Valoarea Educativa A Operelor Lui Ion Druta
VALOAREA EDUCATIVĂ A OPERELOR LUI ION DRUȚĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
1. OPERA LUI ION DRUȚĂ – PILON AL VERTICALITĂȚII MORALE ȘI SPIRITUALE
1.1. Ion Druță – poet al sufletului mioritic
1.2. Virtuțile omenești în creația druțiană
1.3. Galeria de personaje în lucrările marelui contemporan
1.4. Concluzii la capitolul 1
2. ISTORIA, DEVOTAMENTUL, CREDINȚA – PARTE INTEGRĂ A OPEREI DRUȚIENE
2.1. Trecutul – parte a neamului nostru
2.2. Baladele – o lecție de educație morală și civică
2.3. Timpurile se schimbă, valorile rămân
2.4. Concluzii la capitolul 2
3. ION DRUȚĂ PRIN PRISMA MANUALELOR ȘCOLARE
3.1. Opere druțiene studiate în clasele primare
3.2. Scrierile lui I. Druță incluse în manuale ciclului gimnazial
3.3. Creația lui I. Druță studiată în anii de liceu
3.4. Concluzii la capitolul 3
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIA
IZVOARE
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța problemei abordate. În cele aproape șase decenii de neobosită trudă pe ogorul literelor moldave, inclusiv în sferele culturale, politice, sociale, Ion Druță și-a creat cinstit și cu toată responsabilitatea profesională, în sudoarea frunții, ca unul dintre cei mai pătimași robaci ai condeiului, și la lumina unui extraordinar talent nativ – un nume și o operă de un mare răsunet nu numai pe cuprinsurile dintre „Nistru și Tisa”, ci și în întreaga Europă – de la Londra – trecând prin Paris, Berlin, Riga, Sofia – , dezvăluind lumii întregi fața și sufletul autentic al neamului nostru dintre Nistru și Prut, frumusețea lui poetică și înțelepciunea-i nepieritoare, credința neclintită-n adevăr și în cele sfinte, verticalitatea și demnitatea, dar și dramele nesfârșite și puterea lui de rezistență, răzvrătirile lui întru căutarea și stabilirea propriei identități. Ar fi nedrept să nu cunoaștem cine a fost și este Ion Druță, pentru noi, ca personalitate de bază a literaturii române din Basarabia și ce tezaur spiritual a făurit prin operele sale.
Artist neîntrecut al trăirii și narator cu harul Domnului, reprezentant plenipotențiar al cuvântului plin de vrajă și înțelepciune, dramaturg și publicist singular în veacul său, dublat de un poet al credinței misionare, Ion Druță este „cheia de boltă” după cum afirmă Tudor Paladi, a literaturii române basarabene. Identificat cu aproape oricare dintre personajele sale bine conturate (lemnar, plugar sau păstor), scriitorul se dovedește a fi nu numai un arhitect autentic al construcțiilor sale artistice, dar și un vizionar al condiției sale de păstor spiritual al neamului. Concludente, în această ordine de idei, sunt afrimările lui M. Cimpoi care accentuează faptul că opera lui Ion Druță reprezintă o expresie a rezistenței spirituale și morale în fața a tot ce subiestimează naționalul, sacrul și, în ciuda reproșurilor estetice care i se pot aduce, ea impune un scriitor inconfundabil, unul dintre cei mai mari pe care i-a dat românitatea în a doua jumătate a acestui secol. Or, pe parcursul a șase decenii, Ion Druță a ilustrat cu măiestrie, prin opera sa, adevărata frumusețe a sufletului omenesc și spiritualitatea poporului întemeiată pe tradiție și creștinism. Pe lângă „bunătate” (Povara bunătății noastre) și „blajinitate” (Vatra blajinilor), pe lângă „smerenie” (Samariteanca) și „cumsecădenie” (Toiagul păstoriei), personajele druțiene denotă o vocație socioumană călăuzitoare, capabilă să modifice modul de a vedea și de a conștientiza ideea de evoluție a omului cu credință în suflet. Modul de viață și activitate al protagoniștilor scrierilor druțiene este unul marcat de destin, protejat de bine și frumos, de adevăr și dreptate. Eroii zugrăviți de autor, manifestă întotdeauna și în orice circumstanțe înțelegere și înțelepciune, mulțumindu-se cu felul lor modest de a fi, impunându-se printr-o atitudine sufletească aflată în armonie cu menirea lor supremă. Datorită creației lui I. Druță, lumea a aflat că există o țară cu nume Moldova și un popor împovărat de propria-i bunătate. Problema cercetării constă în a elucida valoarea educativă a operei druțiene și impactul pozitiv pe care îl produce aceasta asupra generației în creștere.
Scopul cercetării: evidențierea și aprecierea creației druțiene care a crescut din sâmburele autohton. În instituțiile școlare, alături de marii clasici Ion Creangă, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Vasile Alecsandri cu poveștile și versurile cărora am crescut, trebuie să-i studiem și să-i cunoaștem și pe contemporanii noștri – Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Druță, Aureliu Busuioc. Cu părere de rău, în manualele școlare este rezervat un spațiu foarte mic pentru studierea vieții și activității celora care ne-au adus acasă limba română, care prin scrierile sale, ne îndeamnă să ne iubim țara și părinții. Un devotat cetățean al acestui pământ, un mare cântăreț al dorului în proza autohtonă a fost și este Ion Druță, maestru al cuvântului în ceea ce privește dezvăluirea celor mai subtile și tulburătoare mișcări sufletești ale omului. Ne conving în acest adevăr incontestabil operele ieșite de sub pana lui: „Frunze de dor”, „Povara bunătății noastre”, „Păsările tinereții noastre”, „Ultima lună de toamnă”, „Samariteanca”, „Toiagul păstoriei”, „Biserica albă”.
Ipoteza cercetării rezultă din faptul că numai citind, studiind vom cunoaște care ne sunt rădăcinile, vom cunoaște creația scriitorului care ne reprezintă neamul și vom crește spiritual și moral alături de personajele sale, prin virtuțile cărora scriitorul caută să ne cultive dragostea față de vatra stropită cu sângele strămoșilor, față de cuibul părintesc și față de cei care ne-au dat viață. Iubirea aproapelui, simțul măsurii, să-ți trăiești viața cinstit și demn sunt câtevai din calitățile pe care scriitorul nutrește că trebuie să le posede viitoarea generație.
Obiectivele cercetării:
elucidarea vieții și activității lui Ion Druță – pilon decisiv al verticalității noastre morale și spirituale;
prezentarea trăsăturilor distinctive ale personajelor centrale din scrierile sale;
redarea temelor și motivelor predominante în opera literară druțiană;
tratarea operei lui Ion Druță prin prisma exegeților în materie;
prezentarea scrierilor druțiene prin intermediul manualelor școlare.
Epistemologia cercetării. La realizarea tezei am utilizat unele dintre cele mai reprezentative lucrări ale mai multor istorici și critici literari referitoare la creația lui Ion Druță: Mihail Dolgan, Haralambie Corbu, Vasile Coroban, Valeriu Cristea, Mihai Cimpoi, Ion Ciocanu, Nicolae Bilețchi, Eliza Botezatu, Tudor Paladi, Gheorghe Mazilu, Andrei Hropotinschi ect. Metodologia cercetării utilizată în lucrare a fost condiționată, în mare parte, de particularitățile problemelor abordate. Astfel, au fost folosite un șir de metode ca: analiza, sinteza, studiul de caz, comparația, explicația. Inovația științifică și valoarea teoretică a cercetării: Ion Druță continuă să umple fiecare literă cu adevăr și face lucrul acesta ocupând cea mai onestă poziție în literatura poporului nostru. El este scriitorul care a atins deja perfecțiunea, este un autor care știe să redea pe hârtie obiceiurile, legendele și speranțele concetățenilor săi. Anume prin prisma acestor adevăruri incontestabile este prezentată, în lucrarea dată, personalitatea acestei figuri remarcabile a neamului nostru, plasându-se totodată, accentul pe necesitatea predării lui mai ample în instituțiile școlare.
Valoarea practică a cercetării: Un profesor bun va aduce întotdeauna cartea mai aproape de discipolii săi, evidențiind necesitatea de a lectura și de a crește lângă izvoarele culturii noastre naționale, fiindcă cunoscându-ne neamul ne vom cunoaște mai bine pe noi înșine. Din când în când cerul își arată simpatia și bunăvoința față de neamul nostru prin anumiți oameni vizionari. Aceștea, prin ceea ce fac, ne învață să privim lumea prin ochii binelui, ai adevărului și ai frumosului. Același lucru ne învață și impunătoarea operă a lui Ion Druță. Scriitor cu un dezvoltat simț al trecutului, Ion Druță poartă în universul său memoria istoriei. Pădurile, munții, satele, orașele sunt și ele o lume de baladă cu rădăcini în istorie, o lume de baladă a neamului nostru, a rezistenței și a legământului. Scriitorul ne îndeamnă să le ocrotim, să le păzim cu demnitate și cinste, căci: „Pământul, istoria și limba sânt, în esență cei trei stâlpi pe care se ține neamul” (67, p.147), afirmație desprinsă din lucrarea „ Pământul, apa și virgulele”.
Etapele cercetării: S-a stabilit tema asupra căreia se va desfășura cercetarea, apoi în mod corespunzător s-a apelat la referințele critice ale diferitor cercetători în domeniu, pentru a vedea cum este reflectată opera scriitorului prin „ochiul critic”. În ajutorul elaborării capitolului trei, s-a consultat și manualele școlare pentru a vedea ce texte de-ale lui Ion Druță sunt studiate în școală și ce pot învăța bun din aceste texte elevii.
Sumarul compartimentelor: Lucrarea este structurată în felul următor: introducere, trei capitole divizate în a câte trei subcapitole, concluzii și recomandări, bibliografie.
Primul capitol, intitulat Opera lui Ion Druță – pilon al verticalității morale și spirituale, conține informații privitoare la valoarea morală, la bogăția și frumusețea operei creată de această personalitate remarcabilă a neamului nostru. Prin reliefarea calităților noastre fundamentale ca hărnicia, ospitalitatea, generozitatea, bogăția sufletească și multe alte virtuți care au fost atribuite personajelor, Ion Druță a demonstrat că nu suntem o populație pierdută, o populație lipsită de perspectivă istorică. Eroii operelor lui Druță au drept reazem moral pământul și valorile spirituale ale neamului. Matricea stilistică apare sub forma unor norme de conduită etică moștenite, cuprinse în datini, în obiceiurile pământului, în rostul bisericii (Biserica albă) în hronicul (Clopotnița), în mitul bunului păstor (Toiagul păstoriei). Întreaga galerie de personaje împrumută multiplele fețe ale stărilor sufletești ale autorului, conturând pregnant concepția sa despre lume: „Rămași fără memorie, ne-am pomenit rămași și fără rădăcini, ne duce vântul ca pe un nor de colb” (64, p.386). Coborâtori dintr-un neam care întotdeauna „a știut ce-i munca, ce-i cuvântul, ce-i cinstea” (75, p.486), subliniază criticul literar Mihail Dolgan, protagoniștii druțieni sunt înzestrați cu harul cuvântului frumos. Vorbele lor înțelepte sunt în stare să-i smulgă pe cititori din monotonia traiului cotidian, făcându-i să uite de necazuri și dureri, sunt capabile să le tămăduiască sufletul și să-i îmbuneze, să-i omenească și să le lumineze existența, să le păstreze trează încrederea în oameni și în mai binele vieții de mâine. E și firesc, ca acești protagoniști să tindă a fi niște exponenți fideli ai neamului și ai graiului matern, niște modele vii de întrebuințare măiestrită și eficientă a cuvântului, a surselor lingvistice inepuizabile.
Capitolul doi e intitulat Istoria, devotamentul, credința – parte integră a operei druțiene. El e axat pe faptul că, pentru Ion Druță, redescoperirea istoriei și a tradiției înseamnă și redescoperirea unei comune geografii spirituale a poporului. Ion Druță este o personalitatea de vază a neamului nostru care nu s-a eschivat de a demonstra lumii întregi că Dumnezeu, Miorița, Ștefan cel Mare, Mihai Eminescu sunt componente ale ființei noastre naționale. În prezent, subliniază scriitorul, e necesar de a salva și conserva ceea ce a fost adunat, pozitiv, prin chin și zbucium pe parcursul atâtor ani, care constituie și ei o parte indispensabilă a istoriei noastre. În evoluția sa, ne spune Ion Druță, reprezentanții unui popor trebuie să-și cunoască istoria proprie; altfel aceștia nu se vor cunoaște pe ei înșiși, și nu vor fi capabili să-și traseze un drum, printr-un prezent capricios, spre un viitor evaziv. Pentru I. Druță, țăranii sunt adevărați creatori ai istoriei, deoaretoriei și a tradiției înseamnă și redescoperirea unei comune geografii spirituale a poporului. Ion Druță este o personalitatea de vază a neamului nostru care nu s-a eschivat de a demonstra lumii întregi că Dumnezeu, Miorița, Ștefan cel Mare, Mihai Eminescu sunt componente ale ființei noastre naționale. În prezent, subliniază scriitorul, e necesar de a salva și conserva ceea ce a fost adunat, pozitiv, prin chin și zbucium pe parcursul atâtor ani, care constituie și ei o parte indispensabilă a istoriei noastre. În evoluția sa, ne spune Ion Druță, reprezentanții unui popor trebuie să-și cunoască istoria proprie; altfel aceștia nu se vor cunoaște pe ei înșiși, și nu vor fi capabili să-și traseze un drum, printr-un prezent capricios, spre un viitor evaziv. Pentru I. Druță, țăranii sunt adevărați creatori ai istoriei, deoarece ei poartă poverile societății și mențin unitatea comunității de-a lungul veacurilor prin păstrarea credinței și a valorilor, precum și prin transmiterea acestora generațiilor viitoare. Despre pământ și apă, despre dragoste și credință, despre prietenie și despre regulile de circulație ale vieții vorbește în și prin operele sale scriitorul.
În cel de-al treilea capitol, Opera lui Ion Druță prin prisma manualelor școlare, am abordat problema includerii creațiilor druțiene în programa școlară, demonstrând impactul pozitiv pe care îl lasă aceste texte asupra elevilor. Capitolul trei, divizat în trei subcapitole, i-a în discuție studierea operei druțiene atât în clasele primare, cât și în cele gimnaziale, liceale. Cu regret, trăim într-o societate modernă în care tehnica electronică a furat din farmecul unei lecturi cu cartea în mână. Copii de astăzi sunt atrași de calculator și uită de lectură, dar cartea a fost și va rămâne obiectul de bază al oricărei școli. Școala își îndeplinește misiunea de bază – de a educa, și cartea este pusă în capul mesei, chiar și atunci când unii copii încearcă s-o ignore. Opera lui Ion Druță este ca un memoriu spiritual al neamului, care vine să ne învețe mereu lucruri demne. Fiecare text are semința sa de adrevăr, pe care autorul a tins în lucrările sale să ni-o transmită și nouă. Frumusețea plaiului, bogăția limbii, hărnicia personajelor și farmecul tradițiilor sunt doar câteva aspecte pe care le cunoaștem din paginile scrise de autor pentru noi. Cristalizată îndelung, din îndemnul inimii și dintr-o dragoste nemărginită față de neam și față de tot ce e frumos și sfânt, opera lui Ion Druță este unică și poartă pecetea inspirației și a vocației, poartă suflul de geniu al limbii române.
1. OPERA LUI ION DRUȚĂ – PILON AL VERTICALITĂȚII MORALE ȘI SPIRITUALE
1.1. Ion Druță – poet al sufletului mioritic
„…Și e atât de curată, atât de frumoasă,
atât de binecuvântată, această vatră strămoșească,
încât îți vine uneori să-ți dai viața pentru ea,
apoi, să te mai naști o dată, să mai trăiești o viață,
rămânându-i pururea credincios.”
(Ion Druță)
Ion Druță s-a născut la 3 septembrie în anul 1928 în satul Horodiște, județul Dondușeni. Trăgându-se dintr-un tată zugrav de biserici, Pantelei, „plin de demnitate, arțăgos și încăpățânat”, și dintr-o mamă, Sofia, cu ascendență ucraineană, femeie de o „bunătate creștinească” [18, p.61], afirmații desprinse din studiul criticului literar M. Cimpoi. Ion Druță urmează cursuri de tractoriști, o școală silvică și, după terminarea serviciului militar, cursurile literare superioare din cadrul Institutului de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova. A fost secretar al sovietului sătesc Ghica Vodă în perioada grea a deportărilor și colectivizării. Stabilindu-se, în 1996, la Moscova, scriind în limbile română și rusă și sfidând criticile oficiale de la Chișinău, cunoaște o carieră strălucitoare de prozator și dramaturg, cu cărți traduse în mai multe limbi și piese jucate în teatrele din URSS și din alte țări.
Pas cu pas și scriere cu scriere faima scritoricească a lui Ion Druță continuă să crească vertiginos. Opera lui Ion Druță e citită, tradusă, jucată și admirată acasă, dar și departe de hotarele vetrei părintești. Observat și susținut la începuturi de Andrei Lupan, dar și pe parcursul anilor de creație de mai târziu, Ion Druță și-a consumat și își consumă toată energia talentului său creator promovării imaginii poporului moldovenesc acasă și în lume, zidind cărămidă cu cărămidă edificiul demnității noastre. Criticul literar M. Dolgan emite următoarea afirmație: „Opera lui Ion Druță este, în linii mari, o expresie a rezistenței spirituale și morale în fața a tot ce subminează naționalul, umanul, sacrul. Ion Druță a dezvăluit lumii întregi „fața” și sufletul autentic al neamului nostru dintre Nistru și Prut, frumusețea lui poetică și înțelepciunea-i nepieritoare, credința neclintită în adevăr și în cele sfinte, verticalitatea și demnitatea, dramele nesfârșite și puterea lui de rezistență, dar și răzvrătirile lui întru căutarea și stabilirea propriei identități, ca urmași ai celor peste cinci sute de mii de daci mânați în robie de către romani, din care cauză nici astăzi nu reușim să scoatem robul din noi” [31, p.9]. Ion Druță este un mare Poet în sensul larg al cuvântului, poate cel mai mare după Mihai Eminescu. Poet prin simțire și cugetare, prin viziune folclorică asupra lumii și prin modul specific de interpretare artistică a realității, poet prin atitudine și efuziuni lirice, prin arta sugestiei metaforico-simbolice și magia cuvântului frumos, poet prin stihia lingvistică a vorbirii populare și printr-o excepțională ritmicitate și muzicalitate a frazei. Iar, înainte de toate, poet printr-o nemărginită dragoste față de Moldova și oamenii ei, cu destinul lor dramatic din trecut și din pezent cu tradițiile, obiceiurile, datinile și rânduielile pline de vrajă, dar în destrămare, cu probleme mari și mici, mai grele sau mai ușoare, poet prin sublimarea artistică a tot ce este demn, frumos, sacru, dor, însângerare de suflet în viața țăranului și în viața naturii, a însuși cosmosului mioritic. Iată de ce pentru a pătrunde în universul poetic al scriitorului, în straturile mai adânci ale lirismului său, trebuie aplicat neapărat principiul poeticului drept categorie fundamentală a esteticii druțiene.
Academicianul M. Dolgan face o asociere între Eminescu și Druță, pentru a-i sublinia valoarea operei. „G. Călinescu afirma odată despre Eminescu că orice vers smuls din creația lui „miroase eminescian”, atât de copleșitoare este personalitatea-i de geniu. Același lucru s-ar putea spune și despre Ion Druță: „orice frază smulsă din opera scriitorului miroase druțian”- atât de mult și de inspirat a trecut-o prin filiera sufletului și sensibilității sale artistice de o rară acuitate, atât de adânc și-a lăsat amprenta propriului talent și a propriei individualități psihologico-artistice inconfundabile asupra „plămadei” estetice izvodite, asupra oricărei îmbinări de cuvinte, metafore, construcții simbolice” [35, p.215]. Revelator în acest sens este următorul fragment din romanul „Povara bunătății noastre”: „De când e lumea, ei au mers împreună poporul și pământul lui. Și cum s-a putut întâmpla, cum s-a putut face că unul a pornit-o pe un drum, celălalt – pe alt drum? Și cam unde ar putea ei să ajungă, fiecare mergând de capul lui, odată ce nu pot trăi unul fără altul, deoarece pământul este vatra și soarta unui popor. Ale lui sunt aceste văi și dealuri, fir cu fir și bulgăre cu bulgăre, ale lui sunt și depărtările, și cerul, și primele ploi de primăvară, și vuietul tractoarelor, și cântecele fetelor ieșite la prășit și toate câte rodiseră vreodată pe acest pământ, și cele ce urmau să rodească, – toate erau ale acestui neam …” (75, p.506). Asemeni țăranului, care se simte legat sufletește de glia pe care o lucrează cu dragoste și dăruire de sine, astfel, și scriitorul Ion Druță e suflet din sufletul poporului său, și întreaga sa operă este făurită despre și pentru neamul pe care îl reprezintă. Țăranul lui Druță își vede menirea și rostul doar în glia plină de amintiri și în brazdele pline de rod ale pământului strămoșesc.
Druță a izbutit și izbutește să-și mențină nealterată imaginea sa de creator al unei lumi reale, sprijinită pe veșnice și temeinice valori general umane. În căutarea acestor valori perene, mai exact spus, a rădăcinilor lor, I. Druță s-a văzut pus în fața câtorva obiective fundamentale, care trebuiau și trebuie să fie cunoscute și asimilate organic pentru a ne putea afirma cu adevărat în istorie. Care sunt obiectivele, abordate de scriitor în creația sa? Răspunsul la această întrebare, îl descoperim în studiul domnului Haralambie Corbu. „În temei, se profilează patru centre de coagulare: a) tradițiile populare și folclorul național; b) istoria națională din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre; c) istoria culturilor și civilizațiilor regionale și universale, fără de care e imposibil de a interpreta corect și plenar fenomenul național; d) viața și destinul marilor personalități din istoria neamului, a figurilor emblematice, care, prin prestanța și opera lor, demonstrează în mod cert caracterul indisolubil dintre ceea ce numim noi fond național și valori universale” [25, p.84]. Pentru a te instala în aceste diversificate și multidimensionale istorii sunt necesare nu numai ambiție și Har Dumnezeiesc, dar și enorme cunoștințe, acumulate în rezultatul unor eforturi intelectuale și morale de Sisif, de investigator, cu reale capacități de a separa grâul de neghină, și de a construi, pe temeiul vestigiilor și documentelor care s-au păstrat, propriile edificii. A respecta semnificația documentului și a mărturiei istorice – pe de o parte, și a da viață unei construcții artistice noi și originale, în care autenticul și ficționalul formează un tot întreg incredibil, durabil și indivizibil – pe de alta, în aceasta constă marele miracol al readucerii trecutului în prezent și punerii lui în slujba viitorului. Tocmai aici, în acest punct, își dau mâna, se intersectează și se susțin reciproc munca de investigator, de om al cunoașterii și cunoștințelor, cu cea de creator al unor chipuri și valori, ce-și află sprijin în imaginația, intuiția și inspirația creativă a gospodarului și constructorului de edificii artistice. Referirile la surse și izvoare, la nume și personalități din știința națională și mondială pe care le întâlnim la orice pas, ne demonstrează cu lux de amănunte gradul de aprofundare și larghețea viziunilor druțiene privind diversele probleme abordate de autor.
Același H. Corbu într-un alt studiu face o precizare: „Întrega operă artistică și publicistică a lui Ion Druță e străbătută, de la un capăt la altul, de două mesaje spiritual-morale fundamentale: de ideea creștinismului atotpurificator și de ideea ocrotirii cuibului familial, a casei părintești și a neamului, a casei comune a tuturor trăitorilor de pe globul pământesc; și nu numai privind dăinuirea fizică a omenirii în fața pericolului nimicirii nucleare, dar și rezistența morală a acestuia în fața consumismului atotpustiitor, arivismul, invidia, ura, lăcomia, trădarea și alte vicii, toate luate împreună, punând în pericol însăși existența sufletului ca atare și a memoriei omului și omenirii, în general” [24, p.42].
În studiul T. Butnaru găsim alte afirmații referitoare la frumusețea și originalitatea operei druțiene: „Prin tot ce are ea mai viguros și mai durabil, proza lui Ion Druță își trage seva din tezaurul spiritualității autohtone și din modalitățile de transfigurare artistică a realității prin prisma de viziuni și reprezentări ce caracterizează personalitatea creatoare a geniului anonim. Mitul mioritic al integrării în natură, imboldul spre cunoașterea rădăcinilor originare ale neamului, motivul sacrificiului uman pus în slujba unui ideal social, estetic, spiritual, ideea despre jertfa zidirii și aspirația spre desăvârșire, în linii mari, semnifică esența spiritualității noastre milenare condensată în „veșmintele artei moderne” și apropiată „de viziunea prin suflet a unui fenomen primar”[12, p.268]. Scriitorul a creat o operă prin care și-a propus să ne conducă spre cunoașterea adevărului despre țara noastră. Datorită în primul rând operei druțiene acestă palmă de pământ, pe care trăim noi cei de astăzi, a devenit cunoscută în lume ca una ce aparține unei vițe de neam harnic, talentat, plin de poezie și demnitate, cu un mare și glorios trecut istoric la temelie. Legenda, mitul și istoria biblică sunt permanent însoțite de legenda, mitul și istoria neamului. Ecourile cântecului de dor și ale baladei populare se fac auzite și simțite în întreaga operă artistică a scriitorului, indiferent de faptul dacă subiectele abordate țin de mit sau de cotidian. Între varietățile sublime ale baladei, „Miorița” se remarcă în mod deosebit. În eseul „Balada de care se teme timpul”, Ion Druță mărturisea: „Aș crede că „Miorița” ne domină prin nemuritoarea ei măiestrie. Lângă această baladă de o sută de versuri se ofilesc și mor mii și mii de versuri, bănuite a fi clasice, iar „Miorița” rămâne, rezistând în timp ca o piramidă egipteană, despre care un istoric antic a spus foarte frumos – totul se teme de ruinarea timpului, iar timpul numai de piramide se teme…” (65, p.41).
În același sens, al patriotismului militant pur și sfânt, în lupta pentru supravețuiri prin secole și milenii a românilor din Basarabia la locul de cinste și, ca o încununare a operei scriitorului, Ion Druță s-a făcut zelatorul ridicării, pe un monticul stâncos de pe malul drept al Nistrului, al unui monument de peste 30 de metri înălțime, o Lumânare a Recunoștinței, o închinare peste veacuri geniului Poetului Anonim, pe care l-a numit Badea Mior, cel care ne-a dăruit „Miorița”, capodopera graiului strămoșesc, mărturie veșnică a rezistenței contra valurilor devastatoare asiatice ale unei istorii ingrate. În ciuda savanților folcloriști, etnogarfi esteți, Ion Druță respinge ipoteza unei creații colective a „Mioriței”. Romancierul este de părere că ne aflăm în fața unei supracapodopere făurită de un singur artist, un poet sublim, rămas necunoscut pentru totdeauna, un aed genial, prin firea lucrurilor și prin adâncimea ideii poetice, un „autor” care n-a ținut să-și „semneze” superba-i creație, la care noi, cei de azi și de multă vreme, ținem ca la ochii din cap. Și nici nu avea cum să o facă. Pur și simplu se destăinuie în „Mormântul patriarhului”: „O fi trăit cândva pe aceste meleaguri un om oarecare, pe semne un cioban amărât, căruia Dumnezeu i-a pus palma în creștet, alegându-l să poarte în suflet durerea și lumina unui neam întreg. Acest străbun al nostru, după ce a trecut prin toate prin care îți este dat să treci, dacă te naști și-ți trăiești veacul pe acest pământ, acest străbun al nostru, într-o bună zi se opri, se rezemă în toiag și zise: Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai,/ Iată vin în cale,/ Se cobor la vale,/ Trei turme de miei,/ Cu trei ciobănei…” (99, p.349).
Firește, nu-i cunoaștem numele, nici chipul, dar îi auzim și îi simțim sufletul, suspinul, „duioșia și bunătatea fără margini, îi auzim vocea în fiecare silabă” care a străbătut veacurile până la noi. Grație și întâmplării providențiale că a fost auzită și însemnată pe hârtie prima dată de Alecu Russo, apoi și de prietenul său Alecsandri, care „a îmbrăcat balada în forma ei antologică”, nu în alt moment istoric decât în acela al trezirii depline a conștiinței de neam. Criticul literar I. Rotaru ne explică: „Oratorul, pentru că în acest text avem de a face cu „pathosul” unui tribun, impresionează, prin adresarea absolut directă. Ciobanul din baladă, este în concepția lui I. Druță: „Părintele, ori mai bine zis, Patriarhul nostru. Domnitori, regi, împărați am avut destui. Cum au venit, așa s-au dus, fără să lase vreo urmă, pe când autorul „Mioriței”, odată apărut, rămâne pururea cu noi… În anii de restriște și de bejenie, puteai să-ți uiți sumanul, chimirul, melesteul, dar nu se putea să uiți de Miorița, de unde ai plecat…”(99, p.346). Din această credință nestrămutată în nemurirea și nedepășirea geniului popular s-a născut frumoasă și înălțătoarea idee de a construi o casă – memorial întru conservarea în conștiința neamului a ciobanului sau a omului simplu din popor, zis Badea Mior, care a zămislit minunea artistică pe nume „Miorița” [56, p.72].
Acest îndemn, apel sau chemare scriitorul I. Druță l-a formulat explicit, convingător și mobilizator în eseul „Casă pentru Badea Mior”. Cităm: „Mereu ne întoarcem la baladele și doinele noastre, la Miorița, la acea vatră caldă pe care a crescut nu atât o casă, o rădăcină de neamuri, cât un neam întreg” (66, p.337). Legătura indispensabilă dintre trecut și prezent este indicată de autor în această frază. Nu vom putea tinde spre un viitor nou, dacă vom face abstracție de la trecutul neamului. Anume autorul anonim al acestei capodopere a pus umărul din plin „la formularea identității noastre”, fapt pentru care trebuie să-I fim adânc recunoscători, ridicând o casă, „un monument undeva pe un vârf de deal… Să ne adunăm la el pentru a-i sărbători munca și talentul, să ne adunăm pentru a ne vedea unul pe altul la lumina vieții sale” (66, p.336).
Fraza din eseul „Pământul, apa și virgulele”: Pământul, istoria și limba sunt cei trei stâlpi pe care se sprijină neamul (67, p.147), devenise conform opiniei lui N. Bliețchi, la intersecția deceniilor opt și nouă ale secolului XX, „una emblematică și focalizatoare de enorme energii spirituale” [6, p.98]. Pământul ni l-a dat soarta, istoria este rodul trecerii noastre prin lume, iar limba, zice-se, e darul Celui de Sus, căci, după cum se spune, la început a fost cuvântul. Și dacă ni s-a topit trecutul în negura vremilor și am otrăvit pământul cu pesticide, ajungând a nu mai stăpâni nici limba maternă, atunci ce ne mai rămâne? Pământul, în accepția lui Druță ne este: „… casa și masa, sfetnicul și apărătorul nostru dintotdeauna. Pământul poartă în sine mesajul străbunilor pierduți în negura vremilor; el este testamentul lor pentru noi și al nostru pentru cei ce vor veni. Din pământ răzbat izvoarele să ne potolească setea, din pământ se înalță spicul să ne potolească foamea, din pământ venim, pământ ne facem până la urmă și deci pământul va rămâne pururea Marele, Sfântul, Nemuritorul. Brazda și holda, și pâinea au devenit expresia cea mai desăvârșită a ființei umane. Pe vatra trudei și a zbuciumelor sale s-au format neamurile, națiunile, popoarele. Legați cu trup și suflet de țară, s-au ridicat până la unul, stropind-o cu sânge, când a fost s-o apere, iar dacă i se întâmpla cuiva să plece departe, își lua un bulgăraș, să-l aibă ca mângâiere în zodia singurătății sale” (67, p.147).
Aidoma pământului, istoria e același depozit ce păstrează valorile etice neperisabile. Vorbind de locurile învăluite în istorie, I. Druță consemnează: „Acolo, pe semne, în ascunzișrile celea își păstrează sufletul averea. De acolo ni s-o fi trăgând și sovestea, și demnitatea, și îndrăzneala amintirilor. Vai, însă, acest tulbure veac nu mai încetează a le tot suci și măcina pe toate” (67, p.148).
Limba ca expresie a sufletului a fost tot atât de oprimată de către sistemul totalitar ca și neamul. Poporul nu s-a împăcat cu degradarea limbii, la fel cum nu s-a putut împăca cu procesul de decădere a ființei sale. N. Bilețchii observă că: „Degradarea limbii îi nemulțumește pe eroii cărților lui I. Druță, cum de altfel îl nemulțumește și pe însăși autor, care nu a tăcut, dar s-a opus cu toată ființa sa. „Destul cât am tot tăcut, protestează Călin din piesa „Frumos și sfânt”, destul cât am tot scurtat și înghițit cuvântul în mine. Într-o bună zi m-am sculat și am zis că, iată, nu mai vreau să-mi strâmtorez vorba. O aduc în lume așa cum îmi vine, cu rădăcini, cu ramuri, cu frunze cu tot” (94, p.309). Anume datorită rezistenței sale de neînfrânt limba a fost permanent atacată de către acei care urmau să înăbușe forța de regenerare spirituală a poporului” [5, p.294].
Din cauza că a fost incomod pentru unii, Ion Druță a preferat, conștient și benevol, calea autoexilului: mai întâi – a celui intern, de creație, apoi și a celui extern, existențial. Chiar de la începutul activității literar-artistice scriitorul a avut tăria și consecvența de a spune lucrurilor pe nume și de a demonstra că albul e alb, iar negrul e negru chiar și atunci când propaganda oficială se străduia din răsputeri să afirme contrariul. În condițiile când ateismul și anticreștinismul erau ridicate la rang de politică de stat, Ion Druță proclamă credința în Dumnezeu unul din stâlpii purificării și consolidării sufletului omenesc. Căci anume sufletul, și nu circumstanțele materiale, constituie problema fundamentală a investigațiilor etno-psihologice și artistice druțiene. „În povestirea „Horodiște” prozatorul evocă, printre altele, imaginea a două sate moldovenești: Subutăuca și Slobozia – primul situat pe malul stâng, iar cel de-al doilea – pe malul drept al Nistrului. Observația se referă la perioada de până la 1940, când Basarabia se afla în frontierele Statului Român, iar raioanele din stânga Nistrului intrau în componența URSS, mai bine zis – în cea a Ucrainei. Două localități reprezentând trăitorii unui singur neam, dar plasați în două lumi diferite, ilustrând două sisteme sociale diametral opuse. În timp ce în Subutăuca pilonul vieții sociale îl constituia fanfara, orchestra, în Slobozia pilonul formativ spiritual îl întruchipa biserica și rugăciunea către Dumnezeu” [25, p.84].
Cu ironie de o rară finețe și subtilitate, I. Druță evocă, prin contrast, sărăcia spirituală a unei lumi pestrițe, îmbrăcată în artificii de sărbătoare și aflată asimetric în fața alteia, aceasta din urmă orientată fiind spre valorile perene ale sufletului și conștiinței. Căci, fără a fi bogată, Subutăuca avea în schimb, o fanfară grozavă cu trompete ce luceau la soare de se vedea și peste graniță. Marea slăbiciune a acestei orchestre erau marșurile, și nicidecum semănatul sau strânsul roadei. Ritualul muncii a celor de pe malul stâng vizează în mod direct ridicolul, dacă nu chiar și caricatura. ,,Dimineața, îndată ce răsărea soarele, începea a se veseli fanfara pe malul stâng. Oamenii ieșeau de prin case, se adunau în mijlocul satului, lângă fanfară, care cu sapă, care cu coasă, care cu seceră. Când soarele se ridica așa cam de-o prăjină pe cer, porneau spre răsărit cu alai și voie bună – orchestra înainte, coloana în urma ei” (69, p.105). Într-un regim de organizare aproape militar, cei din Subutăuca își făceau datoria în marș și cu zâmbetul pe buze. În schimb ,,slobozenii nu aveau fanfară, dar, spre deosebire de subutăuceni, aveau o biserică frumoasă, de piatră, cu clopot mare sunător, dăruit pare-mi-se de o mănăstire. Duminicile, subutăucenii, atei fiind, se duceau încolonați la muncă, pe când slobozienii, creștini ortodocși, urcau cu câte-un colac, cu câte-o lumânărică drumurile spre biserică. Pe celălat mal fierbeau marșurile, pe istlalt mal preotul intra în slujbă, și veselia trompetelor, împletită cu dangătul clopotului, venea clocotind pe văile nistrene” (69, p.105).
