Valente Formative ale Jocurilor de Dezvoltare a Gandirii Critice In Dobandirea Cunostintelor la Activitatile de Cunoasterea Mediului

CUPRINS

Argument……………………………………………………………………………………….4

Capitolul I – Jocurile de dezvoltare a gândirii critice………………………………………..5

I.1. Noțiuni introductive – Jocul………………………………………………………………..5

I.2. Jocurile clasice – scurt istoric………………………………………………………………10

I.3. Jocurile de dezvoltare a gândirii critice…………………………………………………….11

Capitolul II – Locul, rolul și importanța activităților de cunoașterea mediului în grădinița de copii……………………………………………………………………………………………

II.1. Conținutul/specificul activităților de cunoașterea mediului în grădinița de copii…………..

Capitolul III – Metodologia cercetării…………………………………………………………..

III.1. Scopul și obiectivele cercetării…………………………………………………………………

III.2. Formularea ipotezelor cercetării…………………………………………………………………

III.3. Prezentarea lotului de subiecți………………………………………………………………….

III.4. Prezentarea metodelor și tehnicilor de cercetare utilizate…………………………………

III.5. Prelucrarea datelor, analiza și interpretarea rezultatelor cercetării………………………………..

Bibliografie………………………………………………………………………………………

Anexe……………………………………………………………………………………………

ARGUMENT

“Omul nu este întreg decât atunci când se joacă” (Schiller)

„Natura și educația sunt asemănătoare, căci educația transformă pe om și, prin această transformare, creează natura.” (Democrit)

„Jocul este și o pregătire pentru viața de mai târziu, dar mai presus de toate, el este însăși viața copilului” (Mc. Dougall)

Mediul înconjurător. Pentru copii este o adevărată atracție. Întrebările încă de mici „De ce este cerul albastru?”, „De ce plouă?”, „De ce cântă păsările?” si nesfârșitul șir de „De ce-uri?”, i-au pus întotdeauna pe adulți la grea încercare.

Setea de a cunoaște lucrurile care îi înconjoară trebuie satisfăcută. De aceea, activitățile de cunoașterea mediului realizate prin intermediul jocurilor îi ajută pe copii să se familiarizeze cu mediul apropiat și larg.

Pentru o adevărată reușită este imperios necesar ca preșcolarii să treacă prin experiențe de cunoaștere la care să participle cu interes ca să pătrundă cât mai mult tainele naturii; în cele din urmă să ajungă să protejeze mediul înconjurător. Aceste deziderate se pot atinge prin intermediul jocului.

Din acest motiv am ales tema de față. Datorită stării actuale a mediului înconjurător este stringentă o educație în ceea ce privește un comportament pozitiv față de mediul înconjurător.

Jocurile își au rolul lor bine definit ajutând copilul să-și formeze o concepție științifică despre viață și lume. Astfel, copilul va deveni un participant activ la instruirea proprie.

Așa cum am menționat la început, copiii sunt foarte curioși referitor la fenomenele naturii. Această curiozitate trebuie menținută și apoi transformată într-o puternică dorință de a cunoaște natura și a o înțelege progresiv și deplin.

Pe lângă cunoașterea naturii, copiii prin intermediul jocului își pot forma o părere despre munca oamenilor, a diferitelor meserii și chiar a rezultatelor activității oamenilor în multe domenii. Jocurile de dezvoltare a gândirii critice îi ajută să învețe de plăcere, să-și dezvolte spiritul critic, de observație a tot ce îi înconjoară.

Capitolul I – Jocurile de dezvoltare a gândirii critice

I.1. Noțiuni introductive – Jocul

„Copilăria este ucenicia necesară vârstei mature, iar prin joc copilul își modelează propria sa statuie” (J. Chateau, 1967)

În viața copilului jocul este o activitate foarte atrăgătoare care evoluează între ficțiunea pură și realitatea muncii (M. Debesse, 1967) prin care putem să cunoaștem mai bine înclinațiile copilului și este un bun turn de observație de unde putem să avem o vedere de ansamblu asupra dezvoltării copilului. De asemenea, jocul ne permite să urmărim copilul în întreaga sa dezvoltare și complexitate: cognitiv, motor, afectiv, social, moral.

