Valente Formativ Educative ale Tainei Hirotoniei Si Hirotesiilor In Cultul Ortodox
VALENȚE FORMATIV EDUCATIVE ALE TAINEI HIROTONIEI ȘI HIROTESIILOR ÎN CULTUL ORTODOX
Cuprins
Partea I
Introducere
I. Denumirea, instituirea și definiția Taine Hirotoniei și specificul Hirotesiei ca ierurgie săvârșită pentru membrii clerului inferior și pentru cei ai clerului superior
II. Condițiile candidaților la Hirotonia în cele trei trepte ierarhice ale preoției și în treptele inferioare ale clerului bisericesc
II. 1. Condiții religioase
II. 2. Condiții morale
II. 3. Condiții intelectuale
II. 4. Condiții fizice
II. 5. Condițiile sociale
II. 6. Materia Tainei
II. 7. Formula Tainei hirotoniei
II. 8. Condițiile legalității hirotoniei
II. 9. Efectele juridice ale administrării Tainei Hirotoniei
II. 10. Efecte cu privire la starea civilă a clerului
II. 11. Drepturile și îndatoririle clericilor
III. Rânduiala Hirotoniilor în cele trei trepte ierarhice și funcțiunilr lor liturgice în cultul divin public ortodox
III. 1. Rânduiala hirotoniei diaconului
III. 2. Rânduiala hirotoniei preotului
III. 3. Rânduiala hirotoniei episcopului
IV. Explicarea rânduielii liturgice a Tainei Hirotoniei și a Hirotesiilor legate de aceasta
IV. 1. Explicarea rânduielii liturgice a hirotoniei diaconului
IV. 2. Explicarea rânduielii liturgice a hirotoniei preotului
IV. 3. Explicarea rânduielii liturgice a hirotoniei episcopului
IV. 4. Hirotesiile clericilor inferiori (citeț și ipodiacon)
IV. 5. Atribuțiile clerului inferior
Concluzii
Partea a II-a
V. Conținutul și formele de organizare ale educației religioase
V. 1. Conținutul educației religioase
V. 2. Rolul educativ al sfintei Biserci
V. 3. Misiunea învățătorească a preotului.
VI.Valențe formativ educative ale Tainei Hirotoniei
VI.1. Școala și Biserica
VI.2. Statutul profesorului de religie și rolul său în școală.
VI.3. Ora de religie, mijloc de inițiere în Tainele Bisericii
VII. Taina hirotoniei în programa disciplinei religie
VIII.Metode moderne și mijloace de predare a conținuturilor în care este abordată Taina Hirotoniei
VIII. 1. Metoda „Brainstorming”
VIII.2. Metoda „Ciorchinele”
VIII.3. Metoda „Cubul”
VIII.4. Metoda „Organizatorul grafic”
VIII.5. Studiul de caz
VIII.6. Metoda 6-5-3
VIII.7. Metoda „Cadranele”
VIII.8. Metoda „K-W-L” (Știu-vreau să știu-am învățat)
VIII.9. Metoda „Masa rotundă simultană”
VIII.10. Metoda „Jurnalul cu dublă intrare”
VIII.11. Metoda „Eseul de cinci minute”
IX.Cercetare pedagogică
IX.1 Motivația alegerii temei:
IX.2. Sistemul metodelor de cercetare folosite
IX.3.Organizarea cercetării
Bibliografie
Partea I
Introducere
Învățătura fundamentală a creștinismului este aceea că omenirea a fost eliberată din osânda păcatului prin jertfă de pe cruce și prin triumful asupra morții a Dumnezeu-Omului, Iisus Hristos.
După căderea în păcat a primilor oameni, între Dumnezeu și creația Sa,s-a deschis abisul păcatului, pe care nici o forță din lume nu-l putea umple. Zadarnic s-au înălțat altare și temple, zadarnic se aduceau tămâieri și sacrificii sângeroase, nici o acțiune umană și nici o jertfă nu era în stare să restabilească puntea de legătură între Creator și făptura Sa.
Înțelepciunea divină a aflat însă calea păcii. Aceasta a fost întruparea celei de-a două Persoane a Sfintei Treimi, Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu.
Prin smerenia Sa în chipul robului, prin patimi moarte și înviere, golul despărțitor dintre om și Tatăl s-a surpat, păcatele au fost iertate, firea lui Adam s-a restaurat, iar omenirea întreagă a fost restabilită în comuniunea dragostei Ziditorului.
Prin jertfă de pe cruce s-a înființat Biserica în chip nevăzut (Fapte 20,28).
Ceea ce s-a înfăptuit o singură dată pe Golgota trebuia să se actualizeze pentru toate generațiile care aveau să creadă în Fiul lui Dumnezeu. Jertfa ispășitoare și lucrarea arhierească a Mântuitorului se cerea înnoită permanent, ca din roadele ei să se îndulcească toți aceia care aveau să sufere de rănile păcatelor. Era nevoie de persoane care să devină centre intermediare vizibile ale harului lui Dumnezeu.
Însăși condiția umană postulează această necesitate. Dacă am fi spirite pure, am putea participa la viața divină în mod direct, am putea beneficia de darurile câștigate pe Golgota fără nici un intermediar. Dar noi avem o structură dihotomică. Starea noastră corporală implică lucrări văzute, concrete, care ating trupul nostru în continuare și îl pun în legătură cu izvoarele puterii dumnezeiești.
Acestea sunt Sfintele Taine, lucrări văzute, instituite de Hristos în Biserica Lui, prin care se împărtășesc credincioșilor darurile cele nevăzute ale Duhului Sfânt.
Aceasta este o altă învățătură de bază a Bisericii, și anume realitatea preoției sacramentale, slujirea unor persoane special rânduite de Mântuitorul ca să împlinească lucrările sfințitoare și să continue misiunea Lui pe pământ.
Prin instituirea ei divină, preoția sacramentală ține de ființa Bisericii și o exprimă, căci unde nu este preoție sacramentală, nu este nici ecclesia, deoarece Biserica este o comunitate sacramentală cu iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu, așezați de Hristos prin Duhul Său.
Pe aceste persoane le alege și le sfințește El însuși prin Taina hirotoniei. Sf. Părinți și Biserica au scris foarte mult despre taina hirotoniei. Sf. Ioan Gură de Aur: „Dacă nu poți intra în împărăția cerurilor, de nu te naști din apă și din Duh (Ioan 3,5), dacă pierzi viața veșnică, de nu mănânci Trupul Domnului și de nu bei Sângele lui (Ioan 6,54), iar dacă toate acestea nu se săvârșesc altfel decât prin mâinile acelea sfinte ale preoților, atunci cum vei putea fără preoți să scapi de focul gheenei sau să dobândești cununile cele pregătite.” Sf. Grigorie de Nazianz: „Dar să ne închipuim că cel ce vrea să se facă preot nu este rău, că a ajuns la cea mai înaltă treaptă a virtuții. Totuși nu văd ce știință trebuie să aibă acest om și în ce puteri sufletești să se încreadă, ca să îndrăznească la această dregătorie. Că mie mi se pare, într-adevăr, că preoția, arta de a conduce pe om – ființa cea mai complexă și mai felurită în gând și fapte – este arta artelor și știința științelor. Îți vei da seama de aceasta dacă pui față în față preoția cu medicină, știința vindecării sufletelor cu știința vindecării trupurilor. Comparându-le, vei vedea că medicina e grea, dar preoția este și mai grea, și mai de preț; și prin natura materiei și prin puterea științei, și prin scopul lucrării ei.” Sf. Efrem Sirul: „Ai văzut ,omule, strălucitoare facere de minuni? Ai văzut cum treapta sfântă a preoției curăță cu lesnire întinăciunile sufletelor? Binecuvântat fie Mântuitorul, Care a rânduit pe pământ acest prea strălucit și curățitor dar care a luminat cu har pe preoți ca să lumineze ca niște luminători în lume!”
În fața celor expuse până acum și copleșiți de mărturiile Sf. Părinți citate mai sus, această lucrare își propune să realizeze o evaluare liturgică a Sfintei Taine a hirotoniei, pentru a evidenția sublimitatea preoției, așa cum se regăsește formulat în gândirea liturgică ortodoxă.
Denumirea, instituirea și definiția Taine Hirotoniei și specificul Hirotesiei ca ierurgie săvârșită pentru membrii clerului inferior și pentru cei ai clerului superior
După învierea Sa din morți, Iisus Hristos a investit pe Apostolii Săi cu puterea de a continua, în numele Său, opera mântuitoare: „Datu-mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă și iată Eu cu voi sunt pană la sfârșitul veacului” (Matei XXVIII, 18-20). Punerea în practică a poruncii Mântuitorului s-a realizat de fapt după Pogorârea Sfântului Duh, când Apostolii au primit harul divin, cu puterea căruia ei au desfășurat activitatea învățătorească, sfințitoare și conducătoare, unică pentru întreaga creștinătate, prin amploarea și efectele ei.
La rândul lor, Apostolii au transmis această putere și urmașilor lor imediați: episcopilor și aceștia, mai departe, preoților și diaconilor, continuându-se astfel, încă în timpul apostolic, ierarhia de sursă divină sau preoția harică (sacramentală).
Desemnarea membrilor acestei ierarhii nu se făcea numai printr-o simplă alegere sau numire, ci printr-o lucrare harică specială, cu caracter de taină, care, chiar în cărțile Noului Testament, se numește hirotonie (Fapte XIV, 23; II Cor. VIII, 19) sau punerea mâinilor (Fapte VI, 6; XIII, 3; I Tim. IV, 14), indicând prin această ultimă denumire lucrarea văzută prin care se transmite harul.
Deci, Mântuitorul a dat poruncă Apostolilor să rânduiască o nouă preoție, preoția creștină, iar aceștia, împlinind porunca Să, au întemeiat cele trei trepte ale preoției creștine, prin lucrarea specială a tainei hirotoniei. Esențialul acesteia consta, încă de atunci, din punerea mâinilor asupra candidatului, împreunată cu invocări, rânduială în cadrul căreia, harul Sfântului Duh îl umplea pe acesta de puterea încredințată de Mântuitorul de a învăța, de a sfinți și de a păstori pe credincioși.
Din cele de mai sus reiese că hirotonia este o lucrare sfântă, instituită de Mântuitorul și rânduită de Sfinții Apostoli, în cadrul căreia, prin invocarea Sfântului Duh și prin punerea mâinilor de către episcopi asupra unui creștin, acesta primește întreita putere de a exercita cele trei lucrări ale preoției: de a învăța, a sfinți și a păstori.
Etimologic, cuvântul hirotonie reprezintă transcrierea originalului grecesc care înseamnă întinderea sau punerea mâinii. Termenul de hirotonie era folosit de vechii greci pentru a desemna o alegere sau votare, care se făcea prin ridicarea mâinii în semn de aprobare. Mai târziu însă, chiar în lumea greacă laică, cuvântul desemna o rânduire sau o instalare a cuiva într-un post, într-o funcție.
Neținând seama de această deplasare a sensului, încă din perioadă anterioară Noului Testament, unii exegeți, explicând termenul de hirotonie din Noul Testament, îi atribuie numai sensul de a alege. Este adevărat că în Noul Testament există și sensul de alegere pentru hirotonie (Fapte X, 41), dar paralel cu acesta, se observă și sensul clar de rânduire într-o anumită treaptă preoțească. Uneori, prin cuvântul hirotonie se desemnează ambele lucrări: de a alege și de a sfinți pe preot (II Cor. VIII, 19; Fapte XIV, 23).
O altă problemă care se creează în jurul termenului de hirotonie, este și aceea a existenței unui alt termen înrudit în grecește. Din punct de vedere etimologic, acest cuvânt are aproape același sens cu acela de hirotonie. În limbajul bisericesc al primelor veacuri creștine, el înlocuia adesea termenul de hirotonie și avea exact același sens. Dar, chiar dacă nu exista deosebire între termeni, era deosebire evidentă între lucrările desemnate astăzi prin aceștia. Treptat a început să se facă distincție și între termeni, hirotonia desemnând lucrarea de rânduire în cele trei trepte ale clerului propriu-zis, iar hirotesia, rânduirea în treptele clerului inferior. Distincția mai evidentă, în special în documentele de nuanță juridică, se observa începând cu secolul al VIII-lea. Totuși, folosirea unuia din acești termeni pentru ambele categorii de lucrări, persista încă secole de-a rândul. Astfel, în secolul al XV-lea, Simeon al Tesalonicului indica atât slujbele de consacrare în clerul inferior, cât și în cel superior, cu termenul de hirotonie. Totuși, el face distincție clară între lucrarea tainei, care se săvârșește în altar și cea a ierurgiei, care se săvârșește în afara altarului.
La latini, nu s-a făcut niciodată o distincție precisă între termenii care desemnează Taina Hirotoniei și ierurgia hirotesiei. Ambele lucrări sunt numite cu termenul latin ordinatio. Singura deosebire este că la taină se specifică: ordinatio per impositio manus sau imponere manus, aceasta datorită faptului că numai la hirotonia propriu-zisă, în ritul roman este rezervată punerea mâinilor, hirotesiile făcându-se printr-o simplă binecuvântare.
Indiferent de termenii folosiți, hirotonia a fost însă îra folosit de vechii greci pentru a desemna o alegere sau votare, care se făcea prin ridicarea mâinii în semn de aprobare. Mai târziu însă, chiar în lumea greacă laică, cuvântul desemna o rânduire sau o instalare a cuiva într-un post, într-o funcție.
Neținând seama de această deplasare a sensului, încă din perioadă anterioară Noului Testament, unii exegeți, explicând termenul de hirotonie din Noul Testament, îi atribuie numai sensul de a alege. Este adevărat că în Noul Testament există și sensul de alegere pentru hirotonie (Fapte X, 41), dar paralel cu acesta, se observă și sensul clar de rânduire într-o anumită treaptă preoțească. Uneori, prin cuvântul hirotonie se desemnează ambele lucrări: de a alege și de a sfinți pe preot (II Cor. VIII, 19; Fapte XIV, 23).
O altă problemă care se creează în jurul termenului de hirotonie, este și aceea a existenței unui alt termen înrudit în grecește. Din punct de vedere etimologic, acest cuvânt are aproape același sens cu acela de hirotonie. În limbajul bisericesc al primelor veacuri creștine, el înlocuia adesea termenul de hirotonie și avea exact același sens. Dar, chiar dacă nu exista deosebire între termeni, era deosebire evidentă între lucrările desemnate astăzi prin aceștia. Treptat a început să se facă distincție și între termeni, hirotonia desemnând lucrarea de rânduire în cele trei trepte ale clerului propriu-zis, iar hirotesia, rânduirea în treptele clerului inferior. Distincția mai evidentă, în special în documentele de nuanță juridică, se observa începând cu secolul al VIII-lea. Totuși, folosirea unuia din acești termeni pentru ambele categorii de lucrări, persista încă secole de-a rândul. Astfel, în secolul al XV-lea, Simeon al Tesalonicului indica atât slujbele de consacrare în clerul inferior, cât și în cel superior, cu termenul de hirotonie. Totuși, el face distincție clară între lucrarea tainei, care se săvârșește în altar și cea a ierurgiei, care se săvârșește în afara altarului.
La latini, nu s-a făcut niciodată o distincție precisă între termenii care desemnează Taina Hirotoniei și ierurgia hirotesiei. Ambele lucrări sunt numite cu termenul latin ordinatio. Singura deosebire este că la taină se specifică: ordinatio per impositio manus sau imponere manus, aceasta datorită faptului că numai la hirotonia propriu-zisă, în ritul roman este rezervată punerea mâinilor, hirotesiile făcându-se printr-o simplă binecuvântare.
Indiferent de termenii folosiți, hirotonia a fost însă întotdeauna considerată de Biserică și săvârșită ca o Sf. Taină, prin care se pogoară Harul special al preoției, în virtutea poruncii și promisiunii Mântuitorului.
Așadar hirotonia (preoția) este a cincea sfântă Taină a Bisericii, în care, prin punerea mâinilor și rugăciunea arhiereului, se împărtășește unor bărbați, ce s-au pregătit pentru aceasta, harul dumnezeiesc, care dă puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârși Sfintele Taine și slujbele bisericești, și de a conduce pe cei credincioși la mântuire.
Sfânta Taină a Preoției se împărtășește așadar unor bărbați anume pregătiți pentru a o primi cu vrednicie. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos i-a ales pe sfinții apostoli și i-a învățat, prin toate câte a făcut între oameni, cele ale împărăției lui Dunmezeu. După aceea i-a învrednicit de deosebită cinste de a propovădui Sfânta Evanghelie și de a săvârși fapte minunate.
Adresându-se lor, a așezat și Taina Preoșiei prin cuvintele: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan XX, 21-23).
Sfinții apostoli, cum aflăm din Sfânta Scriptură, au săvârșit Sfânta Taină a Preoției prin punerea mâinilor, adică: „hirotonindu-le preoți în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în Care crezuseră” (Fapte XIV, 23), dar având grijă „să nu pună prea degrabă mâinile peste nimeni” (1 Tim. V, 22), să fie cu multă grijă, pentru că Preoția este lucrarea Duhului Sfânt (Fapte XX, 28).
În trei direcții se exercită puterea și slujirea preoțească și anume: puterea învățătorească, adică de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos a dat-o sfinților apostoli și, prin ei, episcopilor și preoților, odată cu cea sfințitoare, prin cuvintele: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei XXVIII, 19-20). Puterea sfințitoare a fost dată și în chip deosebit la Cina cea de Taină prin cuvintele: „Aceasta (adică Sfânta Euharistie) să o faceți spre pomenirea Mea” (Luca XXII, 19; 1 Cor. XI, 25). Despre puterea sfințitoare a preoției vorbește și sfântul apostol Pavel: „Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor. IV, 1). Puterea de conducere duhovnicească le-a fost dată prin cuvintele: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, și cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca X, 16).
Sfinții apostoli au împărtășit harul Preoției prin punerea mâinilor ierarhiei bisericești (adică episcopilor, preoților, diaconilor), având credința luminată de Duhul Sfânt că harul hirotoniei, în una din cele trei trepte, nu-și are izvorul în cel ce pune mâinile, ci în Dumnezeu, cum ne arată și sfântul Ioan Gură de Aur: „Se pune mâna peste om, dar toate le face Dumnezeu și mâna Lui se atinge de capul celui ce se hirotonește, dacă hirotonia se face cum se cuvine”.
Așadar, Preoția este de la Dumnezeu, cum îi scrie și sfântul apostol Pavel ucenicului său Timotei: „Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoțimii” (1 Tim. IV, 14). „Te îndemn să ții aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele” (2 Tim. I, 6).
Înțelesul termenilor hirotonie și hirotesie a variat în curgerea vremii și chiar în timpurile actuale există îndoieli asupra sensului lor, mai ales asupra sensului celui din urmă, precum și o oarecare nelămurire asupra raportului exact dintre realitățile pe care ei le exprimă, așa cum am arătat și mai sus.
Încercând o lămurire a lor, vom face mai întâi câteva precizări de natură istorică și dogmatică, în directă legătura cu problema care ne preocupă.
Biserica sub aspectul ei de organism social văzut, în care Iisus Hristos e cap, credincioșii mădulare, iar dragostea principiu și legătura, are drept elemente constitutive, două categorii de membri: laicii și ierarhia sacramentală în cele trei trepte ale ei: arhierie, preoție și diaconie. Deosebirea membrilor Bisericii în aceste două categorii se face pe baza stării harice stabile diferite pe care o au fiecare: primii, cea acordată prin Botez, ai doilea, cea acordată în plus prin Hirotonie. În funcție de starea lor harică diferită, vor avea fiecare drepturi și datorii diferite.
Numai cele trei drepte amintite ale ierarhiei sacramentale au caracterul necesitații în Biserică, iar cele dezvoltate ulterior din ele, cum ar fi cea de mitropolit, exarh, patriarh, protopop, etc. (ierarhia jurisdicțională) sunt de ordin jurisdicțional. Acestea au o putere jurisdicționala mai mare, dar nu una sacramentală, și nici o stare harică superioară. De asemenea, nu au o stare harică sacramentală deosebită nici ierarhia inferioară, monahismul sau funcționarii bisericești care au apărut în timp, potrivit nevoilor Bisericii. Aceștia din urmă nu constituie o stare harică deosebită, ci se încadrează din punct de vedere al stării harice fie între laici, fie între clerici.
Deci ierarhia bisericească se divide în superioară și în inferioară (ipodiacon, anagnost sau citeț, cântăreț sau psalt, exorcist și ostiar) aceasta din urmă având rol auxiliar în Biserică. Astfel, și cuvântul cler, care exprimă același conținut, va avea două accepțiuni: una largă, înțelegându-se prin el numai slujitorii sacramentali.
Istoria Bisericii ne arată că de fapt numai treptele ierarhiei sacramentale sunt de origine divină, sunt necesare în mod absolut și au o stare harică superioară, potrivit slujbei lor. Ierarhia sacramentală fiind constituită din categoria de membri apți și îndreptățiți de a lucra pentru continuarea operei mântuitoare a Domnului în Biserică, prin mijloacele și din însărcinarea Bisericii, își are temeiul și originea în voința Mântuitorului Hristos. Ea își are începutul în Sfinții Apostoli, cărora Domnul le-a acordat treptat puterea bisericească, putere pe care a moștenit-o întregul cler sacramental, fiecare potrivit treptei ierarhice sacramentale, pe care o deține.
Deși preoția e instituită de Mântuitorul direct, în persoana Apostolilor, treptele ei apar doar prin Apostoli, dar din voia și la porunca Domnului, deci și ele sunt tot de origine divină. De fapt, aceste trepte apar odată cu primele succese misionare ale Apostolilor, – căci Noul Testament ne atestă existența iar nu instituirea lor – Apostolii rânduind, potrivit nevoilor Bisericii, diaconi – cu misiune nu numai economică, gospodărească – preoți și episopi. Cu toată confuzia numirilor episcop și presbiter (= preot), care a existat în sec. I, treptele acestea au fost distincte de la început, iar întâietatea episcopului, dintru început, în conducerea colegială a Bisericii, e aproape general admisă.
Ierarhia jurisdicțională se conturează odată cu dezvoltarea și organizarea creștinismului, deci în special din secolul al IV-lea. Astfel, apar noi trepte liturgico-administrative din fiecare treaptă sacramentală, ca cele de: arhi și protodiacon, arhi și protopresbiter, mitropolit, exarh, patriarh și horepiscop pentru controlul preoților deveniți acum parohi, apoi arhierei vicari sau titulari, plus unele ranguri onorifice. Aceste trepte n-au origine divină, au apărut în timp și nu au putere sacramentală mai mare decât aceea a treptei din care au derivat. Au însă putere jurisdicțională mai mare și întâietate onorifică.
Taina prin care cineva devine membru al ierarhiei sacramentale – socotind că posedă deja calitatea de credincios prin Taina Botezului – poartă, în timpurile noastre, numele de Hirotonie, iar Ierurgia prin care o persoană e consacrată unei slujiri în Biserică care ține de atribuțiile clerului inferior, sau prin care unei persoane din clerul sacramental i se acordă un rang onorific sau administrativ (o demnitate sau o distincție), poartă numele de Hirotesie.
Înțelesul acestor cuvinte n-a fost totdeauna același, ci a existat o perioadă de fluctuații, de folosire a unuia în locul celuilalt, ceea ce se explică prin semnificația cu care erau folosite în lumea antică, ca și în Biserică la început, prin etimologia lor, ca și prin lipsa unei terminologii stabilite în Biserica primară.
Etimologic, amândouă cuvintele sunt compuse având aceeași bază în cuvântul heiro=mână. Astfel, hirotonia care este compus din heir și teino=a întinde, a desfășura ,a lungi, înseamnă întinderea mâinii, acțiunea de a întinde mâna.
Rămâne acum să cercetăm care-i semnificația gestului sau acțiunii de a întinde mâna și care a acțiunii de a pune mâna sau mâinile. Substantivul hirotonia, ca și verbul heirotoneo găsim întrebuințate în lumea antică, de unde au fost împrumutate de către Biserică folosite întâi cu înțelesul pe care îl aveau în lumea păgână, iar mai târziu cu o altă semnificație.
La grecii vechi, verbul heirotoneo pe lângă sensul etimologic amintit, avea și înțelesul special de a întinde mâna pentru a vota, sau de a vota cu ridicarea mâinii, a învești pe cineva cu o însărcinare printr-un vot cu mâna ridicată, a alege pe cineva prin vot dat prin ridicarea mâinii, a decide printr-un vot cu mâna ridicată. De aici, și substantivul hirotonia în sens special însemna acțiunea de a întinde mâna pentru a vota, acțiunea de a vota cu mâna întinsă, alegere prin ridicarea mâinii de către popor, deci în general alegere, votare, sufragiu.
Acest sens al cuvintelor amintite provine din practică sau sistemul pe care-l foloseau grecii, în special atenienii, – ca și romanii mai târziu – pentru a-și alege demnitarii, magistrații sau conducătorii. Anume, alegerea acestora se făcea fie prin sorți, fie de către popor, care-și exprima votul prin ridicarea mâinii, iar după mâinile ridicate, se socoteau voturile. De timpuriu însă, chiar și în lumea greacă, cuvântul hirotonia și-a lărgit sensul, nemaifiind folosit numai în înțelesul de alegere prin vot dat prin ridicarea mâinii – înțeles care e în strânsă legătură cu semnificația lui etimologică și care indică de fapt mai mult modul votării – ci și în înțelesul de alegere în general, indiferent de modul în care era făcută, sau chiar în înțelesul de stabilire, așezare, fără o alegere prealabilă.
La început și în Biserică cuvântul hirotoneo a fost folosit în înțelesul de a alege, a designa prin alegere. Astfel, în Noul Testament, acest cuvânt e folosit în sensul de a alege și de a așeza, pe când preoția (Hirotonia de azi), care se făcea prin punerea mâinilor, era exprimată obișnuit prin expresia punerea mâinilor (I Tim. 4, 14; 5, 22; II Tim. 1, 6; F. Ap. 6, 6 și poate F. Ap. 13, 3). Cu acest înțeles cuvântul e întrebuințat în II Cor. 8, 19, unde Pavel vorbește de un frate „ales de către biserici”, adică de către obștea credincioșilor, pentru a-l întovărăși în lucrarea sa în F. Ap. 10, 41, unde Petru zice că, după înviere, Iisus Hristos s-a arătat lor, „martorilor mai înainte aleși de către Dumnezeu”, adică Apostolilor, și probabil în F. Ap. 14, 23, unde se spune că Pavel și Barnaba întemeiau comunități creștine „rânduindu-le presbiteri în fiecare biserică”, rânduire sau așezare care, probabil, conform, obiceiului timpului, se făcea prin alegere săvârșită prin ridicarea mâinii. Desigur, însă, ca, în această rânduire poate intra atât alegerea, cât și sfințirea.
Tot înțelesul de alegere îl are și în scrierea de la sfârșitul secolul I numită Didahia celor doisprezece 12 Apostoli, în capitolul al XV-lea, 1 unde se zice credincioșilor: „Alegeți-vă deci episcopi și diaconi demni…” ori, credincioșii pot alege clerici, dar nu-i pot hirotoni. Cu același înțeles de alegere sau rânduire, e folosit de unii scriitori din sec. I, ca Flaviu Iosif (Antic. Jud. XIII, 2, 2), Filon (II, 76), Plutarh (Viț. Timol. c. VII), apoi în inscripții, precum și la unii Părinți Apostolici, ca de pildă la Ignațiu de Antiohia (Epist. către Filadelfieni X, 1) care invita comunitățile să aleagă un diacon pe care să-l trimită la Antiohia, să aleagă adică pentru o misiune pe un diacon deja în funcțiune. Deși asupra sec. II și III în parte, documentele sunt prea puține, lucru explicabil prin greutățile pe care le-a îndurat atunci Biserica, mărturiile ulterioare au valoare și pentru acest timp, atestând practici și sensuri care au persistat până la ele.
Astfel, Constituțiunile Apostolice, redactate în sec. III-IV, dar pe bază de documente aparținând secolului I-III, continua să folosească termenul hirotoneo și în sens de alegere, – alături de înțelesul de sfințire care începuse să devină preponderent, – atunci când dispun ca episcopul să se aleagă de către popor (Const. Ap. c. VIII, cp.. 4). Tot cu sens de alegere e folosit de unii Părinți și scriitori bisericești, ca Sfântul Ioan Gură de Aur, Socrat, Teodoret, precum și în unele canoane.
Amintim dintre acestea can. 19 Ant. (an. 341), care, rapetând can 4/I și 6/I, cere ca episcopul să nu se hirotonească fără sinod și prezența mitropolitului, precum și can. 5 Laod. (an 343), care oprește ca hirotonia să se facă în fața ascultătorilor, adică a penitenților din treaptă a doua sau a catehumenilor din prima treaptă.
Balsamon și Zonara socotesc că în amândouă e vorba de alegere. Motivul pentru care ascultătorilor le-ar fi fost oprit să participe la alegere rezidă în faptul că la această ocazie se spuneau și păcatele celor ce urmau să fie aleși. Alții însă socotesc că aici e vorba de hirotonie, nu de alegere.
În orice caz, can. 19 Ant. vorbind în continuare de alegerea pe care trebuie s-o facă toți episcopii eparhiei, sau cel puțin cei mai mulți, se pare că opinia lui Balsamon și Zonara e îndreptățită, sau că cel puțin aici cuvântul exprimă atât alegerea cât și sfințirea. În același sens, cel de alegere, îl găsim, în can. 13 Cart. (an. 419), care hotărăște că episcopul nu poate fi hirotonit decât de mulți, dar la nevoie și de trei episcopi, cu porunca primatului, precum și în can. 49 Cart. în care a fost respinsă propunerea ca pe viitor hirotoniile episcopilor să se facă de către doisprezece episcopi – propunere pricinuită de faptul că doi episcopi au îndrăznit să hirotonească un iereu, (un episcop), adică să-l aleagă, căci potrivit can. 1 Ap., hirotonia propriu-zisă puteau îndrăzni s-o facă, și numai doi, – și s-a hotărât ca să fie de ajuns trei episcopi pentru hirotonia unui episcop. Dacă însă, precizează canonul următor (can. 50 Cart.), poporul ar ridica vreo obiecție în legătură cu alegerea episcopului, atunci la cei trei episcopi să „se mai adauge unul sau doi, căci ar fi prea îndrăzneț, ca numai trei să hotărască într-o chestiune atât de însemnată”.
Înțelesul acestor canoane devine mai clar dacă luăm în considerare felul în care se alegeau episcopii în primele veacuri. Știm că alegerea acestora se făcea prin conlucrarea poporului, a clerului și a episcopilor, fie ca poporul și clerul alegeau, iar episcopii cenzurau și aprobau sau nu alegerea, fie că episcopii alegeau și comunitatea își dă consimțământul.
În sec. I-III nu era precizat câți și care anume episicopi urmau să participe la alegere, ci se știe doar că participau „episcopii prezenți” (Const. Ap. VIII, 4), care desigur erau cei vecini. În sec. IV, odată cu introducerea sistemului mitropolitan se precizează că așezarea unui episcop, adâncă în primul rând prin alegerea lui – urmată, apoi bineînțeles de hirotonie – avea să se facă de toți episcopii din eparhie (provincie), sau, în caz de imposibilitate, de către cel puțin trei, iar ceilalți să consimtă prin scrisori, și apoi, după confirmarea mitropolitului, să se facă hirotonia lui. Așadar, acest canon, față de abuzurile făcute de schismaticii meletieni și donatiști, precizează că nu numai hirotonia unui episcop să se facă de către 2 sau 3 episcopi, așa cum ființa practica veche (Const. Ap. VIII, 4; III, 20; can, 1 ap.), ci ca și alegerea lui să se facă de cel puțin trei episcopi, bineînțeles împreună cu poporul și clerul. Deci alegerea o puteau face 3 episcopi plus poporul, iar consacrarea 2 sau 3 episcopi.
În urma acestor considerațiuni înțelegem pentru ce hirotonia unui episcop făcută de mulți episcopi, din canoanele amintite mai sus, o putem înțelege ca alegere și ca același sens îl poate avea și atunci când e făcută numai de trei cu consimțământul celorlalți.
Mărturia lui Balsamon și Zonara întărește cele spuse până aici în legătură cu sensul de alegere pe care îl avea hirotoneo zicând că, la început, episcopii se alegeau de către popor, care vota prin ridicarea mâinii.
Dar în Biserică, cuvântul hirotoneo, pe lângă sensul de alegere, sensul lui vechi, a primit de timpuriu și înțelesul de preoțire, de sfințire sau ridicare într-o treapta a ierarhiei sacramentale, de ceea ce se cheamă acum Hirotonie. Această schimbare de sens se datorează probabil faptului că în vechime alegerea și hirotonia erau strâns legate, a doua urmând de îndată primei și anume în mod necesar, din momentul în care cei trei factori: popor, cler și episcopi, cădeau de acord asupra unui candidat și-l socoteau apt pentru acea slujbă, încât aceste două acte, deși distincte, ușor au putut fi numite cu același nume, sau ca numele unuia să fie dat celuilalt. În înțelesul de atunci, cel hirotonit, adică ales, era de îndată și în chip obligatoriu sfințit, adică preoțit, consacrat că alegerea se făcea tocmai în vederea consacrării (a hirotonirii), încât o alegere validă, neurmată de hirotonie nu-și mai are, în cazul dat, rațiunea existenței sale. De aceea n-a fost prea greu să se folosească cuvântul care numea alegerea: (hirotonia) pentru a indica amândouă actele prin care se instituie clerul, adică atât alegerea cât și sfințirea, iar mai târziu ca acesta să fie rezervat numai pentru actul sfințirii, mai ales că rolul poporului în alegere începuse să fie diminuat, ierarhia încercând, ce-i drept fără succes, să-și rezerve exclusiv sieși atât alegerea, cât și sfințirea clericilor, încât cele două acte păreau unul singur. La schimbarea sensului a putut contribui și faptul că atât alegerea, cât și hirotonia se făceau uzându-se de același organ al corpului, de mână, în primul caz ridicându-se mina, în al doilea punându-se mâna pe cel ales, precum și asemănarea grafică și fonetică dintre cele două cuvinte care exprimau aceste acțiuni, adică dintre cuvintele hirotonie și hirotesie.
Astfel se constată că hirotonia a fost folosit nu numai pentru a desemna alegerea clerului, ci și în înțeles de preoțire, de hirotonie în sens actual, sau uneori chiar pentru a le desemna pe amândouă. O perioadă de timp cuvântul hirotonia a fost întrebuințat paralel, fie în înțelesul de alegere, fie în cel de preoțire, de hirotonie. Cu timpul însă acest ultim înțeles a biruit, și astfel cuvântul "hirotonie" a ajuns să însemneze numai preoțire, sfințire, adică ceea ce azi se înțelege prin el.
Care e momentul în care cuvântul hirotonie a fost luat întâi în însemnarea de preoțire, consacrare, nu se poate ști cu precizie. În orice caz, acesta trebuie căutat în primele secole, poate chiar spre finele sec. I sau la începutul sec. II, căci, cu acest înțeles îl aflăm în canoanele apostolice, ori acestea, deși-s pomenite numai în sec. IV, „ca materie în mare parte aparțin epocii apostolice”. Începând cu sec. II, termenul hirotonie e folosit obișnuit în înțelesul de sfințire și numai excepțional în cel de alegere, sau uneori îmbinând amândouă sensurile.
Cuvântul hirotonia îl aflăm cu înțelesul actual de Hirotonie, preoțire prin punerea mâinilor, în Const. Apost. (VI, 17; VII, 4) 30), în Didascalie (II, 2, 3), în mai multe canoane, dintre care amintim: can. 1, 2, 35, 36, 68, 82 ap. 8/1, 16/1, 8/III, 9/111/ 10/IV, 28/IV, 30/IV, 3/V1, 12/V1, 13/VI, 17/VI, 31/VI, s. a., în care e vorba de conferirea puterii sacramentale celor trei trepte ale ierarhiei superioare, precum ăi la, unii scriitori și Părinți, dintre care amintim în special pe Sf. Ion Hrisostom pentru definiția pe care o dă, zicând: „aceasta este hirotonia. Se pune mâna pe bărbat, iar Dumezeu săvârșește totul; și mâna lui este, aceea care atinge capul celui ce se hirotonește, dacă se hirotonește cum trebuie” Omil. XIV la F. Ap., în P. G. LX, 116. De fapt, începând cu sec. IV, înțelesul de alegere al cuvântului "hirotonie" e aproape total pierdut, fiind generalizat cel de preoțire.
Un alt înțeles în care a fost folosit cuvântul hirotonie e cel de binecuvântare. Se pare că uneori această binecuvântare se făcea prin rugăciuni și punerea mâinilor. Astfel, trebuie să se înțeleagă că însemnând binecuvântare toate locurile în care e vorba de hirotonia clericilor inferiori sau a altor slujitori ai bisericii, căci aceștia, așa cum am amintit, nu au hirotonie propriu-zisă. Asemenea locuri găsim în Const. Ap. c. III, cp. XI, unde se arată că presbiterului nu i s-a dat puterea de "a hirotoni", diaconi, ipodiaconi, cântăreți, lectori, ostiari ,și diaconițe, în can. 15/IV, 14/VI și 40/VI, care opresc ca femeia să se hirotonească diaconița înainte de 40 de ani, în can. 80 Cart, care vorbește de hirotonia egumenilor, precum și în can. 15/VI, care oprește pe ipodiacon să se hirotonească înainte de a avea 20 de ani.
Trebuie să remarcăm însă că, după câte se pare, în unele canoane cuvântul hirotonia are în același timp atât înțelesul de hirotonie propriu-zisă cât și cel de binecuvântare sau Hirotesie, sau că prin el se exprimă amândouă acestea. Această însemnare trebuie că o are, de pildă, în canoanele care vorbesc despre hirotonia presbiterului, diaconului și a celorlalți clerici (can. 1 Ap.), care opresc,să se hirotonească pe bani episcop, presbiter, diacon sau altcineva dintre cei numărați în cler (can. 2/IV, 5/VII), care opresc să se hirotonească preoți, diaconi și oricare altul din tagma bisericească fără destinație (can. 6/IV), sau care opresc căsătoria presbiterului, diaconului și ipodiaconului după hirotonie (can. 6/VI, 13/VI), canoane în care, după cum se vede, e vorba atât de clerici superiori cât și de cei inferiori.
Trecând la analizarea sensurilor pe care le-a avut cuvântul hirotonia va trebui să cercetăm mai întâi semnificația gestului sau a ritului punerii mâinilor în general, ca apoi să ne putem da seama de valoarea și înțelesul în legătura cu instituirea clerului.
Punerea mâinilor poate fi gest natural, act ritual sau act sacramental. Ca act ritual sau ca rit o găsim folosită în Vechiul Testament pentru binecuvântare (Gen. 48, 15), pentru consacrare lui Dumnezeu, fie a victimelor, care erau jertfite, în care caz puneau mâinile cei ce le ofereau sau bătrânii poporului, spre a le încărca cu păcatele lor (Gen, 4, 4; Ex. 29, 10), fie a leviților, în care caz puneau mâinile toți fii lui Israel (Ex. 28, 41; Num. 8, 10; 27, 18; Deut. 34, 9), pentru ca acestea să fie ca o ofrandă a tuturor. Uneori era folosit pentru învestirea într-o funcție, indicând în acest caz și o transmitere de putere (Num. 27, 18), – de unde a și devenit cu timpul rit pentru recrutarea sinedriului, – sau pentru a indica vinovăția, sau ca semn de jurământ (Gen. 14, 22; Lev. 24, 14 34).
Noul Testament ne mărturisește că Iisus Hristos folosea acest gest pentru vindecări (Mc. 5, 23; Mt. 8, 2; Mc. 1, 41) și pentru binecuvântări (Mc. 10, 13, 16; Mt. 19, 13). Apostolii foloseau punerea mâinilor fie pentru vindecări (F. Ap. 9, 12), fie ca act sacramental, și anume ca parte a rânduielii externe a unor Taine, în Mirungere (F. Ap. 8, 17) și Hirotonie (F. Ap. 6, 6; I. Tirri. 4, 14, II Tim. 1, 6).
În primele veacuri practica punerii mâinilor o găsim întrebuințându-se în toate Tainele, dar fără a constitui la toate un rât esențial, cum e de pildă pentru hirotonie. Ea era întrebuințată de asemenea în unele ceremonii ale Bisericii, ca de exemplu, la exorcizare, reprimirea ereticilor, iertarea publică a penitenților, binecuvântări, etc.
După cum vedem, semnificația actului punerii mâinilor e diferită și ea este determinată de către cuvintele sau rugăciunile care-l însoțesc. Gestul singur n-are valoare și nici înțeles precizat. Astfel că, despre valoarea și semnificația ritului punerii mâinilor putem vorbi numai luându-l ca o unitate cu rugăciunea însoțitoare.
Datorită acestei strânse legături dintre punerea mâinilor și rugăciunea care o însoțește și determină, legătura care își are începutul în epoca apostolică, uneori, o expresie a fost folosită în locul celeilalte, punerea mâinilor fiind numită rugăciune (Const. Ap. VIII, Trad. ap.) sau invers, rugăciunea fiind numită punere a mâinilor, încât Fer. Augustin zice: „Manus impositio… quid est aliud nisi orațio super hominem” (De baptismo II, 16, 21, P. L. XLIII, 14). Tot datorită rugăciunii cu care era unită, punerea mâinilor a fost numită uneori și binecuvântare. La fel, ca urmare a faptului că adesea punerea mâinilor era întovărășită de semnul crucii, sau se confunda cu el, adică se puneau mâinile făcându-se semnul crucii cu ele, ea a primit și numirea de însemnare, pecetluire,consignațio.
Punerea mâinilor însoțită de rugăciuni e ritul esențial al Tainei Hirotoniei, și constituie ceea ce se numește partea văzută a acestei Taine. Întrebuințarea acestui rât de către Apostoli, ne e cunoscută, o mulțime de alte mărturii ulterioare ne confirmă folosirea lui atât în Orient cât și în Occident. În Biserica Apuseană însă, începând cu sec. X, se introduce pe cale privată un nou rit, cel al predării obiectelor sacre, care se generalizează în sec. XII-XIII, pentru că în 1439, prin decretul lui Eugeniu IV, să fie „declarat rit esențial al Hirotoniei. Față de această inovație, teologii s-au împărțit, unii dintre ei depunând mari eforturi să o justifice”.
Mai menționăm că scrierile primelor veacuri creștine nu sunt de acord când e vorba să precizeze care anume persoane din cler primesc punerea mânilor la instituirea lor. Ea e admisă în general pentru treptele superioare. Cât privește treptele inferioare și ceilalți slujitori ai Bisericii, în unele scrieri e admisă pentru ipodiaconi și lectori, dar e exclusă pentru exorciști, fecioare și văduve (Const. Ap. VIII, 21, 22, 24, 25, 26; Epitoma o exclude și pentru lectori), în altele e exclusă și pentru ipodiaconi și lectori, ca și pentru ceilalți slujitori bisericești (Tradiția Apostolică a lui Ipolit, canoanele lui Ipolit, Sacramentarul lui Serapion, Testamentul Domnului).
Din precizările pe care le-am făcut mai sus, e de reținut că punerea mâinilor e ritul esențial al Hirotoniei. Prin urmare, și semnificația proprie a cuvântului hirotesia, care nu înseamnă altceva decât punerea mâinilor, nu poate fi alta decât cea de hirotonie, preoțire. Că în primele secole ale Bisericii a fost întrebuințat cu acest înțeles, rezultă din faptul că îl găsim folosit în unele canoane pentru a exprima ideea de sfințire, de hirotonie. Adesea îl găsim alături de cuvântul hirotonia, care, așa cum am amintit, începuse de timpuriu să-și piardă sensul propriu și să aibă înțelesul de sfințire, sau atât de alegere cât și de sfințire.
Cu acest înțeles îl găsim în can. 9 Neoc. în care, după ce se oprește de a sluji presbiterul care a păcătuit în trup înainte de hirotonia în continuare se arată că părerea multora e că și hirotesia iartă celelalte păcate, deci ar urma ca pentru acestea să nu se oprească de la slujire; în can. 10 Ant., care oprește pe horepiscopii ce au luat hirotesie de episcop să hirotonească presbiteri și diaconi fără încuviințarea episcopului locului – ori e știut că horepiscopii erau egali în hirotonie cu episcopii, dar supuși acestora din punct de vedere administrativ -; în can, 17 Ant., care obliga pe cel ce a luat hirotesia de episcop să-și ocupe scaunul; în can. 13 și 22 Ant. care declara nulă hirotesia făcută de un episcop care ar îndrăzni să hirotonească – (presbiteri sau diaconi, precizează can. 22 Ant.) – în afara eparhiei sale, fără a fi chemat; în can. 6/IV, care declara nulă hirotesia fără destinație, atât a clericilor inferiori, cât și a celor superiori; în can. 19/1 unde se spune că diaconițele n-au hirotesie, ori știm că ele erau consacrate prin punerea mâinilor Const. Ap. VIII, 19, P. G. I, 1116), deci aveau hirotesie, dar nu hirotonie.