„Ion Druță a adus în scrisul său marea dragoste pentru acest pământ. O dragoste adevărată, nedisimulată, nu o dragoste de duminică, în genul că suntem frumușei, că „Moldoveanul cât trăiește/ Cântă și se veselește”, că în costume naționale noi suntem foarte atractivi, parcă am fi niște păpuși drăguțe și foarte cumincioare” [48, p.227]. Opinie formulată răspicat de Gh. Mazilu în articolul său „Reabilitarea omenescului”. Prin forța cuvântului criticul ne sugerează că I. Druță nu iubește Moldova de duminică, el iubește Moldova de fiecare zi. Druță își iubește țara și pe oamenii ei, de aceea i-a descris în cărțile sale în felul acesta. Pentru că el îi știe și în marile lor înălțări, dar le cunoaște și marile păcate. Această calitate de a prețui acest dor, de a vedea omul în toată complexitatea, cu toate laturile ei întunecate, de a releva ce este esențial, fundamental, ceea ce îl mișcă, îl face să zboare pe acest om în lumea visului, a căutărilor, a moralității, a felului său de a-și trăi existența, toate acestea le-a reflectat și le-a materializat în scrisul său.
Ion Druță rămâne un mare creator, o mare demnitate a acestui pământ. Ion Druță a vorbit cu multă pătrundere despre moldoveni, nu s-a rușinat să-și zică moldovean. Datoria noastră este de a-l citi, de a-l cunoaște, de a-l cinsti, pentru că foarte rar avem șansa de a ne întâlni cu un om de geniu, șansa de a avea în viață un mare creator de frumuseți cum este Ion Druță, maestru în înțelesul deplin al acestui cuvânt.
1.2. Virtuțile omenești în creația druțiană
„Nu avem altă măsură pentru faptele noastre
decât comportamentul acestui om divin din noi,
cu care ne comparăm și ne apreciem”.
(Immanuel Kant)
Încadrat tipologic de M. Cimpoi: „În categoria creatorilor rurali în literatură, a acelora care cred că „veșnicia s-a născut la sat” – a satului ca vatră a lumii. Or, universul rural există sub semnul naturalului, al organicului Ion Druță în speță, cultivă o frază articulată după legile naturalului, simplității, tăcerii semnificative. Ea trebuie auzită, stângăcia expresivă poartă pecetea ingenuității și rostirii disimulate ocolite, țărănești” [30, p.197]. Prozatorul accentuează cu mândrie, faptul că aparține lumii pe care o înfățișează. Întregul e o formă de existență a lumii rurale, un mod de a fi. Conștiința lui naște, dincolo de formula lirică, Horodiștea, Ocolina sunt niște organisme vii, cu o singură respirație care înfruntă destoinic vicisitudinile soartei, vânturile istoriei. Satul în creația scriitorului apare ca spațiu sacru. Ca și țăranul lui Sadoveanu, țăranul, aici este apăsat de civilizație, simte o tulburare sufletească în fața invaziei acesteia. Mijlocul securizant, la care recurge, este acel universal: retragerea în sine, ajutată de credință imuabilă în valorile etice, în ceea ce este frumos și sfânt. Trăind într-o lume în care temeiurile etice s-au clătinat, eroii caută în mod frecvent salvarea prin sacru. Din punctul de vedere al lui Ion Ciocanu, „Nuvela „Ultima lună de toamnă” ia în dezbatere o problemă mai largă – relațiile dintre părinți și copii plus obligativitatea sentimentului patriotic: necesitatea dragostei pentru părinți și pentru baștină”[13, p.395] – datele căreia sunt comunicate chiar de la începutul nuvelei: „În fiecare toamnă sântem zguduiți cu câte o telegramă de acasă: „Blonav. Grav bolnav. Foarte tare grav bolnav”. Vine neapărat doar fiica, Marinca. După patru zile de boală bătrânul tată: „Pare un sfânt coborât dintr-o icoană, apoi sfântul începe a se supăra. Adună pe plapumă doi pumni palizi și seci. Se miră cât de puțin a rămas din ei, coboară fruntea și șoptește cu voce de copil nedreptățit: – Dacă-i așa vorba, las’că mă repăd eu singur la dânșii. Să-i întreb, cum vine asta…”(90, p.241). Interpretând ad litteram cuvintele protagonistului, s-ar putea crede că decizia în cauză este luată de un tată care, căzut pradă unui impuls vindicativ, e pornit să ceară odraslelor socoteală pentru indiferența reprobabilă.
A. Hropotinschi forțează nota, în acest sens, afirmând: „Bătrânul e pornit într-o călătorie de inspecție și își supune copii unor examene severe: Marinca la proba „Lipsă de rădăcini” rămâne, cum știm, restanțieră; Andrei susține cu brio disciplina „Demnitate”; Nicolae va eșua la probele „Ospitalitate și Generozitate”; Anton se va achita onorabil la materia „Datorie”… Numai Serafim și naratorul-personaj sunt absolvenți de exigentul examinator, dar cititorii versați înțeleg că aceștia și așa sunt eminenți ai moralei și civismului”[45, p.261]. Operând o lectură penetrantă, putem observa că bătrânul nu face figura unui tată pretențios, moralizator, pornit să remodeleze, să refacă realitățile, situațiile, caracterele. Dimpotrivă, cunoscându-le pe dinafară, el le conservează și de cele mai multe ori, se limitează în a le aprecia cu un ameliorator „Las’că-i bine”, ceea ce nu semnifică totuși o exaltare a sentimentului patern.
Că această călătorie este una deosebită ne anunță și itinerarul bine stabilit: ,, Acum și Andrei e cărunt, are copii de însurat. Totuși, când pornește să ne vadă, tata începe cu Frumușica, pentru ca să steie puțin de vorbă cu un om deștept și cuminte, ce drag îi este și el singur nu mai ține minte pentru ce anume” (90, p.245). Observăm că bătrânul tată nu-și consideră odraslele îndatorate, nu e pornit să le certe, să le furnizeze sfaturi utile – el acceptă și aprobă cu toleranță situațiile: ,,…bătrânul, rămânând singur, își mângâie creștetul și rostește un îngăduitor:- Las’că-i bine (90, p.247).
Caracteristicile (pozitive, negative, neutre) făcute de naratorul-personaj celorlați actanți, CV-uri care anticipă vizitele, se adeveresc totalmente prin atitudinea lor față de bătrânul tată: „Gurile rele susțin că Nicolai e cel mai avut în familia noastră și se poate întâmpla să aibă dreptate aceste guri rele. Nicolai e magazioner la fabrica de zahăr, iar dulcele mai rămâne a fi o slăbiciune a moldovenilor. Ce-i drept, cu toată averea lui Nicolai, noi trecem rar de tot pe la dânsul. Nu s-a plâns niciodată că i s-ar fi făcut dor de noi. De venim singuri, nepoftiți, în casa lor începe sfada. Pe cât de mult îi place lui Nicolai să se plângă de sărăcie, pe atâta nevestei lui îi place să se fudulească cu toate pe câte le are” (90, p.253). Astfel, la întrevederea cu taică-su, Nicolae nu-și dezminte zgârcenia agresivă: „După ce îl așează pe un scăunaș, scoate dintr-un dulăpior făcut în perete un sac cu vechituri și le varsă la picioarele bătrânului. Cușme vechi, încălțăminte stricată, niște resturi de cojocică. Tata se uită cu multă scârbă la vechituri, dar Nicolai se așează, începe așa de-o glumă a drege ba una, ba alta și mâinile lui subțirele, deprinse cu munca ușoară, ațâță mâinile noduroase ale tatei” (90, p.254). Sau mai ales: „Târziu noaptea Nicolae îi așterne tatei în bucătărie. (…) Zărește la cingătoarea bătrânului un cuțitaș și face cuțitului semn cu degetul să vie la el. Cum îl vede îndeaproape, îl scapătă în buzunar, îi aduce tatei o ruginătură veche și i-o pune în schimb” (90, p.255).
Bătrânul, nu încearcă și nici nu are intenția să schimbe ceva în această stare anormală de lucruri, deși conștientizează că e, poate, ultima întrevedere cu Nicolae. Umătoarea stație a itinerarului tatei e cel de-al treilea fecior, Anton, pădurarul: „Anton a fost cel mai cuminte, cel mai ascultător dintre noi. A păscut vitele în pădure cât era mic și trebuia să le pască, le-a păscut când s-a ridicat mai mărișor și-l rugam noi să se ducă în locul nostru, apoi tata, când n-avea pe cine trimite, îl trimetea tot pe dânsul. Și pădurea s-a răzbunat. Ni l-a luat pe Anton”(90, p.262). Și în acest caz complicat bătrânul nu face cea mai mică tentativă să schimbe situația. Deși nu mai rostește creștinește „Las’că-i bine…”, pe de altă parte, dinamica relațiilor sale rămâne previzibilă – el nu-i cere lui Anton să părăsească acest spațiu acaparator, devorator – pădurea – și să-și întemeieze o familie. Și atunci când încearcă să se îndreptățească: „-Să ne te superi, tată că n-am putut să te primesc. Adânc mișcat, tata îi răspunde, înghițind în sec: -De și-ar primi, dragul tatei, toți copii părinții așa cum m-ai primit tu, n-ar mai fi supărare pe lume…” (90, p.264).
Vizita la Serafim se reține, e locul unde bătrânul, marcat de exuberanța acestui tânăr Don Juan de Soroca, care manifestă un surprinzător interes pentru actul marital, se angajează emoțional, își trăiește parcă pe viu propria-i adolescență și se simte fericit: „De prin clasa a șasea Serafim umblă să se însoare și nu se mai poate astâmpăra. Noi când îl întâlnim, îl cam luăm peste picior cu însurătoarea, dar tata nu-și permite să facă glume pe socoteala copiilor.
-Apoi, să te ajute Dumnezeu, măi băiete” (90, p.268). La Chișinău, un fel de stație terminus a voaiajului, bătrânul tată primește asigurări că și cu cel mai valors produs al său feciorul – scriitor totul e în ordine. Comentând finalul, Ion Ciocanu insistă pe ideea disoluției familiei: „Încheierea lecturii ne umple și pe noi de o tristețe, alimentată de conștientizarea rupturii dintre copii și părinții lor” [13, p.395]. Considerația criticului intră în conflagrație cu factologia textului, pentru, că, dacă tata s-a bucurat pentru Andrei, s-a simțit bine la Anton și fericit la Serafim, mândru de naratorul-personaj, de ce ar trebui să afirme „că acum nu mai are pe nimeni?”. Reținem răspunsul gospodarului la întrebarea bătrânului tată: – „…merele celea nu cad pentru că au codițe” (27, p.279). Ne rămâne doar să decodificăm analogia: merele = feciorii – nu se mai țin de pom – de tată – pentru că nu mai au codițe. Tata înțelege că feciorii își au rostul lor în lume.
În prima piesă a lui Ion Druță, „Casa mare”, eroina respectă tocmai orânduiala pământului, visând la o casă mare în care se vedea „mai tânără și mai voinică” (casa mare este, la moldoveni, odaia împodobită cu grijă și destinată evenimentelor cruciale ale vieții, întâlnirilor, rugăciunilor și spovedaniei). Ion Ciocanu afirmă: „Casa mare” nu este decât un spațiu sacru, în care sufletul păstrează o ordine etică și se raportează intim la lumea de afară. Vasiluța este o vădană, care face parte din șirul oamenilor simpli ai pământului și visează la o împlinire prin dragoste, dar știe că sentimentul datoriei este superior acesteia: ea trebuie să păstreze amintirea soțului căzut pe front și trebuie să fie în continuare mama feciorului său, Andrei, în virtutea supremei legi etice, nu poate să accepte dragostea flăcăului Păvălache, de altfel cu mult mai tânăr decât ea. Eroina luptă cu ea însăși și în câmpul conștiinței nu acceptă nici un argument din exterior, chiar dacă el ar justifica o pornire firească a sufletului” [15, p.385]. Dimensiunile etnice, etice, morale, virtuțile ei sunt în primul rând ale omului de pe pământ. Scriitorul și-a modelat personajul după mentalitatea satului. Organizându-și viața în conformitate cu litera unor legi ale pământului, casa sintetizează un crez de viață, înaltele virtuți morale ale țăranului. Experiența spirituală a timpurilor s-a sedimentat în conștiința și datinile casei – aceasta poartă ecourile unei memorii etnice ancestrale, și dacă satul druțian vine cu obiceiurile, credințele, poezia lui, cu datini și cu un tip de economie rurală, apoi casa este un etnos și un etos moștenite. Cunoscător dinlăuntru a vieții satului, scriitorul a sesizat și a transcris pitorescul moral al acestei lumi.
Despre drama trăită de femeile rămase văduve după război, zugrăvite în piesele de teatru de Ion Druță, vorbește Leonid Cemortan în postfața volumului cinci, ediția „Opere” – 2013. „Acest pitoresc moral vine să-l completeze și Mătușa Arvira, femeie înțeleaptă din popor, care nu numai că știe în ce constă adevărata fericire feminină, dar și reprezintă legătura vie nemijlocită a neamului său cu istoria. Descendentă din vechea viță a clopotarilor din Căpriana, sălășluiți aici de pe veremea lui Ștefan cel Mare, mătușa Arvira, femeie al cărei rost în viață era să continue, să perpetueze neamul lor, trăiește amarul calvar al singurătății. Războiul i-a luat bărbatul și unicul fecior. Și vechea dinastie de răzeși-clopotari nu-și mai are continuare. Iar ea, femeia – mamă se vede azi fără fir de neam pe lumea asta. Datoria față de înaintași mătușa Arvira și-o face grijind vechea clopotniță și cinstind amintirea strămoșilor. Iar bunătatea vie a sufletului ei de mamă se revarsă asupra tuturor copiilor satului, adunați la școală, anume aceasta îi dă noi puteri de viață” [20, p.271]. Și atunci când Balta va căuta s-o amenințe și s-o intimideze, ea îi va răspunde cu demnă fermitate: „Toate-s până la o vreme. Pe urmă, iaca vine ziua, când nu-ți mai este teamă de nimica” (93, p.225).
Studiind articolul academicianului M. Dolgan – „Refuzul canoanelor”, am observat că spre deosebire de alți prozatori moldoveni, Ion Druță nu-și divizează eroii în personaje strict „pozitive” și personaje strict „negative”. La el nu există erou pozitiv care să nu aibă și unele slăbiciuni, păcate și, dimpotrivă, nu există personaj negativ care să nu învedereze și anumite virtuți, calități nobile. Dovadă grăitoare că înțelege profund, până la rădăcini, contradicțiile și paradoxurile vieții, legitățile ei scrise și nescrise. Astfel, „Onache Cărăbuș, suflet din sufletul scriitorului, este, în același timp, „rău de gură”, „arțăgos”, uneori „așa nitam-nisam i se făcea lehamite de om și nici să-l vadă, nici să audă de el”, iar directorul școlii din romanul „Clopotnița”, Nicolai Balta, reprezentant tipic al epocii stagnării, care „pe unde calcă, nu mai crește iarbă verde”, și pe unde lucrează – atunci când e „plecat” – rămâne doar „balta” („Nicolai Trofimovici pleacă, iar balta rămâne”), în casă la el e cu totul alt om: „În casă la el Nicolai Trofimovici era un om ca o pâine caldă. Cum însă pășea pragul, devenea vigilent. După poartă ajungea de acuma încruntat, ascuțit la vorbă, iar când se arăta în școală, nici că te puteai apropia de dânsul. Se certa cu învățătorii, ocăra elevii, se ciondănea cu părinții elevilor. Școlile, în care ajungea el director, deveneau o mocirlă, din care odată înglodat, nu mai puteai ieși” (72, p.295). Ion Druță procedează așa cum procedează, pentru că are convingerea că soarele, „blând și darnic cu toată lumea”, luminează deopotrivă și trandafirul, dar și porumbarul, și floarea răsăritei, dar și floarea pălămidei” [33, p.257].
Altfel nici nu se poate, deoarece „Și pământul și cerul sunt lucrate de către Domnul, dacă și lumina, și întunericul sunt ale Lui, dacă și bucuriile, și necazurile lumii, toate se fac cu voia Celui de Sus, de ce să nu se lase, odată și odată, îndurarea cerească peste aceste suflete sărmane și chinuite?” (70, p.255). Ion Druță s-a pătruns de acest adevăr, când își caută eroii în vâltorile tulburi ale vieții și-i plăsmuiește în conformitate cu legile nescrise ale condiției umane. Nu e de mirare, așadar, de ce prozatorul nu pedepsește în mod frontal slăbiciunile oamenilor și toate cele rele ce se întâlnesc în lume, ci caută să le înțeleagă, să le pătrundă și „rostul”; doar fără ele virtuțile n-ar fi virtuți și binele n-ar fi bine. Căci în stare pură nu există vreun bine sau vreun rău: orice bine are partea sa de rău, și orice rău are partea sa de bine. Mai mult chiar, scriitorul vorbește cu bunătate chiar și despre răufăcători, rugându-se în gând ca în Biblie: „Iartă-i Doamne, căci nu știu ce fac!” Cu alte cuvinte, acești eroi sânt atractivi prin faptul că, în primul rând, ei sunt oameni – iar orice om nu poate să nu aibă metehne și slăbiciuni omenești – și numai după aceea sunt personaje literare.
Dramaticul și poeticul sunt nu numai ipostazele preferabile în care eroii lui Druță se simt, cum se zice, ca la ei acasă, ci și elementele fundamentale din care se constituie universul lor interior, atmosfera și tensiunea acestui univers. Destinul lor dramatic anume de aici se trage. Pentru că, de-a lungul vieții lor, au fost puse mereu în joc tot ce e demn și cinstit, tot ce e curat și vrednic, tot ce e frumos și sfânt, iar ei, eroii lui Druță, sunt oameni dintr-o bucată, care nu-și pot închipui trecerea prin timp fără a ține sus ridicate făcliile acestor virtuți umane supreme. În caz contrar, omul din ei se sălbătăcește, devine o târâtoare.
Druță știe atât de bine „căile sufletului omenesc”, cu labirinturile și tainițele lui psihologice, cunoaște atât de profund destinul, îndeletnicirile și pasiunile personajelor pe care le evocă, încât, la un moment dat, avem iluzia că el se contopește total cu aceste personaje, însuși prozatorul este rând pe rând – atunci când scrie – ba tractorist, ba pădurar, ba cioban, ba plugar. Autorul trece de partea eroului chiar și atunci când acesta are anumite slăbiciuni sau metehne, când greșește sau săvârșește vreo faptă nedemnă. Cu alte cuvinte, el este „donator” de suflet nu numai pentru protagoniști, ci și pentru personajele secundare, ale căror destine sunt neîmplinite sau chiar strâmbe. Eroii lui Druță sunt cutreierați de sentimente puternice, de idei obsedante, de năzuințe sacre. Ei au o sănătoasă filozofie țărănească, cu normele ei de bine și de frumos, de adevăr și de vrednicie. În destinul lor zbuciumat neapărat se întâmplă ceva neașteptat și dramatic intervine, de regulă, în acele clipe ale vieții, când personajul savurează o stare de fericire, un bine sau o bucurie ieșită din comun. Se procedează astfel, deoarece trecerea bruscă de la un sentiment polar la alt sentiment polar generează răscoliri emotive de mare tensiune psihologică. Când Gh. Doinaru dobândește acea „hârtie verzuie”, care îi permite să plece în armată, el încearcă pe un moment un sentiment de ușurare sau chiar de fericire, fiindcă în sfârșit, se va salva de amărăciunea acelei dragoste neîmpărtășite a Rusandei, ajunsă între timp învățătoare. Dar e destul să calce pragul casei părintești, că din această luminoasă stare sufletească nu rămâne nici urmă: inima i se umple de o sfâșietoare durere la gândul că buna lui mamă va trebui să rămână singură-singurică și „frântă de durere”. Tăria spirituală a eroilor lui I. Druță rezidă în faptul că ei știu să întoarcă necazul în „bucurie”, neplăcerea în satisfacție, pierderea în câștig. Exact așa cum face mai întotdeauna Tincuța din „Povara bunătății noastre”: „Avea Tincuța un fel al ei de-a întoarce orice necaz în bucurie” (75, p.165). „Anume din această „întoarcere a necazului în bucurie” se alimentează în permanență vitalitatea și optimismul sănătos al eroilor druțieni, care, de cele mai multe ori, au destine complexe, poartă anumite „răni” în suflet, suferă înfrângeri, fiind, în același timp, de o înaltă moralitate. „Să-ți trăiești viața demn și cinstit” [33, p.260] – iată deviza sacră a trecerii lor prin timp, conchide în concluzie M. Dolgan.
Despre bunătatea, curățenia sufletească a eroinelor din „Povara bunătății noastre” aflăm din referințele critice ale istoricului literar din România – Valeriu Cristea: „Acestă deviză în romanul „Povara bunătății noastre”, o poartă mai ales, femeile, Tincuța, blajina Paraschița și, mai ales, acea protectoare a Cărăbușilor poreclită „călugăriță”, o mătușă locuind într-un sat pe malul Nistrului și care își face apariția salvatoare (ar putea fi poreclită de aceea și „zână” sau „Sf. Miercuri”) de câte ori rudele ei se află în pragul pieirii. La ea se ascunde, în 1918, după ce traverseză pe furiș Nistrul, Onache, căruia la plecare mătușa îi dăruiește într-un sac „hanganași”, „de sămânță”. El îi spune: „-Nu-ți face, mătușă, atâta supărare, că noi nici nu știm dacă merităm să ni se facă atâta bine”. La care bătrâna răspunde cu cuvinte extraordinare, cu adevărat de sfântă: „-Nu eu fac binele. Domnul vi-l face, pe când eu numai mut grăunțele dintr-un sac în altul” (75, p.67). Ion Druță „citește” în sufletul eroilor săi cum ar citi într-o carte cu litere mășcate, cunoscând ca nimeni altul „alfabetul” inimii și cugetului. Și nu numai în sufletul eroilor, ci și în „sufletul” a tot ce e ființă și neființă pe acest pământ. Trăind intens în cele trei planuri fundamentale ale existenței omenești: în trecut, în prezent și în viitor, eroii druțieni sunt mereu împovărați de nesfârșite frământări întru căutarea „seminței adevărului” și a „frumuseților umane” [29, p.110]. Aceste personaje țin foarte mult la cercul sacru al omeniei și al bunătății creștinești, din care nu-i poate scoate nici cele mai grele cumpene sau neajunsuri, iar întreaga lor viață nu este altceva decât o demonstrare magistrală a faptului că tot ce e mai bun și mai frumos pe acest pământ se dobândește cu prețul unor mari suferințe, ale unor imense eforturi ale spiritului și cugetului uman. De unde aerul dens de nostalgie poetică ce plutește peste mai fiece pagină de povestire sau roman, nostalgie provenită și dintr-o cunoaștere dureros de adâncă a firii omenești și a omenescului. De fapt, obiectivul suprem al luptelor aprige ce se dau permanent în sufletul eroilor lui Druță: între bine și rău, între adevăr și minciună, între frumos și urât, între dragoste și ură este apărarea omului din om. În acest sens se poate afirma că protagoniștii scriitorului se prezintă ca niște mucenici ai ideilor sacre și ai faptelor nobile.
Criticul literar Eliza Botezatu ne demonstrează că: „Virtuțile eroilor le desprindem din acțiunile, faptele, din însăși felul de a fi, având un propriu cod etic. „Casa e ospitalieră și statornică, modestă și cuminte, un univers al curățeniei sufletești. Este o zestre păstrată ca să o transmită moștenire” [7, p.158]: „Tincuța ține casa curată în așteptarea nurorilor (75, p.151), iar Vasiluța își dorește, casa mare „cinstită” cu obrazul curat și care respectă rânduiala pământului (101, p.72). Casa Domnicăi, așteptând oaspeți era curată ca „oglinda” (102, p.24). De o fascinantă forță interioară, omenia, vrednicia, hărnicia, statornicia, dragostea de frumos, rezistența la greu – sânt alte virtuți ale eroilor. Demnitatea eroilor druțieni se manifestă în forme și situații diverse: în reacția de apărare a unei poziții și a unui crez, în ținută, gestică și comportament. Vasiluța întruchipează demnitatea casei și a căminului; Horia reprezintă demnitatea unei profesii și a unui crez, a unei Clopotnițe de suflet; Ecaterina cea mică își vrea albă Biserica credinței și a demnității neamului.
Desolidarizarea de sacru sau refuzul lui conștient exprimă după Ion Druță, drama lumii contemporane, dezaxarea ei morală. „Cele douăsprezece porunci – spune patetic Potiomkin în „Biserica albă”- sânt hotarele lumii în care trăim, secole la rând, popoare, limbi, datini. A încălca aceste hotare înseamnă a te situa în afara lumii civilizate, înseamnă a fi un om sălbatic, un om strașnic, că nu în zadar celor ce nu recunosc poruncile li se zice: „ăștia nu au nici un Dumnezeu” (70, p.302). M. Cimpoi ne explică: „Expresia cneazului se cade a fi luată în sens etic mai larg: omul „fără Dumnezeu”, fără credință în ceea ce este frumos și sfânt, fără conștiință (de sine, ca și de neam, de părticică a omenirii), „fără cuvânt (adică fără personalitate) este un om fără nimic sfânt, în el s-a stins flacăra esenței divine, adică a demnității” [18, p.61]. Ieșirea din spațiul sacru se soldează cu eșec pe planul realizării existențiale a omului. Sacrul permite perspectiva cea mai înaltă asupra lucrurilor și faptelor umane, de unde se văd clar binele și răul, frumosul și urâtul, esența și aparența, adevărul și minciuna, sublimul și mediocritatea, absolutul și relativul, deci lumea în categoriile ei distincte.
În fața judecății și apoi a morții eroii lui Druță sunt pregătiți să apară cu tot cu ce au acumulat ei pe parcursul vieții: fie în bine, fie în rău. Mama în „Păsările tinereții noastre” îl liniștește pe suferindul Pavel Rusu: ,,Să nu te temi de moarte, dragul mamei. Pentru că și moartea e o voință cerească, venită spre binele omului, precum spre binele omului sunt și toate celelalte” (74, p.176). La întrebarea Doinei (din drama „Doina”) dacă el, Tudor Mocanu, nu cumva se teme de moarte, acesta răspunde fără nici o șovăială: ,,Ia să mă lași în pace, că nu mă tem deloc. Am trăit o viață lungă și grea, am făcut războiul, am îndurat foame, am văzut atâția oameni vrednici și mintioși, care, fiind de sama mea, s-au dus în pământ cine știe când, așa că eu, dacă baba ceea ar fi venit după mine mai anțărț, nici atunci n-aș fi putut avea pretenții. Auzi tu, să mă tem eu de dânsa!…”(73, p.102). Iar ceva mai la vale, același erou revine și precizează: ,,Din tot ce are omul mai frumos pe lume, eu aș pune pe locul întâi demnitatea. Asta-i totul. De mic copil, cum se ridică copăcel, omul caută cu coada ochiului în jur, ca nu cumva să-l calce cineva pe ce are el mai sfânt. Demnitatea e ca și cum ai duce o farfurie cu apă pe un vârf de deget. Atâta ești om cât e plină farfuria … și eu, dacă a venit vorba, nu atât de moarte mă tem cât de înjosirea ceea care vine împreună cu moartea” (73, p.102). Acest sentiment al umilinței, în viziunea lui T. Mocanu, ar putea să se producă nu în urma dispariției sale fizice, care în genere nu-i provoacă prea mari griji, ci în rezultatul dispariției sale morale, condiționate de pericolul uitării – de către contemporani și de către posteritate, ca răsplată și dijmă grea, plătită pentru viața pe pământ, trăită fără noimă și fără sens.
Criticul literar Haralambie Corbu susține că: „Nostalgia după niște valori spirituale supreme, care au fost date uitării sau ignorate cu bună știință, sunt respinse de eroii cărților lui Druță. Setea de revenire de reîntoarcere la modelul inițial, la modelul ideal persistă. Prezentul nu poate exista fără experiența și valorile trecutului, dar nici trecutul nu poate fi reînviat fără a ține cont de starea, evoluția și opțiunile prezentului” [22, p.354]. De acest lucru ne convige și lectura unui fragment din drama „Doina”: ,,Orice popor fie el din câmpie sau de la munte, păstrează pentru zile mari, păsrează pentru zile negre câte un cântec care face să tresalte inima întregului neam. Sufletul neamului nostru răspunde de fiecare dată când îl cheamă „Doina”. Chiar de la primul vers, chiar de la primele acorduri, îți răsare priveliștea unui apus de soare undeva hăt departe, pe-o coastă de deal, o stână veche, un cioban căzut pe gânduri, o ațișoară de fum peste vatra unui foc uitat. Din acel fundac de imașuri, prin cele șase găurele de fluier, deschise de gura focului, coboară neamul nostru prin pustietăți și nedreptate, prin minuni cerești și fel de fel de vremuri grele” (73, p.91). Dacă am face o asociere de sens a cuvântului Doina, reprezintă starea de poezie a poporului, dar în dramă ea mai simbolizează și tezaurul de cultură, artă populară, în general, frumosul, ceea ce se identifică cu axa verticală a spiritului, a creativității populare. Însă „Doina”, istoria sufletului neamului, nu poate veni oricând și la chemarea oricui, ea trebuie să se integreze armonios în lumina și sufletul celor care o cheamă și o așteaptă. Doina nu cheamă la întoarcere înțepenită, la trecut, la evadarea din prezent, lucru, cum am mai spus imposibil de imaginat, cu atât mai mult de realizat. Ca „Doina” (Dorul) să vină, cugetă Tudor Mocanu din aceeași dramă: „Întâi și întâi trebuie să ți se facă dor de dânsa. Să-ți vină așa un pui de dor, și tu să lași dorul cela să crească, să se facă mare, să te frigă, să te ardă, așa încât să nu mai poți. Și n-ai să mai poți de atâta dor…” (73, p.98). În dialogul lui Tudor Mocanu cu Doina se spune că Veta avusese patru hectare de pământ și o gospodărioară bunicică, iar simptomele bolii ei inalienabile apar de la înființarea colhozului, când el a bătut-o că nu vroia să-și deie pământul și să se înscrie, dar și pentru că-și manifesta întârziatele păreri de rău de câte ori trecea pe lângă fostele-i hectare. Pentru prima oară Druță pune problema destinului moștenirii culturale a poporului. Mocanii fariseici, de dragul de a parveni, au nimicit cu mâna lor tot ce le-ar fi împiedicat avansarea. Au vândut, au trădat, au prădat, au înșelat, dar până la urmă s-a dovedit că s-au răpit pe sine de valorile veșnice, schimbându-le pe niște nimicuri. Cu mâna mocanilor și a mocârțanilor s-a devastat viața spirituală a omului, fiind înlocuită cu surogate și pseudovalori de o zi. Profanarea tradițiilor populare și a creației folclorice milenare de dragul profitului, pângărirea Doinei pentru a-și menține onoarea clădită pe minciună, pe afacerism – devenise o normă de activitate apreciată pozitiv. Dărâmarea barbară a ceea ce constituie esența unui popor în aplauzele unor impostori fără patrie, fără neam, fără limbă și credință, a trezit alte sentimente primare distructive, căci fusese creat un climat prielnic. Găinațul de pe fața icoanelor Vetei vine să simbolizeze murdăria de pe oglinda sufletului poporului, îngrămădită metodic cu cinism de tot felul de indivizi de-a lungul câtorva decenii posbelice. Ca și cum ar fi urmărit o tacită nimicire a oricăror vestigii ale unui popor pe acest pământ.
Conform analizei domnului Hropotinschi ne convingem de faptul că: „Conflictul dintre vechi și nou din „Păsările tinereții noastre”, ai cărui vehiculatori sunt Pavel Rusu și mătușa Ruța, se extinde asupra întregului proces de dezvoltare a satului moldovenesc posbelic, ce intra în epoca nouă, cu oameni generoși, harnici, dotați cu spiritul jertfirii de sine în numele poporului, cu tradiții și obiceiuri frumoase, dar și cu unele superstiții, credințe, deprinderi ce trebuiau să rămână în domeniul trecutului” [46, p.247]. Personalitatea lui Pavel Rusu este văzută ca un simbol al avansării timpurilor; iar chipul mătușii Ruța este reprezentat ca un vestitor al trecutului care completează această avansare. La replica lui Andron, fratele mai mic al protagonistului Pavel Rusu, cum că între degradarea spirituală și prosperarea materială care e prea vizibilă și aceentuată la contemporanii lor față de înainași. Mătușa Ruța, i-o taie cu promtitudine: „Cum să n-aibă! Atunci când trăiau cocostârcii pe casele noastre, erau și ei suflet din sufletul nostru, și când venea toamna, îi petreceam, ne duceam și noi cu sufletul până hăt departe, prin țările calde. Iarna tânjeam fără dânșii, spre primăvară începea a ne suge ochii depărtarea, și când se întorceau era o mare sărbătoare, pentru că împreună cu dânșii ni se întorceau și sufletele noastre zbuciumate. Fără aceste despărțiri triste de toamnă târzie, fără acele primăveri cu bucurii, o să înțepenim, o să împietrim, o să uităm ce înseamnă dragoste pentru pământ, dragoste pentru om, pentru viață” (74, p.149). Cocoarele din imaginația mătușii Ruța sunt ființe dragi, dar și niște provocatori ai memoriei, ei îi trezesc nostalgia unor vremuri apuse, dar sunt și niște semne, niște simboluri ale unei vieți sufletești ce armonizează cu natura înconjurătoare. Ruța optează pentru integrarea trecutului în prezent, și nu pentru evadarea din prezent în numele trecutului. „Nu, draga mătușii, – îi replică ea tinerei învățătoare Dochița, – voi veniți din alte vine, în sufletul vostru intră amu alte păsări, numai eu, sărmana de mine, am rămas iaca în zodia cocoarelor..” (74, p.179). Ruța admite că fiecare generație poate avea și are propriile păreri privind tinerețea și simbolurile emblematice ale destinului lor pământesc. Ea nu are nimic de spus atunci când Pavel Rusu remarcă: întoarcerea ciocârliilor pentru el înseamnă mai mult decât întoarcerea cocostârcilor. Principalul e că acel ceva sau acel cineva care imprimă sens și perspectivă prezentului văduvit și dezmembrat, să vină din partea trecutului care nu și-a pierdut vivacitatea și puterea de influență. „În tinerețe, – meditează Pavel Rusu, – toți vor să zboare, toți își aleg câte o pasăre care le este mai dragă. Noi fiind oameni feluriți, ne-am ales și păsări felurite, dar dragostea noastră la rădăcină e una și aceeaș – arătură, semănătură, zare…” (74, p.187). Ceea ce contribuie la procreare, la continuarea vieții și spiritului pe pământ, e lucru sfânt pe care îl îmbrățișează sufletul deschis al ființei omenești. Aceeași mătușa Ruța: „Iaca, mai nu demult mă întorceam din pădure printr-o miriște, că mă rătăcisem, și deodată mă opresc locului a mare mirare. Să vezi tu, n-a dovedit coasa să taie paiul cu spic cu tot și din același grâu, din aceeași sămânță, printre paiele tăiate, răzbate de amu semănătura verde. Lângă un pai tăiat răsare un fir verde, – așa o fost de când lumea și așa va fi, aista ne e necazul și asta ne e bucuria” (74, p.179). Sămânța trecutului germinatoriu își află realizare și continuare în pământul fertil și dătător de rod al prezentului deschis în egală măsură către trecut, dar și către viitor. Criticul Ion Ciocanu vine să completeze afirmațiile de mai sus cu noi argumente: „Împletire de scene de viață cotidiană și clipe de descoperire de către personaje a unor realități care din cauza acelui cotidian se retraseră în adâncul sufletului lor, drama „Păsările tinereții noastre” e o expresie densă a vieții satului trecut prin grele încercări, a oamenilor care în forfota zilei au uitat multe lucruri sfinte, dar care într-un moment decisiv al existenței lor se dovedesc în măsură să conștientizeze adevăruri sacre, unicele pentru care face să trăiești” [15, p.385].
