Valențe Constituționale ALE Tratatului DE Reforma A Uniunii Europene

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris

C.Z.U.:342:061EU(043.3)=135.1B22

POPESCU I. MARIA

VALENȚE CONSTITUȚIONALE ALE TRATATULUI DE REFORMA A UNIUNII EUROPENE

SPECIALITATEA

552.01 – Drept constituțional

Conducător științific ARAMĂ Elena,

doctor habilitat în drept,

profesor universitar

Autorul POPESCU I. Maria

CHIȘINĂU, 2014

© POPESCU I. Maria, 2014

CUPRINS

ADNOTĂRI ………………………………………………………………………………………………………………. 5

LISTA ABREVIERILOR …………………………………………………………………………………………… 9

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………………………. 11

1. ANALIZA CERCETĂRILOR ȘTIINȚIFICE PRIVIND EVOLUȚIA BAZEI CONSTITUȚIONALE A UNIUNII EUROPENE ………………………………………………………. 19

1.1. Repere conceptuale și delimitări doctrinare ……………………………………………………………… 19

1.2. Dezbateri științifice privind locul și rolul Tratatului de la Lisabona în evoluția constituțională a Uniunii Europene ……………………………………………………………………………….. 27

1.3. Concluzii la capitolul 1 …………………………………………………………………………………………. 47

2. DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE FUNDAMENTALE ÎN SISTEMUL LEGAL INSTITUIT DE TRATATUL DE LA LISABONA …………………………………………………….. 50

2.1. Drepturile omului în legislația europeană ………………………………………………………………… 50

2.2. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și Tratatul de la Lisabona …………….. 57

2.3. Concluzii la capitolul 2 …………………………………………………………………………………………. 67

3. CETĂȚENIA EUROPEANĂ – INOVAȚIE CONSTITUȚIONALĂ ÎN SPAȚIUL EUROPEAN …………………………………………………………………………………………………………….. 69

3.1. Identitatea europeană – cetățenia europeană ……………………………………………………………. 69

3.2. Instituția cetățeniei potrivit Tratatului de la Lisabona ……………………………………………….. 75

3.3. Concluzii la capitolul 3 …………………………………………………………………………………………. 81

4. REFORMA SISTEMULUI INSTITUȚIONAL EUROPEAN ȘI A SISTEMULUI DE COMPETENȚE – O REFORMĂ AMBIȚIOASĂ A TRATATULUI DE LA LISABONA …83

4.1. Sistemul instituțional european în viziunea Tratatului de la Lisabona…………………………. 83

4.2. Sistemul de competențe – un sistem democratic, transparent și eficient instituit

de Tratatul de la Lisabona………………………………………………………………………………………….. 124

4.3. Concluzii la capitolul 4 ………………………………………………………………………………………. 129

5. TRATATUL DE LA LISABONA, O NOUĂ PARADIGMĂ CONSTITUȚIONALĂ A UNIUNII EUROPENE ……………………………………………………………………………………………. 132

5.1. Constituționalizarea și consolidarea Uniunii Europene …………………………………………… 132

5.2. Implicațiile adoptării Tratatului de la Lisabona asupra prevederilor constituționale

românești ……………………………………………………………………………………………………………….. 136

5.3. Tratatul de la Lisabona și perspectiva europeană a Republicii Moldova ……………………. 141

5.4. Concluzii la capitolul 5 ……………………………………………………………………………………….. 147

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI …………………………………………………….. 149

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………………….. 154

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ………………………………………… 168

CV-UL AUTORULUI ……………………………………………………………………………………………… 169

ADNOTARE

Popescu I. Maria

Tema: Valențele constituționale ale Tratatului de Reformă a Uniunii Europene. Chișinău, 2014.

Structura tezei: introducere; capitol introductiv; compartimente de bază – 4 capitole, volum – 171 pagini; concluzii generale și recomandări; bibliografie din 201 titluri.

Numărul de publicații la tema tezei – rezultatele obținute sunt 10 lucrări științifice.

Cuvinte-cheie – valențe constituționale, Uniunea Europeană, Tratatul de la Lisabona, federalism, reforma instituțiilor europene, reformă constituțională, Parlament European.

Domeniul de studiu – 552.01 – Drept constituțional.

Scopul lucrării – identificarea valențelor constituționale ale Tratatului de la Lisabona.

Obiectivele lucrării –analiza și sinteza doctrinei științifice privind gradul de investigare a temei propriu-zise; analiza evoluției bazei constituționale a Uniunii Europene; identificarea și analizarea principiilor constituționale ale Uniunii Europene; evidențierea drepturilor și libertăților fundamentale în sistemul legal instituit de Tratatul de la Lisabona; identificarea și analiza raporturilor dintre identitatea europeană – cetățenia europeană; studierea cetățeniei europene, ca inovație constituțională în spațiul european; evidențierea și analizarea principiilor instituționale europene; identificarea și cercetarea sistemului instituțional și de competențe al Uniunii Europene; identificarea rolului Tratatului de la Lisabona în constituționalizarea și consolidarea Uniunii; examinarea influențelor pe care Tratatul de la Lisabona le exercită asupra unui stat membru, și anume România; identificarea și analiza influențelor pe care Tratatul de la Lisabona le exercită asupra Republicii Moldova.

Noutatea și originalitatea științifică: Teza reprezintă una dintre primele lucrări care analizează, nu doar sub aspect formal, instituțional, impactul adoptării Tratatului de la Lisabona, ci îi identifică valențele de ordin constituțional. Noutatea științifică își găsește reflectarea în numărul mare de concluzii și recomandări științifice cu privire la influența pe care o exercită Tratatul asupra statelor membre, dar și asupra statelor candidate, precum și recomandările cu privire la adaptarea cadrului constituțional al Republicii Moldova la principiile și valorile Uniunii Europene, dar și revizuirea Constituției României și adaptarea acesteia la modul de funcționare a Uniunii. Noutatea științifică a rezultatelor obținute se reflectă și în evidențierea caracterului federal al Uniunii, în sensul că în prezent este o construcție de tip federal, încă în fază de definitivare, dar și în faptul că Tratatul de la Lisabona este Constituția Uniunii Europene, deși nu are acest nume.

Problema științifică soluționată rezidă în elaborarea instrumentarului de identificare a valențelor constituționale ale Tratatului de la Lisabona, fapt care a condus la clarificarea acestor valențe pentru teoreticienii și practicienii din domeniul dreptului constituțional, dar și din alte ramuri de drept public, în vederea valorificării lor în cadrul procesului de adaptare a cadrului constituțional din România și Republica Moldova la noile schimbări aduse de Tratat.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Teza de doctor este capabilă să aducă un aport benefic în aprofundarea cunoașterii Tratatului de la Lisabona, a principiilor constituționale care stau la baza acestuia, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor europeni, a cetățeniei europene, a instituțiilor Uniunii și a competențelor sale.

Implementarea rezultatelor științifice. Ideile științifice și concluziile existente în cuprinsul tezei pot fi utilizate în mai multe planuri. În plan doctrinar – teoretic pot fi utilizate ca material inițial pentru o abordare ulterioară detaliată a diverselor valențe constituționale ale Tratatului de la Lisabona, dar contribuie și la dezvoltarea dreptului constituțional european, ca ramură nouă în cadrul Uniunii Europene, a dreptului constituțional din România și din Republica Moldova. În plan normativ–legislativ, în procesul de adaptare a legislațiilor, instituțiilor și politicilor naționale la modul de funcționare a Uniunii Europene în plan juridico–didactic, ideile științifice și concluziile pot fi folosite în procesul științifico-didactic. La Universitatea ”Spiru Haret”, Facultatea de Drept și Administrație Publică, specializarea Drept, la disciplina Drept constituțional și instituții politice, au fost introduse trei teme referitoare la integrarea europeană și implicațiile constituționale românești. Propunerile prezentate în articole științifice referitoare la valențele constituționale ale Tratatului sunt utilizate pe larg în cadrul cursurilor de Drept constituțional și instituții politice și Sisteme politice și constituționale comparate, studiate de studenții anilor I și II.

ANNOTATION

Popescu I.Maria

Topics: Constitutional valences of the Reform Treaty of the European Union, Chișinău, 2014.

Thesis Structure: Introduction; Introductive Chapter; Basic Compartments – 4 chapters, Volume – 171 pages; General Conclusions and Recommendations; Bibliography made of 201 titles.

Number of publications relating to the thesis topics – the results obtained consist of 10 scientific works.

Key Words – Constitutional valences, European Union, Treaty of Lisbon, federalism, reform of European institutions, constitutional reform, European Parliament.

Study field – 552.01 – Constitutional Law.

Work Objective – to identify the constitutional valences of the Treaty of Lisbon.

Work Goals – analysis and synthesis of the scientific doctrine on level of examination of the said topics; analysis of the European Union constitutional basis development; identification and analysis of the constitutional principles of the European Union; evidencing of the core rights and freedoms in the legal system constituted by the Treaty of Lisbon; identification and analysis of the relations between the European identity and the European citizenship; studying of the European citizenship as constitutional innovation within the European Area; evidencing and analysis of the European institutional principles; identification and examination of the European Union institutional system and system of competences; identification of the role of the Treaty of Lisbon in the constitutionalisation and consolidation; examination of influences exercised by the Treaty of Lisbon over a Member State, namely Romania; identification and analysis of the influences exercised by the Treaty of Lisbon over Republic of Moldova.

Scientific Novelty and Originality: The thesis represents one of the first works which analyzes, not only in formal and institutional terms, the impact of the adoption of the Treaty of Lisbon, but also identifies the constitutional valences. The scientific novelty is reflected in the high number of scientific conclusions and recommendations on the influence exercised by the Treaty both over the Member States, and over the candidate countries, as well as in recommendations on accommodation of the constitutional framework of Republic of Moldova to principles and values of the European Union, and on reviewing and accommodation of the Constitution of Romania to the way of functioning of the Union. The scientific novelty of the obtained results also reflects in evidencing the federal nature of the Union, meaning that now, the Union is a structure of federal type still in construction, based on common elements of the European culture by observing its diversity, as well as the fact that the Treaty of Lisbon represents the Constitution of the European Union, although it is not known under such name.

Scientific issue solved lies in developing tools for identifying constitutional valences of the Lisbon Treaty, which led to the clarification of these meanings for scholars and practitioners in the field of constitutional law, but also in other branches of public law, in order to realize them in adaptation of the constitutional process in Romania and Moldova to the new changes to the Treaty.

Theoretical Importance and Practical Value of the Work. The PhD thesis is able to bring a beneficial contribution in the deep knowledge on the Treaty of Lisbon, constitutional principles the Treaty relies on, the core rights and freedoms of the European citizens, the European citizenship, the Union institutions and competences.

Scientific Result Implementation. The scientific ideas and conclusions of this thesis may be used in multiple plans. In theoretical-doctrinal terms, they may be used as initial material for further subsequent approach of different constitutional valences of the Treaty of Lisbon, but they also contribute to the development of the European constitutional law as a new branch of the Romanian and Moldavian constitutional law within the European Union. In regulatory-lawmaking terms, within the process of accommodating the national law systems, institutions and policies to the way of functioning of the European Union, the scientific ideas and conclusions may be used in the scientific-didactic process. The "Spiru Haret" University, Faculty of Law and Administration, specialization Law, Constitutional Law discipline and political institutions were introduced three topics related to European integration and Romanian constitutional implications. The proposals presented in scientific articles on constitutional Treaty valences are used in courses of Constitutional aw and political institutions and Political and constitutional systems compared, studied by students years I and II.

АННОТАЦИЯ

Попеску И. Maрия.

Конституционные аспекты Лиссабонского Договора Европейского Союза. Диссертация на соискание ученой степени доктора права по специальности: 552.01 – Конституционное право Кишинэу, 2014.

Структура диссертации: состоит из введения, вводной главы из 4 параграфов, 4 глав из 20 параграфов, общих выводов и рекомендаций, 171 cтраниц основного текста, списка литературы – 201 наименований.

Количество научных публикаций по теме диссертации: полученные результаты отражены в 10 научных публикациях.

Ключевые слова: Европейский Союз, Лисcабонский договор, федерализм, институциональная реформа, конституционная реформа, Европейский Парламент.

Область исследования – 552.01 – Конституционное право.

Цель диссертационного исследования: Многостороннее исследование конституционных аспектов Лиcсабонского Договора и аргументация возникновения новой отрасли права – конституционного европейского права.

Задачи работы: Для достижения поставленной цели были намечены следующие задачи: анализ и синтез научной доктрины относительно степени разработанности темы; анализ развития конституционной основы Европейского Союза; идентификация и анализ конституционных принципов Европейского Союза; выявление основных прав и свобод в правовой системе установленной Лиcсабонским Договором; идентификация и анализ отношений между европейской идентичностью и европейским гражданством; исследование европейского гражданства как конституционной новеллы в европейском пространстве; выявление и анализ институциональных европейских принципов; исследование институциональной системы и системы полномочий Европейского Союза; идентификация роли Лиcсабонского Договора в конституционализации и упрочение Союза; исследование влияния Лиcсабонского Договора на государство-член Европейского Союза: конкретно, на Румынию; идентификация и анализ влияния Лиcсабонского Договора на Республику Молдова.

Новизна и научная оригинальность работы: Диссертация является одной из первых работ, которая исследует не только под формальным институциональным углом зрения влияние Лиссабонского Договора, но и идентифицирует его конституционный характер. Научная новизна отражается и в том большом количестве выводов и научных рекомендаций относительно влияния Договора на государства-члены и кандидаты в члены Европейского Союза, рекомендации относительно адаптации конституционного законодательства Республики Молдова к принципам и ценностям Европейского Союза, а также о необходимости изменения Конституции Румынии ввиду ее приспособления к функциональной модели Союза. Научная новизна полученных результатов отражается и в установлении федеративного характера Европейского Союза, в том смысле что сегодня это конструкция федеративного типа, построенная на общих элементах европейской культуры и уважения к разнообразию, находится на этапе завершения, а Лиcсабонский Договор является по сути Конституцией Европейского Союза, хотя и не носит этого имени.

Решенная научная проблема заключается в разработке инструментария идентификации конституционных аспектов Лиcсабонского Договора, что позволило уяснить эти вопросы для научных и практических работников, специалистов в области конституционного и других отраслей права, ввиду необходимости адаптации конституционного законодательства Румынии и Республики Молдова к новшествам, закрепленным в Лиссабонском Договоре.

Практическая и теоретическая значимость диссертационного исследования проявляются в том что работа вносит положительный вклад в углублении познания Лиссабонского Договора, конституционных принципов лежащих в его основе, основных прав и свобод европейских граждан, европейского гражданства, европейских учреждений Союза и их полномочий.

Применение научных результатов: Внедрение научных результатов может быть достигнуто многопланово: в научно-теоретическом плане они могут быть использованы для дальнейшего детального исследования различных конституционных аспектов Лиссабонского Договора, а также способствуют развитию европейского конституционного права как новой отрасли права Европейского Союза, развитию конституционного права Румынии и Республики Молдова. В законодательном плане – в процессе приспособления законодательства, учреждений и национальных политик к способу функционирования Европейского Союза; a в научно-дидактическом плане – научные идеи и выводы могут быть использованы в учебном процессе на юридических факультетах. На факультете права и публичной администрации Университета „Спиру Харет”, специализация „Право”, в программе по конституционному праву были включены три темы по европейской интеграции и румынским конституционным нововведениям. Наши предложения широко используются в процессе преподавания дисциплин: „Конституционное право” и „Политические и конституционные системы (сравнительный анализ)”, преподаваемые на I и II курсах.

LISTA ABREVIERILOR

INTRODUCERE

Actualitatea și importanța problemei abordate. Uniunea Europeană a evoluat de la Comunitatea Cărbunelui și Oțelului la o Uniune solidă, care este implicată în toate domeniile. Uniunea Europeană a trecut prin mai multe etape de extindere și aprofundare. În prezent, ea numără 28 de state membre. Cu toate acestea, Uniunea nu și-a extins numai aria geografică și jurisdicțională, ci și-a consolidat și caracterul supranațional, normativ și decizional. În ultimele două decenii au avut loc multiple modificări constituționale, amendamentele la Tratate succedându-se unele după altele.

Uniunea este gestionată astăzi de Tratatul de la Lisabona care reprezintă un pas înainte spre integrarea europeană, la nivel instituțional și uman, un tratat care a reușit, în ciuda dificultăților, să miște mai departe proiectul european ce cumulează în contul său jumătate de secol. Structurile constituționale ale Uniunii au evoluat în paralel cu această creștere dinamică.

Lucrarea de față își propune să identifice valențele constituționale ale Tratatului de la Lisabona. Poate părea curios că folosim sintagma valențe constituționale, dar ceea ce Tratatul aduce nou sunt tocmai aceste raporturi juridice de drept constituțional. Lucrarea se dorește a fi o investigație științifică ce vine să dezvolte teoria dreptului constituțional în cadrul dreptului european.

Tratatele europene sunt tratate cadru. Ele stabilesc obiectivele Uniunii Europene și o dotează cu puteri pentru îndeplinirea acestor obiective. Tratatele, în calitate de drept european primar, oferă astfel scheletul constituțional [119, p. 308]. Marile principii constituționale, precum separația puterilor, principiul democrației și cel al statului de drept, dau un conținut puternic dreptului constituțional european, al cărui fundament se întemeiază pe valorile promovate în constituțiile naționale și în tratatele europene.

Tratatul de la Lisabona încorporează consensul procesului constituțional al tratatelor europene în scopul pregătirii Uniunii Europene de a face față noilor provocări. Constituie cea mai amplă revizuire a tratatelor Uniunii Europene, atât prin dimensiune, dar mai ales prin conținut. Efectele reale ale acestei revizuiri se pot vedea în prezent, dar se vor vedea mai bine în viitor, după câțiva ani buni de aplicare.

Tratatul de la Lisabona are multiple valențe constituționale. Regăsim în cuprinsul lui principiile fundamentale ale Uniunii Europene, dispoziții referitoare la drepturile și libertățile fundamentale, dispoziții privind cetățenia europeană, dispoziții privind instituțiile Uniunii Europene și dispoziții privind competențele acestora. Tratatul limitează puterea și stabilește echilibrul între puterile europene, creând o structură instituțională dotată cu greutăți și contragreutăți [76, p. 251].

Exercită o influență deosebită asupra statelor membre ce se manifestă prin adaptarea legislației, instituțiilor și politicilor naționale la modul de funcționare a Uniunii. Se poate afirma că Tratatul de la Lisabona, prin amplele și numeroasele sale consecințe, deschide o nouă etapă în reformarea României.

Tratatul de la Lisabona are efecte și asupra statelor candidate sau a statelor care au relații economice, politice, privilegiate, Republica Moldova aflându-se în această situație. Tratatul, conferind personalitate juridică unică, întărește Uniunii puterea de negociere pe plan mondial.

