Valentele Informationale ale Bilantului Financiar Contabil

MOTIVAȚIA

De ce mi-am ales această temă pentru disertația mea? ……..pentru mine această temă a fost ca o povocare.

În momentul în care mi-am ales tema nu știam foarte multe despre acest domeniu, despre rolul contabilității și a bilanțului în viața de zi cu zi și mi-am propus să aflu, să studiez în amănunt acest domeniu al contabilității, să mă documentez, să mă perfecționez.

De asemenea, abordarea unei teme ca cea a bilanțului contabil, a analizei financiare și a indicatorilor utilizați în evaluarea performanței economico-financiare a firmei, deși acestea reprezintă un subiect studiat din toate punctele de vedere, pare a fi o temă de actualitate. Afirm acest lucru deoarece trăim într-o era globalizată, a informatizării și apar schimbări în practica contabilă, și nu numai, de la un an la altu.

Desigur au fost și alte teme de disertație care mi-au atras atenția, dar am ales-o pe aceasta. De ce? Pentru că atunci când mi-am ales această temă, lucram în domeniu contabilității și îmi doream să mă perfecționez în acest domeniu.

INTRODUCERE

Datorită faptului că trăim într-o era globalizată, a informatizării, a dezvoltării continuă a relațiilor economico-politice între state, a creșterii numărului de investitori, a complexității relațiilor dintre investitori, a armonizării legislațiilor pe plan național și internațional, suntem martori la o creștere semnificativă a informației contabile.

Dezvoltarea economiei mondiale are o influență majoră asupra evoluției contabilității, astfel încât, astăzi suntem martori la vastă mișcare de armonizare contabilă la nivel internațional, ce vizează, în principal, modul de întocmire și prezentare a informației contabile.

Pe parcursul lucrării se prezintă concepte, principii și metode de evaluare a datelor din bilanț, precum și analiza diferiților indicatori economico-financiari ce ajută la evaluarea performanței financiare a firmei. Este important să cunoaștem, să întelegem și să iubim contabilitatea pentru a putea avea prosperitate în afaceri. Asa cum spunea și domnul profesor Emil Horomnea „nimeni nu eșuat în afaceri atunci când a socotit prea mult, invers Slavă Domnului, iar primul pas spre faliment în afaceri îl reprezintă lipsa de informare”.

Lucrarea de față intitulată „Valențele informaționale ale bilanțului financiar-contabil” a fost structurată pe patru capitole capitole. Primul capitol, Bilanțul – componentă a situațiilor financiare își propune să definească conceptul de bilanț din punctul de vedere a mai multor autori, să definească conceptul de evaluare, să evidențieze principiile ce stau la baza evaluării și autoevaluării a datelor din bilanț, precum și momentele evaluării exercițiului financiar. De asemenea, în ultima parte a acestui capitol a fost reliefați pași ce trebuie urmați în întocmirea unui bilanț contabil.

În prima parte a capitolului este definit conceptul de bilanț și prezentat un scurt istoric privind bilanțul. Deși au trecut sute de ani de la folosirea bilanțului, încă nu există o definiție unanim acceptată. Conform definiției dată de C.G.Demetrescu bilanțul reprezintă „instrumentul principal și caracteristic de sintetizare și generalizare la un moment dat, pe baza principiului dublei reprezentări a datelor și informațiilor contabile privind mijloacele economice și sursele lor de formare, cât și rezultatele activității la toate verigile economiei naționale”.

O altă definiție pleacă de la rezolvarea a trei probleme de bază a contabilității, și anume: caracterul elementelor de activ și pasiv, cauza egalității A=P și raporturile dintre aceste elemente și subiectul d e patrimoniu.

Al doilea capitol, Metode de calcul a echilibrului financiar pe baza bilanțului, își propune să analizeze indicatorii economico-financiari, pe baza cărora se evaluează performanța firmei.

În acest capitol am analizat echilibrul financiar prin prisma a trei tipuri de indicatori, și anume: indicatori în mărime absolută, prin sistemul de rate, prin indicatori care verifică și mărimi din balanță. Vom da spre exemplificare câțiva dintre acești indicatori, ce au fost analizați mai pe larg în cadrul acestui capiotal, și anume: fondul de rulment, necesarul de rulment, trezoreria netă, cifra de afaceri, valoarea adăugată, costuri și pierderi, solvabilitatea, lichiditatea, rata de acoperire financiară, etc. Informațiile obținute prin analiza acestor indicatori sunt utilizate de anumiți agenți economici, cum ar fi: manageri, clienți, furnizori, statul, creditori, publicul, etc. Acești utilizatori, precum și importanța analizei financiare au fost prezentate în al treilea capitol, și anume Utilitatea bilanțului într-o firmă.

Al patrulea capitol intitulat Studiu de caz realizat pe firma Iasidor Construct SRL își propune să pună în aplicare teoria din capitolul II, Metode de calcul a echilibrului financiar pe baza bilanțului. Analiza s-a realizat pe baza bilanțului și a contului de profit și pierdere firmei. În acest capitol au fost analizați indicatori economico-financiari conform notei explicative numărul 9 anexată bilanțului.

La elaborarea acestei lucrări au fost folosite o varietate de cărți de specialitate, regulamente contabile și legea contabilității.

Lucrarea a fost elaborată sub permanenta și atenta îndrumare a coordonatorului, domnul Prof.univ.dr. Istrate Costel, căruia îi adresez cele mai respectuoase mulțumiri pentru că mi-a oferit posibilitatea și sprijinul abordării acestei teme.

CAPITOLUL I BILANȚUL – COMPONENTĂ A SITUAȚIILOR FINANCIARE

Definiții privind bilanțul

Bilanțul contabil constituie punctul de plecare în orice evaluare de activ sau de întreprindere. Această afirmație are ca punct de plecare faptul că orice evaluare de activ sau de firmă tratează fie latura cantitativă- patrimoniu, fie latura calitativă – performanțele financiare, fie ambele deodată.

Termenul de bilanț provine de la cuvântul italienesc „bilancia” care are la bază termenii latini: „bi” și „lanx”, adică „două talere”, simbolizând astfel o balanță cu două brațe care poartă denumirile de ACTIV (partea stângă, ce cuprinde în componența sa mijloacele economice concrete) și PASIV (partea dreptă, ce oglindește resursele de proveniență ).

„Cerința întocmirii bilanțului este arătată de matematicianul Luca Paciolo, odată cu cristalizarea ca sistem a contabilității, bazată pe înregistrarea în partidă dublă.

Caracterul informativ economic și documentar al bilanțului a fost relevat în 1673 de Jaques Savary ca fiind un instrument de control al înregistrărilor contabile și de cunoaștere a situației economico-financiare a întreprinderii“.

Chiar dacă, bilanțul este cunoscut și folosit de sute de ani în practica contabilă, acesta devine subiectul unor cercetări importante abia la sfârșitul secolului XIX. Așadar, Simion Stevin este primul autor de origine belgiană ce a pus problema necesității bilanțului anual într-un mod științific. Aceste cercetării s-au accentuat rezultând numeroase teorii ale bilanțului, numite teorii ale funcțiilor sau teorii ale evaluării bilanțului.

“Primele teorii ale bilanțului au apărut în literature germană: teoria statică, dezvoltată de H. Nicklisch și teoria dinamică a lui Schmalenbach, datând din anul 1919. Atât teoria statică, cât

și teoria dinamică prezintă importanță pentru practica contabilă, deoarece pun în evidență funcțiile multiple ce le poate avea bilanțul, cât și rolul diferit al acestuia. Totuși, aceste teorii

prezintă un dezavantaj, și anume, că atunci când se adresează întrebarea, “ce este bilanțul, ce este sensul lui cognitiv și ce este originea în procesul cunoașterii” răspunsurile sunt foarte diferite, alocând bilanțului o semnificație foarte mare. De această problemă s-a ocupat Sp.Iacobescu și Al.Sorescu, reproducând peste 35 de definiții privind bilanțul.

Conform opinii profesorului C.G Demetrescu, unii autori definesc bilanțul din punct de vedere juridic, iar alți autori din punct de vedere contabil; așa se explică faptul că bilanțul poate fi definit în mai multe feluri. Acesta definește bilanțul ca fiind „o situație întocmită sub formă contabilă, după un anumit plan, cuprizând rezultatele obținute până la o anumită dată , precum și activul și pasivul unei întreprinderi”.

Importante pentru dezvoltarea teoriei contabilității au fost confruntările pe această temă între partizanii teoriei patrimoniale și cei ai teoriei economice. Conform teoriei economice, „bilanțul este definit ca un instrument de cunoaștere a realității din întreprindere, a mișcării capitalului”. Potrivit teoriei patrimoniale, bilanțul reprezintă „situația patrimonială definitivă a unei persoane”.

Sp.Iacobescu și Al. Sorescu, adepții teoriei patrimoniale, au ca punct de plecare în definirea științifică a bilanțului, rezolvarea a trei probleme de bază a contabilității, și anume: caracterul elementelor de activ și pasiv, cauza egalității A=P și raporturile dintre aceste elemente și subiectul de patrimoniu.

Cu privire la prima problemă, și anume, caracterul elementelor de activ și pasiv, aceștia au ca punct de plecare pasivul, spunând că acesta cuprinde capitalul și creditorii, iar activul este format din realitățiile patrimoniale. Cu privire la a doua și a treia problemă, raportul dintre elementele patrimoniului și subiectul patrimoniului, aceștia le explică cu ajutorul unei scheme, ce cuprinde pe de o parte, activul cu realitățiile deținute ca proprietate de subiectul de patrimoniu, iar, pe de altă parte, pasivul cu abstracțiunile juridice ale patrimoniului, arătând puterea juridică în temeiul căreia subiectul patrimoniului se poate susține ca propietar legitim asupra realităților care alcătuiesc activul.

La răndul său, teoria economică “înlocuiește noțiunea de activ cu cea de avere totală și cea de pasiv prin capital, iar noțiunea de patrimoniu este înlocuită cu cea de entitate economică”. Adepții acestei teorii afirmă că : activ = pasiv și avere = capital sunt noțiuni identice, cu singura

deosebire că în activ mijloacele întreprinderii apar ca bunuri concrete, pe când în pasiv ele sunt privite ca abstracție de valoare, o exprimare în bani a întregii averi sau ca mijloace financiare

Unii autori nu au fost de accord cu aceste teorii și încearcă să le completeze și să le pună într-o lumină mai clară. De exemplu, Dumitru Voina încearcă în teoria sa economico-juridică să dea o altă caracterizare bilanțului și conținutului său. Conform opiniei lui, bilanțul “este un rezumat al inventarului prezentat în formă de cont”.

În cele ce urmează, vom evidenția câteva din definițiile bilanțului contabil formulate de unii autori:

Walter Le Coutre – bilanțul reprezintă forma întrebuințată de practica vieții economice, pentru prezentarea scrisă a averii, obligațiilor, a capitalului propriu, precum și a folosirii averii și înlocuirii sale după norme care s-au dovedit deosebit de utile conducerii economice eficiente”;

E. Schmalenbach – „Bilanțul reprezintă un mijloc de calcul și reprezentare a veniturilor și

cheltuielilor, încasărilor și plăților, deci de prezentare în dinamica a rezultatelor activității întreprinderii”;

I.N. Evian – „Bilanțul reprezintă prezentarea sumară a inventarului întreprinderii sub forma unui tablou similar structurii contului”;

Sp. Iacobescu – „Bilanțul reprezintă situația patrimonială definitivă prezentând în forma contabilă activul și pasivul patrimoniului împreunaă cu influențele (rezultatele) modificarilor lui inițiale; bilanțul este contul contabil prin care se includ toate conturile de activ și de pasiv, care se trec asupra gestiunii viitoare, reprezentand existenta de activ si de pasiv, spre a se redeschide anul viitor”;

V.M. Ioachim- „Bilantul reprezinta situatia contabila reprezentand in mod concentrat, dar separat, activul si pasivul, cu elementele componente ale unei unitati economice evidentiind rezultatele intr-o perioada de timp determinata”;

C.G. Demetrescu – „bilanțul reprezintă instrumentul principal și caracteristic de sintetizare și generalizare la un moment dat, pe baza principiului dublei reprezentări a datelor și informațiilor contabile privind mijloacele economice și sursele lor de formare, cât și rezultatele activitatii la toate verigile economiei naționale”;

M.Ristea – „bilanțul reprezintă un model sintetic prin intermediul căruia se asigura o abordare a structurii economico-fiananciare a unității pornind de la părțile sale componente către caracteristicile de ansamblu”;

N.Feleagă și I.Ionașcu – „bilantul este o reprezentare a utilizărilor și resurselor de care dispune o unitate patrimonială la un moment dat”

Cu trecerea anilor, bilanțul și-a însușit funcții economico-financiare, ce au caracter documentar, informațional, de previziune, de analiză și de control gestionar.

În viața de zi cu zi, datele din bilanț oferă o imagine reală asupre situației economico-financiară a firmei. Aceste informații sunt folositoare întreprinzătorilor, managerilor, investitorilor, furnizorilor, creditorilor, etc.

