței…, În cărările mântuirii… și La mulțimea faptelor mele celor rele…, stihiri care ne umplu de umilință și ne răscolesc inimile.  Aceste cântări sunt un răspuns neîntârziat al conștiinței credincioșilor „care-și vin în fire”, în urma pătrunzătoarelor cuvinte de chemare și de îndemn, adresate de Domnul Hristos. În lumina lor, ne vedem cu sufletul și cu trupul întinate de mulțimea faptelor celor rele pe care le-am făcut, cu viața de până acum irosită în lenevire, iar ziua Înfricoșatei Judecăți apropiindu-se.

Așadar, „Ușile Pocăinței”, acum sunt ușile cerului, deschise în inimi pentru toți. „De aceea, perioada Triodului, ca școală a eliberării de păcat și nevoință pentru mântuire, este un urcuș spre Sfintele Paști, o ridicare a sufletului din păcat, pentru a-L întâlni pe Hristos, Cel înviat, căci învierea în Hristos este cu adevărat viața împărăției lui Dumnezeu împărtășită oamenilor”. Pe aceste uși ale pocăinței a intrat și vameșul din parabola primei Duminici a Triodului, descuindu-le cu cheia următoarelor cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul”. Cheia lui a fost pocăința puternică, unită cu smerenia. De fapt, aceasta este cea mai potrivită pregătire pentru slăvita Înviere, căci ceea ce facem noi în vremea postului este să ne curățim de păcate, prin pocăință și smerenie.

I.2. Formarea și evoluția Triodului

Pentru a urmări evoluția Triodului în timp, este necesar să facem cîteva referiri la cultul liturgic al Bisericii primare (secolul al II-lea), epocă în care Triodul se afla într-o fază embrionară, cînd persecuțiile împotriva creștinilor erau o realitate cotidiană, iar ziua Învierii, intim legată de Euharistie, era singura sărbătoare bine definită. Cultul creștin, expresie a sentimentului religios, în forma sa inițială, consta în rugăciuni, lecturi biblice și recitarea psalmilor, preluați din cultul iudaic. Desfășurarea limitată a cultului era o consecință a condiției de religio illicita a creștinismului pînă la anul 313 m iar dupǎ anul 330 când cultul capǎtǎ consistențǎ și organizare , se stabilește Sǎptǎmâna Patimilor sau Sǎptǎmâna Mare, precizându-se diferențiat conținutul liturgic al fiecǎrei zile a acestei sǎptǎmâni în parte .

Creația imnografică bizantină își are obîrșia în poezia siriacă și prin aceasta în poezia semitică, mai exact în psalmi, care, pentru mesajul mesianic conținut și bogăția de expresivitate, au fost acceptați fără rezerve în cultul liturgic al Bisericii. În a doua jumătate a secolului al IV-lea ia naștere cîntarea antifonică, cînd se poate vorbi de primele creații imnografice, care se manifestă întîi mai timid, apoi cu deosebită amploare. În secolul următor, ele au fost promovate în cult cu o selecție foarte strictă, deoarece imnul era înainte de toate o modalitate eficientă de stăvilire a ereziilor vremii, ce provocau tulburare în viața Bisericii. Procesul elaborării conținutului Triodului, început odată cu introducerea articulațiilor fundamentale ale ciclului liturgic (imnurile – tropare și imnurile – condace alcătuite de Roman Melodul și alți poeți bizantini pentru principalele praznice și mai ales pentru Săptămîna Mare și ciclul lecturilor biblice), s – a extins pe o perioadă foarte mare de timp, între secolele al V-lea și al XIV-lea. De-a lungul timpului și-a îmbogățit forma și conținutul, actuala structură purtînd în sine urmele principalelor faze ale formării ciclului liturgic mobil care sînt mărturii ale îndelungatei istorii a cultului bizantin. În secolul al XII-lea la Constantinopol s-a definitivat actuala formă a Triodului. În ceea ce privește centrele de elaborare a textului Triodului, s-a stabilit că cele două metropole ale lumii creștine, Ierusalimul și Constantinopolul, și-au adus contribuția și geniul propriu, întroducînd elemente specifice a căror sinteză este evidentă atît în partea imnografică cît și în cea tipiconală a Triodului de astăzi; sînt prezente fastul și strălucirea solemnă cu care erau celebrate marile sărbători la Sfînta Sofia din Constantinopol, dar și caracterul auster, penitențial, potrivit ascetismului monahal palestinian și egiptean ce accentuau lectura psalmilor în detrimentul cîntării fastuoase.

În unanimitate, cercetătorii sînt de părere că Triodul este o sinteză a trei redacții: redacția palestiniană, redacția constantinopolitană-studită și redacția constantinopolitană – nestudită.

Redacția palestiniană. Lavra Sfîntului Sava cel Sfințit (+532) de lîngă Ierusalim rămîne în istoria creației liturgice ca loc al elaborării tipicului, sistemului de reguli ascetice și disciplinare ale Bisericii, timp de aproape un secol. În perioada ierusalimiteană, imnografii au fost preocupați de compunerea pieselor poetice pentru Săptămîna Patimilor, imnografia îmbogățindu-se cu o nouă specie, canonul (< gr.kanón) formă dezvoltată a poemului, alcătuită din două, trei, patru sau nouă ode. Raportul dintre odă și canon este aidoma celui dintre poem și epopee.Autorul canonuluidin Săptămîna Patimilor este Sofronie, patriarhul Ierusalimului, însă canonuleste apanajul melozilor de primă mărime ai școlii imnografice savaite: Andrei Cretanul (+726), autorul Canonului cel mare,cîntat fragmentar în prima săptămînă din Postul Mare și integral în săptămîna a V-a, Ioan din Damasc, Cozma din Maiuma, Andrei Pilos.

Redacția constantinopolitană studită. Centrul de greutate al creației imografice se mută în secolul al IX-lea la Constantinopol, în mănăstirea Studion, cînd biruința Bisericii asupra iconoclasmului aduce cu sine o nouă revărsare de imne. Activitatea de creație din acest centru de spiritualitate este inițiată și îndrumată de Teodor Studitul, căruia i se atribuie paternitatea canonului triodic ce a dat de fapt și numele Triodului. Iosif Studitul, numit și Mărturisitorul (830), compune canonul din Duminica Fiului risipitor și tetraodele din patru sîmbete ale Postului Mare. Alături de acești imnografi studiți, mai amintim pe Nicolae Mărturisitorul, Clement și Ciprian, din același centru de spiritualitate.

Redacția constantinopolitană nestudită. Activitatea creativă imnografică din Constantinopol, ce s-a desfășurat în secolelele al IX-lea și al X-lea, nu se limitează doar la grupul studiților. În aceeași epocă, la Constantinopol, au trăit personalități care au îmbogățit corpusul cîntărilor triodice prin piese valoroase, lipsite însă de caracterul sistematic al poeziei de proveniență studită. Merită să fie amintită aici monahia Cassiana (Cassia) căreia îi datorăm creații poetice de o tulburătoare frumusețe și profunzime mistică ce trădează un caracter energic și sensibil în același timp, ca de pildă imnul-slavă Doamne, femeia. Ultima fază a elaborării textului triodic se situează între secolele al X-lea și al XII-lea, cînd se adaugă printre altele luminîndele ,creații ale împăratului bizantin Constantin Porfirogenetul.

La sfîrșitul secolului al XII-lea, textul capătă o formă asemănătoare celei de astăzi nemaicunoscînd modificări majore, ci doar unele adaosuri, de pildă în secolul al XIV-lea, epoca marilor dispute isihaste, este introdus Sinaxarul care comentează principalele momente ale Triodului, autor fiind Nichifor Calist Xantopol. Cu toate că avea un profil bine conturat, multă vreme a făcut parte dintr-un corpus de imne intitulat Tropologhion,termen specific perioadei în care colecția de imne se mărginea numai la tropare. Nu se știe exact momentul cînd Triodula constituit o carte separată de Tropologhion. Cu timpul s-au adăugat cîntările lungi și bogate, dictate de succesiunea sărbătorilor anului liturgic, de pildă odele lui Roman Melodul. Primele ediții slavone ale cărții, apărute în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, au titlul Triodul–Penticostar. Penticostarul este perioada anului liturgic care urmează Triodului și care se încheie la Rusalii. În vechime Penticostarul începea de la Florii, imnologia perioadei cuprinse între Florii și Cincizecime constituind o prelungire a celei din Postul Mare Datorită structurii imnelor pe care le conține Penticostarul este întîlnit în epoca veche și sub numele de Triod înflorit.

I.3. Structura Triodului. Temele Triodului

Începând încǎ din secolul II, controversele dedicate chestiunii fixarii datei Paștelui ne înobileazǎ importanța actualizǎrii rituale periodice a morții și Învierii lui Hristos pentru creștinii incipienți. Cultul s-a deschis maselor largi, de aceea și-a schimbat puțin forma, tocmai pentru a-și salva finalitatea. Din reuniunea puținelor comunitǎți în cercul cǎrora se improvizau puține rugǎciuni, s-a ajuns pe-o traiectorie ascendentǎ la o dramatizare ritualǎ și mistagogicǎ a vieții în Hristos și a participǎrii la misterul Sǎu teandric. În metropole, câteva secole mai târziu, cu precǎdere la Constantinopol, s-a dezvoltat asmatikos-ul care acorda cântǎrilor un spațiu foarte amplu. La pol opus însǎ, mǎnǎstirile Egiptului, Sinaiului și Palestinei, embrionau suita muzicalǎ în sfere tot mai austere, ajungând adesea a le izgoni pentru a lǎsa loc recitirii psalmilor și lecturilor Scripturistice. „Regulile postului se vor transforma în veritabile ritualuri, slujbele se vor lungi și vor dobândi un caracter tot mai penitențial. ” Totuși, structura actualǎ a Triodului pǎstreazǎ principalele reminiscențe ale constituirii ciclului liturgic mobil revelând astfel profunda continuitate armonicǎ a cultului bizantin . Bunǎoarǎ, în secolele VII-VIII, chestiunea fixǎrii limitelor Postului Mare va face obiectul unor aprinse controverse cu privire la introducerea celei de-a 8-a saptamani de post, care se va sconta în inserarea Sǎptǎmânii Lǎsatului de brânzǎ ( Tyrophagia ). Aceasta extindere a Triodului poate fi pusǎ pe seama excesului de zel al credincioșilor acelor timpuri. Mai târziu, în secolele IX-X, Constantinopolul a fost centrul în care perioada pre-mergǎtoare marii și dumnezeieștii sǎrbǎtori a Învierii a crescut cu încǎ douǎ sǎptǎmâni suplimentare, însǎ forma finalǎ s-a întipǎrit abia în secolul XII prin introducerea Duminicii Vameșului și a Fariseului. Începand însǎ cu secolul V și pânǎ în secolul XIV, compunerea conținutului Triodului s-a alcǎtuit din mireasma mistagogica a creațiilor bizantine poetice ( s-a trecut de la recitarea antifonicǎ de psalmi, așa numita psalmodie, la tropare și creații imnologice originale – menite sǎ intensifice momentele timpului atemporal liturgic). În Palestina însa s-a ajuns la adǎugarea unor lucrari cu conținut liric oficiului monahal, și treptat la introducerea unor tropare între versetele cântate alǎturi de psalmi la Utrenie, începând cu secolul VI. Sistematizarea finalǎ a conținutului teofan, atribuita Triodului, începe din secolul X și ține pânǎ în secolul XII, de unde derivând prin timp aproape încheiat, nu va semnala decât ușoare intervenții în ceea ce privește redactarea spațiului gol lǎsat de imnografii anteriori, armonizând structura întregului ciclu. Printre acești autori, putem menționa numele Împaratului Constantin VII Porfirogenetul, Simeon Metafrastul, Teodor Protosikritis , Atanasie Chestorul, Vartolomeu și Nichifor Vlemidis ; dar înțelegându-i pe toți aceștia, în umbra inspirației divine. Scopul principal al catehezei Triodului este acela de-a arǎta faptul cǎ, pentru a ne pregǎti cu vrednicie de Paștele duhovnicesc și de comuniunea plenara cu Hristos Cel Înviat, trebuie sǎ stropim cu sângele Mielului ușorii porților fǎptuirii , pentru cǎ acestea sǎ se poatǎ deschide la mișcǎrile contemplației. Dupǎ ce timp de șase sǎptǎmâni am fost îndemnați la pocǎința, la smerenie, la post, la lucrarea virtuților creștine și edificarea lor pe-o linie ascendent moralistǎ, de acum intrǎm într-o cursǎ contra cronometru în care nu mai este timp de teoretizari, ci fiecare este chemat a-și arǎta roada penitenței sale. Aceasta exegezǎ a relatrilor evanghelice aratǎ bine finalitatea hristologicǎ a întregii cateheze Triodale. Cǎci în cele din urmǎ doxologia e criteriul consistenței virtuților. Principalele etape ale dezvoltǎrii timpului liturgic din perioada Postului Mare, își gǎsesc deznodǎmântul pe marginea unei profunde abnegații mistagogice, aducǎtoare de acalmie duhovniceascǎ în spațiul sacru ortodox. De aceea ne vedem îndatorați a mulțumi Bunului Dumnezeu pentru strǎdaniile aghiografilor și a imnografilor sacri, care au așezat muzica bisericeascǎ într-un areal fertil dimensiunii spațiului liturgic – laitmotiv al slujbelor din perioada Triodului.