Actualitatea temei aleasă pentru cercetare, valențele constituționale ale Tratatului de reformă a Uniunii Europene, vine să dezvolte teoria dreptului constituțional în cadrul dreptului Uniunii.

Considerăm că cercetarea abordează o temă actuală și de interes major și pentru sistemele de drept naționale ale României și Republicii Moldova, care necesită o ajustare la dreptul Uniunii Europene. Vine să justifice astfel că, atât la facultățile de drept din România, cât și la cele din Republica Moldova, se studiază dreptul Uniunii Europene.

Scopul și obiectivele tezei. Prezenta teză de doctorat are drept scop identificarea valențelor constituționale ale Tratatului de la Lisabona.

Pentru realizarea scopului propus au fost stabilite obiectivele:

analiza și sinteza doctrinei științifice privind gradul de investigare a temei propriu-zise

cercetarea evoluției bazei constituționale a Uniunii Europene

identificarea și analizarea principiilor constituționale ale Uniunii Europene

evidențierea drepturilor și libertăților fundamentale în sistemul legal instituit de Tratatul de la Lisabona.

stabilirea și analiza raporturilor dintre identitatea europeană – cetățenia europeană

studierea cetățeniei europene, ca inovație constituțională în spațiul european

dezvăluirea esenței principiilor instituționale europene

identificarea și cercetarea sistemului instituțional și de competențe al Uniunii Europene

caracterizarea rolului Tratatului de la Lisabona în constituționalizarea și consolidarea Uniunii Europene

examinarea influențelor pe care Tratatul de la Lisabona le exercită asupra României

determinarea și analiza influențelor pe care Tratatul de la Lisabona le exercită asupra Republicii Moldova

Noutatea științifică a rezultatelor obținute constă în faptul că teza reprezintă una dintre primele lucrări care analizează, nu doar sub aspect formal, instituțional, impactul adoptării Tratatului de la Lisabona, ci îi identifică valențele de ordin constituțional.

Noutatea științifică își găsește reflectarea în numărul mare de concluzii și recomandări științifice cu privire la influența pe care o exercită Tratatul de la Lisabona asupra statelor membre, dar și asupra statelor candidate, precum și recomandările cu privire la adaptarea cadrului constituțional al Republicii Moldova la principiile și valorile Uniunii Europene, dar și revizuirea Constituției României și adaptarea acesteia la modul de funcționare a Uniunii.

Noutatea științifică a rezultatelor obținute se reflectă și în evidențierea caracterului federal al Uniunii Europene, în sensul că în prezent este o construcție de tip federal, încă în fază de definitivare, dar și în faptul că Tratatul de la Lisabona este Constituția Uniunii Europene, deși nu are acest nume.

Problema științifică soluționată rezidă în elaborarea instrumentarului de identificare a valențelor constituționale ale Tratatului de la Lisabona, fapt care a condus la clarificarea acestor valențe pentru teoreticienii și practicienii din domeniul dreptului constituțional, dar și din alte ramuri de drept public, în vederea valorificării lor în cadrul procesului de adaptare a cadrului constituțional din România și Republica Moldova la noile schimbări aduse de Tratat.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Teza de doctor este capabilă să aducă un aport benefic în aprofundarea cunoașterii Tratatului de la Lisabona, a principiilor constituționale care stau la baza acestuia, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor europeni, a cetățeniei europene, a instituțiilor Uniunii și a competențelor sale.

Ideile științifice și concluziile existențe în cuprinsul tezei pot fi utilizate în mai multe planuri. În plan doctrinar – teoretic pot fi utilizate ca material inițial pentru o abordare ulterioară detaliată a diverselor valențe constituționale ale Tratatului de la Lisabona, dar contribuie și la dezvoltarea dreptului constituțional european, ca ramură nouă în cadrul Uniunii Europene, a dreptului constituțional din România și a dreptului constituțional din Republica Moldova. În plan normativ–legislativ, pot fi folosite în procesul de adaptare a constituțiilor României și Republicii Moldova, a legislațiilor, instituțiilor și politicilor naționale la modul de funcționare a Uniunii Europene. În plan juridico–didactic, ideile științifice și concluziile pot fi folosite în procesul științifico-didactic pentru cadrele didactice universitare și studenți.

Rezultatele științifice principale înaintate spre susținere.

Identificarea principalelor probleme de cercetare a esenței Tratatului de la Lisabona comparativ cu Constituția Uniunii Europene, atât în sens material, cât și funcțional.

Argumentarea caracterului Tratatului de la Lisabona ca rezultat al unui proces de constituționalizare a tratatelor pe care se fundamentează Uniunea Europeană, dar și ca un continuator al acestui proces.

Evidențierea valențelor constituționale ale Tratatului de la Lisabona în domeniul cetățeniei europene și a drepturilor și libertăților fundamentale.

Identificarea inovațiilor juridice în sistemul instituțional al Uniunii Europene conform Tratatului de la Lisabona, dovadă a intensificării caracterului constituțional al acestuia.

Reprezentarea procesului de optimizare a relațiilor dintre Uniunea Europeană și statele membre prin adaptarea legislației instituțiilor și politicilor naționale la modul de funcționare a Uniunii.

Influențele Tratatului de la Lisabona se observă și în cadrul statelor candidate și/sau asociate, cum este cazul Republicii Moldova. Integrarea țării în Uniune presupune o analiză profundă a realităților și reglementărilor din Uniunea Europeană, urmată de o interpretare a acestora pentru a răspunde realităților și problemelor Republicii Moldova.

Aprobarea rezultatelor cercetării. Cercetarea din cadrul stagiului de studii doctorale, precum și verificarea ipotezelor și a concluziilor acestei lucrări, au fost prezentate și aprobate în ședința Catedrei Drept Public, ULIM, și recomandată spre susținere publică în fața Seminarului Interuniversitar și a Consiliului Științific Specializat.

Rezultatele demersurilor științifice la tema tezei s-au materializat în prezentarea la diverse manifestări științifice naționale și internaționale:

Valențele constituționale ale Tratatului de la Lisabona, comunicare la Conferința Internațională ”Noutate și continuitate în drept”, ianuarie 2012, București.

Rolul tratatului de la Lisabona în evoluția federalistă a Europei, comunicare la Conferința Internațională ”Modern realities within the normative activity of the state”, mai 2013, București.

Reflectarea problematicii drepturilor omului în Tratatul de la Lisabona, comunicare la Conferința Internațională ”Problemele actuale ale spațiului politico-juridic al Uniunii Europene”, octombrie 2013, București.

De asemenea, un alt rezultat al cercetărilor efectuate în perioada studiilor doctorale este reprezentat de faptul că la disciplina Drept constituțional și instituții politice, predată la specializarea Drept, din cadrul Facultății de Drept și Administrație Publică a Universității ”Spiru Haret” din București, începând cu anul universitar 2012-2013 s-au introdus trei teme noi referitoare la integrarea europeană și implicațiile constituționale românești. O parte din propunerile prezentate în articolele științifice referitoare la valențele constituționale ale Tratatului de la Lisabona sunt utilizate pe larg în cadrul cursurilor de Drept constituțional și instituții politice și Sisteme politice și constituționale comparate, discipline ce sunt studiate de studenții din anii I și II din cadrul Facultății de Drept și Administrație Publică a Universității ”Spiru Haret” din București.

Structura tezei este determinată de scopul investigației și de obiectivele trasate și cuprinde: introducerea, un prim capitol de analiză a situației abordării acestei teme în doctrină și legislație, precum și patru capitole care tratează exclusiv subiectul ales. Aceste capitole sunt divizate în paragrafe. La final avem o încheiere, unde am prezentat concluziile generale și recomandările noastre. Teza mai conține și lista bibliografiei utilizate, lista abrevierilor, adnotare și cuvintele cheie.

Sumarul compartimentelor tezei. Introducerea reprezintă fundamentarea și justificarea temei alese pentru cercetare. Ea cuprinde următoarele compartimente: actualitatea și importanța temei investigate, gradul de cercetare al temei, scopul și obiectivele propuse spre realizare, noutatea științifică a rezultatelor obținute, importanța teoretică și valoare aplicativă a lucrării, modalitatea de aprobare a rezultatelor cercetării și concluziile cercetării.

Primul capitol, Analiza cercetărilor științifice privind evoluția bazei constituționale a Uniunii Europene, este introductiv și conține analiza și sinteza doctrinei științifice privind gradul de investigare a temei propriu-zise, analiza cercetărilor științifice privind evoluția fenomenului comunitar, și a bazei constituționale a Uniunii Europene. Uniunea Europeană a evoluat de la o organizație internațională la o uniune constituțională de state. Ultimii 20 de ani au reprezentat o perioadă de schimbare constituțională acelerată. Tratatul de la Lisabona este ultimul capitol din acest maraton constituțional. Tratatul a modificat structura constituțională a Uniunii Europene.

Analiza efectuată la acest capitol a permis concluzia că, în prezent, problemele inițiate de noi pentru dezbatere sunt tratate într-o manieră dispersată. Dacă ne referim la literatura de specialitate din România și Republica Moldova, tema tezei nu a făcut obiectul unor lucrări monografice sau a altor teze de doctorat.

Este necesar să identificăm valențele constituționale ale Tratatului de la Lisabona, pentru că ceea ce creează acest tratat sunt raporturi juridice de drept constituțional. Apare, astfel, o nouă ramură de drept, și anume dreptul constituțional european. Marile principii constituționale precum principiul separației puterilor, principiul democrației și cel al statului de drept, dau un conținut puternic dreptului constituțional european al cărui fundament se întemeiază pe valorile promovate în constituțiile naționale și în declarațiile de drepturi.

Ideea suveranității de stat a stingherit încă de la începuturi caracterul Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona a dat naștere unei serii de dezbateri științifice în legătură cu caracterul federativ sau confederativ al Uniunii Europene. Din punctul nostru de vedere, Uniunea Europeană este, în prezent, o federație de state. Este o construcție de tip federal, dar o construcție încă în stare de definitivare. Uniunea Europeană se bucură de reale puteri ce izvorăsc din transferul de competențe dinspre state. Această evoluție nu se putea realiza fără principiile care reprezintă fundamentul de constituționalitate al Uniunii.

Studiul nostru se prezintă ca o încercare de a face o analiză de tip contextual a valențelor constituționale ale Tratatului de la Lisabona și de a le reuni pe acestea într-o singură lucrare.

Capitolul 2, Drepturile și libertățile fundamentale în sistemul legal instituit de Tratatul de la Lisabona, demarează cu analizarea drepturilor omului în legislația europeană și continuă cu analiza Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și relația ei cu Tratatul de la Lisabona.

Drepturile și libertățile fundamentale ocupă un loc central în cadrul constituțiilor moderne, dar și în sistemul instituțional european. Din definițiile drepturilor și libertăților fundamentale rezultă că acestea sunt drepturi subiective, esențiale, iar datorită importanței lor, sunt înscrise în legi fundamentale și declarații de drepturi.

Uniunea Europeană are la bază democrația și drepturile omului. Carta drepturilor fundamentale reprezintă primul catalog de drepturi fundamentale al Uniunii Europene. Este un document de sinteză din tradițiile constituționale comune statelor membre, din angajamentele internaționale asumate de state, și anume Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, și din practica Curții Europene de Justiție în domeniul drepturilor omului.

Tratatul de la Lisabona atribuie Cartei valoare juridică egală cu cea a tratatelor și a permis transformarea acesteia dintr-un document cu valoare morală într-un document cu valoare juridică.

Capitolul 3, Cetățenia europeană – inovație constituțională în spațiul european, analizează la început raportul dintre identitatea europeană și cetățenia europeană și continuă cu cercetarea instituției cetățeniei europene așa cum este ea prevăzută în Tratatul de la Lisabona.

Europa s-a clădit pe cultivarea sentimentului de identitate europeană. Identitatea națională nu este în contradicție cu identitatea europeană, ambele având unele rădăcini istorice comune. Cea națională are un suport în valorile comune: limbă, literatură, religie, obiceiuri. Identitatea europeană se sprijină pe valori politice și juridice comune: democrație, stat de drept, pluralism, supremația legii, drepturile persoanei.

Cetățenia europeană este instituția ce se referă la statutul juridic al cetățenilor țărilor membre ale Uniunii Europene, dar și legătura directă, politică și juridică dintre cetățenii statelor membre și Uniune.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene dedică un capitol întreg drepturilor cetățenilor și cetățeniei, contribuind la dezvoltarea conceptului de cetățenie a Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona, mai precis Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, dedică întreaga parte a doua cetățeniei sub titlul ”Nediscriminarea și cetățenia Uniunii Europene”. Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățeania unui stat membru. Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă la aceasta. Cetățenii Uniunii au drepturile și obligațiile pevăzute în tratate. Principiile pe care Uniunea Europeană le respectă în aplicarea acestor drepturi sunt principiul egalității cetățenilor și principiul democrației reprezentative.

Potrivit Tratatului de la Lisabona, cetățenia Uniunii va fi adițională la cetățenia națională, ceea ce înseamnă că cetățenia europeană capată un accent constituțional mai mare.

Capitolul 4, intitulat Reforma sistemului instituțional european și a sistemului de competențe – o reformă ambițioasă a Tratatului de la Lisabona, demarează cu evidențierea și analizarea principiilor instituționale europene, continuă cu analiza fiecărei instituții a Uniunii Europene și se finalizează cu analizarea sistemului de competențe a Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona stabilește cadrul juridic de bază privind funcționarea sistemului instituțional al Uniunii Europene, stabilind atribuțiile exercitate de fiecare instituție. Parlamentul European împreună cu Consiliul exercită funcția legislativă și bugetară. Atribuțiile Consiliului Europena se concentrează asupra funcției executive. Consiliul este considerat drept camera federală a Uniunii Europene, iar Comisia poate fi considerată organul executiv al acesteia. Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate conduce poltica externă și de securitate a Uniunii Europene și prezidează Consiliul Afaceri Externe. Curtea de Justiție a Uniunii Europene reprezintă puterea judecătorească, iar Banca Centrală Europeană și Curtea de Conturi exercită atribuții financiare.

Sistemul de competențe dezvoltat de Tratatul de la Lisabona aduce vizibilitate și claritate sistemului, îl democratizează, astfel încât cetățeanul să-l poată cunoaște mai bine. La baza sistemului de competențe al Uniunii Europene stau principiile atribuirii, ca izvor de competențe, și principiile subsidiarității și proporționalității, ca principii de exercitare. Tratatele acordă instituțiilor competențe speciale în cadrul fiecărui domeniu de politică. Pe lângă aceste competențe speciale, Tratatul de la Lisabona prevede și competențe generale, și anume competența de armonizare și competența necesară și de obiectiv. Competențele speciale pot fi grupate în competențe exclusive, competențe comune partajate și competențe de sprijin, coordonare și completare a acțiunii statelor membre, conform criteriului funcțional.

Capitolul 5, intitulat Tratatul de la Lisabona, o nouă paradigmă constituțională a Uniunii

Europene, analizează la început contribuția Tratatului în procesul de constituționalizare și consolidare a Uniunii Europene, continuă cu analizarea influențelor pe care le are Tratatul în România și, în final, evidențiază influența acestui tratat în Republica Moldova, chiar în această etapă de preaderare.

Constituționalizarea înfăptuită de Tratatul de la Lisabona constă în definirea și organizarea mai bună a relațiilor dintre statele membre și Uniune, în garantarea drepturilor și libertăților fundamentale și în reforma instituțională realizată.

Tratatul consolidează și dezvoltă Uniunea Europeană, venind cu noutăți. Intărește dimensiunea politică a Uniunii, prevede în mod expres principiile sale de funcționare, democrația reprezentativă și cea participativă. Este de subliniat importanța introducerii inițiativei cetățenești. Prevede dreptul statelor membre de a se retrage din Uniune, legitimând astfel caracterul democratic al apartenenței statelor la Uniune. Reglementează relațiile dintre Uniune și statele membre printr-o metodă directă de explicare a drepturilor și obligațiilor politice, dar și prin intermediul catalogului de competențe. Cea mai importantă noutate constituțională o reprezintă participarea parlamentelor naționale la luarea deciziilor comune, acestea devenind garant în fața Uniunii a competențelor naționale. Toate aceste noutăți consolidează caracterul federal al Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona întărește garantarea drepturilor omului, și realizează o importantă reformă instituțională, ce a contribuit la creșterea eficacității acestor instituții.

Tratatul de la Lisabona este o constituție în sens material și funcțional. Faptul că nu poartă numele de constituție nu înseamnă că aceasta nu este o constituție. Caracterul de constituție nu este dat de denumirea sa, ci de conținutul său și de funcțiile pe care le îndeplinește.

În România, Tratatul exercită o mare influență ce se manifestă prin adaptarea legislației, instituțiilor și politicilor naționale la modul de funcționare a Uniunii Europene. Influența Tratatului se face resimțită și asupra unor instituții de drept constituțional: suveranitatea, cetățenia, drepturile și libertățile fundamentale, organizarea și funcționarea unor autorități și instituții publice. Constituția României nu s-a raliat la noile schimbări înfăptuite de Tratatul de la Lisabona.

Procesul de aderare al Republicii Moldova la Uniunea Europeană este extrem de cuprinzător și nu se rezumă la o serie de formalități tehnice, ci este vorba de însușirea proiectului european, așa cum este evidențiat de Tratatul de la Lisabona. Integrarea în Uniune a Moldovei presupune adoptarea aquis-ului comunitar, care presupune o analiză profundă a realităților și reglementărilor din Uniunea Europeană, urmată de o interpretare a acestora pentru a răspunde realităților și problemelor Republicii Moldova. Cea mai mare parte a relațiilor juridice de ordin constituțional sunt deja modificate în momentul în care Republica Moldova va obține statutul de membru al Uniunii Europene. In acest context, una dintre cele mai adânci implicații este cea de aliniere a Constituției Moldovei la principiile și valorile Uniunii.

1. ANALIZA CERCETĂRILOR ȘTIINȚIFICE PRIVIND EVOLUȚIA BAZEI CONSTITUȚIONALE A UNIUNII EUROPENE

1.1. Repere conceptuale și delimitări doctrinare

Uniunea Europeană există de peste o jumătate de secol. Pornind, în 1952, ca „Europa celor 6” într-un sector industrial determinat, Uniunea de azi are 28 de state membre și acționează în aproape toate domeniile vieții sociale.

La 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană a intrat într-o nouă fază a existenței sale ca și entitate politică, economică și socială, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Prin acest Tratat, Uniunea Europeană se pregătește să devină mai eficientă, raportat la provocările mondializării, și mai democratică, raportat la reprezentarea intereselor cetățenilor săi [77].

Tratatul de la Lisabona este consecința eșecului Tratatului Constituțional din 2004. Spre deosebire de acesta, el nu intenționează să înlocuiască tratatele existente printr-un document unic, ci procedează la amendarea tratatelor constitutive, stabilind o mai strânsă corelare între ele [20, p.175].