Vremurile însă s-au schimbat radical. Ne-am fi așteptat ca suspiciunile și reproșurile de altă dată să se spulbere sau să se transforme în titluri de glorie adevărată. O scurtă perioadă de timp părea că lucrurile evoluează în acestă direcție, singura plauzibilă. Dar nu a fost să fie așa. Legământul față de tradiție și de baștină a devenit principalul cap de acuzație pentru scriitor în noile condiții ale evoluției istorice. Căci Ion Druță, consecvent așa cum e el din fire și cum altfel nici nu poate fi, nu a dorit să-și schimbe prioritățile etice și morale dintotdeauna pentru altele noi, mai vaste și, cum se crede, mai pline de farmec și substanță. El a fost și a rămas fidel principiilor și valorilor în care a crezut toată viața și pe care sincer le-a slujit și le slujește. Eroii operei lui Druță, în majoritatea lor absolută, sunt originari de la sat și poartă în adâncul inimii și sufletului lor conștiința și valorile morale ale plugarului milenar. Un aspect al creației lui Ion Druță îl constituie glorificarea valorilor naționale ale poporului nostru. Sosirea Crăciunului, prima zăpadă aduce în amintirea Nuței anii de copilărie, când ea, împreună cu frații, aștepta nerăbdătoare sărbătorile de iarnă. Eroina trăiește ca și cum din nou emoțiile și bucuriile pe care le aduceau cu ei colindătorii. Ea se gândește la copii ei, la fiul nou-născut căruia în timp ce îl înfașă, îi cântă o colindă nouă despre trei păstori și se simte fericită. În roman este prezentată o colindă pe care Nuța și-o amintește în ajunul Crăciunului. Victor Gațac vine cu o precizare: „Cuvintele autorului sunt, de fapt, niște citate, dar nu dintr-o colindă oarecare, ci dintr-un plugușor: „În pai ca trestia, în spic ca vrabia”, iar menționarea gospodinelor „ce știau rostul la pâine” și coceau „colaci cât roata morii” – de asemenea este preluată din plugușor. „Sunetele de clopoței” și „pocnete de bice” țin la fel de interpretarea plugușorului și nu a colindelor” [42, p.174]. Dumnealui tinde să facă o delimitare strictă între obiceele legate de Crăciun (mersul cu colinda) și Anul Nou (când copii merg cu plugușorul). Obiceele, sentimentul de venerație pentru părinți (pentru srămoși), destinul limbii materne îl preocupă în deosebi pe autor. „Înainte vreme, – scrie Ion Druță, – sfârșitul anului aducea o mulțime de sărbători în Ciutura, – ajunul, Crăciunul, Anul nou, sfântul Vasile…” (75, p.441). Pe atunci „Nuța… se topea de bucurie când auzea glas de copii cântând. Visa să-i vadă la fereastra casei sale așa speriați, așa degerați cum erau, și în fiecare început de iarnă, cum numai se apropia Crăciunul, cobora din pod nuci și mere, cocea colăcei, covrigi pentru că, dacă vor veni colindătorii, să aibă cu cei primi” (75, p.442). Datorită gândurilor și sentimentelor ce o inundă în legătură cu aducerile aminte din copilărie, Nuța ne apare cuprinsă de o vrajă înălțătoare, aproape neexprimabilă. La dragostea eroinei pentru acest obicei se adaugă sentimentele naratorului însuși. „Sute de ani, – scrie Ion Druță, – țăranii au tot însămânțat prin colinde ceea ce au avut mai frumos la sufletul lor…” (75, p.444). Cu mare durere scrie autorul despre dispariția obiceiului („Cu colinda cu copiii nu umblau nu-i lăsa școala…”). Unii eroi sunt apreciați de autor prin prisma atitudinii lor față de obicee: Tincuța, Nuța, Onache. Nuța, de exemplu uitase mulțimea de colinde pe care le știuse în copilărie. Dar într-o clipă de singurătate, aflându-se la maternitate, „A rămas uimită, căci vechile colinde au început a se întoarce, era de ajuns să-și amintească măcar un cuvințel, și colinda venea la fuguța, iar împreună cu dânsa se întorcea și minunea minunilor, Crăciunul din trecuta ei copilărie…” (75, p.445). Nuța este o păstrătoare a sentimentului de respect pentru părinți. Într-o primăvară Onache Cărăbuș a stricat cuptorul și soba, a făcut în locul lor altele, împerechindu-le altminteri decât au fost. Nuța, venind la el, n-a găsit nimic din cele ce-i fuseseră cândva dragi. Atunci ea își probozește părintele: „păzește casa așa cum a lăsat-o mama…” (75, p.335). Studiind eseul „Focul din vatra părintească”, realizat de Haralambie Corbu, distingem că opera lui Druță, se sprijină pe trei piloni principali: „Ideile atotpurificatoare ale creștinismului; tradițiile înnobilatoare-populare, culturale și istorice ale neamului; preceptele verificate ale unei gândiri și experiențe modeme. Aceste trei surse de gândire și inspirație alimentează creația sa cu hrană umană de calitate superioară, cum ar fi compasiunea și solidaritatea dintre indivizi și diverse comunități omenești; dragostea față de ai săi și toleranța față de ceilalți; respectarea cu sfințenie și implementarea valorilor fundamentale ce țin de echitate, cinste, bunătate virtute, adevăr, dreptate, onoare, demnitate” [23, p. 339]. Sub acest aspect – or, el este unul definitoriu – creația lui Ion Druță reprezintă un izvor viu și nesecat privind consolidarea în continuare a spiritualității și demnității noastre. Ca să-și împlinească misiunea, opera de artă trebuie să se inspire de marile idealuri ale omenirii, dar în același timp e nevoie să se sprijine temeinic pe tradițiile spirituale ale propriului său popor. Opera lui Druță ne demonstreză o dată în plus că drumul spre universalitate și apreciere generală se mișcă de jos în sus; el pornește de la vatra părintească ca să atingă apoi culmi naționale și universale, și nu invers.
Spre finele romanului „Povara bunătății noastre” Onache Cărăbuș reflectează asupra propriului destin, care se identifică până la urmă cu acela al oropsiților săi consângeni din spațiul pruto-nistrean: ,,Voi trăi așa cum va binevoi Domnul, și-a zis Onache cândva demult. Bun sau rău, bogat sau sărac, deștept sau prost, mă voi arăta în fața lumii așa cum sunt și voi părăsi această lume așa cum am fost, dar ca să vezi… Nu se poate așa ceva. Orice frunză în codru își trăiește veacul așa cum i-a fost dat ei să fie și nimeni nu-i cere să semene neapărat cu alte frunze; orice bulgăr de pe marginea drumului, orice nouraș în largul cerului rămâne așa cum l-a blagoslovit Domnul, și numai omului acestă taină a ființei sale, această zodie de a nu fi semănat cu nimeni, îi este pusă în sarcină și-i pedepsit crunt atunci când nu primește să se lase de ceea ce i-au dat cerul și pământul” (75, p.501). E o constatare tristă și dramatică, însă care constituie temelia și chintesența comportamentului și destinului acestui personaj. E un destin trăit împotriva visului de început, împotriva firii lucrurilor, deși, la o privire sumară, ar putea să pară că toate se desfășoară în parametrii prestabiliți ai spațiului geografic, istoric și cosmic clar delimitat, și se varsă, calm și maiestos, în albia secularelor și milenarelor tradiții spirituale, moștenite și transmise din gură în gură și din neam în neam de către rapsozi solitari și seminții întegi. Protagonistul romanului reprezintă un destin uman încheiat (tinerețea, maturitatea, bătrânețea și moartea), trecut prin grele și dramatice cumpene ale istoriei, dar și prin cele ale conștiinței de sine, supusă permanent pericolului genocidal al dedublării și dezagregării. Romanul „Povara bunătății noastre” și eroul central al acestuia – Onache Cărăbuș – constituie epicentrul creației druțiene, punctul de vârf al inspirației și înălțării autorului spre culmile misterelor ascunse în cuvânt. Toate celelalte scrieri ale lui Ion Druță (proze scurte, drame și romane) reprezintă, într-un anumit sens, doar niște secvențe sau variațiuni pe claviatura acestui subiect polifonic și multidimensional. Problemele vieții și morții, ale originii etnice și de neam, ale tiparului etico-moral și spiritual traversează scrisul lui Ion Druță de la un capăt la altul, imprimându-i o notă absolut distinctă și irepetabilă. Coborâtori dintr-un neam care întotdeauna „a știut ce-i munca, ce-i cuvântul, ce-i cinstea” (75, p.486), protagoniștii druțieni sunt înzestrați cu harul cuvântului frumos, știu să vorbească atractiv, emoționant, convingător, fiecare dintre ei fiind un fel de „Ioan-gură de aur”. Vorbele lor frumoase sunt în stare să-i smulgă pe semeni de monotonia traiului cotidian, făcându-i să uite de necazuri și dureri, sunt în stare să le tămăduiască sufletul și să-i îmbuneze, să-i omenească și să le lumineze existența, să le păstreze trează încrederea în oameni și în mai binele vieții de mâine. E și firesc, așadar, ca acești protagoniști să tindă a fi niște exponenți fideli ai neamului și ai graiului matern, niște modele vii de întrebuințare măiestrită și eficientă a cuvântului, a surselor lingvistice inepuizabile. Indiferent de faptul dacă ei au beneficiat sau n-au beneficiat de lumina școlilor mai mari sau mai mici. „Darul dumnezeiesc de a înșira vorbe frumoase” [34, p.328] în concepția criticului M. Dolgan îl au, bunăoară, și țăranul Onache Cărăbuș, dar și învățătorul Miculescu, și băiatul Ionel Istețul, dar și conferențiarul universitar Ilarie Turcul, și femeia sărmană Ecaterina, dar și părintele Paisie Velicikovski. Iată, de exemplu, cum caracterizează I. Druță aptitudinea lui Onache Cărăbuș de a mânui cuvântul vrăjit: „… Onache mai avea un mare dar ceresc – știa a lua cu vorba zilele posomorâte, știa a îmblânzi frigul, știa a scurta nesfârșitele nopți de iarnă. Avea darul cela dumnezeiesc de a înșira vorbe frumoase, iar când începea a spune la pătărănii pe care le numea polojenii, și soba începea să tragă mai din plin, și mămăliga cu pepeni murați părea mâncare bună” (75, p.447). Strălucește prin elocință și Ilarie Turcul: „A prins a vorbi și vorbea frumos păgânul. Cuvintele erau cam necioplite, de la dânsul din sat, dar toată pădurea sa lingvistică era miruită cu duhul sfânt al vorbirii populare și aghesmuită de muzicalitatea limbii eminesciene” (72, p.232). Înzestrată cu harul cuvântului este și Ecaterina care, înainte de a-și rosti vorbele, mai întâi „le alege cu grijă și le clătește în apele curate ale sufletului său” (70, p. 327). Criticul A. Cosma vede o altă latură a forței cuvântului lui Ion Druță. Și ne explică că „Călugărul de la Neamț Paisie, se zăvorăște în rugăciune convins că lumea trebuie vindecată prin Cuvânt, dar că mai întâi trebuie să fie vindecat Cuvântul însuși” [27, p.136]: „De vină era totala pustiire a cuvântului, ceea ce se numește poliloghie. Răutatea ca o gârgăriță mănâncă grăuntele cuvântului, lăsându-i numai pojghița, și această pleavă de cuvinte umpluse lumea, ducând la o mare pustiire a minții, a inimii, a sufletului”(70, p.33). Rugăciunea este singura cale de redescoperire a cuvântului și a lui Dumnezeu, în anonimatul pur al spiritului. M. Dolgan conchide: „Din nevoia de a îmbogăți substratul poetic al discursului său, Ion Druță deseori își „toarnă” fraza în tipare folclorice sau cronicărești, se folosește de întorsături biblice sau apelează la stilistica crengiană. Aceasta o face mai ales atunci, când se adresează unor lucruri sau ființe dragi, scumpe, când invocă – prin vocative – realități perene și sacre, închinându-le adevărate poeme lirice, alcătuite din definiții sau suite de definiții, aproape „independente”, cum ar fi cele evocând – în cheie mitilogico – filozofică – Codrul, Nistrul, Vița-de-vie, Satele moldovenești, Câmpia Sorocii, Copilăria, Munca țăranului” [35, p.220]. Mai reținem o „revărsare” lirică de frază, de astă dată în stil cronicăresc biblic: „Ci întrebatu-te-ai vreo dată, cititorule, de ce sărbătoarea nașterii mântuitorului vine odată cu primii fulgi, și noi o sărbătorim în pragul marilor friguri, când totul zace zgribulit, înțepenit? Gânditu-te-ai de ce oare atotputernicul, dintre atâtea zile senine și calde ale anului, a ales-o pe cea posomorâtă, pentru venirea unicului său fiu pe pământ? Mirat-tu-te-ai pentru ce vestirea unei asemenea mari minuni, precum e nașterea Domnului, e lăsată pe seama copiilor? ” (70, p.115).
Desprindem din același roman și admirabila evocare poetică a viței-de-vie, „destin” din destinul neamului moldovenesc, și invers: „Renumita, dârza, multcântata viță-de-vie… Așa puținică și firavă, cum pare, gata să se prindă cu cârcelul de te miri ce, numai să rupă de la pământ, gata să cadă – napoi când nu mai are de ce se prinde, acea vărguță plină de sevă poartă în măduva ei taina vieții noastre, a tuturora… A ținut piept, iaca, așa nespălată, necurățită, neprășită – mă rog, ani de răzmeriță, vremuri de bejenie. Dar, ca să vezi. Părăsită împreună cu casa părintească, sălbăticită împreună cu celelalte pământuri, uitată împreună cu visul de-a fi răzbătut la o viață mai bună, ea, totuși, și-a urmat rânduiala hărăzită. Ș-a înverzit, când a venit vremea înverzitului, a dat în floare, când era de înflorit, a legat roadă, când sosise vremea legatului, iar acum, împovărată de struguri, zace la pământ, ruptă din șale și fericită cum nu se mai poate” (70, p.203).
„Originalitatea și farmecul poeticului druțian provine, înainte de toate, din faptul că poet în suflet și în cuget este nu numai autorul, ci și majoritatea eroilor plăsmuiți de el. Și badea Cireș din „Bătrânețe haine grele”, și moș Mihail din „Sania”, și Gheorghe și Rusanda din „Frunze de dor”; și bătrânul din „Ultima lună de toamnă”, și Onache Cărăbuș din „Povara bunătății noastre”, și Ecaterina din „Biserica albă”, și Horia din „Clopotnița”, și ciobanul din „Toiagul păstoriei” – toți acești eroi sunt firi poetice, trăiesc până la paroxism bucuriile și durerile existenței umane, dramele ei, iubesc cântecul și vorbele de duh, știu prețul umorului și al ironiei, sunt plini de demnitate și voie bună, posedă simțul cuvântului frumos, se înfiorează în fața sacrului și a sublimului, caută cu înfrigurare adevărul și rostul trecerii prin lume a omului” [32, p.69]. Ion Druță știe să zidească o parte din propriul suflet și cuget în sufletul și cugetul eroilor creați de el, știe să le altoiască o atitudine demnă și molipsitoare față de tot ce-i înconjoară.
1.3. Galeria de personaje în lucrările marelui contemporan
Atât povestirile cât și romanele și piesele de teatru cresc din solul bogat și fertil al memoriei – al celei individuale, a autorului, și al celei colective, a neamului. Textele sale aglutinează topoi ai satului și ai copilăriei scriitorului, precum și ai istoriei poporului român și ai Basarbiei: țăranul, locurile, obiceiurile satului, hramul, muncile pământului, Munții Carpați și Nistrul, semnele lăsate de înaintași și păstrate cu sfințenie. Pentru Ion Druță, după T. Melnic: „Redescoperirea istoriei și a tradiției înseamnă și redescoperirea geografiei, a unei geografii spirituale ce pare nouă în literatura basarabeană, dar care e parte din ființa perenă a etniei românești. Universul omenesc al literaturii lui Ion Druță este concurența unei istorii și a unei geografii, întretăierea unei verticale diacronice și a unei orizontale sincronice, spațiale. În mijlocul spațiului imaginat de scriitor tronează Carpații, reper originar, indestructibil și imuabil (prezent în „Sfânta sfintelor”, în „Clopotnița”, Biserica albă”); în jurul Carpaților sunt risipite satele românești, în Transilvania, Muntenia și Moldova, până dincolo de Nistru, satele străjuite de culmile dealurilor învecinate, pe care se înalță „bisericile albe”, din moși strămoși” [50, p.243].
Criticul E. Botezatu în articolul „Poet al omului și al omenescului” ne pune o întrebare: Cum sunt, în linii mari, eroii lui I. Druță? Și vine să ne completeze cunoștințele oferindu-ne și un răspuns la această întrebare. „Sunt oameni de la pământ, cu un cod al lor de legi, cu un crez și cu o psihologie determinate de ambianța din care vin. Firi sensibile la frumos, buni și înțelepți, uneori ironici, sunt niște țărani filozofi, frământați de întrebări, superiori în raport cu cei care îi înconjoară. Revelabili prin demnitatea și dârzenia cu care înfruntă timpul și trecerea, prin intransigența etică și bogăția sufletească, eroii aceștea alcătuiesc o variată galerie de tipuri ce își mai așteaptă exegeții” [11, p.253]. Ei reprezintă o bogată claviatură de atitudini concrete față de problemele vieții. Horia este intelectualul care se sbuciumă de dragul unei idei. Vasiluța e femeia care-și trăiește ultima dragoste, o trăiește cu demnitate și putere de sacrificiu. Păstorul se distinge prin aceeași putere lăuntrică, bonomie și perseverență ca și moș Mihail, dar îi lipsește jovialitatea lui badea Cireș. Badea Cireș, la rândul său, e la fel de harnic și muncitor ca și moș Mihail, dar e mai puțin impulsiv decât Călin Ababii. Se poate vorbi, în cazul altor personaje, despre câteva ipostaze mai frecvente ale eroului druțian. În primul rând, acesta este un inadaptat, care se izolează, de obicei într-un spațiu închis sau al unei intimități ferită de ochii lumii. Niște inadaptați sunt Păstorul și Ruța, Onache și Nuța, Călin Ababii și Horia… Păstorul și Călin sunt două extremități ale inadaptatului druțian: primul protestează prin izolare, al doilea printr-o zbatre don – quijotescă, acționând din impuls, într-o lume în care nu se poate adapta.
O altă ipostază a eroului druțian este aceea a visătorului (reveria lui moș Mihail sau a Păstorului, visul amintire al Ruței, cu păsările tinereții și cu proiecția unor așteptări de azi). Vorbind despre modelul arhetipal la Druță, avem în vedere și condiția de însingurat a eroului- acesta poartă, mai totdeauna, pecetea solitudinii romantice. Este singurătatea omului superior, singurătatea neînțelesului, a omului izolat prin ambianța neprielnică. Putem vorbi astfel de singurătatea cauzată de situațiile sociale (Vasiluța, Onache), de nerealizări intime (Gh. Doinaru) de singurătatea-protest (Călin Ababii), de singurătatea creatorului (Moș Mihail). Eroii lui Ion Druță sunt niște protestatari, dar formulele de protest sunt diferite Gheorghe protestează prin „retragere”. Ruța protestează și „luptă” prin rezistența ei îndârjită. Horia este intelectualul care se izbește de un mediu opac, inert și insensibil, îl refuză și îl neagă, îl acceptă în cele din urmă pentru a-l modifica. „Evocând instabilitatea lumii, respingând destrămarea-uitarea-amnezia, Druță își prezintă personajele în ipostaza lor de santinele ale binelui” [11, p.254]. Întru susținerea acestei afirmații vine doamna E. Botezatu care ne conduce spre opinia că: „Umanitatea creată de Ion Druță este una pregnant tradițională. Privit superficial, personajul său poate părea un patriarhal nu prea depărtat de acela al literaturii române rurale tradiționale. El are un orizont existențial de tip rural arhaic, cu repere în gândire și comportament, statornicite de o filozofie și o etică milenare, cu puternicul liant afectiv transmis de la generație la generație” [Ibidem, p.254]. Satul, pământul, iarba, câmpul, caii și animalele gospodăriei, grâul, Nistrul, dealul cu biserica de deasupra satului – aceste sunt elemente definitorii ale spațiului său sufletesc. Dar a-l considera sub acest aspect, de ființă primară, a orizontului patriarhal, ar însemna să ne îngustăm percepția, neîngăduit, la detalii de suprafață. Pentru personajul lui Ion Druță este însă în esențial tocmai substratul sufletesc, interioritatea cea mai ascunsă, numai rareori și insuficient luminată de raza conștiinței lucide. Vine să completeze afimațiile anterioare și articolul „Omul și personajul lui Ion Druță”, în care Anton Cosma relevă faptul că: „Scriitorul își propune să întoarcă poporului ce i s-a furat, să-i redea demnitatea și identitatea. Omul conceput de Ion Druță nu e deloc un primitiv și o ființă sumară. El e, dimpotrivă, o ființă profundă, capabilă să comunice cu lumea sa la un nivel de intensitate și complexitate deosebite. Dacă am vrea să-l caracterizăm printr-o formulă lapidară ar trebui, poate să spunem despre el, în primul rând, că este un homo religiosus” [26, p.252]. „Eu sânt un om simplu”, se autocaracterizează Călin Ababii din piesa „Sfânta sfintelor”, „Și poate chiar mai mult decât atât: un fir de iarbă în nemărginirea câmpului. Dar am simțământul evlaviei în fața pământului pe care trăiesc” (94, p.313). Evlavia în fața pământului pe care trăiesc și în fața lumii cu făpturile ei caracterizează personajele lui Ion Druță. Desigur, țăranul român, trăiește în mediul rural tradițional, care e prin excelență religios. Dar religiozitatea personajelor lui Ion Druță este mult mai profundă decât conduita creștină bazată pe tradiție. Ea are unele coordonate, precreștine, ținând de mentalitatea mitică. Ipostazele acestei religiozități precreștine sunt smerenia omului înaintea pâinii sau a mămăligii aburinde, dragostea omenească față de animalele din bătătură, acel cult al prieteniei, din „Sfânta Sfintelor”, devotamentul profund, fără a fi fanatic, față de ideea creștină umanizată a unor personaje din „Biserica albă”, ori acel obscur sentiment patriotic al obștii satului din „Clopotnița”, care-și apără cu strășnicie tezaurul tăinuit – hronicul satului – de indiscreția străinilor.
Oamenii trăiesc în satul din câmpie, dar cu ochii înălțați la biserica din dealul ce străjuiește satul și cu gândul la Carpații din depărtare, unde se concentrează visul lor tainic de salvare. Mioritismul structural al personajului lui Ion Druță e relevat cu strălucire de textul „Sfânta Sfintelor”. Viața simplă, în armonie cu legile eterne ale naturii, este aspirația fundamentală a personajului: „Asta-i adevărata viață! spune Călin Ababii. Uită-te numai câtă binecuvântare în jur!… Liniște, munți verzi, aer curat, cer limpede!… Vezi o grămadă de frumuseți!… De dragul acestei tihne am îndurat atâtea chinuri” (94, p.327).
Centrul existențial al acestei umanități este edenul naturii, „gura de rai” a ciobanului mioritic și el se suprapune centrului etnic și geografic concret al românității. Aici e locul primordial, sumumul vieții: la șes, în spațiul cotropit de o civilizație oprimată, cu structurile ei politice și sociale dure, totalitare, este locul trăirii concrete, fizice, al întâmplărilor dureroase; la munte e locul unde insul se reculege, se purifică, se spiritualizează, e locul contemplației și redobândirii sinelui autentic. În finalul piesei, Călin trimite, prin băiatul Mariei pe care-l luase cu el la munte, mesajul său ultim, mioritic, atât prin conținutul lui, cât și prin codul folosit: Maria să pregătească ștergare albe, găleți noi și masa plină de cozonaci, pentru Călin, care va veni și va face, în sfârșit nuntă. Desigur, Maria va înțelege sensul adevărat al reintegrării necesare insului cu firea sa și cu centrul. Nina Velehova critic de teatru din Federația Rusă face următoarea referință: „Ea, această Marie, este simbolul viu al „Sfintei sfintelor” naturii; Maria este purtătoarea tuturor consecințelor haosului distrugător al războiului, foametei, cauzate de război și, totodată a forței și existenței naturii. În chipul Mariei sunt esențializate particularitățile unui înalt caracter de femeie – curajos, gingaș, cu devotament matern, capabil de sacrificiu, care își protejează cu agerime copii, datorită experienței spirituale și profundei sale intuiții” [61, p.248]. Al. Furtună în „Păstorul druțian între simbol și mit” conchide: „Personajele druțiene, îndeosebi Păstorii sunt permanent „la înălțime”, ale lor sunt „locurile înalte” și sacre”. Astfel, Preacurata Vasiluța, în momentele grele ale vieții, găsește refugiu și alinare pe dealul din preajma satului. „Acolo e adevărata mea viață”, zice Vasiluța din drama „Casa mare”. Onache Cărăbuș își face casa pe dealul cel mare de la Răsărit, iar Haralambie pe dealul cel mic de la Asfințit. Badea Onache – singuraticul, spre apusul vieții, urcă „pe-o movilă înaltă, zisă de ciutureni „Movila lui Vodă”. Setea lui Pavel Rusu este potolită doar de apa neîncepută adusă de Preacurata – mătușa Ruța de la talpa unui deal, unde au fost cândva Trei Izvoare. Horia vine din munții Carpați (Bucovina). Clopotnița se înalță pe un deal. Călin Ababii moare, înconjurat de oițele sale, în munții Carpați. Părintele Ioan era „de după malul Nistrului”. Ciobanul fără oi „era înalt și zdravăn cât un munte, căci de la munte o fi coborât neamul lui pentru a se căpătui pe dealurile noastre” (92, p.325). Casa ciobanului se găsea pe un deal. Mănăstirea Trei izvoare era așezată pe palma unui braț de Stâncă din apropierea Nistrului” [41, p.277].
Nuvelele lui Druță pornesc de la cazuri particulare din realitatea de azi, dar ele, de cele mai multe ori, nu exprimă o idee despre totalitatea vieții, deoarece prozatorul nu consemnează niciodată faptul gol, în sine, ci îl proiectează în simbol cu valoare general-umană. O demonstrează și nuvela „Malul de piatră”, unde o întâmplare banală – o studentă, mezină în familie, dintr-un capriciu necunoscut, părăsește institutul, întorcându-se la pâinea părinților – ne sugerează o idee aproape universală despre omul din satul de astăzi, despre necazurile, bucuriile și noua lui mentalitate. Pentru a releva mai bine gravitatea sentimentelor încercate de oamenii simpli și cu o judecată sănătoasă, scriitorul introduce în acțiune un personaj de contrast, pe vara Ioana. Din invidie, acesta apare în familie în momentul oportun pentru a ațâța scandalul și pentru a se bucura public de faptul că fata pietrarului Ichim, „ca și copii ei”, nu e aptă pentru învățătură. Comportarea bufonă a Ioanei demonstrează cât de rea invidia omenească într-un mediu unde oamenii au o judecată și inimă deschisă spre bine. Umorul lui Ion Druță de data aceasta are anumite nuanțe amari, când dezumflă și dezarmează comic bufonerile Ioanei, femeie înrăită și fățarnică. Eroii lui Druță captivează imaginația prin simplitatea firii și printr-o bunătate genuină, neștirbită de calcule sau combinații viclene, ei prezentându-se ca eroi pozitivi în înțelesul larg al cuvântului. Iar atunci când intenționează să divulge vicii omenești, autorul evită sarcasmul, expresia dură sau invectivă. Pentru proza sa nu sunt caracteristice reproșurile, severitatea didactică sau formule moralizatoare, care țintesc totdeauna să scoată povețe din orice întâmplare. Ca orice umorist adevărat, el e conștient de faptul că slăbiciunile omenești nu se manifestă nu numai în ființe rare, ci sunt un fenomen propriu tuturor oamenilor. În satira lui Druță domină totdeauna zâmbetul, momentul de ilaritate care ne dă sentimentul superiorității față de ființele ridiculizante. Aceasta denotă dragoste de oameni, dar nu mizantropie.
După cum se știe, axa romanului „Frunze de dor”, o constituie patetica istorie de dragoste a doi tineri țărani – Gheorghe și Rusanda. Toate întâmplările se grupează în jurul dragostei lor neîmplinite. La I. Druță nu există un câmp aparte pentru activitatea socială a eroilor, iar altul – pentru trăirile lor intime, așa cum se observă în proza tematică. Aspectul social oglindindu-se în conștiința eroilor, se produce o sudură puternică de social și individual, de real și iluzie, de vis și realitate. Evenimentele filtrându-se prin temperamentul eroilor, proza scriitorului devine subiectivă, se colorează liric. Procedeul de tipizare în „Frunze de dor” e acela al autorilor anonimi ai cântecelor bătrânești. Eroii nu se prezintă ca figuri excepționale care își asumă sarcina de a schimba temeliile vieții sau de a îndrepta moral oamenii. Ei se identifică cu mediul, devin exponenți ai moralității populare, ai ideii de bine și frumos. Comportarea eroilor se află sub supravegherea ochilor lumii, care are normele sale de apreciere a faptelor omenești. Astfel, dragostea lui Gheorghe și a Rusandei se desfășoară ca un vechi ritual, iar dacă această dragoste nu se împlinește, faptul se datorează atitudinii diverse a eroilor față de noile împrejurări istorice. Receptivă și sensibilă la nou, Rusanda tinde spre învățătură, pe când Gheorghe, fascinat de mitul dragostei sale, nu are forța necesară pentru a se adapta imediat circumsatnțelor survenite.
I. Ciocanu completează afirmațiile precum că: „Eroina Rusanda ar reprezenta o mostră de discreditare a valorilor, de care se folosea regimul totalitar în atingerea scopurilor urmărite. Desigur, conflictul latent, care duce la despărțirea eroilor, nu e determinat numai de mentalitatea lor. Faptul că Rusanda devine învățătoare și începe să aparțină unui mediu deosebit de acel al lui Gheorghe se înfățișează în ochii acestuia ca o înstrăinare. De aici începe gelozia și sentimentul de bănuială, care duc la o ireparabilă despărțire… Gheorghe nu dorește o reîntoarcere la obide și sărăcie. Dar când e vorba de dragoste, el o dorește absolută. Fiorul dragostei, suavitatea și candoarea sentimentelor eroilor sânt exprimate cu o deosebită măiestrie. Există în firea eroilor lui Druță un fond nobil sufletesc, care te farmecă cu mai mult cu cât el se manifestă în situații dintre cele mai reale și mai simple” [14, p.118]. Dar „Frunze de dor” nu e numai o istorie de dragoste. Nuvelistul I. Druță știe să introducă în pânza romanului diverse episoade, care au o mare rezonanță socială și umană. Durerea lui badea Zânel când află despre moartea fiului său pe front exprimă, de fapt, durerea întregului popor ce și-a pierdut fii în focul mistuitor al războiului. Episodul acesta este, sub raport literar, o adevărată tragedie în miniatură, montată cu deosebit tact în pânza narațiunii. Tot așa de bine știe I. Druță să descrie bucuria păcii, care vine după atâtea jertfe grele.
Romanele „Balade din câmpie” și „Povara bunătății noastre” alcătuiesc o dilogie în care I. Druță încearcă să cuprindă aproape cinci decenii din istoria poporului moldovenesc. Unitatea romanului, după cum se știe, se sprijină pe eroul principal care este țăranul Onache Cărăbuș. Spre deosebire de personaje din alte romane cu aceeași temă, eroul acesta nu e numai un reprezentant tipic al țărănimii exploatate; el este în același timp o imagine simbolică a valorilor spirituale ale poporului. I. Druță extinde spațiul existențial al eroului, făcându-l să deștepte întreaga gamă a sentimentelor omenești, a îndoielilor și a năzuințelor pe care le are omul în fața destinului său. Ideea aceasta e confirmată și de faptul că scriitorul nu face un inventar riguros al stării economice a eroului, viața lui individuală nedeosebindu-se de aceea a multor altora. De aici ia naștere un oarecare mister în jurul eroului.
„Balade din câmpie” este istoria obidelor lui Onache Cărăbuș, om năpăstuit, dar neînfrânt. Dragostea lui de viață și voia bună, istețimea și cumințenia, generoziatatea și hazul sunt „arme” care îi ajută să țină în frâu agresivitatea celor mai puternici decât dînsul. Înfruntând și biruind greutăți, Onache Cărăbuș inspiră încredere în forțele proprii ale semenilor săi. Fire receptivă și deschisă, eroul acesta nu cunoaște minciuna și vicleșugul ca mijloc de ieșire din impasuri grele. Asuprirea în ochii lui e un moment trecător. El nădăjduiește că va sosi ziua dreptății și vor dispărea asupritorii din calea vieții lui oropsite și necăjite. Firul istorisirii din „Balade din câmpie” e dus până la 1944, când fasciștii sunt izgoniți de pe teritoriul republicii, iar finalul optimist anunță o cotitură în viața eroilor. „Balade din câmpie” este o carte foarte valoroasă și instructivă. Se întâlnesc în ea reflecții lirice, peisaje de un pitoresc și o plasticitate neobișnuite. Narațiunea, susținută, mai ales de verva autorului, e plină de notații parodistice, care pun în lumină vie nepotrivirea viciilor omenești, a prostiei și înfumurării cu firea eternă a lucrurilor. Romanul „Povara bunătății noastre” cuprinde evenimentele ce se desfășoară în satul moldovenesc aproximativ în primele două decenii de după război. Credincios metodei sale de prezentare a evenimentelor și oamenilor, I. Druță nu face atât o istorie documentară a transformărilor și restructurărilor sociale și psihologice, cât caută, mai ales, să descopere implicațiile lor umane în destinul eroilor. Conflictul principal din roman se prezintă ca o ciocnire de mentalități diametral opuse. Faptul că Mircea Moraru părăsește munca de tractorist și se acomodează unor împrejurări ca să iasă „la suprafață” și să-și sporească avutul, devine în ochii lui Onache Cărăbuș un refuz al omeniei și al dăruirii. Iată de ce se poate spune că în ultima fază el întruchipează, pierderea individualității spirituale. Înstrăinarea lui Onache de ginerele său și de Ciutura capătă o largă semnificație social-etică, eroul central reprezentând forța morală, legată de etosul popular, care se așteaptă revalorificată de satul contemporan, înlăturându-se fenomenele negative ale vieții. După cum s-a spus, I. Druță se află mereu în căutarea acelor eroi care ar fi exponenți veridici ai sufletului popular, ai marilor lui calități morale. Aceasta se observă în povestirile „Sania”, „Bătrânețe haine grele”, „Malul de piatră”.
În viziunea criticului Vasile Coroban, din categoria lor face parte și Onache Cărăbuș: „Erou conceput ca o imagine universală și ideală a modului de a gândi și simți al poporului. Eroul acesta înțelege să trăiască cu dreptate, să se bizuie pe propriile puteri în luptă. Nu este totuna, îi spune el lui Mircea, dacă omul „se răfuiește el singur cu dușmanii săi, ori vin alții să-l ajute a se răzbuna”. Viața, cu cortegiul ei de obide și trudă, face din acest bătrân un filozof stoic” [28, p.236]: „Lui badea Onache îi plăceau petrecerile atunci când aveau ele un miez la rădăcină – îi plăcea să cinstească la o nuntă, la o cumătrie, dar să se așeze așa și să beie numai pentru că are o singură viață – asta nu i-a plăcut niciodată” (75, p.504).
Simetrii cu deosebire sugestive folosește I. Druță la organizarea compozițională a personajelor, în special, la configurarea cuplurilor. Despre cuplurile de personaje întâlnite în operele lui I. Druță vorbește Elena Țau. „Cuplul, în operă, este o construcție literară reprezentând două personaje, semnificațiile cărora se întregesc prin intermediul legăturii, logico-cauzale sau asociative, existente între ele. Geometria similitudinilor, logico-cauzale sau/și a opozițiilor ce țin de arhitectonica cuplului are proprietatea de a stimula procesul asociativ, iar implicit de a îmbogăți referențialitatea textului. Ion Druță știe să beneficieze de această proprietate, dând dovadă nu o dată de inventivitate” [60, p.196].
Un cuplu memorabil prin arhitectonica sa îl formează Călin Ababii și Mihai Gruia din drama „Frumos și sfânt”. Privite în bloc, căile de viață ale acestora pot fi asemuite cu două zigzaguri inversate. Călin, rămas în sat soldat „la datorie”, în lupta sa pentru ceea ce este frumos și sfânt parcă coboară niște trepte imaginare: nimerește la închisoare, e protagonistul câtorva istorii puțin plăcute. „Coborârea” lui însă se dovedește a fi înălțare până la piscul conștiinței de sine, al umanismului edificator. Lui i se poate încredința orice sarcină în numele apărării idealurilor umanității, el va face față oricăror încercări. În condițiile vieții obișnuite, Călin face totul pentru ca viața să fie apărată de consumism și de spiritul afacerist, deoarece posedă o deosebită dragoste și înțelegere față de lumea naturii. Spre deosebire de Călin, care, coborând urcă, Mihai, dimpotrivă, urcând, de fapt coboară. Avansând din post în post, el cunoaște un declin moral iminent. Pe parcursul anilor de carieră Mihai încetul cu încetul se birocratizează, ajungând până la urmă să dezabrobe maximalismul etic al lui Călin. Opozițiile perfect simetrice care definesc arhitectonica cuplului vizat scot în evidență divergențele etico-filosofice dintre Călin și Mihai, precum și verva polemică a discuțiilor purtate de aceștia. De la înățimi diferite ale postului ocupat și a maximalismului etico-cetățenesc, problemele de ecologie a naturii și a spiritului le apare eroilor într-o lumină total diferită. Mihai găsește exagerate aprecierile lui Călin, fiind înclinat să ignoreze reversul moral odios al pornirilor sălbatice „de-a călca totul în picioare”. „Măi Căline, îl apostrofează el enervat, demult vroiam să te întreb – ce tot umbli cu zvastica ceea, înfierând cu dânsa tot ce se nimerește în cale? Oamenii, mă rog, ca oamenii. Din păcate, are și societatea noastră gunoaiele sale. Se nimeresc și hoți, și criminali, și canalii fel de fel, dar le zici tuturor „fasciști” (94, p.324). Se conturează o sugestivă ambivalență: omul mic se dovedește a fi mare, și invers, omul „mare” se arată a fi mic în multe privințe.