CapITOLUL II

Valoarea liturgică și teologică A DUMINICILOR TRIODULUI

II.1.Imnografia Duminicilor premergătoare Postului mare

Din punctul de vedere al cuprinsului, perioada Triodului se împarte în Duminicile pregătitoare, Postul Mare și Săptămâna Patimilor. Fiecare dintre aceste săptămâni are o temă proprie, care se reflectă în lecturile din Sfânta Scriptură prescrise în aceste zile la slujbe sau la Sfânta Liturghie: Duminica vameșului și fariseului (Luca 18, 9-14 – prima duminică a Triodului), Duminica fiului risipitor (Luca 15, 11-32), Duminica înfricoșătoarei judecăți (numită și Duminica lăsatului sec de carne; Matei 25, 31-46) și Duminica izgonirii lui Adam din rai, numită și Duminica iertării sau Duminica lăsatului sec de brânză (Matei 6, 14-21).

În această perioadă premergătoare, Biserica ne pregătește pentru postire, dar ne și introduce în atmosfera Postului Mare. Pe de o parte, există o gradație a postirii, care ne obișnuiește cu asceza quadragesimală. Astfel, săptămâna care urmează Duminicii vameșului și fariseului este una de dezlegare la toate cele de mâncare (nici miercurea și vinerea nu se postește în această săptămână). Săptămâna care urmează Duminicii fiului risipitor este una obișnuită, în care se postește miercurea și vinerea, iar după Duminica înfricoșătoarei judecăți, în săptămâna numită a brânzei, nu se consumă carne, ci doar ouă, pește și produse lactate.

Pe de altă parte, este o pregătire spirituală, care ne ,,antrenează“ pentru luptele duhovnicești ale perioadei Postului Mare. Astfel, odată cu pilda vameșului și fariseului, Sfinții Părinți ne învață că temelia urcușului duhovnicesc și garanția lui este virtutea smereniei. De asemenea, prin cântările ei, Biserica ne îndrumă la limanul pocăinței, prin aceste imne care ne vor însoți până la Florii: „Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaș al trupului cu totul întinat; ci, ca un Îndurat, curățește-mă cu mila milostivirii Tale“.

II.1.1. Duminica Vameșului și a Fariseului

Smerenia este începutul înnoirii noastre, de aceea Triodul ne arată că vameșul prin smerenie a luat o mulțime de daruri: „Fariseul de slavă deșartă fiind biruit , iar vameșul în pocăință plecându-se au venit la Tine Însuți, Stăpâne.  Ci acela lăudându-se, s-a lipsit de bunătăți, iar acesta negrăind, s-a învrednicit darurilor” (Stihiră din slujba Vecerniei). Așadar, încă din prima zi a perioadei Triodului, este anunțată pocăința, în jurul căreia vor gravita toate slujbele oficiate în biserică, dar și toate ostenelile particulare ale credincioșilor smeriți, evlavioși și plini de sfințenie.
În suspinul  Vameșului din templu, din prima duminică a Triodului, este anticipată rugăciunea stăruitoare, plină de credință și de nădejde, a tâlharului răstignit de-a dreapta Mântuitorului, pătruns, în ultimele clipe ale vieții sale pământești, de pocăință profundă. Iar rugăciunea tâlharului este ecoul rugăciunii Vameșului din templu.

Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se știe pe sine că a făcut multe și mari fapte bune, și totuși nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă știu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (/ Cor. 4, 4). Și iarăși: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” ( I Tim, l, 15).Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toți, și totuși se înjosește înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoașteți cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiți-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; și veți vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptății; nu pentru că păcatul ar fi având așa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Și trăsura dreptății rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea și povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârșește puterea păcatului si ne ridică până la cer, așa pe de altă parte, mândria, prin greutatea și povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate și o doboară la pământ. Și ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru, adu-ți aminte ele fariseul și ele vameșul din Evanghelie. „Mulțumesc ție, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, desfrânați, sau ca și acest vameș” (Lc. 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalțe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameșul, care sta nu departe de dânsul. Dar acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduință, însă săgeata vrăjmașului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, pâra – cununa de cinste.

Astfel de bine este smerenia, astfel de câștig urmează, când cineva nu se tulbură de batjocoriri și nu se iuțește ele semeția altora. Căci noi și ele la cei ce ne batjocoresc putem să tragem mare folos, precum aceasta s-a întâmplat cu vameșul. Adică, pe când el primea batjocura, s-a dezbrăcat de păcate, și după ce a strigat: „Milostiv fii mie, păcătosului”, el s-a întors miluit la casa sa, iară acela nu. De această dată cuvintele au biruit faptele. Fariseul, adică, a numărat înaintea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul său și plata zeciu-ielilor, celălalt însă a grăit cuvintele smereniei, și păcatele sale i s-au iertat. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele acelea, ci s-a uitat în inima elin care ieșeau, și aflâncl-o smerită și înfrântă, s-a îndurat de dânsul, în a Sa iubire de oameni. Totuși, în toate acestea nu se zice că noi am putea păcătui ca vameșul, ci numai că noi trebuie să fim smeriți ca dânsul. Căci dacă vameșul, acest mare păcătos, a dobândit harul lui Dumnezeu, pentru că a fost smerit, în ce treaptă înaltă trebuie să eiobânelească bunăvoința lui Dumnezeu aceia care totodată cu smerenia lor unesc fapte mari și îmbunătățite ? De aceea, vă rog, vă îndemn și vă conjur să mărturisiți totdeauna cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului!Așa, deschide conștiința ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I lui rănile tale, și cere ele la Dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca; și dacă tu ai vrea să le taci către Dânsul, El totuși știe totul. Spune-le dar pentru ca aceasta să-ți folosească; spune-I Lui păcatele tale, pentru ca tu să te eliberezi ele ele, să te duci de acolo curățit si să scapi de scaunul cel înfricoșat al Judecății.

Noi am și cunoscut în cele zise până acum vrednicia cea înaltă a smereniei, însă ea ni se arată mai mărită în cele următoare. Căci cu adevărat smerenia stă mai sus chiar decât mucenicia. Când fiii lui Zevedeu s-au rugat Domnului, ca să le dea locurile cele mai dintâi întru împărăția Sa, după povestirea Evanghelistului Marcu, Domnul le-a zis așa: „Deși veți bea paharul Meu și vă veți boteza cu botezul Meu [adică veți fi munciți ca și Mine], însă a ședea de-a dreapta Mea și de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit” (Mc. 10, 39-40). Din acest răspuns noi învățăm taina că chiar moartea mucenicească nu este de ajuns pentru cinstirea cea mai înaltă și pentru locul cel mai de sus în cer. Căci vedeți, Domnul a zis către dânșii, că măcar de ar suferi ei moartea cea mucenicească, prin aceasta totuși nu vor dobândi locurile cele dintâi. Așadar, trebuie să fie alții, care vor putea să arate încă și mai mare vrednicie. Aceasta a însemnat și Hristos prin cuvintele: „Puteți să beți paharul pe care Eu îl beau, și cu botezul, cu care Eu mă botez, să vă botezați; iară a ședea de-a dreapta Mea și de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit’1. El nu vorbește numai de ședere, ci ele ședere de-a dreapta și de-a stânga, spre a rosti îndulcirea de cea mai înaltă cinste, de posedarea locurilor celor mai de sus. El vrea să zică prin aceasta: „Preoția ele a fi mai cinstiți decât alții și ele a fi ridicați peste toți, nu o puteți dobândi numai prin mucenicie. Deși voi veți rabda acestea, nu sta în puterea Mea de a vă da vouă cea mai înaltă cinste,ci ea se cuvine acelora cărora li s-a gătit”. Dar care sunt aceștia ? Voim să vedem cine sunt acei fericiți și ele trei ori fericiți, care vor dobandi aceste mărite cununi. Cine sunt ei oare, și ce au făcut ei oare ca să se încununeze atât ele mărit? Ascultă ce zice Domnul! Cand ceilalți Apostoli s-au supărat pe cei doi fii ai lui Zevedeu, pentru că aceștia ar fi vrut să aibă numai pentru dânșii locurile cele dintâi, iată cum Hristos aduce orânduială patimii acelora și acestora. El a strigat către dânșii si a zis: „Căpeteniile neamurilor le stăpânesc pe ele, și cei mai mari ai lor peste ele domnesc. Iară între voi nu va fi așa; ci care va vrea să fie mai mare între veri, să fie vouă slugă; și care va vrea să fie mai întâi, să fie cel mai ele pe urmă decât toți” (Mc. 10, 42-43). Vezi, ei voiau să fie cei dintâi, cei mai mari, cei mai însemnați, asemenea principilor. Pentru aceasta a zis Iisus: „Care vrea să fie cel mai mare, acela trebuie tuturor slugă să fie. Dacă voi voiți să dobândiți locul cel dintâi și cinstea cea mai înaltă, sârguiți-vă a fi cei mai de jos, cei mai smeriți, cei mai mici și mai ascultători”.

Așadar, fapta bună a smereniei dă cinstea cea mai înaltă, precum și Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, spre a întemeia împărăția Sa cea mare și a dobândi milioane și milioane de slujitori. Iar tu, creștine, te vei teme oare ca nu cumva să te înjosești prin smerenie ? Atunci vei fi tu mai mare și mai înalt decât alții, mai strălucit și mai mărit, când te vei înjosi pe tine însuți, când nu vei umbla după rangul cel dintâi, când vei răbda de bună voie umilința, jertfirea de sine și primejdia, când tu te vei sârgui a fi sluga tuturor, gata a face și a suferi toate pentru aceasta.

II.1.2. Duminica Fiului risipitor

Împreunǎ cu imnurile cântate în aceastǎ zi, parabola ne dezvǎluie timpul pocǎinței ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat într-o țarǎ îndepǎrtatǎ, cheltuind toți banii pe care îi avea. O țarǎ îndepãrtatǎ! Aceastǎ definiție a condiției noastre umane, pe care trebuie sã ne-o asumãm si sã ne-o impropriem atunci când începem sã ne apropiem de Dumnezeu, este unicã. Un om care nu a trecut niciodatã prin acesta experientã, fie ea chiar si foarte scurtã, care nu a simtit niciodatã cã este înstrãinat niciodatã de Dumnezeu si de adevãratã viatã, nu va întelege niciodatã care este esenta crestinismului. Și acela care se simte perfect “acasǎ” în aceastã lume si în viata ei, care niciodatã nu a fost atins de dorința dupã altã Realitate, nu va întelege ce este pocãința.

Pocãința este adesea identificatã cu o înșiruire rece și “obiectivǎ” a pãcatelor și a greșelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovǎție în fața unei acuzații juridice. Spovedania și dezlegarea de pãcate sunt privite ca fiind de naturã juridicǎ, dar ceva esential este omis, ceva fãrã de care nici spovedania si nici dezlegarea de pãcate nu au nici o semnificatie sau putere realǎ. Acest “ceva” este chiar sentimentul de înstrǎnare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevǎrata viațǎ creatǎ și dat a de Dumnezeu.

Este ușor, într-adevǎr, sǎ mǎ spovedesc cǎ nu am postit în zilele rânduite, cǎ nu mi-am fǎcut rugãciunile sau cǎ m-am mâniat. Este un lucru diferit, totusi, acela de a realiza dintr-o datǎ cǎ am pângǎrit și cã mi-am pierdut frumusețea sufleteascǎ, cã sunt departe de adevãrata mea viațǎ, de adevǎrata mea casǎ, și cǎ ceva prețios, frumos și curat a fost rupt fǎrǎ speranțǎ în structura intimǎ a existenței mele. Aceasta și numai aceasta este pocãința, dorința adâncǎ de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recǎpǎta cǎminul pierdut. Eu am primit de la Dumnezeu bogǎții minunate: mai întâi viața și posibilitatea de a mã bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste și cunoaștere; apoi – în Botez – noua viațǎ a lui Hristos Însuși; darul Sfântului Duh, pacea și bucuria Împãrǎției veșnice. Am primit cunoașterea lui Dumnezeu și, prin El, cunoașterea întregii Creații și puterea de a fi Fiul lui Dumnezeu. Și pe toate acestea le-am pierdut, pe toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin “pǎcatele”, “greșelile” personale, ci prin pǎcatul pǎcatelor: îndepãrtarea dragostei mele de la Dumnezeu, preferând “țara îndepãrtatǎ” în locul minunatei Casei a Tatǎlui.