Cuvântul hirotesia a fost întrebuințat și cu înțelesul de binecuvântare, înțeles care se pare că i s-a dat din cauza rugăciunii care însoțea punerea mâinilor. Cu această semnificație îl găsim în can. 8/I, care dispune despre clericii novațieni ce se vor întoarce din rătăcire, ca, mărturisind în scris credința adevărată și punându-se mâinile pe ei, să rămână în cler. Această punere a mâinilor a fost interpretată ca însemnând binecuvântare încă de Patr. Tarasie al Constantinopolului, la Sinod VII ecumenic de la Niceea, din 787. Cei mai mulți acceptă această interpretare, relevând faptul că sinodul I ecumenic luase o măsură asemănătoare. În legătură cu clericii schismatici meletieni, hotărând ca aceștia să rămână în cler după de vor primi o ceremonie specială, care confirmă hirotoniile pe care aceștia le aveau și reafirma totodată drepturile patriarhului de Alexandria). Canonul 27 Cart. hotărăște că presbiterii și diaconii dovediți în „păcate mai grele”, care-i înlătura din slujbă, să nu primească hirotesia ca laicii, sau, cum zice în continuare, să nu se pună peste ei mâinile ca peste cei ce se pocăiesc, sau ca peste laicii credincioși, și să nu se înainteze în cler, ca și cum ar fi nou botezați. Canonul oprește deci să se acorde clericilor caterisiți hirotesie, adică binecuvântarea consacratoare pentru a împlini o slujbă bisericească, deși aceștia ziceau că, întrucât s-au pocăit după depunere, sunt ca și laicii obișnuiți.
La aceste exemple se pot adăuga și acele locuri în care, deși, punerea mâinilor nu-i exprimată prin hirotesia, ci manus impositio, înțelesul lor e tot cel de binecuvântare consacratoare. Pe noi însă ne interesează folosirea lui hirotesia în sens de binecuvântare consacratoare, în legătura cu instituirea clerului. Pe această linie de idei, o mărturie clară despre întrebuințarea acestui cuvânt cu însemnarea de binecuvântare pentru promovarea în clerul inferior, o aflăm în can. 14/VII, canon pe care cei mai mulți îl socotesc că fiind cel ce face distincția netă între hirotonie și hirotesie luate în însemnarea lor actuală. În fond, acest canon nu face altceva decât că folosește cuvântul hirotesie în sens de binecuvântare pentru acordarea treptelor inferioare, adică în sensul pe care îl are și azi. Canonul, văzând că unii primesc din pruncie tunderea clericală și, fără să mai primească apoi hirotesia de la episcop, citesc de pe amvon, împotriva canoanelor, oprește acest obicei. În continuare, îngăduie apoi egumenului care, presbiter fiind, a primit de la episcop hirotesia pentru promovarea în egumenie, să facă hirotesie de citeț în mănăstirea sa. Canonul se referă la unele dispoziții anterioare prin care se îngăduie ca să cânte în Biserica numai „cântăreții canonicești” (can. 15 Laod.), adică cei sfințiți de episcop, sau să citească de pe amvon numai cei ce aveau tundere ierarhicească și binecuvântare de la pastorul lor (can. 33/VI). Deci canonul oprește să citească de pe amvon pe cei ce, fiind din pruncie în slujba Bisericii, erau doar tunși ca și clericii, cerâdu-le să aibă, pe lângă această tundere, și binecuvântarea episcopului, adică să aibă hirotesie. Canonul arată de asemenea, că egumenia se dă prin Hirotesie celui ce are Hirotonia de presbiter.
Cu toată distincția introdusă prin cap. 14/VII, cuvintele hirotonie și hirotesie continuă a fi întrebuințate ca și mai înainte, adică exprimând fiecare din ele când actul hirotoniei când pe cel al hirotesiei propriu-zise. Astfel, în canonul 6 al lui Nichifor Mărturisitorul (806-815) se folosește cuvântul hirotonie pentru a indica hirotesia ipodiaconului, act pe care îl permite și egumenului pentru mănăstirea în fruntea căreia se găsește.
Exemple de acestea nu lipsesc, nici din veacurile următoare. Chiar și Simeon al Tesalonicului (+ 1430) cuprinde sub același titlu de hirotonii atât consacrarea treptelor superioare, cât și a celor inferioare: El specifică, însă, că două sunt hirotesiile care se fac în afara altarului: cea a ipodiaconului și a lectorului – pe a acestuia din urmă numind-o și însemnare sau pecetluire poate din cauza tunderii, – iar hirotoniile propriu-zise, care se fac în altar, sunt trei: a diaconului, presbiterului și episcopului.
Din această cercetare pe care am făcut-o asupra sensurilor cu care au fost întrebuințate, în lumea veche creștină cuvintele hirotonia și hirotesia trebuie să reținem câteva precizări mai însemnate.
Cuvântul hirotonia n-a exprimat la început ideea de sfințire, de hirotonie, ci pe cea de alegere, idee pe care o exprimă și în lumea păgână de unde a fost împrumutat. De timpuriu însă, cam de la începutul sec. II, pe lângă acest înțeles, cel propriu de altfel, cuvântul a primit și înțelesul de consacrare, preoțire, poate din cauza strânsei legături care exista între alegere și sfințire, căci de fapt, acestea formau două părți ale aceluiași tot, sau două etape ale unui singur act. Astfel, cuvântul a ajuns să fie folosit un timp pentru a desemna fie alegerea, fie sfințirea, fie pe amândouă deodată. Înțelesul de sfințire, deși cel impropriu, s-a încetățenit din ce în ce, în dauna înțelesului originar, ajungând cu încetul să biruiască. Ideea alegerii a rămas să fie exprimată prin alte cuvinte, prin hirotonie având să se înțeleagă numai sfințirea. Dar, chiar și cu înțelesul de sfințire, folosirea cuvântului hirotonie nu era precizată în felul în care e astăzi, ci cuvântul se întrebuința pentru a arăta fie hirotonia propriu-zisă în cele trei trepte sacramentale, fie binecuvântarea pentru instituire în treptele inferioare ale clerului. Uneori se folosea pentru a indica instituirea clerului în general, atât a celui superior cât și a celui inferior. Dintre aceste înțelesuri diferite, cel mai frecvent era cel de sfințire a clerului superior, dar a trebuit să treacă o perioadă îndelungată pentru ca acest înțeles să devină singurul. În sec. XV încă nu era deplin precizat.
Cuvântul hirotesia, care e termenul propriu pentru punerea mâinilor, ritul esențial al Tainei Preoției, a avut la început însemnarea de sfințire, preoțire, fiind un alt nume pentru ceea ce în Noul Testament se exprima prin punerea mâinilor. Pe lângă această însemnare, el avea și pe aceea de binecuvântare în general, sau de binecuvântare pentru promovarea în clerul inferior, în special. Deși în mod firesc ar fi trebuit ca acest cuvânt să se folosească pentru a arăta hirotonia propriu-zisă, ca unul care îi exprimă corect râtul, totuși acest înțeles s-a pierdut cu timpul, rămânând ca el să exprime doar binecuvântarea pentru instituirea clerului inferior, precum și pentru acordarea unor ranguri administrative sau onorifice.
Din cauza înțelesurilor diferite pe care le-au avut cuvintele hirotonie și hirotesie, a urmat în mod inevitabil o anumită confuzie în folosirea lor, fiind luate adesea unul în locul celuilalt. Astfel, uneori termenul hirotesie a fost întrebuințat cu înțelesul de hirotonie (can. 19/1, 6/1V, 9 Neoc, 10 Ani, 17 Ani, 22 Ani), sau invers, cel de hirotonie cu sensul de hirotesie (can. 15/IV, 14, 15 și 40/VI; 80 Cart., 6 Nichifor Mart.) în cât se întâmpla, de pildă, ca în același canon să fie folosite amândouă cuvintele pentru a exprima același act sfințitor (can. 6 și 15/IV, 13 Ant., 9 Neoc). Această confuzie în folosirea termenilor a durat multă vreme. În sec. XV ea ființa încă, căci Simion al Tesalonicului vorbește când de hirotonia ipodiaconului, când de hirotesia lui deși mai înainte specificase că acesta se hirotosește. Încetul cu încetul, sensul celor două cuvinte s-a precizat. Față de această evoluție destul de complicată, ne putem întreba care este sensul precis al celor două cuvinte, ce se înțelege adică acum prin Hirotonie și ce se înțelege prin Hirotesie?
Hirotonia e o Taină, Hirotesia e o Ierurgie. Ce se înțelege însă prin Taină și ce prin Ierurgie? Care sunt asemănările și deosebirile lor?
Știm că o Taină este o lucrare văzută, instituită de Domnul Iisus Hristos, care împărtășește omului harul nevăzut al Său. Ea are deci un prim element esențial, constitutiv, instituirea ei divină, căci harul e al lui Dumnezeu, deci numai El e în drept să fixeze modul împărtășirii lui și numai El poate lega harul de un element văzut. Instituirea dumnezeească privesșe însă numai partea esențiala a Tainei, nu și toate ceremoniile anexe, și se referă atât la acte (materie), cât și la cuvinte (formă). Ea poate fi făcută de Iisus Hristos direct, sau de Iisus Hristos prin Sf. Apostoli, adică lăsând că aceștia, după porunca Să și sub supravegherea Duhului Sfânt, să precizeze partea sensibilă corespunzătoare harului respectiv, pentru Tainele la care aceasta n-a fost precizată de Mântuitorul Însuși.
Partea externă a unei Taine se compune din cuvinte și acte esențiale, cele de instituire divină, necesare validității Tainei și din ceremonii adăugate ulterior de origine bisericească, ceremonii care reliefează cele ce se săvârșesc, dar a căror lipsă nu face nevalidă Taina. Că făcând o unitate cu actul, trebuie să socotim și elementul natural, cu care se săvârșește actul. Nici cuvintele singure, nici actele singure, n-au valoare sau eficiență sacramentală, ci numai împreună.
Harul pe care-l transmit Tainele diferă la fiecare Taină, desigur, privit în efectele nu în natura lui, căci după natură harul e unul singur. Harul dat prin Taine își are cauza în Iisus Hristos, e puterea, care izvorăște din lucrarea lui mântuitoare și-i dat spre mântuirea oamenilor.
Taina e săvârșită, realizată sau validă prin împlinirea rânduielii proprii fiecăreia, de către slujitori care au capabilitatea să facă aceasta, și în cadrul Bisericii, câmpul mântuirii. Validitatea ei nu e în funcție de moralitatea săvârșitorului, pentru că el e numai instrumentul văzut prin care Dumnezeu săvârșește nevăzut Taina, harul dându-se prin partea văzută a Tainei, iar nu prin el, după cum nu e în funcție nici de credința lui atât timp cât aceasta nu-i mărturisită ca opusă Bisericii. De asemenea, validitatea Tainei nu e în funcție nici de moralitatea sau credința celui care urmează să o primească, pentru că Taina se săvârșește pentru primitori, dar nu prin ei, ci prin împlinirea părții externe a Tainei respective. Eficacitatea Tainei, înțelegând prin aceasta lucrarea mântuitoare a ei în om, producerea, efectelor harului în sufletul acestuia, e însă în dependență de pregătirea primitorului, cerându-se ca acesta să nu opună vreo piedică harului, să aibe ceea ce Andrutsos numește „receptivitate pasivă”.
Tainele sunt necesare pentru mântuire, deoarece mântuirea nu se poate face fără har, ori harul se dă prin Taine. Ele sunt mijloace ale harului, care lucrează în Biserică, aria mântuirii. Prin ele Hristos e prezent și lucrează în Biserică, prin ele se sfințesc și se susține viața religios-morală a creștinilor.
În ceea ce privește Ierurgiile, constatăm că ele există – și încă multe -, dar care sunt efectele și modul acțiunii lor nu știm precis, pentru că Biserica încă nu s-a pronunțat oficial asupra lor. De aceea nu poate fi vorba decât de o încercare, desigur relativă, de determinare a lor, determinare care va fi mai mult indicativă.
Două idei stau la baza folosirii Ierurgiilor: prima, solidaritatea dintre om și natură, a doua, bogăția harului și necesitatea lui pentru toate acțiunile omului.
Păcatul omului a stricat armonia naturii, care a fost blestemată (Gen. 3, 17-19), supusă stricăciunii și stăpânirii celui rău (Ef. 2, 2), și care, solidară cu omul din pricina căruia a căzut în stricăciune, așteaptă izbăvirea odată cu acesta (Rom. 8, 20-22). Întruparea Domnului a făcut posibilă slobozirea naturii din robia stricăciunii și sfințirea ei, căci Domnul a sfințit natura pe care a purtat-o și a lăsat Bisericii puterea s-o sfințească, sustrăgând-o de sub puterea celui rău (Mt. 10, 8 ; Mc. 16, 17-18, încât, după cum ne spune Apostolul Pavel, „toată făptura… se sfințește prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune” (I, Tim. 4, 5).
Bogăția efectelor harului niciodată nu poate fi limitată, circumscrisă, după cum și din partea omului există o continuă și nelimitată trebuință de ajutorul harului. În acest fel, pe lângă harul dat prin Taine, care e absolut necesar mântuirii, omului îi este de folos harul ajutător al lui Dumnezeu într-o mulțime de alte împrejurări ale vieții și pentru alte trebuințe decât acelea pentru care se acordă harul prin Taine, pentru ca el să progreseze mereu în lucrarea celor bune.
Pe temeiul celor arătate, Ierurgiile se prezintă ca slujbe rânduite de Biserică cu scopul de a curăți și sfinți natura și pe oameni comunicând acestora un har ajutător pentru anumite împrejurări determinate ale vieții lor.
În mod direct și în specie, Ierurgiile au fost instituite de Biserică, dar indirect, îndepărtat și global, ele au fost instituite de Mântuitorul Hristos prin puterea pe care a dat-o ucenicilor Săi, deci Bisericii, de a birui puterile răului și de a pune sub scutul ajutorului divin, atât persoanele, cât și lucrurile. Astfel, Ierurgiile sunt cuprinse în potență și cu această putere dată Bisericii de Domnul Hristos, și pe baza ei, Biserica a determinat forma și numărul Ierurgiilor potrivit necesităților membrilor ei, precum și lucrarea proprie a fiecăruia.
Numai acceptând această instituire indirectă a Ierurgiilor de către Iisus Hristos scăpăm de o dublă contrazicere: prima, că, deși numai Dumnezeu e în măsură să lege harul de un semn văzut, totuși Biserica a rânduit slujbe menite să acorde un anumit har; a doua, ca, din moment ce fără o instituire divină – directă sau indirectă – nici o rânduială văzută nu poate acorda har, Biserica s-ar fi înșelat pe sine și ar fi înșelat pe alții, practicând și susținând că slujbele instituite de ea ar acorda credincioșilor .anumite efecte harice, pe când acestea ar fi fost simple forme fără fond.
Instituirea lor indirectă de către Iisus Hristos, precum și existența lor alături de Taine și variația numărului lor, ne indică chiar în oarecare măsură și rostul și eficacitatea Ierurgiilor.
Întrucât Ierurgiile se referă la persoane și la lucruri, vom vorbi deosebit despre fiecare. În ce privește persoanele, harul care se acordă acestora prin Ierurgii nu poate fi nici într-un caz acela care se acordă prin Taine, și nici pentru acele trebuințe ale vieții pentru care au fost instituite Tainele, căci pentru acordarea harului necesar acestor trebuințe există .atât harul respectiv, cât și mijloacele corespunzătoare de transmitere, adică Sfintele Taine, încât rânduirea altor mijloace ar fi superfluă și ar însemna nesocotirea Tainelor. Deci, nu poate fi vorba decât de un alt har în afară de cel acordat prin Taine și pentru alte trebuințe decât acelea care sunt satisfăcute prin Taine. Sigur, când zicem har, ne gândim la efectele lui care sunt nenumărate, nu la ființa lui care e una. De aici rezultă că harul care se dă prin Ierurgii nu poate suplini pe cel ce se dă prin Taine, nici chiar pe al unei singure Taine, oricâte Ierurgii am aduna laolaltă, căci unele sunt efectele harului dat prin Taine și altele ale harului dat prin Ierurgii. Harul dat prin Taine e legat de partea văzută a acestora pentru totdeauna și numai de aceasta. El e absolut necesar mântuirii, dar și suficient ei, căci din partea lui Dumnezeu sunt date toate condțiile mântuirii, deoarece El vrea ca toți să se mântuiască. Fără Taine, fără harul lor, nu există mântuire. Fără Ierurgii însă, mântuirea e posibilă. Cel ce a primit Tainele, dar n-a primit ierurgiile, se poate mântui, pe când unul care n-a primit Tainele, oricâte Ierurgii i s-ar administra, nu se va mântui. Deci harul dat prin Ierurgii nu e absolut necesar mântuirii și nici suficient singur pentru mântuire, deci nici nu poate să înlocuiască harul dat prin Taine, care e atât necesar, cât și suficient pentru mântuire. De aceea, obișnuit, Ierurgiile se dau celor ce au o anumită stare harică, sau sunt în strânsă legătură cu Tainele.
Dar ce har se dă atunci prin Ierurgii? Harul care se dă persoanelor prin Ierurgii nu poate fi decât, sau un har ajutător în raport cu cel dat prin Taine, care întâlnindu-se cu harul pe care credinciosul îl are prin Taine nu numai produce o mișcare, o activare în plus a acestuia, ci îi creează și un climat în care acesta lucrează cu efecte mai bogate, înmănunchindu-se în producerea acestor efecte harul existent cu undă de har a Ierurgiei și cu sforțarea omului, sau este un har acordat pentru alte trebuințe ale vieții decât acelea pentru care se dă harul Sf- Taine, har care ajută și sfințește în domeniul pentru care a fost dat, facilitând indirect acțiunea harului dat prin Taine și fiind un ajutor în plus în lucrarea de însușire a mântuirii de către om.
Astfel, lucrarea harului dat prin Ierurgii se manifestă în exorcisme sau în eliberarea de puterea răului, în deslegări și curățiri, în sfințiri, atât: a persoanelor, cât și a lucrurilor. Observăm, însă, că lucrurile deși sunt pasive, totuși acțiunea harului asupra lor e reală, deși neînțeleasă. Astfel, prin sfințire, de exemplu, ele nu sunt numai separate de lucrurile comune și dedicate Domnului, ci primesc o oarecare putere în ele, deși nu știm cum și în ce anume constă. Numai așa se explică faptul că ele împărtășesc sfințenie prin contact, cum ar fi prin stropirea cu apă sfințită, sau faptul că săvârșirea Mirungerii se poate face numai cu mir sfințit, sfințire care se face doar printr-o Ierurgie.
Relativ la modul în care lucrează Ierurgiile, s-ar părea că în ce privește lucrurile, aceasta se produce doar prin săvârșirea ritului, căci lucrurile nu pot opune o rezistență lucrării harului. Totuși, nu se poate susține cu certitudine absolută nici eficacitatea ritului singur, nici lipsa totală a influenței sfințeniei săvârșitorului. Relativ la persoane, determinarea modului în care lucrează Ierurgiile e și mai dificilă. Atât se poate spune, că, rânduiala lor externă nu-i un simplu mod de rugăciune, ci ea are și o eficacitate în sine, pentru că e făcută în numele Bisericii și pe baza puterii acesteia de a mijloci împărtășirea harului și de a simți prin el, dar totuși eficacitatea ritului în sine nu e absolută, căci Dumnezeu n-a promis expres că va acorda har prin aceste rânduieli, ci depinde în primul rând de receptivitatea și credința primitorului și în al doilea rând de sfințenia săvârșitorului, care-i poate adăuga un plus de eficacitate. Astfel că, ritul, deși săvârșit corect, poate să nu aducă efecte, dacă primitorul n-are pregătirea trebuincioasă, dar, și invers, pregătirea credinciosului și chiar rugăciunile lui, fără rit, nu pot produce efectul Ierurgiei.
Partea văzută a Ierurgiei e diferită la fiecare Ierurgie. Ea e compusă din acte, cuvinte și diverse ceremonii. Scopul și lucrarea Ierurgiilor sunt determinate de cuvinte, care cel mai adesea sunt rugăciuni. În funcție de extinderea și compoziția părții externe, Ierurgiile se împart în exorcisme, dezlegări și curățiri, binecuvântări și sfințiri. În grupa ultimă intra și hirotesiiie. În vorbirea obișnuită, prin binecuvântare se înțelege adesea și consacrare, sfințire, deci e un fel de binecuvântare consacratoare, cum e, de altfel, și în cazul hirotesiei, căci termenul binecuvântare are mai multe sensuri, nu unul singur.
Am spus că Hirotonia e o Taină, iar Hirotesia o Ierurgie. Rămâne să mai stăruim încă puțin asupra acestor afirmații și să le precizăm. Hirotonia e o Taină, căci a fost instituită de Iisus Hristos, are o parte văzută și acordă un har. Mai precis, Hirotonia e Taina instituită de Iisus Hristos, în care prin punerea mâinilor și rugăciunea episcopului se acordă harul preoției în una din cele trei trepte ale ei, precum și puterea bisericească însăși, pe măsura harului treptei respective.
Instituirea dumnezeiască a ei o aflăm în puterea care a fost dată Apostolilor la Cina cea de Taină (Mt. 26, 27-28; I Cor. 11, 24-26), după înviere (Ioan 20, 21-23; Mt. 28, 19-20), și la Cincizecime. Partea văzută a acestei Taine, adică punerea mâinilor și rugăciunea însoțitoare, e tot de orânduire divină, ceea ce rezultă atât din faptul că o găsim folosită de Sf. Apostoli, – ori ei lucrau după porunca Domnului, cât și din faptul că prin ea se acorda har (II, Tim. 1,6; I T'm. 4, 14), ori numai Dumnezeu poate lega harul de un semn sensibil.
Harul care se dă prin Hirotonie, e unul singur, dar se dă în grad diferit celor trei trepte ale ierarhiei, potrivit misiunii sau rostului fiecăreia. Mai exact, deosebirea celor trei trepte ierarhice superioare e în funcție de măsura harului acordat fiecăreia.
Hirotonia acorda celui ce a primit-o atât capacitatea de a deține și exercită puterea sacramentală, învățătorească și conducătoare, cât și puterea însăși în cele trei ramuri ale ei, potrivit treptei pentru care a fost Hirotonit. Prin Hirotonie nu se dă numai puterea de a săvârși Tainele, adică puterea sacrament, ci întreaga putere bisericească, pentru că în sine această putere e una și numai aplicarea ei se face întreit. Întreaga putere bisericească este necesară pentru realizarea mântuirii oamenilor, nu numai cea sacramentală. Conducerea membrilor Bisericii la mântuire se face învățându-i adevărurile revelate, sfințindu-i și îndrumându-le întreaga viața spre acest țel, ori misiunea ierarhiei e tocmai conducerea credincioșilor la mântuire. Sigur, cea mai înseninata latură a puterii bisericești e cea sacramentală pentru că ea cuprinde mijloacele obișnuite de acordare a harului. De aceea, puterea învățătorească și cea jurisdicțională nu se pot acorda decât pe baza puterii sacramentale și proporțional cu aceasta. Totuși faptul acesta nu înseamnă că puterea sacramentală singură e suficientă pentru mântuire după cum mântuirea obiectivă s-a realizat prin întreita lucrare a Mântuitorului, tot așa pentru împroprierea ei sunt necesare toate trei ramurile puterii bisericești.
Prin urmare, nu se poate afirma, fără nici o precizare, că Hirotonia ar acorda numai puterea sacramentală, iar celelalte două puteri ar fi acordate printr-un act juridic al autorității bisericești, prin așa numita trimitere canonică, pentru că acest act juridic e ridicat aproape la rang de Taină. Apostolii au hirotonit pentru locuri determinate, fără să facă deosebit trimiteri canonice, semn că prin Hirotonie se dă tot ceea ce era necesar pentru conducerea obștii la mântuire, adică întreaga putere bisericească. În Biserică veche exista, de asemenea, numai Hirotonia, căci aceasta se făcea pentru o biserică anumită (can. 6/IV),încât nu mai era nevoie de o ,,missio canonica”. Prin trimiterea canonică nu se face altceva decât că se determină teritoriul și persoanele asupra cărora cel hirotonit are să exercite puterea bisericească. Ea e un act juridic prin care nu se acorda puterea bisericească, ci numai se circumscrie teritorial, sau – se oprește om se îngăduie exercitarea ei. Căci, cineva poate avea capacitatea și puterea bisericească, dar poate să n-o exercite fiind oprit. De fapt autoritatea bisericească poate opri și exercițiul puterii sacramentale, sau îl poate îngădui, dar aceasta nu înseamnă că ia sau acordă însăși acea putere. Așadar prin trimiterea canonică nu se acorda puterea învățătorescă și jurisdicționala ci, celui ce le deține deja, i se acorda numai facultatea pentru exercitarea lor, și se determina teritoriul de aplicare a lor, – ca și a celei sacramentale de altfel, – lucru necesar pentru rânduiala și bunul mers al Bisericii. În realitate, această facultate se întinde și asupra puterii sacramentale. Că totuși, în mod excepțional, pot învăța și laicii, aceasta se datorește faptului că și ei au o stare harică și că starea harică superioară a preoției e necesară în primul rând pentru a putea săvârși valid Tainele, și numai în al doilea rând și în funcție de cea dintâi, pentru a învăța și conduce. Laicii colaborează activ la exercitarea întregii puteri bisericești, dar în limita determinată de starea lor harică și de drepturile ierarhiei.
Cu atât mai puțin poate fi vorba că preoților li s-ar acorda puterea de a lega și dezlega păcatele celor ce se spovedesc, adică li s-ar acorda duhovnicia, printr-un alt act decât prin Hirotonie. Puterea de a lega și dezlega ține de puterea sacramentală, deci ea se dă prin Hirotonie, iar nu prin îngăduința sau cartea de duhovnicie a episcopului, sau prin vreo Ierurgie. Chiar dacă preotul respectiv ar fi tânăr și fără experientă, el poate împlini această misiune, pentru că în realitate Dumnezeu este acela care iartă păcatele prin preot și prin iertarea acestuia. E altceva însă oprirea exercitării acestei puteri. Deoarece cel ce se mărturisește trebuie tratat cu un anumit tact și îi trebuiesc date doctorii potrivite, preotul care, de exemplu, din cauza tinereții sau a lipsei de experiență n-ar corespunde acestor îndatoriri, poate fi oprit de la exercitarea acestei puteri, putere pe care însă el totuși o posedă prin Hristos. Acordarea facultății de a o exercita, care e un act juridic, nu înseamnă acordarea puterii însăși. Chiar și pentru ca să existe un act de conferire a facultății de a exercita această putere, ar trebui să fi premers cu un act de opreliște, pentru că, în mod firesc, această putere se dă odată cu hirotonia, ori este ilogic să fie îngăduit ceva ce n-a fost oprit, și ceea ce există ca ceva dat pentru a fi lucrător.
În funcție de gradul de har acordat fiecăreia din cele trei trepte sacramentale, va diferi și capacitatea acestora, precum și măsura în care dețin și exercită puterea bisericească.
Episcopul deține plenitudinea puterii sacramentale, putând săvârși toate Tainele și Ierurgiile, e supremul învățător și cârmuitorul răspunzător al credincioșilor pe calea mântuirii. Prin măsuri juridice și pentru necesități de ordine, episcopului i s-a îngăduit exercitarea acestor puteri numai pe un anumit teritoriu, în eparhia sa. Aici el lucrează autonom, iar în dependența de sinod și în granițele unității dogmatice, cultice și canonice cu Biserică întreagă.
Preotul deține puterea bisericească într-un grad mai mic, căci sub raport sacramental el poate săvârși șase Taine, pe când episcopul șapte. Deci diferența e destul de mică. Celelalte ramuri ale puterii bisericești le deține pentru teritoriul încredințat lui, numit parohie, în măsura în care deține și puterea sacramentală. Aceste puteri el le deține prin Hirotonie, iar nu prin delegație de la episcop, însă în exercitarea lor el e în dependență de episcop, așa cum acesta e în dependență de sinod. Preotul primește puterea prin episcop, dar nu acordându-i acesta ceva de la el, ci o primește prin hirotonia săvârșită de episcop, încât el nu-i un delegat al episcopului, căruia oricând i se poate retrage puterea dată, ci un conducător stabil și de sine stătător peste parohia sa, în limitele canonice fixate, conducător care răspunde de sufletele încredințate lui, așa cum episcopul răspunde de ale întregii eparhii. Activitatea lui se desfășoară în limitele atribuțiilor episcopului și pe măsura puterii ce o are, după cum ale episcopului se desfășoară în limita atribuțiilor sinodului și a unității de credință, de cult și de organizare cu întreaga Biserică.
Diaconul are numai calitatea de a fi slujitor haric ajutător pe lângă episcop sau preot la exercitarea puterii sacramentale. El nu deține în sens strict o putere sacramentală, și de aceea nu poate săvârși nicio Taină și nici nu deține în mod ordinar celelalte ramuri ale puterii bisericești, și nici nu i se încredințează vreun anumit teritoriu spre păstorire. El rămâne simplu ajutător haric, adică cu o anumită capacitate harică, fiind părtaș al preoției.
Hirotesia e o Ierurgie instituită de Biserică, în baza puterii date ei de Mântuitorul Hristos, prin care se acordă fie o treaptă a clerului inferior unui credincios simplu, fie un rang onorific sau administrativ unei persoane care are deja hirotonia. Când anume s-a făcut instituirea Hirote-siei nu știm, dar se poate admite că ea datează din sec. II-III, odată cu apariția treptelor inferioare, deoarece ea constituie rânduiala de promovare în aceste trepte. Puțin mai târziu, când dezvoltarea vieții bisericești a dus la crearea rangurilor administrative și onorifice, ea a început să fie folosită desigur și la acordarea acestora.
Astfel, Hirotesia se întrebuințează ca slujbă pentru promovarea în gradele ierarhice inferioare de citeț și ipodiacon, grade care acum sunt doar stadii pentru ajungerea în treptele ierarhiei sacramentale. În Biserică veche ele însă își aveau o existență proprie, alături de celelalte grade ale clerului inferior: exorciști, psalți și ostiari, pentru că slujba tuturor era reclamată de nevoile de atunci ale Bisericii. Cu timpul, unele din aceste nevoi dispărând, au dispărut și slujitorii care le împlineau, iar actele au trecut pe seama clerului sacramental, încât în Biserica noastră au rămas numai treptele de ipodiacon și citeț-cântăreț (contopite din sec XII).
Consacrarea sau hirotesirea unor persoane în aceste trepte e în primul rând o separare a lor din rândul celorlalți și o dedicare lui Dumnezeu, dar și acordarea unui har ajutător, altul decât cel acordat prin Sf. Taine, har care produce o înviorare a harului pe care persoana respectivă 1-a primit prin Sf. Taine, și care ajuăa ca slujitorul respectiv să-și îndeplinească cu vrednicie slujba sa. În niciun caz acest har nu e cel al preoției, pentru că el nu acordă nicio capacitate sacramentală. El rămâne un simplu ajutor pentru o bună slujire.
Tot prin Hirotesie se acorda persoanelor din clerul sacramental unele ranguri onorifice și administrative. Rangurile onorifice pot să fie acordate independent de cele administrative, ca o apreciere a activității desfășurate de un cleric pe teren bisericesc, dar uneori ele sunt legate întreolaltă, acordându-se un rang onorific deodată cu o însărcinare administrativă. Altcum zis, uneori acordarea rangului onorific e socotită ca făcându-se în vederea unei viitoare slujbe administrative, sau invers, ca slujba administrativă aduce după sine și o anumită cinste sau demnitate. De altfel, unele ranguri, care acum sunt numai onorifice, își au baza îndepărtata într-o slujbă administrativă, ca de pildă, demnitatea de iconom; sau uneori cu același nume se indica fie un rang administrativ, fie unul onorific. Așa de exemplu, prin protopresbiter se înțelege sau un organ de control, sau un rang onorific, prin arhimandrit se înțelege fie conducătorul unei mănăstiri, fie un titlu onorific, în fine prin protosinghel se înțelege ori un funcționar al cancelariei episcopale, ori un titlu de onoare. Titlurile de onoare se pare că derivă tocmai din cinstea cu care era împreunată slujbă bisericească respectivă, căci uneori rangul administrativ rămâne ca titlu onorific atunci când slujirea efectivă a încetat. Totuși rangurile administrative pot exista independent de cele onorifice. Astfel, protoiereul sau protopopul poate fi și simplu preot, nu numai protopresbiter sau arhipresbiter. De altfel, rangurile administrative sunt însărcinări temporare pe când cele onorifice au, în principiu, persistența.
De fapt, când acordarea acestor ranguri se face în chip onorific, prin ele se marchează o activitate depusă deja, pe când acordate cu scop administrativ, ele indică slujiri deosebite care vor urma. Astfel, la diaconat există rangul de arhi sau protodiacon, cu însemnate atribuțiuni economice, mai ales în trecut; la treapta presbiteratului exista rangurile de arhivau protopresbiter, iconom, sachelar – primii putând fi și stavrofori – precum și cele de arhimandrit, egumen, protosinghel, etc, în cinul monahal.
În cazul acordării unui rang onorific, prin Hirotesie se dă mai întâi rangul în sine, ca semn de prețuire a unei activități, precum și un oarecare har. În cazul acordării unui rang administrativ, harul se dă pentru bună împlinire a slujbei respective. Accentuăm însă că, harul care se dă prin Hirotesie în aceste cazuri, e un har ajutător pentru slujba încredințată, har care poate stimula pe primitor la o mai vie punere în lucrare a harului preoției pe care îl are, dar care nici într-un caz nu-i egal cu harul dat prin Preoție, căci el nu aduce niciun plus de har preoțesc, nu saltă pe cel ce l-a primit din treaptă sa sacramentală, ci în privința capacității sacramentale există deplina egalitate între cei cu hirotesie și cei fără de ea. Întâietatea, cinstea, jurisdicțiunea celor hirotesiți privesc cele externe, nu capacitatea sacramentală.
Partea văzută a Hirotesiei e formată din punerea mâinii săvârșitorului și din rugăciuni specifice pentru fiecare rang – altele decât „Dumnezeescul har…” – însoțite de ceremonii, unele comune, cum ar fi întreita binecuvântare pe cap, altele proprii, cum ar fi predarea veștmintelor sau insignelor rânduite, citirea din Psaltire sau Apostol la citeț-cântăreț sau purtarea ligheanului la ipodiacon.
Săvârșitor obișnuit al Hirotesiei este episcopul. În mănăstire se poate hirotesi și egumenul, citeți (can. 14/VII) și ipodiaconi (can. 6 Nichifor Mart.), cu îngăduita episcopului. După rânduială, hirotesia se face în Biserică, în afara altarului și înaintea Sf. Liturghii, dar în faptă ea se face în timpul sau după Sf. Liturghie, mai ales când se acordă ranguri onorifice, pentru a fi mulți asistenți.
Făcând câteva considerațiuni de încheiere, remarcăm că problema expusă are două aspecte principale: unul istoric-canonic, referitor la evoluția sensurilor termenilor hirotonie și hirotesie, care e în directă legătură cu dezvoltarea organizației bisericești și cu nevoile cărora Biserica a trebuit să le facă față în curgerea vremii; altul dogmatic-canonic, referitor la lucrările însăși pe care le exprimă acești doi termeni, la locul pe care-l ocupă fiecare în organismul Bisericii și la importanța fiecăreia în lucrarea mântuirii.
Înainte de a analiza pe fiecare dintre aceste două aspecte, am precizat câteva lucruri care trasează oarecum cadrul soluțiilor. Din aceste precizări e de reținut că în Biserică cele două categorii de membri care au caracter de necesitate sunt: mirenii și clerul sacramental. Starea harică a acestor categorii e diferită. Slujba clerului sacramental, mai ales exercitarea puterii sacramentale, reclamă o anumită capacitate, care se acordă prin harul Tainei Preoției, odată cu însăși puterea de exercitare. Acest cler e necesar pentru că e necesar harul mijlocit de ei. Ierarhia jurisdicțională, clerul inferior și funcționarii bisericești au apărut în timp, potrivit nevoilor Bisericii, dar ele nu au o putere sacramentală deosebită- Misiunea lor, fie că privește conducerea unitară a Bisericii, fie că are rol ajutător, împlinind anumite nevoi ale Bisericii ivite în timp, nici nu necesită un har sacramental, ci cel mult unul ajutător spre bună lucrare. Istoria Bisericii întărește cele spuse, arătând că clerul sacramental a existat de la început, pe când celelalte categorii de slujitori au apărut ulterior, după necesități, deci Biserica a putut exista un timp și fără ele. Pentru cei ce sunt necesari în mod absolut, mai ales prin rolul lor sacramental, Dumnezeu a rânduit acordarea harului trebuincios printr-o Taină anume rânduită. Pentru ceilalți, Biserica a rânduit slujbe prin care se cere ajutorul, harul Domnului, dar care atunci când nu se acordă, nu periclitează mântuirea celor pentru care se împlinește slujba respectivă, dar când există o ajută.
Cercetând evoluția sensurilor pe care le-au avut cuvintele hirotonie și hirotesie, am constatat că ea a fost tocmai inversă în raport cu înțelesul originar pe care l-au avut aceste cuvinte. Astfel, hirotonia, de la înțelesul de alegere pe care-l avea la început, a ajuns să indice uneori atât alegerea cât și sfințirea, ca în cele din urmă înțelesul de sfințire să devină exclusiv, în dauna sensului etimologic și a celui originar. La fel hirotesia al cărei sens primordial a fost cel de preoțire sau sfințire, întrucât, potrivit însemnării sale etimologice – (a pune mâna) -, ea exprima ritul specific al Tainei Preoției, a ajuns să însemneze doar binecuvântare, în dauna înțelesului propriu și originar.
Schimbarea înțelesurilor proprii ale acestor termeni a început de timpuriu, probabil chiar din sec. II-III, dar ea s-a făcut destul de încet. De aici a urmat o confuzie în folosirea acestor termeni, fiind luați adesea unul în locul celuilalt, sau când cu un înțeles, când cu altul, confuzie care nu era înlăturată total nici în sec. XV.
În ce privește partea strict dogmatică a problemei, ea se reduce la raportul dintre o Taină și o Ierurgie, deoarece Hirotonia e o Taină pe când Hirotesia e o Ierurgie. Dacă e ușor a preciza caracteristicile unei Taine, nu același lucru se poate spune despre Ierurgii, pentru că asupra lor Biserica nu s-a pronunțat încă oficial, fapt care face ca și teologii să stea în expectativă. Esența problemei se referă nu la partea externă a Hirotoniei și Hirotesiei, care e în cea mai mare parte asemănătoare, ci la conținutul lor, la harul care se acorda prin ele, precum și la instituirea lor. Prin Hirotonie se dă harul preoțesc, care creează, capacitatea de a deține putere bisericească și de a o exercita. Ea având instituire divină, lucrează ex opere operato, în sens ortodox.
Prin Hirotesie se dă un har ajutător pentru bună îndeplinire a unei slujiri încredințate, har care în nici-un caz nu-i cel sacramental. Acest har nu e absolut necesar mântuirii, cum e cel dat prin Taine, dar atunci când există, facilitează lucrarea de mântuire și bună împlinire a slujbei date. Hirotesia fiind de instituire bisericească lucrează printr-o îmbinare dintre ex opere operato și ex opere operantis.
Din aceste precizări rezultă că Hirotesia nu poate acorda ceea ce ține de puterea preoțească, înlocuind Taina Preoției, deci ea nu poate fi folosită nici pentru a se acorda prin ea puterea de a lega și dezlega.
Din cele două laturi ale problemei cercetate, mai însemnată e, fără îndoială, cea dogmatic-canonică. Latura istoric-canonică ne prezintă mai mult o evoluție curioasă și ne ajută pentru a determina înțelesul exact al celor doi termeni. Dar importațti sunt nu termenii, care pot varia, lucru pe care l-am văzut cu prisosință și în cazul nostru, ci realitatea pe care fiecare din ei o exprimă. Rămâne, așadar, ca accentuând această realitate, latura dogmatică adică, să facem deosebirea care se cuvine între o Taină și o Ierurgie, apreciindu-le la justa lor valoare, spre a nu încălca domeniul celeilalte, sau a atribui uneia rosturi și o importanță pe care nu o are. Cercetarea pe care am făcut-o a vizat în primul rând un scop practic: acela de a ști în momentul de față care este înțelesul exact, care-i importanța și domeniul de aplicare al Hirotoniei și care al Hirotesiei, și în lumina acestui țel am accentuat unele aspecte, iar pe altele doar le-am amintit.
II. Condițiile candidaților la Hirotonia în cele trei trepte ierarhice ale preoției și în treptele inferioare ale clerului bisericesc
Primitorii Sfintei Taine a hirotoniei, pot fi creștinii bărbați, care au fost botezați în mod valid, și care îndeplinesc anumite condiții, stabilite în decursul timpului de Biserică. Aceste condiții se pot împărți în mai multe categorii. Totuși există o condiție, care singură face cât o întreagă categorie de alte condiții, și care este mai importantă decât toate. Această condiție se cheamă vocație, sau chemarea firească pentru slujirea preoțească. Ce-i drept, ea nu este condiție prevăzută de legile bisericești, dar indiferent de aceasta pe ea s-a pus temei în mod practic, ținându-se cont întotdeauna că slujitorii Bisericii să aibă tragere de inimă spre slujirea bisericească, spre a se putea dedica acesteia, fără rezervă și fără ezitări.
De obicei, aceste condiții pentru intrarea în cler sunt împărțite în următoarele categorii: condiții religioase, morale, intelectuale, fizice și sociale.
II. 1. Condiții religioase
Condițiile religioase sunt: botezul valid și dreapta credință. Între acestea se mai enumeră câteodată și trebuința de a fi de parte bărbătească, întrucât această condiție fizică la baza ei a devenit și o condiție religioasă în Biserică, femeile nefiind admise la hirotonie, deși nu sunt excluse de la hirotesie și de la altfel de trepte ale slujirii în Biserică, care pot fi conferite prin hirotesie, fără a presupune în prealabil hirotonia. La condițiile religioase se numără și aceea ca toți membrii familiei celui ce urmează a fi hirotonit să aparțină Bisericii, adică să fie dreptcredincioși, iar nu eretici sau schismatici.
Între condițiile religioase, au apărut de la o vreme, începând de prin veacul IV de la sinodul din Sardica (can. 10) și trecând apoi printr-o etapă nouă marcată de Sinodul Trulan (can. 6) și sfârșind cu sinodul local de la Constantinopol din 861 (can. 17) și condiția ca cei ce urmează a fi hirotoniți într-o treaptă superioară, să fie hirotoniți în prealabil în treptele inferioare, și anume în ordinea lor ierarhică, slujind în fiecare din acestea un timp determinat. Aceasta însă nu a fost o condiție cunoscută în Biserică veche, întrucât timp îndelungat s-a practicat hirotonia directă în oricare din treptele preoției de instituire divină, fără a se cere de pildă că cel ce urma a fi hirotonit episcop, să fie hirotonit mai înainte întru diacon și apoi întru presbiter. Dar asupra acestui aspect vom reveni în legătură cu stare civilă a clerului.
II. 2. Condiții morale
Condițiile morale sunt cele referitoare la ținuta etică personală, precum și la aceea a familiei și în speță a soției, în cazul în care cel care dorește să primească hirotonia, se căsătorește. Este important să nu i se facă imputări din nici o parte cu privire la viața socială sau familială, care ar putea avea aparența unei bănuieli asupra bunului său nume. În Vechiul Testament, cel care nu se trăgea dintr-o anumită familie era considerat ca nevrednic de preoție (Ieșire 28,1 și Numeri 18,7). Canoanele Bisericii Noului Testament dimpotrivă opresc a se ține seamă de acest lucru și dispun ca atenția să se îndrepte asupra calităților personale ale celor ce vor să intre în cler. În privința aceasta canoanele permit intrarea în cler a celor născuți dintr-o căsătorie ilegală, dacă sunt demni de slujba spirituală și împlinesc toate condițiile cerute.
Cu privire la viața familială, chiar Apostolii au hotărât că numai aceia trebuie priviți ca vrednici a primi hirotonia, a căror purtare în viața casnică e exemplară (I Tim. 3; 2, 5, 11, 12).
Comportarea preotului în familia sa verifică propovăduirea orală în autenticitatea celor exprimate în fața credincioșilor. El trebuie să fie „lumină” mai întâi în familia sa, ca să poată lumina apoi cu nai multă putere pe credincioșii săi. Preotul trebuie să creeze în sânul familiei sale încă de la început ambianța rugăciunii și a postului, care îi va asigura liniștea căminului și bunul prestigiu al familiei sale în fața credincioșilor săi.
În privința aceasta canoanele își îndreaptă atenția mai ales asupra căsătoriei candidaților la hirotonie și opresc a intra în cler pe cei care s-au căsătorit de două ori, care au contractat vreo căsătorie cu o văduvă sau vreo soție despărțită de bărbatul dintâi, care trăiesc în concubinaj, care au contractat vreo căsătorie într-un grad de rudenie oprit, care s-au căsătorit cu o adulteră, cu o desfrânată activă sau cu vreo femeie care nu se putea căsători de bunăvoia ei, care s-au căsătorit cu o femeie care nu e dreptcredincioasă și care în genere au contractat o căsătorie ilegală.
II. 3. Condiții intelectuale
Condițiile intelectuale sau de pregătire au variat în decursul timpului, după starea culturală a lumii și după trebuințele Bisericii. Tratând despre „Chipul preotului după Sfinții Trei Ierarhi”, pr. prof. C. Rus arată că „vorbind despre misiunea împărătească, Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenția cât de periculoasă poate fi ea pentru cel care o exercită fără calitățile necesare. Cerințele de bază ale bunilor predicatori sunt bunăvoința și studiul, iar cine nu le îndeplinește, nu trebuie să se apropie de amvon.