Édouard Claparède, 1936, spunea că pentru copii aproape orice activitate este joc, prin joc el anticipând conduitele superioare. Pentru copil “jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieții. Jocul este sintagma, atmosfera în care ființa sa psihologică poate să respire și, în consecință, poate să acționeze”. Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele și jocurile sale. Un copil care nu știe să se joace, “un mic bătrân”, este un adult care nu va ști să gândească.

Prin joc copilul pune în acțiune posibilitățile pe care le deține în structura sa particulară; transpune în fapte potențele virtuale care apar la suprafața ființei sale, le asimilează, le dezvoltă, le îmbină și mai apoi le complică coordonându-și ființa și dându-i vigoare.

În anul 1990, Asociația Internațională pentru Dreptul Copilului de a se juca a prezentat cât este de important jocul în procesul educației, afirmând, citez:

jocul are un rol important pe întregul parcurs al procesului de educație;

jocul spontan dezvoltă copilul;

climatul natural, cultural, interpersonal trebuie îmbunătățit și extins pentru a încuraja jocul;

interacțiunile copil-adult în activitățile de joc sunt o componentă importantă a procesului învățării.

Jocul le oferă copiilor bogăție, stimulare și activitate fizică; ei au nevoie de aceste valențe ale jocului pentru a-și dezvolta creierul în ceea ce privește învățarea viitoare.

Conform teoriei inteligențelor multiple a lui H. Gardner (1983), jocul este un proces interdisciplinar încurajând toate tipurile de inteligență: lingvistică, logico-matematică, muzicală, spațială, personală, corporal-chinestezică și socială. Jocul îi ajuta pe copii să-și dezvolte vocabularul privind obiectele cu care se joacă, dar și caracteristicile acestora, relațiile pe care le stabilesc între ele utilizând structuri gramaticale ajutându-i să susțină o conversație. Noțiunile matematice se stabilesc prin construcțiile pe care le realizează, prin numărarea cuburilor, obiectelor. Are nevoie să le compare, să le sorteze și mai apoi să le așeză în spațiu. Muzica se poate exersa prin intermediul jocurilor cu text și cânt și prin jocuri care sunt acompaniate instrumental. Prin intermediul artelor, aici incluzând desenul, pictura, modelajul, se dezvoltă și abilitățile spațiale. În diferitele ipostaze ale jocului, copilul ajunge să-și conștientizeze sentimentele și gândurile pe care le are în relație cu ceea ce face. În timpul jocului, aleargă, se cațără, aruncă și prinde mingea sau alte obiecte, sare coarda și își dezvoltă corpul și simțul kinestezic. Deoarece este pus în situația de a colabora, de a conversa, copilul dobândește abilități sociale și îndeplinește diferite roluri sociale, învățând să vadă lumea din perspectiva altor persoane. De asemenea, progresează în folosirea limbajului adecvat negocierii și rezolvării de probleme.

Precum se știe, cea mai importantă modalitate de exprimare a copilului preșcolar o reprezintă jocul.

Din această cauză jocul reprezintă o formă de activitate preferată și adecvată specificului activităților realizate în grădiniță, dar și principala metodă de educație și instruire care este folosită în activitățile cu preșcolarii. Jocul ajunge să satisfacă în cea mai mare măsură trebuințele de exprimare și de manifestare ale copilului.

Cum este evaluată valoarea activităților de joc? În cartea „Laborator preșcolar”, M. Lăzărescu este de părere că ea este apreciată după capacitatea lor de a-l ajuta pe preșcolar să se poată integra în mediul social și natural și totodată pentru ca să înteleagă lumea înconjurătoare.