În concluzie putem afirma că bilanțul este o sinteză a informațiilor din patrimoniul unei firme.

1.2 Evaluarea și autoevaluarea datelor din bilanț

Evaluarea semnifică operațiunea de a aprecia, a stabili valoarea, prețul, numărul , a calcula, a socoti, etc Aceasta reprezintă un procedeu al metodei contabilității fără de care n-ar fi posibilă realizarea obiectivului său. Prin evaluare se înțelege exprimarea valorică a existenței și mișcării elementelor patrimoniale.

Evaluarea contabilă constă în procesul de exprimare în unități monetare a unei valori economice determinate, cum ar fi mijloc, resursă, proces sau rezultat, folosind prețurile sau tarifele.

În acest sens, evaluraea constă în exprimarea valorică a fiecărui element de activ și de pasiv, având în vedere valoarea de intrare (valoarea contabilă ) și valoarea actuală. Aceasta este strâns legată de calculație (ansamblu coerent de operații matematice efectuate în scopul

determinării valorii unei anumite mărimi), fiindcă pentru reflectarea exactă în conturi a existenței și mișcării elementelor patrimoniale în fazele circuitului economic este necesară stablirea precisă a valorii lor.

„Problema evaluării este cu atât mai importantă cu cât bilanțul devine un calcul de sinteză cu funcție informațională și de previziune.”

Evaluarea patrimoniului prezintă o importanță deosebită deoarece oferă informații reale și exacte cu privire la situația patrimoniului și a rezultatelor obținute în exercițiul financiar încheiat, comparativ cu exercițiul financiar anterior. Acest lucru este posibil dacă se realizează o evaluare corectă.

Pentru ca o evaluare să fie realizată corect și să ofere o imagine fidela patrimoniului, situației financiare și rezultatelor trebuie respectate anumite principii în efectuarea ei. Sintetizând părerile anumitor autori cu privire la principiile ce trebuie respectate la efectuarea evaluării, putem enumera următoarele principii:

principiul obligativității stabilirii obiectului evaluării și caracteristicile acestuia – conform acestui principiu evaluarea capătă un conținut numai după ce avem obiect stabilit, ce trebuie delimitat din multitudinea fenomenelor, obiectivelor și proceselor care urmează să fie evaluate;

principiul evaluării și exprimării mijloacelor economice la valoarea lor reală –prin aplicarea acestui principiu se poate asigura evidența în toate stadiile inițiale, intermediare și finale ale circuitului economic a diferitelor aspecte privind transmiterea, menținerea și crearea valorilor. Stocurile aprovizionate se evaluează la costul de achiziție, produsele finite la costul de producție, dacă sunt privite ca punct final al activității de producție sau la preț de vânzare, dacă sunt privite ca punct de plecare al procesului de vânzare, valorile intermediare, de natura producției neterminate și semifabricatele la cost de producție,;

princpiul evaluării elementelor patrimoniale în funcție de scopul urmărit – conform acestui principiu evaluarea curentă se face la valoarea de intrare a bunurilor în patrimoniu, iar evaluarea periodică se face la valoarea de utilitate;

principiul costului istoric – impune înregistrarea în contabilitate a activelor și pasivelor la costul de origine ce este consemnat în documentele primare;

principiul permanenței metodelor – asigură coerență și compatibilitatea informației contabile.Constanța în aplicarea regulilor și procedurilor de evaluare a patrimoniului, a modului de prezentare a acestuia constituie esența principiului permanenței metodelor. Metodele de lucru

trebuie să rămână aceleași de la un exercițiu la altu. De exemplu, dacă un stoc este evaluat în exercițiul financiar N prin metoda costului mediu ponderat, iar în exercițiul financiar N+1 prin metoda primei intrări- primei ieșiri, comparația dintre situațiile patrimoniale și rezultatele celor două exerciții nu este semnificativă.

principiul continuității activității – acest principiu pornește de la premisa că firma nu va intra în stare de faliment sau de reducere semnificativă a activității, ci își va continua activitatea în mod normal într-un viitor previzibil;

principiul prudenței – valoarea oricărui element trebuie să fie determinată pe baza principiului prudentei. În mod special, se vor avea în vedere următoarele aspecte:

se vor lua în considerare numai profiturile recunoscute până la data încheierii exercițiului financiar;

se va ține seama de toate ajustarile de valoare datorate deprecierilor, indiferent dacă rezultatul exercițiului financiar este profit sau pierdere.

principiul stabilității unității monetare – acest principiu se poate aplică în evaluarea elementelor patrimoniale atunci când nu există o inflație persistentă.

Conform legii, evaluarea elementelor patrimoniale poate avea loc în următoarele momente ale exercițiului financiar: la intrarea în patrimoniu, la ieșirea din patrimoniu, la inventariere, la închiderea exercițiului financiar.

evaluarea la intrarea în patrimoniu bunurile se evaluează și se înregistrează în contabilitate astfel:

a) materiile prime, marfurile, obiectele de inventar, materialele consumabile, ambalajele și alte bunuri procurate cu titlu oneros, la costul de achiziție;

b) producția în curs de execuție, obiectele de inventar, semifabricatele și produsele finite, ambalajele și alte bunuri produse de către unitatea patrimonială, la costul de producție;

c) bunurile aduse ca aport în natură, cu ocazia constituirii societății sau fuziunii acesteia, se evaluează la valoarea de aport;

d) creanțele și datoriile sunt evaluate și înregistrate în contabilitate la valoarea nominală înscrisă în documentele justificative care le consemnează ca atare.

evaluarea la ieșirea din patrimoniu a bunurilor se face la valoarea de intrare. La ieșirea din patrimoniu, bunurile materiale se evaluează și se înregistrează în contabilitate prin aplicarea metodei " metodei "primei intrari – primei iesiri" (FIFO), costului mediu ponderat" (C.M.P.) sau a metodei "ultimei intrări – primei iesiri" (LIFO).

a) metoda primei intrări – primei ieșiri (FIFO)- potrivit metodei bunurile ieșite din gestiune se evaluează la costul de producție sau de achiziție al primei intrări .

b) metoda costului mediu ponderat – această metodă presupune determinarea acestei valori după fiecare intrare de bunuri, după formula

C.M.P = (valoarea stocului inițial +valoarea intrărilor)/(cantitatea reprezentând stocul inițial + cantitatea intrată)

c) metoda "ultimei intrări – primei ieșiri" (LIFO)- potrivit acestei metode, bunurile ieșite din gestiune se evaluează la costul de producție sau de achiziție al ultimei intrări.

evaluarea la inventariere – potrivit acestei evaluări, elementele patrimoniale se evaluează la valoarea de utilitate, numită și valoare de inventar. Aceasta este stabilită în funcție de necesitatea bunului în economia firmei și prețul pieței. Pentru a estima această valoare se utilizează referințele și tehnicile cele mai adecvate, cum ar fi: prețurile de piață, baremele, indicii specifici de prețuri. Necesitatea evaluării elementelor patrimoniale la valoarea actuală are ca punct de plecare realitatea potrivit căreia valoarea de intrare bazată pe costul de orgine are numai o valoare istorică.

evaluarea la închiderea exercițiului financiar –această evaluare are drept scop obținerea prin bilanț a unei imagini fidele a patrimoniului, situației financiare și rezultatelor. Conform legii, “evaluarea elementelor patrimoniale la acest moment are loc la nivelul valorii de intrare, pusă de accord cu rezultatele inventarierii”.

Bilanțul contabil este cel mai important document în studiul performanțelor întreprinderii. Acesta asigură periodic informații sistematizate și pertinente asupra evoluției mijloacelor economice, a modului de obținere a resurselor financiare și a utilizării acestora precum și a rezultatului financiar realizat; iar aceste informații stau la baza elaborării și fundamentării deciziilor.

1.3 Pașii în întocmirea bilanțului contabil

Întocmirea periodică a bilanțului “ca fiind starea la un moment dat a situației întreprinderii” este prezentă pe tot globul.

La întocmirea bilanțului trebuie să se respecte o serie de reguli și principii, indiferent de conținutul lui, de natura activității a cărei situație o reflectă sau de timpul la care se referă. Aceste reguli și principii îi asigure un conținut real și o funcționalitate eficientă în procesul de administrare a patrimoniului Regulile și principiile ce stau la baza întocmirii bilanțului contabil sunt:
a) principiul întocmirii bilanțului pe baza informațiilor existente în documentele primare

Prin origine, conținut și funcție, bilanțul contabil este un model contabil, ce are ca punct plecare în întocmirea lui documentele justificative.

Documentele sunt acte scrise întocmite în momentul efectuării operațiilor economice cu scopul de a dovedi înfăptuirea acestor operații, precm și actele ocazionate de constatarea existențelor patrimoniale și pentru exercitarea funcțiilor organizatorice și administrative ale unităților patrimoniale.

Legatura dintre documentele primare sau justificative și bilanț se realizează prin intermediul sistemului de conturi. Înregistrarea contabilă este o grupare cronologică și sistematică a documentelor în cadrul conturilor sintetice și analitice. În acest sens, caracterul real al bilanțului se determină prin reflectarea complexă și calitativă a operațiilor economice și financiare în documente, implicit prin înregistrarea acestora în sistemul de conturi,.

b) principiul întocmirii bilanțului pe baza informațiilor prelucrate de sistemul conturilor

Având în vedere că bilanțul se întocmește periodic, în principiu, la sfârșitul exercițiului financiar, se impune cunoașterea permanentă a evoluției elementelor care compun patrimonial economic și juridic. Acest lucru impune utilizarea celui mai important procedeu de consemnare și calcul al contabilității, și anume, contul.

Contul este un procedeu specific cunoașterii contabile prin care se stabilește existentul inițial, modificările ulterioare și situația finală a unei substanțe patrimoniale determinate.

Între bilant și sistemul de conturi există o legatură directă în sensul că, plecându-se de la bilanțul contabil la începutul perioadei, prin intermediul sistemului de conturi se va ajunge în cele din urma la bilanțul de la sfârșitul perioadei. Așadar, în cursul exercițiului financiar, contul consemnează în mod operativ toate modificările apărute în mărimea și structura substanțelor patrimoniale. La sfârșitul exercițiului financiar, contul oferă informațiile necesare reconstituirii bilanțului, bazându-se pe următoarea relație:

Existent inițial + creșteri –micșorări = existent final

Atunci când întocmim bilanțul contabil folosim mecanismul partidei duble în construirea și prezentarea indicatorilor bilanțieri. În acest scop se au în vedere relațiile de echilibru și control dintre activ și pasiv, debit și credit, cheltuieli și venituri, conturi sintetice și analitice, înregistrarea cronologică și sistematică.

c) principiul întocmirii bilanțului pe baza inventarierii patrimoniului

Pentru a putea să-și desfășoară activitatea în condiții optime, orice firmă, organizație sau instituție trebuie să-și cunoască, în anumite perioade de timp, situația reală a patrimoniului său care poate fi diferită de situația scriptică din documentele contabile. Acest lucru se realizează cu ajutorul inventarierii periodică a patrimoniului ce îmbină controlul faptic cu cel documentar, fiind cea mai complexă operațiune de control gestionar.

Etimologic, noțiunea de “inventar” derivă din latinescu “inventarium”, care semnifică actul prin care se consemnează, descrie și evaluează detaliat averea unei persoane fizice.

Conform dicționarului explicativ al limbii române, inventarul reprezintă “o listă exactă, amănunțită, o înșiruire, o enumerare a unor fapte, întâmplări”.

Literatura străină consideră că inventarierea reprezintă “ operațiunea de corelare detaliată, directă, a tuturor elementelor patrimoniale (bunuri, drepturi și obligații) exprimabile pecuniar, existente în întreprindere la un moment dat”.

Ca procedeu specific contabilității, “invetarierea reprezintă ansamblul operațiunilor prin care se constată existența tuturor elementelor de active și de pasiv, fie cantitativ și valoric, fie numai valoric, aflate în patrimonial unității, la data efectuării inventarului”.

În scopul efectuării inventarierii, conducerea firmei stabilește proceduri proprii, ce sunt coroborate cu prevederile legale ce trebuie respectate. De asemenea, aceasta va stabili și comisiile ce vor realiza inventarierea, unde vor fi numite persoane cu pregătirea necesară.

Inventarul poate fi inventar scriptic, ce este obținut după datele din soldurile conturilor sau faptic ce este obținut prin observarea și înregistrarea elementelor patrimoniale. Inventarul faptic are rolul de a reliefa existența reală cantitativă și calitativă a valorilor înregistrate în conturi. Dacă inventarul este analizat din prisma relațiilor sale informaționale cu bilanțul, inventarul evidențiază la un moment dat, în expresie bănească, mărimea elementelor patrimoniale sub forma mijloacelor, creanțelor și a datoriilor.