De aceea Biserica a ținut întotdeauna că slujitorii săi să aibă o pregătire intelectuală sau o formație culturală la nivelul societății și îndeosebi să aibă o pregătire teologică la nivelul culturii epocii în care trăiau. În acest scop s-a impus prin obicei și apoi chiar prin legi scrise ca în primul rând episcopii să aibă cultura trebuitoare și că ei să se îngrijească de pregătirea necesară pentru ceilalți slujitori bisericești.
În această privință, sunt deplin grăitoare canoanele 58 Apostolic și 2 al Sinodului VII Ecumenic, al căror cuprins nu lasă nici o îndoială asupra grijii pa care a pus-o conducerea bisericii pentru a avea episcopi cu o cultură teologică și profană corespunzătoare. De altfel aceeași grijă a pus-o și stăpânirea romano-bizantină, mai ales că episcopii dobândiseră de Constantin cel Mare și atribuții judecătorești pentru unele chestiuni nebisericești, devenind astfel chiar demnitari de stat. Ținând seama de situația pe care o aveau episcopii și în viața de stat, împăratul Justinian dispune că episcopii să fie instruiți. S-au organizat astfel școli pentru candidații la preoție pe două ramuri, una teologică și una profană. Erau examinați atât diaconii și presbiterii, cât și episcopii: „hotărând ca tot cel ce urmează a se înainta la treapta episcopală să știe desăvârșit Psaltirea, pentru ca astfel să îndemne clerul său să învețe aceasta. Candidatul să se examineze cu dinadinsul de către mitropolit, de are osârdie de a citi cu pătrundere, iar nu superficial, atât sfintele canoane, cât și Sfânta Evanghelie și cartea dumnezeiescului Apostol și toată dumnezeiasca Scriptură și să viețuiască potrivit poruncilor drepte.” (Can. 2 Sin VII Ec.)
În conformitate cu prevederile acestui canon, până astăzi se observă rânduială de a fi supus orice nou ales pentru treapta episcopală unei examinări canonice, în care este inclusă și o minimă verificare a pregătirii celui ales.
II. 4. Condiții fizice
Dintre condițiile fizice fac parte:
Constituția sănătoasă a corpului. Candidatul nu trebuie să fie nici surd, nici orb. Dimpotrivă, oarecare slăbiciuni corporale neînsemnate nu stau în calea hirotoniei, dacă cel care se hirotonește pare vrednic chiar și cu ele. În canoanele care tratează despre lucrul acesta, găsim principiul că, nu un defect corporal vatămă pe om, ci o pată psihică, de aceea și Biserica are în vedere numai unele defecte corporale, care nu împiedică îngrijirea regulată de afacerile bisericești; dimpotrivă, se cere o deosebită atenție când e în pericol ca din pricina vreunei slăbiciuni corporale să se poată tulbura mersul regulat al afacerilor bisericești, cum ar fi de pildă când cineva suferă de epilepsie, e schilod, etc. Atunci însă trebuie avut în vedere să nu fie vreo slăbiciune corporală cum e invaliditatea prea mare, căci principiul conducător în această privință trebuie să fie păstrarea prestigiului moral și estetic al ierarhiei.
Vârsta canonică prescrisă. Intrarea în ierarhie e un act de voință liberă a candidatului ș se presupune că el trebuie să fie tare în convingerile lui religioase și să înțeleagă importanța și însemnătatea slujbei cărei se dedică. Pentru ambele considerații trebuie să ajungă la o anumită vârstă, pentru ca orice candidat să fie în stare să-și exprime voința liberă în urma unei examinări amănunțite, și pentru ca Biserica să aibă garanția că e conștient de serviciul său. Cele mai vechi legiuiri bisericești și-au îndreptat privirile în direcția aceasta, iar legile date sunt în vigoare și azi. Prima hotărâre asupra vârstei candidatului la episcopat se cuprinde în Constituțiile Apostolice, după care cea mai mică vârstă stabilită pentru candidatul la episcopat este de 50 de ani. Legiuirile lui Justinian au redus vârsta aceasta; s-a stabilit mai întâi vârsta de 35 de ani pentru candidații la episcopat, iar mai târziu 30 de ani împliniți. Pentru presbiteriat se cere vârsta de 30 de ani, pentru diaconat 25 de ani și pentru subdiaconat 20 de ani. Cu privire la diaconat și subdiaconat, după hotărârile canoanelor, vârsta prescrisă trebuie neapărat avută în vedere; iar „cel care primește un grad superior, înainte de atingerea vârstei prescrise să fie depus, chiar dacă ar fi vrednic în toate privințele.” În privința gradelor inferioare, canoanele nu cuprind nici o prescripție de vârstă, numai cu privire la anagnoști o nuvelă a lui Justinian hotărăște că funcția aceasta să poată fi dobândită la vârsta de 18 ani. În unele Biserici, cum este de exemplu cea a Greciei, se ține la aplicarea prevederilor canonice, în privința vârstei pentru trepte de presbiter și pentru cea de diacon, și din această cauză numărul persoanelor cu studii corespunzătoare pentru cler se menține redus, întrucât condițiile de viață din vremea noastră nu mai permit nimănui să nu se încadreze într-o muncă statornică până la vârsta de 30 de ani.
II. 5. Condițiile sociale
Se referă mai întâi de toate la voia liberă, pe care trebuie să o arate cel care intră în cler, precum și la poziția lui neatârnată în societate, adică nu e legat prin nici un fel de datorii față de societate. În ceea ce privește primul punct, nimeni nu poate fi silit să primească hirotonia, căci aici decide voința liberă a candidatului și vocația care o simte în sine pentru slujba spirituală. Canoanele condamnă orice hirotonie făcută împotriva voinței candidatului; același loc îl fac și legile civile. Cu privire la al doilea punct, în canoane găsim accentuat principiul neschimbat că slujba spirituală trebuie dată numai persoanelor care, în privința poziției lor sociale, sunt independente. Presupunând că acela care intră în cler trebuie să se dedice numai treburilor bisericești, evitând să se amestece în afacerile lumești, urmează neapărat că numai acela poate fi primit în cler care nu e legat prin nici o datorie externă care să împiedice împlinirea liberă a slujbei. Prin urmare, dacă cineva are asemenea îndatoriri, poate fi primit numai după ce se achită în chip desăvârșit de ele. Având în vedere raporturile sociale din Imperiul roman, canoanele opreau primirea următoarelor clase în cler:
sclavii, câtă vreme stăpânul nu s-a degajat de îndatoririle lor;
curiații, care ocupau anumite locuri în serviciul statului;
soldații, adică acelora care după legile statului erau supuși serviciului militar.
Când se constată întrunirea condițiilor stabilite pentru intrarea în cler, în mod corespunzător sau în mod suficient, fiecare episcop în cazul preoților și al diaconilor și fiecare sinod competent, în cazul celor din treaptă episcopală, aprobă sau încuviințează hirotonia candidaților în treptele pentru care au fost desemnați.
II. 6. Materia Tainei
Ca element material, sau semn văzut în săvârșirea tainei hirotoniei, este mâna arhiereului (arhiereilor) și gestul însoțitor, împreună cu rostirea rugăciunilor. Nu numai o suflare de duh este necesară în transmiterea Duhului, așa cum aceasta s-a produs în momentul instituirii ei, ci atingerea mâinii, impunerea ei asupra capului postulantului. Mâna prin care se dă binecuvântarea, care atinge sfintele daruri, care pune cununii în taina nunții, care unge cu mir la Taina Mirungerii, mâna cu care Mântuitorul a făcut atâtea minuni prin atingere directă, acesta este elementul omenesc și material cel mai indicat pentru a transmite „dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește” – cum zice rugăciunea de la hirotonie.
II. 7. Formula Tainei hirotoniei
Pentru hirotonia întru diacon arhiereul își scoate mâna ca să arate că nu el ca om va învești cu puterea diaconiei pe candidat, ci însuși Hristos. Pune mâna dreaptă pe capul aceluia, ca organ (materie)prin care se transmite harul lui Hristos și rostește cuvintele: „Dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește, prohirisește pe cucernicul ipodiacon (N) în diacon. Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh.” La hirotonia întru preot formula este: „Dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește, prohirisește pe cucernicul diacon în preot. Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh.” La hirotonia arhiereului se pune pe capul candidatului nu numai mâna unuia dintre episcopi, ci și Sf. Evanghelie, indicându-se pe de o parte sarcina principală ce o primește noul arhiereu, pe de alta accentuându-se credința că Hristos însuși și-l face organul Său deplin. Iar formula tainei este: „Cu alegerea și încercarea Sf. Sinod, și confirmarea autorității politice, dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește, prohrisește pe cuviosul preot în arhiereu ca…(titlul funcției). Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh.”
II. 8. Condițiile legalității hirotoniei
Pentru ca hirotonia să fie validă, trebuie să se facă după rânduielile canonice în vigoare, care se pot rezuma în următoarele:
Hirotonia nu se poate repeta în același grad ierarhic.
Hirotonia trebuie dată de jos în sus, începând cu gradul cel mai mic, iar pentru diferitele grade, la anumite intervale de timp, astfel încât să se poată cerceta vrednicia candidatului pentru gradul superior.
Hirotonia să se facă în Biserică și în mod public, ca poporul să poată mărturisi, de este vrednic candidatul, ș numai în timpul liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare, iar nu la liturghia Sf. Gr. Dialogul. În aceeași zi și liturghie se pot hirotoni numai un episcop, un presbiter și un diacon, dar por fi hirotesiți mai mulți citeți și ipodiaconi.
Hirotonia nu poate fi împărtășită fără un loc de slujit sau fără o destinație anume, fiindcă canonul 6 al sinodului din Calcedon zice: „Nimeni, nici presbiterul, nici diaconul, nici alt cleric nu poate fi sfințit absolut, dacă nu a fost destinat pentru o biserică de la oraș sau de la țară sau pentru o capelă consacrată unui martir sau pentru o mănăstire, iar în privința celor hirotoniți fără destinație, Sf. Sinod a orânduit ca sfințirea aceea să rămână fără nici un efect și ca aceștia să nu poată funcționa nicăieri, spre rușine a aceluia care l-a hirotonit.” Această normă se aplică și pentru episcopi. Astfel se explică cauza, pentru care se interzice presbiterului părăsirea bisericii sale și mutarea la alta, precum și instituirea la două biserici fără un motiv întemeiat și fără învoirea episcopului.
Hirotonia pentru gradul de episcop, presbiter și diacon se poate săvârși numai de episcopi și anume presbiterul și diaconul se hirotonesc de un singur episcop, cu asistența a cel puțin doi preoți, iar pentru hirotonia episcopului se cere o adunare de trei episcopi sau cel puțin doi. Numai pentru timpul persecuțiilor sau în caz de altă extremă necesitate poate fi hirotonit episcopul de un singur episcop, dar având împuternicirea de la mai mulți episcopi (Constituțiile Apostolice 8,27). Puterea de a hirotesi gradele inferioare o au și presbiterii din autorizația Episcopului.
Dar nici oricare episcop sau oricine are hirotonia gradului de episcop are și dreptul de a face hirotonii după placul său, ci pentru aceasta se cere ca episcopul să îndeplinească anumite condiții. Numai acel episcop poate hirotoni, care și el a primit hirotonia prin succesiune neîntreruptă de la Apostoli, fiindcă aceasta este baza legalității ierarhiei. Apoi episcopul trebuie să fie membru legal al ierarhiei și să ocupe un loc legal în ea, adică să fie înzestrat cu jurisdicție legală din partea autorităților în drept. Prin urmare nu sunt legale hirotoniile săvârșite de acel episcop care nu are jurisdicție legală într-o eparhie, cum sunt cei care s-au dedicat vieții pustnicești, cei demisionați, cei depuși sau cei care au părăsit unitatea Bisericii și au devenit eretici.În fine, episcopul are dreptul de a hirotoni numai în granițele eparhiei sale și numai persoane care aparțin jurisdicției sale, iar în alte eparhii numai în mod excepțional și cu împuternicirea episcopului eparhial local. Persoanele care sunt supuse jurisdicției altui episcop, pot fi hirotonite numai cu permisiunea episcopului respectiv dată în scris (litere dimisioriale). Episcopul poate dă dreptul de a hirotoni preoți și diaconi și a sfinți celelalte grade din eparhia sa și horepiscopilor (episcopi ajutători) iar superii mănăstirilor, prin împuternicirea episcopului pot sfinți citeți și ipodiaconi pentru mănăstirile lor.
II. 9. Efectele juridice ale administrării Tainei Hirotoniei
Aceste efecte sunt de cea mai mare importanță pentru viața Bisericii și se împart în două categorii:
Efecte cu privire la structura sacerdotală:
cine a căpătat hirotonia de la episcopul în drept, pentru un grad ierarhic, nu mai poate cere nici primi hirotonia din nou pentru același grad, căci ca și Botezul, hirotonia nu se repetă. „Episcopul, preotul sau diaconul care primește hirotonia pentru a doua oară împreună cu acela care l-a hirotonit să se depună”, hotărăște Canonul 68 Apostolic. Sf. Ciprian al Cartaginei compară hirotonia cu botezul și arată cât de importante sunt aceste acte deoarece botezul introduce pe om în cercul membrilor Bisericii, iar hirotonia în rândul slujitorilor Bisericii; ambele acte au ca parte comună că nu se pot repeta. Canoanele permit repetarea hirotonie numai atunci când a fost săvârșiră de un episcop eretic, deoarece hirotonia eretică nu e valabilă. Tot nevalabilă este și hirotonia câștigată prin simonie.
Hirotonia are caracter definitiv; dacă cineva a primit hirotonia în chip legal, nu mai poate renunța la ea după gustul lui. Canonul 7 al Sinodului IV Ecumenic hotărăște că aceia care au intrat în cler și părăsesc mai în urmă preoția, ca să ocupe o slujbă profană cum ar fi anatema. Asprimea acestei hotărâri se explică prin ideea neschimbată a Bisericii creștine despre strânsa legătură între preot și slujbă bisericească pe care a primit-o prin sfințirea tainei care unește pe om cu Biserica pe viață. Sfânta Scriptură spune că preotul trebuie să rămână credincios slujbei sale până la sfârșitul vieții, deoarece Dumnezeu cere aceasta de la administratorii tainei dumnezeiești și de la slujitorii lui Hristos (I Cor. 1, 1-2). În canoane nu se amintește nici un motiv pentru care un preot ar fi silit să renunțe la slujba spirituală, cum ar fi din pricina unor lipsuri sufletești, care ar fi o piedică pentru împlinirea cu succes a serviciului spiritual. Canoanele nu presupun asemenea motive. Motivele acesteia își pierd importanța dacă ne îndreptăm atenția asupra cuvintelor Mântuitorului privitoare la primirea slujbei spirituale și împlinirea ei: „Iar Iisus i-a zis: Nici unul care pune mâna pe plug și se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu”. (Luca 9,62) În explicarea Sf. Scripturi, canoanele condamnă pe preotul care părăsește slujba spirituală pentru a se ocupa de servicii lumești. Canonul 62 Apostolic dă un aspru verdict asupra preotului care renunță la slujba sa, fie chiar în cel mai mare pericol al vieții; la fel canonul 81,83 Apostolic condamnă pe episcopul sau preotul care se ocupă de slujbe lumești. În amândouă aceste canoane este vorba de preoții care pe lângă slujba spirituală vor să aibă și o slujbă profană. Ele nu tratează deci despre părăsirea slujbei spirituale, ci accentuează această idee principală, că cel care s-a dedicat slujbei spirituale nu poate ocupa nici o slujbă profană. Părăsirea slujbei spirituale și intrarea în slujba profană o discută canonul 7 al Sinodului IV Ecumenic, care hotărăște pentru cei ce îndrăznesc să facă lucrul acesta și nu se întorc cu părere de rău aceea care au ales pentru Dumnezeu, pedeapsă bisericească cea mai grea, afurisirea. În canonul 9 al Sinodului III Ecumenic către sinodul din Pamfilia, care s-a ținut cu ocazia renunțării în scris a mitropolitului Eustațiu la slujba lui se condamnă în modul cel mai aspru și mai lămurit părăsirea arbitrară a slujbei spirituale și primirea renunțării la slujba spirituală. Același lucru se condamnă și în canonul 9 al Sinodului III Ecumenic. Chestiunea aceasta este dezlegată în chipul cel mai lămurit de canonul trei al lui Chiril al Alexandriei. El condamnă procedeul preoților care renunță la slujba lor din pricina amenințărilor vreunor persoane sau de frică și de nevoie, și adaugă că nici aceste motive nu sunt suficiente.
Prin hirotonie, cei care o primesc potrivit importanței tainice a ei și în legătură cu caracterul ei ierarhic, își impun obligația ascultării canonice. Ascultarea aceasta își are originea în raporturile canonice dintre membrii ierarhiei și e condiționată de întâietatea persoanelor din treptele ierarhice superioare față de aceia care ocupă un rang inferior. Ascultarea canonică, începând de la diacon în sus e stabilită prin canoanele 13,14,15 ale celui de-al nouălea sinod particular din Constantinopol din 861. Îndeosebi canoanele vorbesc de ascultarea față de episcopi, pe care îl numesc părinte spiritual al preoților. Canoanele hotărăsc pentru neascultarea de episcop depunerea clericilor respectivi și numesc procedeul unor asemenea neascultători dorință de stăpânire și violențe. Au fost cazuri când unii preoți care slujeau la institute ce nu erau sub conducerea nemijlocită a episcopului n-au vrut să asculte de episcopul competent. Canonul opt al Sinodului IV Ecumenic supune pe asemenea preoți pedepsei canonice și hotărăște că fiecare cleric, fără deosebire, să se supună episcopului său și să depindă de el în orice privință. Potrivit canoanelor, se dă pedeapsă pentru neascultare și atunci când episcopul ridică pe cineva la un rang mai înalt în Biserică și candidatul se opune acestei înaintări.
Hirotoniei i se atribuia și efectul iertării păcatelor, afară de cele trupești cunoscute după hirotonie (Sinodul de la Neocezareea, can. 9 și 10, Sinodul de la Elvira, can. 76).
II. 10. Efecte cu privire la starea civilă a clerului
Prin starea civilă se înțelege starea aparte a unei persoane determinată de ansamblul legilor civile dintr-o societate. Mai precis se poate spune că starea civilă constă în identitatea unei persoane, determinată de normele de drept civil. Aceste norme prevăd drepturi și îndatoriri ale persoanelor particulare, referitoare la libertățile și drepturile care le asigură interesele lor ca indivizi, făcând abstracție de libertățile și drepturile publice sau politice.
Pentru determinarea identității sau stării civile a unei persoane, elementele cele mai caracteristice le reprezintă calitatea de persoană liberă și conștientă care se poate afla fie în stare de minorat, fie în stare de majorat, în stare de tutelă, apoi în situația de membru al unei familii sau de a nu fi membru al nici unei familii, căsătorit sau necăsătorit, căsătorit a doua oară, a treia oară, divorțat, văduv, dat dispărut, declarat mort etc. În general, fiecare persoană, precum are o identitate fizică aparte, așa are și o identitate civilă, adică o stare civilă aparte. Dar nu numai persoanele luate individual, ci și unele grupuri de persoane sau categorii de persoane pot avea identități sau stări civile aproape identic sau asemănătoare, sau în orice caz determinate de aceleași norme juridice, care nu determină starea civilă a tuturor persoanelor sau a tuturor categoriilor de indivizi. Un astfel de grup cu o identitate civilă sau cu o stare civilă aparte, este și clerul.
După cum am precizat, administrarea Sfintei Taine a Hirotoniei produce unele efecte juridice asupra stării civile a clerului, despre care se poate spune că este caracteristică pentru întregul cin preoțesc, sau pentru întreaga stare a preoției, care constituie o categorie aparte dintre acelea care intră în alcătuirea socială a Bisericii. Actuală stare civilă a clerului este reglementată printr-o serie de norme scrise, dar și prin rânduieli ce s-au impus prin cutumă, dat toate acestea au cunoscut o dezvoltare istorică întocmai ca și celelalte rânduieli de organizare a Bisericii sau a vieții bisericești.
Spre a înțelege în mod corespunzător rânduielile acum în vigoare privitoare la starea civilă a clerului, este necesar să cunoaștem în prealabil vechile rânduieli care determinau această stare, așa cum au fost ele promulgate de Sfinții Părinți adunați în sinoade în Biserica primului mileniu creștin, și modul în care s-au dezvoltat de-a lungul vremii. Să vedem așadar care era starea ierarhiei Bisericii în primul mileniu creștin.
La început clericii de toate treptele, adică atât diaconii și presbiterii, cât și episcopii, aveau libertatea deplină de a se căsători sau de a nu se căsători, precum și aceea de se căsători înainte de hirotonie sau după. Cum însă era mai firesc pentru cei destinați să devină slujitori ai Bisericii ca în privința stării lor civile să se ia o hotărâre înaintea primirii hirotoniei, s-a ajuns ca, procedându-se mereu în acest fel, să se stabilească o practică întemeiată pe considerente nereligioase, care nu aveau nici o legătură cu hirotonia, ci erau de natură comună, omenească. Este adevărat că starea pe care o dobândea cineva prin hirotonie era mai puțin indicată și pe atunci, așa cum este și astăzi, pentru ca cineva să manifeste și după aceea preocupări de natura celor legate de căsătorie.
Cu toate că de la o vreme s-a impus ca obicei rânduiala căsătoriei înainte de hirotonie a celor care urmau să devină clerici, nu s-a luat nici un fel de măsură pentru a-i opri să se căsătorească și după hirotonie pe cei ce doreau acest lucru. Abia mai târziu, prin secolele III-IV s-a socotit că ar fi mai nimerit să se vină în această privință cu o normă generală, în sensul obiceiului prevalent de a se îngădui clericilor căsătoria numai înainte de hirotonie. Acestei rânduieli îi dă expresie legală canonul 26 Apostolic, care dispune că dintre cei ce intră în cler necăsătoriți să nu se mai căsătorească decât citeții și cântăreții. Canonul nu prevede însă nici o pedeapsă pentru ceilalți membri ai clerului care ar fi dorit să se căsătorească după hirotonie pentru că o astfel de pedeapsă nu avea pe ce să se întemeieze.
Abia ceva mai târziu sau poate în aceeași vreme, sinodul local de la Ancira din 312, vine cu o normă mai precisă, cuprinsă în canonul 10: „toți cei hirotoniți diaconi, dacă chiar la hirotonirea lor au mărturisit și au zis că trebuie să se însoare, fiindcă nu pot rămâne așa , aceia căsătorindu-se după aceea să rămână în slujbă pentru că li s-a dat voie de către episcop. Dacă însă oarecare tăcând și primindu-se la hirotonie cu condiția ca să rămână așa și după aceea s-a însurat să înceteze din diaconie”. Din textul canonului citat se vede că într-o anumită parte a Bisericii se introdusese deja rânduială de a nu se mai permite decât diaconilor să se căsătorească după hirotonie, dar și aceasta numai în anumite condiții, adică dacă ei declarau cu ocazia hirotoniei că nu pot să rămână necăsătoriți și că doresc a încheia ulterior căsătoria și prevăzându-se în același timp îndepărtarea din slujba hirotoniei a celor care s-ar căsători după hirotonie, fără să fi reclamat acest drept cu ocazia hirotoniei.
Vechea practică a Bisericii și însuși textul acestui canon arată clar: căsătoria nu constituie o piedică de natură doctrinară sau dogmatică în calea primirii hirotoniei și că, prin urmare, rânduiala potrivit căreia se interzice căsătoria clerului după hirotonie, este de natură juridică și ca urmare de la ea se poate acorda dispensă în acele cazuri pe care le apreciază autoritatea bisericească.
Problema stării civile a clerului a preocupat mereu conducerea Bisericii și diverse sinoade, care au venit mai târziu cu hotărâri în spiritul rânduielii prevalente care se statornicise, în sensul interzicerii căsătoriei clerului după hirotonie. Cea mai categorică și mai precisă normă canonică în această privință este cea cuprinsă în canonul 6 al Sinodului VI Ecumenic, care se întemeiază pe cea cuprinsă în canonul 26 Apostolic, căruia îi și dă cu acest prilej o interpretare autentică: „După cum s-a zis în canoanele apostolești că dintre cei care au intrat în cler necăsătoriți, numai citeții și cântăreții se pot căsători și noi păzind acest lucru, orânduim ca, de acum înainte, în nici un chip ipodiaconul sau diaconul sau prezbiterul să nu aibă îngăduință a încheia însoțire de căsătorie după hirotonia lui. Iar cine ar îndrăzni să facă acest lucru să se caterisească. Dacă însă ar voi cineva dintre cei ce ar urma să intre în cler să se lege cu o femeie prin căsătorie după lege, să facă acest lucru înainte de hirotonia întru ipodiacon sau întru diacon, sau întru prezbiter.”
Este de notat că același sinod care a adoptat acest canon a dat și canoanelor unor sinoade locale, printre care cel de la Ancira, deci și canonului 10 al acestui sinod, valabilitate generală în Biserică. După cum am văzut, acel canon permite în condiții determinate căsătoria după hirotonia diaconului, pe când canonul 6 al Sinodului VI Ecumenic interzice acest lucru sub pedeapsa caterisirii.
Cu toate acestea, în practica vieții bisericești nu s-a generalizat și nu s-a impus definitiv rânduiala stabilită de canonul 6 al Sinodului VI Ecumenic, decât spre sfârșitul secolului al IX-lea, când în 897, împăratul Leon VI Filosoful a emis o nuvelă prin care interzicea practica existentă încă și atunci de a se permite nu numai diaconilor, ci și preoților căsătoria după hirotonie, pentru care s-a acordat un termen de doi ani după hirotonie. Novela lui Leon VI arată că în practica vieții s-a păstrat rânduială precizată în canonul 10 de la Ancira, care permite diaconilor căsătoria după hirotonie, și care rânduială s-a aplicat prin analogie și la prezbiteri, dar cu restricția că nu pot beneficia de acest drept decât un timp de doi ani de la data hirotoniei.
Din epoca respectivă s-a ajuns la generalizarea și la impunerea definitivă a rânduielii care interzice clerului căsătoria după hirotonie.
O altă chestiune aparte în legătură cu starea civilă a clerului este cea a stării civile a episcopilor, care se deosebește de starea civilă a celorlalți membri ai clerului.
La început, din epoca apostolică și până târziu de tot, episcopii puteau fi și ei căsătoriți sau necăsătoriți, ca și ceilalți clerici, urmându-se timp îndelungat și în privința lor aceeași normă ca și în privința prezbiterilor și diaconilor.
„Episcopul sau diaconul să nu lepede pe soția sa pe cuvânt de evlavie, iar dacă o va lepăda să se afurisească, iar persistând să se caterisească” (can. 5 Ap.). „Dacă vreun episcop sau diacon și oricare din catalogul ierarhic se abține de la nuntă nu pentru mântuire, ci din scârbă… or să se îndrepteze or să se caterisească și să se lepede din Biserică” (can. 51 Ap.).
Din textele citate se vede clar nu numai că episcopii erau liberi să se căsătorească, ci că însăși încercarea unora dintre ei de a nu se căsători sub anumite pretexte, sau de se despărți de soții, sub cuvânt de evlavie, a fost osândită.
Această stare civilă de oameni căsătoriți sau liberi să trăiască și necăsătoriți a fost păstrată timp îndelungat de episcopi, în orice caz până la Sinodul Trulan (anul 692), când se iau cele dintâi măsuri pentru a se impune celibatul preoților. Astfel, prin canonul 48, Sinodul VI Ecumenic se dispune ca aceia dintre candidații la episcopie, care vor fi aleși pentru această treaptă, să se despartă prin bună înțelegere de soțiile lor după ce vor primi hirotonia întru episcop, aceasta urmând să se retragă la mânăstire. Canonul nu prevede însă nici un fel de sancțiune și nici un fel de urmare cu caracter de sancțiune în cazul că soții în cauză nu s-ar despărți sau în cazul în care soția nu ar consimți să se despartă și mai ales să se retragă la mânăstire.
La același sinod, prin canonul 12 se interzice că episcopii să conviețuiască cu soțiile lor după hirotonie, sub sancțiunea caterisirii. Prin această măsură se interzicea totodată că episcopii să mai fie căsătoriți, adică li se schimbă starea civilă, înlocuindu-se aceea de căsătorie cu cea de celibat, pentru că, prin nici o dispoziție de atunci sau de mai târziu a vreunui canon nu se impune episcopului obligația de a intra în cinul monahal.
În motivarea măsurii ce se ia prin canonul 12 se invocă numai considerentul de ordin moral, arătându-se că prin noua măsură nu se urmărește a se răsturna cele legiferate de Sfinții Apostoli, adică cele pe care le-am văzut în canoanele 5 și 51 Apostolice, ci numai un bine mai mare al credincioșilor și a stării sacerdotale. În fapt, în stările foarte grave care se creaseră pentru viața Bisericii, prin invazia arabă, cărei îi căzuseră victime teritoriile a trei patriarhate înfloritoare din Răsărit, Ierusalim, Antiohia și Alexandria, a apărut mai indicat și mai folositor pentru Biserică că episcopii să nu mai fie căsătoriți. De altfel, aceeași problemă s-a pus și pentru clerul celălalt, adică pentru presbiteri și diaconi, însă canonul 13 al aceluiași sinod respinge propunerea de a-i obliga la celibat și pe ceilalți clerici, așa încât această nouă stare civilă se impune numai pentru episcopi.
Se mai făcuse și o altă încercare de a se impune starea celibatară și celorlalți clerici cu ocazia Sinodului I Ecumenic, din partea episcopului Osiu al Cordobei. Împotriva acestei propuneri s-a ridicat vestitul eremit Pafnutie din Tebaida de Sus, care a apărat cinstea și vrednicia tainei căsătoriei.
Așadar această rânduială a avut un caracter cu totul excepțional în Biserică și nu s-a aplicat strict și imediat această dispoziție, ci s-a admis mai departe ca unii episcopi să fie căsătoriți, stare care a durat până în sec XII inclusiv, în Biserica din Răsărit.
Până la canonul 6 al Sinodului VI Ecumenic, starea civilă a episcopilor putea fi de trei feluri: căsătorit, celib, monah. După această dispoziție au rămas doar celibatul și, în concurență puternică cu acesta din sec. IX, monahismul, care din timpul luptelor iconoclaste dobândise o puternică influență și care tindea să se impună. Ca reacție împotriva acestei tendințe de impunere a stării monahale pentru treapta de episcop, canonul 2 al sinodului local din Constantinopol din 789 declară că între statutul de episcop și cel de monah există o incompatibilitate din pricina contradicției dintre îndatoririle stării monahale și acelea ale slujirii episcopale.
Cu toate acestea s-a ajuns ca un impediment la hirotonia în treaptă de episcop să devină o condiție absolut necesară pentru primirea acestei hirotonii, stabilindu-se ca de atunci încoace, pe cale de obicei, rânduiala în vigoare și acum: cel ales sau desemnat pentru treapta episcopală să fie tuns în monahism înainte de hirotonia în episcop.
Din cele arătate, se vede că potrivit normelor în vigoare starea civilă a clerului de mir și mai precis a preoților și diaconilor poate fi cea de căsătorie sau de celibat pe când starea episcopilor poate fi doar cea monahală.
În cazul în care vreun candidat pentru clerul de mir dorește să se căsătorească, el poate încheia căsătoria numai înainte de hirotonie, fiind interzisă căsătoria după hirotonie sub pedeapsa caterisirii.
O chestiune specială privind starea civilă a clerului, aflată de mult timp în discuții pro și contra, este problema căsătoriei a doua a clerului.
Problema s-a pus în discuție sub două aspecte: dogmatic și canonic. Sub aspect dogmatic, s-a căutat a se arăta că nu ar fi posibil în nici un chip căsătoria a doua a clerului, atât pentru că aceasta ar fi interzisă prin cuvintele Apostolului Pavel, care spune că episcopul, și deci și ceilalți clerici, nu poate fi decât bărbatul unei singure femei, cât și pentru că taina hirotoniei ar constitui un impediment de natură dogmatică în calea primirii cununiei.
În fond însă, nici în cazul cuvintelor Sf. Apostol Pavel și nici în cazul căsătoriei după hirotonie nu avem de-a face cu lucruri de natură dogmatică.
În primul caz avem de-a face cu o poruncă de-a Sf. Apostol Pavel, al cărei înțeles este că nici un cleric nu trebuie să fie bigam. Ea a fost însă interpretată ca interdicție pentru membrii clerului de a se căsători de două ori, iar acestei interdicții i s-a atribuit caracter dogmatic. În fond nu este însă vorba de o dispoziție sau o poruncă apostolică privitoare la o chestiune de credință sau la un principiu moral cu fond dogmatic, ci la o chestiune de disciplină matrimonială.
Dar și în cazul că ar fi oprit prin poruncă apostolică ca un cleric să se căsătorească de două ori, și atunci, așa cum se socotește a fi poruncă cu caracter dogmatic și deci categoric obligatorie, aceea privitoare la starea civilă a episcopului, adică cea care spune că se cade ca episcopul să fie bărbat al unei singure femei, tot la fel nu ar putea fi socotită nici aceasta ca având caracter dogmatic, și precum s-a schimbat sau nu se mai aplică aceea, se poate schimba sau poate să nu se mai aplice nici aceasta.
Mai precis, oricum s-ar interpreta porunca menționată, ea nu are caracter dogmatic ce nu poate fi invocat ca atare pentru a se dovedi, pe baza ei, că ar fi interzisă, chiar prin cuvântul Sfintei Scripturi, căsătoria a doua a clerului.
Cât privește socotința că hirotonia ar constitui o piedică cu caracter dogmatic, în calea primirii Tainei Hiorotoniei, este de observat că această socotință nu are nici-un temei acceptabil, ci din contră, pentru că nici una din stările de har pe care le comunică o Sfântă Taină nu constituie și nu poate constitui vreo piedică pentru sporirea acestei stări prin comunicarea unui nou har sau a unui har în plus. De altfel, atât dispoziția canonului 10 Ancira, pe care am văzut-o și care permite căsătoria diaconilor după hirotonie, cât și practica Bisericii de până în veacul al nouălea care permitea și preoților să se căsătorească după hirotonie, arată că nimeni și pe nici un temei n-a socotit și nu poate socoti hirotonia ca piedică de natură dogmatică în calea primirii Tainei Cununiei.
Biserica nu le-a interpretat însă în sens dogmatic, și aceasta rezultă din practica ei îndelungată.
Aspectul canonic al problemei. Este singurul aspect real alei și e cât se poate de simplu și de ușor de înțeles, și anume: căsătoria clerului de mir după hirotonie este interzisă atât prin texte precise de canoane, cât și prin obiceiul îndelungat care a apărut mai târziu și care a dobândit și el putere de lege. Cu toate acestea însă, fiind vorba de norme legale fără fond dogmatic, ele pot fi abrogate sau modificate, de autoritatea bisericească competentă care este sinodul ecumenic, fie, în lipsa posibilităților de a-l întruni, consensul tuturor bisericilor.
Ținându-se seama de trebuințele vieții bisericești, este îngăduit ca autoritatea bisericească chemată să aplice canoanele, să poată face uz de puterea ei acordând dispensă de la obligativitatea oricărui canon care n-are cuprins dogmatic sau care nu dă expresie vreunui principiu moral cu fond dogmatic. În temeiul acestei puteri, autoritatea bisericească competentă din cadrul fiecărei biserici autocefale, poate proceda pe cale de dispensă la încuviințarea căsătoriei după hirotonie a acelor membri ai clerului în cazul cărora se va aprecia că se poate acorda o asemenea dispensă.
Această autoritate este sinodul plenar pentru întreaga Biserică autocefală și fiecare episcop pentru eparhia sa. Cum însă este necesar să se procedeze în mod unitar la acordarea unor astfel de dispense, spre a nu se crea sminteală între credincioși, s-a socotit că este mai indicat că pentru acordarea dispenselor respective să stabilească normele corespunzătoare sinodul plenar sau sinodul fiecărei biserici autocefale. În felul acesta au gândit și membrii Congresului panortodox de la Constantinopol din 1923, care au apreciat că este necesar să se acorde astfel de dispense, dar au lăsat la latitudinea fiecărui sinod al bisericilor locale să hotărască dacă și unde este cazul precum și în ce fel să procedeze la acordarea unor astfel de dispense.
În același chip a gândit și procedat sinodul Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, aducând în această chestiune două hotărâri: una în 1938 și alta în 1952
II. 11. Drepturile și îndatoririle clericilor
Dreptul la întreținere fiindcă clericii trebuie să-și consacre tot timpul, întreaga lor capacitate și putere pentru serviciul lor spiritual, este just să aibă de Biserică întreținere în conformitate cu starea lor socială. Mântuitorul Iisus Hristos zice: „Vrednic este lucrătorul de plată să” (Matei 10,10), iar Sf. Apostol Pavel scrie Corintenilor: „Slujitorii altarului de la altar să primească plata lor, căci așa a orânduit Domnul, ca predicatorii Evangheliei din Evanghelie să trăiască” (I Cor. 9,7-14). De fapt Biserica a recunoscut totdeauna dreptul clericilor la întreținere, dându-le o parte corespunzătoare din darurile aduse de credincioși și din veniturile averilor bisericești. De la Constantin cel Mare încoace, clericii primeau mijloace de întreținere și din vistieria statului, ceea ce se întâmplă și astăzi, acolo unde între Biserică și Stat există raporturi normale.
Scutiri de datorii civile. Tot de la Constantin cel Mare înainte clericii au fost scutiți de plata unor dări (privilegium imunitatis tributorum) și de unele servicii publice necompatibile cu serviciul spiritual, cum e serviciul militar și altele; de exemplu, persoanele ierarhiei bisericești erau scutite de jurământ înaintea autorităților civile, de a îndeplini rolul de jurat, de a se înfățișa la judecată înaintea autorităților politice în zile de duminică și sărbători. Dar aceste privilegii, bazate pe prescripțiuni canonice și ale dreptului greco-roman, au fost, în cele mai multe state, restrânse odată cu schimbarea concepției despre purtarea sarcinilor civile. Totuși și astăzi clericii se bucură de unele scutiri, așa cum în România toți clericii sunt dispensați de serviciul militar.
Imunitatea personală. Membrii clerului, în urma caracterului serviciului lor se bucură de o cinste deosebită în societate. Sf. Apostol Pavel zice: „Preoții care rânduiesc bine să fie învredniciți de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc în cuvânt și învățătură” (I Tim. 5,17), iar Mântuitorul spune: „Cine vă primește pe voi, pe Mine mă primește” (Matei 10,40) Porunca a treia bisericească dispune ca persoanele bisericești să fie cinstite, iar după canoane, cel ce îl rănește pe un preot își atrage pedepse grele (Prav. Târg. Glav. XLVII).
Privilegiul forului bisericesc (privilegium fori), care se derivă de la împărații Constantin cel Mare și Justinian și conform căruia clerici nu numai în afacerile bisericești, ci și în cele civile și criminale erau judecați de forurile bisericești, iar nu de cele lumești. Privilegiul acesta în cele mai multe țări s-a șters și astăzi clericii sunt supuși forurilor bisericești numai în chestiuni bisericești.
Datoriile
Serviciul spiritual sublim le impune clericilor în afară de datoriile speciale legate de fiecare grad ierarhic în parte, și unele datorii generale, în urma cărora conduita lor trebuie să fie potrivită demnității lor și de așa fel, încât să servească ca exemple vii pentru credincioși, să aibă toate virtuțile creștine, să se abțină chiar și de la cele mai neînsemnate abateri morale, precum și de la unele îndeletniciri incompatibile cu slujba spirituală și prin care s-ar putea sustrage de la îndeplinirea datoriilor pastorale și în fine exteriorul lor să fie potrivit slujbei spirituale.
Însuși Mântuitorul le zice ucenicilor Săi: „Voi sunteți lumina lumii … așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca să vadă faptele voastre cele bune și să mărească pe Tatăl vostru cel din ceruri.” (Matei 5,14-16), iar Apostolul Pavel cere de la candidații la episcopie și diaconat să fie împodobiți cu toate virtuțile creștine (I Tim. 3, 1-13), ca astfel să fie în stare să îndemne pe credincioși pe temeiul învățături sănătoase, cât și să mustre pe cei care vorbesc împotrivă (Tit 1,5-9.
Nu s-a spus aici totul despre preoția ortodoxă. Ea nu este un așezământ artificial, alcătuit într-un anumit moment de pe parcursul celor douăzeci de veacuri creștine. Ea a existat și în primul secol al erei creștine, cum o confirmă Sfânta Scriptură, atât teoretic cât și practic, și a existat și în secolele următoare, cum o confirmă legislația canonică a Sf. Părinți, exact cum este ea astăzi în Biserica Ortodoxă.
O îndepărtare în timp de primele veacuri creștine ar putea să producă și o îndepărtare de înțelesul genuin al unei învățături din Sfânta Scriptură, sau a unor rânduieli promulgate de legislația canonică, în speță a celor despre preoție. La o distanță mare e posibilă o deformare optică, determinată de cine știe câți factori; în schimbul apropierii de ele, o întoarcere la ele, pe un fir care de acolo a pornit și nu s-a mai întrerupt, produce și o apropiere în sensul corect pe care îl cunoșteau mai mult și mai bine ca cei din urmă. Continuitatea istorică dă dovezi de neabatere. Așa este cazul cu preoția în Biserica Ortodoxă.
III. Rânduiala Hirotoniilor în cele trei trepte ierarhice și funcțiunilr lor liturgice în cultul divin public ortodox
III. 1. Rânduiala hirotoniei diaconului
În timpul Axionului, candidatul intră în sfântul altar pe ușa dinspre miazănoapte și merge la proscomidar, unde toarnă din nou arhiereului să se spele pe mâini, zicând de trei ori: Câți sunteți credincioși!. După Axion, în momentul când arhiereul zice: Și să fie milele marelui Dumnezeu…, candidatul, după ce a lăsat mai înainte prosopul, asul și cana, merge în mijlocul bisericii și face trei metanii mari, iar doi diaconi, îl iau unul de o parte și celălalt de alta și plecându-i puțin grumazul, îl aduc în fața arhiereului, care stă între sfintele uși, zicând diaconii alternativ: Poruncește ! Porunciți ! Poruncește!. Candidatul îngenunchează, iar arhiereul îl binecuvântează pe creștet, apoi se retrage și se așează pe un jet în partea dinspre miazănoapte a Sfintei Mese, cu fața spre apus. Diaconii, luând pe candidat de mâini înconjoară cu dânsul Sfânta Masă, de trei ori în timp ce toți cei din altar cântă: la prima înconjurare – Sfinților mucenici… ; la cea de-a doua – Slavă Ție, Hristoase…; la cea de-a treia – Isaie dănțuiește… La fiecare înconjurare candidatul sărută din mers, cele patru colțuri ale sfintei mese și apoi face două metanii mari înaintea arhiereului fără să se închine îi sărută omoforul, epigonatul și mâna, apoi face a treia metanie. Sfârșind cele trei înconjurări și ultima îngenunchiere înaintea arhiereului, candidatul vine în fața Sfintei Mese, face trei metanii mari cu închinăciuni. Se apropie de colțul de sud-vest al acesteia, îngenunchează, își pune mâinile cruciș pe sfânta masă (mâna dreaptă peste cea stângă) și își reazemă fruntea peste ele. Arhidiaconul zice: Să luăm aminte!. Toți cei din altar îngenunchează. Arhiereul, apropiindu-se, își scoate mitra și punându-și mâna dreaptă pe capul celui ce se hirotonește, se roagă cu voce zicând: Dumnezeiescul Har…
Îndată după aceasta, arhidiaconul zice: Domnului să ne rugăm!. Cei din altar cântă încetișor, cu vocea dulce: Doamne miluiește-ne (de 3 ori). Arhiereul, binecuvântând pe cap de trei ori pe cel ce se hirotonește își pune mâna dreaptă pe capul lui și se roagă încet, citind rugăciunea de hirotonie: Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce cu a Ta preștiința…
În timpul acesta, arhidiaconul zice încetișor, cu voce plină, ectenia mare, din Arhieraticon. Arhiereul, având mâna dreaptă pusă pe capul celui ce se hirotonisește citește încet și a doua rugăciune de hirotonire: Dumnezeule, Mântuitorul nostru…, pe care o încheie cu vosglasul: Că Tu ești Dumnezeul nostru… După Amin, arhiereul ridicând pe cel hirotonit îl duce în fața ușilor împărătești, pe solee, și-l prezintă credincioșilor dându-i veșmintele liturghice; primind de la arhidiacon orarul, arhiereul îl binecuvântează și-l arată credincioșilor, zicând: Vrednic este!. Hirotonitul sărută orarul și mâna arhiereului, și i-l pune pe umărul stâng în timp ce credincioșii cântă: Vrednic este! (de 3 ori).Același lucru face arhiereul cu mânuțele și cu ripida, iar în locul acestora – dacă lipsește – cu un pocrovoț, cântându-se de fiecare dată: Vrednic este! (de câte trei ori). Primind acestea, noul diacon sărută mâna arhiereului și se pleacă de trei ori către credincioși, prima dată către cei din mijlocul bisericii, a doua oară către cei din partea de miazăzi și a treia oară către cei din partea de miazănoapte ; apoi se retrage și sărutându-se cu diaconii cei de față, trece în partea dreaptă a sfintei mese și apără Sfintele Daruri cu procovațul sau cu ripida.