Dar Biserica este aici ca sǎ îmi aminteascǎ de ceea ce am pǎrǎsit și am pierdut. Și așa cum ea îmi reamintește, îmi amintesc și eu: “de la pǎrinteascã slavǎ a Ta depǎrtându-mǎ neîntelepțește“, spune Condacul acestei zile, “întru rǎutǎți am risipit bogǎția care mi-ai dat. Pentru aceasta glasul desfrânatului aduc Ție: Greșit-am înaintea Ta, Pǎrinte Îndurate!“. Și atunci, când îmi amintesc, gǎsesc în mine dorința și puterea de a mã reîntoarce: “… mǎ voi întoarce la Tatǎl Meu, plângând cu lacrimi: primește-mǎ ca pe unul din slujitorii Tǎi“. O particularitate liturgicǎ a acestei “ Duminici a Fiului Risipitor ” trebuie menționatǎ aici în mod special. La utrenia de Duminicǎ, dupa solemnul dar veselul Psalm al Polieleului, cântǎm tristul și nostalgicul Psalm 136: “La râul Babilonului, acolo, am șezut și am plâns când ne-am adus aminte de Sion… Cum sǎ cantǎm cântarea Domnului în pǎmânt strǎin? De te voi uita, Ierusalime, uitatǎ sǎ fie dreapta mea! Sǎ se lipeascǎ limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele Acesta este Psalmul înstrǎinarii. El era cântat de evrei în captivitatea lor babilonicǎ, pe când se gândeau la orașul sfânt al Ierusalimului. El a devenit totdeauna cântecul omului atunci când realizeazǎ îndepǎrtarea sa de Dumnezeu și, realizând aceasta, devine om din nou: ca unul ce nu poate fi niciodatǎ deplin satisfǎcut de nimic în aceastǎ lume cǎzutǎ, care prin structura și vocație este un pelerin al Absolutului. Acest Psalm va fi cântat încǎ de douǎ ori, în ultimele douǎ Duminici, înainte de începerea Postului. El ne înfǎțiseazǎ Postul înșusi ca pelerinaj și pocǎintǎ – ca reîntoarcere”.

II.1.3. Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos și pe cei care au putut să arate milă doar față de ei înșiși, cercetându-se prin cercetarea de sine și slobozindu-se de sărăcie, de boală, de temnița păcatului prin pocăință. Pocăința este cu neputință pentru inima împietrită: pentru ca inima să se înmoaie, trebuie să se umple de împreună-pătimire și milostivire față de starea sa căzută de păcătoșenie. Când inima este cuprinsă și umplută cu prisosință de milostivire, numai atunci devine în stare de pocăință; numai atunci poate, părăsind osândirea aproapelui, să se întoarcă spre vederea de sine și, osândindu-se pe sine în chip mântuitor, să pună pe rănile sale doctoria pocăinței.

Hristos i-a răscumpărat prin Sine pe toți oamenii îndeobște și pe fiece om în parte. Omul care este în stare de milă numai față de sine însuși și va face această milă, hrănind cu Cuvântul lui Dumnezeu sufletul său flămând, adăpându-l cu simțăminte care vin de la Sfântul Duh, ferindu-l de pierzătoarea colindare prin feluritele chipuri ale păcatului, aducându-l în casa cucerniciei și virtuții, îmbrăcându-l cu fapte bune, vindecând păcatele dinainte prin mărturisirea lor și lucrarea potrivnică lor, scoțându-se din temnița cugetării și stării trupești întru înțelegerea și starea duhovnicească – acela va fi socotit ca și cum ar fi făcut toate acestea Insuși Domnului Iisus Hristos.

Milostivirea îi va aduce pe toți lucrătorii săi în fața lui Hristos și le va mijloci de la Hristos milă și fericire veșnică. Veniți, le va spune El, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția care este gătită vouă de la întemeierea lumii: că am flămânzit și Mi-ați dat de am mâncat, am însetat și Mi-ați dat de am băut, străin am fost și M-ați primit, gol și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la Mine… Amin zic vouă: întru cât ați făcut unuia dintr-acesti frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut (Matei 25, 34-36, 40).

II.1.4. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

Este important să observăm aici, că Hristos vorbește mai întâi despre cap și apoi despre față când spune „unge capul tău și fața ta o spală ” – mai întâi despre suflet și apoi despre trup. Fățarnicii posteau numai în trup și arătau oamenilor postirea lor prin mijloace trupești. În contrast cu aceasta, Hristos așează postirea lăuntrică pe primul loc și apoi postirea din afară, trupească, nu pentru a socoti postirea trupească mai neînsemnată – căci El Însuși obișnuiește să postească trupește – dar să începem cu începutul: mai întâi se curățește izvorul și apoi râul; mai întâi se curățește sufletul și apoi oglinda sufletului. Omul trebuie mai întâi să se străduiască să facă postirea în minte, inimă și în voia lui, și apoi să întregească postul cu bunăvoire și bucurie în trupul său, așa cum pictorul face mai întâi priveliștea în sufletul său și apoi degrabă și cu veselie, zugrăvește priveliștea cu mâna. Așadar, postirea trupească trebuie să fie cu veselie și nu cu tristețe. De aceea Domnul folosește cuvintele "unge" și "spală"; pentru că, așa cum acestea aduc bună plăcere și bucurie omului celui trupesc, tot așa postirea – atât a sufletului, cât și a trupului – trebuie să aducă veselie și bucurie sufletului omului.

Cuvintele lui Hristos: "unge capul tău și fața ta o spală" rostite atât de hotărât, au înțelesul lor lăuntric profund. Deoarece, dacă Domnul S-ar fi gândit numai la capul cel trupesc și la fața cea trupească, cu siguranță că El nu ne-ar fi poruncit să ne ungem capul și să ne spălăm fața atunci când postim. El ar fi spus că este un lucru de mică importanță și lipsit de sens, unde se amestecă roadele postirii, să-ți ungi sau să nu-ți ungi capul, să-ți speli sau să nu-ți speli fața.

Este limpede faptul că, în adâncul acestor cuvinte se ascunde un înțeles tainic. De altfel, cel care înțelege această poruncă a lui Hristos sub înfățișarea ei de suprafață și începe, mai ales atunci când postește, să-și ungă capul și să-și spele fața, va cădea în chipul celălalt al fățărniciei. El va pune iarăsi în priveliște, înaintea oamenilor postirea sa, însă într-un chip diferit. Dar Domnul tocmai aceasta a căutat să ne învețe în chip lămurit, ca să nu facem. Atunci, nu mai există nici o îndoială că această poruncă și are înțelesul său lăuntric.

II.2. Imnografia Duminicilor Postului Mare

Sfântul și Marele Post care se mai numește și postul patruzecimii, Păresimile, Postul Paștilor, este rânduit pentru curățirea sufletului prin ajunare, rugăciune, milostenie, spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine. El închipuiește postul cel de patruzeci de zile al Mântuitorului. Ține șapte săptămâni. Stă în legătură cu Paștile, sărbătoare cu dată schimbătoare. De aceea, începutul acestui post este arătat în calendarul fiecăruia .

II.2.1. Duminica Ortodoxiei

În ziua Biruinței Ortodoxiei sărbătorim biruința lui Hristos asupra iconoclasmului și asupra tuturor diavolilor. Crucea Domnului i-a despărțit pe credincioși de necredincioși, pe cei care mergeau pe calea mântuirii de cei ce mergeau pe drumul pierzării. La fel resping Crucea Domnului și iconoclaștii de astăzi – protestanții și alții, care resping sfintele icoane; ei sunt gata să accepte în casele lor orice reprezentări frumoase ale evenimentelor evanghelice, însă neagă cinstirea sfintelor icoane, care ne aduc aminte că mântuirea se dobândește pe o cale anevoioasă, pe o cale îngustă pe care a mers însuși Domnul Iisus Hristos, pe calea luptei cu păcatele și cu viciile noastre, pe calea postului și a rugăciunii.

Aceasta nu recunosc cei ce doresc să vadă în creștinism doar ceva roz și splendid, prin care se poate ajunge la fericirea cea veșnică fără nici o silință, fără nici o încordare, fără nici un fel de luptă cu propriile păcate. Ei merg pe drumul pe care a mers tâlharul spânzurat de-a stânga: ei tăgăduiesc toate legile pe care le-a dat Domnul cu gura Sa, care i-a trimis pe apostoli să le propovăduiască în întreaga lume; ei tăgăduiesc scrierile și rânduielile pe care Sfânta Biserică Ortodoxă le păstrează cu sfințenie. Și iată că prin Cruce unii se mântuiesc spre cunoașterea teologiei, spre cunoașterea Adevărului veșnic, iar alții, prin povara hulei, se coboară la chinurile iadului. Această cale largă se află în fața noastră, a ortodocșilor, și există și aici ispite care-i despart pe credincioși, dacă ei vor și doresc să meargă pe calea pe care le-a arătat-o Hristos. Cu toții păcătuim, cu toții încălcăm poruncile lui Hristos și legile Sfintei Biserici, dar unii se recunosc păcătoși din pricina căderii lor și se căiesc de greșelile lor, iar alții, în loc de aceasta, resping înseși legile și nu voiesc să li se supună, spun că aceste legi s-au învechit, că nu mai este nevoie de legi, că noi am fi mai deștepți decât cei care au dat legile Bisericii, pe care însuși Domnul Hristos le-a dat prin apostolii și arhiereii Săi.

Cei ce hulesc legile Bisericii îl hulesc pe Hristos însuși, Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii sunt date de Duhul Sfânt, prin apostoli. Iar legile locale sunt întemeiate pe aceleași legi, pe legile și pe canoanele Bisericii. Să nu ne credem mai înțelepți ca arhiereii care au rânduit pravilele Bisericii, să nu ne socotim mari învățați. Ci să strigăm smeriți, împreună cu tâlharul cel înțelept: „Pomenește-mă, Doamne, întru împărăția Ta!”

II.2.2. Duminica Sfântului Grigorie Palama

Prin cădere omul pierde din vocație și nu-și mai găsește sensul deoarece L-a înlocuit pe Dumnezeu cu creația, însă nici aceasta nu a mai dorit să-l asculte. Mai grav este că prin păcat a intrat moartea în lume distrugând viața omenească. În acest sens Sfântul Grigorie Palama spune: „…s-a ivit păcatul, iar noi am fost supuși înainte de moartea trupească, morții sufletești, care este despărțirea sufletului de Dumnezeu”. Din această despărțire i-au venit omului toate relele căci s-a lipsit astfel de bunurile dumnezeiești de care se împărtășiseră.

Imnografii, prin imnele lor se văd profund preocupați de această stare a omului. În textele imnelor ne întâlnim cu doctrina Sfinților Părinți despre cădere, dar meritul lor este acela că indiferent cât de mare și de gravă este căderea, în fiecare imn se întâlnește nădejdea izbăvirii de către Cel ce este noul Adam .

Canonul închinat Sfântului Grigorie, ca și celelalte tropare ale oficiului său, își propun mai cu seamă să preamărească apărarea Ortodoxiei în general, fără a face multe aluzii la învățătura sa duhovnicească (la fel ca la sărbătorirea celorlalți Sfinți Părinți, se insistă aici pe curăția personală a lui Grigorie care i-a îngăduit să învețe cum se cuvine învățătura ortodoxă făcând di el un model pentru Postul Mare.) sau la aspectele speciale învățăturii sale, cum e distincția între ființa și energiile lui Dumnezeu. Se pare că scopul ei e mai puțin de a arăta originalitatea dascălului isihast, cât conformitatea sa cu tradiția ascetică și dogmatică. E ceea ce sugerează și locul său alături de o sărbătoare transformată dintr-o o comemorare particulară a icoanelor într-un praznic general al Ortodoxiei.

Problema locului trupului în viața duhovnicească se afla în inima disputelor iconoclaste și isihaste, găsindu-și expresia ortodoxă tocmai în timpul Postului Mare; în asceza și rugăciunea ce preced inițierea pascală, învățătura duhovnicească a Triodului poate fi privită drept aplicarea ne-mijlocită și practică a dogmei ortodoxe a Întrupării, așa cum a fost precizată în cele din urmă de apărătorii icoanelor și isihaști, astfel că aceste două praznice își găsesc un loc justificat la începutul Postului Mare, nu numai prin importanța lor istorică, dar și pentru că simbolizează condițiile fără de care postul și căința practicate în timpul Postului Mare n-ar putea ajunge aievea la „viața în Hristos" și la pătrunderea sufletului și trupului în misterul Său divino-uman. În timpul acestei prime perioade definite de aceste două duminici, viața ascetică apare astfel drept o adevărată mărturisire dogmatică .