Orice acțiune de inventariere are ca principal scop constatarea stării reale a patrimoniului fiecărei unități. Sfera de cuprindere a inventarierii nu se limitează la elemnetele patrimoniale proprii, ci cuprinde și bunurile și valorile aparținând altor persoane juridice sau fizice și deținute temporar de unitate cu orice titlul.

Determinarea situației reale a elementelor patrimoniale are drept consecințe calcularea corectă a indicatorilor economici furnizați de contabilitate și întocmirea corectă a documentelor de sinteză și raportare care trebuie să asigure o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor obținute.

Cu ajutorul inventarierii se realizează și controlul asupra integratiții și gestionării patrimoniului firmei. Atunci când se realizează inventarierea se poate descoperi anumite nereguli, cum ar fi: delapidări, furturi, păstrarea și manipularea necorespunzătoare a bunurilor.

d) principiul întocmirii bilanțului pe baza calculației costurilor și a rezultatului exercițiului;

Prin aplicarea acestui principiu se determină costul efectiv al elementelor patrimoniale și a rezultatelor financiare.

Calculația costurilor reprezintă un ansamblu coerent de operații matematice desfășurate pentru stabilirea costului de producție aferent unei valori economice determinate. Cel mai frecvent este utilizată în domeniul determinării costurilor de producție, dar ea este prezentă și în:

întocmirea documentelor primare;

prelucrarea datelor din documentele primare;

evaluarea elementelor patrimoniale, a operațiilor economice consemnate în documente;

determinarea rezultatului financiar al exercițiului;

inventarierea patrimoniului;

întocmirea bilanțului contabil și a altor lucrări de sinteză și raportare contabilă;

determinarea valorii întreprinderii

Calculația se regăsește ca procedeu al metodei contabilității în toate etapele procesului de reflectare în contabilitate a elementelor patrimoniale.

Având în vedere cele spuse mai sus, putem spune că bilanțul evidențiază rezultatele financiare obținute, ansamblul mijloacelor economice, sursele de acoperire a acestora la nivelul fiecărei firme.

CAPITOLUL II METODE DE CALCUL A ECHILIBRULUI FINANCIAR PE BAZA BILANȚULUI

2.1 Analiza echilibrului financiar prin indicatori în mărime absolută

Analiza echilibrului financiar este indicată prin confruntarea capitalului permanent sau a pasivului pe termen lung cu imobilizările. Pentru a analiza echilibru financiar se folosesc indicatori, cum ar fi: necesarul de fond de rulment, fondul de rulment, și trezoreria netă.

2.1.1 Fondul de rulment

Fondul de rulment reprezintă partea din capitalul permanent utilizată pentru finanțarea activelor circulante, impuse de diferențele dintre sumele de încasat și sumele de plătit, precum și de decalajul dintre termenul mediu de transformare a activelor circulante în lichidități și durata medie în care datoriile pe termen scurt devin eligibile. Acest indicator exprimă surplusul capitalurilor permanente, capitaluri proprii+datorii mai mari de un an asupra activului imobilizat. Acesta oferă firmei o siguranță ce îi permite o anumită independență financiară față de creditori atunci când firma se confruntă cu anumite dificultăți.

Surplusul de resurse permanente astfel rezultat poate fi „rulat” pentru reluarea ciclului de exploatare, repectiv pentru reînnoirea stocurilor și creanțelor. Având în vedere cele spuse anterior acest indicator s-a numit „fond de rulment”. Rolul fondului de rulment este de a evidenția eventualele succese sau dificultăți în ceea ce privește punerea în practică a politicii de finanțare și de investiții a întreprinderii.

Atunci când vorbim despre fondul de rulment, trebuie să facem diferența dintre fondul de rulment brut, fondul de rulment net, fondul de rulment propriu și fondul de rulment străin.

Fondul de rulment brut (fondul de rulment total) cuprinde toate elementele de activ ce pot fi transformate în lichidități, într-o perioadă mai mică de un an.

Fondul de rulment net (fondul de rulment permanent) reprezintă partea resurselor permanente rămasă după finanțarea necesarului permanent, respectiv, surplusul de capital permanent rămas după finanțarea activelor imobilizate nete. Pentru a afla valoarea acestui fond de rulment aplicăm relația:

FRN = Rp-Np = CP-Ain

FRN = fondul de rulment net

Rp = resurse permanente

CP = capitalul permanent ( capitaluri proprii + datorii pe termen lung și mediu)

Ain = active imobilizate nete

Având în vedere rezultatul relației, putem avea următoarele situații:

FRN>0 CP›Ain acesta este pozitiv și evidențiază o sporire a marjei de siguranța întreprinderii; această sporire este determinată de creșterea capitalului permanent sau de diminuarea necesarului permanent de finanțat. Creșterea capitalului permanent se poate face prin sporirea capitalului propriu (acumularea rezervelor, primirea de subvenții, repartizării din profit, provizione reglementate) și contractarea de împrumuturi pe termen mai mare de un an; iar diminuarea activului imobilizat se realizează prin amortizare și vânzări de active fixe.

FRN =0 CP = Ain – această relație, în realitate, este mai puțin probabil să aibă loc

FRN<0 CP‹ Ain în acest caz este evidențiată insuficiența resurselor permanente pentru

finanțarea necesarului permanent; cauza acestui lucru poate fi creșterea activului imobilizat net ca efect al investițiilor sau diminuarea capitalului permanent, fie prin restituirea împrumuturilor pe termen mai mare de un an, fie prin diminuarea capitalului propriu (retragerea acționarilor, distribuirea rezervelor, repartizarea dividendelor, pierderi din anii precedenți, reducerea sau anularea provizioanelor regelementate).

Fondul de rulment străin (FRS) – prin calculul acestui indicator se poate vedea care este contribuția datoriilor care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an la finanțarea necesarului permanent. Acesta se calculează după formula:

FRS= FRN – FRPr = (CP- Ain) – (Cpr-Ain) = CP – Cpr = D›1an

Pentru a vedea cum firma reușește să-și acoperă activele circulante din fondul de rulment, trebuie să vedem care sunt nevoile temporare și de ce resurse temporare dispune firma. Diferența dintre nevoile temporare și sursele temporare este necesarul de fond de rulment. Acest indicator este analizat în cele ce urmează.

2.1.2 Necesarul de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment reprezintă diferența dintre nevoile temporare și sursele temporare, respectiv suma care este necesară pentru a acoperi decalajele care se produc în timp între fluxurile reale și fluxurile de trezorerie, determinate în primul rând de activitatea de exploatare.

Atunci când vrem să definim necesarul de fond de rulment, trebuie să avem în vedere faptul că o parte din activele circulante este finanțată din capitalurile nefinanciare provenite de la terți (furnizori, clienți creditori, salariați, asigurările sociale, bugetul statului, acționari/asociați), iar cealaltă parte din activele circulante rămasă nefinanțată din sursele menționate mai sus este acoperită din excedentul de capital permanet sau din datorii financiare pe termen scurt. Această parte a fost numită necesar de fond de rulment. Necesarul de fond de rulment se calculează astfel:

NFR = (NT-AT) –(RT -PT)

unde: NFR = necesarul de fond de rulment

NT = necesar temporar

AT = active de trezorerie

Active de trezorerie = investiții pe termen scurt (acțiuni deținute la entități afiliate, obligațiuni emise și răscumpărate, obligațiuni, alte investiții pe termen scurt și creanțe asimilate, efecte de încasat, efecte remise spre scontare) +casa și conturi la bănci (cecuri de încasat, conturi curente la bănci, casa, alte valori, acreditive, avansuri de trezorerie)

RT = resurse temporare

PT = pasive de trezorerie (credite bancare pe termen scurt)

Având în vedere rezultatul indicatorului, putem avea următoarele situații:

NFR ›0 – necesarul de fond de rulment pozitiv reflectă un surplus de nevoi temporare, în raport cu resursele temporare care pot fi mobilizate;

NFR=0 – necesarul de fond de rulment neutru indică faptul că lichiditatea întreprinderii este garantată pe termen scurt;

NFR‹0 necesarul de fond de rulment negativ este semnalul unui surplus de resurse temporare, în raport cu necesarul de finanțat a activelor circulante.

Spre deosebire de fondul de rulment care evidențiază echilibru pe termen lung, necesarul de fond de rulment evidențiază echilibrul curent al întreprinderii. Acesta din urmă este mai instabil și depinde de următorii factori: cifra de afaceri, durata de rotație a stocurilor, durata ciclului de producție, decalajul dintre termenul de recuperare a creanțelor și termenul de plată a furnizorilor.

2.1.3 Trezoreria netă

Trezoreria netă reprezintă excedentul de disponibilități derivat din activitatea desfășurată de întreprindere într-un exercițiu financiar. Aceasta rezultă din egalitatea dintre activele și pasivele bilanțului, ce în prezentarea tabelară ar însemna ACTIV =PASIV, respectiv UTILIZĂRI =RESURSE, egalitate ce conduce la confruntarea fondului de rulment cu necesarul de fond de rulment. Trezoreria netă se determină prin diferența dintre fondul de rulment și necesarul de fond de rulment sau diferența dintre activele de trezorerie și pasivele de trezorerie:

TN = FRN –NFR

SAU

TN= AT -PT

unde: TN= trezorerie netă

FRN = fond de rulment net

AT = active de trezorerie ( acțiuni deținute de entități afiliate, obligațiuni emise și răscumpărate, obligațiuni, alte investiții pe termen scurt și creanțe asimilate, efecte de încasat, conturi curente la bănci, casa, alte valori, acreditive, avansuri de trezorerie)

PT = Pasive de trezorerie (credite bancare pe termen scurt, credite bancare pe termen scurt neramburste la scadență, credite externe guvernamentale, credite externe garantate de stat, credite externe garantate de bănci, credite de la trezoreria statului, credite interne garantate de stat, dobânzi aferente creditelor bancare pe termen scurt)

În funcție de mărimea trezoreriei nete putem avea următoarele situații:

a) TN›0 trezorerie netă pozitivă – expresia echilibrului financiar stabilit la nivelul întregii activități a întreprinderii și rezultatul unui exercițiu financiar care s-a încheiat cu un surplus de disponibilități bănești. Această situație poate reieși din:

TN›0 și superior NFR; NFR›0 →FRN –NFR= TN – fondul de rulment net a fost suficient de semnificativ pentru a asigura atât finanțarea ciclului de exploatare, cât și pentru a îmbogăți trezoreria;

FRN ›0 ; NFR‹0 FRN –(- NFR)= TN – în această situație există un excedent de resurse financiare permanente;

FRN < 0 NFR<0 și superior FRN → -FRN – (-NFR) = TN – reprezintă o situație unde deficitul de fond de rulment este finanțat din resurse temporare în exces, care degajă o trezorerie netă pozitivă;

b) TN = 0 trezorerie netă nulă – acest lucru rezultă din egalitatea aritmetică strictă între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment

c) TN‹0 trezorerie netă negativă – acest tip de trezorerie scoate în relief o situație preocupantă în legătură cu echilibrul financiar de ansamblu al întreprinderii.. Ea poate deriva din:

FRN› 0 și inferior NFR; NFR ›0 →FRN –NFR = -TN – insuficiența fondului de rulment poate fi consecința lansarii unor programe de investiții mult prea ambițioase în raport cu capacitatea de finanțare a acestora, care, la rândul lor, antrenează majorări ale necesarului de fond de rulment.

FRN ‹ 0 și superior NFR, NFR‹= → -FRN – (-NFR) = – TN – resursele temporare sunt insuficiente pentru finanțarea fondului de rulment negativ.

Practica demonstrează că, de cele mai multe, declanșarea procedurii de redresare judiciară

și falimentul firmei au la origine dificultățile de trezorerie.

2.2 Analiza echilibrului financiar prin sistemul de rate

Studierea temeinică a analizei situației financiare pe baza bilanțului impune recurgerea la utilizarea metodei ratelor. Această metodă completează analiza indicatorilor în mărimi absolute și permite efectuarea de comparații în spațiu, pentru a situa mai bine întreprinderea în timp sau comparații în mediu concurențial, pentru a-i aprecia evoluția.

Ratele sunt utile în analiză din următoarele considerente:

permit aprecierea stării de sănătate financiară a întreprinderii și evaluarea performanțelor managementului, constituind o informație sintetică atât pentru conducerea întreprinderii, cât și pentru acționari, bancă, analiști financiari;

oferă vizualizare unei evoluții, cu condiția ca perioada luată în considerare să fie suficient de mare, cel puțin trei ani, pe baza evoluției trecute putându-se previziona tendința în viitor, cel puțin un an, cu condiția să nu se producă modificări majore față de perioadele anterioare;

asigură realizarea de comparații cu alte întreprinderi de același tip, cu întreprinderi din aceeași ramură sau cu date statistice, permițând și efectuarea unor agregări și prezentarea nivelurilor ratelor financiare, ca medii pe activități economice specifice;

sunt elemente esențiale ale tabloului de bord al întreprinderii;

Sistemul de rate permite analiza echilibrului finaciar, scotând în evidență capacitatea întreprinderii de a-și susține și consolida propria structură patrimonială, ce este în strânsă legătură cu alegerile sale în materie de finanțare.