În esență, experiența acțională pe care o achiziționează copilul jucându-se se răsfrânge asupra dezvoltării sale psihice prin:

achiziția unor competențe socio-emoționale adecvate: să intre cu usurință în legătură cu ceilalți, să aibă inițiativă în relațiile lui cu aproapele, să fie concesiv, înțelegător, omenos, binevoitor, mărinimos, îndurător, ceea ce înseamnă să-și îmbunătățescă capacitatea de a se adapta la mediul social;

activarea și optimizarea potențialului intelectual: a examina, a găsi, a analiza, a percepe, a numi, a expune, toate acestea reprezentând proporții decisive ale inteligenței;

activarea și optimizarea potențialului fizic: să prindă, să să atașeze, să depărteze, să se suie, să sară, sa azvârlească, să mișcări și acțiuni prin intermediul cărora își vor dezvolta mușchii tari și își vor întări simțul echilibrului psiho-fizic.

Activitatea de joc este foarte solicitantă pentru copil chiar dacă în aparență nu este deloc, adică aceea de a fi recreativ, destins.

De asemenea, M. Lăzărescu spune că prin intermediul jocului copilul își exteriorizează viața psihică, își exprimă cunoștințele, emoțiile, dorințele, chiar și acelea care nu pot fi satisfăcute imediat. Jocul reprezintă și o modalitate prin care copilul caută să cunoască realitatea care-l înconjoară. H. Wallon consideră jocul ca o activitate de pre-învățare și principal modalitate de formare și dezvoltare a capacităților psihice ale copilului. Acționând asupra ființelor și obiectelor din jur copilul cunoaște treptat această lume, își satisfice nevoia de mișcare și înțelegere, capătă încredere în forțele proprii, se afirmă pe sine ca personalitate.

După I. Cerghit principalele funcții ale jocului sunt (Ioan Cerghit, Ioan Neacșu, Ion Negreț-Dobridor, Ion Ovidiu Pânișoară, 2001 -,,Prelegeri pedagogice” , Editura Polirom, Iași, p.222):

funcția de explorare a realității;

funcția de valorificare a avantajelor dinamicii în grup, a spiritului de cooperare, de participare afectivă și totală la joc angajând atât elevii timizi cât și cei mai slabi;

funcția de întărire a unor calități morale (răbdare, tenacitate, respect pentru alții, stăpânirea de sine, cinstea, autocontrolul).

Toți educatorii sunt de acord că putem definii jocul ca fiind un mijloc ideal de educație în perioada copilăriei. Totuși, nu întotdeauna, practica școlară plasează jocul ca instrument central de educație, deși Comenius, în urmă cu 300 de ani, prefigura această idee. Ursula Șchiopu (1975) în cartea „Probleme psihologice ale jocului” consideră că jocul îndeplinește pentru toate vârstele funcții psihologice complexe, funcții educative, între care amintim: asimilarea de conduite, acumularea de experiență și informație, funcții de dezvoltare fizică prin antrenarea sau menținerea capacităților fizice, funcții sociale în dezvoltarea relațiilor sociale.

Jocul împreună cu procesul de creștere al copilului sunt strâns legate între ele deoarece copilul mic are mai multe ocazii de a se juca liber, însă treptat, această joacă liberă a copilului este înlocuită de activități structurate, desfășurate atât acasă cât și în instituțiile de educație.

Prin excelență, jocul constituie cadrul specific de desfășurare a unui antrenament al spontaneității și al libertății de expresie, un stimul important în a cultiva receptivitate și sensibilitate, mobilitate și flexibilitate psihică. De asemenea, e plin de promisiuni și surprize, poate să se dezvolte liber, iar când intervine controlul de către adult, jocul se încheie.

Copiii care se joacă par a fi inepuizabili. Prin joc, ei pierd măsura timpului și sunt absorbiți cu totul de el resimțind jocul ca pe ceva interesant, atractiv și frumos.

