Valente Formative ALE Basmului LA Varsta Prescolara

VALENTE FORMATIVE

ALE BASMULUI

LA VARSTA PRESCOLARA

CUPRINS

ARGUMENT- motivarea alegerii temei.

CAPITOLUL I

Repere teoretice. Basmul ca specie literara.

Statutul estetic al basmului.

CAPITOLUL II

De la basmul popular la basmul cult.

CAPITOLUL III

Eminescu si basmul cult.

,,Fat-Frumos din lacrima”.

CAPITOLUL IV

Ion Creanga si basmul cult.

Originalitatea basmelor si povestilor lui Creanga.

,,Povestea lui Harap- Alb”.

CAPITOLUL V

Basmul la Ioan Slavici si I.L.Caragiale.

CAPITOLUL VI

Concluzii.Valoarea estetica a basmelor.

CAPITOLUL VII

Valente formative ale basmului la varsta prescolara

Aspecte metodologice ale povestirii basmelor la varsta prescolara.

BIBLIOGRAFIE

Petre Ispirescu- Basmele romanilor

Fratii Grimm- Povesti

Mihai Eminescu- Basme

Ion Creanga- Povesti

I.L.Caragiale- Nuvele

Ioan Slavici- Basme si povesti

George Calinescu- Estetica bsamului

V.I.Propp- Morfologia basmului

– Radacinile istorice ale basmului fantastic

Al. Piru- Istoria literaturii romane de la inceput pana azi

Tudor Vianu- Arta prozatorilor romani

Ministerul Educatiei, Stiintei si Cercetarii- Pedagogia prescolara

Ministerul Educatiei- Psihologia copilului si psihologia varstelor

Editura ,,Omifal »- Activitati de predare in gradinita

Editura ,,Didactica Nova’’- Didactica Nova- revista de informare si cultura didactica

Literatura pentru copii- manual pentru liceele pedagogice

Argument –motivarea alegerii temei.

Motivatia generala

Literatura pentru copii, in general, si basmul, in special, este o forma de cunoastere prin intermediul imaginii artistice, elementul de specificitate fiind dat de limbajul lui particular. Basmul este un mijloc valoros de realizare a sarcinilor instructiv-educative de dezvoltare a proceselor psihice si a personalitatii copiilor sub toate aspectele sale. Prin intermediul basmului se dobandesc si reprezentari despre fenomene, intamplari, situatii ce nu pot fi percepute ca atate, ele largind orizontul de cunoastere al copiilor. Oricat de simple ar parea sau sunt basmele prezentate copiilor, prin continutul lor plin de invataminte, ele contribuie la formarea unor trasaturi pozitive de vointa si caracter, la dezvoltarea armonioasa a personalitatii lor.

De asemenea copii trebuie deprinsi de la cea mai frageda varsta sa-si exprime gandurile, dorintele, impresiile, sentimentele in legatura cu ceea ce il inconjoare, cu cei din preajma lui. Aceste deprinderi se formeaza foarte bine si cu ajutorul basmului, fiindca copilul, dupa ce asculta in gradinita un basm, trebuie sa discute, sa-l povesteasca el insusi, sa-si exprime ganduri si sentimente in legatura cu personajele, cu faptele acestora.

Prin basm copii iau contact cu graiul viu si curat al poporului, cu traditiile, cu nazuintele poporului, cu aspiratiile sale. Cu ajutorul basmului invata sa deosebeasca binele de rau, adevarul de minciuna, invata ce este curajul, harnicia, dreptatea, bunatatea, mila, isi dezvolta limbajul, atentia, memoria, mai ales imaginatia, gandirea, vointa.

Motivatia personala

In copilaria mea am avut parte de basme, prin bunicul meu, inspecial, dar si prin vocea batranilor din sat, cand se mai strangeau seara pe la porti, dupa o zi grea de munca, dar mai ales la claci, care inca se mai tineau pe vremea aceea. Dar cel mai frumos pentru noi, copii, erau serile de Lasata secului, cand pe la rascruci se aprindeau focuri, oamenii se strangeau in jurul lor cu gogosi si vin si petreceau pana dimineata. Se canta, se spuneau povesti, legende, basme, balade, pe cere batranii le gantau in cor. Cel care avea fete de maritat trebuia sa faca foc mare si sa inceapa primul seara cu un basm. Tot acolo isi aduceau batranii aminte de obiceiuri de demult, de pe ,,vremea cu lupii cei albi”, cum spuneau ei si care , de atunci, s-au pierdut in negura vremii. Atunci si noi, copiii, aveam voie sa stam pana tarziu pana cantau cocosii sau pana ni se inchideau ochii de nu mai puteam. Dar nu prea se lipea somnul de noi, caci ne mutam din foc in foc pana la ziua. Si, vorba lui Creanga: ,,Si, Doamne, frumos era pe atunci, caci si parintii, si fratii, si surorile imi erau sanatosi, si casa ni era indestulata, si copiii si copilele megieselor erau de-a pururi in petrecere cu noi, si toate imi mergeau dupa plac, fara leac de suparare, de parca era toata lumea a mea!”

Astazi prea putini bunici, dar si mai putini parinti spun copiilor basme si povesti. Nu mai stau bunicii de povesti, cand sunt atatea desene la televizor. Este adevarat ca intre ele sunt multe dintre povestile lui Andersen si ale Fratilor Grimm, dar totusi, basmele stramosesti, cu feti- frumosi si Ilene Cosanzene, cu zmei si cai nazdravani raman parte a sufletului nostru. Aceste basme nu le gasim la telvizor, ci in vorba dulce a bunicilor sau parintilor. Ar trebui sa ne aducem aminte si sa ii invatam pe copii ce frumos suna basmele la gura sobei, in serile de iarna, ce frumoase sunt visele copiilor care au pus capul pe perna la inceputul basmului si au adormit inainte de finalul sau.

De multe ori am spus basme copiilor fara a respecta metodologia lectiei din gradinita. Am spus basme de dragul basmului, de dragul de a auzi cum suna graiul poporului nostru, de placerea de a vedea cum ochisorii lor raman asupra mea, cum imi sorb cuvintele, cum se maresc pentru ca au patruns in lumea basmului. Am spus basme de dorul vremurilor cand eram si eu ca ei si cand credeam ca, undeva, lumea basmelor exista cu adevarat, dar ca trebuie sa mai cresc pentru a putea ajunge acolo. Iar acum, ca nu mai sunt copil, vreau sa ii fac pe ei sa viseze, sa mai creada in fantastic cat mai pot.

CAPITOLUL I

REPERE TEORETICE

,,Basmul este un gen vast(…), o opera de creatie literara, cu o geneza speciala, o oglindire a vietii in moduri fabuloase”.-G. Calinescu. ,,Basmul este un gen vast, dspasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta. Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci si anumite fiinte himerice, animale…Fiintele neomenesti din basm au psihologia lor misterioasa. Ele comunica cu omul, dar nu sunt oameni. Cand dintr-o naratiune lipsesc acesti eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm.”- G. Calinescu.

Termenul de ,,basm” vine din slava veche si inseamna ,,nascocire, scorneala”. Basmul este specie a genului epic, naratiune in proza indeosebi, mai putin in versuri, in cuprinsul careia, cu ajutorul unor mijloace traditionale, se povestesc intamplari fantastice, puse pe seama unor personaje sau forte supranaturale, din domeniul irealului. El este prezentat in literatura populara si cea culta din timpuri foarte vechi si pana astazi.

Basmul isi are punctul de plecare in realitate pe care o transforma in suprareal; spatiul si timpul sunt nedeterminate; intamplarile se desfasoara intr-o anumita ordine: o situatie initiala de echilibru (un crai are trei feciori), un eveniment sau mai multe care deregleaza echilibrul initial (imparatul Verde are nevoie de un mostenitor), refacerea echilibrului prin rasplatirea eroului; exista motive specifice: imparatul cu trei feciori, calatoria initiatica, motivul celor trei probe; textul este marcat de formule specifice de inceput (,,a fost odata ca niciodata”), mediane (,,caci cuvantul din poveste, inainte mult mai este”) si finale (,,s-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea asa”). Personajele care il insotesc pe erou sunt impartite astfel: raufacatori , ajutoarele- personaje care il insotesc pe erou (calul nazdravan), donatori- care ii ofera eroului ceva care il va ajuta la un moment dat sa depaseasca un impas.

Tema generala a basmului este lupta dintre bine si rau, concretizata insa diferit, ca lupta intre dreptate si nedreptate, adevar si minciuna, curaj si lasitate, bunatate si rautate, harnicie si lene, generozitate si egoism.

Motive ale basmului, cele mai des intalnite, ar putea fi: existenta umana limitata in timp (Tinerete fara batranete si viata fara de moarte), paternitatea (Ion Fat-Frumos), mama vitrega (Fata babei si fata mosneagului, Naramza cea furumoasa, Alba-ca-Zapada, Cenusareasa), eliberarea astrelor (Greuceanul), eliberarea unor fiinte neajutorate; implinirea unui legamant, a unei meniri (Frumoasa adormita), iubirea (Fata din dafin), intrecerea prin forta, dibacie sau iscusinta cu fortele raului, nimicirea farmecelor unei vrajitoare, etc. Temele si motivele basmelor au o circulatie foarte larga, iar ele pot coexista in cuprinsul aceluias basm. De asemenea, datorita modului de transmitere prin viu grai al basmelor de la un om la altul, din generatie in generatie, basmele populare poseda, de obicei, un numar foarte mare de variante.

Mesajul basmului este victoria binelui asupra raului.Naratiunea impleteste miraculosul, fantasticul si realul. Timpul desfasurarii actiunii are fie valori arhaice, fie fabuloase, toate aduse intr-un etern prezent.Curgerea lui are alte ritmuri decat cele firesti. Sunt posibile intoarceri in trecut, opriri ale prezentului, trairi in viitor. Spatiul este alcatuit fie din elemente reale, reorganizate intr-o modalitate noua, specifica basmului, fie din elemente fantastice ca taramul celalalt, codrul de arama, argint si aur, etc.

Caracteristice sunt formulele traditionale introductive, mediane si finale, care au ca scop prezentarea altor valori ale timpului si spatiului, desprinderea din logica realului. (A fost odata ca niciodata). Formulele mediane subliniaza principalele momente ale actiunii, iar cele finale reamintesc necesitatea intoarce- rii la realitate, revenirii din lumea prezentata alegoric. Formulele initiale si finale fac inserta in timpul mitic si fixeaza timpul narativ in care se proiecteaza actiunea, iar la sfarsit inchid aceasta bucla temporala, prin revenirea in timpul real.

Subiectul basmului se organizeaza gradat, cu ajutorul repetitiei.Astfel, incercarile la care este supus personajul principal sunt, de obicei, trei, sapte, noua, douasprezece, etc., fiecare de o dificultate sporita si evidentiindu-i o noua trasatura. Subiectele basmelor sunt foarte variate, atat prin diversitatea peripetiilor infatisate, cat si prin complexitatea aspectelor de viata din care se inspira. Varietatea subiectelor se datoreste si multitudinii insusirilor pozitive pe care le pun in lumina basmele, precum si diversitatii manifestarilor negative, pe care le combat.

Dupa caracteristicile personajelor, specificul si tema actiunii, predominanta elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viata, basmele se clasifica in: fantastice (cele mai raspandite si mai semnificative, desprinse de regula din mit, cu o pregnanta a fenomenelor miraculoase), animaliere (provenite din dezvoltarea narativa a legendelor totemice despre animale, chiar despre plante sau unele elemente simbolice), nuvelistice (avand ca punct de pornire snoava, in naratiune semnalecifica basmului, fie din elemente fantastice ca taramul celalalt, codrul de arama, argint si aur, etc.

Caracteristice sunt formulele traditionale introductive, mediane si finale, care au ca scop prezentarea altor valori ale timpului si spatiului, desprinderea din logica realului. (A fost odata ca niciodata). Formulele mediane subliniaza principalele momente ale actiunii, iar cele finale reamintesc necesitatea intoarce- rii la realitate, revenirii din lumea prezentata alegoric. Formulele initiale si finale fac inserta in timpul mitic si fixeaza timpul narativ in care se proiecteaza actiunea, iar la sfarsit inchid aceasta bucla temporala, prin revenirea in timpul real.

Subiectul basmului se organizeaza gradat, cu ajutorul repetitiei.Astfel, incercarile la care este supus personajul principal sunt, de obicei, trei, sapte, noua, douasprezece, etc., fiecare de o dificultate sporita si evidentiindu-i o noua trasatura. Subiectele basmelor sunt foarte variate, atat prin diversitatea peripetiilor infatisate, cat si prin complexitatea aspectelor de viata din care se inspira. Varietatea subiectelor se datoreste si multitudinii insusirilor pozitive pe care le pun in lumina basmele, precum si diversitatii manifestarilor negative, pe care le combat.

Dupa caracteristicile personajelor, specificul si tema actiunii, predominanta elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viata, basmele se clasifica in: fantastice (cele mai raspandite si mai semnificative, desprinse de regula din mit, cu o pregnanta a fenomenelor miraculoase), animaliere (provenite din dezvoltarea narativa a legendelor totemice despre animale, chiar despre plante sau unele elemente simbolice), nuvelistice (avand ca punct de pornire snoava, in naratiune semnalandu-se o puternica insertie a aspectelor reale, concrete de viata). Dupa autor sunt culte (create de un autor) sau populare (creatie a colectivitatii anonime).

Personajele basmelor sunt grupate, pentru a putea ilustra tema generala a basmului, lupta dintre bine si rau. Unele reprezinta fortele binelui, altele reprezinta fortele raului. In jurul lor se grupeaza si celalalte personaje secundare, care ajuta la dezvoltarea actiunii si la deznodamantul basmului, victoria binelui. Specificul acestor personaje consta in faptul ca nu au decat o trasatura de caracter principala. Caracterele eroilor, actiunile lor sunt delimitate cu strictete; nu exista lupta intre sentimente diferite in sufletul aceluias erou.

Personajele sunt de varsta, sex, stare sociala, structura etica diferite, reale sau fantastice, miraculoase, dar construite in esenta dupa aceleasi modele. Frumusetea fizica se armonizeaza cu marile valori etice, iar infirmitatea fizica, uratenia, cu defectele morale. Sunt liniare, au o singura trasatura de caracter dominanta pe toata durata actiunii. Ele devin simboluri ale binelui sau ale raului, ale frumosului sau ale uratului; au forta modelului, fiind purtatoarele mesajului. Elemente de miraculos si fantastic sunt prezentate fie prin inzestrarea personajelor cu forte supranaturale, fie prin metamorfozarea unora sau chiar prin structura initiala a eroilor. Termenii ,,fantastic” si ,,miraculos” sunt doar partial sinonimi, in sensul ca exprima imaginarul, irealul, incredibilul, fictivul. Miraculosul este propriu unor situatii, intamplari sau eroi care apartin unei lumi supranaturale, care au insusiri iesite din comun. Imaginatia creatoare a ajuns sa animeze natura, sa plasmuiasca forme fantastice de existenta, inzestrandu-le cu valori simbolice. Fantasticul imbraca forme diferite dupa momentul concret istoric, geografic. Natura, prin elementele ei personificate, vine in sprijinul personajelor principale, mesagere ale binelui. Plasmuirile miraculoase pot fi intrupari ale raului : zmei, balauri,zgripturoaice, mume ale padurii, diavoli. Neintelegand anumite fenomene din natura, poporul, cu imaginatia, iscusinta si intelepciunea sa, le-a intruchipat adesea in fiinte fantastice din basm (Stramba- Lemne, intruchiparea furtunilor; Sfarma- Piatra, intruchiparea torentilor).

Pentru ca basmul oglindeste, fie si numai in imagini simbolice, binele si frumosul, el traieste de milenii, fara sa-si piarda nimic din forta datatoare de viata. In basmele diferitelor popoare se gasesc subiecte sau personaje asemanatoare, fapt care dovedeste apropierea spirituala a popoarelor, identitatea lor de aspiratii de-a lungul veacurilor si pe intreaga suprafata a globului.Astfel, universalitatea basmelor e dovedita prin asemanarea subiectelor si prin prezenta acelorasi personaje in basmele diferitelor popoare. Acelasi motiv si aceleasi personaje care apar in povestea Motanul incaltat, prelucrata de Charles Perrault dupa un basm popular francez, se gaseste si in povestea populara ruseasca Kuzma cel peste noapte imbogatit. Motive asemanatoare au si povestile Alba ca Zapada si cei sapte pitici a Fratilor Grimm si Florita din codru a lui Ioan Slavici; motive comune sunt si in Pescarul si nevasta-sa al Fratilor Grimm, in Basmul cu pescarul si pestisorul al lui Puskin, si in Povestea pupezei a lui Al. Vlahuta.

Despre originea basmelor au existat mai malte teorii, mai importante fiind teoria mitologica, teoria antropologica, teoria ritualista si teoria indianista. Mitul, istoria sacra, inscrisa in timpul ,,circular, reversibil si recuperabil”, vorbeste despre zei, despre fiinte fantastice cu abilitati pentru calatorii cosmice si terestre. Basmul induce si ideea de lume repetabila, existenta in timpuri arhaice, atemporale, inca de la inceputul inceputurilor. Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori in urma; la fel, petele de sange de pe batista pot arata ca fratele de cruce este mort. Plantele pot adaposti copii: un dafin are in el o fata care iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii alearga dupa carne de om sau o miros de departe cand se intorc acasa si arunca buzduganul de la distanta. Unele pedepse,cum ar fi aceea a decapita persoana si a o arde, aruncand cenusa in patru directii, sunt de certa innspiratie arhaica, din comunitatile primitive.

Relatia dintre basm si mit a fost stabilita de Fratii Grimm, de Wesselski si de Vladimir Propp: basmul are ca sursa certa de inspiratie mitul, iar cele doua specii au existat de le inceput la popoarele arhaice, uneori confundandu-se. Mitul (gr.,,mytos=povestire) este o naratiune fantastica si exemplara care reflecta gandirea arhaica despre natura, om si societate; mitic–ireal, fabulos, legendar, miraculos. Cu timpul, insa, mitul a pierdut importanta pe care o avea prin degradarea sacrului si transformarea lui in profan, zeii si eroii mitici fiind inlocuiti cu personaje umane, cu puteri insa supranaturale, in basmul fantastic, sau cu personaje comune, in cel nuvelistic. Pe aceasta panta a desacralizarii, zeitatea suprema a padurii devine Stramba-Lemne, adica un personaj cu puteri specifice mediului in care traieste; foarte bautor devine Setila, in timp ce zeul ubicuu, uriasul care paseste de pe un munte pe altul, devine Muntele Vanat, avand capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele pe luna si cu capul sub un stejar,calitati pe care le intalnim la Pasari-Lati-Lungila.

Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme indepartata, ,,cand a umblat Dumnazau si Sfantu Patru pa pamant, cand erau viteji cu uriesi”, adica intr-un timp mitic. Despre veridicitatea faptelor petrecute intr-un timp asa de indepartat si insondabil chiar cu perceptia omului modern, exista acceptiunea: ,,nu credea nimeni, toata lumea vede ca-s bazme de pierdut vremea, poate copiii astia mai mici cred c-asa o fost. Nu, ce sa crezi in minciuni? Niciodata n-o existat oameni care sa creada, chiar daca n-o stiut carte”

Eroul pozitiv al basmelor este in general Fat-Frumos, fiu de om simplu sau de imparat. Dar, chiar atunci cand este fiu de imparat, el intruchipeaza calitatile pretuite de popor, cele ale omului simplu si drept. O alta caractreistica a eroului din basme este mila lui pentru diferite vietuitoare, care-l vor ajuta, la randul lor, in lupta sa.

Eroina basmelor este de obicei Ileana Cosanzeana (uneori poarta alt nume sau nu are deloc). Fata din popor sau fiica de imparat este salvata de Fat-Frumos din robia Zmeului-Zmeilor sau a vreunei vrajitoare, ca Muma-Padurii, il ajuta in lupta pe Fat-Frumos si in finalul basmului ii devine sotie. Uneori este asuprita de mama vitrega sau de o stapana rea, dar prin calitatile ei bune reuseste sa invinga, devenind fericita alaturi de Fat-Frumos.

Eroii pozitivi din basme sunt ajutati in lupta lor pentru victoria binelui de diferite personaje cu insusiri supranaturale, create de fantezia poporului. Uneori, eroul principal este ajutat de un frate bun (Afin si Dafin). Alteori in ajutorul sau vin fiinte omenesti cu puteri supranaturale: Flamandul si Setosul, sau fiinte fantastice, ca zanele: Zana- Zorilor, Zana- Apelor, vietuitoare.

Prietenul si sfatuitorul sau in toate imprejurarile este calul nazdravan, care-si insoteste stapanul tot timpul, ducandu-l ,,ca vantul si ca gandul” si sfatuindu-l cum sa iasa din incurcaturile cele mai grele, cum sa invinga piedicile ce-i stau in cale. Alaturi de Fat-Frumos, in basmul popular, calul nazdravan joaca un rol important. Fara cal, faptele eroice ale lui Fat-Frumos nu s-ar putea realiza. De cele mai multe ori calul are aripi, ceea ce il ajuta sa strabata distantele cu mai multa rapiditate. In basm calul nazdravan apare ca un animal dotat cu insusiri intelectuale exceptionale, ca un pretios sfatuitor al omului, care vorbeste cu voinicul in limba acestuia. Uneori el poarta in ureche diferite obiecte folosite de Fat-Frumos pentru a scapa de primejdie: gresia care se preface in munte de piatra; peria care se transforma in padure deasa; haine, arc, sageti. Fat-Frumos este ajutat si de vietuitoarele carora le facuse un bine, dandu-le ajutor in imprejurari grele. Din aceasta categorie fac parte pasari, pesti, raci, furnici, albine.

Eroul are nenumarati prieteni. Adesea apar in basm uriasi cu puteri supranaturale, cu care se leaga frati de cruce. Unii dintre ei sunt intruchiparea fortelor si anomaliilor naturii: paduri cu copaci rasuciti de furtini, torenti care sfarma stancile, gerul, seismele; intotdeauna reprezinta si limite ale puterii omului. Personificate si hiperbolizate, aceste forte ale naturii sunt personaje ale basmelor: Stramba-Lemne, Sfarma-Piatra, Bate-muntii-n capete, Apa-Rea, Gerila. O alta categorie de personaje o reprezinta fenomene meteorologice si cronologice, personificari ale vanturilor: Mama Crivatului, Mama Vantului turbat, Mama Vantului de primavara, Crivatul, Vantul turbat, Vantul de primavara, Vantoasele. Altele personifica: zorile- Zorila, miezul-noptii- Miaza- Noapte si amurgul-Murgila sau Serila. Unele sunt personificarile zilelor saptamanii: Sfanta Luni, Sfanta Miercuri, Sfanta Vineri, Sfanta Duminica, care sub infatisarea unor batrane dau sfaturi bune lui Fat-Frumos, ajutandu-l sa invinga piedicile si greutatile din calea sa. In basme apare si o alta categorie de uriasi, care sunt de asemenea prietenii lui Fat-Frumos. Ochila e hiperbolizarea acuitatii care lipseste vazului omenesc, exprimand dorinta omului de a gasi un mijloc pentru a avea o vedere mai patrunzatoare. Un alt urias, care asculta ce se petrece in maruntaiele paman tului, poseda auz foarte ascutit. Iutele Pamantului, Agerul Pamantului, Fugila reprezinta dezideratul de a strabate cu mai multa repeziciune spatiile, Pasarila sau Pasari-Lati-Lungila exprima personificarea dorintei de a vana cu mai multa sigu-ranta.

In unele basme apar si zanele—personaje feminine cu puteri miraculoase, frumoase la infatisare, binevoitoare fata de erou, simbolizand binele si frumosul (Zana Muntilor, Zana Zorilor, Zana Apelor, Zana Florilor). Tot un fel de zane sunt si ursitoarele, prevestitoare bune sau rele ale vietii omului. Ele sunt o reminescenta din vechea mitologie a romanilor, unde erau denumite Parce.

Dar Fat-Frumos nu are numai prieteni, ci si numerosi dusmani. Ca simbol al binelui el are de infruntat pe reprezentantii raului, cu care lupta si-i invinge fie prin forta si curaj, fie prin iscusinta si istetime, rareori singur, de cele mai multe ori cu ajutorul prietenilor sai. Printre acesti dusmani apar mai intai oamenii. In unele basme il dusmanesc chiar fratii mai mari, care-l invidiaza pentru faptele sale de vitejie. Dusmanii eroinei basmului sunt uneori surorile sale pentru frumusetea ei si bunatatea sa, sau mama vitrega, care o uraste fie pentru frumusete sau pentru ca fetele ei nu au aceleasi calitati ca ea. Personaje negative sunt unele fiinte monstruoase sau cu puteri supranaturale: zmeul, balaurul, Baba- Cloanta, Muma-Padurii, simbolizand manifestarile neintelese si inspaimantatoare ale na -turii sau elemente negative din viata sociala.

Zmeii sunt fiinte uriase, create de fantezia poporului, care au si unele asemanari cu omul si unele aspecte de monstru. Ei sunt inzestrati cu puteri supranaturale. Totusi portretul sau fizic ramane nedeslusit. Este o fiinta cu mari forte fizice, un urias. De obicei traiesc pe taramul celalalt, unde au de obicei palate de aur, argint, arama, sunt trei frati si rapesc fete de imparat pentru a le lua de sotie. Interesant pentru caracterul zmeilor este ca acestia nu sunt violenti cu fetele, care, nevrand sa-i ia de barbat le cer ,,cate in luna si-n soare, iar ei se fac ,,luntre si punte si le implinesc voile”. Zmeii au un miros foarte bun si simt repede omul de pe taramul nostru; semnul lor la intoarcerea acasa este buzduganul aruncat de la distanta mare care loveste in usa, in masa si se pune singur in cui. Zmeul pare a avea infatisarea unui om mai mare avand in vedere mediul civilizat in care traieste (castel). Faptul ca se lupta in lupta dreapta cu voinicul si ca sta calare pe cal confirma anatomia lui umana. Zmeul poate sa aiba mama, frati, surori, fete. In privinta caracterului zmeoaicele, indeosebi mama zmeilor, sunt mai aprige. Batrana zmeoaica are puteri uriase, este o mama care-si iubeste foarte mult copii, mai ales baietii, ii insoara si-i razbuna cand sunt omorati.

Eroul principal il doboara pe zmeu in lupta dreapta. Personaje feminine dusmanoase eroului principal sunt Muma- Padurii, Baba- Cloanta si alte babe vrajitoare. Prin diferite vraji si viclenii, ele cauta sa-l piarda pe eroul care simbolizeaza binele, dar in cele din urma sunt si ele nimicite. Balaurul este o reptila monstruoasa, foarte des intilnita in basme, avand trei pana la douasprezece capete, varsand foc si smoala pe nari.

In genere, in peripetiile care constituie subiectul basmului, personajele se grupeaza la doi poli: de o parte eroul principal, ajutat de o serie de personaje cu caractere mai mult sau mai putin fantastice, care lupta si inving fortele raului, de alta parte dusmanii eroului principal- zmei, balauri sau alte personificari ale elementelor raului sub diferite infatisari, simbolizand fortele neinvinse ale naturii sau asupritorii din viata sociala.