O construcție întrucâtva asemănătoare reprezintă și cuplul celor două Ecaterine din „Biserca albă”. Numai că, dacă Mihai și Călin, pe care îi legă aceeași salcie din copilărie, iubirea pentru aceeași fată, dar mai ales prietenia de mulți ani, se distanțează treptat, Ecaterina cea Mare și Ecaterina zisă cea „mică” de la bun început se situează la poluri opuse, una aflându-se, ierarhic, pe cea mai înaltă treaptă socială, cealaltă – pe treapta cea mai de jos. Dar ele se opun nu numai din punct de vedere ierarhic, ci și moral. Atotputernica suverană din Petersburg, împotmolindu-se în mocirla viciilor, coboară moralicește tot mai jos, în timp ce țăranca din Ocolina, poreclită de consângeni „caraghioasa”, prin marea sa curățenie sufletească și prin dragostea nețărmuită pentru oameni, se ridică necontenit deasupra trivialului și a efemerului, asociindu-se cu o vestală ce întreține nestinsă flacăra sacrului. Deci și în acest caz se profilează o inversare a sensului pe care îl comportă în mod obișnuit noțiunile „mare” și „mic”, inversare ce conferă semnificații simbolice cuplului respectiv, aprofundând mesajul. Personajele Onache și Haralampie din „Povara bunătății noastre” se opun prin acțiuni, prin felul de a fi, dar și prin aprecierile pe care le dă lor satul. Mai întâi Onache era „dragostea” Ciuturii. Apoi ea, Ciutura, supărându-se, i-a zis „prost”, iar lui Haralampie „deștept”. Dar când Molda se pripășește pe lângă casa lui Onache, astfel distingându-l de ceilalți, atitudinea satului față de dânsul se schimbă radical, devenind diametral opusă. Onache și Haralampie făcând alegeri din considerente diferite – unul, fire pragmatică, urmărește câștigul material, altul, poet în suflet, dă prioritate frumosului, avantajului spiritual – eroii, situați ritualic pe cele două dealuri simbolice, prefigurează înainte de toate coduri morale incompatibile. În același timp ei reprezintă și două forțe de gravitație adverse între care oscilează inițial satul istoric. La început Ciutura, nestatornică în atitudinile sale, este atrasă când de Onache, când de Haralampie. Mai târziu însă ea aderă definitiv la valorile promovate de Onache, acceptându-l pe acesta ca păstor spiritual. Așa se face că în partea întâi a romanului anume Onache, și nu Haralampie se afirmă drept centru de gravitație al satului din anii ’20-’30. De aceea, idealul de curățenie morală, de trăire în armonie cu firea lucrurilor, pe care îl împărtășește Onache Cărăbuș, e bineînțeles de cititorul contemporan.
Grigore Vieru în articolul „O tulburătoare baladă modernă” vine cu următoarea afirmație: „În accepția superioară a celebrei balade „Meșterul Manole”, care glorifică jertfirea de sine pentru zidire spirituală întru frumos și dăinuire prin spirit, zidirea druțiană este, credem, împlinită. Iată cei patru pereți de zid ai ei: chipul visării și dreptății reprezentat prin Onache Cărăbuș din „Povara bunătății noastre”, chipul eroic zugrăvit prin Horia din „Clopotnița”, chipul moral înfățișat prin Călin din „Sfânta sfintelor” și chipul spiritual întregit prin Păstor. În fiecare zid vom găsi jertfită câte o Ană, care se numesc Vasiluța din „Casa mare”, Veta din „Doina” și măicuța Ecaterina din „Biserica albă” – toate o vie expresie a sufletului nostru ce ne-a păstrat ca ființă națională de-a lungul veacurilor. Iar sus, deasupra, ca un discret și tainic acoperiș – chipul Doinei care nu este altceva decât conștiința noastră de sine” [62, p. 289]. Întreaga galerie de personaje împrumută, de altfel, multiplele fețe ale stărilor sufletești ale autorului, conturând pregnant concepția sa despre lume.
1.4. Concluzii la capitolul 1
Ion Druță a adus în scrisul său marea dragoste pentru acest pământ. „Orice frază smulsă din opera scriitorului miroase druțian” [35, p.215]- conform afirmațiilor academicianului Mihail Dolgan, atât de mult și de inspirat a trecut-o prin filiera sufletutui și sensibilității sale artistice de o rară acuitate, atât de adânc și-a lăsat amprenta propriului talent și a propriei individualități psihologico-artistice inconfundabile asupra „plămadei” estetice izvodite, asupra oricărei îmbinări de cuvinte. Lumea creată de Ion Druță în opera sa literară e tot ce avem noi mai sfânt și frumos în literatura română. Eroii operei lui Druță, în majoritatea lor absolută, sunt originari de la sat și poartă în adâncul inimii și sufletului lor conștiița și valorile morale ale plugarului milenar. Horia este intelectualul care se sbuciumă de dragul unei idei. Vasiluța e femeia care-și trăiește ultima dragoste, o trăiește cu demnitate și putere de sacrificiu. Păstorul se distinge prin aceeași putere lăuntrică, blândețe și perseverență ca și moș Mihail, dar îi lipsește dispoziția lui badea Cireș. Badea Cireș, la rândul său, e la fel de harnic și muncitor ca și moș Mihail, dar e mai puțin impulsiv decât Călin Ababii. Comportarea eroilor se află sub supravegherea ochilor lumii, care are normele sale de apreciere a faptelor omenești. Astfel, dragostea lui Gheorghe și a Rusandei se desfășoară ca un vechi ritual, iar dacă această dragoste nu se împlinește, faptul se datorează atitudinii diverse a eroilor față de noile împrejurări istorice. Receptivă și sensibilă la nou, Rusanda tinde spre învățătură, pe când Gheorghe, fascinat de mitul dragostei sale, nu are forța necesară pentru a se adapta imediat circumsatnțelor survenite. Pentru că, de-a lungul vieții lor, au fost puse mereu în joc tot ce e demn și cinstit, tot ce e curat și vrednic, tot ce e frumos și sfânt. Eroii lui I. Druță, sunt oameni dintr-o bucată, care nu-și pot închipui trecerea prin timp fără a ține sus ridicate făcliile acestor virtuți umane supreme. Trăind intens în cele trei planuri fundamentale ale existenței omenești: în trecut, în prezent și în viitor, eroii druțieni sunt mereu împovărați de nesfârșite frământări întru căutarea „seminței adevărului” și a „frumuseților umane”. Ei țin foarte mult la cercul sacru al omeniei și al bunătății creștinești, din care nu-i poate scoate nici cele mai grele cumpene sau restriști, iar întreaga lor viață nu este altceva decât o demonstrare magistrală a faptului că tot ce e mai bun și mai frumos pe acest pământ se dobândește cu prețul unor mari suferințe, ale unor imense eforturi ale spiritului și cugetului uman.
II. ISTORIA, DEVOTAMENTUL, CREDINȚA – PARTE INTEGRĂ A OPEREI DRUȚIENE
2.1. Trecutul – parte a neamului nostru
„De câte ori va fi să se schimbe vremea,
De atâtea ori ne vor durea rădăcinile…”
(Ion Druță)
Axată în temei pe pilonii unor probleme globale general umane, creația lui Druță poartă evident amprenta istorismului. Lumea eroilor lui Druță acționează în condiții istorice și sociale concrete, se manifestă în spațiul unui timp istoric real, aparțin unui popor și unui neam distinct. Ceea ce fac ei azi, au făcut-o în bună parte și părinții, și bunicii, și străbuneii; ceea ce fac ei acum și aici, fără îndoială, continuă, urcă de sine stătător treptele istoriei și calcă cu propriile picioare partea de drum ce le revine. Lecția de istorie a lui Horia Holban din povestirea „Clopotnița” constituie o mostră unică prin forța ei de convingere, prin dialectica dezlegării sensurilor. Fiecare om trebuie, și ,,este obligat să-și cunoască istoria, pentru că viața unui om nu este o apariție aparte, unică”, – le explică învățătorul de istorie elevilor săi. ,,Viața omului, continuă el, este un inel într-un lanț nesfârșit, format din inele asemănătoare, iar inelele de lanț, după cum știe toată lumea, nu se fac pentru a ne juca cu fiecare în parte, zicând: ia măi, ce mai inel frumos. Dacă ține lanțul, înseamnă că și inelele sunt bune. Dacă se rupe, nu mai contează calitatea inelelor rămase întregi” (72, p.304).
Dar istorie și istorism nu înseamnă numai ceea ce a fost și fără de care noi n-am putea trăi. Istorie suntem noi înșine, fapta și munca noastră de toate zilele. Istoria ,,este petrificarea timpului, dar aceasta nu înseamnă că istoria lor și-o au numai marile imperii: istoria se ține, ca o umbră, de toate câte sunt pe lume” (93, p.248). La replica elevei Maria Moscalu, dacă nu cumva istoria satului natal să fi dispărut odată cu clopotnița, Horia răspunde: ,,Dacă vrei să știi, până și faptul că ai plecat împreună cu toți, dar te-ai mai întors o dată, până și vesta asta cu buzunărașe, în care ai venit azi la școală să-mi povestești despre marea noastră frământare, până și ea va ajunge un martor al istoriei!” (72, p.396). Istorie se cheamă și tot ceea ce se petrece în jurul nostru, inclusiv îngrijorările elevei M. Moscalu de ceea ce se petrece în vârful dealului. Istorie sânt și versurile lui Eminescu, și amintirile lui Creangă, și cronicarii în frunte cu bătrânul Neculce. Și, desigur, Clopotnița Căprienii, distrusă de cerberii regimului, crima fiind atribuită în mod laș și sfidător calamităților naturale. Cam în aceeași cheie, dar cu referire la prezentul imediat, sună reflecțiile directorului școlii din „Cervus Divinus”: „Rămași fără memorie, ne-am pomenit rămași și fără rădăcini, ne duce vântul ca pe un nor de colb” (64, p.386). Rădăcinile sunt cele care ne vor ajuta să ne păstrăm conștiința de sine ca cetățeni ai acestui meleag.
Efectuând un studiu privitor la romanele lui Druță, prof. american Keith Hitchins ajunge la conluzia că: „Entuziasmul său pentru istorie este contagios, el este un fel de Horia Holban, învățătorul de la țară din romanul „Clopotnița”, care venerează istoria ca păstrătoare a memoriei și ca pe un ghid moral. Cunoștințele lui Ion Duță în istoria Moldovei sunt vaste, iar meditațiile scriitorului asupra înțelesurilor ei pentru poporul moldav sunt profunde, astfel încât personajele romanelor sale, în special, țăranii și satele în care locuiesc aceștia, capătă un aer de autenticitate ușor sesizabilă. El se complace în prezentarea extinsă a istoriei în „Povara bunătății noastre”, precum și în relatarea bine structurată a evenimentelor, însoțită de caracterizări exemplare ale personajelor principale din „Biserica albă”. În romanele „Frunze de dor” și „Clopotnița”, istoria este o forță activă, ea formează caractere de-a lungul secolelor și este, totodată, un factor care consolidează valori, dacă nu chiar un creator al valorilor” [44, p.103]. Când se pune problema identității, pentru I. Druță chintesența moldoveanului este reprezentată de țăran. Druță ne-o demonstrează în repetate rânduri, fără a face eforturi să-și ascundă admirația pentru țărani. Pentru I. Druță, țăranii sunt adevărați creatori ai istoriei, deoarece ei poartă poverile societății și mențin unitatea comunității de-a lungul veacurilor prin păstrarea credinței și a valorilor, precum și prin transmiterea acestora generațiilor viitoare. Nu există o afirmare mai frapantă a credinței sale în misiunea țăranului decât contrastul ilustrat în „Biserica albă” dintre Ecaterina cea Mare a Rusiei, împreună cu cei de la curtea sa, și țăranca Ecaterina cea Mică, cu sătenii și vecinii ei. Luxul curții imperiale din St. Petersburg, bârfele și rivalitatea meschină sunt departe de lupta zilnică pentru existență, pentru adevărata viață a țăranilor din satul Ocolina. Curtea imperială și rezidenții săi, după cum ni-i prezintă Druță, sunt produsul civilizației, al lumii cosmopolite care și-a pierdut rădăcinile, în timp ce țăranii sunt păstrătorii și modelatorii culturii și se regăsesc aproape de natură, rămânând asfel, firești, naturali, sinceri cu ei înșiși. Toți protagoniștii celor patru romane sunt, de altfel țărani. Aceștia, precum și colectivitățile în care trăiesc – satele Ocolina („Biserica albă”), Ciutura („Povara bunătății noastre”) și Valea răzeșilor („Frunze de dor”), Căpriana („Clopotnița”) – întruchipeză spiritul Moldovei.
V. Gusev e de părere că: „Istoria formează pivotul subiectului din romanul „Povara bunătății noastre”, în special prima parte -„ Balade din câmpie”. N-a reușit Cărăbuș să se întoarcă din primul război mondial și să pună cât de cât la cale viața, că din nou s-a cutremurat pământul: „…urechea lui Onache a prins un vuiet surd, ce părea a veni de departe, din adânc, încât părea a fi însuși glasul pământului, și glasul acela tânjea” (75, p.175), din nou război. După război – seceta, foametea; descrierea acesteia este una dintre cele mai patetice din roman [43, p.126]: „…și Câmpia Sorocii, după două veri fierbinți, rămase fără umbră de nor, fără strop de ploaie, în cele din urmă, a prins a se stinge” (75, p.311).
Din străfundurile istoriei se arată și fantasma unui simbol: legendara cățea Molda, care apare salvator prin ținut și chiar se aciuează pentru câtva timp pe lângă casa lui Onache Cărăbuș. După T. Roșca: „Molda reprezintă ecoul testamentar ancestral, „vedenia” oraculară, veghetoare și ocrotitoare a destinului amenințat la neprevăzute răscruci ale timpurilor. Ea apare și dispare pe pânza narațiunii în momentele cheie conceptuale, când se hotărăsc efectele sublime ale eroilor, dar și ale strategiei artistice, în momente de criză sau beatitudine, de umbrire sau de luminare a viziunii, cum ar fi în cazul trecerii Nistrului de către Onache Cărăbuș, în cazul salvării oamenilor atacați de fiare, la începutul Războiului Întâi Mondial” [57, p.200].
În ciuda existenței schimbărilor, Druță ne arată că în sat noul a fost receptat în diferite moduri. Mircea Moraru, unul dintre eroii romanului „Povara bunătății noastre”, se integrează cu relativă ușurință în ordinea socialistă, instaurată la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Experiența sa acumulată în anii războiului l-a învățat să vadă și să gândească altfel despre pământul după care tânjea întotdeauna. Acum, întors în Ciutura de după război, el devine președintele gospodăriei colective. Dar, sugerează Druță, transformarea lui Moraru vine prea repede, căci el încă nu asimilase pe deplin valorile morale ale noii epoci.
Alți locuitori de la sat, printre care și Onache, s-au opus modernității. Onache Cărăbuș, socrul lui Moraru, este o figură reprezentativă a satului din Moldova dintre cele două războaie mondiale și, pentru Druță, ele reprezintă chintesența spiritului țăranului moldovean. Onache a fost atașat pe deplin de pământ, de tradițiile și ritualurile de la țară, însă experiența de viață, acumulată în focul războiului și muncile istovitoare din anii interbelici l-au dus înspre un punct de criză spirituală, care, în sfârșit, este rezolvată prin a căuta și a găsi o balanță dintre vechi și nou, dintre trecut și prezent. La fel s-a întâmplat și cu Gheorghe Doinaru, unul dintre eroii romanului „Frunze de dor”, care vrea să-i urmeze pas cu pas pe bunicul și pe tatăl său, dar esența vieții, a istoriei îl frustrează, îl blochează continuu. În cele din urmă, el se încrede în sensul moral al schimbărilor, pentru a se debarasa de dilema sa și a purcede spre o nouă viață.
Ion Druță ne spune că, în mod sigur, schimbarea este o întâmplare extraordinară în societatea rurală. Țăranii au avut tăria să se elibereze de obișnuințele vechi, chiar de afecțiunea față de pământ. Ei pot să însușească ocupații și profesii noi și să devină intelectuali, așa cum o face Horia Holban, învățătorul de istorie din „Clopotnița”. În romanul „Clopotnița” Druță abordează probleme mai largi: ocrotirea valorilor spirituale ale poporului, educarea omului în armonie cu idealul său alimentat de tradiții istorice și populare sănătoase păstrate din generație în generație. Horia personajul principal reprezintă modelul uman drept de urmat. Pentru el căile ușoare de a-și face un rost în viață nu-l atrag. Horia detestă șmecheriile și micile vicleșuguri, prin care ar putea să se afirme. E o fire deschisă, faptele și acțiunile lui suferă de un fel de directitate ambițioasă, sau mai bine zis, el își afirmă caracterul cu pasiune fără a și le vuala. Prin viață pășește cu pieptul deschis, cu capul sus, privindu-și semenii drept în ochi. Nevinovăția lui nu este etalată în mod deschis, ci este evidențiat acel elixir al purității, ce-l face să rămână credincios unor convingeri și principii luate de acasă. El face parte din categoria oamenilor, despre care învățătorul de franceză Hariet Oșlobanu zice: „Inteligența omului vine de la mama, și nu de la locul pe care-l ocupă pe scara socială!” (72, p.281). Căutând „Hornicul”, în care sunt pomenite faptele arcașilor lui Ștefan cel Mare, la porunca căruia a fost înălțată pe dealul Căprienii – Clopotnița, eroul se găsește pe sine drept cel ce trebuie să scrie istoria contemporană a satului, a baștinei elevilor săi și a sa – prin faptă, printr-o înțelegere nouă a misiunii omului pe pământ, iar memoria populară trebuie să-i fie sprijin în toate. În calitatea de profesor, ideile lui sunt alimentate de căutarea rostului și a vocației: „Istoria, cu toate ascunzișurile, cu toate umbrele și luminile sale, era pentru el o mare patimă. Visul lui era să sape zi și noapte în negura vremurilor trecute, să publice studii, monografii, să obțină o catedră, să vină sute și mii de tineri de prin sate pe care el îi va boteza întru vrednicia străbunilor” (72, p.254).
În Căpriana, Horia Holban a ajuns predestinat de iubire și istorie. În sat, e amenințat de medocritate și de anonimat, ca unealtă a distrugătorilor de memorie. Conform criticului T. Codreanu: „Salvarea vine în povestea clopotniței și a hronicului tăinuit de săteni. Are de ales între memoria clopotniței și teama omului fără memorie, care este directorul școlii, cel ce-și adâncește uitarea cu sticla și paharul ascunse după cele două enciclopedii din dulapul cabinetului. Holban, om cu idealuri și demn este opusul unor indivizi ca Turcul, Balta. Dreptatea și omenirea la care ține el sunt în conformitate cu normele consfințite de secole la baștina lui [21, p.8]: „Sate mici, tăcute, săritoare la nevoie. Poate nu erau chiar atât de avute, poate nu-și ridicau case chiar atât de frumoase, în schimb erau pline de tâlc și demnitate. Acolo focul n-o să-și facă de cap, acolo până și fulgerul își alege îndelung locul unde să cadă, știind că la orice coștereață aprinsă se vor repezi oamenii, pentru că focul e unul din cele mai vechi semne de luptă – luptă pe viață și pe moarte” (72, p.363).
Prezența lui Balta, acest geniu al răului, ce nu iubește nici școala, nici literatura, este doar un pretext bun pentru dezbaterea unor probleme mult mai spinoase. Ideea poate fi urmărită chiar din momentul, când eroul apare prima dată : „Înșirate pe-o coastă de deal, casele și ogrăzile satului se țineau cu dinții, cu unghiile se țineau care de ce-a putut. Pămânul venea c-am prăvălatic, pornit a fugi la vale. Drumul cel care coboară încet, de-a curmezișul dealului, ba se duce înainte, ba se întoarce înapoi. Casele pe de o parte a drumului stau sus, cu temeliile scoase în văzul lumii, pe cealaltă parte se văd numai coșurile fumegânde undeva sub talpa trecătorilor. Garduri împletite, garduri de piatră, tufe de cătină. Ferestre mari, ferestre mici, uși închise, uși deschise. Câini cuminți, câini răi, gospodine harnice, gospodari mai lăsători. O tăcere vine din deal, o altă tăcere urcă din vale. Clopotarii lui Ștefan cel Mare, pe semne, mai și haiduceau prin codri. De la dânșii o fi moștenit satul ceva păgân, ceva sălbatic, așa încât după un car de drăgășenie și voie bună, la un moment dat începea să ți se pară că cineva te paște de după colț cu ciomagul” (72, p.231).
Scriitorul nu contrapune două sate, ci două mentalități. Valorile spirituale au fost păstrate mai cu sfințenie de acei, care au rezistat încercărilor și nu s-au însingurat dincolo de gardurile de piatră cu câini răi și uși închise. Balta, directorul școlii din Căpriana este o ființă destructivă: „Fantastic, dar, născut pentru a ruina, el și-a ales meseria de zidar, și o viață de om muncește la construcții, ocupat în fond, cu distrugerea a tot ceea ce-i nimerește în cale. Și se pricepe, zău, e inventiv, plin de inspirație! Și eu, care pretind că m-am născut sub zodia Zidarului, n-aș fi știut de unde să iau scânduri, cu ce să le aduc încoace, cât să plătesc unui muncitor, cât poate costa munca celuilalt. El însă, uite se pricepe, i-a dat demonul ruinării acest har și biata Clopotniță a și pornit pe calea celor drepți…” (72, p.324). Criticul M. Cimpoi ne explică: „Este opera druțiană de vârf care ne îndeamnă pe toți să ne restructurăm concepțiile noastre asupra vieții și lucrurilor. Să le vedem așa cum sunt, cum au dăinuit prin secole ajungând până azi. Druță plasează cu măiestrie evenimentele și personajele într-o perspectivă istorică. El nu percepe schimbările din satele Moldovei ca pe niște rupturi categorice dintre trecut și prezent. El recunoaște că latura economică și socială a vieții s-a schimbat odată cu colectivizarea agriculturii, dar, în același timp, sugerează în „Povara bunătății noastre” că rădăcinile colectivizării ar putea fi descoperite în tradițiile de viață ale satului. Cu alte cuvinte, colectivizarea agriculturii i-a armonizat cu tradiționalul spirit colectiv al satului. În consecință, lui Ion Druță i se pare normal că o astfel de împletire între vechi și nou a avut loc” [16, p.173]. Răspunsul descoperit de Druță, îl găsim în valorile spirituale ale satului, valori ce definesc personajele, îi fac pe țărani să-și păstreze identitatea lor și, în același timp, să se adapteze noilor circumstanțe, pentru ca, în sfârșit, să creeze o armonie socială nouă.
În primele sale trei romane („Frunze de dor”, „Clopotnița”, „Povara bunătății noastre”) Druță explorează trăsăturile variate care îl definesc pe țăran și deci, pe moldovean – dragostea pentru pământ, munca creatoare, atașamentul față de tradiție, încăpățânarea în fața schimbării și căutarea unui echilibru între forțele concurente; totodată el se luptă cu efectele schimbării, care îi însoțește constant pe țăranii săi. Scriitorul perseverează în toate aceste eforturi, cu măiestrie și cu o înțelegere fină a psihologiei țăranului. Îdelungata străduință de a găsi trăsătura definitorie a țăranului moldovean ajunge să se încarce de rod în cel de-al patrulea roman al său „Biserica albă”. El o descoperă în credința religioasă a acestor țărani, în creștinismul lor.
După Tudor Paladi: „Romanul poate fi citit în întregime ca o meditație despre spiritualitatea țăranului și despre locul religiei în viața moldovenilor de la țară. Paisie Velicikovski în calitate de stareț la Mănăstirea Neamțului a exercitat o mare influență spirituală în Moldova. El este exponentul învățăturilor ortodoxiei răsăritene care se opune materialismului acestei lumi și se concentrează asupra valorilor spirituale eterne ale „lumii de dincolo”. Ecaterina din Ocolina demonstrează cum aceste credințe pot fi aplicate în viața zilnică. Credința ei puternică este o combinație a învățăturii creștine simple, împletite cu încercările unei țărance de a explica misterele existenței prin intermediul mijloacelor ce-i sunt la îndemână. Hotărârea sa de a reconstrui biserica din sat, după ce a fost distrusă în război, și insistența ca acesta să fie neapărat albă, reprezintă credința de nezdruncinat a țăranului moldovean. Însăși „biserica albă”, simbolizează valorile sacre care au condus satul și pe moldoveni în călătoria lor primejdioasă și vremelnică” [53, p.317]. Biserica albă este unul dintre simbolurile fundamentale ale romanului, ea devenind și simbolul identității naționale și al speranței în zile mai bune. În cele din urmă, Ion Druță ne spune că fundamentul comunității îl constituie un popor care și-a păstrat spiritualitatea intactă de-a lungul secolelor. Acest sens profund al identității, această cunoaștere a eului formează esența unei națiuni și au dat putere vie țăranului și moldoveanului să reziste, să dăinuiască.
Dimensiunile cosmice ale creației druțiene se intersectează permanent cu cele ale naturii și ale minunilor pământului, ale firii. Dintre pomii fructiferi și arborii câmpiei și dealurilor sorocene, cei mai preferați de scriitorul Ion Druță, sunt nucul, cireșul și stejarul. Și asta se explică în primul rând prin faptul că aceste minuni unice ale naturii reprezintă în totalitatea lor imaginea rotunjită, finită a întregului: rădăcinile adânci și hrănitoare; tulpinile cu lemnul lor tare și durabil, destinat costrucției și făuririi; frunzele (fructele) cu gustul, mirosul, aroma și frumusețea lor renăscătoare. Frunze de dor, aromă de gutui, gust și miros amar de pelin – sunt doar câteva exemple de participare efectivă a elementelor naturii la crearea simbolisticii și anturajului omului cu atributele lui spirituale, morale și sociale fundamentale. „Cu inima și sufletul veșnic în căutarea frumosului, – mărturisește undeva autorul, – moldovenii au dus până la apogeu dragostea lor pentru viața străbună. Însuși simbolul vitalității pământului- frunza verde – a devenit refrenul tuturor cântecelor populare” (67, p.147).
La simbolistica vegetalului enumerată anterior Druță, mai adaogă în volumul VIII-lea un pom biblic, simbol al rezistenței și nemuririi – salcâmul. „Iar că salcâmul e un copac biblic, un copac sfânt, de asta la noi nu se prea aude. Iar că în vreme de secetă ei rămân ultimii care mai țin umbră pământului pârjolit de soare, iar că pe vremea ploilor și furtunilor ei țin piept, apărând satele, casele, livezile, iar că în lungile nopți de frig și viscol, salcâmul ține sobele calde zi și noapte, să nu degere copilașii, asta pare în firea lucrurilor. Sărmanul salcâm, el, chiar și în pădure, e veșnic marginalizat. Mai pe undeva pe la margini, pe-o coastă cleioasă de deal, într-o râpă afurisită, că, las, nu-i mare boier, va prinde rădăcini, va merge bine” (68, p.127).
Prin Ruța, păstrătoare a cuibului, a vetrei și a focului, autorul subliniază ideea continuității fizice și spirituale a neamului. Doamna E. Botezatu susține că: „Semnificația Casei druțiene este aceea de „prim colț de lume”, baștină. Este pământul – casă al lui Gheorghe, Casa celor doi părinți din „Ultima lună de toamnă”, „casa din Horodiște”. Eroii îi cunosc virtutea tămăduitoare, atașamentul afectiv față de casă le dirijează adeseori faptele și acțiunile. Din poarta casei drumurile duc în lume, dar și revin, căci Tatăl, adunat de pe drumuri, le-a adus pe toate – drumurile – acasă. Păstorul revine și el din fund de lume spre pământul cu un nume dulce, durându-și de fiecare dată – casa (destinul). Casa este pentru el un spațiu al statorniciei, al purității și siguranței, și faptul că, în ciuda vitregiei sorții, își croiește drum, iarăși și iarăși, spre această casă, este o probă a atașamentului său statornic” [10, p.304]. Pe Onache Cărăbuș, dorul de casă îl face să înfrunte riscurile unui râu de primăvară; i-i dor de casa baștină lui Nică și tot dorul de casă îl răscolește pe Mircea: „De undeva, de printre case, l-a zărit, i-a fript inima un acoperiș vechi, cunoscut din copilărie. În celălalt capăt de sat își avea casa lui, dar în acești mulți ani de război, când avea să se gândească la sat, când era întrebat de casă, îi răsărea mai întâi vechea lor bojdeucă părintească…” (75, p.219). Cu trecerea anilor simbolul rădăcinilor, începuturilor, genezei neamului, ca și a propriului eu, nu se îndepărtează, ci devin mai aproape. Mesajul definitoriu al creației druțieine nu e nici optimist, nici pesimist – ci e unul integral realist, umanist, sprijinit pe temeliile trecutului național și universal, dar cu antenele orientate spre un viitor al binelui, al frumosului și armoniei dintre cei care locuiesc în propria casă, în casa colectivă a neamului sau în casa fără griji și impedimente a lumii.
2.2 Baladele – o lecție de educație morală și civică
M-a impresionat nespus, cuvintele scriitorului adresate nouă cititorilor, incluse la sfârșitul eseului „Marele dar Dumnezeesc – simțul măsurii”, pe care nu le-am putut trece cu vederea și am să le expun în continuare: „Dragă cititorule! Nu am fost în viața mea nici călugăr, nici păstor, baladele mele nu pretind la mai mult decât conțin ele, dar, dacă, întâmplător, va ajunge această carte în mâinile tale, rogu-te frumos, nu o grăbi cu cititul. Ține-o pe lângă tine, și, în clipele grele ale vieții, deschide-o la întâmplare. Culege colo o baladă – două, sper să-ți aducă mângâierea, seninătatea, pacea sufletească, pe care mi le-au adus ele mie, atunci când îmi veneau. Dacă, însă, sufletul tău nu cunoaște tristețea și povara păcătuirilor, nu-ți apasă conștiința, treci pe lângă noi și vezi-ți de-ale tale, pentru că viața și așa e mult prea scurtă, mult prea trecătoare. Domnul să ne aibă pe noi, pe toți, sub ramura bunăvoinței Sale” (13, p.326).
Căldura sufletească, bunăvoința, înțelepciunea acestor rânduri ne îndeamnă la cunoaștere și creștere spirituală. Ion Druță nu-și uită adevărat misiune, și știe cum să mânuiască atent și cuvios cuvântul, astfel încât, să atingă coardele sensibile ale cititorului deschis către receptare și cunoaștere. Ion Druță, cunoscutul romancier, dramaturg și nuvelist, a inclus în volumul opt și un capitol de poezii, intitulat sugestiv și în duhul timpurilor răvășite de astăzi – ,,Flori de salcâm”. Acest volum este împărțit în șapte părți intitulate sugestiv: „Dezrădăcinarea”, „Îngerul supravețuirii”, „Vremea tăcerilor”, „Nazaret”, „Pauliana”, „Flori de salcâm”, „Голос Духа, Голос Бога”. În partea a doua: ,,Îngerul supraviețuirii”, avem un fel de curriculum vitae suplimentar, menit să înfățișeze – cu noi argumente probante – ,,nesfârșitul război” purtat de autor cu oamenii puterii de și Moscova întru promovarea propriilor opere, care răzbăteau spre cititor cu atâta dificultate, inclusiv cu ,,șantiștii” în ale limbii și cu ,,diversiunile ideologice” de tot felul, întruchipând, astfel, destinul nefast al unui scriitor veșnic prigonit. Pe această cale se înlătură multe din falsurile și speculațiile inventate.
Conform opiniei academicianului Gh. Duca: „Inspiră un deosebit interes și faptul că Ion Druță, ca artist al cuvântului, știe nu numai să-și promoveze cu fermitate adevărurile din operele sale literare, ci – principalul! – știe și să le apere cu o consecvență demnă de invidiat contra criticii obtuze și conservatoare, contra opreliștilor regimului totalitar, contra „revizorilor” agresivi de tot felul, contra unor confrați de condei nihiliști – mai vârstnici sau mai tineri – care găsesc „plăcere” în a-i demola opera și a-i adumbri personalitatea, contra unor cititori de rând influențabili” [36, p.30]. În această privință, nimeni dintre scriitorii din Moldova nu poate concura cu Ion Druță – Ion Druță, „înfruntătorul” curajos de-o viață a mult prea numeroase obstacole de tot soiul, Ion Druță, ațâțătorul de probleme arzătoare și polemistul liric fără pereche, Ion Druță, înaintemergătorul în toate și cu cel mai aprig devotament față de cititor, Ion Druță, simbol al tăriei de oțel și al rezistenței spirituale, – un fel de Ceahlău moldovenesc, Ion Druță, mucenicul și mesianicul, păstorul și apostolul acestui meleag, Ion Druță modelul omeniei însăși și al însăși credinței creștine a neamului…
Al șaselea capitol: ,,Flori de salcâm” se compune din ,,balade creștinești” care sunt niște ,,comunicări” – convorbiri sacre cu Dumnezeu, ,,șoptite în ceas de mare zbucium a sufletului”, asupra treburilor lumești, asupra a tot ce este sau ar trebui să fie rostul existenței umane, al plugarului în plan universal. Baladele creștinești druțiene sunt trecute cu grijă prin mirozna dulce-amăruie a florilor de salcâm, a acelui copac singuratic, ,,veșnic stârpit de prin grădini, din fața caselor, de pe sub garduri, de nenorociții mei pământeni, care habar n-aveau că-și stârpesc norocul”, zice întristat autorul. (5, p.127). Puțini cunosc faptul că Ion Druță a intrat în lumea scrisului pe ,,poarta poeziei”. Aceasta o aflăm și în povestirea ,,Horodiște”, unde scriitorul mărturisește că încă din copilărie, a încercat să compună versuri. Prima sa încercare literară să zicem așa a fost o baladă tristă compusă la moartea patriarhului ce începea cu versurile: ,,Tu, Miron, cât ai trăit,/ Multe lucruri ai gândit…”(6, p.82). Aceasta și alte poezii care au fost adunate într-un caiet, l-au făcut pe autor să înțeleagă faptul că a fi scriitor este o mare meserie și o mare valoare. Ocupațiile cu timpul, au devenit o necesitate a sufletului scriitoricesc de a-și exterioriza tainițele și comorile sacre ale sufletului. Mulți cititori au observat poate că Ion Druță a inclus la finele operelor de importanță majoră și câte unu două poeme, cum ar fi de exemplu în volumul ,,Scrieri”, sau în ,,Povara bunătății noastre”. În ediția „Opere”- 2014, el a hotărât să publice un capitol întreg de balade creștine intitulat ,,Flori de salcâm”. Această frumoasă lecție de istorie, morală și civică își află continuare și finalizare de vârf în poemul „Păstoria cuvintelor frumoase” întălnite la finele romanului ,,Povara bunătății noastre”, care se prezintă mai mult ca un cuvânt testamentar, adresat de către Onache Cărăbuș nepoțelului bebeluș Tudorică, sau, altfel spus – și de autorul romanului – către actuala și viitoarele generații de cititori – cu marele îndemn de a se auzi, de a se ierta, de a se împrieteni, de a se respecta. Citez: „Nu suntem noi,/ Fiule,/ De neamul nostru,/ Nici latini,/ Nici slavi,/ Nici cu ciia,/ Nici cu iștia,/ Nici de dincolo,/ Nici de dincoace,/ De râul cela./ Patria noastră,/ Fiule,/ A fost/ Și rămâne/ Bunătatea / Hotarele/ Patriei noastre,/ Dinspre nord/ Și dinspre sud,/ Dinspre est/ Și dinspre vest,/ Se numesc/ Credință,/ Răbdare,/ Tăcere,/ Iubire” (8, p.525). Mai toate mărturisirile autorului au loc în jurul unor dialoguri cu Dumnezeu, despovărându-ne astfel sufletul de întrebările grele pe care le ridică existența noastră dramatică, cu rosturile și ne-rosturile ei, cu virtuțile și păcătuirile aproapelui; eliberându-ne de neliniști și zbuciumări, tămăduindu-ne cu lumina credinței, a binelui și adevărului. Prin versuri frumoase și de mare sinceritate, prin rostiri blânde de adevăruri crude, versul druțian năzuiește să se smulgă din jungla rătăcirilor și a păcătuirilor pe omul contemporan și să ne îndrepte pe căile bune ale creștinătății. Scriitorul ne îndeamnă să ne lepădăm de apucături nedemne și de relele morale și sociale ale veacului, ne îndeamnă să avem în suflet frică de Dumnezeu, să ne pocăim și să credem în lucrurile sfinte. În viziunea lui Ion Druță – țăranul, muncile scriitorului se aseamănă – prin analogie – cu muncile plugarului: și aici ți se dă ,,o palmă de pământ” pentru trudă, pentru ,,caznă și chinuri”, care și el urmează să fie ,,arat”, ,,semănat”, ,,prășit”, ,,cosit”, ,,recoltat”, ocrotit de secetă și de grindină. Numai că acest ,,pământ” se numește altfel: limba maternă, unde ,,În matca/ Graiului matern/ Ca peste tot/ Se ară,/ Se samănă,/ Și se îngrijesc/ Semănăturile,/ Până la cules”. Adevăratul plugar pe care îl doare sufletul pentru brazda sa nu va pune plugul în brazdă, până nu va ști cu ce o va semăna ,,Pământul îți va fi/ Sufletul uman,/ Sacul cu semințe/ Graiul matern/ E rostul./ Cel mai frumos,/ Cel mai măreț/ Din toate,/ Câte pot fi/ Pe fața pământului”. Ce fel vor fi semințele? Desigur „Cuvinte bune,/ Luminoase,/ Miezoase,/ Cu tâlc”(14, p.328). În ciuda piedicilor puse de către consângenii săi ,,din vârful dealului” sau ,,din vale”care sunt azi eroi, mâine-trădători neglijind de munca depusă: ,,Auzi neobrăzare?!/ Nu e treaba lui./ Nu e de nasul lui,/ Nu e de mintea lui!/ Îmi împiedicau căluții,/ Îmi stricau plugul,/ Îmi risipeau sămânța”, Ion Druță, disperat cum era a reușit totuși să pună „În fața altarului lui Dumnezeu” ,,…Masa Pomenirii,/ Darurilor Tale, Cu tot ce a rodit,/ Cu tot ce-am strâns/ De-a lungul anilor./ Binecuvântează,/ Doamne,/ Acești colaci,/ Împletiți din cuvinte,/ Din lacrimi și durere./ Iartă pământul,/ Plugarul/ Și oaspeții/ Ce se vor aduna/ La această masă,/ Care este/ Nu atât masa mea,/ Cât masa Ta,/ Eu fiind doar sluga/ Care a pregătit-o/ Cu îndrumarea/ Și după porunca/ Stăpânului meu/ Amin. ” (14, p.330) – „La masa pomenirii”.
