Valoarea Formativa a Actelor de Caritate

Valoarea formativă a actor de caritate

I. Introducere

1.

2. Despre scopul lucrării

3. Despre stadiul cercetării în acest domeniu

4. Bibliografia utilizată

5. Despre metoda de lucru

II. Caritatea în cultura creștină

Originea cuvântului caritate

Caracteristicile distinctive ale carității creștine

Sursa generatoare de caritate

1.3.a. Natura supranaturală a carității creștine

1.3.b. Trinitatea izvor viu al carității

1.3.c. Cuvântul făcut om –calea supranaturală a carității creștine

1.3.d. Caritatea sensibilă a cuvântului făcut om

Caritate și sfințenie

Caritate și apostolat

Viață de caritate

1.Creștinul și lumea contemporană

1.1. Creștinii laici- lucrători în via Domnului

1.2. Semnele timpului. Caracteristicile lumii moderne a cărei sare și lumină creștinul trebuie să-i fie.

1.3. Persoana umană :demnitate violată și exaltată

1.4. Un Da pentru viață

2. Remdemptoris missio

2.1. Cristos unicul Mântuitor: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”(Ioan:14,6)

2.1.a. Mântuirea este oferită tuturor oamenilor: noi nu putem tăcea, suntem chemați la misiune!

2.1.b. Spiritul Sfânt este cel care ne dăruiește unitatea

2.2. Suntem trimiși până la capătul pământului( Faptele apostolilor : 1,8)

2.2.a. Prima formă de evanghelizare este mărturia

2.2.b. Caritatea: Biserica în lume este biserica săracilor

2.3. Spiritualitatea misionară

2.3.a. A trăi misterul lui Cristos cel „Trimis”

2.3.b. A iubi biserica și oamenii așa cum a iubit-o Cristos

2.3.c. Adevăratul misionar este „sfântul”

3. Pacem in terris

4.Lumen Gentium

4.1 Misterul bisericii

4.1.a Biserica :poporul adunat în comuniunea Tatălui ,a Fiului și al spiritului Sfânt

4.1.b. Imaginii ale Bisericii, Biserica Trupul lui Cristos

III.Caritatea:

Credință –caritate în speranță

Caritatea este o lege a existenței

IV. Misiunea Maison Enrica

I.2.Despre scopul lucrării

Lucrarea de față își propune prin documentația pe care am folosit-o să explice nu numai ce este caritatea în lumea de astăzi, nevoia ei în Biserică, și faptul că Biserica ne cheamă la misiune, dar mai ales se bazează și pe prezentarea unor exemple vii și evidente despre cum este marcată viața omului de iubirea față de aproapele , cum o viață trăită în iubirea lui Cristos este o viață dăruită și pusă în slujba aproapelui .

În acest sens am ales o comunitate din centrul Italiei ,din orașul Latina ca exemplu viu pentru Biserică, un exemplu viu pentru societatea și Biserica Greco –Catolică din România. Aceată comunitate ajută o casă pentru copii orfani numită „Maison Enrica” din Congo , Kinshasa.

Lucrul cel mai important ce l-am remarcat și care s-a regăsit în toate experiențele trăite te persoanele prezentate este acela că exemplul pe care noi îl dăm oamenilor , trezește în ei o dorință de a face bine , de a dărui, de a trece peste limitele impuse de: rasă , naționalitate și limbă și de a ne regăsi cu toții uniți și egali în Biserica Universală a lui Cristos .

Astfel rodul comuniunii create între Italia și Congo a fost adus în România ca mărturie a faptului că iubirea lui Cristos ne unește.

I.3. Despre stadiul cercetărilor în acest domeniu

II CARITATEA ÎN CULTURA CREȘTINĂ

1.Originea cuvântului caritate

În primul rând pentru a putea clarifica originea termenului trebuie în același timp să lămurim și conceptul de caritate ,pentru a putea face acest lucru vom lua ca și ghid Sânta Scriptură .

Pentru a indentifica diferitele forme de iubire limba ebraică avea o singură expresie ;aheb care descrie iubirea sacră și cea profană, iubirea castă și iubirea impură ; afecțiunea din familie și simpla prietenie…În Biblie acest cuvânt indică și iubirea lui Dumnezeu pentru om ,dar și iubirea omului pentru divinitate .

Dar în Biblie găsim o expresie care indică în mod inechivocabil o iubire care este în modul cel mai pur și unic spirituală, de voință este chiar însăși verbul a vrea .”Împresuratu-m-au în ziua necazului meu ,dar domnul mi-a fost sprijinitor; m-a scos la loc larg m-a mântuit pentru că îmi vrea binele(voluit me)”(Ps: 17,20).”Ș-a crezut în Domnul ! Să-l mântuiască, Domnul să-l izbăvească ,pentru că îi vrea binele(quoniam vult eum)”.(Ps: 22,9) „Din aceasta că ai binevoit întru mine dacă nu se va veseli dușmanul de răul meu.”(Ps :41, 12)(Cordes1)

Pentru a traduce acest concept de iubire grecii avea la dispoziție patru cuvinte diferite: agapan, filein, eran și stergein .Ultimul termen citat care indică legăturile interne ale familiei , nu apare aproape deloc în Biblie .Și termenul eros care derivă din eran , nu este deloc citat în Noul Testament și doar de puține ori în Vechiul Testament.; acesta este asociat iubirii senzuale și sexuale. Rămâne termenul de filein care descrie iubirea familiară și amicală și agapan care indică mai ales iubirea determinată de voință, și de alegere ; în acest caz sediul iubirii nu este inima. Când se vorbește despre iubirea pentru dușmani se folosește termenul agapan și nu filein alegerea terminologiei dă dreptate faptului că porunca iubirii nu trebuie să fie acompaniată de o mișcare a simțurilor.(Cordes1)

Versiunea latină al Noului Testament care a fost scris original în greacă traduce termenul de agapan cu silință și filein cu a iubi. Pentru substantivul agape în latină ar fi trebuit găsit echivalentul care este dilectio, în schimb în locul acestuia în cea mai mare parte a cazurilor se folosește termenul de caritas.

Caritas derivă din carus care înseamnă : scump, drag, iubit. Ceea este important de subliniat că cuvântul caritas și amor nu sunt sinonime. Cicero ordonă caritas pentru părinți , patrie și pentru oamenii importanți și amor pentru soți, fii, frați.

Deci cuvântul caritas are o conotație rațională de voință în schimb amor indică iubirea emoțională și senzuală de sentiment , comandată deci de inimă și de aceea câteodată este dezordonată. Caritas în sensul în sensul biblic acentuează deci caracterul sobru și voluntar al dăruirii față de aproapele eventual „binevoința” (în semnificația sa etimologică = a dori binele) în schimb amor indică dăruirea preconștientă sau care nu este rațională sau controlată(Cordes1) .

2. Caracteristicile distinctive ale carității creștine

Dacă am dori să exprimăm cu un singur cuvânt , ceea ce distinge în mod profund caritatea creștină de filantropie, de umanismul păgân și de binevoința marilor religii non creștine ,mai ales de budism care printre acestea se distinge prin elevatele sale învățături despre dragoste , putem spune că caracteristica distinctivă este Cristos. El ne este izvorul, centrul și scopul și datorită credința sale în Cristos și printr-o comuniune vie cu el , creștinul este capabil să iubească oamenii cum Cristos însăși i-a iubit și îi iubește încă. (Cordes2)

Dacă găsim activități animate de o autentică iubire pentru aproapele( care are nevoie de ajutor) în diferitele religii sau culturi non creștine trebuie făcută distincția între roadele și rădăcinile(izvoarele) carității; roadele le găsim cam peste tot , rădăcinile doar în Dumnezeu –Caritate.

Isus Cristos este cel care a instituit porunca carității .

Porunca iubirii de Dumnezeu face parte din shema care este recitată în fiecare dimineața de cei mai pioși evrei: „Ascultă ,Israele !Domnul Dumnezeul nostru , este singurul Domn .Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău , cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta. Și poruncile acestea pe acre ți le dau astăzi să le ai în inima ta .Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă , când vei pleca în călătorie , când te vei culca , și când te vei scula. Să legi ca semn de aducere aminte la mâini , și să-ți fie ca niște fruntari între ochi. Să le scrie pe ușiori casei tale și pe porțile tale. (Dt : 6,4-9)

Sigur și Isus repeta în fiecare zi shema , dar mai ales îi trăia spiritul .Elementului iubirii de Dumnezeu ,Cristos asociază cel al iubirii pentru aproapele , în așa fel că iubirea de Dumnezeu trebuie să se exprime și să se confirme în iubirea pentru aproapele care este de aceiași importanță și la rândul ei iubirea pentru aproapele este fundamentată pe iubirea de Dumnezeu…Nici unul dintre învățătorii ebraici ai legii l-a învățat cu claritate și inechivocabilitate ca și Isus Cristos.

De aceea Cristos este considerat cu adevărat autorul poruncii fundamentale a carității și de aceea este și interpretul autorizat. Ceea ce iese în evidență este faptul cum el subliniază prima parte a poruncii. Chemarea lui Isus ne face să verificăm dacă și cât din activitatea noastră caritativă este ancorată în Dumnezeu.

Se pare că echilibrului cerut de Cristos între cele două elemente ale poruncii, i-a luat loc astăzi o neplăcută înclinație unilaterală , pentru mulți porunca iubirii de Dumnezeu pare atât de puțin interesantă de a o reține de a nu trebui să se piardă timpul în a o lua în considerație. O astfel de „tăcere „ se vede în implicare grupurilor sociale în cazul persoanelor care suferă, se vede și în veștile triste din timpul catastrofelor . Dar acest lucru este valabil și pentru dorința și disponibilitatea pe care o au creștinii când este vorba de a ajuta pentru interesul lor personal ,și de aceea accentuarea făcută de Cristos pentru iubirea lui Dumnezeu este marginalizată.

Cauzele acestor fapte sun multe. Colaborarea cu institutele statale și sociale a celor care sunt implicați în activității caritabile este un element decisiv , acesta condiționează în mod necesar atenția și gândirea. Acțiunea caritativă pătrunde în mod vizibil în toate straturile societății. În multe dintre țări ea se suprapune cu drepturi civile sau cu datorii sociale și este o responsabilitate publică .De la școala maternă până la casele de odihnă pentru bătrâni vița persoanei este acompaniată de diverse forme de protecție socială. Astfel caritatea a crescut până a deveni o impresionantă societate de servicii.

Această dezvoltare a organizațiilor de asistență cere profesionalitate și inițiativă pe plan științific. Și controlul instituțiilor publice cere o atenție în a nu comite erori sau pași falși ,pentru a evita ca imaginea să fie schimbată sau să nu se creeze motive de neîncredere .Și pentru creștinii care fac caritate trebuie să fie foarte clar că binele trebuie făcut , căci cine are nevoie ;să nu rămână singur , că trebuie să se facă față mizeriei de toate formele.(Cordes2)

3. Sursa generatoare de caritate

3.a. Natura supranaturală a carității creștine

Isus se roagă Tatălui ca iubirea divină să fie comunicată oamenilor : ”eu le-am făcut cunoscut Numele Tău , și li-L voi mai face cunoscut pentru că dragostea(agape, dilectio) cu care m-a iubit Tu(egapesas, dilexisti) să fie în ei , și eu să fiu cu ei.” (I.:17,26) Iubirea cu care Dumnezeu îl iubește pe Fiu ne vine efectiv comunicată încă de la botez prin puterea Spiritului Sfânt pentru ca să-l putem iubi pe El și pe frați noștri cu aceiași iubire ca a sa. ”Însă nădejdea această nu înșală pentru că dragostea (agape,caritas) lui Dumnezeu a fost pusă în inimile noastre prin Spiritul Sfânt care ne-a fost dat,”(Rm: 5,5) Și iubirea cu care Dumnezeu ne iubește a cărui martor și zălog este Spiritul Sfânt , noi ne adresăm Lui ca și un Fiu Tatălui ,iubirea este reciprocă, în El noi îi iubim pe frații noștri cu aceiași iubire cu care Tatăl îl iubește pe Fiu și pe noi.(Cordes2)

În același mod Isus ne cere: ” Vă dau o poruncă nouă să vă iubiți(agapate, diligatis) unii pe alții cum v-am iubit(agapesa, dilexi) Eu ,așa să vă iubiți(agapate, diligatis) și voi unii pe alții.”(I.:13,34). Dar omul nu este capabil să iubească ca și cum Cristos ne-a iubit, cu o iubire divină :este o iubire superioară naturii umane ; caritatea este o autentică virtus (forță , energie, capacitate) comunicată de Cristos în Botez prin puterea Spiritului Sfânt .Fără ca să ni se facă comunicată această „capacitate” nu putem iubi cu iubirea de care vorbește Cristos, cum nu putem vedea fărăivă pe plan științific. Și controlul instituțiilor publice cere o atenție în a nu comite erori sau pași falși ,pentru a evita ca imaginea să fie schimbată sau să nu se creeze motive de neîncredere .Și pentru creștinii care fac caritate trebuie să fie foarte clar că binele trebuie făcut , căci cine are nevoie ;să nu rămână singur , că trebuie să se facă față mizeriei de toate formele.(Cordes2)

3. Sursa generatoare de caritate

3.a. Natura supranaturală a carității creștine

Isus se roagă Tatălui ca iubirea divină să fie comunicată oamenilor : ”eu le-am făcut cunoscut Numele Tău , și li-L voi mai face cunoscut pentru că dragostea(agape, dilectio) cu care m-a iubit Tu(egapesas, dilexisti) să fie în ei , și eu să fiu cu ei.” (I.:17,26) Iubirea cu care Dumnezeu îl iubește pe Fiu ne vine efectiv comunicată încă de la botez prin puterea Spiritului Sfânt pentru ca să-l putem iubi pe El și pe frați noștri cu aceiași iubire ca a sa. ”Însă nădejdea această nu înșală pentru că dragostea (agape,caritas) lui Dumnezeu a fost pusă în inimile noastre prin Spiritul Sfânt care ne-a fost dat,”(Rm: 5,5) Și iubirea cu care Dumnezeu ne iubește a cărui martor și zălog este Spiritul Sfânt , noi ne adresăm Lui ca și un Fiu Tatălui ,iubirea este reciprocă, în El noi îi iubim pe frații noștri cu aceiași iubire cu care Tatăl îl iubește pe Fiu și pe noi.(Cordes2)

În același mod Isus ne cere: ” Vă dau o poruncă nouă să vă iubiți(agapate, diligatis) unii pe alții cum v-am iubit(agapesa, dilexi) Eu ,așa să vă iubiți(agapate, diligatis) și voi unii pe alții.”(I.:13,34). Dar omul nu este capabil să iubească ca și cum Cristos ne-a iubit, cu o iubire divină :este o iubire superioară naturii umane ; caritatea este o autentică virtus (forță , energie, capacitate) comunicată de Cristos în Botez prin puterea Spiritului Sfânt .Fără ca să ni se facă comunicată această „capacitate” nu putem iubi cu iubirea de care vorbește Cristos, cum nu putem vedea fără a avea ochi.

