Valente Educative In Opera Lui Ion Creanga

VALENȚE EDUCATIVE ÎN OPERA LUI ION CREANGA

Cuprins

Argument

Capitolul I

Ion Creangă – repere biografice

Capitolul II

Ion Creangă învățător

Capitolul III

În lumea poveștilor lui Ion Creangă

3.1 Prostia omeneasca

3.2 Povestea unui om leneș

3.3 Cinci pâni

3.4 Ursul păcălit de vulpe

3.5 Capra cu trei iezi

3.6 Punguța cu doi bani

3.7 Soacra cu trei nurori

3.8 Ivan Turbincă

3.9 Moș Nichifor Coțcariu

3.10 Moș Ion Roată și Unirea

3.11 Popa Duhu

3.12 Dănilă Prepeleac

3.13 Fata babei și fata moșneagului

Capitolul IV

Trăsături caracteristice ale limbii povestitorului

Capitolul V

5.1Concluzii

5.2Bibliografie

Argument

    Ion Creangă este un scriitor foarte cunoscut și iubit de foarte mulți copii. Încă din anii copilăriei, din clasele primare am auzit de poveștile lui Creangă. Plăcerea de a citi, de a asculta povești au avut întotdeauna un rol esențial, de asemenea și curiozitatea de a afla noi aventuri, peripeții.

Am ales această tema pentru că lucrez în învățământul preșcolar și multe din poveștile scrise de el îi ajuta pe aceștia să găsească exemple pozitive în frumoasele trăsături morale ale personajelor poveștior: optimismul, încrederea, respectul cinstei și al dreptății, înțelepciunea, perseverența, hărnicia și curajul. Curiozitatea, plăcerea de a citi, de a cunoaște cât mai multe, de a înțelege lucrurile pe care nu le înțelegeam în anii copilăriei, au condus la alegerea temei.

   Copiilor le place să asculte povești, dar nu contează vârsta când e vorba de Poveștile lui Creangă pentru că sunt pentru toți, au morală din care putem învăța. Toate scrierile sale sunt educative. Deci, Creangă nu a fost doar un mare scriitor, ci a fost un mare educator, un educator pentru popor.

Lecția morală și atenția scriitorului cade asupra omului și manifestărilor lui. Omul stă în centrul operei lui Creangă, alcătuind măsura tuturor lucrurilor, cu inteligența lui, cu munca lui, cu virtuțile lui. Omul înțelept și activ constituie idealul uman al scriitorului.

Ascultând poveștile lui Creangă, copiii cunosc numeroase figuri din viața satului oameni harnici, curajoși, înzestrați cu stăruință și dărzenie, optimiști, veseli, glumeți, dar și hotărâți să lupte pentru o viață mai bună, pentru izbânda dreptății, a cinstei, a adevărului.Deosebit de valoroase sunt: „Povestea unui om leneș”, „Fata babei și fata moșneagului”,„Punguța cu doi bani”, poveștile despre animale „Capra cu trei iezi” sau „Ursul păcălit devulpe”, unde personajele sunt animale, dar au trăsături omenești.

În procesul ascultării unei povești este antrenată întrega activitate psihică a copilului: atenția, memoria, gândirea, imaginația. Poveștile au o deosebită valoare etică, ele contribuie la formarea conștiinței morale, a unor trăsături pozitive, la dezvoltarea personalității. Prin intermediul poveștilor, copiii desprind mesajul etic ce influențează benefic conștiința morală a preșcolarului. Lumea poveștilor oferă copiilor o varietate de personaje și situații față de care copilul ia atitudine, de unde el își alege sau este ajutat să-și aleagă modele etice.

CAPITOLUL I

ION CREANGĂ – REPERE BIOGRAFICE

1837 —Data nașterii, după cum mărturisește singur, în Fragment de biografie se pare să fi fost 1 martie 1837 ,Ion Creangă, întâiul din cei opt copii ai lui Ștefan a Petrii Ciubotariul și ai Smarandei Creanga, "răzeși fără pământuri" din satul Humulești, ținutul Neamț. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.

1846 — Ion Creangă începe cursul primar în satul natal, la școala înființata de preotul Ion Humulescu (Nemțeanu) cu dascălul Vasile a Ilioaei.

1847 — Dascălul Vasile fiind luat la oaste cu arcanul, Nică a lui Ștefan a Petrii trece în grija bătrânului dascăl Iordache farnaitul, care moare de holeră.

1848 — Creangă trece la școala învățătorului Nicolae Nanu din Broșteni, adus aici de bunicului său David Creangă.

1849 — Până în primăvară învață la Broșteni. Stă în gazdă la Irinuca.

1852 — Se înscrie la școala Domnească din Târgu Neamț cu numele de Ion Ștefănescu.

1853 — Termină clasa a treia primară la școala de la Târgul Neamț, având ca profesor pe Isaia Teodorescu.

1854 — Termină clasa a patra și se înscrie la Școala catiherica din Fălticeni.

1854 — În catalogul de la Școala catiherica din Fălticeni apare cu numele schimbat în Ion Creangă, deoarece doar fiii din familii de preoți, diaconi si dascăli puteau urma aceasta școala, iar unchiul sau Gheorghe Creanga era preot.

1855 — Are loc Examenul public la Școala cateherica din Fălticeni. Ion Creangă se califică cel dintâi. Seminarul de la Socola din Iași solicită școlii 10 clirici. Între cei 10 se afla si Ion Creangă. Catihetii sunt admiși in anul al II-lea la seminarul de la Socola.

1858 — Moare pe moșia Făcuții, ținutul Iași, Ștefan a Petrii Ciubotariul, tatăl scriitorului, și este înmormantat la Biserica din satul Prigoreni la 30 iunie.
Devenind capul familiei, Ion Creangă renunța la a mai continua și Cursul de sus, de patru ani, de la Seminaria de la Socola. Primește "Atestatul formalnic" pe care îl aștepta de un an de zile. Cu numărul 206 i se eliberează Adeverința ca a absolvit cele patru clase.

1859 — Se căsătorește cu Ileana Grigoriu, fiica preotului Ioan Grigoriu în vârstă de 15 ani. Ion Creangă este numit "cântareț cu leafa de 600 de lei pe an" la Biserica Sf. 40 de Mucenici din Iași. Face o cerere în care solicită un post de preot la biserica unde slujește drept cântareț , dar nu i se aprobă. Mărturia obținută de la câțiva poporeni de la Biserica Sfânții 40 de Mucenici spre a fi hirotonit la acea biserica nu-i folosește la nimic, nefiind, deocamdată aici, vreun post de diacon.Înainte de a fi hirotonit diacon, își face o parafa pe care o aplică pe cărțile pe care continua să și le cumpere " D.I.K. " (Diacon I. Kreangă)
Ion Creangă solicită Mitropoliei sa fie hirotonit pe postul vacant de diacon de la Biserica Sf. Treime din Iași.

În decembrie, la Biserica Sf. Paraschiva din Tg. Frumos, cam la jumătatea drumului dinspre Humulesti si Iași, Ion Creangă va fi hirotonit diacon, intrând astfel în rândul clerului ortodox. Este de față și mama sa care își împlineste visul de a-și vedea "băietul popă".

1860 — Nu se înțelege bine cu socrul său, care încearcă să îl omoare. E obligat să se împace și trăiește în continuare alături de ei. Ion Creangă începe viața de cleric. Obține mutarea de la Biserica Sf. Treime la Biserica Sf. 40 de Mucenici unde locuia, în casa socrului său. Leafa se stabilește la 700 de lei pe an.

Solicită în septembrie un post de învațator, dar Ministerul îi raspunde negativ.

În octombrie este înscris ca student în anul I la Facultatea de Teologie din Iași.
Pe 19 decembrie se naște fiul sau Constantin.

1861 — Se dedică familiei, copilului său, dar și studiului. Cumpară și citea cărți în limbile franceză și germană, mai ales pedagogie.

1863 — Moare mama scriitorului, Smaranda Creangă. Mitropolia aprobă mutarea provizorie a diaconului Ion Creangă la Mănăstirea Barboi din Iași. Aici primește casă să locuiască.Continuă problemele cu socrul său.

1864 — Întoarcerea lui Titu Maiorescu ca director la Școala Normală de învățători de la Trei Ierarhi din Iași. Între candidați se prezintă și diaconul Ion Creangă. Directorul Titu Maiorescu, descoperind calitațile extraordinare ale diaconului, cere Ministerului să-l numească deja invățator suplinitor pâna la terminarea studiilor de doi ani a Școlii Normale. În noiembrie, prin decretul domnesc nr .1501, semnat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Ion Creangă este numit provizoriu institutor.

1865 — Creangă își începe activitatea de institutor. Locuiește împreuna cu diaconița Ileana si fiul sau Constantin si cu cei trei frati : Zahei, Teodor si Elena la Biserica Barboi.

Creangă este angajat ca diacon cu leafa de 600 lei, la Biserica Sf. Pantelimon din Iași.Termină cursurile de doi ani la Institutul Vasilian (școala de învățători) din Iași, primind Atestatul cu nota "eminentă" la toate materiile.

1866 — Obține postul de diacon la Biserica Golia. Se va muta aici și cu locuința. În urma adoptării unei noi legislații privind "cumulul de funcții", potrivit căreia fiecare cadru didactic și slujitor al bisericii să primească un singur salar de la stat, Ion Creangă va opta pentru salariul de la școala, la Golia continuând să slujeasca pentru locuința și alte beneficii.

1867 — Soția sa este tot mai mult atrasă de egumenul călugar, Isaia Vicol Dioclias și își va părăsi căminul, soțul și copilul.

1868 — Este acuzat și pedepsit pentru că mergea la teatru si pentru tragerea cu pușca asupra bisericii. Este învățător la Școala primară de la Trei Ierarhi și diacon la Manastirea Golia.Apare țn 8.000 de exemplare "Metoda nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primare". Printre autori și Ion Creanga.Publica și semnează poezia ,,Păsărica în timpul iernei,,.

1869 — Este tot mai devotat profesiei didactice, fără însă a-și neglija obligațiile ce le avea ca diacon la Mănăstirea Golia.Se ocupă de educarea fiului său.

1870 — Muncește foarte mult, are foarte multe obligații ca institutor și ca diacon, va continua să alcătuiască manuale școlare.Ion Creangă solicită directorului Liceului central din Iași primirea ca bursier în Internatul școlii a fratelui său, Teodor Creangă. Și sora sa Ileana , născută în anul 1858, se află la Iași, sub îngrijirea lui Creangă. Ion Creangă face schimb de posturi didactice cu părintele Gh. Ienăchescu, fost coleg și colaborator la manualele școlare. Ion Creangă trece la Școala primară sucursala nr.1 din Iași, iar Gh. Ienachescu la Școala primară de baieți de la Trei Ierarhi, în locul său.

1871 — Apare "Învățătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove și buchi, cuprinzând învățături morale și instructive" de C. Grigorescu , I. Creangă și V. Răceanu. Iacob Negruzzi publică în Convorbiri literare , o poezie ironică la adresa lui Creangă.

Se constituie la Iași, Prima Casă de Economie. În Procesul verbal de constituire semnează ca fondator și " I, Creangă, diacon ".În această zi de duminică, diaconul Ion Creangă apare la slujbă tuns și cu pălărie.Diaconul tuns, Ion Creangă, este convocat la Consistoriul Mitropoliei, dar nu se prezintă. Scrie, supărat, un protest pe care îl înaintează la Consistoriu.

1872 — Apare a doua editie din "Învățătoriul copiilor".

În ziarul "Noul curier roman" îi apare articolul Misiunea preotului la sate.O cunoaște pe Tinca Vartic, nepoata diaconului Vartic, alături de care își va petrece tot restul vieții în Ticăul Iașului, într-o "bojdeucă de căsuță".În ziarul "Columna lui Traian" i se retipărește articolul Misiunea preotului la sate.Ion Creangă publică un nou articol, Jesuitismul în România semnat Pr. I. Creangă, tot în ziarul ieșean "Noul curier romăn ".Este destituit din cler.Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor îl destituie pe Ion Creangă din postul de institutor la școala sucursală nr. 1 baieți din Iași. Destituirea venea în urma excluderii diaconului Ion Creangă din rândul clericilor.Creangă se afla la Primaria Iași și obține de aici o atestație că este lipsit de orice mijloace.Își câstigă existența ca mandatar al unui debit de tutun.

1873 — Ion Creangă, nemaifiind preot, are voie să divorțeze. Înaintează Tribunalului cererea de desfacere a căsătoriei, și obține divorțul.

1874 — Apare a III-a ediție din Învățătoriul Copiilor. Ion Creangă se află la București și solicită, printr-o cerere Ministrului, postul la clasele I si a II-a de la Școala de baieți nr.2 din Păcurari.Consiliul permanena excluderii diaconului Ion Creangă din rândul clericilor.Creangă se afla la Primaria Iași și obține de aici o atestație că este lipsit de orice mijloace.Își câstigă existența ca mandatar al unui debit de tutun.

1873 — Ion Creangă, nemaifiind preot, are voie să divorțeze. Înaintează Tribunalului cererea de desfacere a căsătoriei, și obține divorțul.

1874 — Apare a III-a ediție din Învățătoriul Copiilor. Ion Creangă se află la București și solicită, printr-o cerere Ministrului, postul la clasele I si a II-a de la Școala de baieți nr.2 din Păcurari.Consiliul permanent dă lui Ion Creangă avizul pentru a fi reintegrat pe postul de institutor.

Publica poeziile: Nu lucrezi n-ai ce manca!, Ia, clopotelul sună! și povestirile: Păcală, Inul și cămeșa, Acul și barosul și A fost, a fost, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti.

1875 — Numit într-o comisie de examinare a carților didactice din Iași, M. Eminescu face cunoștință cu Ion Creangă. Introdus de poet la Junimea, Creangă publică, în "Convorbiri literare", Soacra cu trei nurori și Capra cu trei iezi.
Ion Creangă cere numirea definitivă în postul ce ocupa.

Într-un Raport catre Ministru se apreciaza moralitatea și activitatea deosebită a dascălului Creangă. Ministrul Titu Maiorescu dă aprobare cărții de lectura Învățătorul copiilor pentru a fi introdusă în școli.

1876 — În revista "Convorbiri literare" apare povestea Punguța cu doi bani de Ion Creangă.Apare Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică de Gh. Ienăchescu și Ion Creangă.

Revizorul școlar Mihai Eminescu dă o Circulară de introducere a cărților didactice în școală, Intre acestea și Metoda nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primare și Învățătorul copiilor de Ion Creangă.

Îi apar în aceeași revistă "Convorbiri literare" povestile Dănilă Prepeleac și Povestea porcului. Mihai Eminescu se va muta pentru un timp, în Țicau, la bunul său prieten Ion Creangă. Mihai Emienscu primește postul de redactor al ziarului "Curierul de Iași". Va fi retipărită povestea Danilă Prepeleac și Povestea porcului. Are loc a 13-a Aniversare a Junimii la Iași. Ion Creangș va citi Povestea lui Ionică cel prost.

1877 — Publică în "Convorbiri literare" Moș Nichifor Coțcariul. Se va tipări și în broșură. În revista "Convorbiri literare" apare Povestea lui Stan Pățitul.
În această perioadă, Ion Creangă își va lua concediu medical și începe să scrie la Povestea lui Harap-Alb.

Apare în revista "Convorbiri literare" povestea Fata moșului și fata babei.
Constantin, fiul lui Ion Creangă, nu avea încă 17 ani și se înscrisese voluntar în Războiul de Independența. Ion Creanga roagă pe P.P.Carp, iar acesta pe I.C.Bratianu, și astfel Constantin este demobilizat.Apare Povestea poveștilor.