Printre cele mai periculoase păcătuiri ale pământenilor noștri, Ion Druță numește decăderea limbii române, decăderea etico-morală a poporului, decăderea pământului rămas fără plugari, decăderea satului și a neamului în întregime care este risipit azi prin întreaga lume în căutarea unui trai mai bun. Oamenii nu mai au frică de Dumnezeu și din această cauză apar viciile de astăzi societății, în mai toate sferele ei, inclusiv în sfera etico-morală și spirituală. Scriitorul înfățișează cu asprime, situații și stări de lucruri dintre cele mai sumbre. De exemplu, în balada „Decăderea graiului” Ion Druță vorbește cu îngrijorare despre starea deplorabilă a graiului moldovenesc în care a ajuns să se afle astăzi. „Azi,/ Doamne,/ Nimeni nu mai poartă/ Sarcina Cuvântului,/ Potrivit sorocurilor/ Hotărâte de Tine,/ Așa ca să culeagă/ Din taina darului Tău,/ Să-l crească îndelung/ În inima sa,/ Ferit de ochii lumii,/ Apoi/ Să-l nască chinuitor,/ Cu riscul vieții,/ Pentru a-l dărui/ Graiului matern”. Or, concretizează autorul, „Azi,/ Doamne,/ Nimeni nu mai cinstește,/ Cuvântul/ Așa cum se cinstea el odată,/ Ca o mare minune/ A existenții noastre,/ Ca un copac,/ Sădit de către Domnul/ La un loc,/ Știut numai de El,/ Știut numai de tine./ Copacul cela era/ Taina legăturii/ Dintre om și ceruri/ Darul vieții,/ Sensul vieții,/ Și omul/ Se bucura zilnic/ De marea minune/ A vieții sale” (15, p.364). Sunt apoi enumerate și alte păcate ce s-au năpustit asupra graiului nostru, cum ar fi: „Întunecimile/ Ne-au mâncat/ Grăunțele din spic,/ Lăsându-ne doar pleava,/ Pe care noi o vânturăm,/ Și iară o vânturăm,/ Și-o mai vânturăm o dată,/ Dar …/ Grâu-i grâu,/ Pleava-i pleavă…” (15, p.365). Poporul nu mai pune azi mare preț pe cuvânt și le utilizează cum se nimerește: „Jumătăți,/ Bucățele,/ Fărâme de cuvinte/ Lipsite și de har,/ Și de bunăcuviință”(15, p.366). În timp ce o altă parte a vorbitorilor de grai ,,s-au vândut în sclavie” plecând peste hotarele țării unde: ,,Ajungând servitori,/ Măturători de curți,/ Spălători de vase,/ Cine știe pe unde”(15, p.367).
Și în alte poeme Ion Druță se arată profund îndurerat de starea limbii literare și vorbite, de starea cuvântului, de starea verbului matern, dând naștere la meditații – rugi dintre cele mai îndurerate și pline de revoltă. Ion Druță vorbește deschis în balada „Cugetul” despre faptul că: „În situații critice,/ Când omul trebuie/ să-și descarce sufletul,/ Să spună principalul,/ Laconic și lapidar,/ Nu-i mai ajung cuvinte./ Școlarizăm societatea,/ Tipărim manuale,/ Tipărim dicționare,/ Zadarnice toate…/ Omului nostru,/ Sărmanul,/ Îi vine greu,/ În momente cruciale/ Să găsească cuvântul,/ Ce l-ar lumina,/ Ce l-ar îndreptăți,/ Ce l-ar salva…”(16, p.404). Scriitorul amintește contemporanilor că pentru moldoveni, ,,cuvintele frumoase” au fost îngrijite și păstorite de strămoși de-a lungul timpului, de aceea ele trebuie bine păstrate. „De la mitropolitul Dosoftei,/ Biserica noastră,/ Mănăstirile,/ Preoțimea,/ Așa cum erau,/ Adunau ca albinele,/ Farmecul limbii,/ Harul limbii,/ Înțelepciunea limbii,/ Înveșnicindu-le/ În Sfânta Scriptură,/ Pentru că,/ După cum se știe,/ La început a fost/ Cuvântul” (16, p.404)
Cunoaștem faptul că unii dintre confrații de condei – probabil, din invidie sau din rea credință – o fac pe grozavul când îl atacă pe autorul ,,Poverii bunătății noastre” pentru așa-zisul primitivism moldovenesc în probleme de limbă literară. Pentru îmbunarea acestora, precum și a altora certați cu adevărul, Ion Druță scrie o admirabilă baladă, ,,Rugă albă”, plină de lumină și de bucuria propriului rod înlăuntrul verbului matern, din care desprindem versurile: ,,Întoarce-ne,/ Doamne,/ Acea respirație/ Largă,/ Senină,/ Care să cuprindă/ Toată frumusețea,/ Toată adâncimea,/ Toată tristețea/ Verbului matern./ Dăruiește-ne,/ Doamne,/ Acea bunăvoință/ Fără de margini,/ Cu care vom primi,/ Cu care vom privi/ Lumea…” (80, p.430). Această baladă este luminoasă și tămăduitoare și prin rugile adresate Divinității, se dorește îmbunătățirea lucrurilor rele de pe pământ, cum ar fi: „Curăță-ne,/ Doamne,/ Casa/ Și masa/ De toate/ Rătăcirile,/ De toate/ Păcătuirile,/ De toate nelegiuirile…”; ,,Izbăvește-ne,/ Doamne,/ De străvechiul/ Nostru blestem/ De-a pururi peste tot/ Și-a nu ajunge nicăieri./ De-a încărca mai mult/ Decât putem duce,/ De-a le începe pe toate,/ Și a nu duce nimic/ Până la capăt”; ,,Curăță-ne,/ Doamne,/ Cuvântul/ De pustietate,/ De întunecime,/ De răutate”; ,,Luminează-ne,/ Doamne,/ Cu câte-un gând/ Curat,/ Adânc,/ Omenesc”, ca să putem duce mai ușor „crucea destinului” (17, p.426). Dacă ne vom pune întrebarea: de ce toate aceste rugi profund psalmodice? Răspunsul ni-l oferă însuși autorul: ,,Am decăzut,/ Doamne,/ Tot numărându-ne zilele/ De la o datorie/ La alta…/ De la o supărare,/ La alta,/ De la o speranță/ La alta/ De la o dezamăgire/ La altă dezamăgire”; „Am sălbăticit,/ Doamne,/ Tot înlocuind…/ Demnitatea–/ Cu compromisuri,/ Fața –/ Cu masca, / Slujirea –/ Cu trădarea” (17, p.429).
În balada „Fața” Ion Druță ne îndeamnă să trăim cinstit, să respectăm sărbătorile sfinte Crăciunul și Paștele, să cunoaștem cele zece porunci ale Domnului și să încercăm să le respectăm, cu toate că își dă bine seama că oamenii își vor pune întrebarea: „Îndeplinirea/ Tuturor poruncilor?/ Ce înseamnă să nu furi,/ Când toată lumea/ Din furat trăiește!”(42, p.407). Și atunci când vine vorba de pământul plugarilor și de destinul ,,decăzut” al acestora „Că femeile noastre,/ În aceste vremuri sumbre/ Nu mai nasc/ Bărbați de stat,/ Oameni de vază,/ Personalități marcante,/ Demne de Istorie”(42, p. 408). Ion Druță dramatizează până la însângerare starea deplorabilă a lucrurilor, pentru că în viziunea lui pământul înseamnă ,,Matca noastră,/ Maica noastră,/ Marele nostru chin,/ Marea noastră caznă./ Visat din tată în fiu,/ Stropit cu sânge și sudoare,/ Vândut,/ Trădat,/ Bocit și blestemat,/ Rămas al nimănui”; „Decăzut,/ Sălbăticit,/ Pământul nostru,/ Pe ziua de azi,/ E numai suferință” (18, p.422). Concluzia nu poate fi alta decât una total dezarmantă: „Înstrăinarea/ Pământului de plugar/ Înseamnă –/ Ruperea rădăcinilor,/ Trădarea credinței,/ Lepădarea de Dumnezeu./ Adică sfârșitul lumei”. În balada – „Urcarea plugului la cer”, împrumutând un tipar dintr-un cântec bătrânesc, excelează în construirea de proiecții imagistice de tip dantesc, cum ar fi acesta care încheie poemul despre apusul țărănimii printr-o poantă paradoxal de tragică: rămas fără plugarii dintotdeauna, risipiți care și unde prin străinătățile Rusiei, Italiei, Spaniei, Greciei, Pământul moldav – cântat și răscântat de atâtea ori de autor – a ajuns să tânjească împărăginit, ca o ființă rănită a neamului, după negrul brazdei netrase de nimeni, pentru ca, într-un târziu îndoliat, să se răzbune pe țăranii înstrăinați, care l-au trădat amarnic: „Totul s-a întunecat,/ A înțepenit,/ A amuțit,/ Și numai pe cupola cerului,/ Pe sus,/ Pe sus de tot,/ Aleargă o pereche de cai,/ Târând printre nori/ Un plug răsturnat” (18, p.424). E un adevărat apocalips pentru trudnicul Plug, rămas în afara oricărei întrebuințări, care, nemaiavând pe nimeni să-l țină de coarne aici, pe pământ, se avântă, supărat, înspre câmpia cerului, pentru a-și înfige măcar acolo lama de oțel flămândă de brazde (fie și albastre!). Când urmărește să sugereze în mod sintetizator și general-uman realitățile crude și sumbre ale Moldovei, Ion Druță apelează la simbolul „corbilor”, păsări de rău augur, care prevestesc o nenorocire, un fel de prăbușire a neamului. În această ipostază de „mesageri ai morții” ei apar în extraordinara baladă creștină „Corbii de noapte”, care reprezintă o rugă după miezul nopții, supranumită „Polunoșniță”. Iată cum începe acest întins poem: „Stoluri de corbi / Doamne,/ Au împânzit/ Cerul/ Patriei mele…/ Și tot rotesc,/ Rotesc,/ Rotesc …/ Nici soare,/ Nici lună,/ Nici stele…/ Beznă,/ Miez de noapte,/ Tăcere de mormânt/ Și numai aripile/ Corbilor/ Vâslesc,/ Tăcute,/ Prin întuneric./ Mi se face/ Greu pe inimă,/ Doamne,/ Și mă ridic/ În puterea nopții/ Pentru/ Această rugă/ Zisă din bătrâni/ Poluoșniță, (…) Stoluri de corbi,/ Doamne,/ Rotesc/ Peste Vatra/ Neamului meu” (82, p.432). Ne îngheață sângele în vine când aceste repetiții anaforice cu virtuți profetice negative dau naștere la o atmosferă poetică de prăpastie, căci, precizează metaforic în continuare autorul, corbii care „rotesc” de asupra neamului nu sunt altcineva decât „corbii declinului”, „corbii stingerii noastre”. Puterea de rezistență a neamului nostru, demnitatea, credința și cinstea lui, pe parcursul secolelor, au fost puse la încercări dintre cele mai grele, mai măcinătoare de atâtea ori, cum ar fi: „Războaie,/ Revoluții,/ Foamete,/ Epidemii,/ Deportări/ Marxism,/ Leninism,/ Stalinism,/ Ani de tranziție,/ Capitalism sălbatic,/ Alegeri nominale,/ Alegeri cu lista,/ Alegeri anticipate,/ Toate plătite/ Cu răbdare,/ Cu dezamăgire./ Cu atacuri de cord,/ Cu noi morminte./ Floarea neamului,/ Fruntea neamului,/ Demnitatea neamului,/ Smulse din rădăcini,/ Batjocurite,/ Îngropate,/ Cu zile cu tot” (19, p.432). Și totuși ne-am ocrotit partea noastră de cer și de soare, iar Dumnezeu nu și-a întors fața de la noi. Pentru că mai suntem încă creștini suntem îndreptați să ne rugăm: „Rugați-vă,/ Zice Domnul./ Ruga este/ Bătaia inimii voastre,/ Artera principală/ Ce leagă/ Duhul cu Veșnicia” (19, p.434), dacă vom pierde acestă legătură vom rămâne „Un nor de colb,/ Gonit de vânturi”. Druță n-ar fi Druță, dacă vigurosul lui curaj civic și estetic nu i-ar permite să polemizeze – cu ușoară ironie – până și cu unele precepte biblice, cu însuși Dumnezeu în problemele lumești, când semenii săi, prin „apucăturile” și „păcatuirile” lor, ajung, disperați, pe margine de prăpastie: „Și totuși…/ La ce visați? Întreabă Domnul. –Visăm ca anul viitor/ Să fie ceva mai bun,/ Decât anul acesta./ Visăm ca parlamentul/ Pe care-l vom alege/ Să fie ceva mai cinstit,/ Mai de treabă,/ Decât cel ce-a fost,/ Cu toate că,/ În sinea noastră,/ Cam bănuim/ Că și anul viitor/ Va fi,/ Ca și anul acesta./ Una semeni,/ Alta-ți crește./ Cât despre deputați,/ Pe care,/ Chipurile,/ Îi vom alege,/ Știm prea bine/ Că și ei vor face/ Aceleași șmecherii/ Ce s-au făcut/ Și până la dânșii,/ Pentru că,/ De …/ Noi cu viața,/ Din rău în și mai rău,/ Ei,/ Din bine/ În și mai bine” (19, p.434). La îndemnul Domnului că „vatra străbună” nu trebuie părăsită, căci ea este „O celulă vie/ Din vatra/ Întregului neam”, la care în continuare poetul ripostează: „Care neam,/ Sfinte Dumnezeule!/ Neamul este lumina/ Ce răsare/ Pe fețele noastre,/ Când suntem/ Împreună/ Acolo, unde/ Se adună/ Neam de neam,/ Acolo,/ Nici neam nu mai e./ Cât despre noi,/Amărâții/ Ce lumină,/ Care lumină,/ Când noi/ Nu mai avem ochi/ A ne vedea/ Unul pe altul!/ Atât de mult/ Ne-am tot urât,/ Ne-am tot trădat,/ Ne-am tot vândut,/ Încât/ Nici nu mai ținem minte,/ Care și pe care,/ Și de câte ori,/ Și cui anume,/ Și pentru ce l-a vândut…” (19, p.437). Iar când vorba vine de porunca biblică „Iubește-l/ Pe aproapele tău,/ Ca pe tine însuți:/ Numai ea/ Vă poate salva”, eroul liric al baladelor creștinești druțiene reacționează astfel: „ Dară,/ Sfinte Dumnezeule…/ Ușor de zis-/ „Să vă iubiți/ Unul pe altul…”/ Cum să ne iubim,/ Când,/ Iată,/ Geme pământul/ De oase nevinovate…/ Cei,/ Care/ i-au îngropat de vii/ Pe părinții,/ Pe frații,/ Pe copiii noștri,/ Mai umblă și azi/ Cu capul sus,/ Cu aere de biruitori…/ Și dacă îi iertăm/ Și dacă ne înfrățim/ Cu călăii,/ Nu ne facem,/ Oare,/ Părtașii/ Crimelor lor?(…)/ Va fi,/ Această înfrățire,/ A jertfei/ Cu călăul,/ Plăcută/ Ochilor Tăi?” (19, p.438). „Neiubirea aproapelui” ne-a determinat să-i declarăm „război” acestuia, tratându-l cu ură și dușmănie deschisă și preferând „ducerea la fund” a propriei „corăbii” dimpreună cu Arca lui Noe a colectivității: „Ne ducem,/Doamne, /La fund,/ Împreună/ Cu/ Marile noastre/ Prăbușiri/ Împreună cu Homer,/ Cu Da Vinci,/ Cu Bach,/ Împreună cu demonii,/ Împreună cu sfinții,/ Ne ducem,/ Iată,/ La fund”. Din cauza letală că ne-am molipsit cu toții de „păcatul iubirii”: „Pierim,/ Dar de iubit/ Pe aproapele nostru…?!/ Ferească Dumnezeu./ Mai bine/ Ne ducem cu toții/ Ne ducem la fund” (20, p.338).
„Nu vă lăsați pradă/ Disperărilor”,/ – „Rugați-vă”/ Zice Domnul…” și eu vă voi trimite „În pragul casei/ Îngerașul,/ Cu trăistuța plină-/ Hrana zilei/ Pentru sărmanul/ Cugetul nostru./ Raze de lumină lină,/ Curată/ Cerească,/ Colaci de vorbe bune,/ Așezate,/ Rare,/ Binevoitoare,/ Bucurii.”(21, p.352). Balada „Darul suferințelor” cuprinde aceste frumoase versuri profund simbolice, profund creștine, profund tămăduitoare întru Hristos: „La aprinsul zorilor,/ Când începem/ A ne trezi,/ Înfige,/ Doamne,/ În noi/ Câte-un spin/ Din însângerata/ Cunună/ Ce ți s-a pus/ Cândva în creștet./ Înfige-ni-l/ În talpă,/ În palmă,/ În spinare,/ Așa ca să-l purtam/ Ziua întreagă,/ Uitând de laudă,/ De mândrie,/ De zaviste,/ De dușmănie,/ Pentru a putea zice,/ În amurg –/ Domnul ne-a trimis/ O suferință,/ Ș-am purtat-o cinstit/ Ziua întreagă,/ Ispășind un mic păcat,/ Din cele păcate/ Multe și grele” (22, p.390). Cunoscător profund al psalmilor lui David și al pildelor lui Solomon, Ion Druță își oprește ochiul deseori asupra unei fericite formule biblice, apoi țese în jurul ei un întreg text poetic, îl dezvoltă și argumentează, întorcându-l cu fața spre ziua de astăzi. Așa sunt zicerile cu funcție anaforică, dar și epiforică, ce imprimă întregului o tensiune emotivă rotundă și intensificatoare: „Dumnezeu e cu noi” : „Totul ce a fost/ Binecuvântat de Tine/ A lăsat o urmă,/ Un rost,/ Un tâlc/ O semincioară,/ Pe scara Vieții/ În roata Veșniciei,/ Pentru că/ Și iarna și vara,/ Și ziua și noaptea,/ Și în vremuri de pace,/ Și în veacuri de zbucium/ Dumnezeu a fost/ Și rămâne cu noi” (24, p.442).
Frumoasa zicere-crez dintr-un interviu realizat de N. Prelipceanu unde I. Druță mărturisește: „Eu cred că a scrie versuri, a scrie litere, buchii, este un fel de a-l ajuta pe aproapele meu să trăiască, să gândească, să se frământe împreună cu mine” [40, p.16], este foarte semnificativă și caracteristică pentru întreaga creație a lui Ion Druță, dar mai ales pentru baladele sale creștine, în care elementul autobiografic și zbuciumul sufletesc, credința întru Dumnezeu și aspirațiile-i sfinte spre pace, omenie, bunătate, dreptate se împletesc într-un tot organic și integru: a trăi în artă ca și în viața de toate zilele, a respira cu toți porii etici și estetici neliniștile, temerile și păcătuirile semenilor, a identifica munca de creație cu arderea fosforescentă a spiritului în timp, spațiu și istorie – oare aceasta nu reprezintă prezența unui profesionalism de cea mai înaltă cotă și prețuire?! Se știe că spiritul creativ al lui I. Druță e de natură eminamente poetică, interpretarea metaforico-simbolică a vieții fiind dominanta lui vizionară și stilistică. Totodată, fluidul său problematic și ideatic face corp comun cu întreaga-i creație, însă în poezie puterea de expresie, de sublimare și de accesibilizare a mesajului creștin este net superioară, cum net superior este în ea și actul de concentrare sugestivă, de sinteză și esențializare a fondului de idei, de fragmentizare, de intensificare și acutizare a acestuia. Dacă ținem cont de faptul că poezia baladescă a lui Druță este în întregime participativ – colocvială, se adresează – prin rugi și psalmi moderni – divinității și conversează cu aceasta în mod duhovnicesc, efectul ei estetic și creștinesc este nemăsurat mai mare, mai viguros, mai plin de vrajă, decât în alte genuri de creație. Scriitorul și-a modelat chiar o formulă și un stil poetic foarte adecvat structurii sale psihologice-artistice, generatoare de atmosferă încordată și muiată într-un aer dens de credință și religiozitate, de păstor al neamului. Baladele creștine ale lui Ion Druță dau alarma în legătură cu astfel de „demoni ai răului”, ca: dărâmarea omenescului din om prin nerespectarea celor zece porunci ale Domnului, pustiirea sufletului. De prea multă ură nu mai avem ochi pentru a ne vedea unul pe altul, când e vorba să murmurăm o spovedanie, devenim muți, nu ne ajunge cuvinte, nu știm a păși pragul bisericii, din care motiv, zice usturător autorul, răsturnând un vechi proverb: ,,Astăzi, omul/ Nu atât sfințește/ Cât pângărește/ Pământul/ Cu umbra sa”. E interesant să observăm că baladele lui Druță nu provoacă disperare, dimpotrivă, ne insuflă o tonalitate optimistă, cum optimist din fire e și autorul. Cititorul îngână, dimpreună cu scriitorul, această frumoasă ,,Rugă albă”, care are darul de a vindeca, de a tămădui, de a alina, de a ne ușura sufletul: ,,Curăță-ne,/ Doamne,/ Cugetul/ De pustietate,/ De întunecime,/ De răutate;/ Curăță-ne auzul/ De înjurături,/ De scrâșnete,/ De blesteme;/ Curăță-ne vederile/ De urâțenii,/ De sălbăticii,/ De josnicii./ Dăruiește-ne,/ Doamne,/ Măcar o oră/ De liniște curată […] Doar Tu ne ești/ Razim și sfetnic,/ Sensul suprem/ Al existenței noastre…” (17, p.428). Numai procedând astfel, vom putea ajunge să ne considerăm ,,păstori ai cuvintelor frumoase”: ,,Patria noastră,/ Fiule/ A fost/ Și rămâne/ Bunătatea./ Hotarele/ Patriei noastre,/ Dinspre nord/ Și dinspre sud,/ Dinspre est/ Și dinspre vest,/ Se numesc/ Credință,/ Răbdare,/ Tăcere,/ Iubire./ Deci tu,/ Fiule/ Când va fi/ Să te căpătuiești,/ Să-ți ridici casă/ Din lampaci/ De bunătate,/ Acoperind-o/ Cu snopi de tăcere./ Acolo să-ți fie/ Viacul…”(40, p.525). Iată cam cum gândește metaforic Ion Druță ne sugerează academicianul Mihail Dolgan – „…atât de natural, ca și cum n-ar gândi prin metafore. Scriitorul are o deosebită înclinație pentru filozofarea poetică în jurul problemelor ontologice ce afectează neamul, e atras de meditații elegiace impregnate cu lirism și având tonalități liturgice, în atenția lui se află în permanență ocrotirea valorilor creștine, respectarea poruncilor hristice, promovarea unui etos popular sănătos. Împletindu-se cu vocea divinității, vocea interioară a autorului capătă, de multe ori, modulații profetice. În plămădirea baladelor sale din aluatul realității, Ion Druță ar avea tot dreptul să spună: ,,Scriu cu fața întoarsă spre Tine, Doamne!”. Faptul acesta împrumută versurilor sale mai multă gravitate, pondere ideatică, vigoare, substanță general-umană de natură creștină. Universul poetico-baladesc creat de Ion Druță este unul dominat de simboluri etice, ontologice și metafizice biblice, este unul plin de luminozitate și credință, dar și de mare tensiune prin stările dramatice și dramatizate evocate sau înscenate, inclusiv prin stările binefăcătoare de dor mioritic și de rugăciune creștină” [63, vizitat 02.03.2015]. Evocând trăiri umane cu calități și defecte, Ion Druță are darul ceresc de a vedea probleme, chiar și atunci când acestea se află în stare embrionară, și de a le judeca prin viziuni critice. În viziunea scriitorului, Dumnezeu există în primul rând prin credință: ,,Credința e copacul ce freamătă pururi în sufletul omului…”(1, p.370). Și aici am putea adăuga alături de cei trei sâlpi pe care se ține neamul (pământul, istoria și limba), un al patrulea stâlp – care este credința. Baladele creștine demonstrează faptul că și în sfera poeziei se simte mâna unui mare maestru, care este Ion Druță, maestru care cunoaște foarte bine postulatul estetic: cu cât o operă este mai poetică, cu atât ea exprimă mai mult și mai profund adevărul și omenescul, bunătatea și frumosul.
2.3. Timpurile se schimbă, valorile rămân
Legământul față de tradiție și de baștină a devenit principalul cap de acuzație pentru scriitor în noile condiții ale evoluției istorice. Căci Ion Druță, consecvent așa cum e el din fire și cum altfel nici nu poate fi, nu a dorit să-și schimbe prioritățile etice și morale dintotdeauna pentru altele noi, mai vaste și, cum se crede, mai pline de farmec și substanță. El a fost și a rămas fidel principiilor și valorilor în care a crezut toată viața și pe care sincer le-a slujit și le slujește. În eseul „Grâul și neghina” Ion Druță face o delimitare și explicare a sensului acestor două cuvinte care reprezintă valoarea și nonvaloarea în plan uman și ne caracterizează ca neam al acestui pământ: „Grâu curat este cel ce trăiește din propria sa muncă, neghina sunt acei care se lăfăiesc în bunuri, fără să le fi plătit cu propria sudoare. Grâu se cheamă seninul din sufletul omului cuvântul și fapta luminate de dragoste pentru semenii lui, neghină se numește cel posomorât, ce nu mai ostenește de-a tot umbla cu piatra în sân și de-a tot căuta în cine s-o arunce. Grâu se numește sfințenia omului față de pământul pe care trăiește, grija lui de-al trece urmașilor în toată plinătatea și frumusețea sa, iar neghina e acel care crede că istoria oricărei regiuni pornește cu clipa așezării sale în acel ținut și sfârșește odată cu plecarea lui de acolo” (104, p.163). Să cugetăm asupra acestor cuvinte și să ne dăm seama de adevărata lor valoare pe care trebuie s-o purtăm în suflet fiecare dintre noi. O lecție de educație morală ne oferă scriitorul și în lucrarea „Viața și moartea la moldoveni” citez: „Avem noi în dulcea noastră limbă o noțiune delicată, căreia i se zice obraz. În înțelegerea populară, obraz înseamnă un șir de norme morale, absolut necesare pentru o conviețuire pașnică. Cu toate nuanțele ce diferă de la sat la sat, acest cod de bună purtare este determinat de morala creștină, mai bine zis de cele zece porunci ale Domnnului, dat fiind că am fost și rămânem o parte integră a civilizației creștine. Necesitatea respectării acestui cod moral este atât de adânc înrădăcinată în conștiința neamului, încât a zice despre cineva că nu are obraz, înseamnă a zice că este un om de nimic. Poruncile Domnului și morala creștină au pus temeliile familiei, temeliile acelei celule ce duce pe umerii săi tot greul vieții. Suferințele familiei în secolul nostru sunt cu adevărat de nedescris. La fiece prag, la fiece răscruce, la fiece masă poți auzi un șir de istorisiri ce-ți îngheață sângele în vine. Totuși, Duhul Domnului a fost mai puternic decât uneltirile demonilor și cu toate suferințele și înstrăinările, cu toată sărăcia și degradarea, în ciuda lacrimilor amestecate cu sânge, familia ca atare a supraviețuit. E una din puținele vești bune ce ne face să fim optimiști. Dacă, trecând prin atâtea, nu am părăsit vatra, nu ne-am transformat într-o turmă fără glas și fără Dumnezeu, înseamnă că ne vom descurca și de acum încolo” (88, p.283). Dacă fiecare familie – care este de fapt și celula de bază a societății, va cunoaște și va respecta normele morale necesare pentru o conviețiure pașnică, își va crește copii cu dragoste și îi va îndruma să aibă frică de Domnul, atunci vom avea o socitate sănătoasă în care ura, invidia, minciuna nu vor avea loc.
Timofei Roșca în artocolul „Taina ca principiu de creație”, vorbește despre faptul că: „În cazul lui I. Druță taina divinului se contopește cu taina crației. Fiind un bun creștin, el trăiește viața și opera cu sentimentul unei binecuvântări care nu-l părăsește niciodată. Credința pentru Ion Druță nu este domeniu de abordare, scriitorul nu este un teolog. Sentimentul divin e un catalizator care sporește și adâncește viziunea, luminează realitatea. La omul de artă ea, taina, se produce prin simbol, prin analogie, prin magie, prin vis. Visul este proiecția misterului, inclusiv a divinului, așa cum apare ea în visul „fetișcanei de vreo șaptesprezece ani dintr-un sat vecin” din nuvela „Samariteanca”. Visul nu poate fi decodificat decât prin semnele realului, care, la rândul său, e un vis divin materializat de către Creator. Avem, și de data aceasta, o extensiune a viziunii mitului biblic. În nuvela amintită viziunea se exprimă prin „visul fetișcanei”, prin imaginea simbolică a mănăstirii și a celor „trei izvoare” [57, p.202]. Este una dintre cele mai strălucite fresce ale sacrului și ale profanului din creația druțiană, de rând cu dramele „Frumos și sfânt” și „Cervus divinus”. Avem de a face cu o formulă antinomică, unde profanul atinge limitele demoniacului, iar sacrul își reduce la maxim misterul. Sacrul se manifestă în faptul divin, în semnul celor zămislite, iar natura, în asemenea clipe de grație, îi este poetului cel mai fidel agent expresiv și comunicativ.
Prin formele și structurile mineralizate sau cele sonore se limpezește puritatea. Artistului nu-i rămâne decât să infiltreze în și printre aceste structuri fiorul sufletesc. Umanizarea, se contopește cu dumnezeirea, cu acea „religiozitate cosmică”, sugerată de îngerul pe care l-a visat protagonista nuvelei. Tot așa cum perfecțiunea, inclusiv cea artistică, se confundă cu sfințenia: „ În ciuda acelei lichidări, pe același loc din aceeași stâncă, cum a răsărit, așa și crește, zi de zi, an de an – străvechea noastră mănăstire. Mândră, senină, frumoasă. În zilele de tihnă, de prin împrejurime se aud foșnind pădurile de stejar: de jos, de sub talpa stâncii, le răspund cele trei izvoare. Văile și dealurile nistrene o fi fost lucrate de Atotputernicul cu o deosebită îndemnare, când avuse o zi cum nu se mai poate de bună. Perfecțiunea zămislirilor deseori atinge niște culmi cu adevărat sfinte, și tocmai unde frumosul ajunge a fi și sfânt, tocmai pe acele dealuri călugării obișnuiau să întemeieze lăcașuri” (89, p.123).
Aici, probabil, și se ascunde esența tainei, în opera druțiană – frumosul mai trebuie să poarte nimbul sacralității, tot astfel cum credința, la rândul ei, trebuie să fie pură. Acest principiu devine etalon și pentru condiția morală a eroilor cărților lui Ion Druță. Biserica, fiind înălțată „cu largi fiori de sfânt mister” vorba poetului L. Blaga, Ecaterina din satul Ocolina mai insista să fie și „albă”. Albul imaculat conține sugestia tainei spre care aspiră personajul operei, cât și scriitorul Ion Druță însuși. Ce altceva poate să prefigureze acea sugestie a tainei dacă nu șansele înnobilării sufletești a ființei umane, în primul rând. Pe de altă parte, taina mai presupune regimul sacru al inspirației, care însoțește „osânda căutării”, cum tot atât de sugestiv își intitulase I. Druță unul din volumele sale de nuvele. Noblețea sufletului mântuit, precum și fiorul credinței infiltrate printr-o cultură mitică avansată sunt cele două dimensiuni care determină la Druță taina drept criteriu sau principiu de creație.
Despre piesa „Sfânta sfintelor” crtiticului Ștefan Oprea spunea: „E o încântătoare, o vibrantă poezie a satului, a naturii, a omului curat și simplu, e un elogiu adus acestui încă insuficient descifrat univers al satului, păstrător milenar de valori fundamentale ale omului, ale individului și ale nației. Se află în teatrul lui Ion Druță un puternic fior poetic și dramatic din folclor, sunt asemănări cu „Miorița” și cu alte creații folclorice. Limba în care e scris acest teatru e curată și frumoasă, e acea limbă a vechilor cazanii „Care-o plâng și care-o cântă/ Pe la vatra lor țăranii”. „Tot ce avem mai sfânt” este o poveste despre sufletul unui popor, despre obiceiurile lui, despre străvechile datini, despre felul de a fi a unei colectivități încercate de tot felul de îndoieli” [52, p.164]. Personajele piesei sunt oameni care trăiesc într-un univers al lor, fiecare individ având o lume a lui, care intră în relație conflictuală cu universul celorlalți. În condițiile când amenințarea ruperii totale de la propriile rădăcini de la propria istorie, de la propriile tradiții, de propria identiate devenise o crudă realitate, tot patosul operei lui I. Druță era orientat spre dezvăluirea și afirmarea acestora, chiar cu prețul și pericolul unei izolări și excomunicări totale din circuitul valorilor naționale. Marele talent și tenacitatea de invidiat a scriitorului au izbutit să țină piept și să obțină răsunătoare victorii în confruntarea inegală cu puterea. Proza, dar mai ales teatrul său, au comunicat, nu numai în spațiul ex-sovietic, dar și de pe scena multor teatre ale lumii, mesajul de durere și de frământ, de sete nepotolită a poporului din spațiul pruto-nistrean, a propriei identități, așa cum ar dori-o și cum doreau s-o vadă alții.
Despre legătura indispensabilă a trecutului cu prezentul ne vorbește și bătrâna Ruța din „Păsările tinereții noastre”, care întreabă și se întreabă la un moment dat: „dincotro o fi venind ei și încotro și-o fi ținând ei drumul, neamul ista al moldovenilor?” (74, p.179). Răspunsul la întrebare îl aflăm risipit în întreaga operă a lui Ion Druță, ne convinge criticul N. Bilețchi ce constituie, în esență: „O amplă pledoarie pentru dreptul la nume al acestui neam. Cântecul de dor și jale, doina și balada sunt motive definitorii ale creației populare, care imprimă o notă distinctă psihologiei și mentalității neamului nostru” [4, p.148]. Cu rădăcini adânc implantate în baladesc și letopiseț, în mioritic și biblic, poeticul lui Ion Druță este profund marcat de axiologie și gnoseologie. Poeticul lui Druță reprezintă o atitudine estetică specifică față de asperitățile și duritățile vieții, față de rosturile omlui pe pământ, cu tradițiile și ritualurile lui, adică este o parte intergantă a viziunii artistice, dar și o manieră particulară de construire a imaginarului, de organizare a subiectului de structurare a materialului într-un tot întreg epic. Anume atitudinea poetică, stă la baza formulei artistice a lui Ion Druță, la baza stilului său individual, dar și la baza conceptului de frumos și urât existențial, de bine și rău, de adevăr și minciună, între care se produc în permanență tensiuni dramatice dintre cele mai vibratile.