Nimic asemănător nu se găsește în afara revelației creștine.

3.b. Trinitatea izvor viu al carității

Sfântul Ioan cu definiția sa pentru Dumnezeu (1I. : 4,7) :Dumnezeu este Iubire (Agape, Caritas) ne conduce direct la sursa vie a oricărui act de caritate.

Dumnezeu în misterul intim al trinității , îl iubește pe Fiu cu aceiași iubire substanțială și este iubit la rândul său cu o iubire identică ;de aici are Iubirea subtațială-persoana ,Spiritul Sfânt. Orice altă iubire nu este altceva decât o scânteie creată din Iubirea eternă a lui Dumnezeu, o palidă imagine prin care iubirea Sa se manifestă într-un anumit mod.(Cordes2)

Sfântul Ioan afirmă : ”Prea iubiților(agapetoi, charissimi) să ne iubim unii pe alții , căci dragostea (agape, caritas ) este de la Dumnezeu , și oricine este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu .Cine nu iubește (me agapon , non diligit) n-a cunoscut pe Dumnezeu ,pentru că Dumnezeu este dragoste (agape ,caritas)”(1I. .4,7-8)

Caritatea care este în om este o participare la cea a Carității divine , ca și vviața sa supranaturală, harul sfințitor , este o participare la viața intimă a lui Dumnezeu. Caritatea este inseparabilă de harul sfințitor.(Cordes2)

Spre deosebire de iubirea pasională și egoistă , această caritate, agape; este o iubire care vrea binele celuilalt. Sursa sa este în Dumnezeu care iubește primul și l-a dat pe Fiul său pentru iertarea păcatelor ,pentru a deveni aleși și fii săi.” Noi iubim(agapomen, diligamus) pentru că El ne-a iubit(agapesen,dilexit) întâi.(1I. :4,19) „Dumnezeu își arată dragostea(agapen, charitatem) fața de noi prin faptul că pe când eram noi păcătoși , Cristos a murit pentru noi”(Rm. :5,8). Atribuită în primul rând Dumnezeului –Tată , această dragoste care este natura însăși a lui Dumnezeu , se găsește în același fel în Fiul, care iubește Tatăl și oamenii pentru care a murit. Este și iubirea Spiritului Sfânt ; cu care umple inimile creștinilor dând lor să împlinească preceptul esențial al legii ,iubire de Dumnezeu și de aproapele.

Iubirea pentru frați și chiar pentru dușmani este o consecință necesară și chiar o probă de iubire de Dumnezeu , este porunca nouă pe care a dat-o Isus și pe care apostoli nu trebuie să înceteze să o imprime celorlalți.

Caritatea lui Dumnezeu pentru oameni are conotații esențiale printre care dăruirea gratuită și fidelitatea.

Nici o iubire autentică nu poate fi fără a dărui și a te dărui .Iubirea însăși trebuie să fie dată în mod gratuit; ar fi o ofensă făcută lui Dumnezeu dacă s-ar pretinde de a sa cumpăra, sau merita iubirea sa prin faptele bune pe care le facem. Dumnezeu ne iubește nu pentru că suntem buni , ci pentru că El este bun.

Fidelitatea lui Dumnezeu face pentru eternitate iubirea sa imutabilă : ” Lăudați pe Domnul ,toate neamurile ,lăudați-l toate popoarele !căci mare este bunătatea Lui față de noi și credincioșia lui ține în veci.”(Ps.16 )

Caritatea dată de Dumnezeu omului spre deosebire de iubirea pasională și egoistă , este o iubire care vrea binele persoanei iubite.

Binele lui Dumnezeu este voința sa , de aceea Isus mereu învață : ”Dacă mă iubiți (agapate, diligitis) veți păzi poruncile mele.”(I. : 14,15) Isus a dăruit dragostea sa (Mamei sale, apostolilor, copiilor etc.) și a acceptat-o de la cei care au oferit-o (Sântul Ioan , Maria Mgdalena, etc.) dar nu a cerut-o niciodată de la nimeni un semn de iubire ; în schimb a cerut mereu să se facă voia sa. Sfântul Ioan afirmă în mod categoric :”Căci dragostea (agape, caritas)de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui.(1I. :5,3)

Binele aproapelui este în primul rând binele spiritual . A căuta mântuirea în Cristos nu găsește în afara creștinismului o corespondență.(Cordes2)

3.c. Cuvântul făcut om – calea obligatorie a carității

Isus Cristos ,Dumnezeu- om ,mijlocitorul universal al harului , a vieții prin care noi primim și trăim caritatea ; este corpul care transmite viață tuturor membrelor ,este sursa luminii și a căldurii.

Fără de El noi nu avem capacitatea de a iubii pe Dumnezeu și pe aproapele precum El îi iubește cu iubire divină și trăită: „Căci dragostea (caritatea) lui Cristos ne strânge , fiindcă socotim că dacă Unul singur a murit pentru toți ,toți deci au murit.”(2Cor. :5,14 )

Sfântul Vincențiu insipirat de cuvintele Sfântului Paul a spus că trebuie să ne oferim cu totul lui Dumnezeu pentru a fi capabili să fim animați de caritatea Lui pentru ca de acum înainte să spunem :că caritatea lui Cristos ne stimulează. Cristos ne-a transmis iubirea sa pentru ca noi să putem iubi în el pe cei săraci.

Sfânta Teresa a Pruncului Isus a descris experiența sa cu privire la caritate:

„Când Domnul a poruncit ,poporului său să iubească ca și pe ei însăși ,Cristos încă nu a venit pe pământ , astfel știind până la ce punct o persoană ține la sine însăși nu putea să ceară o iubire mai mare pentru aproapele .Dar când a dat apostolilor porunca cea nouă , porunca sa după cum el spune; nu mai vorbește de a iubi aproapele ca pe sine ci , să-l iubească precum iubește El , Cristos a iubit și va iubi până la sfârșitul lumii.”

3.d. Caritatea sensibilă a Cuvântului făcut om

Iubirea lui Cristos nu este doar iubire divină, este și iubire umană de aceea este și sensibilă și de aceea și termen filein i se potrivește lui Cristos și deci și nouă atâta timp cât se trăiește în caritate: „Dar când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu , Mântuitorul nostru, și dragostea lui de oameni(filantropia, humanitas) ,El ne-a mântuit ,nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui , prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Spiritul Sfânt”(Tit : 3,4-5)

Iubirea familială și cea de prieteni (filia) nu vine doar din voință ci și din inimă sensibilă .Inima Lui Cristos iubește atât în mod divin cât și în mod uman. Caritatea sa (agape) a înălțat iubirea sa umană(filia) și nu a distrus-o .La fel și caritatea noastră nu trebuie să mortifice iubirea inimii noastră ci să o înalțe. De aceea Sfântul Vincențiu ne cere să-i iubim și să-i servim pe săraci și cu afecțiune umană mai ales pe cei bolnavi și pe copii părăsiți fără dragoste maternă. Atunci când mergem să-i vizităm pe cei săraci să ne identificăm cu sentimentele lor pentru a putea suferi cu ei .

Ce este caritatea

Caritatea este dar gratuit

Dacă ne întrebăm ce este caritatea , răspunsul ar putea fi dat imediat și ar părea simplu. În schimb dacă reflectăm asupra ceea ce ne spune Sfânta Scriptură încetul ,cu încetul se naște dubiul că probabil suntem în fața unei realități mult mai complexe .Aceasta deoarece definiția carității nu se oprește doar la dimensiunea umană , ci intră în profundul misterului lui Dumnezeu.

În timp ce în Vechiul Testament Dumnezeu este definit ca „Cel ce este” , Noul Testament îl definește ca și „Dumnezeu este caritate” adică dar gratuit. Doar atunci când se acceptă că Dumnezeu s-a oferit nouă și toată viața o conformăm voinței lui ,atunci reușim să ne dăruim cu adevărat și putem iubi.

În latină caritate era definită ca și gratis-pulcrum ceea ce înseamnă gratuit și frumos. Atunci când Sfântul Ioan îl definește pe Dumnezeu spune „Dumnezeu este caritate” vrea să ne explice că dumnezeu prin natura lui este dar gratuit și frumusețe.

Iubirea nu este ceva static, ci este dinamism ,viață o realitate într-o continuă evoluție spre o maturizare ce în implică pe cei care iubesc în globalitatea lor ; de aceea este Dumnezeu cel care iubește primul și când noi îi răspundem ,El îndreaptă totul spre binele nostru.

Sfântul Ioan în prima scrisoare după ce a subliniat opoziția între iubire și ură , pune în evidență că iubire înseamnă a împărți totul până a ne dărui viața pentru fratele nostru.

Caritatea înseamnă a fi capabil să împărtășim , să împărțim astfel nu se poate crea unitatea : „fiți toți un cuget, un simțământ , cu dragoste frățească , mislostivi, umili”(1Pt: 3,8)

Putem deci defini caritatea ca și o disponibilitate totală și gratuită față de Dumnezeu și frați.

Liturghia lui Dumnezeu în istorie este o liturghie a dăruirii, El nu are nevoie de nimic fiind perfect prin sine însuși , și de aceea tot ce face nu poate fi altceva decât o expresie a iubirii sale gratuite.

Caritatea este în primul rând :dăruire care ne face disponibili pentru ceilalți. A ne face disponibili înseamnă că celălalt poate sau nu să folosească această dăruire în mod liber. El trebuie să aibă certitudinea că acest dar , care suntem noi poate să dispună cât dorește. Această disponibilitate are limitele ei adică să vrea binele celuilalt.

Caritatea este libertate

Caritatea are o altă caracteristică este libertate. Nu dăruim celuilalt pentru că merită, sau pentru că într-o zi vom obține ceva de la el. Celălalt trebuie să aibă certitudinea că iubirea pentru aproapele este ceva gratuit și nu impus și de aceea nu trebuie să se simtă obligat cu nimic.

Fiecare trebuie să se bucure de ceea ce îi este dăruit , pentru că simte că darul este ceva ce se naște din iubirea celuilalt. Atunci când o justă conștiință a identității noastre ne va face să fim liberi de toate fantasmele noastre și de toate neliniștile și insiguranța noastră atunci vom ști să ne apropiem de ceilalți fără să îi folosim atunci atitudinea noastră va fi o dăruire gratuită ; aceasta este caritatea universală care nu exclude pe nimeni.

Diferența dintre caritate și iubire

Deseori cuvântul caritate este confundat cu cel de iubire și de aceea acești doi termeni sunt folosiți cu indiferență. Această atitudine nu face altceva decât să sărăcească limbajul și prin consecință și cultura , dar mai ales face să se piardă anumite concepte fundamentale până a nu mai avea o viziune clară asupra acestor termeni.

De aceea este foarte util să clarificăm acești doi termeni.

Ca și virtute teologală :caritatea este Dumnezeu care se dăruiește gratuit cu un raport particular în privința omului care este deja în dialog cu el prin intermediul credinței . „Forța” (virtutea ) acestei dăruiri pe care Dumnezeu o face pentru om , stă în însăși capacitatea omului de a deveni la rândul lui „dăruire „ gratuită pentru Dumnezeu și oameni .Pe acest teren se naște și crește iubirea care devine consecința și motivația dăruirii gratuite și expresie a frumuseții care a devenit dar, pentru ca celălalt să se poată bucura.

Putem spune că caritatea ne dă capacitatea de a trăi pentru celălalt.

Pentru a explica această afirmație este nevoie să ne reamintim că în imaginile liturgice , fidelitatea lui Dumnezeu ne este prezentată ca și a sta de partea omului. Putem conclude afirmând că caritatea este atitudinea persoanei iar iubirea este comportamentul , astfel putem înțelege legătura dintre ele și diferența.

Caritatea indică trecerea de la copilărie la viața adultă , copilul prin natura sa este egocentric doar pentru sine, doar adultul este capabil să fie deschis și pentru ceilalți.

Creștinismul este religia persoanelor mature , capace de a-și folosi propriile mecanisme psihice pentru a ajunge la conștiința de sine.

Dacă caritatea este dăruire gratuită, iubirea trebuie să cuprindă întreaga persoană în modul său de a fi și în expresiile sale; nici o dificultate , nici o contrarietate nu o poate opri, atâta timp cât nu așteaptă răspuns se poate extinde și la inamici, pentru că darul gratuit este deschis tuturor.

Caritatea este prima caracteristică care îl califică pe creștin și ne este prezentată și de Cristos în rugăciunea care o adresează Tatălui în momentul cel mai important al vieții care face legătura dintre instaurarea Euharistiei și începutul calvarului.

Este o caracteristică fundamentală fără care o persoană nu se poate numi creștin , o demonstrează faptul că Cristos , dorind să facă o sinteză a poruncilor ne- a dat noua poruncă „să-l iubești pe Domnul Dumnezeul Tău cu toată ființa ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți. Faptul că noi suntem capabili de această iubire este datorită faptului că Dumnezeu s-a dat pe sine în Cristos ne-a deschis această nouă dimensiune care se naște din Dumnezeu însuși.

În Dumnezeu caracteristica iubirii este unitate ,Isus pornind de la această caracteristică definește astfel iubirea noastră reciprocă … ca noi creștinii să fim u singur lucru , pentru că în unitate suntem perfecți.

Sfântul Ioan ne face să înțelegem că iubirea în reciprocitate devine o continuă îmbogățire până ajunge la plinătatea sa ; Tatăl îl iubește pe Fiu , Fiul îl iubește pe Tată în această iubire reciprocă Tatăl în Fiu iubește oamenii. Astfel suntem prinși și noi în această spirală care ne face să ne iubim frații și pe Dumnezeu tot mai mult.

Credința și caritatea

Pentru a ști dacă suntem caritate, adică știm să ne dăruim în mod gratuit pentru iubire , sau suntem egoiști și facem totul în funcție noi înșine ; este necesar să pornim de la afirmația lui Isus : „Nu este mai mare prieten de cel care își dă viața pentru persoana iubită”(cf. I: 15,13). Ne găsim în fața unei atitudini , a unui mod de a fi , care se exprimă în comportamente , care au ca și caracteristică iubirea, care devine motivație pe toate alegerile noastre în ceea ce ne privește Dumnezeu și aproapele.

Putem spune că scurta scrisoare a Sfântului Paul către Filemon este un imn al carității care se exprimă prin intermediul unei iubiri care implică toate aspectele vieții.

În această scrisoare este spus faptul că Sfântul Paul poate vorbi despre caritate numai datorită faptului că Filemon a acceptat darul credinței

Deja de la început Sfântul Paul ne face să intrăm într-un climat de fraternitate , prietenie și încredere reciprocă , care sunt semnele unei carității care a intrat în viață și se exprimă cu iubire , și de aceea scrie despre Filemon : „iubitul nostru colaborator” (Cf Fm : 1-3) .