1878 — Publică în "Convorbiri literare" povestea Ivan Turbincă.
Revista "Gura satului" din Arad retipărește povestea Ivan Turbincă. Mihai Eminescu retipărește în "Timpul" povestea Ivan Turbincă. Ziarul "Curierul de Iași" retipărește povestea Ivan Turbincă.

Ion Creangă publică în revista "Convorbiri literare", Povestea unui om leneș. Aceasta va fi republicată în luna noiembrie de ziarul "Curierul de Iași".
Învățătorul este decorat cu ordinul Bene merenti cl a II-a. Apare editia a V-a a cărții Învățătorul copiilor. Se retipăresc aici poeziile : Nu lucrezi, n-ai ce mânca și Ia, Clopoțelul sună! și povestirile Păcală, Inul și cameșa, Acul și barosul, A fost odată.

1879 — Dizionario Biografico Degli Scrittori Contemporanei , de Angelo de Gubernatis, Firenze, 1879, are la pagina 324: "Creanga (Giovanni) , scrittore rumano, insegnante elementare a Yassy, nacque il 1 marzo 1837 nel villagio di Humulesti, nel distretto di Niamtzo. Esordi con alcuni libri scolastici ; piu tardi publicy nel Convorbiri literare una serie di Racconti popolari, dei quali rechiamo, titoli: Soacra cu trei nurori; Dănilă Prepeleac; Capra cu trei iezi; Povestea porcului; Moș Nichifor Coțcariul; Stan pățitul; Harap Alb; Ivan Turbincă".

Are probleme de sănătate.

Apare "Geografia judetului Iași", de V. Răceanu, Gh. Ienachescu și Ion Creangă. Ion Creangă cumpără locul si Bojdeuca din Țicău pe numele Tincăi Vartic. Scrie el însuși actul și-l semnează ca martor.

Apare al patrulea manual școlar la care Ion Creangă este coautor : Geografia judetului Iasi, cu planul orasului Iași, contururile plăieșilor și conturul județului pentru clasa a II-a primară urbană și pentru clasa a III-a primară rurală, de ambe sexe, de institutorii V.Răceanu, Gh. Ienăchescu si Ion Creangă.

1880 — Apare în albumul macedo-român anectoda Mos Ion Roată și Unirea.
În acest an începe să scrie Amintiri din copilărie.

Prietenul său, ministrul Vasile Conta, îl va ajuta să facă parte din Consiliul Instrucțiunii.
Apar semnele serioase ale îmbolnavirii și, odată cu ele, concediile medicale.
Ion Creangă este numit în Consiliul general al Instrucțiunii și se află la București.
Participă la întâlnirile Junimii din casa lui Titu Maiorescu, la București.
în "Călindarul bunului econom pe anul 1880" din Sibiu, se retipărește Ivan Turbincă.

1881 — În revista "Convorbiri literare" nr.10, Ion Creangă publică Amintiri din copilarie I. Dedicație d-șoarei Livia Maiorescu, fiica lui Titu Maiorescu.
Se retipărește în ziarul "Timpul" Amintiri din copilărie I. Ministerul îi aprobă lui Ion Creangă , institutor, cocnediu de boală de o lună , în baza actului medical prezentat. Scrie cu febrilitate opera sa Amintiri din copilărie și o va publica în revista Junimii "Convorbiri literare".

Revista " Convorbiri literare" publică partea a doua din Amintiri din copilărie, cu aceeași "Dedicație d-șoarei L.M."

Ziarul "Timpul" retipărește Amintiri din copilarie II de Ion Creangă.
Ziarul " Timpul" publică Țăranul si Unirea, de Ion Creangă.

Ion Creangă se află la București în Comisia Consiliului Instrucțiunii și se și internează la spitalul Brâncovenesc.

Într-un articol din " Contemporanul" , Ioan Nădejde , făcând observații critice privitoare la partea științifică din manualul Invățătorul copiilor, menționează elogios calitățile scriitorului Ion Creangă.

Creangă își dă împreună cu Ileana consimțământul la căsătoria fiului lor cu Elena Adamescu din București.

Publică în "Convorbiri literare" povestirea Popa Duhu, un emoționant portret literar al profesorului său de la Școala Domnească din Tg. Neamț -Isaia Teodorescu.
Revista "Contemporanul" din Iași publică doua poezii populare: Când eram în floarea mea și Mielușica (auzită in spitalul Brâncovenesc de la mama Bălașa, de locul ei din Craiova)

1882 — Revista "Contemporanul" din Iași publică alte două poezii populare culese de Ion Creangă la București, în spitalul Brâncovenesc de la aceeași mama Bălașa: Lina Cătălina si Bratu.

În revista "Convorbiri literare" i se publică partea a III-a a Amintirilor din copilarie tot cu " Dedicație domnișoarei L.M."

Din acest an, boala îl va chinui și mai tare. Ion Creangă susține alături de B.P.Hașdeu, în Consiliul permanent al Instrucțiunii introducerea în școlile reale ale limbilor germană și franceză și facultativ italiana. Școlile pedagogice să facă mai multă practică și să dea diplome abdsolvenților. Ion Creangă redactează , sprijinit de B.P.Hașdeu, Proiectul de regulament pentru cercetarea cărților didactice – reprodus de Eminescu în "Timpul" din 22 septembrie 1882.

Scrie povestirea Ioan Roată si Vodă Cuza. Societatea "România Juna" din Viena proclamă pe Ion Creangă, N.Gane si A.D.Xenopol "membri onorari".

1883 — Ion Creangă, C.Grigorescu, V.Răceanu si Gh. Ienăchescu trimit Academiei Române, pentru premiere, Metoda nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primare. Comisia însă respinge lucrarea pe motiv ca a fost depusă cu întârziere.Creangă va tipări în revista Junimii de la Iași "Convorbiri literare" anecdota Cinci pâni. Este ultima colaborare.

Mihai Eminescu sosește la Iași, ca trimis al ziarului "Timpul". Va dormi în bojdeuca lui Creangă. Ion Creangă este decorat cu ordinul " Cavaler al ordinului Coroana României " – ca o confirmare a meritelor sale didactice. Începe seria concediilor medicale de trei sau două luni.

1884 — La începutul lunii Ion Creangă era la Iași unde află că rectorul Universitații din Iași, N. Culianu, făcuse un Raport elogios privind activitatea sa didactică.
Ion Creangă cere ministerului acordarea celei de-a patra gradații ca institutor.
Apare editța a III-a a manualului Geografia județului Iași. Revista "Convorbiri literare" retipărește anecdota Moș Ion Roată.

1885 — Este din ce în ce mai bolnav. Mihai Eminescu este la Iași și se văd des.Creangă își va îngriji sănătatea și se va preocupa de manualele școlare.
Constantin Creangă se logodește cu d-ra Olga , fiica angrosistului Neculai Petrea din Brăila.
Ziarul "Opinia" retipărește anecdota Moș Ion Roată și boierul.Se află la Slănic, la tratament. Ziarul Liberalul din Iași publică un reportaj de N.A.Bogdan despre Creangă. Își ia concediu pe șase luni.

1886 — Din acest an va fi mereu în concediu medical și va fi suplinit de proetul A.Popovici.

Este tradus în limba germană. I se plagiază abecedarele dar este acuzat chiar el de plagiat. Răspunde calomniilor. Ion Creangă primește răspuns negativ la solicitarea către Minister de a i se acorda gradația a IV-a , ca și cu un an în urmă.
Constantin, fiul lui Creangă, se căsătorește cu Olga, la Brăila. Ion Creangă este prezent la ceremonie.

Se duce pentru a treia oara la tratament în stațiunea Slănic Moldova.
Constantin Creangă dă examen la Arhitectura clasică și modernă. Mai târziu, Horia Creangă, nepotul povestitorului, este considerat cel mai important arhitect al perioadei interbelice.

Apare Harap Alb în limba germană "Romanische Marchen nach – Joan Creangă"
Apare la Cernauți volumul Povesti poporale de I.Creangă, I.Slavici si St. Ștefulea.
În Poeți și critici (1886), Titu Maiorescu citează din nou pe Ion Creangă, remarcând progresul din literatura față de anul 1872. Ion Creangă se află la București.

1887 — Constantin Creangă este avansat la gradul de căpitan. În acest an va pleca împreuna cu soția la Bruxelles pentru a urma Școala de Război.
Ion Creangă împreună cu V.G.Mortun vizitează pe Eminescu la Mănăstirea Neamț.
Ion Creangă este permanent înștiințat de soarta lui Eminescu.
Ziarul "Liberalul" din Iași publică articolul semnat de I.Creangă, Gh. Enăchescu si V.Răceanu – Purtare nedemnă – răspunzând la acuzațiile de plagiat. Ion Creangă se află la Neamț. Vizitează casa în care a crescut și biserica din Humulești pentru a vedea pe părintele Teodor Focsa.

Apare ediția cu numărul 20 a manualului Metoda nouă. În 19 ani au apărut 20 de ediții. Un succes nemaiîntâlnit care a determinat și dușmănii înverșunate. în acest an, în lunile mai, iunie si iulie in ziarele "Liberalul" si "Lupta" apar atacuri în care autorii Metodei noi de scriere si cetire pentru uzul clasei I primare sunt acuzați de plagiat și de speculă! Atacatorul este profesorul Ioan Pop Florantin, împotriva căruia Ion Creangă va aduce argumente.

1888 — Obține un nou concediu medical pe o durata de 6 luni, pâna la 15 august.
Apare la Brașov revista "Convorbiri pedagogice". La rubrica intitulată Curier bibliografic, la pagina 45 , este prezentat Ion Creangă. Ion Creangă se află la Târgu Neamț și redacteaza unchiului său, preotul Gheorghe Creangă o petiție către Epitropia Sf. Spiridon privitoare la pensionare.

Atacat în continuare de calomniatorul I.P.Florantin, Ion Creangă răspunde în ziarul "Fulgerul" din Iași. Ion Creangă obține concediu medical aprobat de minister pentru un an școlar. Ion Creangă este din nou prezent în cercul literar al poetului N.Beldiceanu din Iași și va citi ultima parte din Amintiri din copilărie.
Ion Creangă vine la București, însoțit de Tinca. Se întâlnește și cu Emienscu , aflat acum în cercul adolescenților de la Fântâna Blanduziei.

1889 — Are concediu medical de la școala, dar se preocupă cu mare grijă de pregîătirea, editarea, corectura la scrierile sale. Ion Creangă afla din ziare despre moartea lui Eminescu. Acest eveniment nefericit ii va grăbi sfârșitul. Ion Creangă obține un nou concediu medical, pentru următorul an de zile. În noaptea de ajun, pe 31 decembrie, moare Ion Creangă, în urma unui atac cerebral.

1890 — Pe 2 ianuarie este înmormântat în cimitirul Eternitatea din Iași.
Partea a IV-a din Amintiri din copilărie va fi publicată postum în anul 1892.

CAPITOLUL II

Ion Creangă – învățător

În abordarea vieții și activității lui Ion Creangă trebuie să se țină seama atât de activitatea sa ca scriitor, cât și ca diacon și institutor. Criticii și istoricii literari au analizat drumul vieții sale insistând în viața și activitatea lui literară.

În vara anului 1858 își cumpără cartea ,,Aritmetica sau învățarea socotelilor întocmită în acest chip pentru folosul tinerilor din Seminarul Socolei”, pe care el va scrie: ,,Această Aritmetică este a me mai jos iscălitului cumpărător la 10 iulie 1858; Creangă Ion”. În toamna aceluiași an se va înscrie la ,,Școala Preparondală de Învățători” din Iași, dar din diverse motive, nu urmează cursurile. Oricum,faptul că se înscrie la școala aceasta este lămuritor în privința dorinței sale. În anul școlar 1863 – 1864 i se împlinește visul: devine cursant al ,,Școlii Normale de Învățători” din Iași(fosta Școală Preparondală). Director al școlii era Titu Maiorescu, îl sprijină foarte mult pe Ion Creangă, ale cărui note din cataloagele școlii erau eminente, iar la 10 iunie 1865 devine Învățător cu Certificat de Absolvire

A devenit institutor la Școala Primară chiar din anul întâi, fiind numit la propunerea lui Titu Maiorescu (1864). Decretul l-a semnat domnitorul Al.I. Cuza în noiembrie 1864, diaconul institutor fiind prezent în condica școlii încă din mai. Vesel și șugubăț a luat în primire clasa I, secțiunea a II-a din sala gotică. Între școlarii săi, vreo 60, de la 7 la 15 ani, fiind și istoricul N. A. Bogdan. Clasa sa a devenit o atracție a școlii, mulți elevi fiind dornici să ia loc în băncile ei. Astfel, în semestrul I din anul 1866 -1867 a avut 71 de elevi, iar în al doilea 93.

Fiindcă școlița din Sărărie unde lucra Ghiță Ienăchescu avea și locuință, din toamna anului 1870, s-a mutat acolo, dar venea adesea la Trei Ierarhi. Mai ales duminică după amiază când elevii Institutului Pedagocic se întâlneau cu profesorii lor. Discutând cu ei, le vorbea despre menirea învățătorului, îndemnându-i să fie muncitori și blânzi cu școlarii, zicându-le: ”Unde nu-i dragoste de breaslă și menire și tragere de inimă, nu-i Doamne Ajută, măi băieți”. Prelungite discuțiile acelea, continuau pe Ulița Mare, pe Ulița de Sus, pe ulița Română, până aproape de casă: ”Noi îl petreceam până în oraș departe și ne despărțeam de el, dând mâna ca la un frate mai mare. Adesea când veneam de la lecțiile lui ne duceam pe lângă el, vorbind și discutând, ne trezeam în Sărărie”, scria unul dintre ei, M. Lupescu.

Împreună cu învățătorii C. Grigorescu, dascăl mai vechi la școală, Gh.Ienăchescu, prieten de la seminar, V. Răceanu, institutor la secțiunea a III-a și cu A. Simionescu și A. Climescu, de la aceeași școală, au pus la cale editarea unui abecedar practic ce avea să elimine învățământul lancastrian, propunând scrierea directă. Astfel, au scos în august 1868 “Metoda nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară”, ce avea să devină cartea de căpătâi a școlii românești pentru aproape un sfert de secol, înnoindu-se în vreo 23 de ediții.

Legăturile învățătorului Creangă cu Maiorescu sunt întrerupte după 1865, dar noi evenimente petrecute în fața fostului elev îi va apropia din nou. În schimb, când junimiștii sau adepții acestora au preluat conducerea învățământului, el le-a atras în mod deosebit atenția, mai cu seamă că devenise stăpân deplin pe metoda recomandată de Maiorescu la școala preparandală. Astfel, la 21 decembrie 1870, junimistul Anton Naum a întocmit un raport, în urma inspecției făcute la școala sucursală din Sărărie, condusă de Creangă, consemnând că a rămas „foarte mulțumit, încât, se atinge de progresul elevilor", deși localul era necorespunzător, friguros și „numai cu multe suferințe din partea d-lui institutor se poate susține această școliță".

Dar cu toată autoritatea de care se bucura ca învățător, pentru Creangă se apropiau zile grele, din cauza nonconformismului său ca fața bisericească ce era, înca. În 1872, destituirii din rândul clericilor îi urmează scoaterea din învățământ, de către ministrul Teii, pe motivul că „nemaifiind preot, nu poate ca pierzând a sa demnitate de preot, să mai figureze în corpul didactic".