Citind cu atenție romanul „Povara bunătății noastre” ne dăm bine seama că Druță nu vrea să uite nimic din ceea ce înseamnă zestrea spirituală a unui popor. El a găsit cu cale să facă din Onache Cărăbuș un excelent purtător al oralității țăranului basarabean. Prin vorbele sale aluzive, parabolice, prin folosirea voită a unei morale sănătoase, inventează povești – fie pentru consătenii săi, fie pentru copii săi, fie pentru ostașii de pe front. Scriitorul are grijă ca la înființarea școlii primare din Ciutura cei unsprezece copii (zece băieți și o fetiță) să învețe poezia „Sămănătorii” de Vasile Alecsandri. Lângă o asemenea poezie cu menire simbolică – romancierul adaugă o serie de cântece, de dor sau de jale, de cumetrie sau de haiducie pe care Cărăbuș le zice cu patimă și caută să le transmită fiicei sale Nuța. Nu lipseau proverbele și zicătorile, descântecele – întreaga magie albă sau neagră a satului. Peste toate – arc întins în vânt – ca o pavază, stă Dorul. Să reținem o admirabilă glosă a autorului: „Iar dorul, vai, dorul cela vechi al nostru, el tot sapă. Sapă zi și noapte, apasă peste inimile ce bat, peste inimile ce nu mai bat. Macină, chinuie, adună și pustiește dorul cela vechi al nostru, și tot așa a ținut-o, până ce într-o noapte târziu de toamnă din străfundul pădurii a ieșit mândria câmpiei de altădată, namila cea roșcată cu apucături sălbatice și cu suflet mare de om. Trecut-au ani și ani, trecut-au veacuri… Acum, de, nici o putere în mușchi, nici foc în suflet, dar dorul o tot poartă și iat-o coborând spre satul, spre casa, spre omul cela care, mă rog…” (75, p.449). Sau o altă glosă, de data acesta circumscrisă dorului de părinte. Nuța se afla în maternitate și pentru prima dată în viața ei, tatăl nu mai putea să vină la fereastră și s-o colinde. Strecurat abil în cugetul femeii, Ion Druță observă: „I s-a făcut așa, deodată, dor de moșneag, a fript-o un dor de nu-și găsea loc, așa cum nu și-l găsea atunci, demult, în copilărie, când tata, singura dragoste mare, singurul tovarăș de joacă, pleca pe undeva și nu se mai întorcea… Atunci, ca să se întoarcă mai repede, îl chema prin cahlă, ori făcea palmele pâlnie și-l striga în toate cele patru părți a lumii” (75, p.451). Despre întoarcerea în timp vorbea scriitorul și într-un cuvânt de urare de Anul Nou, unde mărturisea că pentru el cea mai poetică ilustrată, pe care o poartă în suflet încă din copilărie, este aceea – de natură arhetipală – a unei căsuțe viscolite de la o margine de pădure: „Din enorma împărăție a ilustratelor, închinate sărbătorilor de iarnă, mie unuia mi-a plăcut în mod deosebit căsuța viscolită de la o margine de pădure, cu feresrele luminate, cu un snop de fum ieșind din coșul înzăpezit, un cer senin înstelat deasupra casei. O fi ea oare casa părinților, o fi ea oare casa bunicilor, o fi ea casa acelor oameni buni care de atâta vreme ne așteaptă, și noi de atâta amar de vreme nu mai putem ajunge la ei? O jumătate de secol să fi trecut de la prima mea ilustrată. Milioane de felicitări s-au tot tipărit de atunci și au tot colindat lumea dintr-un capăt în altul, dar a supraviețuit bătrâna casă înzăpezită, cu ferestrele luminate, cu o șuviță subțire de fum ieșind din coș, cu o steluță sus pe cer” [38].
Vorbind despre nuvela „Sania”, putem afirma că nu există cititor care să nu cunoască această micro-capodoperă a scriitorului. Dar aproape că nimeni nu s-a întrebat – nici dintre cititori, nici dintre critici – de ce anume „Sania”. De ce acel talentat lemnar, eroul nuvelei, cu nume moș Mihail, se hotărăște să-și facă nu o masă sau o căruță, să zicem (că avea nevoie și de căruță, după cum reiese din nuvelă), ci neapărat o „sanie”. Și se hotărăște să o facă nu dintr-un salcâm, prăsad sau stejar uscat – lemnul cel mai indicat pentru o sanie frumoasă și durabilă, ci dintr-un nuc foșnitor. Se vede, la mijloc se află o „ taină” a creației pe care ne-o poate revela doar acea poeticitate specific druțiană despre care am vorbit deja mai sus.
Într-adevăr, o sanie e cu mult mai poetică decât o căruță sau o masă. „Prin faptul că poate zbura ca un vis, sania posedă un fel de aureolă poetică, poate deveni ușor metaforă sau simbol (al tinereții, al aspirațiet cutezătoare). Evocată în cântec și în poezia cultă, ea, sania, comportă, ca și cum, un coeficient liric autonom, o rețea de asociații latente generatoare de poeticitate. E destul să ne amintim, în acest sens, de cântecul popular „Sanie cu zurgălăi” (cuvinte de Liviu Deleanu) sau de poezia lui Serghei Esenin „Ah, voi sănii, sănii…”, ce se încheie cu versurile: „Sufletul mi-i totuși plin de rost,/ Gerul și zăpada-mi saltă țelul,/ Fiindcă peste toate câte-au fost/ Râde pân’la lacrimi clopoțelul”, pentru a ne da seama de farmecul pe care îl poate emana – pe calea analogiilor – vocabula „sanie”. De dragul adevărului poetic Ion Druță a știut și știe să sacrifice adevărul pragmatic al vieții. Indiscutabil, în urma acestei „jertfiri”, nuvela a avut numai de câștigat, deoarece autorul s-a lăsat călăuzit de intuiție și talent (anume intuiția, cu legile-i intrinseci ale poeticității, nu i-a permis să schimbe „lemnul de nuc” în „lemn de păr”), de conștientizarea adevărului estetic: cu cât o operă este mai poetică, cu atât este mai adevărată, și invers, cu cât o operă este mai adevărată cu atât este mai poetică” [32, p.70].
Scriitorul venea în literatură nu cu un univers inventat, ci cu unul, real, viu, prins în contururile sale esențiale – de la toponime (Arionești și Horodiște, Câmpia Sorocii și Pământeni…) până la oameni, case, mod de viață, gândire, simțire… Meritul scriitorului era de a fi sesizat semnele esențiale ale acestei lumi, de-a o fi prezentat cu o forță de convingere aparte. Pentru a înțelege valoarea și semnificația debutului druțian, e logic să ne amintim de seceta literară din anii ’50: subiecte artificiale, inventate fără fantezie și, mai ales, fără simțul realului, personaje schematice, ilustrative, în mod tendențios, conflicte neveridice… Ion Druță aducea subiecte simple, credibile și firești, personaje emoționante în frumusețea lor, conflicte parcă lipsite de o prea mare importanță, dar care reprezentau o realitate – vie, palpitantă, credibilă și ea. Scriitorul readucea în literatura română din Basarabia firescul și credibilul, readucea problematica etern-umană (în locul socialului deformat și degradat). Nu se conforma comandamentului social și nici modei, nici realismului socialist, ci plăsmuia pagini încărcate de poezie, de vis, de încântare în fața omului; cu o viziune dramatică asupra vieții, nu ocolea dramele, scria despre durere, trecere, pierderi, eșec. Lucid, nu le putea spune pe toate, dar le srecura în aluziile unor secvențe parabolice, în subtextul unor scene și în semnificația unor detalii. Ne-a cucerit, din primele pagini ale scriitorului, arta narativă, oralitatea și umorul crengian. Râsul se întâlnește cu lacrima, ironia amară – cu îngăduința iertătoare față de micile neajunsuri omenești. De la nuvelă la nuvelă, de la carte la carte, prindea contururi universul druțian: râs și plâns; oameni și locuri; muzică și viață. Cu timpul se va lărgi aria temporală și cea de cuprindere problematică, se vor diversifica tipologiile, dar contururile geografice ale acestui univers vor rămâne același: satul basarabean, în care scriitorul a aflat întrupate un destin, o istorie, o pisihologie națională.
Ieșind la lumină dintre țăranii cei mai autentici, coborâtori din răzeșii „cei răi”, care nu suferă să le spui „dă-te mai încolo”, dacă nu-i rogi frumos, bine așezat pe moșiile lor dăruite de Ștefan cel Mare pe malul drept al Nistrului, ca o primă piedică de nădejde în calea năvălitorilor, Ion Druță ne apare, în cărțile lui, ca o personalitate puternică, știind totdeauna ce are de făcut. De aici provine blândețea aspră în sunet a frazei lui, dacă o privim cu mare băgare de seamă. Ion Rotaru face o comparație între personajele lui Ion Druță și personajele lui Creangă, sau ale lui Preda, care de asemenea sunt țărani și poartă în suflet dragostea pentru muncile câmpului. „Ca și Nică a lui Ștefan a Petrii Ciubotariul și al Smarandei (însă fără veselia chiar totală a aceluia), ca și Niculae al lui Ilie Moromete, a trebuit să muncească de mic copil, la păzit vitele și cârlanii, la prășit, la secerat, la coasă, la tăiat și cărat lemne din pădure, la făcutul snopilor de răsărită, a dormit și el vara, pe prispă, ori în podul cu fân, a mâncat mămăligă rece cu ce-a dat Dumnezeu, stând într-un genunchi, ori „pe hat”, pe un scăunel, la măsuța „josuță” din tindă; când s-a făcut flăcău a mers și el, seara, la fete…” [55, p.49]. Se configurau astfel, trăsăturile unei formule narative, un mod de a povesti fără grabă, pe îndelete, cu insistență asupra detaliilor semnificative, cu un interes pentru ceea ce se ascunde înapoia gesturilor și reacțiilor vizibile, cu digresiuni explicative, descriptive, reflexive, cu accentul pus pe atmosferă și muzicalitatea frazei. Romanele „Povara bunătății noastre”, „Clopotnița”, „Biserica albă”, diverse ca tematică și mod de realizare, păstrează și adâncesc amprentele formulei druțiene: interesul pentru viața spirituală, arta detaliului, peisajul psihologizat, sugestivitatea atmosferei. Nu din întâmplare Druță apelează la unele obiecte de cult, clopotniță, lumânare. Ele prin tradiție sunt niște simboluri ce amintesc de înaintași.
Berindei D. în articolul: „Ion Druță – scriitor de dimensiuni universale” ne vorbește despre înțelepciunea și curajul personajului principal Horia Holban. „Dascălul Horia cu intuiția lui de istoric își instruiește elevii în spiritul celor mai frumoase pagini de eroism strămoșesc, a „vremurilor de glorie ale unui popor”, care sunt splendide și înălțătoare, ca să crească cetățeni demni, urmași ai legendarilor arcași ai domnitorului Ștefan cel Mare” [3, p.97]: „A stat cocioaba pustie și întunecată ani și ani, până ce o dată, întorcându-se de la vânătoare și recunoscând aceste locuri, domnitorul a dorit să treacă și să se închine curajosului pusnic. E ușor să ne închipuim ce a găsit acolo în vârful dealului. Un prosop de oseminte așternute în prag și o vatră pe care creșteau mărăcinii. Se zice că s-au umplut atunci de lacrimi ochii domnitorului, și a zis el: cum, să cadă cei mai destoinici și să nu aibă parte nici de mormânt? A poruncit să fie ridicată, peste osemintele călugărului, o Clopotniță, și de două ori pe zi, în zori și în amurg, dangătul clopotului să cutremure țara dintr-un capăt în altul. Patria nu trebuie să uite, o fi zis atunci domnitorul, iar dacă uită, ea nu mai poate fi patrie” (72, p.333). Și în romanul „Biserica albă” Ion Druță merge mai departe, demonstrând că un neam, o țară, un popor este capabil să clădească un prezent și un viitor, să realizeze ceva, dacă împărtășește o credință, dacă are acea axă interioară ce ar fi strategia vieții lui. Și strategia vieții lui este că prin această credință, prin Dumnezeu își clădește acel hram al înălțării, își clădește nu numai existența telurică, ci și pe cea de apoi.
Despre scrisul lui Ion Druță conform opiniei doamnei Botezatu putem spune că: „Este unul fierbinte, participativ, autorul se află aproape de eroii săi, deși puterea sa de reîntrupare este extraordinară. Cu toate acestea, eroii lui sunt purtătorii unui mesaj și ai unei mentalități, ai unei psihologii interne cu multe similitudini în încercarea de a birui destinul cu calități de mare luminozitate. Această participare de care am vorbit, acest lirism fac scrisul lui Ion Druță economicos, bogat în detalii evocatoare. Cititorul parcă participă la elaborarea acestui scris – parcă el este angajat în această narațiune. Și participarea lui este un element fundamental. Este activ, nu este un cititor leneș care așteaptă să i se dea mură-n gură, el este provocat, chemat să participe cu mintea, cu imaginația, cu sensibilitatea la descoperirea pe care i-o face scriitorul, la revelația pe care i-o oferă însăși narațiunea, înseși acțiunile personajelor” [8, p.318]. Revelator în acest sens este următorul pasaj din „Bieserica albă”: „Țărancă din câmpie, ea, ca și toată lumea din care a răsărit, nu vedea cu ochi buni o casă care să nu fie albă. În case de lut, tencuite și date cu var, și-au trăit traiul buneii, străbuneii, acum, iată vețuiesc și ei cu părintele într-o asemena căsuță. Și, ce adică, nu e bine, nu e frumos? Cu cât casa e mai albă, cu atât e mai cinstită, mai vrednică – așa a fost de când lumea, așa e și amu. La case albe se gândea tatăl ei, scobind piatră și arzând var, casele albe au fost visul Ecaterinei, și pentru ce oare, în mijlocul unui sat cu case albe s-ar înălța o biserică cenușie, adunată din bârne?” (70, p. 411).
Albul bisericii, reprezintă aici visul dintotdeauna al neamului nostru de a se arăta lumii – pe vreme bună sau rea – în toată curățenia, noblețea, demnitatea și frumusețea sa creștinească. „Și albă i-a fost dat să fie bisericii din Ocolina. Albea iarna, când dădeau peste dânsa fulgi mășcați și moi, ningând-o cu turle cu tot; albea în toiul verii, când soarele, revărsându-se în pereții văruiți, o făcea să lumineze…; albea la răscrucea anotimpurilor, când – nici tu vară, nici tu toamnă. Albă era biserica din Ocolina în zilele de sărbători, albă era ea pe vremea marilor nedreptăți, cu galsu-i alb se ruga cerului pe vreme de secetă, și cu alba-i neprihănire mulțumea Domnului, când le veneau anii cu roadă. Albă stătea la capătul mirenilor, petrecându-i în lumea celor drepți, și albă răsărea în ochii micilor ocoleni, ce vedeau pentru prima dată lumea… A fost albă, ș-a tot fost atât de mult, încât de la o vreme oamenii de prin împrejurimi, în loc să-i zică Ocolinei „Ocolina”, îi ziceau „Satul șela cu biserica albă” (70, p.424).
Ar trebui să observăm că și astăzi multe dintre biserici, adevărate monumente de artă medievală, s-au înnegrit de vreme, de durere, de tristețe. Le-a înnegrit nepăsarea, acea starea sufletului, când despre om se spune că „nu are nici un Dumnezeu”. Romanul „Biserica albă” este o replică contemporană tăioasă la o stare de spirit nepăsătoare, care are repercusiuni în toate sferele vieții umane. Ziditori de case albe și lăcașe sfinte, întemeietori de cuib conjugal sănătos și de sat cu nume pitoresc, păstrători ai tradițiilor și folclorului, ai meseriilor și îndeletnicirilor, care le aduc pe masă pâinea și celelalte bucate, găzduitori cu cei de pe alte meleaguri și buni la suflet, trăsătură de caracter, care este purtată prin secole ca o povară sfântă. Și a mai existat încă un gând subtil, pe care l-a profilat autorul: numai printr-o nemărginită dragoste și dăruire față de omul de pe acest picior de plai a reușit să creeze lucruri durabile, care i-ar fi înveșnicit numele: „Harul fiecărei munci, îl învățase cândva răposatul părinte, e să le faci pe toate cât mai bine, cât mai frumos, căci abia atunci munca dintr-un chin se preface într-o bucurie” (70, p.362). Sunt reflecțiile poslușnicului Ioan care o va însoți pe Ecaterina cea mică și o va ajuta să-și vadă visul de a avea și Ocolina o biserică, împlinit. În volumul VIII – lucrarea „Tăcerea Mântuitorului”, Druță vorbește despre un obicei creștinesc, al încondeierii ouălor de Paște: „ O dată pe an, Prin Postul cel Mare, Horodiștea își aducea aminte că bunica mea Ana, căci era o meșteriță neîntrecută la încondeiat, ori cum se zicea la noi în sat, la încrestat ouăle… Odată cu Săptămâna Patimilor bunica se așeza pe muncă. Făcea în cuptor un foc bun cu tizic, și tot punea pe foc bucată cu bucată, în așa fel ca să nu se mai stingă focul cela până la Înviere. Se așeza pe un scăunaș josuț în fața vetrei, topea ceară într-un hârb. Avea niște bețișoare cu cioc de tablă, pe care le înmuia în ceară topită, cum ai înmuia penița în călimară. Liniuță lângă liniuță, suflare lângă suflare, oftat lângă oftat, cu mâinile ei se făcea marea epopee a spovedaniilor întregului sat” (91, p.180). Din acest fragment observăm sentimentul autorului față de tradițiile care ne reprezintă neamul, și față de înaitașii care le-au păstrat cu o mare dragoste pentru viitoarele generații. Ion Druță este de bună seamă cel mai mare scriitor de la noi. Mare tocmai prin acestă calitate că a scris ca nimeni altul, cu multă dragoste, pasiune și înțelegere. Aceasta îi conferă un statut aparte între scriitorii noștri, deoarece nu știu unde am mai putea găsi asemenea pagini strălucitoare despre felul nostru de a fi.
Ion Druță n-a acceptat formula compromisurilor, promovând cu consecvență și tenacitate, alături de alți condeieri de vază din țară, ideea unei literaturi puse integral în slujba poporului. De accea, el a și tras mereu clopotele în văzul și auzul întregii lumi, avertizându-ne aproape cu disperare, că am intrat într-o zonă a pierzaniei din moment ce am început să neglijăm, să dăm uitării cerințele fundamentale ale ființei și sufletului nostru, experiența și tradițiile de veacuri ale poporului. Nu poate să existe nici un progres și nici un viitor, dacă toate acestea nu vin de undeva și nu se sprijină pe ceva. Orice construcție fie ea materială, fie spirituală, n-are sorți de izbândă, dacă nu e așezată pe temelii de nădejde. De aceea problema fundamentului spiritualității poporului-istoria, limba, folclorul, tradițiile, cultura – ocupă în scrisul lui Ion Druță un loc dominant, străluminându-i într-un fel toate magistralele și toate ungherașele creației sale.
2.4. Concluzii la capitolul 2
Lumea eroilor lui Druță acționează în condiții istorice și sociale concrete, se manifestă în spațiul unui timp istoric real, aparțin unui popor și unui neam distinct. Ceea ce fac ei azi, au făcut în bună parte părinții, bunicii, și străbuneii lor. Ceea ce fac ei acum și aici, fără îndoială, continuă să urce de sine stătător treptele istoriei și să calce cu propriile picioare partea de drum ce le revine. Fiecare om trebuie, și ,,este obligat să-și cunoască istoria, pentru că viața unui om nu este o apariție aparte, unică” (72, p. 304), – le explică învățătorul de istorie – Horia Holban elevilor săi. Cunoștințele lui Ion Duță în istoria Moldovei sunt vaste, iar meditațiile scriitorului asupra înțelesurilor ei pentru poporul moldav sunt profunde, astfel încât personajele romanelor sale, în special, țăranii și satele în care locuiesc aceștia, capătă un aer de autenticitate ușor sesizabilă. Pentru I. Druță, țăranii sunt adevărați creatori ai istoriei, deoarece ei poartă poverile societății și mențin unitatea comunității de-a lungul veacurilor prin păstrarea credinței și a valorilor, precum și prin transmiterea acestora generațiilor viitoare. Opera lui Ion Druță e străbătută de la un capăt la altul de ideea supraviețuirii fizice și morale a moldovenilor basarabeni prin afirmarea lor plenară ca structură etnică bine conștientizată în contextul general al istoriei neamului. În opera sa Ion Druță construiește un univers rural ca spațiu al sfințeniei, care păstrează încă valorile morale. Trecutul alimentează spiritul și deschide ușa zilei de mâine. Istoria este o forță activă; ea formează caractere de-a lungul secolelor și este, totodată, un factor care consolidează valori, dacă nu chiar un creator al valorilor.
În baladele sale creștine Druță vorbește despre păcatele care ne macină omul din noi, printre acestea fiind și decăderea limbii române, decăderea etico-morală a poporului, decăderea pământului rămas fără pluguri, decăderea satului și a neamului în întregime care este plecat de acasă în căutarea unei vieți mai bune. Prin rostiri blânde de adevăruri crude, versul lui Ion Druță năzuiește să ne îndrepte pe căile bune ale creștinătății, ne îndeamnă să nu facem lucruri nedemne. Și conform opiniei criticului A. Cosma: „Ion Druță s-a condus de obiectivul că arta are menirea să consoleze, dar mai ales să întoarcă poporului ceea ce i s-a furat, focul, istoria prin care a trecut, să-i redea demnitatea și identitatea” [27, p.125].
III. ION DRUȚĂ PRIN PRISMA MANUALELOR ȘCOLARE
3.1. Operele druțiene studiate în clasele primare
„Ca să vezi în adâncimi, adu-ți lumina ta.
Înțelepciunea e a ta numai când o dai altuia:
altfel ea e numai în tine”.
(Nicolae Iorga)
Opera lui Ion Druță este în întregime un memoriu moral-spiritual atât a autorului însuși, cât și a mediului, anturajului în care s-a format ca personalitate incontestabilă pentru literatura română din Basarabia. Din fiecare operă, fie ea nuvelă sau piesă de teatru, putem lua ceva bun, sănătos, care ne va ajuta asemeni unui sfat primit de la o persoană apropiată. Și, cum în mod tradițional, educația se începe de la rădăcină, adică din familie, Ion Druță ne demonstrează că dragostea față de părinți și cei apropiați este mai presus de orice. Copilăria lui Ion Druță este una care ne intrigă. Ea nu este o imagine din amintire, ci se vrea materializată prin „cele mai dulci bomboane”, se vrea vizualizată prin „baticul mamei” și „nuielușa de la gard” [27, p.125], ne explică criticul A. Cosma.
În manualul de Limba română pentru clasa a II, autorii Zinaida Galben-Panciuc, Tatiana Niculcea și Svetlana Galben ne propun spre lectură povestirea lui Ion Druță „Grămăjoară”. Este o povestire care ne reflectă un adevăr cunoscut de noi, cei maturi, dar încă neconștientizat de pici că „familia este celula de bază a socității”, în familie creștem, ne bucurăm de căldura celor dragi: părinți, bunici, frați și surori și unde, ulterior, ne formăm ca viitori cetățeni ai țării. Protagonistul povestirii – Bobocel – se face „ghem în fundul cuptorului” și începe să mediteze asupra greutăților pe care a reușit să le treacă doar cu ajutorul familiei: că a avut noroc de un tată îndemnatic și priceput care a făcut o casa mare și frumoasă; de bunicul care atunci când vine iarna cu geruri și friguri mari, el se pricepe cel mai bine să facă focul în sobă; atunci când îi este foame sau sete, cea care îi vine mereu în ajutor este mama; iar când este singur și începe a-l măcina tristețea vine sora care știe cel mai bine cum s-o alunge.
„Cugetând la toate acestea, într-o seară, când s-au așezat cu toți la masă și așteptau să răstoarne mama mămăliguța, Bobocel a zis:
– Mare lucru îi când oamenii trăiesc așa, grămăjoară. La care tata a râs în gura mare și a zis:
– D-apoi altfel nici că s-ar putea!” (95, p.358).
Druță ne oferă un fel de morală a familiei prin adevărul și simpla fericire de a fi cu toți „grămăjoară”. Druță pledează pentru copilărie, pentru copilăria autentică, cu toate dimensiunile ei. Iar copilul nu-și poate trăi copilăria în afara familiei. În vizorul copilului sunt oamenii cei mai apropiați: vecinii, colegii de clasă, învățătorii. Dar înainte de toate, inima micuțului este deschisă spre mama și tata, spre soră, spre bunel. La ora actuală scrierile pentru copii ale lui Ion Druță capătă o importanță deosebită, dacă ținem cont de goana după bunuri materiale, care vine în detrimentul sănătății spirituale a familiei. Astăzi părinții merg peste hotare pentru a asigura un trai mai bun copiilor lor, dar uită de sufletul micuților, care pe lângă hrana materială mai au nevoie și de o hrană spirituală. Copii nu au cui se destăinui, nu au acea căldură, înțelegere și blândețe pe care le-o poate oferi doar mama. Totuși, printre aceste frânturi de idei copilul ne apare cu problemele și grijile sale: școala, relațiile dintre prieteni, opinia vecinilor. Căci, există și copii care au parte de alte destine, mai sumbre. Prin urmare, scriierile lui Ion Druță vin să mângâie pe acei nemângâiați, vin să le împrumute omenie, lumină din lumină. Psihologic, este bine cunoscută importanța celor șapte ani de acasă în educația copilului. Ion Druță oferă un model de familie, unde domină calmitatea, înțelegerea, armonia. Gândurile copilului reflectă lumea maturilor. Mediul în care cresc copii/personajele autorului scoate în vileag valorile acestei familii: bucuria vieții, dorința de a fi împreună, munca, susținerea reciprocă, căldura focului din vatră.
Alături de părinți ne rămân adânc în memorie și locurile dragi și sfinte ale copilăriei. Și Druță a avut parte de un locșor sfânt – Horodiștea: „Acolo mi-a fost dat să văd lumina zilei, acolo am crescut pe lângă vatra părintească, în preajma bisericii cele vechi de bârne mi-a trecut copilăria, ceva mai la deal peste drum mă așteptau alfabetul și tabla înmulțirii” (69, p.59), unde și-a petrecut copilăria până la vârsta de zece ani. Al doilea locșor care i-a deschis porțile viitorului a fost satul Ghica Vodă. Baștina este sfântă și oricât de departe nu am fi, oricât de bine nu ne-am simți acolo ea ne cheamă acasă, măcar pentru o clipă cu toții avem nostalgia de a reveni acolo – acasă, de unde ne-am luat zborul în lume. Acest dor l-a încercat și pe Ion Druță și s-a întors pentru puțin acasă și sufletul i s-a umplut de jale: „Au plecat sărmanii cu toții, s-au dus în lumea celor drepți, și din tot ce-a fost frumos odată, nu a rămas decât o fântână, un nuc mare cât o împărăție și o prispă de piatră răsărită din pământ, pe care se așezau mama și bunica de priveau îndelung peste Nistru în țara vecină” (96, p.64). Ion Druță, ca un adevărat filozof al meleagului, meditează împreună cu eroii săi asupra sensurilor adânci ale existenței, asupra menirii omului pe pământ, asupra tainelor cunoașterii, asupra destinelor istorice ale poporului, asupra creației lui spirituale și a forței lui de a-și apăra valorile seculare.
A rămas adânc în conștiința scriitorului și chipul dascălului Pavel, care a produs o impresie covârșitoare asupra micuțului Ion, gestul tânărului învățător de a-i fi dăruit un manual în niște ani grei. Ecoul lui s-a făcut auzit peste mulți ani într-o tulburătoare pagină de carte: „Vreo săptămână și ceva n-am mai învățat nimic. Acasă tot așteptam, poate mama, vorbind cu tata, va pomeni de manual; la școală mă rugam în gând Domnului să nu mai vină atâția cu bani, poate îmi rămâne și mie manual până la urmă, dar vremea trece și uite că ieri au fost patru, azi au rămas numai trei, apoi două de toate au rămas. Și într-o zi, când încă un cineva a adus un bănuț și Harabagiu s-a dus în fundul clasei de i-a dat manualul, întorcâdu-se înapoi și trecând pe lângă banca mea a șovăit o clipă din mers. Cu o mișcare largă, omenească, a aruncat ultimul manual pe bancă, în fața mea, și am rămas să port pentru toată viața culoarea, mirozna și foșnetul acelei cărțulii” (69, p.75).
Fragmentul în care autorul ne mărturisește greutățile întâlnite la școală este inclus și în manualele de Limba și literatura română pentru clasa a IV-a. Greutățile copiilor constau în faptul că, în perioada de după cel de-al doilea război mondial cărțile, ca și celelate lucruri erau un adevărat lux, acesta o deducem din enunțul „manualele erau și ele un adevărat blestem al copilăriei” (69, p.75). Timpurile grele, lipsa unor surse sigure de venit – care era din amintirea scriitorului ouăle, din care mama mai putea scoate parale, îi impuneau să aștepte până familia îi va putea asigura un manual.
Tot în clasa a IV-a avem un fragment din romanul „Biserica albă”, intitulat „Steaua de la Betleem”. Toți copii, de rând cu cei maturi, așteaptă nespus sărbătorile de iarnă. Crăciunul este o sărbătoare creștină cu un specific divin, care trezește în noi sentimente de puritate sufletească. Tradițiile sunt cele care vin să înnobileze sufletul omului. Druță vine cu îndemnul de a păstra și transmite celor mici obiceiurile strămoșilor: „Ci întrebatu-te-ai vreodată, dragă cititorule, de ce sărbătoarea nașterii Mântuitorului vine odată cu primii fulgi, și noi sărbătorim în pragul marilor friguri, când totul zace zgribulit, înțepenit? Gânditu-te-ai de ce oare Atotputernicul, dintre atâtea zile senine și calde, a ales-o pe cea mai posomorâtă pentru venirea unicului său fiu pe pământ? Miratu-te-ai pentru ce vestirea unei asemenea mari minuni, precum e nașterea Domnului, a fost lăsată pe seama copiilor?” (70, p.115). Sunt un șir de interogații, asupra cărora autorul ne îndeamnă să cugetăm, și la care în continuare ne oferă un răspuns: „Apoi chiar că judecata sănătoasă a plugarilor s-a dovedit a fi de data asta plină de înțelepciune, căci e greu de găsit pe lume ceva mai mișcător, mai curat, mai înălțător decât cântarea copiilor. Înfiripată în grabă, la frig, dar cu suflet, cu dăruire, colinda lor urcă voinicește dealul, dar nu-i ajunge putere și iat-o lunecând înapoi la vale. A ceda nu este obrazul viitorilor bărbați și, după ce intră în altă ogradă și se adună sub ferestruica alcuiva, o iau de la început…” (70, p.116).
Bucuria simplă de a primi dulciuri la moment, va încununa mai târziu, peste ani, cu amintirea fiecărui copil că a fost și el mic și a mers cu colinda, că a dus vestea nașterii Domnului de la casă la casă, că a contribuit și el prin propria-i personalitate la transmiterea tradițiilor care ne reprezintă neamul. E bine să nu dăm uitării aceste datine pe care buneii și străbuneii noștri le-au păstrat cu sfințenie, pentru a simți și gusta și noi din frumusețea și farmecul lor.
3.2. Scrierile lui Ion Druță incluse în manuale ciclului gimnazial
În manualul clasei a cincea avem propuse pentru studiere: „Balada celor cinci motănași” și un fragment din „Povestea furnicii”. Sunt două povestiri alegorice care-i sugerează copilului noțiuni esențiale ale universului, o lecție de sensibilitate și umanism, învățându-l pe cititor să iubească, să se bucure, să se întristeze. Furnica apare în foloclor și în literatura cultă ca simbol al hărniciei și trudei, al economiei și grijei pentru ziua de mâine. Să ne amintim mulțimea de proverbe și zicători despre furnică (iute ca furnica, harnic la treabă ca furnica, furnica își strânge hrană de cu vară pentru iarnă). O morală înțeleaptă se desprinde din poveste: „Poate a ajuns furnica acasă ori poate a murit undeva în mijlocul miriștii. Oricum, însă, chiar dacă a murit, a murit muncind. A avut și ea o mică poveste a ei – vrasăzică trăise”(100, p.348). Lucrările educă prin eroi și mesaj, prin aerul de bunătate și înțelegere, prin sensibilitatea accentuată la frumos, prin tonalitatea elementelor lor.
Parabola cu furnica are o semnificație aparte în întreaga creație a lui Ion Druță. Domnul Moraru vede opera lui Ion Druță ca: „O odă închinată omului muncii, care numai creând bunurile materiale și averea spirituală își vede împlinit rostul adevărat pe pământ. Tinerii lui Druță însușesc de la eroii în ietate același fel de a fi: vorba, gesturile, modalitatea de a concepe lumea și lucrurile, același ritual străvechi și valoros în ceea ce fac, dar în primul rând stima față de părinți, rușinea, simțul datoriei împlinite până la capăt. De mici copii ei învață a fi sprijin de nădejde și oameni de ispravă alături de cei maturi (Problema vieții), iar când își găsesc rostul, continuă să poarte prin lume o părticică din firea părinților (Ultima lună de toamnă), contribuind la conturarea noțiunii de fericire umană așa cum o înțelege bătrânul tată din aceeași nuvelă” [51, p.10].
Tot aici, avem și fragmentul din „Horodiște” unde mama este comparată cu furnica. Druță își începe relatările despre mama prin explicarea frumuseții și nobleții cuvântului care denumește persoana care ne-a dat viață și ne-a învățat un rost pe acest pământ. Hărnicia anume de la ea, de la mama a învățat-o, mama fiind comparată cu o furnică care iarna întreagă când toți se odihnesc așezați pe cuptorul cald torcea, țesea, cosea, cârpea, iar de cu primăvară și până toamna târziu zbura ca o pasăre fiind numită de autor „pasărea albă a copilăriei mele”. Această dragoste pentru mama, este cultivată și generațiilor în creștere, fragmentul fiind inclus în manualul de Limba și literatura română al clasei a V-a. De la hărnicia mamei deprindem și noi multe lucruri care ne sunt folositoare în viață. Elevii citesc cu plăcere acest fragment conștientizând valoarea celei mai dragi, celei mai scumpe ființe din lume – mama. Druță, asemeni marelui poet Grigore Vieru, ne îndeamnă să ne iubim mama, nu pentru că e mai frumoasă, mai bună, mai harnică decât mama altui om, ci pentru că e a noastră. Nu întâmplător, în manuale pe pagina alăturată fragmenului lui Ion Druță ne este oferită spre lectură și meditație și poezia lui Gr. Vieru – „Mă rog”.
„Balada celor cinci motănași” este o poveste înduioșătoare, plină de tâlc, în care este scos în evidență puternicul sentiment matern, dragostea și grija pentu puii săi. Orice mamă, asemeni pisicii din baladă, dorește ca puiul ei să trăiască mai bine, să aibă o viață mai bună decât a ei. Acesta o desprindem din comparația pe care autorul o face dintre pisica îngrijită care avea stăpân: „multe trăiau la stăpâni având nume și culcuș”, și protagonista noastră care, „era căraghioasă – îi erau ciupite amândouă urechiușile și îi lipsea mai mult de jumătate din coadă. A cui era ea, Dumnezeu s-o știe. Pe semne nu era a nimănui – blana ei cândva albă devenise galbenă, dovadă a multor ani de pribegie. Începuse chiar a se sălbătăci – avea umblet moale, hoțesc, gata de fugă”(97, p.349). Pisica preferă mai degrabă să se despartă de puii ei, numai ca aceștea să nu treacă prin greutățile pe care le înfrunta ea zi de zi: „În sfârșit, ora mesei. Motănașii sug. Cinci codițe ridicate sus se clatină încolo și încoace a plăcere. Zece urechiușe stau ciulite gata să prindă sfadă cu oricine ar încercă să le strice masa … apoi codițele coboară încet, câte oleacă urechiușele picură și motănașii adorm grămăjoară; numai cel dolofan iese din mijlocul lor și, beat de somn, urcă pe spinarea mamei – ce să-i faci așa-i când te-ai deprins… Erau toți cinci bălani și curăței, așa cum fusese și ea odată. Aveau urechiușe întregi și codițe frumușele. Erau o mare minune codițele celea – după atâta pribegie, sărmana mâță, pe semne se aștepta că și motănașii ei vor avea urechiușe ciupite și ceva mai puțin de jumătate de coadă…” (97, p.351).