Scrisoare face să iasă la suprafață o împletitură de sentimente de iubire în jurul uei credințe vii plină de caritate. Bucuria se transformă în mulțumire lui Dumnezeu . Sfântul Paul ne explică această bucurie; „căci aud de dragostea ta și de credința ce o ai față de Domnul Isus și de toți sfinții.(Fm: 4-6).

Este pus în evidență legătura dintre credință și caritate , care face ca credința să fie motivul carității, dar în același timp caritatea devine expresia credinței.

Importanța carității

Caritatea este dreptate

Dacă caritatea este caracteristica unei persoane , devine ceva ce ne face să recunoaștem intervenția lui Dumnezeu în istoria omului …să fie un singur lucru …pentru ca lumea să știe că tu m-ai trimis. Dumnezeu care se dăruiește oricărui dintre noi , devine capacitatea noastră de a ieși din închisoarea egoismului nostru pentru a ne face la rândul nostru „dar” pentru aproapele.

Nu se poate vorbi despre caritate fără dreptate .Sfântul Paul afirmă că este necesar a face dreptate în iubire(caritate), acum adevărul este în dreptate. Și logica noastră ne spune că a ne gândi la caritate fără a lua în seamă dreptatea ne-am găsi în fața unei contradicții.

Dreptatea se naște din caritate are ca și obiectiv libertatea persoanelor și a popoarelor. Ne găsim în fața unei deschideri sociale care implică toate atitudinile persoanei , dând lor o clară valență morală.

A participa la viața comunității înseamnă în primul rând a celebra Euharistia deoarece prin acest sacrament comunitatea se naște și se dezvoltă ; pe lângă acest lucru se naște exigența de a se exprima în caritate , participând la viața practică cu o prezență activă în momentele de apostolat. Cum comunitatea nu se poate exprima fără noi , nici noi nu putem trăi fără comunitate.

Caritatea universală

Ne întrebăm cum înțelegem în mod concret caritatea universală și cum ne construim viața noastră religioasă pentru a o putea trăi în plinătate , ce înseamnă a fi martori a-i prezenței lui Cristos . Putem face același lucruri ac și ceilalți , dar trebuie să o facem cu un spirit divers care se naște din profesiunea carității universale. Va fi modul în care trăim și în care ne comportăm cel care ne va diferenția de ceilalți.

În acest caz este vorba despre esențialitatea carității pentru un creștin pe care , el își va construi viața. Cine îl primește în propria viață pe Cristos cel care se dăruiește , începe să se asemene cu el și la rândul lui se dăruiește celorlalți , astfel se naște unitatea organică care este destinată să treacă peste orice limită a istoriei pentru a intra în eternitate. Întradevăr misiunea lui Cristos este a purta unitate pentru întreaga omenire , pentru ca apoi să o prezinte Tatălui ca și dar al iubirii sale de fiu.

Pentru ca celălalt să simtă iubirea lui Cristos, caritatea trebuie să fie unită cu înțelepciune.

Roadele carității

Caritatea și viața comunitară

Iubirea nu este doar prima poruncă a lui Cristos , ci este și mărturie a prezenței lui în viața noastră că iubirea este fundamentul legii , este mereu confirmat de Sfânta Scriptură de aceea ,iubirea trebuie să fie punct de referință care poate explica orice alegere a noastră.

Tot Noul Testament arată că adevărata împlinire a legii este iubirea , de aceea nu trebuie să uităm că Cristos a venit să îndeplinească legea. Pentru creștin morala, care este norma comportamentului nu este ceva impus din afară , ci este o consecință naturală a iubirii, și de aceea după cum spuneau profeții pentru creștin este nu este scrisă pe bucăți de piatră ci în inimă.

Dumnezeu prin Isus Cristos a intrat în viața noastră și ne de deschide calea comuniunii cu ceilalți . De aice reiese și prima atitudine a omului ; dacă iubesc simt nevoia să ies din singurătatea mea pentru a participa la viața comunității. Nu putem uita că creștinismul nu este o religie individuală.

Isus Cristos prin Paștele său a creat poporul noii și veșnicei alianțe , de aceea avem exigența de a fi prezenți la orice hotărâre, inițiativă ; fiecare la locul său , cu propriul său rol care devine răspunsul nostru la chemarea lui Cristos.

În fiecare comunitate sunt oameni bolnavi , marginalizați, și creștinul trebuie să fie cel care după exemplul lui Cristos , are grijă de suferințele celorlalți.

Caritatea și demnitatea persoanei

Caritatea deseori ia fața de pomană sau și mai rău de milă dacă persoana nu gândește în spiritul dreptății sociale și individuale.

Caritatea ne face să ieșim din mediul strâmt al generozității private pentru a ne include în dinamismul dreptății sociale care ne implică și mai mult în a ne folosi darurile date de Dumnezeu conform exigențelor ambientului.

Intervenția este răspunsul la exigențele carității și are în vedere în primul rând demnitatea persoanei .Caritatea apare nu doar atunci când este nevoie de a rezolva probleme , ci trebuie să fie mereu ca o împărtășire a vieții care să nască un nou mod de a trăi împreună.

Faptul că suntem creștini , această prezență a carității care ne este dăruită de Spiritul lui Cristos cel înviat, nu permite o prezență generică și chiar dacă colaborăm cu cei care au credință și împreună căutăm binele comun , oricum nu ne putem opri la obiective doar materiale sau să folosim mijloace care nu răspund la exigențele credinței noastre .

Iubirea are puterea de a face din doi un singur lucru , pentru cine trăiește experiența iubirii înseamnă a crea o progresivă unitate cu persoana iubită.

O caracteristică a carității este ea este purtătoare de viață. Iubirea ne face să trecem de la moarte la viață , pentru că dacă moartea este diviziune , descompunere , viața este unitate.

Nu putem că caritatea ne face asemănători lui Dumnezeu și că este dar gratuit și în ea găsim rădăcinile adevăratei bucurii.

Doar când caritatea face din noi o comunitatea atunci se naște bucuria de a trăi împreună și de aici se va dezvolta și disponibilitatea față de toți frații care au nevoie. Și deci este o continuă unire cu Dumnezeu carene dă harul de a face mereu voia sa.

Caritatea este care mișcă și transformă viața noastră și viața lumii

Caritatea este bucurie

Iubirea față de aproapele pornește de la iertare care nu este doar a te face că nu s-a întâmplat nimic, ci este o atitudine diferită pe care ne-o asumăm față de cel care ne-a făcut rău, cum face Dumnezeu cu noi: „Fiți buni unii cu alții , îndurători , iertându-vă unii altora după cum și Dumnezeu va iertat pe voi în Cristos.” (Ef : 4,32).

Când ne iubim aducem la îndeplinire opera lui Dumnezeu în noi și aceasta trezește o bucurie în cei care ne stau aproape ,deoarece ei ne văd ca și o prezență a lui Dumnezeu în viața lor. Dacă cineva vrea să „cunoască” iubirea unei persoane trebuie să se uite la acțiunile și operele sale și după să asculte cuvintele sale. Fiind sursă a atitudinilor noastre etice , devine normă a comportamentului nostru care trebuie să aibă ca și unică lege iubirea. Iubirea este rădăcina oricărui comportament , de aceea este perfecțiunea legii; dacă legea ar fi ceva impus din afară ar crea doar sclavi, în schimb legea este decodificarea normei care se naște din dimensiunea etică a ființei și că o facem a noastră prin disponibilitatea care se naște din caritate.

Caritatea nu cunoaște limitele spațiului și la timpului . Această virtute îl poartă pe creștin a se integra în propriul ambient . Această integrare nu îl „sărăcește” pe creștin , ci îl îmbogățește prin faptul că el se dăruiește , se eliberează de propriul egocentrism pentru a lăsa spațiu altora care intră în viața sa pentru a face parte din ea aducând cu ei bogăția darurilor lor. Împărtășirea devine astfel expresie a carității.

Comportamente care derivă din caritate

Dumnezeu este caritate de aceea trebuie să fim „imitatori” a lui Dumnezeu și a trăi în caritate , în modul în care și Cristos care ne-a iubit s-a dat pentru noi :” ca ofrandă și jertfă de bună mireasmă lui Dumnezeu”(Ef : 1-2).

Nu există o iubire mai mare decât a –ți da viața pentru cineva, caritatea nu trebuie să aibă limite , nu trebuie să fugă de rău . Caritatea se exprimă în atitudini concrete , de aceea trebuie să se extindă la toți în speranța în viața veșnică.

Caritatea se exprimă în mod concret și răspunde la nevoile aproapelui. Din momentul în care Cristos a spus că-i vom avea mereu pe săraci, Biserica a avut întotdeauna o atenție specială pentru cei din urmă, și noi trebuie să învățăm a ne implicăm în opere care privesc nevoile cele mai urgente, pentru a nu avea o viață inutilă

Avem în fața ochilor exemplul lui Cristos care și-a dat viața pentru noi , și deci și noi trebuie să ne dăruim viața aproapelui.

Adevărata caritate nu ne face să simțim greutatea sărăciei , ci bucuria faptului că dăruim , mai mare este bucuria de dărui decât a primi. .De aceea trebuie să știm să dăruim cu generozitate ,nu cu tristețe și nici cu forța , pentru că cine îl iubește pe Dumnezeu dăruiește cu bucurie

Educație la cariate

Creștinul trebuie să aibă o inimă curată , o conștiință adevărată, o credință fără dubiipentru a putea obține caritatea ,adtfel unid mila cu iubirea fraternă putem ajunge la caritate.

Judecata cea din urmă se va baza pe cât am iubit , de accea Cristos încă de pe această lume ne aduce aminte și ne atenționează : "dar îți aduc învinuirea că ai părăsit dragostea ta dintâi"(Ap: 2,4).

Capacitatea noastră de a iubi nu este înnăscută , ci se naște și crete în inimile noastre , atât cât noi ne implicăm a imita iubirea lui Dumnezeu care ne-a fost dată nouă prin Cristos.

Dacă Euharistia este semnul iubirii Tatălui pentru umanitate , o iubire care îl face pe Tatăl a-și dori a se afla în om prin Isus Cristos cel Înviat devine expresia cea mai clară a exigenței de unificare care se naște din iubire. De aceea a trăi Euharistia devine primul pas pentru o reală educație la caritate.

Euharistia trăit în mod corect în dinamismul său ne afce să trăim caritatea care ne unifică.

Doar atunci când creștinul este capabil să să-și depășească propriul egosim , reușește să rea calea unității cu frații.este o stradă lungă dar nu suntem singuri atunci când o parcurgem Cristos nu doar este mereu cu noi ci ne precede.

Ordinea carității

Sfânta Scriptură insistă în a ne face să înțelegem că iubirea nu poate exista dacă nu este urmată de fapte

5.Caritate și apostolat

Caritatea necreată este Dumnezeu ; caritatea creată este participarea la caritatea necreată care locuiește în noi : „ Dragostea (caritatea) lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre de Spiritul Sfânt , care ne-a fost dat.” (Rm. : 5,5). Caritatea, iubirea ne face să fim un singur lucru cu Dumnezeu : „Cine însă se unește cu Domnul face cu el un singur spirit.”(1Cor.: 6,17) Cine trăiește în caritate , trăiește în Dumnezeu și Dumnezeu în el :” Dumnezeu este dragoste , iar cine rămâne în dragoste , în Dumnezeu rămâne și Dumnezeu rămâne în el.”(1I.:4,16)

Caritatea (iubire) este Dumnezeu, este Spiritul ,viața lui Dumnezeu și Spiritul Sfânt

care este iubirea dintre Tată și Fiu și care îi face părtași ai aceleiași Unice iubiri.

Vorbind de caritate nu înțelege iubirea divină sau iubirea noastră față de Dumnezeu ci iubirea pentru frații noștri , sau iubirea între frați. Prima poruncă este asemănătoare celei de-a doua pentru că în caritate se iubesc frații în Dumnezeu, cu o iubire divină , adică care vine de la Dumnezeu .(Carita e apostolato)

Agape, caritatea este prin sine iubire divină , iubire cu care Tatăl și Fiul se iubesc în Spiritul Sfânt. Caritatea în care se iubesc frații este același curent de iubire care îi unește pe Tatăl și pe Fiul și care îi unește pe frați în Cristos .Qui manet in caritate in Deo manet! A-i iubi pe frați în caritate este deci a-L iubi pe Dumnezeu într-o unitate a unei singuri iubiri. Astfel caritatea fraternă este un mijloc de a-L iubi pe Dumnezeu: „ … căci cine nu-l iubește pe fratele său ,pe care îl vede, nu-l poate iubi pe Dumnezeu , pe care nu-l vede.(1I. :4,20)

„Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut niciodată .Dacă noi ne iubim unii pe alți Dumnezeu rămâne în noi”(1I. : 4,12) Iubindu-i pe frații noștri , îl iubim pe însuși Dumnezeu cu aceiași iubire a lui Dumnezeu ;dacă ne iubim caritatea lui este în noi. Mare este caritatea fraternă pentru că ne face să trăim în Dumnezeu din aceiași viața de iubire a lui Dumnezeu , din aceiași Iubire cu care Dumnezeu se iubește pe sine. Iubire a Unității , unitatea unei singuri iubiri .Caritatea fraternă este ca un sacrament sublim care îl face pe Dumnezeu să coboare în mijlocul nostru. Cu cuvintele cu care consacră preotul face ca Cristos să coboare pe altar , când ne iubim în agape realizăm prezența lui Dumnezeu în mijlocul nostru pentru a trăi în El , din viața sa .Caritatea fraternă realizează prezența lui Dumnezeu în mijlocul nostru : „ Căci unde se află adunați doi sau trei adunați în Numele meu , acolo eu mă aflu în mijlocul lor.”(Mt : 18,20)(Carita e apostolato)

În iubirea dintre frați ne facem una cu Cristos , iată de ce iubirea dintre frați este condiția iubirii supranaturale de Dumnezeu care este posibilă doar în Cristos și în Spiritul sau.

Când ne iubim în Cristos , în caritatea fraternă intrăm în același curent divin al carității necreate. O comunitate care trăiește din această iubire , trăiește din viața însăși a lui Dumnezeu, din însăși iubirea infinită.