În cartea „Introducere în pedagogia preșcolară”, A. , C. Glava, se susțin următoarele teorii: Karl Cross este de părere că jocul este exercițiu pregătitor pentru viața adultului, prin care se exersează predispozițiile native în scopul maturizării. Teoria lui Gross este completată de concepția lui H. Carr care formulează ipoteza conform căreia jocul nu se referă la perfecționarea instincetelor și este un post-exercițiu, în sensul ca slujește întreținerii instinctelor deja existente. Cele două concepții se conciliază într-o idee de reținut, aceea a argumentării convingătoare că tendința spre joc este ereditară. Ipoteza exercițiului ce întreține tendințe și instincte poartă denumirea de teoria exercițiului complementar sau a compensației.

H. Carr a adăugat la analiza cu privire la joc: jocul are un rol special de purificare, debarasarea ființei umane de anumite tendințe instinctuale care stăruiesc o vreme după naștere și care pot fi considerate antisociale și contravin stilului de viață prezent (ex: tendințele războinice).

Jocul este opus muncii; i se atribuie doar funcții recreative. Jocul este ca un mijloc de odihnă, dar activă, o modalitate de re-creare a energiei organismului.

Din nou, Édouard Claparède spune că jocul permite individului să-și realizeze eul, să-și manifeste personalitatea într-un cadru care îi permite acest lucru. Recunoaște totodată și funcțiile de divertisment, relaxare, agent de manifestare socială și de transmitere a ideilor și obiceiurilor de la o generație la alta, iar J. Chateau că jocul este o pregătire pentru muncă.

Originea jocului se trage din cerințele mediului extern și posibilotățile copilului de a le face față, decalaj care ajunge să fie rezolvat prin activitatea ludică în care trebuința copilului de a acționa asupra realului se îmbină cu formarea și dezvoltarea procedeelor de acțiune. Jocul îl ajută pe copil să se acomodeze la real si să i se adapteze.

Spre deosebire de muncă, jocul nu are ca finalitate obținerea de bunuri materiale, iar spre deosebire de învățătură, nu țintește în mod explicit obținerea de noi cunoștințe sau alte produse ale învățării. Dincolo de acestea jocul eliberează copiii de realitatea constrângătoare și le dă libertatea de reflectare și transformare în mod personal a acesteia. Pentru că începe și se încheie, el este limitat în spațiu și timp, ceea ce acordă celui implicat un sentiment de siguranță. Jocul ceează o ordine în realitatea dezordonată, tinde să fie frumos și implică plăcerea dată du succes. Lipsirea copilului de joc determină apariția unor lacune în progresul individualității, chiar dacă lipsa jocului a fost compensată de abordarea altor forme de educație.

O dată cu creșterea și progresul, joaca ia forme din ce în ce mai complexe și diverse, influențând și supunând toate celelalte acțiuni de viață, interese și preocupări.

Cât de important este jocul pentru vârsta copilăriei, astăzi nu putem contesta. Înainte de a prezenta rolul lui în formarea potențialului și deprinderilor copilului, judecăm necesar să-i fixăm un loc pe scara unei realități mai ample decât preșcolaritatea, deci în totalitatea umanului, tocmai pentru a puncta mai precis, apoi, caracteristicile sale la vârste între 3 și 6 ani. Astfel, jocul are un caracter universal, fiind o exprimare în care este evidentă o luptă a opusurilor, un efort de depășire, având rol de proiectare în procesul obiectiv al progresului; jocul este o realitate permanentă, cu mare mobilitate pe scara vârstelor. Evoluția sa în raport cu dezvoltarea preșcolarității, cu alte activăți specific umane, cu unele mecanisme ale vieții sociale, îi provoacă, în diverse momente, loc și rol diferite, dar categoric este faptul că el nu lipsește, indiferent de vârsta pe care o are omul; cercetătorul S. Iliov afirmă că „jocul are un caracter polivalent, fiind pentru copil și muncă, și artă, și realitate și fantezie”. În acord cu această caracteristică, pedagogul elvețian Édouard Claparède precizează că „jocul este însăși viața”.( „Activități de joc și recreativ-distractive”, H. Barbu, E. Popescu, F. Șerban)