Sintetic, se poate afirma că Tratatul de la Lisabona redefinește rolul Uniunii Europene într-o lume globalizată. Uniunea Europeană se va putea, astfel, afirma mai bine pe arena internațională. Ea reprezintă, la ora actuală, un puternic actor, ca dimensiune și forță economică, iar Tratatul de la Lisabona îi asigură noi instrumente de acțiune pe plan extern [93, p.4].

Uniunea Europeană a fost și este într-un proces continuu de extindere, adaptare și aprofundare, atât în ceea ce privește organizarea internă, cât și în ceea ce privește relațiile cu factorii externi. Europa este în căutarea unei paradigme care să-i permită îndeplinirea unor obiective fundamentale: eficiență politică, eficiență economică și eficiență socială. Numărul de 28 de state membre, cât numără în prezent Uniunea, dar și posibilitatea ca acesta să crească, a determinat o regândire a modului de funcționare a instituțiilor europene, accentul punându-se pe drepturile cetățenilor europeni [100, p.101-102].

Structurile constituționale ale Uniunii au evoluat în paralel cu această creștere dinamică.

Născută ca organizație internațională, Uniunea Europeană a suferit cea mai mare transformare a sa în primul deceniu al secolului XXI. Această reformă fundamentală a început cu Declarația de la Laeken privind viitorul Uniunii Europene și și-a găsit rostul, în pofida eșecului Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa din 2004, în Tratatul de la Lisabona din 2007.

Mai mult, Uniunea după Lisabona nu mai este Uniunea care era înainte. Tratatul de la Lisabona a întruchipat dorința puternică de a încheia procesul început cu Tratatul de la Amsterdam și Tratatul de la Nisa în vederea sporirii eficienței și legitimității democratice a Uniunii și a îmbunătățirii coerenței sale, așa cum afirmă Considerentul 1 din Preambulul Tratatului de la Lisabona [129].

Tratatul de la Lisabona reprezintă cea mai ambițioasă revizuire a tratatelor fondatoare de la crearea Comunităților Europene. Numărul și amploarea reformelor prevăzute au fost posibile pentru că părțile principale ale Tratatului Constituțional au fost transpuse în actualul tratat.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dreptul primar al Uniunii Europene va opera cu două texte: Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE). În esență, ambele tratate privesc Uniunea Europeană. Împărțirea în două tratate europene a avut la bază un criteriu funcțional. În timp ce Tratatul privind Uniunea Europeană conține dispoziții generale ce definesc Uniunea, Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene cuprinde dispoziții speciale în vederea clarificării instituțiilor și politicilor Uniunii. Această structură duală a fost determinată de încercarea statelor membre de a reambala, în mod formal, esența Tratatului Costituțional [119, p. 41].

Dispozițiile instituționale se regăsesc în ambele tratate. Carta Drepturilor Fundamentale rămâne externă tratatelor, deși i se recunoaște statutul de act cu valoare juridică egală cu aceea a tratatelor, conform articolului 6, alineat 1, din Tratatul privind Uniunea Europeană [129].

Deși Tratatul de la Lisabona are o structură duală, aceasta conține și elemente care subliniază unitatea structurii tratatelor. Astfel, articolul 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană și articolul 1 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene confirmă expres că au o valoare juridică egală. Protocoalele sunt anexate ambelor tratate, fapt ce diferă de tehnica constituțională tradițională.

Cu toate că Uniunea Europeană are două tratate, conform articolului 47 din Tratatul privind Uniunea Europeană, comportă o singură personalitate juridică.

Tratatul de la Lisabona vine și cu o serie de modificări instituționale și materiale. Astfel, Tratatul își asumă decizia de simplificare a sistemului politico-juridic european, stabilind ca Uniunea Europeană să rămână singura organizație de referință în spațiul comunitar. A simplificat instrumentele Uniunii și procedurile de legiferare. Reia ambiția Tratatului Constituțional de a explicita modelul politic european. Noul tratat reprezintă un pas important către uniunea politică.

Acesta prevede pentru prima dată valorile și obiectivele Uniunii Europene. Intr-un capitol separat găsim grupate principiile democratice pe care se bazează Uniunea, la loc de frunte situându-se principiul democrației. Clarifică relațiile dintre Uniunea Europeană și statele membre, preluând astfel în mare parte reglementările Tratatului Constituțional. In ceea ce privește modelul politic, Tratatul de la Lisabona prevede posibilitatea reversibilității integrării și posibilitatea ca revizuirile tratatelor să nu se realizeze doar în scopul extinderii competențelor Uniunii Europene, ci și în scopul reducerii acestora.

Dar, Tratatul de la Lisabona, spre deosebire de orice alt amendament care l-a precedat, a modificat în mod radical structura constituțională a Uniunii Europene [119, p. 5].

Deși a fost încheiat sub forma unui acord internațional, reprezintă totuși carta constituțională a unei uniuni de drept. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții Europene de Justiție, tratatele europene au creat o nouă ordine juridică de drept internațional, în favoarea căreia statele membre și-au limitat depturile suverane în domenii din ce în ce mai extinse, și ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci și resortisanții acestora.

Uniunea Europeană se prezintă ca un corp organic crescut în spirit constituțional. A fost concepută ca o organizație internațională, iar tratatele europene au fost ratificate de către parlamentele naționale.

Dacă avem în vedere cele arătate de Kelsen că statutul unei norme juridice depinde de funcția pe care societatea i-o atribuie [74, p. 16-19], vom constata că tratatele au fost ridicate la rang constituțional. Curtea Europeană de Justiție a tăiat cordonul ombilical cu ordinea juridică internațională atunci când a hotărât caracterul autonom al ordinii juridice europene.

Este necesar să identificăm, la nivelul Uniunii Europene, dar și al Tratatului de la Lisabona, valențele constituționale pentru că ceea ce Tratatul crează sunt tocmai raporturi juridice de ordin constituțional.

Raporturile juridice de drept constituțional sunt relații sociale care au un conținut specific și sunt supuse unor norme juridice de drept constituțional [83, p. 17].

In literatura de specialitate există opinii diferite în legătură cu obiectul de reglementare al dreptului constituțional, precum și cu privire la întinderea sferei dreptului constituțional.

Concret, într-o opinie se susține că obiectul reglementării normelor dreptului constituțional îl constituie forma statului, organele de guvernare și limitele prerogativelor statului [193].

Dreptul constituțional este acela care formulează în principii, organizează în proceduri și consolidează în instituții regimul politic al unei țări prin norme specific adoptate de organul legiuitor [36, p. 6].

Dacă achiesăm la teza potrivit căreia normele de drept constituțional reglementează relații sociale ce iau naștere în procesul instaurării și exercitării puterii în stat, atunci este firesc să apreciem că aceste categorii de relații formează obiectul de reglementare al dreptului constituțional [23, p.13]. Într-o altă opinie, oarecum distinctă de cele enunțate deja, se specifică obiectul dreptului constituțional: relațiile sociale ce apar în vederea creării condițiilor optime pentru libera dezvoltare a personalității umane prin prisma unui regim politic liberal și democratic, bazat pe principiul separației puterilor în stat [7, p.19].

Puterea, determinată în conținutul și organizarea sa de anumiți factori, este instaurată, iar cei care o dețin au interesul de a o menține și a o exercita în interesul lor. Se impun, deci, anumite reguli, a căror menire este de a consolida factorii care determină conținutul puterii, de a reglementa exercițiul acestei puteri în așa fel încât ea să poată realiza în cele mai bune condiții voința guvernanților ca voință de stat. Întreagă această activitate de instaurare, menținere și exercitare statală a puterii cuprinde relații sociale, iar regulile de care vorbeam nu sunt altceva decât normele de drept constituțional. Având în vedere exigențele statului de drept, care domină dreptul constituțional modern, mutațiile produse pe suprafața obiectului dreptului constituțional sunt evidențiate și deplin semnificative. Se poate vorbi de un triplu obiect și, corespunzător, despre trei mari componente ale dreptului constituțional: dreptul constituțional – care are ca obiect tradițional instituțiile politice, precum și fundamentele instituțiilor administrative și jurisdicționale; dreptul constituțional normativ sau fundamental – care are ca obiect sistemul surselor dreptului sau sistemul normativ; dreptul constituțional substanțial sau relațional – care are ca obiect drepturile și libertățile fundamentale. Toate aceste componente sunt indisolubile și constituie un ansamblu unitar [36, p. 6].

Profesorul Gheorghe Iancu consideră că raporturile juridice de drept constituțional al Uniunii Europene sunt acele relații sociale care apar în procesul de apărare a valorilor Uniunii, valori care subliniază specificul raporturilor juridice de drept constituțional. Conform Tratatului de la Lisabona aceste valori sunt: demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept, drepturile omului, care trebuie respectate și care sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție și solidaritate. În procesul de apărare a acestor valori fundamentale apar numai relații sociale specifice dreptului constituțional, tocmai datorită modului lor fundamental și comun tuturor Statelor Membre [66, p.5-9].

Importanta dreptului constituțional depășește însă cu mult sfera relațiilor politice interne dinăuntrul statelor, efectul benefic al principiilor sale impunându-se pe un plan mai larg al relațiilor dintre state, dintre popoare.

Profesorul Louis Favoreau vorbește despre un proces de constituționalizare, adică de un proces continuu de extindere și de amplificare a domeniului de reglementare a dreptului constituțional [194]. Acest proces de constituționalizare nu a putut să rămână străin nici Uniunii Europene. În ceea ce privește dreptul constituțional european, obiectul de reglementare al acestuia, au existat și există opinii diferite în doctrina juridică.

Dreptul constituțional european este acea ramură de drept care cuprinde instituții de drept constituțional al Uniunii Europene și care, la rândul lor, sunt formate din norme juridice de drept constituțional al Uniunii Europene [66, p.5].

În altă opinie, dreptul constituțional european va privi întotdeauna logica și experiența. El trebuie să fie acea parte a dreptului în care teoria politică se întâlnește cu realitatea istorică. Obiectul dreptului constituțional este constituția [119, p.2-3].

Se ridică întrebarea dacă există sau nu o constituție europeană.

Constituția este legea fundamentală. Caracterul de lege fundamentală rezultă din conținutul și calitatea reglementărilor [84, p. 4]. Ea poate fi definită în sens material și în sens formal. În sens material, Constituția cuprinde ansamblul regulilor de drept, indiferent de natura și forma lor, ansamblul instituțiilor și relațiile dintre ele, pe de o parte, și între ele și cetățeni, pe de altă parte. În sens formal, Constituția este ansamblul regulilor de drept, elaborate într-o anumită formă de către un organism de stat anume constituit și acceptate după o procedură specifică. Dacă ne raportăm la sensul material, atunci Uniunea Europeană are Constituție. Dacă avem în vedere sensul formal, atunci Uniunea nu are Constituție pentru că nu este stat, ci o uniune de state.

Considerăm că în definirea constituției trebuie să se pună accent pe elementele calitative și pe acele valori care întemeiază, fundamentează și legitimează caracterul de constituție. În societatea contemporană, conceptul de constituție poate fi atât în contextul statal, cât și în context suprastatal, cum este Uniunea Europeană. Termenul de ”constituție” din contextul Tratatelor implică elemente specifice. Sub aspect material, Tratatele distribuie competențele între instituțiile Uniunii și cele ale statelor membre, unele dintre ele fiind rezervate în exclusivitate Uniunii, altele fiind partajate, reinstaurează la nivel constituțional drepturile și libertățile cetățenilor Uniunii, iar ceea ce este cel mai important este că afirmă supremația și prioritatea dreptului european în raport cu dreptul național.

Profesorul Robert Schütze afirmă că Uniunea Europeană are o constituție, iar acest punct de vedere corespunde modului în care ordinea juridică europeană se înțelege pe sine. Uniunea Europeană are o constituție în schimbare, iar această schimbare constituțională s-a apropiat de o revoluție o dată cu Tratatul de la Lisabona, care a modificat radical structura constituțională a Uniunii [119, p.2-3].

În ceea ce privește dreptul constituțional european [22, p. 75-87], implicațiile sale sunt în ce privește organizarea politică a statelor și numeroasele incidențe practice care decurg din acest concept. În condițiile în care Europa ar fi trebuit, după părerea unora, să devină un adevărat stat federal, dreptul constituțional european ar fi urmat să devină un corp de reguli stricte, de natură să reglementeze în detaliu mecanismele politice și instituționale, atât la nivelul comunității, cât și la nivelul statelor membre. Pentru acei specialiști care vedeau însă în Uniunea Europeană numai o confederație de state, cu păstrarea prerogativelor și identităților naționale, lucrurile se prezentau cu totul altfel, deoarece într-o asemenea viziune dreptul constituțional european ar fi urmat numai să dețină un rol de coordonator al evoluțiilor constituționale din diversele țări ale Europei, subsumându-le procesului de integrare europeană.

Este cazul să menționăm că în această privință se manifestă o deosebire structurală între modul în care concep această problematică juriștii francezi și juriștii germani.

Juriștii francezi, ferm atașați ideii de suveranitate, consideră de pildă că dreptul constituțional al Uniunii Europene este deja realizat prin Tratatele comunitare, care cârmuiesc raporturile dintre statele membre ale acestei organizații. De altfel, autorii francezi consideră că Uniunea Europeană nu este un stat și adoptarea unui tratat stabilind o constituție nu îi modifică natura [195, p. 67].

Profesorul Duculescu, citându-l pe Gerard Soulier, observă și el că în situația unei confederații instituțiile comune asigură în mod esențial funcții de coordonare și cooperare, dar statele membre nu sunt în principiu deposedate de suveranitatea lor. Mai observă că o structură confederală pentru ansamblul continentului european pare cea mai potrivită și cea mai durabilă. Un singur lucru nu este acceptabil și nici viabil, adică un stat supranațional și un text constituțional suprem, care ar face caduce legile naționale, în general, și Constituția Republicii Franceze, în special [22, p. 76].

O structură bună de colaborare permanentă și organizată, bazată pe un tratat simplu și clar, este, desigur, mai eficace și mai democratică decât o uniune care șchioapătă, repusă în discuție în mod permanent [152].

Profesorul Didier Maus, deși constată că ar fi mai logic să considerăm că termenul de constituție se aplică unui stat suveran, iar similitudinile de vocabular nu pot să ducă la identificarea unui stat național, observă totuși că au existat situații ale unor constituții impuse direct de o organizație internațională, cum a fost Constituția Bosniei-Herțegovina, stabilită prin acordurile Dayton-Paris din 14 decembrie 1995 [196].

Spre deosebire de școala franceză, care este în general atașată suveranității și care admite ideea Constituției Europene numai „în principiu”, școala germană, mult mai favorabilă unei integrări strânse, acceptă ideea unui drept constituțional european, ai cărui protagoniști sunt profesorii Peter Häberle și mai ales Ingolf Pernice, de la Universitatea Humboldt din Berlin.

Concepția profesorului Pernice, care s-a reflectat în numeroase studii și comunicări pe marginea acestui subiect, pornește de la poziția individului în Uniunea Europeană, de la existența unui nou „contract social european” și, mai ales, de la constatarea existenței mai multor nivele de constituționalitate la nivel european [199].

Viziunea contractualistă europeană, pe care unii autori o opun viziunii interetatiste, prezintă o însemnătate dintre cele mai mari și ea relevă unele legături cu ideile lui Jean Jacques Rousseau și John Locke.

După cum arată profesorul Ingolf Pernice, adept al acestei teorii, Constituția este expresia contractului social, prin care un grup de oameni, pe un teritoriu determinat, convin să-și confere statutul de cetățeni ai unei noi ordini politice, să formeze poporul care, prin puterea sa constituantă, își crează instituțiile și procedurile, drepturile și obligațiile proprii, pentru a îndeplini anumite sarcini sau funcții în interesul tuturor [172, p. 93].

În concepția contractualistă, constituția reprezintă o expresie normativă și solemnă a consimțământului cetățenilor, acesta fiind necesar să fie exprimat, în continuare, ori de câte ori se pune problema revizuirii sau modificării constituției.

In ceea ce privește dreptul constituțional european, Ingolf Pernice a prezentat o concepție integrată și coerentă cu privire la ceea ce ar trebui să reprezinte dreptul constituțional european. Acesta ar fi un sistem constituțional compus, alcătuit din ansamblul tratatelor fundamentale, ce reprezintă Constituția Europei, și constituțiile naționale ale statelor membre.

Concepția lui se află în antiteză cu concepțiile celor care văd Uniunea Europeană numai ca o organizație internațională guvernată de dreptul internațional, bazându-se pe o serie de decizii ale Curții Constituționale din Germania și a Curții Supreme din Danemarca [172, p. 166-167].

Jurisprudența Curții Europene de Justiție, în special în afacerea Van Gend and Loos, a favorizat însă un alt punct de vedere, care a sfârșit prin a se impune. În conformitate cu acesta, prin tratatele comunitare a fost creată o nouă ordine juridică distinctă de cea a statelor, ca și de ordinea de drept internațional, prin care au fost create drepturi și obligații pentru particulari și care s-a integrat în ordinile juridice naționale.

Analizând diversele clauze de integrare cuprinse în constituțiile diverselor state membre ale Uniunii Europene, Ingolf Pernice face observația că puterea constituantă europeană, care se găsește la originea tratatelor, stabilește că Uniunea Europeană a devenit în realitate o putere constituită. Dezvoltarea viitoare a contractului social european trebuie să țină seama de drepturile cetățenilor, nu numai de condițiile și procedurile prevăzute în clauzele de integrare, dar și de valorile pe care ele le reflectă, precum și de identitatea națională a fiecărui stat membru care și-a exprimat-o prin aceasta [172, p.68].

In legătură cu evoluția viitoare a Uniunii Europene, Pernice se pronunță pentru reorganizarea competențelor Uniunii, pe care le consideră că se împart în exclusive, partajate, de încurajare și de coordonare, pentru constituirea unui comitet parlamentar al subsidiarității, compus din reprezentanți ai parlamentelor naționale, pentru un sistem parlamentar european bicameral, pentru menținerea votului cu unanimitate în cadrul Consiliului în anumite domenii politice. De asemenea, el se pronunță pentru o întărire a rolului Comisiei, pentru sporirea rolului Curții de Justiție [172, p. 301].

Tezele lui Pernice, cât se poate de interesante, desigur, se cer raportate însă la întreaga evoluție din ultimii ani a Uniunii Europene, pentru a putea formula o opinie asupra validității lor.

Așa cum se cunoaște, Tratatul Constituțional European a reprezentat un document internațional elaborat cu participarea reprezentanților statelor, ai parlamentelor, ai opiniei publice, Conferința pentru Viitorul Europei de la Bruxelles soldându-se cu un document ce s-a bucurat în general de o bună apreciere. Nu este un secret pentru nimeni însă faptul că acest document a reprezentat un compromis, federaliștii considerându-1 prea puțin angajant, în timp ce apărătorii suveranităților naționale l-au criticat cu cele mai diverse argumente.