Adresându-se, la rândul său, ministrului, învățătorul se justifica, dar și acuză: „măsura suspensiei mele de la altariu n-a fost decât o oarbă persecuțiune sistematică, care s-a pus din toate puterile ca să mă lovească din toate părțile, pâna chiar și în esistenta" . Dar ministrul-general nu i-a răspuns nici la prima nici la a doua plângere, motivând că nu-l putea face dascăl pe un răspopă. Spre norocul dascălului, după doi ani, la 27 mai 1874, Titu Maiorescu a preluat Ministerul Instrucțiunii și al Cultelor. Deși trecuseră mulți ani de la conlucrarea directă, Creangă s-a adresat cu curaj noului ministru, care l-a și primit în audiența, iar în mai 1874, lua cunoștință de scrisoarea învățătorului destituit pe care-l sfătuise să ceară în scris reintegrarea. Avizul favorabil dat de Consiliul permanent reflectă și punctul de vedere al lui Maiorescu : „d-l Creangă în tot timpul funcționarii sale în trecut a dat probe de un bun și apt institutor" și „chiar în acești doi ani din urmă de când nu mai face parte din corpul didactic tot n-a încetat de a lucra pentru instrucțiune, ocupandu-se cu publicațiuni de cărți didactice" .

Ordinul de integrare cu data de 1 septembrie, semnat de T. Maiorescu și aplicat de primarul N. Gane, l-a așezat pe Ion Creangă la Școala nr. 2 din Păcurari, unde avea să rămână tot restul carierei didactice.

Fie pe cale directă, fie indirect, prin convingerea creată pe bancile școlii de la Trei-Ierarhi că e necesar să se aplice metoda noua în școală, Maiorescu l-a determinat pe Creangă să se apuce să scrie manuale didactice, asociindu-se și cu alți institutori. Ca adept al metodei predării simultane a scris-cititului, introdusă de profesorul său, el a purces la scrierea unor cărti, precum Metoda nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei 1 primară (1868), Învățătorul copiilor (1871).

Într-un raport din 15 noiembrie 1875, Maiorescu recomandă introducerea obligatorie a unor manuale scolare, între care și Metoda noua de scriere si citire. Cunoscându-i și apreciindu-i cărțile, el propunea să scrie și lucrarea cu caracter metodic (impreuna cu Ienaeheseu), Povățuitoriu la cetire prin scriere dupa sistema fonetica În 1875, Maiorescu îi scria în acest sens :

„Din inspectiile făcute lașscoalele primare, am văzut că cei mai mulți învățători nu înteleg aplicarea metodei nouă de citire si scriere, nici în cartea d-voastră nici a lui Constantinescu, învață tot după obiceiul vechi și apoi cetesc numai bucăți din cărțile noua. Cred că este neapărat de trebuința un conducător sau o călăuză pentru învățători […] Fă bine scrie această brosură. Eu ți-o voi tipări în tipografia statului." încheierea scrisorii e o nouă dovadă a înaltei prețuiri de care se bucura pedagogul Creangă în fața ministrului Maiorescu : „Și de altmintrelea aș dori să te văd explicând la învățătorii de sat din viu grai, ce și cum trebuie să facă. Cel puțin pentru vreo 2 săptămâni. Cum crezi că s-ar putea întogmi mai practic un asemine curs pentru institutorii actuali ? Cum și când ?" . Munca de redactare, revizuire și impunere a manualelor în școli a prilejuit pentru Creangă noi și diverse legături cu junimistii. Este recunoscută conlucrarea sa cu junimistul A. D. Xenopol pentru definitivarea textului la ediția a IlI-a a Învățătorului copiilor, care, după opinia unor cercetători, ar fi constituit și un îndemn de a apropia de ministrul junimist, spre a-i cere reintegrarea în învățământ.

Revizorul școlar Mihai Eminescu i-a făcut in 1876 un raport favorabil la Povațuitoriu, înaintându-l Ministerului Cultelor și Instrucțiunii : în cuprinsul lui a sesizat caracterul cu totul nou al metodei și importanței ei, căci însemna „începutul unei reforme adânci în instrucția elementară", era „fructul experiențelor lungi a doi învățători înzestrați de la natura cu darul de a instrui", ceea ce-l determină s-o recomande tuturor dascălilor .

Interesul junimiștilor pentru Creangă învățătorul și autorul de manuale s-a menținut permanent. În 1874, s-a adresat ministrului Maiorescu pentru a recomanda Metoda si Învățătorul copiilor să fie folosite în școală. Sarcina a fost încredințată unei comisii formată din personalitați ale Junimii, care i-au îndeplinit dorința : V. Alecsandri, P. Carp, I. Negruzzi, I. M. Melik. A. D. Xenopol, V. Burla, Al. Lambrior, G. P iar mai tarziu V. Culianu, St. Vargolici, M. Eminescu. La 1 august 1884, rectorul Universitații din Iași, junimistul V. Culianu, a înaintat un raport către minister, apreciind că „ar fi o dreaptășsi nimerită măsură", dacă s-ar conferi grade onorifice unor învățători între care se află și Creangă, „pentru inteligența și zelul cu care își îndeplinesc sarcina de educatori" ai tineretului.

Un an mai tarziu, la 22 februarie 1885, Ion Creangă a solicitat sprijinul lui Iacob Negruzzi pentru aprobarea unor cărți mai vechi de școala ce urmau să fie supuse examinării de către o comisie însărcinată special cu treaba aceasta. Între manuale a amintit Metoda nouă și Învățătorul copiilor, specificând că acestea au fost „aprobate și prin decret domnesc din timpul d-lui Maiorescu".

Interesul lui Titu Maiorescu față de dascălul Creangă ca om al învățământului modern, așa cum el însuși îl formase, a determinat numeroasele sale intervenții în favoarea învățătorului și a autorului de manuale. Primul pas al apropierii de Junimea se făcea astfel prin Titu Maiorescu, care-l câștigase pentru programul junimist în învățământ cu mult înainte de a fi participat la seratele literare ale societații ieșene.

CAPITOLUL III

ÎN LUMEA POVEȘTILOR LUI CREANGĂ

Nararea, povestirea evenimentelor, întâmplărilor se face la persoana întâi. Are un caracter oarecum liric, deci poarta amprenta scriitorului, care, în unele cazuri, devine personaj al povestirii, al narațiunii. Povestea este definită în dicționar ca specie a genului epic scurt. Este limitată, de regulă, la un singur episod, cu un spațiu restrâns pentru descriere și analiză psihologică.

Plasate cronologic, între ‘‘anii de ucenicie’’, marcați de compunerile cu caracter didactic , preparate prin manualele școlare editate de Creangă împreună cu alții, si opera de maturitate pe care o reprezintă ‘‘Amintiri din copilărie’’, poveștile au fost publicate, în cea mai mare parte în ‘‘Convorbiri literare’’, într-o perioada de timp relativ restrâns ( 1875-1879 ) .

Lui Boutiér îi aparține prima încercare de clasificare a poveștilor lui Creangă:

Fabule animaliere: Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani;

Motivul prostiei omenești:Prostia omenească, Dănilă Prepeleac;

Fantastice: Povestea lui Harap-Alb, Fata babei și fata moșneagului, Povestea porcului; Soacra cu trei nurori, Făt Frumos- fiul iepei

Religioase: Povestea lui Stan Pățitul, Ivan Turbincă

Tipărirea postumă a scrierilor lui Creangă a ridicat unele probleme legate de clasificarea acestora, editorii încercând să orânduiască într-un fel sau în altul bucățile publicate de Ion Creangă în manualele școlare, în revistele vremii sau rămase în manuscris. Reală sau nu, dificultatea compartimentării: scrieri didactice, povești, povestiri, amintiri, vorbește mai mult despre unicitatea acestei opere care îi conferă, în același timp, unicitatea. Dominantele scrisului lui Creanga sunt spiritual popular, jovialitatea, umorul, sfătoșenia, stăpânirea inegalabila a limbii. Toate acestea străbat ca niște ape subterane întreaga creație a genialului povestitor, unificând-o fără să o uniformizeze, individualizând-o extrem, făcând-o inconfundabila.

Opera lui Creangă evoca un om românesc teluric, ferit de civilizația orașului, lăsat sub conducerea instinctelor naturale. Creangă exprimă un stadiu de sensibilitate mai apropiat de structura fixa a omului rustic și a satului ca mediu social.

Dacă este, totuși, și găsim cu adevărat un precursor al operei lui Creangă, acesta nu poate fi altul decât povestitorul popular, creatorul anonim al folclorului romanesc.Din suculenta vorbirii țărănești, din adâncimea de cuget a proverbelor și a zicătorilor, din căldura umanismului folcloric au crescut poveștile, povestirile și amintirile lui Creangă. Prin forța talentului sau, scriitorul a realizat aceasta ‘‘sinteza de originalitate’’ care depășește, ca subtilitate și rafinament, realizările anonimului său înaintaș. ‘‘ Creanga este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuși surprins într-un moment de geniala expansiune. Ion Creangă este, de fapt, un anonim.’’

Sorgintea folclorică a basmelor lui Creangă a fost afirmată de timpuriu și studiile mai vechi sau mai noi au demonstrat fără putință de tăgadă fondul lor folcloric, autohton.

Deși inspirate din folclor, având aceleași teme ca multe alte creații din lumea întreagă, poveștile lui Creangă rămân unice, prin amprenta specifică a talentului său creator. La fel ca și ‘‘Amintirile’’ și ‘‘Poveștile și povestirile’’ lui Creangă sunt reflectarea satului moldovenesc, imaginea vieții rurale.

‘‘Amintirile și Poveștile’’ înfățișează un adevărat univers – universul vieții rurale românești de acum un secol – tot așa limba folosită de autorul lor reprezintă chintesența vorbirii noastre populare din aceeași epoca. Nu există pagină care să nu pună un număr de probleme, nu există pasaj, oricât de redus ca întindere, în fața căruia să nu te întrebi prin ce minune acest țăran relativ puțin cultivat a izbutit să creeze, cu mijloacele cele mai simple , modele strălucite nu numai de limba, ci și de măestrie artistica.

Când citești poveștile și povestirile lui Creangă, remarci cum sunt introduse în ele personaje ce par vii, acțiunea care este reala, spațiul care este cât se poate de definit. Oglindirea satului, a gospodăriilor, a decorului este realizată prin descrierea caselor.

După 1873, când citește ‘‘Soacra cu trei nurori’’, și apoi i se publică în ‘‘Convorbiri literare’’, el începe să-și scrie ‘‘Amintirile din copilărie’’. Materia amintirilor era tocmai ceea ce i se depozitase în conștiința din prima perioada biografică. Pe măsură ce-și scrie ‘‘Amintirile și Poveștile’’, Creangă devine un Moș Bodrănga, un Popa Duhu, un Moș Nichifor Coțcariul, un Dănilă Prepeleac … , adică, personaj-sumă a lumii lui. Vorbește, se îmbracă și trăiește ca ei. ‘‘Amintirile … și Poveștile’’ l-au readus pe Creangă în lumea copilăriei.

Creangă a știut să scrie pentru oameni în vârsta, diferențiați ca tip colectiv și individual, a folosit conturul social-țărănesc, etnic și național, ca să dea versiunea adultă a basmului sau a povestii. Aceasta e o mișcare a propriului sau instinct creator, care totodată l-a condus sa lucreze în cumul de date materiale, în concretul din care naște aerul de unicitate al artei. Înțelegerea mentalității noului public de basme, căruia i se adresa el și care în chip firesc s-ar fi interesat de masa și traiul unui Stan Pățitul, precum și pre-știința materialității artei sunt părți din înzestrarea lui naturală de povestitor. Spectacolul inteligenței artistice sfârșește în organizarea faptelor din ‘‘Povești’’, după un plan, iar a celor din ‘‘Amintiri’’ – după altul. ‘‘Moș Nichifor Coțcariul primește confirmația nuvelistica; Ivan Turbincă pe aceea de povestire, iar ‘‘Amintiri …’’ una de film memorial.

‘‘Atât poveștile, cât și amintirile au o viteză în desfășurarea faptelor, ce nu le dă răgaz de analiza sau descripție. Unde ar fi putut lua loc un portret întreg, e numai o trăsătura grăbită: unde n-ar fi stricat lămurirea psihologică, e numai mișcarea exterioara; faptele singure aleargă neistovite.’’

Cititorul lui Creangă este mai întâi izbit de mulțimea mijloacelor tipice ale operei sale. O mare parte din energia expresiva a graiului românesc a fost pusă la contribuție în paginile operei lui. Imaginile, metaforele, comparațiile lui Creangă sunt proverbe sau zicători tipice poporului, expresii scoase din inima neamului. S-ar putea alcătui, fără prea multa greutate, un inventar al zicerilor sale tipice cu indicarea izvorului lor folcloric și al ariei de răspândire, ce ar ajuta la determinarea mai exactă a părții poporului ce vorbește prin Creangă. Zicerile tipice sunt la Creangă mijloacele unui artist individual. Prin el ne vorbește un om al poporului, dar nu un exemplar impersonal si anonim. Mulțimea expresiilor tipice în scrisul lui Creangă zugrăvește o natura rustică și jovială, un stil abundent, folosind formele oralității.

Mijloacele povestitorului de a-și încercui ascultătorii, de a și-i asocia, de a-i lua cu sine, sunt numeroase. Dintre ele, viteza narațiunii lucrează în primul rând asupra conștiinței noastre. Ca om care n-a trăit disociat de natură, el nu face literatura descriptiva. Peisagismul e treaba de orășean, peste care cad zidurile cetății. Romantic sau realist, orășeanul scapă de viziunea urbanistica, de bârlogul chiar electrificat, în care, tot fugind de bârlogul primitiv, a nimerit din nou, scapă prin plăcerea de a-și descrie viața în aer liber. Gustul priveliștilor naturale s-a născut din confort și blazare. Creangă a crescut însă mai mult în ogradă decât în casa, printre orătănii și în buruieni, mai mult în sat decât în ograda și chiar dincolo de sat, printre sălbăticiuni și în pădure, sub cadența nestricată a anotimpurilor, orientându-se ziua după soare, iar noaptea după poziția constelațiilor. A tânji după asemenea valori era pentru el tot una cu a dori să fie , cum era de fapt: scund, îndesat, rumen, rotund la față… Aspectele naturii-peisaj, aparțineau compunerii sale sufletești, cum aparțineau trăsăturile somatice persoanei lui fizice. Copil încă, adult sau moșneag, omul lui Creangă e purtat de instinctul sexual automatic si nevinovat.

Autorul are de povestit fapte ce se înșiră repede, ca într-un film de cinema. El nu dorește să întârzie în descripții și analize, ci să dea frâu liber evenimentelor, să impresioneze cu cel asupra căruia se afla și să pregătească pe cel următor. În amintiri, ca și în basme, densitatea epica este mijlocul lui dintâi, cu care își supune ascultătorii.

Dar oricât de alergător îi este ritmul epic, faptele nu trec fără să li se observe identitatea: sunt gesturi și situații de viață zilnică, nimic neobișnuit, oamenii lucrează, mănâncă, iubesc, fac negustorie, se ceartă și se împacă. Numai că faptul cotidian capătă în narațiune proporții neașteptate ; deși cotidian prin natura lui, el se înscrie în extraordinar prin felul povestirii. În opera lui Creangă, un factor misterios de dilatație dă astfel evenimentelor, chiar familiare, o dimensiune gigantică. Fenomen optic sau literar, gigantismul viziunii apare atât din scene modeste, cum ar fi o bătaie pe de-ale mâncării între conșcolari, cât și din altele fabuloase, cum este deșirarea până la cer a unui Păsări-Lăți-Lungilă ca să ‘‘găbuiască’’ de pe fața întoarsă a lumii o pasăre ascunsă. Se observă însa că faptele comune și familiare devin în narațiune fapte extraordinare, iar cele supranaturale sunt aduse la tonul și ținuta celor curente; dar toate, prin modul povestirii sau prin natura lor, iși pun în vedere dimensiunea copleșitoare, de fabulă primitivă. S-ar zice așadar, că timpul narațiunilor lui Creangă, ca în orice amintire și basme, e trecutul, un trecut necalendaristic, deci fabulos. Ascultătorii lui trăiesc sub puterea unui continuu prezent epic. E timpul estetic care se naște între povestitor și ascultător și acest timp convertește totul, faptul legendar ca și amintirea din copilărie, într-o actualitate, care, combinată cu urgența epica, devine realitatea unică. Scrierile lui Creanga se aud.