După C. Stan, 2000, jocul subsumează o serie de funcții:

funcția adaptivă – se manifestă prin asimilarea realității atât cea fizică cât și cea socială, dar și prin aclimatizarea eu-lui la realitate. Pentru că prin joc copilul capătă păreri din mediul extern, fizic și social, reușește să-și interiorizeze realitatea și să se potrivească cerințelor acesteia. În debutul vârstei preșcolare, trăirea realității prin joc este totală, în genul în care copilul nu deosebește că o situație este reală sau imaginară, dar pe măsură ce el devine conștient de propria lui persoană și de prototipul pe care il imită se marchează planul real și cel fictiv. Se exersează pe el însuși ca agent activ și nu doar reactiv al mediului, aspect care îi va asigura progresiv adaptarea și perceperea lumii reale și premisele pentru traversarea naturală de la copilărie la adolescență și maturitate.

funcția formativă – dezvolatrea cognitivă, afectiv-emoțională, psihomotorie și de modelare a personlității. Cunoașterea prin experiență directă include capacitățile perceptive, îndemânare de a reacționa, capacități de a chibzui, și a posibilităților de comunicare, ce sunt exersate și îmbogățite atât calitativ cât si cantitativ. În fața problemelor frecvent reale pe care le presupune jocul, copiii au ocazia de a-și exersa capacitatea de analiză a șanselor de rezolvare și de punere în practică a soluțiilor optime, astfel încât jocul să poată continua. Jocul stimulează fantezia, imaginația reproductivă și creatoare, este un mijloc de dezvoltare a flexibilității și naturaleții. Jocul necesită relaționarea copilului cu obiectele și partenerii de joc, uneori ea având un caracter concurențial. Confruntarea cu sine și cu ceilalți activează și modelează procesele afectiv-motivaționale și atitudinale în senul îmbogățirii gamei de trăiri afective, a obținerii capacităților de controlare a emoțiilor și a nunațării raportării atitudinale la realitate.

funcția informativă – Prin intermediul jocului, copilul dobândește informații, noțiuni, concepte utile înțelegerii și înglobarea lumii reale. Analizând realități fizice diverse , copilul manevrează, alege, ordonează, clasifică, măsoară, se obișnuiește cu însușirile diverselor lucruri și achiziționează cunoștințe despre greutate, duritate, înălțime, volum, textură, categorii, familii de obiecte. În oglindirea realității sociale, el exerseaza statusuri, roluri, limbaje și principii specifice, a căror învățare organizată, necontextualizată ar fi în mare parte imposibilă la această vârstă.

funcția de socializare – este materializată în exersarea prin joc și asimilarea în plan comportamental a pretențiilor vieții sociale. Copilul învață despre viața socială și comportamentală nu doar de la adulți, ci chiar de la colegii săi de joc și care se află în aceeași situație. Jocul îi dă copilului multe ocazii de cercetare a unor noțiuni precum cea de libertate, implicat în multe din lucrurile ludice. Un aspect important al socializării prin activitatea ludica este pornirea de a-și apăra și a-și impune personalitatea, împreună cu nevoia sa de a se integra social. Constrâns de contextul ludic să se dedubleze și să joace roluri diverse, preșcolarul mare ajunge să-și formeze un sens al identității personale și să adune elemente ale imaginii de sine, lucru ușurat tocmai de ocaziile, oferite de joc, de analiză a sinelui din perspective variate.

funcția de relevare a psihicului – Copilul transpune în joc trăiri, simțiri, planuri neîmplinite în real, impresii, temeri, concepții, atitudini, neînțelegeri intrapsihice sau interrelaționale. Acestea sunt disponibile părinților și educatoarei care observă jocul copilului, subiectul ales de către el, resursele materiale, partenerii, cum se implică în roluri și totodată conținutul pe care îl dă acestora. Astfel, au posibilitatea de sesiza atât manifestările inițiale ale intereselor, aptitudinilor acestuia, dar și mivelul de dezvoltare al psihofizicului și posibile tulburări produse în dezvoltarea personalității sale. Jocul este un generator deosebit de autocunoaștere a capacităților proprii și de construire a încrederii în sine și forțele proprii.