O caracteristica a basmului o constituie si obiectele cu insusiri fantastice care ajuta personajele pozitive in lupta. Ele au fost create de oamenii care in decursul existentei lor de veacuri au nazuit sa gaseasca mijloacele spre a putea invinge fortele naturii, ca sa-si creeze conditii mai bune de viata. Maxim Gorki sublinia (legat de aceste obiecte) ca miturile au un profund inteles legat de nazuinta oamenilor de a munci mai usor, de a se apara, de a influienta prin puterea cuvantului, prin ,,descantece si farmece” fenomenele naturii. Imaginatia oamenilor primitivi a creat in povesti obiecte fermecate, care indeplinesc singure diferite activitati. Din timpuri stravechi oamenii au visat sa zboare (Dedal si Icar) sau basmul cu covorul fermecat, rapiditatea deplasarii -basmul cu cizmele nazdravane sau calul nazdravan. Multe dintre constructiile create de fantezia poporului in basme au devenit realitati.

Elementele fantastice,personificarea animalelor si a obiectelor isi au originea in animismul omului primitiv, care acorda obiectelor de care avea nevoie o forta supranaturala. Astfel, apar in basme nenumarate obiecte fermecate, care actioneaza la porunca omului, venind in ajutorul personajului pozitiv: masa care se aseaza si se strange si ale carei bucate nu se termina niciodata, buzduganul sau toporul care zboara si loveste sau taie singur, furca sau vartelnita care lucreaza singure. Obiectele care actioneaza singure sunt numeroase; trasatura lor caracteristica consta in faptul ca ele isi pierd calitatile si nu mai aduc foloase daca au cazut in mainile unui om nepriceput, lenes, lacom sau necinstit. Ele sunt de folos numai omului cu insusiri deosebite. Cu ajutorul lor omul invinge piedicile puse inaintea sa.

Cand un erou nu poate iesi din impas pe cai naturale sau prin puteri magice inerente fiintei lui, recurge la obiecte nazdravane, pe care nu le vom numi talismane, spre a nu insinua in chip exagerat mentalitatea primitiva. De fapt, fii tele si obiectele nazdravane nu sunt atat dovezi de credinta in fortele supranaturale, cat mijloacele de satisfacere a unei necesitati legitime printr-o solutie repede si de imaginatie. Eroul fabulos se afla in fata unei probleme: de a invinge un dusman colosal, de a scapa de o urmarire, de a urca in aer sau de a cobori in mare. Atunci el recurge la mijloacele tehnice pe care i le ofera ingeniul popular si care, daca sunt de ordin fantastic, simbolizeaza totusi un deziderat al umanitatii.

Zmeii au toti buzdugane care, aruncate de departe lovesc in usa, masa si se aseaza in cui, imparatii batrani au cai nazdravani, arme si hainele de ginere, cu ajutorul carora reusesc fii lor. Cele mai curente arme magice defensive in toate basmele din lume sunt acelea care, aruncate, se prefac in obstacole in calea urmaritorilor: peria din care apare padure deasa, basmaua sau naframa din care apare lac adanc si intins sau lac de foc, gresia din care apare un munte drept si alunecos, care atinge cerul.

Un mijloc excelent de a scapa de urmarire ar fi de a deveni invizibil. Bamul gaseste o solutie magica pentru aceasta problema: o vesta, o batista, un clop sau o caciula. In alte basme apar papucii cu care poti trece marea, covorul sau inelul care te duce oriunde. O problema in basme, unde distantele intre eroi sunt adesea incomensurabile, este comunicarea reciproca a stirilor bune si mai ales rele. Cel mai simplu este cu naframa sau batista: cand trei picaturi de sange vor aparea pe ea,este clar ca celalalt a murit (Luceafarul de ziua si luceafarul de noapte –Ispirescu), sau basmaua care se rupe in mijloc (Greuceanu –Ispirescu). In Zana Zorilor a lui Slavici Petru are o cutie care ii da de stire de unde vrea el sa stie, iar crasmarita din Florita din codru are o oglinda fermecata care are insa o explicatie mai limitata: ea ii spune care este cea mai frumoasa din lume. Fluierul care poate adormi pe oricine sau face sa joace pe oricine, biciul din care pocneste voinicul si transforma palatele zmeilor in mere sau nuci.

Moartea voinicului prin viclenia vrajmasului, fiind potrivnica ideii morale a basmului, se cauta un mijloc de a-l invia. In mod curent aceasta e apa vie, uneori impreuna cu apa moarta. Ele sunt greu de gasit si cateodata voinicul este trimis dupa ele numai pentru a fi pierdut. Sangele, ca substanta vitala, e si el in stare de a invia un om (Copiii vaduvului –Ispirescu, Omul de piatra –N.Filimon), sau poate reda vederea orbilor sau lipi picioarele unui olog (Pasarea maiastra –Ispirescu).

Compozitia basmelor are cateva caractere specifice. In basm apar formu- le traditionale initiale, mediane si finale. Adeseori formula introductiva nu e legata de continutul basmului si are scopul sa transpune pe ascultator in atmosfera feerica a basmului. Formula ,,a fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odata intr-o tara…” pe care o gasim in basme la aproape toate popoarele situeaza actiunea intr-un timp nehotarat, vag, si nu precizeaza locul unde se petrec faptele din poveste. Formulele mediane din cuprinsul basmului arata un nou moment al actiunii (,,un taciune si-un carbune, spune, poveste, spune”), ca -lea lunga (,,si mersera ca si cuvantul din poveste, ca inainte mult mai este”), sau scoate in relief greutatea unei lupte (,,se luptara,se luptara, zi de vara, pana-n seara”).

O caracteristica a dezvoltarii subiectului basmului este repetitia, de obicei intreita, eroul lupta cu trei balauri, sau trece prin trei imparatii, sau prin trei paduri: una de arama, una de argint si alta de aur. In basm apar, de cele mai multe ori, trei frati, trei vanturi, trei peripetii. Repetitiile creeaza o incetinire a actiunii si fac sa creasca interesul si curiozitatea pentru deznodamant. Repetarea pasajelor asemanatoare nu se intalneste numai in aceeasi poveste, ci apare si in basme cu subiecte diferite, deoarece povestitorii populari le-au folosit in diferite povesti, fara sa le lege de un anumit subiect. Astfel, in povesti cu subiecte deosebite se vorbeste la fel despre dezvoltarea rapida a eroului: ,,si crestea intr-o zi, cat crestea altul intr-un an”. Alteori, trasaturile caracteristice ale eroilor sunt prezentate, in diferite basme, cu aceiasi termeni; astfel in multe basme se spune despre frumusetea Ilenei Cosanzene: ,,La soare te puteai uita, dar la dansa, ba!”

Incheierea basmului se face, de obicei, tot printr-o formula traditionala hazlie, care are rostul de a aduce pe ascultator din lumea fantasticului in lumea realitatii. Basmul constituie in parte o fenomenologie a naturii, o arhiva de stiinta a poporului, iar natura reprezinta un tovaras sau un adversar al omului si e simbolizata in fiinte morale. Astfel, de la vantul turbat si de la zmeu, care este hieroglifa marilor forte naturale si pana la lingura, corp fizic, exista o lume intreaga, capabila de colocviu cu omul. In chipul acesta, in basm, chiar relatiile stiintifice de la subiect la obiect devin materie de fictiune literara, traducandu-se in raporturi de ordin psihic.

BASMUL CA SPECIE LITERARA

Genul epic este un gen vast, care cuprinde specii in versuri sau in proza: basmul, legenda, povestirea, povestea, snoava, fabula, romanul, balada, epopeea, nuvela, schita, eseul, reportajul. Genul epic prezinta in general o actiune –fapte, intamplari savarsite de personaje; prezentarea sau notarea faptlor este facuta de autor, prezenta scriitorului alterneaza cu prezenta personajelor; modul de expunere dominant este naratiunea, dar include si secvente descriptive sau dialogate; are subiect epic, desfasurat intr-o succesiune de momente: expozitiunea, intriga, dezvoltarea intrigii, punct culminant, deznodamant; este un gen obiectiv, elementele realizate sunt prezentate de autor in mod obiectiv.

Legenda –spacie a genului epic, in versuri sau in proza, amestec de adevar si fictiune, cu privire la originea unor fiinte, fenomene, intamplari. Cuvantul ,,legenda” provine din frantuzescul ,,legende”, care al randul sau provine din latinescul ,,legenda”, ceea ce trebuie citit ,,naratiune”. Dupa basmul fantastic si poveste ea ocupa locul trei in literatura populara si culta pentru copii. Ea se afla la interferenta dintre basm si mit, in care explicatiile pornesc de la un fond real sau un adevar stiintific,carora li se adauga uneori un invelis de gluma, incat, deseori, actiunea aluneca nu numai spre basm, ci si spre snoava. Ele au patruns de timpuriu in literatura culta: legendele istorice in ,,Iliada si Odiseea” lui Homer, iar in literatura romana Ion Neculce a adunat 42 de legende intitulate O sama de cuvinte pe care le-a pus in fruntea ,,Letopisetului” sau.

Legendele se grupeaza in mai multe categorii: etiologice –despre crearea lumii, despre cer si astri, despre fenomene meteorologice, fiinte si lucruri. Tema-tica lor atat de cuprinzatoare este insasi istoria vietii. Chiar daca nu este totul adevarat este o viziune calda asupra lumii, nu unica, ci a unor suprapuneri de mai multe lumi deosebite. Lumea noastra, cea reala, este mijlocul acestei lumi. De la aparitia creatorului suprem –Dumnezeu –este prezentata aparitia intregului cos -mos. Legendele mitologice –cuprind aparitiile, existentele si lucrurile supranaturale, infatisandu-ne o lume de fantasme.Tematica lor cuptinde: ursitoarele (femei vesnic tinere), duhuri, capcauni, uriasi, diavoli, iele, comori ascunse sau pazite de personaje specifice (Norocul). Supranaturale in toata acceptiunea lor, unele dintre ele se misca in limitele unei realitati existente candva, cum este cazul comorilor ingropate. Legendele religioase –infatiseaza figuri biblice: sfinti si sarbatorirea lor, obiceiuri si sarbatori. Ele sunt legate de numele sfintilor, de anumite sarbatori, zile ale saptamanii. Legendele istorice –o oglindire a trecutului, uneori povestiri despre lucruri petrecute asa cum au fost preluate de la inaintasi, bazate pe amintiri sau pe inchipuirea faptelor descrise. Uneori aceste intamplari nu se identifica cu istoria (personaje istorico- fantastice). Tematica acestor legende este bogata si variata ca insasi istoria poporului. Ele restituie istoriei nu numai fapte ale eroilor nostri populari, ci si o bogatie de valori morale.

Apar frecvent legende cu caracter de basm, care merg pe linia basmului prin amploarea narativa,si mai rar cu caracter de snoava. In ciuda tonului glumet functia lor este explicativa, nu de batjocura.

Legenda nu cunoaste decat un singur timp: trecutul, mai apropiat sau mai indepartat. In schimb basmul are timp cu valori arhaice sau fabuloase, toate aduse intr-un etern prezent. Dar, ca si basmul, ele au o tematica variata, relevanta intre lupta dintre bine si rau, adevar si minciuna, dreptate si nedreptate, saracie si bogatie. Voinicul infrunta balaurul (in basm mai mult se lupta cu zmeul); deseori apar trei eroi, care sunt supusi la trei incercari, dupa care, ca si in basm, mezinul, fiind cel mai iscusit, cel mai inzestrat, invinge situatiile dificile; dintre cele trei fete doar una isi reuseste in totalitate. In ambele specii eroii sunt ajutati de calul nazdravan, de obiecte si forte ale naturii neobisnuite.

Personificarea si hiperbola din legenda merg pana la fantastic, devenind modalitati estetice generale pentru realizarea speciei si pentru nuantarea naturii umane a personajelor. In explicarea unor adevaruri, hiperbola si fantasticul indeplinesc in legenda o functie estetico- etica. Legendarul e, prin urmare, o modalitate de transfigurare a realitatii, asa cum este fantasticul in basm.

Povestea –apartine si ea genului epic, in proza sau in versuri, dar au trasaturi specifice, deosebite de ale basmelor atat prin subiect, cat si prin personaje, fiind mai apropiate de realitatea vietii de toate zilele. Fantasticul ocupa un rol secundar sau chiar lipseste, fiind uneori inlocuit de diferite forme ale superstitiilor. Tema este aceeasi ca si a basmului, lupta dintre bine si rau, dar la baza conflictului sta, de cele mai multe ori, contradictia dintre reprezentantii unor interese antagoniste: taranul si boierul, argatul si stapanul, taranul si popa. Alteori, conflictul se incheaga in sfera relatiilor de familie, provocat de rautetea, viclenia, invidia sau lacomia mamei vitrege. In sfarsit, in alte povesti, conflictul e cauzat si de ciocnirea dintre oamenii dotati cu calitati morale deosebite si domonati de diferite naravuri dispretuite de popor. Cu acest prilej, folosind adesea umorul si ironia sunt biciuite lenea, inganfarea, lacomia, prostia, etc.

Subiectele povestilor sunt de proportii mai mici, cu peripetii mai putine ca in basm si se axeaza pe subiecte din viata sociala sau de familie. In povesti personajele se grupeaza in doua categorii bine distincte. Trasaturile caracteristice ale personajelor, desi sunt hiperbolizate, contureaza fie pe oamenii isteti, curajosi, iscusiti, harnici, fie pe cei ce au anumite cusururi. Protagonistul in povesti este aproape intotdeauna un om din popor, a carui caracteristica dominanta este istetimea mintii. Eroul pozitiv este un om muncitor, cinstit, modest si drept. Datorita agerimii mintii, curajului, stapanirii de sine, demnitatii morale, dar mai ales istetimii si iscusintei sale, el invinge pe dusmani. Simbol al istetimii este Pacala, intalnit la mai multe popoare.

Actiunea povestilor este simpla, in comparatie cu basmul, asemanatoare cu viata de toate zilele, desfasurandu-se dinamic; nararea faptelor este inviorata de un dialog viu. Ca nota caracteristica, in majoritatea povestilor apar umorul si gluma, care sunt o trasatura dominanta a personajului principal.

Povestirea –originile ei sunt greu de stabilit. Povestirea culta isi are originea si punctul de plecare in folclor. In povestire, atentia este indreptata spre realitatea exterioara. Infatiseaza fapte si intamplari prin care se dezvaluie firea, ideile si gandurile personajelor. Intamplarile narate sunt subordonate unei actiuni centrale, iar episoadele o intregesc si o lamuresc, subliniaza o anumita concluzie si idee estetica si morala. Socotita ca o forma esentiala si arhetipala a epicului, povestirea apare in mai toate variantele genului epic, componentul definitoriu fiind elementul narativ. Povestirea poate sa fie mai mica decat basmul sau mai mare, cu actiune mai complexa, dar cam cu acelasi numar de personaje, unele avand valoare simbolica. Naratiunea se imbina cu dialogul si caracterizarea sau descrierea. Exista povestiri despre vietuitoare, foarte placute copiilor, despre copilarie, istorie. Povestirea are un caracter moralizator, didactic.

Baladele sunt mici poemuri asupra intamplarilor istorice si a faptelor marete. Poezie epica cu caracter legendar narativ, balada denumea initial, in Evul Mediu occidental, o poezie cu forma fixa care se canta in timpul unui dans (in lat. tarzie, ,,ballare” inseamna ,,a dansa”). Cultivata in aceasta forma si de poetii renasterii franceze, balada a fost resuscitata si de poetii preromantici si romantici care s-au orientat, la sfarsitul secolului al XVIII-lea si in prima jumatate a secolului al XIX-lea, spre traditii populare si istorice: Burger, Schiller, Byron, Hugo, de Muset, iar la noi Alecsandri si Bolintineanu.

Avand deseori un caracter fantastic, ca si basmele, balada romantica exprima, in general, aspiratia catre neobisnuit, catre actul eroic si generos, catre depasirea limitelor obisnuite. In folclor, balada (termen introdus de Alecsandri ca echivalent pentru ,,cantecul batranesc”) a numit, la inceput, toate cantecele populare cu caracter narativ, dar specialistii foloseau termenul numai pentru cantecul epic cu tematica nuvelistica. Ele pot fi: haiducesti, pastorale, legendare, fantastice, cu subiect, feudal, familiale. Balada pune accent pe trasaturile eroilor, asemanatoare cu eroii basmelor: frumusete fizica si morala, insusiri exceptionale care ies la iveala in imprejurari exceptionale. Apar formule introductive, planul real se impleteste cu cel fabulos. Binele, adevarul si dreptatea inving intotdeauna.

George Calinescu spunea: ,,S-au creat astfel niste mituri, dintre care patru au fost si sunt hranite cu o frecventa crescanda,constituind punctele de plecare mitologice ale orcarui scriitor roman.” Cele patru mituri sunt: Traian si Dochia, mitul mioritic, mitul jertfei pentru creatie si mitul zburatorului, infatisate in cele mai frumoase si mai cunoscute balade romanesti.

STATUTUL ESTETIC AL BASMULUI

Estetica este stiinta care studiaza legile artei, problemele privitoare la esenta artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creatiei artistice, la criteriile si genurile artei. Cuvantul vine din frantuzescul ,,esthetique”.

Pentru a defini statutul estetic al basmului trebuie avute in vedere cele trei principii estetice: binele, adevarul, frumosul. Situarea personajelor la antipod, caracterizarea lor prin intermediul antitezei potenteaza intelegerea mesajului estetic. Chiar daca sfarsitul este previzibil, prezenta fabulosului, miraculosului si a supranaturalului care include, de fapt, primii doi termeni, mentine treaz interesul pe tot parcursul firului epic.

Personajele basmului sunt fie de partea binelui (protagonisti), fie de partea raului (antagonisti). Dintre personajele care sunt de partea binelui sunt: eroul principal, fie ca este baiat, fie ca este fata, calul, prietenul de nadejde al eroului, zane, sfintele, anumite personaje care apar numai momentan in basm (oameni sau diferite vietuitoare), pe care eroul le ajuta si este ajutat la randul sau de ele, al;te personaje biblice sau fantastice. Binele este mereu in antiteza cu raul, sub toate formele: adevar- minciuna, dreptate- nedreptate, harnicie- lene, etc. In finalul basmului binele este rasplatit, iar raul pedepsit. Pedeapsa nu vine niciodata din partea celui prejudiciat, ci din partea altora: pedeapsa omeneasca, divina, a calului sau este iertat de pedeapsa pentru a vedea fericirea celui bun.

Cenusareasa este persecutata de mama si surorile vitrege, dar bunatatea si nevinovatia ei sunt rasplatite in cele din urma, caci nedreptatea nu poate dainui la infinit, adevarul iese la lumina, iar rautatea si minciuna pedepsite. Mama vitrega este sadica si nu-si tine promisiunea de a o lua pe fata la petrecere, dar fata crede in cuvantul dat si in cinstea altuia, deoarece ea insasi este cinstita. Ea este ajutata de fortele naturii sa invinga rautatea oamenilor: alunul cu insusiri miraculoase si pasarile cerului.

Eliza e un model de harnicie in munca, de darzenie si perseverenta in atingerea unui scop. Pentru un ideal nobil, ca cel al salvarii fratilor sai, ea isi pune in pericol chiar viata. (Lebedele- Andersen). Alba ca Zapada este de asemenea persecutata de mama vitrega, dar bunatatea, harnicia ei sunt rasplatite, iar in final va ajunge mireasa fiului de crai. Basmul Motanul incaltat al lui Ch. Perrault are la baza un mit vechi- mitul motanului nazdravan- care este iscusit si stie sa iasa din toate incurcaturile. Lupta dintre bine si rau se da in aceasta poveste in limita relatiilor de familie si a relatiilor sociale. Victoria binelui care aduce re -compensa si asigura viata fericita a omului sarac are loc mai intai cu pedepsirea indirecta a celor doi frati mai mari, care-si luasera unul moara si altul magarul, lasand fratelui lor mai mic doar motanul. Victoria binelui este asigurata si prin distrugerea Capcaunului, ce reprezinta pe imbogatitul din munca altora. Ideea victoriei binelui si ridicarea omului din popor lipsit de mijloace de existenta la o buna situatie materiala, fie chiar si prin mijloace fantastice, relateaza victoria dreptatii si ridicarea omului din popor.

Fat- Frumos din basmele romanesti are numai calitati morale pretuite de oameni. El lupta cu raul si invinge datorita acestor calitati, dar si ajutorului dat de altii. Praslea ajuta puii zgripturoaicei si va fi rasplatit de aceasta prin scoaterea de pe taramul celalalt. Cei care trec de partea raului sunt aici fratii sai, dar in finalul basmului Praslea nu-i pedepseste, ci cere judecata divina, prin aruncarea sagetilor in sus. Harap- Alb este asuprit de Span, caruia ii cade in cursa din naivitate, insa depaseste incercarile la care il supune acests datorita calului nazdra-van si Sfintei Duminici. In ultima incercare are ca ajutoare pe furnici si albine ca rasplata pentru binele facut, dar si cinci personaje fabuloase, adunate pe parcursul drumului care il ajuta pentru ca se dovedeste a fi drept, cinstit si un prieten de nadejde.

Zanele sunt personaje fantastice care il ajuta pe protagonist in lupta fie dezinteresat, fi pentru ca se indragostesc de el si ii devin sotii. Zmeii sunt personaje negative, care sunt invinsi de erou in lupta dreapta sau prin istetime. In finalul basmului eroul principal este rasplatit si basmul se incheie cu o nunta, uneori chiar facuta a doua oara, pentru a sublinia un nou inceput. Mai apar si alte personaje fantastice: diavoli, spiridusi, vrajitori care pun tot felul de piedici in calea eroului, dar sunt invinse.

Exista insa unele personaje care au un rol aparte in basm. Genarul din basmul eminescian nu este un personsj negativ, dar pentru faptul ca se opune implinirii destinului eroului, acela de a o aduce pe fata sa fratelui sau de cruce, va fi pedepsit prin exilarea in imparatia cerurilor. De asemenea Spanul din basmul lui Creanga, desi este un personaj negativ, el are un rol important si hotarator in formarea personalitatii tanarului si pregatirea acestuia pentru a prelua conducerea imparatiei.

Pentru a exprima principiul de adevar al esteticii voi porni de la o caracteristica a basmului, aceea ca realul se impleteste cu fantasticul in cuprinsul acti-unii. La nivelul personajelor avem personaje reale (imparati, fii sau fiice de imparati, oameni simpli, sfintele care il povatuiesc pe erou) si personaje fantastice (zane, iele, zmei, vrajitoare, calul inaripat sau care vorbeste, etc.). In ceea ce priveste natura avem planul real: castele sau palate ale imparatilor, paduri, vai, ape, dar in momentul in care avem paduri de arama, argint sau aur, rauri de foc sau izvoare cu apa vie, palate de clestar pe fundul marii sau in imparatia cerurilor (cum este castelul Zanei Morgana) intram in planul fantastic.

In cadrul situatiilor sunt situatii reale sau fantastice. Alegerea unui cal din herghelie pentru drum este cat se poate de real, dar modalitatea de alegere (tava cu jaratec), trece in sfera fantasticului. Eroul creste intr-o zi cat altii intr-un an, se naste intr-un mod miraculos (din lacrima unei icoane) sau plange inainte de nastere (Tinerete fara batranete si viata fara de moarte- P.Ispirescu). Trecerea pe celalalt taram, unde se intalnesc personaje miraculoase, in special zmei, si unde toate sunt diferite de taramul oamenilor apartine fantasticului. Puterile pe care le au unele personaje, fie pozitive sau negative sunt de asemenea fantastice. Exista si obiecte fantastice, care ii folosesc eroului in actiunea sa: perie, naframa sau gresie care sunt in urechea calului, maciuca care loveste la comanda, masa care se pune singura, magarul care scuipa bani, caciula care te face nevazut, papucii cu care treci marea, etc.

Frumosul in basm apare sub mai multe aspecte. In primul rand este frumuetea fizica a eroilor principali, ca trasatura dominanta. Eroina principala, fie ca este fata de imparat sau nu, este frumoasa, incat intrece si stralucirea soarelui. Zanele sunt foarte frumoase si ajuta pe erou, deci sunt de partea binelui. Ele sunt capabile sa renunte si la conditia lor de zane pentru a putea fi alaturi de alesul inimii (Broasca testoasa cea fermecata). Dar nu intotdeauna frumusetea fizica inseamna ca personajul este bun. Mama Albei ca Zapada are chipul luminos, dar sufletul intunecat, fiind capabila de mult rau. La fel si surorile Cenusaresei, care sunt frumoase, dar rele. Ielele sunt femei frumoase, dar rele, la fel cu unele vrajitoare. Eroii principali, de cele mai multe ori sunt descrisi ca fiind foarte frumosi, incat se indragostesc de ei fetele de imparati si chiar zanele nemuritoare.

Alt aspect al frumosului in basm este natura. Exista codri, vai paduri, flori de o frumusete deosebita, fie ca sunt de arama,argint sau aur sau nu. Gradina imparatului din Praslea cel voinic si merele de aur este atat de mestesugita, cum nu mai exista alta. Exista copaci frumosi, in general metamorfozarea unor fiinte omenesti ucise (Cele trei rodii aurite), pasari maiestre cu cantec frumos, cai nazdravani, pentru obtinerea carora se presupun incercari grele. Frumosul il gasim exprimat si in arhitectura palatelor. Acestea nu sunt opera de arhitect, in general, ci de magie. Palate au imparatii, zmeii, zanele. Sunt palate de aur si topaz, in intregime de sticla, care stralucesc in soare, cu gradini maiestre, sau palate stralucitoare pe fundul marilor sau lacurilor, care uluiesc prin frumusetea lor (Broasca testoasa-Ispirescu), sau in imparatia cerurilor (Lebedele- Andersen). Descrierea palatelor si a gradinilor care le inconjoara sun sumare sau mai largi,dar toate dau un sentiment de uluire in fata atator frumuseti si bogatii. Exista frumusete si in hainele personajelor, care au croiala aleasa si sunt cusute cu fir de aur si de argint si pietre pretioase. Uneori hainele sunt daruite de zane sau fiinte fantastice pentu a face pe cel ce le poarta de nerecunoscut chiar si pentru familie si a atrage toate privirile asupra lor. Mai ales hainele de nunta sunt de o frumusete iesita din comun. Desi simtul simptuozitatii nu se poate tagadui, atentia cade asupra materia- lelor rare si scumpe (aur si pietre pretioase) folosite atat in arhitectura, cat si in invesmantare. Dar frumosul exista si in caracterul personajelor: se poarta frumos cu toti, vorbesc frumos chiar si cu vrajitoarele hade, sunt respectuosi, milosi, blanzi si intelegatori fata de animale, pe cere le ajuta intotdeauna.

Prin aceste trei principii pe care le pune in valoare basmele au o mare valoare estetica nu numai pentru prescolari, dar si pentru copii de varsta mai mare.

CAPITOLUL II

DE LA BASMUL POPULAR LA BASMUL CULT

Basmul popular are caracteristici specifice: caracter oral (poate fi transmis prin viu grai, de unde si oralitatea ca trasatura definitorie a acestei specii), caracter anonim (autorul nu este cunoscut), caracter colectiv (variante, improvizatie –sufera anumite modificari in transmiterea sa pe cale orala), caracter sincretic (exista o asociere a produsului folcloric cu alte sisteme de limbaj: coregrafie, gesturi), caracter traditional (ca urmare a izvoarelor de inspiretie apartinand folclorului).Actiunea este liniara, structurata pe momentele subiectului, conform unui sablon impletind elemente reale cu cele fantastice, timpul nu este precizat (folosindu-se adverbe de timp precum ,,odata”, ,,demult”, ,,candva”), iar spatiul este vast si se desfasoara pe doua planuri: unul real si altul fantastic, fabulos.