Mărcile stilului oral popular – ‘‘ frecvența apreciabilă a dialogului și monologului, a interjecțiilor, a formelor exclamative și a onomatopeelor, apoi deasa repetiție în feluritele ei forme’’ ( Ov. Barlea ) – prezente masiv în scrierile autorului au condus la concluzia ca ‘‘Creangă se identifica perfect din acest punct de vedere cu un povestitor popular. Deși scrie, el are mereu în vedere nu pe viitorul său cititor, ci pe un ascultător, imaginar și totuși foarte real, căruia i se adresează necontenit și de la care primește sugestii, îndemnuri, sfaturi etc., cu efecte asupra felului cum își duce mai departe povestirea’’. ( I. Iordan ) În acea scurtă și aparent nesemnificativă ‘‘Prefață la poveștile mele’’ se pot găsi toate semnele conștiinței sale scriitoricești. Textele publicate sunt creații individuale, personale ( ‘‘poveștile mele’’ ), datorate unui ‘‘autoriu’’, scrise (‘‘ iè pana în mână’’ ), destinate nu unui ascultător, ci unui lector ( ‘‘iubite cetitoriu’’ ), a căror transmitere este mediată prin actul lecturii ( ‘‘cetește rogu-te și ceste’’ ) .

Creangă se apropie cel mai mult dintre toți scriitorii, de modelul autentic folcloric. Noutatea, originalitatea scriitorului constă în nota comică pe care o dă povestirii, miraculosul fiind la el ‘‘întors totdeauna pe partea lui comica’’ ( Al. Piru )

‘‘Creangă este un stilist abundent, folosind formele oralității’, ‘‘imaginile, metaforele, comparațiile lui sunt ziceri ale poporului , expresii scoase din marele rezervor al limbii.’’ (T. Vianu )

Toate aceste particularități, precum și altele, fac din scriitor, după cum apreciază G. Călinescu: ‘‘un umanist al științei sătești, scoțând din erudiția lui un râs gros, fără a fi totuși un autor vesel prin materie. Conținutul Poveștilor și Amintirilor este indiferent în sine, ba chiar apt de a fi liric ori fantastic, veselă este hohotirea interioară, setea nestinsă de vorbe, sorbite pentru ele însele, dintr-o voluptate strict intelectuală’’.

‘‘Sănătatea, simplicitatea- apreciază G. Ibraileanu- limpezimea, realismul psihologic din opera lui fac din Creanga un scriitor clasic, în înțelesul literar al cuvântului.’’

Creangă este poet chiar în poveștile lui cu tâlc, în modul parabolic de a insinua adevăruri morale și de a personifica forțele naturii; poetul se află în mitul narativ din Haral-Alb, în forța lui de a surprinde, în fantasticul făpturilor, câteva trăsături umane și câteva idei. Filozofia lui Creangă este filozofia poporului. Spânul ilustrează proverbul: ‘‘Fă-te frate cu dracul până treci puntea’’, iar Harap-Alb: ‘‘Unde nu-i cap, vai de picioare’’. Soluția lor este: ‘‘Cine sapă groapa altuia, cade el în ea’’ – așa cum i s-a întâmplat Spânului uzurpator și dușman de moarte al fiului de împărat. Ajutorul pe care uriașii , albinele și furnicile îl dau la timpul oportun lui Harap-Alb, concretizează proverbul: ‘‘Dumnezeu nu lasă pe omul bun’’. Ca și poporul, Creangă gândește mitic si epic.Moralist si psiholog, el nu uită natura umană nici în jocul cel mai liber al fanteziei, împinsă până la fantasticitate; dar intuițiile lui nu se desfășoară decât subteran și ‘‘filozofia’’ este implicată în povestire. Basmul ‘‘Harap-Alb’’ este o sinteza a basmului nostru și cel mai frumos basm românesc, prelucrat de un artist crescut el însuși, ca o forța mitica, din geniul subconștient al rasei. Uriașii lui Creangă sunt zugrăviți în fantasticitatea lor, cu același realism ca și țăranii humuleșteni. Simbolul lor acoperă intuiții ale naturii umane, caractere și adevăruri morale, sau forțe ale naturii însăși.

Între amintirile copilăriei și povestea lui Harap-Alb este același raport de subsecvența ca între începutul și sfârșitul vieții. Creangă nu și-a povestit maturitatea sub forma de memorial; a învăluit-o în mit și a rezumat-o într-o experiență fantastică, valabilă pentru om în genere; și el a luptat cu spânii, cu primejdiile și nevoile, și el s-a făcut frate cu dracul, ca sa treacă punțile vieții, iar nemurirea și-a dobândit-o din apa vie și apă moartă a creației artistice. Filozofia surâzătoare a lui Harap-Alb a fost filozofia lui, până în pragul morții, iar înțelepciunea ei a fost înțelepciunea vieții însăși, eterna și plină de umbre si lumini.

3.1 Prostia omenească

Povestea ‘‘Prostia omenească’’ se caracterizează prin nota satirică și formule artistice închegate. Deși povestirea nu conține elemente folclorice, miraculoase, ea cuprinde formulele de deschidere: ‘‘A fost odată, când a fost, ca dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti’’ … și de încheiere a narațiunii: ‘‘Ș-am încălecat pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare minciuna!’’

‘‘Prostia omenească’’ se înrudește cu celelalte opere ale lui Creanga prin obiectul satirei si procedeele specifice. Scrisă pentru ‘‘Învățătoriul copiilor’’, unde a și apărut, în ediția a V-a, Iași, 1878, povestirea diferă totuși de celelalte istorioare instructive și moralizatoare publicate în același loc. Satira poarta aici asupra mult batjocoritei prostii din literatura populară.

Un om însurat avea o nevastă cam proastă, care, la rândul ei, avea un copil de fată. Soacra lui nu era tocmai hâtră ( priceputa, isteață, hazlie, vicleană ) . Amândouă boceau de frică sî nu cadă drobul de sare de pe horn peste albia de lângă soba, în care dormea copilul, daca mâța se va urca sus pe soba.

Omul a plecat în lume pentru a vedea dacă se pot găsi și alți prosti mai mari ca nevasta și soacra sa. În drumul său, întâlnește un om care voia să bage soarele în bordei cu ‘‘un oboroc’’, un coș de nuiele cu care se pescuiește. Drumețul îl învață să-și taie o fereastra pentru ca soarele să dea lumina în bordei.

Un rotar își făcuse un car, în casa, și se chinuia să-l scoată pe ușă. Neputând, voia să taie ușa. Drumețul îl învață să-l desfacă, să-l scoată și să-l ‘‘înjghebe’’ la loc afară. Întâlnește apoi un alt ‘‘nătărău’’ care voia cu un ‘‘țăpoi’’, furca pentru fân, să arunce niște nuci în pod. Nucile nu puteau fu luate cu furca. I-a recomandat un oboroc pentru nuci.

Întâlnește apoi ‘‘altă năzbâtie’’. Un om legase o vacă cu funia de gât vrând să o suie într-o șură pentru a o hrăni cu fân, fiind gata să spânzure vaca. Drumețul îl sfătuiește să dea jos fânul din pod, spunându-i: ‘‘Nu fi scump la tărâțe și ieftin la făină’’.

Morala se desprinde chiar din cuvintele drumețului, care se mira de prostia omeneasca: ‘‘Mâța tot s-ar fi putut întâmplă să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu țăpoiul și să tragi vaca pe șură la fân, n-am mai gândit.’’

Astfel, drumețul, întâlnind în viață fapte mai grave în ale prostiei omenești, îi scoate pe ai săi ‘‘mai cu duh’’, adică mai cu inteligența, mai cu minte.

Remarcabila este simplitatea expunerii faptelor; folosirea dialogurilor, a unor cuvinte regionale, proverbe, expresii populare; ton sfătos, ironic, natural, conferind povestirii oralitate și o adâncă morala, potrivit căreia trebuie să gândești înainte de a face sau de a spune un lucru.

‘‘Aici nu personajele sunt importante în primul rând, ci speță prostiei lor. ( …. ) Tontul, nătărăul, neghiobul constituie galeria de dobitoci absoluți cu care e preparată lumea, mult mai prosti ( cum ii arata denumirile date lor de autor si absurditatea faptelor săvârșite ) decât soția țăranului, care era cam proastă și decât soacra sa care nu era tocmai hâtră,, ( Zoe Dumitrescu-Bușulengă ) .

Povestea capată dimensiuni ale absurdului, întrucât scriitorul dă povestirii un aspect hazliu, sfidând regulile bunului-simt.

Astfel, scriitorul râde de cei care merg alături de firescul vieții, împotriva firescului. Alegerea situațiilor care pune în ‘‘valoare’’ prostia omenească demonstrează talentul scriitorului de a arăta simplu, dar sugestiv, în ce constă de fapt ‘‘prostia omenească’’ și până unde poate ajunge.

3.2 Povestea unui om leneș

‘‘Povestea unui om leneș’’ a fost publicată în octombrie 1878, în ‘‘Convorbiri literare’’. Aceasta este o povestire cu caracter satiric, îndreptată împotriva leneșilor. Personajul principal întruchipează până la absurd lenea, așa cum în povestirea anterioara era întruchipată prostia. De fapt Creangă traduce ad litteram zicala : ‘‘de leneș ce era, nici îmbucătură din gura nu și-o mesteca’’, ajungând la poanta finală cu refuzul leneșului de a mai trăi, dacă posmagii din magazia cucoanei nu sunt ‘‘muieți’’. Și contextul faimoasei replici: ‘‘Dar muieți-s posmagii?’’ e altfel aranjat, încât personajul să fie scos într-adevăr parcă din Schlaraffenland, din Cocagne; el rostește ‘‘cu jumătate de gura, fără sa se cârnească din loc’’, fiindcă i-i lene să vorbească și să se miște.

Dialogurile sunt susținute de mânia țăranilor față de leneș; ba una din replici are savoarea și inflexiunile variate ale marilor dialoguri din opera lui Creanga: ‘‘I-auzi, mă leneșule, ce spune cucoana, ca te-a pune la coteț într-un hambar cu posmagi … iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunericul să te bata, urâciunea oamenilor! Săi degrada din care și mulțumește cucoanei că te-a scăpat de la moarte și-ai dat peste belșug, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ți dăm sopon și frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îți dă adăpost și posmagi; să tot trăiești, să nu mai mori ! Să-și puie cineva obrazul pentru unul ca tine și să hrănească ca pe un trântor, mare minune-i asta! Dar tot de noroc să se plângă cineva. Bine a zis cine a zis ca boii ară și caii mănâncă. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa, că n-are vreme de stat la vorba cu noi.’’

Dat fiind faptul că posmagii nu erau muiați, leneșul a refuzat ajutorul doamnei. Cucoana îi sfătuiește pe oameni să facă ‘‘cum le va lumina Dumnezeu’’. Oamenii îl pedepsesc , scăpând în felul acesta ‘‘leneșul de săteni și sătenii aceia de dansul’’.

Din dialoguri se poate vedea capacitatea scriitorului de a individualiza, de a obține efecte literare, comparabile cu cele ale lui I. L. Caragiale, pentru că vorbirea personajelor – și nu numai aici – este redată cu speciala lor intonație și exactă culoare.

Expresia este vie, spontană, naturală, relevând gânduri, sentimente, concepții despre viață. De aceea și limbajul acestei povestiri este curgător, impregnant de locuțiuni, proverbe, ce se intercalează fără efort în fraza, oferind un ton cordial, hazliu, aluziv, dar nu răutăcios.

Morala este ‘‘Stârpirea lenei din sat’’: ‘‘Mai poftească de acum și alți leneși în satul acela, dacă le dă mana și-i ține cureaua’’. Este vizibila concepția despre viața a scriitorului , lenea fiind satirizată.

3.3 Cinci pâni

‘‘Cinci pâni’’ a fost publicată în ‘‘Convorbiri literare’’ din 1 martie 1883, purtând titlul de Anecdota. Cu foarte multă dreptate, Ibraileanu spunea că aceasta ‘‘nu e o poveste, ci o snoavă, sau, mai just, rezolvarea unei probleme de aritmetica într-o anecdota cu scop moral’’.

Doi oameni care se cunoșteau călătoreau într-o vară pe un drum. Unul avea în traistă doua pâini, iar celalalt trei pâini. Făcându-li-se foame, s-au oprit lângă o fântână, la umbra unei sălcii pletoase, și au început sa mănânce fiecare din pâinile ce le aveau. Un drumeț necunoscut s-a oprit lângă ei, rugându-i să-i dea ceva de mâncare pentru că nu are de unde cumpără. Călătorul străin se pune pe mâncat pâine goală împreună cu cei doi drumeți, până ce au terminat cele cinci pâini. Călătorul străin dă din pungă drumețului care avusese trei pâini cinci lei, ca semn de mulțumire pentru binele ce i l-au făcut dându-i de mâncare. La împărțirea banilor, după numărul pâinilor, oamenii se iau la cearta. Cel cu două pâini pretinde să se împartă banii egal, adică câte doi lei și jumătate. Neînțelegându-se, se duc la judecată. Judecătorul, încercând să facă dreptate, a împărțit fiecare pâine în trei bucăți, care, adunate, făceau 15 bucăți. Daca fiecare din cei doi ar fi mâncat câte 5 bucăți, ar fi rămas o bucată de la cel cu doua pâini ( din șase bucăți ) și patru de la cel cu trei pâini ( din noua bucăți ) . Deci, străinul a mâncat o bucată de la cel avea doua pâini și patru bucăți de la cel cu trei pâini. Fiecare bucata ar costa un leu. Deci, cel care primise de la tovarășul său de drum doi lei, va mai da celui cu trei pâini un leu, după judecata făcută, rămânând numai cu un leu , pentru bucata de pâine care i-ar fi rămas.

‘‘Cel cu trei pâni însă, uimit de așa judecată , mulțămește judecătorului și apoi iese, zicând cu mirare:

-Dac-ar fi pretutindeni tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din față, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și-n pururea la judecată’’.

Deci, atunci când nu ai dreptate, nici nu o poți dovedi, într-o judecata dreapta.

3.4 Ursul păcălit de vulpe

‘‘Ursul păcălit de vulpe’’ este cea mai scurtă povestire care are ca temă viclenia și prostia.