Privit din punctul de vedere al intereselor cetățenilor, acest document prezintă serioase deficiențe, ceea ce au dovedit de altfel referendumurile din Franța și Olanda, care au respins Tratatul Constituțional.

Cât privește dreptul constituțional european, acesta reprezintă, desigur, o construcție științifică nouă, originală și încă în plină formare. El este efectul dreptului primar european. Tratatele, în calitate de drept primar european, oferă scheletul constituțional. Dreptul constituțional european trebuie să explice cum experiențele trecătoare ale regimului politic se potrivesc logicii constituționale a unei societăți [119, p. 308].

Încercând o definire a dreptului constituțional european, putem spune că reprezintă o nouă ramură de drept în sistemul dreptului Uniunii Europene, alcătuită din norme juridice care reglementează relațiile ce apar la nivelul Uniunii, între instituțiile acesteia, relațiile dintre Uniune și statele membre, relațiile care promovează întărirea garantării drepturilor omului, relații bazate pe principiile democrației și al statului de drept, principiul separației puterilor, al egalității statelor în fața Tratatelor și principiul efectului direct și al primatului dreptului Uniunii asupra ordinii juridice naționale.

Dreptul constituțional european prezintă numeroase similitudini și puncte de contact cu dreptul constituțional național, evident în sensul că dreptul constituțional național se referă la la instituțiile naționale ale statului suveran, în timp ce dreptul constituțional european are în vedere să definească principiile de organizare ale unei uniuni de state.

Relația dintre dreptul constituțional intern și dreptul constituțional european este o relație bivalentă, deoarece dreptul constituțional european, principiile și instituțiile sale, se întemeiază pe experiența constituționalismului național promovat timp de secole de țările democratice. Sistemul constituțional european nu poate reprezenta decât o rezultantă a sistemelor constituționale naționale, tot așa precum acestea sunt puternic influențate de dreptul constituțional european.

Marile principii constituționale, precum democratismul politic, separația puterilor, respectarea drepturilor omului, dau un conținut puternic și solid dreptului constituțional european, al cărui fundament se întemeiază pe marile valori promovate în decursul istoriei, în declarațiile de drepturi și, apoi, în constituțiile naționale.

Dezbateri științifice privitoare la locul și rolul Tratatului de la Lisabona în evoluția constituțională a Uniunii Europene

Momentul nașterii Tratatului de la Lisabona este neclar. Originile Tratatului de la Lisabona se regăsesc, după unele opinii în Actul Unic European din 1986, care a operat prima mare modificare a tratatelor constitutive ale comunităților economice europene [93, p.4]. Principalele sale elemente de noutate au constat în:

reforma instituțiilor comunitare și anume recunoașterea oficială a Consiliului European, consacrarea denumirii de Parlament European, asocierea acestuia din urmă la procesul legislativ prin introducerea procedurii de cooperare cu Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană, extinderea votului cu majoritate calificată, crearea Tribunalului de Primă Instanță,

în lărgirea competențelor comunitare, mai ales în domeniul social,

în codificarea dispozițiilor privind Cooperarea Politică Europeană care exista de facto din 1970, pe baza căreia Tratatul de la Maastricht a introdus Politica Externă și de Securitate Comună.

Alți specialiști consideră că procesul politic care a condus la Tratatul de la Lisabona a fost un proces constituțional ce-și are geneza în ultimul tratat clasic, Tratatul de la Nisa [76]. Obiectivul acestui tratat a fost acela de a continua reformele în cadrul Uniunii, mai ales în domeniul sistemului instituțional.

Dar fundamentul constituțional, piatra sa de temelie, este considerată Declarația de la Laeken, din decembrie 2001, care extindea procesul reformelor [101]. Scopul acestei Declarații a fost acela de a lansa o ambițioasă reformă generală a bazelor juridice constituționale ale Uniunii Europene utilizând un traseu instituțional diferit față de atunci [76].

Declarația este compusă din trei părți distincte. Prima prezintă realitățile curente ale Uniunii Europene și problemele cu care se confruntă, cărora li se caută soluția prin reformă. A doua stabilește etapele reformei procesului constituțional având în vedere rezultatele dezbaterilor ce avuseseră loc mai mult la nivelul instituțiilor decât în rândul cetățenilor. Cea de a treia parte prezintă metodele noi de realizare a reformei, între care principala o constituia convocarea unei convenții care să pregătească conferința interguvernamentală. Această metodă a convenției fusese utilizată cu succes în redactarea Cartei Fundamentale.

Declarația de la Laeken a avut trei obiective: aproprierea Uniunii de cetățenii săi, reforma instituțională a Uniunii Europene și transformarea Uniunii într-un actor cheie al globalizării. Această Declarație a avut însă contribuții fundamentale în ceea ce privește evoluția constituțională. Se prevede în mod explicit necesitatea unei reforme generale a Uniunii Europene în sensul că pentru prima dată exista posibilitatea ca Uniunea să aibă o constituție care să-i reglementeze bazele legale. Responsabil de aceste reforme era un organism numit Convenția privind viitorul Europei.

La Convenție au participat reprezentanții instituțiilor europene, dar și ai guvernelor și parlamentelor naționale. Și-a încheiat lucrările în 2003 prin adoptarea, în consens, a unui proiect de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa. După mici modificări făcute de Conferința Interguvernamentală, acest proiect a devenit Constituția Europeană, care a reprezentat o treaptă importantă în evoluția Uniunii, definind pentru prima dată modelul politic european.

Tratatul constituțional era compus din patru părți. Prima reprezenta partea fundamentală a oricărei constituții. Cea de a doua, tot constituțională, cuprindea Carta Drepturilor și Libertăților Fundamentale. In partea a treia erau prezentate politicile și funcționarea Uniunii, iar partea a patra cuprindea dispozițiile generale și finale.

În articolul I-1 se prevedea că, inspirată de voința cetățenilor și a statelor Europei de a-și construi un viitor comun, prezenta Constituție instituie Uniunea Europeană, căreia statele membre îi atribuie competențe pentru atingerea obiectivelor comune. Uniunea coordonează politicile statelor membre care au drept scop atingerea acestor obiective și exercită, în mod comunitar, competențele pe care acestea le atribuie [30, p.15].

Din acest articol rezultă definiția Uniunii Europene, și anume o uniune de state și de cetățeni. A fost recunoscută, în mod explicit, personalitatea juridică a Uniunii în articolul I-7, au fost stabilite valorile și obiectivele Uniunii în articolul I-3, relațiile acesteia cu cetățenii și statele, a fost inclusă Carta Drepturilor Fundamentale, a fost stabilit un catalog de competențe, s-a prevăzut cadrul instituțional al Uniunii, precum și principiile de dezvoltare a unei democrații participative.

Principalele contribuții ale ale Constituției europene s-au referit la ridicarea nivelului de democratizare a Uniunii prin aducerea Parlamentului, reprezentând cetățenii, în centrul sistemului decizional. Participarea cetățenilor consacră principiul democrației participative alături de cea reprezentativă, inclusiv inițiativa populară. Existența Cartei Drepturilor Fundamentale în partea a doua a reprezentat un vector major al democratizării Uniunii. A reformat compoziția și funcțioanrea instituțiilor. S-a creat funcția de președinte permanent al Consiliului European, s-a introdus coordonarea președențiilor semestriale ale Consiliului, se simplifica sistemul decizional al Consiliului și se stabilea reducerea numărului membrilor Comisiei.

În același timp a simplificat și perfecționat mecanismul de cooperare, ceea ce permitea statelor candidate să avanseze mai rapid pe calea integrării. S-a realizat o simplificare majoră a procedurilor și instrumentelor legislative, astfel încât să fie înțelese mai bine de către cetățeni. Domeniul care întărea cel mai mult capacitatea Uniunii era cel al spațiului de libertate, securitate și justiție.

Articolul I-2 din Constituție definește valorile Uniunii care se întemeiază pe respectarea demnității umane, a libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între bărbați și femei.

Pentru prima dată se definea explicit modelul european de societate, ca fiind al economiei sociale de piață, al solidarității și coeziunii. Dimensiunea externă a Uniunii a primit un sprijin important în ceea ce privește politica externă comună. S-au creat funcțiile de ministru de externe al Uniunii și de secretar general al Consiliului, dar și un set de principii și obiective specifice acțiunii externe. Apărarea a suferit o schimbare radicală, în sensul că au fost prevăzute instrumente pentru o apărare specifică Uniunii, precum clauza de apărare reciprocă. S-a creat o Agenție europeană de apărare. Importantă era și prevederea privind finanțarea din bugetul comunitar a operațiunilor Uniunii, ministrul european de externe putând să dispună cheltuirea unei sume în cazuri de urgență.

Tratatul de Instituire a unei Constituții pentru Europa, deși a fost semnat în octombrie 2004, nu a fost un succes, pentru că francezii și olandezii s-au pronunțat împotriva ratificării.

Până în iunie 2007, când s-a rezolvat criza procesului politic prin dezamorsarea crizelor politice naționale, Uniunea Europeană a rătăcit prin labirintul constituțional [76].

Eșecul proiectului de Constituție Europeană nu are legătură cu conținutul Tratatului, ci cu situația politică internă în care au avut loc ratificările [95].

Dar acest eșec nu a însemnat și oprirea reformei. Totuși, a fost un regres. In următoarea perioadă, Europa a încercat să aducă probeleme Uniunii mai aproape de cetățeni. Anii 2005-2006 au reprezentat o perioadă de reflecție. Comisia Europeană a încurajat organizarea de dezbateri publice care au implicat cetățenii comunității.

În 2007, când s-a ajuns la un acord politic privind înlocuirea Tratatului Constituțional cu un Tratat de Reformă, deja 18 state membre, precum și Parlamentul European, își exprimaseră sprijinul pentru Constituția Europei. Două state au respins Tratatul, Franța și Olanda, iar Polonia, Cehia și Regatul Unit au întrerupt procedurile. Consiliul European a căzut de acord să renunțe la formula Constituției și să adopte un nou Tratat, denumit Tratat de Reformă.

Referitor la Tratatul Constituțional și Tratatul de la Lisabona, aparent, între cele două texte nu sunt diferențe majore: Uniunea Europeană capătă personalitate juridică, este numit un Înalt reprezentant pentru politică externă, numit anterior ministru pentru afaceri externe, Carta drepturilor fundamentale este inclusă în legislația primară, se introduce opțiunea statelor membre de a părăsi Uniunea Europeană, cetățenii pot influența procesul politic prin inițiativa cetățenilor [103].

Deși poate părea doar o modificare formală, la solicitarea mai multor state membre, printre care Olanda, Cehia, Marea Britanie, în textul noului tratat nu mai sunt trecute simbolurile Uniunii, steagul, imnul, motto-ul, și se renunță la anumiți termeni, cum ar fi Constituție, lege, ministru, care ar fi putut să-i dea un caracter constituțional. Cu toate acestea valențele constituționale s-au păstrat.

Conștientizând importanța realizării reformei, statele membre doreau ca noul tratat să intre în vigoare înaintea alegerilor europarlamentare din 2009, tocmai pentru a putea produce efecte odată cu intrarea în funcție a noului legislativ european. Chiar dacă negocierile s-au finalizat repede, procesul de ratificare a fost mai anevoios decât s-a estimat. Nefiind vorba de o constituție nu mai era necesară organizarea de referendum în statele membre, decât în cele în care Constituția lor proprie cerea acest lucru, de exemplu în Irlanda.

Tratatul de la Lisabona își asumă decizia de simplificare a sistemului juridico-politic european, stabilind ca Uniunea Europeană să rămână singura organizație de referință în spațiul comunitar, dotând-o cu personalitate juridică. Această măsură consolidează modelul european compus de acum, care acționează în conformitate cu metodele proprii: federală, în cazul politicolor comune, și confederală și interguvernamentală, în cazul politicii externe și de securitate comună.

În această situație se impune să analizăm caracterul și structura Uniunii Europene, să descoperim care este natura ei. Poate fi descrisă ea ca o federație sau ca o confederație?

Ideea suveranității de stat a stingherit încă de la începuturi caracterul Uniunii Europene.

O importantă problemă ce apare în momentul obținerii statutului de membru al Uniunii Europene este raportul dintre suveranitatea națională și integrarea europeană.

Principiul suveranității ocupă un loc dintre cele mai importante în gândirea de drept constituțional și de drept internațional. El a contribuit la formarea statelor naționale și la edificarea unui sistem al relațiilor dintre state bazat pe un număr de principii fundamentale, în rândul cărora suveranitatea ocupă un loc central [22, p.89].

Procesul integrării europene a constituit și constituie un important punct de reper pentru autorii de specialitate atunci când examinează noile valențe ale suveranității.

Suveranitatea este dreptul fiecărui stat de a decide liber în treburile sale interne și externe. Trăsătură generală a statului, suveranitatea de stat, este supremația și independența puterii în exprimarea și realizarea voinței guvernanților, ca voință obligatorie pentru întreaga societate [84, p. 352].

După 1986, a căpătat teren o nouă concepție privind suveranitatea de stat. Ea se reflectă în textele constituționale noi într-un mod diferit de la un stat la altul.

S-a admis treptat și necondiționat necesitatea limitării puternii suverane a statelor integrate. În constituțiile mai multor state membre ale Uniunii Europene au apărut noi reguli care, direct sau indirect, vizează acest lucru. Astfel, în unele constituții găsim referiri exprese a starea suveranității de stat în condițiile integrării europene, cum ar fi Germania, Franța, Danemarca, Italia, Portugalia. In altele, reglementându-se modul de integrare în Uniunea Europeană, modalitatea de ratificare a tratatelor din acest domeniu, de participare la constituirea instituțiilor comunitare, se admite indirect ideea exercitării în comun a atributelor suverane ale statelor naționale.

Indiferent de maniera în care s-a rezolvat, pe planul reglementării juridice, problema raporturilor dintre Uniunea Europeană și fiecare stat membru, mai precis problema exercitării de către instituțiile comunitare a unor atribuții ce țin de suveranitatea de stat, în toate aceste țări s-a admis ideea limitării suveranității, așa cum această categorie era înțeleasă în doctrina clasică de drept constituțional. Rezultă o nouă concepție cu privire la suveranitatea de stat, concepție care face posibilă integrarea, și mai ales continuarea ei în profunzime [138].

Ratificarea Tratatului de la Maastricht a fost momentul constituțional în care ponderea simbolică a integrării europene a intrat în conștiința colectivă a societății europene [119, p. 67].

Au urmat dezbateri juridice care s-au cristalizat în comentarii constituționale cu privire la natura Uniunii Europene. Decizia BverfGe 89,155 – a Curții Constituționale a Germaniei, cunoscută sub denumirea de Decizia Maastricht, a reprezentat cel mai disputat și răsunător comentariu despre problema suveranității. La baza motivării deciziei sale a stat principiul democrației, care nu împiedică Republica Federală a Germaniei să facă parte dintr-o comunitate interstatală, organizată în mod supranațional. Condiția pentru a avea calitatea de membru este ca legitimitatea și exercitarea influenței să provină de la popor, inclusiv în interiorul comunității [56, p. 577].

Problema pe care trebuia să o rezolve Curtea se referea la aceea dacă structura socială a Europei ar putea stabili limitele structurii constituționale ale Uniunii Europene. S-a pus întrebarea dacă atât timp cât nu există un echivalent european pentru popoarele naționale, integrării europene i se puteau pune limite juridice? [119, p. 68].

Curtea Constituțională a Germaniei a răspuns afirmativ, dezvăluindu-și structura intelectuală profundă. Legile europene puteau fi considerate legitime, în mod direct sau indirect, prin intermediul democrației naționale. În cazul în care o grupare de state democratice are competențe de suveranitate și îndeplinește atribuții de autoritate publică, popoarele statelor membre sunt cele care trebuie să legitimeze aceasta, în mod democratic, prin parlamentele naționale. Prin urmare, legitimitatea democratică se realizează prin recuplarea acțiunii organelor europene la parlamentele statelor membre. Dar legile europene puteau fi legitimate și de existența democrației europene. Pe măsură ce națiunile europene se integrează tot mai mult se adaugă și faptul că în structura instituțională a Uniunii Europene se transmite legitimarea democratică prin Parlamentul European ales de cetățenii statelor membre. Atunci când normele prin care sunt acordate competențe sunt interpretate de forurile și organele comunităților, se va ține seama de faptul că Tratatul Uniunii deosebește, în principiu, între îndeplinirea unei competențe suverane, acordată cu limitări, și modificarea Tratatului, astfel încât interpretarea acestuia nu trebuie să însemne în final o extindere a Tratatului. O asemenea interpretare a normelor de abilitare nu ar avea efect obligatoriu în Gemania [56, p. 578]. Curtea Constituțională Federală verifică dacă instrumentele juridice ale forurilor și organelor europene respectă sau nu limitele dreptului de suveranitate care le-au fost transferate.

Tratatul Uniunii Europene pune bazele unei grupări de state în vederea realizării unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei cu organizare statală, nu în scopul creării unui stat bazat pe un popor european al său [56, p. 578].

Din această negație Curtea Constituțională a Germaniei a tras celebrele și spectaculoasele concluzii. În primul rând, Uniunea trebuia să recunoască că popoarele naționale constituiau sursa principală a legitimității democratice a dreptului european. În al doilea rând, întreaga autoritare juridică a Uniunii Europene izvora astfel din statele membre. În al treilea rând, legislația europeană putea, pe cale de consecință, să-și producă efectul numai în cadrul sferei suverane germane. În al patrulea rând, dacă dreptul european depășea această sferă națională de aplicare, atunci el nu avea efecte în ordinea juridică internă. În al cincilea rând, arbitrul ultim rămânea tot instanța supremă națională. [119, p. 70].

Deci, fiecare stat îți păstra suveranitatea de stat și statutul de egalitate cu celelalte state.

Obligațiile ce îi revin unui stat membru al Uniunii Europene sunt obligații asumate, dar în același timp sunt obligații la care noul stat poate renunța, așa cum enunța Tratatul de la Lisabona în clauza de retragere din Uniune.

Cea mai mare parte a relațiilor juridice de ordin constituțional sunt deja modificate în momentul în care se obține statutul de membru. Întreaga procedură tehnică a procesului de aderare are în vedere tocmai armonizarea și conectarea realităților juridice, economice și politice, dintre noul membru și Uniune.