În acest sens, trebuie să se analizeze corelațiile ce se stabilesc între resursele temporare și necesarul temporar de finanțat (ratele de lichiditate), gradul de îndatorare și de independnță față de terți (ratele de solvabilitate), între resursele permanente și necesarul permanent de finanțat (ratele de acoperire financiară), rapiditatea trasformării capitalului investit în forma de bani (ratele de rotație).

2.2.1 Rata de acoperire financiară

Cu ajutorul ratelor sau indicilor de acoperire a imobilizărilor cu capitaluri proprii sau cu capitaluri permanente se studiează corelația dintre structura investițiilor și finanțarea acestora. În cele ce urmează vom analiza tipurile de rate de acoperire financiară:

rata finanțării stabile a imobilizărilor (rata de acoperire a imobilizăilor din capital permanent) – arată măsura în care resursele permanente asigură finanțarea activelor imobilizate nete și este expresia relativă a fondului de rulment net:

Rf = CP/Ain

unde: Rf = rata finanțării stabile a imobilizărilor

CP =capitalul permanent

Ain= active imobilizate nete

– dacă raportul este unitar se asigură o finanțare satisfăcătoare;

– dacă raportul este supraunitar se asigură un fond de rulment pozitiv și posibilitatea finanțării parțiale a activității curente a întreprinderii;

– dacă raportul este subunitar rezultă o insuficiență a resurselor permanente pentru finanțarea necesarului permanent și un fond de rulment net negativ

rata autofinanțării imobilizărilor (rata de acoperire a imobilizărilor în capital propriu) – expresia a fondului de rulment propriu.

Raf = Cpr/Ain

unde: Raf = rata autofinanțării imobilizărilor

Cpr = capital propriu

Ain = active imobilizate nete

acest raport are ca limită inferioară valoarea de 0,67, iar ca limită superioară valori egale sau mai mari decât 1.

rata finanțării străine a imobilizărilor (rata de acoperire a imobilizărilor din datorii care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an):

Rfd = D>1an / Ain

rata finanțării globale se determină ca fiind raportul dintre fondul de rulment net la necesarul de fond de rulment.

Rfg = FRN/NFR

unde: Rfg = rata finanțării globale

FRN = fondul de rulment net

NFR = necesarul de fond de rulment

– dacă raportul este supraunitar, atunci fondul de rulment este pozitiv, ceea ce permite finanțarea integrală a necesarului de fond de rulment și formarea trezoreriei nete positive;

– dacă raportul este subunitar, atunci se acoperă doar o parte a necesarului de fond de rulment din fondul de rulment net, ceea ce duce la o trezorerie netă negativă.

2.2.2 Rata de solvabilitate

Solvabilitatea exprimă capacitatea firmei de a face față obligațiilor sale pe termen mediu și lung la termnele scadente; aceasta depinde de mărimea datoriilor și de costul îndatorării.

Solvabilitatea poate fi analizată prin următorii indicatori:

rata solvabilității generale (Sg) – evidențiază în ce măsură în care activele total ale firmei pot acoperi datoriile totale ale firmei.

Sg = active totale /datorii totale

unde: active totale = capital permanent + datorii pe termen scurt

– valoarea critică a acestui raport este de 1,5

– rata solvabilității generale poate fi calculată și prin rapoartele:

Rsg1= Capital propriu / datorii pe termen lung – raport mai mare de 1

sau

Rsg2 = capacitatea de autofinanțare/ datoriile pe termen lung

rata solvabiltății patrimoniale – arată în ce măsură firma poate să facă față obligațiilor de plată și este calculată în cele mai multe situații de către bănci, în studiile de bonitate efectuate în cazul solicitării de credite:

Rsp = capital propriu / capital propriu + credite totale

– acest raport trebuie sa înregistreze valori minime cuprinse între 0,3 și 0,5, iar valorile mai mari de 0,5 reflectă o situație normală.

rata de finanțare a imobilizărilor sau rata fondului de rulment (RFR) se exprimă ca raport dintre capital permanent și imobilizări nete:

RFR = capital permanent / imobilizări nete

– cu cât acest raport este mai mare decât 1, cu atât solvabilitatea este mai bună, fondul de rulment ca parte a capitalului permanent putând fi utilizat la acoperirea datoriilor mai mici de un an.

rata autonomiei financiare (RAF) – arată în ce măsură capitalul propriu participă la formarea capitalului permanent

RAF = Capital propriu / capital permanent

– acest raport trebuie să înregistreze o valoare minimă de 0,5.

rata de îndatorare globală (RIG) – arată gradul de dependență a întreprinderii față de resursele financiare provenite de la terți. Acest indicator este calculat în două variante:

RIG = datorii totale/ pasive totale – trebuie să aibă o valoare mai mică de 0,66

sau

RIG = datorii totale /capital propriu – trebuie să aibă o valoare mai mică sau egală cu 2

– în practica financiară, este mai utilizată a doua variantă de calcul a ratei îndatorării globale, deoarece face referire la normele bancare, care prevede că datoriile totale ale întreprinderii nu trebuie să depășească de două ori capitalul său propriu.

rata de îndatorare la termen (RIT) – poate fi calculată în două variante:

RIT = datorii pe termen lung /capital propriu – exprimă gradul de îndatorare pe termen lung și mediu și se consideră optim atunci când este mai mic sau egal cu 0,5

RIT = datorii pe termen lung /capital propriu – firma este solvabilă dacă rata datoriilor financiare este mai mică sau egală cu 1.

În aprecierea “performanței financiare” a firmei, întreprinzătorul trebuie să analizeze nu numai solvabilitatea, ci și lichiditatea ei. Acest lucru reiese din faptul că, pentru ca firma să se situeze într-o situație satisfăcătoare nu este suficient ca ea să-și poată achita datoriile, ci trebuie să le achite la scadență. În cele ce urmează vom analiza lichiditatea firmei.

2.2.3. Rata de lichiditate

Lichiditatea reprezintă capacitatea entității de a face față obligațiilor sale pe termen scurt la termenele scadente și evidențiază capacitatea firmei de a transforma activele financiare în bani.

Analiaza lichidității se realizează prin următorii indicatori:

rata lichidității generale- reflectă în ce măsură datoriile ce trebuiesc achitate într-o perioadă mai mică de un an pot fi acoperite din activele circulante. Raportul dintre active circulante și datorii pe termen scurt se bazează pe ipoteza că stocurile pot fi transformate imediat în lichidități și creanțele comerciale recuperate într-un termen mai scurt decât cel în care trebuie plătite datoriile față de furnizori. Potrivit IAS 1 Presentation of Financial Statements (Prezentarea situațiilor financiare), lichiditatea generală este strâns legată de fondul de rulment și este considerată a fi un bun indicator al capacității întreprinderii de a rambursa creditele contractate și de a-și achita facturile.

RLG = Active circulante/datorii pe termen scurt

-pentru a evidenția o lichiditate favorabilă raportul trebuie să înregistreze valori cuprinse între 2 și 2,5

Rata lichidității reduse (RLR) – evidențiază capacitatea de a rambursa datoriile pe termen scurt din creanțe și numerar. Aceast tip de lichiditate confirmă faptul că firma este capabilă să-și acopere datoriile pe termen scurt.

RLR = (active circulante –stocuri) /datorii pe termen scurt

– pentru a evidenția o lichiditate favorabilă raportul trebuie să înregistreze valori cuprinse între 0,5 și 1

rata lichidității imediate (RLI), numită și capacitate de plată, exprimă capacitatea

de plată a datoriilor pe baza disponibilitățiilor existente în conturile firmei:

Li = disponibiltăți / datorii curente

– pentru a evidenția o lichiditate favorabilă raportul trebuie să înregistreze valori minime cuprinse între 0,2 -0,3 .

În timp ce solvabilitatea oferă o informație parțială despre lichiditatea pe termen scurt și vizează capacitatea întreprinderii de a-și regla datoriile pe termen mediu și lung, lichiditatea evidențiază calitatea echilibrului financiar al întreprinderii pe termen scurt.

2.3 Analiza performanțelor prin indicatori care verifică și mărimi din bilanț

2.3.1 Cifra de afacere

Cifra de afacere reprezintă indicatorul fundamental al activității oricărei întreprinderi, ce reflectă creșterea economică a întreprinderii, condiționează poziția sa strategică și definește locul întreprinderii în raport cu concurenții, în ramura de activitate căreia îi aparține. Această caracterizează volumul vânzărilor, al desfacerilor dintr-o perioadă de timp, în expresie valorică.

În cazul întreprinderilor al căror obiect principal de activitate este activitatea de leasing, în cifra de afaceri netă se cuprinde și dobânda cuvenită acestor contracte, aferentă perioadei de

raportare.Cifra de afaceri cuprinde și valorile încasate sau de încasat din vânzarea bunurilor, furnizarea serviciilor sau desfășurarea activităților de leasing de către întreprindere”.

Nivelul ridicat al cifrei de afaceri este punctul de plecare a desfășurării unei activități profitabile de către întreprindere, precum și garanția creșterii și dezvoltării sale. Unii autori afirmă că cifra de afaceri ar trebui să reprezinte circa 85% din veniturile de exploatare și cel puțin

75% din veniturile totale ale întreprinderii, iar în dinamică, să reprezinte o tendință de creștere reală pentru a asigura dezvoltarea și consolidarea poziției strategice a întreprinderii.

Analiza indicatorului cifra de afaceri oferă agentului economic o serie de avantaje, cum ar fi:

există posibilitatea calculării indicatorului și pentru perioade mai mici de un an (lună, trimestru, semestru), în funcție de durata ciclului de fabricație, dar și în funcție de necesitățile societății;

indicatorul poate fi corelat cu alți indicatori, în special cu volumul factorilor de producție și în mod predilecct cu capitalul circulant, în vederea caracterizării eficienței acestuia;

în dinamică, există vaste posibilități de analiză structural-factorial, cu identificarea contribuției pozitive sau negative a diferiților factori la evoluția globală a cifrei de afaceri

Dar acest indicator prezintă și o serie de dezavantaje, cum ar fi:

prin conținutul său, acest indicator nu se referă numai la veniturile din activitatea de bază poate ascunde la nivel global, schimbările care intervin în timp între diferitele elemente care îl compun;

deficiența mare a acestui indicator este faptul că reflectă și efectul relațiilor de decontare cu beneficiarii asupra rezultatelor economice ale întreprinderii

2.3.1.1 Analiza cifrei de afaceri

Analiza structurii cifrei de afaceri se poate realiza pe activități, produse, grupe de produse sau categorii de clienți. Aceasta trebuie să evidențieze ce proporție din cifra de afaceri totală, considerată 100%,

Analiza evoluției în timp a cifrei de afaceri se realizează pentru a putea observa tendința activității întreprinderii de creștere, de stabilitate sau de scădere. Aceasta are ca punct de plecare informații despre componentele indicatorului, respectiv: producția vândută, venituri din vânzarea

mărfurilor, venituri din dobânzi înregistrate de entitățile al căror obiect principal de activitate îl constituie leasingul și venituri din subvenții de exploatare aferente cifrei de afaceri nete. Mărimea

cifrei de afaceri diferă de la o activitate la alta, precum și de la un sector de activitate la altu.. În cele ce urmează vom analiza câteva situații:

a) la întreprinderile productive care nu desfășoară și operațiuni de vânzare-cumpărare, cifra de afaceri cuprinde producția vândută:

CA=Pv=∑[q(S)]*p

unde: q= volumul fizic al vânzărilor;

S= structura vânzărilor;

p= prețul de vânzare unitar

La rândul său, producția vândută cuprinde:

venituri din vânzarea produselor finite;

venituri din lucrări executate și servicii prestate;

venituri din redevențe, locații de gestiune și chirii

venituri din activități diverse

b) la firmele cu profil comercial din sectorul de distribuție, acest indicator cuprinde veniturile din vânzările de mărfuri:

CA = Vmf=(R*A)/100

c) la firma cu activitate complexă (producție și comerț), cifra de afaceri cuprinde producția vândută și vânzările de mărfuri:

CA=Pv+Vmf

unde: Pv=producția vândută

Vmf= vânzările de mărfuri

Dinamica cifrei de afaceri poate fi evidențiată cu ajutorul:

ritmurilor de creștere cu bază fixă sau cu bază în lanț:

ICAn/0 = Can/CA0*100

ICAn/n-1 = Can+1/CAn*100

unde: ICAn/0 = ritm de creștere cu bază fixă

ICAn/n-1 = ritm de creștere cu bază în lanț

n= numărul de perioade luate în analiză (0- perioada inițială, considerată ca bază de referință)

CA= cifra de afaceri

rata reală de creștere a cifrei de afaceri – se analizează această rata pentru a evita ca analiza cifrei de afaceri să conducă șa concluzii eronate, datorită necorelării cifrei de afaceri cu inflația:

RCAr = [(1+Rn/1+Rp) -1] *100

unde:

RCAr = rata reală de creștere a cifrei de afaceri

Rn = rata nominală de creștere a indicatorului

Rp = rata de creștere a prețurilor

mărimi relative de structură –se folosește acest model pentru a analiza cifra de afaceri în funcție de specificul de activitate a întreprinderii

si = CAi / CAt*100

coeficientul de concentrare a lui Gini-Struck – acest coeficient poate lua valori între 0 și 1; dacă va lua valori apropiate de 0 explică distribuția relativ uniformă a cifrei de afaceri pe structuri analizate, iar apropierea de valoarea 1 explică o concentrare a cifrei de afaceri pe unele structuri implicate în analiză,

G= √(n*∑si2 -1)/n-1

unde: n = numărul de termeni ai seriei

si = ponderea activității, produsului, clientului i în cifra de afaceri totală

coeficientul de diversificare a lui Herfindhal

H = ∑si2

unde : H= coeficientul de diversificare a lui Herfindhal

Acest coeficient va lua valoarea unitară dacă firma obține cifra de afaceri dintr-o singură activitate, produs sau client. Repartizarea în proporții egale a cifrei de afaceri între structurile luate în analiză este reliefată de o valoare a coeficientului egală cu 1/n.