II.2.3. Duminica Sfintei Cruci

Deși textul Evangheliei acestei duminici este relativ scurt, el este foarte bogat în înțelesuri duhovnicești legate atât de taina vieții creștine, în general, cât și de perioada aceasta a Postului Sfintelor Paști. Textul Evangheliei reprezintă o inițiere, o luminare a credincioșilor în urcușul lor spre Înviere, spre Sfintele Paști. (…) există o singură modalitate, o singură cale spre mântuire – aceea de a ne uni cu Dumnezeu. (…) Iată de ce perioada Sfântului și Marelui Post al Sfintelor Paști este un timp sfânt în care ne dezlipim, prin post și pocăință, de ceea ce este rău în viața noastră, de ceea ce este păcat și moarte ca despărțire de Dumnezeu, și să ne unim cu Hristos prin rugăciune și fapte bune. Ne unim cu Hristos prin spovedanie, prin împărtășanie și prin toată fapta cea bună. (…) Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci ne îndeamnă să asumăm și să purtăm crucea vieții noastre și să facem din ea drum spre înviere, adică prilej de apropiere și de unire cu Hristos Cel Răstignit și Înviat”, spune Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în volumul “ Foame și sete după Dumnezeu – înțelesul și folosul postului”. Postul Mare se înjumătățește duminică și, precum atară Alexander Schememann în lucrarea “Postul Mare”, efortul fizic și duhovnicesc, în situația în care este serios și consistent, începe să se facă simțit. “(…) povara lui devine din ce în ce mai apăsătoare, oboseala noastră mai evidentă. Avem nevoie de ajutor și de încurajare. Pe de altă parte, suportând această oboseală, escaladând muntele până la acest punct, începem să vedem sfârșitul pelerinajului nostru și razele Paștilor crescând în intensitate. Postul Mare este propria noastră răstignire, experiența noastră limitată, așa cum este, a poruncii Lui Hristos auzită în prima Evanghelie a acestei duminici: «Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.» (Marcu, 8, 34) Însă nu ne putem lua crucea și să-I urmăm Lui Hristos dacă nu avem Crucea Sa, pe care a luat-o asupră-Și spre a ne mântui. Crucea Lui este cea care ne mântuiește, nu a noastră. Crucea Lui este cea care dă nu numai sens, ci și putere altora”. Duminica Sfintei Cruci este una specială. La slujba Privegherii acestei zile, se obișnuiește ca, după Doxologia Mare, într-o procesiune solemnă, Sfânta Cruce să fie adusă în mijlocul bisericii, unde rămâne întreaga săptămână. Tema Sfintei Cruci este prezentă și în imnologie, Crucea fiind semn al victoriei, al biruinței, al bucuriei.

II.2.4. Duminica Sfântului Ioan Scărarul

Vechii iconari din răsăritul ortodox au fost atât de pătrunși de învățătura Scării, încât au ilustrat-o inspirat în numeroase icoane, fresce și gravuri. La noi o întîlnim mai ales în Moldova, cuprinsă în programul iconografic al câtorva biserici mânăstirești (Dobrovăț, Râșca, Sucevița, Sf. Ilie-Suceva, Cetățuia-Iași), dar o vedem și în Țara Românească la Hurezi.

Comparând frescele din toate aceste locuri nu putem să nu observăm că zugravii Suceviței au realizat cea mai amplă interpretare a Scării virtuților din întrega iconografie românească. Plasată în centrul fațadei de nord și chiar pe axul intrării principale în incinta mânăstirii, ea atrage imediat privirile celor ajunși aici. Rostul acestei „strategii" iconografice este evident, el vizând importanța întâlnirii cu Sfântul Ioan și cu Scara sa. Continuând comparația cu bisericile pe care deja le-am menționat, vom constata că numai la Sucevița, între ultimile trepte ale scării, apare o distanță nefiresc de mare care o face aproape imposibil de urcat. Și întrucât acest detaliu are un scop foarte precis, în chiar acest interval (dintre treptele cu pricina) iconarii l-au zugrăvit pe unul dintre asceți căzut și atârnat de scară cu capul în jos.

Luând aminte la cele de mai sus este firesc să ne întrebăm: e cu putință ca cineva care a parcurs 29 dintre treptele Scării (și deci tot atâtea virtuți) să piardă cetățenia raiului pentru că nu a reușit să urce doar o singură treaptă? Care e această treaptă decisivă și ce vor să ne învețe iconarii? Din Scara Sfântului Ioan știm că treapta cea mai de sus (a 30-a) este a dumnezeieștii iubiri. Deci aceasta îi mai lipsea nefericitului ascet. El nu a mai putut „păși" pe ea pentru a intra în Împărăția Cerurilor deoarece, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Toată asceza care nu are iubire este străină de Dumnezeu!".

Prin urmare, chiar dacă aș urca toate cele 29 de trepte, sau, cu alte cuvinte spus, chiar "de aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m’am aramă răsunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de-aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de-aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește" (1 Co 13, 8).

Aceasta este învățătura de taină pe care ne-au descoperit-o genialii iconari ai Suceviței, care, împreună cu Sfântul Ioan Scărarul, ne îndeamnă pe toți: „Suiți-vă, fraților, suiți-vă, punând suișuri în inimile voastre și luând aminte la proorocul care zice: «Veniți să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului nostru, care ne face picioarele noastre ca ale cerbului și ne pune întru lucruri înalte ca să biruim întru calea lui» (cf. Isaia 2, 3). Alergați, rogu-vă, cu cel ce zice: «Să ne sârguim până ce vom ajunge toți la împreunarea credinței și a cunoștinței lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos» (Efeseni 4, 13), care a fost botezat în cel de al treizecilea an al vieții sale văzute și care a urcat pe cea de-a treizecea treaptă a scării celei duhovnicești, căci Dumnezeu este iubirea"

II.2.5. Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca – prin lacrimi spre bucurie

Evanghelia care ne vorbește despre pocăința femeii păcătoase este baza pentru a înțelege mai bine viața Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca. În plus față de păcătoasa din Evanghelia după Luca, viața Mariei Egipteanca ne arată că ea, după 47 de ani de pocăință pentru cei 17 ani de trăire în păcate și în patimi trupești, nu doar a primit iertarea ca femeia din Evanghelia de astăzi, ci a devenit o sfântă, plină de lumina harului dumnezeiesc. Atât de mult au ajutat-o pocăința, nevoințele și rugăciunile pe Cuvioasa Maria Egipteanca, încât, așa cum se spune, în Viața ei scrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, în secolul al VII-lea, uneori, când se ruga, se ridica de la pământ în lumină sau trecea Iordanul mergând pe apă ca pe uscat. Aici, vedem că Biserica Ortodoxă, în această perioadă a Postului Sfintelor Paști, arată că, oricât de păcătos ar fi un om, bărbat sau femeie, pocăința și rugăciunea, fapta bună și postul nu numai că-l ridică la starea dinainte de păcat, ci mai sus, îi aduce sfințenia, ca dar de la Dumnezeu. Maria Egipteanca, o femeie care în tinerețe se lupta cu păcatul desfrânării, a fost pricină de cădere pentru mulți bărbați atunci când păcătuia cu ei. Acum însă, ea este pricină de ridicare, prin pilda ei, pentru mulți oameni păcătoși. Ea, care înainte era o prostituată a păcatului, a devenit mai târziu, după cum spun cântările de la Utrenia duminicii acesteia, o mireasă a Împărăției Cerurilor. Iată, aceasta este puterea pocăinței pentru păcate în care lucrează de fapt harul milostivirii lui Dumnezeu, care se dăruiește nouă pentru multa pocăință, pentru smerenia care vine din multele nevoințe ale celor ce se pocăiesc. Legătura dintre această Duminică, a Sfintei Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca și săptămânile următoare din Postul Mare, care ne îndreaptă spre suferințele, spre pomenirea Răstignirii, Morții și Învierii Mântuitorului, ne cheamă la lucrarea duhovnicească de răstignire și moarte a păcatelor și patimilor din noi, pentru a dobândi învierea sufletului din păcat și bucuria întâlnirii cu Hristos Cel Răstignit și Înviat, Care Se dăruiește nouă tainic, când postim, ne pocăim, ne rugăm, săvârșim fapte bune și ne împărtășim mai des cu Sfânta Euharistie, cu Trupul și Sângele Domnului.

II.2.6. Duminica Floriilor

Duminica Floriilor este ziua în care prăznuim Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, ca împărat biruitor, dar cu înfățișare smerită, venind călare pe mânzul asinei, împlinire a unei profeții făcute cu 400 de ani înainte de venirea lui Mesia. Cântările acestei perioade ne îndeamnă nu doar la luptă duhovnicească, ci și la biruință și bucurie: 'De vreme ce ai legat iadul și moartea ai omorât și lumea ai înviat-o, pentru aceasta cu stâlpări Te-au lăudat pruncii, Hristoase, ca pe un biruitor strigându-Ți astăzi: Osana, Fiul lui David. Pentru aceasta bucurându-ne zicem: Binecuvântat este cel ce vii să chemi pe Adam .După Sfântul Gherman I al Constantinopolului și Nicolae Cabasila, drumul Mântuitorului spre Ierusalim și spre Pătimirile Sale este comemorat la fiecare Liturghie prin Vohodul sau Ieșirea Mare. Preotul iese din altar pe ușa dinspre miazănoapte cu darurile pregătite la proscomidiar, în timp ce strana cântă 'Ca pe împăratul tuturor să-L primim…, traversează naosul, pentru a intra înapoi prin ușile împărătești. El poartă sfântul potir și sfântul disc, pe care sunt așezate miride (pentru îngeri, sfinți și credincioșii vii și adormiți), semnificând universul întreg adunat în jurul Domnului Iisus Hristos, reprezentat prin Agneț. Așa cum interpreta ieromonahul Makarios Simonopetritul în 'Triodul explicat': Întreg cosmosul, pâinea, vinul, spațiul și timpul, și întreaga lume sensibilă (…) intră în sanctuar pentru a fi aduse jertfă, pentru a fi asumate de Logosul divin, pentru a fi îndumnezeite și transfigurate .

Mai mult, remarca părintele Alexander Schmemann în lucrarea 'Postul cel Mare', noi nu ne aducem aminte doar de un fapt istoric, ci trăim acel eveniment 'astăzi'. Biserica accentuează prin imnografia sa, în mod paradoxal, că fapte apuse demult se întâmplă aievea, 'astăzi', în cadrul spațiului său sacru și liturgic. În Duminica Floriilor se cântă 'Astăzi vine la Ierusalim…', în Vinerea Mare: 'Astăzi este înaintea lui Pilat…, la Nașterea Domnului: 'Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște….

Așadar, credincioșii nu comemorează doar niște evenimente obiective, la nivel de idee, intelectual, ci participă duhovnicește și afectiv la bucuria și tristețea Domnului, convertind faptul istoric într-un 'eveniment pentru noi, pentru mine'. Și, în acest sens, postim, ne subțiem grosimea trupului, dăm la o parte piatra nesimțirii de pe inimă, ne căim, ne înduioșăm, vibrăm la Intrarea Domnului în Ierusalim. Simțim prezența și Pătimirile Mântuitorului, așa cum cei care se iubesc își simt durerile unii altora, chiar dacă se află la distanțe mari unul de altul. De aceea, 'Postul este adevărata pregătire pentru marele 'astăzi' al Paștelui'.

CAPITOLUL III

Valoarea liturgică și teologică A SLUJBELOR DIN

PERIOADA TRIODULUI

III.1. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Valoarea imnografică, teologică și liturgică

Acest Canon este cel mai mare dintre toate canoanele folosite la serviciul religios ortodox. El a fost compus și scris cu mult meșteșug, de părintele nostru Andrei arhiepiscopul Cretei.

Sfântul Andrei s-a născut în Damasc, în jurul anului 660 într-o familie creștină. Aici el primește o educație aleasă, la fragedă vârstă de 14-15 ani pornește în pelerinaj la locurile sfinte fiind profund impresionat de acestea, lucru care va avea un important rol în creația sa. Intrarea lui în cler și hirotonia întru diacon are loc la Constantinopol, în anul 685. El era un om de acțiune care dorea să arate că sfinții în viața lor l-au imitat pe Hristos. Prin urmare, i se încredințează nobila misiune de a conduce un azil de bătrâni și unul de orfani. Datorită vieții sale curate și a modului în care își îndeplinea misiunea pentru cei aflați în suferința și nevoie este supranumit ,, Andrei Ierusalimiteanu ” sau ,, Andrei cel plin de har și daruri ”.