Caritatea este viața în Dumnezeu , și deci o viață interioară .Dar viața interioară nu este o viață solitară sau individuală , pentru că atunci când se trăiește în Dumnezeu se trăiește în unitate cu frații în Cristos. Viața interioară nu se opune vieții sociale , dimpotrivă sfințenia creștină este în mod esențial socială deoarece este viață în Cristos și deci viață în unitate cu frații în El. Viața interioară nu se opune nici vieții de apostolat ; viața contemplativă ,nu se opune vieții active. Orice viață interioară care este viașă de iubire , este prin sine viață de apostolat .Însăți viața activă care nu caută altceva decât pe Cristos în aproape este un mijloc de a face să crească viața interioară , de a face să crească iubirea . (Carita e apostolato)

Apostolatul este alimentat de viața interioară , dar și însăși viața interioară este fecundată de apostolat , dacă acest apostolat este supranatural și tinde spre Dumnezeu , în dezinteresul personal cel mai complet.

Trăim în Cristos prin intermediul unei vieți de caritate cu frații noștri .

6.Viața de caritate

Viața interioară și apostolatul sunt expresia carității și nu au valoare în afara carității. Caritatea este viața în Dumnezeu , participare interioară la viața de iubire a lui Dumnezeu. Dar ea se manifestă și se câștigă în caritatea fraternă pe care Sfântul Paul o caracterizează prin răbdare și binevoință. Cine își iubește fratele folosește răbdarea în relațiile cu el, îi vrea binele și îi face binele, încearcă să-i facă numai binele să-l servească în orice ocazie. Îl iubește în mod profund în Cristos , cu iubire de frate , de prieten , cu însăși iubirea lui Cristos , cu iubirea lui Dumnezeu deoarece caritatea este agape , iubire divină .

Caritatea vine de la Dumnezeu și se întoarce la Dumnezeu prin frați în Unitate. Aceasta este iubire (cu afecțiune) și iubire efectivă exprimată în fapte. Și cine își iubește așa fratele trăiește în Dumnezeu și Dumnezeu în el. Cui în schimb îi lipsește caritatea ,cine încetează pentru un moment a iubi , încetează să trăiască în Dumnezeu și cade în propria sa natură. Așa cine se lasă purtat de antipatie , de critică, de violența și ură: caritatea „nu invidiază , nu este lăudăroasă, nu se umflă în pene , nu este necuviincioasă, nu umblă după ale sale , nu se supără, nu ține socoteală de rău , nu se bucură de nedreptate , ci se desfată în adevăr.”(1Cor : 13,4-6)

Caritatea este caracterizată de blândețe, simplicitate și optimism : ”Ea toate le acoperă ,toate le crede , toate le nădăjduiește, toate le îndură.”(1Cor :13,7)

A iubi ca și Cristos a iubit este a deveni Cristos , pentru că în el se iubește în mod perfect pe Tatăl și se pot practica virtuțile .Astfel se poate înțelege de ce Cristos cuprinde întreaga Evanghelie în noua poruncă a iubirii fraterne :cine îl iubește pe fratele său cum a iubit Cristos ,devine ca și Cristos ,și în El poate îndeplini prima poruncă și a-și iubi frații. Este singurul mod de a-l iubi pe Tatăl, de a practica virtuțile și de a le da o valoare supranaturală. Se înțelege de ce Sfântul Ioan spunea că porunca lui Cristos ajunge, și de ce Sfântul Augustin repeta: „Ama et quod vis fac”…iubește și fă ce vrei. A iubi și a trăi în Cristos ;în voința lui Dumnezeu ,pentru că cine stă în voința lui Dumnezeu și trăiește în caritate , ascultă toate poruncile și se sfințește.

Iubirea este sfințenie , iubirea este chintesența virtuților deoarece nici una nu are valoare fără iubire. Iubirea este perfecțiunea tuturor virtuților, este perfecțiunea vieții și ale tuturor noastre acțiuni. Cine se roagă , lucrează și acționează cu iubire, face totul în mod perfect și se sfințește prin perfecțiunea unor lucruri mici .Cine în schimb disprețuiește lucrurile mărunte , le îndeplinește fără atenție , în mod mecanic ,doar pentru a fi făcute , nu face nimic din iubire ,iar acțiunile sale sunt fără valoare.

Iubirea îmbrățișează întreaga noastră viață și toate operele noastre, un moment , o operă fără iubire ,ne face să ieșim din Dumnezeu , pentru că Dumnezeu este iubire și doar cine trăiește și acționează din iubire ,trăiește în Dumnezeu.

Iubirea este Dumnezeu și participarea la viața lui Dumnezeu , iubirea este vocația omului; Sfânta Tereza a Pruncului Isus afirma: „a fost caritatea cea care mi-a dat cheia vocației mele .Am înțeles că dacă Biserica este un corp compus din mai multe membre , partea cea mai importantă și mai nobilă ni îi lipsea , am înțeles că ea avea o inimă și că această inimă ardea de iubire , am înțeles că doar iubirea face ca membre ei să se miște…am înțeles atunci că iubirea aduna în sine toate vocațiile , că iubirea era totul și îmbrățișa toate locurile și toate timpurile, pentru că este eternă…am exclamat…mi-am găsit în sfârșit vocația ! Vocația mea este iubirea! „ Este vocația tuturora , pentru că fară iubire restul nu valorează, deoarece ,doar în iubire putem trăi în Dumnezeu și astfel Dumnezeu poate apăra iubirea sa în Corpul Mistic. Viața interioară și viața de apostolat, viața personală și viața comunității sunt condiționate de iubire și nu sunt nimic dacă nu sunt în iubire.

Viața noastră trebuie să fie din iubire ,din caritate, din viața lui Cristos care ne face una cu El. A iubi în Cristos pe fratele nostru , a deveni o singură persoană în el și a trăi viața sa de iubire divină , de sfințenie aceasta este caritatea care ne face să devenim sfinți.

*Noutatea iubirii lui Dumnezeu care a venit și este în istorie , reînnoiește omul , comunitatea eclezială și societatea civilă. Atâta timp cât misterul carității divine este în centrul experienței noastre la celălalt pol al atenției noastre trebuie să fie reînnoirea societății în acre trăim. Însăși Evanghelia carității ne face să acționăm în a atinge acest obiectiv .

Ascultând învățăturile Conciliului Vatican II , suntem convinși că credința nu se distrage de la datoriile noastre pământești ci ne obligă și mai mult în a le îndeplini .Viața noastră se bazează pe speranța spre desăvârșirea ultimă în afara istoriei, caritatea care ne animă spre perfecta comuniune cu Persoanele divine pentru eternitate. Însă, însăși caritatea ne angajează a pregăti în istorie Împărăția lui Dumnezeu promovând valorile umane în autenticitatea și consistența lor proprie. Creștinii în drumul lor spre Împărăția cerurilor au datoria să colaboreze cu toți oameni pentru a construi o lume mai umană.

Din Evanghelia carității ne vin în primul rând noi energii care ne fac să dorim a rămâne în istorie în iubire fraternă.

Criza care există în lume nu este superficială ajunge la nivelurile cele mai profunde ale culturii și al ethosului .Această cri

CRESTINUL SI LUMEA CONTEMPORANĂ

I.1. Creștinii laici – lucrători în via Domnului

Creștinii laici ce aparțin poporului lui Dumnezeu sunt reprezentați de lucrătorii din vie despre care ne vorbește Evanghelia lui Matei… .Ne este prezentată imensa vie a Domnului și multitudinea de persoane ;femei și bărbați care de el sunt chemați și trimiși pentru a lucra în ea .

Chemarea Domnului Isus Cristos :”merge și voi în via mea!!!” nu încetează să răsune încă din acea zi atât de demult ,de-a lungul istorie și se adresează fiecărui om ce vine pe acest pământ .

Biserica a maturizat în sânul ei o conștiință cât mai vie a naturii sale misionare pentru că Domnul o trimite în lume ca „sacrament al mântuirii universale”.

Această chemare nu îi privește doar pe păstorii bisericii ,ci și pe laici care primesc o misiune pentru Biserica și pentru lume.

Sfântul Sinod al conciliului Vatican II îi invită pe toți laici de a se uni din ce în ce mai intim cu El și să simtă tot ceea ce este a lui („Nutriți același simțământ care era în Isus Cristos” Fp :2,5) și să se unească misiunii sale salvatoare ; îi trimite în fiecare oraș în care El va să vină.( Chfideles…1)

Creștinii laici ca și lucrătorii din via Domnului trebuie să fie parte vie ,conștientă și responsabilă a misiunii Bisericii în această oră mare și dramatică a istoriei.

Situațiile noi atât ecleziastice cât și sociale, economice ,politice și culturale solicită astăzi cu o forță cu totul particulară implicarea creștinilor laici .Dacă neimplicarea a fost mereu inacceptată timpul prezent o face mai mult conștientă .”mergeți și voi în via mea….Pentru ce stați aici degeaba toată ziua?” (Mt:20,6-7).

Creștinul care datorită credinței și a sacramentelor inițierii creștine este configurat lui Cristos și este inclus în Biserică ca membru viu ,el este subiect activ al misiunii sale salvatoare. Vocea lui Cristos trece prin toate problemele istorie Bisericii și a comunității.(Chfideles …1)

Oricum această vie care este „lumea” este câmpul în care creștinii laici sunt chemați să-ți trăiască misiunea lor .

Se pune întrebarea :care este fața actuală a pământului și a lumii a cărei „sare” și „lumină” creștinii trebuie să-i fie?

I.2. Semnele timpului. Caracteristicele lumii moderne a cărei „sare” și „lumină” creștinul trebuie să-i fie

Lumea de astăzi este o scenă a contradicțiilor în care se întâlnesc justiție și injustiție, angoasă și speranță, secularism și nevoie religioasă, este o lume îmbătată de descoperirile știițifice ; tehnice în care omul este fascinat de cea mai veche tentație , aceea de a deveni Dumnezeu sau a fi Dumnezeu; prin uzul unei libertății fără limite , omul își taie rădăcinile religioase care sunt în inima sa ,îl uită pe Dumnezeu ,îl consideră fără importanță în existența sa ,îl refuza adorând cei mai diverși idoli.

Apare un fenomen de descreștinizare care lovește popoare creștine de vechie tradiție și care au o nevoie mare de o nouă evanghelizare . Dar aspirația și nevoia religioasă nu pot fi în mod total stinse . Conștiița fiecărui om când are curajul să înfrunte probleme cele mai grave ale existenței umane în special întrebările asupra sensului vieții , a morții își spune la fel precum Sfântul Augustin:” Tu ne-ai făcut Doamne și neliniștit este sufletul nostru până nu va odihni în tine”

Astfel lumea actuală mărturisește în formele cele mai diverse și vii o deschidere spre o viziune spirituală și transcendentă a vieții , o trezire a căutării religioase , o întoarcere la sensul sacru , la rugăciune, la o nevoie de a fi liberi în a invoca numele Domnului.!”

I.3. Persona umană :demnitate violată și exaltată

Există foarte multe violări la care este supusă persoana umană ; atunci de exemplu când nu îi este recunoscută și iubită în demnitatea sa de imagine vie a lui Dumnezeu ,ființa umană este supusă la cele mai umilitoare și mai aberante forme de „instrumentalizare” care o transformă într-un sclav al celui mai puternic .Și „cel mai puternic” poate să-și asume unul din cele mai diverse nume ca: ideologia ,puterea economică ,sisteme politice inumane , tecnocrația științifică , invazia mass-mediei. Din nou ne găsim în fața a unei multitudini de persoane frații și surorile noastre a căror drepturi fundamentale sunt violate chiar și în urma unei excesive toleranțe față de cunoscute injustiții a anumitor legi: persoana umană are dreptul la viața și integritate, dreptul la locuința și muncă ,dreptul la familiei și la procreare responsabilă, dreptul unei libere conștiințe și de profesiune a credinței religioase . Cine poate număra copiii nenăscuți uciși în sânul mamei lor , a copiilor abandonați și maltratați de proprii părinți ,a copiilor care cresc fără afecțiune și educație ? În unele țari întregi populații nu au casă și lc de muncă ,le lipsesc cele mai elementare și indispensabile mijloace pentru a avea o viață demnă, sunt private până la nivelul că nu au necesarul pentru subzistență.(Chfideles …5)

Cu toate acestea sacralitatea persoanei nu poate fi anulată , oricât ar fi de violată dau disprețuită , are un fundament de neînvins cel în Dumnezeu Creator și Tată ;astfel sacralitatea persoane se impune din nou și mereu. De aceea popoarele sunt tot mai mult conștiente de demnitatea pe care trebuie să o aibă omul: nu este vorba de un „lucru” sau de un „obiect” de care să se servească ,omul este un „subiect” dotat cu libertate și chemat să trăiască responsabil în societate și în istorie cu valori spirituale și religioase.

Poate ca niciodată în istoria sa umanitatea este profund lovită de conflicte ,de diferite forme de violență , umanitatea astăzi își dorește să demonstreze o omnipotență reînnoind construcția „turnului Babel” care proliferează spre confuzie ,luptă, dezgregare și opresiune.

De cealaltă parte se vede o aspirație spre binele inestimabil al păcii și al justiției .Versetul „Fericiți făcătorii de pace” găsește în oamenii timpului nostru o nouă rezonanță și semnificație ; pentru venirea păcii și a justiției , populații întregi trăiesc ,suferă și muncesc. Participarea a atâtor persoane și grupuri la viața societății pentru ca dorința de a fi pace să devină realitate. Pe această stradă întâlnim mulți laici implicați în mod generos în câmpul social și politic în cele mai diverse forme fie instituționale sau voluntare .

Acesta este imensul câmp care stă în fața lucrătorilor trimiși de „stăpânul casei” să lucreze în via sa. În acest câmp este prezentă și activă Biserica adică noi toți : sacerdoți, laici și persoane consacrate .Situațiile prezentate ating în mod profund Biserica marcată, de acestea și condiționată dar nu zdrobită și nici copleșită ,pentru că Spiritul Sfânt care ne însuflețește ,ne susține în misiunea sa . Biserica știe că toate eforturile pe care umanitatea le face pentru comuniune și participare cu toate că fiecare dificultate , întârziere și contradicție cauzată de limitele umane , de păcat și de cel rău să găsească un răspuns complet datorită intervenției lui Isus Cristos , Mântuitor al omului și al lumii.

Biserica știe că este trimisă de El ca și „semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și a unității întregii omeniri. Cu toate că se întâmpla tot ceea ce se întâmpla , umanitatea poate să poate să spere ,trebuie să spere : Evanghelia vie și personală , Isus Cristos ,este „vestea” cea nouă și purtătoare de bucurie pe care Biserica o anunță și o mărturisește la toți oamenii . În această vestire și mărturisire creștinii laici au un loc original și de nesubstituit ; datorită lor Biserica lui Cristos este făcută prezentă în cele mai variate sectoare ale lumii , ca și semn și sursă de speranță și iubire.(Chfideles …5)

1.4. Un DA pentru viață

Procesele de secularizare care au marcat atât de profund societatea și mentalitatea noastră , nu au cruțat în a schimba nici sensul vieții, prospectivele marcate de sacralitate care consideră viața ca fiind fiind ceva în fața căruia prima și cea mai decisivă atitudine era aceea de respect, au subintrat manifestări funcționaliste cu accente individualiste sau colectiviste după diferitele ideologi sociale.