2.3.2 Costuri și pierderi

Pentru ca o activitate economică să fie eficientă, firma trebuie să producă produsele cerute pe piață la cele mai mici costuri. Cunoașterea din toate punctele de vedere a costului a reprezentat și reprezintă o preocupare a specialiștilor, teoreticieni și practicieni.

Nu există o opinie unică în ce privește fundamentarea costului. Conform autorului Robert Mazars costul este „o noțiune simplă pe care lumea o cunoaște sau crede că o cunoaște; calculul

lui ridică în același timp probleme de mare grad de dificultate, dacă nu chiar imposibil de rezolvat”.

Având în vedere că lămurirea noțiunii și a conținutului costului este amplă și de mare complexitate, abordarea sa presupune operarea cu mai multe noțiuni specifice. Pentru a le arata pe cele mai semnificative avem în vedere circuitul economic la nivelul unei firme de tip industrial. Fazele acestui circuit sunt: aprovizionarea, producția și desfacerea. În primă etapă a mișcării resurselor are loc trecerea de la bani în aceea de factori de producție prin actul de aprovizionare. În a doua etapă, aceștia întră în procesul de producție, pe căi și forme diferite, unde are loc actul de consum, în urma căruia se obțin produsle finite, semifabricatele și se prestează servicii. Ultima etapă este marcată de realizarea produselor, moment în care resursele se reîntregesc iar circuitul se reia.

Necesitatea analizei costurilor rezultă din următoarele considerente:

dacă volumul producției caracterizează sub aspect cantitativ procesul de producție, costul pune în lumină aspecte calitative deoarece prezintă condițiile concrete în care-și desfășoară activitatea unitățile economice;

costurile de producție evidențiază volumul resurselor ce urmează a se consuma pentru a obține producția prestabilită;

costul de producție constituie punctul de plecare în stabilirea prețurilor și de aici implicațiile costului asupra rentabilității întreprinderii

Analiza costurilor și a elementelor de cheltuieli care dau conținut costului oferă informații fundamentale pentru maanagementul firmei. În mod deosebit, bugetarea activității firmei, evaluarea analitică a rezultatelor economice previzionate, controlul costurilor, precum și, previzionarea riscului de exploatare reprezintă situații în care analizele costurilor de producție

istorice și viitoare sunt fundamentale.

Costul poate fi analizat ca mărime totală, medie și marginală. Costul total (costul de producție) poate fi definit ca fiind ansamblul cheltuielilor efectuate de către o firmă pentru a obține bunuri și servicii. Costul este expresia monetară a consumului de resurse necesare realizării unui volum dat al producției. Din punct de vedere matematic, relația dintre costul de producție și volumul producției este dată de funcția costului total:

CT = f(Q)

sau

CT = f(p1*q1, p2*q2, …….pn*qn)

unde: CT = cost total (cost de producție);

p1, p2, ……… pn = prețul factorilor de producție

q1, q2,.….qn = cantitățile de factori de producție consumați

Costul unitar sau mediu reprezintă cheltuielile necesare realizării unei unități de produs și se determină raportând sotul total la volumul producției:

CTM = CT/Q

unde: CTM = cost unitar

CT = cost total

Q = volumul producției

Costul marginal reprezintă sporul de cheltuieli totale antrenat de creșterea cu o unitate a volumului producției fizice; este numit și cost adițional, deoarece că este costul ultimei unități produse sau costul producției suplimentare, și se determină, astfel:

Cmg = ∆CT/∆Q = CT1 –CT0 / Q1 –Q0

unde: Cmg = costul marginal

CT0 = costul total în mometul t0

CT1 = costul total în mometul t1

Q0 = volumul producției în mometul t0

Q1 = volumul producției în mometul t1

Dar, în același timp, costul este un instrument important în activitatea de gestionare a firmei prin aceea că informează managerii asupra demersului activiității desfășurate și pentru că este folosit în identificarea direcțiilor strategice de acțiune pentru viitor. Ținând cont de cele spuse mai sus, optimizarea mărimii costurilor întreprinderii reprezintă acțiuni prioritare ale managementului firmei. În acest scop, se folosește indicatorul „Costul la 1000 lei cifra de afaceri”.

Acest indicator, în practica economică românească, s-a folosit încă din anul 1961. Acesta prezintă o serie de avantaje cum ar fi:

prin modul de calcul cuprinde toată producția;

face legătura directă între două secțiuni de bază a programului general al firmei, și anume, de producție și financiar, prin intermediul profitului potențial

Sunt mai multe metode de calcul și analiză, în funcție de scopul urmărit. Mai jos este evidențiat modelul standard de calcul:

I = CT/CA

unde: CT= cost total

CA = cifra de afaceri

– această relație furnizează informații despre eficacitatea raportului cheltuieli – rezultate, de la valoareasa egală cu 1000 se începe aprecierea eficienței activității desfășurate. Dacă valoarea indicatorului este mai mică decât 1000, evidențiază că, pentru a obține 1.000 lei cifra de afaceri se cheltuiesc mai puțin 1.000 lei, dacă indicatorul este mai mare de 1.000 de lei producție se cheltuiește mai mult de 1.000 lei, caz în care agentul economic înregistrează pierderi. fluențată de dinamica celor doi factori, și anume: costul de producție și cifra de afaceri

Evoluția, în timp, a mărimii indicatorului este în:

∆ = I1 –I0 = (C1/CA1)* 1000 – (C0/CA0) = ±‰(lei)

Modificarea totală ∆ = ∆CT + ∆CA se datorează:

a) modificarii costului de producție

∆CT = (CT1/CA0)*1.000 – (CT0/CA0)*1000 = ±‰(lei)

b) modificării cifrei de afaceri

∆CA = (CT1/CA1) *1.000 – (CT1/CA0)*1000 = ±‰(lei)

În timp ce, între modificarea costului de producție și mărimea indicatorului există o relație directă ( dacă, costurile cresc și mărimea indicatorului crește, dacă costurile scad și mărimea indicatorului scade), între modificarea cifrei de afaceri și mărimea cifrei de afaceri există o relație inversă (dacă, cifra de afaceri crește nivelul indicatorului scade și invers). De asemenea, și între costul de producție și cifra de afaceri există o relație directă. Dar, nu întotdeauna creșterea cifrei de afaceri însoțită de creșterea costului total are efect benefic asupra indicatorului; acest lucru se

întâmplă doar dacă creșterea a costului de producție este depășit de ritmul de creștere a cifrei de

afaceri.

Având în vedere cele de mai sus, putem analiza și marginalismul acestui indicator. În acest sens, vorbim despre calcul coeficientului de elasticitate dintre costul total și cifra de afaceri, ce este determinat prin relația:

eCT/CA = ∆CT/CT0 * CA0 / ∆CA = ∆CT /∆CA * CT0/CA0 = (CT1 –CT0 / CA1-CA0) *CA0/CT0= Im /I0

unde: eCT/CA = coeficientul de elasticitate costuri cifra de afaceri

Im = costul marginal la 1.000 lei cifra de afaceri

e = 1 rezultă că Im = I0 și semnifică faptul că ritmul de creștere a cifrei de afaceri este egal cu cel al costului total;

e › 1 rezultă că Im ›I0 și semnifică faptul că, costurile totale cresc cu un ritm superior celui de creștere a cifrei de afaceri, aspect negativ

e ‹ 1 și semnifică un aspect favorabil întreprinderii, producția suplimentară obținută are un nivel al indicatorului mai mic decât cel al indicatorului calculat pe total activitate, costurile au crescut într-un ritm mai mic decât cel a cifrei de afaceri, aspect pozitiv;

Cu scopul de a evidenția factorii specifici ce influențează mărimea indicatorului „costuri la 1.000 lei cifra de afaceri”, aplicăm următorul model de calcul:

I = ( ∑q(s)c / ∑q(s)p ) *1000

unde:

c = costul unitar

p = prețul de producție unitar

Mai jos vedem cum se determină influența fiecărui factor:

influența modificării structurii sortimentale (∆s)

∆s = ( ∑q1(s1)cp / ∑q1(s1)pp ) *1000 – ( ∑qp(sp)cp / ∑qp(sp)pp ) *1000

sau

∆s = I’p –Ip

unde: I’p = costul la 1.000 lei cifra de afaceri programat recalculat funcție de structura efectivă a producției.

– modificarea acestui factor afectează mărimea indicatorului numai în situația când produsle fabricate au nivel diferit a costului la 1.000 lei cifra de afaceri

b) influența modificării costului unitar (∆c):

∆c = (∑q1(s1)c1 / ∑q1(s1)pp )*1000 – (∑q1(s1)cp / ∑q1(s1)pp) *1000

sau

∆s = I’1 –I’p

unde: I’1 = costul la 1. 000 lei cifra de afaceri efectiv recalculat funcție de prețul programat;

între modifiarea costului și mărimea indicatorului „costul la 1.000 lei cifra de afaceri”

există o relație directă;

modificarea costurilor unitare se datorează atât elementelor componente ( costuri materiale unitare, costuri salariale unitare, costuri indirecte unitare ), cât și factoriilor specifici a fiecărei din cele trei componente (consumuri specifice materiale și prețuri de aprovizionare, norme de timp și tarife de salarizare, gradul de utilizare a capacității de producție);

eventuala creștere a costurilor unittare este justificată atunci când consumul suplimentar de resurse materiale și de muncă se concretizează în îmbunătățirea calității produselor reflectată prin sporirea prețurilor unitare de vânzare, cu condiția ca ritmul de sporirea a cifrei de afaceri să depășească ritmul de sporire al costurilor totale.

d) influența modificării prețului

∆p = ( ∑q1(s1)c1 / ∑q1(s1)p1 ) *1000 – ( ∑q1(s1)c1 / ∑q1(s1)pp ) *1000

– între modificarea prețului produselor și nivelul indicatorului există o relație enversă; deci, atunci când prețul crește, nivelul indicatorului scade, iar când prețul scade, nivelul indicatorului crește;

– modificarea prețului de vânzare poate fi determinată fie de efortul propriu al firmei (îmbunătățirea calității produselor), fie de factori independenți de firmă sau factori conjucturali externi ( raportul cerere-ofertă, poziția pe piață a firmei, evoluția cursurilor de schimb a monedei naționale, inflația, conjuctura economică).

Cu privire la factorul „preț”, trebuie să ținem cont de faptul că produsele se pot grupa pe clase de calitate; iar în acest caz relația de calcul a influenței modificării prețului devine:

∆p = (∑q1(s1)c1 / ∑q1(s1)p1) *1000 – (∑q1(s1)c1 / ∑q1(s1)pp)*1000 = ± ‰ (lei)

unde p = prețul mediu

– la rândul său, prețul mediu se determină după relația:

p = ∑ si *p / 100

unde: si = structura pe clase de calitate a producției unui sortiment;

p = prețul pe clase de calitate

– modificarea prețului mediu este influențată de modificarea parțială a celor două elemente:

∆p = ∆si +∆p

unde: si = structura pe clase de calitate a producției unui sortiment;

p = prețul pe clase de calitate

Modificarea celor două elemente se determină după relațiile următoare:

a) modificarea structurii pe clase de calitate:

∆si = (100 ∑q1c1/ ∑q1 *∑si1 *pp) *1.000 – (100 ∑q1c1/ ∑q1 *∑sip *pp) *1.000

b) modificarea prețului pe clase de calitate

∆p = (100 ∑q1c1/ ∑q1 *∑si1 *p1) * 1.000 – (100 ∑q1c1/ ∑q1 *∑si1 *pp) *1.000

sau

∆p = (∑q1c1 / ∑q1p1) *1.000 –( ∑q1c1 / ∑q1pp) *1.000 = ±‰ (lei)

– din acesată formulă putem observa relația inversă dintre prețul pe clase de calitate și nivelul indicatorului „ costul la 1.000 lei cifra de afaceri”.