Basmul cult se defineste prin prelucrarea structurilor populare ale speciei in cadrul unor opere originale, scriitorul punandu-si amprenta asupra operei literare, pastrand functiile principale, formulele fixe,oralitatea, estompand de cele mai multe ori miraculosul si fantasticul si in acelasi timpreduce caracterul conventional al unor secvente narative, adaugandu-le semnificatii si efecte specifice literaturii culte.

Desi prezent initial doar in epica populara, basmul a patruns si in literatura culta la inceputul secolului al XIX-lea (perioada de afirmare a esteticii romantice), prin culegerea aperuta in anul 1812, a fratilor Wilhelm si Jacob Grimm, Basme pentru copii si familie. Paralel cu eforturile de fixare in scris a basmului popular, apare basmul cult, care preia motivele si tehnicile narative ale acestui. Basmul cult se defineste prin prelucrarea structurilor originale ale speciei in cadrul unor opere originale, in care elementele folcloristice caracteristice speciei se asociaza celor proprii operei unui scriitor. In plus, in basmul cult se pune mai mult accentul pe atmosfera sau pe dimensiunea interioara a personajelor.

Deoarece la baza basmului cult sta basmul popular, acestea prezinta puncte comune, dar si caracteristici particulare specifice fiecarui autor. Asadar prima deosebire este ca basmul cult are un autor cunoscut. Autorul basmului cult Povestea lui Harap- Alb este Ion Creanga, sau autorul basmului cult Fat-Frmos din Lacrima este Mihai Eminescu. Acestia respecta anumite trasaturi ale basmului popular, insa si pe acestea le particularizeaza prin elemente de originalitate si stil. Intrarea si iesirea din spatiul fabulos se face prin formula initiala si prin cea finala prezente si in basmul popular.

Caracterul de basm cult se argumenteaza nu numai prin faptul ca opera are un autor cunoscut sau pentru ca este transmisa pe cale scrisa, ci mai ales la nivel structural, stilistic si nu in ultimul rand la nivelul personajelor. Basmul se incadreaza in categoria fabulosului, nu in cea a fantasticului, pentru ca nu presupune nici o reactie specifica de teama sau de ezitare a personajului, implicit a cititorului in fata evenimentelor supranaturale cu care se confrunta. Miraculosul presupune accepterea de la inceput a supranaturalului, care nu suscita nici o surpriza, iar efectul asupra cititorului este delectarea, relaxarea. Fantasticul presupune faptul ca personajul si cititorul, aflati in fata unui fenomen necunoscut, ezita intre a-i da o explicatie naturala sau supranaturala, ceea ce determina un sentiment de spaima sau de neliniste. Fabulosul este categorie a fantasticului care desemneaza personaje sau fapte imaginare, incredibile, de domeniul fanteziei, al supranaturalului, fara corespondent in lumea reala.

Initial fantasticul desemneaza ceea ce nu exista in realitate, ceea ce pare ireal, aparent, iluzoriu, lumea fantasmelor. (gr. phantasma=aparitie, viziune, imagine). ,,Fantasma” e produsul imginatiei sau fanteziei. Abia in estetica idealista germana incepe sa se faca distinctia intre fantezie –lume imaginara, continutul imaginatiei si fantezie –activitate creatoare care anima. Fantasticul nu traieste decat in mijlocul fanteziei, singura care-l produce, legitimeaza si impune ca produs estetic specific. Pentru ca fantasticul sa-si impuna regimul este nevoie de o adevarata fisura a ordinii existente, o eruptie directa, brutala si invincibila a misterului in cadrul mecanismelor si previziunilor cotidiene ale vietii: invazia sacrului in interiorul ordinii laice profane, a supranaturalului in mijlocul naturalului, a fantasticului inadmisibil, absurd, imposibil, misterios in plin determinism comod si previzibil. Rasturnarii ordinii previzibile a realitatii ii raspunde pe plan rational contradictia dintre logic si ilogic. Fantasticul constituie o posibilitate permanenta a invaziei imposibilului sau imprevizibilului in domeniul explicatiilor cauzale. Visul fiind metoda cea mai normala si mai universala de adormire a ratiunii, oniricul sub toate formele –constituie un domeniu predilect al fantasticului.Este starea de ,,reverie supernaturalista” despre care vorbeste Nerval ,,realitatea cere devine vis si visul realitate”, ,,creatoare a unui vis ce-i apartine numai lui”.

Efectul imediat al orcarui text fantastic este confuzia, senzatia de obscur si mister. Fantasticul creste din ezitare, confuzie si perplexitate. Misterul fantastic duce la multiplicarea sensului si bogatia de semnificatii. Orice text fantastic se inchide in propria sa semnificatie care se cere descifrata in planul sau de referinta.Ceea ce echivaleaza cu postulatul limbajului fantastic pur, abstract, predispus a primi toate semnificatiile si interpretarile posibile fiindca el constituie de fapt propriul sau termen de referinta. Fantasticul vorbeste un limbaj criptic. Intreaga simbolistica din lume, plastica sau textuala, participa la aceeasi conditie a fantasticului: alegoriile, emblemele de orice speta, impresiile baroce. Exista o iconologie fantastica, dupa cum exista o simbolistica si o semantica fantastice produse de analogii si echivalente surprinse in interiorul unui univers cu ,,cheie”.

Astfel orice text literar, inclusiv clasic poate deveni ,,fantastic” prin lecttura si descifrare simbolica. Fantasticul este consubstantial literaturii. Ruperii de realitate, de ratiune si semnificatie, ii corespunde, ca o corelatie inevitabila parasirea timpului prezent, modificarea neasteptata a ordinii temporale obiective.

Fantasticul introduce in literatura o noua dimensiune a duratei, un alt ritm al succesiunii momentelor,o cronologie inedita a evenimentelor realizata prin patru metode: inghetarea, incetinirea, accelerarea si inversarea timpului. In domeniul temelor literare scenariile cele mai tipice sunt regresiunea si anticiparea. In prima ipostaza timpul trecut coboara in prezent, devine subit actual, constituie o prezenta imediata, obsedanta. Fazele anterioare ale existentei (avataruri, metempsihoze) incep sa ne copleseasca adesea in sensul nostalgiei paradisiace. In genenere literatura viziunilor ancestrale, primordiale, arhetipale, mitice apartin acestei spete de fantastic regresiv consemnat illo- tempore, redescoperit prin ,,reminescenta” (anamnesis), memorie a ,,existentelor anterioare”. Anticiparea, la randul sau, aduce viitorul la nivelul si experienta prezentului imediat.

In buna parte literatura se confunda cu constiinta sa, cu ,,sentimentul” ca ne aflam in prezenta unei constructii fictive imaginare, ca totul este doar ,,literatura si catusi de putin realitate”. In cazul fantasticului aceasta conditie este esentiala fara constiinta si emotia fantasticului ca realitate literara distincta, recunoasterea si deci existenta sa devin imposibile. Spiritualitatea primitiva nu cunoaste ruptura dintre fictiune si realitate, normal si anormal (imaginar), sacru si profan (literar). Mitologia si istoria religiilor constituie din aceasta cauza cel mai mare depozit de teme fantastice de care dispune umanitatea. Cele doua mentalitati s-au despartit (disociatii rationaliste dintre mit si realitate) la presocratici, la Xenofon. Platon accepta mitul ca simbol, limbaj, instrument de cunoastere. Dar cand se refera la literatura el are constiinta limpede a inconsistentei sale veridice.

Ca notiunea si sentimentul de fantastic sa se constituie pe deplin este nevoie de aparitia unei sensibilitati si mentalitati integral estetizate si demitologizte, capabile sa guste fantasticul ,,in sine”. Aceeasi distinctie se impune si intre fantastic si feeric, varianta sa literara ,,clasica” cu care in parte se identifica in cadrul notiunii generale de ,,miraculos” sau ,,fabulos”.

Autorii de basme n-au notiunea fantasticului. Ei fac si se complac in fantastic fara sa stie, in timp ce esteticienii folcloristi o au adesea cu patrundere prin analize morfologice interesante bazate pe tipologia functiilor fantastice si nefantastice. Orice tip de literatura are o geneza si prototipi folclorici si mai ales foloseste imagini ,,fantastice”. In acelasi mod se dezleaga si controversata problema a supravietuirii si valorificarii fantasticului in plina perioada rationalista, scientista, profund ostila miturilor si simbolurilor misterioase. In masura in care realitatea arhatipilor si a inconstientului colectiv nu este pusa la indoiala, totalitatea reflexelor sale literare asigura azi o continuitate fantastica. Ea poate fi ascunsa discret sau spontana sau cultivata programatic. Intr-un caz ne gasim in fata fantasticului empiric. In celalalt, in prezenta creatiei literare voit fantastice care descopera si speculeaza intr-o deplina constiinta estetica implicatiile literare ale fantasticului. Fenomenul foarte general se verifica in intreaga cultura moderna, care dovedeste o reala capacitate de asimilare, recuperare si o ,,camuflare”a miturilor.

Toate aceste fapte explica in acelasi timp, o data cu vocatia fantastica a umanitatii si necesitatea sa esentiala. Fantasticul exprima visul treaz al individului, saltul dincolo de aparente. Fantasticul devine mereu altul in timp si spatiu variabil in functie de atitudinea, de ordinea inflexibila, imuabila a universului. Intre fantastic si senzational trebuie de asemenea facuta o distinctie clara: in planul epic fantasticul nu exclude senzationalul, ci il implica sub forma misterului. Dar in timp ce senzationalulisi gaseste in cele din urma solutia, elucidarea misterului fantastic ezita, amana, pastreaza confuzia pana la capat. Ratacirea intr-un labirint fara iesire nu este senzationala, ci fantastica. Legea sa nu este descifrarea, ci adancirea misterului. Orice explicatie il distruge sau il transforma intr-un text senzational care nu e fantastic.

Basmele populare sunt cele dintai si cele mai pline de fantastic. Arta primitiva si arta populara sunt impregnate de fantastic. Proza fantastica moderna nu se va constitui din doua registre semnificative ca pondere si valoare egale, ci va atrage dupa sine o semnificatie unica. Semnificatia generala ultima a prozei fantastice va fi intotdeauna una suprareala in cadrul artisticului. Vom gasi in etosul popular liniile miticului si magicului, feericului si legendarului. Alaturi de basm aceste linii devin expresive in structurile baladei si legendei, dar mai ales in ale eresurilor populare atat de raspandite pana nu demult, fie in forme pagane, fie contaminate de mitologia crestina conturand un soi aparte de naratiuni apocrife sau de naratiuni fantastice cu indepartate radacini intr-o mitologie ce explica si rationalizeaza transfenomenalul existent prin convocarea sa imaginativa. Pe drumul de la atitudinea mitica si ritualica la cea literara, naratiunea fantastica populara si apoi cea culta au conservat nu numai principiul functiei, dar si expe riente formale ale acesteia, ceea ce probeaza existenta unei mentalitati coordonatoare.

O distinctie intre basmul popular si cel cult se face si la nivelul formu- lelor, care preiau o parte din rolurile celor din basmele populare, dar nu mai au aceeasi expresivitate si culoare, consecinta directa a faptului ca basmul cult e transmis pe cale scrisa, nu orala. Adverbul ,,odata” proiecteaza actiunea intr-un timp mitic, nedeterminat, anunta conventia fictiunii ce preia rolul comparatiei (,,ca niciodata”), dar renunta la parafraze sinonimice de tipul ,,pe cand facea plopul pere si rachita micsunele” care au strict rolul de captare a atentiei unui public. Simetric, formula finala are rolul de a realiza iesirea din lumea fictiunii. Desi in esenta basmul cult este diferit de cel popular, acesta respecta structura, fiind prezente majoritatea functiilor, care corespund momentelor subiectului. Expozitiunea sau situatia initiala este reprezentata de formula initiala, intriga corespunde dezechilibrarii situatiei. Desfasurarea actiunii fiind mai ampla corespunde mai multor functii precum: plecarea eroului, scopul urmarit care se schimba de obicei, intalnirea cu reprezentantii raului si probele curajului; este structurata pe mai multe episoade. Punctul culminant este corespunzator pedepsirii raului, iar deznodamantul rasplatirii eroului si nuntii.

Basmul cult este mult mai complex decat basmul popular datorita faptului ca autorul intervine asupra structurii basmului cu o proiectie personala. Acesta intervine la nivelul spatiului cu toposuri, locuri care apartin spatiului real ( tara, padure, ostrov, pod ) dand un aer realist basmului, dar imprima si o doza de generalitate prin repere spatio- temporale nedeterminate: ,,Era odata”, ,,Intr-o tara”.

Spre deosebire de basmul popular, unde predomina naratiunea, basmul cult presupune imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea. Naratiunea este dramatizata prin dialog, care ii da un ritm alert. Dialogul are o dubla functie: de a aduce actiunile in fate cititorului (ca in teatru) si de a caracteriza personajele indirect. Fantasticul este prezent si in basmul cult. Acesta se concretizeaza la nivelul personajelor. Nepotrivirea de mentalitate dintre parinti si copii este prezenta si aici ( conflictul dintre crai si fii sai in Povestea lui Harap- Alb, sau faptul ca tanarul considera ca razboiul purtat cincizeci de ani de tatal sau ar avea vreun rost si de aceea se leaga frate de cruce cu fiul vrajmasului in Fat-Frumos din Lacrima).

Basmul cult este mai complex, eroul parcurge un drum initiatic si trece mai multe obstacole decat eroii din basmele populare, dar respecta un aspect al basmelor populare: este cel mai mic dintre frati. Spre deosebire de basmele populare eroul nu are insa nici o putere supranaturala si nici o calitate specifica unui erou de basm. Ca in orice basm are ajutoare, care au un rol important in initierea eroului, el neputand trece nici o proba fara ajutorul lor.

In Folclor literar romanesc autorii Mihai Pop si Pavel Ruxandoiu evdentiaza ca specia epica a basmului coincide cu ,,o opera de arta” capabila sa reflacteze ,,o lume cu totul aparte”, a carei dimensiune se raporteaza la fantastic, avand totusi suport in realitate, dezvoltand un subiect bazat pe eternul conflict dintre vointa si iluzie, evidentiindu-se totusi ca ,,nu exista contrarii” care sa ,,nu poata fi rezolvate”, iar particularitatea acestui gen de creatie se identifica unor ,,esente” dezvoltate in timp si mizeazape ,,atmosfera interioara”. Aceasta definitie nuanteaza doar cateva dintre caracteristicile basmului, specie literara cultivata din cele mai vechi timpuri, in cuprinsul careia, cu ajutorul unor mijloace traditionale, se povestesc intamplari fantastice prin care oamenii au nazuit catre crearea unor spatii plasmuite hiperbolic, catre tipuri umane capabile sa intruchipeze perfectiunea in lupta cu fortele supranaturale, intruchipand principiul raului (din domeniul irealului).

Este o povestire scurta, care pune in scena evenimente sau personaje imaginare, fara ca acestea sa fie reale sau sa semene cu realitatea.Basmul recurge adesea, dar nu intotdeauna, la miraculos. La origini era o specie orala, care se transmitea prin viu grai si la care contribuiau epic mai multi autori/ generatii. In literatura romana, datorita originalitatii lor, exista o tipologie diversificata a basmelor culte, acestea putand fi in proza, in versuri sau dramatizate: basmul- feerie, de obicei dramatizat (Sanziana si Pepelea- Vasile Alecsandri), basmul- nuvela, mai apropiat de realitate (Soacra cu trei nurori-Ion Creanga), basmul- poem, cu numeroase si accentuate note stilistice originale (Fat-Frumos din Lacrima- Mihai Eminescu), basmul- parodie, cu accent pe caricatura (Damult, mai damult- I.L.Caragiale), basmul- idila, in care elementele lirice domina (Craiasa Zanelor- George Cosbuc), basmul- stiintific, unde fabulosul este mai putin prezent sau vizeaza un domeniu stiintifico-fantastic (Ber Caciula de I.C.Vi-sarion).

Daca marii creatori ca M.Eminescu, I.Creanga, Fratii Grimm, H.Ch. Andersen, Charles Perrault adopta in realitate o viziune originala, inconfundabila, povestitorul popular dezvolta in asa fel discursul fantastic, incat lasa camp liber spontaneitatii, care devine o trasatura specifica basmului popular.

CAPITOLUL III

EMINESCU SI BASMUL CULT

Inca din copilarie Eminescu a indragit comorile creatiilor populare ascultand cantece, povesti si ghicitori, cum marturisea el mai tarziu:

,,Povesti si doine, ghicitori, eresuri

Ce fruntea-mi de copil o-nseninara

Abia intelese, pline de intelesuri…”

(Trecut-au anii)

Admiratia pentru creatiile populare nu l-a parasit niciodata, ci el a cules mereu comori populare, care i-au fost nesecat izvor de inspiratie, astfel ca, de la un capat la altul opera sa e strabatuta de motive si elemente ale intelepciunii si artei populare. Eminescu nu a imitat insa poporul, nu i-a furat creatia pentru a-si face o desearta glorie personala. El a folosit experienta artistica a poporului pentru a aduce o contributie personala creatiei nationale, pentru a-i largi orizontul, pentru a o imbogati. Profundul caracter popular este una din calitatile remarcabile ale creatiei lui Eminescu, care o pune la adapost de moarte si uitare.

Eminescu si-a construit o viziune despre lume profund originala, care-l reuneste cu creatorii romantici, singularizandu-l in acelasi timp in randurile lor. Rasturnand legile lumii pe dimensiuni cosmice, el s-a adresat folclorului si miturilor stravechi si a edificat un univers propriu care traieste in fiecare fragment al operei sale. Eminescu spunea ca ,,o adevarata literatura trainica…nu se poate intemeia decat pe graiul viu al poporului nostru, pe traditiile, obiceiurile si istoria lui, pe geniul lui.” Slavici spunea: ,,Eminescu tinea sa se potriveasca in toate cu poporul, pentru ca numai asa putea sa strabata si sa ramaie.” Eminescu este un povestitor fantastic, cateva din frumusetile cele mai de seama ale artei romanesti de-a povesti au cazut din condeiul poetului.

Eminescu pastreaza din basmul popular numai filonul epic si elementul fabulos, dar spre deosebire de creatia folclorica scriitorul foloseste tehnica detaliului pentru conturarea romantica a portretelor. Personajele basmului eminescian sunt descrise cu detalii sugestive pentru ilustrarea trasaturilor, creand portrete lineare prin folosirea mijloacelor stilistice specifice limbajului sau artistic.

In basmul eminescian se imbina fabulosul cu realul, personajele avand puteri supranaturale, eroi tipici de basm: imparati si imparatese, feti-frumosi si fiice de crai, Muma-Padurilor sau zmei infricosatori. Modalitatea narativa se remarca prin absenta marcilor formale ale naratorului obiectiv, de unde reiese distantarea acestuia de evenimente. Actiunea se fundamenteaza pe conflictul dintre fortele binelui si fortele raului, iar triumful consta in triumful binelui, in acest basm iubirea invinge toate piedicile.

Actiunea basmului se petrece intr-un timp fabulos si un spatiu nesfarsit, in acest cadru spatio-temporal mitic derulandu-se intamplarile reale si fabuloase la care participa personaje cu puteri supranaturale. Asadar, relatiile spatiale si temporale se definesc prin evocarea timpului fabulos cronologic si a spatiului imaginar nesfarsit. Natura este personificata, in totala armonie cu sentimentele si trairile eroilor, participand la emotiile lor, fiind ea insasi un personaj fabulos. In descrierea naturii, tipica romantismului, naratorul include pauze descriptive prin care intrerup firul epic. Eminescu foloseste in acest basm si motivul metamorfozei, cand Fat-Frumos este transformat in floare de fata Genarului.

De remarcat in acest basm este prezenta motivului lunii, ea fiind singura care observa si participa la toate intamplarile, ocrotind iubirea, precum si motivul oniric, ,,visa in vis ca Maica Domnului desprinsese din cer doua vinete stele ale diminetii…”. Basmul prevesteste debutul prozei fantastice: ,,oamenii nu erau decat in germenii viitorului” si la scurgerea ireversibila a timpului individual ori la eternizarea omului prin iubire, ,,pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste”.

Spre deosebire de alti eroi, eroul eminescian imprumuta trasaturile flacaului de la tara, se imbraca in straie populare, stie sa cante dumnezeieste la fluier doine si hore. El parcurge un drum initiatic, trebuind sa treaca probele necesare unei experiente de viata. Ceea ce il particularizeaza este farmecul pe care il exercita asupra fetelor, care-i devin devotate si prietene de nadejde, ajutandu-l sa invinga piedicile. Daca in alte basme vin in ajutorul lui Fat-Frumos voinici, sfinte, insecte, animale, zane, monstri, aici fetele sunt cele care il sprijina cu loialitate, chiar impotriva propriilor parinti.

In proza lui Eminescu apar comparatiile morale, adica acelea care ilustreaza si intaresc o trasatura vazuta, printr-una spirituala. Astfel, in Fat- Frumos din Lacrima, eroul impreuna cu fata rapita ,,fugeau prin noaptea pustie si rece ca doua visuri dragi”, ,,luna palida trecea printre nouri suri ca o fata limpede prin mijlocul unor vise tulburi si seci”. Astfel, prin derogare de la functiunea mai generala a comparatiei, care este aceea de a sensibiliza spiritul, comparatia lui Eminescu spiritualizeaza sensibilul, in acord cu intreaga tendinta a artei lui scriitoricesti. Cand n-avem de-a face cu comparatii morale, Eminescu ne ofera unele dintr-o categorie care, departe de a spori gradul de sensibilitate a viziunilor sale, le imputineaza mai degraba consistenta lor materiala, promovandu-le catre fantomatic si diafanitate (,,o fata mai alba ca argintul crinului”, ,,anii vietii lui…ca o frunza pe apa”).

Cu Eminescu se poate spune ca intram in fondul adevarat al basmului cult, avand un pas inainte catre aceea culme a geniului popular romanesc, care este Ion Creanga. Sub trei aspecte trebuie abordata contributia lui Eminescu la afirmarea basmului cult: de autor veritabil de basm cult (Fat- Frumos din Lacrima), autor de basme (Calin Nebunul, Fata in gradina de aur, Miron si frumoasa fara corp) si implicarea basmului in opera (Calin- file din poveste si Luceafarul). Basmul popular cules de Eminescu este stilizat pana peste marginile creatiei populare, capatand girul geniului eminescian. Se confirma inca o data afirmatia lui Calinescu, potrivit careia Eminescu, pe ce punea mana, se facea aur. Creatia sa lirica, in care se amesteca motive romantice cu motive folclorice reprezinta o dovada in acest sens. Prin urmare, valoarea basmului sau nu sta in fondul narativ (ceea ce se petrece se cunoaste dinainte, nu difera cu obisnuitul fond narativ al basmului popular), ci in descrierile romantice.

Eminescu trateaza materia obsteasca a unui basm popular asemenea junimistilor. Peste materia comuna si cateva detalii stilistice ale povestirii, pastrate din arsenalul povestitorului popular, cum sunt, de pilda, frazele stereotipe revenind ori de cate ori anumite situatii analogice se refac, elementele artistice ale povestirii de dilata si cresc mult peste nivelul obisnuit poporului. Intensitatea fastuoasa a culorii deosebeste basmul lui Eminescu de modelul lui popular in masura care separa un banchet princiar de un simplu ospat taranesc. Dar ezista, in stilizarea eminesciana a basmului, nu numai mai mult aur si argint, mai multe pietre pretioase, nu numai o intensificare a ornamentului fabulos, dar si o atitudine descriptiva, atenta la nuantele aparentei si ale expresiei, prin care se simte clar ca poetul a parasit terenul propriu- zis al artei populare.

FAT-FRUMOS DIN LACRIMA

Despre acest basm Nicolae Iorga scria in 1690: ,,E un giuvaier povestea aceasta (…) nicaieri limba romaneascaculta n-a ajuns la asa de mare mladiere si plasticitate.”

Fat-Frumos din Lacrima devine opera originala datorita resurselor artistice specifice personalitatii poetului. Tema basmului este similara cu cea a basmului popular: lupta dintre bine si rau,imbinand motive ca: biblic (lacrima icoanei), calatoriei, prieteniei, iubirii. Mihai Eminescu largeste insa mult, depasind aceste motive tematice prin cuprinderea unor probleme de mare profunzime, ca relatia dintre om si timp, raportul dintre viata si moarte, sau cosmic si terestru. Subiectul are multe elemente caracteristice basmului popular, dar modalitatile de realizare sunt specific eminesciene.

Pastrand formula traditionala introductiva: ,,In vremea veche, pe cand oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decat in germenii viitorului…”, prin notele lui de originalitate, basmul eminescian adanceste si depaseste modelul popular, desi ii va pastra in mare masura tiparele.

,,In vremea veche”, cum spun toate basmele, traia ,,un imparat intunecat si ganditor ca miaza-noaptea si avea o imparateasa tanara si zambitoare ca miezul luminos al zilei”. Acest imparat ,,care nu zambea nici la cantecul nevinovat al copilului, nici la surasul plin de amor al sotiei lui tinere, nici la povestile batrane…”se razboia de cincizeci de ani cu un vecin al lui. Pleca obosit la lupta, iar imparateasa lui tanara isi planga singuratatea.

Fat-Frumos se naste in mod miraculos din lacrima unei icoane vechi. La

nasterea copilului ,,imparatul surase, soarele surase si el in infocata lui imparatie chiar statu pe loc, incat trei zile n-a fost noapte, ci numai senin si veselie(…)”.

El era un ,,fecior alb ca spuma laptelui, cu parul balai ca razele lunii”, care crestea intr-o luna cat altii intr-un an”, iar cand ajunge mare pleaca sa se lupte cu ostile imparatului cu care tatal sau se luptase ani in sir.

Elementele portretului sunt in antiteza. Desi fiu de imparat, Fat-Frumos este imbracat in port taranesc. Vesmintele teranesti, prin transfigurare poetica, primesc valori simbolice: durerea mamei, tesuta in borangic, dragostea fetelor, prinsa in cordele si margele. Fluierele canta unul doine, altul hore, deci primul exprima dor, al doilea jale si bucurie. ,,Puse pe trupul sau imparatesc haine de pastor, camesa de borangic, tesuta in lacrimile mamei sale, mandra palarie cu flori, cu cordele si cu margele rupte de la gaturile fetelor de-mparati, isi puse-n braul verde un fluier de doine si altul de hore, si, cand era soarele de doua sulite pe cer, a plecat in lumea larga si-n toiul lui de voinic.”

Inarmat cu un buzdugan, Fat-Frumos ajunge in a treia zi la palatul imparatului dusman, dar tinerii nu se mai luptara, ci legara fratie de cruce. Spre a scapa imparatia fratelui sau de cruce de urgia Mamei-Padurilor, care pe unde trecea fata pamantului se usca, satele se risipeau, targurile se naruiau, o vrajitoare hada, care in fiecare an lua ca bir al zecelea copil, Fat-Frumos pleaca pe urmele ei si o omoara, iar pe fata acesteia, frumoasa Ileana Cosanzeana, si-o face mireasa. Intors la prietenul sau, acesta ii marturiseste iubirea sa pentru fata Genarului, iar Fat-Frumos pleaca sa i-o aduca.

Pe fata o gaseste intr-un castel, singura, ,,precum un geniu intr-un pustiu”. Primele doua incercari de rapire dau gres. Genarul, eroul creat de bogata imaginatie a lui Eminescu, ,,un om inalt si voinic”, caruia-i placea sa-si petreaca tot timpul la vanatoare, nu se razbuna prima data, fiindu-i mila de frumusetea si tineretea sa, dar a doua oara il arunca in cer, iar ,,Fat-Frumos, ars de fulgere, nu cazu din el decat o mana de cenusa in nisipul cel fierbinte si sec al pustiului”.