În schimb crește numărul celor care experimentează viața ca și un nonsens ,acest fapt este sub privirea tuturor, este o mărturie dramatică , de o incontestabilă de o nepotrivire și o reducere ca și respectivele viziuni.

De ceealată parte după cum spune un articol di Declarația universală a drepturilor omului, dreptul indivila libertate și siguranță este în continuare negat de practici economice, politice și sociale

Viața trebuie văzută ca pe o valoare fundamentală în ajutorul nostru este mesajul biblic care este bogat și complex în ceea ce privește această problemă ;există câteva aspecte decisive pe care vor fi prezentate:

-viața are o bază și un izvor în Dumnezeu , orice viață vine de la el și se întoarce la el. Dumnezeu este viață.( de exemplu Psalmul 39 „… Fa-mi cunoscut Doamne , sfârșitul meu și numărul zilelor mele câte sunt”)

-de aceea omul nu este „stăpânul „ propriei vieți în sensul de a putea dispune sau o arbitra. Același lucru este valabil și pentru viața celorlalți :sângele lui Abel strigă răzbunare în ochi lui Dumnezeu (cf. Ge :4,10).Dumnezeu însuși se înalță ca apărător a vieții celor care sunt mici și slabi(cf. a întregii tradiții profetice mai ales în plinătatea ei :Isus Cristos)

-viața nu trebuie conservată în mod egoist ea trebuie dăruită ca și Cristos .Cine ar refuza să se dăruiască s-ar pierde pe sine însuși (cf. I: 12,25), pentru că viața este în mod esențial vocație ,talent și minister

-viața prezentă este doar un început întins spre viața veșnică ,este un pelerinaj al Învierii, datorită Învierii lui Isus Cristos și al darului Spiritului Sfânt (cf. 1Cor:15)

-în toate aspectele prezentate mai sus însăși moartea devine gest de viață ,gest de speranță :ca și pentru sămânța de grâu semănată în pământ (cf. I:12,24) (Sabatino1988 p 39)

II REDEMPTORIS MISSIO

II.1 CRISTOS UNICUL MÂNTUITOR : „NIMENI NU VINE LA TATĂL DECÂT PRIN MINE”(Ioan:14,6)

Cristos este unicul Mântuitor doar el poate să îl reveleze și să ne conducă la Tatăl ,astfel revelarea lui Dumnezeu este completă prin opera Fiului Său este o auto revelare definitivă și totodată motivul pentru care Biserica prin natura ei este misionară.(„Căci un singur Dumnezeu există, și un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni ,Omul Isus Cristos care s-a dat pentru toți.)#######

II.1.1 Mântuirea este oferită tuturor oamenilor ; noi nu putem tăcea suntem chemați la misiune

Universalitatea mântuirii nu înseamnă că este acordată doar celor care cred în Cristos sau

fac parte din Biserică . În conciliul Vatican II se subliniază faptul că mântuirea nu este doar pentru creștini ,ci pentru toți oameni de bună credință ,în a căror inimă lucrează harul .Cristos întradevăr a murit pentru toți ,iar mântuirea este vocația ultimă a omului ,o vocație divină și unică, iar Spiritul Sfânt ne dă harul de a veni în contact cu misterul pascal.

Biserica oferă oamenilor evanghelia ;documentul profetic care răspunde la toate exigențele și aspirațiile sufletului uman, Biserica proclamă pe Isus Cristos care a venit să reveleze chipul lui Dumnezeu și să aducă prin jertfa crucii mântuirea oamenilor.

La întrebarea: de ce misiunea ? noi răspundem cu credință și cu experiența Bisericii că a te deschide iubirii lui Cristos este adevărata eliberare. Iubirea lui Cristos ne stimulează , dând sens și bucurie vieții.

Pentru că nouă precum și Sfântului Paul ne-a fost dat harul să predicăm păgânilor nemărginita bogăție a lui Cristos .Viața cea nouă în El este Vestea cea Bună pentru oameni din toate timpurile și la care toți oameni sunt chemați și destinați.

Toți în realitate o caută ,chiar dacă uneori în mod confuz ,oamenii au dreptul să cunoască valoarea acestui dar și a se apropia de el. Biserica afirmă că fiecare creștin nu poate să ascundă sau să țină doar pentru el această noutate și bogăție primită din bunătatea divină pentru a fi comunicată tuturor oamenilor.

Iată de ce misiunea derivă din exigența profundă a vieții lui Dumnezeu în noi. Cei care fac parte din Biserica Catolică trebuie să se simtă privilegiați dar și mai implicați în a mărturisi credința și viața creștină ca și serviciul în favoarea fraților este cu adevărat un răspuns dat lui Dumnezeu.

II.1.2. Spiritul Sfânt este cel care ne dăruiește unitatea

Spiritul Sânt este cel care oferă darul grupurilor de credincioși să se adune în comunități ; să fie biserică .Unul dintre scopurile centrale ale misiunii este acela dea a reuni poporul pentru a asculta evanghelia , în comuniune fraternă în rugăciune și euharistie. A trăi „ comuniunea” fraternă înseamnă a avea o singură inimă ,un singur suflet „mulțimea credincioșilor are o inimă și un suflet „ (Faptele Apostolilor :4,32) a instaura o comunitate din toate punctele de vedere ; uman, spiritual și material . Întradevăr întreaga comunitate creștină este implicată în distribuirea bunurilor terene ca să nu fie oameni care să trăiască în mizerie și toți să aibă acces la bunuri după nevoi.

Primele comunități în care guverna bucuria și simplitatea inimii erau dinamice ,deschise și misionare „bucurându-se de stima poporului „(Fp: 2, 47)

În Faptele Apostolilor se prezintă faptul că misiunea care prima dată era îndreptată către Israel se dezvoltă la mai multe niveluri : grupul de 14 apostoli un unic corp condus de Petru proclamă „Vestea cea Bună” , comunitatea credincioșilor ;care doar prin modul lor de a trăi și a acționa aduce mărturie și convertește păgânii .

II.2 SUNTEM TIMIȘI PÂNĂ LA MARGINILE PĂMÂNTULUI (Faptele Apostolilor : 1,8)

Isus Cristos îi trimite pe apostoli în lume dăruindu-le Spiritul Sfânt, acesta este un mandat misionar cu o dimensiune universală: la toate neamurile , în toată lumea și la orice cultură dându-le siguranța că nu vor rămâne singuri ,vor avea prezența și puterea Spiritului Sfânt.

„Mi s-a dat puterea în cer și pe pământ , mergeți așadar ,faceți discipoli din toate națiunile” (Mt: 28, 18)

„Plecați în lumea întreagă și vestiți Evanghelia la toată făptura”(Mc : 16,15)

„Numele lui va fi predicat, întoarcerea și iertarea păcatelor la toată făptura”(Lc :24,46)

„Precum m-a trimis pe mine Tatăl vă trimit și eu pe voi”(I :20, 21)

II.2.1. Prima formă de evanghelizare – mărturia

Trăirea și mărturisirea vieții creștine este prima și cea de nesubstituit formă a misiuni . Isus Cristos a cărei misiune noi o continuăm este „martorul” prin excelență pe care a-ți auzit-o din gura mea”(F: 1,5), este modelul mărturiei creștine.

Prima formă a mărturiei este însăși viața misionarului, a familiei creștine , a comunității ecleziale care face cunoscut un nou mod de comportament . Misionarul cu toate limitele lui , cu toate defectele umane trăiește cu simplitate după modelul lui Cristos , este un semn a lui Dumnezeu și a realității transcendente .Dar toți în Biserică imitându-l pe Divinul Învățător trebuie să dea mărturie care în multe dintre cazuri este unicul mod posibil de a fi misionari.

Mărturia evanghelică a cărui mod cel mai sensibil este atenția față de persoane ,față de săraci , față de cine suferă. Gratuitatea acestui comportament , acestor acțiuni care sunt în profund contrast cu egoismul prezent în om fac posibil formularea unor întrebări care orientează către Dumnezeu și către evanghelie.

II.2.2. Biserica în lume este, Biserica Săracilor

Fericirile „fericiți cei săraci cu spiritul…” ne învață această realitate pe care trebuie să o punem în practică ca și Cristos care „vine să învețe”.

Săracii merită o atenție specială oricare ar fi condiția morală sau materială în care se află . Făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu pentru a fi fii săi această imagine întunecată ajunge până a fi o insultă. De aceea Dumnezeu le ia apărarea și îi iubește .Face ca primii destinatari ai misiuni să fie săracii , și evanghelizarea lor să fie prin excelență semn și probă a misiuni lui Cristos .

Credincioasă aceste misiuni ,Biserica este chemată să împărtășească , să condividă totul cu săracii și cei aflați în suferință. Toți suntem îndemnați la o revizuire a propriei vieți în sensul solidarietății cu cei săracii. Aceste opere care mărturisesc sufletul activităților misionare sunt făcut din iubire de aproapele ,deoarece iubirea este cea care este și rămâne ,cea care mișcă misiunea – singurul criteriu după care totul trebuie făcut sau nu , schimbat sau nu , este principiu care trebuie să ne conducă orice acțiune și scopul la care trebuie să ajungem.

Creștinul și comunitățile creștine trăiesc în mod profund integrați în respectivele popoare și

sunt semnul evangheliei chiar în fidelitate față de patria lor , poporul lor , a culturii naționale dar mereu în libertatea pe care Isus Cristos ne-a dăruit-o. Creștinul este deschis la fraternitate universală pentru că toți oameni sunt fii ai aceluiași Tată și frați în Cristos.

Toți laici sunt misionari prin puterea botezului ; creștinii laici au misiunea permanentă de a purta evanghelia la câți sunt ;milioane de bărbați și femei care nu-l cunosc pe Cristos ca Mântuitor și Răscumpărător al omului, și de o implicare corespunzătoare în această misiune

II.3. SPIRITUALITATEA MISIONARĂ

Activitatea misionară are și cere o spiritualitate specifică ,această spiritualitate se exprimă în primul rând în a trăi în Spiritul Sfânt aceasta înseamnă a-ți lăsa interiorul plăsmuit de el pentru a te asemăna tot mai mult cu Isus Cristos , deoarece nu poți să-l mărturisești pe Isus Cristos fără ca să-i reflectezi imaginea care este făcută vie în noi prin puterea Spiritului Sfânt.(RM 87)

II.3.1 A trăi misterul lui Cristos cel „Trimis”

O caracteristică esențială a spiritualității misionare este comuniunea intimă cu Cristos ; nu se poate înțelege și trăi misiunea fără a ne raporta mereu la Cristos cel „Trimis” pentru a evangheliza. Evangelia ne spune :”Aveți în voi același simțământ care era în Cristos Isus .El care din fire este Dumnezeu nu a socotit ca o cucerire egalitatea sa cu Dumnezeu , ci s-a despuiat pe sine însuși a luat fire de sclav și s-a făcut de o asemănare cu oamenii ,iar după felul lui de a fi a fost socotit ca un om s-a umilit pe sine însuși și s-a făcut ascultător până la moartea pe cruce.”(F : 2,5-8). În aceste versete este descris Misterul Încarnării și Răscumpărării ca și dezbrăcare totală de sine , care îl face pe Cristos să trăiască pe deplin condiția umană și să fidel până la sfârșit planului divin al Tatălui.Este o nimicire de sine care este pătrunsă de iubire și exprimă iubire.

Misionarului îi este cerut să renunțe la sine și să se facă totul pentru toți în sărăcie care ne face liberi și deschiși pentru evanghelie ,permite detașarea de persoane și de lucrurile propriului ambient pentru a se face pentru a se face frate celor cărora le a fost trimis pentru a-L purta pe Cristos Mântuitorul.

Finalitatea spiritualității misionare este exprimată în Epistola pentru Corinteni : „Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i câștig .M-am făcut totul tuturor ca să-i mântui cu orice preț pe unii . Toate le fac pentru Evanghelie ca să am parte de ea .” (1Cor : 9,22-23).

Cel „trimis experimentează prezența confortatoare a lui Cristos care îl însoțește în fiecare moment a vieții sale … să nu ai frică.. eu sunt cu tine… și îl așteaptă în inima fiecărui om.(RM 88)

II.3.2. A iubi Biserica și oameni ,așa cum i-a iubit Cristos

Spiritualitatea misionară este caracterizată în primul rând de caritatea apostolică , cea a lui Cristos care vine pentru a –i aduna pe fii lui Dumnezeu care erau împrăștiați ,bunul Păstor acre își cunoaște oile le caută și își dă viața pentru ele.

Cine are îl el spiritul misionarului simte ardoare lui Cristos pentru suflete și iubește biserica așa cu Cristos a iubit-o .Misionarul este împins de „zelul pentru suflete”care se inspiră din caritatea lui Cristos alcătuită din: atenție , duioșie, compasiune , întâmpinare, disponibilitate , interes pentru problemele celorlalți. Iubirea lui Cristos este foarte profundă deoarece …el știa ce este în fiecare om , îi iubea pe toți dându-le iertare și suferea când aceasta era refuzată .

Misionarul este un om al carității pentru a putea anunța fiecărui frate că este iubit de Dumnezeu , că el însuși poate iubi și să mărturisească și dărui caritatea , dându-și viața pentru aproapele.

Misionarul este un „frate universal” poartă în sine spiritul bisericii : deschiderea și interesul pentru toate popoarele, pentru toți oamenii , în special pentru cei mici și cei săraci. Astefel el reușește să depășească limitele impuse datorită diferențelor de rasă , castă sau ideologie ; este semn al iubirii lui Dumnezeu în lume care este iubire fără nici excluziune sau preferință.

„Cristos a iubit biserica și s-a dat pentru ea „ (Ef : 5,25) această iubire împinge până a-ți dărui propria viață și doar o iubire profundă poate susține zelul misionarului.(RM 89)

Fidelitatea față de Cristos nu poate fi separată de fidelitatea față de Biserică.

II.3.3. Adevăratul misionar este „ sfântul”

Chemarea la misiune derivă din chemarea la sfințenie . Misionarul are o viață autentică doar dacă se angajează într-o viață de sfințenie, sfințenia este un lucru fundamental ,este o condiție care nu poate fi substituită deoarece trebuie să se împlinească misiunea de mântuire a Bisericii.

Vocația universală la sfințenie este strâns legată de vocația universală la misiune. Fiecare credincios este chemat la sfințenie și la misiune ,și cu lumina lui Cristos care se reflectă pe fața Bisericii să ilumineze toți oameni anunțând Evanghelia la orice creatură. Spiritualitatea misionară a Bisericii este un drum spre sfințenie.