Alegerea modalității de grupare a costurilor este în funcție de scopul urmărit și prezintă o deosebită importanță în activitatea practică, cu privire la orientarea activității viitoare. În funcție de relația cu volumul producției, costurile se împart în costuri variabile și costuri fixe. Dacă avem în vederea această împărțire a costurilor, modelul de calcul al indicatorului „costul la 1000 lei cifra de afaceri este următorul:

I = Ch/CA * 1.000 = [(Chv + Chf) / ∑q*p] *1.000 = [(∑ q*cv +Chf) / ∑q*p]*1000 = ∑q*cv/ ∑q*p *1000 + Chf / ∑q*p *1000 = Iv +If

unde: Chv = costuri variabile

Chf = costuri convenționale –constante (fixe)

q = volumul fizic

cv = costuri variabile unitare

p = prețul de producție

a) influența modificării costurilor variabile la 1.000 lei:

∆Iv = (∑q1c1 / ∑q1p1) * 1000 – (∑q0c0 / ∑q0p0) * 1000

– aceasta este determinată de: modificarea structurii sortimentale, modificarea costurilor variabile unitare și modificarea prețului de producție

a.1) influența modificării structurii sortimentale:

∆s = (∑q1cv0 /∑q1p0 ) * 1.000 – (∑q0cv0 /∑q0p0 ) * 1.000

a.2) influența modificării costurilor variabile unitare:

∆cv = (∑q1cv1 /∑q1p0 ) * 1.000 – (∑q1cv0 /∑q1p0 ) * 1.000

a.3) influența mmodificării prețurilor:

∆p = (∑q1cv1 /∑q1p1 ) * 1.000 – (∑q1cv1 /∑q1p0 ) * 1.000

b) influența modificării costurilor fixe la 1.000 lei:

∆If = (Chf/ ∑q1p1) * 1.000 – (Chf0 / ∑q0p0) *1.000

– această modificare este determinată de: modificarea volumului fizic al producției, modificarea sumei costurilor fixe totale și modificarea prețului;

b.1) influența modificării volumului fizic al producției:

∆q = (Chf0 / ∑q1p0) * 1.000 – (Chf0 / ∑ q0p0) * 1.000

sau

∆q = (If0 / iq) * 100 –If0

unde : iq = indicele de realizare a producției

iq = (∑q1p0 /∑ q0p0) /100

b.2) influența modificării costurilor fixe:

∆Chf = (Chf1 / ∑q1p0) * 1.000 – (Chf0 / ∑ q1p0) * 1.000

b.3) influența modificării prețului unitar:

∆p = (Chf1 / ∑q1p1) * 1.000 – (Chf1 / ∑ q1p0) * 1.000

În concluzie, putem afirma că, analiza costurilor a unei firme este deosebită de importantă pentru activitatea de gestiune și cea de control, pentru că evidențiază atât modul de utilizare și valorificare a tuturor categoriilor de resurse, cum ar fi cele materiale, financiare, umane, cât și impactul alocării acestora asupra parametrilor de performanță ale entității economice.

2.3.3 Producția exercițiului

Producția exercițiului reprezintă un indicator valoric ce dimensionează întreaga activitate desfășurată de firmă într-un exercițiu, fiind expresia valorică a tot ceea ce se produce în întreprindere, respectiv, valoarea producției vândute (Pv), variația stocurilor de produse finite și a producției în curs de execuție (±Ps) și valoarea producției imobilizate (Pi):

Pex = Pv±Ps+Pi

Acest indicator are o mare putere de informare pentru că, prin mărime și structură, scoate în evidență efortul depus de agentul economic, pe parcursul unei perioade de timp, pentru a-și desfășura activitatea de bază. Acesta este format din următoarele elemente:

producția vândută(Pv) – aceasta este evaluată la prețul de vânzare.

producția stocată (Ps) – variația stocurile finale de produse finite, semifabricate, producție în curs de execuție, mărfuri, materii prime și materiale consumabile, obiecte de inventar la

finele perioadei față de stocurile inițiale de la începutul perioadei; aceasta poate fi evaluată la costul producției.

producția imobilizată (Pi) – aceasta este evaluată la costul de producție.

Importanța acestui indicator reiese și din faptul că, poate fi utilizat pentru mai multe scopuri, cum ar fi:

determinarea capacităților de producție, a mărimii resurselor de muncă, a dimensionării activelor economice;

pentru analiza dinamicii și structurii volumului activității industriale;

în analiza corelațiilor cu ceilalți indicatori valorici ;

la determinarea productivității muncii.

Este de dorit pentru întreprindere ca sporirea producției exercițiului să se realizeze pe seama creșterii producției vândute (ca urmare a: îmbunătățirii politicii de produs, dezvoltării de noi piețe, etc) și nu pe seama creșterii componetei producției stocată ( fapt care poate fi consecința unei: corelări între cererea și oferta de produse, poziții slabe pe piață din cauza lipsei avantajelor competitive, concurențe agresive, strategii de piață defectuoase, etc).

Chiar dacă, producția este un indicator eterogen, prin modul de evaluare a elementelor sale (producția vândută se evaluează prin preț în timp ce producția stocată și cea imobilizată se exprimă prin costul de producție), aceasta oferă o imaginea reală a activității întreprinderii comparativ cu cifra de afaceri.

2.3.4 Consumul intermediar

Consumul intermediar semnifică valoarea bunurilor și serviciilor achiziționate de la terți pentru a fi consummate în procesul productive al întreprinderii. Acesta este compus din:

materii prime și materiale directe din care se scade valoarea materialelor recuperabile;

piese și subansamble concretizate în valoarea acestora procurate din afară, folosite în procesul de producție plus cheltuielile de transport aprovizionare;

combustibil, energie, apă;

cheltuieli privind prestațiile externe (cheltuieli cu întreținerea și reparațiile; cheltuieli cu redevențele, locațiile de gestiune și chiriile;

cheltuieli cu primele de asigurare,;

cheltuieli cu studiile și cercetările;

cheltuieli colaboratorii;

cheltuieli privind comisioanele și onorariile;

cheltuieli de protocol, reclamă și publicitate;

cheltuieli cu transportul de bunuri și persoane;

cheltuieli cu deplasări, detașări și transferări;

alte cheltuieli cu servicii executate de terți;

venituri din subvenții pentru alte cheltuieli de exploatare

Cu ajutorul consumului intermediar vom analiza valoarea adăugată; acest lucru l-am realizat în următorul subcapitol.

2.3.5 Valoarea adăugată

Valorea adăugată semnifică surplusul de valoare pe care-l creează o entitate față de ceea ce primește din afară. Este un indicator valoric al producției obținut ca diferență dintre valoarea bunurilor și serviciilor produse și vândute și valoarea bunurilor și serviciilor cumpărate și consumate.

Acest indicator definește dimensiunea reală a activității întreprinderii pentru că reprezintă plusul de bogăție sau valoarea nou creată obținut/ă peste consumurile intermediare provenite de la terți, prin valorificarea resurselor economice.

Firma obține servicii și bunuri, dar consumă o parte din ele și numai diferența dintre ceea ce produce și ceea ce consumă duce la mărirea valorii propriei producții.

Prin conținutul său, valoarea adăugată este unul dintre indicatorii cei mai importanți ai activității întreprinderii, fiind echivalentul microeconomic al produsului intern brut, în sensul că suma valorilor adăugate ale agenților economici constituie PIB: ( ∑Vad = PIB). Dacă valoarea adăugată este perscepută astfel, aceasta permite aprecierea contribuției fiecărei întreprinderi la realizarea producției de bunuri și servicii, la nivelul național , și realizează legătura dintre abordarea microeconomică a analizei economico-financiare și analiza macroeconomică.

Având în vedere că orice firmă stabilește un ansamblu de relații de piață cu diverși parteneri, care sunt preocupați să-și maximizeze propriile interese, ce sunt bine definite în dispozițiile contractuale, cum ar fi: statutul întreprinderii, contractele de muncă, contractele de creditare, putem defini valoarea adăugată ca fiind suma acumulărilor monetare care servește la remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea întreprinderii, astfel:

personalul – remunerate prin: salarii, ajutoare materiale, participare la profit, indemnizații, contribuția angajatorului pentru asigurările sociale de sănătate, contribuția unității la fondul de șomaj, alte datorii sociale, etc;

statul –remunerat prin impozite , taxe și vărsăminte assimilate, impozitul pe profit;

creditorii –remunerați prin dobânzi și comisioane;

acționarii – remunerați prin dividende;

întreprinderea- remunerată pin autofinanțare: profitul în rezervă, cheltuielile cu amortizările și provizioanele.

În activitatea economică, valoarea adăugată reprezintă atât mijloc de gestiune, cât și un instrument de analiză.

În timp ce, ca mijloc de gestiune, aceasta caracterizează exploatarea firmei, fiind folosită în controlul de gestiune, în gestiunea previzională, precum și în fiscalitate pentru determinarea taxei pe valoarea adăugată, ca instrument de analiză, valoarea adăugată permite aprecierea performanțelor economico-financiare ale întreprinderii (contribuția întreprinderii la crearea PIB, puterea economică reală a firmei, contribuția factorilor de producție la crearea propriei bogății, capacitatea de a-și asigura prin forțe proprii un anumit număr de faze de producție).

Plecând de la cele de mai sus, valoarea adăugată poate fi calculată prin mai multe metode de calcul. În cele ce urmează, vom analiza trei modalități de calcul:

a) metoda aditivă (analitică) – valoarea adăugată se determină prin însumarea următoarelor elemente: cheltuieli cu personalul (Chp), impozitele și taxele, exclusiv taxa pe valoarea adăugată (It), cheltuieli financiare(Cf). amortizarea imobilizărilor corporale (Az) și profitul aferent produției (P)

Va = Chp + It + Cf + Az + P

Având în vedere acest mod de calcul, valoarea adăugată servește la remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a firmei. În figura de mai jos, vom vedea cum se repartizează valoarea adăugată:

Repartiție obligatorie Repartiție condiționată

Repartiția primară și secundară a valorii adăugate

Motoda aditivă oferă și posibilitatea unei analize structurale a valorii adăugate prin determinarea ponderii fiecărui element în totalul valorii adăugate (gi):

gi = Ei/Va

unde: gi = ponderea unui element în valoarea adăugată

Ei = elementul ”i” component a Va

În timp ce metoda substractivă are importantă practică, metoda aditivă are o utilitate teoretică privind structura valorii adăugată.

b)analiza factorială – acest model arată și direcțiile de acțiune pentru sporirea valorii adăugate, cum ar fi: creșterea productivității muncii, condiții mai bune de muncă, îmbunătățirea folosirii timpului de muncă, reducerea cheltuielilor materiale la un 1 leu producție, etc. Valoarea adăugată poate fi calculată după formula:

Va = Pex(1-Ci/Pex) = Pex (1-gm) = Pe *v

unde: Ci = consum intermediar

gm = ponderea cheltuielilor materiale în producția exercițiului

v = valoarea adăugată la 1 leu produție

Pe = T*wh

T = N*t

T = om ore

wh = productivitate orară

t = numărul mediu de ore lucrate pe muncitor în perioada cercetată;

N = numărul mediu de muncitori afferent perioadei cercetate

Schematizând cele de mai sus, analiza factorială a valorii adăugate este:

∆N

∆ T

∆Pex ∆t

∆Va ∆ wh

∆v

c) metoda substractivă (sintetică) : valoarea adăugată se determină ca fiind diferența dintre producția exercițiului

Va= Pex + Mc – Ci

unde:

Ci = consum intermediar (materii prime +materiale consumabile+utilități +alte prestații externe+alte cheltuieli materiale)

Conform acestei metode, cresterea valorii adăugate se realizează atunci când sporirea producției exercițiului are loc într-un ritm mai mare decât ritmul sporirii consumului intermediar.

Folosind această metodă de calcul a valorii adăugate, se poate evidenția politica pe care întreprinderea poate să o adopte cu privire la sporirea valorii adăugate.

Indiferent prin ce metodă ar fi calculată valoarea adăugată, această permite măsurarea abundenței de bunuri obținute de o firmă și de a remunera mijloacele de care ea dispune pentru a produce aceste bunuri.

Conform literaturii de specialitate occidentală, valoarea adăugată este unul din cele trei criterii esențiale de apreciere a “calității economice” a firmei, alături de rentabilitate și cash-flow.

În concluzie, putem spune că valoarea adăugată este cea care oferă o imagine clară cu privire la performanțele întreprinderii.

2.3.6 Excedentul brut de exploatare

Excedentul brut de exploatare reprezintă capacitatea brută de autofinanțare care se degajă din activitatea de exploatare. Acesta corespunde rezultatului economic al firmei determinat de operațiile de exploatare independent de politica financiară, politica de amortizare și de aprovizionare constituite, fapt pentru care este considerat indicator esențial în analiza financiară și în efectuarea analizelor comparative, în spațiu, între întreprinderi.