Împreună cu alte multe canoane, a alcătuit și acest mare canon plin de mare umilința, culegând și strângând la un loc toată istoria Vechiului și Noului Testament, a alcătuit lucrarea aceasta de la Adam până la înălțarea lui Hristos și predica Apostolilor. Canonul acesta îndeamnă tot sufletul să râvnească și să urmeze după putere toate faptele bune ale istoriei Vechiului și Noului Testament, să fugă de toate faptele rele și să alerge totdeauna la Dumnezeu prin pocăință, prin lacrimi și mărturisire și prin alte fapte bine plăcute lui Dumnezeu. Andrei Criteanul a alcătuit acest canon pe timpul când și marele Sofronie, patriarhul Ierusalimului a scris viața Mariei Egipteanca.

Canonul cuprinde 350 de tropare, adică tot atâtea stihuri și imne câte versete biblice se cântau în această perioadă de pregătire pentru marea sărbătoare a creștinătății, Învierea Domnului. Troparele erau scurte pentru a putea fi cântate îndată după textul biblic interpretat. Marea contribuție pe care a avut-o Sfântul Andrei în alcătuirea acestui canon este aceea că : numeroasele irmoase pe care le cuprinde acest canon, a conservat modele biblice preluate din tradiția apostolică și postapostolică, prin aceasta păstrând mai mult sau mai puțin temele lor originale. Spre deosebire de Sfântul Andrei al Cretei, cei care au venit după el mai târziu se vor apleca din ce în ce mai greu la anumite versete scripturistice, lăsând la o parte din structura canonului, oda sau cântarea a II a. După cântarea a VI a, canonul cuprinde un condac și un icos, probabil mai vechi, stilizat în maniera lui Roman Melodul. Destul de rapid, odată cu avântul imnografiei liturgice din secolele VII și IX, la cântările a III a , a IV a, a VIII a și a IX li s-au adăugat imne alcătuite din trei ode închinate Sfinților Apostoli scrise de către Sfântul Teodor Studitul și de Iosif de Sicilia. În secolul al XI lea la fiecăre cântăre i s-a adăugat deasemenea câte două tropare în cinstea Sfintei Maria Egipteanca, prăznuită din această perioadă în duminica a V a Postului Mare. Tot acuma, la câteva secole după moartea Sfântului Andrei Criteanul, fiecărei cântări i s-a mai alăturat câte un tropar prin care se cere mijlocirea Sfântului Andrei pentru noi.

Canonul Sfântului Andrei Criteanul este una dintre cele mai profunde meditații duhovnicești care îl invită la o analiză a conștiinței pe fiecare creștin în vederea descoperirii drumului către mântuire. El a fost cântat în catedrala Sfântă Sofia din Constantinopol, fiind apoi preluat și de bisericile din Alexandria, Antiohia, Ierusalim și celelalte regiuni din imperiu. Influența acestuia s-a simțit mai ales în Creta unde Sfântul Andrei ajunge episcop de Gortina și de aici i se trage numele de ,,Criteanu”. Sfântul Andrei Criteanul a trecut la cele veșnice în 4 iulie 740.

Oficiul începe de fapt la vecernia de miercuri cu cele 24 de stihuri ale lui Simeon Metrafastul, care nu fac altceva decât să rezume temele esențiale și stilul Conanului Mare. După Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfințite, comunitatea monahilor merg la trapeză, unde se dă dezlegare la vin, dar nu de untdelemn. Pavecernița nu mai are loc în biserică, fiecare o citește în chilie înainte de a se odihni puțin pentru a se pregăti pentru Utrenia cu aspect de priveghere, ce va fi lungă și obositoare.

Slujba începe la ceasul al patrulea din noapte mult mai devreme decât de obicei și mult mai târziu decât atunci când se celebrează o priveghere completă cu Vecernia Mare. După ,, Aliluia ” și troparele treimice ale glasului nu se recita decât o singură catisma a Psaltirii, pentru a nu lungi prea mult slujba, aceasta catismă fiind urmată de sedelnele sau catismele poetice ale zilei, (închinate apostolilor) și de lectura vieții Sfintei Maria Egipteanca împărțită în două părți. După psalmul 50, se începe numai decât Canonul cel Mare cântat pe glasul 6, un mod dulce și propriu al exprimării căinței și zdrobirii inimii. Ca refren Typikon-ul prescrie să se rostească înainte de trei ori înaintea fiecărui tropar: ,, Miluiește-mă Dumnezeule, miluiește-mă! ” cu trei metanii astfel că în timpul acestei slujbe se fac în jur de 1.000 de metanii, adăugând sentimentului de profundă străpungere resimțit la auzul Canonului Mare și oboseală fizică care apare drept expresia dispoziției lăuntrice.

Cu o măiestrie unică cum am mai spus și în subpunctul anterior Sfântul Andrei Criteanul împletește marile teme biblice, Adam și Eva, Raiul și căderea în păcat, Noe și potopul, David, pământul făgăduinței și în cele din urmă Hristos și Biserica – cu mărturisirea păcatului și cu pocăință. Toată această istorie a mântuirii noastre este pusă de Sfântul Andrei Criteanul în ordine cronologică și anume : începând cu căderea lui Adam, trecând apoi în revistă toate exemplele de păcătoși sau drepți din cartea Facerii și din cărțile istorice.

Începutul canonului este foarte personal: ,, De unde voi începe a plânge faptele mele ticăloase ? Ce începere voi pune, Hristoase, tânguirii de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greșalelor ”. Acest prim tropar ne arată deosebirea dintre cădere și greșeală. Căderea și greșeala sunt diferite. Căderea este prăbușirea dintr-un loc înalt care este produsă direct de reaua intenție sau de viclenia celui căzut; greșeala este căderea provocată direct sau indirect. Tot acest tropar ne pune înainte de a parcurge întreaga istorie a mântuirii că începutul îndreptării este recunoașterea stării de păcătoșenie în care ne aflăm, acea părere de rău a omului după ,, pierderea frumuseții celei dintâi ” pe care primii oameni au pierdut-o datorită neascultării și nerecunostiinței faptei.

Cântărea I . Descrie căderea în păcat a primilor oameni și nostalgia urmașilor lui Adam și Eva de a reveni la starea cea dintâi, înainte de păcat. Aceasta ne arată și unul din tropar: ,, Râvnind neascultării lui Adam celui dintâi zidind m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu și de împărăția cea pururea fiitoare și de desfătare pentru păcatele mele ”. Cum Adam cel ce s-a făcut neascultător de porunca pe care o primise de la Dumnezeu, tot așa și noi cei ce nu ne supunem poruncilor Sfintei Scripturi și ne facem robi ai plăcerilor trupești, ne asemănăm cu acesta întru totul, deoarece devenim și noi fii ai neascultării.

În cântărea I, canonul compara viața sufletului omenesc cu aceea a lui Adam și a Evei, a lui Cain și Abel. Ceea ce au făcut protopărinții noștrii în paradis facem și noi astăzi, când Eva, prima noastră mamă a văzut că fructul oprit al pomului cunostiinței era frumos și ispititor. Nu știa însă că în acel fruct se ascundea moartea amară și veșnică. Cu prima Evă se aseamănă acela care nu stă să se gândească bine la rezultatul și consecințele a ceea ce vede și aude ci îndemnat de simțurile înșelătoare ale văzului și auzului și judecând lucrurile superficial cade într-o prăpastie adâncă.

Cântarea a II a . Constituie o interesantă evaluare pe plan ontologic și psihologic a îmbrăcării de către Adam și Eva a veșmintelor rușinii: ,, Îmbrăcat sunt cu îmbrăcăminte de rușine ca și cu niște frunze de smochin, spre vădirea patimilor mele celor din bunăvoința mea ”. Această cântare scoate în evident și dimensiunea păcatului care culminează cu uciderea sau vărsarea de sânge, săvârșită de Cain de Lameh și de urmașii acestora: ,, O cum am râvnit lui Lameh, celui mai înainte ucigaș sufletului ca pe un bărbat, mintea ca pe un tânăr și trupul ca pe un frate ne-am ucis, ca și Cain ucigașul cu pornirile cele poftitoare de plăceri ”.

Acest tropar face referire la cartea Facerii în capitolul 4, 23-24 și a zis Lameh către femeile sale: ,, Ada și Sela, ascultați glasul meu ! Femeile lui Lameh, luați aminte la cuvintele mele: am ucis un om spre răul meu și un tânăr spre nenorocirea mea dacă pentru Cain a fost pedeapsa de șapte ori apoi pentru mine va fi pedeapsa de șaptezeci de ori câte șapte ” . Prin aceste cuvinte, Lameh nu face altceva decât să se certe pe sine însuși pentru faptele pe care le săvârșise. Toți care păcătuim la fel ca și Lameh și nu le mărturisim suntem nefericiți și vrednici de milă, chiar dacă nu am omorât pe nimeni, dar cu faptele noastre ne-am omorât sufletul.

Cântarea a III a. Ea ni-l arată pe patriarhul Avraam care ieșind din Haran, adică din păcat, a venit la pământul care izvoraște de-a pururea nestricăciunea. Toate stihurile cantării a III -a tălmăcesc învățătura biblică după care pocăința, îndreptarea sau mântuirea sufletului nu este posibilă fără o jertfă interioară asemenea celei de odinioară a lui Avraam.

Cântarea a IV a. În cântărea aceasta este dominantă persoana și pilda patriarhului Iacob. Exemplu: ,, Priveghează o suflete al meu și te fă deosebit ca cel mai mare între patriarhi ca să dobândești fapta cu gândirea cea înaltă ca să te faci minte văzătoare de Dumnezeu, să ajungi în norul cel neapus cu gândirea, și să te faci neguțător de lucruri mari ”. Tot în cântarea a IV a este amintită și scara pe care a visat-o patriarhul Iacob care nu simbolizează altceva decât scara virtuților pe care fiecare credincios urcă de pe pământ la cer după cum ne spune și Sfântul Ioan Scărarul în lucrarea sa ,, Scara Raiului ”.

Cântarea a V a. În prima parte ne descrie viața lui Moise care nu ne arată altceva decât cum trebuie să fie parcurs urcușul duhovnicesc de fiecare credincios spre a întâmpina marele praznic a învierii Domnului. Răstimpul celor 40 de zile al Sfântului și Marelui Post constituie un timp anume în care suntem îndatorați: ,, Lupta cea bună să luptăm, calea postului să săvârșim, credința nedespărțita să o păzim, capetele nevăzuților balauri să le săvârșim, biruitori asupra păcatului să ne arătăm și fără de osândă să ajungem a ne închina și Sfintei Învieri ”.

Cântarea a VI a. Ea ne amintește de ieșirea evreilor din Egipt, precum și petrecerea acestora prin pustiu după cum ne arată și cântările acestei ode: ,, Valurile păcatelor mele, Mântuitorule, ca în Marea Roșie întrocându-se, m-au acoperit degrab ca oarecând pe egiptenii și pe conducătorii lor ” sau ,, Când a lovit Moise, sluga Ta, piatra cu toiagul, cu închipuire mai înainte a însemnat coasta Ta cea de viață făcătoare, din care toți băutori de viață scoatem, Mântuitorule ”. Observăm din acest tropar după cum el ne spune preînchipuirea făcută de Moise în Vechiul Testament și împlinirea ei în Noul Testament, în persoană Mântuitorului nostru Iisus Hristos, amintindu-se de asemenea de Sfânta Euharistie. Amintirea lui Amalec în cântarea a VI a simbolizează idolatria și patimile pe care fiecare credincios trebuie să le părăsească și să dobândească virtuțile.

Cântarea a VII a. Ne aduce în fața sufletului puterea pe care o are taina pocăinței, arătându-ne mari personalități ale Vechiul Testament, precum : David, Abeșalom și Manase care au făcut păcate mari, dar prin mărturisirea păcatelor făcute sincer, s-au îndreptat. Psalmul 50, spre exemplu, al împăratului David nu este altceva decât un strigăt de pocăință. După cum putem observa și canonul cel mare este tot o mărturisire de pocăința pe care o face credinciosul în apropierea Sfintelor Patimi.

Cântarea a VIII a. Este consacrată profeților. Ea simbolizează prin înălțarea lui Ilie la cer zborul inimii aprinse după virtuți și amintește de minunile lui Elisei, și de pocăința nivitenilor.

Cu această cântare se încheie evocarea evenimentelor importante ale Vechiului Testament, cântarea a IX a este în întregime inspirată din Noul Testament.

Cântarea a IX a. Descrie viața și opera răscumpărătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos de la întrupare și până la prinderea și răstignirea Sa pe crucea Golgotei între cei doi tâlhari: ,, Hristos s-a făcut prunc, împreunându-se cu mine prin trup și toate câte sunt ale firii cu voia le-a împlinit afară de păcat, arătându-ți ție o suflete, pildă și chipul smereniei Sale ” .