Se continuă apoi restul rânduielii Sfintei Liturghii. La împărtășire noul hirotonit premerge celorlalți diaconi și tot el zice, timpul cuvenit, în fața ușilor împărătești, ectenia: Drepți, primind dumnezeieștile, sfintele…, iar după ecfonisul ecteniei el trece și stă cu fața la icoana Mântuitorului în timpul cât un preot citește rugăciunea amvonului. După intrarea preotului în altar, pe ușa dinspre miazănoapte, mergând la proscomidiar, unde potrivește Sfintele Daruri.
III. 2. Rânduiala hirotoniei preotului
Hirotonia preotului se săvârșește tot în cursul Sfintei Liturghii (a Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare), urmând aceeași rânduială ca și hirotonia diaconului. Aceasta se săvârșește îndată după cântarea Heruvicului și aducerea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă, înainte de ectenia: Să plinim rugăciunile noastre Domnului… Înainte de hirotonie, candidatul citește din mijlocul bisericii, formula de angajament, pentru împlinirea cu cinste a preoției.
Adus din mijlocul bisericii de doi diaconi, candidatul este preluat prin ușile împărătești, după ce a fost binecuvântat de trei ori de arhiereu, de doi preoți, care, luând de la diaconi dicherotricherele, îl însoțesc la înconjurarea Sfintei Mese ;
Exclamarea: Să luăm aminte!, care se rostește înainte de formula hirotoniei (Dumnezeiescul Har…), precum și: Domnului să ne rugăm!, care se spune înainte de rugăciunea imediat următoare (Dumnezeule cel fără de început…) sunt rostite nu de arhidiacon, ci de preotul cel mai mare și tot preotul cel mai mare zice și ectenia respectivă, din timpul hirotoniei
La prezentarea către credincioși i se dau hirotonitului veșmintele corespunzătoare de preot (epitrahilul, brâul și felonul sau sfita), precum și un Liturghier
Noul hirotonit stă în restul slujbei la dreapta arhiereului, ca primul dintre preoții slujitori. După prefacerea Darurilor, când urmează a se zice: Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși…, noul hirotonit vine în partea dinspre miazănoapte a sfintei mese și punându-și mâinile cruciș una peste alta cu palmele în sus, dreapta peste stânga primește de la arhiereu Sfântul Trup așezat pe un pocrovăț sau pe un disc mic, sărutându-i mâna, și apoi se retrage la mijlocul dinspre răsărit al Sfintei Mese, își rezeamă mâinile pe marginea ei și ținând discul cu Sfântul Trup , zice în sine: Doamne miluiește(de 40 de ori), Psalmul 50 și orice alte rugăciuni pe care le mai știe pe dinafară.
În momentul când urmează a se zice: Sfintele sfinților!, noul hirotonit aduce arhiereului SfântulAgneț și este împărtășit de către arhiereu înaintea celorlalți preoți și tot el citește rugăciunea amvonului.
III. 3. Rânduiala hirotoniei episcopului
Candidatul ales sau desemnat de Sfântul Sinod pentru arhierie și confirmat ca atare de conducerea Statului, poartă până la hirotonie, atributul de ipopsifiu (ύπoψήφιoς), adică ales, propus sau desemnat pentru arhierie. Hirotonia lui în arhiereu e precedată de solemnitatea vestirii și chemării la treapta arhierii, care are loc în ajunul hirotoniei, după Vecernie (vezi rânduiala în Arhieraticon).
În dimineața următoare, înainte de Liturghie (la sfârșitul Utreniei ), ipopsifiul citește, în mijlocul biserici, la cererea și în fața arhiereilor slujitori, o mărturisire solemnă și amănunțită a credinței ortodoxe, împărțită în trei părți, scrisă dinainte și pecetluită apoi de candidat, cu semnătura lui. Rânduiala aceasta se numește Rânduiala pentru cercarea,(examinarea) și desemnarea ipopsifiului. (vezi Arhieraticonul).
Precum spune Sf. Simeon al Tesalonicului, rânduiala aceasta este ca o logodire a ipopsifiului cu Biserica (eparhia) pentru care a fost ales și care i se va da în grijă să o păstorească.
Hirotonia propriu-zisă în arhiereu are loc, precum am spus, în timpul Liturghiei, îndată după ce s-a cântat Sfinte Dumnezeule… (înainte de citirea Apostolului), adică în momentul când odinioară (până prin secolele VI-VII) se începea de fapt Liturghia. În Biserica Ortodoxă Română ea se face după aceiași rânduială ca și celelalte două trepte, cu următoarele deosebirii:
Slujba e oficiată, precum am spus, de cel puțin doi arhierei.
La vremea hirotoniei, candidatul e condus în mijlocul bisericii, pentru a se închina, și apoi readus în fața ușilor împărătești și a arhiereilor, nu de către diaconi, ci de către doi preoți, de regulă arhimandriți sau ieromonahi, deoarece arhiereul e ales dintre monahi, sau trebuie să facă votul monahal, înainte de hirotonie, dacă a fost ales dintre clericii de mir sau dintre laici.
La înconjurarea Sfintei Mese, candidatul e purtat de doi dintre arhiereii slujitori.
În timpul hirotoniei, formulele de invitare la rugăciune și ectenia în taină le zic arhiereii, iar la rugăciunea de hirotonie, arhiereii hirotonisitori pun pe capul ipopsifiului și peste mâinile lor omoforul și Sfânta Evanghelie.
După hirotonie, se dau noului arhiereu veșmintele și insignele specifice treptei sale: sacos, epigonat (dacă n-a avut mai înainte), omofor, engolpion, cruce pectorală și mitră, apoi noul arhiereu se sărută cu ceilalți arhierei.
În tot restul Sfintei Liturghii, noul arhiereu are protia la slujbă; el zice la Apostol Pace tuturor!, se împărtășește cel dintâi, iar după sfârșitul Liturghiei, primul arhiereu îl îmbracă pe cel nou hirotonit cu mantia și-i dă toiagul arhieresc.
Orice cleric trebuie să serbeze în fiecare an ziua hirotoniei sale “cinstind-o ca pe o zi în care I s-au dăruit lui darurile cele mari și mai presus de cuget. Sau cel puțin, să slujească Liturghia în acea zi, mulțumind Domnului și cerând ca darul lui Dumnezeu să rămână într-însul”
IV. Explicarea rânduielii liturgice a Tainei Hirotoniei și a Hirotesiilor legate de aceasta
IV. 1. Explicarea rânduielii liturgice a hirotoniei diaconului
Candidații celor două trepte inferioare sunt introduși în altar, adică la slujirea jertfei lui Hristos, viitorul diacon de către doi diaconi, iar viitorul preot de către doi preoți. Aceștia îi conduc și în jurul Sfintei Mese de trei ori. În timpul acestei înconjurări candidații sărută de fiecare dată cele patru colțuri ale ei și mâna arhiereului hirotonisitor, care stă pe scaun în partea dinspre miazănoapte a Sfintei Mese. Odată cu mâna săruta și omoforul și epigonatul, făcând trei metanii înaintea lui. În jurul Sfintei Mese viitorul diacon e condus de doi diaconi, ceea ce semnifică o inițiere a viitorului diacon în diaconie și o anumită primire a noului diacon în rândul cetei lor.
Prin înconjurarea Sfintei Mese de trei ori și sărutarea colturilor ei, viitorul diacon și preot arata că preocuparea și iubirea lui se va mișca toată viața în mod neîntrerupt în jurul lui Hristos, prezent nevăzut pe Sfânta Masă și văzut în persoana episcopului de lângă ea.
Prin cele trei metanii făcute de fiecare dată în fata arhiereului și prin sărutarea omoforului, epigonatului și mâinii lui drepte, candidatul la diaconie și preoție își arata voința de a asculta pe arhiereul sau, care reprezintă în mod văzut pe Hristos, omoforul fiind semnul grijii lui pentru poporul păstorit, epigonatul – semnul puterii lui duhovnicești, iar mâna lui dreaptă – organul prin care Hristos însuși transmite lucrarea Sa în tainele ce le săvârșește.
Diaconul îngenunchează apoi cu piciorul drept în fața Sfintei Mese, pune mâinile una peste alta pe ea, iar capul și-l reazemă pe ele. El arata prin aceasta că se predă acum ca jertfă vie lui Hristos, căci pe Sfânta Masă Se afla totdeauna Hristos că jertfă.
Arhiereul își scoate mitra, ca să arate că nu el ca om va învești cu puterea diaconiei pe candidat, ci Hristos însuși. Pune mâna dreaptă peste capul aceluia, ca organ (materie) prin care se transmite harul lui Hristos, și rostește cuvintele: „Dumnezeiescul har, cela ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsa le împlinește, prohiriseste pe cucernicul ipodiacon (N), în diacon. Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină peste el harul intru tot Sfântului Duh”. Deși harul diaconiei se transmite prin mână episcopului, el declară cu smerenie că harul însuși îl ridică pe primitor în treaptă diaconiei. Dar aceste cuvinte sunt numai introducerea la rugăciunea care urmează și pe care o rostește episcopul, dar la care cere să se asocieze toți cei din altar. În săvârșirea Tainei, arhiereul nu se singularizează, ci se afla în comuniunea Bisericii. În prima rugăciune cere lui Hristos, că însuși El „să dăruiască harul Lui” celui prohirisit intru diacon. Într-o a doua rugăciune arhiereul cere tot lui Hristos că El însuși „să umple, pe cel ce l-a învrednicit de a intra în slujba diaconiei, de toată credința, dragostea, puterea, sfințenia, prin venirea Sfântului și de viață făcătorului Duh asupra lui”. „Căci nu prin punerea mâinilor mele peste dansul, ci prin puterea indurărilor Tale celor multe se da celor vrednici ai Tăi harul”.
Conștiința că Hristos însuși e de față și lucrează în această Taină unește într-o adâncă cutremurare și responsabilitate pe săvârșitorul Tainei cu cei ce-l asista pe de o parte și cu primitorul ei pe de alta. În această întâlnire de suflete, pătrunse de conștiința prezenței și lucrării aceluiași Hristos, se săvârșește trecerea puterii lui Hristos de la slujitorii de mai înainte, la slujitorul cel nou.
Semnele capacității slujirii diaconești i le încredințează arhiereul înmânându-i orarul și mânecuțele înaintea ușilor împărătești, după ce le arata credincioșilor și declară de trei ori: Vrednic este, iar poporul răspunde tot de trei ori, confirmând: Vrednic este. La evenimentul consacrării unui nou slujitor al lui Dumnezeu și al Bisericii participa cu asentimentul lui și poporul credincios.
IV. 2. Explicarea rânduielii liturgice a hirotoniei preotului
Candidatul la hirotonie, acesta trebuie să fie membru al Bisericii, cu o viață morală ireproșabilă, bărbat al unei singure femei (I Tim. III, 2-13), integru fizic și având cunoștințele teologice necesare slujirii preoțești.
Săvârșitorul hirotoniei preotului nu poate fi decât un arhiereu, de regulă un episcop în funcție.
Locul săvârșirii hirotoniei preotului este altarul unei biserici aflată în jurisdicția sau măcar în încredințarea episcopului care hirotonește. Se recomandă ca, avându-se în vedere importanța deosebită a tainei, aceasta să se săvârșească în biserici mai mari (de preferință catedrale), la care să participe mulți credincioși.
Timpul hirotoniei preotului poate fi orice zi de sărbătoare, în cadrul Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan sau a Sfântului Vasile, "înainte de sfințirea darurilor (îndată după intrarea cu cinstitele daruri), deoarece preotul este învestit cu puterea de a sfinți darurile, adică de a sluji Sfânta Liturghie. Hirotonia preotului nu se poate săvârși la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.
Deci, la o liturghie a Sfântului Ioan sau a Sfântului Vasile, după intrarea cu sfintele daruri, începe hirotonia preotului. Acesta iese din altar, în mijlocul naosului făcând trei metanii. Este bine ca acum, având în vedere solemnitatea și importanța deosebită a Tainei, să se aprindă în biserică cât mai multe lumânări, care simbolizează „strălucirea darului”. În continuare, candidatul la hirotonie citește o declarație, un angajament-legământ prin care se obligă să-și îndeplinească slujirea preoțească conform Sfintei Scripturi, Sfinților Părinți și sfintelor canoane. Apoi doi diaconi îl conduc la altar, zicând alternativ: „Poruncește! Porunciți! Poruncește, (înalt) Prea Sfințite Stăpâne, pe cel ce se aduce înainte spre a se hirotoni preot”. La ușile împărătești este primit de doi preoți (cei mai înalți în rang), care îl prezintă arhiereului. Preluarea candidatului de către preoți, simbolizează părăsirea de către acesta a treptei diaconatului și intrarea în treaptă presbiteratului. Arhiereul îl binecuvântează pe cap de trei ori și apoi se așează în fața sfintei mese, în colțul dinspre miazănoapte. Candidatul condus de cei doi preoți, care poartă dicherul și tricherul, înconjoară de trei ori sfânta masă. Această întreită înconjurare se face ca semn al bucuriei îngerilor și preoților că un nou slujitor se hirotonește întru mărirea lui Dumnezeu. În timpul înconjurării, se cântă de către cei din altar: „Sfinților mucenici…”, „Slavă Ție, Hristoase…” și „Isaie, dănțuiește…”.
Dacă ultimele două tropare se cântă în contextul atmosferei festive, primul se cântă pentru a arăta că, așa precum odinioară mucenicii s-au nevoit pentru Hristos, la fel și cel ce se hirotonește este conștient că viața lui de după hirotonie trebuie să fie o permanentă nevoință în slujirea lui Hristos. La fiecare înconjurare, cel ce se hirotonește săruta cele patru colțuri ale sfintei mese, face trei metanii înaintea arhiereului și-i sărută omoforul, epigonatul și mâna. După a treia înconjurare, făcând trei metanii în fața sfintei mese, se apropie de arhiereu, îngenunchează lângă el și, punând mâinile încrucișate pe sfânta masă, reazemă capul de ele.
Cel dintâi dintre preoți atenționează asistența cu formula „Să luăm aminte”. În acest timp, toți cei prezenți, cler și credincioși, îngenunchează, marcând și prin aceasta solemnitatea momentului, iar arhiereul, luându-și mitra de pe cap, acoperă cu o parte a omoforului pe cel ce se hirotonește, își pune mâna dreaptă pe capul acestuia și rostește, în auzul tuturor, formula de îndemn la rugăciune: „Dumnezeiescul har…”. Apoi, după ce același preot îndeamnă la rugăciune cu formulă: „Domnului să ne rugăm”, arhiereul citește încet prima rugăciune a hirotoniei, în timp ce asistența din altar cântă lin „Doamne, miluiește”. Când arhiereul începe să citească (tot cu voce joasă) a doua rugăciune, cel dintâi dintre preoți rostește încet o ectenie, în care se combină cereri din ectenia mare cu cereri speciale pentru cel ce este hirotonit, cei de față cântă melodios „Doamne, miluiește!”.
În legătură cu aceste două rugăciuni de hirotonie, citite de arhiereu, este cert că odinioară ele constituiau o singură rugăciune. De aceea nu se poate afirma în ce măsură una din ele este centrală. De altfel, fiecare din ele prezintă câte o invocare în vederea slujirii sacerdotale.
După ce arhiereul termină de citit aceste rugăciuni, iese împreună cu cel hirotonit în ușile împărătești, ia un epitrahil, îl binecuvântează, îl arată poporului zicând „Vrednic este!” și-l dă noului preot. Exclamația „Vrednic este!” constituie o reminiscență a perioadei când candidatul la hirotonie era ales prin aclamația clerului și credincioșilor arătând astfel vrednicia acestuia. Apoi, arhiereul îi dă brâul și mânecuțele cu aceeași exclamație și în continuare, la fel îi dă felonul și apoi Liturghierul, arătând prin aceasta că în slujba preoției, în care a intrat, poate fi săvârșitorul celei mai înfricoșate taine în cadrul sfintei liturghii.
La fiecare exclamație a arhiereului, clerul și credincioșii răspund cu aceeași formulă: „Vrednic este!”. După primirea Liturghierului, cel hirotonit sărută mâna arhiereului și închinându-se către popor, vine în altar, unde stă împreună cu preoții, în dreapta arhiereului și participă normal, în calitate de preot la Sfânta Liturghie, până la sfințirea darurilor. După aceea, vine în stânga arhiereului lângă sfânta masă, își împreunează mâinile ca la împărtășire și primește Sfântul Agneț, sfințit deja, de la arhiereu, care zice: „Primește odorul acesta și-l păzește pe el până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când El are să-l ceară pe acesta de la tine”. Acest act arată că cel hirotonit este de acum „ca un ispravnic (iconom) al tainelor lui Dumnezeu”. Primind Sfântul Trup, acesta se retrage în partea de răsărit a sfintei mese, rugându-se în taină până în momentul anterior sfărâmării Sfântului Agneț (înainte de „Să luăm aminte…”), când îl restituie arhiereului și apoi este împărtășit primul între preoți de către episcop. La timpul potrivit, „noul preot citește rugăciunea amvonului, arătând astfel poporului că a primit darul preoției și puterea de a se ruga pentru el”.
Tradiția bisericească rânduiește că șapte zile de la hirotonie, preotul să slujească regulat Sfânta Liturghie.
IV. 3. Explicarea rânduielii liturgice a hirotoniei episcopului
În ritul liturgic ortodox, rânduiala hirotoniei de episcop este una dintre cele mai bogate și mai solemne slujbe, ea fiind precedată de solemnitatea chemării și a „cercării” (examinării) candidatului. Unele din aceste ceremonii se săvârșesc în altar, altele în naosul bisericii. Rugăciunea de consacrare, precum și punerea mâinilor peste capul candidatului, punctul central al tainei, se săvârșesc numai în altar, și numai în cadrul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfântului Vasile cel Mare.
În Biserica Ortodoxă Română, candidatul ales de Colegiul electoral și căruia i s-a făcut examinarea canonică de către Sfântul Sinod, și este confirmat de conducerea statului (vezi art. 129-132 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române), poartă până la hirotonie, atributul de ipopsifiu (candidat), adică ales, propus sau desemnat pentru arhierie.
În seara din preziua hirotonirii, după terminarea vecerniei, în biserică, în cadrul unei rânduieli și în prezența a doi episcopi care vor participa la hirotonie, se face vestirea arhieriei. Decretul de numire este citit de către un delegat din partea Sfântului Sinod, fie acesta directorul Cancelariei Patriarhale, fie un episcop. Episcopii și comisia prezentă încheie un proces verbal în care se consemnează chemarea ipopsifiului la treapta arhieriei; apoi îl conduc pe candidat la arhiereul care urmează să-l hirotonească, sau la mitropolit. Conform canoanelor, hirotonia se face de cel puțin doi sau trei arhierei (vezi de ex. can. 1 și 2 apostolic, can. 4 Sin. I, ec. ; can. 3 Sin. VII ec, 19 și 23 Antiohia, 13 Cartagina).
În ziua hirotoniei, după terminarea utreniei, se face cercarea credinței și desemnarea ipopsifiului, în mijlocul bisericii. În acest sens, se zugrăvesc dinainte, pe un covor sau pe pardoseală, în naos, trei vulturi aceștia simbolizând autoritatea episcopală în jurizdicția respectivă, pe care vor trece arhiereii hirotonisitori și pe care apoi va sta candidatul, când va face mărturisirea credinței.
Arhiereii hirotonisitori (de obicei trei) se îmbracă cu o parte din veșminte, iau Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce și vin în mijlocul bisericii. La Slava de la Laude, arhiereii vin pe câte un vultur, apoi este scos ipopsifiul de către doi diaconi, prin ușile împărătești, îl predau la doi preoți, care făcând prima aducere, spun: "Se aduce preaiubitul de Dumnezeu N., spre a fi hirotonit arhiereu al Episcopiei (Mitropoliei) N., cu titlul N. Este adus candidatul pe coada vulturului, ținând în mâini Sfânta Evanghelie, în care are, dinainte scrisă, mărturisirea credinței ortodoxe, pe care o face în trei etape. După câteva formule interogative, candidatul recită Simbolul credinței.
Dus la mijlocul vulturului, se face a doua vestire, după care ipopsifiul citește o lungă mărturisire privitoare la credința sa în Sfânta Treime, atributele fiecărei persoane treimice, despre întruparea Fiului etc. Apoi avansează până la capul vulturului, unde se face a treia vestire și candidatul citește a treia mărturisire. Apoi făgăduiește că va păstra toate canoanele sinoadelor ecumenice, învățătura Sfinților Părinți, Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe și semnează actul de numire. Doi clerici îl duc la arhiereul proistos zicând : „Poruncește…”, iar acesta îl binecuvântează, rostind cuvintele: „harul Sfântului Duh, prin smerenia mea…” și îndată începe Sfânta Liturghie.
După vohodul mic și cântarea „Sfinte Dumnezeule…” ies toți clericii coliturghisitori, afară de ipopsifiu, care rămâne în altar, așteptând în rugăciune apropierea Sfântului Duh. Acesta este adus de către doi diaconi, pe ușa de nord a altarului, iar din mijlocul bisericii, doi preoți îl conduc în altar, pe ușile împărătești, unde are loc ritualul înconjurării Sfintei Mese, de trei ori, cântându-se în acest timp troparele: „Sfinților Mucenici…” și celelalte. La fiecare înconjurare a Sfintei Mese, ipopsifiul sărută cele patru colțuri ale ei, iar terminându-se acest ritual, face trei metanii înaintea Sfintei Mese, după care este adus de doi arhierei în partea dreaptă, unde îngenunchind, ipopsifiul pune mâinile pe Sfânta Masă, una peste cealaltă și peste ele fruntea. Arhiereul proistos îi pune pe cap omoforul și Sfânta Evanghelie deschisă, cu fața în jos sub care fiecare din arhierei își pune mâna dreaptă. Un delegat al Sfântului Sinod vine și pune deasupra Evangheliei confirmarea: „Cu alegerea Sfântului Sinod…”. Toți îngenunchează, iar arhiereul, după invitația la rugăciune făcută conslujitorilor „Dumnezeiescul har…”, citește rugăciunile de consacrare, în timpul cărora toți cei prezenți în altar cântă încetișor „Doamne miluiește”, de trei ori, care arată participarea lor la săvârșirea tainei. Arhiereul citește prima rugăciune : „Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru…” în timp ce un arhiereu zice încetișor o ectenie. Având mâinile tot pe capul celui ce se hirotonește, arhiereii se roagă în tain: „Doamne Dumnezeul nostru, de vreme ce firea omului nu poate suferi ființa dumnezeirii….”. Este apoi condus de către cei trei arhierei în fața ușilor împărătești, pe solee, arhiereul protos îl arată poporului zicând: „Vrednic este”, înmânându-i veșmintele arhierești. După felicitări, noul hironit are proția până la sfârșitul Sfintei Liturghii. Se continuă Sfânta Liturghie, cu citirea Apostolului și celelalte, după rânduiala. La intrarea cu Sfintele Daruri, el primește potirul de la arhimandrit, iar în momentul împărtășirii se cuminecă primul, apoi împărtășește pe preoții și diaconii conliturghisitori și (dacă este cazul) pe credincioși. La sfârșitul Liturghiei arhiereul protos îi dă, în mijlocul bisericii, mantia și cârja pastorală, în semn că acum are deplina putere sacerdotală.
Ca organ al lui Hristos, arhiereul are cea mai cutremurătoare răspundere pentru mântuirea sufletelor, având să imite pe Hristos în smerenie, pildă de curăție, de dezinteresare, de blândețe, de jertfire de sine. Dacă își înțelege rolul de reprezentant al lui Hristos că un temei pentru o putere în spirit lumesc, el s-a depărtat interior de Hristos și prin el nu se mai înfăptuiește cu toată eficienta lucrarea lui Hristos cel blând, smerit, curat și în stare de continuă jertfă. Ca organ al lui Hristos, el trebuie să fie un slujitor model al lui Hristos și va avea să dea seama la judecata lui Hristos de felul cum și-a împlinit slujirea lui: dacă și-a împlinit-o bine, va avea plata mai mare, dacă și-a împlinit-o rău, va avea parte de osânda mai mare.
IV. 4. Hirotesiile clericilor inferiori (citeț și ipodiacon)
Având în vedere importanta mare lui act al hirotoniei în viața spirituală a celui ce e pe punctul de a primi preoția, acesta trebuie să se pregătească din vreme pentru aceasta, prin rugăciune și meditație la sarcinile impuse de sfânta taină a preoției. Întrucât la slujba hirotoniei el se vă s împărtăși cu Sfântul Trup și Sânge, e obligat să postească cel puțin câteva zile înainte de hirotonie, iar în ajunul hirotoniei, candidatul la diaconie trebuie să se mărturisească la duhovnic (de obicei, dohovnicul catedralei unde urmează să se facă hirotonia) și să-și citească de cu seara rugăciunile pregătitoare din Rânduiala Sfintei împărtășiri precum și povățuirile necesare din Liturghier, privitoare la pregătirea sufletească și trupeasca pentru sfânta slujba.
Hirotonia în diacon e precedată de rânduiala hirotesirii sau a primirii celor două trepte ale clerului inferior, subordonate diaconatului, adică treapta de anagnost (citeț și cea de ipodiacon, singurele care au supraviețuit în Biserica ortodoxă, dintre numeroasele trepte ale clerului inferior de odinioară. Cel ce se hirotonește diacon este făcut deci întâi anagnost (citeț) și apoi ipodiacon, după care, de regulă în aceeași zi, primește și hirotonia de diacon.
Hirotesia de citeț (cântăreț) și apoi cea de ipodiacon se face înainte de începutul Sfintei Liturghii (la sfârșitul Utreniei sau al Ceasurilor), astfel: Arhiereul care va face hirotonia, înconjurat de membrii clerului slujitor, sta în mijlocul bisericii, pe vultur, fiind toți îmbrăcați în veșminte pentru slujba Sfintei Liturghii. Candidatul face trei metanii mari (către răsărit), intre sfeșnicele împărătești. Apoi, întorcându-se spre apus îl iau doi diaconi, unul de o parte și altul de alta, și, plecându-i puțin capul, îl aduc în fata arhiereului, zicând pe rând: (I) „Poruncește”, (II) „Porunciți!”, (I) „Poruncește Sfințite Stăpâne, pe cel ce vi se aduce înainte spre a fi hirotesit citeț (cântăreț)”.
Candidatul îngenunchează în fata arhiereului, care îl binecuvântează pe cap de trei ori și îl tunde cruciș, zicând: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, iar diaconii răspund: „Amin”, de fiecare dată.
Tunderea aceasta, care se făcea și leviților din serviciul Cortului Mărturiei (Num. VIII, 7), simbolizează consacrarea candidatului în slujba Domnului și a Bisericii; prin aceasta, candidatul devine levit, om în slujba altarului, pentru ca părul este un produs al trupului și prin tundere el se aduce lui Dumnezeu ca pârga din partea omului. Se tunde la creștet, pentru că Hristos este capul și creștetul tuturor. Totodată, cununa mai închipuie și cunună de spini a Patimilor.
Apoi arhiereul, luând un felon scurt, dinainte pregătit (sau, în lipsa, un stihar), îl binecuvântează și îl pune îndoit pe grumajii candidatului; felonul acesta aduce aminte de vesmântul special pe care îl purtau slujitorii bisericești inferiori în Biserică veche. Arhiereul îl binecuvântează din nou pe candidat, făcându-i semnul Sfintei Cruci pe cap de trei ori, îi pune mâna dreaptă pe creștet și, zicând diaconul: "Domnului să ne rugăm !", arhiereul citește rugăciunea de hirotesire („Doamne Dumnezeule Atotțiitorule, alege pe robul Tău acesta…”); apoi dă candidatului Apostolul (sau Psaltirea), – semnul funcției citețului – din care candidatul citește puțin, ca probă; este o reminiscență din „cercarea” sau „ispitirea” sub forma de examen, la care erau supuși odinioară candidații la treapta de citeț, pentru a se vedea dacă știu să citească frumos din Cărțile Sfinte. După aceea, candidatul se ridica în picioare, e binecuvântat din nou de către arhiereu, primește de la diaconi stiharul și orarul (veșmintele treptei următoare, de ipodiacon, pe care urmează să o primească îndată); el le prezintă arhiereului spre binecuvântare, zicând: „Binecuvântează, Prea Sfințite Stăpâne, stiharul și orarul”. Apoi săruta mâna arhiereului și, ajutat de diaconi, care îl aduc în altar și îi iau felonul, îmbracă stiharul și orarul, încrucișat pe piept și pe spate.
După aceasta, noul citeț e făcut ipodiacon, după o rânduială asemănătoare cu cea dinainte, astfel: face din nou trei metanii spre răsărit, intre sfeșnicele împărătești, se întoarce, iar diaconii îl iau și îl duc în fata arhiereului, zicând aceeași formulă (doar schimbând la sfârșit: ipodiacon în loc de citeț). În fata arhiereului îngenunchează, iar acesta îl binecuvântează pe creștet de trei ori. Diaconul zice: „Domnului să ne rugăm”, iar arhiereul, punând mâna dreaptă pe capul candidatului, îi citește rugăciunea de hirotesire intru ipodiacon („Doamne Dumnezeul nostru, Cela ce prin unul și același Duh Sfânt…”). Diaconii prezintă un lighean gol, acoperit cu un prosop, și o cană cu apa. Candidatul, ținând ligheanul cu stânga, toarnă cu dreapta din cana, de trei ori, arhiereului să se spele pe mâini, deasupra ligheanului, zicând încetișor, de fiecare dată: „Câți sunteți credincioși”; în timpul acesta, diaconii țin prosopul sub lighean, ca să nu pice apa pe jos. Arhiereul își șterge mâinile, pune ștergarul pe grumajii noului ipodiacon, îl binecuvântează, iar acesta îi sărută mâna și, trecând printre sfeșnicele împărătești, merge și stă în fața icoanei împărătești a Domnului nostru Iisus Hristos, ținând ligheanul în mâini și zicând în taina rugăciunile pe care le știe pe deasupra.
Se începe apoi Sfânta Liturghie. Candidatul rămâne în fața icoanei până la Heruvic. După cădirea din timpul Heruvicului, noul ipodiacon trece în fata ușilor împărătești și, venind arhiereul, îi toarnă de trei ori de se spăla pe mâini, zicând de fiecare dată: „Câți sunteți credincioși…”; apoi îi sărută dreapta și trece în fața icoanei Maicii Domnului, unde rămâne mai departe cu ligheanul în mâini și cu prosopul pe grumaji, rugându-se până în momentul hirotonirii în diacon.
Pe lângă hirotesiile de consacrare ale clerului inferior mai sunt și alte hirotesii, astfel:
a) Din treaptă diaconului, deriva cea a arhidiaconului sau protodiaconului, ca fruntași între ceilalți diaconi.
b) Din treaptă prezbiterului pentru – clerul de mir, cea a sachelarului, care odinioară era dată unui călugăr însărcinat cu grijă mănăstirilor, deținuta astăzi de exarhul mănăstirilor, acum se da ca prima distincție preoților de mir. A doua a economului, care odinioară administra averea episcopiei, acum este o treaptă de distincție în pastorație. A treia a arhipresbiterului sau a protoiereului, ca treapta administrativă.
c). Pentru călugări, este prima treaptă a singhelului, care avea odinioară în grija gospodăria casei episcopale. A doua este cea a protosinghelului ca șef al singhelilor. A treia cea a arhimandritului ca conducător administrativ al unei comunități monahale.
d). Hirotesia în duhovnic se da deopotrivă preoților monahi sau celor mireni care sunt în stare să aprecieze faptele omenești în lumina legilor Domnului, aplicând îngăduința și severitatea canonisirii după „gândul lui Hristos” (I Cor. 2,15-16).
IV. 5. Atribuțiile clerului inferior
Datorită dezvoltării cultului și activității Bisericii, în secolul II-III apar slujitorii bisericești care alcătuiesc ierarhia inferioară. Pe la mijlocul sec. III sunt amintiți, în Apus, ipodiaconii, lectorii, acoluții și portarii, și în plus în Răsărit psalții, groparii, parabolanii și alții, iar dintre femei diaconițele, fecioarele și văduvele afierosite. Astfel, unii dintre ei fiind socotiți în cler, s-a ajuns ca ierarhia să numere la ortodocși, cinci sau mai exact șase grade: psalți, anagnoști și ipodiaconi, ca grade inferioare, diaconi, preoți și episcopi, ca grade superioare. Clericul inferior este, de origine bisericească; el a variat ca număr al treptelor și ca atribuții. Misiunea lui e de a ajuta clerul sacramental, dar el nu are nicio putere harică sacramentală, ci numai o anumită consacrare ierurgică pentru slujba lui.
În timpul de după anul 313, pentru a face față cerințelor pe care le reclama cultul dezvoltat al Bisericii, lucrarea sa organizată de asistența socială și administrarea bunurilor sale, apar o seamă de funcționari bisericești ca: schevofilax, sachelar, sacheliu, ecdic, notar, iconom, hartofilax, apoi orfanotrof, brefotrof, xenodoh, nosocom, hartular, administrator și alții. Aceste funcții se confereau, fie clericilor, fie laicilor, prin numire, care era adesea urmată de rituri religioase, dar care nu acordau vreo putere sacramentală, ci aveau doar valoarea unor consacrări ierurgice. Numărul acestor funcționari a variat după nevoile Bisericii, ca și atribuțiile lor.
Modul promovării unei persoane într-una din categoriile amintite de slujitori e determinat de originea, atribuțiile și rostul fiecăruia dintre aceste categorii. Ierarhia sacramentală, care e de origine divină și care are ca misiune mijlocirea mântuirii, misiune pe care o realizează prin mânuirea puterii bisericești, primește capacitatea de a fi deținătoare a puterii bisericești, ca și puterea însăși potrivit treptei respective, printr-o Taină specifică. Ea e necesară pentru că sunt necesare Tainele, ori Tainele sunt valide numai dacă sunt săvârșite de o persoană care a primit această capacitate. Acordarea unor distincții sau demnități membrilor ierarhiei sacramentale, nu-i ridică din treaptă sacramentală pe care o au, nu le dă un plus de har sacramental, chiar dacă se face prin oricâte ceremonii, pentru că acordarea harului sacramental a fost legată pentru totdeauna, prin voia divină, de o anumită Taină. Acordarea unor distincții sau demnități poate da jurisdicție, cinste, har ajutător, spre bună lucrare, dar atât.
Ierarhia inferioară, care este de origine bisericească și are un rol auxiliar, împlinește anumite slujbe reclamate de activitatea multiplă a Bisericii prin care ajuta, sau prin care participa adesea activ la lucrarea ierarhiei sacramentale, dar aceste lucrări nu au în ele însele o valoare sacramentală, nu acordă har sacramental, nu creează vreo stare harică deosebită. De aceea, pentru slujba lor nu-i necesar un har sacramental și o capacitate deosebită. Deoarece ei însă împlinesc lucrări pe care ceilalți credincioși nu le pot săvârși, instituirea lor în slujba respectivă se face printr-o ierurgie, adică printr-o ceremonie rânduită de Biserică, prin care ei sunt consacrați adică separați de ceilalți și dedicați slujbei lor, implorând pe Dumnezeu ca să trimită ajutorul său harul Său spre a-i face să lucreze cu vrednicie în slujba lor.
Funcționarii bisericești sunt acei clerici sau laici care au primit anumite însărcinări administrativ-conducătoare în cadrul Bisericii, potrivit nevoilor cărora Biserica a trebuit să le facă față în cursul vremii. Aceste însărcinări sau slujbe se acordau prin numire, urmată uneori de ceremonii religioase. Primirea lor însă nu dă celor ce le primesc o stare harică deosebită; chiar în cazul când acordarea lor se face printr-o ceremonie religioasă, valoarea acesteia e doar aceea a unei consacrări ierurgice.
Se evidențiază deci faptul pe care l-am accentuat mereu, anume că, ierarhia sacramentală și laicii sunt categorii constitutive ale Bisericii, deci care au caracterul de necesitate în Biserică, fără de ele Biserica neputând exista. Aceste categorii au o stare harică statornică diferită, acordată prin Taine diferite.
Concluzii
Preoția e „lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvânt din cuvântul lui Hristos”, „este vrednicie dumnezeiască, un har prea fericit, o știință a înțelepciunii divine, un lucru ceresc și mai presus de fire, ieșit din Însăși firea lui Dumnezeu”.
Sfântul Grigorie de Nazianz spune că: „preoția urmărește să întraripeze sufletul să facă să locuiască prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor și să-l facă pe om părtaș fericirii celei de sus”.
Misiunea preoțească nu se lucrează cu unități de măsură, ci cu timp și fără timp. „Într-o lume egoistă, robită de duhul necredinței, al slavei deșarte și al iubirii exagerate față de trup și bunurile înșelătoare, într-o lume în care predomină ura, neîncrederea, nedreptatea, tulburarea și suferința, singurul liman de scăpare și reazem sufletesc rămâne preotul, care trebuie să fie așa cum spunea Mântuitorul „lumina lumii” și „sarea pământului” (Matei 5, 13-14)”.
Preotul, prin vocația sa este o ființă plină de dragoste față de Dumnezeu și de oameni. Chemat de Dumnezeu care este dragoste, preotul este, prin definiție, răspânditorul dragostei. Legea supremă a preotului este legea dragostei – o dragoste curată, totală, fără rezerve, de fiecare clipă, în orice situație, față de orice om, dar mai ales față de credincioșii săi. Slujirea este primul cuvânt care ar trebui să caracterizeze viața unui preot, „cu timp și fără timp, de dragul slujirii lui Dumnezeu și a aproapelui”.
Dragostea e aceea care face din preot un mijlocitor și, după cuvântul proorocului Avdie (1, 21), chiar un mântuitor. Preotul nu mijlocește la Dumnezeu pentru sufletele credincioșilor săi, decât pentru că le iubește. În scaunul de duhovnicie, preotul caută cu nesfârșită dragoste asupra sufletelor care i se înfățișează și mijlocește la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lor: „Iubirea față de Dumnezeu și de oameni este busola care orientează și îndreaptă întreaga activitate pastorală a preotului. Ea înviorează și însuflețește zelul și devotamentul preotului, înnobilând tot mai mult relațiile dintre el și credincioși. Adevărata iubire evanghelică nu cunoaște margini. Ea trece peste toate barierele și încercările, biruie ispitele, rabdă necazurile și uită adesea de sine când este pusă în joc mântuirea sufletelor. O asemenea iubire zidește, întărește și dă putere, sacrificiu. Ea culminează în jertfă, se verifică în jertfă și se pecetluiește cu jertfa de sine pentru binele aproapelui”.
De o importanță deosebită pentru măreția puterii preoțești este taina spovedaniei, pentru care „păstorul de suflete are nevoie de multă pricepere și de mii de ochi, ca să vadă din toate părțile starea sufletească a păcătosului. Și după cum mulți oameni se semețesc și-și pierd nădejdea mântuirii, pentru că nu pot îndura canoanele prea aspre, tot așa sunt unii, care pentru că nu li s-a dat un canon pe măsura păcatelor lor, ajung nepăsători, ajung cu mult mai rău decât înainte și săvârșesc păcate și mai mari. Trebuie dar ca preotul să cerceteze bine și să dea canonul potrivit cu starea sufletească a fiecărui păcătos, ca să nu-i fie munca zadarnică”.
Preotul e mai întâi de toate un învățător, iar demnitatea sau slujirea învățătorească se bucură de o deosebită cinste, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Preoții care își țin bine dregătoria să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul și cu învățătura” (I Timotei 5, 17). Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu este chiar mai mare decât milostenia și îngrijirea de orfani și de văduve. De aceea au și zis Apostolii: „Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese” (Fapte 6, 2). Sfântul Paladie, tâlcuind aceste cuvinte menționează: „Să nu socotești că săvârșește un lucru deosebit cel care îndestulează cu alimente pe cel flămând, ci acela care eliberează sufletul din ignoranță. Se găsește ușor cel ce îndestulează pântecele înfometat; el oferă [alimente] fie gratuit, fie cu bani, pâine sau legume; însa se găsește cu greu cel ce hrănește [duhovnicește] cu cuvântul, iar aflându-se, fie că nu este crezut, fie că abia este crezut, pentru că duhurile viclene se împotrivesc întotdeauna mântuirii sufletelor”.
Sfântul Grigorie Dialogul, vrând să laude slujirea cuvântului, a zis și el: „Mai mare minune decât rugăciunea este propovăduirea cuvântului, adică a ajuta cu cuvântul învățăturii, că a întoarce pe păcătoși la pocăință mai mult este decât a învia un mort. Că întru inviere se scoală trupul și iarăși moare, iar întru pocăință se scoală sufletul, care viețuiește în veci. Dar, încă și din Evanghelie poți cunoaște cu adevărat grăirea aceasta. Că, iată, a înviat Dumnezeu pe Lazăr trupește, dar Scriptura nu ne spune ce a făcut trupul înviat al lui Lazăr. Insă a înviat Dumnezeu sufletul lui Pavel; și câte n-a făcut sufletul lui Pavel! A facut puteri multe cu învățăturile sale”.
Această calitate de învățător este însă insuficientă, dacă se mărginește la atât. Scopul unui adevărat preot e sa fie un părinte duhovnicesc, pentru a-i călăuzi, conduce pe credincioși spre Părintele ceresc. Sfinții Apostoli aveau conștiința acestei paternități duhovnicești: „Nu am mai mare bucurie, decât ca să aud că fiii mei umblă în adevăr” (III Ioan 1, 4); Sfântul Apostol Pavel numea „fii în credință” nu numai pe Timotei și Tit (I Timotei 1, 2; Tit 1, 4), ci și toată Biserica din Corint, atunci când scria: „De ați avea zece mii de învățători în Hristos, nu aveți însă mulți părinți căci eu v-am născut prin Evanghelia lui Iisus Hristos” (I Corinteni 4, 15); întreaga lui slujire apostolică a fost părintească: „Ca un părinte pe copiii săi, precum știți, așa v-am rugat și v-am mângâiat” (I Tesaloniceni 2, 11).
Preotului i s-a dat puterea „zămislirii duhovnicești”, a „nașterii din nou”, a înfierii celei după har”. Slujirea lui sfântă, e să se facă părtaș împărăției lui Dumnezeu, împărăției iubirii și adevărului, dreptății și păcii. Prin Taina Sfântului Botez, el naște fii duhovnicești Părintelui ceresc spre zidirea acestei împărății, a Bisericii. După cuvântul Sfântului Grigorie Teologul „preoția urmărește să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu, să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu, dacă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să și-l păstreze; iar dacă și l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoția urmărește să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor. Și în sfârșit, scopul cel mai de seamă al preoției este să-l facă părtaș fericirii celei de sus pe cel ce aparține cetei de sus, pe om”.
Menirea preotului, așezată în cuvinte chiar de un slujitor al altarului, este „să izbăvim de pieire sufletele, să le pescuim din abisul nelegiuirii, să le trezim din somnolența nepăsării, să le smulgem din ghearele păcatului, să le încălzim în văpaia iubirii noastre, să le luminăm cu flacăra credinței noastre și să le îmbărbătăm cu pildele sinților și cu desăvârșirea ființei noastre, pentru ca viața lor să fie ferită de naufragiile păcatului și să câștige degrabă cetățenia cerească, pierdută din pricina satanicelor ademeniri și anarhii ale veacului”. La scaunul spovedaniei preotul „ascultă cu răbdarea lui Hristos, iartă cu bunătatea și puterea lui Hristos, iubește cu iubirea lui Hristos, mustră cu blândețea lui Hristos, pentru că prin el lucrează Însuși Hristos”.
Pe lângă faptul că trebuie să aibă o pregătire teologică și o cultură laică bogată, pentru a fi un bun duhovnic, preotul trebuie să fie și un bun psiholog, cunoscător al tainelor sufletului omenesc, „să cunoască psihologia sexelor și a vârstelor, pentru a putea administra cu maximă eficiență duhovnicească remediile sau epitimiile potrivite fiecăruia. Îndreptarea celor ce au căzut în păcat trebuie făcută cu răbdare și nădejde, cu dragoste și convingere, nu cu silnicie sau cu forța”.
Modelul suprem al preotului în misiunea sa preoțească este Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, care „…a intrat o singură dată, în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său și a dobândit o veșnică răscumpărare. Căci dacă sângele țapilor și al taurilor și cenușa junincii, stropind pe cei spurcați, îi sfințește spre curățirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, s-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăți cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 12-14). Jertfa de sine a preotului este necunoscută în istoria religiilor până la Hristos. Prin pilda Sa, Hristos ne-a arătat un alt model de jertfă, superior celui vechitestamentar, care consta doar în jertfe de animale sau alimente: este vorba de propria viață a „arhiereului” pusă în slujba turmei celei cuvântătoare. Mântuitorul Iisus Hristos este exemplul suprem și pentru misiunea învățătorească a preotului, știind că El este singurul Învățător: „Unul este Învățătorul vostru” (Matei 23,8); Hristos este unicul Învățător „nu în sensul de singular și exclusiv, ci de revelator suprem al adevărului”.