Tratatul de la Lisabona a dat naștere unei serii de dezbaterii în lumea științifică [149]. Astfel, în lucrarea sa intitulată ”From Dual to Cooperative Federalism. The Changing Structure of European Law”, Robert Schütze face mai multe considerații cu privire la evoluțiile înregistrate în structura dreptului european. El afirmă că epoca pe care o traversează dreptul european se caracterizează printr-o structură în schimbare de la federalismul dual la cel de cooperare. Este de remarcat că, în argumentarea tezelor privind federalismul, Robert Schütze a stăruit asupra locului și rolului afacerilor externe într-o federație. Regula este aceea a exclusivității pentru federație a competențelor externe. Dacă în plan intern, competențele legislative sunt divizate în cadrul federației, în plan extern competențele de încheiere a tratatelor sunt unificate la nivelul federal [174].

Alți autori din domeniu, analizând dispozițiile Tratatului de la Lisabona, au concluzionat că Uniunea Europeană nu este nici Federație, nici Confederație. În prezent Uniunea Europeană este o structură situată între o Confederație și o Federație de state. Totuși, examinarea atentă a mai multor dispoziții stipulate în tratat tind să contureze o structură instituțională care este proprie unui stat federativ și nu a unui stat confederativ. Se apreciază că Uniunea Europeană nu este o putere politică. Uniunea Europeană este o uniune economică, o uniune socială, o uniune a liberei circulații, o uniune financiară într-o anumită zonă. Europa Occidentală singură era foarte aproape să devină o uniune, la un moment dat. Acum, Uniunea Europeană este, de fapt, o comunitate. [184].

În aceeași linie de dezbateri privind statutul Uniunii Europene, Nam-Kook Kim și Sa-Rang Jung consideră că deși în ultima perioadă Uniunea apare mai degrabă ca o structură confederală sau interguvernamentală, Tratatul de la Lisabona face posibilă o evoluție spre un stat federal [170].

Alți autori, precum Finn Laursen, consideră că Tratatul va aduce eficiență instituțiilor, o mai mare legitimitate Parlamentului European precum și coerență acțiunii externe [165]. În același sens al aspectelor instituționale și de politici europene se explimă și Christian Kaunert. Acesta consideră că Tratatul de la Lisabona conferă Comisiei Europene statutul de autoritate supranațională în ceea ce privește spațiul european al libertății, justiției și securității. Prin intermediul acestui tratat Uniunea Europeană are la beneficiază de unul dintre cele mai importante rezultate ale procesului de integrare [163].

Tratatul de la Lisabona a suscitat numeroase discuții și în ceea ce privește punerea în aplicare a dreptului comunitar în ordinea juridică internă. Recunoașterea priorității ordinii juridice comunitare în raport cu dreptul intern, în materiile ce fac obiect de reglementare comunitară privind politicile Uniunii Europene, determină, în practică, un puternic impact în ceea ce privește tradiționala funcție protectoare a ordinii juridice și publice interne, modificând-o, orientând-o și comunitarizând-o spre crearea cu prioritate a unei ordini publice economice în concordanță cu ordinea publică economică și metaeconomică de la nivel de Uniune, ca și spre o amenajare a unei ordini publice, prin utilizarea unor mecanisme politico-juridice, a unui spațiu comun în ceea ce privește libertățile comunitare [85].

Literatura de specialitate și specialiștii s-au aplecat cu atenție și asupra impactului instituțional al Tratatului de la Lisabona. Astfel, Der-Chin Horng argumentează că Banca Centrală Europeană va fi profund afectată, în sens pozitiv, de adoptarea tratatului. Astfel îi sunt modificate funcționarea, modalitățile de angajare precum și relațiile externe [150].

Dar problemele ridicate de cercetarea din domeniu asupra Tratatului de la Lisabona nu s-au oprit aici. S-a pus și problema dacă tratatul este unul de modificare sau reformare a cadrului legal existent. Din perspectiva traducerii în limba română a denumirii, Tratatul de la Lisabona este, după caz, tratat de modificare în limba franceză, sau tratat reformator în limba engleză. Deși cei doi termeni pot fi considerați sinonimi, în realitate, pe fond, Tratatul de la Lisabona le realizează deopotrivă, pe amândouă: modifică tratatele Uniunii Europene, dar reformează și instituțiile Uniunii Europene [93, p. 4].

Toate aceste elemente, ce vor fi dezbătute pe larg în cadrul tezei, ne îndreptățesc sa afirmăm că Tratatul de la Lisabona are reale valențe constituționale atât pentru Uniunea Europeană, ca structura politică suprastatală, dar și pentru statele membre, la nivel național, implicațiile vizând aspecte constituționale, instituționale precum și de formulare a politicilor publice.

Problematica pe care Tratatul de la Lisabona o relevă mai are, însă, o origine în teoriile integrării europene. Studiul integrării europene a devenit o scenă majoră de dezbateri în cadrul disciplinei academice a relațiilor internaționale pe parcursul anilor ‘50. Teoreticienii au fost preocupați de instituțiile colective internaționale și transnaționale și de apariția actorilor non-statali importanți în politica mondială.

Studiul integrării europene a consacrat cel puțin patru piloni ai abordării.

Primul, ar fi să înțelegem Uniunea Europeană ca o organizație internațională. Teoria organizațiilor internaționale se bazează pe ideea că organizațiile internaționale tradiționale sunt organisme interguvernamentale desemnate în contextul explicit al convergenței preferințelor statului sau intereselor comune. Ele sunt un mijloc pentru asigurarea armoniei interstatale și în final a păcii veșnice.

Al doilea tratează integrarea europeană ca un model de regionalism în cadrul politicii economice globale. Scopul acestei abordări este să ofere reflecții, și poate generalizări, despre tendința grupurilor din statele teritorial adiacente de a se grupa în blocuri [173, p.11].

A treia abordare urmărește să trateze Uniunea Europeană ca un subiect util pentru studiul dinamicii procesului decizional. Atenția este îndreptată către interacțiunea intereselor actorilor și proceselor de stabilire a agendelor, formulării politicilor, legislației, intermedierii intereselor și implementării politicilor [173, p.15].

Ultima abordare privește Uniunea Europeană ca un fenomen sui generis. Există doar o singură Uniune Europeană și așadar, integrarea europeană nu poate fi utilizată pentru elaborarea de generalizări largi [173, p.15].

Din această perspectivă, teoriile integrării europene pot fi clasificate în trei mari grupe: teoriile mari, teoriile de mijloc și alte abordări teoretice privind integrarea europeană. Din cadrul acestor teorii vom aborda problema federalismului și confederalismului.

În teoria relațiilor internaționale nu există o școală academică specifică pentru federalismul european, și aceasta pentru că federalismul tinde să fie un proiect politic care urmărește realizarea de obiective particulare [173, p.23].

Termenul de federal provine din vechiul cuvânt latin ”foedus” care însemna contract sau negociere. Ideea unui astfel de contract avea la bază principiile egalității, parteneriatului, reciprocității, toleranței, recunoașterii și respectului. În decursul timpului, termenul de federalism a evoluat referindu-se în prezent la o uniune voluntară de unități, fie ele persoane, populații, comunități sau state [144]. Scopul unei astfel de uniuni este acela de a integra diferitele unități componente și nu de a le asimila.

Federalismul este o modalitate de asigurare a unui guvern constituțional în cadrul societăților pluraliste liberal democratice. Teoreticienii au făcut o importantă distincție între federalism și federație. Federalismul este folosit pentru a descrie o ideologie, pe când federația descrie principiul organizațional care derivă din federalism [164]. În termeni practici, soluțiile federale au ambiguități inerente. Michael Burgess sugerează că confuzia creată de principiul federației se explică prin faptul că nu există nici o prescripție de bază în legatură cu împărțirea puterilor.

Murray Forsyth prezintă trei elemente ale teoriei federaliste care au alimentat în mod direct discuțiile privitoare la procesul de integrare europeană [156, p. 33-35]. Primul element vizează ideile lui Immanuel Kant care susține ideea unei federații extinse ca cea mai potrivită formă constituțională de protecție împotriva războiului. Al doilea element vizează elementele teoriei democratice care prezintă modalitățile de asigurare a unei guvernări eficiente în cadrul unui sistem democratic astfel încât autoritatea este cât mai aproape de cetățeni. Al treilea element este prezentarea scolastică a tendințelor și proceselor federalizatoare. Acest lucru implică analiza condițiilor de bază și a mișcărilor sociale care determină un rezultat federal.

În cazul Uniunii Europene, soluția federală este speranța că tendințele conflictuale inerente în sistemul statelor europene pot fi depășite. Rezultatul normal al construcției federaliste este reproducerea unei entități asemănătoare statului, care folosește forma statului-națiune, dar într-un cadru supranațional.

Ideea de creare a unei federații care să cuprindă statele Europei de Vest a apărut în Europa încă din perioada imediat următoare celui de al Doilea Război Mondial. Această perioadă s-a caracterizat prin apariția mișcărilor federaliste europene, cum ar fi Uniunea Europeană a Federaliștilor fondată în Basle în 1946, și prin elaborarea de numeroase documente privind viitorul integrării europene, cum ar fi Ventotene Manifesto din 1941 elaborat de Altiero Spinelli și Ernesto Rossi.

Unul dintre primii susținători ai federalismului european a fost Altiero Spinelli. El a susținut ideea creării unei Comunități Politice Europene care urma să aibă un Parlament ales în mod direct și o structură decizională comună. Strategia federală a lui Spinelli s-a numit radicalism democratic și se baza pe rolul major al parlamentului în elaborarea unui nou tratat pentru Europa. Eșecul Comunității Europene de Apărare la începutul anilor 1950 a condus implicit la nerealizarea Comunității Politice Europene.

Jean Monnet vorbește în 1950 despre organizarea Europei pe baze federale [197]. Însărcinat cu elaborarea unui plan care să rezolve situația politică din Europa anilor 1950, Jean Monnet elaboreaza planul cunoscut ulterior sub numele de Declarația Schuman, prin care urmărea punerea bazelor concrete a unei Federații a Europei. O nouă încercare de adoptare a termenului federal a fost făcută o dată cu negocierea Tratatului de la Maastricht, când reprezentanții Marii Britanii au negociat înlocuirea termenului de federal, din preambulul Tratatului, cu termenul de uniune cât mai strânsă.

În anii anteriori elaborării Tratatului Constituțional, liderii europeni au prezentat noi viziuni asupra viitorului Uniunii Europene. În 2001, cancelarul Schroeder și ministrul său de externe, Fischer, și-au prezentat viziunea federală asupra Uniunii Europene. Propunerea federală a Germaniei a fost susținută de statele Benelux și de Grecia. Propunerea prevedea următoarele schimbări instituționale:

– Comisia Europeană urma să devină un puternic executiv european;

– Parlamentul European va fi compus din două camere: o cameră urma să fie în mod direct aleasă de către cetățenii europeni, iar cea de a doua urma să fie constituită din reprezentanți ai parlamentelor naționale.

– Consiliul de Miniștri va evolua treptat către o a doua cameră legislativă, denumită Cameră a Națiunilor Europene, în care fiecare stat membru va fi în mod egal reprezentat;

– în scopul păstrării diversității dintre statele membre, se propunea o definire clară a competențelor Uniunii și a statelor membre [155];

– posibilitatea formării unui centru de gravitație care se va constitui într-o forță care va conduce către finalizarea integrării politice [155]. Pentru federaliști, cooperarea crescută ar conduce către o Europă multifuncțională [178];

În ceea ce privește viitorul procesului de federalizare a Uniunii, în literatura de specialitate se pot distinge trei direcții federaliste în care Uniunea ar putea evolua: transformarea statelor membre în unități asemănătoare celor din SUA, Canada sau Germania; o Europă a regiunilor, unde barierele naționale dispar, iar nivelele de guvernare devin regionale și europene; limitare a puterilor instituțiilor central-europene prin elaborarea unor principii constituționale solide care să protejeze drepturile statelor membre [173].

Cea mai bună imagine a Uniunii Europene sub forma unei confederații poate fi găsită în opera lui Murray Forsyth. Ideea de bază din opera lui este aceea că cel mai bine Comunitatea a fost reprezentată sub forma unei asociații voluntare de state cu interese comune în crearea unei piețe mari [156]. Aceasta este prima opțiune din cele trei strategii utilizate de state în urmărirea intereselor lor economice. Celelalte două, exercitarea hegemoniei și manipularea echilibrului de putere, nu au fost disponibile pentru nici unul dintre statele membre. Așadar, integrarea europeană a apărut datorită intereselor comune ale unui grup mic de state care urmărea securizarea intereselor lor în cadrul sistemului internațional. Instituționalizarea este necesară pentru a conferi stabilitate și longevitate sistemului [173].

Alex Warleigh ia în discuție câteva dintre implicațiile argumentului lui Forsyth. El argumentează că, dacă ne gândim la Uniune sub forma unui exemplu de unificare, atunci nu mai este nevoie de o teorie separată a integrării. În al doilea rând, dominația instituțiilor interguvernamentale, în special Consiliul European, poate fi reinterpretată ca făcând parte din imperativele unui aranjament confederal internațional. Dar trebuie precizat că, deși Uniunea nu poate fi gândită în termenii unei federații sau al unui regim interguvernamental, acest lucru nu implică automat că este o confederație [184].

Ideea de confederație are la bază teoria interguvernamentală și în special abordarea centrată pe stat. Uniunea Europeană posedă caracteristicile unui astfel de sistem din mai multe puncte de vedere:

Uniunea Europeană se bazează în principal pe voința statelor membre de a coopera în dorința realizării unui obiectiv comun și din dorința soluționării împreună a unor probleme care depășesc granițele naționale;

instituțiile supranaționale, Comisia Europeană și Curtea Europeană de Justiție, nu dețin puteri independente semnificative, principala lor funcție fiind aceea ce facilitatori și mediatori între celelalte instituții;

principalele canale de comunicare între statele membre rămân guvernele naționale reprezentate în Consiliul de Miniștri;

prin intermediul Consiliului European, guvernele naționale rămân cele care conferă direcția de dezvoltare a Uniunii Europene;

statele membre pot opta să nu aplice deciziile luate în domeniul securității și apărării, al justiției și afacerilor interne, fără însă a bloca procesul decizional sau implementarea deciziilor luate de către celelalte state participante.

O construcție de tip confederal în locul celei de tip federal a fost privită cu mai multă deschidere de către unele state membre ale Uniunii Europene. Ideea creării unei confederații exista încă din timpul lui Charles de Gaulle. El a crezut în ideea de unitate între statele Europei, însă nu având la bază o viziune supranațională, pe care de altfel a considerat-o nerealistă și nedorită [148].

Construcția ideală, în opinia sa, era un o organizație în care țările membre își coordonează politicile naționale, dar nu cedează suveranitatea națională unui superstat european.

În anul 2001, fostul prim ministru al Franței, Jospin, a adoptat conceptul de federație a statelor-națiune concept propus anterior de către Jacques Delors, pentru a descrie viziunea proprie a viitorului Europei [162]. S-au alăturat acestei idei Finlanda, Portugalia și Spania. Federația statelor europene urmărea: întărirea poziției Consiliului European; crearea unui Consiliu de Miniștri permanent; alegerea unui președinte al Consiliului European cu rol de a reprezenta Uniunea pe plan internațional și de a asigura funcționarea internă eficientă a Uniunii; întărirea rolului Comisiei Europene; întărirea rolului Înaltului Reprezentant; întărirea rolului Parlamentului European, în scopul asigurării transparenței procesului decizional. De asemenea, se viza întărirea legăturilor dintre parlamentele naționale și Parlamentul European.

Sistemul de piloni al Uniunii Europene, stabilit prin Tratatul de la Maastricht, subliniază caracterul federal și confederal al Uniunii. Dacă în primul pilon se poate vorbi despre o tendință de federalizare dată de caracteristicile pocesului decizional și de atribuțiile instituțiilor, cel de-al doilea și cel de-al treilea pilon conturează caracterul confederal al Uniunii prin utilizarea unanimității drept procedură decizională și prin implicarea limitată a Comisiei și a Parlamentului.

Tratatul instituind o Constituție pentru Europa reprezintă unul dintre cele mai importante etape către crearea uniunii politice. Stanley Hoffmann preciza că federalismul oferă o posibilitate de a depăși granițele statului-națiune, dar în același timp presupune construirea unui nou stat-națiune mai larg [159].

În concluzie, teoriile integrării europene încearcă să explice fie procesul de integrare europeană ca atare, fie natura Uniunii Europene, în calitatea sa de sistem politic cu o structură instituțională și funcțională unică în lume.

Neofuncționalismul descrie cel mai bine perioada de început a integrării europene, când integrarea industriilor oțelului și cărbunelui a constituit singura soluție politică la situația dificilă în care statele Europei se găseau după cel de-al Doilea Război Mondial. Însă cooperarea din cele două domenii s-a extins cu rapiditate și a cuprins tot mai multe sectoare economice. Astfel, efectele de antrenare au determinat treptat actorii politici să se gândească la trecerea către o nouă etapă în procesul de integrare.

Perioada cuprinsă între anii 1965-1966 este relevantă pentru abordarea interguvernamentalisă. Criza acelor ani și compromisul de la Luxembourg au demonstrat capacitatea statelor membre de a influența procesul de integrare în funcție de propriile interese naționale. În această perioadă, integrarea europeană va avansa doar dacă acest lucru aduce beneficii politice și economice statelor participante. În ceea ce privește instituțiile, Consiliul de Miniștri devine principalul motor al integrării, în timp ce instituțiile supranaționale își pierd din capacitatea de a influența procesul politic și concomitent procesul de integrare europeană.

Semnarea Actului Unic European în 1985 a implicat revirimentul procesului integrativ. Acest moment al semnării Actului Unic European a fost precedat de respingerea de către cei 10 membri a unui proiect de constituție propus de Altiero Spinelli [172]. Începând cu acest moment, actorii principali în acest proces nu mai sunt doar statele națiuni, ci și un număr crescut de actori transnaționali și internaționali. Interesele naționale au ca bază de acum înainte aspecte economice. Statele cooperează pentru a obține avantaje economice și pentru a găsi soluții comune la probleme comune.

Teoriile de mijloc încearcă să explice funcționarea internă a Uniunii Europene, în calitatea sa de actor politic unitar. O dată cu revigorarea și adâncirea ulterioară a procesului integrativ, teoreticienii au încercat să explice interacțiunea dintre diversele grupuri de actori care acționează în cadrul Uniunii. Guvernarea pe mai multe nivele descrie modul în care statele sunt atrase într-un sistem pe mai multe nivele de către liderii lor și de către numeroasele grupuri de actori naționali, subnaționali și supranaționali.

În prezent, în Uniunea Europeană toate teoriile prezentate mai sus se pot regăsi. Trecerea de la stadiul de piață unică la uniunea economică și monetară și în curând, probabil, la o uniune politică demonstrează faptul că neofuncționalismul nu și-a pierdut din valabilitate. În același timp, statele membre rămân principalii decidenți, iar interesele individuale sunt primordiale, dacă luăm cazul celui de-al doilea pilon al Uniunii Europene, și anume Politica Externă și de Securitate Comună.