Transformarea lui Fat-Frumos intr-o ,,mana de cenusa” nu poate fi acceptata, de aceea: ,,din cenusa lui se facu un izvor limpede, ce curgea pe un nisip de diamant, pe langa el arbori nalti, verzi, stufosi raspandeau o umbra racorita si mirositoare. Daca cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi inteles ca jelea intr-o lunga doina pe Ileana, imparateasa cea balaie a lui Fat-Frumos.” Dar menirea lui ca existenta nefiind implinita, forta miraculoasa (Domnul Isus) ii permite intoarcerea, si astfel izvorul se transforma in stralucitorul Fat-Frumos. Drama omului, cauzata de neputinta, este astfel micsorata.

Fat-Frumos, preschimbat in floare de fata Genarului, afla de unde are acesta calul si pleaca si el la baba de la malul marii. Pe drum ajuta un tantar si un rac, care il vor aju ta si ei in gasirea iepelor. Eroul stie ca baba adoarme adanc la rascrucea noptii si va schimba mersul timpului ,,Fat-Frumos arunca buzduganul in nori si lovi Miazanoaptea in aripi. Ea cazu ca plumbul la pamant si croncani jalnic de douasprezece ori.” Ceea ce realul exclude, miraculosul creeaza ca posibilitate.

Ajuns din nou la casa Genarului o rapeste pe fata, iar Genarul nu-i mai ajunge: ,,calul zbura ca un demon urmarit de un blestem prin negura noptii.” Desi Genarul nu folosea creaturile noptii, va fi exilat in imparatia norilor. Astfel isi tine fagaduiala facuta fratelui sau de cruce si-i aduce de sotie pe fata Genarului. Intors acasa o gaseste pe Ileana orbita de plans, dar in urma unui miracol ea isi recapata vederea si basmul se incheie cu traditionala nunta.

Complexitatea tematica genereaza o bogata structura a formei. Naratiunea se va organiza in mai multe momente: nasterea lui Fat-Frumos, hotararea acestuia de a infrunta singur dusmanul, lupta cu Muma-Padurilor si descoperirea iubirii, incercarile de a o rapi pe fata Genarului si moartea lui Fat-Frumos, revenirea acestuia la viata, infrangerea babei si obtinerea calului nazdravan, rapirea fetei Genarului si nunta. Totusi, faptele pot fi grupate in jurul a trei incercari la care este supus Fat-Frumos: confruntarea cu fortele miraculoase simbolizate de Muma-Padurilor, baba care stapanea caii nazdravani si Genar.

Miraculosul este diferit si bogat ca prezenta in naratiune. Astfel, timpul este al vietii, dar si al mortii, al zilei, dar si al noptii. El poate fi oprit din curgerea lui de forta si vointa omului. Pamantul este taramul vietii, iar Luna, al vietii de dupa moarte. Miraculosul ajuta omul in realizarea aspiratiilor sale. Muma-Padurilor si baba vrajitoare sunt forte ale raului care se opun omului. Genarul, creatie eminesciana, apare ca simbol al exagerarii dragostei parintesti. Eminescu foloseste elemente fantastice intalnite in basmele populare; ele insa capata o originalitate specific eminesciana, datorita bogatiei imaginilor artistice, epitetelor si metaforelor cu care le impodobeste. Din peria aruncata de Fat-Frumos in calea babei ,,se ridica o padure neagra, deasa, mare, infiorata de un lung freamat de frunze si de un urlet flamand de lup”; din cute ,,se ridica din pamant un colt sur, drept si neclintit, un urias impietrit ca spaima, cu capul atingand de nori”; iar naframa aruncata se transforma intr-un lac cu ,,un luciu intins, limpede, adanc, in a carui oglinda balaie se scalda in fund luna de argint si stelele de foc”.

Referitor la personajele basmului, unele sunt realizate in dimensiunile realitatii, altele sunt inzestrate cu trasaturi supranaturale, altele sunt simboluri ale naturii, ale obiectelor inconjuratoare. Fat-Frumos, cu perseverenta si darzenie, invinge toate greutatile ce i se pun in cale si reuseste, cu istetimea si curajul sau sa ajunga la tinta. El este omul din popor: cinstit, drept, curajos, dornic de a face bine, credincios dragostei si prieteniei. Personajul feminin este Ileana, logodnica sa, care-l ajuta sa invinga.

Acest basm este scris in limba poporului, cizelata cu deosebita maiestrie de Eminescu si impodobita cu imagini de o rara forta sugestiva. Bogatia figurilor stilistice creaza o atmosfera de feerie specifica basmului eminescian. Ileana are ,,ochii albastri ca undele lacului”; tinerii de la ospat ,,erau frumosi ca zilele tineretii si voiosi ca horele”; imparateasa, mama lui Fat-Frumos, era ,,tanara si zambitoare ca miezul luminos al zilei”, iar tatal sau, imparatul, ,,era intunecat si ganditor ca miazanoaptea”. Dar alaturi de imaginile poetice create prin expresii artistice faurite de poet sunt folosite intr-o imbinare armonioasa si cuvinte din limba vie a poporului; casa Mamei- Padurilor e infatisata ca o casa taraneasca care ,,steclea” la lumina lunii si avea ,,straturi de flori”, iar fata torcea pe ,,prispa”.

Prin toate elementele caracteristice speciei, basmele create de Eminescu contribuie la dezvoltarea imaginatiei copiilor, dar si la pretuirea inaltelor calitati morale reliefate in basm. Mai mult decat alte basme, basmul eminescian contribuie la educatia estetica a copiilor, la dezvoltarea posibilitatilor lor de intelegere a frumosului, la insusirea unei limbi bogate in expresii artistice.

Formula traditionala de incheiere exprima din nou ideea basmului,aceea a dorintei de a trai in armonie, frumusete si de a invinge timpul si noaptea. Basmul consacra victoria iubirii si implinirea ei prin nunta, a prieteniei, a dreptatii, a vietii asupra mortii: ,,Si-au trait apoi in pace si in liniste ani multi si fericiti, iar daca a fi adevarat ce zice lumea ,,ca pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste, apoi poate c-or fi traind si astazi”.

CAPITOLUL IV

ION CREANGA SI BASMUL CULT

Ion Creanga este unul dintre cei mai mari prozatori ai literaturii romane prin romanul autobiografic Amintiri din copilarie, prin povestiri, prin nuvele si prin basme culte. El a valorificat din plin caracterul traditional al basmului in creatiile sale inspirate din literatura populara, ceea ce a determinat dupa primele sale publicatii sa fie numit de catre Titu Maiorescu ,,autor poporal”. Studiile de mai tarziu realizate pe baza scrierilor sale epice au demonstrat ca Ion Creanga depaseste insa acest stadiu, caci scriitorul doar asimileaza un fond folcloric, dar originalitatea lui extrage clar esenta, o prelucreaza, o dezvolta, iar noutatea intervine prin analiza urmatoarelor niveluri ale operei:arta povestirii, fantasticul umanizat, umorul, limbajul. Spre deosebire de basmul popular, in basmul sau tema confruntarii binelui cu raul este subordonata temei centrale, si anume norocul, implinirea destinului. Mezinul craiului este predestinat sa devina imparat pentru ca are noroc ,,…mare norocire te asteapta. Putin mai este si ai sa ajungi imparat, care n-a mai stat altul pe fate pamantului asa de iubit, de slavit si de puternic.”

Basmul Povestea lui Harap- Alb este incadrabila in categoria basmelor culte, desi se intalnesc si motive comune cu cele ale basmului popular: prezenta formulelor, tema calatoriei, motivul mezinului, cifrele simbolice, lupta dintre bine bine si rau, elemente supranaturale (puterea furnicilor si a albinelor), motivul apei vii si a celor trei smicele, finalul fericit.

Formula initiala este mult mai ampla decat in basmele populare, ofera mai multe informatii si de asemenea avertizeaza conventia dintre narator si cititor, aceea de a se accepte orice fara a cere explicatii: ,,Amu cica era odata”. In formula de inceput se ofera si o explicatie a faptelor ulrerioare si se prefigureaza obstacolele pe care le va trece mezinul, dar si rolul acestuia: ,,si apoi pe vremurile acele, mai toate tarile erau bantuite de razboaie grozave, drumurile pe apa si pe uscat erau putin cunoscute si foarte incurcate, si de aceea nu se putea calatori asa de usor si fara primejdii ca in ziua de astazi”. Aici se ofera imaginea unei lumi primitive care astepta un erou care sa o coordoneze, acesta fiind rolul eroului. Tot la inceput naratorul intervine direct, autodefinindu-se si schitandu-si statutul de autor al operei: ,,Dar ia sa nu ne departam cu vorba si sa incep a depana firul povestirii”.

De asemenea si formula finala este mai ampla decat in basmele populare si subliniaza mai multe aspecte. Sunt prezentate personajele care participa la nu- nta: soarele si luna, care reprezinta simbolurile prin care a fost binecuvantat Harap- Alb, impreuna cu tot restul universului, dar si ,,un pacat de povestariu, fara bani in buzunariu”, care este un personaj al spatiului real. In acest final se eternizeaza momentul: ,,si a tinut veselia ani intregi, si acum mai tine inca”, la fel ca in basmele populare, dar spre deosebire de acestea se contureaza bogatia de natura morala a acestui basm printr-o reflectie asupra realitatii sociale: ,,Iar pe la noi, cine are bani, bea si mananca, iar cine nu, se uita si rabda”.

In basmul lui Creanga naratiunea se imbina cu dialogul cu o maiestrie aparte ,,Creanga nu da naratiunii sale simpla forma a expunerii epice, ci topeste povestirea prin dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce in povestirea faptelor dialogul personajelor”. Fantasticul este prezent si in basmul lui Creanga: Spanul care are capacitatea de a-si schimba infatisarea, Sfanta Duminica care se transforma in aburi (la nivelul personajelor), calul care zboara si vorbeste, fiica imparatului Ros care se preface in pasare (la nivelul faptelor).

Creanga particularizeaza basmul prin umanizare si localizare; el porneste de la modelul popular si reactualizeaza teme de circulatie universala. Introducerea realismului in acest basm se face prin prezentarea istoriei lui Harap- Alb; acest aspect este prefigurat inca din titlu (desi este basm se numeste ,,poveste”), acesta fiind diferit de celelalte titluri de basme, care subliniaza caracterul fantastic, facand legatura cu povestirea, istorisirea si avand nota puternic realista. Ca in orice alt basm, si in acest basm eroul are ajutoare, insa aici toate personajele au un rol important in initierea lui Harap- Alb: el neputand trece nici o proba fara ajutorul lor: fiinte cu puteri supranaturale (Sfanta Duminica, cei cinci monstri), animale fabuloase (calul nazdravan, craiasa albinelor si a furnicilor), obiecte miraculoase (aripile craieselor, apa vie, apa moarta, smicelele de mar).

Fiintele din basm sunt simple masti pentru felurite tipuri de indivizi; astfel si personajele din basm reprezinta tipologii umane: Spanul este tipul impostorului, Sfanta Duminica reprezinta intelepciunea sateasca data de varsta. Localizarea se face si prin monstre de filozofie taraneasca:,,ai sa scapi de toate cu ca- pul teafar ca norocul te ajuta”, credinta in destin, noroc si in Dumnezeu: ,,nu e dupa cum gandeste omul, ci dupa cum vrea Domnul”. Limbajul folosit plaseaza actiunea intr-un spatiu geografic, prezent in majoritatea operelor lui Creanga prin regionalisme si expresii specifice, si anume teritoriul Moldovei.

O alta particularitate si un element de originalitate al lui Creanga este introducerea umorului in basm. De la un capat la altul, cu mici exceptii, opera lui Creanga este ,,un hohot de ras”, rasul taranului cu conceptie optimista de viata. Umorul este realizat prin exprimarea poznasa, mucalita, intr-o siretenie a frazei la care este imposibil sa nu te amuzi, combinatii neasteptate de cuvinte (,,Te-as vari in san, dar nu incapi de urechi”), caracterizari pitoresti cu ajutorul cuvintelor familiale (,,zgatie de fata”, ,,care de care mai chipus si mai imbraca, de se taraiau atele si curgeau oghelele dupa dansii”), vorbe de duh (,,Vorba ceea: da-i cu cinstea sa piara rusinea”), autopersiflarea (,,S-un pacat de povestariu,/Fara bani in buzunariu”), ironia, caracterele personajelor, poreclele personajelor, situatiile si intamplarile la care sunt supusi eroii, diminutive cu valoare augmentativa.

Arta narativa a lui Creanga se ilustreaza si prin familiaritatea cu care se adreseaza cititorilor, realizata prin vocative, imperative, pronume si verbe la persoana I si a-II-a, repetitia (,,la calic slujesti, la calic ramai”), interjectii (,,si odata pornesc ei teleap, teleap, teleap”), exclamatii, invective eufemistice (,,al dracului onanie de om”), folosirea dativului etic, diminutive, formule specifice (,,toate ca toate”; ,,de voie, de nevoie”; ,,vorba cantecului”), proverbe si zicatori, expresii populare, regionalisme.

La nivel structural, basmul respecta tiparul narativ al celor populare stabilit de Vladimir Propp in studiul Morfologia basmului din 1928: situatia initiala de echilibru este anuntata prin existenta celor doi frati, Craiul si imparatul Verde, care traiesc departe unul de celalalt; dezechilibrul coincide absentei unui mostenitor al tronului lui Verde- imparat, care are numai fete; calatoria mezinului se face in scopul refacerii echilibrului, ceea ce reprezinta finalul fericit.

Creanga intrerupe insa ritmul alert al desfasurarii actiunii din basmele populare prin pasajele care depasesc schematicul tipar narativ, care permit manifestarea intentionalitatii artistice a prozatorului cult ce exploateaza dramatizarea actiunii prin dialog sau functiile expresive ale descrierii in portretele celor cinci prieteni ai lui Harap-Alb. De exemplu portretul lui Gerila este dominat de dimen- siunea hiperbolica realizata prin augmentative, prin personificarea naturii ce tremura sub rasuflarea lui, prin oximoronul cu valoare conclusiva ,,foc de ger era”, intarite de adresarile directe catre cititor (ce sa va spun?). Tot astfel, discutia din casuta de arama este o monstra de umor sanatos popular, de oralitate humulesteana, umanizand fantasticul.

Personajul principal al basmului cult este mezinul, dar el nu mai reprezinta modelul de frumusete fizica si morala din basmele populare, anuntat prin superlative de tipul ,,crestea intr-un an cat altii in zece”, astfel incat calatoria intreprinsa de el nu are valoarea de a confirma calitatile exceptionale de erou, ci este un traseu initiatic parcurs de un tanar la inceput naiv si lipsit de experienta, la sfarsit capabil de a conduce o imparatie. Trei etape se disting in procesul sau de formare: mai intai el este mezinul craiului, tanarul lipsit de initiativa, ,,boboc in trebi de-aiste”, ,,luminat craisor”, cum il numeste, prin antifraza, batrana cersetoare. Drumul sau de initiere este punctat cu spatii cu valoare simbolica: podul (semnifica trecerea peste o noua treapta a fiintei,atunci cand are loc confruntarea cu tatal deghizat in urs, cat si la intalnirea cu furnicile). Dupa trecerea primului pod, dincolo de spatiul protector al casei parintesti, lipsa de maturitate este sanctionata), fantana (loc in care se face schimbul identitar dintre mezin si Span, scena a unui botez simbolic al protagonistului, care capata acum un nume oximoronic cu valoare simbolica, reprezinta inceputul initierii spirituale), padurea (labirint a carui parcurgere nu poate lipsi din experienta de maturizare a nici unui tanar, simbol ambivalent, loc al mortii si al regenerarii, caci pentru tanar se va incheia o etapa si alta va incepe ,,de la un loc i se inchide calea si incep a i se incurca cararile”). Decapitarea eroului este ultima treapta a initierii, avand semnificatia coborarii in infern, dar mai inseamna si eliberarea tanarului de juramant. Daca eroul popular era supus la numai trei probe, Harap- Alb trece prin mai multe incercari: aducerea salatilor ursului si a nestematelor cerbului, noaptea petrecuta in casuta de arama, separarea macului de nisip, pazirea fetei imparatului Ros, gasirea si identificarea acesteia.

Dupa ce isi dovedeste milostenia si generozitatea ajutand albinele sa-si gaseasca un stup si ocolind nunta furnicilor, trecand astfel pe un nou pod, Harap- Alb intalneste cele cinci aratari ce intruchipeaza focul, apa, pamantul si aerul: Gerila, Setila, Flamanzila, Ochila si Pasari- Lati- Lungila. El invata sa aprecieze fiecare om pentru calitatile sale, dar si sa-si accepte limitele, toleranta fiind noua sa calitate. Ajunsi la curtea imparatului Ros, in timpul certei din casuta de arama eroul dovedeste capacitatea de a media un conflict, impacandu-i, dupa cum probele ce constau in epuizarea mancarii si a bauturii sau in separarea macului de nisip ii confirma spiritul de lider. Ultimele probe au o valoare inedita fiind legate de cucerirea fetei imparatului. Ea trebuie sa plece cu voinicul, dar se umanizeaza prin dragostea pentru el.

Fata de Fat-Frumos protagonistul basmului cult nu este un model exceptional, trasaturile sale tin de sfera umanului: milostenie, generozitate, spirit de sacrificiu, tileranta, spirit de lider, capacitatea de a media conflicte, de a disocia aparenta de esenta. Procedeele de caracterizare sunt indirecte. La inceputul operei mezinul nu actioneaza ca Fat-Frumosul intelept si atotstiutor cu care ne-au obisnuit basmele populare, ci este lipsit de indrazneala (nu insista la crai sa-i permita plecarea decat la sfatul batranei), naiv(duce tava cu jaratec celui mai frumos cal), se teme si este incurajat de cal, cade in cursa Spanului desi tatal sau l-a sfatuit sa se fereasca de de el, se plange de cate ori acesta il va trimite dupa salatile ursului sau nestematele cerbului. Toate experientele pe care le va parcurge au astfel rolul bine definit de a-l maturiza in vederea mostenirii tronului imparatesc.

In acest basm alte personaje sunt considerate initiatorii mezinului: tatal, calul, batrana cersetoare/ Sfanta Duminica, dar mai ales Spanul, cel mai important dintre initiatori prin duritatea probelor la care-l supune. Ca Spanul e principalul initiator o dovedeste faptul ca in final il elibereaza pe Harap- Alb de juramantul de la fantana prin taierea capului. Desi Spanul i-ar fi putut taia capul la iesirea din fantana, nu o face, preferand sa-l transforme in sluga, caci el stie, ca si calul, Sfanta Duminica sau Craiul ca i-a fost scris sa devina imparat. Probele la care il supune Spanul pot fi considerate lectii de viata, Spanul devenind un parinte spiritual, in masura in care ii atribuie eroului o identitate. Pana la coborarea in fantana eroul era numit doar ,,mezinul”. Pretul iesirii din fantana este dobandirea unei identitati, dar pierderea temporara a statutului social. Astfel, Creanga opereaza o modificare esentiala si la nivelul personajelor negative.

Calul nu este un simplu animal inzestrat cu darul vorbirii, el a mai parcurs acest drum si cu tatal eroului, are puteri supranaturale (zborul pana la cer) si faciliteaza initierea lui Harap- Alb: nu intervine sa dejoace planul Spanului, pentru ca stie ca aceasta etapa este obligatorie in maturizarea viitorului imparat, este cel care il imbarbateaza pe mezin si il duce la Sfanta Duminica, astfel incat se poate vorbi desre o complicitate a acestor initiatori.

Auxiliile personajului- cei cinci prieteni- nu sunt incadrabile in categoria fabulosului specific basmului popular, deoarece ei sunt in primul rand oameni care au o trasatura exagerata prin caricaturizare: sunt forte primordiale ce reprezinta fantasticul umanizat (antropomorfizat).

Egaland pe Eminescu si Caragiale, Ion Creanga este o expresie a geniului creator al poporului roman, a caruim opera infrunta vesnicia si calatoreste prin timp, numele sau este astazi totuna cu lumea nemutitoare a basmelor sale.

ORIGINALITATEA BASMELOR SI POVESTILOR LUI CREANGA

Maiorescu il socotea pe Creanga, la inceput, un scriitor popular, povestitor de povesti folclorice. Se pot intr-adevar gasi prototipuri ale povestilor sale in folclorul universal, dar, ce e curios, mai putin local. Astfel, Soacra cu trei nurori seamana cu Soacra din culegerea armeneasca a lui Mina Ceraz. Tema din Capra cu trei iezi seamana cu fabula (cu surse folclorice) a lui La Fontaine, Le loup, la chevree le chevreau; Punguta cu doi bani exista in Panchatantra si la Esop; Danila Prepeleac seamana cu Hans im Gluck din colectia Fratilor Grimm; cu Les trocs de Jean Baptiste din Contes populaires de Lorraine de Emm. Cosquin si cu Ivanco medvetka, basm baschir din colectia A.N. Afanasev (tot aici basmul rusesc Ivanco fiul ursului); Povestea porcului o gasim in Straparola de Caravaggio (Il ire porco) in Contes de fees de Contesa d’Aulnoy (Le prince Marcassin), in basmele sasesti culese de Iosif Haltrich (Das Borstenkind); Povestea lui Stan Patitul e pe tema pactului cu diavolul din legenda lui Faust; Povestea luiHarap- Alb poate fi recunoscuta in culegerea de povesti grecesti a lui Emile Legrand (Omul fara barba) si in culegerea poloneza a lui Glinski (Printul Slugobal si cavalerul nevazut). In povestile orientale, arap e sinonim cu sluga, asa cum ajunge, datorita Spanului, feciorul de crai. La rusi gasim pe Gerila (Studenet), Flamanzila (Ibiedalo), Setila (Opivalo), la cehi pe Omul- Lung- Lat (Lati- Lungila) si omul cu ochi de jeratic (Ochila). Fata babei si fata mosneagului are un echivalent in Le tre fate de Giambattista Basile, altul in Les fees si Cendrillon de Perrault, si altul in Cum a slujit, asa a patit de Vuk Karadzic. Ivan Turbinca are paralele portugheze, maghiare si ruse. Prostia omeneasca poate fi comparata cu basmul englezesc The three sillies, in fine, Fat-Frumos, fiul iepei e asemanator cu basmul sloven Cobilici. Creanga nu citise aceste povesti, ci doar auzise anumite motive. Creanga nu e un folclorist, ci un prozator, un autor cult.

Intr-adevar, ceea ce sare in ochi in povestile lui Creanga este lipsa lor aproape totala de fantastic. Doar peripetiile sunt uneori fantastice, dar eroii au virtuti omenesti. Deoare ce sunt observatii ale unui moralist clasic, tipurile sunt schmatice, date de la inceput. Observatia, sumara si ea, are in vedere adevarul moral, rezultat din experienta. Capra cu trei iezi e o fabula pe tema copiilor care nu asculta sfaturile materne si a faptelor rele ce nu raman fara plate. La fel Punguta cu doi bani, pe tema absurditatii avaritiei si capriciilor hazardului. Danila Prepeleac expune rolul experientei in viata omului care pentru a prinde minte trebuie sa treaca prin cat mai multe incercari. Povestea porcului infatiseaza, re- luand vechea legenda a lui Amor si Psyche, urmarile nesabuintei in dragoste. Povestea lui Harap- Alb este in cea mai mare parte istoria probelor de curaj pe care un tanar trebuie sa le treaca pentru a se ilustra. Fantasticul pare mai accentuat in Ivan Turbinca, fiindca eroul poseda un instrument magic de supunere a spiritelor rele, inclusiv a mortii, Ivan fiind soldatul fara frica de moarte.

Povestile lui Creanga au o desfasurare dramatica, mijlocul obisnuit de prezentare al eroilor fiind dialogul sau monologul. Mai mult decat prin ceea ce fac, eroii se caracterizeaza vorbind. Ironia si jovialitatea sunt cele doua constante ale operei lui Creanga. Creanga are temperamentul optimist, sub masca multumirii de sine se ascunde, insa, nu putina amaraciune.

Impletirea elementelor reale cu cele fabuloase creeaza fantasticul, ca specific stravechi al basmelor, insa Creanga imbina supranaturalul popular cu evocarea realista a satului moldovenesc de unde reiese si originalitatea unica a basmului sau. Personajele sale au un comportament, gesturi, o psihologie, o mentalitate si un limbaj care amintesc de lumea concret taraneasca humulesteana. Prin detalii realiste, lumea fabuloasa coboara intr-un plan de existenta care poate fi localizat geografic si istoric, iar personajele se comporta taraneste si vorbesc moldoveneste.

Arap- Alb nu se lupta ,,trei zile si trei nopti” ca in basmul popular si nici una dintre faptele sale nu este neobisnuita. El se distinge prin inteligenta si cutezanta cu care depaseste impasurile, cautand necontenit punctele vulnerabile ale unor forte ce-i depasesc propriile puteri. De pilda, pe cerb il invinge prin rabdare, prin taria cu care nu se lasa ademenit de vorbele ispititoare care-i puteau fi fatale. Modest, stie exact care-i sunt puterile si apeleaza totdeauna la sfatul si sprijinul celor din jur. Prietenii sai au trasaturile unor tarani obisnuiti, care se sfadesc, sunt permanent veseli, ironici, cinstiti, loiali in prietenie, totdeauna gata sa infrunte dificultati. Ion Creanga isi creeaza personajele pornind de la basmul popular, dar personajele titulare ale povestilor sale nu au puteri sau insusiri fabuloase, dar ele reusesc totusi sa invinga raul datorita ajutoarelor care intervin intr-o situatie sau alta. Povestile sale sunt adevarate naratiuni sau nuvele fabuloase, dezvoltari ale unor observatii milenare. In Soacra cu trei nurori dam de vesnicul conflict dintre nora si soacra, in Capra cu trei iezi este ilustrata iubirea da mama.

Povestile lui Creanga, in ceea ce priveste personajele, au insa un fantastic aparte. Aici intalnim un parsonaj mitologic –dracul. Insa, spre deosebire de alti scriitori, la creanga dracul este un personaj simpatic, care nu incearca sa faca rau, ci sa il ajute pe om (Danila Prepeleac) ca multumire pentru un bot de mamaliga,sau este inselat de istetimea omului (Ivan Turbinca). Personajele din basmele sale sunt, de cele mai multe ori, fii de imparati, dar in povesti eroii sunt oameni simpli, tarani, ale caror caracteristici principale sunt iste

Creanga citeaza cu mare placere proverbe, zicatori, vorbe de duh introduse prin ,,vorba ceea” si in deplina concordanta cu situatia relatata. Acestea ii sunt cunoscute autorului din creatia populara, dar arta lui consta in adaptarea lor la continutul prezentat, cu scopul de a accelera ritmul povestirii, facand inutile alte explicatii in folosirea lor ca surse ale umorului si in transmiterea unei morale condensate in cateva cuvinte. Unele dintre ele nu sunt versificate, altele insa sunt in versuri, acestea sporind si mai mult umorul textului. Desi foloseste limba populara, Ion Creanga da originalitate oprei sale tocmai prin limbaj, pentru ca exprimarea nu copiaza limba taraneasca, ci o recreeaza, folosind-o in tipare specifice zicerii lui. In text se afla numeroase regionalisme fonetice, lexicale sau gramaticale, folosite in asa fel incat, puse in gura eroilor sai, ii localizeaza geografic, pentru ca ei vorbesc mpldoveneste. Interesanta este exprimarea locutionala, care da un relief stilistic deosebit naratiunii prin valentele ei expresive. Ion Creanga se implica afectiv, fapt ce se observa din felul in care relateaza intamplaplarile si din atitudinea de simpatie sau antipatie fata de eroi. Asa se explica prezenta interjectiilor, a unor constructii exclamative sau a dativului etic, prezent.