Ocupând toată oda a IX a, troparele Noului Testament prezintă astfel, împlinirea istoriei mântuirii, sfârșitul Scripturii, dar ele sunt prezente în fiecare odă, fără ordine precisă. Se pare că autorul a vrut să arate prin această legătură dintre cele două Testamente în viață duhovnicească.

Din punct de vedere dogmatic, Canon Sfântului Andrei se recomandă de la sine prin impresionantă teologie a penitenței pe care o sintetizează. Arătând întreaga istorie atât a Vechiul cât și a Noului Testament, de la începutul omenirii, adică de la Adam și până la Hristos, continuând cu predica Apostolilor și a ucenicilor acestora, ne arată că pocăința este o schimbare a minții, a duhului și fiiniței umane întregi cu ajutorul harului divin. Canonul Sfântului Andrei Criteanul ne arată Sfânta Taină a Pocăinței precum și toate aspectele ei. Prin Canonul cel Mare, creștinul se reîntoarce la punctual de plecare, lumea Creației, Căderii și Răscumpărării, o lume în care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu și reflectă slavă sa, în care toate întâmplările sunt îndreptate spre Dumnezeu, în care omul găsește adevărata dimensiune a vieții sale și având temelia în aceasta face pocăință .

III.2. Liturghia Darurilor și Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Valoarea imnografică, teologică și liturgică

Slujba Sfintei Liturghii a fost privită totdeauna ca un prilej de bucurie și desfătare duhovnicească, întru cât prin Sfințirea Darurilor și prin împărtășirea cu ele , care are loc în cursul ei, îl avem între noi pe Hristos, Mirele nostru Cel ceresc, Care petrece întru noi și noi întru El. Postul Mare fiind o perioadă de întristare și de străpungere a inimii, nu se cuvine ca în timpul lui să se celebreze nici praznicele sfinților, ca de obicei, nici prin urmare, Liturghia euharistică așa cum precizează Canonul 51 de la sinodul din Laodiceea: ,, Nu se cuvine a se săvârși în Patruzecime praznicele nașterii mucenicilor, ci pomerirea sfinților ucenici să se facă în sâmbete și duminici ”.

Zilele de post trebuie să fie aliturgice fiindcă postul și Cuminecătura se exclud

reciproc. Înainte chiar de fixarea ciclului Postului Mare, primii creștini aveau obiceiul de a lua cu ei de la Liturghia Darurilor consacrate pentru a se cumineca acasă în zilele în care aceasta nu se săvârșea. Acest obicei s-a răspândit mai mult în mediile monahale: „ dat fiindcă pustinicii erau adesea departe de o biserică, ei purtau cu sine în retragerea lor părticele de Euharistiei care constituiau pentru unii dintre ei, singura hrană ”. Așa s-a născut ceea ce numim noi astăzi Liturghia Darurilor mai inaintei sfințite. E greu să stabilim cu precizie cronologică originea sau proveniența și vechimea acestei Liturghii. E sigur că este o instituție de origine oriental, probabil aghiopolită (formată în jurul Ierusalimului), Siriană ori Bizantină , dezvoltată în cursul secolelor V și VI (după Sinodul din Laodiceea , amintit mai înainte). Prima noțiune documentară despre existanta și întrebuințarea ei o găsim într-o anonimă de origine alexandrină (numită Cronica Pascală) scrisă în anul 645, care spune că Heruvicul acestei Liturghii (imnul ,, Acum Puterile cerești… ” ) a fost introdus în uz de patriarhul Serghei al Constantinopolului la anul 617. În tot cazul, în secolul al VII ea era definitive formată și răspândită peste tot în Răsărit pentru că la anul 692, Sinodul Trulan prin Canonul 52, a consfințit în chip oficial întrebuințarea și generalizarea ei, reglementând ca ea să se facă în toate zilele Postului Părăsimilor, afară de sâmbete și duminici și de praznicul Bunei- Vestiri.

Într-o epocă recentă s-a creat obiceiul de a se celebrarea dimineața Vecerniile unite cu Liturghia Darurilor mai înainte sfințite ca în felul acest cuminecarea să aibă loc aproximativ la aceiași oră ca de obicei. Acest uz are inconvenientul de a îndulci însuși spiritual postului cvadragenzimal, răspândindu-I postului euharistic ,, suprapunerea ” ascentică. O astfel de deviație a fost deja stigmatizată de ,, vechii credincioși ” în Rusia, ca o încercare de a-L ,, minți pe Dumnezeu ” într-adevăr celebrarea slujbei de seara atunci când soarele de abia se ridică este un artificiu care antrenează consecințele fatale pentru percepția simbolismului liturgic. Astăzi celebrarea Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite se săvârșește cel mai adesea dimineața, lăsând însă un interval de timp liber între slujba de dimineață și Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.

În Biserica primară, când creștinii erau foarte puțini și foarte bine ,, testați ”, exista practica administrării Sfintelor Daruri, credincioșilor, la sfârșitul sfintelor împărtășanii de duminică pentru împărtășirea lor zilnică particulară acasă. Aceasta practică a fost întreruptă când creșterea membrilor Bisericii și transformarea creștinismului într-o religie de masă, care a scăzut inevitabil intensitatea duhovnicească, caracteristica primelor generații creștine și a forțat autoritatea Bisericii să ia măsuri împotriva întrebuințării greșite a Sfintelor Daruri. Astfel odată ce împărtășirea zilnică de acasă a încetat, aceasta nu a fost înlocuită în Răsărit cu săvârșirea zilnică a Sfintei Euharisti, ce a dat naștere la o nouă formă de împărtășire cu darurile păstrate de Duminică.

Liturghia Darurilor mai înainte sfințită era legată de Vecernie, pentru a păstra regula de a nu rupe postul până la apusul soarelui. Celebrarea liturghiei seara nu era o noutate în Biserica primară. Se știa că ofrada euharistică avea loc în general seara.

După cum am văzut prima parte a Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite e alcătuită din Vecernie până la paremii. După imnul ,, Lumina lină ” intrarea cea mică se citește prima paremie din cartea Facerii. Conținutul acestei paremii ne amintește de starea sufletească apăsătoare a oamenilor de după căderea lui Adam și Eva. După acesta primă paremie urmează Ritul luminii, specific acestei Liturghii și atât de important ,, Lumina lui Hristos luminează tuturor ” care era așezată odinioară nu între cele două paremii ca azi, ci după cea de a doua Paremie așa cum e scrisă în rânduiala din vechile tipice. Ea simbolizează fulgerarea luminii Învierii. De asemenea lumânarea este simbolul liturgic a lui Hristos, care este ,, Lumina Lumii ” (Ioan 8, 12 ). La Ierusalim după cum ne informează pelerina Egeria în descrierile sale, lumina în biserica Învierii se aducea din candela care ardea necontenit înlăuntrul grotei mormântului Domnului. Aceasta arată credincioșilor lumina aprinsă adusă din sfântul altar pentru a lumina interiorul bisericii, la apropierea nopții. A doua paremie care se citește este spre zidirea morală a omului. Un alt element caracteristic Liturghiei Darurilor este cântărea ,, Să se îndrepteze … ” această cântare era executată în Sfânta Sofia în toate zilele de miercuri și vineri din săptămâna lăsatului sec de brânză și a Vinerii Mari. După această cântare începe a doua parte a Liturghiei Darurilor și anume Liturghia propriu-zisă începând cu Liturghia Catehumenilor adică un set de rugăciuni și cereri speciale pentru aceia ce se pregătesc pentru botez. La ,, Înjumătățirea Postului ” în miercurea celei de-a patra săptămâni sunt adăugate rugăciuni și cereri speciale pentru ,, cei pregătiți pentru luminare ”. Aceasta deoarece știm că în Biserica primară, catehumenii primeau botezul și se împărtășeau pentru prima dată în noaptea Învierii. După aceste ectenii urmează liturghia credincioșilor care are aceiași formă ca și liturghia euharistică doar rugăciunile pe care le zice preotul în taina sunt diferite.În timp ce la liturghia euharistică se ruga să fie vrednic să aducă jertfă fără de osândă, spre iertarea păcatelor credincioșilor aici la liturghia darurilor sunt puse în legătură cu, Cuminecătura. Heruvicul de la Liturghia Darurilor dă glas conștiinței că Liturghia pe care o aducem este dublată de Liturghia pe care o aduc însuși puterile cerești adică Sfinții Îngerii, arhiereu jertfitor ( și jertfă) fiind atât pe pământ cât și în cer, Iisus Hristos.

Ultima particularitate a liturghiei darurilor mai înainte sfințite e rugăciunea amvonului care diferă de rugăciunea de mulțumire obișnuită. Ea joacă un rol hotărâtor în celebrare, fiindcă precizează semnificația Cuminecării în Postul Mare. Aceasta este acordată acum de Biserica ca o îngăduință, pentru a da credincioșilor puterile duhovnicești necesare atingerii țintei pe care o are omul, Învierea cu Hristos. Rugăciunea amvonului este un rezumat al întregii spiritualități a Triodului în cele două dimensiuni majore ale sale: lupta împotriva patimilor și pregătirea în vederea Paștilor. Sfârșitul Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite se face ca la o vecernie normală, dar și Liturghie euharistică cu ,, Fie numele Domnului bine cuvântat” și Psalmul 33 care figurează în timpul obișnuit Obednița. Toate acestea trec în Postul Mare la concedierea vecerniei și Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite.

III.3. Deniile Postului Mare. Valoarea imnografică, teologică și liturgică

Deniile nu sunt altceva decât Utrenia unor zile liturgice mai importante din cursul anului bisericesc, în care se comemorează evenimente sau persoane importante din istoria mântuirii. Au o rânduială specială deosebită de cea a zilelor de rând și de cea a sărbătorilor, ele cuprinzând unele rugăciuni, cântări ori rituri și ceremonii care nu se săvârșesc decât o singură dată pe an. Acestea au păstrat până acum, chiar și la bisericile de enorie, forma veche de Priveghere, adică de slujbă oficiată în timpul nopții. Ele se oficiază și astăzi, de regulă, seară sau în prima parte a nopții dinaintea sărbătorii respective.

Numirea de Denie provine de la cuvântul slavonesc Udenie = priveghere sau slujba nocturnă. După cum am amintit acestea se săvârșesc în prima parte a nopții cu excepția celei de Paști sau Utrenia Învierii care se face spre ziuă în a doua parte a nopții. Deniile sunt specifice Postului Mare și acestea sunt:

Miercurea și vinerea seara din săptămână a cincea a Postului Mare

Utreniile zilelor din toată săptămâna Sfintelor Patimi, începând cu cea din seara Duminicii Floriilor, care este Utrenia de luni și terminând cu cea din seara Vinerii Sfintelor Patimi sau Utrenia Sâmbetei celei Mari.

În general, rânduiala lor urmează pe aceia a zilelor de rând din Postul Păresimi, atât doar că în locul canonanelor obișnuite la Denia Canonului se citește acestea în întregime. Canonul Sfântului Andrei Criteanul nu este decât o plângere de pocăință care vorbește de proporțiile și adâncimile păcatului, tulburând sufletul cu jale, căința și nădejde. Începând de la trecerea din Marea Roșie ( din oda I) și până la nașterea Fiului Lui Dumnezeu ( din oda IX) trecând prin proorociile privitoare la eliberarea lui Israel și a cosmosului, de Hristos, odele canonului evidențiază trecerea de la Vechiul Testament la Noul Testament. Deasemenea asocierea elementului scripturistic cu elementul imnografic presupune transmiterea cuvântului Adevărat de la ,, Israelul după trup ” la Biserică ,, Noul Israel ”. În cursul oficiului Utreniei, canonul reprezintă un punct de trecere de la vechi la nou, de la întuneric la lumină și de la psalmodie la imnografie. Canonul cel Mare în cadrul acestei Denii sugerează un moment pascal de trecere de la vechi la nou prin căința prin străpungerea inimii și nevoințele ascetice ale fiecărui dintre noi. Cea de-a doua denie din săptămână a V-a este cea a Acatistului Bunei- Vestiri, adică utrenia de sâmbătă dimineața săvârșită în seara precendentă în cadrul căruia se cântă acatistul compus din 24 de icoase și condace, care alternează cu citirea catismelor de rând și cu primele 6 ode din canoanele zilnice.