În manualul pentru clasa a opta, este inclusă pentru studiere nuvela lui Ion Druță, „Sania”. Nuvela „Sania” este remarcabilă prin evocarea unei realități bogate sub aspectul trăirilor și problemelor de conștiință și prin artisticitatea evocării. Portretul lui moș Mihail, protagonistul nuvelei, este prezentat viu din chiar prima frază: „Când într-o bună vreme nucul din fața casei s-a uscat, moș Mihail și-a scos cârja din tindă, și-a dat pălăria pe ochi și a început a se plimba în jurul lui de-ți părea că-i numără crengile”. Scriitorul își vede personajul, îl simte și cuvintele sale par să sculpteze un bărbat vrednic, pe care-l vedem și-l simțim și noi, cititorii: „I-a măsurat tulpina și din ochi, și cu șchioapa, a încercat de nu dă drumul la coajă și tocmai spre chindii, când ciubotele au început să i se pară grele, a pus și cârja și pălăria la locurile lor. După care, și-a zis în gândul lui: -Am să fac o sanie. ” (98, p.247).
Moș Mihail hotărâse deja să facă o sanie. Nu o sanie ordinară, ci una „pe care au visat-o toți lemnarii de pe lume, câți au fost. O sanie pentru care și cel de seama ta ți-ar zice bade; o sanie care ar plânge după drum și drumul după dânsa”. Din clipa aceasta sania devine un ideal al personajului, un vis al lui, un simbol al perfecțiunii jinduite de el. Om harnic, pe care răsăritul soarelui îl găsea „mutând toporul în mâna stângă, moș Mihail se dedă în întregime lucrului la viitoarea sanie”. Sania este simbolul creației și al dăruirii. „Sanie… Mare lucru-i o sanie. Așterni într-însa un covoraș să n-o prindă răceala, arăți cailor că n-ai uitat biciul acasă și te duci, că abia mai dovedește soarele să se țină pe urma ta. Și abia atunci uiți să-ți numeri anii, și-ți vezi iar prietenul pe care au început să ți-l fure drumurile, și pe pârtia făcută de tine mulți drumeți își găsesc calea, și satul, și casa. O sanie – atâta îi trebuie omului și iar e om. Numai să-i faci o sanie pe care au visat-o toți lemnarii de pe lume câți au fost, o sanie pentru care și cel de sama ta ți-ar zice bade; o sanie care ar plânge după drum și drumul după dânsa” (98, p.247).
Asemeni unui alt meșter, Manole, moș Mihail se dăruie totalmente „zidirii” sale. Cuprins de patima gândului, apoi și a lucrului la sanie, el se lipsește de odihnă, de liniște sufletească, de propria sa soție care întâi îl cicălește, apoi îl ocărăște, iar în cele din urmă îl părăsește. După cum Manole își zidește soția în peretele mănăstirii, la fel moș Mihail se lipsește de soție de dragul saniei. Înțelegea că fără babă „îl așteaptă o viață atât de pustie”, dar când s-a mai uitat o dată la sania neterminată a înțeles că „fără sanie-nici măcar pustie nu va fi”.
Nuvela „Sania” se lasă receptată ca o parabolă a muncii, a dăruirii omului întru atingerea perfecțiunii. Portretul fizic și cel psihologic, moral, dialogul și contrastul dintre moș Mihail și soția sa, detaliul artistic (la exemplele date, subliniate mai înainte, cităm încă două: tălpile saniei erau lucrate atât de bine, că „puteai să te bărbierești utându-te într-însele”, iar picioarele saniei erau atât de netede, că „veneau copii vecinilor să se joace cu dânsele” ) sunt mijloace care, împreună cu sentimentul și gândul autoricesc, asigură textului nuvelei o artisticitate neândoielnică. În nuvela aceasta Druță prezintă două ipostaze omenești fundamentale. Fiind obsedat de imaginea unei sănii ideale, moș Mihail, creator adevărat, nu acordă atenția cuvenită cortegiului banal al existenței. În concepția lui, creația este completă dăruire, sacrificiu generos, fără scopuri pragmatice. Baba însă, spirit practic, pune mai presus de toate servituțile existenței banale, grijile cotidiene, decât actul generos al creației. O punte de trecere în aceste două viziuni ale vieții nu există. Ideea e sugerată sensibil de măruntele sâcâieli pe care le face baba certăreață moșneagului visător, obsedat de ideea de a aduce un bine oamenilor, dar nu de a extrage foloase din actul său de creație. Desigur, sania ca simbol e obiect cam arhaic în condițiile moderne, dar semnificația rămâne în picioare, fiind susținută de veracitatea psihologică a conflictului dintre cele două mentalități omenești diferite. M. Dumbrăveanu, în „Literatura română în scheme și sisteme”, afirma: „Druță își încheie nuvela cu un gând de profundă semnificație umană: munca creatoare, singura ce dă conținut și valoare vieții omenești, constă nu numai în acea totală dăruire a forțelor fizice și spirituale, ci și într-o permanentă năzuință spre perfecțiune în veșnica sete de ideal” [37, p.48]. Ion Druță se bucură de o mare popularitate printe cei mici și adolescenți. Aceasta se explică prin următorul fapt: Ion Druță scrie opere literare pentru oamenii de toate vârstele. Mai mult ca atât: creațiile sale reflectă toate problemele vieții, ele sunt pătrunse de un fior viu de dragoste pentru om, de un interes deosebit pentru lumea lui interioară. În urma predării lecțiilor cu subiectul: ,,Ion Druță – date biografice”, am realizat un sondaj la elevii din clasa a IX-a. Voi reproduce câteva dintre răspunsurile date de elevi. Le propun elevilor să participle la o întâlnire imaginară cu scriitorul, să alcătuiască întrebări pe care i le vor adresa lui Ion Druță.
Eleva Pârciu Olga:
Stimate Domnule Ion Druță, am citit povestirea ,,Balada celor cinci motănași”, de unde v-ați inspirat?
Care a fost prima carte care v-a impresionat cel mai mult?
Elevul Postoroncă Denis:
Care erau jocurile copilăriei dumneavoastră?
Ce note luați la școală?
Eleva Paniș Iana:
Care este punctul de pornire în creația dvs?
Stimate Ion Druță, ce-ați vrea să mai scrieți?
Grație faptului că opera druțiană reprezintă valoric o necesitate continuă pentru întregul tezaur cultural-artistic, multe din arsenalul lucrărilor Măriei Sale bucură și îmbogățesc cu har dumnezeiesc subiectele lecțiilor de limbă și literatură română.
3.3. Creația lui Ion Druță studiată în anii de liceu
Creația lui Ion Druță este una ce-și îndeplinește rolul estetic și social – educativ. Ion Druță, ca și toți marii scriitori, este, înainte de toate, un scriitor național. În sensul că viziunea, felul lui de a vedea, de a percepe și interpreta realitatea poartă amprenta conștiinței, concepțiilor, predispozițiilor, înclinațiilor dominante ale poporului său, aflat în anumite condiții social- istorice. Evident națională, prin particularitățile gândirii și expresiei sale artistice, creația sa exprimă nu numai modul de viață al poporului din care face parte, dar și aspirația umană la libertate și dreptate, promovând idealul și valoarea armoniei și frumuseții relațiilor sociale în ansamblu. În manualul de Literatură română pentru clasa a XII-a, la capitolul cinci avem următorul titlu: Ion Druță: reabilitarea eticului și a sacrului. În el sunt propuse spre studiu și analiză fragmente din următoarele lucrări: „Horodiște”, „Toiagul păstoriei”, „Samariteanca”, „Clopotnița”, „ Povara bunătății noastre”, „Casa mare” și eseul „Pământul, apa și virgulele”. Despre nuvela autobiogarfică „Horodiște”, copii cunosc din fragmentele care le-au fost propuse spre lectură în ciclul primar, dar acum li se propune citirea întregii opere. Copiii de multe ori întreabă: de ce începem anume cu „Horodiște”, ci nu cu oricare altă lucrare a marelui nostru contemporan? Răspunsul îl descoperă imediat după lectura fragmentului propus în manual, în care autorul ne invită la el la baștină să-i cunoaștem familia, adică rădăcinile familiei din care și-a luat zborul în lume. „Cu toate că eram patru copii în familie, nu atât patru eram, cât doi și iară doi. Atunci când eu și sora Aniuta, mai mare cu doi ani decât mine, am ajuns buni de școală, ceilalți frați erau de acum flăcăi ieșiți în sat. Pavel se și însurase, făcea armata, iar Gheorghe, cu doi ani mai mic, zbârnâia să se însoare și el. Tata – când la deal, când în cărăușie, mama nu-și afla locul, căci toată gospodăria era pe capul ei, iar noi, cei mici, lăsați de capul nostru, o duceam de minune în acea frumoasă împărăție care se numește copilărie” (69, p.72).
Demnitatea a învățat-o de la tatăl său și ne-a transmis-o și nouă. Revelator în acest sens este pasajul următor: „Cultivând o anumită stimă părintească față de copii mici, cum ne ridicam băietani, nu ne mai zicea „tu”, ci neapărat „dumneata”. De cuvinte urâte s-au înjurături în casa noastră nici vorbă. Nu-i ieșeam din cuvânt nici noi, nici mama, și nu o făceam din frică, ci pentru că așa era normal să fie, și tata, la rându-i căuta ca toate în casa noastră să rămână în limitele bunei-cuviințe” (69, p. 95).
Femeia în opera lui Ion Druță este purtător de gingășie, de noblețe și frumusețe interioară. Prin ea scriitorul revalorifică frumoasele și neprețuitele obiceiuri calendaristice, care sunt un apanaj al muncii, prin intermediul ei se afirmă acele mituri populare, acea exotică etnografică ce a intrat în firea plugarului și-l însoțesc la toate etapele vieții lui. De la mama Sofiica a învățat bunătatea creștinească, bunătatea omenească încât „orice cerșetor, orice pui rătăcit de cloșcă, orice fir de iarbă călcat de roți pe-o margine de drum găseau înțelegere și compătimire în inima ei” (6, p.69). Cităm din răscolitoarea carte de amintiri „Horodiște”: „Și iară mă întorc cu gândul la mama. Rareori, când o visez, o văd stând pe un scăunaș josuț, la gura vetrei, punând pe foc, și lumina acelei vetre tot flutură și flutură pe chipul ei îngândurat. E poate visul cel mai tulburător, pentru că lumina acelei vetre și chipul mamei formau un tot întreg al vieții noastre, și atunci când s-a stins mama, sub povara nesfârșitelor griji ale casei, s-au stins toate sub acoperișul cela de paie” (69, p.76). Chipul mamei și imaginea satului natal, al baștinei se suprapun și se identifică, simbolizând temelia pe care se înalță prezentul și viitorul neamului.
Imaginea părinților este oglindită cu duioșie în povestirea autobiografică „Horodiște”. De aici citorul va afla că tatăl – Pantelei Druță – n-a știut pic de carte, în schimb avea un talent înnăscut de pictor. Iar mama era harnică ca o furnică. Înzestrat cu asemenea calități morale și spirituale de către părinții săi, Ion Druță a simțit primul fior al creației pe când învăța la școala primară din Horodiște și a scris o poezie inspirată de moartea patriarhului Miron Cristea. Pentru cititorii interesați de scrierile lui Ion Druță povestirea autobiografică „Horodiște” consituie o „introducere” ideală, „poarta” cea mai potrivită și cea mai frumoasă pentru a pătrunde în universul operei sale.
Nuvela „Toiagul păstoriei”, „zguduitoare prin vigurosul ei tragism, izbucnit parcă din tragedia antică”, după cum afirma poetul Grigore Vieru, ilustrează lumea satului basarabean postbelic, destinul omului ca păstrător al valorilor etice, aflat față în față cu timpul, cu istoria și cu semenii săi. Este un poem filozofic și parabolic, care, având ca sursă de inspirație creația populară „Miorița”, preia unele motive, idei, sentimente din baladă: neliniștea mioarei pentru destinul său (în nuvelă atestăm neliniștea păstorului pentru soarta semenilor), invidia ca stare trăită, concepția asupra morții. Versul mioritic „ș-are oi mai multe”, într-o formulă inversată (și n-avea oi) devine laitmotivul nuvelei, încărcat cu profunde semnificații simbolice.
Doamna Țau recurge la metoda comparației pentru a putea reda trăsăturile definitorii ale personajului central din „Toiagul păstoriei”: „Asemeni Păstorului cel bun din mitul biblic, personajul central din nuvela „Toiagul păstoriei” încearcă să fie pentru oameni părinte grijuliu și iubitor. Animat de sentimente paterne, el întreține focul sacru al vieții (avea „un chimir în care întotdeauna purta amnar, cremene, iască, așa încât, dacă din întâmplare într-o clipă s-ar fi stins toate focurile pe lume, de la chimirul cela ar fi început a se înfiripa viața din nou”) și le trimite celor din vale, prin cântarea la fluier și prin fumul focului făcut între trei pietroaie, semne de bunăvoință, „de binefacere, de blagoslovire”. Personajul din „Toiagul păstoriei”, are conștiința misiunii sale înalte de a fi păstor bun. Pentru dânsul, păstoritul este vocație, destin și cruce, implicând mari responsabilități și sacrificii. De aceea, pentru a-și putea duce crucea cu demnitate, el, „împovărat de grijile lumii”, se retrage în tăcere și singurătate, renunțând la viața personală” [59, p.187]: „Nu avea nevastă, nu avea copii și nici c-ar fi putut să-i aibă, pentru că păstoritul nu e atât o îndeletnicire cât o vocație, un destin, o cruce pentru toată viața, și cel care a luat toiagul, îndemnând turma în urma lui, nu va mai putea nici el fără turmă, nici turma fără el” (92, p.352). Despre simbolistica desprinsă din conținutul nuvelei ne vorbește criticul E. Botezatu care afirmă: „Predestinarea de a fi Păstor bun în sens biblic o sugerează simbolul toiagului – semn al demnității, reazem, sprijin. Retras în vârful dealului (dealul marchează în nuvelă începutul unei diferențieri între el și lumea satului), în căsuța și ograda ce „prea semăna a ocol” (ambele simboluri ale spațiului sacru), ciobanul caută salvarea supremă prin credința statornică în valorile etice. Din acest spațiu sacru, el are perspectiva cea mai înaltă a lucrurilor și faptelor umane (idee accentuată și de replica bine), vede lumea în categoriile ei distincte. „Trist de cele văzute, trist de cele ce urma să le vadă”, părăsit și trădat de ai săi, el nu are decât speranța reîntoarcerii turmei părăsite la valorile etice” [9, p.19].
Învierea prin iarba verde e o șansă ce-o dă turmei pribegite: „Când ochii tuturora căutau un loc pentru veșnica pomenire, răsare de la marginea cimitirului un covoraș verde…”(92, p.363). Acest simbol, precum și replica „Haidem, mă, la iarbă verde”, afirmă ideea că mulțimea are revelația sacrului. Nu putea să nu se producă revenirea omului rătăcit, a celor împrăștiați la matricea noastră spirituală, pentru că, zice Druță, „Dac-o fost cioban ș-o ținut oi…”. În această ultimă frază se întrevede recuperarea întregului dispersat. Gr. Vieru îi dă următoarea semnificație: „Nu păstorul va reînvia, ca mire cosmic, prin natura naturii, prin natura umană a spațiului natal, ci însuși spațiul natal va renaște prin moartea păstorului” [62, p.288].
Operele lui Ion Druță sunt o mărturie a credinței cu care el a ținut condeiul între cele trei degete, asemenea creștinilor care de două mii de ani încoace le-au împreunat pentru semnul crucii. A crede în bine și în dreptate, a propovădui prin scris cinstea și adevăratele virtuți ale omului, a persevera în omenie și a înfrunta cu stoicism încercările, nedreptatea, obida, așa cum ni se înfățișează simbolicul cioban din „Toiagul păstoriei”, a pune dăruirea de sine în vederea ajutorării oamenilor mai presus de orice alte îndeletniciri în scurta trecere pe pământ, cum a făcut-o Maica din „Samariteanca”, – iată numai câteva din reperele artei cu adevărat impresionante, pe care Druță a lăsat-o cu dărnicie spiritualității noastre și întregii umanități.
Așa cum menționa marele mitograf român Mircea Eliade: „Este greu să ne închipuim cum ar funcționa spiritul uman fără experiența sacrului, fără a avea prin aceasta înțelegerea mai ușoară a noțiunilor ființă, semnificație și adevăr conștiința unei lumi reale și semnificative este strâns legată de descoperirea sacrului. Prin experiența sacrului, spiritul uman a sesizat diferența între ceea ce se revelă ca fiind real, puternic, bogat și semnificativ, și ceea ce este lipsit de aceste calități, adică curgerea haotică și periculoasă a lucrurilor…” [2, p.497].
A trăi ca ființă umană înseamnă, la nivelurile cele mai arhaice ale culturii, un act religios căci toate acțiunile omului au o valoare sacramentală. Conform observațiilor criticului V. Levițchii „Nuvela „Samariteanca” ne prezintă beletristic acest fapt, demonstrându-ne că lumea basarabeană de după război rămâne, prin imposibilitatea de a păstra credința, tradițiile, datinile și tot ce prevede viața creștină, o lume rătăcită, o lume fără busolă” [47, p.71]. În ciuda a ceea ce se întâmplă flacăra creștinismului pâlpâie și reizbucnește puternic, datorită devotamentului și devoțiunii unei femei simple de la țară, care, visând un înger ce-i prevestește chemarea, se dăruie slujirii credinței, dragostei pentru aproapele, pentru bine și adevăr. O astfel de cutezanță, fermitate și cosecvență morală pun temeiul unei tării de caracter care aduce aminte de tipurile feminine ale tragediilor antice. Gesturile ei generoase, marcate de milostenie și grijă pentru omul suferind, se asociază, în viziunea autorului, cu cele ale femeii Samaritence din sfânta scriptură. Locul citat este capitolul patru din Evanghelia după Ioan, care relatează convorbirea evanghelistului cu femeia Samariteancă lângă o fântână din cetatea Samariei Sihar, care i-a zis: „Cum Tu, care ești Iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie Samariteancă? Pentru că Iudeii nu au amestec cu Samaritenii” (Ioan 4, versetul 9).
În toamna anului o mie nouă sute patruzeci și cinci începe ceea ce autorul denumește „marele dezmăț”, o acțiune criminală de răsunet care va însemna profanarea Mănăstirii Trei Izvoare și lichidarea ei. Ea se transformă rând pe rând dintr-un lăcaș sfânt într-o stație de mașini și tractoare, centru de colectare a vitelor, centru narcologic, școală pentru oameni debili mintal. Se demonstrează, prin aceste acțiuni necugetate ale autorităților, aservirea lor unei ideologii aberante: „răspândirea ideilor revoluției proletare”, „supermecanizarea și supraconcentrarea”, „frăția popoarelor” care trebuie sărbătorită prin banchete și renunțarea la identitate, la conștiința națională. Prozatorul schițează prin tușe publicistice rapide fenomenul „dezmățului materialist”, care a determinat sufletul omului basarabean să se schimbe la repezeală pe cârpe, pe mașini și pe inele de aur și cel al jafului propriei moșteniri spirituale, care a dus la pierderea identității de neam. Narațiunea se structurează, astfel, prin acest contrapunct publicistic/literar, țesătura epică fiind mereu întreruptă de comentariul autorului și de adresa către cititor. Implicarea cititorului se face nu doar printr-un discurs publicistic polemic, nervos, prin apelul direct la conștiința acestuia, ci printr-o meditație etico-religioasă, care adâncește mesajul nuvelei, dezvăluind proporțiile monstruoase, apocaliptice ale lepădării de credință, de tradiții și de „veșnicie”; trimful răului și al relelor moravuri, ruperea legăturilor cu trecutul spiritual și moral (mănăstirea este o ctitorie a lui Ștefan cel Mare). Meditația etico-religioasă se concretizează în secvențele privind sensul vieții pe care prozatorul o identifică „dragoste nemărginită de aproapele tău” (Dragostea este unicul mediu în care sufletul se poate înfiripa, căpăta aripi, se rupe de la pământ, străbătând depărtări neînchipuite, în căutarea celor veșnice și divine). Și aceea referitor la pierderea „bătătoritei cărări a rugăciunilor” și, prin urmare, și a „Tatălui veșniciei noastre”. Are loc, astfel, un proces diabolic de despărțire de trecut, de înstrăinare de lumea străbunilor și de transformare a oamenilor de azi în niște umbre trecătoare. Pe ecranul întâmplărilor epice și pe fundalul unei asemenea meditații asupra sacrului se relevă semnificația acțiunilor femeii – sameritence moldovence care, devenind bucătăreasă, grăjdară, infermieră, spălătoreasă și, în sfârșit, călugăriță (după moartea soțului) cu mâinile trudite, „fir cu fir, bob cu bob”, adună și răsplămădește ceea ce a fost fărâmițat ani de zile. Portretul moral al personajului stă sub semnul întoarcerii la sacru, la tradiție și la veșnicie, care marchează creația lui Druță din deceniul opt al secolului trecut încoace.
Dintre operele în proză, bogate sub aspectul problemelor abordate de autor și incitante prin modalități artistice explorate de acesta, se remarcă și nuvela de proporții „Clopotnița”. Ion Druță pornește de la un fapt concret – renovarea, apoi aprinderea și distrugerea clopotniței dintr-un sat cu nume istoric – Căpriana, – fapt în jurul căruia se pomenește antrenat curând un întreg colectiv de pedagogi și elevi. Problema principală a nuvelei este ocrotirea valorilor sacre ale trecutului. În centrul narațiunii se află două personaje categoric diferite unul de altul: profesorul de istorie Horia Holban și directorul școlii Nicolai Balta. După lectura fragmentului din manual, autorii manualului înaintează elevilor următoarea sarcină: „Citiți independent cele două situații de opțiune morală. Alegeți, din variantele propuse, soluția care corespunde părerii voastre personale” [19, p.247].
a) Pe dealul satului Căpriana se înalță Clopotnița lui Ștefan cel Mare, Legenda spune că ea a fost construită de Domnitor în cinstea pustnicului Daniil Sihastru, care nu i-a permis lui Ștefan cel Mare să se adăpostească, zicându-i: „odihna oșteanului biruit e pe câmpul de luptă unde zac oamenii săi”.
Pentru directorul școlii din sat, Clopotnița, precum și legenda despre ea, nu prezenta nici un interes. Ea parcă-i ședea în gât. Și iată că cineva a dat foc Clopotniței într-o noapte când ploua. Nimeni dintre elevii clasei absolvente, care se mândreau cu istoria acestui locaș, nu s-a dus să stingă incendiul. După spusele elevei Maria Moscalu, în noaptea aceea le-a fost frică să se ridice în vârful dealului. Directorul putea să-i înfunde la examenele de absolvire cu întrebări suplimentare, cu note negative. Așa s-a întâmplat, că Clopotnița ardea sus, iar elevii, jos, în sat, lăcrămau.
Soluții:
1. Chiar dacă s-ar fi ales cu cea mai grea pedeapsă din partea directorului, elevii trebuiau să salveze Clopotnița, ea fiind monument istoric, care se cere ocrotit.
2. Elevii n-aveau de ce să salveze Clopotnița, pentru că era prea veche.
3. Elevii nu puteau salva Clopotnița, pentru că terminau școala și trebuiau să se pregătească asiduu pentru examene, ca să obțină diplome de absolvire cu note bune.
4. Elevii n-aveau de ce să se neliniștească. Afară ploua.
5. Știind că împrejurul Clopotniței sunt îngropați strămoșii noștri, că însuși locul e sfânt, elevii erau datori să slaveze Clopotnița.
6. Dacă ai altă părere, formuleaz-o.
Aici elevii au optat pentru soluțiile 1 și 5, considerând că e de datoria fiecărui din noi să păstreze vie amintirea strămoșilor, care au apărat cu prețul propriei vieți acest colțișor de pământ pe care se află Moldova. Nu ar trebui să fim indiferenți (cum de altfel și suntem), să ținem la istoria țării și să nu optăm pentru alte oferte care cuiva îi sunt convenabile la moment. b) O cămăruță la subsolul Clopotniței lui Ștefan cel Mare. Două ferestruici, o măsuță, o pocitură de sfeșnic, un capăt de lumânare abia mai clipocind. Cu mânicele suflecate și cu fusta prinsă-n brâu, mătușa Arvira caută din răsputeri să scoată pustiul și delăsarea din această scundă încăpere. În acest monument, în prag apare directorul, Nicolai Trofimovici Balta.
Nicolai Trofimovici: …Mă tot întrebam eu cine o fi venind încoace pe furiș de face curat? Te-am găbjit până la urmă, mătușă Arviră.
Mătușa Arvira: Ma-i găbjit. Recunosc.
Nicolai Trofimovici: Carevasăzică, facem curat în școală, dar facem curat și în Clopotniță… Vasăzică, una din lefuri ți-o plătește statul pentru curățenia în școală, dar aș fi vurut să știu cine-ți plătește pentru că faci curat în Clopotniță? Că doar nu-i fi cărat mata din sat și până în vârful dealului două căldări pline așa, de pomană.
Mătușa Arvira: „Adormiții pe veci” mă răsplătesc, tovarășe director. Și-mi plătesc nu ca voi acolo la școală o dată pe lună…, ci îmi dau înainte și mi-au plătit, sărmanii, pentru atâta amar de vreme, că mă tem că nici Dumnezeu n-o să vreie să mă ție atâta pe lume.
Nicolai Trofimovici: Îmi pare rău, mătușă, dar, fiind omul statului, omul datoriei, mă tem că, până la urmă, voi fi nevoit să raportez…
Ce acțiuni trebuie să întreprindă personajul mătușa Arvira?
Soluții:
1. Mătușa Arvira trebuie să înceteze a mai face ordine în Clopotniță, pentru că-și poate pierde serviciul de bază, remunerat, la școală.
2. Să vină pe ascuns și să facă ordine în Clopotniță, dacă se teme de director.
3. Orice s-ar întâmpla, mătușa trebuie să îngrijească de Clopotniță, pentru că amintirea strămoșilor e sfânta sfintelor.
4. Pot și alții îngriji Clopotnița. Să înceteze deci lucrul.
5. Să-l roage pe director a-i permite să îngrijească de Clopotniță în continuare.
Mătușa Arvira întruchipează înțelepciunea, care va face față și va ține cu demnitate piept răului care ne macină pe dinăuntru ca un vierme. Ea, cum bine și clar se înțelege din vorbele și faptele pe care le face, nu va înceta să îngrijească de Clopotniță. Pentru ea Clopotnița este un lucru sfânt. Ea păstrează datinile (de pomenire), grijind de sufletele celor răposați, a soțului, a fiului și a tuturor oștenilor prin capătul de lumânare pe care îl aprinde în Clopotniță. Imaginea „Clopotniței” e ca simbol al sunetului de aramă care, în timpuri de relativă liniște cheamă poporul la ispășirea păcatelor, iar în timpuri tulburi – pentru a-și apăra libertatea și demnitatea; ea se reține în memorie ca un semn de supremă și totală mobilizare, și desigur, nu întâmplător se află amplasată în partea de sus a Moldovei, pe vârful unui deal. Aceasta pentru ca să se vadă și să se audă în toată țara.
Prin intermediul unor astfel de întrebări, noi, profesorii, reușim să altoim la elevi dragostea față de plaiul natal, față de strămoși. Să cultivăm și să aducem, spre exemplu, personaje (Horia, mătușa Arvira) de la care ar trebui să preluăm deprindri, care ne vor prinde bine în viață, fiindcă nu este bine să răspundem răului prin rău. Păstrător al tradițiilor milenare, satul cu țăranul simplu și curat, reprezintă prin sine exponentul constant al omeniei, cinstei și dreptății, deci și al semnificațiilor configurative ale ființei sale ca Om.
Tradiițiile naționale care, în traiul cotidian al protagonistului operei lui, ocupă un loc primordial coordonează gândurile și acțiunile Vasiluței din piesa de teatru „Casa mare”. Elementele naționale și, în primul rând, casa mare, devenită în piesă axa principală compozițională, formează nu un simplu decor al lumii exterioare, ci o modalitate concretă de manifestare a ideilor și sentimentelor umane tipice. Fiind o formă de dezvăluire a felului de a trăi, a ospitalității și a gustului de frumos al moldoveanului român, casa mare se prezintă aici drept un simbol al dragostei de viață, al tendinței omului spre puritate morală.
Studiind piesa de teatru „Casa mare”, copii conștientizează adevăruri care țin de viață, cum ar fi:
– că omul nu poate trăi ca ființă, fără ceilalți, fără acea atât de necesară prezență de oaspeți;
– că, oricât de grea ți-e povara destinului, trebuie să ai o casă mare;
– că vii pe lume nu oricum, ci cu conștiința unei rânduieli, de care trebuie să dăm seamă;
– că îți este dat, în calitate de om ca toți oamenii, să te îndrumezi după o lege a proaspătului, curatului, frumos rânduitului;
– că trebuie să ai în casa mare toate de câte are nevoie spiritul, ca să se realizeze pe sine: pâine, sare, apă, dar și sărbători, înțelegerea altora. Casa este, deci, o modalitate existențială de a te împlini ca om.
Ea este ca sania lui moș Mihail din nuvela cunoscută, „un mare lucru”, adică ceva frumos și sfânt sau, cum afirmă Mihai Cimpoi: „Casa mare e spațiul pur spiritual, în care te vezi mai tânăr și mai voinic, adică reîncărcat cu puteri etice în vederea confruntării cu lumea, este un spațiu sacru. Un spațiu sacru încadrat în marele spațiu care este Natura, „Sfânta sfintelor”. Casa mare nu e, în acest sens decât oglinda sufletului frumos. Casa mare e expresia unei încadrări în social, care, prin asumarea datoriei, obține conștiința celei mai depline libertăți de îndată ce pășești în ea, lumea ți se pare mai dragă și tu însuți te fortifici sufletește. E, vasăzică, locuința ideală în care suntem certați-împăcați cu lumea” [17, p.111].
Romanul „Povara bunătății noastre” cuprinde viața Basarabiei de la primul război mondial până în anii colectivizării agriculturii și ai formării așa-numitei elite colhoznice, pentru care prinde gust ginerele lui Onache Cărăbuș, soțul Nuței, Mircea Moraru. Scriitorul n-a ocolit evenimentele și fenomenele negative, ca foametea organizată de comuniști cu scopul de a băga mai ușor lumea în gospodării colective, deportările operate de sovietici, prigonirea obiceiurilor naționale după război, impozitele și împrumuturile care apăsau nemilos țărănimea. Scriitorul realizează o frescă impresionantă și – principalul – veridică a vieții noastre, pe planul din față aflându-se relațiile dintre părinți și copii. Avem în vedere linia de subiect Onache Cărăbuș – fiica sa Nuța – ginerele Mircea. În întregimea sa acest roman nu se reduce la relațiile din sânul unei familii și, mai larg, al unui sat. Conform opiniei criticului I. Rad: „Romanul „Povara bunătății noastre” este o frescă bogată, multiaspectuală, cu nenumărate observații asupra valorilor etice netrecătoare și cu dezbateri – efectuate artistic – asupra destinului istoric al meleagului dintre Prut și Nistru și al oamenilor lui” [54, p.28]. Onache și Tincuța sunt păstrătorii virtuților și tradițiilor naționale, purtătorii principali – în cadrul romanului – ai ideilor de vatră părintească, muncă cinstită, ca izvor al vieții și dăinuirii, optimism, afirmat chiar și în cele mai cumplite condiții ale realității, cinste (soveste, zice Onache Cărăbuș) ect. Mircea Moraru și Nuța nu se îndepărtează ostentativ de tradiții și de valorile etice milenare ale poporului. Mai ales Nuța poartă o venerație constantă pentru mama sa (când o văduvă schimbă în casă totul, ea reface soba și hornul cum le lăsase Tincuța), așteaptă cu nerăbdare colindele străbune, își iubește soțul hărăzit de soartă. Dar un fior de răceală se strecoară totuși între Nuța și Onache; poate mai corect ar fi să spunem că Onache se îndepărtează de fiică în virtutea răcelii apărute între el și Mircea.
Mircea a devenit străin pentru Onache Cărăbuș nu atât în cei patru ani cât ginerele a lucrat cu tractorul, cât în timpul când Mircea se dă cu puterea, își pierde serile cu interminabilele ședințe de la sediul gospodăriei, ajunge brigadier, așteaptă să-i vină la cumetrie șefi mari și uită să-l invite pe socru său. Onache Cărăbuș și Mircea Moraru simbolizează două moduri de viață, două modalități de a vedea și a înțelege lumea. Între ele se cască o prăpastie, o ruptură, simțită dureros în episodul cumătriei organizate cu ocazia nașterii în familia ginerelui a celui de-al patrulea copil. Din acest moment, nici o împăcare între Onache și Mircea nu mai poate fi. Onache Cărăbuș este un personaj viu datorită, în primul rând, propriilor sale acțiuni, atitudini, sentimente și idei, unele simbolice și sugestive, ca trecerea Nistrului, îndemnul adresat ciuturenilor de a merge la pădure, atitudinea față de maci în 1940-1941. Vorbirea personajului este puternic nuanțată. În spusele lui făcându-și apariția ironia, zeflemeaua, subtextul semnificativ. Scriitorul nu ocolește caracterizarea directă a personajului: „Țărâna, cea mai mare dragoste a lui Cărăbuș, era cel mai frumos cântec al lui, era cartea pe care o citea ca pe o evanghelie, încet, cu mare luare aminte, cuvânt cu cuvânt…(75, p.179). E mare lucru când omul are noroc, iar norocul ciutureanului sunt cele două brațe ce știu a pune la cale o roadă bună. „E mare lucru când are omul noroc, și Onache Cărăbuș părea să-l aibă. Brațele lui au fost poate cele mai căutate printre ciutureni” (75, p.179). Criticul literar Dumitru Micu consemna, cu mult adevăr: „Că românii permanent au trăit cu un „dor de istorie”, cu un „dor de vremuri mari”, însă mai mult decât orice pe lume au ținut la spațiul lor „sfânt”, în care își vedeau și își văd propria ființă etnică. Pământ, în viziunea românească, e totuna cu permanență, cu eternitate. E un adevăr pe care îl putem atribui scriitorului Ion Druță, cât și operei sale” [49, p.465].
Aproape nu există lucrare druțiană în care imaginea Patriei, a Pământului, a Casei să nu apară fie ca motiv, fie ca personaj. Reprezentativă în acest sens este și lucrarea „Pământul, apa și virgulele”, în care autorul spune adevăruri esențiale despre timp, istorie, lume și om. Scriitorul vorbește cu sinceritate și credință, cu o luciditate tulburătoare și cu emoție despre imaginea Patriei, a pământului nostru, despre pragul casei părintești, pentru că acestea sunt izvoarele existenței noastre. Pământul și baștina pentru autor sânt un simbol al statorniciei, al purității și siguranței, costituie „casa și masa, sfetnicul și apărătorul nostru”. În viziunea scriitorului, neamul este un mare și frumos legământ spiritual, este acel „mal de piatră” care ne-a ajutat și ne ajută să rezistăm în timp. Neamul e Casa unde se întâlnesc generațiile – bunicii, părinții, nepoții, transmițând mai departe lecția lor de viață.