O nota particulara de limbaj a povestilor sale, mai ales, este prezenta unor fraze ritmate sau rimate fara sa apartina unor creatii populare versificate, folosite ca modalitate de realizare a umorului. Limbajul folosit se incadreaza oralitatii prin modalitatile de legare a episoadelor cu ajutorul unor conectori tipici narativi (,,si odata, si atunci, si apoi, in sfarsit, dupa aceea”) si prin adresarea catre un auditoriu imaginar.

,, Fara a iesi din schemele basmului popular, fara a inventa nimic esential, Creanga traieste cu ingenuitate intamplarile povestite. Geniul humulesteanului este aceasta capacitate extraordinara de a-si lua in serios eroii (fabulosi sau nu, oameni sau animale), de a le retrai aventurile, de a pune cu voluptate in fiecare propriile lui aspiratii nerostite, slabiciuni, vicii, tulburari si uimiri, adica de a crea viata. El este creatorul unei comedii umane tot asa de profunda si de universala in tipicitatea ei precum aceea a lui Sadoveanu.” (Recitand povestile lui Creanga- N.Manolescu).

POVESTEA LUI HARAP- ALB

Fara indoiala o capodopera, Povestea lui Arap-Alb este cel mai reprezentativ basm al lui Creanga, nu pentru ca in el sunt cumulate majoritatea temelor, motivelor, modalitatilor narative specifice basmului, ci pentru ca releva constiinta scriitoriceasca a autorului, faptul ca opera literara este o plasmuire artistica a realitatii cu multiple valente psihologice, etice si estetice. Basmul sau este o opera originala de o deosebita valoare artistica, in care imbinarea maiestrita a elementelor pune reale si fantastice pune in lumina ideea de baza a basmului: victoria binelui si a dreptatii, a cinstei si a adevarului impotriva asupririi, a viclesugului si a necunstei.

Fat-Frumos e un mit, iar daca mitul este ,,o tesatura de simboluri care imbraca un mister”, mister nu inaccesibil ratiunii, inseamna ca trebuie sa desci- fram acest mister al basmului. Exista sase variante ale basmului: doua din Muntenia, doua din Transilvnia, una din Bucovina si una din Moldova. Tema acestui basm e raspandita in lume din cele mai vechi timpuri si are variante multiple, toate terminandu-se cu bine: readucerea la viata a eroului, rasplatirea lui si pedepsirea tradatorului.

Basmul infatiseaza peripetiile unui fecior de imparat de la o margine a lumii, plecat la unchiul sau, la alta margine a lumii, iar de acolo la alta margine a lumii, la alt imparat, pentru a aduce fata acestuia si a face nunta. Dar dedesuptul evenimentelor povestite se ascunde ,,un sens mai adanc, cum spune Eminescu, caci in basm nu trebuie sa vedem numai basmul si in mit numai mitul”. Conducand cititorul intr-un spatiu fabulos, guvernat de un crai, naratiunea are ca reper un timp indepartat, mitic. De aici tesatura este specifica, dintre cei trei fii doar cel mic se dovedeste capabil sa duca la indeplinire o dorinta a tatalui sau; el intreprinde calatoria de initiere in timpul careia ignora sfatul parintesc, sufera un schimb de identitate cand este silit sa jure pe spada, daca isi pretuieste viata, ca va fi credincios Spanului.

Basmul are sapte parti, delimitate de formula mediana: ,,Se cam duc la imparatie, / Dumnezeu sa ne tie, / Ca cuvantul din poveste / Inainte mult mai es- te”. Prima parte cuprinde proba curajului celor trei feciori de imparat si plecarea celui mic ;a doua intalnirea cu spanul si substituirea, sosirea la Verde- imparat; a treia episodul din gradina ursului; a patra episodul cu cerbul; a cincea plecarea la imparatul Ros, intalnirea cu cei cinci nazdravani; a sasea cele sase probe si cucerirea fetei; a saptea reintoarcerea la Verde- imparat, pedepsirea spanului si nunta celor doi tineri.

Juramantul la fantana constituie intriga basmului, dupa care urmeaza bogata experienta a vietii feciorului de imparat. Drumul e insasi viata; feciorul de imparat are de invins greutati pe drum.Cele doua drumuri ale lui Harap-Alb sunt de initiere si verificare, ,,Ai sa ai nevoie si de rai si de buni”. Harap-Alb e tipul eroului popular, un Fat-Frumos care aduna in sufletul si firea sa toate insusirile alese ale poporului nostru.

La inceputul basmului este o plecare, o despartire, iar la sfarsit o reuniune a celor buni, o incununare a faptelor bune ale tanarului. Spanul este raul, forta raului,viclean, perfid, asupritor,crunt si ticalos, infumurat. Harap-Alb, desi neascultator la inceput, iese invingator din toate incercarile la care este supus. Desi eroii basmului sunt crai, imparati ori fiinte supranaturale, ei se comporta asemenea oamenilor din popor. Desi odrasla imparateasca, Harap-Alb are calitatile omului din popor: viteaz, curajos, darz, indraznet, increzator in triumful dreptatii. Prin mila lui fata de albine si furnici se aseamana cu eroul lui Eminescu din Fat-Frumos din Lacrima. El manifesta intelegere si fata de fiintele nastrusnice, adevarate forte uriase, pe care el le foloseste pentru a invinge raul.

Verde- imparat ii cere fratelui sau sa-i trimita pe cel mai vrednic dintre nepoti sa-i urmeze la tron. Craiul, tatal, ii supune la o proba a curajului, la care nu rezista decat mezinul, datorita calului, armelor si hainelor care fusesera ale tatalui ca mire. Acesta, povatuit de Sfanta Duminica isi alege un cal nazdravan si pleaca la drum. In ciuda povetelor tatalui sau este pacalit de Span, care-l face rob. Ajuns la casa unchiului, Spanul se da drept fiul craiului si il supune pe adevaratul fiu la trei probe, ultima fiind mai complexa. Ajutat de felurite personaje si povatuit de cal, insotit de niste simpatici monstri, Harap-Alb se descurca in toate imprejurarile, trecand cele trei probe la care il supune imparatul Ros si proba fetei acestuia. In final Spanul este demascat si pedepsit.

Basmul apare ca un mic roman de aventuri, realizat in cel mai autentic spirit popular, respectand eroii compozitia si tema specifice basmelor populare. Devenirea eroului, o permanenta daltuire a caracterului, se face intr-o modalitate specific populara. In ceea ce priveste personajele, Craiul este un personaj de basm ; pentru a-si pune la incercare fii el se deghizeaza intr-o piele de urs, iar limbajul sau este cel al unui taran, cu pilde si proverbe populare. Ironia amara a tatalui dezamagit de fii lui este tot de natura taraneasca, umana: ,,Sa nu umblati asa de frunza frasinelului toata viata voastra si sa va laudati ca sunteti feciori de crai, asta nu miroasa a nas de om…”. Om trecut prin viata, cu o experienta solida, el nu-si pune in pericol fii, pana nu se convinge ca sunt in staresa invinga piedicile iminente unei calatorii in necunoscut. Ca orice tata responsabil si preocupat de soarta fiilor, le verifica nu numai curajul, cutezanta, ci si istetimea de a face fata intamplarilor.

Imparatul Verde este un naiv,mandru de bogatiile sale si incantat de frumusetile naturii, pe care le considera minuni. Pastrator al traditiilor strabune, el apeleaza la fratele sau pentru a-i trimite ca urmas la tronul unei imparatii vestite in toata lumea pe cel mai vrednic dintre copii. Fetele imparatului sunt intelepte, miloase, cu intuitia realitatii, drepte si ascultatoare, care banuiau ca spanul este un impostor. Imparatul Ros este un buclucas, un om rau, dusmanos, neospitalier, fudul, dar care in final cedeaza. Pe masura lui este si fata sa, o fiinta ciudata, sireata, care se poate preschimba in pasare, ,,un drac bucatica rupta tata-sau in picioare, ba inca si mai si”. Indragostindu-se de ea, eroului i se pare ,,un boboc de trandafir din luna lui mai, scaldat in roua diminetii, dezmerdat de cele dintai raze ale soarelui, leganat de adierea vantului si neatins de ochii fluturilor”, portret fizic asemanator cu cel al Ilenei Cosanzene din basmele populare. Tanarul o vede ,,frumoasa de mama focului: la soare te puteai uita, iar la dansa ba” si ,,o prapadea din ochi de draga ce-i era”. Tanarul n-ar mai vrea sa o duca Spanului, fiind ,,nebun de dragostea ei”.

Cei cinci nazdravani sunt personaje fantastice, grotesti, niste giganti, vigurosi, saritori la nevoie, reprezentand cele cinci cai ale intelepciunii omenesti prin simturi. Ei vorbesc mult, dar si actioneaza; conversatia lor este un sac de umor si ironie, cu proverbe.

Sfanta Duminica este un personaj secundar si fabulos prin aparitiile ei ciudate, o data ca cersetoare, rasplatind milostenia eroului prin sfaturile sale pline de talc, dupa care dispare intr-un mod bizar, apoi locuind pe o insula misterioasa, la care calul ajunge zburand, in ipostaza Sfintei Duminici. Ea este menita a face sa invinga binele, ajutand pe cei ce merita, care au calitatile necesare sa razbata in viata. La inceput Harap- Alb este neincrezator, ,,Ia lasma-ncolo, matusa, nu ma supara”, desi ea ii da un sfat, devenit adevar universal- valabil, ,,nu te iuti asa de tare, ca nu stii de unde-ti poate veni ajutor”. Sub infatisarea unei babe garbovite, ,,care umbla dupa milostenie”, Creanga sugereaza umilinta inteleptului care vazuse destule in viata lui si sub care se ascunde darul prorocirii, dezvaluindu-i tanarului destinul si secretul reusitei, prin reconsiderarea si valorificarea traditiilor stramosesti, pe care tinerii le ignora, sfatuindu-l sa ia armele si hainele tatalui sau de cand acesta fusese ginere. Ea insa ii dirijeaja eroului traiectoria pana la un moment dat, cand il va lasa in grija calului.

Calul nazdravan este, la randul sau, un personaj secundar care se pune la dispozitia eroului in trecerea probelor, fiind inzestrat cu puteri supranaturale (poate zbura si comunica prin limbajul uman). Rolul sau nu se reduce la infima calitate de insotitor, ci va deveni indrumatorul si protectorul lui Harap- Alb, ajutandu-l sa-si dezvolte calitati existente latent, fortandu-l sa-si depaseasca propriile limite pentru a putea evolua. O prima lectie pe care i-o ofera se refera la modul de parcurgere al drumului spre intelepciune, avand o perspectiva mai larga asupra unor imprejurari, incercand continuu sa patrunda in profunzimea lucrurilor ce uneori manifesta o evidente aparenta, dar carora le poate descoperi fatete surprinzatoare, nelasandu-se intimidat de paravanele inselatoare, construite de idei preconcepute ce asociaza, in mod eronat, frumusetea trupului cu cea spirituala.

De asemenea calul ii dezvaluie eroului o lege universala conform careia evenimentele ce se succed de-a lungul vietii nu sunt decat efecte tardive ale actiunilor intreprinse, astfel incat orice fapta rauvoitoare poate avea repercusiuni dezastruoase pentru cel care a comis-o (,,Vorba ceea: una pentru alta”), pe principiul ,,dupa fapta si rasplata”. Desi constient de efectele neascultarii sale, calul nu il avertizeaza, conducandu-se dupa regula experientei personale care innobileaza si este singuram capabila de a conduce la maturizare, situatie in care naivitatea tanarului ar transforma povetele in simple teorii fara fundament. Esecurile sunt necesare pentru a accepta mai apoi sprijinul celorlalti. Tot calul este cel caruia personajul i se destainuie si ofera consolare si imbarbatare in fata esecurilor, dar si cel care aplica pedeapsa moralizatoare.

Numele sunt date dupa caracterul si infatisarea personajelor. ,,Harap” inseamna negru, era numele dat sclavilor, dar in poveste inseamna ,,sclav alb”. Ochila are doar un singur ochi, Gerila este un friguros, Setila un insetat, Flamanzila un flamand, Pasari-Lati- Lungila se poate lungi, este un vanator iscusit si este cel mai nastrusnic din intreaga poveste. Spanul n-are nume, dar reprezinta raul. In mentalitatea populara ,,span” inseamna ,,om rau”.

Conceputa ca un lung sir de peripetii si incercari la care este supus un tanar, basmul cuprinde si o idee morala fundamentala: aceea ca binele si adevarul triumfa in ciuda tuturor piedicilor, ca meritele omului sunt pretuite si rasplatite. Harap-Alb este un personaj simbolic reprezentand binele, care are menirea de a pedepsi raul.

Din peripetiile eroului, copii afla suferintele acestuia din cauza neascultarii sfatului tatalui sau. Ei isi dau seama si de intelepciunea sfatului parintilor si isi dau seama unde poate duce neascultarea. Pentru a-l pierde, Spanul il pune la grele incercari, dar, ca in orice basm, eroul iese invingator, iar raul este pedepsit. Altfel spus, Povestea lui Harap-Alb e un chip de a dovedi ca omul de soi bun se vadeste sub orice strai si la orice varsta.

Ideea victoriei binelui si a dreptatii impotriva viclesugului, nedreptatii si asupririi este concretizata in actiunile si comportamentul personajelor basmului. Ele se grupeaza in doua categorii, reprezentand unele fortele binelui, iar altele ale raului, dar fiecare personaj are trasaturi specifice, puternic conturate, care-i dau viata si individualitate.

Harap- Alb este dotat cu cele mai pretuite calitati. Desi cel mai mic dintre cei trei frati, el este cel mai curajos, cel mai viteaz si cel mai perseverent. El ia intotdeauna aprarea celor oropsiti si nu pregeta sa-i ajute; pe batrana care voia sa-i incerce bunatatea inimii o miluieste, ocroteste nunta furnicilor si pregateste stupul roiului de albine. Marinimos si prieten adevarat, reuseste sa castige increderea si devotamentul tovarasilor sai cei ciudati: ,,ca tovaras era partas la toate, si la paguba si la castig, si prietenos cu fiecare…” Darz si curajos in toate incercarile grele, insetat de dreptate, cinstit si de buna- credinta, isi respecta cuvantul dat. Eroul este astfel cea mai stralucita imagine a unor inalte trasaturi motale. Cu toate acestea, tanarul este un personaj real. El plange cand il dojeneste parintele, se manie si loveste calul cu fraul in cap ca un baiat de la tara, este pacalit de Span pentru ca era ,,boboc in felul lui in trebi de-aistea”, se dovedeste slab de inger cand se duce in padurea cerbului, se bate cu mana peste gura, mirandu-se de Ochila, are simtul umorului, petrecand pe seama poznelor pe care le fac semenii sai. O trasatura specifica a sa aste onoarea. Dupa ce Spanul ii fura identitatea si il transforma in sluga, el tace si indura toate umilintele la care este supus, dar isi respecta cuvantul dat acestuia, (rod al unei solide educatii capatate in copilarie, de a fi integru si demn,capabil sa-si asume vinovatia, cu toate urmarile ce decurg din faptul ca incalcase sfatul tatalui sau), ,,caci jurase pe ascutisul palosului” si ca va pastra taina si atata vreme ai a sluji, pana cand ai muri si iar ai invia”. Harap- Alb isi va tine cuvantul pana la moarte, conform pactului, iar prin invierea sa el va fi eliberat de juramant. El nu spune nimanui ca este adevaratul nepot al Imparatului- Verde; cea care o face este fata imparatului Ros.

Spanul simbolizeaza, in basmul lui Creanga, ticalosia, viclenia, cruzimea. Purtarea Spanului fata de Harap- Alb exprima atitudinea asupritorilor fata de supusii lor. Chiar in clipa in care, prin viclenie, pune mana pe armele fiului de crai, el i se adreseaza acestuia cu infumurare si cruzime, in cuvinte aspre si umilitoare: ,,pui de vipera”, ,,sluga netrebnica”. Actiunea de injosire culmineaza cu palmuirea lui Harap- Alb fata de fetele imparatului. Ca toti asupritorii, Spanul se mandreste cu izbanzile tanarului si cu minunatiile pe care le aduce cu pretul atator primejdii si suferinte, dar nu vrea sa aprecieze truda si sacrificiile facute de el si in orice imprejurare cauta sa-l umileasca, amintindu-i ca ,,sluga-i sluga si stapanu-i stapan”. Spanul vrea cu orice pret sa-l piarda pe Harap- Alb. El nu are nimic fantastic, ci doar un acutizat instinct al raului, caci pare predestinat pentru aceasta prin infatisarea sa fizica, devenind astfel purtatorul unor pacate de la generatiile ce i-au precedat. Numai ca ,,si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata,pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte…”, deci este raul necesar pentru ca tanarul sa evolueze. G.Calinescu considera ca acest personaj este span pentru ca ,,in popor exista o credinta straveche, potrivit careia o deficienta sau o anomalie fiziologica e insotita de o deficienta morala corespunzatoare. De obicei acestia sunt considerati rai, cruzi, perfizi, lingusitori, in stare de a deochia. Fazele prin care trece relatia Harap- Alb- omul span de-a lungul basmului, ni se par similare cu fazele prin care trece relatia Om- Pacat de-a lungul vietii.”

Deosebit de basmul popular, personajele sunt caracterizate prin procedee artistice diferite, individualizandu-le prin portrete fizice si morale puternic conturate atat prin comportarea lor in diferite imprejurari, cat si prin limbajul lor. Voiciunea si dinamismul dialogului ,cu replici prompte si precise, individualizeaza personajele, ingrosand contururile fiecaruia. Astfel, din convorbirea dintre Ochila, Gerila, Setila si Flamanzila in momentul cand intra in casa de arama inrosita, se contureaza trasaturile caracteristice ale fiecaruia, iar din discutia dintre Harap-Alb si Span la fantana se incheaga conflictul basmului.

Inalta maiestrie a povestitorului se reliefeaza si in arta cu care utilizeaza umorul. Astfel trece cu usurinta de la gluma plina de voiosie la ironia usoara si chiar la satira ascutita. In ceea ce priveste compozitia, Creanga a folosit unele elemente traditionale specifice basmelor populare, dar si aici a intervenit originalitatea povestitorului. Fara a folosi o formula traditionala tipica, prima fraza a basmului incadreaza actiunea intr-un loc si intr-un timp neprecizate: ,,Amu cica era odata intr-o tara un crai, care avea trei feciori”. Nu lipsesc din basm nici formulele traditionale, care marcheaza o noua etapa in desfasurarea actiunii, ca si in basmele populare. Dupa ce Spanul devine stapanul lui Harap- Alb, apare formula consacrata spre a semnala o cotitura in desfasurarea actiunii si pentru a sugera lungimea drumului ce aveau de parcurs: ,,…Si merg ei si merg, cale lunga, sa le ajunga, trecand peste noua mari si noua ape mari si intr-o tarzie vreme ajung la imparatie”… O nota originala apare si in formula de incheiere, care readuce pe cititor din lumea fantastica a basmului in lumea reala, prin comparatia dintre lumea povestii, unde si cei saraci petrec alaturi de cei bogati, si lumea din vremea povestitorului, in care numai unii se bucura de un trai imbelsugat, iar altii indura lipsuri. Limba folosita de Creanga se caracterizeaza prin expresivitatea si vigoarea naturala a vorbirii populare, prin plasticitetea si bogatia imaginilor, prin naturaletea figurilor de stil, printr-o gama variata de expresii populare, care-i dau un colorit original, specific stilului scriitorului.

In basm se intalneste din plin umorul: ,,La placinte inainte,/ La razboi inapoi.; Voinic tanar, cal batran,/ Greu se-ngaduie la drum.; Poftim punga la masa,/ Daca ti-ai adus de-acasa.; Ca e laie,/ Ca-i balaie,/ Ca e ciuta,/ Ca-i cornuta. ; Fugi de-acolo,/ Vina-ncoace,/ Sezi binisor,/ Nu-mi da pace.”

Foloseste, de asemenea, zicatori hazlii: ,,Apara-ma de gaini, ca de caini nu ma tem; Cand nu sunt ochi negri, saruti si albastri; Tot omu are un dar si-un amar, si unde prisoseste darul, nu te mai baga in seama amaru; Poate ai primit porunca sa giupuiesti piatra morii si sa duci pielea la imparatie; Capul de-ar fi sanatos, ca belelele curg garla”. De asemenea apar si zicatori pline de talc: ,,Zi-i lume si te mantuie; Sa nu dai cinstea pe rusine; Lac de-ar fi, broaste sunt destu- le”. Limba si stilul sunt de o mare forta expresiva, au o fluienta ca mierea. Graiul popular e vargat cu zicale si expresii. Petrecandu-si intreaga viata printre copii, Creanga a cunoscut preocuparile si preferintele lor si de aceea a reusit sa creeze pentru ei basme care sa-i atraga, dar, in acelasi timp, sa-i educe si sa-i instruiasca. Opera lui Creanga, avand radacinile adanc infipte in bogata seva datatoare de rod a vietii poporului, are un continut bogat, reflectand nazuintele poporului, morala sa sanatoasa. Lectura basmelor lui Creanga contribuie la insusirea celor mai pretioase comori ale intelepciunii populare, la insusirea bogatiei si expresivitatii limbii materne, la dezvoltarea dragostei pentru popor si la formarea unei conceptii optimiste despre viata.

,,Amestecul de realism si de fabulos este mai batator la ochi si mai neateptat in Povestea luiHarap-Alb, in care ar trebui sa predomine miraculosul si irealitatea”. (G.Calinescu).

Ion Creanga a ilustrat in opera sa propria experienta de viata,pe care a povestit-o ,,sub forma de memorial; a invaluit-o in mit si a sugrumat-o intr-o experienta fantastica, valabila pentru om in genere; si el a luptat cu spanii, cu primejdiile si nevoile, si el s-a facut frate cu dracul, ca sa treaca puntile vietii, iar nemurirea si-a dobandit-o din apa vie si apa moarta a creatiei lui artistice.”

CAPITOLUL V

BASMUL LA IOAN SLAVICI SI I.L.CARAGIALE

Ca si Eminescu si Creanga, Slavici a cunoscut inca din copilarie tezaurul folclorului si a inteles conceptia despre lume a poporului din randul caruia s-a ridicat. Slavici a ascultat de la mos Fercu in primii ani ai vietii minunatele basme si povesti ale poporului.

,,Intreaga copilarie a mea n-a fost decat o poveste lunga si frumoasa… Cat am fost in casa parintilor mei,am ascultat, cat am fost departe de ea, am spus pvesti: povestea a fost fondul placerilor mele din copilarie.” La indemnul lui Eminescu a transpus si publicat basmele culese in tinerete.

Slavici aprecia basmul popular ca specia cea mai apropiata de inclinatiile spiritului spre fantastic, spre visare, dar care reprezinta si chitesenta intelepciunii si a nazuintelor permanente ale poporului. Intr-o scrisoare catre Iacob Negruzzi vorbind despre aportul povestitorului popular, al scriitorului care prelucreaza

basmele populare, Slavici mentiona: ,,…batranii amesteca intelepciunea, barbatii puterea si fetele simturile lor in poveste (…). Motivul popular dintr-o poveste este un schelet foarte sarac, atat in gandiri, cat si in fapte. Depinde de povestitor cum imbraca acest schelet.”

Slavici a gasit in folclor izvoare nesecate de inspiratie, dar nu a preluat mecanic ceea ce i-a oferit modelul popular, ci a adaugat elemente noi, imbogatind, prelucrand si dezvoltand temele si traditiile folclorice si imprimand povestilor o amprenta personala. El a infarisat in povestile sale aspecte din viata oamenilor din popor, precum si nazuintele lor. Eroii basmelor sale sunt adesea oameni simpli, vrednici, isteti, curajosi si darji. Datorita acestor insusiri ei reusesc sa savarseasca fapte deosebite.

Cand, in 1872, Ioan Slavici publica in ,,Convorbiri literare” a doua creatie a sa, povestea Zana Zorilor, viitorul prozator se numara printre cei dintai autori ai geniului in literatura romana culta, inscriindu-se, alaturi de Eminescu, pe o linie junimista, aceea de a ridica basmul la nivelul unei mari creatii artistice printr-o prelucrare culta. Compararea basmelor lui Slavici cu productiile similare ale scriitorilor generatiei sale si raportarea la basmul folcloric nu sunt lipsite de interes; folcloristic nu sunt deosebiri fundamentale intre basme, ele isi dove- desc prezenta pe alt teren: estetic si psihologic. Pe de alta parte, Slavici nu poate fi incadrat in categoria celor care abordeaza basmul ca exercitiu pentru viitoarele creatii majore, data fiind preocuparea constanta pana la sfarsitul vietii pentru acest gen, nici catalogat in speta culegatorilor ce popularizeaza, ca Petre Ispirescu. Slavici, alaturi de amicii sai de la ,,Junimea”, care isi urmareau practic inten ia privitoare la basmul cult, devine, intr-un anume fel, un precursor al lui Creanga care ,,va rasturna balanta” (dupa expresia lui G.Calinescu) ,,facand din basm un gen de observatie morala intr-un stil de o savoare inimitabila.”

Ioan Slavici va revitaliza basmul pe o alta directie. El considera ca cel ce prelucreaza basmul trebuie sa priveasca povestea din toate punctele de vedere si sa combine din toate variantele un intreg frumos. Astfel, culegatorul trebuie sa produca un intreg nou. Faptele si ideile sunt din popor, dar gruparea lor estetica sunt ,,un capriciu al individualitatii.” Asadar, lectura basmelor descifreaza un anume scriitor. Basmul trebuie integrat operei lui Slavici, ale carei teme le anunta sau le reia, de cele mai multe ori intr-o tonalitate surprinzator de grava si intensa, astfel incat ceea ce in domeniul creatiei majore ramanea doar sugerat, aici, in interiorul prelucrarii folclorice, capata determinari apasate, aproape imediat descifrabile.

Eroii basmelor si povestilor lui Slavici, cu toate insusirile lor exceptionale, nu contravin regimului esentei umane, a individualitatii normale, care insa, in lupta pentru cunoastere, nu se da batuta. Asadar, nu pitorescul, ci conditia umana e cautata in basme. Pentru ca productia literara populara este o latura a ctitoriei sufletesti a lui Slavici, asa cum reiese din propriile-i marturisiri, si pentru ca limbajul dezvaluie mai intai apartenenta psihologica si sociala a scriitorului fata de o lume cu o ferma optiune morala, e firesc ca prin povesti si basm sa fie exprimat stilul de viata al poporului roman, echilibrat si demn.

Mentionand tema generala a basmului- lupta dintre bine si rau –el a dezvoltat-o creator, cautand sa o ilustreze in povestile sale prin faptele oamenilor din popor. De cele mai multe ori, eroii traiesc in lumea satului, iar intamplarile povestite sunt adesea foarte apropiate de viata satului, faptele se pot intampla in viata de toate zilele, fiind doar prezentate in forma hiperbolica specifica basmului.Chiar si in povestile in care elementul fantastic este predominant, personajele sunt adesea oammmeni simpli, care savarsesc fapte eroice, reliefand astfel calitatile deosebite ale omului din popor. Antiteza, in cadrul basmelor lui Slavici este reprezentata de fecioara. Moarta sau numai adormita (Zana Zorilor, Lia in finalul basmului, Florita),ea exercita asupra barbatului o atractie fascinanta, de esenta hipnotica. O nota caracteristica a unora din povestile lui Slavici este acordarea rolului de personaj principal fetei viteze si istete. Figura fetei dotata cu calitati deosebite este pusa pe primul plan in povestile Florita din codru, Ileana cea sireata, Limir- imparat.