În ‘‘Ursul păcălit de vulpe’’, e limpede contaminarea a două proceduri narative, dar și sintetizarea lor într-un chip propriu numai unui încercat meșter de vorbe – cu știința tranzițiilor ce trec neobservate, pentru că nu distonează, cu arta digresiunilor care la alții plictisesc, iar la el instruiesc și desfată, cu încă mai rafinată arta a celui ce știe să portretizeze memorabil, din mers, făcând astfel economie de mijloace, sporind coeficientul de imprevizibil, invitându-l pe cititor la colaborarea cu el, naratorul, nu prezentându-i portrete de-a gata, care tocmai pentru asta apar nu o dată ca niște serbede litografii. Inițial, s-ar părea ca avem de-a face cu istorisirea unei întâmplări din viața țărănească obișnuită: un țăran avea un car cu boi încărcat cu pește, găsește în drum o vulpe care s-a prefăcut că este moartă. Țăranul o ia și o aruncă în car, în intenția de a-i face soției o cațaveica din blana animalului. Vulpea hoață, după ce a aruncat din car ‘‘o mulțime de pește’’, a sărit din car și a început să-și strângă peștele. Când a început sa mănânce, a venit un urs. Acesta îi cere pește să mănânce și el, dar este refuzat de vulpe, care-l sfătuiește că, dacă vrea să prindă pește, să-și vâre coada în ‘‘băltoaga’’ din marginea pădurii, fără a se mișca pâna la ziuă. Ursul ascultă îndemnurile cumetrei vulpi și își vara coada în baltă. Peste noapte, apa îngheață, și ursul de durere și de frig, trăgându-și coada din baltă, rămâne fără ea. Vulpea ascunsă într-o scorbura de copac, râde de urs care venise să se răzbune.

Ursul, neîncăpând în scorbura, încercă zadarnic pedepsirea, cu o creanga cu cârlig, fiindcă vulpea nu poate fi scoasă din scorbură pentru a primi ‘‘de cheltuiala’’.

Morala acestei povesti este aceea de nu fi încrezători în oameni, de a fi lacomi, deoarece putem fi păcăliți precum ursul.

3.5 Capra cu trei iezi

‘‘Capra cu trei iezi’’ a fost publicată la 1 decembrie 1875, în ‘‘Convorbiri literare’’, și demonstrează predilecția scriitorului pentru poveștile cu animale. Considerată de cercetătorul francez, Jean Boutière, care a realizat in 1930 unul din primele studii asupra Poveștilor lui Creanga, ‘‘una din cele mai frumoase povești din care învățăm să ascultăm de sfaturile părinților.’’

O capră avea trei iezi. Cel mare și cel mijlociu erau ‘‘obraznici’’, iar cel mic, ‘‘harnic și cuminte’’.

Deci nici iezii nu seamănă între ei, așa cum ‘‘la o mână sunt cinci degete și nu seamănă toate unul cu altul’’.

Capra, plecând să aducă de mâncare pentru ‘‘copilași’’, îi sfătuiește pe iezi, să încuie ușa, sa asculte unul de altul și să nu deschidă decât atunci când vor auzi glasul ei, care le va de știre spunând: ‘‘Trei iezi cucuieți, / Ușa mamei descuieți! / Că mama v-aduce vouă: / Frunze-n buze, Lapte-n țâțe / Drob de sare / În spinare, / Mălăieși / În călcăieș / Smoc de flori / Pe subsuori’’. Dar cum ‘‘Păreții au urechi și ferestrele ochi’’, dușmanul lup, chiar cumătrul caprei, pândind un prilej pentru a mânca iezii, se preface și rostește la ușa iezilor, cu glas schimbat, cuvintele caprei. Iedul cel mic se opune să se deschidă ușa, spunând că nu este ‘‘mămuca’’. Iezii se ascund de frică: cel mic se bagă în hornul sobei , cel mijlociu sub un ‘‘chersin’’, albie adâncă, iar cel mare după ușă, pentru a putea trage și zăvorul de la ușă.

Lupul intră în casa, înhață iedul cel mare, pe care-l mănâncă iute, după care se odihnește. Strănutând, iedul cel mijlociu îi urează: ‘‘Să-ți fie de bine, nănășule!’’ Lupul, prefăcându-se, cheamă iedul la el : ‘‘-A! … ghidi, ghidi! Ghiduși ce ești! Aici mi-ai fost? Ia vină-ncoace la nănășelul, să te pupe el!’’

Lupul ridica chersinul, ‘‘înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește și-l jumulește și pe acela de-i merg petecele! … Vorba ceea: Că toată paserea pe limba ei piere, adică iedul singur vorbind s-a predat lupului hain. Iedul cel mic, tăcând ‘‘molcum în horn, cum tace peștele în borș la foc’’, a scăpat viu.

Lupul, după ce a așezat în ferestre cele două capete de iezi cu dinții rânjiți și a uns toți pereții cu sânge, făcând în ciudă caprei, a plecat.

Iedul cel mic, după plecarea lupului, a încuiat ușa și s-a pus pe plâns ‘‘cu amar după frații săi’’, până ce l-a apucat leșinul. La întoarcere, capra se înfioră de spectacolul pe care-l vede și despre care îi va povesti iedul cel mic. Ea promite că se va răzbuna. Face bucate bune: sarmale, plăcinte, alivenci, pască cu smântână și cu oua, umple groapa cu jăratic și cu lemne, așază ‘‘o leasa de nuiele și frunzeri’’ peste groapa, toarnă țărână, iar peste țărână așează o rogojină. Face un scaun de ceara pentru lup și pleacă să-l caute prin pădure. După ce-l găsește, se plânge la el de necazul pățit și îl invită la praznic. Prefăcut, lupul dă vina pe Martin-ursul. Apoi, așezat la masa ‘‘începe a mânca hâlpov; și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât’’, rostind vorbe de iertăciune la Dumnezeu pentru iezii omorâți. Scaunul topindu-se, lupul cade în groapa, strigând de durere și cerând îndurare. Dar capra nu dă înapoi și aplică principiul vieții: ‘‘Moarte pentru moarte, arsură pentru arsură …’’ Aruncă în groapa, împreuna cu iedul, o căpiță de fân, bolovani în cap, ‘‘până-l omoară de tot’’.

Caprele din jur s-au bucurat că au scăpat de lup.

Caprele simbolizează o mamă iubitoare ; iedul cel mic, copilul ascultător ; cei mari-copiii neascultători ; lupul-omul rău și lacom, prefăcut.

Morala acestei povesti, este aceea că binele învinge răul. Lupul este pedepsit la fel de grav ca și fapta pe care a făcut-o. Copiii trebuie să fie ascultători și să se ferească de răul vieții ce poate fi provocat prin prefăcătorie – ca în cazul lupului.

Limba preparată cu vorbe de har, proverbe, zicători pun în valoare trăsăturile pozitive: cumințenia, istețimea, dorința de bine, de dreptate – împotriva vicleniei, prefăcătoriei, lăcomiei.

Formulele de început: ‘‘Era odată o capră care avea trei iezi’’ și de încheiere: ‘‘Și eram și eu acolo de față, și-ndată după aceea am încălecat iute pe-o șea, ș-am venit și v-am spus povestea așa, ș-am mai încălecat pe-o roată și v-am spus jitia toată; și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciuna!’’ au rolul de a duce cititorul în planul fantastic și, respectiv, de a-l reduce în planul realului.

‘‘Capra cu trei iezi’’ ne apare ca o pură alegorie animaliera, văzând în tot chipul relațiile dintre oameni. Citind povestea , suntem aduși să înțelegem că, folosind măștile animaliere, Creangă ne induce mai pregnantă ideea de gratuitate a întâmplărilor, estompând la maximum tonul didactic, inevitabil altminteri. Iar în chipul acesta, fără a mai fi supărătoare, înțelesurile moralistice fundamentale rămân și s-ar putea formula precum urmează: copiii care nu ascultă sfaturile părinților au de suportat consecințele. Un sens încă mai generic ar fi că înfăptuirea răului nu rămâne nepedepsită, sau – cu o binecunoscuta expresie – pentru fiecare cojoc se găsește ac.

În această poveste, găsim elemente de basm: o capră care vorbește, un lup care-și ascute glasul, și un ied isteț care nu se lasă ușor păcălit. Toate aceste elemente însă sunt plantate de Creangă într-o casa țărănească, într-un mediu rural. Aceasta casă are ‘‘horn’’, ‘‘chersin’’ si ‘‘zăvor’’ la ușa din lemn. În aceasta casă ‘‘gospodina’’ pregătește nu mâncare în general, ci bucate alese: ‘‘alivenci’’, ‘‘papa cu smântână si oua’’, care se servesc după sarmale si plachie, ca la o casa moldovenească de pe vremea în care a trăit povestitorul humuleștean.Ursul urma să-l învețe pe ‘‘băiat’’ nu o meserie oarecare, ci cojocăria, meserie ce se învață pe acele meleaguri și în vremea în care a trăit Creangă. Părul ars al lupului slujește la descântatul pentru ‘‘spăriet’’, așa cum or mai fi descântând și azi unele femei de prin jurul Neamțului.

Caprele care au venit la ‘‘priveghi’’ sunt acele femei care vin sa bocească la capătâiul morților.

Toate aceste elemente fac mai accesibil basmul, pentru toți cititorii. Elementele oferă o nota de umor, de oglindă a satului.

Suntem între oameni de la țară și, potrivit momentului, locurile comune intră în acțiune prin tradiție. Vorbirea e lentă, de un realism incontestabil, moldovenească în esență, cu nelipsitul ‘‘apoi da’’ .

3.6 Punguța cu doi bani

‘‘Punguța cu doi bani’’ este o frumusețe de poveste în care o baba avea o găină care se oua de două ori pe zi și un moșneag care avea un cocoș care nu făcea ouă. Moșul o roagă pe baba sa-i dea și lui din ouăle sale, dar baba-l refuză, și-l învață pe moș să-și bată cocosul, pentru a se oua.

Moșneagul ‘‘pofticios și hapsân’’ a bătut cocosul, care, de frică, a fugit de-acasă umblând pe drumuri bezmetic. Pe drum a găsit o punguță cu doi bani, pe care o ia în clonț și se întorcea acasă.

Întâlnindu-se cu o trăsură cu un boier, acesta, lacom, l-a trimis pe vizitiu să-i ia cucoșelului punguța. Cucoșelul se ia după trăsură, supărat, spunând: ‘‘Cucurigu! boieri mari , / Dați punguța cu doi bani!’’ Boierul poruncește vizitiului să arunce cucoșul într-o fântână. Cucoșul înghite apa din fântână și pornește din nou după trăsură strigând aceleași cuvinte.

Boierul poruncește unei babe de la bucătărie să arunce ‘‘crestatul și pintenatul’’ într-un cuptor cu jeratic și să pună o lespede la gura cuptorului. Cucoșul, în fața unei asemenea nedreptăți, varsă apa pe care o înghițise din fântână, stinge jarul din cuptor și, dând cu ciocul în geamul boierului, zice din nou: ‘‘Cucurigu …’’

Boierul dă ordin vizitiului ăa fie aruncat în cireada de vite. Cucoșul înghite boi, vaci, viței – toata cireada, umflându-se în pântec ca un munte. Vine din nou la fereastra boierului, întinde aripile în dreptul soarelui, întunecând casa boierului, zicând iarăși: ‘‘Cucurigu …’’

Boierul, disperat, poruncește să fie aruncat cucoșul în haznaua cu bani. Cucoșul înghite toți banii, lăsând lăzile pustii și din nou strigă la fereastra boierului.

Acesta, disperat, îi azvârle punguța cu doi bani. Cucoșul se întoarce acasă. După el s-au luat toate păsările din curtea boierului, ca la o nuntă. Iar el cânta țanțoș: ‘‘Cucurigu!!! cucurigu!!!’’

Moșneagul, văzând cucoșul așa de mare încât un elefant părea purice pe lângă el, deschide poarta și așterne în curte un țol pe care cucoșul a vărsat o ‘‘movila’’ de galbeni care străluceau la soare și a umplut ograda și livada moșneagului cu păsări și cirezi de vite. Moșneagul a sărutat cucoșul și l-a dezmierdat.

Baba, văzând toate acestea, a cerut de la moșneag niște galbeni. Moșneagul, refuzând-o, o trimite să-și bată găina pentru a-i aduce bani.

Baba bate găina care fuge pe drumuri: găsește o mărgică, o înghite, se întoarce acasă și strigă. ‘‘Cot, cot, cotcodac!’’ Face în cuibar margica. Baba , de necaz, a batut gaina pâna ce a omorât-o.

Și așa ‘‘baba zgârcită și nebună a rămas tot săracă lipită pământului’’, față de moșneag care era foarte bogat. Cucoșul umbla după dânsul cu salba de aur la gât și încălțat cu ciubotele și cu pinteni la călcâie, semănând mai repede cu un irod decât cu ‘‘un cucoș de făcut borș’’.

Morala acestei povesti, ne prezintă răutatea babei și bunătatea moșneagului. Baba de atâta răutate si zgârcenie, rămâne săraca. În viață de zgârcit ce ești, poți să pierzi tot ce ai, așa cum a pierdut si baba.

Stilul scriitorului este hiperbolic, cucoșul este cel care face minuni, totul însă la o scara greu de imaginat și în poveste – un cucoș care înghite cirezi, galbeni etc.

Povestea cuprinde observații și reflecții glumețe și satirice, dar pline de jovialitate. Prezentând în antiteza cele doua portrete morale – al babei și al moșneagului – , scriitorul sugerează de fapt înfruntarea binelui și a răului, răsplata vieții pentru bunătatea sufleteasca a moșneagului.

3.7 Soacra cu trei nurori

Pornind de la motivul raporturilor dintre soacră și noră, Creangă face o adevărată comedie de caractere. Materia e mereu universală, personajele – tipice în gradul cel mai înalt. Nici unul nu se reține ca individualitate, ci ca o categorie morală; soacra e rea de gura și de inima, zgârcită, feciorii sunt ‘‘nalți ca niște brazi și tari de vârtute, dar slabi de minte’’, nurorile mai mari, harnice si proaste, cea mica ‘‘șugubeață’’. Povestirea e ilustrarea unei relativi seculare, un spectacol. A crede că autorul satirizează pe soacra pentru zgârcenie și răutate prin nora cea tânără, care ‘‘nu suferă nedreptatea, neegalitatea de tratament a oamenilor’’, e a ieși din realitatea povestirii. Tot ce-si dorește Creangă e să facă demonstrația vie. Ca soacra – soacră – va pune pe nurori la treaba, ne așteptăm, dar în ce chip convingător o face: ‘‘- Acum deodată, până te-i mai odihni, iè furca în brâu și până mâni dimineață să gătești fuioarele acestea de tors, penale de strujit si mălaiul de pisat. Eu mă las puțin, că mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastră. Dar tu să știi ca eu dorm iepurește; și pe lângă iști doi ochi, mai am unul la ceafa, care șede pururea deschis si cu care văd și noaptea și ziua tot ce se face prin casă. Ai înțeles ce ți-am spus?’’

Soacra e cotoroanță din poveste, care dă fetei treburi peste putință de înfăptuit într-o noapte și o veghează cu ochiul cel neadormit. Plăcerea cititorului nu vine din vreo observație noua ori din realismul întâmplărilor, ci din impresia de gratuitate, ca în basme, ca in ‘‘Punguța cu doi bani’’, unde boierul, în loc sa taie pur și simplu capul obraznicului de cucoș, pune pe vizitiu sa-l arunce în cireada, doar l-ar omori vreun buhai, sau în haznaua cu bani, doar i-o rămâne vreun galben în gât. În acest stil voit hiperbolic, ospățul nurorilor, bătaia pe care o trag soacrei, se desfășoară pe toată povestirea.

‘‘Soacra cu trei nurori’’ stă sub semnul iubirii materne, a posesivității, dar și sub semnul soacrei , considerată de toata lumea , și atunci, ca și acum, afurisită și plină de venin față de nurori.