Misionarii au datoria dea fi ca primii creștini să iradieze curaj ș și entuziasm într-o generoasă dăruire lui Dumnezeu și aproapelui. (RM 90)

CARITATEA

1.Credință- Caritate în speranță

Realitatea și dimensiunea misterului lui Cristos determină realitatea și dimensiunea credinței. De aceea este insuficientă o acceptare doar pur intelectuală :a crede înseamnă a recunoaște , a accepta, a răspunde ,a te sintoniza cu Cristos și spiritul Său.

Un da sincer pentru formulările dogmatice , va fi prospectat ca și un da al săgeților care ne indică direcția de-a lungul drumurilor ;nu suntem în orașul care am dori, dar ele ne indică strada pe acre trebuie să o urmăm .A ne opri înainte ar însemna că niciodată nu vom ajunge unde ne-am propus , la fel se întâmplă când refuzăm să urmăm direcția indicată. De aceea credința nu poate fi redusă la simplul fapt de cunoaște; este a ajunge la sensul vieții noastre personale și al istoriei umanității întregi că Cristos a Înviat și este prezent cu spiritul său.(Sabatino,1998; p.24)

De aceea credința nu se poate separa de caritate .În momentul în care sensul-mister este Dumnezeu –iubire care se face nouă cunoscut în Cristos prin Spirit.

2.Caritatea lege a ființei

Scopul

În primul rând însăși natura noastră ne dă exigența de a ne interesa de ceilalți, când există ceva frumos în noi ,noi ne simțim împinși a le comunica și celorlalți. Când se vede că ceilalți o duc mai rău decât noi, ne simțim împinși de a-i ajuta cu ceva din ceea ce este al nostru. Această exigență este atât de originală, este atât de naturală că se află în noi înainte să ne dăm seama ,înainte de a fi noi conștienți de ea ,o mai numim și lege a existenței.

Noi facem caritate pentru a ne satisface tocmai această exigență .

Cu cât noi trăim mai mult această exigență ,această datorie cu atât mai mult ne realizăm pe noi înșine (Giussani,1995; p. 192)

Cu cât noi trăim mai mult această exigență și această datorie cu atât mai mult ne realizam noi înșine, a comunica cu ceilalți ne dă oportunitatea prin această experiență a ne completa pe noi înșine. Este adevărat că dacă nu reușim a da ,a dărui ; ne simțim mai puțin realizați.

A ne interesa de ceilalți , a comunica cu ceilalți ne face să realizăm cea mai supremă , mai bine zis unica datorie s vieții noastre

Noi facem caritate pentru a învăța să îndeplinim acesta datorie.

Cristos ne face în înțelege scopul profund al vieții , dăruindu-ne ultima lege a ființei și a vieții : caritatea . Legea supremă a ființei noastre este de a împărți cu ceilalți totul și a se pune la dispoziția celorlați.(Giussani, 1995; p. 192)

Doar Isus Cristos ne spune toate acestea deoarece , El știe orice lucru , cine este Dumnezeu cel din care ne năștem, ce este Ființa.

Întregul Cuvânt caritate reușim să- l explicăm atunci când ne gândim ,că Fiul lui Dumnezeu , iubindu-ne nu ne-a bogății cum ar fi putut-o face revoluționând situația noastră, dar s-a făcut umil ca și noi , și a „gustat” din nulitatea noastră.

Noi facem caritate pentru a învăța să trăim ca și Cristos.(Giussani, 1995 ; p.193)

Consecințe:

Caritatea este legea ființei și trebuie să fie înaintea oricărei forme de simpatie sau de compasiune. De aceea a face ceva pentru ceilalți poate fi ceva greu sau poate fi ceva privat de entuziasm .Poate fi foarte bine ceva fără nici un rezultat așa zis concret – pentru noi unica atitudine concretă este atenția pentru persoană, a avea considerație pentru acea persoană ,deci a avea iubire.

Toate cele late vin ca și consecință: ca și Isus care după ce a făcut miracole ,a potolit foamea.

Există două puncte care trebuie să ne fie clare pentru a ne putea deschide către ceilalți:

1.A-și aminti de nevoile celorlalți, este un punct de plecare dar nu complet Se pune întrebarea care dintre nevoi. Acest răspuns poate fi ambiguu ,depinzând de ceea ce credem noi că ar putea fi nevoile celorlalți sau dacă ceea ce am eu de dăruit nu este cu adevărat ceea ce celălalt are nevoie?. De ceea au ei cu adevărat nevoie , nu putem ști , nu o măsurăm noi ,este o măsură ce nu o posedăm noi , este o măsură care stă în Dumnezeu : de aceea legile , justiția pot să zdrobească omul, dacă uită sau pretind în a-L substitui , unicul lucru ce este concret este persoana și iubirea pentru persoană .

2.Prietenia și dacă ne-am referi doar la ea răspunsul ar fi incomplect. Prietenia este corespondența între ceea ce se poate găsi sau nu, sau este o întâmplare care nu este importantă pentru ceea ce facem noi astăzi, chiar dacă este importantă pentru destinul nostru final.(Giussani,1995; p. 193)

A merge și a face bine celorlalți , a împărtăși cu ei un moment din viața noastră și a trăi împreună un alt moment important sau nu din viața lor ,ne face să descoperim un lucru sublim și misterios(înțelegem făcând).

Este descoperirea faptului că tocmai pentru că îi iubim , nu suntem noi cei ce-i facem mulțumiți , și nici cea mai perfectă societate, organism legal cel mai drept și înțelept, nici bogăția cea mai nare, nici frumusețea cea mai pură ,nici civilizația cea mai educată nu îi va face mulțumiți.

Este altceva ce îi va face mulțumiți. Cine este stă la baza oricărui lucru? Cine a creat totul… Dumnezeu.(Giussani,1995; p.194)

Atunci Isus Cristos nu este doar cel care a anunțat cuvântul , cel care îmi explică legea realității mele .Nu mai este lumina minții mele ,descoperim faptul Cristos este sensul vieții.

Este foarte frumos a vedea că cineva poate experimenta această valoare , atunci auzim ;fac caritate pentru că toată viața mea și toată suferința lor au un sens.

Sperând în Cristos totul are un sens.

Acesta este scopul final în mediul în care eu fac caritatea , tocmai trăind impotența finală a iubirii noastre și este experiența în care inteligența se scufundă în înțelepciune, în cultura adevărată.

Dar Cristos este prezent acum : nu „a fost”, nu” s-a născut” ci „este”, „se naște” astăzi în Biserică. Biserica este Cristos prezent acum după cum el a dorit .

Biserica este comunitatea alcătuită din noi, tocmai de noi cei săraci care avem atâta nevoie de Cristos .De aceea speranța ne susține ,Dumnezeu însăși este între noi , tocmai acest sens al faptului că stăm împreună ,al comunității ecleziale ne face să continuăm munca noastră cu handicapații, în spitale ,cu oricine cine are nevoie în lumea aceasta așa de mare care ne așteaptă (Giussani,1995: P.194)

Până nu vom ști cu claritate și simplicitate scopul ultim al acțiunilor noastre ,până atunci nu trebuie să rămânem liniștiți. Scopul nostru este a extrage esența din tot ceea ce facem ;ideea ,sensul pentru că așa vom fi mereu fideli misiunii noastre.

Dacă legea existenței este ase pune la dispoziția celorlalți trebuie să împărțim totul cu toți ,în fiecare moment .Aceasta este maturitatea supremă care se numește umanitate, sau sfințenie .Pentru a ne educa pentru acest ideal ,faptul că suntem constrânși de circumstanțe face ca totul să fie mai dificil.

Este puținul timp liber cel care mă educă ,cel care dă exacta măsură a disponibilității mele pentru ceilalți ,este folosirea acelui timp care este numai al meu ,în care pot să fac ceea ce doresc. Ne formăm astfel o mentalitate ,un mod aproape instinctiv de a ne concepe viața întreagă ca și o împărtășire cu ceilalți.(Giussani ,1995; p.195)

Făcând caritate începem să ne înțelegem mai bine colegii, familia prietenii etc. Și mai ales în tinerețe este momentul unic în care putem cu entuziasm asimila această mentalitate. Și doar începând a dărui, a face ceva ,a ne oferi timpul liber ca și un gest integral de libertate ;caritatea creștină va deveni mentalitate , convingere, dimensiune permanentă (Giussani, 1995; p.196)

Pe noi nu ne interesează mutitudinea de activități , cantitatea de timp liber care se dedică : pe noi ne interesează că viața noastră, conștiința noastră se afirmă în principiul de a împărtăși, a împărți cel puțin un gest oricât de mic ar fi .

Scopul și natura proiectului MAISON ENRICA FOYER DE L’ ENFANT JESU

Misiunea Maison Enrica Foyer de L’ Enfant Jesu a fost fondată de Părintele David Keweti Bompey în Kinshasa, Congo cu sprijinul unei comunități din Italia care mai apoi s-a format într-o asociație numită „Eco Kinshasa O.N L.U.S”(care are și un statut legal)#1în orașul Latina .Membrii acestei asociații aparțin atât unei parohii din respectivul oraș ,dar mai ales ei sunt o parte din salariații „Ministero del Tesoro”; Ministerul Tezaurului.

În continuare vor fi prezentate caracteristicile proiectului „Maison Enrica”:

„ Fii ca și un tată pentru orfani și ca un soț pentru mamele lor și vei fi ca un fiu pentru cel Atotputernic care te va iubi mai mult decât mama ta”(Sir. 4,10)

1.Denumirea:

„Tatăl orfanilor și apărătorul văduvelor este Dumnezeu în lăcașul său cel sfânt.”(Ps : 68,6) pornind de la acest verset ne-am gândit să botezăm opera apostolică din șantierul din Kinshasa, Congo (Foyer Tatăl orfanilor). Calculele noastre sunt nimic în fața voinței Celui care face binele celor pe acre îi iubește, din întâlnirea cu Familia Compagni din Latina s-a născut ideea de a o numi „Maison Enrica. Foyer de L Enfant Jesu”. Acest lucru în memoria lui Enrica Compagni moartă la data de 08/09/1992 într-un accident stradal .Enrica visa să-și dedice viața voluntariatului care se ocupă cu copiilor săraci ,exploatați și abandonați.Această Casă îndeplinește visul ei.

2.Natura :

„Maison Enrica” este apostolică .Nu dorește a fi centru de iradiere a unei ideologi politici de nici un fel .Are orientare creștină ,ea este deschisă în limitele capacităților sale , toți tinerilor indiferent de religie

Vrea să fie un centru de binefacere fără nici un scop de câștig.

3.Scopul:

Fără a fi un orfelinat clasic ,Maison Enrica are în vedere în primul rând binele integral al copiilor orfani ,săraci și abandonați. Scopul său principal este de a forma sau de a găsi un tată sau o mamă pentru orfanul care are nevoie.

4. Metoda:

A găsi tineri sensibili la problemele copiilor din stradă (în jur de 30)

*a le procura cazare gratuită în timpul anilor în care ei studiază la universitate

*a le ocupa orele libere în afara studiului pentru a-i forma ulterior pe acești studenți ,a-i r responsabiliza în fața rolului de tată sau mamă pentru copii abandonați

*a favoriza contactul între acești studenți și acești copii care sunt atât de numeroși pe străzile orașului Kinshasa

A găsi și găzdui copii (de la 6 la 14 ani) în grave dificultăți (în jur de 70)

A favoriza adopțiile la distanță pentru a putea asigura subzistența lor

5. Durata :

Cuprinde toată perioada formării academice. Trei ani pentru cei care studiază pentru bacalaureat și cinci pentru cei care frecventează cursul complet de universitate.

6. Subzistența:

Studentul își va plăti taxele academice , hrana, îngrijirea medicală la fel cum fac și ceilați studenți congolezi.

7. După formare:

A favoriza contactul permanent între studenți și Maison Enrica , pentru a putea urmări evoluția raporturilor instaurate între studenți și copiii care au fost în responsabilitatea lo

8. Structura:

Edificiile cuprind: 12 dormitoare cu 3 locuri fiecare +alte 2 cu un loc, o bucătărie, o sufragerie o sală de distracție, puncte sanitare,2 camere pentru responsabili, în planul superior 26 dormitoare ,1 oratoriu ,o sală polivalentă.

Don David – povestea proiectului Maison Enrica

După cum am menționat ideea proiectului Maison Enrica aparțin Părintelui Don David ,un preot congolez ,care impresionat de realitatea care se respiră în țara sa și mișcat de povestea vieții tatălui său decide să ajute ; în sensul de a face ceva, de a acționa.

Din interviul luat Don David prezintă inspirația proiectului său:

„Ceea ce fac ,sau ceea ce am dorit să fac pornește de la o experiență personală legată de propria mea persoană ca și individ deci este oricum am vorbi ,o experiența de caritate dar intr-un mediu familial – în sensul că tatăl meu tocmai născut și-a pierdut atât mama cât și tatăl deci practic a rămas orfan și nu avea pe nimeni dacă nu exista o persoană ,o femeie care nu era o rudă a apropiată a familiei dar care avea legături cu familia ,ea i-a primit pe tatăl meu împreună cu frații săi ,practic i-a crescut ,deci tatăl meu a putut să devină o persoană matură s-a căsătorit cu mama mea si a au avut 9 copii.

Pornind de la această experiență , am reflectat si mi-am spus- foarte bine dacă tatăl meu nu ar fi întâlnit această femeie , practic, cu siguranța nu putea să se căsătorească , nu putea să facă nimic cu viața sa, sau ceva pentru societate ,deci ar fi rămas tăiat practic de această lume și ar fi rămas singur și abandonat .”

După cum afirmă în ultima frază „se poate învăța din acest gest „ continuă acest exemplu dorindu-și la rândul lui de a ajuta, de a învăța tinerii ,de a-i implica într-o viață de caritate de a crea un lanț al iubirii și al carității care să fie un punct de pornire în ajutorarea și salvarea societății congoleze.

„Atunci m- am gândit că se poate învăța din acest gest pe care l-a făcut această persoană .

De aici la început am avut intenția să formez un grup de tineri : băieți și fete care sunt la universitate ,pentru că știu că atunci când se frecventează o universitate tânărul este preocupat să o termine, să-și ia diploma și să își găsească un loc de muncă pentru a se putea aranja, dar se gândește mult prea puțin la o operă de caritate de exemplu : să dai un ajutor unui copil care nu aparține propriei familii .Atunci mi-am spus dacă aș reuși ca în acea perioadă în care tânărul este la universitate să-i dau ca și ideal de viața creștină: acel stimul, acea atenție pentru aceste persoane pe care le considerăm nenorocite pentru că nu au pe nimeni ,sunt singure.

De aici pleacă practic ideea de a crea o casă , o casă familie și un fel de colegiu care să primească acești tineri care sunt la universitate-acesta este începutul operei mele.

Am reflectat ca și preot când deja studiam la Roma și am avut aceasta idee de casă familie –practic de aici pleacă ideea operei mele. Problema era că eu sunt student, sunt un sacerdot fără bani ,fără resurse :cum să fac? Să pornesc aceasta opera.