In general, Slavici respecta tipologia folclorica a basmului, dar depaseste canoanele, un mijloc fiind si schimbarea onomasticii stereotipe. Eroii se numesc Florita, Ana, Stana, Laptita, Florea, Costica, Danciu, Barbu, Pascu, Vasile, Fanica ori baba Birsa, baba Boanta, mai frecvente fiind numele de Lia, Ileana, Petru si Oanea. Animalele de munca se cheama Coarnes si Oaches. Intr-o poveste comicul caracterologic e realizat onomastic prin depreciere, indicand un scop satiric: preotul se cheama Biru, paracliserul Prescura, dascalul bisericii Punga- Goala, iar primarul satului Folticosu. Discreditarea anticipata prin nume apropie povestea de proza satirica, in timp ce alte amanunte creeaza o ambianta nuvelistica: eroul nazdravan face parte mai intotdeauna din lumea teraneasca; el isi pune palaria pe varful cuptorului si se aseaza pe ,,pomnol”, doarme pe prispa ori in podul casei, eroina are straie taranesti, camasa cu altite si toarce.

Peisajul si atmosfera sunt sugestive, cuprinzand indicatii despre spatiul real unde scriitorul a copilarit, iar comparatiile sunt din domeniul agrest. Desi Slavici foloseste limba poporului inaintea lui Creanga, fiind preocupat de psihologiile tragice, el nu da o importanta mare expresiei artistice. Dar basmele si povestile sale lasa sa se descopere altceva. Fireste, nu un stilist abundent, cu verva, cum e Creanga, dar sigur un scriitor cu vigoare expresiva, un povestitor de prim rang, desi inegal.

La opera de mare intindere cu suflu aspru a sa se alatura firesc incantatoarele (si nu numai atat) basme si povesti dintre care unele sunt aproape perfecte. Asa cum in domeniul nuvelistici si romanului pe primele locuri se situeaza cateva capodopere ale lui Slavici, care au nu numai valoare literara, ci si modernitate si rolul de deschizatoare de drum, astfel trebuie considerate aceste basme si povesti in zona categoriala careia ii apartin. Din masivitatea creatiei lui Slavici care,ca orice scriitor ardelean aspira spre monumentalitate, ,,spre a duce un gand pana la capat” (dupa expresia lui Lucian Blaga) se cere a fi mereu redescoperit teritoriul fascinant al basmelor si povestilor.

Basmul Florita din codru retine una din variantele caracteristice cunoscute de Slavici, vag inrudita cu Alba ca Zapada, tematic facand parte din Ciclul mamei vitrege. In basm Slavici abordeaza un motiv intalnit nu numai in Transilvania, nu numai in diferite provincii romanesti, ci si in folclorul unor popoare mult mai indepartate, de unde a trecut apoi in culegerile si prelucrarile multor creatori de basme, fiind cunoscut in tezaurul literaturii pentru copii sub denumi- rea de Alba ca Zapada. Astfel Florita din codru este cunoscuta in Muntenia sub denumirea de Naramza; in Moldova—Cine-i mai frumoasa; iar o varianta transilvaneana poarta numele de Mama cea rea. In Ungaria acest motiv apare in bas- mul Cea mai frumoasa femeie din lume, in Italia poarta denumirea de Frumoasa Ana, in Portugalia de Regina vanituoasa, iar in Germania si Rusia de Alba ca Zapada.

La Slavici subiectul apare localizat si apropiat de realitatea satului romanesc. Florita nu este fata de tar ca in basmul Domnita adormita si cei sapte voinici al lui Puskin, sau fata de imparat ca in Alba ca Zapada a Fratilor Grimm, ci o fata fara parinti, gasita in codru. …,,Cine sa fi fost parintii fetei, chiar nici cei mai batrani si mai cu sfat oameni nu pot s-o spuna;asta nime n-a putut s-o inteleaga…Intr-o buna dimineata crasmarul s-a dus dupa lemne in padure…si… iaca ce sa vezi: pe o poiana limpede si plina cu flori a aflat o fetita ce se juca cu niste pui de caprioara. Cum, cand si de unde sa fi ajuns copilita asta prin codru, acea minte pamanteasca nu poate s-o priceapa. Doar a crescut ca si florile din pamant; doar a cazut ca si stelele din cer; sau s-a prefacut cumva, pe nepricepute din vazduhul curat…

Crasmarul s-a lasat de lemne, a luat fate in brate, a dus-o acasa…si de aici inainte a fost fata de suflet a lui si a crasmaritei.

A crescut apoi fata la crasma. In toata ziua se facea mai mare, si cu cat se facea mai mare, cu atat mai frumoasa la fata, mai placuta la faptura si mai dulce si mai inteleapta la vorba. Pentru aceea oamenii o numeau Floare, Floarea cea mai frumoasa de le crasma din codru”…

Dar frumusetea Floritei trezeste gelozia si rautatea mamei vitrege, care o pune pe fata la tot felul de munci peste puterile ei, spre a-i distruge frumusetea. ,,Crasmarita era frumoasa ca o pana de paun. Florita era frumoasa ca o floare ce creste ascunsa in umbra tufelor.”

De cate ori se vesteste trecerea fiului de imparat (trei ori) pe la carciuma din padure, crasmarita era vestita de oglinda ei fermecata ca Florita este mai frumoasa. In cele din urma, pentru a scapa de ea, mama vitrega trimite pe vrajitoarea Boanta s-o omoare in codru. Dar vrajitoarea nu se indura. Ramasa singura in codru, Florita nu deznadajduieste, ci ajunge la casa celor doisprezece hoti si a ghebosului pe care va reusi sa ii schimbe datorita firii sale blande si bunatatii sufletului. Hotii se lasa de furat si ii fac Floritei toate voile. Dar mama adoptiva o urmareste pe Florita si incearca sa o piarda prin difeite obiecte vrajite (trei obiecte): inel, rochie, firul mortii. Hotii o scapa de la moarte de doua ori, a treia oara insa nu mai reusesc si raman langa sicriul ei, privind-o pana ce mor cu totii. In aceasta stare o gaseste fiul imparatului, care o duce la palat. Aici fetele in grija carora fusese data i-au despletit parul si i-au scos firul mortii impletit in par de mama ei adoptiva. Florita reinvie si devine sotia fiului de imparat.

Lipsa de circumspectie a lui Petru din Zana Zorilor, care, prin naivitate si cedare in fata vorbelor prefacute ale fratilor invidiosi se expune agresiunii, o intalnim in cazuri gradate, intrucatva similare, si aici. Slabiciunea din cochetarie feminina pentru podoabe, vesminte si coafura stralucitoare n-o mai poate salva pe eroina in fata rautatii orgolioase si agresive a mamei vitrge. Aparata pana acum prin sacrificiul caprioarei si, mai cu seama, prin fascinatia exercitata de fecioara asupra hotilor, Florita e suprimata in cele din urma de emisarul fatidic.Hotii o salveaza in doua randuri si o adora dincolo de moarte, la a treia incercare ramanand neputinciosi. Mormantul Floritei e un sanctuar al acestei adoratii din dragoste. Salvarea vine tot din slabiciune feminina. Fetele puse de tanarul imparat sa o pazeasca, vor calca interdictia de a o atinge si despletind-o, ii inlatura din par firul mortii, precipitand astfel finalul asteptat.

Este interesant de observat ca, incepand din partea secundara, basmul cunoaste o deplasare neobisnuita de accente care-l situeaza la mare distanta de modelul folcloric, Slavici creand o varianta inedita, cu sensuri si semnificatii aparte.

Florita reprezinta personajul principal al basmului, este simbolul binelui si este inzestrata cu cele mai alese calitati. Se afirma prin frumusetea sa deosebita, prin harnicia ei, stie sa ia atitudine in lupta cu viata, infruntand greutatile, fiind plina de curaj. La inceput hotii sunt personaje infricosatoare, apoi se transforma, datorita fetei, devenind oameni cinstiti. Ei nu mai sunt personaje demne de dispretuit datorita atitudinii lor binevoitoare fata de Florita, salvandu-i viata de doua ori si ramanand langa ea pana mor. Influienta pozitiva pe care a exercitat-o fata asupra hotilor pune in evidenta o importanta idee etica si estetica, aceea ca exemplul bun, blandetea si gingasia, bunatatea si rabdarea pot aduce niste razvratiti pe drumul cel bun.

Florita intruchipeaza virtutea si bunatatea feciorelnica, ea este un adevarat duh al binelui, care moralizeaza, prin frumusetea si puritatea ei, pana si umanitatea cea mai de jos. Datorita profundului caracter etic, se vadeste si valoarea educativa a basmului.

Primul basm al lui Slavici, Zana Zorilor, evidentiaza o formula proprie de a aborda folclorul, diferita de cea a lui Eminescu. Intentia de sinteza si de basm total, organizat sistematic, e dovedite prin modul de abordare a unui vast spatiu de sabloane, motive, simboluri intr-o ordine fireasca, logica si cronologi- ca. Imparatul unei imparatii nemarginite, asadar cofundata cu lumea, rade cu un ochi si lacrimeaza cu celalalt, fiind nesigur de descendenta. S-ar vindeca daca i s-ar aduce apa de la fantana Zanei Zorilor si doi feciori mai mari, porniti in competitia pentru succesiune nu se mai intorc, desi nu se angajaza in lupta cu balaurul ce strajuia puntea peste prapastia care inconjura imparatia. Obtinand prin forte obscure si traditionale calul si armele din tinerete ale tatalui sau, Petru, cel mai mic fecior al imparatului, invinge pe rand piedicile luptandu-se cu valvele din padurile de arama, de argint si de aur, care se prefac in cai si-l urmeaza pe erou.

Strabatand taramurile sfintelor (Miercuri, Joi si Vineri) si castigandu-le bunavointa, primeste sfaturi si daruri miraculoase –o caseta vrajita, o naframa a ne- muririi, un fluier cu puteri adormitoare. Suporta in drum vicisitudini si rezista ispitelor de tot felul (focurile de pe marginea drumului inghetat din imparatia Sfintei Miercuri, racoarea ademenitoare de pe marginea drumului topit de arsita din imparatia Sfintei Joi). Cu fluierul, Petru adoarme intreaga lume edenica din Imparatia Zorilor, pazita de lighioane si un urias. Fura apa, dupa ce bea de trei ori din paharul cu vin rubiniu, mananca trei bucati din colacul de pe masa si o saruta pe zana. Scapa de urmaritori cu ajutorul sfintelor. Fratii, invidiosi, il omoara, dar sunt orbiti de Zana Zorilor care vrea sa-l gaseasca pe voinicul care i-a luat apa. Cu ajutorul blandului vant de primavara, si el supus uneia dintre sfinte, e descoperit in fantana unde-l aruncasera fratii, inviind prin magie dupa o moarte echivalenta cu un ciclu marcat de un cataclusm cosmic. Dupa care se face iarasi lumina prin casatoria lui Petru cu Zana Zorilor, in timp ce fratii mai mari sunt pedepsiti prin a putea vedea fericirea noului imparat.

Protagonistii specifici ai acestui basm sunt: imparatul care cu un ochi rade, cu celalalt plange; balaurul, cu trei, sapte, douasprezece capete pline de va- paie; Murgul, bidiviul intelept si cumpatat, calul din tinerete al tatalui sau; Valvele, monstri proteici, metamorfozate din si in cai, frati ai Murgului; sfintele: Miercuri (stapana frigului), Joi (a caldurii) si Vineri, in fapt clasica Venus (stapana imparatiei primaverii, pazita de Vantoase); uriasul cu statut de Polyfem, paznic al cetatii; leii inghetati, cu parul de aur; in sfarsit, Zana Zorilor, personificare a luminii si a tineretii, stapana soarelui. Aceste personaje se abat de la traditional, Slavici suprapunand peste fantasticul folcloric un nou strat, care va atinge ulterior straniul. In schimb eroul, care e fiu de imparat cu statutul lui Fat-Frumos, cu nume obstesc, a carui fapta capitala si finala e casatoria, e un tanar care nu stie de interdictii si oprelisti, care insa trece prin stari de uimire sau teama. Aceasta atitudine lipseste in basmul popular, in care cele doua lumi se intersecteaza fara dificultate. Slavici, transpunand elementul comun si posibil ca realitate intr-o lume imposibil de descifrat, fara ca reversul sa se produca, ajunge la o sporite a intensitatii fantasticului. De aceea actele eroului sunt mereu protejate, ispravile lui mereu ghidate dat fiind ca este un om obisnuit, nu un ales, transpus si ratacit intr-o lume, alta decat cea obisnuita lui. Initierea si acomodarea se fac prin actiune si suferinta, dupa fiecare incercare devenind mai puternic, metamorfozandu-se interior. Eroismul lipseste, lupta –cand nu poate fi evitata e privita ca un chin violent, de lunga durata, provocat de fortele malefice si adesea oarbe, dar necesara pentru strabaterea unei etape.

Zana Zorilor este un basm care pune o problema fundamentala legata de viata individului: imbogatirea spirituala prin cunoastere, prin fapte si actiune, dar si o calatorie in scopul dobandirii constiintei propriului destin.

Basmul Doi feti cu stea in frunte are un subiect simplu: trei fete, Ana, Stana si Laptita, fac cate o promisiune imparatului care ,,stapanea o lume intreaga” .Ana, frumoasa ,,incat oile incetau a paste cand o zareau in mijlocul lor”, promite ,,daca m-ar lua pe mine, i-as framanta o pane din care, mancand, s-ar samti s-ar fi tot june si voinic, mai voinic decat toti voinicii din lume.”; Stana, frumoasa ,,incat lupii pazeau turma cand o vedeau pe dansa stapana”, promite ,,i-as toarce, tese si coase o camasa pe care, imbracand-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecand prin apa fara ca sa se ude, trecand prin foc fara ca sa se arda.”; iar Laptita ,,era frumoasa –mai frumoasa decat surorile sale impreuna –frumoasa cum numai dansa era.” Promite sa-i faca ,,doi feti- frumosi, gemeni cu parul de aur si cu stea in frunte, stea ca luceafarul din zori.” Imparatul o alege pe Laptita, iar alti doi voinici din alaiul imparatesc pe surorile Laptitei.

Trei zile si trei nopti tin nuntile, dupa altetrei zile si trei nopti Ana isi tine fagaduiala si face painea, dupa ,,inca de trei ori cate trei zile si de trei ori cate trei nopti” si Stana isi tese camasa. ,,Numai a Laptitei vorba nu s-a implinit inca. Dar toate se fac numai cu vremea.” Cand se implinesc ,,de-a saptea oara a saptea zi, numarata de la cea de intai zi de cununie”, feciorul de imparat anunta vestea cea buna si nu se mai indeparteaza de sotia sa, lucru care nu este pe placul mamei sale vitrege, care ar fi vrut-o imparateasa pe fiica sa de la cel dintai barbat.

Vazand ca nu il poate desparti de Laptita, mastera de imparateasa trimite vorba fratelui ei, imparat in tara vecina, sa vina cu razboi. Astfel, imparatul este nevoit sa plece, iar vitrega schiba copiii nascuti de tanara imparateasa cu doi catei, cand imparatul era la numai trei pasi de poarta. Crezand ca Laptita nu si-a tinut promisiunea, o pedepseste si se casatoreste cu fata vitregei. Copiii parcurg un ciclu de metamorfoze, in final ajungand in fata imparatului, tatal lor, care afla intreaga poveste. Laptita este repusa in drepturi, fata vitregei transformata in slujnica, iar vitrega legata de coada unei iepe si ,,inconjurara tara de sapte ori cu ea, incat lumea sa stie si sa nu mai uite ca cine incepe cu rau, cu rau sfarseste.”

Basmul dezvaluie preocuparea lui Slavici pentru tragic, cu raportare la o conceptie si o conduita etica ferme, in al caror sistem un loc de seama revine relatiilor familiale. Sentimentul tragicului se dezvolta prin fortarea destinului de alesi ai celor doi copii care vor parcurge un ciclu de metamorfoze, revenind mereu in alte ipostaze, obsesie permanenta pentru imparateasa pana la eliminarea hybrisului si triumful adevarului. Sentimentul este trait astfel prin intensitatea afectiunii paterne, prezenta afin si electiv tocmai fata de formele metamorfice ale fetilor, dar si prin complexul vinovatiei si remuscarilor imparatesei, chinuita obsesional prin aparitia a mereu noi ipostaze, simbolic fiind vorba de himere razbunatoare ale unei constiinte in culpa. Incercarile vitregiei de a le indeparta sau evita precipita deznodamantul, astfel incat, dupa ce fii Laptitei sunt substituiti, apoi ingropati, se transforma consecutiv in copaci, mielusei, pestisori, pana la redobandirea chipului uman prin ritualul magic al pescarilor, infaptuit, la povata fetilor, prin roua si soare, adica apa si foc, finalul aducand ispasirea pacatului si restabilirea ordinii firesti.

Alegerea sotiei in competitie feminina de trei provoaca ura primei rivale (cea de a doua se retrage ca in mitul antic), determinand aparitia nenorocirilor ulterioare. Femeia ranita in orgoliu fura copiii promisi de aleasa sotului, hotarand suprimarea lor pentru a lua locul sotiei repudiate. Ucigasa patrunde insa in imparatia intunericului, lipsit de orice bucurii, fiind urmarita pretutindeni de fiinte infricosatoare precum erini sau dire, zeite ale razbunarii. Impotriva opozitiei insistente a vinovatei, copii se intorc in casa parinteasca si demasca culpa printr-un artificiu shakespeareian. Reprezentarile mitice ale antichitatii genereaza o structura comportamentala, subliniind drumul lung si tragic, pana la triumf, al adevarului. Parabola poate imbraca o multitudine de forme epice sau dramatice. Slavici opteaza in favoarea basmului, adaptand continutul la natura genului, descoperind punctul de sustinere in traditia folclorica.

Spaima Zmeilor si ,,varianta” sa anterioara Stan Bolovan, cu larga circulatie in folclorul autohton si universal, urmaresc glorificarea inteligentei in fata fortelor brutale si impetuoase, grandios telurice. ,,Un om si o femeie” traiesc bine si au de toate, mai putin copii. In cele din urma Dumnezeu, satul de rugile acestora, le da nu unul, ci o puzderie de copii. Desi omul nu se mai satura uitandu-se la ei, la atatia copii care mai de care, incep si problemele si certurile intre cei doi soti. Cu casa plina de copii pe care nu-i mai poate hrani, omul sarac intra sluga la un zmeu teribil, pe care-l invinge sistematic si ingenios, intimidand prin puterea mintii pe apriga zmeoaica si pe fiul ei, obligandu-i sa-i plateasca inzecit simbria. Ajuns pe celalalt taram, omul se recomanda zmeoaicei drept ,,tata lor” si se tocmeste sluga pe un an, anul de trei zile, iar simbria ,,ziua si galeata de galbeni”. Zmeul avand ,,casa cu multe marafeturi”, competitia e de ordin domestic. Prefacandu-se ca vrea sa urce putul in pod, sa smulga si sa duca in spinare toata padurea, sa arunce buzduganul in luna, castiga prin istetime elementara, invingand natangia violenta care-l destinase mortii. Zmeii incearca sa-l omoare, dar omul aude si nu doarme in pat in acea noapte, scapand cu viata. Zmeii il ,,platesc pe neslujite”, numai sa scape, ba ii mai duc si aurul pana acasa, unde dau de ,,spuza de copii”, care simt apropierea tatalui si ii ies in intampinare. Aceasta pune capac zmeilor, caci ,,De aceea nu mai sunt azi zmei prin lume, ba li s-a pierdut si urma incat numai prin povesti mai dam de ei.”

Spre deosebire de multe basme ale lui Slavici, intamplarile prin care trece eroul, felul cum rezolva el problemele, sunt pline de umor. Dar ideea de baza a basmului este aceea ca istetimea si ascutimea mintii este mai mare decat forta fizica.

Incadrata in Ciclul fetei istete si axata pe motivul general al ,,inseletorului inselat”, Ileana cea sireata e in cele din urma un mixaj de poem ceremonial si farsa cruda, subliniind o ipostaza neobisnuita a erosului in basm (sau poveste) cu o morala aparte. Dincolo de rezistenta in fata tentatiilor insistente se afla razbunarea cu cruzime a intentiilor de inselaciune. Antagonismul central nu e din repertoriul obligatoriu al basmului: ura si iubirea ies din tiparul conformist, aglutinandu-se. Abordarea etalonului folcloric se face prin urmare printr-un alt registru psihologic, care apropie astfel prozele folclorizante de nuvelistica, unde tema erosului e tratata intr-o maniera echivoca. Mai apoi se ajunge la iubire si ura totodata. Ileana pedepseste drastic, salbatic chiar, pe alesul ei pentru pagubele neinsemnate pe care le-au adus fratii lui surorilor ei mai mari, lasandu-l sa cada intre lamele spadelor, cutitelor si sulitelor; disponibilitatile proteice o ajuta in travestiuri, recomandand vindecarea prin procedee ingrozitoare. Invins, printul, intr-o izbucnire razbunatoare, incearca sa o ucida, lovind in noaptea nuntii simulacrul de zahar al Ilenei, marturisandu-si iubirea odata cu remuscarile.

Plecand la razboi, imparatul daruieste celor trei fete cate o floare, o pasare vesela si un mar fraged, care sa ii faca dovada credintei lor. Baietii imparatului vecin, afland de plecarea acestuia, pleaca ,,sa rapeasca credinta fetelor si sa-i faca imparatului suparare.” Fetele cele mari cad in ispita. Ileana, cea mai mica, rezista tentatiilor si incercarilor celui mai tanar dintre ei, scapand cu bine de toate incercarile de razbunare pe care le pun la cale baietii impreuna cu surorile ei. La intoarcerea tatalui, fetele mai mari sunt pedepsite prin ingropare in pamant pana la sani, iar Ileana sarutata si laudata. Feciorul cel mic al imparatului o peteste pe Ileana, care accepta casatoria, desi stia ca acesta va incerca sa o omoare in noaptea nuntii. Povestea are o eroina principala, pe Ileana, fata de imparat ,,atata de frumoasa, incat si Sfantul Soare se oprea in cale, ca s-o vada si sa se desfateze cu frumusetea ei.” Ileana este isteata si nu pleaca usor urechea la vorbele flacaului, ci stie sa il descoase. Dar, din toate aceste incercari de razbunare si de crunta pedepsire a lor, intre cei doi tineri se va infiripa dragostea, ceea ce face ca povestea sa se termine cu o nunta.

Glumeata, cu note ironice nebanuite la Slavici, povestea Pacala in satul lui este antologica, fiind una dintre cele mai valoroase creatii de acest fel nu numai ale scriitorului, ci si ale genului. Centrata pe o figura fictiva, caracteristica (ca Nastratin Hogea la turci), povestea nareaza, cu un autentic umor taranesc, un episod din sirul nesfarsit al farselor, festelor, sotiilor, pacalelilor unui personaj caruia i se refuza de consateni incheierea carierei de ghidus. Pacatele si viciile umane sunt pretutindeni, deci trebuie ,,amendate” si Pacala nu poate ,,sa se astampere” nici in satul lui; pagubit intaia oara, n-ar fi vrut,,sa-i incurce” pe sateni, ,,cum ar fi incurcat bunaoara pe oameni din satul lui Tandala”, dar ,,erau neindurati si vicleni”, vrand sa-l inece ,,ca pe un motan in sac.”

Prin urmare, e vorba tot de o competitie. Pacala, hatru, spontan si destept (ceea ce e altceva decat inteligent) pana la genialitate are parteneri greoi la minte, afisand gravitate si gesticulatie solemna, intervenind astfel comicul prin contrast: ,,Omul dete din cap si detera din cap si se pusera pe ganduti toti oamenii din satul lui Pacala”. Si mereu asa, intr-o succesiune de reluari si parafraze, cad brusc in reflezie (,,se pusera din nou si se sfatuira si dupa multa sfatuire mai chibzuira”), fie in urma unei enormitati emise de Pacala, fie spre a delibera o nerozie. Formal, povestea se incadreaza in categoria tipului de actiune de ascendenta- aroganta (Vd. Marian Popa –Comicologia). Partida inferioara, ce ,,se misca cu socoteala”, incearca sa rastoarne prin mijloace incorecte superioritatea adversarului, sacrificand si consumand vitica in care vad samburele prosperitatii. Pacala, decis sa ,,devina om asezat”, cu buna randuiala in sat, se consoleaza, dar vinde pielea animalului pe sapte pungi de galbeni unui nerod care crede in proprietatea mincinoasa a obiectului de a descoperi peste tot bucate alese si a inregistra intamplarile din casa in absenta sa. Eroul castiga o suma echivalenta si de la nevasta acestuia, careia ii vinde ,,secretul” de anihilare (,,sa opareasca pielea cu apa de izvor strecurata printr-o sita deasa”). Miraculosul intervine conventional ca procedeu umoristic si mijloc ironic de tensionare. Pacala, intors in sat, isi zideste casa, cumpara pamanturi si animale, uimindu-si consatenii. Actiunea lor s-a intors in sens negativ, ascensionata in favoarea primului partener. Esecul ii stimuleaza in intreprinderea altor actiuni de redresare prin imitatie. Astfel, isi sacrifica juncile de prasila spre a se imbogati cu pielea lor si, nereusind sa-l pedepseasca pe Pacala, care-si consolidase si mai mult pozitia, esueaza radical aruncandu-se in Dunare pentru a se intoarce cu turme de vite. Actiunea are o dezvoltare gradata, iar poanta finala , ca lege epica a incheierii si factor de corectie morala, nu e numai ingenioasa, ci si brutala. Povestea e structurata printr-o inlantuire de imagini a caror legatura interioara e semnul unei bune constructii.

Comicul rezida nu numai din actiune, ci si din alte elemente fundamentale ale povestii. In primul rand, iluzia verosimilului e in contrast cu cu conventia: o atare prostie colectiva, cum dovedesc oamenii din satul lui Pacala e cu atat mai comica, cu cat e imposibila. Fireste, localizarea intr-o geografie reala prin plasarea satului langa Dunare n-are alt scop decat sublinierea credibilitatii intamplarilor. Nu mai putin limbajul contribuie la asigurarea efectelor comice. Repetitia unor serii de propozitii sau fraze care insista asupra intentiei de sanatoasa judecata a satenilor are un efect contrar, de umor zeflemitor. Femeia careia ii cere salas Pacala ,,spunea mereu ca teaca, ca punga”, pielea e admonestata: ,,Tine-ti gu- ra, sluto!”. Eroul ,,graia muiat” ca o vinde ,,nu pentru bani” si, dupa ce pleaca cu ,,atata spurcaciune de bani” hotari ca nu mai vasca nici la dreapta, nici la stanga”, satenii ,,se aruncara ca broastele –baldabac! baldabac!” in frunte cu popa. ,,Preoteasa, care statea pe tarmure, lacoma si ea, vazand potcapiul,credea ca n-are popa destula vartute ca sa se cufunde si ca vor lua altii toate vitele mai inainte de a fi ajuns si el la fund.”