Creangă profită de motivul soacrei pentru a crea o poveste plină de tâlc, despre viața alături de soacra. Descrierea gospodăriei ne duce cu gândul la gospodăriile din partea Neamțului, gospodarii pe care autorul le cunoaște foarte bine: ‘‘o răzeșie destul de mare, casa bătrâneasca cu toata pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe paseri alcătuiau gospodăria babei’’. Specific spațiului din care provine autorul, și al spațiului românesc în general, este și dorința mamei de a-și ține copiii lângă ea. Datorită acestui motiv, baba și-a mai construit două case în aceeași curte, fără a le da în folosință. Se întâlnește pratica populară, în care feciorii își aduc nevestele în casa socrilor.

3.8 Ivan Turbincă

‘‘Ivan Turbincă’’ este o poveste încântătoare. De obicei, în povești, personajele supranaturale dăruiesc oamenilor ca răsplata obiecte fermecate. Iată că aici, fără vreo motivare vizibila, Ivan cere lui Dumnezeu să-i blagoslovească turbinca, după care, promițând vag că va merge să slujească la poarta raiului, nu știe cum să-și ia tălpășița ‘‘ – Cu toata bucuria, Doamne; am să viu numaidecât, zise Ivan. Dar acum deodată mă duc să văd, nu mi-a pica ceva la turbinca?’’ . Dracii, Vidma vor intra pe rând în turbinca blagoslovită, spre nemaipomenita desfătare a lui Ivan , care-i face harapară, răstoarnă legile lăsate de Dumnezeu, amuzat de puterea lui și scăpând până la urma de Moarte.

În ‘‘Ivan Turbinca’’ Creangă realizează o adevărată demitizare a lui Dumnezeu si a Sfântului Petru: ‘‘Și cum mergea Ivan, șovăind când la o margine de drum, când la alta, fără să știe unde se duce, puțin mai înaintea lui mergeau din întâmplare, pe-o cărare lăturalnica, Dumnezeu si cu Sfântul Petre, vorbind ei știu ce. Sfântul Petre, auzind pe cineva cântând din urmă, se uită înapoi și, când acolo, vede un ostaș mătăhăind pe drum în toate părțile. –Doamne, zise atunci Sfântul Petre : ori hai să ne grăbim, ori să ne dam la o parte, nu cumva ostașul acela să aibă harțag, și să ne găsim beleaua cu dânsul. Știi c-am mai mâncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneala. –N-ai grija, Petre, zise Dumnezeu. De drumețul care cânta să nu te temi. Ostașul acesta e un om bun la inima si milostiv. Vezi-l? Are numai două carboave la sufletul său, și, drept cercare, hai fă-te tu cerșetor la capătul ist de pod, si eu la celalalt. Și ai sa vezi cum are sa ne deie amândouă carboave de pomană, bietul om !’’

3.9 Moș Nichifor Coțcariul

‘‘Moș Nichifor Coțcariul’’ este cea mai interesantă poveste, fiind construită în fapt ca o nuvelă de un soi ciudat. A fost publicată în ‘‘Convorbiri literare’’ din 1 ianuarie 1877.

Titlul inițial al nuvelei era Moș Nichifor Harabagiul. Întreaga nuvela e construită aparent foarte simplu, pe o călătorie a lui moș Nichifor din Târgul Neamțului până la Piatra Neamț, în tovărășia tinerei și frumoasei jupânese Malca, nora lui jupân Ștrul negustorul. De fapt, acțiunea, foarte putină, e un pretext pentru crearea acelui țăran șugubăț și vorbăreț atât de drag lui Creangă. Introducerea, cu toate relatările pline de haz despre moș Nichifor, cu violentele răbufniri de critică antimonarhală, răspunsurile echivoce ale maicilor către protopop, obiceiurile ‘‘sfântului’’ pustnic Chiriac de la Agura, aluziile la necesitățile medicale ale călugărilor si călugărițelor satisfăcute de doctoriile lui jupân Ștrul etc., cele mai necruțătoare din toata opera satirică a lui Creangă , cu toate jocurile de cuvinte, de logică, cu vorbirea figurată obișnuită a scriitorului, se desfășoară parcă greoi pană la intrarea în scena a personajului central. ‘‘Om vrednic si de-a pururea vesel’’, ‘‘strădalnic și iute la trebile lui’’, dar mai ales ‘‘șăgalnic’’, moș Nichifor imprimă narațiunii ritmuri și variațiuni interesante, încetiniri și accelerări, indicate de inflexiunile vorbirii sale. Accentele plurivalente ale acestei vorbiri, plină de subînțelesuri și subtilități hâtre, creează două planuri ale expresiei, unul direct, încărcat cu aparența ingeniozității, celalalt aluziv și echivoc, relatând ermetic aventura galantă a lui moș Nichifor cu frumoasa Malca.

În ‘‘Moș Nechifor Coțcariul’’, primul episod are funcția de a pune în plină lumina eroul, cu mentalitatea lui, ambiția, îndeletnicirile-i caracteristice. Episodul al doilea cuprinde călătoria propriu-zisă, cu accidentul stereotip care face inevitabilă oprirea în codrul Grumăzeștilor, când călătorul dus la Piatra era o femeie. Episodul al treilea, înglobând și finalul debitat cu anume precipitare, e cel vizând culminația ambigua a întâmplărilor ce decurg după un timp perfecționat cu vremea și cu sporirea experienței în astfel de treburi.

În această povestire Creangă ni se dezvăluie dintr-o data ca un mare analist în sens realistic, iar subtilitățile, rafinamentele de ars amandi în climatul rustic autohton fac din aceasta povestire o scriere inițiatică de un gen aparte. Arta relatării ambigue rămâne mereu desăvârșită, iar percepția mișcărilor sufletești ale personajelor este atât de fină, constant, încât covârșește și în privința aceasta ceea ce ar abate gândul cititorului dincolo de marginile esteticului.

Deși este o scriere de mare valoare, care îl consacră pe Creangă, făcându-l un mare scriitor, aceasta povestire este plasată tot în spațiul atât de bine cunoscut al locurilor natale ale autorului. Nici aici Creanga n-a putut renunță la spațiul de unde si-a luat personajele, izvorul său de inspirație.

3.10 Moș Ion Roată și Unirea

Aici se dezvăluie foarte mult din atitudinea caracteristică a lui Creangă și a eroilor săi, din pricina că personajul principal e confruntat cu necesități sociale și politice care îl obliga să reacționeze într-un anumit fel. Ion Roată vorbește înțelept, cu blândețe, dar fără sfială, deși afectează mereu o oarecare simplitate a duhului și o umilință fățarnică, pe care în realitate nu le are. Acesta este singurul mod de a spune tot ce crede, la adăpostul prostiei și umilinței simulate, acesta este modul de apărare al grupului social, al răzeșimii, față de puternicul dușman de secole, boierimea. La deșartele promisiuni boierești, Roată răspunde, cu politicoase insinuări, despre neparticiparea maselor la treburile obștești, pe de o parte, și despre neparticiparea boierilor la marile greutăți ale existenței, adică la muncă, pe de alta.

Înfundarea boierului din cuvinte de către Ion Roată cu tâlcurile sale, inofensive in aparență, dezvăluie de fapt raporturile reale dintre țărani și boieri. Întrecerea în înțelepciune, care pornește de la poziția de superioritate condescendentă a boierului și starea de totală inferioritate a țăranului, nu se sfârșește ca aceea din ‘‘Stan Pățitul’’ cu egalitatea perfectă între părți, ci cu răsturnarea completa a valurilor. Boierul e rușinat și moș Ion Roată repurtează victoria, cu duhul său ager de țăran, căpătând asentimentul celor de față. Mijloacele literare folosite aici nu au strălucirea celor din marile povești ale scriitorului, dar ele pot fi recunoscute ici-colo. Registrul în care se înscrie povestirea este cel serios; de aceea și vorbele de duh folosite din când în când nu au scăparea de haz obișnuită; ‘‘țăranul când merge hopăiește și când vorbește hodorogește’’, sau ‘‘la război înapoi și la pomană navală’’ capătă în continuare o nuanță de imputare și de oarecare tristețe. Dialogul pune în valoare mai ales demagogia boierului, ale cărui replici sunt parcă luate din discursurile vremii, cu întorsăturile de fraza și figurile de stil caracteristice. Personajul literar al ‘‘boierului’’, la Creangă i se adaugă astfel noi trăsături față de ‘‘hăpsânia’’ cunoscută pană acum, și anume demagogia și mai ales slăbiciunea duhului, descalificată în ochii scriitorului și ai grupului social pe care el îl reprezintă.

În ‘‘Moș Ion Roată și Unirea’’, boierul leapadă masca bunăvoinței și a sfatului părintesc și se arată insolent și trufaș în replica, apărând astfel într-o lumina de totală dezumanizare, de uscăciune sufleteasca absolută. Vorbirea lui e lovită de vulgaritate, așa cum nu e niciodată vorbirea țăranului. ‘‘Dar ce nevoie mare este să înțelegi tu, mojicule!? Tacă-ți leoarba dac-ai venit aici ; c-apoi întorce-ne-vom acasă, și helbet ! nu t-a lua nime din spate ce știu eu … Auzi, obrăznicie! Tu … cu optzeci de mii de fălci de moșie, și el un ghiorlan c-un petec de pământ, și uite ce gură face alăturea de mine! …’’ seamănă prin mijlocie și violență cu cuvintele Spânului din ‘‘Harap-Alb’’, probabil nu întâmplător. Așezat, demn chiar în clipa jignirii celei mai grave, moș Ion Roată este sobru și dramatic în replicile care dovedesc că el poartă în suflet clocotul mâniei împotriva asupritorului secular. Critica socială atinge prin vorbele lui accentele cele mai puternice din literatura acestei vremi, dezvăluind starea de lucruri la țară, deși acțiunea se petrece la 1859. Creangă își pune fațiș părerea despre starea țăranilor și pledează direct astfel cauza ‘‘umiliților’’ și ‘‘ofensaților’’ săi frați, deși încearcă să atenueze critica, arătând că boierul cel rău făcea parte din boierimea nouă, crescută în străinătate, și ca de pildă Alecu Forascu, boier bătrân de țara, nu-i semănă.

Cuza este înfățișat cu aureola legendei create de popor în jurul lui, cu sufletul deschis la durerile celor mărunți și ca un adversar al marii boierimi.

Această povestire înglobează resentimente și fixează o viziune socială critică, pe care numai foarte puțin am fi putut-o bănui din marile basme și povești și chiar din ‘‘Amintiri’’. De aceea, ‘‘Moț Ion Roată și Unirea’’ și ‘‘Moș Ion Roată și Vodă Cuza’’ au o valoare ideologica deosebită în complexul operei lui Creangă.

3.11 Popa Duhu

‘‘Popa Duhu’’, apărută în ‘‘Convorbiri literare’’ din 1 noiembrie 1881, vorbește tot despre un Creangă iubitor al neconformismului social. Portretul pe care-l compune este al fostului său profesor la școala din Tg. Neamț, preotul Isaia Teodorescu, zis Popa Duhu. O amplă perioadă introductivă înmănunchează trăsăturile distinctive fizice și morale, ale acestui înțelept. Descrierea interiorului pitoresc întregește omul: ‘‘Patru păreți străini, afumați și îmbrăcați cu rogojini; teancuri de traftoloage grecești, latinești, bulgărești, franțuzești, rubești și românești, pline de painjeni si aruncate în neregulă prin cele unghere, un lighean de lut cu ibric pentru spălat , în mijlocul odăii, apărie pe jos, gunoi și gândaci fojgăind în toate părțile, o pâne uscată pe masa și un motan ghemuit după sobă era toată averea sfinției sale’’. Este remarcată modalitatea specifică a lui Creangă, în descrierea interioarelor, acumularea de obiecte în lipsa verbelor, ceea ce slujește la realizarea unei oarecare simultaneități, ca în plastică. Numeroase anecdote luminează laturi neobișnuite ale gândirii și acțiunilor acestui anahoret modern, om ciudat care supără pe superiorii săi ierarhici, convenționali și obtuji. Câteva sunt într-adevăr excepționale, duhul lui Creangă și al popii Duhu colaborând la crearea de data aceasta a unui personaj hâtru, dar nu de tipul Stan Pățitul sau Ivan Turbincă. Aici avem a face cu un hâtru ascet, facețios, dar acru, nu jovial, o înfățișare de sfânt Atonie grotesc cum le-ar fi plăcut ‘‘micilor maeștrii’’ din țările nordului germanic. Predicile sale, întemeiate pe pilde evanghelice, sau chiar citate biblice iau locul vorbelor de duh pronunțate de ceilalți eroi facețioși ai lui Creangă. Scriitorul a folosit cu mare pricepere portretul unui cleric exemplar si de cuvântul din cartea bisericeasca pentru a face mai corozivă satira sa anticlericala. Aplicarea cuvântului biblic la împrejurări contemporane are un haz rar, procedeul întrând pe larg în arta lui Creangă cu folosirea stilului profesiei clericale în împrejurări profane. Scena petrecută între Popa Duhu și mitropolit e savuroasă, pe lângă faptul că e făcută cu o foarte bună regie. Tonul familiar al apostrofei față de solemnitatea personajului, căruia i se deformează, diminutivant din toate punctele de vedere, numele, e contrazis de asprimea citatului biblic: ‘‘… cum era lume multă adunată și episcopul stă în strana arhiereasca, îmbrăcat pompos și cu mitra pe cap, părintele Duhu se oprește în fața-i și zice în gura mare, clătinând din cap:

,,Dragul mamei Canilic, bine-ți șede mitropolit…Unde-i neneacă-ta să te vadă!?

Apoi oftând adânc mai adaugă:

Când veți vedea urăciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade să steie, să știți că aproape este sfârșitul – a zis Hristos.’’

Aerul de profet vechi și sărac, arătându-se mai-marilor lumii pentru a-i rușina, îi sta bine aici popii Duhu, care disprețuia și rangurile, și bogăția și îmbrăcămintea pompoasă.

Critica mai-marilor bisericii e făcută și în fragmentul următor, unde popa Duhu, înaintat în grad, nu-și poate procura hainele gradului: ‘‘ … sfinția-sa și-a atârnat la piept o cruce mare de lemn, legată cu sfoară groasă de cânepă, zicând: Iartă-mă, Doamne, că te-am spânzurat cu ața, neavând lanț de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai-marii mei, arhiereii …’’

Cele mai izbutite efecte estetice sunt scoase de Creangă acolo unde-și pune personajul să dea ‘‘agheazmă rusească’’ și să cânte irmoasele și ‘‘antifoanele bețivilor pe glas al patrulea’’. Cântecul bahic e destul de reușit , împănat, cum e cu aluzii de stil al profesiei, dar e mult mai bun irmosul deformat profan: ‘‘Umblat-au Israil prin valul cel învăluit , c-un ulcior legat de gât și c-un curcan fript, că s-a proslăvit’’.

Sunt pline de haz și comentariile lui Creangă la micul episod final cu cărțile spiritiste, comentarii făcute în spiritual bunului-simt țărănesc și al întorsăturii laice și raționaliste a minții sale : ‘‘Și de-atunci, începutul spiritiștilor în Iași. De-atunci Grigore Nazianzul, Efrem Sirul, Solomon Înțeleptul și alți riposați de veacuri nu se mai pot liniști în morminte; întrebare peste întrebare li se face. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șapte ani.’’

Iar finalul îl asociază un verb care îl confirmă pe popa Duhu în categoria personajelor poznașe și năzdrăvane, în măsura în care lexicul lui Creangă este expresiv pentru intențiile sale: ‘‘Si de-atunci, că mai bine sa-l vadă cineva bădădăind pe ulițele Iașilor.’’