Aflându-mă aici în talia intr-o parohie din nord i-am vorbit parohului despre ideea mea. El m-a prezentat unui arhitect care a mai fost în Africa dar in Camerun și a construit un spital împreună cu prietenii săi. Ne-am cunoscut și i-am expus dorința mea el mi-a făcut un proiect în formă de U ,atunci ne-am spus că înseamnă: să ne „unim” pentru a putea ajuta. Solicitând persoane, vorbind cu persoanele pe care le-am cunoscut –să ne unim pentru că ,eu de unul singur nu reușesc dar dacă ne-am aduna ,dacă ar fi persoane dispuse să mă susțină ; probabil, sigur am putea să facem ceva pentru a-i ajuta pe acești tineri.(am plecat cu ideea de a face ceva pentru tineri).Faptul că acest arhitect mi-a făcut planul și nu mi-a cerut nimic în schimb era prima mână de ajutor pe care am primit-o pentru a putea începe această operă. Vorbind cu anumite persoane care s-au sensibilizat ,imediat s-a găsit cineva care a dat din cea mai absolută libertate ceea ce putea oferi .

În anul următor am plecat in Germania pentru a-mi aprofunda studiile, și am găsit în parohia în care lucram un tânăr care era căsătorit de 6 ani și nu reușea să aibă copii deși a încercat toate mijloacele posibile. I-am vorbit despre proiectul meu în timp ce călătoream în mașina sa spre o localitate și s-a arătat imediat interesat . A vorbit în parohia sa , a făcut o inițiativă și de la aceste oferte am strâns bani pentru a cumpăra un teren în Kinshasa ,intr-o zonă mai puțin locuită, un teren destul de mare.

Imediat ce am ajuns în Kongo am întâlnit dificultăți din partea organismelor, în sensul că atunci când cineva când vede o operă de aceste dimensiuni se întreabă: cine este acesta? ,ce vrea să facă?, de ce vrea să facă? ,are autorizația episcopului ? chiar dacă totul era aranjat și toate autorizațiile erau în regulă.

Așa încetul ,cu încetul cu foarte mult curaj pentru că este nevoie deoarece nu este așa se ușor să duci la un bun sfârșit o operă de aceste dimensiuni când practic îți lipsește baza , adică banii.

În diversele mele mutări prin diferite parohii din Italia mereu am cunoscut pe cineva care a devenit sensibil și m-a ajutat.

De când locuiesc aici în Latina ,am întâlnit o persoană care mi-a spus că se poate vorbi de această inițiativă în mediul în care lucrează adică în cadrul „Ministerului Tezaurului” (Ministero del Tesoro). Eu am rămas perplex i-am spus că nu cred că pe angajați i-ar interesa așa ceva ,ea mi-a spus să încercăm pentru că au mai făcut asemenea acțiuni și pentru alți preoți și am putea încerca.

A pornit ca o inițiativă de Crăciun subliniez acest fapt pentru că de aici se vede valoarea formativă a celui care dă :cu interes și entuziasm .Erau singuri ea cu soțul și un prieten au realizat niște obiecte pe care le-au distribuit colegilor care au cumpărat acest obiect. Ceea ce s-a strâns era așa de puțin ,ea era așa de descurajată se întreba cum vom construi această casă cu așa puțini bani. I-am răspuns ca ceea ce a fost important s-a întâmplat ,adică ideea a fost lansată. Într-adevăr ideea a fost lansată pentru că a fost primită de un grup de colege care au dorit să facă adopții la distanță . Să adopte copii nu știu de ce ,era la modă sau au simțit cu adevărat să facă aceste lucruri și au dorit să mă întâlnească pentru a vedea despre ce este vorba.

Ceea ce vreau să subliniez ca și aspect formativ este faptul că acel ce dă se poate adapta la exigențele celui care primește. Eu m-am întâlnit cu ele și le-am spus :eu pot să fac adopții la distanță ,pot să mă duc în Kongo să vă aduc fotografii să va prezint copiii , dar unde vor locui acești copii ,unde vor dormi ,cine îi va îngriji -ceea ce îmi doresc este fac o structură unde să îi primesc pe acești copii pentru a-i putea ajuta mai bine .Imediat circa 20 de persoane au fost de acord cu propunerea mea ,iar dacă ei au pornit de la ideea unei adopții de la distanță fiecare cu fotografia copilului său ,au adoptat și proiectul de a-i ajuta. Ceea ce puteau da fiecare unui copil au dat pentru a se construi această casă.

Tot în acest cadru al ministerului o doamnă a avut o tragedie ,și-a pierdut fiica într-un accident și s-a gândit să facă o operă bună cu banii pe care i-ar primi de pe urma acestui accident .Auzindu-se vorbind despre această inițiativă s-a interesat. Ideea a pornit de la ea însăși deoarece eu nu o cunoșteam ,nu știam de problemele pe care le avea. Atunci s-a prezentat cerându-mi să o las să mă ajute să susțină acest proiect. În ea am văzut cu adevărat un semn puternic a unei vieți creștine profunde .Deoarece unul spune: aștept ca să mi se ceară pentru a da ,dar dacă nimeni nu îmi cere nu dau nimic .În schimb ea mi-a spus „doriți să vă ajut?” tocmai așa m-a rugat de aceea am dat numele casei „Maison Enrica” după numele acestei fete care a murit.

Așa s-a putut înainta în sensul că acest grup mic a avut exigența de a se forma ca și asociație de voluntariat numit „Eco Kinshasa” .

Pentru mine faptul că am pornit acest proiect ,că am vorbit cu ei că i-am făcut să fie interesați a schimbat ceva în viața lor ,nu știu cu precizie ce. Nu vorbesc din punct de vedere psihologic, moral sau etic dar ceva s-a întâmplat ,îi văd simțindu-se prinși de ceva care este foarte departe de ei dar ei o percep acest lucru ca fiind al lor. De ce? Deoarece la mijloc este viața unor copii a unor persoane care nu se pot apăra ;deoarece nu ei copiii, au cerut să vină pe lume ,ei s-au născut și nu au pe nimeni. Din partea părinții care ajută este un interes ,este ca un raport care s-a creat ,au cunoscut Kongo care înainte nici nu știau unde se află pe hartă .În schimb acum se simt ca și legați .Am fost în Kongo și m-au sunat ca să afle vești despre copii. Chiar dacă este o problemă de limbă deoarece în Kongo se vorbește franceza , aici italiana există o comuniune între partea italiană pentru Kongo ,chiar dacă este doar un grup mic de persoane.

Ce s-a creat de partea celor care primesc? Aici s-au întâmplat foarte multe lucruri :în primul rând am reușit să strângem un număr destul de mare de copii care trăiesc ca într-o familie și chiar mă cheamă tată .Acest lucru îmi aduce aminte de un documentar în care se prezenta o casă familie a unui preot din India. Când a fost întrebat ceea ce este mai frumos ce-ți pot transmite acești copii , el a răspuns atunci când mă cheamă tată.

Deci sunt acești copii care sunt îngrijiți ,iar persoanele au respect pentru ei ,pentru că nu mai sunt copii de pe stradă deoarece aici sunt foarte mulți . Aici este ca un fel de familie pentru că acești copii dorm împreună într-un pat mare ,iar fetița cea mai mare care are 15 ani a venit singură la noi, o ajutăm să învețe și deci tot ceea ce s-a făcut este un ajutor enorm pentru acești copii .Ei văd că se deschide ca o spirală pentru viitor pentru că cineva le este aproape ,îi spală ,le face de mâncare deci nu sunt singuri. Avem un profesor care vine ,vorbește cu ei îi învață cuvinte în franceză .Ceea ce este interesant ,aici a venit un italian Giani și după ce a plecat copiii mă întrebau ,unde este bunicul Giani. Deci ei știu că sunt persoane care nu sunt de culoare ,sunt albi dar se ocupă de ei de la distanță și acest lucru le dă puțină garanție ,puțină liniște .

În acest anturaj există deja persoane care încep să se intereseze pentru că văd că ceva pozitiv se creează. Casa însăși face o diferența în cartier pentru că este o casă frumoasă .Un judecător o dată m-a întrebat că ceea ce vreau să fac este un hotel, eu i-am spus că este o casă pentru copii ,el m-a încurajat și mi-a spus că fac un lucru bun.

Ceea ce îmi rămâne de făcut din acest proiect este acea parte cu studenții de la universitate, care vor locui împreuna cu copiii orfani .Acestor studenți ,deoarece ei vor trebui să trăiască cu acești copii li se va da un fel de formare pentru a-i face să devină mai sensibili .Pentru că în Kongo există o mentalitate care din păcate tinde să marginalizeze acești copii, orfanii sunt considerați ca a fiind posedați, ca a fi persoane blestemate ca și cum ei ar fi responsabili de moartea părinților de aceea se tinde de a nu se apropia de acești copii .Gândul meu este acela de a le da posibilitatea tinerilor să facă anumite conferințe pe probleme psihologice, etice și morale pentru a-i sensibiliza să înțeleagă că copii aceștia nu au nimic, au doar nevoie să crească și să devină persoane adevărate .ideea este de a crea o climă a unei familii unde nu este nici mama ,nici tatăl. Dacă tu te afli într-o asemenea situație și ești fratele cel mai mare ,părinții cum nu sunt :ce faci? Îi alungi?….Nu!. Încerci să faci ceea ce este posibil pentru a putea crește împreună !

Acesta este idealul meu nu știu în ce măsură se va realiza sau se va ajunge la un sfârșit fericit!

Un alt vis este acela de a găsi familii pentru acești copii ,familii care să îi dorească. Deja am găsit câteva familii care vor să adopte la început trebuie să recunosc am avut puțină frică cunoscând mentalitatea din Nordul Italiei mă gândeam cum vor fi acceptați acești copii ,cum vor fi primiți acești copii. Dar trebuie să vă spun un lucru extraordinar când am ajuns în Italia cu acești copii :părinții, bunicii prietenii cu toții au făcut o petrecere pentru acești copii ca un fel de sărbătoare. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult, deoarece eu am călătorit în avion cu acești copii este faptul ca atunci când am ajuns la Fiumicino mă gândeam că copiii vor găsi o lume atât de diferită și se vor speria ,vor plânge dar nu…nu …ei au alergat în brațele tuturor. Acest lucru este foarte important deoarece schimbă și atitudine persoanelor ,devine un schimb intercultural ,o acceptare a unei diferențe acest lucru permite persoanelor să trăiască împreună .

Totul este inspirat din viața creștină, totul se bazează pe Biblie ,În Vechiul Testament este un verset care spune : Dumnezeu este Tatăl orfanilor în sfânta sa casă de aceea această casa s-a născut ca și „Foyer Pere des Orphelins”.Deci dacă dumnezeu este Tatăl orfanilor cum să fac simțită aceasta copiilor orfani pe care îi întâlnesc ,ce pot să îi spun :că Dumnezeu se gândește la tine ,se gândește cu adevărat tu poți să crești, tu ai dreptul la viață, trebuie să ai haine, trebuie să înveți.

Chiar dacă nu avem nimic avem prietenia ,cunoștințe ,raporturi cu ceilalți care ne pot ajuta să ajutăm.

„Eu am fost mereu o persoană foarte religioasă deoarece provin dintr-o familie de părinți practicanți, o familie în care s-a trăit credința. Experiența mea a fost aceea de a trăi credința dar nu așa profund cum o trăiesc acum ,nu puteam să înțeleg anumite lucruri ,erau lucruri cărora nu reușeam să le prind esența cum ar fi anumite învățături ale lui Cristos ,anumite versete din evanghelie sau chiar anumite parabole nu le împărtășeam spuneam cum poate spune Isus :eu v-am ales ,eu v-am dăruit credința ,nu voi mă alegeți ,sunt eu care vă aleg.. Eu aceste lucruri nu le puteam înțelege ,iar în sufletul meu îmi spuneam nu cred că este așa.

Eu am avut această mare durere în anul 1992 mi-a murit fiica de 14 ani într-un accident. Prin această mare suferință s-a născut în mine o mare schimbare datorită și modului meu de a gândi. Credința mea s-a aprofundat prin această dramă deoarece am înțeles cu adevărat că Dumnezeu este mare! Este mare mereu! Dar în aceste momente speciale nu ai pe cineva care să te ajute cu adevărat nu reușești să mergi înainte ,din punct de vedere uman nu poți reuși să lupți cu această mare durere .Atunci am înțeles că fiecare dintre noi trece prin anumite experiențe care ne sunt date tocmai pentru că Dumnezeu are un plan cu noi ,un plan legat de fiecare dintre noi-totul este ca un plan divin.

Eu am început să frecventez un loc sfânt numit Gallinaro ,unde fiica mea mergea de obicei, eu i-am promis că vom merge împreună ,dar nu am avut timpul material deoarece ea a murit .Mergeam la acest sanctuar cerându-i Copilului Isus să reușesc să trec peste această mare durere. Noi cu Isus suntem foarte obișnuiți să îi cerem mult prea puțin de a-i da ,poate este în natura noastră. Deci în primul rând am cerut să fiu ajutată și apoi să primesc o explicație pentru tot ceea ce s-a întâmplat .Pentru mine cea mai mare durere ar fi a accepta această moarte fără a-i da un sens .Nu aș fi putut niciodată accepta așa ceva pentru că pentru mine cuvântul :trebuie să te resemnezi nu există pentru mine nu există așa ceva .Niciodată nu mi-a plăcut acest cuvânt deoarece după părerea mea creștinul nu trebuie să se resemneze niciodată în nici o situație pentru că altfel nu ar fi sens nici pentru moartea lui Cristos ,nici pentru învierea Sa deoarece moartea duce la înviere.

Am spus: Isus, tu ai dorit acest lucru ,facă-se voia ta. Eu nu vreau să mă resemnez , nu vreau ca după moartea fiicei mele să nu iasă nimic ce ar putea duce la o Înviere. Deci salvarea am cerut-o pentru mine pentru că trebuia să ies din această durere ,după aceea, după ce am realizat cât de important era acest sanctuar ,deoarece am văzut numeroase convertiri ,am cunoscut tineri care nu credeau iar Cristos le-a dăruit harul credinței ,cu multă convingere acești tineri au îmbrățișat iubirea lui Cristos pentru că vedeau ca ceea ce era lumea ,nu le mai plăcea ,deci redescopereau toca adevărata esență a vieții.