Limba maternă este un lucru sfânt. Iată de ce fiecare cuvânt pronunțat trebuie trecut prin suflet, cântărit, deoarece cu ajutorul lui omul propagă credința, binele, dragostea. Deci, omul nu trăiește numai cu păinea, ci și cu spiritul, prin aceasta deosebindu-se de necuvântătoare, limba fiind, prin urmare, un criteriu al civilizației și al existenței umane. „ Pământul, apa și virgulele” este o operă druțiană plină de omenie, optimism, statornicie, dragoste față de frumos. Ea ne demonstrează iar și iar că lumea lui Druță este o Casă Mare cu datini, obiceiuri, limbă și credință, cu o rânduială a tradiției. Ion Druță pledează pentru înălțarea sufletească a omului, pentru respectarea memoriei și păstrarea valorilor spirituale ale neamului. Autorul se remarcă prin sinceritatea sentimentelor, prin capacitatea de a exprima, în cuvinte simple, gânduri și impresii pe care le trăiește. Opera lui Duță ne învață a medita asupra trecutului, a prezentului și a viitorului. Eroii lui Druță, mai ales femeile, au ceva în comun cu mama mea, se destăinuie actorul Veniamin Apostol, care face comparații și se mai convinge încă odată de faptul că Ion Druță vine de acasă. „Stând în fața textului druțian, îmi amintesc de nopțile de iarnă pe când eram student la actorie și veneam în vacanță acasă. Mama aprindea lampa de gaz, deși aveam și lumină electrică, ca să nu bată prea tare la ochi: astfel îi părea mamei mele că putem sta mai liniștit de vorbă. O întrebam despre preoți, despre mănăstiri, despre religie și biserică, despre toate evenimentele satului, despre oamenii pe care pe atunci îi mai cunoșteam. Îmi răspundea în glumă maică-mea, prin „childuri”, cu un umor ușor, cu durere, mă amuzau răspunsurile ei și mă făceau să lăcrimez” [1, p.205]. La astfel de opinii critice, recurg elevii atunci când sunt puși să prezinte caracterizarea mătușii Odochia din „Cervus divinus”. Mătușa Odochia e poftită în fosta biserică, acum școală pentru elevi slab dezvoltați mintal, de o comisie oficială venită cu helicopterul tocmai de la Chișinău. Deschide ușa și dă nas în nas cu milițianul satului. Autorul nu ne spune ce-o fi crezând mătușa Odochia când a fost chemată la școală, la ce s-o fi gândit ea mergând pe drum… Dar, deschizând ușa și văzând milițianul și fețele srăine din încăpere, unde făcu: „Rog de mă iertați că, bătrână și proastă cum sunt, mi-am băgat și eu nasul unde nu-mi fierbe oala…”(64, p.371). Peste câteva replici, după ce membrii comisiei o poftesc totuși să intre, mătușa Odochia, care nu știu cum le-a spus că lumea o poreclise încă de demult Bocitoarea satului, începu să depene povestea ieșitului la prășit în lanul de păpușoi încă în anul când se făcu colhozul… Și iată că n-o mai întreabă nimenea despre cele ce au vurut s-o întrebe, dar ea, Odochia, le înșiră pe-ale ei; și despre fiică-sa, care e la Chișinău și cu care ea nu mai grăiește, și despre cele ce se întâmplase acolo, la Universitate, și despre nepotul său, care s-a născut tomai în acele vremi pline de neliniște și nu are nici semn de piele pe el, ci doar o foiță de țigară, fără nervi, fără șir de viață, dar trăiește. S-a acomodat pe lângă pielea ei bătătorită și îmbătrânită și tră-ă-ie-esc amândoi. O adevărată enigmă. Căci oamenii parcă nu vorbesc astfel. Și nici nu știu cum să le dezleg pe toate, căci logica aici nu te poate ajuta cu nimic. Aici doar casa noastră ne mai poate deschide ochii, numai dulcea vorbă a consătenilor noștri, a mamelor noastre, numai sufletul te mai poate ajuta a înțelege, cum le adună pe toate grămăjoară Ion Druță, și cum o femeie simplă de la țară vorbește atât de corect despre viața sa, despre vremurile de ieri și de cele de azi, despre cele de mâine, dar fără să le așeze pe policioare. Le spune cu sufletul la gură, ba cu șagă, ba cu ochii în lacrimi.
La ultima oră, dedicată creației scriitorului Ion Druță, propun elevilor un subiect pentru meditație: Care sunt pilonii de rezistență și sursele de atractivitate ale operei lui Ion Druță? Datorită cărui fapt opera lui e îndrăgită nu numai la noi, acasă, ci și dincolo de hotarele Moldovei? În calitate de argument am apelat la studiul domnului Dolgan care ne delimitează clar autenticitatea operei druțiene.
„În primul rând, e talentul nativ al autorului, talent de mare raritate, după cum o recunosc cu toții și oriunde;
în rândul al doilea, este principiul definitoriu al poeticității, cu lirismul lui molipsitor, pe care Druță îl aplică cu o consecvență demnă de invidiat în tot ce a scris: nuvelă, roman, dramă, eseu (ce reprezintă acest principiu, vezi studiul nostru din monografie: Poeticul – principiu artistic fundamental al esteticii druțiene);
în rândul al treilea, este arta miraculoasă a lui Druță de a împleti actualul cu general-umanul (în favoarea acestuia), proiectându-le în imagini arhetipale, în metafore, simboluri și mituri abisale;
în rândul al patrulea, este bunătatea creștină a personajelor, religiozitatea sufletului lor, într-un cuvânt, „spațiul sacru” al universului druțian de teme, eroi și idei;
în rândul al cincilea, este învăluirea realităților evocate în mister și poezie, în nostalgie și înțelepciune, în meditații filozofico-existențiale;
în rândul al șaselea, este dragostea nemăsurată a scriitorului față de tot și de toate cele autohtone și cele omenești, dragoste echivalentă cu cea a Creatorului acestei lumi, care știe a mângâia și un fir de iarbă, dar și un fir de stea, și de care se bucură deopotrivă ca un copil;
în fine, în rândul al șaptelea, este acea plămadă fericită de stil polifonic, cu puternice ecouri din Biblie, din mitologia națională, din baladele și cântecele populare, din letopisețele străvechi, din marii povestitori Creangă, Sadoveanu” [31, p.9].
Citind articolul „Trofimaș e printre noi” din revista „Noi”, la întrebarea frontală: „Cum credeți, ce otrăvește sufletul copilului de astăzi?” scriitorul Ion Druță răspunde: „Dușmanul cel mai mare este tehnica modernă care a inundat casele și sufletele noastre. De cum intră în casă, copilul uită de mamă, de tată, de tot ce e sfânt, conectează repede televizorul, computerul, afundându-se într-o lume virtuală. Telefoanele mobile sunt o ciumă adevărată: „-Băi, tu unde ești?/ -Eu, iaca trec strada./ -Ești în partea stângă sau dreaptă?” Se pare că s-a uitat de menirea adevărată a acestor aparate” [58, p.6].
Druță ne îndeamnă să le întoarcem copiilor jocurile simple cu care am crescut noi odată. Tinerilor să le întoarcem dorul dragostei, mamelor – grijile casnice, părinților – munca și responsabilitatea, bătrânilor – mămăliga și amintirile. Numai atunci când vom reveni la o normă a lucrurilor, vom avea o societate în care va domina stima și respectul.
O altă lume este cea a lecturii pe care autorul o vede în colaborare cu cititorul: „A citi un roman înseamnă a conlucra împreună cu autorul. Aparatul creativ al cititorului, consfințit de Îngerul Făuritor, muncește din greu, și tot zidind o lume una după alta, cititorul se zidește pe sine însuși” [39]. Scriitorul intuiește acest dialog atunci când scrie, dorește să contribuie la dezvoltarea spirituală a cititorului, în baza lecturilor întresante, bine selectate și citite la timpul lor!
3. 4. Concluzii la capitolul 3
Copiii noștri astăzi nu pot aprecia valoarea unei cărți, deoarece trăim într-o societate modernă în care calculatorul și alte ocupații au înlocuit pe deplin preocupările unui copil din perioada grea de după război. Dar cartea a fost și va rămâne obiectul de căpătâi al școlii, al elevilor și a societății.
Din fiecare operă, scrisă de Ion Druță, fie ea nuvelă sau piesă de teatru putem lua ceva bun, sănătos, care ne va ajuta asemeni unui sfat primit de la o persoană apropiată. Și, cum în mod tradițional, educația se începe de la rădăcină, adică din familie, Druță ne demonstrează că dragostea față de părinți și cei apropiați este mai presus de orice. Scriierile lui Ion Druță vin să mângâie pe acei nemângâiați, vin să le împrumute omenie, lumină din lumină. Psihologic, este bine cunoscută importanța celor șapte ani de acasă în educația copilului. Ion Druță oferă un model de familie, unde domină calmitatea, înțelegerea, armonia. Gândurile copilului reflectă lumea maturilor. Mediul în care cresc copii/personajele autorului scoate la lumină valorile acestei familii: bucuria vieții, dorința de a fi împreună, munca, susținerea reciprocă, pragul casei, căldura focului din vatră.
S-a implimentat adânc în conștiința scriitorului și chipul dascălului Pavel, care a produs o impresie covârșitoare asupra micuțului Ion. Tânărul învățător i-a dăruit un manual. Din opera autobiografică a lui I. Druță reținem momentul când de mici copii ei învață a fi sprijin de nădejde și oameni de ispravă alături de cei maturi (Problema vieții). Iar, când își găsesc rostul, continuă să poarte prin lume o părticică din firea părinților (Ultima lună de toamnă), contribuind la conturarea noțiunii de fericire umană.
Druță cu o deosebită căldură redă în scrierile sale autobiografice chipul mamei, subliniind că hărnicia anume de la ea, de la mama, a învățat-o. Mama este comparată cu o furnică. Iarna întreagă, când toți se odihneau așezați pe cuptorul cald, ea torcea, țesea, cosea, cârpea, iar de cu primăvară și până toamna târziu zbura ca o pasăre fiind numită de către autor „pasărea albă a copilăriei mele”. Această dragoste pentru mama este cultivată și generațiilor în creștere, fragmentul fiind inclus în manualul de Limba și literatura română al clasei a V-a. Elevii citesc cu plăcere acest fragment, conștientizând valoarea celei mai dragi, celei mai scumpe ființe din lume-mama. Druță asemeni marelui poet Grigore Vieru, ne îndeamnă să ne iubim mama, pentru că ea ne-a dat viață.
Scriitorul vorbește cu sinceritate și credință, cu o luciditate tulburătoare și cu o deosebită emoție despre imaginea Patriei, a pământului nostru, despre pragul casei părintești, pentru că acestea sânt izvoarele existenței noastre. Pământul și baștina pentru autor sânt un simbol al statorniciei, al purității și siguranței, costituind casa și masa, sfetnicul și apărătorul nostru.
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI
Obiectivul principal al studiului literaturii în școală constă în a forma la elevi interesul pentru literatură. Discipolii trebuie să fie capabili să recepteze mesaje transmise de operele literare citite și să adopte o atitudine personală față de conținutul lor.
Profesorul, bazându-se pe vitruțile estetice ale textelor literare, are menirea să se preocupe de dezvoltarea gustului pentru frumosul artistic. La rându-i cititorul, ar trebui să se zidească spiritual la umbra cărților lui Ion Druță. Citindu-i cărțile, vom cunoaște năzuințele spirituale ale neamului, vom prinde rădăcini adânc implantate în solul bogat și fertil al țării care se numește Moldova.
Nemărginita dragoste față de Moldova și oamenii ei o poartă în suflet marele nostru scriitor Ion Druță. În crearea operei scriitorul a demonstrat nu doar har Dumnezeiesc, dar și enorme cunoștințe acumulate în rezultatul unor eforturi intelectuale și morale care l-au ajutat să separe „grâul de neghină” și valoarea de nonvaloare. Ion Druță ne îndeamnă într-un cuvânt adresat cititorului „Dragă cititorule! …dacă, întâmplător, va ajunge această carte în mâinile tale, rogu-te frumos, nu o grăbi cu cititul. Ține-o pe lângă tine, și, în clipele grele ale vieții, deschide-o la întâmplare. Culege colo o baladă – două, sper să-ți aducă mângâierea, seninătatea, pacea sufletească, pe care mi le-au adus ele mie, atunci când îmi veneau.” (76, p.326). De aici desprindem dragostea și dăruirea cu care și-a creat autorul opera, grija pe care o poartă el pentru cititor ce trebuie să fie împlinit sufletește după ce-i va închide cartea.
Studiind referințele critice oferite de Haralambie Corbu, descoperim că: „Opera lui Ion Druță se sprijină pe trei piloni principali: ideile atotpurificatoare ale creștinismului; tradițiile înnobilatoare-populare, culturale și istorice ale neamului; preceptele verificate ale unei gândiri și experiențe moderne” [22, p.354]. Aceste trei surse de gândire și inspirație alimentează creația sa cu hrană umană de calitate superioară, cum ar fi compasiunea și solidaritatea dintre indivizi și diverse comunități omenești; dragostea față de ai săi și toleranța față de ceilalți; respectarea cu sfințenie și implementarea valorilor fundamentale ce țin de echitate, cinste, bunătate, virtute, adevăr, dreptate, onoare, demnitate.
Opera lui Druță demonstreză o dată în plus că drumul spre universalitate și apreciere generală se mișcă de jos în sus; el pornește de la vatra părintească ca să atingă apoi culmi naționale și universale, și nu invers. Creația lui Ion Druță reprezintă un izvor viu și nesecat privind consolidarea în continuare a spiritualității și demnității noastre. Ca să-și împlinească misiunea, opera de artă trebuie să se inspire de marile idealuri ale omenirii, dar în același timp e nevoie să se sprijine temeinic pe tradițiile spirituale ale propriului său popor. Pe tradiția de a se efectua o educație de valoare din copilărie (atât din școală, cât și din familie) a mers și Ion Druță prin demonstrarea propriului exemplu. De la mama Sofiica a învățat bunătatea creștinească, omenească „încât orice pui rătăcit, orice cerșetor găseau înțelegere și compătimire în inima ei” (69, p.69). Demnitatea învățată de la tata, care cerea fiilor folosirea cuvântului dumneata, în loc de tu, Druță a transmis-o și cititorilor în lucrarea autobiografică „Horodiște”.
La temelia operei creată de Ion Druță stau, cum am spus mai sus: tradițiile, baladele și doinele care ne reprezintă neamul. Druță ne îndeamnă să ne întoarcem la „Miorița”, – „la acea vatră caldă pe care a crescut nu atât o casă de copii, cât un neam întreg” (66, p.377). Or, „Miorița” este balada care reprezină esența istoriei noastre, pecetea spiritului nostru. Eroii lui Druță sunt cutreierați de sentimente puternice, de idei obsedante, de năzuințe sacre. Ei au o sănătoasă filozofie țărănească, cu legile ei de bine și de frumos, de adevăr și de vrednicie. Să-ți trăiești viața demn și cinstit [33, p.260] – iată deviza sacră a trecerii lor prin timp, ne spune criticul M. Dolgan. Vasiluța întruchipează demnitatea casei și a căminului; Horia reprezintă demnitatea unei profesii și a unui crez, a unei Clopotnițe de suflet; Ecaterina cea mică își vrea albă Biserica credinței și a demnității neamului. Eroii zugrăviți în paginile operelor scriitorului sunt asemeni ziditorilor de case albe și lăcașe sfinte, întemeetori de cuib conjugal sănătos și de sat cu nume pitoresc, păstrători ai meseriilor care le aduc pe masă pâinea și celelalte bucate.
Operele lui Ion Druță sunt o mărturie a credinței cu care el a ținut condeiul între cele trei degete, asemenea creștinilor care de două mii de ani încoace le-au împreunat pentru semnul crucii. A crede în bine și în dreptate, a propovădui prin scris cinstea și adevăratele virtuți ale omului, a persevera în omenie și a înfrunta cu stoicism încercările, nedreptatea, obida – iată numai câteva din reperele artei cu adevărat impresionante, pe care Druță a lăsat-o cu dărnicie spiritualității noastre și întregii umanități. Studiile critice ale exegeților în materie ne demonstrează că Ion Druță este de bună seamă cel mai mare scriitor de la noi. Mare tocmai prin faptul că a scris ca nimeni altul, cu multă dragoste, pasiune și înțelegere. Aceasta îi conferă un statut aparte între scriitorii noștri, deoarece nu știu unde am mai putea găsi asemenea pagini strălucitoare despre felul nostru de a fi. Ion Druță rămâne un mare creator, o mare personalitate, o mare demnitate a acestui pământ. Adevărul e că scrierile sale necesită o mai largă propagare, e necesar de rezervat un spațiu mai larg studierii lui în instituțiile școlare și nu numai.
BIBLIOGRAFIE
Apostol V. Enigma dramaturgiei druțiene. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 205p.
Alexandrescu E. Literatura română în analize și sinteze. Ediția a VII-a, Chișinău, 2007, 497p.
Berindei D. Ion Druță – scriitor de dimensiuni universale.// Revista de Lingvistică și Știință Literară, nr. 5-6, 2009, 97p.
Bilețchi N. Dramaturgia lui Ion Druță și impactul ei asupra genului dramatic.// Revista Akademos, nr. 4, 2013, 148p.
Bilețchii N. Opera lui Ion Druță în contextul curentelor artistice ale timpului. //Literatura română postbelică, coordonator Dolgan M., Chișinău: Tipografia Centrală, 1998, 294p.
Bilețchi N. Analize și sinteze critice. Chișinău: ARC, 2007, 98p.
Botezatu E. Valențe simbolice ale spațialității la Ion Druță. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol II, Chișinău: CEP USM, 2004, 158p.
Botezatu E. Maniera narativă a lui Ion Druță în proza poetică pentru copii. Particularități artistice. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol II, Chișinău: CEP USM, 2004, 318p.
Botezatu E. „Toiagul păstoriei” în contextul întregii opere druțiene.// Orientări artistice și stilistice în literatura contemporană, Chișinău: CE USM, 2003, 19p.
Botezatu E. O piesă despre spiritualitatea autohtonă: „Păsările tinereții noastre” de Ion Druță.// Literatura Română postbelică. Chișinău: Tipografia centrală, 1998, 304p.
Botezatu Poet al omului și al omenescului. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol II, Chișinău: CEP USM, 2004, 253p.
Butnaru T. Opera lui Ion Druță sub semnul mitologiei autohtone. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 268p.
Ciocanu I. Literatura română. Studii și materiale pentru învățământul preuniversitar. Chișinău: Prometeu, 2003, 395p.
Ciocanu I. Scritori de ieri și azi, București – Chișinău: Litera Intrenațional, 2004, 118p.
Ciocanu I. Literatura română contemporană din Republica Moldova. Chișinău: Litera 1998, 385p.
Cimpoi M. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. București: Fundația cultural română, 2002, 173p.
Cimpoi M. Spațiul sacru. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol II, Chișinău: CEP USM, 2004, 111p.
Cimpoi M. Opera lui Ion Druță în perspectivă estetică. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 61p.
Cimpoi M. Șchiopu C., Literatura română, manual pentru clasa a XII-a, Chișinău: Litera, 2004, 247p.
Cemortan L. Aprecieri, confesiuni, replici.// Postfață Opere, vol V, Chișinău: Lumina, 2013, 271p.
Codreanu Th. Ion Druță și memoria arheală, // Revista de Lingvistică și Știință Literară, nr. 5-6, 2008, 8p.
Corbu H. Ion Druță: supremația demnității și istoria. Fața ascunsă a cuvântului. Chișinău: Cartea Moldovei, 2007, 354p.
Corbu H. Focul din vatra părintească. Fața ascunsă a cuvântului. Chișinău: Cartea Moldovei, 2007, 339p.
Corbu H. Sintagma povara bunătății noastre ca titlu de roman și emblemă a întregii creații druțiene,// Revista Akademos, nr.2, iunie, 2009, 42p.
Corbu H. Scriitorul Ion Druță în mediul academic al oamenilor de știință, vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 84p.
Cosma A. Omul și personajul lui Ion Druță. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 252p.
Cosma A. Scriitorul și misterul neamului. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol II, Chișinău: CEP USM, 2004, 136p.
Coroban V. Miracolul poetic și eroi exponențiali în nuvelistica și romanele lui Ion Druță. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 236p.
Cristea V. Un sat mai puternic decât istoria: Ciutura. vol IV Academica. Chișinău: Tipografia centrală, 2008, 110p.
Dicționar de istorie și teorie literară, Chișinău: Editura Museum, 2005, 197p.
Dolgan M. Cuvântul și duhul trăiesc prin credință.// Revista Akademos, nr.3, iunie, 2008, 9p.
Dolgan M. Poeticul – principiu artistic capital al esteticii druțiene. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol I, Chișinău: CEP USM, 2004, 69p.
Dolgan M. Refuzul canoanelor, vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 257p.
Dolgan M. Darul Dumnezeiesc de a vorbi frumos, vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 328p.
Dolgan M. Sursele lirismului Druțian. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 215p.
Duca Gh. Academicianul Ion Druță – scriitor care ne reprezintă neamul. // Akademos, nr. 4(11), 2008, 30p.
Dumbrăvianu M., Ciobanu M. Literatura română în scheme și sisteme. Chișinău: Grafema Libris, 2013, 48p.
Druță I. Felicitare de Anul Nou, // Literatura și arta, ianuarie, 1993.
Druță I. Îngerul Făuritor,// Făclia nr. 29, 26 august, 2006.
Druță I. Pentru mine a face literatură sau a face teatru este un fel de a trăi. Interviu realizat de N. Prelipceanu. // Tribuna, Cluj, 6 decembrie, nr.49, 16p.
Furtună Al. Păstorul druția între simbol și mit. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 277p.
Gațac V. Romanul și folclorul. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol I, Chișinău: CEP USM, 2004, 174p.
Gusev V. Valorile umane în lumea etern schimbătoare. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 126p.
Hitchins K. Istorie și identitate în romanele lui Ion Druță. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 103p.
Hropotinschi A. Problema vieții și a creației. Chișinău: Literatura artistică, 1988, 261p.
Hropotinschi A. Dramaturgia druțiană: Probleme, destine, soluții estetice. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol I, Chișinău: CEP USM, 2004, 247p.
Levițchii V. Nesecatul izvor al bunătății,// Druțiana, Chișinău: Literatura Artistică, 1990, 71p.
Mazilu Gh. Reabilitarea omenescului. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol I, Chișinău: CEP USM, 2004, 227p.
Micu D. Istoria literaturii române. București: SAECULUM, 2000, 465p.
Melnic T. Valori național-universale în creația lui Ion Druță, vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 243p.
Moraru A. Ion Druță opera epică și dramatică, Chișinău: ARC, 2010, 10p.
Oprea Ș. Druță și teatru contemporan. Druțiana, Chișinău: Literatura Artistică, 1990, 164p.
Paladi T. Darul ceresc al bunătății sau Druță după Druță, vol. IV Academica. Editura Tipografia Centrală, Chișinău, 2008, 317p.
Rad I. Ion Druță unul dintre cei mai mari scriitori români din a doua jumătate a sec. XX. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol I, Chișinău: CEP USM, 2004, 28p.
Rotaru I. Ion Druță, cel mai de seamă prozator basarabean. Prefață, Opere vol I, Chișinău: Cartea Moldovei, 2008, 49p.
Rotaru I. Creația lui Ion Druță în timp, spațiu și istorie. vol IV Academica. Chișinău: Tipografia centrală, 2008, 72p.
Roșca T. Taina ca principiu de creație. vol IV Academica. Chișinău: Tipografia centrală, 2008, 202p.
Trofimaș e printre noi. De vorbă cu Ion Druță, // Revista Noi, nr.9, 2007, 6p.
Țau E. Monopolizarea perspectivei narative în creația lui Ion Druță. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 187p.
Țau E. Arta compoziției în creația lui Ion Druță. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol II, Chișinău: CEP USM, 2004, 196p.
Velehova N. Omul și lumea în piesele lui Ion Druță. vol IV Academica. Chișinău: Tipografia centrală, 2008, 248p.
Vieru Gr. O tulburătoare baladă modernă. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol II, Chișinău: CEP USM, 2004, 290p.
Dolgan M. Ion Druță, poetul, sau semnificația baladelor lui creștine. http://www. literaturașiarta.md.
IZVOARE
Druță I. Cervus Divinus. Opere, vol V, Chișinău: Lumina, 2013, 386p.
Druță I. Balada de care se teme timpul. Ora Jertfirii, Chișinău: Cartea Moldovei, 1998, 41p.
Druță I. Casă pentru Bdea Mior. vol. VII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 337p.
Druță I. Pământul, apa și virgulele. Ora Jertfirii, Chișinău: Cartea Moldovei, 1998, 147p.
Druță I. Îngerul supraviețuirii. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 127p.
Druță I. Horodiște. Opere vol.I, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 105p.
Druță I. Biserica albă. Opere, vol IV, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 115p.
Druță I. Păstori ai cuvintelor frumoase. Opere, vol III, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 525p.
Druță I. Clopotnița. Opere, vol II, Chișinău: Cartea Moldovei, 2008, 295p.
Druță I. Doina. Opere, vol V, Chișinău: Lumina, 2013, 102p.
Druță I. Păsările tinereții noastre. Opere, vol V, Chișinău: Lumina, 2013, 176p.
Druță I. Povara bunătății noastre. Opere, vol III, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 441p.
Druță I. Marele dar Dumnezeesc – simțul măsurii. Opere, vol VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 326p.
Druță I. La masa pomenirii. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 328p.
Druță I. Decăderea graiului. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 364p.
Druță I. Cugetul. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 405p.
Druță I. Rugă albă. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 430p.
Druță I. Urcarea plugului la cer. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 422p.
Druță I. Poluoșniță. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 432p.
Druță I. Neiubirea aproapelui. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 338p.
Druță I. Trăistuța cu daruri cerești. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 354p.
Druță I. Darul suferințelor. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 390p.
Druță I. Doamne ajută. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 398p.
Druță I. Dumnezeu e cu noi. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 442p.
Druță I. Viața și moartea la moldoveni. Ora Jertfirii, Chișinău: Cartea Moldovei, 1998, 283p.
Druță I. Samariteanca. Ora Jertfirii, Chișinău: Cartea Moldovei, 1998, 123p.
Druță I. Ulitima lună de toamnă. Opere, vol III, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 241p.
Druță I. Tăcerea Mântuitorului. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 180p.
Druță I. Toiagul păstoriei. Ora Jertfirii, Chișinău: Cartea Moldovei, 1998, 352p.
Druță I. Horia. Opere, vol V, Chișinău: Lumina, 2013, 225p.
Druță I. Sfânta Sfintelor. Opere, vol V, Chișinău: Lumina, 2013, 327p.
Druță I. Grămăjoară. Opere vol.I, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 358p.
Druță I. Satele mele de baștină. Opere vol.I, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 64p.
Druță I. Balada celor cinci motănași. Opere vol.I, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 351p.
Druță I. Sania. Opere vol.I, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 247p.
Druță I. Mormântul patriarhului. vol. VII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 349p.
Druță I. Povestea furnicii. Opere vol.I, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 348p.
Druță I. Casa mare. Opere, vol V, Chișinău: Lumina, 2013, 72p.
Druță I. Frunze de dor. Opere, vol II, Chișinău: Cartea Moldovei, 2008, 24p.
Druță I. Păstori ai cuvintelor frumoase. Opere, vol III, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 525p.
Druță I. Grâul și neghina. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 163p.
BIBLIOGRAFIE
Apostol V. Enigma dramaturgiei druțiene. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 205p.
Alexandrescu E. Literatura română în analize și sinteze. Ediția a VII-a, Chișinău, 2007, 497p.
Berindei D. Ion Druță – scriitor de dimensiuni universale.// Revista de Lingvistică și Știință Literară, nr. 5-6, 2009, 97p.
Bilețchi N. Dramaturgia lui Ion Druță și impactul ei asupra genului dramatic.// Revista Akademos, nr. 4, 2013, 148p.
Bilețchii N. Opera lui Ion Druță în contextul curentelor artistice ale timpului. //Literatura română postbelică, coordonator Dolgan M., Chișinău: Tipografia Centrală, 1998, 294p.
Bilețchi N. Analize și sinteze critice. Chișinău: ARC, 2007, 98p.
Botezatu E. Valențe simbolice ale spațialității la Ion Druță. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol II, Chișinău: CEP USM, 2004, 158p.
Botezatu E. Maniera narativă a lui Ion Druță în proza poetică pentru copii. Particularități artistice. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol II, Chișinău: CEP USM, 2004, 318p.
Botezatu E. „Toiagul păstoriei” în contextul întregii opere druțiene.// Orientări artistice și stilistice în literatura contemporană, Chișinău: CE USM, 2003, 19p.
Botezatu E. O piesă despre spiritualitatea autohtonă: „Păsările tinereții noastre” de Ion Druță.// Literatura Română postbelică. Chișinău: Tipografia centrală, 1998, 304p.
Botezatu Poet al omului și al omenescului. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol II, Chișinău: CEP USM, 2004, 253p.
Butnaru T. Opera lui Ion Druță sub semnul mitologiei autohtone. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 268p.
Ciocanu I. Literatura română. Studii și materiale pentru învățământul preuniversitar. Chișinău: Prometeu, 2003, 395p.
Ciocanu I. Scritori de ieri și azi, București – Chișinău: Litera Intrenațional, 2004, 118p.
Ciocanu I. Literatura română contemporană din Republica Moldova. Chișinău: Litera 1998, 385p.
Cimpoi M. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. București: Fundația cultural română, 2002, 173p.
Cimpoi M. Spațiul sacru. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol II, Chișinău: CEP USM, 2004, 111p.
Cimpoi M. Opera lui Ion Druță în perspectivă estetică. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 61p.
Cimpoi M. Șchiopu C., Literatura română, manual pentru clasa a XII-a, Chișinău: Litera, 2004, 247p.
Cemortan L. Aprecieri, confesiuni, replici.// Postfață Opere, vol V, Chișinău: Lumina, 2013, 271p.
Codreanu Th. Ion Druță și memoria arheală, // Revista de Lingvistică și Știință Literară, nr. 5-6, 2008, 8p.
Corbu H. Ion Druță: supremația demnității și istoria. Fața ascunsă a cuvântului. Chișinău: Cartea Moldovei, 2007, 354p.
Corbu H. Focul din vatra părintească. Fața ascunsă a cuvântului. Chișinău: Cartea Moldovei, 2007, 339p.
Corbu H. Sintagma povara bunătății noastre ca titlu de roman și emblemă a întregii creații druțiene,// Revista Akademos, nr.2, iunie, 2009, 42p.
Corbu H. Scriitorul Ion Druță în mediul academic al oamenilor de știință, vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 84p.
Cosma A. Omul și personajul lui Ion Druță. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 252p.
Cosma A. Scriitorul și misterul neamului. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol II, Chișinău: CEP USM, 2004, 136p.
Coroban V. Miracolul poetic și eroi exponențiali în nuvelistica și romanele lui Ion Druță. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 236p.
Cristea V. Un sat mai puternic decât istoria: Ciutura. vol IV Academica. Chișinău: Tipografia centrală, 2008, 110p.
Dicționar de istorie și teorie literară, Chișinău: Editura Museum, 2005, 197p.
Dolgan M. Cuvântul și duhul trăiesc prin credință.// Revista Akademos, nr.3, iunie, 2008, 9p.
Dolgan M. Poeticul – principiu artistic capital al esteticii druțiene. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol I, Chișinău: CEP USM, 2004, 69p.
Dolgan M. Refuzul canoanelor, vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 257p.
Dolgan M. Darul Dumnezeiesc de a vorbi frumos, vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 328p.
Dolgan M. Sursele lirismului Druțian. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 215p.
Duca Gh. Academicianul Ion Druță – scriitor care ne reprezintă neamul. // Akademos, nr. 4(11), 2008, 30p.
Dumbrăvianu M., Ciobanu M. Literatura română în scheme și sisteme. Chișinău: Grafema Libris, 2013, 48p.
Druță I. Felicitare de Anul Nou, // Literatura și arta, ianuarie, 1993.
Druță I. Îngerul Făuritor,// Făclia nr. 29, 26 august, 2006.
Druță I. Pentru mine a face literatură sau a face teatru este un fel de a trăi. Interviu realizat de N. Prelipceanu. // Tribuna, Cluj, 6 decembrie, nr.49, 16p.
Furtună Al. Păstorul druția între simbol și mit. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 277p.
Gațac V. Romanul și folclorul. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol I, Chișinău: CEP USM, 2004, 174p.
Gusev V. Valorile umane în lumea etern schimbătoare. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 126p.
Hitchins K. Istorie și identitate în romanele lui Ion Druță. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 103p.
Hropotinschi A. Problema vieții și a creației. Chișinău: Literatura artistică, 1988, 261p.
Hropotinschi A. Dramaturgia druțiană: Probleme, destine, soluții estetice. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol I, Chișinău: CEP USM, 2004, 247p.
Levițchii V. Nesecatul izvor al bunătății,// Druțiana, Chișinău: Literatura Artistică, 1990, 71p.
Mazilu Gh. Reabilitarea omenescului. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol I, Chișinău: CEP USM, 2004, 227p.
Micu D. Istoria literaturii române. București: SAECULUM, 2000, 465p.
Melnic T. Valori național-universale în creația lui Ion Druță, vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 243p.
Moraru A. Ion Druță opera epică și dramatică, Chișinău: ARC, 2010, 10p.
Oprea Ș. Druță și teatru contemporan. Druțiana, Chișinău: Literatura Artistică, 1990, 164p.
Paladi T. Darul ceresc al bunătății sau Druță după Druță, vol. IV Academica. Editura Tipografia Centrală, Chișinău, 2008, 317p.
Rad I. Ion Druță unul dintre cei mai mari scriitori români din a doua jumătate a sec. XX. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol I, Chișinău: CEP USM, 2004, 28p.
Rotaru I. Ion Druță, cel mai de seamă prozator basarabean. Prefață, Opere vol I, Chișinău: Cartea Moldovei, 2008, 49p.
Rotaru I. Creația lui Ion Druță în timp, spațiu și istorie. vol IV Academica. Chișinău: Tipografia centrală, 2008, 72p.
Roșca T. Taina ca principiu de creație. vol IV Academica. Chișinău: Tipografia centrală, 2008, 202p.
Trofimaș e printre noi. De vorbă cu Ion Druță, // Revista Noi, nr.9, 2007, 6p.
Țau E. Monopolizarea perspectivei narative în creația lui Ion Druță. vol. IV Academica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008, 187p.
Țau E. Arta compoziției în creația lui Ion Druță. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol II, Chișinău: CEP USM, 2004, 196p.
Velehova N. Omul și lumea în piesele lui Ion Druță. vol IV Academica. Chișinău: Tipografia centrală, 2008, 248p.
Vieru Gr. O tulburătoare baladă modernă. Opera lui Ion Druță: univers artistic, spiritual, filozofic, vol II, Chișinău: CEP USM, 2004, 290p.
Dolgan M. Ion Druță, poetul, sau semnificația baladelor lui creștine. http://www. literaturașiarta.md.
IZVOARE
Druță I. Cervus Divinus. Opere, vol V, Chișinău: Lumina, 2013, 386p.
Druță I. Balada de care se teme timpul. Ora Jertfirii, Chișinău: Cartea Moldovei, 1998, 41p.
Druță I. Casă pentru Bdea Mior. vol. VII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 337p.
Druță I. Pământul, apa și virgulele. Ora Jertfirii, Chișinău: Cartea Moldovei, 1998, 147p.
Druță I. Îngerul supraviețuirii. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 127p.
Druță I. Horodiște. Opere vol.I, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 105p.
Druță I. Biserica albă. Opere, vol IV, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 115p.
Druță I. Păstori ai cuvintelor frumoase. Opere, vol III, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 525p.
Druță I. Clopotnița. Opere, vol II, Chișinău: Cartea Moldovei, 2008, 295p.
Druță I. Doina. Opere, vol V, Chișinău: Lumina, 2013, 102p.
Druță I. Păsările tinereții noastre. Opere, vol V, Chișinău: Lumina, 2013, 176p.
Druță I. Povara bunătății noastre. Opere, vol III, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 441p.
Druță I. Marele dar Dumnezeesc – simțul măsurii. Opere, vol VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 326p.
Druță I. La masa pomenirii. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 328p.
Druță I. Decăderea graiului. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 364p.
Druță I. Cugetul. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 405p.
Druță I. Rugă albă. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 430p.
Druță I. Urcarea plugului la cer. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 422p.
Druță I. Poluoșniță. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 432p.
Druță I. Neiubirea aproapelui. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 338p.
Druță I. Trăistuța cu daruri cerești. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 354p.
Druță I. Darul suferințelor. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 390p.
Druță I. Doamne ajută. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 398p.
Druță I. Dumnezeu e cu noi. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 442p.
Druță I. Viața și moartea la moldoveni. Ora Jertfirii, Chișinău: Cartea Moldovei, 1998, 283p.
Druță I. Samariteanca. Ora Jertfirii, Chișinău: Cartea Moldovei, 1998, 123p.
Druță I. Ulitima lună de toamnă. Opere, vol III, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 241p.
Druță I. Tăcerea Mântuitorului. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 180p.
Druță I. Toiagul păstoriei. Ora Jertfirii, Chișinău: Cartea Moldovei, 1998, 352p.
Druță I. Horia. Opere, vol V, Chișinău: Lumina, 2013, 225p.
Druță I. Sfânta Sfintelor. Opere, vol V, Chișinău: Lumina, 2013, 327p.
Druță I. Grămăjoară. Opere vol.I, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 358p.
Druță I. Satele mele de baștină. Opere vol.I, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 64p.
Druță I. Balada celor cinci motănași. Opere vol.I, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 351p.
Druță I. Sania. Opere vol.I, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 247p.
Druță I. Mormântul patriarhului. vol. VII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 349p.
Druță I. Povestea furnicii. Opere vol.I, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 348p.
Druță I. Casa mare. Opere, vol V, Chișinău: Lumina, 2013, 72p.
Druță I. Frunze de dor. Opere, vol II, Chișinău: Cartea Moldovei, 2008, 24p.
Druță I. Păstori ai cuvintelor frumoase. Opere, vol III, Chișinău: Cartea Moldovei, 2009, 525p.
Druță I. Grâul și neghina. vol. VIII, Chișinău: Cartea Moldovei, 2014, 163p.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Valoarea Educativa A Operelor Lui Ion Druta (ID: 160991)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.