Valul de extindere a Uniunii este explicat prin intermediul constructivismului social. Motivele pentru care state din Centrul și Estul Europei au aderat la Uniunea Europeană nu sunt pur economice. Statele membre ale Uniunii Europene au recunoscut prin această extindere apartenența acestor state la marea familie de state europene și au onorat în același timp eforturile făcute de aceste state în transformarea propriilor societăți în vederea adoptării normelor și valorilor liberale.

Dar această evoluție privind concepțiile referitoare la state și construcția europeană nu sunt decât rezultatul unei alte probleme: aceea a identității europene. Nu putem vorbi de o construcție europeană unitară fără a vorbi de unitate în ceea ce privește apartenența unei identități europene, identitate europeană care depășește conceptul strict juridic de cetățenie europeană, aceasta din urmă găsindu-și un suport solid în cea dintâi.

Punctele de vedere cu privire la un set de caracteristici de definire a identității europene au fost pus în discuția din anii ’70 și au devenit o prioritate de la începutul anilor ’90. Cu toate acestea, sensul unui astfel de concept rămâne în litigiu [145].

Așa cum MacCormick nota, o națiune, nu numai în sens personal, dar și în sens civic, este, prin concepțiile membrilor săi întotdeauna, în evoluție, mereu în diversificare [167, p.183].

În mod similar, națiunile, statele și structura statului-națiune pe care
Uniunea Europeană este bazată nu sunt entități statice, ci sunt în continuă evoluție [147].

Uniunea Europeană este o construcție de tip federal, dar o construcție încă în fază de definitivare, Tratatul de la Lisabona contribuind din plin la acest proces. Această afirmație are la bază caracterele unei structuri politico-juridice de acest tip. Astfel, statul federal este format din mai multe formațiuni statale care beneficiază de autonomie în materie constituțională, legislativă și judecătorească. În exterior, numai statul federal are calitatea de subiect de drept. Se apreciază că sunt două modalități de constituire a federațiilor: prin integrarea mai multor state și constituirea unor noi entități statale; prin separarea unor regiuni ale statului unitar și constituirea împreună cu teritoriul rămas a unei federații. Motivele constituirii statului federal pot fi: apărarea comună împotriva unei amenințări externe; preocuparea de a asigura, prin integrare, o ordine socială internă stabilă, dorința de a folosi mai eficient resursele economice, particularitățile geografice.

Trăsăturile caracteristice ale statului federal sunt:

Unitatea pe plan internațional. Statele membre ale statului federal nu au posibilitatea de a se manifesta juridic pe plan internațional, deosebindu-se de confederația de state ale cărei componente sunt recunoscute pe plan internațional și în federație.

Diversitatea constituțională și judiciară pe plan intern. Fiecare stat federal are în mod normal propriul său sistem constituțional, instituțiile sale guvernamentale, propria legislație, sistemele sale de organizare judecătorească. Această varietate generează evident o complexitate de raporturi juridice, dar ea este dovada autonomiei politice recunoscută membrilor federației.

Suplețea raporturilor între federație și statele membre, care asigură stabilitatea și menținerea statului federal.

Federalismul veritabil se bazează pe două principii complementare: principiul autonomiei și principiul participării [7, p. 427-428].

Principiul autonomiei în statul federal presupune: autonomie în domeniul legislativ, autonomie în domeniul economic, autonomie în domeniul jurisdicțional, autonomie în domeniul administrativ.

Totuși, autonomia în aceste domenii este limitată prin Constituția statului federal. De asemenea, anumite atribuții ale statelor membre, chiar în interior, sunt executate de statul federal, respectiv în domeniile securității naționale, poliției, serviciilor secrete, jurisdicțional.

In caz de conflict între autoritățile centrale și cele locale, se apelează la justiția federală care le soluționează.

Sunt folosite, de regulă, trei metode de împărțire a competențelor între statele membre și Statul federal, astfel: în Constituția Statului federal sunt prevăzute expres competențele exclusiv ale acestuia; precizarea numai a competențelor atribuite statelor membre, rezultând astfel că toate celelalte atribuții sunt conferite în principiu statului federal; stabilirea concomitentă prin Constituție a sferelor de atribuții repartizate exclusiv statului federal, cât și cele ale statelor membre.

În ceea ce privește principiul participării, este de esența statului federal faptul că statele membre participă pe baze egale la elaborarea deciziilor aplicabile pe teritoriul statului federal. Este vorba de o egalitate politică și juridică indiferent de întinderea lor, de bogățiile naturale și mărimea numărului populației. De aici rezultă necesitatea creării unor organe federale, însărcinate să înfăptuiască interesele comune, inclusiv o constituție federală.

In ultimii ani, evoluția federalismului se caracterizează atât printr-un regres al principiului autonomiei, cât și printr-o alterare a principiului participării, statele federale întărindu-și puterea față de statele membre, deci o tendință de centralizare, cum ar fi în Germania. Creșterea puterii federale prin subvenții economice acordate pe plan local, multiplicarea și penetrarea serviciilor publice federale și altele au dus la creșterea rolului statului federal în defavoarea statelor membre.

Uniunea Europeană nu este un stat federal, dar își asumă caracteristici statale și elemente naționale și internaționale combinate.

Uniunea Europeană a fost concepută ca o organizație internațională, în baza unor tratate internaționale. Tratatele europene au fost ratificate de către parlamentele naționale, dar ele au evoluat, fiind ridicate la grad constituțional. Curtea Europeană de Justiție a insistat asupra caracterului unilateral al dreptului european, asupra supremației dreptului Uniunii asupra întregului drept național, inclusiv asupra dreptului constituțional național. Deci, din punct de vedere al Curții Europene, forța normativă a dreptului european nu mai derivă din fundamentele normative ale dreptului internațional.

Deși au formă internațională, tratatele europene au luat o serie de caracteristici naționale. Revizuirile tratatelor europene, potrivit articolului 48 din Tratatul privind Uniunea Europeană, continuă să fie ratificate de către statele membre, așa cum prevăd constituțiile naționale. Dar, întrucât statele membre, împreună, rămân artizanii tratatelor din punct de vedere juridic, ele nu mai sunt competente să stabilească în mod unilateral limitele propriilor lor competențe.

Din punct de vedere instituțional, Uniunea Europeană reprezintă o uniune de state și popoare. Principalele organisme legislative ale Uniunii sunt Parlamentul și Consiliul. Dacă, la început, Parlamentul era o adunare de reprezentanți ai popoarelor statelor, fiind alcătuit din delegați desemnați de parlamentele naționale dintre membrii acestora, azi, Parlamentul European reprezintă în mod direct poporul european. Componenta națională a Parlamentului se manifestă în modul de luare a deciziilor. Potrivit articolului 231 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Parlamentul hotărăște cu majoritatea voturilor exprimate, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel.

Consiliul este format, potrivit articolului 16, alineat 2, din Tratatul privind Uniunea Europeană, din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care-l reprezintă și să exercite dreptul de vot. In alineatul 3 al aceluiași articol se arată că acesta hotărăște cu majoritate calificată, cu excepția cazului când tratatele dispun altfel. Deci, tratatele europene prevăd proceduri care încalcă conceptul internațional de egalitate suverană a statelor. Consiliul nu reprezintă statele membre, ci reprezintă popoarele naționale. Pentru a hotărî cu majoritate calificată, Consiliul are nevoie de o majoritate triplă: o majoritate a statelor trebuie să obțină o majoritate a voturilor de la popoarele naționale, iar acestea din urmă trebuie să reprezinte majoritatea poporului european [119, p. 60-62]. Deci, luarea deciziilor în cadrul Consiliului nu este nici complet internațională, nici complet națională, ci o combinație a acestora. Aceasta se situează pe un teren de mijloc federal [119, p. 60-62].

Analizând în oglindă componența și modul de funcționare ale Parlamentului și Consiliului, rezultă următoarele: când Consiliul hotărăște în unanimitate, procedura legislativă are caracter internațional, fiecare stat apărându-și egalitatea suverană, iar când Consiliul hotărăște cu votul majorității calificate, Parlamentul European hotărăște în calitate de colegiuitor.

Parlamentul are o poziție de egalitate cu Consiliul în adoptarea celei mai mari părți a legislației europene. In acest caz, legiuitorul european este bicameral, în sensul că în timp ce Parlamentul European reprezintă poporul european, Consiliul reprezintă statele membre.

Această structură constituțională demonstrează un echilibru federal subtil [119, p 63].

Din punct de vedere funcțional, Uniunea Europeană are competențe legislative semnificative, atât în sfera internă cât și în sfera externă, dar aceste competențe sunt limitate. In ceea ce privește puterile executive, Uniunea Europeană gestionează în mod indirect aplicarea dreptului european, care se realizează cu ajutorul principiului supremației. Supremația privește aplicarea dreptului european de către organele administrative. Dacă o administrație națională refuză să pună în aplicare dreptul european, singura cale deschisă pentru Uniunea Europeană de a-și pune în aplicare legile este aceea de a sesiza Curtea Europeană de Justiție.

Având în vedere dimensiunea de fundamentare, și anume Tratatul Constituțional European, dimensiunea instituțională și dimensiunea funcțională, putem afirma că, în prezent, Uniunea Europeană este o federație de state.

Tratatul de la Lisabona se înscrie, cu câteva excepții, în orientarea unui proiect de federație europeană, bazat pe elementele comune ale culturii europene și cu respectarea bogatei sale diversități.

Acest tratat reia ambiția Constituției Europene de a defini modelul politic european. Țn primul rând, stabilește valorile și obiectivele Uniunii, grupându-le la un loc. În al doilea rând, clarifică relațiile dintre Uniune și statele membre și, în al treilea rând, prevede principiile democratice ale Uniunii Europene. În al patrulea rând, prevede posibilitatea reversibilității integrării și posibilitatea ca revizuirile tratatelor să nu se realizeze doar în scopul extinderii competențelor Uniuniii Europene, ci și în scopul reducerii acestora, dacă va fi cazul.

Curtea de Justiție afirma că Tratatele europene reprezintă Constituția comunităților europene, subliniindu-le caracterul constitutiv și fundamental în organizarea politică.

Actualele Tratate ce alcătuiesc Tratatul de la Lisabona, împreună cu Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, formează toate la un loc baza constituțională a Uniunii.

Unul din obiectivele fundamentale ale procesului constituțional a fost acela de a apropia Uniunea Europeană de cetățenii săi. Titlul al doilea din Tratatul privind Uniunea Europeană, introdus prin Tratatul de la Lisabona, conține un set de dispoziții tipic constituționale. Conține un set de principii ce prezintă și reglementează condițiile de legitimare a funcționării Uniunii Europene, reguli ce se referă, în ultimă instanță, la cetățeni, în sensul de a explica acestora caracteristicile democratice ale unui sistem atât de complex cum este Uniunea Europeană.

Cuvântul principiu înseamnă început, obârșie, element fundamental. Orice principiu este deci un început, în plan ideal. El poate fi, de asemenea, o sursă, o cauză, o acțiune. Cât privește principiile de drept, în general, sunt considerabile acele idei conducătoare ale conținutului tuturor normelor juridice [90, p. 67].

Principiile constituționale care constituie forța motrice a ceea ce astăzi se numește Uniunea Europeană sunt: principiul separației puterilor în stat, principiul democrației, principiul statului de drept, principiul egalității statelor în fața tratatelor, principiul primatului dreptului Uniunii asupra ordinii juridice interne.

Articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană se referă la principiile de bază și limitele acțiunii Uniunii Europene și a statelor membre. Este vorba de valorile de bază care fac ca popoarele Europei să se simtă că fac parte din aceeași Uniune.

Aceste principii sunt dezvoltate și de Carta Drepturilor Fundamentale. Ele constituie baza identității europene, fundamentul care face posibilă uniunea statelor membre.

Principiul separației puterilor, așa cum a fost el enunțat de Montesquieu, presupune divizarea puterilor și evitarea concentrării întregii puteri în mâinile unei singure persoane sau instituții. Există două interpretări a acestui principiu. Prima interpretare este reliefată în mod clar de sistemul constituțional american. Acesta este adeptul ideii că diferite puteri politice se corelează cu diferite instituții. Puterile legislative sunt astfel învestite în Congres, puterea executivă este învestită într-un președinte, în timp ce puterea judecătorească se învestește în Curtea Supremă. Conform acestei tipologii de interpretare, fiecărei puteri îi corespunde o instituție.

Există, însă, și o a doua interpretare posibilă, interpretare care presupune un mecanism de echilibrare a puterii. Acest mecanism presupune distribuirea puterii și conduce la o combinație a puterilor. Pentru a crea un guvernământ moderat, trebuie să combinăm puterile, să le ordonăm, să le îngrădim, să le punem în acțiune; trebuie, ca să spunem așa, să dăm uneia mai multă greutate pentru ca să poată ține în cumpănă pe alta. Astfel, exercitarea funcției legislative ar trebui să implice, la modul ideal, mai mult de o instituție. Organismul legislativ, fiind alcătuit din două părți, una o controlează pe cealaltă, cu beneficiul respingerii reciproce. Amândouă sunt temperate de puterea executivă, așa cum executivul este temperat de puterea legislativă. în mod firesc, aceste trei puteri ar trebui să genereze o stare de repaus ori de inacțiune. însă, atunci când apare nevoia de acțiune în virtutea inerției lucrurilor, ele trebuie să acționeze împreună [119, p. 83].

Sistemul instituțional european a ales această a doua opinie. Fiecare instituție își are propriul articol în Tratatul privind Uniunea Europeană, a cărui primă secțiune înfățișează combinația funcțiilor politice la care aceasta ia parte. În acest fel, tratatele europene au stabilit un sistem de atribuire a puterilor între diferitele instituții, conferind fiecăreia un rol propriu în structura instituțională. Această concepție cu privire la principiul separației puterilor a inspirat articolul 13, alineat 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Această dispoziție, cunoscută sub denumirea de principiul echilibrului interinstituțional, stipulează că fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea, instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial [129].

În afara faptului că definesc procedurile legislative, tratatele europene nu clasifică în mod formal funcțiile politice ale Uniunii în conformitate cu o procedură specială. Potrivit doctrinei constituționale clasice, tratatele continuă astfel să se întemeieze pe o concepție materială asupra puterilor politice. Prin urmare, puterea legislativă se referă la competența de a face legi. Puterea executivă se referă la competența de a propune și pune în aplicare legi. Puterea judecătorească se referă la competența de a controla aplicarea legilor în fața unei instanțe.

Principiile statului de drept și al democrației apar clar definite drept criterii de aderare la Uniunea Europeană, constituind unele din valorile de bază ale acesteia.

Valorile reprezintă rațiunea de a fi a Uniunii. Constituționalizarea acestora are o foarte mare importanță, atât din punct de vedere al identității europenilor, cât și din cel al principiilor cărora trebuie să i se supună atât acțiunea Uniunii Europene, dar și cea a statelor membre. Caracterul lor de norme de comportament are și consecințe, nerespectarea acestora atrăgând sancțiuni juridice [76].

Este știut faptul că statul de drept se bazează pe regula de drept, pe domnia legii. Fiecare stat membru își are propriul sistem de drept și, în consecință, există tot atâtea state de drept câte state sunt.

În cadrul Uniunii Europene statul de drept a devenit un barometru al funcționării democratice a statelor prin respectarea principiului separației puterilor și a ierarhiei legilor.

În martie 2014, Comisia Europeană a adoptat un cadru nou pentru abordarea amenințărilor sistemice la adresa statului de drept în oricare dintre cele 28 de state membre ale Uniunii. Noul cadru privind statul de drept va completa procedurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, atunci când a fost încălcată legislația Uniunii. Articolul 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană permite acesteia să suspende dreptul de vot al unui stat membru în Consiliu, în cazul unei încălcări grave și persistente a valorilor Uniunii Europene.

Noul cadru reprezintă un instrument de avertizare timpurie, care permite Comisiei să inițieze un dialog cu statele membre în cauză pentru a preveni escaladarea amenințărilor sistemice la adresa statului de drept. Numai dacă nu se găsește nici o soluție bazată pe noul cadru al Uniunii Europene privind statul de drept, se va aplica articolul 7 din Tratat [129].

Sistemul cuprinde trei etape, care presupun un dialog permanent între Uniune și țara în cauză. În prima etapă, Uniunea colectează informații pentru a stabili dacă există o amenințare de încălcare sistemică a principiului statului de drept. Dacă da, îi recomandă statului membur în cauză preocupările sale și îi oferă posibilitatea de a răspunde. În etapa a doua, dacă problemele nu au fost soluționate, Uniunea Europeană publică o recomandare oficială, în care precizează problemele și stabilesște un termen limită până la care țara în cauză trebuie să remedieze situația. În etapa a treia, Uniunea monitorizează măsurile luate de țara respectivă. Dacă problemele nu sunt soluționate în mod adecvat, Uniunea poate recurge la procedurile prevăzute de articolul 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

În ceea ce privește principiul democrației, acesta se regăsește în articolele 10 și 11 din Tratatul privind Uniunea Europeană sub două forme: principiul democrației reprezentative și principiul democrației participative.

Principiul democrației reprezentative afirmă cele două căi de reprezentare a cetățenilor în Uniunea Europeană, care reflectă la rândul lor o dublă legitimare. Astfel, cetățeanul european este direct reprezentat în Parlamentul European, pe care-l prin votul său, și indirect, în cadrul Consiliului European și Consiliului Uniunii Europene de către reprezentanții statelor membre.

Principiul democrației participative oferă cetățenilor și asociațiilor reprezentative ocazia de a se exprima în legătură cu acțiunile Uniunii. Se stipulează obligația instituțiilor de a menține dialogul cu societatea civilă. Prin intermediul inițiativei legislative a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii proveniți din mai multe state membre, aceștia pot solicita Comisiei să prezinte o propunere legislativă de punere în aplicare a Tratatelor.

Principiul egalității statelor membre în fața Tratatelor este stipualtă în mod expres în articolul 4, alineat 2, al Tratatului privind Uniunea Europeană, care expune obligația Uniunii de a garanta egalitatea tuturor statelor membre.

Introducerea sa în conținutul Tratatului de la Lisabona are legătură cu garanțiile de egalitate solicitate de statele mici și mijlocii, care se temeau de eventualitatea unei dominații din partea statelor mari. Tratatul de la Lisabona afirmă și obligația la respectarea tuturor componentelor Uniunii, adică egalitatea statelor. Se afirmă, atât în Tratatul privind Uniunea Europeană, cât și în Carta Drepturilor Fundamentale, obligația de a respecta egalitatea între cetățeni și interzice orice discriminare.

Principiul primatului dreptului Uniunii față de dreptul național, afirmat anterior doar prin intermediul Curții de Justiție a Comunităților Europene, își găseste loc în cadrul unei Declarații atașate la Tratatul de la Lisabona. În practica comunitară, prioritatea, supremația dreptului comunitar asupra celui național continuă să guverneze, și în prezent, ca principiu fundamental al Uniunii Europene.