Pentru a putea aprecia pe deplin valențele formative ale jocului, este necesar ca educatorii, cadrele didactice și părinții să realizeze faptul că în general copiii învață altfel decât adulții.

I.2. Jocurile clasice – scurt istoric

Clasificarea jocurilor

Clasificare după: H. Barbu, E. Popescu, F. Șerban în cartea „Activități de joc și recreativ-distractive”

Jocurile pot fi integrate în mai multe categorii după funcțiile pe care le îndeplinesc:

jocul funcțional – în cadrul căruia copiii sunt aduși în situația de a explora caracteristicile și proprietățile anumitor obiecte și materiale din mediul lor de existență;

jocul de construcție – prin intermediul căruia copiii explorează diferite materiale cu sprijinul cărora vor construi diferite obiecte. Ei vor avea astfel posibilitatea să compare unele materiale: hârtie, lemn, cauciuc, plastic. Vor constata, de asemenea, variate forme ale obiectelor: cubice, cilindrice, sferice(chiar dacă încă nu le pot numi) și vor constata diferitele lor însușiri: aspre, dure, lucioase, moi;

jocul cu reguli – în cadrul cărora copiii învață să se supuna unor norme care sunt mai presus decât propriile lor dorințe.

În cartea „Laborator preșcolar”, M. Lăzărescu face următoarea descriere a jocului didactic: jocurile didactice se încadrează în „jocul cu reguli”. Termenul „didactic”, asociat celui de joc, accentuează latura instructivă care devine parte integrantă a acestuia și se concretizează printr-un anumit volum de elemente, de acțiuni obiectuale și mintale pe care le solicită. Indiferent de etapa de vârstă la care este utilizat, jocul didactic favorizează atât aspectul informativ al procesului de învățământ, cât și aspectul formativ al acestuia.

Jocul didactic are o serie de caracteristici prin care se deosebește de celelalte jocuri și forme de organizare a activităților comune:

Scopul didactic al jocului reprezintă o finalitate educativă și se formulează prin raportare la obiectivele specifice. El trebuie să fie clar și precis, pentru a asigura organizarea și desfășurarea corectă a activității.

Sarcina didactică este formulată în funcție de conținutul activității și de nivelul de vârstă al copiilor. Ea reprezintă elementul de instruire în jurul căruia sunt antrenate operațiile gândirii.

Elementele de joc reprezintă mijloacele de realizare a sarcinii didactice, constituind elementele de realizare a sarcinii de învățare. Ele pot fi dintre cele mai variate (întrecre, recompensă, aplauze etc.), alegerea lor făcându-se în funcție de conținutul jocului, de vârsta copiilor etc.

Elementele jocului didactic este reprezentat de sfera cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor. El trebuie să fie prezentat într-o formă accesibilă și atractivă de desfășurare.

Regulile jocului didactic sunt prestabilite și obligatorii pentru toți participanții. Ele reglează conduita și acțiunile copiilor în funcție de structura particulară a jocului didactic (arată cum să se joace, cum să rezolve problema respectivă, succesiunea acțiunilor de joc, ce este și ce nu este permis în timpul jocului).

Materialul didactic utilizat în cadrul jocului trebuie să fie variat, adecvat conținutului activității, vârstei și particularităților individuale ale copiilor: jucării, fișe individuale, cartonașe, jetoane etc.

Acțiunea de joc este componenta prin care se realizează sarcina de joc. Ea cuprinde momente de așteptare, surpriză, ghicire, mișcare și întrecere.

Dintre jocurile clasice am ales sa dezvolt jocul didactic deoarece în cercetarea pe care o voi realiza voi face o paralelă între acest joc clasic si jocurile de dezvoltare a gândirii critice. Cercetarea mă va ajuta să evidențiez valențele formative ale jocurilor de dezvoltare a gândirii critice.

I.3. Jocurile de dezvoltare a gândirii critice