Rolul excedentului brut al exploatării, poate fi urmărit sub trei aspecte:

este o măsură a preformanțelor economice ale întreprinderii. Un excedent brut al exploatării sufficient de mare va permite întreprinderii reînnoirea imibilizărilor sale prin amortizari, acoperirea riscurilor din provizioanele constituite și asigurarea finanțării sale care antrenează cheltuieli financiare, iar diferența va fi distribuită statului, acționarilor și/sau antrenează conservată prin autofinanțare;

reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere

este independent de politica financiară, de politica de investiții, de politica de dividend, de politica fiscală și de elementele extraordinare

Pentru a determina acest indicator, se folosește două metode:

metoda substractivă (sintetică) – prin această metodă indicatorul se calculează prin:

deducerea remunerării personalului și a statului din suma valorii adăugate și a subvențiilor de exploatare:

EBE = Va +Se – (Chpt + It)

unde: Va = valoarea adăugată

Se = subvenții de exploatare

Chpt = cheltuieli totale cu personalul

It = impozite, taxe

sau

prin deducerea cheltuielilor de exploatare plătibile din veniturile din exploatare încasabile:

EBE = Vexî –Chexp

unde: Vexî – venituri din exploatare încasabile;

Chexp – cheltuieli de exploatare plătibile

b) metoda aditivă (de repartiție):

EBE = Rex + Ajex +Chaex -Vaex

În concluzie, având în vedere cele de mai sus, putem spune că excedentul brut de exploatare reprezintă primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale a firmei, deci punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie.

CAPITOLUL III UTILITATEA BILANȚULUI ÎNTR-O FIRMĂ

3.1 Importanța analizei financiare

Având în vedere că trăim într-un mediu deosebit de complex și agitat, necesitatea creșterii eficienței economice în toate ramurile economiei face ca analiza economico-financiară să joace un rol din ce în ce mai important.

Importanța și necesitatea analizei financiare ca instrument de studiere a performanțelor și activității firmei este evidențiată prin impactul complex și permanent asupra deciziilor privind opțiunile în alocarea resurselor, dimensiunea alocării, respectiv investirii și eficiența utilizării lor în vederea asigurării marjei concurențiale și a viabilității.

Ca parte componentă a analizei economico-financiare, analiza financiară a apărut și s-a dezvoltat mai ales în ultimii 20 de ani și se află într-o evoluție permanentă.

Analiza financiară, în sens larg, este percepută ca analiza bazată pe studiul situațiilor financiare (bilanț, contul de profit și pierdere, situația fluxurilor de trezorerie, situația modificărilor capitalului propriu, etc) și presupune un complex de raționamente efectuate asupra situațiilor financiare.

În sens restrâns, analiza financiară vizează fluxurile financiare care se formează la nivelul întreprinderii, modul de gestionare și de plasare a resurselor financiare sau monetare.

Analiza financiară este definită ca fiind “activitatea de diagnosticare a stării de performanță financiară a întreprinderii la încheierea exercițiului. Ea își propune să stabilească punctele tari și punctele slabe ale gestiunii financiare în vederea fundamentării unei noi strategii de menținere și de dezvoltare într-un mediu concurențial”

Evoluția analizei financiare în ultimii ani este datorată mai multor cauze:

tendința de concentrare a întreprinderilor a condus la dezvoltarea investițiilor de talie mare, a căror analiză de rentabilitate se întinde pe mai mulți ani, ceea ce a impus băncilor

și instituțiilor financiare elaborarea și folosirea unor metode de analiză mai perfecționate în vederea acordării sau refuzului unor credite;

imposibilitatea băncilor de a cere garanții pentru a-și acoperi riscul de non-plată le-a obligat să pună la punct metode de analiză a riscului economic și financiar, deoarece noțiunea de lichiditate a devenit insuficientă pentru angajamentele pe termen lung;

dezvoltarea mijloacelor moderne de finanțare a impus aprofundarea studiului

echilibrelor financiare și costului capitalului, indiferent de proveniența lui;

dezvoltarea internațională a societăților a condus la căutarea unor tehnici adaptate pentru efectuarea de comparații între situațiile financiare și contabile ale diferitelor țări;

Analiza financiară exprimă activitatea de diagnosticare a stării de performanță financiară a firmei la încheierea exercițiului. Aceasta își propune să stabilească punctele slabe și punctele tari ale gestiunii financiare, în vederea fundamentării unei noi strategii de menținere și dezvoltare într-un mediu concurential.

Având în vedere cele spuse mai sus, analiza financiară are un rol fundamental în evaluarea, reglarea și ameliorarea performanțelor financiare ale firmei și totodată are un caracter permanent, indiferent dacă se realizează de un compartiment din cadrul firmei, de societăți specializate de consultanță, de audit etc.

Realizarea de către contabili a analizei financiare (ce este parte componentă a analizei economico-financiare) prezintă o importanță deosebită, deoarece cu ajutorul acesteia se realizează o concordanță între obiectivele urmărite de analiză cu cerințele utilizatorilor. În următorul subcapitol vom analiza principali utilizatori ai analizei financiare.

3.2 Principalii utilizatori ai analizei financiare

Principalii utilizatori ai analizei financiare sunt: managerii, creditorii, investitorii actuali și potențiali, personalul angajat, furnizorii, clienții, instituțiile statului și alte autorități, precum și publicul. Aceștia folosesc analiza financiară pentru a obține informațiile necesare despre situația economico-financiară a unei firme:

a) investitorii actuali și potențiali – Aceștia sunt interesați de performanțele firmei, pentru că ei investesc capitaluri supuse la riscuri. Ei sunt interesați să obțină de informații referitoare la situația firmei, pentru a decide dacă ar trebui să cumpere, să păstreze sau să vândă titluri de valoare. În acest sens, aceștia urmăresc și analizează obiectul de activitate al firmei, cota de piață deținută de către firmă, capacitatea de autofinanțare, gradul de îndatorare și randamentul investițiilor. De asemenea, aceștia sunt interesați să obțină de informații care le permit să evalueze capacitatea firmei de a plăti dividende. Potrivit unor autori – F.Modigliani și M.H Miller – valoarea acțiunilor este dependentă de profit, independent de dividende, în timp ce alți autori – M.Gordon, E. Shapiro – consideră că acțiunile au o valoare egală cu valoarea actuală a dividendelor estimate.

b) publicul –firmele interacționează un mod diferit cu publicul. De exemplu, angajați relaționează cu acestea prin crearea locurilor de munca, cu furnizorii relaționează prin contractele de colaborare.

c) angajații – aceștia sunt interesați să obțină informații cu privire la profitabilitatea, rentabilitatea și stabilitatea firmei la care lucrează. Salariații sunt interesați de păstrarea echilibrului pe termen scurt și lung, acesta ducând la păstrarea locurilor de muncă pe durată îndelungată. De asemenea, salariații doresc să aibă acces și la informații care le permit să evalueze capacitatea firmei de a oferi salarii, pensii și alte beneficii de pensionare, precum și oportunități profesionale.

d) instituțiile statului și alte autorități – acestea sunt interesate de alocarea resurselor și de activitatea firmei. Ele cer informații pentru a reglementa activitatea firmei, pentru a determina politica fiscală și ca bază pentru calculul venitului național și al altor indicatori statistici similari.

e) creditorii –din punct de vedere al acestora, analiza financiară le permite să acceadă la informații care le permit să determine dacă împrumuturile acordate și dobânzile aferente vor fi sau nu rambursate la scadență. Analiza financiară diferă în funcție de termenul împrumutului, astfel: pe termen scurt, creditorii sunt interesați de lichiditatea firmei, pe termen lung aceștia sunt interesați de mărimea fondului de rulment și a necesarului de fond de rulment, de solvabilitate și de rentabilitate, iar pe termen scurt și lung sunt interesați de gradul de risc prin levierul financiar (datorii/capitaluri proprii).

f) furnizorii și alți creditori – ca și creditori, și aceștia sunt interesați să acceadă la informații care le permit să stabilească dacă sumele care le sunt datorate vor fi sau nu plătite la scadență. Spre deosebire de creditori, furnizorii și alți creditori sunt interesați de firmă pe o perioadă mai

scurtă. Excepția de la „regulă” apare doar în cazul în care ei sunt dependenți de continuitatea activității firmei și acest lucru se întâmplă atunci când aceasta este un client major.

g) clienții –de asemenea, și ei sunt interesați de informații despre continuitatea activității unei firme și a riscului de faliment.

h) managerii – ei nu se pot antrena în procesul managerial fără studierea atentă a realității întreprinderii prin intermediul analizei financiare. Cu cât activitatea firmei are un grad mai mare de complexitate și de diversitate, cu atât exigențele informaționale ale managerilor sunt mai mari.

Cu ajutorul analizei financiare, aceștia obțin informațiile necesare evaluării periodice a performanțelor financiare și a riscurilor asociate acestora, a valorii firmei, a capacității sale de a se adapta dinamismului mediului în care este amplasată, a perspectivelor ei de creștere.

În concluzie, putem spune că analiza financiară joacă un rol important în procesul de comunicare internă și externă a firmei. Aceasta oferă informații de calitate și judecăți cu valențe superioare, ce sunt necesare atât partenerilor interni cât și externi pentru dezvoltarea unor relații contractuale echilibrate. .

CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ

FIRMA SC. Iasidor Construct. SRL

Firma SC. Iasidor Construct SRL este o întreprindere cu răspundere limitată având doi asociați. Aceasta este înregistrată la registrul Comerțului cu nr. J22/2697/2005, CUI: 18090634, având sediul în com. Ciurea, Sat Ciurea, Jud.Iași.

Firma are ca obiect de activitate conform codului CAEN 4132 – construcții civile…… și un număr de 50 de angajați.

Pentru a aplica teoria de la capitolul II Metode de calcul a echilibrului financiar pe baza bilanțului am calculat indicatori economico-financiari conform notei explicative nr. 9 aferentă bilanțului. Analiza s-a realizat pe patru ani, și anume 2010, 2011, 2012, 2013 și s-a făcut pe baza informațiilor din bilanț și contul de profit și pierdere, ce sunt anexate lucrării.

În anul 2010 valoarea înregistrată de lichiditatea generală, respectiv 0,204, indică faptul că societatea se confruntă cu o lipsă de lichidități. Având în vedere că acest indicator exprimă gradul de lichiditate potențială (echilibrul financiar pe termen scurt) și elementele luate în calculul indicatorului prezintă eterogenitate și variabilitate în cursul exercițiului financiar, considerăm că lipsa de lichidități este doar o o situație la momentul luat în calcul.

În anul 2011 indicatorul lichiditatea generală, prin valoarea obținută, reflectă o lichiditate satisfăcătoare, prin posibilitatea transformării stocurilor imediat în lichidități. În comparație cu anul 2010, indicatorul lichiditate generală prezintă un trend crescător, crescând cu 591,17% ceea ce evidențiază echilibru financiar pentru societate.

Valoarea obținută de indicatorul lichiditate generală, în anul 2012, foarte aproape de 1, indică faptul ca societatea înregistrează un echilibru financiar pe termen scurt, însă valoarea acestuia este mai scăzută decât cea înregistrată în anul 2011, ca urmare a diminuării semnificative a activelor curente. Aceasta este o lichiditate potențială, ea va deveni efectivă pe măsură ce vor fi reglementate decalajele de încasare de la clienți. Lichiditatea generala în 2012 a scăzut cu 30,49% față de anul 2011 iar față de anul 2010 a crescut cu 380,39%.

Valoarea obținută de indicatorul lichidate generală, de 1,007 în anul 2013, reflectă faptul că societatea își menține echilibrul financiar pe termen scurt, având posibilitatea acoperirii

datoriilor curente din activele curente. Lichiditatea generală în anul 2013 a crescut cu 2,75% față de anul 2012, a scăzut cu 28% față de anul 2011 și crescut cu 393,62 % față de 2010.

Valoarea obținută în anul 2010 la calculul indicatorului gradului de îndatorare, respectiv -87% indică faptul că societatea este dependentă de creditorii pe termen lung și nu dispune de capacitate de îndatorare.

Valoarea obținută la calculul indicatorului gradul de îndatorare reflectă dependența societății de creditorii pe termen lung, însă în comparație cu anul 2010, se evidențiază o scădere a dependenței față de creditorii externi prin cresterea capitalurilor proprii cu 655.558 lei în comparație cu creșterea capitalului împrumutat cu 91.833 lei.

Perioada de rambursare a datoriilor, și în anul 2012, este superioară perioadei de încasare a creanțelor, însă în comparație cu anul 2011, termenul de încasare al creanțelor este mai scurt și termenul de rambursare al datoriilor este mai lung. Și în anul 2012, societatea trebuie să apeleze la surse de finanțare externe. Perioada de recuperare a creanțelor în anul 2012 a scăzut cu 34,21% față de anul 2011, iar față de anul 2010 a scăzut cu 47,85%. Perioada de rambursare a datoriilor în anul 2012 a crescut cu 231,81% față de anul 2011, iar față de anul 2010 a scăzut cu 30,07%,

Valoarea indicatorului gradul de îndatorare, în anul 2013, indică faptul că societatea prezintă, și în acest an un grad ridicat de îndatorare la termen. În comparație cu anul anterioar acesta este mult mai mare, ca urmare a majorării capitalului împrumutat. Indicatorul gradului de îndatorare în anul 2013 a crescut cu 69,44% față de anul 2012.