Dezvoltata din snoava –definita prin definita prin anonimitate folclorica, actiune limitata si constructie redusa ca dimensiuni –povestea dovedeste dezinvoltura umoristica si ironica, precum si virtutile unui remarcabil stilist.

In literatura europeana, povestirea si nuvela fantastica sunt impuse de romantism. In estetica romantica imaginatia detine un rol important, ea acopera setea de absolut, dorinta de cunoastere cosmica,evadarea din conventional si rational spre universuri nebanuite, aspiratia spre descifrarea abisului propriei constiinte (teme si motive –pactul cu diavolul, blestemul care urmareste generatii, personaje mitologice). Caragiale a dovedit ca intruziunea fantasticului in cadrul cotidian nu e doar o chestiune de artificiu literar de maniera, ci un mod de existenta literara ca atare. Cu el se insinueaza in literatura o nota moderna a fantasticului de sursa populara. Fantasticul a existatm intotdeauna in campul fictiunii artis- tice,exprimandu-se in forme si structuri la diferite nivele de intensitate si de sem –nificatie (legendarul, baladescul, feericul, miraculosul, mitologicul, eposul folcloric, de la basm la snoava, apoi simbolul, matafora, personificarea, alegoria), dar asimiland si inexplicabilul fapric sau psihologic.

Povestirile si povestile lui I. L Caragiale instituie intr-un gen de perfectiune estetica o atmosfera de o umanitate surprinzatoare, substrasa realului si preocuparilor contingente, in care timpul si spatiul isi pierd dimensiunea obisnuita, atragandu-ne intr-o profunda complicitate. Marcand un alt teritoriu al artei, prozele aduc un spatiu epic dincolo de obisnuita ironie, de zeflemeaua si zambetul sarcastic al naratorului.

Purtand mireasma si culoarea acelui contradictoriu veac XVIII, prin povestirile sale adie un aer balcanic, dar si oriental, invaluit intr-o aura fantastica, cu desfasurare epica originala, cu naratiune si personaje bizare, ale caror ciudatenii tin de real, dar si de supranatural. Ca izvor de inspiratie, basmul si povestea populara apar la mai toti creatorii apreciati de Caragiale si prieteni cu el: Eminescu, Creanga, Slavici, Cosbuc. Acestia insa fie fusesera culegatori de folclor, fie il cunosteau de la sursa, petrecandu-si copilaria si adolescenta in mediul rural. Cu exceptia lui Eminescu, in creatia caruia se liricizeaza si aprofundeaza filozofia si etica populara, ceilalti isi intemeiaza pe folclor monografii ale vietii satului. In proza lui Caragiale nu se intampla asa fiindca temele, conflictele si personajele basmului constituie doar o modalitate bufoneasca de trecere in arta feericului ori fantasticului a unor caracteristici umane generale, a unor constatari despre conditia umana.

Protagonistul basmului, numit de cele mai multe ori Fat- Frumos, pornind sa savarseasca o isprava grea, intampina in calea sa fiinte hotarat vrajmase (balaurii), altele invidioase si rivale (zmeii), altele, in fine, prin firea lor si mai ales prin purtarea cuviincioasa si miloasa a eroului, binevoitoare. Eroul singur, fara concursul altora, de la Dumnezeu si Sfanta Duminica pana la umilul tantar, nu poate izbandi nimic. Un proces care ingreuneaza situatiile sau rezolva dificul- tatile este metamorfoza. Identitatea indivizilor nu se poate stsbili strict dupa aparenta lor corporala si fiziognomica. Eroul trebuie sa dejoace vicleniile metamorfice ale dusmanilor si sa le foloseasca si el impotriva lor.

Trebuie sa facem deosebire intre metamorfoza propriu- zisa si proteism. Metamorfoza este schimbarea unui om intr-o fiinta sau un lucru, in urma unui blestem sau a unei hotarari de sus. Proteismul este capacitatea libera a fiintelor nazdravane sau in puterea unor obiecte nazdravane de a se preface in ceea ce voiesc. Astfel zmeii zmeoaicele se transforma in tot soiul de aparente (fantana, gradina, vita, iapa, mreana, etc.). Dar si voinicul poate capata aceasta insusire, de or- dinar dandu-se de trei ori peste cap, spunand sau nu unele cuvinte magice. Voinicul din basm trebuie sa fie in stare la nevoie sa se disimuleze, metamorfozandu-se. Unei dificultati i se raspunde indata, in lipsa altor mijloace tehnice, cu o solutie de aparenta fantastica, dar necesara spre a se verifica definitia caracterologica a protagonistilor ostili ori ingeniosi. Cazurile de metamorfoza in basm sunt infinite si de fapt aproape nelipsite in orice naratiune cu caracter fabulos.

Metamorfoze prin blestem: baiatul blestemat de parinti pentru ca nu i-a ascultat, fecior de imparat vrajit de o zmeoaica sau o vrajitoare sa fie ziua porc si noaptra om (Povestea porcului –I. Creanga), o broasca testoasa se da de trei ori peste cap si se preface in zana (Broasca testoasa cea fermecata –P.Ispirescu), un vulpoi, care preface oameni si animale in stane de piatra, este un fecior de imparat blestemat sa aiba aceasta infatisare pana cand un om va avea mila de el.

Metamorfoze prin aliment magic: smochinele care te prefac in magar, merele sau perele care fac urechile sa creasca, toate avand ca antidot tot un astfel de fruct. Metamorfoze prin baut: cine bea din urma unui lup sau a unui cerb se face lup ori cerb. Metamorfoze in virtutea faptului de a fi nazdravan: imparatii batrani au aceasta putere. Imparatul cu trei fete se preface in zmeu si-si ameninta fetele, un imparat se face un balaur mare, se lupta cu fata, apoi se da de trei ori peste cap si se face om (Ileana Simziana –P.Ispirescu).

Zmeii, zmeoaicele, dracii, zanele, feciorii nazdravani, chiar animalele au uneori aceasta putere. Praslea se lupta cu zmeul cel mic pana la amiaza, cand se fac doua focuri (Praslea cel voinic si merele de aur –P.Ispirescu). Metamorfoza se intampla uneori prin opera binevoitoare a altcuiva. Aleodor- imparat este prefacut in diferite fiinte pentru a nu fi gasit de fata lui Verdes- imparat (Aleodor- imparat –P. Ispirescu). Motivul poate sa fie de asemenea defensiv. Voinic de plumb preface in taciuni pe fratii sai ca sa nu vada ca el este nazdravan. Altadata este efectul unui obiect miraculos. Ursitoarea cea buna da lui Tugulea, caruia o zmeoaica i-a furat vinele de la picioare, un chimiras multumita caruia poate lua orice infatisare voieste. Tugulea se face albina si afla unde sunt vinele. In unele cazuri este de ajuns ca eroul sa se dea de trei ori peste cap si eventual sa spuna cateva cuvinte magice. Greuceanu, invatat de un faur, se da de trei ori peste cap si se face porumbel, asezandu-se intr-un pom in fata casei zmeilor, porumbelul se da iar peste cap de trei ori si devine musca, care intra in camara zmeilor.(Greuceanu –P.Ispirescu).

La Caragiale in aceste doua opere, intalnim metamorfoza in urma unui blestem: al cotoiului fetei, care se rasfrange asupra fiului, si al fetei care se dedase vrajitoriei. Pentru a fi dezlegat blestemul fiecare trebuie sa indeplineasca o anumita conditie: tanarul sa se casatoreasca cu o fata frumoasa, iar fata sa insele pe dracul. Conditiile indeplinite blestemul dispare pentru un timp sau pentru totdeauna.

Tzvetan Todorov denumeste conceptul de fantastic in raport direct cu cel de real si imaginar. ,,Intr-o lume care este evident a noastra, cea pe care o cunoas-tem,fara diavoli si silfide si fara vampiri,are un eveniment care nu poate fi explicat prin legile acestei lumi familiare. Cel care percepe evenimentul trebuie sa opteze pentru una dintre cele doua solutii posibile: ori este vorba de o inselaciune a simturilor, de un produs al imaginatiei si atunci legile lumii raman ceea ce sunt, ori evenimentul s-a petrecut intr-adevar, face parte integranta din realitate, dar atunci realitatea este condusa de legi care ne sunt necunoscute. Fantasticul ocupa intervalul caestei incertitudini.”

In cadrul literaturii universale, fantasticul apare in literatura greaca, indeosebi in poemele homerice Iliada si Odiseea, se dezvolta ulterior in Evul Mediu si Renastere. Romantismul, prin inspiratia, pretuirea si valorificarea folclorului, stimuleaza dezvoltarea prozei fantastice. In secolul al XX-lea, fantasticul evolueaza spre absurd, fiind o modalitate de abordare a problematicii umane deosebit de complexa. Literatura stiintifico- fantastica se dezvolta mai ales in ultimele decenii ale acestui secol, anticipand diverse domenii stiintifice si tehnice prin tran- sfigurare artistica. Izvoarele fantasticului in literatura romana se afla in creatia populara si au fost valorificate artistic de scriitori romani: Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, Sadoveanu, iar fantasticul cu substrat mitic sau filosofic apare in opera lui Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, iar cu caracter de anticipatie este ilustrat de Vladimir Colin, Ion Hobana, Mihu Dragomir.

Lungul nasului deschide, prin parodie, calea spre folosirea fantasticului ca o modalitate comica pentru a atrage atentia asupra unor cusururi ori situatii delicate. Naratorul procedeaza prin minimalizarea incercarilor prin care trec indeosebi eroii din basm, ca sa obtina victoria sau mana dragei lor. Imparatul trebuie, pentru a se casatori cu fata iubita, sa-i calce cotoiul pe coada, proba grea, pe care o trece cu succes. Fiul sau e vrajit de duhul ce salasluia in cotoi sa aiba un nas foarte mare. El nu vrea sa se arate constient de defectul sau, mai ales ca, precum in Hainele noi ale imparatului de Andersen, nimeni dintre cei din jur nu indrazneste sa-i atraga atentia. O batrana vrajitoare, care degeaba ii spusese adevarul, aseaza un obstacol in calea feciorului de imparat,care lovindu-se cu nasul de piedica, nu poate ajunge la iubita lui si astfel il face sa recunoasca ca avea nasul prea lung.

Povestea se sprijina pe ambiguitatea dintre concret si abstract a zicalelor: ,,a calca pe coada” si ,,a-ti cunoaste lungul nasului”. Formalul in antiteza cu rea- lul culmineaza Fat-Frumos cu mot in frunte, unde Fat-Frumos e foarte urat. Modalitatea e folosita pentru a pune in lumina contradictia dintre conventia sociala si realitate: ,,Uitam sa va spun ca se nascuse mititelul cu un somoiog de par dea-supra capului si de aceea il poreclisera –ca de! era si el fecior de imparat – Fat-Frumos cu mot in frunte”. Numele include si in acest caz ambiguitatea concret-abstract prilejuita de expresia ,,mai cu mot”.Aici, de-abia in final, apare minimalizarea feericului, vraja neputand teansforma in contrar nici infatisarea feciorului de imparat, nici prostia sotiei sale frumoase; singura, puterea iubirii ii face pe indragostiti, desi isi stiu cusurul, sa se vada altfel in oglinda dragostei lor.

Fat-Frumos cu mot in frunte se apropie cel mai mult de structura Povestii vorbei de Anton Pann. Asezata, nu la inceputul intamplarii, ca in opera precursorului, ci la sfarsitul povestii, ,,invatatura”constituie intr-un catren popular: ,,Zi ca-i dragoste si pace/ Te-a vrajit? Atat ti-a fost/ Din pocit frumos iti face/ Si destept din al mai prost”.

Caractere puternice, individualizate prin comportament, nume, limbaj, eroii trec prin intamplari ciudate: pe la rascruci de drumuri, hanuri sau conace, intalnesc diavoli sau diavolite care iau chipuri pamantene, cazand sub atractia ma-ica a fortelor raului; alteori, chiar diavolii se amesteca printre oameni, fiind trasi pe sfoara sau sfarsind tragic, sau fiind salvati intr-o ultima si palpitanta clipa, asemenea personajelor romantice in momentele cheie ale existentei lor.

In ceea ce priveste supranaturalul, Caragiale creaza o ierarhizare intre diavolesc si uman, dracii fiind in majoritatea cazurilor pacaliti de om, ori incapabili sa indure existenta umana. Creatorul suprem n-are deloc pontificalitatea si intelepciunea din Luceafarul eminescian, nici nu apare ca un om cumsecade, cam fricos ca in Ivan Turbinca. E mai degraba artagos si plictisit de vesnicele r vendicari ale diavolului ori ale artistului. Ierarhizare exista si inauntrul speciei umane: omul cand vrea sa-si schimbe conditia trece prin neplaceri pana cand reajunge ce a fost. Pe tema dificultatii de schimbare a conditiei existentiale, care poate merge pana la imposibilitate, se constituie ca o metafora impregnanta de melancolie Calul dracului, basm neasteptat in universul voios si petrecaret al istoriilor lui Caragiale.

Povestea incepe simplu: ,,Era odata, la marginea unui drum umblat, o fantana…”. O bartana cersea la drumetii care treceau pe drum. Intr-o noapte batrana are un tovaras ciudat, pe care il ospateaza, il inveleste in cerga ei, apoi ii spune si un basm sa-l adoarma. Mangaindu-l pe cap, descopera ca musafirul ei, Prichindel, este un diavol. Batrana il ia la plimbare, dar Prichindel nu vrea sa mearga decat calare, dar ,,cum a luat-o de gat, baba s-a scuturat de zdrente si de uraciunea ei si deodata s-a prefacut intr-o femeie tanara si voinica, inalta si frumoasa ca o zana, stralucind si ea pa pamant cum stralucea luna-n cer – fiindca baba asta era o fata de-mparat mare, care, de mititica se dedese la stiinta farmecelor si la mes –tesugul vrajitoriei si, pentru pacatele ei, fusese blestemata sa se preschimbe in hodoroaga cersetoare si sa nu-si mai ia infatisarea ei de mai-nainte decat atunci cand o putea pacali pe dracul, ba insa, si atunci, numai pe vremea noptii”.

Batrana cersetoare e gata- gata sa-l pacaleasca pe dracul, scapand astfel de vraja rea si reluandu-si viata de zana. Dar noaptea nu o favorizeaza si la

mijirea zorilor vraja se destrama. Baba e iar in zdrente, cerand de pomana trecatorilor. Puterile zanei se investesc intr-o goana nebuna, in spatiul unei naturi care are puritatea genezei. Ratacirea se sfarseste tot in punctul de unde a pornit goana. Lantul narativ al acestei povesti lipseste aproape complet, fiind expediat intr-un singur paragraf din care aflam ca zana a fost pedepsita pentru vrajitorie si preschimbata intr-o baba sarmana,dar fara a preciza imprejurarile. Cand Prichindel se prinde in mrejele zanei e ispitit, iar zana isi reia pentru o noapte fosta ei infatisare.

Intr-un fel zana seamana cu fiica imparatului Ros din Harap- Alb, ale carei vrajitorii sunt dibuite si dejucate de erou si prietenii sai. In povestile lui Caragiale apar dracii, personaje supranaturale, plasati in situatii de inferioritate, desi mai putin prostanaci ca in Danula Prepeleac ori Ivan Turbinca, nu fac fata vietii de pe pamant. Prototipul e Aghiuta, avand un nume sugubat, cu desinenta diminutivala. Numele de Prichindel nici nu figureaza in onomastica diavoleasca, vizand doar un baietandru.

Caragiale are ceva din tehnica povestirii fantastice a lui Poe, mai ales in evocarea atmosferei enigmatice. Caragiale se regaseste in ultima parte a activitatii sale in lumea basmelor folclorice sau culte,redescopera lumea pe dos a comediilor in vechile povesti. Cand spunea despre el ca e vechi, desigur ca subintelesul era ca e un clasic, prin referinta la lumea morala, la proportie si la echilibru, dar si un reformator al scrisului, un remodelator al lui, un modern.

Scriitor urban, este firesc ca I.L.Caragiale sa nu fi dat un loc prea mare descrierilor de natura, dar a resimtit natura intr-un chip viu. Dar natura care apare, ici si acolo, in povestirile lui Caragiale, ca tot atatea luminisuri neasteptate, nu este un mediu pitoresc, ci mai degraba unul trecut printr-o imaginatie difluenta, receptat ca sunet si ca senzatie organica intovarasitoare, mai putin ca trasatura vazuta. El a evocat natura cu un fel de muzicalitate: ,,Nici prea cald, nici prea racoare; de vant, nici suflare; pe camp, asa liniste de toate patru partile, ca se puteau auzi cum taraiau si forfoteau ganganiile mis- mis pan pais, si apa cum gadila afara din ghizdul fantanii printre pietricele…” De altfel, povestirea Calul Dracului, prin acea intensitate plina de farmec a cadrului nocturn, care face sa rasune ca un acord din Visul unei nopti de vara a lui Shakespeare, este poate cea mai de seama inspiratie naturista a lui Caragiale.

CAPITOLUL VI

CONCLUZII. VALOAREA ESTETICA A BASMELOR

Basmul este o pledoarie pentru valorile etern umane, pentru bine si frumos, de aceea se adreseaza tuturor varstelor, dar mai ales copilariei. Basmele au ramas, de-a lungul veacurilor, operele cele mai indragite de copii, incepand din primii ani ai copilariei si pana aproape de adolescenta. Basmele au fost pentru oamenii primitivi un mijloc de a infatisa prin imagini sinteza realitatii pe care o traiau, conceptele lor, rezultatele experientei lor de viata. Ele au un puternic substrat real,deoarece au izvorat din nazuinta poporului pentru o viata mai buna, din dorinta de a invinge raul.

Ele sunt un mijloc important care contribuie la largirea orizontului copiilor. Basmele, ca si povestile, scot in evidenta trasaturile personajului, dandu-i posibilitatea copilului sa invete sa deosebeasca frumosul de urat, binele de rau si sa urmeze exemplul personajelor pozitive. Binele si raul se infrunta încontinuu, fie in lumea reala, fie pe taramuri fantastice, stapanite de duhuri bune ori duhuri rele, si dreptatea, cinstea, harnicia, iscusinta biruie intotdeauna, pe cand trufia, lenea, prostia, lacomia sunt sortite gurilor de jivine flamande, ca in fata babei cea lenesa si rea.

Basmele cheama, in chip firesc in mintea cititorului numele atator vrajitori care iau in stapanire sufletul precum puritatea cristalului, mintile lor micute si sentimentele pure, dandu-le in schimb personaje si taramuri minunate. Acesti vrajitori (Ch. Perrault, fratii Grimm, Andersen) sunt magii cu basmele cele mai cunoscute de copii si, parca cu un ,,Sesam deschide-te!”, au deschis ochilor mintii celor mici o lume fantastica, plina de miraculos, care il acapareaza cu usurinta pe copil si il face sa traiasca, alaturi de eroii basmului, toate intamplarile.

Copiii intalnesc in basm fii sau fiice de imparati sau oameni simpli, zane frumoase sau vrajitori, balauri sau zmei, cai nazdravani care zboara pana la luna si pana la soare, care vorbesc cu grai omenesc si sunt mereu alaturi de stapanul lor, tot felul de personaje fantastice, care in lumea reala nu exista, dar care in basm capata usor intruchipare in mintea copiilor si ii poarta spre palate de clestar, spre alte teramuri. Copiii sufera sau se bucura alaturi de personajele basmului. Sunt cu sufletul la gura si se bucura cand vanatorul o cruta pe Alba ca Zapada, cand piticii o salveaza de doua ori si sunt tristi cand fata ramane moarta cand inghite marul otravit, pentru ca sa se bucure iarasi cand este salvata si devine mireasa fiului de crai. Am intalni copii care au plans alaturi de Luiza cand aceasta a trebuit sa indure mari suferinte pentru a-si salva fratii transformati in lebede de mama vitrega, sau cand lupul din povestea lui Creanga mananca iezii.

Alaturi de Cenusareasa traiesc durerea si tristetea acesteia, sunt furiosi pe rautatea mamei si a surorilor vitrege si se bucura cand fata este aleasa de fiul imparatului,chiar patrund sufleteste in sala de bal alaturi de ea. Astfel invata sa urasca pe cei ce asupresc pe cei buni si ascultatori, muncitori si cinstiti. Daca inceputul unui basm ii duce alaturi de un erou care sufera, dar rabda in tacere, sfarsitul cu o nunta imparateasca ii incanta nespus.

Basmul ii purifica pe copii, pentru ca personajele principale, pe langa frumusete fizica, au si calitati frumoase sau puteri mari si isi doresc sa fie asemenea lor. Care copil nu isi doreste sa fie ca Fat-Frumos, care face numai bine pe unde merge, pe care lumea il lauda, care invinge raul si care este rasplatit in finalul basmului? Sau ca fata mosneagului din cea mai cunoscuta poveste din gradinita, pe care toti o rasplatesc? Legat de acest basm am observat la copii ca prefera rasplata din varianta lui ,,Fata mosului cea cuminte si harnica si fata babei cea haina si urata” a fratilor Grimm, in care fata trimisa in padure in plina iarna de mama vitrega sa aduca fragi este rasplatita de piticii vrajitori nu prin daruri materiale, ca cea a lui Creanga, ci cu daruri personale.

Scufita Rosie, fetita frumoasa din poveste, le arata consecintele neascultarii parintilor. Exista doua variante ale basmului: una a fratilor Grimm, in care fetrita si bunica sunt salvate de vanatorul care il ucide pe lup, si una a lui Ch. Perrault, in care Scufita ramane mancata, dar care da o si mai mare forta moralizatoare basmului.

Uneori copiii uita de ce ii inconjoara si participa alaturi de erou la lupta cu zmeii sau cu alte personaje fantastice, chiar sunt deceptionati cand eroul principal moare. Dar cum basmul nu admite asa ceva, bucuria la inviarea eroului este pe masura. Am intalnit totusi cazul in care copiii, desi le-a parut rau de moartea acestuia, nu au fost de acord cu conditia invierii sale, ceea ce demonstreaza faptul ca inteleg totusi prioritatile vietii: in basmul ,,Afin si Dafin” in care, pentru a-si invia fratele impietrit si care ii facuse numai bine, celalalt este nevoit sa-si ucida propriul copil si sa unga stana de piatra cu sangele copilului. Dar basmul nu poate accepta aceasta varianta, de aceea cel inviat reda pruncului viata cu propriul sange de la un deget.

Valoarea estetica a basmului nu scade chiar daca personajele principale sunt animale. Personajele animale au devenit tipuri puternic conturate, iar fieca -re personej are o caracteristica dominanta. Cumatra vulpe este sireata si lacoma, lupul este lacom ca si vulpea, dar crud si fara mila cu cei mai slabi ca el, mos Martin este greoi la minte si la trup.

Capra cu trei iezi descrie pe mama iubitoare, care poarta grija copiilor ramasi acasa si le da sfaturi bune, cocosul din Punguta cu doi bani este justitiarul care pedepseste pe boierul lacom. Ratusca cea urata ii invata pe copii ca niciodata sa nu aprecieze, sa num judece pe semenii lor dupa infatisare. Desi urata la chip atunci cand s-a nascut, ratusca a dat dovada intotdeauna de noblete sufle-teasca, fiind respectuoasa fata de toate pasarile, chiar si cele care o batjocoreau. Mai mult, cand creste si devine o lebada frumoasa, ea nu devine mandra, aroganta, ci isi pastreaza modestia.

Basmul are puterea de a-l duce pe copil cu usurinta in lumea lui, satisface nevoia intelectuala de inedit si de aventura a copiilor; alaturi de eroii indragiti, copii traiesc evenimente si sentimente ce le dezvaluie viata sub diferite aspecte, cunosc diverse tipuri umane si comportamente pe care le pot evalua, iar unele dintre acestea devin modele de viata. Basmul ii invata sa viseze, visand sa invete sa deodebeasca binele de rau, frumosul de urat, realul de fantastic, visand isi intaresc caracterul si isi formeaza personalitatea.

Mic si neajutorat, dar visand sa sjunga repede mare si voinic, copilul ,,intelege” si invata repede prin desfasurarea peripetiilor basmului ca va trebui sa treaca el insusi prin incercari care sa-i verifice intelepciunea, curajul, puterea de a pastra o taina, de a asculta sfaturile celor mari.

CAPITOLUL VII

VALENTE FORMATIVE ALE BASMULUI LA VARSTA PRESCOLARA

Basmele aduc o pretioasa contributie la dezvoltarea proceselor de cunoastere, a proceselor afective, la formarea trasaturilor de vointa si caracter, in general, la dezvoltarea intregii personalitati a copiilor.

In primul rand, basmul ajuta la dezvoltarea limbajului. Pentru copii limbajul este mijloc de comunicare si mijloc de cunoastere. Prin limbaj copilul isi exprima impresiile, gandurile, sentimentele, cerintele, comunica cu cei din jur si poate cunoaste realitatea. Educatia copilului se face prin limbaj; limbajul educa la copii anumite trasaturi morale, contribuie la modelarea incetul cu incetul a profilului lor moral. Basmul este foarte valoros pentru dezvoltarea limbajului pentru ca, o data cu continutul de idei al basmului copiii sesizeaza cuvinte noi, expresii poetice, forme de exprimare ale limbii literare culte,dar si a celei folclorice, epitete artistice, forme verbale specifice basmului, formule stereotipe, framantari de limba, zicatori sau proverbe pline de intelepciune, scheme gramaticale pe care, insusindusi-le, isi imbogatesc vocabularul si isi infrumuseteaza exprimarea. Repovestirea basmelor de catre copii ii ajuta sa se exprime cursiv, fluent, in fraze inchegate, logice si corecte. De asemenea, va invata sa foloseasca o intonatie adacvata in redara unui rol sau a unui basm.

Atentia si memoria sunt puternic influientate de basm. Procesul perceperii lor solicita concentrarea si persistenta concentrarii atentiei copiilor. Ascultand si repovestind basmele, copiii isi exerseaza atentia si memoria prin retinerea intamplarilor narate in ordinea lor logica, a personajelor care apar in basm si a caracteristicilor acestora, a anumitor detalii mai nesemnificative. Se poate verifica atentia si exersa memoria prin jocurile copiilor, cand ei reproduc dialogurile personajelor, cand redau actiunile dintr-o poveste, prin discutii organizate cu copiii despre basmele din gradinita. De asemenea copii memoreaza expresii, care odata cunoscute, devin un bun al lor. Le vor recunoaste si in alte povesti sau le vor folosi in contexte.

Imaginatia creatoare si intelegerea frumosului sunt influientate de basm. ,,Imaginatia, spune V.I.Lenin, este necesara omului pentru toate formele de activitate…este absurd sa negam rolul fanteziei chiar si in cea mai savera stiinta.” Cu ajutorul basmelor copiii pasesc intr-o lume feerica, plina de miraculos, cu personaje himerice, cu palate de aur, cu cai nazdravani, unde personajele au sau dobandesc puteri fantastice si pot face lucruri de neinchipuit. Ei isi doresc sa poata patrunde in acea lume miraculoasa, isi imagineaza alti eroi si alte intam plari, locuri sau lucruri fantastice. Lasandu-si imaginatia sa zboare, vor ,,crea” propriile lor basme, vor crea alte finaluri, fericite.