Procedeele registrului facețios sunt toate aici: personajul hâtru, definit prin împrejurări care de care mai hilare, jocurile de logică și de cuvinte, stilul profesiei clericale amestecat în stările cele mai profane, deformarea cuvintelor ( ‘‘mârșave’’ pentru ‘‘marsande’’, ‘‘canilic’’ pentru ‘‘Calinic’’ , cu intenția de a-l apropia de câine, poate) , abundența de zicale și vorbe de duh inedite ( ‘‘Vorba ceea: Geasta cu trepadatele , că nu-s disparte satele’’; ‘‘decât să dai de pomană la calici sâmbătă, mai bine , ceva de băut ,mahmurilor, marța’’ etc. ) , locuțiuni și expresii idiomatice, strigături satirice ( ca ‘‘Diaconii și cu pochii / De treji ce sunt, de-abia văd ochii / Iar mamelor preotese / Beția din cap nu le mai iese !’’ , etc. ) .

3.12 Dănilă Prepeleac

În prima parte a povestii, Dănilă este un exemplar tipic al prostiei omenești, iar în a doua, un reprezentant biruitor al istețimii, în cea dintâi un păcălit, în cea de-a doua un Păcală. Contrastul e cu atât mai izbitor, cu cât prostia i se manifestă față de semeni, pe plan uman deci, pe când istețimea apare tocmai în comparație cu puterea diavolului, pe plan suprauman așadar, acolo unde ne așteptăm mai puțin la prezența ei. Procedeul antitezei se vădește și cu alte prilejuri, alcătuind aproape metoda permanenta a construcției basmului ( în introducere apar doi frați , unul harnic, grijuliu și chiabur, altul sărac; unul cu noroc, altul fără; unul cu , altul fără copii; nevasta bogatului pestriță la mațe și foarte zgârcită, nevasta săracului muncitoare si buna la inima ; unul gospodar, Dănilă nu; toți îl păcălesc, el se lasă păcălit; când începe să păcălească el, diavolul se lasă păcălit.)

Prostia lui Dănilă e înfățișată în partea întâi pe calea schimburilor sau trocurilor dezavantajoase, care iau forma regresiv descendentă: se schimba doi boi pe un cal, acesta pe o capra, apoi și aceasta pe un gânsac, în sfârșit pe o punga goala pe care o dăruiește fratelui. Trocul duce deci la pierderea integrală a obiectului târguit și vădește o prostie tot atât de integrala; sau Dănilă taie în pădure un copac ce cade pe boii fratelui și-i omoară, distrugându-i și carul; Dănilă arunca un topor în lac să ucidă lișițe, dar pierde, în acest fel toporul.

Istețimea se manifestă față de drac după cum urmează: biruirea acestuia datorita înlocuirii forței fizice prin viclenie cu prilejul a șase probe: -înconjurarea iazului cu o iapă în spinare de 3 ori, Dănilă , ‘‘luând-o numai între picioare’’; – întrecere la fuga , iepurele-copilul lui mic- reprezentându-l; – întrecere la trântă, ursul, ‘‘moșu-su’’, înlocuindu-l; – proba chiuitului, Dănilă legându-l și bătându-l peste urechi pe diavol; – azvârlirea buzduganului, Dănilă, prefăcându-se ca are frați în luna care au nevoie de fier și nu l-ar mai înapoia; – întrecerea în blesteme, Dănilă scărmănându-l pe drac prin copiii lui cu ‘‘blestemele părintești-ragila și pieptenii’’ .

Cele două parți distincte se sudează: fratele îi spune ‘‘că-i bun de călugăr, nu de trăit în lume’’ și, urmând această vorbă, se hotărăște a înalța lângă lac o mănăstire, cu care prilej apare diavolul înspăimântat de fapta ce se pregătește.

Dănilă, în ipostaza prostiei absolute, exprimă o tema poporana. Prostia si istețimea nu sunt pentru mentalitatea poporana categorii intelectuale absolut contradictorii, ci extreme ce se ating, putându-se adăposti sub acoperământul aceluiași eu sufletesc. Formula unei ‘‘simpatii generale a totului pentru tot’’, prin care toate vietățile lumii comunică între ele, se metamorfozează unele într-altele fără piedici, fenomen ce cuprinde și însușirile lor, reprezentând o caracteristică fundamentală a mentalității poporane, lămurește și cazul particular al basmului , care asociază, împotriva oricărei norme literare, elemente ce se resping. Izbucnirea de sub crusta prostiei absolute a unei istețimi ce biruie până și pe diavol ilustrează apoi acel gust poporan pentru neobișnuit, ce încordează atenția ascultătorilor simpli. Creangă lucrează cu instrumentele psihologiei poporane și realizează efecte artistice din acestea pe planul artei poporane.

În ‘‘Dănilă Prepeleac’’, în care eroul nu avea decât un ‘‘prepeleac’’ făcut de mintea lui, ni se înfățișează o gospodărie țărănească de la poalele muntelui întocmai ca pe vremea lui Creangă. În aceasta gospodărie model ar trebui să existe: plug, grapă, teleagă, sanie, car, tânjală, cârcee, coasă, hreapcă, țăpoi, greblă, așa cum avea fratele lui Dănilă. Antiteza dintre cei doi frați, dintre starea lor materială, subliniază și mai mult localizarea clară făcută de autor. El plasează acțiunea în spațiul specific românesc, moldovenesc mai precis, reflectând clar și indiscutabil viața țărănească. Oglinda satului se regăsește în orice poveste, deci și în ‘‘Dănilă Prepeleac’’. Fratele lui Dănilă este simbolul gospodarului, prototipul unui om avut, al unui om harnic. Dănilă este omul leneș, neîndemânatic, sucit si aiurit; este un prost comerciant care dă tot pe nimic.

Cum observă Boutière, la Creangă, ceea ce încântă îndeosebi este ‘‘coloarea locala’’; eroii cred în superstițiile noastre, viața li se desfășoară în deprinderi etnice, în obiceiuri țărănești și chiar în oarecare familiaritate cu istoria națională.

În cazul lui Dănilă, precaritatea stării lui materiale și sociale e cea care-i inculca, încet-încet, precaritatea psihologica, împingând-o până la exacerbare. Așa ajunge el un fel de poet dadaist al comerțului prin schimb. Starea lui este euforica, în tot decursul ‘‘afacerilor’’ la care se deda, fiindcă niciodată nu i-au trecut prin mâini atâtea bunuri. Și toate iar trebui! De aceea, nu e în stare două lucruri: în principal, să aleagă, atunci lucrul cât de cât cel mai prețios ce întâmplă să i se oferă în schimbul boilor; în subsidiar, – să se oprească odată! Cel puțin la car! Dar de unde? ! El absolutizează inconvenientele obiectelor primite în schimburile lui succesive, devenind orb astfel față cu valoarea lor. Așa, psihologia lui prinde nota adiacentă a ‘‘jucătorului la noroc’’ și vârtelnița schimbului nu se mai oprește decât la momentul și în felul știut. Iată deci mecanismul producător de situații absurde: toți ceilalți procedează firesc , urmărind avantajul; Dănilă procedează anapoda, trăind succesiv emotiva inedită de a se vedea în posesia unui lucru pe care nu-l mai avusese.

3.13 Fata babei și fata moșneagului

Fata bună, oropsită de mama vitregă. Acesta este motivul pe care a fost construită povestea Fata babei și fata moșneagului, motiv întâlnit și în basmele populare. Povestea scoate în evidență antagonismul dintre oamenii buni, cinstiți și harnici, care-și îndeplinesc munca lor cu râvnă și cu voie bună, și cei clevetitori, răi la suflet și leneși, care disprețuiesc munca și o fac în silă.

Subiectul este construit pe un paralelism care urmărește, prin situații antitetice, să pună în evaluare învățătura morală. Fata moșneagului „era frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă… era robace și răbdătoare”. Ea duce tot greul gospodăriei: „fata moșneagului la deal, fata moșneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în spate la moară, ea, în sfârșit, în toate părțile după treabă…. În sat la șezătoare seara, fata moșneagului nu se încurca, ci torcea într-un ciur plin de fuse”. În contrast cu fata moșneagului apare fata babei, care „era slută, leneșă, țâfnoasă și rea la inimă…, cârtitoare și nemulțumitoare”.

Deși fata moșneagului era harnică și ducea tot greul casei, baba o privea ca pe o „piatră de moară în casă”. Din cauza persecuțiilor mamei vitrege „văzând că baba și cu fiica sa se voiesc cu orice chip s-o alunge, sărută mâna tată-său și, cu lacrimi în ochi, pornește în toată lumea”. Calitățile fetei moșneagului sunt puse în evidență pe măsură ce se deapănă firul poveștii. Faptul că ea este o persoană harnică și frumoasă este remarcat de cățelușa bolnavă, de fântână, de cuptor și de păr care îi cer să le îngrijească. Toate i se adresează cu aceleași cuvinte: „Fată frumoasă și harnică”.

Bună la suflet și muncitoare, fata moșneagului îngrijește cu drag cățelușa bolnavă, curăță de mâl fântâna, lipește și humuiește cuptorul, curăță de omizi părul, spală și hrănește lighioanele Sfintei Duminici. Fiind modestă ea se mulțumește cu cea mai mică și mai simplă recompensă. Răsplata fetei pentru însușirile ei, arată elevilor roadele muncii sârguitoare și conștiincioase. Munca face să rodească mai îmbelșugat pomii produsul muncii este pâinea coaptă și tot prin muncă se asigură un trai fericit și îmbelșugat, imaginat în poveste prin lada fermecată din care izvorăsc tot felul de bogății: „deschizând lada… nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite și turme de oi ies din ea”.

Paralelismul este prezent pe tot parcursul povestirii, în contrast apare fata babei, care, invidioasă, pleacă să aducă bogății mai multe decât adusese fata moșneagului. Leneșă, urâtă și rea la suflet, fata babei nici nu vrea să audă de rugămințile cățelușei, fântânei, cuptorului și părului. Ea nu îndeplinește nici una din muncile pe care le dusese la bun sfârșit sora sa vitregă. Atunci când este pusă de Sfânta Duminică să-și aleagă una din lăzi drept răsplată, ea dă dovadă de lăcomie și alege lada cea mai mare și cea mai frumoasă. Pedeapsa pe care o primește mama vitregă și fata ei este binemeritată. Astfel se încheie peripețiile basmului.

Citind acest basm, elevii înțeleg că oamenii sunt răsplătiți după priceperea și dragostea cu care își îndeplinesc munca, după bunătatea, hărnicia și modestia fiecăruia și ajung să prețuiască munca, să aprecieze rezultatele ei și să urască lenea, lăcomia, viclenia, invidia și răutatea.

Capitolul IV

Trăsături caracteristice ale limbii povestitorului

Indiferent de prototipuri si de geneza lor, poveștile lui Creangă poarta pecetea autenticității: sunt povești naționale, aducând o viziune românească. Schemele pot fi universale, expresia, stilul, gesticulația aparțin însă naratorului, care le imprimă personalitatea sa. Arta lui este de a crea din date preexistente un univers nou.

Din punct de vedere lexical, vocabularul utilizat în întrega sa opera este de tip omogen, în sensul că acesta înglobează toate criteriile. Cuvintele utilizate au caracter popular, iar neologismele sunt absente în totalitate. Autorul folosește cuvinte uzuale pentru mediul în care se desfășoară acțiunea (țintirim, zăplaz, holtei, bernevici, pocinog, cociorva, dihai, făină de păpușoi, etc.), iar proverbele și zicătorile utilizate au rolul de marca și accentua caracterul vorbit al vocabularului folosit.

La nivel fonetic, opera lui Creangă este caracterizată, în mare parte, de folosirea regionalismelor, dar și de cuvintele considerate „inovații fonetice”, care la rândul lor, ocupă un important loc în acestă operă. Deasemenea, trebuie menționat faptul că acele cuvinte care în opera lui Creangă reprezintau regionalisme, în vorbirea actuală, sunt caracterizate ca fiind arhaisme fonetice care nu mai sunt reprezentative numai pentru zona Moldovei, ci pentru mai multe zone ale țării. Iată câteva forme întâlnite în opera lui Ion Creangă si care sunt specifice zonei Moldovei: mîne, pîne, cînește, mîni- dimineață, mînile, prezintă reducerea diftongului îi la i; băiet, spăriet, împrăștiet, sunt forme ale cuvintelor în care diftongul ia este inlocuit de diftongul ie. Din limba veche, autorul păstrează formele unor cuvinte în care apar sufixele –ariu și –oriu (coțcariul, povestariu), acest lucru datorându-se, cel mai probabil, datorită faptului ca finalul cuvintelor este nearticulat. Totodată, forme ca : bini, galbini, tini, barbat, macar, sunt caracterizate ca fiind specifice graiului moldovenesc și fie marchează închiderea lui e la i.

Inovațiile fonetice, întâlnite în opera lui Creangă, reprezintă un alt aspect important pentru caracterul popular al operei și fac parte tot din aria regionalismelor. Printre cele mai întâlnite inovații fonetice, amintim: reducerea diftongului ea la e accentuat ( cole, măse, pute, păre, etc.), apariția cuvintelor în care diftongul ia este înlocuit de ie (băiet, s-a muiet, ieu, etc.), folosirea numeralelor, dar cu pronunțare și scriere populară (tus-șese, șesezeci), dar și folosirea pronumelor ( ista pentru ăsta / acesta, cela pentru acela sau pentru celălalt, aistora pentru aceștia). Tot în aria inovaților fonetice, se observă și utilizarea verbelor perdut, împetrită, verbe care sunt caracterizate de depalatalizarea labialelor.

În ceea ce privește caracteristicile morfologice, acestea nu sunt foarte numeroase, însă apar câteva care sunt specifice acestei regiuni. Pe lângă caracterul regional, verbele utilizate în acestă operă, au și un caracter popular. Fiecare mod al verbului este marcat în diferite exemple. De exemplu, verbe ca: venise, luase, plecase, sunt forme ale modului mai-mult-ca-perfect, iar în vorbirea populară acestea apar fară sufixul –ră (numai la persoana a 3 plural); la modul viitor, verbele apar fără litera v, iar formele sunt construite cu infinitivul: i-oi zice, te-oi omorî, te-oi alege; iar verbe ca a lua, a pune, a da, a sta sunt folosite la modul conjuctiv prezent cu forme ca: să ieie, să deie, să steie, să puie ( acestea sunt forme iotacizate și aparțin limbii populare utilizate în Moldova).

Formele pronumelor utilizate de Ion Creangă sunt specifice zonei Moldovei și sunt, în special, forme ale pronumelor și adjectivelor demonstrative. De exemplu: băietul ista pentru baiatul acesta, copilul ista pentru copilul acesta, în ceea parte pentru în acea parte.

Substantivele sunt utilizate cu formele lor vechi sau populare; de exemplu: țintirim, văduvoi, mîncări, holtei, pocinog, etc. Pe lângă faptul că sunt forme vechi, unele dintre ele sunt și regionale.

La nivel sintactic, autorul evită folosirea figurilor de stil preferând să le înlocuiască cu structuri clare, concise, chiar concrete, iar pentru marcarea continuității unei idei, autorul folosește conjuncția coordonatoare și; aceasta nu este folosită numai în interiorul propozițiilor ci și la începutul acestora. În acest caz, și nu are funcție sintactică, ci doar marchează ideea de repetiție și de continuitate. Sintaxa frazei este marcată, în special, de coordonare (aceasta fiind specifică scrierilor populare). În opera lui Creangă, coordonarea apare fie cu ajutorul conjuncțiilor, fie prin juxtapunere. Principala conjuncție folosită este și, fiind urmată de iar și dar ( „[…] umflu pupăza de unde era, sai cu dânsa pe sub streșina casei și mă duc de-a dreptul în târgul vitelor, […].”, „Dar eu n-o vedeam pe dânsa, căci eram în treabă.”, ” Dar nu merg pe drum, de rușine să nu întâlnesc vrun om; ci sar în grădină la Costache și merg tupiluș prin păpușoi; apoi într-o hudiță, din hudință în grădina lui Trăsnea și iar prin păpușoi […].”). O altă particularitate a sintaxei utilizate de Creangă este folosirea propozițiilor introduse de adverbul unde („[…]în știoalna unde mă scăldam”, „[…] Văraticul, unde și-a petrecut viața Brâncoveanca cea bogată și milostivă […]. „, „[…] unde nu mă îmbărbătez în sine-mi și iar bag mâna să scot pupăza … pe ce-a fi …”.)