Legat de aceasta, Sf. Grigorie de Nazianz ne oferă ca model de preoție deplină pe Sfântul Apostol Pavel, făcând referire la „ostenelile, nopțile nedormite, temerile, suferințele de pe urma foamei și a setei, suferințele de pe urma frigului și a goliciunii, prigonirile, sinedriile, închisorile, lanțurile, loviturile cu pietre, bătăile cu toiege, călătoriile, primejdiile de pe pământ, cele de pe mare, adâncul, naufragiile, primejdiile de pe râuri, primejdiile din partea tâlharilor, primejdiile de la cei de un neam cu el, primejdiile de la frații mincinoși, traiul câștigat prin munca brațelor sale, propovăduirea fără plată a Evangheliei”, toate fiind făcute din dragoste pentru ce-i pe care îi slujea.
Chipul preotului recomandat de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei și Tit este foarte relevant atât pentru trăirea duhovnicească a preotului, cât și pentru viața sa socială: „De dorește cineva episcopie, bun lucru dorește. Se cade, însă, episcopului să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înțelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să învețe pe alții, nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători cu toată bună – cuviința. […] Femeile lor de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate” (I Timotei, 3, 1-11).
Un alt aspect important este cel privitor la factorul determinant în slujirea misiunii preoțești îl constituie exemplul vieții personale a preotului, adică „graiul faptelor”: „Aceasta este trăirea autentică a Evangheliei și predica vie care are o înrâurire covârșitoare asupra vieții păstoriților. Predica prin cuvânt luminează doar mintea și sensibilizează inima, însă exemplul faptei este mai ușor intuit de credincioși, care văzând forma vizibilă și concretă în care se prezintă binele înfăptuit sub ochii lor, se aprind și mai mult de dorința de a-l transpune întocmai în practică și astfel prind gustul virtuții”. Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează acest aspect în tratatul Despre preoție prin cuvintele: „Atunci ești un învățător desăvârșit, când prin cele ce faci și prin cele ce înveți duci pe ucenicii tăi, pe credincioși, la viața fericită, pe care a poruncit-o Hristos”. În același spirit, Sfântul Grigorie Teologul afirmă: „Pentru ca să curăț pe alții trebuie să fiu eu mai întâi curat. Să fiu eu înțelept, ca să înțelepțesc pe alții. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alții. Să fiu eu aproape de Dumnezeu ca să apropii pe alții. Să fiu eu sfânt, ca să sfințesc pe alții. Ca să conduc cu mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere”.
În marea învolburată a acestei vieți, preotul este cârmaciul care conduce corabia cea duhovnicească la limanul mântuirii și trebuie să o conducă cu pilda vieții sale, cu cuvântul ziditor și cu fapta bărbăției, pășind încrezător pe arena vieții, în casele și în familiile creștine, în spitale, azile, penitenciare și orfelinate, răspândind lumina credinței, sfințind și binecuvântând cu harul lui Dumnezeu și cu puterea rugăciunii și mângâind sufletele cele obidite cu roua cuvântului evanghelic și cu darul milosteniei. Trebuie îmbinat lucrul evanghelistului cu cel al samarineanului, în așa fel încât enoriașii să-l simtă pe păstorul lor sufletesc, ca pe un adevărat părinte care alină și ușurează atât durerile sufletești, cât și cele trupești.
Fericitul Ieronim, aseamănă misiunea preotului cu misiunea Sfinților Apostoli, care au convertit popoare întregi, prin răbdare, dragoste, dar și multă suferință. Făcând trimiterea la judecata universală, el se întreabă: „Acolo, la judecata viitoare, se va arăta Petru cu Iudeea convertită de el, și Pavel cu întreaga lume greco-romană întoarsă la credința în Hristos. Acolo, Andrei va duce după sine înaintea Judecătorului său Sciția convertită, Ioan, Asia și Toma, India. Acolo se vor arăta, cu sufletele câștigate de ei, toți povățuitorii turmei Domnului…Ce vom zice atunci noi ticăloșii, cei ce ne întoarcem la Stăpânul nostru deșerți, cei ce am avut nume de păstor, și nu avem oile pe care ar trebui să le arătăm din pășunea noastră, căci aici ne numim păstori și acolo nu ducem turma”.
Însușirile capitale care se cer unui preot creștin sunt viața morală ireproșabilă și „sfințenia, smerenia, discreția, discernământul și bunul simț”, însușiri impuse atât de calitatea sa de păstor al turmei duhovnicești cât mai ales de condiția sa de sfințitor al vieții credincioșilor. Pentru a ajunge la înălțimea chemării sale, preotul trebuie să fie, potrivit îndemnului Sfântului Grigorie de Nazianz, un veritabil trăitor al virtuților creștine; trebuie „să atragă pe credincioși pe calea virtuții prin covârșirea virtuții sale”, adică să fie prin viața, comportamentul și gândirea lui „o oglindă nepătată a lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești”.
În câteva cuvinte, preotul trebuie să fie un creștin adevărat între ceilalți oameni, „astfel încât Evanghelia să se răspândească datorită purtării lui nu mai puțin decât datorită cuvântului lui”. „Preotul trebuie să se distingă radical de restul oamenilor prin trăirea sa creștinească, prin caracterul său generos și conduita sa ireproșabilă. El nu poate fi ca ceilalți oameni cu inima lor pământească și întunecată de patimi, ci cu o inimă înflăcărată de duhul dragostei de Dumnezeu și de oameni, cu o inimă curățită până în străfundurile ei de toata negura și rugina păcatului, pentru că preotul simte nu cu inima sa de om, ci cu inima Celui care l-a trimis la oameni ca să-i cheme la El și să-i mântuiască în numele Lui”.
Preotul, după cuvântul Mântuitorului, trebuie să fie înarmat cu răbdare și pregătit pentru momente de cumpănă și deziluzie, eșecuri și dezamăgiri, multe dintre ele provenind chiar de la cei pe care îi păstorește.
Se impune deci ca preotul să lucreze cu mult tact, deoarece arma lui e puterea harului dumnezeiesc și cuvântul. Slujirea lui nu va atrage pe oameni cu forța, cu sila, ci îi va apropia de el prin convingere: „nu trebuie să-l facem pe păcătos mai bun cu sila, ci prin convingere, căci Dumnezeu nu încununează pe cei ce se îndepărtează cu sila de rău, ci pe cei care se depărtează de bunăvoie. Căcă nimeni nu poate fi vindecat împotriva voinței lui”.
Iubirea lui Dumnezeu pentru lume s-a arătat în chip desăvârșit prin trimiterea în lume a singurului Său Fiu, Care a pătimit, a murit și a înviat pentru mântuirea omului. A fost jertfa supremă pe care a adus-o chiar Dumnezeu pentru mântuirea făpturii zidite după chipul Său. La această iubire nemărginită, omul este chemat să răspundă tot prin iubire, o iubire curată și sinceră față de Dumnezeu în primul rând și apoi față de cei din jur și față de toate creaturile la modul general. Iar când această slujire este îngemănată și cu preoți atunci este pe deplin binefăcătoare. Pentru a fi preoți cu adevărat și a ne desăvârși se cuvine să ajungem la împlinirea poruncilor lăsate de Mântuitorul; este necesar, în primul rând, pentru viitorii și actualii preoți să învețe că a iubi atât pe cel care ne iubește, cât și pe cel care ne urăște, a învăța a fi recunoscători față de binefăcătorii noștri și a răsplăti cu bine chiar și pe cei care ne fac rău nu e o simplă străduință către Mântuitorul și o jertfire de sine, ci este un Dar care devine ființial: „De aș avea darul prorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de-aș avea atâta credință, încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 2).
Partea a II-a
V. Conținutul și formele de organizare ale educației religioase
V. 1. Conținutul educației religioase
Educația religioasă creștină este o acțiune specific umană, care desfășoară conștient de către un educator, conform unui plan și a unor metode bine precizate,Ea este susșinută de iubire, de încredere, de libertate și de harul lui Dumnezeu, având ca scop realizarea caracterului religios- moral cu desăvârșirea lui în personalitatea creștină.
Educația religioasă propune valori constante, revelate, care, odată interiorizate, au și rolul de a unifica toate valorile cuprinse de conștiința omului. Ea nu va rămâne o problemă privată a fiecăruia dintre noi ci va cere întotdeauna o rzolvare a comunității și implicarea tuturor instituțiilor care o servesc. Deoarece școlii îi revin sarcinile de a îndruma educația tinerelor generații spre dezvoltarea și formarea intelectuală, estetică și patriotică, bisericii îi revine sarcina si Ministerului Educației Naționale prin introducerea și menținerea orei de religie în planul cadru cu o oră pe săptămână educarea spiritului spre desăvțrsșire. Ea este importantă pentru copii și elevi atât ca sentiment, cât și ca logică de explicare a lumii. Disciplina religie le oferă copiilor perspectiva comuniunii veșnice cu Dumnezeu și cu semenii, mai ales că aceștia nu pot înțelege complet un fenomen fără finalitate. Ea le propune modele vii de bunătate și sfințenie, necesare în viața personală și comunitară.
Educația religioasă trebuie asigurată copilului din primii ani de viață: „Dacă nu plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu”. Nu religia, ci lipsa acesteia este o viață artificială pentru copil, deoarece sufletul copilului se înrudește structural cu realitatea religioasă: „Adevăr vă spun: Cel ce nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu 10, 15). Educația religioasă afirmă sufletul copilului și, în același timp, îl înalță prin iubire.
Sunt voci care, în numele libertății de conștiință, susțin cu vehemență eliminarea disciplinei religie din școală, propunând soluții „ingenioase”: scoaterea din trunchiul comun sau înlocuirea orei de religie cu alte cursuri opționale. Un astfel de demers ignoră deopotrivă tradiția școlii românești, practica europeană, dar și impactul actual al educației religioase asupra elevilor. Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale și morale ce stau la baza culturii europene și naționale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber și care au un rol formativ deosebit, demonstrat și de studiile psiho-sociologice în domeniu.
Educației religioase i se cuvin următoarele trăsături:
ea nu se realizează de la sine, ci presupune o intervenție exterioară conștientă, o serie de tactici procedurale și metodologice deliberate, dimensionate de factorii care înfăptuiesc o stare de educație.
în formarea religioasă a omului, libertatea este o premisă și un rezultat al guvernării lui Dumnezeu a acestei lumi și prin datul ontologic al ființei umane, acela de a ne naște ființe libere cu conștiință și putere de decizie prin înzestrarea cu rațiune , voință și sentiment.
educația religioasă presupune implicarea a doi factori fără de care nu se poate realiza această educație și anume omul și un factor mai presus de om și d e lume si anume divinitatea.
Pedagogul G.G Antonescu gândește că: „educația religioasă în cadrul educației integrale, iar apropierea de Dumnezeu se va face și prin gândire și prin sentiment și prin voință”.
Educația religioasă se poate realiza direct, prin instrucție, prin însușirea teoretică fenomenului religios, a adevărurilor de credință cuprinse în marile scrieri sau canoanele Bisericii. Cu toate acestea ea se poate insinua și indirect prin educarea caracterului și avoinței prin cunoașterea Sfintei Scripturi.
Problema cea mai stringentă a educației religioase este primirea vioaie și însușirile reale a acelor stări din care reiese atât practicarea virtuților cum frumos le explică și înșiruie în 33 de trepte Sfântul Ioan Scărarul care ne servesc ca model pentru îndeplinirea datoriilor creștinești.
Educația religioasă trebuie să aibe ca scop o dimensiune practică ce trebuie pusă în slujba necesității convertirii faptelor de conștiință în fapte de conduită, în activități palpabile. Răspunsul mărturisit de om prin credință față de om fiind voluntar, conștiința religioasă este necondiționată datorită liberății cu care este înzestrat omul de la creație, această libertate având o valoare absolută. Educația religioasă îl determină pe om să se identifice cu libertatea și responsabilitatea atât în fața sinelui, co munității cât și a istoriei.
Astfel nu te poți numi un om cult, moral, o persoană care este aparținătoare unu grup cu idei morale coerente si verticale fără cunoașterea și punerea în prcatică a unor valori pe care educația religioasă le promovează mai mult decât orice alte forme de spiritualitate.
Educația religioasă contribuie din plin la formarea individului, la implicarea acestuia responsabilă în viața activă și în cea socială.
Fiecare etapă din viața unui om are importanța ei, iar un sistem educativ va fi complet numai atunci când va cuprinde toate formele de informare și de formare, pentru toate nivelurile de vârstă: preșcolar, școlar, adolescent, tânăr. Altfel spus, pentru reușita orei de Religie, sunt necesare o bună cunoaștere a particularităților etapelor de dezvoltare psihogenetică și adaptarea la specificul acestora, așa cum și Sf. Ap. Pavel vorbește, în Epistola sa către Evrei, despre tratarea diferențiată a oamenilor în învățare: „(…) Pentru cei tari trebuie hrană tare, pentru cei mici, lapte. Pentru că oricine se hrănește cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptății, de vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvârșiți, care au prin obișnuință simțurile învățate să deosebească binele și răul”.
Etapa adolescenței este una dificilă și delicată, tinerii fiind preocupați îndeosebi de orientarea profesională și de alegerea unei cariere. De cele mai multe ori, în opțiunile lor, ei se gândesc la o meserie bănoasă, ignorând latura spirituală a vieții și importanța acesteia. O puternică influență asupra modului lor de gândire îl are societatea de astăzi, materialistă și lipsită de sentimentul onoarei, al cinstei, al dreptății. Evident, nu le putem contesta dreptul la stabilitate materială, dar misiunea Profesorilor de Religie este să-i învețe să ceară ajutorul divin pentru dobândirea mai întâi a bunurilor spirituale și apoi a celor pământești. Ca argument, avem versetele din Predica de pe Munte (Matei 6, 33): „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”.
Așadar, ieșit de sub „autoritatea” familiei, adolescentul, spre deosebire de elevul școlar, care încearcă să imite comportamentul adulților, simte nevoia să fie distinct de ceilalți, se află într-o continuă și permanentă căutare, atât de ordin fizic, cât și spiritual; tânărul se află în căutarea propriei identități. „Fiecare dintre voi, tați și mame, să se îngrijească de minunatele sale opere la fel ca artiștii ce făuresc cu multă sârguință tablouri și statui – pentru că pictorii, punând zi de zi tabloul în fața lor, îl acoperă cu culori, străduindu-se ca totul să fie așa cum trebuie. La fel fac și pietrarii înlăturând ce e de prisos și adăugând ceea ce lipsește. Și voi, la fel ca cei care fac statui, să folosiți pentru creșterea copiilor toată vremea pe care o aveți făcând pentru Dumnezeu statui vrednice de minunare: înlăturați ce e de prisos, iar ceea ce lipsește adăugați, și urmăriți zi de zi cu luare-aminte ce dar au din fire copiii, ca se-l înmulțiți, și ce lipsă, ca să o înlaturati, și cu deosebită osârdie izgoniți orice prilej de neînfranare, căci înclinarea către aceasta este cu precădere vătămatoare pentru sufletele tinere. Cel mai bine este să-l înveți cu trezvia înainte să apuce să guste din cele moleșitoare: să biruie somnul, să privegheze la rugăciune, să însemneze cu semnul crucii toate cuvintele și toate faptele sale.” (…)
„De la o vârstă fragedă, copilul își însusește cu repeziciune ceea ce i se spune, și ceea ce aude se întipăreste în sufletul lui ca pecetea în ceară. Prin aceasta, viața lor începe deja să încline fie către păcat, fie către virtute. Așadar, dacă, chiar de la început îi abatem de la păcat și îi punem pe calea cea bună, lucrul acesta va deveni pentru ei deprindere, le va intra în fire, si nu se vor mai abate atât de usor spre rău, fiindcă obisnuința îi va trage la fapte bune”, Sfântul Ioan Gura de Aur.
„Copiii trebuie educați duhovnicește încă dinainte vârstei de 6-7 ani. Nu trebuie ca înainte de a merge la scoală ei să rămână lipsiți de învătțătură, întrucât această vârstă este vremea “de aur” pentru a semăna și a înrădăcina în ei tot ce este bun, și de asemenea tot ce este rău.. Se întelege de la sine că inima omenească, la fel ca ogorul, nu poate rămâne pentru totdeauna pustie. Dacă în el nu vor fi semănate plantele cele bune, vor crește negreșit cele rele…Trebuie inceput cu lucrurile cele mai simple, elementare: cum să își facă semnul crucii, cum să stea la rugăciune, cum să intre in biserică, cum să se poarte în ea, cum să facă metanii și așa mai departe. Copiii trebuie învățați treptat, fără să fie pierdute din vedere nici cele mai mărunte lucruri, pentru ca și clădirile cele mai mari sunt alcătuite din fire de nisip. Pentru copii sunt de folos lecturile si povestirile despre vietile Sfinților si din istoria biblică, însoțite de explicații și învățături morale.Treaba noastra este doar să sădim și să udăm; a face să crească este treaba lui Dumnezeu – și nu se poate ca discuțiile duhovnicești să nu aducă nici un folos dacă atât dascălii, cât și ucenicii vor începe cu binecuvantarea lui Dumnezeu.” Sfântul Inochentie, Apostolul Alaskăi
Din dorința de a fi unic, de a se face remarcat, el acordă o grijă mai mare propriei persoane și încearcă să se evidențieze ori de câte ori are prilejul și ocazia. Pe plan psihologic, apar tensiuni, conflicte, dizarmonii. Fiecare tânăr în parte evoluează într-un anumit mod, sub influența unor factori precum anturajul, mediul socio-educațional etc.
Idealul educației religioase nu poate fi altul de cât acela al integrealității constând în: ,,a cultiva toate forțele de care dispune omul ca ființă psihofizică, precum și de valorile ideale menite să inspire pe cele dintâi și să le dea direcție; cu alte cuvinte, educația va tinde continuu la realizarea valorilor ideale și la idealizarea forțelor reale, deci la idealismul activ''( D. Radu).
Educația religioasă urmărește realizarea comunicării cu Dumnezeu a omului, ceea ce presupune din partea omului o permanentă purificare de patimi precum și o creștere din partea omului , o permanentă stare de purificare și o creștere în virtute.
Acest lucru este posibil numai prin participarea activă la viața Bisercii, printr-o bună comunicare cu preotul paroh.Prin acest tip de educație se urmărește formarea și perfectarea a două componente de bază pe d eo parte sufletul și pe de altă parte trupul care este casa sufletului.
Educația pare a fi cea mai dificilă formă de artă, care se realizează în numele moralizării și slefuirii personalității umane,Între teologie și pedagogie relația trebuie să nu fie cu animozități astfel ca știință teoretică, dar și ca disciplină prcatică, pedagogia atinge profunzimile umane, avute în vedere d eparte de ducașie teologică.Problema autonomiei omului ține și de raportul dintre dintre educațor și educabil așa cum și chestiunea valorilor ține atât de pedagogie cât și de teologie. Aceste două trasee au în vedere formarea și desăvârșirea ființei umane, implicând în realizarea acesteia mijloace specifice care pot conduce spre finalitățile trasate, existând o strânsă corelație între mijloacele care fac să fie atins scopul educației religioase.
Drumul omului spre libertate este în același timp, singurul drum prin care Dumnezeu poate atesta prezența sa și să apară în istorie, deoarece fără Dumnezeu, omul nu va ajunge la desăvârșirea sa; dar la rândul său, fără om problema lui Dumnezeu nu găsește nici o înrădăcinare. Omul și relația acestuia cu Dumnezeu este una teandrică care se bazează pe activitatea învățătorească a Mântuitorului Iisus Hristos, predată ucenicilor săi și aceștia mai departe la ucenicii lor în primele veacuri creștine prin viu grai, apoi fixandu-se în scris și alcătuind canonul Sfintei Scripturi.
V. 2. Rolul educativ al sfintei Biserci
Sfânta Biserică este instituția divino-umană întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos, este unirea a tot ce există, sau e destinată să cuprindă tot ce există: Dumnezeu și creație. Ea este implicarea planului etern al lui Dumnezeu: atotunitatea. În ea coexistă eternul și tmporalul, ultimul destinat să fie copleșit de eternitate, necreatul și creatul, ultimul destinat să fie coplesșit de creat să se îndumnezeiască tocmai prin Sfintele Taine lăsate de Mântuitorul Hristos ei spre păstrare și administrare prin urmașii sfinților Apostoli care au transims prin Taina Hirotoniei și prin succesiunea apostolică harul Sfântului Duh.
Biserica este o comunitate a oamenilor reuniți în jurul unor valori comune pentru a celebra și transmite mai departe prin tradiția creștină ceea ce a primit de la sfinții apostoli asdar Biserica este Trupul lui Iisus prezent în lume, trup din care facem și noi parte ca mădulare ale acestui trup.
Biserica este forma instituționalizată a manifestării religioase care se raportează la un timp și la un spațiu cultural: ,,Nu există mântuire în afara Bisericii, slujirea cuvântului trece mai întâi prin slujirea Sfintelor Taine și se încheie prin slujirea întrupării. Numai că Trupul iese în afara istoriei și prin această depășire eliberează omul de orice alienare sociologică”.
Influența pedagogică a Bisericii poate fi deosebit de importantă, în primul rând, ea ne face părtași la tainele vieții supranaturale, al misterele participării la manifestarea în lume a divinității. Ea ne propune un scop și un ideal înalt al perfecționării existenței noastre. Ea ne oferă un model de conduită în persoana și actele instanței transcendente ca un puternic impact asupra membrilor ei.
Biserica completează opera educativă începută în sânul familiei de către părinți și se dovedește o modalitate complementară a școlii în materie de formare spirituală și morală.
Temelia educației permanente promovate de Biserică este trezvia, ca o luare aminte la noi înșine, la cele ce se petrec în interiorul nostru, la gindurile care ne asaltează, la sugestiile care ne vin prin consecintele lecturilor pe care le facem. Această educație permanentă este posibilă prin virtuțile creștine și sinergiile educationale. Stâlpii de bază ai spiritualității creștine ca educație permanentă, sunt cei patru sfinți evangheliști, adevărații stâlpi de sprijin ai Învățătorului Iisus Hristos și Învățăturii Sale (Gal. 2, 9, Matei, Marcu, Luca si Ioan). Iubirea creștină, principiu fundamental al educației, este firul roșu al întregului sistem educațional. Aici se are în vedere iubirea față de Dumnezeu ca prima porunca si iubirea fata de aproapele ca cea de a doua porunca, ele fiind quintesența Noului Testament. Educația religioasă, ca o componentă a procesului de învățământ are în vedere: învățământul și conceptele de coeziune, solidaritate și comunitate socială: învățământul – șansa, putere de decizie și însănătoșire a comunității; învățământul și comunitatea globala; iar în mod special învățământul multicultural și cultura Duhului. Un învățământ multicultural fară o cultură spirituală, plină de duh, este doar de suprafață și nu poate fi ziditor, trainic, eficient și implicat în eternitate. Cultura Duhului este cultura Cuvântului lui Dumnezeu și se ocupă cu studiul, dar mai ales cu trăirea, împărtășirea și păstrarea Cuvântului lui Dumnezeu, ajutând procesul de învățământ să sintetizeze, analizeze și promoveze valorile universale necesare unui învățământ multicultural cu discipline bine închegate. Împreună cu valorile culturale, profesionale, morale, religioase, fizice și estetice trebuie să avem în vedere și valorile duhovnicesti ale educației, prin care educația înduhovnicește și-i dă viată spirituală sistemului educational, ajutând personalitatea umană să intre în legatură cu transcendentul, cu veșnicia. De fapt, spiritualitatea autentică stă la temelia educației pentru formarea și dezvoltarea personalității umane prin înduhovnicirea valorilor universale ale educației. Aceste valori universale, de toate nuanțele, se întrețin prin axiologia educației și se sădesc în inima omului, primind duh de viață din Duhul lui Hristos, Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6).
Dumnezeu nu este mai îndepărtat în epoca noastră decât în alte vremuri, prezența Lui este efectiv perceptibilă în orice întâlnire interumană care intersectează Biserica pentru că zidește, în felul ei, statura Omului desăvârșit, ea are nevoie de individ în aceeași măsură în care individul are nevoie de ea.
V. 3. Misiunea învățătorească a preotului.
Pornind de la cuvintele lui Simion Mehedinți preotul trebuie să fie un nobil din naștere, adică un real talent etic.
Prin tot ceea ce face întreprinde preotul este un model viu pentru comunitatea pe care el o are spre păstorire și căreia îi slujește. Menirea lui esențială nu este doar asistarea lor spirituală, ci înainte de toate el este prietenul, omul care la nevoie se cunoaște, în el trebuie să se găseascăă o sumedenie de calitați și abilități puse în slujba oamenilor.Astfel se cere ca pentru a te ridica pe trepetele superioare ierarhiei să faci parte din aristrocația sufletească a întregii generații cu care ai venit pe Pământ.
Precum Fiul lui Dumnezeu, care a venit pe pământ cunoscând bucuriile și tristețile acestei lumi, așa și preotul nu trebuie să fie niciodată sub vremi ci el trebuie să fie deasupra vremilor, trebuie să fie prețuit pentru cultura sa intelectuală, profunzimea trăirilor duhovnicești și prin disponibilitatea de a răspunde afirmativ la solicitările comunității în care el își desfășoară activitatea.
Educația pe care o desfășoară preotul se explică prin întreg comportamentul său din biserică dar și din afara ei fiind necesar ca profesor să posede calități temeinice de pedagogie însușindu-și tmeinic limbajul pedagogic specific psihopedagogiei, un limbaj comun tuturor cadrelor didactice sau cercului profesoral din care el face parte.Relația dintre preot și elev trebuie să fie cea dintre magister și discipol.
Orice discipol posedă o experiență personală, un mod de a fi, care se cere cunoscut și respectat de către mentorul său. Educatorul trebuie să fie un om care trebuie să citească într-un suflet frumosul poem pe care Dumnezeu l-a scris să-l citească, sa-l deceleze și să-l facă să a apară scris în literele vieții precum savantul citește opera divină în steaua ce lucește pe firmament.
Educația religioasă nu este o simplă meserie pe care poate să o îndeplinească oricine, ci constituie o deprindere care este cucerită și însușită cu efort și credință exemplară.
Preotul este un bun pedagog este un apostol ala neamului, al comunității căreia îi slujește dând dovadă de îngăduință față de cei care îi asistă și conduce pe culmea desăvârșirii dar și de înțelegere și răbdare pentru a urca cît mai sus pe treptele desăvârșirii și ale cunoașterii.
VI.Valențe formativ educative ale Tainei Hirotoniei
VI.1. Școala și Biserica
Școala și Biserica, sau mai bine spus Biserica și Școala sunt cele două instituții care au un rol fundamental în formarea și educarea omului.
Se știe că încât din cele mai vechi timpuri primele școli de copiști, apoi primele tipărituri au apărut pe lângă anumit mănăstiri unde ierarhii, vlădicii locului din acele timpuri au încercat să aducă pe langă curtea lor cei mai iscusiți monahi din imperiul Bizantin pentru a folosii cunoștințele acestora în vederea edificării și transmiterii credinței creștine de-a lungul timpului.
În acest sens ne stau mărturie scrierile Sfantului Antim Ivireanul, Mitropolitului Varlaam al Moldovei, Dosoftei, Biblia lui Șerban vodă Cantacuzino și mulți alți erudiți pe care domnitorii din toate cele 3 provincii românești cu trudă i-au adus pe mleagurile dintre e și munti Dunăre și Marea Neagră pentru ca această credință creștină să dăinuie și dacă ne este permisă parafrazarea să putem spune precum Ștefan Vodă și Sfânt urmașilor săi spre dăiunire:,, Biserica nu este nici a mea, nici a voastră ci a urmașilor urmașilor vostri,,
Biserica este instituția divino-umană întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, care aluat ființă în mod nevăzut sau tainic pe cruce, prin răstignirea Sa pe cruce pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, iar în mod văzut la Cincizecime( Faptele Apostolilor cap2)
Sfânta Biserică este trupul Lui îndumnezeit în umanitate, sau umanitatea aceasta este unită cu Hristos și având imprimat în ea pe Cel care îi este Cap și anume Hristos cu trupul Lui îndumnezeit.
Cei doi factori existenți în Biserică pe de o parte divinitatea , iar pe de altă parte umanitatea fac din aceste două entități ceva indisolubil, încât nu putem să vorbim de ce ele separat deoarece ele coexistă și se completează reciproc una pe cealaltă spre sfințenie și desăvârșire așa cum spune Sfântul Ciprian: ,,În afară de Biserică nu este mântuire” și, așa cum în afară de Biserică nu este mântuire, nici în afară de școală nu există educație.
Plecând de la ipoteza că aceste două instituții se completează una pe cealaltă, Biserica este terenul sau mediul de lucrare a harului divin care coboară cu putere din Hristos Cel răstignit și înviat a treia zi din morți, fiind trupul Său Biserica are pe lângă rolul de a îndumnezeii pe om continuu și o sarcină educativă, iar această sarcină învățătorească a Bisericii își are temeiul în cuvintele Mântuitorului Hristos: ,,Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățandu-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20).
Acestea sunt cuvintele prin care Mântuitorul îi încredințează Dumnezeu Bisericii misiunea de a le arăta oamenilor calea spre adevăr pentru ca ei să aibă cunoștință de cuvântul lui Dumezeu care le arată calea spre desăvârșire.
Educația religioasă constituie un aspect important al spectrului misiunii Bisericii înlume. Activitatea învățătorească a Bisericii a fost rânduită de Însuși Mântuitorul Hristos, pentru ca oamenii să cunoască voia Lui și să o împlinească. Prin demersul educațional din cadrul orelor de religie, Biserica vine în ajutorul societății în ansamblul ei, promovând dragostea, prietenia, pacea,înțelegerea, întrajutorarea și cooperarea între semeni, toate acestea constituind principiile de bazăale credinței creștine. În decursul timpului Biserica ortodoxă și educația religioasă a întâmpinat dificultăți, mai ales în perioada postdecembristă, perioadă în care a fost îngrădit dreptul de a-L aduce la cunoștință pr Dumnezeu în afara zidurilor lăcașurilor de cult, însă după revoluția din 1989 a făcut ca educația religioasă să devină o problemă urgentă a societății și politicii educaționale din acea perioadă, fapt ce a culminat cu reintroducera acesteia ca disciplină de studiu în cadrul planul de învățământ cu statul de disciplină de sine stătătoare cu o oră de curs pe saptămână în cadrul ariei curriculare Om și Societate, alături de multe alte transformări economice, politice și sociale, anul 1990 a adus cu sine și posibilitatea unor reforme și transformări în plan religios.Una dintre noile realități religioase o constituie și introducerea religiei în școlile laice, educația religioasă fiind una din problemele de substanță ale societății în ansamblul ei și totodatăale politicii educaționale.Educația religioasă a fost o încercare pentru Biserică. Se punea întrebarea: poate Biserica susține sub o formă constantă și instituționalizată educația religioasă a generațiilor ce urmau?
Pentru Biserică un tânăr renăscut prin Baia nașterii celei de a doua și devenit membru activ al acesteia care se bucură de toate drepturile conferite de noua poziție are obligația morală de a tinde spre realizarea unui ideal propus de Biserică, iara cest lucru se poate îndeplinii cu timpul urmând învățătura acesteia prezentate din fragedă pruncie de părinți acasă, consolidată de către preot de-a lungul copilăriei, iar din grupa pregătitoare de către profesorul de religie care este chematul și în același timp trimisul Bisericii pentru a-l face pe copil să înțeleagă care este rolul lui în această lume, dar și de a lucra la restaurarea chipului lui Dumnezeu în om.
Existența omului este împărțită în trei mari perioade cea de: copil, tânăr și bâtrân. Fiecare din acestea trei are specificul ei, astfel încât omul simte în copilărie o atracție față de tot felul de jocuri și năzdrăvănii, este plin de avânt și cu o dorință nestăpânită de afirmare când este tânăr, iar cand ajunge la o vârstă mai înaintată, o vârstă a înțelepciunii începe să se gândească la viața de apoi. Cea mai ispititoare este cea a tinereții când deseori se lasă purtat de valurile vieții fiind ademenit de tot felul de capcane care mai de care mai tentante ceea ce nu fac decât să îl facă pe tânăr să se îndepărteze de Creator..
Hristos Domnul i-a iubit totdeauna pe tineri și a fost alături de aceștia în tot timpul vieții Sale pământești. Tocmai pentru că i-a iubit și continuă să-i iubească, El i-a spus tânărului bogat ce trebuie să facă pentru a moșteni viața cea veșnică. Tot din dragoste față de ei Hristos l-a înviat pe tânărul din Nain și pe fiica lui Iair, etc. Lor ca și tuturor celorlalți oameni Mântuitorul le-a lăsat tezaurul învățăturilor Sale pentru a le folosi în așa fel încât să poată dobândi mântuirea
La început, pe buzele unora flutura întrebarea: „De ce a mai fost nevoie să se mai introducă o nouă disciplină?”. Răspunsul la această întrebare este atât de simplu: pentru că, în cadrul acestor ore copiii învață să fie nu doar cetățeni model, ci și creștini autentici. Dacă la Română învață despre Eminescu că este „luceafărul poeziei românești”, dacă la Matematică învață cum să rezolve diferite fracții și ecuații, dacă la Istorie învață despre bravii domnitori ai poporului nostru sau la Chimie, despre tot felul de reacții chimice; la Religie învață că omul a fost adus la existență de Dumnezeu pentru a se putea împărtăși din cupa iubirii divine, că lumea și tot ceea ce există sunt opera Creatorului, etc. Prin ora de Religie, Biserica este activă în viața tinerelor vlăstare și ca atare, a societății în care trăim. Prin intermediul orelor de Religie Biserica își extinde câmpul de lucru. Așadar ogorul în care ea trebuie să sădească sămânța cuvântului Evangheliei este unul aparte pentru că sufletele lor sunt curate și dornice de a învăța despre Părintele Ceresc, Maica Domului, Sfinți etc.În școală rolul Bisericii este acela de a-i educa religios pe copii prin intermediul orei de Religie. Dacă școala îi educă pe copii prin intermediul disciplinelor care se predau aici deoarece procesul educativ a fost mereu o necesitate existențială, spre perpetuarea celor mai nobile avuții umane; Biserica îi educă religios pe copii prin intermediul orelor de Religie, căci „educația religioasă este activitatea pe care educatorul o desfășoară pentru dezvoltarea religiozității copilului, știut fiind faptul că omul se naște cu predispoziție spre religiozitate.
Slujirea învățătorească a Bisericii nu se rezumă doar la orele de religie care se predau în școli sau la predica preotului de la sfârșitul fiecărei Sfinte Liturghii. Această activitate trebuie să continue și după terminarea acestei dumnezeiești slujbe. Acest lucru se face prin catehizarea permanentă a credincioșilor. Unul dintre aspectele importante alemisiunii Bisericii în societatea contemporană privește așadar catehizarea credincioșilor. După aproape cinci decenii de intoxicare cu doctrina marxist-leninistă, poporul român a rămas în marea lui majoritate credincios Bisericii ortodoxe. Dar, cu tot atașamentul lor vădit față de Biserică, marea majoritate a credincioșilor Bisericii ortodoxe nu dispun de instruirea religioasă corespunzătoare. Remedierea „acestei deficiențe provocate de fostul regim comunist, care a interzis Bisericii să-și catehizeze credincioșii ei, se poate realiza atât prin predarea religiei în școală, cât și prin opera de catehizare care trebuie să fie permanentă la nivel de parohie”… Preoții vor trebui să elaboreze programe de catehizare a credincioșilor atât în cadrul sfintelor slujbe, cât și în afara lor, prin ore speciale de catehizare sau prin difuzarea de literatură religioasă care să răspundă problemelor cu care se confruntă credincioșii.
Așadar, educația moral-creștină a copiilor este absolut necesară pentru că ala cum părintele patern sau matern are grijă de dezvoltarea sa fizică, copilul începe să își pună cu înaintarea în vârstă întrebări de genul: Care este menirea lui în această lume?, Ce este sufletul?, și, în același timp, reușește să facă deosebirea dintre bine și rău, astfel încât ajunge să descopere o voce interioară ,,Vocea lui Dumnezeu în om”, care nu este alta decât conștiința.
Biserica reprezintă fundamentul unei educații sănătoase. Ea ajută la formarea noastră ca ființe umane prin principiile pe care le cultivă: iubirea, bunătatea, blândețea, pacea, răbdarea, fidelitatea. Pentru a le pune cât mai ușor în practică, tânărul trebuie să se obișnuiască cu ele și să le dorească. De aceea, el trebuie condus spre această obișnuință prin educație, chiar de la o vârstă fragedă. Acest lucru i-ar permite mai târziu, ca în condițiile în care cunoaște binele și are ca ajutor rațiunea și voința, să săvârșească acest bine. Astfel, educația are o dublă menire, pe de-o parte să anuleze pornirile rele, iar pe de alta să le sădească pe cele bune” ( Sfântul Irineu).
În acest sens, în parohia noastră de 5 ani există un club al tinerilor creștini care compun, se întâlnesc, discută anumite probleme care îi frământă.
Tot în acest sens este și programul Patriarhiei Române și anume Hristos Împărtășit copiilor, program care funcționează cu succes la nivel național.
Comunitatea din care face parte școala noastră și anume Școala Gimnazială George Vâlsan, Amara-Ialomița, are elevi împărțiți pe cele două parohii: Sfântul Ierarh Nicolae și Schimbarea la Față, astfel încât la ambele parohii tinerii, elevii sunt cooptați de către preoții parohi în colaborare cu profesorul de Religie pentru a forma cercuri de cateheză pe diferite teme. Astfel, după cum roadele pământului trebuie semănate și îngrijite în permanență, tot astfel și țarina duhovnicească are nevoie necontenită de sămânța cea bună și de semănătorul iscusit, după cum lămurit ne arată parabola evanghelică (Luca 8, 5-15). Preotul este mai întâi „slujitor al cuvântului”, iar a nu predica înseamnă a-și anula propria slujire, iar acolo unde el nu predică și nu catehizează pe credincioși, vor veni alții care vor face acest lucru, dar negativ, căci îi vor abate de la adevăr și de la Biserică pe cei care, dornici de adevăr, nu l-au aflat la preot.
Dacă „predicarea cuvântului dumnezeiesc a constituit obligația de căpetenie în activitatea slujirii în toate timpurile, astăzi, când singurul loc de învățătură religioasă a rămas amvonul, se impune ca această activitate a preotului să se concentreze cu toată atenția și sârguința în acest punct devenit, mai mult ca oricând, hotărâtor”. În afară de predica propriu-zisă, liturgică, preotul este dator să-i catehizeze pe credincioși „cu timp și fără timp”(1Timotei 4,2), să folosească orice prilej pentru a-i lămuri pe oameni cu privire la tezaurul adevărurilor de credință al Bisericii creștine. Lucrarea de catehizare a Bisericii prin slujitorii ei este indispensabilă dacă se urmărește combaterea prozelitismului sectar și dacă se dorește ca fiii Bisericii să devină mai responsabili față de actele pe care le întreprind. Numai procedând așa, Biserica are certitudinea că mădularele ei, credincioșii, sunt sănătoase și că ea contribuie activ la renașterea spirituală și morală a societății în care trăim.
Realizarea educației religioase și a rezultatelor în materie de educație religioasă este importantă pentru Biserică, deoarece aceasta facilitează crearea unui feed-back prin care profesorul de religie, preotul unei comunități, dar și alți reprezentanți ai parohiei/ comunității religioase sunt informați în legătură cu starea duhovnicească a elevilor, precum și a preocupărilor și intereselor lor. Elevul își mărturisește credința, o trăiește și o păstrează numai ca membru al comunității liturgice. „Cultul și tradiția Bisericii constituie mediul prin excelență în care se transmite credința adevărată. Cultul în general, dar în special Sfânta Liturghie constituie energia care mișcă Biserica în devenirea ei misionară … Cultul constituie mediul de restituire a istoriei mântuirii în fiecare timp și loc și de permanenta actualizare a comuniunii cu Hristos în Duhul Sfânt; predarea explicită a credinței constituie mijlocul prin care istoria mântuirii universale este pusă în relație directă cu istoria mântuirii personale”. Conștientizarea apartenenței la comunitatea parohială, precum și participarea la cult sunt mijloace de păstrare și de întărire a credinței, precum și cale de progres duhovnicesc pentru elevi. „Liturghia oferă totul pentru sfințirea vieții spirituale; de aceea, credinciosul (elevul) nu trebuie lăsat să caute un substitut pentru trupul lui Hristos” ci trebuie educat în Tainele și prin Tainele Bisericii. Instrucția religioasă se impune a fi pătrunsă de dinamica liturghiei: „În cult, creștinii se împărtășesc cu harul lui Dumnezeu și primesc puterea de a deveni mărturisitori ai lui Hristos și a Evangheliei Sale în lume”.
VI.2. Statutul profesorului de religie și rolul său în școală.
Profesorul de religie este un profesor aparte față de ceilalți membri ai corpului profesoral prin formarea sa pe de o parte de specialitate pe de altă parte metodică și pedagocică, dar si prin atitudinea și comportanentul său.
Profesorul de religie este reprezentantul ierarhului locului în școala respectivă, el vine și predă disciplina religie pe baza unei binecuvâtări dată lui de către Chiriarhul locului. Această binecuvâtare este garanta pentru buna pregătire atât metodică, cât și de specialitate și de o bună mărturisire a devărului de credință pe baza învățăturii sfintei Biserici și a sfinților părinți ai Bisericii ortodoxe.
Reușita orei de religie depinde nemijlocit de conștiinciozitatea celui care o predă. Deoarece calitățile și defectele lui se proiectează fast sau nefast asupra materiei în sine copiii văd religia prin prisma profesorului. Unui profesor de care depinde formarea caracterelor, i se cere neapărat a fi un om cu personalitate. Fără a i se cere să fie desăvârșit, el trebuie însă să dovedească o permanentă strădanie spre a-și contura personalitatea, să tindă neîncetat spre o bună rânduială și să avanseze pe scara virtuților. Din punct de vedere intelectual, un profesor de religie trebuie să posede o bună cultură generală, dublată de cultură specială teologică.
De asemenea, să aibă, între altele, inteligență vie, imaginație creatoare, memorie durabilă și fidelă. El trebuie să fie un specialist în materia pe care o predă, având totodată și cunoștințe psiho-pedagogice solide, care să-i permită o comunicare optimă cu elevii. În același context al calităților intelectuale, profesorul de religie trebuie să fie un cititor pasionat al literaturii teologice, dar și al cărților din domeniile ajutătoare. În calitatea sa de mentor, el nu este un simplu transmițător de cunoștințe și un evaluator al acestora , ci un propovăduitor, iar una dintre notele esențiale ale personalității propovăduitorului creștin, din punct de vedere intelectual, este cunoașterea Sfintei Scripturi și a scrierilor Sfinților Părinți.
Din punctul de vedere al calităților morale, nominalizăm: credință puternică, iubire nețărmurită, smerenie, discreție, discernământ și bun simț. Întâi de toate, profesorul de religie trebuie să aibă conștiința că nu predă o lecție oarecare, ci un crez anume, drept, curat, deplin și neștirbit al adevărului, al mântuirii: crezul ortodox. Astfel, credința neabătută, unită cu celelalte virtuți pomenite, vor confirma vocația autentică și mărturia lui de catehet. Căci profesorul de vocație este, de fapt, un martor și mărturisitor al Învățătorului Suprem, Iisus Hristos și al Evangheliei Sale. Profesorul nu învață în nume personal, ci în numele lui Hristos. Cu privire la calitățile fizice menționăm că profesorului i se cer: un trup sănătos, fără defecte izbitoare; voce plăcută, curată, sonoră; fața prietenoasă, atrăgătoare; ținută vestimentară curată și lipsită de excentrisme. Ordinea sau dezordinea externă a unui om, o reflectă, desigur, pe cea interioară. Este de prisos să insistăm că profesorul de religie reprezintă Biserica nu numai prin cultura teologică și viața morală, ci și prin înfățișare, îmbrăcăminte, gestică, mimică. El trebuie să fie îmbrăcat la ore la fel ca pentru biserică, ca pentru Sfânta Împărtășanie. Căci, catedra orei de religie trebuie să fie pentru el un altar sfânt, nu o tribună oarecare.
a) Profesorul de religie este mentorul și conducătorul oricărei activități didactice de factură religioasă. Profesorul este cel care dă sens și finalitate proiectelor, obiectivelor și secvențelor educaționale propuse. Personalitatea profesorului de religie se conturează în funcție de calitățile aptitudinale (vocația) și în funcție de cultura de specialitate (formația teologică). Componentele pregătirii profesionale a dascălului de religie sunt cultura generală, cultura de specialitate și pregătirea psihopedagogică.
b) Într-o primă etapă orice profesor începător este marcat de optimism, dar nu întotdeauna are și deprinderile formate. Lipsurile sunt foarte greu sesizabile din partea celui în cauză. Etapa a doua este marcată prin conștientizarea anumitor lipsuri și chiar prin unele îndoieli. În timp, odată cu unele neîmpliniri scade și optimismul. La unii dintre dascăli apare un moment critic, care dacă este dublat de speranță, se poate converti în realism, pragmatism și revizuiri, iar dacă acest moment critic este dublat de îndoială se poate ajunge la renunțări. Etapa a treia e marcată de realism și de câștigarea unor competențe profesionale. Etapa a patra se constituie într-o etapă a competențelor și a realizărilor. Există și riscul ca în această etapă să apară o formă de plafonare sau rutină. Etapa a cincea este etapa în care profesorul își desăvârșește anumite abilități, aici putem vorbi de profesionalism. Într-o a șasea etapă se trece de la competență si profesionalism la creativitate și măiestrie. Apogeul unei cariere didactice, am putea spune că se împlinește într-o a șaptea etapă, atunci când putem vorbi de erudiție.
c) Pentru o mai bună formare a deprinderilor profesionale, e imperios necesară colaborarea cu colegii de catedră, cu colegii de cerc pedagogic, dar mai ales cu duhovnicul. Important este să conștientizăm faptul că a fi profesor de religie înseamnă a avea o bună pregătire teoretică și didactică, înseamnă a ne pregăti mereu, și mai presus de toate a cere ajutorul și binecuvântarea lui Dumnezeu în tot ceea ce facem.