Basmul influienteaza si dezvolta mult gandirea, deoarece il pune pe copil sa faca anumite legaturi intre personaje si fapte, sa inteleaga consecintele unui fapt, sa preconizeze urmarea unei actiuni, sa inteleaga urmarile pe care le poate avea o greseala, neascultarea. Prezentand aspecte din viata, din natura, din lumea animala sau vegetala cea a fenomenelor fizice face ca procesul insusirii cunostintelor sa fie mai usor, mai sigur. Ii ajuta sa faca deosebirea dintre bine si rau, da aleaga din basm ceea ce este bun, sa inteleaga ca raul contravine regulilor societatii si legilor firii, ca prin rau isi atrag asupra lor consecinte negative, ca pot fi pedepsiti si ca numai facand bine pot atrage laude si apreciere asupra lor.

El contribuie si la dezvoltarea constiintei morale, a unor trasaturi pozitive de vointa si caracter. Astfel invata ce este harnicia si lenea, curajul si lasitatea, bunatatea si rautatea, mila si nepasarea, ce este taria de caracter, hotararea. Invata despre prietenie si valoarea ei, despre ce inseamna respectarea cuvantului dat, sa duca un lucru la bun sfarsit, invata ca orice piedica poate fi trecuta daca ai incredere in fortele tale, daca accepti ajutorul dat de altii, sfaturile si daca stiu sa aleaga din aceste sfaturi ceea ce este necesar si bun. Din basme invata ce este dragostea de tara, de parinti, ce inseamna respectul fata de altii, fata de traditii sau stramosi, fata de traditii si ceea ce defineste un om, va capata incredere si responsabilitate.

Charles Perrault, vorbind despre rolul educativ al basmelor pe care le-a creat cu atata maiestrie, arata ca haina plina de vraja, de mistere si de farmec a basmului ajuta pe cei mici sa-si insuseasca treptat notiunea de bine si de rau: ,,Oricat de simple si de usoare ar parea aceste povesti, ele nasc, fara indoiala, intre copii dorinta de a fi asemanatori cu cei buni, care ajung fericiti si in acelasi timp se naste in sufletul lor teama fata de nenorocirile ce li s-ar putea intampla daca ii urmeaza pe cei rai…Este de necrezut cu cata sete primesc aceste inimi pure si inca necoapte morala ascunsa in haina basmului…”

Rolul si importanta basmelor consta, asadar, in valoarea lor cognitiva, etica si estetica, in influienta multilaterala pe care ele o exercita asupra intregii personalitati a copilului.

ASPECTE METODOLOGICE ALE POVESTIRII BASMELOR LA VARSTA PRESCOLARA

Povestirea basmelor la prescolari isi are reusita asigurata dacase respecta anumite cerinte:

asigurarea concordantei dintre continutul programelor si gradul de accesibilitate al operelor recomandate pentru studiere;

cunoasterea temeinica de catre educatoare a textelor literare, a valorii lor cognitive, etice si estetice;

concordanta dintre obiective, continuturi, strategii didactice si posibilitatile de invatare, proprii copiilor, in etapele mentionate.

Pentru aceasta, volumul de informatii, de cuvinte si expresii din opera povestita nu trebuie sa vina in contradictie cu unele principii didactice, si anume: respectarea particularitatilor de varsta si individuale, accesibilitatea, insusirea constienta si activa a cunostiintelor, interconditionarea dintre concret si abstract.

Dintre scopurile predarii basmelor la prescolari, se au in vedere:

trairea emotionala a continutului operei prin intuirea si constientizarea mesajului etic si estetic;

aprecierea frumosului artistic prin continua solicitare a sensibilitatii,a gandirii, memoriei afective, atentiei voluntare, si mai ales, a imaginatiei creatoare;

contactul cu opere accesibile varstei prescolare, care trebuie sa conduca la realizarea educatiei intelectuale, morale si estetice;

activizarea si imbogatirea vocabularului prin cuvinte si expresii noi, care sa contribuie la realizarea unei exprimari corecte, coerente si expresive.

Obiectivele prevazute de programa trebuie fixate in functie de tema, modalitatea de realizare si pe grupe de varsta. In general, obiactivele sunt:

sa asculte in liniste povestea, reactionand adecvat;

sa retina personajele povestii;

sa redea firul logic al povestilor pe baza imaginilor din poveste;

sa retina expresii noi si sa le foloseasca in contexte adecvate;

sa dovedeasca simpatie si empatie fata de personajele povestii;

sa se exprime in propozitii corecte si coerente;

sa-si formeze deprinderea de a repovesti;

sa inteleaga mesajul povestii si sa discute despre el;

sa precizeze personajul care le-a placut si sa specifice de ce;

sa descrie starile emotionale provocate de intamplarile din poveste;

Basmul este folosit cu cea mai mare eficienta in cadrul activitatilor de povestire, ca mijloc de activitate organizata, unde au fost grupate in doua mari categorii: povestirile educatoarei si povestirile copiilor.

Povestirile educatoarei sunt activitati de expunere orala a basmelor, organizate cu toti copii grupei, in cadrul activitatilorobligatorii sau in afara acestora, in timpul rezervat jocurilor si activitatilor distractive (fie cu toata grupa sau cu grupuri mici de copii). Inca din antichitate, Aristotel recomanda basmele ca mijloace insemnate si potrivite primei copilarii, pentru ca ele plac si nu obosesc copii. Frobel, intemeietorul gradinitei de copii, foloseste pe scara larga, in sistemul sau de educatie prescolara, povestirile.

Copiilor le sunt accesibile, inca de la trei ani, atat povestile, cat si basmele, daca ele sunt alese la nivelul de intelegere specific varstei. Tematica basmelor prevazuta de programa este variata, ocupand locul principal. Educatoarea trebuie sa aleagam si sa planifice basmele accesibile, cu un continut moral, cu elemente narative care sa mentina viu interesul si atentia copiilor. Planul de invatamant si programa stabilesc numarul, temele si continutul povestirilor si activitatile obligatorii de povestire pe grupe de varsta: grupa mica (3/4 ani) –8 activitati, grupa mijlocie (4/5 ani) –15 activitati, grupa mare (5/6/7 ani) –20 de activitati.

Basmele si povestile prevazute in programa se deosebesc din punct de vedere al duratei si continutului lor,de la o grupa la alta.Pentru grupele mici povestile prevazute sunt scurte si au o intriga mai simpla. Pentru grupa mijlocie si mare povestile si basmele au un sortiment mai bogat, corespunzator nivelului de dezvoltare al copiilor. Problema care ramane exclusiv in sarcina fiecarei educatoare este aceea de a fixa locul povestirii in planul calendaristic trimestrial. Planificandu-si activitatea educatoarea trebuie sa se asigure ca la data respectiva copii au formate reprezentarile la care va face apel povestirea si au suficiente cunostinte care sa le permita perceperea ei fara prea mare dificultate. Deci povestirea trebuie corelata cu toate celalalte activitati din gradinita si planificata in consecinta. Numai pornind de la cunoscut, de la un anumit fond aperceptiv, va avea un ecou in sufletele lor. Pe de alta parte trebuie stabilit in orarul zilei locul povestirii, momentul expunerii ei. Tinand seama ca ascultarea si perceperea unui basm cere copiilor un efort sustinut, se recomanda ca activitatea respectiva sa fie inaintea celorlalte activitati, pentru ca ei sa poata fi capabili sa urmareasca cu atentie ideile in inlantuirea lor logica. Altfel, isi vor insusi superficial povestea.

Textul basmului trebuie ales cu grija si studiat inainte de a-l expune copiilor, eventual de a-l prelucra, de a-l adapta posibilitatilor de intelegere si de asimilare a-l copiilor. Trebuie avute in vedere cuvinte si expresii noi din text, care trebuie explicate copiilor. Trebuie avut in vedere si sarcina asigurarii perceperii constiente si depline de catre copii a celor povestite. Atentia prescolarilor mari se concentreaza pe continutul povestirii, pe elementele care creeaza contextul ei esential.

Inainte de inceperea activitatii trebuie luate unele masuri menite sa creeze conditii favorabile ascultarii povestirii: aerisirea si curatenia salii, asezarea scaunelelor si organizarea grupei de copii, estetica si corectitudinea tinutei copiilor si a educatoarei. Introducerea in activitate se face fie in mod direct, prin anuntarea titlului basmului, fie printr-o conversatie introductiva, libera sau pe baza unor ilustratii, printr-un proverb, etc.

In timpul expunerii trebuie folosite, ca in arta actoriceasca, o serie de mij- loace: intonatia, mimica si gesturile, prin care sa sublinieze intelesul cuvintelor, al propozitiilor, al frazelor, sa imprime povestirii un caracter emotional. Vocea, tonul constituie de asemenea mijloace importante de care trebuie sa se foloseasca educatoarea pentru a da relief intamplarilor povestite si mai ales pentru a sublinia unele stari afective. Un rol important in expunere il au pauzele si accentele, nerespectarea lor in context face ca vorbirea sa fie monotona si sa devina obositoare. Insa este total inadecvata o intonatie afectuoasa, copilareasca, care devine suparatoare, artificiala. Expunerea clara si pe intelesul copiilor constituie conditia de baza a reusitei activitatii. In etapa finala se realizeaza fixarea continutului principal al basmului predat prin diferite procedee: ilustratii, conversatia in legatura cu tema, continutul si personajele basmului, mimarea unor actiuni, redarea prin desen a unor elemente din poveste.

Intre educatoare si copil se creeaza in procesul povestirii o comuniune sufleteasca, ceea ce face ca acest model de vorbire sa constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de educatie a prescolarului. Pentru copil educatoarea nu este aceea care ii citeste cu glas tare o poveste pe care el nu si-o poate citi singur, ci ea apare ca autor al basmelor si ca martor al intamplarilor narate.

Povestirile copiilor ii ajuta sa-si exprime cu usurinta dorintele, impresiile, gandurile si de a reda in mod inteligibil, cursiv si logic o poveste, un basm cunoscut. Povestirile copiilor se proiecteaza ca activitati frontale ce devin necesare din a doua parte a anului scolar la grupa mijlocie, tinand seama de posibilitatile sporite de exprimare ale copiilor si de nivelul lor de dezvoltare intelectuala. La grupa mica nu putem folosi decat povestirile educatoarei si-i putem stimula sa povesteasca episoade scurte din viata lor, mai rar basme sau povesti, chiar cele simple. Primele naratiuni libere sunt repovestirile, unde sunt solicitati sa expuna, intr-o forma mai simpla sau mai dezvoltata continutul unui basm, respectand succesiunea logica a faptelor. La grupa mica nu exista activitati de repovestire, ele fiind introduse prima data la grupa mijlocie. Reusita activitatilor de repovestire este conditionata de modul in care si-au insusit copii povestirea. In acest sens se recomanda repetarea povestilor in afara activitatilor obligatorii si in sala de grupa a tablourilor, care concretizeaza continutul acestor povestiri. Ele se pot face dupa tablouri, plan, din memorie. Cea mai eficienta este repovestirea dupa tablouri in care, dupa ce educatoarea anunta subiectul si reaminteste pe scurt continutul, le cere sa reproduca basmul pe episoade, in ordinea prezentarii tablourilor. Fiecare episod este povestit de catre un copil. In cazul in care expunerea unui episod este incompleta, va fi solicitat alt copil care sa completeze povestirea. Dupa expunerea pe episoade se va povesti in intregime. Repovestirea copiilor trebuie sa fie sprijinita indeaproape de educatoare, fiindca copiii, mai ales cei mici, pot sa povesteasca dezorganizat, fara prea multa ordine si legatura intre idei. Educatoarea trebuie sa ii ajute cu intrebari, fara insa a exagera, pentru a nu deveni stanjenitoare sau a-i obisnui cu sprijin continuu. Prescolarii mari reusesc sa reproduca in intregime basmele, fara prea mare sprijin.

In ceea ce priveste metodica desfasurarii repovestirilor libere, din memorie se orienteaza in functie de nivelul grupei si de continutul basmului. Daca este un text mai scurt, el poate fi repovestit in intregime de un singur copil. In cadrul basmelor cu dezvoltare ampla, ele pot fi fragmentate pe unitati logice si repovestite de catre mai multi copii, in final fiind insa redata de un singur copil.

Pentru grupa mare, programa cuprinde si un alt tip de povestire, si anume dupa un model dat de educatoare, in care copiii au sarcina de de a inchega cu mij loace proprii o povestire al carei inceput le este dat de educatoare. Caracteristic genului respectiv de povestire este faptul ca in timpul aceleiasi activitati, copiii trec de la situata de ascultatori la cea de povestitori, cu obligatia de a continua firul naratiunii incepute de educatoare. Inceputul povestirii dat de educatoare trebuie sa schiteze un anumit cadru de desfasurare a lucrurilor, conflictul, in linii mari, si personajul/ personajele cu trasaturile caracteristice. Copiii trebuie sa se incadreze in atmosfera povestii sa cunoasca pe eroi, sa precizeze atitudinea fata de ei, sa intrevada conflictul si rezolvarea lui, altfel spus, sa devina mici creatori de basme sau povesti.

Povestirile copiilor din memorie solicita din plin imaginatia creatoare, gandirea si limbajul, se exerseaza capacitatea de a gasi o solutie originala unei situatii posibile. In exersarea crearii de povestiri se observa trecerea de la o etapa de repetare stereotipa la actiuni legate de un subiect, la creearea mai multor variante inedite p aceeasi tema. Nu intereseaza valoarea povestirii ca productie literara a micului autor, ci expresivitatea acestuia in actiunea de compunere verbala proprie copilului.

Aceste povestiri pot fi organizate in cadrul activitatilor obligatorii in: educarea limbajului, in activitatea de educatie pentru societate unde pot fi folosite basme sau povesti cu o morala sau pentru a pune in evidenta anumite trasaturi si in cadrul activitatilor de cunoasterea mediului in lecturi dupa imagini.

In cadrul activitatilor complementare putem folosi repovestirile sau povestirile copiilor, jocuri de creatie cu subiecte din basme si povesti, dar putem folosi basmul si in teatrul de papusi si, mai ales, in cea mai placuta si mai atractiva forma pentru copii: dramatizarea, folosita in special in cadrul serbarilor.

In activitatile alese de dimineata se pot folosi jocurile de creatie sau, in cadrul sectorului biblioteca se pot citi povest scurte.

Jocurile de creatie cu subiecte din basme si povesti sunt inscenari ale copiilor al unor episoade din basme. Ele pot fi individuale sau colective. In cadrul acestor jocuri ei reproduc un continut dat avand o interventie personala, de regula numai in ceea ce priveste asumarea rolurilor interpretate si modalitatile de inscenare a acestui continut. Dificultatea jocului consta mai ales in transpunerea subiectului, care trebuie sa fie cunoscut de catre toti partenerii, inteles si redat cu fidelitate. Desigur, fidelitatea ramane in limitele intelegerii pana la care pot ajunge copiii de 3- 7 ani, dar tendinta de a respecta textul dat creste odata cu varsta. Se accepta mai greu rasturnari in succesiunea fireasca a evenimentelor, dar, in cazuri mai rare, copiii modifica in mod voit cursul unui basm, de pilda inlocuiesc sfarsitul dramatic, elimina un personaj pe care nu-l socotesc prea important, sau chiar inventeaza succesiunea epica, combinand actiuni deprinse din mai multe povesti si basme.

De regula insa ei recurg la o alta cale si anume, aceea de a selectiona dintr-un basm doar episoadele, scenele sau momentele pentru care vadesc un interes si o intelegere mai mare. La cei mici, din lipsa posibilitatilor de discernamant si de asimilare diferentiata, elementele fantastice se imbina cu cele din viata cotidiana. De pilda, ,,printul” (calare pe un bat) se opreste la semafor asteptand sa i se indice trecerea libera. Jocurile celor mari, desi reflecta tot momente sau scene izolate din basme, capata mai multa substanta, au substrat logic si finalitate evidente. In scopul veridicitatii cei mari folosesc, mai mult decat cei mici, diferite obiecte carora le etribuie in joc o anumita valoare si destinatie. In jocurile colective se stabilesc intre copii relatii complexe si are loc un schimb viu si continuu de pareri, fiecare fiind in acelasi timp interpret si regizor. Aceste jocuri intretin raporturi evoluate intre copii, dar se intampla sa intre si in conflicte si atunci jocul esueaza. O puternica sursa de conflicte o constituie distribuirea rolurilor, fiecare copil tinzand sa detina rolul pozitiv, chiar si atunci cand acesta nu este cel principal.

In indrumarea acestor jocuri trebuie sa stea observarea lor. Indrumarea se face din interior, prin incadrarea educatoarei in joc si asumarea unui anumit rol sau din exterior, materializata prin observatii si sugestii adresate copiilor in timpul jocului. Cea din urma are o aplicabilitate mult mai larga in comparatie cu cealalalta.

Dramatizarea –una dintre formele de realizare a jocurilor cu subiecte din povesti si basme, este poate cea mai distractiva, contribuind la educatia lor intelectuala, estetica si morala. Ea valorifica potentialul creativ, specific acestei varste si contribuie la dezvoltarea creativitatii, la integrarea prescolarului in realitatea materiala si sociala, sau a ceea ce numim aspectul social si relational.

Prin dramatizare copilul isi satisface dorinta de actiune, de joc, de cooperare si de exprimare originala, in mod individual sau pe grupuri a propriei personalitati. Ea contribuie la cultivatrea valorilor fundamentale (dragostea, bunatatea, frumusetea), obiective ce trebuie urmarite in actiunea educativa si a caror infaptuire este posibila daca la aceasta varsta nu apelam la convingerea relationala, bazata peexplicarea conceptelor si normelor de conduita,ci la convingerea afectiva, bazata pe intuitia sentimentelor altor persoane fata de persoana sa si a lui fata de altii, precum si la convingerea volitionala, bazata pe exersarea in acte pozitive, pe formarea deprinderilor si obisnuintelor, pentru ca de acestea si de exersarea trasaturilor depinde dezvoltarea personalitatii.

Dramatizarea este o metoda de influienta educativa asupra copilului, ea largindu-i orizontul de cunoastere, oferindu-i posibilitatea sa se reintalneasca cu eroii din basmele preferate, sa se transpuna in rolurile personajelor, sa inteleaga anumite steri sufletesti. Fiind plina de miscare, dramatizarea ii capteaza atentia, ii hraneste imaginatia si fantezia, avand un caracter ludic mai accentuat decat alte activitati. Astfel, imbinand placutul cu utilul, formativul cu informativul, au menirea de a-l distra pe copil, de a-i reface energia necesara. Ele stau intrutotul la dispozitia copilului, acesta putand alege orice poveste. Ea dezvolta si vocabularul copiilor, deoarece trebuie sa se exprime cursiv, corect, au multe proverbe si zicatori, dialoguri vii si expresii literare.

Este un mijloc de educatie deosebit, avand o importanta foarte mare in gradinita. Dar nu orice poveste se poate dramatiza. Pe langa un continut accesibil varstei trebuie sa existe elementeatractive, dinamice. Dincolo de bucuria jocului si de satisfactii imediate ale copilului trebuie asigurat un cadru cu elemente de decor care sa sugereze atmosfera de basm si sa faca trairea mai intensa, caci imaginatia copilului nu are nevoie de o rampa prea mare pentru a-si lua zborul.

Dramatizarea reprezinta punerea in scena a basmelor cunoscute de copii in scopul de a adanci impresiile dobandite si de a viata si framantarile personajlor. Desi dramatizarile au un caracter intens in joc, ele nu trebuie confundate cu jocurile de creatie cu subiecte din basme si povesti, care se organizeaza la initi tiva si dorinta copiilor, fara obligatia de a pune in scena intreaga poveste in succesiunea ei. In alegerea basmelor care sa fie dramatizate trebuie respectate cateva cerinte esentiale: continut simplu, povestire cu actiune multa, cu dinamism, dialoguri suficiente, simple si expresive, cu multe personaje, pentru antrenarea cat mai multor copii.

Multa atentie trebuie acordata inspecial selectionarii textelor pentru dramatizarile prescolarilor mici, care au posibilitati mai restranse de memorare, precum si incapacitate de a se concentra prea multa vreme intr-o activitate. De aceea, la aceasta grupa este bine sa se prefere povestile de dimensiuni reduse si la care abunda repetitia (fie ca este vorba de actiune, fie de dialog), de altfel extrem de agreata de catre cei mici. Astfel Ridichea uriasa, Casuta din oala, Turtita permit inscenari dintre cele mai usoare si mai placute pentru cei mici, unde farmecul rezida tocmai in repetarea unor actiuni si dialoguri simple. Pentru grupa mijlocie pot fi alese povesti cu un continut mai complex, dar care indeplinesc cerintele de mai sus. Coliba iepurasului, Capra cu trei iezi, Gainusa motata pot fi dramatizate cu succes.La grupa mare pot fi dramatizate o gama mai larga de basme si povesti: Cenusareasa, Alba ca Zapada, Fata mosului si fata babei, si multe altele predate la activitatile obligatorii.

Pentru pregatirea unei dramatizari trebuie cunoscut foarte bine textul basmului si sunt necesare mai multe etape de pregatire: predarea basmului; repovestirea lui pe baza de tablouri; vizionarea unui diafilm sau film tratand subiectul ales pentru inscenare; pregatirea decorului, a cadrului in care trebuie sa se desfasoare, neglijat aproape in mod frecvent de catre copii in inscenarile lor spontane, la amenajarea lui fiind bine sa participe si copii, prin aceasta urmarindu-se realizarea unui scop mai indepartat si anume initierea copiilor in vederea organizarii cat mai reusite a jocurilor lor spontane.

In cadrul unei dramatizari educatoarei ii revine sarcina de a organiza intreaga desfasurare a jocului, respectand o anumita succesiune a momentelor: pregatirea locului desfasurarii, a elementelor de decor necesare, discutie cu privire la continutul povestirii, distribuirea rolurilor, indicatii scurte cu privire le punerea in scena, reproducerea actiunilor si a dialogurilor de catre copii cu ajutorul si sub indrumarea directa a educatoarei. La repetarea unei dramatizari in aceeasi zi sau in alta zi decat aceea in care si-au insusit copiii pentru prima data textul, li se acorda mai multa independenta in organizare si desfasurare. De asemenea, folosirea costumatiei prezinta multe avantaje, in sensul ca ajuta la introducerea copilului in rol, la crearea ambiantei unui anumit basm.Totodata insa costumatia poate stanjeni pe copil in invatarea rolurilor, fiind preocupati mai mult de imbracaminte decat raspunsul ce-l au de dat in succesiunea actiunilor. Din aceasta cauza este indicat ca introducerea costumatiei sa se faca numai dupa ce rolurile au fost insusite intr-o anumita masura de catre copii, dupa ce acestia s-au familiarizat in linii generale cu reproducerea actiunilor intr-o anumita ordine.

Textul dramatizarii poate fi in versuri sau in proza, imbinat cu muzica sau dans. Pentru o serbare sunt necesare mai multe repetitii, pana cand copii ajung sa stapaneasca bine sceneta si sa nu fie nevoie de interventia educatoarei. Dar, in unele scenete, educatoarea poate avea propriul ei rol in piesa.

O dramatizare usor de realizat este dupa povestea ,,Ridichea uriasa”, care place nespus la copiii de grupa mijlocie. Se poate folosi foarte bine muzica si miscari ritmice atunci cand personajul dinainte il cheama pe urmatorul. Povestea cu cel mai mare succes a ramas insa ,,Alba ca Zapada”, pe care am facut-o cu mai multe grupe de copii. Este o sceneta cu multa culoare, care presupune mai multe decoruri, dar care se pot folosi intr-o incapere fara a stanjeni. De asemenea este folosita multa muzica, in mai multe etape ale scenetei, chiar cu coregrafie. Un succes aproape asemanator l-a avut ,,Cenusareasa”, care presupune miscare, muzica, multe rochii lungi si coronite.

In concluzie, ,,viata de actor” traita de copil prin intermediul dramatizarii

in cadrul unei serbari este pentru el ceva deosebit, care il influienteaza puternic pe plan sentimental.

Teatrul de papusi, sau, mai corect, teatrul de marionete (papusi manuite de oameni) este mai vechi decat ,,teatrul de oameni”, istoria lui pierzandu-se in negura secolelor. Se pare ca patria lui este indepartata Asie, mai precis China antica, de unde s-a raspandit incetul cu incetul in intreaga lume. In Imperiul roman el se bucura de multa cinste, fiind apoi preluat la inceputul Evului mediu de papusarii din apusul Europei. Cu extinderea Imperiului otoman, teatrul de papusi turcesc a petruns in Rusia (unde se numea Vertep) si in Polonia (unde era cunoscut sub numele de Szopka). In secolul XVII teatrul de papusi patrunde si la noi sub forma spectacolului prezentat de papusarii ambulanti pe scene improvizate la balciuri, iarmarocuri sau chiar la horele duminicale.

Prima lui mentionare in tara noastra o face Dimitrie Cantemir in glosarul ,,Istoria ieroglifica” (1705), unde eroul este numit ,,papusa de mascara vestita”. Marele istoric Nicolae Iorga spunea ca la bazamarionetelor in sud-estul Europei a stat vestita papusa turceascakaragaz sau Karaghioz, care va da nastere in limba noastra cuvantului caraghios. Teatrul popular de papusi din tara noastra a creat un erou celebru, pe Vasilache, cel care invinge orice piedici, iar ca subiecte are traditii sau scene din viata poporului.

In gradinita teatrul de papusi este realizat de educatoare cu ajutorul copiilor. Papusile pot fi cumparate, sau confectionate de copii cu ajutorul educatoarei. De asemenea trebuie sa existe si un decor: in primul rand scena, care sa mascheze papusarii, iar apoi panze cu imagini care infatiseaza o padure, o campie, un palat, sau ceea ce presupune scena din poveste. Nu pot fi folosite basme cu prea multe personaje si nici cu prea multe actiuni. La inceput educatoarea este cea care va prezenta scenele de poveste, apoi va invata copiii cum sa manuiasca papusile.

Teatrul de papusi este prezentat mai ales in cadrul serbarilor cu copiii. Pentru a prezenta un teatru de papusi trebuie strabatute mai multe etape, ca in cadrul dramatizarii. Dupa activitatea de povestire si de repovestire, chiar si un diafilm, copiii vor invata cum sa manuiasca papusile, reproducand in acelasi timp dialogurile. Un teatru de papusi se poate face chiar dupa o dramatizare, unde copiii stiu deja rolurile, dar personajele trebuie sa fie putine, pentru a nu se incurca in spatele scenei. La teatru un copil poate interpreta insa rolul mai multor personaje care au replici scurta. In general accentul se pune pe exprimarea libera a copiilor, fara o anumita tipicitate a rolului.

In prezentarea teatrului de papusi ficare copil trebuie sa stie clar ce are de facut si sa lucreze cu mare atentie. Cei care schimba decorurile nu trebuie sa ii incurce pe cei ce manuiesc papusile. Educatoarea va participa cu copiii la manuirea papusilor, sau va putea fi simplu spectator, daca copii sunt mai mari si pot prezenta singuri, dar pentru aceasta trebuie multa pregatire. ,,Scufita Rosie” este o sceneta foarte usor de prezentat si foarte placuta. Ca decor este doar padurea si casuta bunicii, pe care le-am confectionat foarte usor cu copii. De asemenea ,,Casuta din oala” se poate prezenta usor, caci nu presupune prea multi copii. Am folosit chiar un singur copil, caci pe masura ce animalele intrau in oala puteau fi lasate pe margine.

Cu o grupa mare am realizat chiar o dramatizare combinata cu un teatru de papusi dupa ce am dus copiii la teatrul de papusi, am realizat cu ei o sceneta mai simpla a ,,Povestii lui Harap-Alb”. Desi a presupus multa munca, rezultatul a fost chiar frumos. In concluzie, teatrul de papusi este foarte placut pentru copii si ar trebui folosit mult mai des in activitatile cu copiii.