Privite împreună, pentru anul 2010, indicatorii de gestiune, perioada de recuperare a creanțelor și perioada de rambursare a datoriilor, evidențiază un decalaj considerabil între termenul de rambursare a datoriilor, care este doar de 5 zile și termenul de încasare al creanțelor, de 35 zile, de unde reise și gradul ridicat de îndatorare al societății.

Indicatorii de gestiune, perioada de recuperare a creanțelor și perioada de rambursare a datoriilor, prezintă în anul 2011, ca și în anul 2010, un decalaj considerabil, respectiv termenul de rambursare al datoriilor este de aproximativ 1 zi, iar termenul de încasare al creanțelor este de 28 zile, de unde rezultă necesitatea întreprinderii de a apela la surse externe de creditare. Perioada de recuperare a creanțelor a crescut față de 2010 cu 26,17%. Perioada de rambursare a datoriilor a scăzut în 2011 față de 2010 cu 78,91%.

Perioada de rambursare a datoriilor, și în anul 2012, este superioară perioadei de încasare a creanțelor, însă în comparație cu anul 2011, termenul de încasare al creanțelor este mai scurt și termenul de rambursare al datoriilor este mai lung. Și în anul 2012, societatea trebuie să apeleze

la surse de finanțare externe. Perioada de recuperare a creanțelor în anul 2012 a scăzut cu 34,21% față de anul 2011, iar față de anul 2010 a scăzut cu 47,85%. Perioada de rambursare a datoriilor în anul 2012 a crescut cu 231,81% față de anul 2011, iar față de anul 2010 a scăzut cu 30,07%

În anul 2013, perioada de rambursare a datoriilor, este superioară perioadei de încasare a creanțelor. Având în vedere acest decalaj, și în acest an societatea trebuie să apeleze la surse de finanțare externe. Perioada de recuperare a creanțelor în anul 2013 a crescut cu 327,39% față de anul 2012, a crescut cu 181,18% față de anul 2011 și a crescut cu 122,85% față de anul 2010. Perioada de rambursare a datoriilor în anul 2013 a crescut cu 907,67% față de anul 2012. În comparatie cu anul 2011 a crescut cu 3243,63% iar în comparație cu anul 2010 a crescut cu 604,59%.

Rezultatul obținut la determinarea indicatorului viteza de rotație a activelor imobilizate, în anul 2010 exprimă faptul că activele imobilizate se transformă în lichidități de aproximativ două ori în cursul unui exercițiu financiar. De asemenea, indicatorul privind rotația activelor totale exprimă faptul că în cursul unui exercițiu financiar, activele totale se transformă în lichidități o singură dată.

Viteza de rotație a activelor imobilizate, în anul 2011, evidențiază o creștere a eficienței utilizării activelor imobilizate, în comparție cu anul 2010, respectiv activele imobilizate se transformă în lichidități de aproximativ patru ori în cursul unui exercițiu financiar. De asemenea, în anul 2011 se constată o creștere a eficienței utilizării activelor totale, acestea transformându-se în lichidități de aproximativ trei ori în cursul exercițiului financiar. Rotația activelor imobilizate a crescut cu 170,98% față de anul 2010. Rotația activelor totale a crescut cu 109,83% față de anul 2010.

Viteza de rotație a activelor imobilizate în cifra de afaceri (2,18) este mai mică decât valoarea înregistrată în anul 2011 (4,39), ceea ce indică o diminuare a intensității utilizării activelor imobilizate În exercițiul financiar 2012 viteza de rotație a activelor totale nu prezintă diferențe față de exercițiul 2011. Rotația activelor imobilizate în anul 2012 a scăzut față de anul 2011 cu 40,62%, iar față de anul 2010 a crescut cu 24,59%.

Viteza de rotație a activelor imobilizate în cifra de afaceri în anul 2013 (3,02) este mai mare decât cea înregistrată în anul anterior, datorită intensificarii utilizării activelor imobilizate în exercițiul financiar 2013. În ceea ce privește viteza de rotație a activelor totale, aceasta nu prezintă diferențe în exercițiul financiar 2013. Rotația activelor imobilizate în anul 2013 a crescut cu 38,53% față de anul 2012, a scăzut cu 31,20% față de anul 2011 și față de anul 2010 a crescut

86,41%. Rotația activelor totale în anul 2013 a crescut cu 0,65 % față de anul 2012, a căzut cu 40,23% față de anul 2011 și față de anul 2010 a crescut cu 25,40%.

În anul 2010, în ceea ce privește rentabilitatea și profitabilitatea, societatea nu își desfășoară activitatea profitabil, nefiind capabilă să-și gestioneze eficient costurile de producție, rata profitului fiind zero.

Marja brută din vânzări, în anul 2011 a înregistrat un rezultat favorabil în comparație cu marja brută înregistrată în anul 2010, evidențiindu-se creșterea rentabilității vânzărilor, rezultatul brut rămas după ce din cifra de afaceri au fost acoperite cheltuielile majorându-se cu 9.4%.

Rata profitului sau marja brută evidentiază faptul că s-a redus rentabilitatea vânzărilor, în anul 2012, profitul brut rămas după acoperirea cheltuielilor din cifra de afaceri, diminuându-se cu 5,4% Marja bruta în anul 2012 a scăzut fată de anul 2011 cu 57,44% iar față de anul 2010 a crescut cu 4%.

Valoarea indicatorului rata profitului în 2013, în comparație cu anul precedent, reflectă faptul că s-a redus rentabilitatea vânzărilor, rezultatul brut rămas după acoperirea cheltuielilor din cifra de afaceri, diminuându-se cu 2,62%. Marja brută în anul 2013 a scăzut cu 65,5% față de anul 2012, față de anul 2011 a scăzut cu 85,31% și față de anul 2010 a crescut cu 1,38%.

Având în vedere cele spuse mai sus, putem constata că firma a înregistrat o evoluție favorabilă din punct de vedere a profitului, aceasta înregistrând începând cu 2011 profit.

CONCLUZII

Lucrarea de față abordează o temă deosebit de complexă, aleasă din dorința de a cunoaște, de a analiza dimensiunile actuale, calitative și cantitative ale contabilității și ale bilanțului contabil.

Contabilitatea a fost, este și va rămâne mereu o sursă serioasă de informare. Ea ne arată istoria stării economico-financiare a unei țări, ce este scrisă în limbajul rece, dar deosebit de evident al cifrelor, un tablou al performanțelor realizate în acest domeniu.

Potrivit articolului 10 al Legii contabilității, bilanțul contabil trebuie să ofere o imagine fidelă, clară și completă a situației financiare, a patrimoniului și a rezultatelor obținute.

Așa cum am văzut pe parcursul lucrării de față, bilanțul s-a folosit de sute de ani în urmă, dar abia în anul 1673 Jaques Savary a reușit să contureze bilanțului un caracter informativ și documentar. De-a lungul anilor, bilanțul a fost definit în diferite variante de către diferiți savanți.

Cu trecerea anilor, bilanțul și-a însușit funcții economico-financiare, ce au caracter documentar, informațional, de previziune, de analiză și de control gestionar. Acesta este o sinteză a informațiilor din patrimoniul unei firme.

În viața de zi cu zi, datele din bilanț oferă o imagine reală asupre situației economico-financiară a firmei. Aceste informații sunt folositoare întreprinzătorilor, managerilor, investitorilor, furnizorilor, creditorilor, etc. Trebuie să avem în vedere faptul că nimeni nu a dat greș în afaceri atunci când s-a informat și a socotit prea mult, dar invers Slavă Domnului. Din punctul meu de vedere, primul pas spre „moartea afacerii” este lipsa de informare și a prudenței; lipsa acestora pot duce la piederea a tot ce ai agonisit într-o viață de om.

De asemenea, în această lucrarea de față am analizat și indicatorii economico-financiari (cifra de afaceri, cost și pierderi, valoarea adăugată, necesarul de fond de rulment, fondul de rulment, excedentul brut de exploatare, etc), importanța lor în evaluarea performanței firmei, precum și valorile în care trebuie să se încadreze indicatorul pentru a reliefa o situație favorabilă firmei. Acest lucru s-a evidențiat prin efectuarea unui studiu de caz pe firma SC. Iasidor. SRL, calculându-se anumiți indicatori economico-financiari conform notei explicative 9 aferentă bilanțului. În urma acestei analize, puntem concluziona că firma desfășoară o activitate favorabilă din punct de vedere economic.

Așa cum am văzut pe parcursul lucrării de față, analiza financiară joacă un rol important în procesul de comunicare internă și externă a firmei. Aceasta oferă informații de calitate și judecăți cu valențe superioare, ce sunt necesare atât partenerilor interni cât și externi pentru dezvoltarea unor relații contractuale echilibrate. .

Având în vedere argumentele prezentate, putem spune că bilanțul contabil este principala sursă de informare cu privire la realitatea economico-financiară a unei firme. Fără a ști și a iubi

contabilitate nu putem să dezvoltăm o afacere prosperă așa cum a făcut unul din cei mai bogați oameni din lume, și anume Bill Gates.

BIBLIOGRAFIE

I CĂRȚI

Bucătaru Dumitru, Evaluarea întreprinderii, Editura Tipo Moldova ,2011

Colasse Bernard, Contabilitate generală, editura Moldova, Iași, 1995

Demetrescu C.G, Istoria contabilității, Ed. Științifică, București, 1972

4.Dumitrean Emilian, Contabilitatea gestiunii patrimoniului, Editura „Gheorghe Asachi”, Iași, 1994,

Evian I.N., Contabilitate dublă, București, 1945

Evian.I.N, Teoriile conturilor, Cluj, 1940

Florea Ion, Florea Radu, Controlul economico-financiar, CECCAR, București, 2000,

Hoanță Nicolaie, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura C.H.Beck, 2011

Horomnea Emil, Bazele contabilității – concepte și aplicații, Editura Sedcom Libris, Iași, 2004

Horomnea Emil, Tratat de contabilitate, Editura Sedcom Libris, Iași, 2001

Iacobescu Spiridon , Sorescu Alexandru, Contabilitate comercială generală, vol.II, București, 1923

Ișfănescu Aurel Ișfănescu, Serban Claudia, Stănoiu Andreea Carolina, Evaluarea întreprinderii, Editura Universitară, București, 2003

Ișfănescu Aurel, Robu Vasile, Ion Anghel, Tutu Anca, Evaluarea întreprinderii, editura Tribuna Economică, 1998

Mironiuc Marilena, Analiza economico-financiară- elemente teoretico-metodologice și aplicații, Editura Sedcom Libris, 2006

Moroșan Ioan, Contabilitate financiară și de gestiune- studii de caz și sinteze de reglementări, Editura Ceccar, București, 2010

Păvăloaie Willi, Păvăloaia Daniel, Analiza economico-financiară, Editura Tehnopress, Iași, 2009

Petrescu Silvia, Analiză și diagnostic financiar-contabil, ghid teoretico-aplicativ, ediția a-II-a, Editura CECCAR, București, 2008

Ristea Mihai, Metode și politici contabile de întreprinderi, Editura Tribuna Economică, București, 2000

Rusalim Petriș, Contabilitate generală, vol.1 și 2, Iași, 1988

Rusu Dimitrie, Bazele contabilității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

Rusu Dimitrie, Contabilitate generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972

Spătaru Liviu, Analiza economico-financiară, Ed. Economica, ediția a-II-a, București, 2010

Stancu Ion, Gestiunea financiară a agenților economici, Editura Economica, București, 1994

Stancu I – Finanțe, Editura Economică, Bucuresti, 1997

Tămășan, Traian Bazele științifice ale contabilității, Editura Științifică, București, 1973

Tulvinschi Mihaela, Bazele contabilității, Editura Didactică și Pedagogică R.A, București, 2004

Voica Valerian, Contabilitatea – principii și aplicații practice privind noul sistem de contabilitate modern, Editura Eurounion, Oradea, 1993

Voina Dumitru, Contabilitatea generală, Brașov, 1947,

II. SURSE INTERNET

*** OMFP nr. 306/2002, pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate armonizate cu directivele europene, pct.2.2, http://www.monitoruljuridic.ro/act/ordin-nr-306-din-26-februarie-2002-pentru-aprobarea-reglementarilor-contabile-simplificate-armonizate-cu-directivele-europene-emitent-ministerul-finantelor-publice-35648.html

*** REGULAMENT nr.704 din 22 decembrie 1993 de aplicare a Legii contabilității nr.82/1991, art.67, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=14161

*** Legea contabilității nr.82/1991 actualizată în 2014, http://contabilul.manager.ro/legea-contabilitatii-actualizata.html