Consilierea și îndrumarea duhovnicească: Între diferitele tipuri de consiliere: educațională, profesională, informațională, vocațională, de dezvoltare profesională, consilierea duhovnicească are un loc privilegiat. La prima vedere termenul de consiliere duhovnicească ne trimite la o consiliere pastorală pe care o realizează preotul în relația cu enoriașii săi. Totuși, consilierea duhovnicească are un spectru mult mai larg. O consiliere duhovnicească susținută o pot face atât părinții, cât și profesorul de religie, care, împreună cu duhovnicul poate contribui atât la dezvoltarea capacității elevilor de a înțelege unele realități duhovnicești cât și la sprijinirea elevilor în vederea rezolvării anumitor probleme. Zi de zi, elevii au parte de conflicte unii cu alții, în familie și în societate. Modul în care rezolvăm anumite conflicte sau situații delicate este influențat de ceea ce simțim față de noi înșine, de relațiile pe care le avem cu semenii, de valorile la care ne raportăm, de felul cum vedem lumea. Pregătirea universitară a viitorilor profesori de religie nu oferă suficiente cursuri care să furnizeze suport informațional și formativ relevant pentru consiliere.
La disciplina religie, mai mult ca la oricare disciplină, avem obligația de a consilia și îndruma elevii atât sub aspect educațional cât și duhovnicesc. Pentru a consilia și îndruma pe altul se impune cunoașterea unor strategii, a unor procedee și tehnici de consiliere și totodată se impune să ne cunoaștem pe noi înșine. Dictonul cunoaște-te pe tine însuți a rămas celebru peste veacuri deoarece el are valențe duhovnicești, axiologice, pragmatice și mai ales ontologice. Fiecare dintre noi avem pretenția că ne cunoaștem foarte bine, dar în realitate ne cunoaștem foarte puțin, unii cercetători susținând că asistăm la o superficializare a cunoașterii de sine. În lumina doctrinei creștine, cunoașterea este un act teandric, un act de împreună lucrare (Dumnezeu-om), un act interferențial (transcendent-imanent).
Din perspectivă ontologică, cunoașterea de sine are valențele infinitului, ale veșniciei. Percepând cunoașterea de sine ca fiind un proces ce interferează cu cunoașterea adevărului, deducem că acest fapt ține și de domeniul revelației. Mântuitorul Iisus Hristos proclamă: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14). Consilierea duhovnicească a elevilor se poate focaliza atât pe identificarea unor soluții pentru problemele cu care se confruntă elevii, cât și pe cunoașterea de sine ca ipostază a cunoașterii și aprecierii de Dumnezeu. Prin consilierea duhovnicească elevii pot fi conștientizați de faptul că toate relele pe care le suferă omul sunt o urmare a păcatului. Omul înnoit în și prin Iisus Hristos are … puterea, prin credință, de a găsi soluții la problemele și conflictele cu care se confruntă. Cunoașterea noastră înșine, precum și a surselor problemelor cu care ne confruntăm, se face prin lucrarea Sfântului Duh; vindecarea și iluminarea minții noastre dezvăluie existența patimilor și a nejunsurilor noastre și, luminați fiind de Duhul Sfânt, putem să luptăm împotriva acestora. Dincolo de legile biologice și fizice care reglează viața, există și legile duhovnicești, iar „nerecunoașterea acestora din urmă constituie boala duhovnicească, în timp ce cunoașterea lor constituie sănătatea duhovnicească”.
Cine are sănătate duhovnicească privește fenomenele și aspectele vieții din altă perspectivă, omul sănătos și matur duhovnicește raportează totul la Dumnezeu. Omul supus patimilor nu se poate privi înlăuntrul său și îi este greu să se separe de patimi, trăind în ele și prin ele. Însă, atunci când harul lui Dumnezeu începe să lucreze asupra lui, omul poate să distingă între ce este pătimaș și păcătos, recunoscându-și greșelile și căutând soluții pentru îndreptare. Acesta este motivul pentru care elevii trebuie să fie consiliați că singurul lucru de care trebuie să se teamă este moartea spirituală, adică păcatul. Luptând împotriva păcatului putem accede spre fericire, atât pentru viața de aici, cât și pentru viața veșnică.
Consilierea și îndrumarea duhovnicească vizează nu doar rezolvarea problemelor, ci urmărește și dobândirea de către elevi a unor deprinderi și practici religioase. Profesorul de religie poate influența elevii privind felul lor de a se raporta la Dumnezeu, de a-și asuma calitatea de creștin. Din aceste considerente, consilierea duhovnicească trebuie focalizată pe mai multe aspecte:
Viața duhovnicească;
Descoperirea unui sens al existenței: Remarcăm că mulți dintre părinți sunt preocupați realmente de cariera copiilor lor, dar sunt indiferenți față de învățătura creștină și neglijează să-i învețe pe copiii lor să trăiască precum niște creștini. Astfel de părinți își nasc copiii pentru viața de aici, dar le închid poarta spre veșnicie. Buna educație dată copiilor vizează nu doar pregătirea lor pentru viața de aici, ci și pentru viața de dincolo.
Mărturisirea credinței: Credința este păstrată și transmisă de toți cei ce formează poporul lui Dumnezeu. De aceea, fiecare preot, fiecare credincios, bărbat sau femeie, după rânduiala proprie fiecăruia în locul și la timpul lor, sunt obligați să învețe și să mijlocească credința comună care leagă mădularele între ele pentru ca astfel să ajungem toți la unirea credinței și la cunoașterea Fiului lui Dumnezeu (Efeseni 4).
Împărtășirea cu Sfintele Taine: Profesorul de religie va monitoriza și îndruma elevii să participe sistematic la împărtășirea cu Sfintele Taine.
Citirea Sfintei Scripturi: Orice profesor de religie are obligația de a consilia elevii să citească sistematic din Sfânta Scriptură.
Practicarea postului și a rugăciunii: Orice tânăr trebuie îndrumat și învățat că postul și rugăciunea ajută atât în ceea ce privește problemele de zi cu zi, cât și în ceea ce privește formarea personalității, modelarea caracterului, felul de a fi. Prin asceză, omul cel vechi se răstignește cu Hristos, astfel încât omul nou să învieze cu El și să trăiască pentru Dumnezeu (Romani 6).
Conștientizarea apartenenței la comunitatea parohială: Încă de mici, elevii vor fi consiliați spre înțelegerea faptului că au datoria și responsabilitatea de a se angaja în viața parohiei, de a participa și sprijini activitățile parohiei. Iată motivul pentru care considerăm că ar fi bine ca tinerii să-și cunoască bine preotul paroh, să-l cunoască pe episcopul locului. Pentru o apropiere a tinerilor de parohie și de activitățile acesteia se impune realizarea unor activități comune ale preotului și profesorului de religie.
Preotul sau profesorul de religie, folosindu-se de unele tehnici și procedee propuse de către unii specialiști în domeniul învățării comportamentului, pot determina unele modificări comportamentale ale elevilor cu probleme. Cât timp un comportament poate fi indus, poate fi învățat, de multe ori el poate fi și dezvățat. Când ne propunem să schimbăm un anumit tip de comportament sau o anumită atitudine a elevilor, se impune ca prin acțiunile noastre să-i determinăm pe elevi să-și aleagă prioritățile, să-și găsească un rost în tot ceea ce fac. O intervenție pragmatică propune o radiografiere clară a idealurilor, a propunerilor și a simțămintelor elevilor: ce-și doresc de la viață, cum gândesc, care le sunt bucuriile, care le sunt împlinirile și lipsurile, etc. Pentru mulți tineri și tinere, dorința de a fi în centrul atenției, de a fi vedetă, este mai mare decât dorința de a fi bine instruit. Înainte, idealul pentru o fată era să devină o mamă bună, o soție respectată, o creștină devotată. Pentru mulți tineri, aceste idealuri sunt de domeniul trecutului. Zygmund Baumand, făcând o diagnoză a stării morale a societății contemporane, afirmă că în zilele noastre ideea de sacrificiu de sine a fost delegitimizată; oamenii nu sunt stimulați sau nu doresc să facă eforturi pentru a atinge idealuri morale și pentru a păstra valorile morale. Tehnologizarea excesivă presupune fragmentarea vieții într-o succesiune de probleme. Viața duhovnicească reprezintă una dintre victimele tehnologizării; eul moral nu poate supraviețui fragmentării și izolării. Iată motivele pentru care preotul și profesorul de religie au obligația de a face din ora de religie o oră de consiliere și îndrumare a elevilor spre viața cu și în Hristos, spre împărtășirea cu Sfintele Taine, spre o viață responsabilă, mai plină de sens. Să încercăm, în măsura posibilităților, să ajungem la inima tinerilor, chiar dacă uneori trebuie să le vorbim pe limba lor. Oare nu ne învață Sfântul Apostol Pavel în acest sens: Tuturor toate m-am făcut, pentru ca-n orice chip să-i mântuiesc pe unii (1 Corinteni cap.9) astfel încât profesorul de religie, preotul unei comunități, dar și alți reprezentanți ai Bisericii sunt informați înlegătură cu starea duhovnicească a elevilor, precum și a preocupărilor și intereselor lor. Elevul îșimărturisește credința, o trăiește și o păstrează numai ca membru al comunității liturgice. “Cultul șitradiția Bisericii constituie mediul prin excelență în care se transmite credința adevărată. Cultul îngeneral, dar în special Sfânta Liturghie constituie energia care mișcă Biserica în devenirea eimisionară… Cultul constituie mediul de restituire a istoriei mântuirii în fiecare timp și loc și de permanenta actualizare a comuniunii cu Hristos în Duhul Sfânt; predarea explicită a credinței constituie mijlocul prin care istoria mântuirii universale este pusă în relație directă cu istoria mântuirii personale”.
VI.3. Ora de religie, mijloc de inițiere în Tainele Bisericii
Scopul predării religiei are un dublu aspect: informativ și formativ. Ora de religie, realizată prin coparticiparea profesorului și a elevilor, are o dimensiune care trece dincolo de spațiul didactic,o dimensiune inițiatică. Părintele Bria îndemna ca lecția de religie să fie realizată în analogie cu istoria mântuirii. Liturghia, ca formă de recapitulare a istoriei mântuirii, se constituie ca model pentru oriceactivitate catehetică. Ora de religie poate fi privită ca o introducere la creștinism, ca un curs deistoria religiilor (prezentăm un bagaj de cunoștințe și ritualuri care pot determina luarea unor opțiuni), ca un curs de apologetică (prezentăm unele argumente). Dar ora de religie își atinge plenitudinea și finalitatea atunci când subiecții (elevii) devin interesați și practicanți, atunci când eiconștientizează apartenența lor la Trupul mistic al lui Hristos care este Biserica.Prin ciclul credinței,părintele Bria definea procesul prin care istoria sfântă sau istoriamântuirii trece în istoria oamenilor și o transformă, generând convertirea personală și constituireacomunității creștine. Acest ciclu comportă trei etape principale:
1) Inițierea în tainele credinței, mărturisirea credinței sau fidelitate față de Iisus Hristos și fațăde Evanghelia Sa.
2) Lărgirea orizontului speranței, celebrarea credinței sau fidelitatea față de sine și față deBiserică.
3) Desăvârșirea comuniunii dragostei sau practicarea credinței sau fidelitatea față deaproapele sau de lume. Inițierea ca primă etapă favorizează mărturisirea credinței, care nu se separă de trăirea (celebrarea) credinței prin cult și de practicarea credinței prin faptele noastre și prin morala personală și socială.Pentru început, elevii sunt inițiați în comunitatea de credință, mai apoi în comunitatea demorală (de trăire). Un profesor bun – prin catehizare – induce elevilor un anumit stil de viață. Astfel,credința mărturisită, trăită și asumată dobândește valențe personale și sociale (paradigma socială acredinței). Eclesia constituie o adunare de credință, de liturghisire și de practică.
O primă etapă a misiunii profesorilor de religie este aceea de a iniția în credință, de a face ucenici ai lui Hristos prin vestirea Evangheliei lui Hristos. Sfinții Apostoli, primii mărturisitori ai lui Hristos, i-au învățăt pe cei ce au crezut în Hristos cele mai importante adevăruri de credință îngrijindu-se de sporirea creștinilor în cunoașterea și aprofundarea celor învățate. Ne punem întrebarea: noi, creștini ai secolului XXI, trebuie să fim îndemnați să sporim în cunoașterea învățăturilor evanghelice? Considerăm că da, cu atât mai mult cu cât unii credincioși, chiar cu studiisuperioare, cunosc mult mai puțin domeniul credinței decât alte domenii de cunoaștere.Asumarea credinței presupune o viziune globală despre lume, acceptând că Dumnezeu esteCreatorul Cerului și al Pământului, Răscumpărătorul și Împăciuitorul lumii căzute, Sfințitorul caretransformă creația și viața noastră a tuturor.
A doua etapă a ciclului credinței o constituie celebrarea credinței prin participarea la cult, prin fidelitatea față de sine și față de Biserică. Profesorul de religie își va învăța elevii că “fiecarecredincios își exprimă credința sub o formă de adorare a lui Dumnezeu, de mulțumire și bucurie”.
Sfânta Liturghie creează mediul pentru exprimarea bucuriei, a speranței și a credinței uneicomunități.În cadrul cultului public, după mărturisirea credinței (rostirea Crezului) urmează celebrarea credinței (imnul Pe Tine Te lăudăm). În cadrul orei de religie, profesorul și elevii purced lamărturisirea credinței, dar și la o formă de celebrare, de adorare, fiecare oră de religie începe și seîncheie cu o rugăciune. În etapa a treia urmează contextualizarea și manifestarea credinței în viața personală și socială. Ora de religie îndeamnă la angajare, la viețuirea în și prin Hristos. Preotul, la SfântaLiturghie, îi îndeamnă și îi trimite pe credincioși la misiune și la slujire: cu pace să ieșim …, iar credincioșii răspund întru numele Domnului; de aici reiese rolul credinței în raport cu semenii, cumorala, cu societatea. Religia (credința fiecăruia) are sau ar trebui să aibă un rol însemnat atât înviața personală, cât și în viața publică. Într-o astfel de abordare, ora de religie devine o oră care îi face pe elevi să fie responsabilifață de viața și faptele lor, față de actul educațional, față de aproapele, după cuvintele Mântuitorului: voi sunteți lumina lumii…, așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune și să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Mt. 5,14-16) .În contextul social și educațional actual profesorul de religie va da lecției de religie și odimensiune reconciliatorie, observând statutul istoric al Bisericii: nu separăm acum grâul deneghină, separarea aparține eshatonului. Ora de religie se derulează ca un dialog, cuvintele folositeîn acest dialog sunt inspirate de cuvintele revelate ale Sfintei Scripturi, de Cuvântul care ni se descoperă în Noul Testament și care ne dă putere. Mântuitorul, în rugăciunea dinaintea Patimilor.
VII. Taina hirotoniei în programa disciplinei religie
Programa școlară de Religie – Cultul Ortodox vizează formarea elevilor în spiritul valorilor moral-creștine care să stea la baza concepției asupra relației Dumnezeu-om, omsemeni și, nu în ultimul rând, la baza atitudinilor față de propria persoană. Programa urmărește să vină în întâmpinarea dorinței de cunoaștere a elevilor, cât și a idealurilor Bisericii Ortodoxe în ceea ce privește educație tinerilor în spiritul credinței.
În decursul a două decenii după ce disciplina Religie a fost reintrodusă în planul cadru de învățământ au fost luate în discuție mai multe probleme stringente ale învățământului în contextele actuale.
descongestionarea programelor școlare;
abordarea religiei dintr-o perspectivă ecumenică;
utilizarea modelului de proiectare curriculară centrată pe obiective, dezvoltarea unei strategii
didactice pornind de la obiective, asigurarea continuității și a progresiei de la o clasă la alta;
asigurarea calității educației și compatibilizarea curriculumului național cu cel european, cu
standardele europene prin formarea domeniilor de competențe – cheie, îndeosebi a competențe lor interpersonale, interculturale, sociale și civice, indispensabile vieții active într-o socie-tate a cunoașterii specifică secolului XXI.
asigurarea coerenței la nivelul ariei curriculare Om și societate, prin corelarea cu
schimbările intervenite la nivelul celorlalte programe școlare.
Structura programei cuprinde: obiective-cadru, obiective de referință, exemple de
activități de învățare, conținuturi specifice fiecărui an de studiu și standarde curriculare de
performanță:
obiectivele cadru, urmărite pe întreg parcursul învățământului gimnazial, având un grad
ridicat de generalitate și complexitate se referă la formarea unor capacități și atitudini
generate de specificul disciplinei. Acest set de obiective cadru este comun pentru programele școlare de Religie.
obiectivele de referință, formulând rezultatele așteptate ale învățării pentru fiecare an de
studiu și urmărind progresia în formarea de capacități și achiziția de cunoștințe ale
elevului de la un an de studiu la altul; în prezenta programă s-au efectuat o serie de
schimbări la nivelul obiectivelor de referință, cu scopul de a asigura o mai bună corelare a
acestora la nivelul claselor a I-a – a XII-a și o formulare explicită, în termeni concreți.
Structura întregului curriculum la disciplina Religie urmărește ridicarea nivelului de educație religioasă și morală al societății, începând cu tânăra generație. Influențele educative de la disciplina religie completează misiunea Bisericii și , astfel , vine în ajutorul societății în ansamblu deoarece promovează valorile fundamentale: dragostea, prietenia, pacea, înțelegerea și întrajutorarea între semeni. Toate acestea sunt și virtuțiile de bază ale credinței creștine.
Subiectul referitor la Taina Hirotoniei este întâlmit în cadrul programei școlare de la clasa pregătitoare până la clasa a-XIIa sub diferite forme și în cadrul mai multor teme de curs fie tangențial, fie la modul propriu astfel:
La clasa pregătitoare trebuie să explicăm pe nivelul vârstei elevilor despre Taina Hirotoniei la competențele:
Totodată, ne sunt indicate ca mijloace de instruire să vizităm biserica – Biserica este un spațiu cu înalte valențe educative pentru ora de religie. Profesorul poate organiza vizite la biserică cu elevii, cu diferite ocazii și scopuri: pentru participarea și observarea anumitor slujbe bisericești; pentru discuții cu preotul pe teme religioase sau pentru a organiza în comun diferite evenimente importante pentru comunitate ori activități de întrajutorare a membrilor acesteia. Nu putem să mergem în Biserică făra ca elevul fie el și de cea mai mică vârstă fără să aibănptiunea elementară de ierarhie și ce presupune această funcție de ierarh în orice treaptă s-ar afla el.
La clasele I-IV vine în întâmpinarea atât a dorinței de cunoaștere a elevilor,cât și a idealurilor Bisericii noastre în ceea ce privește educație tinerilor în spiritul credinței ortodoxe. Aceste idealuri vizează formarea unor caractere moral-creștine de unde să pornească o nouă concepție asupra relației Dumnezeu-om, om-semeni și, nu în ultimul rând, o atitudine morală și obiectivă față de propria persoană.
este absolut necesar ca înainte de a vorbi despre Taina Sfântului Botez să explicăm elevilor de claasa a- IV- a despre Taina Hirotoniei, cine și în ce circumstanțe se poate oficia sfânta Taină a Botezului.
Elevii de gimnaziu au pregătit în programa școlară câte un capitol atât în clasa a- V-a cât și în clasa a- VI-a referitor la Sfintele Taine.
Prin exemplele de activități de învățare propuse, precum și prin le modalități de organizare a activității în clasă,se are în vedere atingerea cu brio a obiectivelor propuse de către profesor în momentul întocmirii planului de lecție, programa este cea care ne arată cel puțin un exemplu al unei situații d eînvățare spre a ne servi drept exemplu în abordarea unei teme la o oră de curs. Modificările realizate la nivelul unor exemple de activități de învățare au scopul de a accentua valorificarea experienței concrete a elevilor în activitățile didactice și integrarea unor strategii de predare-învățare diverse. Pe baza exemplelor propuse de programa școlară, cadrul didactic poate elabora exemple de învățare variate, adecvate specificului fiecărei situații de învățare abordată în funcție și de nivelul clasei la care este abordată tema respectivă.
VIII.Metode moderne și mijloace de predare a conținuturilor în care este abordată Taina Hirotoniei
Metodele de învățământ (odos = cale, drum; metha = către, spre) reprezintă căile folosite în școală de către profesor în a-i sprijini pe elevi să descopere viața, natura, lumea, lucrurile, știința. Ele sunt totodată mijloace prin care se formează și se dezvoltă priceperile, deprinderile și capacitațile elevilor de a acționa asupra naturii, de a folosi roadele cunoașterii transformând exteriorul în facilități interioare, formându-și caracterul și dezvoltându-și pesonalitatea.
„Calitatea pedagogică a metodei didactice presupune transformarea acesteia dintr-o
cale de cunoaștere propusă de profesor într-o cale de învățare realizată efectiv depreșcolar, elev, student, în cadrul instruirii formale și nonformale, cu deschideri spreeducația permanentă.”
Modernizarea și perfecționarea metodologiei didactice este un deziderat, ce se înscrie pe direcția sporirii caracterului activ participativ al metodelor de învățământ, în aplicarea unor metode cu un pronunțat caracter formativ, în valorificarea noilor tehnologi instrucținale (e-learning), în contaminarea și suprapunerea problematizării asupra fiecărei tehnici de învățare, și metode reușind astfel să se aducă o contribuție însemnată la dezvoltarea întregului potențial al elevului.
Cerința primordială a educației progresiviste, cum spune Jean Piaget, este de a asigura o metodologie diversificată bazată pe îmbinarea activităților de învățare și de muncă independentă, cu activitățile de cooperare, de învățare în grup și de muncă interdependentă.
Deși învătarea este eminamente o activitate proprie, ținând de efortul individual depus în înțelegerea și conștientizarea semnificațiilor științei, nu este mai puțin adevărat că relațiile interpersonale, de grup sunt un factor indispensabil apariției și construirii învățării personale și colective.
„Învățarea în grup exersează capacitatea de decizie și de inițiativă, dă o notă mai personală muncii, dar și o complementaritate mai mare aptitudinilor și talentelor, ceea ce asigură o participare mai vie, mai activă, susținută de foarte multe elemente de emulație, de stimulare reciprocă, de cooperare fructuoasă.”
Specific metodelor interactive de grup este faptul că ele promovează interacțiunea dintre modul de gândire de percepere al participanților, dintre personalitățile lor, ducând la o învățare mai activă, creativă, critică și cu rezultate evidente. Acest tip de interactivitate determină „identificarea subiectului cu situația de învățare în care acesta este antrenat” ceea ce duce la trans-formarea elevului în stăpânul propriei transformări și formări. „Metodele interactive urmăresc optimizarea comunicări, observând tendințele inhibitorii care pot apărea în interiorul grupului”
Interactivitatea presupune atât cooperarea – definită drept „forma motivațională a afirmării de sine, incluzând activitatea de avansare proprie, în care individul rivalizează cu ceilalți pentru dobândirea unei situații sociale sau a superiorității” – cât și competiția care este o „activitate orientată social, în cadrul căreia individul colaborează cu ceilalți pentru atingerea unui țel comun” (Ausubel, 1981) Ele nu se sunt antitetice; ambele implică un anumit grad de interacțiune, în opoziție cu comportamentul individual.În condițiile îndeplinirii unor sarcini simple, activitatea de grup este stimulativă,generând un comportament contagios și o strădanie competitivă; în rezolvarea sarcinilorcomplexe, rezolvarea de probleme, obținerea soluției corecte e facilitată de emiterea deipoteze multiple și variate. Interacțiunea stimulează efortul și productivitatea individului și este importantă pentru autodescoperirea propriilor capacități și limite, pentru autoevaluare. Există o dinamică intergrupală cu influențe favorabile în planul personalității, iar subiecții care lucrează în echipă sunt capabili să aplice și să sintetizeze cunoștințele în moduri variate și complexe, învățând în acelașI timp mai temeinic decât în cazul lucrului individual. În acest fel se dezvoltă capacitățile elevilor de a lucra împreună ce se constituie într-o componentă importantă pentru viață și pentru activitatea lor profesională viitoare.
Avantajele interacțiunii:
în condițiile îndeplinirii unor sarcini simple, activitatea de grup este stimulativă, generând un comportament contagios și o strădanie competitivă; în rezolvarea sarcinilor complexe, rezolvarea de probleme, obținerea soluției corecte e facilitată de emiterea de ipoteze multiple și variate; (D. Ausubel, 1981)
stimulează efortul și productivitatea individului;
este importantă pentru autodescoperirea propriilor capacități și limite, pentru autoevaluare (D. Ausubel)
există o dinamică intergrupală cu influențe favorabile în planul personalității;
subiecții care lucrează în echipă sunt capabili să aplice și să sintetizeze cunoștințele în moduri variate și complexe, învățând în acelașI timp mai temeinic decât în cazul lucrului individual;
dezvoltă capacitățile elevilor de a lucra împreună – componentă importantă pentru viață și pentru activitatea lor profesională viitoare.(Johnson și Johnson,1983);
dezvoltă inteligențele multiple, capacități specifice inteligenței lingvistice (ce implică sensibilitatea de a vorbi și de a scrie; include abilitatea de a folosi efectiv limba pentru a se exprima retoric, poetic și pentru a-și aminti informațiile) inteligenței logice-matematice (ce constă în capacitatea de a analiza logicproblemele, de a realiza operații matematice și de a investiga științific sarcinile,de a face deducții), inteligența spațială (care se referă la capacitatea, potențialulde a recunoaște și a folosi patternurile spațiului; capacitatea de a crea
reprezentări nu doar vizuale), inteligența interpersonală (capacitatea de aînțelege intențiile, motivațiile, dorințele celorlalți, creând oportunități în muncacolectivă), inteligența intrapersonală (capacitatea de autoîn-țelegere,autoapreciere corectă a propriilor senti-mente, motivații, temeri), inteligențanaturalistă (care face omul capabil să recunoască, să clasifice și să se inspire dinmediul înconjurător), inteligența morală (preocupată de reguli, comportament,atitudini) – Gardner H. – 1993;
stimulează și dezvoltă capacități cognitive complexe (gândirea divergentă,gândirea critică, gândirea laterală – capacitatea de a privi și a cerceta lucrurile în altmod, de a relaxa controlul gândirii);
munca în grup permite împărțirea sarcinilor și responsabilităților în părți mult mai ușor de realizat;
timpul de soluționare a problemelor este de cele mai multe ori mai scurt în cazul lucrului în grup decât atunci când se încearcă găsirea rezolvărilor pe contpropriu;
cu o dirijare adecvată, învățarea prin cooperare dezvoltă și diversificăpriceperile, capacitățile și deprinderile sociale ale elevilor;
interrelațiile dintre membrii grupului, emulația, sporește interesul pentru o temăsau o sarcină dată, motivând elevii pentru învățare;
lucrul în echipă oferă elevilor posibilitatea de a-și împărtăși părerile, experiența,ideile, strategiile personale de lucru, informațiile;
se reduce la minim fenomenul blocajului emoțional al creativității;
grupul dă un sentiment de încredere, de siguranță, antrenare reciprocă a membrilor ce duce la dispariția fricii de eșec și curajul de a-și asuma riscul;
interacțiunea colectivă are ca efect și „educarea stăpânirii de sine și a unui comportament tolerant față de opiniile celorlalți, înfrângerea subiecti-vismului și acceptarea gândirii colective” (Crenguța L. Oprea, 2000, p. 47)
Învățământul modern preconizează o metodologie axată pe acțiune, operatorie, deci pe promovarea metodelor interactive care să solicite mecanismele gândirii, ale inteligenței, ale imaginației și creativității. “Activ” este elevul care “depune efort de reflecție personală, interioară și abstractă, care întreprinde o acțiune mintală de căutare, de cercetare și redescoperire a adevărurilor, de elaborarea a noilor cunoștințe.
„Activismul exterior” vine deci să servească drept suport material „activismului interior”, psihic, mental, să devină un purtător al acestuia.” După cum spunea profesorul Ioan Cerghit
Structurile autoritare dintr-un grup sau piedicile împotriva comunicării pot foarte bine limita participarea activă a anumitor membrii la o acțiune coordonată.
Vorbind despre necesitatea inovării în domeniul metodologiei didactice și acăutării de noi variante pentru a spori eficiența activității instructiv-educative din școală, prin directa implicarea a elevului și mobilizarea efortului său cognitiv, profesorul Ioan Cerghit afirmă:
„Pedagogia modernă nu caută să impună nici un fel de rețetar rigid, dimpotrivă, consideră că fixitatea metodelor, conservatorismul educatorilor, rutina excesivă, indiferența etc. aduc mari prejudicii efortului actual de ridicare a învățământului pe noi trepte; ea nu se opune în nici un fel inițiativei și originalității individuale sau colective de regândire și reconsiderare în spirit creator a oricăror aspecte care privesc perfecționarea și modernizarea metodologiei învățământului de toate gradele. În fond creația, în materie de metodologie, înseamnă o necontenită căutare, reînnoire și îmbunătățire a condițiilor de muncă în instituțiile școlare.”
În cadrul cercetării propuse a fost necesară folosirea metodelor activ-participative și a mijloacelor adecvate disciplinei Religie în predarea-învățarea conținuturilor din domeniul liturgic, dogmatic și istoric, având în vedere faptul că subiectul lucrării de față cuprinde teme din programa școlară: ,,Taina Hirotoniei și hirotesiile în cultul ortodox'' în lecțiile de predare cum ar fi: Sfintele Taine (generalități), Împărțirea sfintelor Taine, Taina Hirotoniei.
Pentru o utilizare eficientă a acestor metode este necesară cunoașterea lor teoretică, precum și o experiență minimă în utilizarea acestora privind integrarea lor corespunzătoare în proiectarea didactică, în inter-relație cu metodele tradiționale. În organizarea cercetării pedagogice am fost preocupat de alegerea celor mai adecvate și importante metode și procedee active pentru preadrea-învățarea conținuturilor cu caracter liturgic, dogmatic și istoric și valorificarea lor din punct de vedere educativ. In cele ce urmează voi să prezint teoretic și cu exemplificări metodele didactice activ-participative pe care le-am ales și utilizat în predarea-învățarea cunoștințelor din domeniile liturgic, dogmatic și istoric precum și a mijloacelor utilizate in vederea atingeri obiectivelor propuse .
VIII. 1. Metoda „Brainstorming”
Brainstorming-ul este cea mai simplă, cea mai eficientă și cea mai utilizată metodă de stimulare a creativității și de generare a ideilor noi, prin activități în cadrul unui grup. Ca tehnică intuitivă de creație în grup, brainstorming-ul a fost utilizat în 1948 la Universitatea din Buffalo (SUA) de către profesorul A. Osborn.
Un moment de brainstorming este creat ușor în orice lecție cu scopul stimulării motivației pentru dobândirea cunoștințelor și pentru formarea capacităților. El implică mai multe etape:
Comunicarea sarcinii de lucru: Fiecare elev va formula timp de un minut cât mai multe răspunsuri la întrebarea: Ce știți despre Sfintele Taine? Subiectul pentru brainstorming este formulat sub forma unei întrebări, a unei cerințe sau a unei propoziții neterminate asupra căreia reflectează fiecare participant. Perechile sau grupurile pot primi aceeași sarcină sau întrebare sau sarcini diferite. Prezentăm câteva procedee de fromulare și de oferire a unui subiect:
Prin întrebări productive (deschise, problematizante): Care este numărul Sfintelor Taine?, Care este împărțirea Sfintelor Taine? (formarea capacității de analiză si prognoză)
Prin solicitarea formulării unor definiții :Ce este Sfânta Taină a Preoției?
Prin asocierea spontană de idei: Scrieți tot ce vă vine în minte despre Sfânta Taină a Preoției
Prin asocierea rațională de idei: Cautati sinonime sau notiuni similare pentru Sfânta Taină a Preoției.
Prin căutarea judecăților de valoare: Argumentați importanța Sfintei Taine a Hirotoniei în viața oamenilor.
Prin observație: Ce ați observat privind relația dintre preot și familia voastră, dintre preot și voi ca elevi/copii?
Pentru stimularea producției de idei în timpul emisiei acestora, profesorul trebuie să acorde sprijin elevilor prin încurajări, formularea de întrebări, emiterea de idei. Atitudinea profesorului este importantă în evitarea blocajelor intelectuale, a ridiculizarii unor idei sau a unor elevi, a consolidării încrederii în sine. Participanții la brainstorming se manifestă liber dacă au convingerea că orice idée este bună și că doar non-răspunsul constituie o greșeală (de atitudine). Multe idei și teorii geniale au fost primite cu reticență și neîncredere de către specialist, dar această atitudine nu l-a împiedicat pe savant să-și urmeze calea.
Comunicarea regulilor: Deoarece scopul este amintirea sau producerea a cât mai multor idei referitoare la acest subiect, când formulează ideile, trebuie să respecte următoarele reguli:
Elevii să lase imaginația să lucreze nestingherită pentru a produce cât mai multe idei/soluții;
Elevii să preia mental sau în scris ideile emise de ceilalți, să le completeze, să le reformuleze ca reactive în lanț;
In timpul emisiei de idei și a listării lor, profesorul nu trebuie să exprime evaluări negative (critici) asupra nici unei idei emise pentru a nu risipi timpul și pentru a nu bloca producerea altor idei;
Nu există răspunsuri greșite sau absurde;
Fiecare are dreptul la opine personală;
Fiecare ascultă si respectă părerea celorlalți;
Toate ideile sunt scrise în forma emisă de către un elev pe o foaie de flip chart sau de profesor pe tablă;
Să noteze toate ideile, inclusiv cele provocatoare, șocante, caraghioase, irelevante. Ana Stoica (1983) sugerează evitarea unor expresii verbale care inhibă creativitatea : discutăm despre asta alta dată, nu avem timp, nu suntem pregătiți, nu ați inteles problema, teoretic se poate, în practică este mai greu,etc.
Emiterea și înregistrarea ideilor
Varianta 1. Brainstormig-ul individual: Elevii primesc ca sarcină de lucru să scrie fiecare pe caiet/foaie de flip chart , timp de un minut, răspunsul la o anumită intrebare. Ideile vor fi prezentate colegului de bancă, unui grup sau clasei.
Varianta 2. Activitate în perechi: Timp de un minut fiecare pereche va scrie toate ideile. referitoare la această intrebare .
Varianta 3. Activitate în grupuri: Timp de trei minute fiecare grup va scrie toate ideile referitoare la această întrebare.
Varianta 4. Activitatea de decizie asupra ideii centrale: Fiecare elev prezintă colegului de bancă ideea sa, apoi din cele 2 idei se formulează una mai bună sau se alege cea mai bună prin negociere. După această primă negociere se prezintă celorlalți 2 membri ai echipajului ideea colectivă și din cele 2 idei se decide asupra uneia care se prezintă grupului mare.
Activitate frontală de prezentare a ideilor: După scurgerea timpului alocat, profesorul repeta întrebarea și solicită direct ideile lor. Profesorul scrie răspunsurile unul sub celălalt pe tablă sau flip-chart. Dacă elevii nu se implică în activitate, sunt solicitați pe rând fiecare sau numai unii. Pentru a nu risipi timpul, se prezintă clasei numai ideile inedite.
Evaluarea ideilor produse prin brainstorming: Acestea se organizează în anumite contexte și situații, astfel elevii sunt solicitați să reflecteze asupra ideilor și să decidă asupra celor mai valoroase. Dupa prezentarea ideilor , fiecare are dreptul și obligația să comenteze. Ideile emise pot fi ordonate după anumite criterii. Fiecare optează pentru o idee sau mai multe, pentru o soluție, în funcție de solicitare. Se poate vota:Cine a optat pentru o idee/soluție? Se numără voturile pentru fiecare idee/soluție. Este aleasă ideea/soluția care primește cel mai mare număr de voturi. In unele situații sunt acceptate mai multe idei. Această evaluare nu este obligatorie, ci pot fi acceptate toate ideile si, în momentele celelalte ale activității, ele vor fi confirmate sau infirmate.
Prin aceasta tehnică, profesorul și elevii află: ideile celor care învață referitoare la soluțiile situației-problemă; opinii despre o experiență comună; ce anume doresc elevii să afle despre un subiect. Elevii învață diferite comportamente:ascultarea atentă și cu respect a ideilor celorlalți;comunicarea calmă și fără teamă a ideilor proprii. Fiind determinați să se implice activ, ei devin curajosi, au mai multă încredere în sine, învață să colaboreze. La nivel cognitiv, elevii învață să emită păreri pe baza cunoștințelor anterioare, să compare informații, să argumenteze, să contraargumenteze, să facă judecăți de valoare asupra informațiilor, să decidă,etc.
Brainstormig-ul are limite. Tehnica reprezintă doar o etapă a procesului de rezolvare creativă a unei probeme și nu înlocuiește cercetarea clasică. Soluțiile propuse nu sunt întotdeauna aplicabile practic. Dacă brainstorming-ul este condus în mod diletant, nu toți participanții sunt antrenați suficient, iar procesul de emisie al ideilor poate de deveni plictisitor, incoerent sau obositor.
Dacă această metodă o aplicăm la o clasă de nivel primar de exemplu clasa pregătitoare unde putem aborda lecția ,,Sfântul Ierarh Nicolae” avalanșa de idei denumirea metodei in traducere liberă aceasta se va realiza oral, profesorul notând aceste idei si apoi recitindu-le se va decide cu întregul colectiv de elevi asupra ideilor cele mai relevante si pertinente subiectului propus.
La o clasă de primar (clasa a- III-a; a-IV-a;), gimnaziu sau de liceu, metoda va fi abordată și construită ca în modul de desfășurare expus mai sus.
VIII.2. Metoda „Ciorchinele”
Ciorchinele este o tehnică didactică utilizată cu scopul de a stimula gândirea creativă și de tip divergent, de a sesiza conexiunile dintre idei, de a realiza noi asociații de idei, de a descoperi noi sensuri, semnificații, conotații. El poate fi folosit atât în faza de evaluare, cât și în faza de reflecție, este o strategie de găsire a căii de acces la propriile cunoștințe sau convingeri legate de o anumita temă.In utilizarea ciorchinelui se parcurg următoarele etape:
Scrierea unui cuvânt/sintagmă la mijlocul tablei sau al paginii de caiet, în funcție de forma de organizare a activității, în grup sau individual;
Identificarea și scrierea altor cuvinte/sintagme corelate cu cuvântul/sintagma cheie, în funcție de timpul disponibil și tema tratată, de nivelul clasei;
Identificarea și realizarea conexiunilor dintre cuvinte, prin linii sau săgeți;
Discutarea “ciorchinelui”sau a “ciochinelor “proprii. Daca activitatea s-a efectuat individual, în această etapă elevii vin în contact cu modul de gândire al colegilor.
Elevii vor fi atentionați în legătură cu diferite aspecte:
Să noteze toate ideile pe care le au referitor la cuvântul cheie;
Să realizeze cât mai multe conexiuni între idei, fără a face judecăți de valaore;
Să nu-i preocupe ortografia, punctuața sau alte reguli ale textului scris;
Să nu se oprească din scris până nu a trecut destul timp.
Exemplul pe care îl vom da la aceasta metodă este cel folosit la lecția „Sfânta Taină a Preoției” la clasa a VI-a, la fixarea cunoștințelor. Clasificarea aspectelor legate de Sfânta Taină a Preoției și a Hirotesiilor, se pot descoperi prin intermediul unui ciorchine semidirijat, astfel:
Fiecare echipă își alege un lider, într-un minut;
Pe coli de flip-chart elevii vor organiza un ciorchine a cărui expresie cheie să fie „Sfânta Taină a Preoției”
Expunerea lucrărilor realizate în fața clasei și prezentarea lor de către lideri
Analiza ciorchinelor.
Ciorchinele este o metodă foarte lejeră care dă libertate elevilor de mișcare și exprimare astfel am abordat această metodă la clasa a VI-a unde in cercul în care trebuia să se găsească cuvântul cheie am scris ,,Sfânta Taină a Preoției”.Această metodă a fost un ciorchine semidirijat deoarece am abordat astfel:
pe lângă cuvântul cheie am adăugat in cercuri concentric si altele care au servit ca ajutor elevilor ca: beneficiarii Tainei; calitățile Tainei; treptele Tainei; însușirile beneficiarilor Sfintei Taine a Preoției: pe de o parte morale, pe de altă parte juridice și de conduită.
VIII.3. Metoda „Cubul”
Fiind o metoda activ-participativă prin care un subiect este studiat și prezentat din mai multe perspective este o metodă care se pretează mai mult pentru elevii din ciclul primar superior respectiv nivelul de clasa a-IV-a, respectiv ciclul gimnazial superior si ciclu liceal. Cubul se poate obține acoperind cu hârtie o cutie cu latura de 15-20 cm. Pe fiecare față a cubului sunt scrise diferite instrucțiuni pe care elevii trebuie să le urmeze în activitatea de gândire și de scriere. Pe fiecare față a cubului este scrisă câte una din următoarele instrucțiuni: Descrie!, Compară!, Asociază!, Analizează!, Aplică!, Argumentează pro/contra!. Procesele de gândire implicate sunt asemănătoarea cu cele specificate în taxonomia lui Bloom.
Aplicarea acestei metode în lecție, în diferite etape ale cadrului de învățare,necesită prezentarea unui cub real și a întrebărilor scrise pe fețele acestuia. Se cere apoi elevilor să rezolve sarcinile, specificate pe fețele cubului, în ordinea enumerată anterior, dar nu obligatoriu. E important ca ei să rezolve corect toate sarcinile. Scrierea se face individual, apoi se lucrează în perechi și frontal. Dacă pentru elevii mici nu este clar ceea ce se cere, pentru fiecare operație înscrisă pe o față a cubului se precizează:
Descrie! – Cum arată?
Compară! – Cu cine/cu ce se aseamănă? De cine/de ce diferă?
Asociază! – Cu ce anume poate fi legat?
Analizează! – Ce părți are? Ce caracteristici au aceste părți?
Aplică! – Cum poate fi pus în practică? La ce este util?
Argumentează! – De ce e bun? De ce nu e bun?
În aplicarea tehnicii cubului se parcurg mai multe etape:
Comunicarea sarcinii de lucru: Fiecare elev are câte un cub. Timp de trei minute completează în caiete ceea ce se cere pe fiecare față a cubului. In descrierea tehnicii cubului nu se explică de către autori cum anume se valorifică răspunsurile elevilor, ceea ce dă libertate de acțiune profesorilor. In unele situații, lucrările desfășurate ale elevilor pot fi afișate pe pereții clasei sau pe table, iar elevii vor observa cum anume au completat colegii. Această procedură are dezavantajul că vizitarea expoziției este similară vizionării unui spectacol sau a unei galerii de tablouri, când atenția observatorului se concentrează în special pe culori și forme și mai puțin pe reflecția asupra conținutului. Pentru evitarea acestor aspecte, recomandăm următorul demers didactic.
Activitate în perechi: Fiecare citește partenerului ce a scris pe prima față, iar colegul lui de bancă va specifica exact ce i-a plăcut si de ce anume. Dacă ascultatorul nu a înțeles ce anume a scris colegul, va formula întrebări: De ce ai scris aceasta idee? Ce înțelegi prin asta? Cel de-al doilea elev prezintă ce a scris, iar partenerul și comentează. Timp de cinci minute se discută în acest mod ideile scrise pe cele șase fețe ale cubului.
Activitate frontală: Se împarte table în șase coloane, câte una pentru fiecare față a cubului. Câte un reprezentant din fiecare pereche va scrie într-una din coloane ceea ce a scris pe una din fețele cubului. Se vor cere completări din partea celorlalți elevi, pe rând, pentru fiecare față a cubului.
Dacă tehnica este utilizată în etapa de realizare a sensului, fețele cubului vor fi completate cu informații extrase din textul din manual, de pe harți, diagrame sau fotografii.In descrierea tehnicii nu se insistă pe evaluarea cunoștințelor sau a informațiilor scrise de elevi, dar pentru o învățare eficientă este necesar feed-back-ul oferit de profesor sau colegi. In faza de reflectie sau de extindere se poate reveni asupra cubului pentru completarea lui cu informațiile noi. Dacă se lucrează cu elevi mici sau resursele de timp sunt mici, se completează mai puține fețe ale cubului.
Exemplu:
Metoda cubului poate fi folosită la verificarea sau la fixarea cunoștințelor din lecția “Sfânta Taină a Preoției ”. Sarcinile pe care le primesc cele șase echipe sunt:
Echipa nr 1.- Definiți Sfintele Taine.
Echipa nr2. – Comparați Sfintele Taine care se repetă cu cele care nu se repetă.
Echipa nr 3. – Stabiliți legătura dintre Taina Hirotoniei și Taina Cununiei
Echipa nr.4 – Care sunt beneficiarii Tainei Hirotoniei?
Echipa nr. 5 – Care este importanța Tainei Hirotoniei pentru beneficiar , dar și pentru parohia unde acesta își va desfășura activitatea?
Echipa nr. 6 – Argumentează următoarea afirmație “……”.