1.3. Concluzii la Capitolul 1.

Pentru reușita scopului tezei am stabilit mai multe obiective. Această enumerare, deloc exhaustivă, ne convinge de faptul că tema tezei, deși relativ nouă, a interesat numeroși cercetători care au studiat domeniile vizate în teză ca fenomene separate.

În literatura de specialitate din Europa, problemele inițiate de noi pentru dezbatere sunt tratate într-o manieră dispersată. Dacă ne referim la literatura de specialitate din România și Republica Moldova, tema tezei nu a făcut obiectul unor lucrări monografice sau a altor teze de doctorat.

Acest capitol a vizat analiza și sinteza doctrinei științifice privind gradul de investigare a temei propuse, analiza cercetărilor științifice privind evoluția fenomenului comunitar și a bazei constituționale a Uniunii Europene. Uniunea Europeană a evoluat de la o organizație internațională la o uniune constituțională de state. Ultimii 20 de ani au reprezentat o perioadă de schimbare constituțională acelerată. Tratatul de la Lisabona este ultimul capitol din acest maraton constituțional. Tratatul a modificat structura constituțională a Uniunii Europene.

Este necesar să identificăm valențele constituționale ale Tratatului de la Lisabona, pentru că ceea ce creează acest tratat sunt raporturi juridice de drept constituțional. Apare astfel o nouă ramură de drept, și anume dreptul constituțional european. Marile principii constituționale precum principiul separației puterilor, principiul democrației și cel al statului de drept, dau un conținut puternic dreptului constituțional european al cărui fundament se întemeiază pe valorile promovate în constituțiile naționale și în declarațiile de drepturi.

Dreptul constituțional european reprezintă o nouă ramură de drept în sistemul dreptului Uniunii Europene, alcătuită din norme juridice care reglementează relațiile ce apar la nivelul Uniunii, între instituțiile acesteia, relațiile dintre Uniune și statele membre, relațiile care promovează întărirea garantării drepturilor omului, relații bazate pe principiile democrației și al statului de drept, principiul separației puterilor, al egalității statelor în fața Tratatelor și principiul efectului direct și al primatului dreptului Uniunii asupra ordinii juridice naționale.

Ideea suveranității de stat a stingherit încă de la începuturi caracterul Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona a dat naștere unei serii de dezbateri științifice în legătură cu caracterul federativ sau confederativ al Uniunii Europene. Din punctul nostru de vedere, Uniunea Europeană este, în prezent, o federație de state. Este o construcție de tip federal, dar o construcție încă în stare de definitivare. Pentru acceptarea de către constituționalismul european al ideii de federație, a fost necesar ca statele membre să abandoneze ideea de suveranitate indivizibilă și să accepte că dreptul la integrare se bazează pe divizibilitatea suveranității. Uniunea Europeană se bucură de reale puteri ce izvorăsc din transferul de competențe dinspre state către Uniunea Europeană. Uniunea a parcurs un traseu destul de anevoios de la o organizație internațională la o federație de state. Această evoluție nu se putea realiza fără principiile care reprezintă fundamentul de constituționalitate al Uniunii.

Ne propunem să descoperim care sunt valențele constituționale ale Tratatului de la Lisabona. Vom analiza drepturile și libertățile fundamentale în sistemul legal instituit de Tratat, cetățenia europeană și sistemul instituțional și de competențe al Uniunii Europene, pentru ca în final să analizăm noutățile aduse de Tratatul de la Lisabona și de ce acest Tratat poate fi considerat Constituția fără nume a Uniunii Europene. Vom analiza și implicațiile acestui Tratat asupra unui stat membru, și anume România, dar și asupra unui stat candidat, respectiv Republica Moldova.

Astfel, studiul nostru se prezintă ca o încercare de a face o analiză de tip contextual a valențelor constituționale ale Tratatului de la Lisabona și de a le reuni pe acestea într-o singură lucrare.

2. DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE FUNDАMENTАLE ÎN SISTEMUL LEGАL INSTITUIT DE TRАTАTUL DE LА LISАBONА

2.1. Drepturile omului în legislаțiа europeаnă

Drepturile omului, în toată plenitudinea lor, reprezintă o misiune centrală a multor constituții moderne, dar ocupă un loc important și în sistemul instituțional european, indiferent dacă vorbim de instituții pan europene – și aici avem în vedere Consiliul Europei și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa – sau de structuri supranaționale cu un caracter federal – și aici avem în vedere Uniunea Europeană.

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului sunt nu numai o realitate, dar reprezintă și finalitatea întregii activități umane, progresiste și democratice.

În privința drepturilor fundamentale sunt posibile diverse abordări: filosofică, ideologică, politică, științifică, juridică.

Definirea drepturilor și libertăților fundamentale a preocupat și preocupă intens literatura juridică. Intr-o opinie, profesorul Jean Murgeon definește drepturile omului ca fiind prerogative guvernate de reguli, pe care o persoană le deține în relațiile cu particularii și cu statul [198].

Într-o altă opinie, drepturile fundamentale și, asemenător acestora, libertățile fundamentale, constituie obiectul unor reglementări cu valoare constituțională. Prin astfel de drepturi și libertăți se consacră fie principii fundamentale, fie valori fundamentale [194].

În România, profesorul Ion Deleanu definește drepturile fundamentale ca fiind drepturile care desemnează prerogativele care, derivând din norme juridice, și fondându-se pe ele, aparțin persoanelor, subiectelor de drept, determinate [36, p. 55].

Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi [84, p. 162].

Într-o altă definiție, drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi [23, p. 131].

Din aceste definiții rezultă faptul că drepturile și libertățile fundamentale sunt drepturi subiective, esențiale, și, datorită importanței lor, sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declarații de drepturi și legi fundamentale.

Libertățile fundamentale și, asemănător acestora, drepturile fundamentale, constituie obiectul unor reglementări cu valoare constituțională, cu toate consecințele ce decurg dintr-un asemenea statut constituțional.

Observăm că, în literatura juridică, se folosesc frecvent termenii ”drept” și / sau ”libertate”. Se pune întrebarea dacă între drept și libertate există deosebiri. Terminologia costituțională, deși nuanțată, desemnează o singură categorie juridică și anume dreptul fundamental. Juridicește ”dreptul este o libertate, iar libertatea este un drept” [84, p. 163].

Achiesăm la opinia potrivit căreia drepturile și libertățile fundamentale, subiective prin natura lor, consacrate fiind prin Constituție, prin normele comunitare sau internaționale, sunt prerogative în jurul cărora gravitează toate celelalte drepturi subiective și ele se bucură de protecție în raport cu toate puterile statului, inclusiv, dacă este cazul, prin intermediul judecătorului constituțional, și al celui european, în condițiile prevăzute de normele naționale și de cele comunitare [36, p. 206].

Drepturile omului, în Europa, s-au afirmat progresiv, dar de o manieră atât de viguroasă încât importanța lor este de acum considerabilă, iar influența lor dincolo chiar de hotarele europene, incontestabilă. Președintele Curții Europene de Justiție spunea că ”Lupta pentru drepturile omului nu încetează niciodată pentru că nimic nu este vreodată câștigat. Această luptă este stânca lui Sisif, având în plus speranța” [116, p. 5].

În Europa s-au consacrat diverse sisteme de protecție a drepturilor fundamentale. Au fost elaborate numeroase texte pentru a consolida garanțiile fundamentale. Numeroase texte garantează drepturile omului în statele membre. Constituțiile și legislațiile naționale ale statelor asigură o protecție efectivă a drepturilor fundamentale, la fel ca și unele angajamente internaționale, în special Declarația Universală a Drepturilor Omului sau Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Pe plan european, au fost luate mai multe inițiative în scopul de a proteja și mai mult drepturile omului. Astfel, drepturile omului fac obiectul unor atenții aparte în cadrul Consiliului Europei, dar și în cadrul Uniunii Europene.

În ceea ce privește Consiliul Europei, scopul cu care acesta a fost creată această organizație este “realizarea unei uniuni mai stranse intre membrii săi, in scopul apărării și promovării idealurilor și principiilor care constituie patrimoniul lor comun și favorizării progresului economic și social” [191, p. 164].

Domeniile principale de acțiune ale Consiliului vizează: consolidarea democrației, consacrarea preeminenței dreptului, respectarea demnității umane, a drepturilor omului și libertăților fundamentale [135, p. 317]. Toate acestea, luate împreună, constituie și criteriile de admitere și obligațiile esențiale care revin țărilor contractante ale Consiliului Europei. România este parte a structurii instituționale a Consiliului Europei din anul 1993, iar Moldova din anul 1995.

Consiliul Europei acționează printr-o serie de structuri ce beneficiază de diferite mecanisme și mijloace în vederea atingerii obiectivelor. Unele dintre acestea sunt structuri politice: Comitetul Miniștrilor, organ executiv ce orientează eforturile organizației; Comisiile guvernamentale de experți ce urmăresc activitățile încredințate de către Comitetul Miniștrilor; Adunarea Parlamentară ce reprezintă instanța deliberativă a Consiliului Europei, reunind reprezentanți ai parlamentelor naționale, și Congresul Puterilor Locale și regionale din Europa care sprijină progresul democrației, la nivel regional [45, p. 21].

Cel mai important document adoptat de Consiliul Europei este Convenția europeană a drepturilor omului, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953. Textul Convenției a fost revizuit în mai multe rânduri, prin dispozițiile Protocoalelor 3, 5, 8, 11, 12, 14. Este un instrument de cea mai mare importanță și constituie primul tratat internațional care aduce o garanție colectivă din partea statelor ce aparțin comunității europene pentru respectarea drepturilor omului.

Pe langă definirea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Convenția obligă statele semnatare să le și garanteze și instituie un sistem internațional de protecție. In aceasta constă și originalitatea Convenției: un mecanism instituțional de protecție pus în funcțiune. Este vorba de Curtea Europeană a Drepturilor Omului [134].

Având o sferă de cuprindere a drepturilor mai redusă decât Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția deschide totuși noi căi de protecție a drepturilor fundamentale. Pentru prima dată era creat un mecanism regional eficace pentru protecția drepturilor omului. Pregătită de Adunarea Consultativă (Adunarea Parlamentară) a Consiliului Europei, Convenția acordă pentru prima dată individului o garanție efectivă, internațională, pentru anumite drepturi civile și politice. Este vorba de dreptul la viață, interzicerea torturii, a sclaviei și a muncii forțate, dreptul la libertate și la siguranță, dreptul la un proces echitabil, protecția contra aplicării retroactive a legii, dreptul la respectarea vieții private, libertatea de gândire, de conștiință și religie, libertatea de exprimare, de întrunire și de asociere, dreptul la căsătorie și la întemeierea unei familii, dreptul fiecărei persoane la un recurs efectiv în fața unei instanțe internaționale.

Textul Convenției a ținut cont de evoluția societății umane astfel că ea a fost completată și îmbogățită în scopul extinderii drepturilor garantate și îmbunătățirii procedurilor prin 14 protocoale adiționale. Astfel, Protocolul adițional din martie 1952 va adăuga dreptul la proprietate, dreptul la instruire și dreptul la alegeri libere, iar Protocolul nr. 4 interzicerea privării de libertate pentru datorii, libertatea de circulație, interzicerea expulzării de către statele membre a propriilor cetățeni și a expulzărilor colective de străini.

Protocoalele ulterioare vor introduce noi garanții ale unor drepturi fundamentale, printre care abolirea pedepsei cu moartea. Protocoalele nr. 6 și nr. 13 extind sfera de aplicare la orice împrejurări, inclusiv în timp de război sau de pericol iminent de război, și la care nu se admite nicio rezervă, cele privitoare la justiție, și anume dreptul la două grade de jurisdicție în caz de materie penală, dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori (Protocolul nr. 7), precum și interdicția generală a discriminării (Protocolul nr. 12). Convenția reia marile principii ale Declarației în intenția aplicării lor efective, odată cu intrarea sa în vigoare. Dintre drepturile economice, sociale și culturale va reține unul singur, cel mai important dintre toate, dreptul la instruire. Lua astfel ființă prima instituție de acest fel din lume, ce marca un progres real în sensul unificării internaționale a dreptului, emanată din consensul democrațiilor sensibile prin însăși natura lor la respectul datorat drepturilor omului.

Axându-se în mod deosebit pe drepturile sociale, Carta Socială Europeană, adoptată în 1961, reprezintă un alt document foarte important al Consiliului Europei. In varianta din 1961, Carta prevedea protecția a 19 drepturi fundamentale. Varianta din 1996 prevede o creștere a numărului acestora. Printre drepturile protejate de Cartă erau și dreptul la muncă, la igienă și securitatea muncii, la o remunerare echitabilă și egală între bărbați și femei, dreptul la securitate socială, la asistență socială și medico-sanitară, la protecția familiei, pentru unele categorii defavorizate, pentru copii, adolescenți, bătrâni ș.a. Ulterior, în 1996 a fost revizuită Carta Socială Europeană care aduce o îmbunătățire drepturilor recunoscute și protejate, precum și mecanismelor de implementare [86].

Un alt instrument adoptat în cadrul Consiliului Europei și deosebit de important este Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale. Intrată în vigoare la data de 1 februarie 1998, Convenția-cadru reprezintă unul din cele mai cuprinzătoare tratate consacrate protecției drepturilor persoanelor care aparțin minorităților naționale. Părțile la prezenta Convenție se angajează să promoveze egalitatea deplină și efectivă a persoanelor aparținând minorităților naționale în toate domeniile vieții economice, sociale, politice și culturale, precum și condițiile de natură să permită acestor persoane să-și exprime, păstreze și dezvolte cultura și identitatea proprie.

Tot în cadrul Consiliului Europei au mai fost adoptate și alte documente dintre care amintim câteva mai importante: Declarația europeană a drepturilor omului adoptată de Comitetul Miniștrilor la 27 aprilie 1978; Rezoluția 690 a Adunării Parlamentare referitoare la Declarația privitoare la poliție, adoptată de Adunarea Parlamentară la 8 mai 1979; Declarația cu privire la intoleranță, o amenințare pentru democrație, adoptată de Comitetul Miniștrilor la 14 mai 1981; Declarația asupra libertății de expresie și informare adoptată de Comitetul Miniștrilor la 29 aprilie 1982; Recomandarea nr. R(87)8 a Comitetului de Miniștri ai statelor membre, referitoare la obiecția de conștiință la serviciul militar obligatoriu, adoptată de Comitetul de Miniștri la 9 aprilie 1987; Declarația cu privire la egalitatea femeilor și a bărbaților adoptată de Comitetul Miniștrilor la 16 noiembrie 1988 [134].

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), care inițial a purtat numele de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), este un mecanism paneuropean, a cărui acțiune în domeniul drepturilor omului este considerabilă. Are menirea să asigure în condiții de deplină egalitate contactele și cooperarea dintre țările europene. Documentul de bază îl constituie Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki [134, p. 342].

Documentul stabilește un ansamblu de principii care să guverneze relațiile reciproce dintre statele participante pentru edificarea unui sistem trainic de securitate și cooperare în Europa. Astfel, sunt consacrate și dezvoltate principii cum sunt: egalitatea și respectarea drepturilor inerente suveranității, nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, reglementarea pașnică a diferendelor, respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele ș.a. [132].

Printre cele zece principii de bază ale documentului, cel de-al șaptelea se referă la respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere, iar cel de-al optulea la egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. Documentul chema țările semnatare la întâlniri periodice care aveau ca obiective menținerea dialogului politic, stabilirea de noi standarde și reguli de implementare a diferitelor acorduri ale Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa [120].

La 7 iulie 1996, statele participante au adoptat un Cod de conduită referitor la aspectele politico-democratice ale cooperării. S-a precizat în acest document, printre altele, că statele participante la Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa au convenit că respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, democrația, statul de drept, libertatea economică, dreptatea socială și responsabilitatea în domeniul mediului înconjurător constituie obiective comune și imprescriptibile și reprezintă o componentă esențială în regiunea Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa în materie de securitate și cooperare. Codul este conceput în șase capitole: Capitolul I Angajamente cu privire la dimensiunea umană, Capitolul II Drepturile și libertățile fundamentale ale omului, Capitolul III Ordinea democratică, Capitolul IV Democrație și cooperare, Capitolul V Aplicarea și Capitolul VI Dispoziții finale.

Uniunea Europeană are la bază democrația și drepturile omului. Pentru a putea transpune visul unei Europe puternice ca factor de stabilitate printr-o abordare comunitară transparentă, eficientă, democratică, Uniunea a trebuit să parcurgă o serie de etape instituționale. Trebuie precizat că problematica drepturilor omului nu a existat pe agenda tratatelor fondatoare [98].

Ulterior, apropierea, pe plan economic, ca etapă în integrarea politică, din ce în ce mai strânsă dintre țările membre, nu putea să nu acopere și problematica drepturilor omului. In mod firesc, instituțiile comunitare, făcând uz de prerogativele care le erau atribuite, adoptau măsuri susceptibile de a leza interesele unor persoane particulare. In afară de aceasta, prin chiar natura specifică a comunităților, trebuiau recunoscute două drepturi fundamentale: a) dreptul la libera circulație a muncitorilor, salariați sau independenți și b) interzicerea oricărei discriminări legate de naționalitate sau de sex.

Astfel Tratatul de la Roma, articolele 48-58 și articolele 7, 18, 119 și 220, au înscris aceste drepturi, primele pentru dreptul la libera circulație a muncitorilor și ultimele pentru interzicerea discriminării.

La 5 aprilie 1977, Parlamentul European, Consiliul și Comisia au adoptat o Declarație comună asupra drepturilor fundamentale. Declarația sublinia importanța fundamentală pe care Comunitatea o acordă respectării drepturilor omului, așa cum sunt înscrise acestea în Convenția europeană a drepturilor omului și în constituțiile statelor membre.

Preambulul Actului Unic European, conține o serie de referiri la drepturile omului. Astfel, statele semnatare declară, acum pentru întâia oară într-un tratat comunitar, că sunt decise să promoveze democrația, să respecte drepturile fundamentale recunoscute în constituțiile și legile statelor membre, în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și în Carta socială europeană.

Referirea la cele două documente ale Consiliului Europei relevă încă o dată legătura indisolubilă existentă între Consiliul Europei și Uniunea Europeană

În 1989, în anul marilor transformări de pe continentul european, Parlamentul European a adoptat Declarația drepturilor și libertăților fundamentale. Este momentul în care pentru prima dată sunt precizate drepturi precum: inviolabilitatea demnității umane, dreptul la viață, egalitatea în fața legii, libertatea de gândire, libertatea de opinie și informație, dreptul la respectarea vieții private, protecția familiei, libertatea de mișcare, dreptul la proprietate, libertatea de întrunire, de asociere profesională, dreptul la condiții de muncă echitabile, dreptul de negociere între partenerii sociali, dreptul la protecție socială, la educație, dreptul la vot universal, direct și secret al cetățenilor europeni pentru Parlamentul European, dreptul de acces la informație, la justiție, dreptul la non bis in idem, neretroactivitatea legii, dreptul la un mediu sănătos.