Datorită oralității folosite în crearea scrierii, opera lui Ion Creangă reprezintă un izvor nesecătuit de elemente populare, proverbe, interjecții, dar și de ilustrări ale mediului rural cu tot ceea ce implică el – tradiții, obiceiuri, viața la sat. Conform DEX , oralitatea este : ” calitate a stilului unei scrieri beletristice de a părea vorbit, dând expunerii un caracter spontan și viu atât în dialogurile care notează particularitățile vorbirii personajelor, cât și în narațiunea propriu-zisă; ansamblu de particularități ale limbii vorbite, ale graiului viu.” Astfel, umorul se află în strânsă legătură cu tot ceea ce înseamnă exprimarea oralității. Prin intermediul umorului, Creangă încearcă să transforme și să elimine monotonia din lumea satului. El oferă personajelor sale, nume care mai de care mai haioase ( moș Chiorpec, Popa Buliga sau Ciucalau), dar și o caracterizare menită să le scoată defectele în evidență ( Moș Vasile care era „cărpănos și un pui de zgârie – brânză”, sau fata Irinucăi care era „balcâză și lălâie de-ți era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”).

Un prim element important în realizarea oralității, sunt interjecțiile. Acestea marchează spontaneitatea și nu sunt cu mult diferite de construcțiile exclamative. La Creangă, interjecțiile apar cu rol predicativ și de cele mai multe ori, fac parte din construcții eliptice: „fac țuști”, „Asemene celui mijlociu, țuști”, „Nici una, nici două, haț”, „Pupăza zbîrrr”, „Și când răcnește o dată cât se poate, eu zbîrr!”. În structurile interjecțiilor apar și repetițiile, care nu fac altceva decât să accentueze ideea transmisă de anumite structuri sau cuvinte. De exemplu: „Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi la dat tata […]”, „Și o dată pornesc ei teleap, teleap, teleap!”. Repetițiile nu apar numai în cazul interjecțiilor, ci și la verbe; de exemplu: „Și bocește el și bocește, pînă îl apucă leșin.”. Elipsa este un alt procedeu stilistic des întâlnit în opera lui Creangă. Structurile cele mai afectate de elipsă sunt cele fixe care sunt formate cu adverbe demonstrative: când colo, când colea, ici colo, când iaca, Paula Diaconescu spunea că aceste structuri: „mijlocesc reprezentările concrete ale acțiunilor.” Astfel, ele oferă întregii structuri un grad mare de uimire.

Proverbele, zicătorile sau citatele din câtecele populare reprezintă o altă modalitate de exprimare a oralității; de fapt ele sunt catalogate ca fiind expresii populare. Având în vedere folosirea limbii populare, Ion Creangă recurge, destul de des, la utilizarea acestor procedee în opera sa. Indiferent de situația în care sunt utilizate, aceste structuri au rolul de a crea o imagine, un film în mintea cititorului. În opera sa, Creangă utilizează următoarele proverbe: „Pentru că știi vorba ceea: Omul sfințește locul.”, „Vorba ceea: Părinții mănâncă aguridă și fiilor li se strepezesc dinții.”, „Au tunat și i-au adunat.”, „Milă mi-e de tine, dar de mine mi serupe inima.”, „La plăcinte / Inainte, / La război/ Înapoi.”, „Voinic tânăr, cal bătrân / Greu se-ngăduie la drum.”, „apără-mă de găini, că de câini nu mă tem.”, etc.

Un alt aspect care marchează oralitatea este aglomerarea verbelor. Autorul folosește cât mai multe verbe într-o singură frază pentru a exprima cât mai multe acțiuni. De exemplu: „ și cum ajung în dreptul teiului, pun demancarea jos, mă sui încetișor în tei, bag mâna în scorbură, găbuiesc pupăza..”, „Și ne coborâm noi și ne tot coborâm cu mare greutate (…) și caii lunecau și se duceau de-a rostogolul…”.

În opera sa,” Amintiri din copilărie”, Ion Creangă mai folosește un alt procedeu care marchează stilul specific lui. În exemple de tipul : „Și după cum am cinstea de a vă spune.”, „Vă puteți închipui.”, el încearcă sa-și implice cititorul în poveste prin adresare directă, iar prin utilizarea dialogului, se încearcă evitarea monotoniei și totodată, implicarea a cât mai multor personaje ( „- Așa a fi, n-a fi așa – zise mama- vreu sa-mi fac băietul popă, ce ai tu? / – Numaidecât popă, zise tata. Auzi, măi! […].”; „- De vânzare ți-i găinușa ceea, măi băiete? / – De vânzare, moșule! / -Și cât ei pe dânsa? / – Cât crezi și dumneata că face! / – Ia ad-o-ncoace la moșul, s-o drămuiască! […] „). Deasemenea, pe lângă faptul că este povestitor, Creangă se implică în poveste chiar ca personaj folosind persoana I: ” Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre, pe când începusem și eu, drăgăliță- doamne, a mă ridia băiețaș la casa părinților mei, […]„. Tot în „Amintiri din copilărie”, Ion Creangă folosește așa numitul dialog fictiv care implică un interlocutor; înterlcutor care, de fapt, este chiar ascultătorul poveștii ( „[…] se strânse lumea ca la comedie împrejurul nostru dă, iarmaroc nu era? ” sau ” Eu atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte?”).

Stilul operei lui Ion Creangă se remarcă în primul rând, prin originalitate și abia mai apoi prin iscusința îmbinării cât mai elaborată a tuturor elementelor menite să transforme creația în ceva inedit și chiar prețios, am putea spune, pentru literatura română. În întreaga opera se reflectă munca autorului de a folosi elemente particulare, specifice mai ales limbii vorbite. Acestea sunt transpuse în manieră proprie, marcând oralitatea și complexitatea textului. Creangă nu încearcă să-și transforme personajele, ba dimpotrivă, le lasă să povestească în modul specific naturii lor și a culturii pe care o au. Astfel, personajelor sale le este mult mai ușor să folosească zicale, proverbe, versuri din cântece populare, care nu fac altceva decât să ofere un aer umoristic textului.

Capitolul V

5.1 Concluzii

Critica literară l-a situat pe Creangă printre marii umoriști ai lumii, umorul fiind o notă importantă a creației sale. El e un scriitor profund original datorită umorului său țărănesc. Arta de povestitor trebuie căutată în stilul oral al exprimrii sale, stil încărcat cu expresiile înțelepciunii populare.Prin arta sa originală, Creangă e un clasic al literaturii române, dar și un umorist printre umoriștii lumii, cu valoare universală, dacă prin universalitate înelegem expresia cea mai înaltă a originalității naționale a unui scriitor. Originalitatea lui Creangă constă în arta povestirii, în umorul poveștilor.Ion Creangă nu se înscrie ca un culegător de folclor, ci ca un scriitor original care transmite, atât prin „Amintirile din copilărie”, cât și prin povestirile și poveștile sale, o mărturie despre felul drept și înelept de a gândi și a tări al neamului său, într-o limbă literară de neegalat, care păstreaz fondul popular ca pe bunul cel mai de preț

Proza lui Creanga, cea mai spontană din tot ce s-a scris până astăzi în limba româna, oglindește, cu sinceritate și cu simplitate, viața noastră de la țară, sufletul peren al poporului, copilaria prezentată cu duioșie și nostalgie. Ea lasă, în același timp, să se desprindă multe învățăminte din amintirile despre școlile prin care viitorul scriitor și pedagog a trecut, din povestile sau din anecdotele istorice și povestirile didactice ale lui Creangă. Ion Creangă este considerat cel mai mare povestitor al nostru și incadrat intre marii nostri clasici, alaturi de Eminescu, Caragiale și Slavici, având ca ascendent pe cel dintâi povestitor al românilor, Ion Neculce.

Dacă marele scriitor se afirmă și ca un autentic îndrumător al tineretului prin chiar opera sa literară, nu putem ignora faptul că el a fost și un strălucit om de școală, dascăl de vocatie, autor de manuale și de lucrări metodice.

În activitatea sa didactică și de autor de cărți școlare, de aproape un sfert de veac, Creangă se dovedește un deschizator de drumuri pentru că: – lupta împotriva învățării mecanice prin stimularea găndirii elevilor și participarea lor activă la lecții; – creeaza literatura pentru copii din Romania, valoroasă pentru formația viitoare a tinerilor; – recomandă cunoașterea individualitații copiilor și respectarea particularitatilor de vârstă; – precizează rolul învățătorului, acela de a lumina mintea copiilor, de a-i învăța să cunoască lumea reală și de a le forma deprinderi practice; – demonstrează importanța pe care o are practica școlara pentru generalizarea experienței pozitive și stimularea creației pedagogice.

Ion Creangă a fost un spirit deschis spre teoriile și inovațiile din pedagogia întregii lumi pe care ar fi dorit să le știe aplicate și la noi, dar, înainte de toate, a fost un om îndrăgostit de profesia sa și de copii, un om legat prin toate fibrele ființei lui de pământul pe care s-a nascut, de tradițiile populare. El sublinia în “Povățuitoriu la cetire prin scriere” ca “scopul școalei este – și poate cel mai esențial – de a învăța și de a păstra cu cea mai mare sfințenie limba naționala, de care se leagă tot trecutul unui popor – cu datinile străbune, jocurile, cimiliturile, proverbele, legendele și cantecele populare cele pline de dulceața”.

5.2 BIBLIOGRAFIE

CREANGĂ POVESTIND COPIILOR ‘‘Amintiri, povești, anecdote ilustrate’’, Editura Porțile Orientului, Iași, Casa Școlilor

GEORGE MUNTEANU ‘‘Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva, București, 1976

G. CĂLINESCU ‘‘Ion Creangă ( Viața și opera)’’ , Editura Minerva, București- 1978

VLADIMIR STREINU ‘‘Ion Creangă’’ Editura Albatros

SAVIN BRATU ‘‘Ion Creangă’’, Editura Tineretului

CONSTANTIN CIOPRAGA ‘‘Ion Creangă’’, Editura Eminescu, București, Piața Scânteii 1, 1977

MIHAI APOSTOLESCU ‘‘Ion Creangă între mari povestitori ai lumii’’, Editura Minerva, București- 1978

CONSTANTA BĂRBOI ‘‘Ion Creangă’’, Editura Meteora Press, București

ILIE DAN ‘‘Studii despre Ion Creangă’’, vol.1., Editura Albatros

ILIE DAN ‘‘Studii despre Ion Creangă’’, vol.2., Editura Albatros

NICOLAE CONSTANTINESCU ‘‘Ion Creangă Povestea lui Harap-Alb’’, Editura Albatros, București, 1983

LITERATURA ROMANA, clasele V-VIII, REFERINȚE CRITICE, Editura Saeculum I. O. , Editura Vestela, București, 1995

Cornelia Stoica, Eugenia Vasilescu ,, LITERATURA PENTRU COPII- MANUAL PENTRU CLASA A XII-a SCOLI NORMALE, Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti 1991

SINTEZE LYCEUM ‘‘Destinul unui clasic’’, Studii si articole despre ION CREANGĂ, Editura Albatros, București, 1990

TEODOR TANCO ‘‘Lumea transilvana a lui Ion Creangă’’, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989

BASMELE COPILĂRIEI Antologie de ghiozdan pentru clasele I-IV, Editura Porțile Orientului, Iași, 2003

MIRCEA SCARLAT ‘‘Posteritatea lui Creangă’’, Editura Cartea Romaneasca, București, 1990

CONSTANTIN PARASCAN ‘‘Povestea vieții lui Ion Creangă’’, Editura Casa Editoriala REGINA, Iași, 1996

Diaconescu, Paula, Elemente de istorie a limbii române literare moderne, Partea a II-a. Evoluția stilului artistic în secolul al XIX-lea, Universitatea din București, București, 1975

LECTURI MINUNATE pentru școlarii mici, ‘‘Culegere de texte pentru clasele I-II’’, Editura Porțile Orientului, Iași, 2001

Prof. Univ. Dr. Georgeta Munteanu, Prof. Elena Balog, Asist univ. Vistian Goia ,, LITERATURA PENTRU COPII- MANUAL PENTRU LICEELE PEDAGOGICE DE 2 ANI, Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1970

BIBLIOGRAFIE

CREANGĂ POVESTIND COPIILOR ‘‘Amintiri, povești, anecdote ilustrate’’, Editura Porțile Orientului, Iași, Casa Școlilor

GEORGE MUNTEANU ‘‘Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva, București, 1976

G. CĂLINESCU ‘‘Ion Creangă ( Viața și opera)’’ , Editura Minerva, București- 1978

VLADIMIR STREINU ‘‘Ion Creangă’’ Editura Albatros

SAVIN BRATU ‘‘Ion Creangă’’, Editura Tineretului

CONSTANTIN CIOPRAGA ‘‘Ion Creangă’’, Editura Eminescu, București, Piața Scânteii 1, 1977

MIHAI APOSTOLESCU ‘‘Ion Creangă între mari povestitori ai lumii’’, Editura Minerva, București- 1978

CONSTANTA BĂRBOI ‘‘Ion Creangă’’, Editura Meteora Press, București

ILIE DAN ‘‘Studii despre Ion Creangă’’, vol.1., Editura Albatros

ILIE DAN ‘‘Studii despre Ion Creangă’’, vol.2., Editura Albatros

NICOLAE CONSTANTINESCU ‘‘Ion Creangă Povestea lui Harap-Alb’’, Editura Albatros, București, 1983

LITERATURA ROMANA, clasele V-VIII, REFERINȚE CRITICE, Editura Saeculum I. O. , Editura Vestela, București, 1995

Cornelia Stoica, Eugenia Vasilescu ,, LITERATURA PENTRU COPII- MANUAL PENTRU CLASA A XII-a SCOLI NORMALE, Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti 1991

SINTEZE LYCEUM ‘‘Destinul unui clasic’’, Studii si articole despre ION CREANGĂ, Editura Albatros, București, 1990

TEODOR TANCO ‘‘Lumea transilvana a lui Ion Creangă’’, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989

BASMELE COPILĂRIEI Antologie de ghiozdan pentru clasele I-IV, Editura Porțile Orientului, Iași, 2003

MIRCEA SCARLAT ‘‘Posteritatea lui Creangă’’, Editura Cartea Romaneasca, București, 1990

CONSTANTIN PARASCAN ‘‘Povestea vieții lui Ion Creangă’’, Editura Casa Editoriala REGINA, Iași, 1996

Diaconescu, Paula, Elemente de istorie a limbii române literare moderne, Partea a II-a. Evoluția stilului artistic în secolul al XIX-lea, Universitatea din București, București, 1975

LECTURI MINUNATE pentru școlarii mici, ‘‘Culegere de texte pentru clasele I-II’’, Editura Porțile Orientului, Iași, 2001

Prof. Univ. Dr. Georgeta Munteanu, Prof. Elena Balog, Asist univ. Vistian Goia ,, LITERATURA PENTRU COPII- MANUAL PENTRU LICEELE PEDAGOGICE DE 2 ANI, Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1970