Raportorul grupului desemnat de către colegii de echipă va nota pe coala de flip-chart sau în coloana arondată echipei sale pentru răspunsul la întrebarea ce a fost extrasă spre rezolvare de pe o latură a cubului. După ce au fost notate toate răspunsurile la întrebările de pe cele 6 laturi ale cubului se dezbate fiecare răspuns in cadrul grupului lărgit. Dacă este necesar se completează sau se reformulează răspunsul la întrebarea aferentă feței cubului.
VIII.4. Metoda „Organizatorul grafic”
Această metodă facilitează esențializarea informației, schematizând ți sistematizând noțiunile, ideile, prin reprezentarea grafică a materialului informativ care urmează să fie exprimat în scris sau oral, într-un “organizator grafic”(OG).
Prezentarea structurată a informației se poate face în mai multe moduri, corespunzător structurii în care urmează să fie prezentată: de tip comparative, de tip descriere, de tip secvențial, de tip cauză-efect.
În desfășurarea unei activități didactice, structurarea informației și prezentarea acesteia sub forma unui Organizator Grafic se poate face în diferite momente: înainte de începerea activității, în timpul activității, după terminarea activității.
Metoda “Organizatorul grafic” are mai multe variante, cele mai cunoscute dintre acestea fiind:
Organizatorul grafic comparativ;
Organizatorul grafic al caracteristicilor;
Organizatorul grafic cronologic;
Organizatorul grafic al etapelor;
Organizatorul grafic de tip cauza-efect;
Organizatorul grafic de tip situație-problemă-explicație/soluție.
Etapele în utilizarea metodei:
Profesorul împarte clasa în grupe de câte 4-6 elevi și prezintă sarcina didactică
Elevii analizează materialul informativ prezentat de către profesor, extrag informația esențială și realizează sau completează Organizatorul Grafic;
Organizatorul grafic realizat în cadrul fiecărei grupe de elevi este expus în fața clasei și analizat împreună cu elevii în cadrul unei activități organizate frontal.
Exemplu de organizator graphical caracteristicilor temei intitulate „Taina Preoției”:
-o acțiune divină neîntreruptă de la Mântuitorul Hristos la Sfinții Apostoli și de la aceștia la Preoții din zilele noastre prin succesiune apostolică.
la aceasta participă ca beneficiari numai persoanele de sex masculin
are trei trepte : deacon, preot si episcop.
la temelia ei stă iubirea lui Dumnezeu față de întreaga creație precum și actul de comunicare al Acestuia cu credincioșii, dar și exercitarea actului de cult.
efectele – Dumnezeu iubește atât de mult lumea încât dacă ar dori să o piardă ar pierde-o, dar nevrând acest lucru îi creează toate cele necesare pentru ca aceasta să ajungă la mântuire. și aceasta nu se poate realize decât prin Sfânta Biserică și ierarhie implicit alături de condițiile necesare mântuirii și anume ( credintă, fapte bune și rugăciune)
fără aceasta, lumea nu ar putea să știe modalitățile prin care ar putea ajunge să intre în legătură cu Creatorul. Hexagonal este un organizator grafic utilizabil în situațiile de învățare care implica șase aspecte diferite ale unei probleme. Tehnica are mai multe etape:
Consituirea grupurilor de lucru: elevii se împart în șase echipe, fiecare echipă primește un triunghi în care este scrisă o întrebare și un text în care este sintetizată lectia;
Informații suplimentare despre explicarea unui fenomen:
Analiza fenomenului (cum se produce?)
Spațiul în care se petrece fenomenul (unde?)
Timpul (când?)
Cauza (de ce?)
Condițiile (care?)
Efectele (ce?)
Comunicarea sarcinii de lucru: elevii trebuie să citească textul și să răspundă la întrebări.
Activitatea pe grupe: fiecare grupă răspunde la întrebări.
La sfârșitul activității, triunghiurile primite în care s-au completat răspunsurile la întrebări de fiecare grupă se reunesc la tabele și se formează hexagonul.
Exemplu: Metoda poate fi folosită la comunicarea noilor cunoștințe în cadrul lecției ” Eu și Duhovnicul meu ” la clasa a IX-a. Întrebările care se pun în hexagon pot fi:
Cine savârșește această acțiune?
Când se săvârșește ?
Unde se săvârșește?
Ce aspect cuprinde?
Cum se săvârșește?
De ce se săvârșește?
Elevii vor primi un text suport :
,,Astăzi oamenii sunt obosiți, amețiți și întunecați de păcat și de egoism. De aceea este trebuință mai mult decât în orice altă vreme de duhovnici buni și experimentați, care să se apropie de oameni în mod simplu și cu dragoste adevărată și să-i povățuiască cu discernământ, ca să se liniștească. Fără duhovnici buni bisericile se golesc și se umplu psihiatriile, închisorile și spitalele. Oamenii trebuie să conștientizeze că se chinuiesc pentru că sunt departe de Dumnezeu, să se pocăiască și să-și spovedească cu smerenie păcatele lor. Lucrarea duhovnicului este o lucrare de tămăduire lăuntrică. Nu există vreun medic mai presus de un duhovnic experimentat, care insuflă încredere prin sfințenia sa, care îndepărtează de la făpturile cele sensibile ale lui Dumnezeu gândurile ce li se aduc de aghiuță și care vindecă suflete și trupuri fără medicamente, doar cu harul lui Dumnezeu. Atunci când duhovnicul are iluminare dumnezeiască, are Duhul lui Dumnezeu, înțelege și distinge stări și poate da direcții corecte sufletelor. Este bine ca el să nu aibă multe preocupări, pentru ca să poată acorda fiecărui suflet timpul necesar și să-și poată face treaba lui în chip corect. Altfel pățește ceea ce pățește un chirurg bun care, atunci când face prea multe operații în fiecare zi, se obosește și este firesc să nu poată da cât ar trebui.
De aceea nu trebuie să se amestece în toate problemele familiale, ci să se limiteze de Fiecare dată la ceea ce este în legătură în mod concret cu sufletul, așa încât să aibă timpul necesar să-1 ajute eficient. Dar nici cel ce se spovedește nu trebuie să-1 încarce pe duhovnic cu subiecte despre care poate întreba pe alții mai competenți, adică să-1 întrebe care casă anume s-o închirieze sau la ce meditații să-și trimită copilul etc.” Nevoința duhovnicească, Cuviosul Parinte Paisie Aghioritul.
Elevii vor avea de răspuns la întrebări astfel:
Cine savârșește această acțiune ?
Când se săvârșește Taina Hirotoniei ?
Unde se săvârșește se se săvârșește Taina Hirotoniei ?
Ce calități trebuie să îndeplinească un candidat la preoție, un viitor duhovnic ?
Cum se săvârșește Taina Hirotoniei ?
Cine sunt beneficiarii Tainei Hirotoniei ?
VIII.5. Studiul de caz
Această metodă a studiul de caz a fost promovată de profesorul Colomb Langdall la sfârșitul secolului al XIX-lea. Studiul de caz este o metodă euristică și aplicativă bazată pe cunoașterea inductivă care facilitează trecerea de la particular la general.
Studiul de caz devine o metodă didactică în momentul în care un caz este oferit elevilor pentru: analiza, identificarea elementelor implicate, determinarea cauzelor și a efectelor actuale, formularea unui diagnostic și a unei prognoze, propunerea unor soluții de rezolvare și deciderea soluției optime de rezolvare.
Reprezentând o situație-problemă particulară , autentică sau ipotetică, modelată sau simulată, care există sau poate exista într-un sistem natural, social, economic și care necesită un diagnostic și o decizie studiul de caz poate fi selecționat și pregătit pentru activitatea didactică deoarece are mai multe calități: este autentic, adică a fost desprins direct din realitate și în același timp este o situație-problemă care necesită un diagnostic, o decizie; este o situație-problemă despre care deținem toate datele necesare rezolvării; permite găsirea unei soluții cu șanse de generalizare sau aplicare în cazuri similare fapt ce poate să conducă la crearea unui precedent.
Metodologia studiului de caz cuprinde mai multe etape:
Identificarea sau alegerea cazului;
Prezentarea cazului de către profesor;
Analiza cazului de către elevi și formularea diagnosticului;
Stabilirea alternativelor de rezolvare;
Compararea soluțiilor prezentate;
Deciderea soluțțiilor prezentate;
Generalizarea soluției.
Evaluarea elevilor care rezolvă cazul urmărește: utilizarea corectă a conceptelor; calitatea argumentelor și contraargumentelor; originalitatea și calitatea variantelor de rezolvare a cazului; viabilitatea soluției finale.
Observăm că utilizarea studiului de caz în lecții are multe avantaje deoarece elevii: se confruntă direct cu o situație autentică desprinsă din realitate, prezentată în dimensiunile ei caracteristice; apropie procesul de învățare de viața cotidiană; utilizează eficient și creativ cunostințe teoretice pentru rezolvarea practică a cazului; formulează întrebări, colectează , selectează și valorifică informații; iau decizii și le argumentează; învață să acționeze rapid și eficient în situații exceptionale; își asumă responsabilitatea ; își dezvoltă capacitatea de examinare critică a strategiilor de soluționare, de anticipare a evenimentelor, de organizare, de conducere, de cooperare în echipă, învață să asculte, să evalueze opiniile celorlalți, să le compare cu ale lor și să aleagă varianta optimă.
Exemplu:
Metoda se poate folosi la captarea atenției în cadrul lecției “ Grija lui Dumnezeu față de lume”.
Studiu de caz:
Pe acesti apostoli, Mantuitorul Hristos ii investeste cu puterea Duhului Sfant, chiar în prima zi a Învierii Sale din morți, seara când, stand in mijlocul lor, le-a zis : "Precum M-a trimis-pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi… Si sufland asupra lor a zis : Luati Duh Sfant; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute" (Ioan, 20, 21-23). Mantuitorul le da putere si ii trimite in lume, precum si El a fost trimis in lume de Tatal. Este momentul culminant al imbracarii apostolilor de catre Hristos cu puterea Duhului Sfant spre slujba apostoliei pentru care ii chemase. Acum, dandu-le lor pe Duhul Sfant si printr-un act vizibil – prin suflare (Ioan, 20, 22) – ii instituie in serviciul de slujitori ai lui Dumnezeu pentru oameni (vers. 23) si, prin aceasta, instituie Taina hirotoniei. Iar continutul acestei puteri dumnezeiesti date lor indata dupa inviere, nu numai cu cuvantul, ci si prin suflare, adica printr-un semn sensibil : "a suflat asupra lor si le-a. zis : Luati Duh Sfant" (Ioan, 20, 22), le-a fost aratat tot de El, in mesajul dat inainte de a Se desparti de ei, inaltandu-Se la cer : " Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant. Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate Eu v-am poruncit voua, si iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului" (Matei, 28, 18-20) si "Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura. Cel ce va crede si se va boteza se va mantui ; iar cel ce nu va crede se va osandi" (Marcu, 16, 15-16). Si Evanghelia dupa Marcu spune mai departe : "Deci Domnul Iisus dupa ce a vorbit cu ei S-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu, iar ei (apostolii), plecand, au propovaduit pretutindeni si Domnul lucra cu ei si intarea cuvantul, prin semnele care urmau" (Marcu, 16, 19-20).
Cum caracterizați viața viitorului preot după cum reiese din textul de mai sus?
Care sunt greutățile pe care le poate întâmpina un preot, dar și satisfacțiile sufletești?
Cum credeți că au reacționat Sfinții Apostoli la cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos?
Credeți că oricine poate să devină preot?
Ce calități trebuie să îndeplinească un viitor preot dacă acesta este un urmaș al Sfinților Apostoli?
VIII.6. Metoda 6-5-3
Metoda (6 persoane, 3 idei, 5 minute) se utilizează atunci când se urmărește obținerea unor idei din partea unor grupuri mari de persoane. Pentru organizarea unei discuții conform acestei tehnici se parcurg mai multe etape:
Comunicarea sarcinii de lucru: profesorul numără de la un capăt la altul al clasei pe banci de la 1 la 6 astfel încât să nu existe evrsiuni între elevi și ca să se evite gruparea acestora pe afinități și prietenii astfel se formează grupuri de câte șase și în fiecare grup se alege un coordonator/ lider sau raportor. Ideile se vor nota în cele trei coloane ale unui tabel pe care profesorul îl înmânează liderului grupului. După ce primul grup notează ideile pe foaie, următorul grup completează pe aceeași foaie ideile lu, până ce trece pe la toate grupurile.
Discuții în interiorul subgrupurilor: fiecare grup discută timp de cinci minute.
Activitate frontală: se citește ceea ce au scris participanții pe foi și se discută cu elevii pentru a decide împreună care dintre idei (propuneri) să fie însuțită.
Această metodă a fost abordată la lecția ,, Taina Hirotoniei,, la clasa aVI-a A din cadrul Școlii Gimnaziale George Vâlsan În anul școlar 2012-2013.
Clasa având un colectiv de 30 de elevi au fost stabilite 5 grupe de lucru.
Exemplu : Metoda poate fi folosită la asocierea, generalizarea și aplicarea cunoștințelor la lecția” Taina Hirotoniei”. Tema dezbaterii este: Este nevoie de ierarhie în cadrul Bisericii sau oricine poate fi preot/ slujitor al lui Dumnezeu?
VIII.7. Metoda „Cadranele”
Metoda cadranelor reprezintă o metodă utilizată pentru formarea și dezvoltarea capacității elevilor de a organiza/rezuma conținutul informațional al unui text în scopul unei înțelegeri nuanțate și profunde și de a exprima argumentat puncte de vedere personale asupra unui subiect propus pe baza a patru criterii precizate de către profesor. Această metodă o aplic cu foarte mult succes la clasele din ciclul primar la lecții cum ar fi : Sfânta Biserică, Sfântul Ierarh Iosif de la Partoș, Profeții din Vechiul Testament.
Ceea ce place foarte mult elevilor este faptul că această metodă implica interdisciplinaritatea astfel în ultimul cadran întotdeauna au ca sarcină de rezolvare un item în care aceștia își exersează abilitatea creativă, și anume de răspuns la itemul respectiv printr-un desen.
Etape în utilizarea metodei:
Pe o foaie se trasează două axe perpendiculare obținându-se patru cadrane, apoi sunt precizate sarcinile didactice corespunzătoare fiecăruia dintre acestea.
Această metodă poate fi combinată și cu avalanșa de idei unde toți au libertatea de exprimare si de creativitate deoarece acesta este efectul folosirii metodelor moderne pentru că acestea reușesc să scoată în evidență aspectul creativ și critic al elevilor în abordarea unor noțiuni noi sau deja cunoscute de către ei, le lasă libertatea de a face conexiuni cu anumite cunoștințe asumate de ce către aceștia în diferite contexte de viață fie din familie fie din diferite etape ale școlarizării.
Sunt rezolvate cerințele apoi rezultatele sunt trecute de către elevi în cele patru cadrane, în condițiile indicate de către profesor.
Aspecte legate de utilizarea metodei:
Cadranul trebuie să cuprindă rezolvarea a patru sarcini de învățare esențiale, legate de problematica respectivă. Acestea pot fi organizate logic, cronologic, într-o înlănțuire cauză-efect, dar pot prezenta și aspect distinct, al căror răspuns să se constituie într-un tot unitar.
În situația în care resursele de timp sunt limitate, sarcinile didactice pot fi împărțite pe grupe de elevi, corespunzator fiecărui cadran, iar rezolvarea trecută pe tablă de către profesor/un elev. Este recomadat ca sarcina să fie scrisă pe foaia de flip-chart sau pe tablă interactivă de către un elev deoarece acesta își pune în valoare si abilitatea de a lucra cu tehnologia I.T.
Informația notată în cadrane va fi esențializată fără a se pune pe accent pe detalierea răspunsurilor.
În cadranul grupelor, elevii pot fi organizați în funcție de poziția pe care o ocupă în bănci, de aptitutidini pentru rezolvarea anumitor sarcini de învățare dacă aceștia vor lucra la rezolvarea acestui cadran la nivel de echipă, etc, în cazul în care cadranul este individual acesta îl rezolvă singur apoi prin sondaj profesorul numește un număr de elvi pentru a da răspunsul la intrebarea aferentă cadranului respectiv după care împreună cu clasa va decide răspunsul care va fi notat de către toți elevii drept răspuns la întrebarea aferentă cadranului respectiv.
Dacă este necesar, numărul cadranelor poate fi extins la 6,8 în funcție de dimensiunea temei abordate.
În unul din cadrane sarcina poate fi realizarea unui organizator grafic sau al unui cvintet.
Este important ca elevii să aibă posibilitatea de a prezenta rezultatele și de a argumenta răspunsurile. Poate fi evaluat astfel modul în care elevii au răspuns la sarcinile de învățare.
Exemplu: Tema: Taina Preoției
Prin metoda Cadranelor se poate realiza fixarea dar și evaluarea cunoștințelor accumulate la capitolul Sfintele Taine dar si la lecția de curs Sfânta Taină a Preoției. Clasa va fi împărțită în patru grupe de elevi, fiecare dintre acestea urmând să rezolve una din cele patru sarcini de învățare. Se desenează pe tablă cadranele.
Prezentarea sarcinilor de învățare. Fiecărei grupe îi revine sarcina de a complete cadranul corespunzator, urmărind urmatoarele aspecte:
Definirea Tainei Preoției;
Cvintet, având cuvantul cheie “ ierarh”;
Un aspect legat de modul săvârșirii acestei acțiuni;
Un text biblic care face referire la această acțiune.
Grupa 1: cadranul I : Definiți Taina Hirotoniei.
Grupa 2: cadranul II : Alcătuiți un qintet pornind de la cuvântul cheie “ierarh”;
Grupa 3: cadranul III: Realizați un ciorchine calitățile pe care trebuie să le îndeplinească un tânăr care dorește să devină preot.
Grupa 4: cadranul IV: Realizați un desen din care să reiasă o activitate în care a fost prezent și preotul din comunitatea în care locuiești tu, sau preotul paroh din parohia careia aparții tu.
Activitate pe grupe.
Discutarea informațiilor despre fiecare aspect al tainei pornind de la răspunsurile date de grupurile de elevi.
Completarea cadranelor pe table și în caietele elevilor.
VIII.8. Metoda „K-W-L” (Știu-vreau să știu-am învățat)
Metodă Știu/ Vreau să știu/ Am învățat este una dintre metodele care pornește de la unele cunoștințe ale elevilor pe care aceștia și le-au însușit de-a lungul vieții atât în viața de familie cât și în perioda școlară. Ea se utilizează pentru valorificarea cunoștintelor și experientelor anterioare ale elevilor în vederea optimizării învățării. Prin metoda știu/vreau să stiu/am învățat, se realizează o mai bună legătură între ceea ce elevii cunosc deja din lecțiile anterioare, ceea ce-și doresc să mai știe și măsura în care ei au ajuns la aceasta la finalul lecției.
În utilizarea metodei se parcurg următoarele etape:
Profesorul propune o temă și realizează pe tablă un tabel (fișa de lucru) în care se va nota :ceea ce știu déjà elevii, ceea ce doresc să știe, și ceea ce au învățat la sfârșitul activității despre subiectul aflat în discuție.
Profesorul cere elevilor să noteze pe fișă, individual sau în perechi, tot ceea ce știu referitor la tema propupă și ceea ce doresc să știe;
Ideile referitoare la ceea ce știu elevii vor fi discutate cu întreaga clasă, iar cele care sunt acceptate de colectiv sunt scrise în prima coloană;
In urma discuțiilor vor fi identificate și formulate neclaritățile sau așteptările elevilor față de subiectul aflat în discuție, care vor fi completate în coloana a doua a tabelului;
Profesorul și elevii prezintă și analizează materialele complementare în vederea clarificării problemelor necunoscute sau neînțelese de elevi.
Elementele noi vor fi trecute în coloana a treia.
În decursul timpului și a experimentării acestei metode la clasă am dedus că se mai pot adăuga încă 2 coloane astfel
Exemplu:
Tema: Taina Preoției și Hirotesiile în cultul ortodox
Se parcurg următoarele etape prin metoda K-W-L:
Profesorul anunță tema și obiectivele și desenează pe tablă tabelul;
Elevii își desfășoară activitatea pe grupe pentru notarea ideilor despre ceea ce știu despre providența divină și ceea ce doresc să afle referitor la acest subiect.Timpul alocat completării acestor rubrici nu trebuie să depășească trei minute.
Se completează rubrica Știu, printr-o activitate frontală. După scrierea tuturor ideilor dacă este cazul profesorul le poate organiza într-o formă care să avantajeze transmiterea ulterioară a cunostintelor.
In etapa de transmitere a cunoștințelor învățarea va fi dirijată spre următoarele aspecte:
Cine este cel ce trasmite harul preoției viitorilor preoți, viitorilor slujitori ai lui Dumnezeu?
Care sunt datoriile viitorului slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor?
Se completează coloana Am învățat și se compară noile cunoștințe cu cele vechi și cu expectanțele elevilor, exprimate în primele două coloane. Această rubrică poate fi completată și pe măsura transmiterii cunoștințelor. In această etapă vor fi valorificate informațiile din manual.
Această rubrică poate fi completată și pe măsura transmiterii cunoștințelor. In această etapă vor fi valorificate informațiile din manual.
La finele exercițiului se vor clasifica toate informațiile scrise sau enunțate de elevi pe diferite teme sau contexte.
VIII.9. Metoda „Masa rotundă simultană”
Masa rotundă simultană este o metodă de învățare prin colaborare în care fiecare elev este solicitat să-și prezinte un punct de vedere asupra unei probleme/ teme aflată în discuție.
In utilizarea metodei se parcurg următoarele etape:
Profesorul va număra de la 1 la 6 începând dintr-un colț al clasei până in celălalt colț al clasei pentru a se evita afinitățile precum și gruparea elevilor pe criteria de prietenii sau de inteligență astfel în fiecare echipă trebuie să fie elevi de toate nivelurile .În urma acestei numărători clasa va fi împărțită în grupuri de câte 5-6 elevi (în clasele cu un efectiv restrâns se poate lucra și frontal). Fiecare grup se va așeza la masă și va primi de la profesor o coală de hârtie, pe care fiecare membru al grupului își va scrie punctul de vedere asupra problemei/ temei date. Timp de lucru 3-4 minute.
Aspectele scrise de elevi pe foile de flip- chart sunt citite de un membru al grupului / de raportor sau de către profesor. Sunt analizate toate punctele de vedere.
Aspecte legate de utilizarea metodei:
Este extrem de utilă la religie, atunci când sunt tratate teme de dogmatică la care elevii au rețineri în a –și prezenta în fața profesorului și/sau colegilor punctul de vedere.
Analiza printr-o activitate frontală, în etapa a-2a a punctelor de vedere exprimate de către elevi trebuie realizată astfel încât aceștia să nu fie descurajați pentru activități similare ulterioare.
Este important ca în urma analizei punctelor de vedere notate pe foile de hârtie, elevii să aibă un feed-beck de la profesor și de la colegi.
Exemplu:
Tema: Taina Hirotoniei
Formați grupuri de câte șase elevi. Fiecare grup va primi o coală de scris. Pe foaie , fiecare elev va nota unul dintre aspectele providenței.
Activitatea în grupuri. Exemple:
Grupul 1: Taina Hirotoniei in treapta diaconiei
Grupul 2: Taina Hirotoniei in treapta preoției
Grupul 3: Taina Hirotoniei in treapta episcopatului
.
Unul dintre elevii din fiecare grup va citi răspunsurile. Fiecare răspuns va fi discutat, astfel încât să se realizeze clarificarea tuturor aspectelor, completarea anumitor cunoștințe, corectarea greșelilor. Profesorul poate adresa întrebări precum:
Ce rol are diaconul în cadrul Bisericii?
Care ar fi consecințele lipsei acestei trepte?
Cele trei aspecte se întrepătrund și există o legătură între acestea trei?
Capacitatea de a rezuma și sintetiza informațiile, de a surprinde complexitatea unor idei, sentimente și convingeri în câteva cuvinte este o deprindere importantă pentru orice elev.
Metoda cvintetului este o metodă nouă care pune accentul pe forța creativă a elevului…și, de acest lucru m-am convins chiar eu, de-a lungul orelor de curs atât la nivelul claselor de primar respectiv clasa a-III-a până la clasa a-VIII-a .Qintet-ul este defapt o poezie care impune sintetizarea unor informații, conținuturi în exprimări clare care descriu sau prezintă reflecții asupra temei date sau subiectului dat. Este o poezie de 5 versuri a cărei construcție are la bază anumite reguli pe care elevii trebuie să le respecte, iar timpul de întocmire este de 5-7 minute. Elevilor trebuie să li se dea un subiect ( un cuvânt-cheie din lecția zilei respective sau din lecția anterioară), iar ei, în timpul dat, trebuie să dovedească capacitatea lor de a crea și de a fi receptivi la cele discutate în clasă. E o metodă eficientă care combină utilul cu plăcutul.
Vă voi prezenta acum regulile de întocmire a unui cvintet:
primul vers este format din cuvântul tematic ( un substantiv); preot
al doilea vers este format din 2 cuvinte ( adjective care să arate însușirile cuvântului tematic) ; smerit, bun
al treilea vers este format din trei cuvinte ( verbe la gerunziu care să exprime acțiuni ale cuvântului tematic); rugând, transmițând,comunicând
al patrulea vers este format din patru cuvinte ce alcătuiesc o propoziție prin care se afirmă ceva esențial despre cuvântul tematic;Legătura omului cu divinitatea.
al cincilea vers este format dintr-un singur cuvânt ( de obicei, verb), care sintetizează tema/ ideea . credință
Când am prezentat elevilor, prima dată, regulile acestei metode, unora li s-a părut foarte greu, însă, lucrând frecvent cu ei au început să o adore și să se perfecționeze în întocmirea acestor poezioare, dorind ca la fiecare oră să realizăm cvintete (ceea ce nu este posibil). Am folosit metoda fie in ultimele 10 minute ale orei (ca o evaluare), fie la orele de recapitulare, pentru a testa atenția elevului și gradul de receptivitate a informațiilor primite.
VIII.10. Metoda „Jurnalul cu dublă intrare”
„Jurnalul cu dublă intrare“ este o metodă prin care cititorii stabilesc o legătură strânsă între text și propria lor curiozitate și experiență. Acest jurnal este deosebit de util în situații în care elevii au de citit texte mai lungi, în afara clasei.
Pentru a face un asemenea jurnal, elevii trebuie să împartă o pagină în două, trăgând pe mijloc o linie verticală. În partea stângă a paginii li se va cere să noteze un pasaj sau o imagine din text care i-a impresionat în mod deosebit pentru că le-a amintit de o experiență personală, pentru că i-a surprins, pentru că nu sunt de acord cu autorul sau pentru că o consideră relevantă pentru stilul sau tehnica autorului. În partea dreaptă li, se va cere să comenteze acel pasaj: de ce l-au notat? La ce i-a făcut să se gândească? Ce întrebare au în legătură cu acel fragment? Ce i-a făcut să-l noteze? La ce i-a făcut să se gândească? De ce i-a intrigat? Pe măsură ce citesc, elevii se opresc din lectură și notează în jurnal. Se cere notarea unui număr de minimum 5 idei extrase din textul suport.
După ce elevii au realizat lectura textului, jurnalul poate fi util în faza de reflecție, dacă profesorul revine la text, cerându-le elevilor să spună ce comentarii au făcut în legătură cu pasaje diverse. Și profesorul ar trebui să fi făcut comentarii, pentru a atrage atenția asupra unor părți din text pe care ține neapărat să le discute cu elevii.
„Sistemul Interactiv de Notare pentru Efi cientizarea Lecturii și Gândirii” (SINELG) este o modalitate de codifi care a textului care permite celui care învață să citească și să înțeleagă în mod activ și pragmatic un anumit conținut.
Ca metodă, SINELG este tipică pentru etapa de realizare a sensului (învățare, comprehensiune).
Cunoștințele anterioare ale elevilor evidențiate prin activități specifi ce de evocare se folosesc ca bază de plecare pentru lectura/ ascultarea textului.
,,Pe acesti trei luminatori mai mari ai dumnezeirii cei intreit stralucitoare, pe cei ce lumineaza lumea cu razele dumnezeiestilor invataturi, pe raurile intelepciunii cele cu miere curgatoare care adapa toata faptura cu apele cunostintei de Dumnezeu, pe Marele Vasile si de Dumnezeu cuvantatorul Grigorie, impreuna cu slavitul Ioan, cel cu limba si cu cuvintele de aur, toti cei iubitori de cuvintele lor, adunandu-ne cu cantari sa-i cinstim; ca acestia Treimii pururea se roaga pentru noi.''
Această metodă am abordat-o la tema Sfinții trei Ierarhi la clasa a-VI-a unde elevii au capacitatea să extragă dintr-un text un număr de idei principale dintr-un text dat, respectiv troparul sfinților trei ierarhi.
La acest item care a avut la bază metoda SINELG elevii pot redacta in cele duoă părți ale paginii respective pe o parte ideile principale iar pe cealaltă jumătate se poate realiza un desen cum își imaginează ei relația sau chipul unia din cei trei ierarhi.
Această metodă poate fi abordată atât în momentul de fixare a cunoștințelor cât și în momentul de temă de reflexcție ce poate fi dus spre rezolvare ca temă pentru acasă.
VIII.11. Metoda „Eseul de cinci minute”
Eseul este o modalitate efi cientă de a încheia ora, pentru a-i ajuta pe elevi să-și adune ideile legate de tema lecției și pentru a-i da profesorului o idee mai clară despre ceea ce s-a întâmplat, în plan intelectual, în acea oră. Acest eseu le cere elevilor două lucruri: să scrie un lucru pe care l-au învățat din lecția respectivă și să formuleze o întrebare pe care o mai au în legătura cu aceasta.
Profesorul strânge eseurile de îndată ce elevii le-au terminat de scris și le folosește pentru a-și planifica lecția următoare la respectiva clasă.
Schimbați opinii cu alți colegi din școală după ce experimentați la clasă metodele prezentate până în acest moment. Evidențiați atât aspectele de succes ale aplicării cât și neajunsurile lor.
Elevii au de răspuns la unele întrebări foarte simple cum ar fi:
Ce v-a plăcut la această oră de curs?
Care a fost momentul cel mai neplăcut din cadrul acestei ore de curs?
Ce ati fi dorit să facem la această oră de curs și nu am reușit să realizăm?
Ce ati dori să realizăm, sau cum ați dori să se desfășoare următoarea oră de curs?
Poporul român s-a impus în istorie încă de la nașterea sa ca popor creștin, iar Biserica Ortodoxă i-a plămădit ființa, i-a fost pavăză și scut prin vitregiile istoriei. După o întrerupere de mai mult de patru decenii, în anul 1990 s-a reușit cu ajutorul lui Dumnezeu revenirea la o veche tradiție în învățământul românesc aceea de a fi introdus disciplina Religie ca disciplină de studiu in cadrul Trunchiului comun cu o oră aferentă pe săptămână în cadrul ariei curriculare Om și Societate.
Biserica Ortodoxă a dorit și dorește ca prin reintroducerea orei de religie în planul cadru să se aducă o cotribuție la reînoirea vieții spirituale și morale a poporului nostru.
Educația religioasă este o acțiune specific umană care se desfășoară conștient de către un educator, pe baza unor principii cu ajutorul unor metode și mijloacespecifice disciplinei religie acestea fiind susținute de iubire, încredere și libertate.Scopul educației religioase este formarea și definitivarea caracterului religios al elevului pentru ca acesta din urmă să fie condus spre desăcvârșirea creștină.
La orele de Religie, sunt implicați mai mulți factori : pe de o parte profesorul de religie care este reprezentantul preotului in sala de clasa, așa cum preotul are in incredințarea sa o turmă / o comunitate dată lui în grijă de către Episcop așa si profesorul de Religie are în grija lui clasa de elevi, pe de altă parte elevul și nu în ultimul rând conținutul specific al lecțiilor de religie.
Educația religioasă este acțiunea specific umană care se realizează intr-un mod conștient de către profesor având la bază mijloace, metode bazate pe niște principii sustenabile.Pentru buna desfășurare a orei de Religieeste necesar ca profesorul să aleagă cu minuțiozitate metodele și mijloacele prin care acesta să încerce să transmită noile cunoștințe elevilor astfel încât acestea să fie adecvate vârstei si diferitelor particularități în funcție de Competențele generale precum și de Competențele specifice de tipurile de lecție, de resursele psihologice ale clasei, dar și de mijloacele didactice sau de resursele psihologico- motrice ale clasei, precum și de mijloacele didactice sau resursele materiale pe care le are la dispoziție, acest lucru fiind înțeles din modul în care profesorul de religie încearcă să descopere și să folosească cele mai adecvate mijloace de învățământ pentru ca ora de Religie să își atingă scopul.
Având în vedere rolul deosebit pe care îl au mijloacele didactice cu ajutorul cărora profesorul reușește să îndeplinească realizarea în condiții optime a obiectivelor ănstruirii alături de metodele folosite precum și de formele de organizare ale unui demers didactic se impune uneori chiar imperios amenajarea ca la celellate discipline a unui cabinet si pentru diciplina Religie unde profesorul să își alcătuiască o colecție de cărți si materiale pe care le poate utiliza ca mijloace în diferite contexte din cadrul demersurilor sale didactice sau cu ocazia diferitelor activități pe care acesta le întreprinde cu ocazia diferitelor activități didactice.
În Școala Gimanzială George Vâlsan din localitatea Amara, Județul Ialomița există singurul cabinet de Religie din Județ, astfel în cadrul activității de predare- învățare materialele didactice din cabinetul de religie din școală se pot grupa după cum urmează:
Materiale informativ-demonstrative, având funcția pedagogică de informare și demonstrație, ajutând pe profesor în demersul său didactic să exemplifice și să ilustreze anumite noțiuni, să deslușească unele idei sau să demonstreze unele idei. Ele sunt:
Materiale intuitive, care ajută pe elev să perceapă realitatea. Exemplu: obiecte de cult – cult, candelă, cruce, sfeșnic, veșminte, podoabe .
Materiale figurative:ilustrații cu biserici in cazul temei noastre ce cercetare și anume Sfânta Taină a Hirotoniei și Hirotesiile în cultul ortodox putem folosii imagini cu diferite vșminte de diferite culori, exemplificarea și explicarea simbolisticii culorilor, prezentări Power Point cu diferite etape ale hirotoniei, precum și filmulețe în care sunt expuse diferite etape din cadrul Tainei Hirotoniei.
Mijloacele tehnice care pot fi utilizate in cadrul orei la disciplina Religie sunt: Videoproiectorul, Tabla interactivă pentru prezentarea și facilitarea demersului didactic în vederea atingerii scopului pentru care a fost introdusă această oră în planul cadru de învățământ și anume conducerea omului spre moralitate implicit spre desăvârșire.
Mijloacele specifice predării Religiei sunt fară dar și poate Sfânta Scriptură, Icoana, Vesmintele, vizita la Sfânta Biserică. Aici elevul ia contactul cel mai bun cu ierarhia , aici el înțelege pe de o parte și care eate rolul ctitorului în cadrul unei comunități, a unei Biserici, care sunt veșmintele necesare fiecărei trepte a clerului.
Toate aceste mijloace de învățământg au o importanță deosebită deoarece au următoarele funcții:
▪ Funcția informativă deoarece mijloacele de învățământ modifică modul de prezentare, comunicare și recepționare a informației de la emițător la receptor și de la receptor la emițător
▪ Funcția formativă deoarecde aceasta facilitează nu numai achizițioanrea de cunoștințe ci și formarea de anumite abilități
▪ Funcția de activizare deoarece aceasta se bazează pe stimularea spiritului de observație al elevilor și capacitatea acestora de a dezvolta capacitatea de gândire și de a acționa indepenent.
▪ Funcția educativă conduce la realizarea obiectivelor propuse avțnd și o funcție de ordin motivațional.
Mijloacele de învățământ, în cadrul orelor de Religie au rolul de a emoționa, de a convinge. și de a ușura însușirea cunoștințelor precum și formarea unui sentiment religios-moral, având o mare influență emoțională ceea ce îi face pe elevi șă prețuiască și să accepte anumite valori. Să își organizeze anumite valori de ordin religios- moral.
IX.Cercetare pedagogică
IX.1 Motivația alegerii temei:
Sfânta Taină a Preoției, este Taina care prin punerea mâinilor Episcopului se transmite Harul Sfântului Duh candidatului la preoție în orice treaptă ar fi aceasta, punându-i pe umeri o turmă lui încredințată spre a avea grijă de ea și a o conduce spre scopul pentru care Dumnezeu a creat lumea și implicit omul și anume locuirea în imediata apropiere a lui Dumnezeu.
Chiar dacă de-a lungul timpului istoria ne confirmă că primile acte de educație au apărut în sânul Bisericii ortodoxe, aceasta a avut de întâmpinat nenumărate dificultăți de-a lungul timpului. Deși, au primit aceste ispite și încercări uneori foarte aprige prin deportări, pedepse capitale intelectualitatea românească și ierarhii supuși unor aspre pedepse în închisorile comuniste i-a făcut aceștia să își mărturisească credința chiar cu prețul vieții lor, devenind martiri, punând temelia bisericii lui Hristos.
Decretul privind reforma învățământului din 1948 a scos religia în afara școlii, educația religioasă revenind exlusiv în responsabilitatea Bisericii.
Pe termen lung decizia nu a fost una favorabilă însă pe fondul exacerbării propagandei ateiste în toate domeniile vieții sociale și politice, astfel puterea comunistă a reușit în parte analfabetismul religios, dar nu au reușit să-L scoată, să-L alunge pe Dumnezeu din sufletele românilor, deoarece cu toată asprimea religia și credința creștină a continuat să dăinuie în sufletele românilor făcând din aceștia niște martiri ai creștinismului prin lupta lor împotriva idealurilor și valorilor morale și creștine dacă ne referim la preoții și intelectualitatea română deportată sau întemnițate in inchisorile de la Râmnicu Sărat sau Aiud.
Revoluția din 1989 a readus în conștiința tinerilor existența lui Dumnezeu și ajutorul primit pentru a-i învinge pe cei care nu-L doreau pe Hristos, care de fapt nu reușise prin toată propaganda ateistă făcută este un răspuns la faptul că religia și introducerea ei nu dăunează în nici un fel libertății omului de a-și cristaliza propriile opinii și convingeri religioase ci dimpotrivă nu face altceva decât să stabilizeze și să crească gradul de moralitate în detrimentul imoralității și al propagandei avangardiste de a desființa tot ce este frumos și bun.
Privind la aceste probleme, nenorociri și suferințe unora li s-ar putea zdrungina seninătatea credinței crezând că puterea Sfântului Duh care lucrează în om prin Sfintele Taine lipsește, tace, însă, dacă privim cu ochii sufletului luminați de credința vom descoperi o lucrare dumnezeiască desăvârșită și anume pedagogia divină și valențele ei care a avut au și vor avea un plan cu fiecare om și cu fiecare generație.
Aceasta pedagogie a providenței divină se arată și după căderea comunismului sau am mai putea spune o valență, o insușire a pedagogiei divine când învățământulul religios a fost reintrodus în școala acolo unde îi fusese locul și de unde fusese alungată astfel încât dacă analizăm cataloagele din epoca interbelică vom observa ca rubtica Religie era trecută în catalog o să descoperim că rubrica de notare pentru această disciplină era trecută lângă rubrica de Limba și Literatura română. Acest lucru petrecându-se după o jumătate de secol de ateism.
Dezbaterile publice pe marginea acestui aspect au devenit mai aprinse când s-au pus în discuție statutul religiei în cadrul sistemului de învățământ, în special după intrarea în vigoare a noii Constituții a României 1991. Acum Planul Cadru din învățământul primar, gimnazial, liceal și profesional include religia ca disciplină școlară în trunchiul comun avand caracter obligatoriu în oferta curriculară în oferta școlii, fiind predată de personalul didactic calificat.
Acum școala și Biserica se întrepătrund, astfel prin intermediul instituției școlare, vor fi predate cunoștinte care să lumineze generațiile și să-L cunoască pe Dumnezeu. Educația religioasă care se face prin intermediul orei de religie poate fi socotită tot o valentă, o insușire a grijii lui Dumnezeu față de om. Prin intermediul acesteia elevul află planul lui Dumnezeu cu lumea, îl descoperă pe Acesta ca și Creator, mântuitor prin persoana Mântuitorului Hristos Dumnezeu și Om care se jertfește pe Sfânta Cruce respectând planul divin de mântuire a omului, dar si ca Cel care poartă de grijă omenirii tocmai prin acest act acela de a constitui o punte de legătură indisolubilă între cele două entități solide care duc la formarea caracterului uman și anume acela de a devenii din educabil un om educat prin prisma celor două valori și anume pe de o parte pedagogică și pe de alta sufletească și rațională.
„Predarea religiei în școală are valențe educaționale deosebite prin rolul ei formativ în viața tinerilor reducând efectele negative ale crizei contemporane de identitate și orientare propunând modele viabile de bunătate și sfințenie oferind tinerilor repere în viața de familie si societate.
Educația religioasă reprezintă un factor de stabilitate și de comuniune în societatea românească, un izvor sfânt și statornic pentru a apăra și promova identitatea spiritual și demnitatea persoanei care trăieste azi într-o lume din ce în ce mai pluralistă și mai fragmentată din punct de vedere spiritual și social.
Religia evidențiază valoarea eternă a faptelor bune, săvârșite în timpul limitat al vieții terestre, și promovează comunitatea între generații prin valorile perene ale credinței cultivate și transmise.”
Superioritatea educației creștine față de orice educație al cărui conținut poate fi modificat de factori sociali, culturali, politici și științifici este arătată de cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos care spune: „Cerul și pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece”(Matei 24.35). Ținta educației nu este o idee plămădită de mintea omului, nici o imagine psihologică evocată pentru a întâmpina nevoile superstițioase ale societății, ci Dumnezeul cel veșnic și mesajul Său către lumea Sa care se face acum și în cadrul orei de religie: „Și aceasta este viața veșnică să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan 17.3).
Elevul are posibilitatea, prin participarea la orele de religie să îți înșușească adevărul revelat privind originea divină a omului și scopul său în lume. Cel care îl face cunoscut pe Dumnezeu elevilor la ora de religie este profesorul care a fost chemat printr-o chemare lăuntrică și a fost trimis să învețe pe alții cuvântul Său. Acesta trebuie să fie conștient de rolul său deoarece catedra poate fi considerată amvonul Sfintei Biserici, iar elevii pe care îi îndrumă și educă astăzi sunt creștinii și implicit credincioșii de mâine.
În această privință sunt binevenite observațiile: „ora de religie nu este umplerea timpului, ci sfințirea timpului, este Apostolat educațional. Ea promovează o vedere a sensurilor profunde ale realității vieții și lumii, pregătește nu numai creștini pentru patria pământească ci și cetateni ai raiului ai patriei cerești.”
Aici elevii primesc asigurarea că Dumnezeu Creatorul și Proniatorul este prezent în viața noastră a tuturor chiar dacă vedem în jurul nostru lucruri devastatoare, familii care își îngroapă copiii, părinți și copii care mor în accidente.
Trebuie să întelegem că această „tăcere” a providenței divine nu înseamnă odihnă, singurătate, ori nelucrare, ci este o caracteristică esențială a naturii divine de a produce uneori efecte mari, fără zgomot și în tăcere desăvârșită, întrucât nu are nevoie de agitație și reclamă.
Având în vedere toate cele afirmate mai sus în cercetarea pe care am realizat-o am pornit de la următoarea ipoteză de lucru: „aprofundarea cunoștințelor, privind rolul important al providenței divine, al divinității în viața elevilor de clasa a VII-a, prin participarea la activiăți extrașcolare și la acțiuni didactice special concepute și organizate de catre profesor, conduce la progres în acumularea de cunoștinte și la o nouă viziune asupra vieții de zi cu zi în care Dumnezeu Creatorul și Proniatorul este prezent continuu și conștient”.
În marea Sa iubire de oameni și în grija Sa nemărginită față de neamul românesc Dumnezeu a reintrodus alaturi de învățământul românesc o valență a Proniei Sale, învățătura Sa dătătoare de viață, dându-ne încă o șansă în luminarea minții și a sufletului, în alungarea analfabetismului religios care s-a impus în multe cunoștinte.
Dezvoltarea unui caracter bazat pe valori morale începe la vârste mici. Cum va arăta România de mâine depinde de modul în care ne creștem și ne educăm copiii acum. O societate fără repere morale, fără Dumnezeu poate să se îndrepte numai într-o direcție greșită.
Predarea religiei, într-o societate tot mai violentă și tot mai debusolată, nu înseamnă îndoctrinarea copiilor, ci înarmarea lor cu principii care stau la baza unui comportament sănătos și responsabil
Educația religioasă nu poate lipsi din programul școlii românești, tocmai pentru că studiul religiei corespunde nevoii comunității locale și naționale de a-și păstra bogația și identitatea spirituală, de a transmite valori permanente tinerei generații, având un rol important în procesul de formare a atitudinilor moral- sociale, aceste valori fiind extrem de necesare mai ales în această perioadă de secularizare a societății românești, pentru păstrarea sănătății sufletești.
IX.2. Sistemul metodelor de cercetare folosite
Cercetarea pedagogică în domeniul educației religioase își propune să studieze în mod științific și cât poate de riguros diferitele fapte pedagogice corespunzătoare educație, parcurse în studiul religiei.