Spuneam: Isus eu înainte aveam casa plină de tineri pentru că o aveam pe Enrica, văd că acești tineri au atâta nevoie de tine, deci acești tineri trebuie să te cunoască! Te rog ajută-mă! Durerea mea servește tocmai pentru a o transforma într-o Înviere pentru acești tineri ,ei nu te cunosc ,pentru ca noi nu te facem cunoscut, sau te cunosc în mod greșit, deci nu știu ce înseamnă a te avea aproape pentru a-i ajuta în orice circumstanță. În acest context îi vedeam îndepărtându-se ,într-un fel abandonându-mă, ceea ce era normal pentru că până la urma era durerea mea ,ei trebuie să-și trăiască viața mai departe .Acest moment era foarte dureros pentru mine deoarece nu se întâmpla ceea ce am cerut eu lui Cristos.

Mergând la acest sanctuar am întâlnit o persoană și i-am spus problema mea :aș dori să am din nou casa plină de tineri ,aș dori să se roage în casa mea .Nu am rugat-o de două ori și am început să ne rugăm cu prieteni, rude ,tineri și am format ca un fel de grup –grupul lui Enrica l-am numit .Un grup de tineri care l-au redescoperit pe Dumnezeu –aceasta a fost o mare bucurie pentru mine că Dumnezeu mi-a dăruit ceea ce am cerut.

Așa se crește ,se crește din ce în ce mai mult, dar in aceasta maturizare trebuie fructificată valoarea credinței- am început să înțeleg parabolele lui Isus pe care înainte nu le înțelegeam ,pentru că Domnul prin experiențele pe care ți le pune în cale te ajută ;este o libertate pe care ne-o dă :ești cu mine ,eu sunt cu tine ,dar dacă tu ești cu mine eu te pot ajuta .

Nu înțelegeam aceste cuvinte în interiorul meu mă revoltam, din partea mea era doar buna voință am înțeles că această parte din mine spunea: de ce, de ce ai făcut asta? sigur că Dumnezeu nu mă putea ajuta în starea în care eram .

Însă când am început să mă abandonez Lui ,Isus a putut acționa asupra mea m-a făcut să cresc în credință, să mă maturizez, m-a făcut să înțeleg anumite lucruri prin anumite experiențe dureroase. Când tu te îndoiești de anumite lucruri pe care trebuie să le faci pentru credința ,te și molestezi ,îți spui că eu trebuie să fac acest lucru, nu este în natura mea ,dar văd că tu mă ajuți pentru că datorită ție eu am primit acest mare ajutor ,trebuie să te urmez în modul cel mai bun cu putință astfel și acesată maturizare a mea am fructificat caritatea mea, pentru că credința fără caritate nu prea are valoare.

Prin faptul că l-am cunoscut pe Don David ;Isus mi-a dat și această imensă posibilitate

de a putea ajuta. În acea perioadă se desfășura cauza accidentului fiicei mele, iar procesul era pe terminate și totul se concludea.

Știam că vom avea în mână ,banii din acest accident ,deși nici acum nu am reușit să îi primim dar îmi trecea prin minte că aș putea să fac ceva bun cu acești bani .Eu i-am spus avocatului că nu doresc acești bani ,iar când voi avea acești bani îi voi destina unei cauze nobile ,nu știam care deoarece îmi era frică deoarece se aud foarte multe scandaluri ,și nu se știe niciodată ce finalitate au acești bani ,aceasta era frica mea că nu puteam să dau un scop acestor bani, un scop adevărat.

Când l-am cunoscut pe părinte, și mi-a fost prezentat ca și director la acestui proiect pentru mine a fost ceea ce ceream, dar și o nouă viață pentru acești copii pentru că dăruindu-le lor posibilitatea de a manca ,deci de a trăi a avea o viață demnă este ca o înviere. Deoarece prin ceea ce dăruim acestor copii înseamnă pentru noi a face caritate, dar cu adevărat important este faptul că acești copii se pot salva .

L-am luat de-o parte pe Don David și i-am spus că vreau să îl ajut într-un mod concret .L-am invitat la noi acasă și am putut vedea în ce punct era construită această casă am văzut din filmări că doar fundația era făcută și primele structuri. Am văzut in ce mod lucrau și mi-am spus când vom construi această casă. Aveau nevoie de mijloace ,atunci le-am cumpărat unelte .Aveam puțin aur și l-am vândut pentru că nu mai dădeam valoare acestor lucruri care în contextul nostru sunt importante. Lucrurile de aur la care înainte țineam atât de mult ,nu mai erau importante …ce să fac cu aurul? Când pentru mine aurul adevărat este că am primit această pace în sufletul meu .Am făcut niște loterii și am trimis în Kongo o betonieră cu avionul astfel lucrările au putut continua într-o manieră diversă.

S-au făcut lucruri mari deoarece eu personal nu prea mă așteptam chiar am înființat o asociație. Lucrul ce-l mai impresionat pentru mine a fost când Don David a dat numele casei Enrica (chiar dacă eu nu îmi doream ) nu prea îmi doream să apar, dar mai ales să aud mereu pronunțându-se mereu numele fiicei mele Enrica. În adâncul inimii mele sunt mulțumită că atâția copii au o pâine au posibilitatea de a crește, este într-un fel o îndeplinire a unei dorințe a fiicei mele care îmi spunea că atunci când va fi majoră își va dărui o parte a vieții ajutând făcând caritate.

Credința este și a acționa ,o persoană poate să se roage dar dacă nu pune în fapt ceea ce este cuvântul lui Dumnezeu practic credința lui este sterilă, nu pentru că nu servește a te ruga însăși Isus ne-a învățat să ne rugăm dar dacă după aceea nu se dă mâncare celui flămând ,sau nu se ajută aproapele nu servește la nimic.

„Eu sunt un ex mareshal al gărzii de finanțe italiene ,sunt acum în pensie și dedic timpul meu liber activităților din parohie. În parohie am aflat de proiectul lui Don David deoarece el se ocupă de partea spirituală a grupul din parohie practic ne dă o pregătire de evanghelizare.

Într-o zi Don David mi-a cerut să-l ajut să cumpere o fereastră: Eu i-am cerut să îmi facă o rugăminte mai clară să ceri cuiva să îl ajuți să cumpere o fereastră este o rugăminte cam stranie. L-am întrebat la ce-i folosește fereastra .El mi-a explicat că este pentru proiectul său „Maison Enrica”.

Eu am reflectat înainte de a-i da un răspuns pentru că vroiam să văd care este situația.

După câteva zile i-am cerut să îmi facă o listă cu materialul care îi servește pentru construcția din Kongo iar eu voi vorbi cu prietenii mei să văd cu ce mă pot ajuta. Așa s-a născut această colaborare u Don David.

La început a privit aceasta colaborare ca ceva trecător ,ceva care nu are atât de mare importanță ,mă gândeam îl ajut cu aceste lucruri dar după aceea totul se termină.

Dar nu a fost așa pentru că acest lucru m-a prins începea să mă pasioneze ideea ,construcției unei case pentru copii singuri și abandonați m-a impresionat de aici s-a născut această iubire .Împreună cu soția mea ne-am pus de acord să ajutăm această inițiativă.

Senzația că ajuți este atât de frumoasă încât m-am hotărât să mă duc în Kongo, dar nu pentru a vedea ce fac cu adevărat acolo ,ci pentru a avea o experiența directă cu copii și cu persoanele care îi ajută.

Odată ce am plecat am întâlnit o realitate atât de nefirească. A fost frumoasă experiența cu copii –ziua mi-o petreceam cu copiii și în șantier pentru a vedea ce tip de ajutor au nevoie, nu m-am dus ca să conduc , m-am dus pentru a lucra de a da ceva din știința mea .

Nu credeam că voi întâlni o realitate atât de diversă de a noastră de aici ,de acum, o realitate acre are atâta nevoie de atâta iubire ,dar mai ales atâta ajutor. Dacă unim aceste două lucruri ne dăm seama cu adevărat care sunt problemele acestui popor ,acestui continent.

Nevoia este mare ,și ajutorul trebuie să fie mare

Dragostea pentru acești copii , dragostea pentru ceea ce facem m-a schimbat , când m-am întors în Italia, senzația când am văzut toată această bucurie ,aici acasă și gândindu-mă la acea perioadă în Africa a fost un stimul ulterior, pentru a ajuta acești copii ,aceste persoane care trăiesc într-o realitate unde este atâta foame și atâta sărăcie , unde 99% din populație este foarte săracă, iar 1% foarte bogată. Acesta este lucrul care m-a împins să ajut .

Senzațiile sunt frumoase ,m-am schimbat , nu că înainte eram o persoană rea dar m-a ajuta să î-mi echilibrez raportul, relațiile cu ceilalți oameni. M-a schimbat spre iubire , mai mult în spre a da –acesta este schimbarea .

In orice moment al zilei eu îmi amintesc situația mea acre este pozitivă pentru că în Kongo am primit mai mult decât am dat ,și situația negativă a copiilor care nu au ce mânca.

Eu am mîncat împreună cu ei ,se mînca o dată pe zi foamea era mare,este mare. A vedea acești copii , a mă juca cu ei m-a ajutat să redevin tată, bunic, prcatic m-am “îndulcit”.

Pentru mine fiecare zi ,în fiecare circumstanță în fiecare moment în care mi se dă posibilitatea de a vorbi de acești copii , îl folosesc pentru a aduna pentru ca apoi putea da mai acestor copii.

Am un garaj plin de lucruri pentru acești copii.

Eu vorbesc cu toate persoanele pe care le cunosc ,le vorbesc despre aceată problemă și încerc să îi implic pentru a putea dărui.

Tot ceea ce trimitem în Kongo sunt lucruri noi, nu sunt resturi ce noi le aruncăm.

Lucrul cel mai frumos este că tu încarci aici în Latina cu prietenii ceea ce dăruiești, iar ceea ce este minunat că același lucru îl faci atunci cînd descarci în Africa .

A vedea acești copii liniștiți ,fericiți pentru că cineva se gândește la ei este cea mai amre mulțumire, cea mai mare realizare.

Faptul că faci puțin pentru că ceea ce facem este puțin ,este o picătură,dacă persoanele folosesc această picătură,nu se face o mare, nu se afce un lac ci un lucru mic.Un lucru mic cu un alt lucru mic se face ceva mare.

Nu știu ceea ce m-a împins să merg în Kongo, mulți îmi spun că a fost Dumnezeu, eu știu un singur lucru că singur nu m-aș fi dus

Sunt ființe umane care au nevoie de ajutor ….Cum ? este nevoie să vedem pe moment,pentru că noi avem ceva lucruri în plus și le putem pune la dispoziția lor pentru a le ofei puțină fericire.

Eu cred că acești copii mi-au dat mai mult decît ceea ce le-am dăruit eu lor.

*Deseori mi-am spus că acești copii au ochi care par că sunt perle ,este adevărat sunt perle ce le-am putut și eu vedea în copii di Kinshasa – priviri ce nu voi reuși niciodată să le uit .Priviri profunde care și fără cuvinte reușesc să comunice totul ;senzații ,emoții. Am văzut bucuria unei mângâieri, bucuria unui mic dar ,bucuria unui mic cântec făcut împreună.

Mici, foarte mici lucruri cu care noi suntem obișnuiți din totdeauna a le avea și pe care din păcat uităm să le prețuim ,să ne facă fericiți și bucuroși

BIBIOGRAFIE:

Biblia

Dicționare:

Lucrări generale:

-documente magisteriale legate de credință, biserică, apostolat:

*Papa Giovanni Paolo II –Lettera enciclica REDEMPTORIS MISSIO (Circa la permanente validita del mandato missionario) Dato a Roma, presso San Pietro il 17 dicembre 1990 –XXV anniversario del decreto conciliare „Ad Gentes”

*Papa Giovanni Paolo II – Esortazione Apostolica post –sinodale CHRISTIFIDELES LAICI (Su vocazione e missione dei laici nella Chiesa e nel mondo) ,Roma,30 dicembre 1998

*CONCILIUL VATICAN II (constituții ,decrete, declarații), București, Arhiepiscopia Romano Catolică, 2000, 435p

**Constituția dogmatică despre Biserică – LUMEN GENTIUM ,Roma, 21 noiembrie 1964

**Decretul despre apostolatul laicilor- APOSTOLICA ACTUOSITATEM, Roma,18 noiembrie 1965

**Decretul privind activitatea misionară a Bisericii – AD GENTES, Roma , 7 decembrie 1965

**Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană- GAUDIUM ET SPES, Roma, 7 decembrie 1965

-lucrări cu caracter formativ –religios :

*Klemes Stock S.J.- Gesu la bonta di dio ,Innsbruck- Wien, Edizioni AdP, 1984, 184 p

*Majorano Sabatino –La vita nuova in Cristo (per una catechesi sul impegno morale del Cristiano), Bologna, Centro Editoriale Dehoniane, 1988, 103p

*Pr. Luigi Giussani- Il senso di Dio e l umo moderno, Milano, Bibleoteca Universale Rizzoli, 1994

*Pr Luigi Giussani – La conscienza religiosa nell uomo moderno, Milano, Editoriale Jaca Book, 1985

*Pr Luigi Giussani – Realta e giovinezza –la sfida, Torino, Societa Editrice Internazionale, 1995

articole și cărți apărute în paginile de pe internet

*www.famvin.org.it- Le radici della carita –I Radici nelle culture non cristiane,

-II Radici nella cultura cristiana di Mosignore Paul Joseff Cordes

*www.totustuus.org –Carita e apostolato

Carita e santita

Vita di carita

* www.intratext.com- Anima di una storia rinovata- „Ecco ,io faccio nuove tutte le cose”(Ap :21,5)

Prescurtări bibligrafice și tehnice

a. Prescurtări bilbliografice:

-Chfideles…=Papa Ioan Paul al II lea, Christifideles laici

-Giussani,1995 = Luigi Giussani, Realta e giovinezza – la sfida

-L G =Papa Ioan Paul al II lea, Lumen Gentium

-R M = Papa Ioan Paul al II lea, Redemptoris Missio

-Sabatino 1988 = Majorano Sabatino , La vita nuova in Cristo

-Cordes1= Cordes Paul Joseff ,Le radici della carita- radici nelle culture non cristiane

-Cordes2= Cordes Paul Joseff, Le radici della carita-radici nella cultura cristiana

-Carita e Apostolato =www.totustuus.org ,Carita e Apostolato

-Vita di carita =www.totustuus.org, Vita di Carita

-Anima di …=www.intratext.com ,Anima di una storia rinovata

–

b. Prescurtări tehnice:

-Ap.= Apocalipsa

– Cf.= conform

-1Cor.= 1 Corinteni

-Dt= Deuteronom

– Ef.= Efeseni

-F.= Filipeni

-Fm. = Filemon

– Fp.= Faptele Apostolilor

– Ge.= Geneză

– Lc.= Luca

– Mc= Marcu

– Mt.= Matei

-I. = Ioan

-Ps. = Psalmi

-Pt. = Petru

-Rm.= Romani

Indici

a. Indici geografici :

– Camerun

– Congo

– Gallinaro

– Germania

– Ierusalim

– Kinshasa

– Latina

– Italia

– Roma

– România

b.Indici de nume

Termeni