Rânduiala acestei denii este următoarea : începutul deniei este obișnuit, la Dumnezeu este Domnul se cântă troparul acatistului de trei ori, apoi ectenie mică, preotul fiind îmbrăcat doar cu epitrahilul și felonul deschide ușile împărătești care vor rămâne deschise în timpul Acatistului, iar în timp ce la strana se cântă condacul ,, Apărătoare Doamnă ’’ preotul face cădire mare. După ce a terminat de cădit, se așează în fața analogului din timp pregătit în fața icoanei împărătești a Născătoarei de Dumnezeu și citește condacele și icoasele Acatistului care este împărțit în patru stări după cum ne arată și rânduiala din Triod. După ce s-a citit Acatistul, urmează catavasiile Bunei –Vestiri, luminânda Bunei-Vestiri, iar la laudele se pun patru stihuri, de pe 25 martie cu ,, Slava ” lor. Utrenia se încheie cu Doxologia Mare, ecteniile și se face apolisul.

În ceea ce privește simbolistica, sinaxarul atribuie originea sărbătorii Acatistului pe 7 august 626 când Constantinopolul a fost atacat de perși și avari. Împăratul Heraclie, se găsea cu armata sa în Orient, iar patriarul Serghie a făcut procesiuni pe zidurile cetății cu relicvele crucii și icoanei ,, nefăcută de mână ” a lui Hristos precum și cu veșmintele Maicii Domnului. El a încurajat tot poporul în luptă și a organizat rugăciuni de implorare a Născătoarei de Dumnezeu. Râvna locuitorilor a fost atât de mare încât au reușit să respingă inamicul, permițând astfel răsturnarea delicatei situații în care se găseau bizantinii, sprijinind astfel decisiv contraatacul lui Heraclie, care avea să meargă din victorie în victorie până la recucerirea tuturor provinciilor luate de perși. Datorită acestui fapt minunat, întreg poporul capitalei a petrecut noaptea aceia cântând în picioare imnul Acatist în sanctuarul Fecioarei de la Vlaherne.

Astfel, s-a ajuns ca cetatea să fie dedicată Nacatoarei de Dumnezeu și să i se atribuie toate evenimentele fericite ale istoriei politice, care erau datorită mijlocirii Născătoarei de Dumnezeu. Simbolismul acestui acatist este că Născătoarea de Dumnezeu mijlocește pentru fiecare creștin în parte pentru a-l ajuta pe acesta în lupta care o duce cu patimile și pentru a se putea împotrivi ispitelor demonice. Eliberarea ,, cetății ” este eliberarea pe care o primește fiecare creștin de sub tirania patimilor, și ajunge astfel la comuniunea cu Hristos prin urcușul duhovnicesc în Postului Mare.

Așadar prăznuim sărbătoarea aceasta pentru toate minunile mai presus de fire ale Preacuratei Maicii lui Dumnezeu.

Tot sub formă de Denii se săvârșesc și Utreniile zilelor din toată Saptama Sfintelor Patimi, începând cu cea din seara, Duminicii Floriilor și terminând cu cea din seara Vinerii Sfintelor Patimi sau Utrenia Sâmbetei celei Mari. Deniile din Săptămâna Sfintelor Patimi se oficiază de fapt după rânduiala utreniei din zilele de rând din Păresimi, cu deosebire că au evanghelie. De aceea preotul îmbrăcă și felonul, fie după sedealna de la ultima catismă, fie îndată după troparul de la ,, Alilulia ”, iar la timpul cuvenit se deschide ușile împărătești pentru ca preotul să citească Sfânta Evanghelie.

Un cadru aparte îl au deniile din Joia și Vinerea Mare numite și Denia celor 12 evanghelii respectiv Denia ,, Prohodul Domnului ” despre care vom vorbi și le vom explica dar nu înainte de a arăta simbolismul deniilor celorlalte zile.

În Sfânta și Mare Luni se face pomenirea fericitului Iosif cel preafrumos și smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului. Este luat ca preânchipuire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Iosif cel preafrumos, acesta fiind fiul patriarhului Iacov, născut din Rahila, fiind invidiat de frații săi de pe urma cărora pătimește mult. Preafrumosul Iosif este pomenit pentru curăția lui și pentru că așa cum el fusese vândut de frații săi cu gând ucigaș, dar mai apoi se făcuse izbăvitorul lor, hrănindu-i cu pâine în vremea foamei, tot așa și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost vândut și dat la moarte de neamul Său, dar s-a făcut mântuire lui Israel și întregului neam omenesc hrănindu-ne cu pâinea cea cerească a Preacuratului Său Trup.

În ceea ce privește smochinul Isidor Pelusiotul spune că pomul călcării poruncii a fost smochinul. Din frunzele lui și-au făcut acoperământ strămoșii noștrii călcători de porunca. Din princina că nu a fost blestemat atunci, a fost blestemat acum de Hristos, ca un iubitor de oameni ca să nu mai facă rod care este princina păcatului. Istoria smochinului a fost așezată aici pentru a ne îndemna la umilință după cum istoria lui Iosif a fost așezată pentru a ne înfățișa pe Hristos. Fiecare suflet care este lipsit de orice roadă duhovnicească este la fel ca un smochin. Dacă Domnul nu găsește în el odihnă a doua zi adică după viața aceasta de acum, îl usucă prin blestem și-l trimite în focul vescnic.

În Sfânta și Marea zi de Marți se face pomenirea celor zece fecioare din Sfânta Evanghelie. Pentru aceasta au rânduit purtătorii de Dumnezeu Părinți să se așeze în această zi pilda celor zece fecioare ca să ne îndemne să veghem necontenit și să fim gata să ieșim în întâmpinarea adevăratului Mire prin fapte bune, dar mai ales prin milostenie pentru că neștiută este ziua și ceasul sfârșitului vieții.

În Sfânta și Marea zi de Miercuri se face pomenirea femeii păcătoase care a uns cu mir pe Domnul nostru Iisus Hristos. S-a pus în această zi pomenirea acestei femeii păcătoase care pentru fapta ei, după îndemnul Mântuitorului nostru Iisus Hristos se va predica pretutindenea.

În Sfânta și Marea zi de Joi la denia care se săvârșește miercuri seara se prăznuiesc patru lucruri, și anume : Sfânta spălare , Cina cea de Taină, Rugăciunea din Ghetsimani, prinderea Domnului. Taina aceasta a spălării ne arată taina cea necuprinsă de minte a smereniei Domnului nostru Iisus Hristos. Este taină pe care au slujit-o și ucenicii Săi, fără să-și dea seama. Domnul nostru Iisus Hristos a venit pentru a spăla pe toți oamenii de întinăciunea păcatului, iar El, Curăția, Sfințenia cea mai desăvârșită nu avea nevoie de spălare. În ceea ce privește Cina cea de Taină, la aceasta începe Sfintele Patimi. Acum începe trupul să se frângă și sângele să se verse ,care nu va contenii până la sfârșitul veacurilor.

Noi la fiecare Liturghie Euharistică comemorăm acele momente după porunca Domnului ,, Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea ” ( Luca 22, 19). Prin rugăciunea din Grădina Ghetsimani și cu prinderea Domnului intrăm în Vinerea cea Mare însă sunt prăznuite toate în această zi pentru că toate acestea s-au întâmplat atât joi ziua cât și joi noaptea înainte ca să prăznuiască Paștele.

În ceea ce privește cuprinsul principal al Deniei de joi seara ( Utrenia Vinerii Sfintelor Patimi ) îl alcătuiesc cele XII evanghelii care se citesc în tot cursul slujbei ( Sfânta evanchelie stând pe analogul așezat în fata ușilor împărătești). Avem în plus pe lângă acestea și 15 antifoane speciale ale zilei, care descriu patimile Domnului și se cântă alternând cu sedelnele, printre primele 6 evanghelii, precum și scoaterea Sfintei Cruci în mijlocul bisericii (după a V-a evanghelie) care amintește și simbolizează purtarea Crucii de Mântuitorul de la locul judecății la Golgota, înainte de răstignire. După a VI-a evanghelie se adăugă fericirile cu stihurile lor ( număr de 9), iar după ele ( înainte de a VII a evanghelie) se cântă prochimenul special al zilei. Canonul care se adăugă după evanghelia a VIII a are forma unei triode, neavând decât cântările V, VIII și IX, între cântările V și VIII se pune condacul, icosul și sinaxarul, iar după cântarea a IX-a urmează ectenie mică, svetilna zilei apoi a IX-a evanghelie după care urmează laudele, a X-a evanghelie, Doxologia mică, ectenia cererilor, evanghelia a XI-a , urmând după aceasta stihoavna și avanghelia a XII-a.

După cum putem observa Sfintele Patimi încep cu slujba celor XII evanghelii. Evangheliile sunt alese de la cei patru evangheliști se citesc încadrate de minunatele citiri și cântări, care fac introducerea și comentează textele ce se citesc din Sfânta evanghelie. Acestea pun accent mai mare asupra smereniei negrăite și pogorârii (kenozei) celei necuprinse de minte, a Domnului: ,, Cel ce se îmbracă cu lumina ca și cu o haină, stat-a gol la judecată, și a primit palme peste obraz din mâinile pe care le-a zidit ” după cum cântăm în antifonul X.

Toate acestea le-a pătimit Hristos pentru a se împlini cuvintele Lui care spun: ,, Eu sunt păstorul cel bun; iar păstorul cel bun își pune viața pentru oi ” (Ioan 10, 11).

Prin ascultarea acestei slujbe în care se arată suferințele prin care a trecut Hristos de bună voie pentru ,, a stârpi mânia lui Dumnezeu asupra oamenilor, pentru a lucra împăcarea și pentru a preface pământul în cer,a unit pe oameni cu îngeri, dărâmând tăria morții și surpând puterea diavolului, răsturnând jertfelnicele idolești, a stârpit puterea păcatului și a sădit fapta bună întemeind biserici ”.

Trebuie să ne cutremurăm și să aducem curate simțiri înaintea lui Hristos. Datorită acestor evenimente petrecute în această zi pentru mântuirea noastră, a tuturor, creștinătatea o cinstește, prin această cinstindu-L pe Cel ce s-a adus pe Sine jertfă pentru noi și a noastră mântuire. Acesta este simbolismul acestei zile, jertfă supremă pe care a făcut-o Dumnezeu pentru om, pentru a-l repune în starea din care a căzut, datorită neascultării.

Denia de Vineri seară sau Utrenia Sâmbetei celei Mari . Rânduiala acestei denii este aceasta: preotul este îmbrăcat cu toate veșmintele de culoare îndoliată și face începutul obișnuit cu cădire mare. La Dumnezeu este Domnul se cântă următoarele tropare ,, Iosif cel cu bun chip…Slavă…Când Te-ai pogorât la moarte…Și acum…Mironosițele femei … ”. În timpul acestor tropare, preotul deschide ușile împărătești și vine în mijlocul bisericii, în fața Sfântului Epitaf.

Urmează cele trei stări ale Prohodului, după starea I și a II-a se zice ectenie mică, iar după starea a treia se cântă îndată Binecuvântările Învierii, urmând după aceasta ectenie mică iar apoi sedelnele Triodului. După sedelne urmează Psalmul 50 și Canonul din Triod, iar în loc de luminândă se zice: ,, Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru … ” ( de trei ori), urmând laudele cu stihurile din Triod și Doxologia Mare. La ultimul ,, Sfinte Dumnezeule ” de la Doxologia Mare, preotul și credincioșii iau Sfântul Epitaf și se face ocolirea bisericii. După ocolirea bisericii Sfântul Epitaf este dus de preot în altar, iar în fata ușilor împărătești înainte de a intra în altar zice: ,, Înțelepciune Drepți ”. În continuare se citește paremia, Apostolul și Evanghelia, acestea sunt specifice acestei denii pentru că este unul din puținele cazuri din cursul anului bisericesc în care se găsesc toate trei genurile de lecture biblice înșiruite una după alta în cadrul aceleiași slujbe. Urmează ectenia întreită și a cererilor, apoi se face otpustul arătat în Liturghie: ,, Cel ce pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire … ” Simbolistica acestei Denii este aceasta: cele trei stări ale prohodului sunt cântările de jale pentru moartea și îngroparea Domnului. Prin Binecuvântările Învierii ni se insuflă speranța și încrederea în apropiata Sa înviere, aceasta după ce prin cele trei stări L-am jelit pe cel mort și îngropat. În ceea ce privește înconjurarea care se face cu Sfântul Epitaf în jurul bisericii aceasta simbolizează ducerea la groape și înmormântarea trupului mort al Domnului, amintind totodată și procesiunea care se făcea odinioară în această seară, din Ierusalim de la Golgota la Sfântu Mormânt. Prin cântarea duioasă a Prohodului și prin ritualul solemn al înconjurării bisericii cu Sfântul Epitaf, denia din Vinerea Sfintelor Patimi care constituie una din cele mai impresionante slujbe ale cultului divin public ortodox, fiind socotită de unii teologi pe drept cuvânt ca ,, punctual culminant al creației liturgice ortodoxe”.