Desfășurarea cercetării presupune efectuarea de activități specifice în vederea atingerii obiectivelor cercetării respective, introducea variabilelor independente (modificările, schimbările în derularea fenomenelor educaționale), în vederea studierii efectelor și rezultatelor pe care acestea le produc.
Măsura eficienței oricărei pedagogii o constituie “educatorul” și influențele educației nu constau doar în perfomanțe cuantificabile și măsurabile, ci și în acte de conștiintă și conduită, care nu pot fi cuprinse în tipare exacte. Într-o cercetare pedagogică se recurge la un ansamblu de metode de investigație complementară, care să interacționeze, să se completeze și să se sprijine reciproc.
Acest lucru este evident în cazul cercetărilor pedagogice din domeniul educației religioase, care face necesară utilizarea unor metode prin care să se reflecte, într-un anumit grad, comportamentul religios-moral și trăirea religioasă a celor educați.
De aceea, utilizarea unei singure metode, oricât de bine ar fi fundamentată și motivată prezintă și valoarea din perspectivele cercetării pedagogice și oricât de eficientă ar părea în realitate, ea nu poate garanta eficiența și validitatea cercetării, obținerea de rezultate în perfectă conformitate cu realitatea.
Lectura unor lucrări de pedagogie științifică arată existența unui număr însemnat de metode, care se utilizează în cercetarea pedagogică, precum: metoda observării, metoda experimentului, metoda cadranelor, metoda testelor, metoda fișelor pedagogice, metoda statică, metoda corelației, metoda grupelor echivalente, metoda aprecierii, metoda ordonării,etc.
În cercetarea pedagogică pe care am întreprins-o, am folosit următoarele metode:
Metode de colectare a datelor cercetării. S-au strâns date,fapte, s-au administrat teste, s-au observat elevii. Toate acestea mi-au permis structurarea unui răspuns, la problema pe care am studiat-o. În cele ce urmează , vom prezenta pe scurt, câteva dintre aceste metode pe care le-am utilizat în cercetare:
Metoda auto-observației comportamentului elevilor, care nu trebuie să lipsească din nicio cercetare. A fost necesară pentru a se verifica existența concordanței între învățătura de credinta și modul propriu de trăire a acesteia de către elevi.
Metoda observării sistematice: am urmărit fenomenul educațional studiat, fără a înterveni în mod întenționat.
Metoda experimentului didactic (metoda observației provocate), care a presupus modificarea intenționată a condițiilor de apariție și desfățurare a fenomenelor investigate.
Metoda anchetei prin chestionar, metoda de cercetare de tip interactivă, prin intermediul căreia am cules date despre anumite situații și manifestări ale elevilor, în legatură cu participarea la activități religioase.
Metoda cercetării diferitelor documente școlare, pe care am folosit-o în această cercetare pentru că am urmărit aspecte referitoare la factorii care influențează educația religioasă a elevilor Metoda testelor mi-a permis obținerea de informații valoroase în legatură cu trăsăturile de personalitate ale elevilor, cu nivelul de competențe și cunoștințe al acestora, cu comportamentul lor,etc.
Metoda grupelor echivalente. Cercetarea s-a realizat la clasa experimentală în care s-a încercat “ înnoirea “ și la clasa de control, în care nu s-a intervenit în niciun fel.
Metode de măsurare a datelor colectate. S-au măsurat și cuantificat datele obținute.
Metode de prelucrare matematico-statistică și interpretare a datelor cercetării
Pentru prelucrarea și prezentarea datelor cercetării s-au folosit:
tabelul cu date;
reprezentări grafice
metode ce privesc prelucarea matematico-statistică a datelor cercetate.
IX.3.Organizarea cercetării
În general, întreaga cercetare pedagogică este orientată de anumite finalități, prin derivarea cărora se ajunge la obiectivele în maniera operațională. Astfel, trebuie răspuns la o serie de întrebări, cum ar fi: „De ce se realizează cercetarea?", „De unde derivă importanța acestei cercetări în contextul lumii actuale?” etc. De aceea, înainte de a derula efectiv cercetarea, am delimitat obiectivele cercetării.
Acestea sunt urmăroarele:
să determin nivelul general de pregătire al elevilor implicați în cercetarea pedagogică la disciplina religie;
să utilizez metode și tehnici adecvate pentru determinarea obiectivă a atitudinilor și comportamentelor elevilor implicate în cercetarea pedagogică;
să analizez relația dintre rezultatele școlare și participarea la diferite activități extrașcolare;
să înregistrez, monitorizez și compar rezultatele obținute de elevii implicați în cercetare la testul inițial și cel final;
să identific metodele de învățământ eficiente, utilizate în predarea-învățarea-evaluarea conținuturilor din domeniul dogmatic.
Astfel, în cercetarea pe care realizat-o, am pornit de la următoarea ipoteză de lucru: „Aprofundarea cunoștințelor privind Valențele formativ educative ale Sfintelor Taine în viața elevilor, prin participarea la activități extrașcolare și la acțiuni didactice special concepute și organizate de către profesor în colaborare cu preotul paroh pentru a sensibiliza și arăta elevilor și la modul practic ce presupune o Sfântă Taină, care sunt modalitățile de beneficiere a acestor Sfinte Taine, modul de pregătire, etc., fapt ce a condus la un progres de cunoștințe precum și la o nouă viziune asupra relației dintre scoală-biserică, biserică-familie, familie-școală. Unii elevii au fost implicați și în activități comune prin programul Hristos Împărtășit copiilor, precum și la schimbul de experiență cu ocazia unor cercuri catehetice la nivel de Episcopie. Locul de desfășurare a cercetării a fost Școala Gimnazială „George Vâlsan” Amara, Ialomița. Perioada în care a avut loc cercetarea a fost anul școlar 2012-2013.
Eșantionul de subiecți implicați în cercetare, l-a constituit elevii claselor a VI-a A (22 elevi) și a VI-a B (22 elevi). Clasele participante la cercetare au fost selectate utilizând următoarele metode de cercetare: observația, discuiile individuale și colective, studiul documentelor curiculare. În această cercetare clasa a VI-a A a fost stabilită drept clasă experimentală, iar clasa a VI-a B, clasă de control. Aceste clase au avut un nivel de pregătire aproximativ egal în prima etapă a cercetării, ambele fiind clase de gimnaziu din aceeași școală cu elevi cuprinși cam in aceleași medii cu un număr egal de elevi care au cerințe educaționale speciale, pentru care au fost întocmite planuri personalizate sau curriculum-uri speciale adaptate conform traseului educațional specificat de către Comisia de expertiză de la nivelul CJRAE.
Componeneța celor două clase este reliefată în tabelul de mai jos astfel: elevi foarte buni, de nivel mediu și slabi, după cum se poate urmări în tabelul următor:
Prin întreaga activitate desfășurată de-a lungul cercetării, am încercat:
asigurarea însușirii elementelor de religie pe cât posibil, prin efort personal, cautând să le deprind învățarea religiei gândind;
mobilizarea gândirii printr-un efort gradual;
identificarea unor metode și procedee didactice variate de predare-învățare.
Ca activitatea didactică desfășurată la obiectul religie să fie cât mai bine structurată și organizată, am avut în vedere următoarele aspecte:
definirea operațională a obiectivelor;
precizarea elementelor de bază ale fiecarui capitol;
evaluarea performanțelor obținute de elevi la sfârșitul fiecarui capitol.
Desfășurarea cercetării a presupus efectuarea de activități specifice în vederea atingerii obiectivelor cercetării, în vederea studierii efectelor și rezultatelor pe care acestea le produc.
Variabilele independente , modificările pe care le-am introdus pentru a studia efectele pe care ele le produc la clasa experimentală au fost:
– realizarea la începutul anului școlar , în planificarea calendaristică a unei unități de învățare special având ca temă “ Valențele pedagogice ale Sfintelor Taine la ora de religie”, în care am studiat lecțiile existente în programa școlară analitică pentru clasa a VI-a, precum și în lecțiile de recapitulare de la nivelul clasei aVa unde am studiat capitolul ,, Generalități despre Sfintele Taine precum și Tainele Încorporărării în Hristos( Taina Botezului, Împărtășaniei, Spovedaniei):, lecții pentru care am alocat un număr de 5 ore , folosind preponderent metodele activ- participative;
– participarea elevilor acestei clase la o serie de activități extrașcolare menite să aprofundeze cunoștințele privind rolul divinității în formarea și dezvoltarea personalității duhovnicești a elevilor.
Ultima parte a cercetării cuprinde probele finale, analiza rezultatelor obținute și interpretarea lor. S-au urmărit rezultatele de la care s-a plecat inițial și rezultatele obținute în final.
Activitățile specifice de introducere a primei variabile independente:
La începutul cercetării s-a administrat la sfârșitul unități de învățare “ Iisus Hristos Învățător și Mântuitor”, la clasele a VI-a A și B, o probă de evaluare a cunoștințelor, pentru a realize evaluarea sumativă. Această probă de evaluare a avut drept scop obținerea informațiilor utile asupra nivelului de performanță al elevilor, în raport cu obiectivele propuse și cunosterea nivelului de pregătire de la care se pornea.
Capitolul la care s-a administrat testul cuprinde urmatoarele conținuturi de învățare:
Minunea din Cana Galileii
Pescuirea minunată
Vindecarea celor zece leproși
Femeia cananeancă.
Această probă a urmărit obiectivele:
O1- Să identifice pe Hristos ca Dumnezeu adevărat și om adevărat care săvârâșește minuni;
O2- Să argumenteze necesitatea credinței și a dragostei de aproapele pentru mântuire;
O3- Să transpună importanța pocăinței în viața noastră;
O4- Să deprindă învățături spirituale atât din minuni cât și din parabole;
O5- Să identifice soluții de ajutorare a unor prieteni aflați în diferite situații.
Conținutul probei prin care s-au realizat obiectivele de mai sus cuprind urmatorii itemi:
Test nr. 4
Subiectul I 30 puncte
Citiți cu atenție textul următor, ,,Cea mai mare minune este tocmai faptul că minuni nu au loc în natură, ca natura este guvernată nu de întâmplări, ci de iubire și credință.", apoi rezolvați cerințele formulate:
Definiti minunea .
Scrieți 3 minuni săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos.
Menționați modalitățile prin care putem beneficia de o minune.
Prezentați scopul minunilor.
SUBIECTUL II 30 puncte
Pornind de la următorul text: Credința este pasărea care cântă când zorii nu au apărut încă (Rabindranath Tagore) Argumentați, în 10 – 12 rânduri de ce este necesără credința în realizarea, beneficierea unei minuni? În redactarea textului, trebuie:
să respectați construcția unui text de tip argumentativ: structurarea ideilor în scris, utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate exprimării unei opinii;
să elaborați propria argumentare în concordanță cu tema dată: formularea propriei opinii față de ideea pe care o exprimă afirmația dată, enunțarea argumentelor adecvate și formularea unei concluzii pertinente
SUBIECTUL III 30 puncte
Pornind de la textul„Am vrut să pun mâna pe rădăcina durerii, care nu este alta decât păcatul… Rugându-mă "Pentru pacea a toată lumea și pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici", aud deodată, în urechea dinăuntru, înfruntarea amarnică "nu te ruga de Mine să le dau pace, roagă-te de oameni să-și schimbe purtările dacă vor să mai vadă pace pe Pământ"…Lămurit că lucrurile nu stau bine”(Părintele Arsenie Boca)
Redactați o compunere de 25 rânduri, în care veți face referire la puterea credinței pentru oameni și a strânsei legături pe care trebuie să o aibe omul cu Dumnezeu.
Notă! Se punctează și structurarea compoziției (introducere, cuprins, încheiere), înlănțuirea logică a ideilor, originalitatea lucrării, utilizarea adecvată a limbajului religios și citarea din Sfânta Scriptură.
După corectarea testelor elevilor, s-au obținut următoarele rezultate, în funcție de care elevii pot fi împărțiți în trei grupe cu un anumit nivel de cunoștințe la obiectul religie. Iată cum arată diagrama areolară după notele obținute:
Clasa experimentală
Între 5-6,99
Între 7-8,99
Între 9-10
Clasă de control
Între 5-6,99
Între 7-8,99
Între 9-10
În urma experimentului in diagram de mai sus sunt afișate rezultatele comparative în urma testului de început, iar in table statisica notelor obținute pe cele 2 clase eșantion.
Analizând rezultatele obținute de către cele două clase , s-au facut următoarele constatări:
Nivelul de pregătire a celor două clase este asemănător;
Predomină notele între 7-8,99, ceea ce demostrează că majoritatea elevilor și-au însușit cunoștințele necesare dobândirii noilor informații;
Obiectivele propuse au fost realizate parțial sau integral de toți elevii clasei.
Acest test de evaluare mi-a oferit ocazia să cunosc nivelul de cunoștințe de la care s-a pornit și să constat deficiențele și neclaritățile elevilor.
Următoarea unitate de învățare predată a fost „Sfintele Taine”. La clasa experimentală am alocat un număr mai mare de ore, 6 ore comparativ cu 3 ore la clasa de control și am adăugat la conținuturile de învățare temele „Valențe educative ale Sfintelor Taine” și „Diferența dintre Ierurgii și Sfintele taine”.
Conținuturile au fost predate în așa fel încât cu ajutorul metodelor de gândire critică activ-participative îmbinate cu cele clasice-tradiționale, introducând prima variabilă independentă, la clasa de control au fost predate cu preponderență mai mult metodele clasice- tradiționale în detrimentul celor activ-participative.
La sfârșitul unității de învățare s-a aplicat o nouă probă sumativă, verificându-se următoarele conținuturi de învățare:
Sfintele Taine în viața credincioșilor;
Dumnezeu se descoperă oamenilor prin lucrarea Sfintelor Taine;
Sfintele Taine a:Preoției, Cununiei. Maslului
S-au urmărit obiectivele:
1. Să precizeze importanța Sfintelor Taine;
2. Să definească termenii specifici disciplinei “ Taină, Preoșie, Ierarhie, Maslu”;
3. Să interpreteze corect, versetele scripturistice referitoare la modul instituirii Sfintelor Taine ;
4. Să formuleze învățături folositoare urcușului duhovnicesc;
Conținutul probei prin care s-au atins obiectivele de mai sus cuprinde următorii itemi:
Test de evaluare Sfintele Taine
1. Alegeți varianta corectă:
Taina preoției poate fi săvârșită de :
preot
diacon
episcop
Enumerați trei calități ale preotului.
Care veșmânt preoțesc nu aparține preotului:
epitrahil
orar
stihar
Cei doi tineri primesc Taina Cununiei în Biserică pentru ca:
părinții lor să fie fericiți
legătura lor să fie binecuvântată de Dumnezeu și sfințită
ca nuntașii să se distreze
De la Taina Cununiei ar putea lipsi:
nașii
mirii
primarul
invitații
2.Adevărat sau fals?
La Taina Sfîntului Maslu:
se citește rugăciunea pentru sfințirea untdelemnului de trei ori
se folosesc bețișoare de busuioc
se citesc șapte Evanghelii
participă un preot însoțit de credincioși
participă doar cei bolnavi
participanții primesc tămăduire de bolile trupești și sufletești
Alcătuiți o compunere în care să faceți referire la importanța Sfintelor Taine pentru urcușul vostru duhovnicesc, pornind de la: „Nu te porni la vorbărie, ca nu cumva prin căutarea cuvintelor să ți se împrăștie mintea”.
BAREM DE EVALUARE ȘI DE CORECTARE
Se punctează oricare alte formulări/modalități de rezolvare corectă a cerințelor.
Nu se acordă punctaje intermediare,altele decât cele precizate explicit în barem. Nu se acordă fracțiuni de punct. Se acordă 10 puncte din oficiu. Nota finală se acordă prin împarțirea punctajuli total cordat pentru test la 10.
________________________________________________________________________
Pentru fiecare răspuns corect se acordă 1 punct, după cum urmează:
c
2. Bun, smerit, credincios
3.b
4.b
5.c
6.d
III.
A.F
B.A
C.A
D.F
E.F
F.A
După corectarea testelor au fost înregistrate următoarele rezultate la clasa experimentală:
Între 5-6,99
Între 7-8,99
Între 9-10
Clasa de control
Între 5-6,99
Între 7-8,99
Între 9-10
Utilizarea metodelor activ-participative la clasa experimentală a condus la testul final să fie înregistrate note de la 7 la 10, dar și numărul mai mare de ore alocate acestui capitol a demonstrat ipoteza că aprofundarea cunoștințelor referitoare la Sfintele Taine prin participarea șila activități complementare extrașcolare de genul Hristos împărtășit copiilor acțiuni didactice special concepute și organizate de către profesor în colaborare cu preotul paroh au condus la un progres în achiziția de cunoștințe și la constientizarea rolului educației religioase în formarea și dezvoltarea personalității duhovnicești a elevului”.
Iată cum arată diagrama radial după cele doua probe de evaluare:
La clasa experimentală:
Proba inițială Proba Finală
Între 5-6,99 Între 7-8,99
Între 9-10
Între 7-8,99
Între 9-10
Clasa de control
Proba inițială Probă finală
Între 5-6,99
Între 5-6,99
Între 7-8,99
În urma interpretării rezultatelor la clasa experimentală se poate observa după cea de a doua probă că nu s-au obținut note între 5-6,99, note peste 9 au fost 13, ceea ce constituie un salt față de proba inițială.
În continuare s-a realizat poligonul de frecvență după proba inițală și cea finală.
1) Clasa experimentală:
II. Activitățile specifice introducerii celei de a doua variabile independente
În perioada unui an școlar elevii participă la activități diverse extrașcolare, unele dintre acestea având drept scop și conștientizarea importanța Bisericii în viața elevului, și a rolului acesteia concretizată în acțiuni ce au ca scop formarea lor educativ-morală și duhovnicească.
În decursul anului școlar 2012-2013 am monitorizat participarea elevilor claselor a VI-a A și a VI-a B la activități extrașcolare bazate pe participarea la activitățile cercului de religie desfășurat în cadrul Bisericii Sfântul Ierarh Nicolae unde au avut loc dezbateri și lămuriri la problemele neînțelese și ridicate de acești elevi în viața de zi cu zi sau în diferite contexte ale vieții, înbinate cu orele de cateheză și Sfintele slujbele.
Înaintea introducerii celei de a doua variabile independente am aplicat celor doua clase, experimentală și de control un chestionar ce conține 9 întrebări de diferite tipuri, ale căror răspunsuri ne oferă o oglindă a modului în care elevii se raportează și înțeleg importanța pe care o acordă Dumnezeu creației sale și implicit celei mai importante creații și anume omul.
Astfel am aplicat un chestionar celeor 44 de elevi selectați, 22 de elevi la clasa experimentală respectiv 22 de elevi la clasa de control.
CHESTIONARUL A CUPRINS URMĂTOARELE ÎNTREBĂRI:
1. În momentul de față cel mai important pentru mine în viață este ( alege trei răspunsuri din lista de mai jos și ierarhizează-le în ordinea importanței):
o bună educație;
câștig bănesc;
să fiu un om religios-moral;
să mi se îndeplinească toate dorințele;
mântuirea sufletului;
2. Din lista de mai jos, alege persoana/persoanele care și-au influențat în mod pozitiv viața religioasă (maxim trei alegeri- justifică alegerile făcute):
profesorul de religie, la ora de religie;
părinții;
preotul;
bunicii;
prieteni
3.Ora de religie îmi place deoarece ( alege patru variante pe care le consideri cele mai importante):
afli despre acțiunile lui Dumnezeu (creație, providență, mântuire) asupra lumii și implicit asupra omului;
cunoști despre viața viitoare, a veacului ce va să vină;
înveți despre sfinți și că sfințenia este darul lui Dumnezeu pentru prietenii săi, fiind contemporană cu fiecare generație.
cunoști mai mult despre Sfânta Fecioara Maria.
faci cunoștință cu pildele și evanghelia Mântuitorului.
îți insuflă încredere, nădejde;
este o oră plăcută în care se creează o atmosferă duhovnicească;
vizionăm filme religioase.
4.Ce reprezintă Sfintele Taine pentru tine?
5.Câte Taine are Biserica Ortodoxă?
6.Care sunt Tainele care se repetă?
7.Care sunt Tainele care nu se repetă?
8.Ce trebuie să facă un creștin pentru a beneficia de Sfintele Taine?
9. Ce ne învață Sfânta Biserică despre Sfintele Taine?
Analiza și interpretarea rezultatelor
Clasa experimentală
La momentul cercetării, 47,45% dintre elevi au considerat că cel mai important lucru pentru ei, ținând cont și de vârsta lor, este o bună educație, deoarece de aceasta va depinde viața lor și viața profesională; acest aspect reliefează faptul că acești elevi au un orizont de așteptare destul de înalt și se consideră capabili de un parcurs frumos , iar 29,81% vor să li se împlinească toate dorințele, predominând cele materiale precum achiziții din noua eră tehnologică și nu numai.
Pentru 18,2% dintre elevi, cel mai important lucru este să aibă cât mai mulți bani și doar pentru 4,54% dintre elevi cel mai important lucru este să aibă un caracter moral-religios.
Clasa experimentală
a) O educație aleasă;
b) satisfacții personale;
c) o situație financiară bună;
d) moralitate ireproșabilă.
Clasa de control
La clasa de control la momentul cercetării 51,45% au considerat că cel mai important lucru pentru ei este o educație aleasă, pentru 22,72% dintre elevi prioritar este să li se îndeplinească toate dorințele, iar 16,63% au considerat prioritar câștigul bănesc. Caracterul religios moral apare cu 12,74%, iar cei care vor să se distreze reprezintă 11%.
În urma cercetării am constat că pentru elevii din ambele clase este foarte importantă o educație aleasă, deoarece la baza unei societăți cu o coerență bună stă acumularea de cunoștințe care le va putea asigura un loc la o facultate, cu un profil bun, iar când vor termina ciclul de studii, își vor putea alege un serviciu care să le asigure ulterior un venit decent
Fiind la vârsta adolescenței, atât elevii de la clasa experimentală, cât și de la clasa de control doresc îndeplinirea mai multor dorințe, deși conștienți că nu toate le-ar aduce bucurie și nu toate ar fi potrivite vârstei lor aceștia le acceptă recunoscând ca nu sunt vitale dar sunt destul de ispititoare ceea ce uneori îi determină să cadă pradă acestora.
Clasa de control
a) O buna educatie;
b) satisfacții personale;
c) situație financiară bună;
d) moralitate ireproșabilă.
ITEMUL NR. 2
Clasa experimentală
În urma centralizării răspunsurilor elevilor se poate constata faptul că persoanele care au influențat viața religioasă a respondenților sunt: părinții- 57,09%, profesorul de religie- 46,45%, preotul- 20,18%, prieteni,- 24,72%, iar alte persoane- 16,63%
Răspunsurile elevilor referitoare la persoanele care le-au influențat viața religioasă sunt: părinții- 62,53%, bunicii- 45,45%. Preotul- 41,90, profesorul de religie- 52,10%, prieteni- 33,81% și alte persoane 16,63%. În tabelul de mai jos se pot vedea comparativ persoanele care au avut o influență asupra vieții religioase a respondenților.
b) Bunicii d) Preotul f) Alte persane a) Parintii c)Profesorul de religie e)Prietenii
În viziunea elevului ora de religie și profesorul de Religie a cărui misiune este aceea de a aduce o liniște și pace interioară încât totul se rezolvă cu credință și cu iubire de semeni face ca el să se situeze prin prezența acestuia în școală și în viața elevului pe locul al treilea în ordinea persoanelor care le-au influențat viața religioasă după familie. Elevii exprimă rolul orei de religie, cât și al profesorului în viața lor religioasă, fapt care confirmă așteptările, pe care le au de la domeniul religios, în perioada de formare și consolidare a personalității.
ITEMUL NR.3
Clasa experimentală
În viziunea elevilor, 90,90% le place să cunoască învățătura Sfintei Scripturi, a sfinților Părinți. Despre viața viitoare a omului alături de Dumnezeu și sfinții îngeri, vor să afle mai multe 77,27%. 72,72% le place să cunoscă despre Sfânta Fecioară Maria, mama Mântuitorului Iisus Hristos. Tinerii și anume 59,09% află despre acțiunile lui Dumnezeu asupra întregii lumi (creație, providență,eshatologie, mântuire).
Astfel realizează importanța pe care i-o acordă Dumnezeu omului și conștientizează că omul este cea mai importantă creație a lui Dumnezeu.
Pe ultimele trei locuri, ca și importanță, cu 22,72%, elevii apreciază faptul că sfințenia este un dar de la Dumnezeu către toți prietenii Săi, contemporană cu fiecare generație, fiind necesar aportul fiecărui om prin credință și fapte bune dar și conlucrarea cu harul divin, apoi cu 18,18% faptul că ora de religie le insuflă încredere, nădejde în suflet, iar cu 9,09% elevii apreciază atmosfera duhovnicească.
Clasa de control
În ceea ce privește clasa de control opțiunile se inversează astfel: 90,90% dintre elevi sunt incântați să afle despre acțiunile lui Dumnezeu asupra lumii,81,81% apreciază faptul că vor să cunoască despre viața viitoare. Despre sfințenie vor să cunoască 72,72%. Pe ultimele locuri elevii sunt deschiși să cunoască astfel: 18,18% să vizioneze filme religioase, 13,36% apreciază nădejdea pe care o obțin, iar 9,09% apreciază atmosfera duhovnicească.
Iată cum arată diagrama comparativă între răspunsurile obținute de la elevii celor două clase:
PROIECT DIDACTIC
Propunător: Crăciun Cătălin
Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială ,, George Vâlsan,, Amara
Clasa: a V-a A
Disciplina: Religie ortodoxă
Subiectul lecției: Sfintele Taine- lucrǎri sfințitoare ale Bisericii
Tipul lecției: recapitulare și sistematizare
Competențe generale: aprofundarea unor cunoștințe despre lucrările sfințitoare ale lui Dumnezeu in Bisericǎ
Competențe specifice:
– definirea noțiunii de ”Sfânta Taina”;
– prezentarea numărului Sfintelor Taine;
– precizarea scopului sǎvârșirii Sfintelor Taine in Bisericǎ;
– explicarea efectelor Sfintelor Taine asupra credincioșilor;
– identificarea sǎvârșitorului /primitorului Sfintelor Taine;
Competențe derivate :
– conștientizarea importanței Sfintelor Taine pentru viața creștinului;
– formarea deprinderilor de a participa la Sfintele Taine.
Strategia didactică:
1. Metode și procedee: explicația, lectura, conversația, povestirea, exercițiul, argumentarea, expunerea, jocul didactic, observarea dirijata.
2. Mijloace de învățământ: Sfânta Scriptură, fișe de lucru , planșe.
3. Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală, activitate individuală și activitate pe echipe.
Resurse
Oficiale:
1. Programa școlara pentru disciplina religie, clasa a V-a;
2. Planificarea calendaristicǎ orientativǎ, clasa a V-a;
3. Proiectarea unitǎții de învǎțare: Credința creștină
Temporale
1. număr de lecții: 1
2. durata: 50 minute
Bibliografice
1. *** Biblia sau Sf. Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
2. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica teoretica, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1982.
3. *** Credința ortodoxa, Editura Trinitas, Iași, 1996
4. Cucoș,Constantin, Educația religioasă, Editura „Polirom", Iași, 1999.
5. Marcu,Viorica, Pași spre desavarsire Elemente de psihopedagogie si metodica a edicatiei religioase pentru invatamantul preuniversitar ,
Editura, ”Magister” Sibiu, 2005.
6. Novac, Prof. Univ. Dr., Corneliu, Didactica aplicata la religie, Editura” Arves”, Craiova, 2006.
7. Opris, Dorin, Opris, Monica, Metode active de predare-invatare.Metode si aplicații la religie ,Editura ”Sf. Mina”, Iași, 2006.
8. Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr., Sebastian, Opriș, M., Opriș, D., Metodica predării religiei, Editura „Reîntregirea", Alba-lulia, 2006.
PROIECT DE ACTIVITATE DIDACTICĂ
PROFESOR: Crăciun Cătălin
DATA: 5.05.2012
UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: Școala Gimnazială ,,George Vâlsan” Amara
CLASA : a VII-a
DISCIPLINA: Religie
SUBIECTUL LECȚIEI: Sfinții Trei Ierarhi – modele ale iubirii față de semeni
TIPUL LECTIEI: comunicare și însușire de noi cunoștințe
SCOPUL LECȚIEI: dobândirea unor noi cunoștințe despre viața și opera Sfinților Trei Ierarhi în vederea consolidării comportamentului moral-religios;
COMPETENȚE GENERALE:
C.G.4. Cooperarea cu ceilalți în rezolvarea unor probleme teoretice și practice în cadrul diferitelor grupuri;
C.G.5. Aplicarea învățăturii de credință în viața personală și a comunității.
COMPETENȚE SPECIFICE:
4.2 Argumentarea importanței participării active la viața comunității;
5.1 Participarea activă la acțiuni civice alături de persoane care au alte credințe sau convingeri religioase.
OBIECTIVE OPERAȚIONALE: La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili :
O1 – să rezume aspecte semnificative din viața Sfinților Trei Ierarhi;
O2 – să realizeze portretul fizic și moral al Sfinților Trei Ierarhi;
O3 – să identifice asemănările dintre cei Trei Sfinți Ierarhi;
O4 – să formuleze învățăturile morale necesare progresului vieții spirituale, pornind de la modelele oferite de Sfinții Trei Ierarhi;
O5 – să enumere modalitățile de cinstire a Sfinților Trei Ierarhi.
STRATEGIA DIDACTICĂ
Metode și procedee: conversația, explicația, exercițiul, expunerea, demonstrația cu substitute.
Mijloace de învățământ: Icoana Sfinților Trei Ierarhi, Prezentare power-point, Fișa de lucru, plașă, Caietul special.
Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală și pe grupe.
RESURSE
Oficiale : Programa școlară pentru disciplina Religie, clasa a VII– a;
Planificarea calendaristică orientativă, clasa a VII – a;
Proiectarea unității de învățare: „Spiritualitate și viață creștină”
Temporale : număr de lecții : 1
durata : 50 min.
Bibliografice :
1. ***Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994;
2. Muha, Camelia, Mocanu, Elena, Religie creștin-ortodoxă, caiet pentru elevi, clasa a VII – a, Editura „Sf. Mina”, Iași, 2009;
3. Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Monica, Prof. Opriș, Dorin, Prof. Opriș, Metodica predării religiei, Editura „Reîntregirea” Alba Iulia, 2000;
4. Cucoș, Constantin, Educația religioasă, Editura Polirom, Iași, 1999;
5. ****Viețile Sfinților de peste tot anul după Mineie, Editura „Biserica Ortodoxă”, Alexandria, 2002.
DESFĂȘURAREA LECȚIEI ( SCENARIUL DIDACTIC )
Oglinda Tablei (Caietului)
Data………….
Sfinții Trei Ierarhi – modele ale iubirii față de semeni
1. Să învățăm să folosim învățătura și la cunoașterea și împlinirea voii lui Dumnezeu!
2. Să ne alegem prieteni credincioși!
3. Să fim milostivi
4. Să îngrijim de orfani, bătrâni și bolnavi
Fișă de lucru
Bibliografie
BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURA, E.I.B.M.B.O.R., București, 1997;
ARHIERATICON, E.I.B.M.B.O.R., București, 1998;
SF. IOAN GURĂ DE AUR, “Tratatul despre preoție” E.I.B.M.B.O.R., București, 1998;
SF. SIMEON AL TESALONICULUI, Despre Biserică și târnosirea ei, Ed. Sophia, București, 2003;
SF.NECTARIE DE EGHINA, “ Despre Preoție” Ed. Sophia, București, 2008;
BASARAB, Pr. Prof. Dr.,M., “Sfânta taină a hirotoniei”, în „Îndrumător Bisericesc”, Cluj, 198;
BRANIȘTE, Prof. Dr., Ene, “Liturgica specială”, Ed. Nemira, 2002
IDEM, Liturgica teoretica, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1982.
IDEM,Credința ortodoxa, Editura Trinitas, Iași, 1996
BULACU, Pr. Prof. Mihail, “Învățătura de credință ortodoxă (Taina Hirotoniei)”, în „Glasul Bisericii”, nr. 11-12, 1971;
BUZAN, Magistr., Sever, Hirotonie și Hirotesie, în „Ortodoxia”, nr. 4, 1957;
CERGHIT, Ioan, Sisteme alternative de instruire și de evaluare, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 156.
CONSTANTIN, Cucoș, Tratat de pedagogie, Editura Polirom ,Iași, 2006
Idem , Educația religioasă, forme de realizare, Editura Didactică și Pedagogică, București 1999
COLOTELO, Drd., M. Dumitru, “Hirotonia preotului în ritul liturgic bizantin „(studiu istorico-liturgic), în „Ortodoxia”, nr. 7-8, 1975;
IDEM, „Hirotonia preotului în riturile liturgice orientale”, în „Ortodoxia”, nr. 7-10, 1976;
DEMETRESCU, Dr., Drag., “Hirotonia și Hirotesia”, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 4, 1916;
DULAMĂ, Eliza, Practică pedagogică, Editura Clusium, Cluj , 2005
DUMITRU, Călugăr, „Catehetul” în Îndrumări metodologice și didactice, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1990,
DUMITRU,PR,PROF.DR Radu, Idealul educației religioase, Ed. IBMBR, București 1990
Idem, Modele, strategii și tehnici didactice activizante, Editura Clusium, Cluj 2002
Idem , Metodolgie didactică, Editura Clusium, Cluj 2006
EVDOKIMOV, Paul, Vârstele vieții spirituale, Editura Cristiana, București, 1997
FLOCA, Arhid. Prof. dr. Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe, București, 1991;
, FLUIERAȘ. Ion, Metode moderne de predare, EdituraClusium,2002
GALERIU, PR.PROF.DR Constantin, Jertfă și răscumpărare, Editura Harisma, București,1992
HOLBEA, Pr. Lect. Dr. Gheorghe; pr. lect. dr. Dorin Opriș, Apostolat educațional. Ora de religie – cunoaștere și devenire spirituală, Editura Basilica, București, 2010
IONESCU, Miron; Radu, Ion, Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj Napoca,1995
MANOLACHE, Dr., “Sfânta taină a Hirotoniei” în „Glasul Bisericii”, nr. 3-5, 1981;
MARCU,Viorica, Pași spre desavarsire Elemente de psihopedagogie si metodica a edicatiei religioase pentru invatamantul preuniversitar , Editura, ”Magister” Sibiu, 2005
MIRON, Lect. Univ. Dr. Vasile, Studii de teologie liturgică și de educație religioasă, E.I.B.M.B.O.R., București, 2005;
MIRON, Lect. Univ. Dr. Vasile, „Chipul preotului ortodox reflectat în opera teologică și pastorală a Sfinților Trei Ierarhi” în Studii teologice, nr. 3-4, 1997,
MOLDOVAN, Pr. Conf. Ilie, “Semnificația și responsabilitatea slujirii preoțești după Sf. Apostol Pavel” în “Ortodoxia”, nr. 2;
NEACȘU, Ioan, metode și tehnici de învîțare eficientă, Editura Militară, București 1990
NOVAC, Prof. Univ. Dr., Corneliu, Didactica aplicata la religie, Editura” Arves”, Craiova, 2006.
OPREA , Crenguța, Strategii didactice interactive, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009
OPRIȘ, Dorin, Opris, Monica, Metode active de predare-invatare.Metode si aplicații la religie ,Editura ”Sf. Mina”, Iași, 2006
PÂNIȘĂARO, Ion , Comunicare eficientă, Editura Polirom, Iași, 2002
PANAGOREȚ, Oana, Tehnici de superînvățare, Editura Tehnoprint,2009
POPESCU, Anastasia, Cum să-i învățăm pe copii religia, Editura Anastasia, București, 1995
POPESCU, Diac. Prof., Vintilă, „Învățătura diferitelor Biserici creștine despre preoție”, în „Glasul Bisericii”, nr.5-6, 1961;
RADU, Drd., Mihai, „Hirotonirea episcopului în ritul liturgic ortodox și în cel armean. Studiu comparativ”, în “Studii Teologice”, nr. 5-8, 1977;
RUSIN, Drd., Jan, Sfânta taină a hirotoniei în raporturile interconfesionale, în “Ortodoxia”, nr. 3, 1973;
SAVA, Pr. Conf. Dr., Viorel “Taina Hirotoniei în ritul liturgic ortodox și în cel catolic”, în “Analele Științifice ale Universității Al. I Cuza Iași”, 1997-1998;
SAVA, Pr. Conf. Dr., Viorel “ Sfintele Taine în tradiția liturgică romano-catolică – prezentare și evaluare din perspectivă ortodoxă, Editura Performantica, Iași, 2007,
STĂNILOAE, Pr. Prof.,Dr., Dumitru “Autoritatea în Biserică” în “Ortodoxia”, anul 1964, nr. 3 – 4;
STĂNILOAE, Pr. Prof.,Dr., Dumitru“ Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe” E.I.B.M.B.O.R., București, 2004;
TOMULESCU , Gheorghe, Contribuții didactice și metodice privitor la predarea religiei în școlile primare, Tipografia Lucrătorii Asociați, Constanța, 1993
ȘEBU, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Monica, Prof. Opriș, Dorin, Prof. Opriș, Metodica predării religiei, Editura „Reîntregirea” Alba Iulia, 2000;
SCHUON, Frithjof, Despre unitatea transcendentă a religiilor, Editura Humanitas, București, 1994,
VALER, Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. Exigențe, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,2000
VÂLCIU, Pr.Prof.Dr.,Marian ''Temeiuri scripturistice și patristice cu privire la preoție '' EdituraValahia University Press“ , Târgoviște,2008;
VÂLCIU, Pr.Prof.Dr.,Marian '' Sfânta taină a preoției în riturile creștine actuale '' EdituraValahia University Press“, Târgoviște, 2008;
***, Ceaslovul cel Mare, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003
*** FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți, care arată cum se poate omul curăți, lumina și desășvârși, trad. în limba română, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Vol. I: ediția a IV-a, Ed. Harisma, București, 1993
http://www.teologie.net/biblios.html, Ierom dr.Petru Pruteanu, suport de curs de Liturgică
http://www.tezaurul-ortodox.com/files/file/1068-cuvântări-duhovnicești-sfântul-teodor-studitul/
Bibliografie
BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURA, E.I.B.M.B.O.R., București, 1997;
ARHIERATICON, E.I.B.M.B.O.R., București, 1998;
SF. IOAN GURĂ DE AUR, “Tratatul despre preoție” E.I.B.M.B.O.R., București, 1998;
SF. SIMEON AL TESALONICULUI, Despre Biserică și târnosirea ei, Ed. Sophia, București, 2003;
SF.NECTARIE DE EGHINA, “ Despre Preoție” Ed. Sophia, București, 2008;
BASARAB, Pr. Prof. Dr.,M., “Sfânta taină a hirotoniei”, în „Îndrumător Bisericesc”, Cluj, 198;
BRANIȘTE, Prof. Dr., Ene, “Liturgica specială”, Ed. Nemira, 2002
IDEM, Liturgica teoretica, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1982.
IDEM,Credința ortodoxa, Editura Trinitas, Iași, 1996
BULACU, Pr. Prof. Mihail, “Învățătura de credință ortodoxă (Taina Hirotoniei)”, în „Glasul Bisericii”, nr. 11-12, 1971;
BUZAN, Magistr., Sever, Hirotonie și Hirotesie, în „Ortodoxia”, nr. 4, 1957;
CERGHIT, Ioan, Sisteme alternative de instruire și de evaluare, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 156.
CONSTANTIN, Cucoș, Tratat de pedagogie, Editura Polirom ,Iași, 2006
Idem , Educația religioasă, forme de realizare, Editura Didactică și Pedagogică, București 1999
COLOTELO, Drd., M. Dumitru, “Hirotonia preotului în ritul liturgic bizantin „(studiu istorico-liturgic), în „Ortodoxia”, nr. 7-8, 1975;
IDEM, „Hirotonia preotului în riturile liturgice orientale”, în „Ortodoxia”, nr. 7-10, 1976;
DEMETRESCU, Dr., Drag., “Hirotonia și Hirotesia”, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 4, 1916;
DULAMĂ, Eliza, Practică pedagogică, Editura Clusium, Cluj , 2005
DUMITRU, Călugăr, „Catehetul” în Îndrumări metodologice și didactice, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1990,
DUMITRU,PR,PROF.DR Radu, Idealul educației religioase, Ed. IBMBR, București 1990
Idem, Modele, strategii și tehnici didactice activizante, Editura Clusium, Cluj 2002
Idem , Metodolgie didactică, Editura Clusium, Cluj 2006
EVDOKIMOV, Paul, Vârstele vieții spirituale, Editura Cristiana, București, 1997
FLOCA, Arhid. Prof. dr. Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe, București, 1991;
, FLUIERAȘ. Ion, Metode moderne de predare, EdituraClusium,2002
GALERIU, PR.PROF.DR Constantin, Jertfă și răscumpărare, Editura Harisma, București,1992
HOLBEA, Pr. Lect. Dr. Gheorghe; pr. lect. dr. Dorin Opriș, Apostolat educațional. Ora de religie – cunoaștere și devenire spirituală, Editura Basilica, București, 2010
IONESCU, Miron; Radu, Ion, Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj Napoca,1995
MANOLACHE, Dr., “Sfânta taină a Hirotoniei” în „Glasul Bisericii”, nr. 3-5, 1981;
MARCU,Viorica, Pași spre desavarsire Elemente de psihopedagogie si metodica a edicatiei religioase pentru invatamantul preuniversitar , Editura, ”Magister” Sibiu, 2005
MIRON, Lect. Univ. Dr. Vasile, Studii de teologie liturgică și de educație religioasă, E.I.B.M.B.O.R., București, 2005;
MIRON, Lect. Univ. Dr. Vasile, „Chipul preotului ortodox reflectat în opera teologică și pastorală a Sfinților Trei Ierarhi” în Studii teologice, nr. 3-4, 1997,
MOLDOVAN, Pr. Conf. Ilie, “Semnificația și responsabilitatea slujirii preoțești după Sf. Apostol Pavel” în “Ortodoxia”, nr. 2;
NEACȘU, Ioan, metode și tehnici de învîțare eficientă, Editura Militară, București 1990
NOVAC, Prof. Univ. Dr., Corneliu, Didactica aplicata la religie, Editura” Arves”, Craiova, 2006.
OPREA , Crenguța, Strategii didactice interactive, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009
OPRIȘ, Dorin, Opris, Monica, Metode active de predare-invatare.Metode si aplicații la religie ,Editura ”Sf. Mina”, Iași, 2006
PÂNIȘĂARO, Ion , Comunicare eficientă, Editura Polirom, Iași, 2002
PANAGOREȚ, Oana, Tehnici de superînvățare, Editura Tehnoprint,2009
POPESCU, Anastasia, Cum să-i învățăm pe copii religia, Editura Anastasia, București, 1995
POPESCU, Diac. Prof., Vintilă, „Învățătura diferitelor Biserici creștine despre preoție”, în „Glasul Bisericii”, nr.5-6, 1961;
RADU, Drd., Mihai, „Hirotonirea episcopului în ritul liturgic ortodox și în cel armean. Studiu comparativ”, în “Studii Teologice”, nr. 5-8, 1977;
RUSIN, Drd., Jan, Sfânta taină a hirotoniei în raporturile interconfesionale, în “Ortodoxia”, nr. 3, 1973;
SAVA, Pr. Conf. Dr., Viorel “Taina Hirotoniei în ritul liturgic ortodox și în cel catolic”, în “Analele Științifice ale Universității Al. I Cuza Iași”, 1997-1998;
SAVA, Pr. Conf. Dr., Viorel “ Sfintele Taine în tradiția liturgică romano-catolică – prezentare și evaluare din perspectivă ortodoxă, Editura Performantica, Iași, 2007,
STĂNILOAE, Pr. Prof.,Dr., Dumitru “Autoritatea în Biserică” în “Ortodoxia”, anul 1964, nr. 3 – 4;
STĂNILOAE, Pr. Prof.,Dr., Dumitru“ Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe” E.I.B.M.B.O.R., București, 2004;
TOMULESCU , Gheorghe, Contribuții didactice și metodice privitor la predarea religiei în școlile primare, Tipografia Lucrătorii Asociați, Constanța, 1993
ȘEBU, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Monica, Prof. Opriș, Dorin, Prof. Opriș, Metodica predării religiei, Editura „Reîntregirea” Alba Iulia, 2000;
SCHUON, Frithjof, Despre unitatea transcendentă a religiilor, Editura Humanitas, București, 1994,
VALER, Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. Exigențe, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,2000
VÂLCIU, Pr.Prof.Dr.,Marian ''Temeiuri scripturistice și patristice cu privire la preoție '' EdituraValahia University Press“ , Târgoviște,2008;
VÂLCIU, Pr.Prof.Dr.,Marian '' Sfânta taină a preoției în riturile creștine actuale '' EdituraValahia University Press“, Târgoviște, 2008;
***, Ceaslovul cel Mare, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003
*** FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți, care arată cum se poate omul curăți, lumina și desășvârși, trad. în limba română, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Vol. I: ediția a IV-a, Ed. Harisma, București, 1993
http://www.teologie.net/biblios.html, Ierom dr.Petru Pruteanu, suport de curs de Liturgică
http://www.tezaurul-ortodox.com/files/file/1068-cuvântări-duhovnicești-sfântul-teodor-studitul/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Valente Formativ Educative ale Tainei Hirotoniei Si Hirotesiilor In Cultul Ortodox (ID: 160953)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.