CONCLUZII

Am încercat, prin această lucrare, să arăt acțiunea binefăcătoare și vindecătoare, ce rezultă din comuniunea lui Dumnezeu cu omul, mai bine zis, puterea vindecătoare a lui Hristos, prin cântarile și imnele ascultate în Biserica Ortodoxǎ îmbrăcată cu haina milei și a dragostei, prin care îl încălzește (vindecă) pe fiecare om în parte. Mult mai mult decât cuvintele din această lucrare, textele și imnele liturgice din ea și din cărțile de cult în general, prezintă acest lucru .

Din textele și imnele analizate, am observat că omul este privit ca întreg, trup și suflet și fiecare boală, generează o alta, iar ele se află într-o strânsă interconexiune. Tot din ele înțelegem, cât de importantă este și natura noastră spirituală (duhovnicească), ce-l caracterizează pe om, într-un mod fundamental.

Mântuitorul Hristos este adevăratul nostru Doctor, Cel Care cercetează și vindecă făptura noastră umană. El transcede infinit, orice lucrare omenească, deoarece orice vindecare trupească și sufletească a omului, de către Hristos, nu înseamnă o readucere la starea naturală de dinainte de boală, ci și o transfigurare a omului, o apropiere a acestuia de Creatorul său, care duce la o continuă desăvârșire – în termeni ortodocși, aceasta, se traduce cu sfințire sau înduhovnicire.

De aceea, textele și imnele alese se doresc a deveni niște repere, pentru omul contemporan secularizat, către adevăratul nostru Dumnezeu, Hristos Domnul, Cel înviat din morți.

Ne-am îndreptat atenția asupra unei deosebite perioade din cursul anului bisericesc,și anume : perioada prepascală (perioada Triodului), care are în centrul său reînnoirea oficiului arhieresc al Mântuitorului nostru Iisus Hristos sau activitatea Sa de Mare Preot, îndeplinită mai ales prin Jertfă, adică prin Patimile și moartea Sa pe Cruce.

Prezentând în continuare învățătura de zidire sufletească pe care ne-o descoperă duminicile pregătiroare pentru petrecerea cu mult folos duhovnicesc a Postului Mare, prin îndemn la smerenie, descoprind astfel bunătatea lui Dumnezeu, la fel ca și fiul risipitor, iar tabloul înficoșatei judecăți, ne trezește în suflet cuvintele Mântuitorului „ Privegheați că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Matei 15, 13 ). Duminicile din Postul Mare, ne îndeamnă la : pocăință, și la urmarea Domnul nostru Iisus Hristos, prin luarea crucii de bunăvoie pregătindu-ne astfel duhovnicește pentru a ajunge la Sărbătoarea sărbătorilor

Slujbele speciale la care credinciosul participǎ în Postul Mare ne pregǎtesc sǎrbătoarea sărbătorilor sau bucuria bucuriilor cum o numim, adică spre Slăvita Înviere care ne-a făcut să putem fi și noi părtași bucuriei cerești prin Iisus Hristos, aceastǎ perioadǎ pregǎtitoare noi am încercat sǎ o studiem în lucrarea de fǎțǎ încercând o explicare cât mai academicǎ a ei .

Sfârșit și lui Dumnezeu laudă !

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE  

Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.

Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006.

Octoihul Mic, Editura Renașterea, Alba Iulia, 1998.

Tipic Bisericesc, Editura Reîntregirea, Alba- Iulia, 2003.

Triodul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

LUCRĂRI, STUDII ȘI ARTICOLE

6.Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Specială, Ediția a IV-a, Editura Lumea Credinței, București 2005

7.Braniște Pr. Prof. Dr. Ene și Braniște, Prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase

8. Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, 1980 .

9.Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasca V,Colecția Pǎrinti și Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987 .

10.Ghiuș, Arhimandit Benedict Taina răscumpărării în imnografia ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București

11.Grigorie de Nazianz, Cuvântǎri, Colecția Pǎrinți și Scriitori Bisericești 36

12. Iubirea față de Dumnezeu ne aduce iertare de păcate, predica PreaFericitului Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca, Ziarul Lumina, Joi 18 martie 2010.

13.Lindul, Ioan Arhiepiscopul Mirelor ,, Comoara Pocăinței- Smerita interpretare a troparelor Marelui Canon al Sfantului Andrei Criteanul ” Trad. Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, Galați, 2005

13.Lovin, Arhimandrit Chiril ,Triodul – călăuză duhovnicească spre Înviere, Ziarul Lumina de duminicǎ, 24 ianuarie 2010

14.Moca, Pr. Dumitru, ,,Canonul Sfântului Andrei Criteanul, Considerații Liturgice și Pastorale ”, Altarul Banatului, Anul II (XLI) 1991, nr 4-6,

15.Pârvu, Pr. Prof. Constantin ,, Orânduiri Canonice cu privire la Postul Mare ”, Glasul Bisericii, nr. 3, Anul XVII 1958,

16.Rămureanu, Ion, Istoria Bisericii Universale,vol. I, 2004 .

17.Schmemann, Alexander ,Introducere in teologia liturgica, Editura Sophia, București,, 1998.

18.Schmemann, Pr. Alexander Postul cel Mare, Editura Doris, Bucuresti, 1998.
Sfântul Grigorie Palama, Omilii 11 cf. 16, Capete fizice, teologice, etice și practice, 36, 51; apud Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, București, 2001

19.Sfântul Ignatie Brancianinov , Predici , Editura Sophia, București , 2008 .

Sfântul Ioan Gurǎ de Aur, Omilii la Postul Mare, Colecția Comorile pustiei nr 19, Editura Anastasia, București, 1997

20. Sfântul Ion Maximovici, Predici și Îndrumări Duhovnicești, Editura Sophia, București, 2006

21.Sfântul Ioan Scǎrarul , Scara, Filocalia Vol 9, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980 .

22.Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, Editura Sophia, București, 2004

23. Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Sophia, București , 2008,

24.Simonopetritul, Makarios, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Editura Deisis, Sibiu 2008

25.Skaballanovici, Tolkovy Tipikon, vol.I

26. Șoima, Gheorghe,,, Despre Liturghia Darurilor mai inainte sfintite ” Telegraful Român, 1982, nr. 11-12,

27.Strugariu, Constantin ,Imnografii Triodului, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 5-7, 1977 .

28. Tănase Protos. Petroniu,, Ușile Pocăinței, Editura Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Iași 1994

29. Țuțea, Petre Între Dumnezeu și neamul meu, Editura Polirom, București, 2002

30. Voicu Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin și Dumitrașcu, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicu Patrologie Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006

III INTERNET

31. Cuvântul Triod, Internet ( 16 . 06. 2013 ), http://dexonline.ro

32. Ideea și vrednicia smereniei, Sfântul Ioan Gurǎ de Aur – Omilii la Postul Mare, ( Internet) 19 . 06 . 2013, http://www.ioanguradeaur.ro

33. Întoarcerea acasǎ – predica Pǎrintelui Alexander Schmemann la Duminica Fiului risipitor, Internet, 19 . 06 . 2013, http://www.razbointrucuvant.ro

34. Triodul – etimologie și seminificație, ( Internet ), 10. 06. 2013 www.imconstantias.org

35. Triodul, urcuș spre înviere, Internet 17 . 06. 2013, http://www.basilica.ro

36 .Varga, Cǎtǎlin, Triodul – O abordare istoricǎ, ( Internet ) 18. 06. 2013, http://www.crestinortodox.ro

CUPRINS

INTRODUCERE

Cap. I. Perioada Triodului în STRUCTURA anulUI bisericesc

I.1. Etimologie. Noțiuni introductive

I.2. Formarea și evoluția Triodului

I.3. Structura Triodului. Temele Triodului

Cap. II. Valoarea liturgică și teologică A DUMINICILOR TRIODULUI

II.1. Imnografia Duminicilor premergătoare Postului mare

II.1.1. Duminica Vameșului și a Fariseului

II.1.2. Duminica Fiului risipitor

II.1.3. Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

II.1.4. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

II.2. Imnografia Duminicilor Postului Mare

II.2.1. Duminica Ortodoxiei

II.2.2. Duminica Sfântului Grigorie Palama

II.2.3. Duminica Sfintei Cruci

II.2.4. Duminica Sfântului Ioan Scărarul

II.2.5. Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca – prin lacrimi spre bucurie

II.2.6. Duminica Floriilor

Cap. III. Valoarea liturgică și teologică A SLUJBELOR DIN PERIOADA TRIODULUI

III.1. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Valoarea imnografică, teologică și liturgică

III.2. Liturghia Darurilor și Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Valoarea imnografică, teologică și liturgică

III.3. Deniile Postului Mare. Valoarea imnografică, teologică și liturgică

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CURRICULUM VITAE

DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE

CUPRINS

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE  

Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.

Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006.

Octoihul Mic, Editura Renașterea, Alba Iulia, 1998.

Tipic Bisericesc, Editura Reîntregirea, Alba- Iulia, 2003.

Triodul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

LUCRĂRI, STUDII ȘI ARTICOLE

6.Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Specială, Ediția a IV-a, Editura Lumea Credinței, București 2005

7.Braniște Pr. Prof. Dr. Ene și Braniște, Prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase

8. Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, 1980 .

9.Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasca V,Colecția Pǎrinti și Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987 .

10.Ghiuș, Arhimandit Benedict Taina răscumpărării în imnografia ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București

11.Grigorie de Nazianz, Cuvântǎri, Colecția Pǎrinți și Scriitori Bisericești 36

12. Iubirea față de Dumnezeu ne aduce iertare de păcate, predica PreaFericitului Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca, Ziarul Lumina, Joi 18 martie 2010.

13.Lindul, Ioan Arhiepiscopul Mirelor ,, Comoara Pocăinței- Smerita interpretare a troparelor Marelui Canon al Sfantului Andrei Criteanul ” Trad. Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, Galați, 2005

13.Lovin, Arhimandrit Chiril ,Triodul – călăuză duhovnicească spre Înviere, Ziarul Lumina de duminicǎ, 24 ianuarie 2010

14.Moca, Pr. Dumitru, ,,Canonul Sfântului Andrei Criteanul, Considerații Liturgice și Pastorale ”, Altarul Banatului, Anul II (XLI) 1991, nr 4-6,

15.Pârvu, Pr. Prof. Constantin ,, Orânduiri Canonice cu privire la Postul Mare ”, Glasul Bisericii, nr. 3, Anul XVII 1958,

16.Rămureanu, Ion, Istoria Bisericii Universale,vol. I, 2004 .

17.Schmemann, Alexander ,Introducere in teologia liturgica, Editura Sophia, București,, 1998.

18.Schmemann, Pr. Alexander Postul cel Mare, Editura Doris, Bucuresti, 1998.
Sfântul Grigorie Palama, Omilii 11 cf. 16, Capete fizice, teologice, etice și practice, 36, 51; apud Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, București, 2001

19.Sfântul Ignatie Brancianinov , Predici , Editura Sophia, București , 2008 .

Sfântul Ioan Gurǎ de Aur, Omilii la Postul Mare, Colecția Comorile pustiei nr 19, Editura Anastasia, București, 1997

20. Sfântul Ion Maximovici, Predici și Îndrumări Duhovnicești, Editura Sophia, București, 2006

21.Sfântul Ioan Scǎrarul , Scara, Filocalia Vol 9, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980 .

22.Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, Editura Sophia, București, 2004

23. Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Sophia, București , 2008,

24.Simonopetritul, Makarios, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Editura Deisis, Sibiu 2008

25.Skaballanovici, Tolkovy Tipikon, vol.I

26. Șoima, Gheorghe,,, Despre Liturghia Darurilor mai inainte sfintite ” Telegraful Român, 1982, nr. 11-12,

27.Strugariu, Constantin ,Imnografii Triodului, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 5-7, 1977 .

28. Tănase Protos. Petroniu,, Ușile Pocăinței, Editura Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Iași 1994

29. Țuțea, Petre Între Dumnezeu și neamul meu, Editura Polirom, București, 2002

30. Voicu Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin și Dumitrașcu, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicu Patrologie Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006

III INTERNET

31. Cuvântul Triod, Internet ( 16 . 06. 2013 ), http://dexonline.ro

32. Ideea și vrednicia smereniei, Sfântul Ioan Gurǎ de Aur – Omilii la Postul Mare, ( Internet) 19 . 06 . 2013, http://www.ioanguradeaur.ro

33. Întoarcerea acasǎ – predica Pǎrintelui Alexander Schmemann la Duminica Fiului risipitor, Internet, 19 . 06 . 2013, http://www.razbointrucuvant.ro

34. Triodul – etimologie și seminificație, ( Internet ), 10. 06. 2013 www.imconstantias.org

35. Triodul, urcuș spre înviere, Internet 17 . 06. 2013, http://www.basilica.ro

36 .Varga, Cǎtǎlin, Triodul – O abordare istoricǎ, ( Internet ) 18. 06. 2013, http://www.crestinortodox.ro