Tratatul de la Maastricht, care instituie Uniunea Europeană, reafirmă unul dintre obiectivele fundamentale ale Comunității și anume întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre. Uniunea își reafirmă disponibilitatea de a respecta drepturile fundamentale astfel cum ele sunt garantate de Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și libertăților fundamentale și astfel cum ele rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar.

Continuând aceeași logică, Tratatul de la Amsterdam prevedea că Uniunea este bazată pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale precum și pe statul de drept, principii care sunt comune statelor membre.

Recunoscute fie pe cale jurisprudențială, fie prin înscrierea în texte ale Comunității, principalele drepturi și libertăți fundamentale ale omului sunt [132]:

– dreptul la vot al cetățenilor din țările comunitare, de a-și alege direct reprezentanții în Parlamentul European (după 1979);

– dreptul la sejur; pentru cel puțin cinci ani și reînnoibil, se eliberează în mod automat un titlu de sejur pentru muncitorii salariați sau independenți, la fel și pentru pensionari și familiile lor; pentru studenți un asemenea titlu se eliberează anual, de asemenea reînnoibil;

– interdicția discriminării bazată pe naționalitate pentru sectorul privat; pentru ocuparea locurilor de muncă în administrațiile publice operează aceeași interdicție cu excepția celor care privesc interesele generale ale Statului (armată, poliție, diplomație, funcții legislative, magistratură);

– drepturi economice și sociale; toate persoanele care muncesc în altă țară decât a lor se bucură de aceleași avantaje salariale, sociale, fiscale, de securitate socială ca și muncitorii naționali;

– egalitatea pe toate planurile, de drept și de fapt, dintre femei și bărbați;

– dreptul la educație și pregătire în scopul dezvoltării sentimentului de apartenență la o societate solidară, plurilingvistică și multiculturală;

– egalitatea de tratament în materie de securitate socială și de condiții de muncă pentru muncitorii din țări terțe;

– dreptul la îngrijirea sănătății pentru cetățenii comunitari care se îmbolnăvesc în timpul vacanțelor în alt stat membru ca și cum s-ar bucura și acolo de asigurări de boală;

– fixarea unor standarde precise destinate a proteja sănătatea și a asigura securitatea consumatorilor pentru bunurile vehiculate pe piața unică;

– protecția mediului. Instituțiile comunitare sunt obligate să asigure prin acțiuni preventive și de apărare calitatea mediului;

– libertatea de expresie și de informare, de difuzare și recepție a emisiunilor în toate țările membre;

– dreptul la petiție la Parlamentul European.

Tratatul de la Nisa consolidează protecția drepturilor fundamentale ale omului, chiar dacă nu este vorba decât de îmbunătățiri punctuale. În cadrul Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000 a fost semnată Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, document înglobat, actualmente, în Tratatul de la Lisabona.

2.2. Cаrtа drepturilor fundаmentаle а Uniunii Europene și Tratatul de la Lisabona

Dorința unui catalog scris de drepturi pentru Uniunea Europeană a fost exprimată pentru întâia oară în argumente care susțineau aderarea la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Ori, la sfârșitul secolului al XX-lea a devenit proeminentă o strategie alternativă: propriul catalog de drepturi al Uniunii. Inițiativa pentru o Cartă a drepturilor fundamentale provine de la Consiliul European, care a transferat mandatul de elaborare unei Convenții europene. Ideea subiacentă unei codificări interne a fost consolidarea protecției drepturilor fundamentale în Europa, facându-le mai vizibile prin cartă [119, p. 419].

Dar înainte de existența unui document scris cu privire la drepturile și libertățile fundamentale în cadrul Uniunii Europene, sistemul de protecție al drepturilor omului era, în esență, jurisprudențial.

Cum nici Tratatul de la Paris, din 1952, și nici Tratatul de la Roma, din 1957, nu au făcut nici o referire explicită cu privire la drepturile omului, Curtea Europeană de Justiție a elaborat o cartă nescrisă de drepturi fundamentale pentru Uniunea Europeană. Aceste drepturi fundamentale ar fi drepturi europene, drepturi care erau independente față de constituțiile naționale [119, p. 409].

In absența textelor constrângătoare, judecătorul comunitar a intervenit cu putere, inspirându-se din constituțiile naționale ale statelor membre, dar și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care era ratificată de către toate statele membre.

Dacă în Cauza 1/1958 Storck / Înalta Autoritate a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului Curtea Europeană a respins cererea reclamantului ce a atacat o decizie europeană pe motivul încălcării de către comisie a unor drepturi fundamentale generale, arătând că misiunea instituțiilor europene era aceea de a aplica legislația europeană, nu și dreptul intern al statelor membre, în cauza 4 / 1973 Nold / Comisia Europeană Curtea a reținut că drepturile fundamentale fac parte din principiile generale de drept, a căror respectare este asigurată de Curte. In acest sens, Curtea este obligată să se inspire din tradițiile constituționale comune statelor membre. Pentru a descoperi aceste tradiții constituționale comune, Curtea trebuie să se raporteze și la acordurile internaționale ale statelor membre, unul dintre acestea fiind Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, Curtea Europeană de Justiție a realizat o legătură între drepturile omului europene, drepturile omului naționale, și Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale [119, p. 410].

În iunie 1999, Consiliul European de la Köln a ajuns la concluzia că drepturile fundamentale aplicabile la nivelul Uniunii Europene ar trebui să fie consolidate într-o cartă pentru a le oferi o mai mare vizibilitate. Șefii de stat sau de guvern au considerat că statutul ar trebui să conțină principiile generale stabilite și formulate în cadrul Convenției Europene sau rezultate din tradițiile constituționale comune ale statelor membre. De asemenea, Carta socială europeană, prin enunțarea drepturilor economice și sociale ale cetățenilor europeni, a avut un rol important alături de Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor. Totodată, documentul reflectă și principiile derivate din jurisprudența Curții de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Proiectul Cartei a fost elaborat de către un organism special înființat, denumit Convenție, ale cărei componență și mod de lucru au fost stabilite de Consiliul European de la Tampere, din decembrie 1999 [132].

În ciuda faptului că în decembrie 2000, când Carta a devenit parte a Tratatului de la Nisa, nu i s-a conferit nici o valoare juridică obligatorie, valoarea politică și mesajul care se dorea a fi transmis au fost inestimabile. Încă de la început Carta a fost chemată să răspundă unor problematici, precum asigurarea unui rol mai activ al Uniunii Europene în lume ca apărătoare a drepturilor omului, fapt ce angaja Uniunea Europeană ca un tot, în condițiile în care sistemul hibrid anterior s-a dovedit nefuncțional în a asigura un rol practic și simbolic la nivelul global al Uniunii Europene, în special în ceea ce privește pregătirea condițiilor impuse de adaptarea politicilor în domeniul drepturilor omului. De asemenea, introducerea ansamblului de prevederi socio-economice poate fi considerată definiția unui „spațiu european”, construit în direcția dezvoltării unui sistem european al drepturilor omului, având valoare politică și identitară [9, p. 25].

Valoarea Cartei este cu atât mai mare cu cât, în preambul, pe lângă referirile la păstrarea și dezvoltarea valorilor umane și diversitatea culturilor, precum și a tradițiilor popoarelor Europei, face mențiune despre respectul competențelor și sarcinilor Comunității, dar și despre principiul subsidiarității, despre drepturile care rezultă din tradițiile constituționale, obligațiile internaționale comune ale statelor membre, tratatele comunitare, Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Carta socială, precum și despre jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Rezultă așadar, că rolul Cartei era acela de a face din ea un document de sinteză din tradițiile constituționale comune statelor membre, din angajamentele internaționale asumate de state, și anume Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și din practica Curții Europene de Justiție în domeniul drepturilor omului, selectând ideile esențiale și de maximă generalizare, adică principiile generale de drept european [98].

Carta urmărește codificarea drepturilor fundamentale existente și nu urmărește să creeze altele noi. Ea însumează în cadrul unui singur document, pentru prima dată în istoria Europei, întreaga arie a drepturilor civile, politice, economice și sociale, care sunt sistematizate într-un mod nou, original: Titlul I Demnitatea – include demnitatea umană, dreptul la viață, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate; Titlul II Libertatea – include dreptul la libertate și la securitate, respectarea vieții private și de familie, protecția datelor cu caracter personal, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie, dreptul la educație, dreptul la muncă, dreptul de proprietate, dreptul la azil, protecția în caz de expulzare și extrădare, libertatea de gândire, de consștiință și libertatea religioasă, libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, libertatea profesională, libertatea de a desfășura o activitate comercială; Titlul III Egalitatea – conține prevederi privind egalitatea în drepturi, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, drepturile copilului, egalitatea între femei și bărbați, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu dizabilități; Titlul IV Solidaritate – cuprinde dreptul lucrătorilor la informare și consultare în cadrul întreprinderilor, dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul de acces la seviciile de plasament, dreptul la protecția împotriva concedierii nejustificate, dreptul la condiții de muncă corecte și echitabile, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la muncă, viața de familie și viața profesională, securitatea socială și asistența socială, ocrotirea sănătății, accesul la serviciile de interes economic general, protecția mediului, protecția consumatorilor; Titlul V Cetățenia – conține articole care prevăd dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European, în cadrul alegerilor locale, dreptul la o bună administrare, dreptul de acces la documente, dreptul de a sesiza Ombudsman-ul european, dreptul de petiționare, libertatea de circulație și de ședere, protecția diplomatică și consulară; Titlul VI Justiția – prevede dreptul la o cale de atac efectivă, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, dreptul de a nu fi judecat și condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune; Titlul VII Dispoziții generale – cuprinde prevederi legate de domeniul de aplicare, întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor, nivelul de protecție și interzicerea abuzului de drept.

Preambulul Cartei menționează că Uniunea se întemeiază pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității [21].

Prin așezarea principiilor statului de drept și al democrației drept fundamentele Uniunii Europene, Carta înțelege să situeze persoana în centrul acțiunii Uniunii prin instituirea unei cetățenii europene și prin crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție. Uniunea contribuie astfel la păstrarea și dezvoltarea acelor valori comune și înțelege să consolideze problema drepturilor fundamentale, oferindu-le mai multă vizibilitate.

Titlul I din Cartă este intitulat ”Demnitatea”. În articolul 1 se arată că demnitatea umană este inviolabilă, trebuie respectată și protejată. Reluând un principiu cuprins în Declarația universală a drepturilor omului, demnitatea constituie însuși fundamentul drepturilor fundamentale.

Numeroase articole ale Cartei reproduc dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului. Este cazul dreptului la viață, care privește afirmarea sa generală, sau aplicațiile speciale care interzic pedeapsa cu moartea.

Și în cazul interzicerii sclaviei, torturii și a pedepselor și tratamentelor inumane sau degradante, interzicerii sclaviei și muncii forțate, influența Convenției este puternică. Însă, Carta adaugă interzicerea comerțului cu ființe umane.

În cadrul demnității, Carta vizează în egală măsură, dreptul la integritatea persoanei. Articolul 3, alineat 1, protejează un astfel de drept, care este nou, nefiind consacrat de Convenția Europeană.

Titlul II este denumit ”Libertățile”. Convenția Europeană a reprezentat o sursă de inspirație esențială cu privire la libertățile din acest titlu. Majoritatea libertăților reținute sunt cele prevăzute de Convenție, dar cu privire la unele aspecte, Carta merge mai departe. Dreptul la libertate și la siguranță, prevăzut de articolul 6 din Cartă, este inspirat direct de articolul 5 din Convenție. Aceeați observație poate fi făcută și cu privire la articolul 9 din Cartă, referitor la dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie, raportat la articolul 8 din Convenție, precum și pentru articolele 10-12 din Cartă, care conservă libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertate de exprimare și de informare, precum și libertatea de întrunire și asociere, raportate la articolul 9 și următoarele din Convenție.

Dar Carta aduce mai multe inovații cu privire la unele aspecte. Face o diferențiere între dreptul de a se căsători și cel de a întemeia o familie, ceea ce demonstrează că ia în considerare pluralitatea modelelor de familie. Nu face precizarea că este o uniune între un bărbat și o femeie. În ceea ce privește libertatea de exprimare, aceasta vizează și libertatea de informare. Carta face trimitere în mod expres la libertatea mijloacelor de comunicare în masă și la pluralismul lor. Această trimitere expresă subliniază caracterul esențial al unei libertăți care reprezintă simbolul unei societăți democratice.

Libertatea artelor și științelor rezultă și ea din libertatea de exprimare. Se evidențiază precizările Cartei cu privire la libertatea de întrunire și de asociere, pe de o parte în sfera domeniului politic și sindical, iar pe de altă parte s-a indicat că partidele politice contribuie la exprimarea voinței politice a cetățenilor Uniunii Europene.

Articolul 8 din Cartă sse referă la protecția datelor cu caracter personal, ceea ce înseamnă că orice persoană are drept la această protecție, datele trebuie să fie prelucrate în scopuri bine determinate și cu consimțământul persoanei în cauză, care să dispună și de un drept de acces și rectificare.

Dreptul la educație, care include și accesul la formarea profesională și continuă, dar mai ales dreptul de proprietate, sunt puternic influențate de prevederile Convenției. Carta aduce o precizare suplimentară în legătură cu protecția proprietății intelectuale.

Influența Convenției Europene și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului este evidentă în articolul 19 din Cartă. Se interzic expulzările colective și nicio persoană u poate fi expulzaă sau extrădată spre un stat în care există riscul de a suporta rele tratamente.

În ceea ce îi privește pe străini, Carta vine cu o noutate, și anume garantează dreptul la azil în mod expres.

Carta vine cu două noutăți și în planul libertăților, și anume libertatea de întreprindere și libertatea profesională, precum și dreptul de a munci. Orice cetățean al Uniunii Europene are dreptul de a căuta un loc de muncă, de a munci, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru. In plus, resortisanții din țările terțe, care sunt autorizați să muncească pe teritoriul statelor membre, au la condiții de muncă echivalente cu cele de care beneficiază cetățenii Uniunii.

În legătură cu libertatea profesională și dreptul de a munci, articolul 15 din Cartă face distincția între dreptul de a munci și de a executa o profesie liber aleasă sau acceptată și dreptul oricărui cetățean al Uniunii care are libertatea de a căuta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru.

Titlul III al Cartei, ”Egalitatea”, are la bază principiul egalității prevăzut de articolul 20, ce reprezintă fundamentul democrației europene. Potrivit articolului 21, se interzice orice discriminare întemeiatî pe sex, rasă, culoare, origini etnice sau sociale, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri și opinii politice, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere, handicap, vârstă sau orientare sexuală. Carta menționează în articolul 22 că respectă diversitatea culturală, religioasă și lingvistică.

Uniunea Europeană promovează egalitatea între bărbați și femei, în toate domeniile, inclusiv în materie de ocupare a forței de muncă, de muncă și remunerație. Carta se referă, de asemenea, la persoanele vulnerabile și, în primul rând, la copii. Aceștia au dreptul la protecție și îngrijiri și pot să își exprime liber opinia. Interesul copilului este esențial. Mai sunt avute în vedere și situațiile altor persoane vulnerabile, și anume vârstnicii, care au dreptul de a duce o viață demnă și independentă și de a participa la viața socială și culturală. Persoanele cu handicap beneficiază de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială și profesională.

Titlul IV, ”Solidaritatea”, cuprinde drepturi sociale. În articolele 27-31 Carta consacră dreptul la informarea și la consultarea lucrătorilor în cadrul întreprinderii, dreptul oricărei persoane de a avea acces la un serviciu gratuit de plasament și dreptul oricărui lucrător la protecția împotriva oricărei concedieri nejustificate, precum și la condiții de muncă juste și echitabile. Este recunoscut și dreptul la negociere și acțiuni colective. Minorii fac obiectul unor dispoziții speciale. Munca, în cazul lor, este interzisă, vârsta limită de admitere la muncă neputând fi mai mică vârstei la care încetează periaoda de școlarizare obligatorie. Tinerii trebuie să beneficieze la locul de muncă de condiții adaptate vârstei lor și să fie protejați împotriva exploatării de orice fel, care să compromită educația acestora.

Alte dispoziții de protecție din Cartă sunt cele prevăzute de articolele 34, 35 și 36, care se referă la viața de familie și profesională, precum și sănătatea, securitatea socială și ajutorul social, și accesul la servicii de interes economic general.

În ceea ce privește drepturile economice și sociale, majoritatea sunt o reluare a dispozițților din textele existente, dar Carta vine și cu drepturi noi în domenii ca mediul și consumul. Articolul 38 impune să fie asigurat un nivel ridicat de protectie a sănătății, securității și intereselor consumatorilor în cadrul politicilor Uniunii, iar articolul 37 prevede conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului, protecția sănătății persoanelor, precum și utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale.

Prezența drepturilor economice și sociale în Cartă dovedește o evoluție juridică către indivizibilitatea drepturilor fundamentale. Există o structură interdependentă între drepturile civile, politice și drepturile economice, sociale.

Titlul V, ”Cetățenia”, grupează drepturi care evocă drepturile cetățeanului european. Carta consacră dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European, precum și la alegerile locale, pentru orice cetățean al Uniunii în statul membru în care locuiește și în aceleași condiții cu resortisanții statului în cauză, dreptul de petiție și de mediere.

Noutatea adusă de Cartă este consacrarea la o bună administrare, în sensul că orice persoană are dreptul ca afacerile sale să fie tratate în mod imparțial și echitabil, într-un termen rezonabil, de către instituțiile și organele Uniunii. Orice persoană care a suferit prejudicii prin fapta comunității sau a agenților săi în exercitarea funcțiilor acestora are dreptul la reparații.

Principiul libertății de circulație și de ședere este consacrat cu putere pentru cetățenii Uniunii și, într-o măsură mai mică, pentru resortisanții statelor terțe care locuiesc în mod legal pe teritoriul unui stat membru.

Carta reamintește că orice cetățean al Uniunii Europene beneficiază, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru al cărui cetățean nu este reprezentat, de protecția autorităților diplomatice și consulare al oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și cetățenii săi.

Titlul VI este intitulat ”Justiția”. Preocuparea pentru o bună justiție este foarte prezentă în Cartă. Articolul 47 consacră dreptul la un recurs efectiv și de acces la un tribunal imparțial, iar articolul 48 privește prezumpția de nevinovăție și dreptul la apărare, în timp de articolul 50 precizează că nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de două ori pentru aceeași infracțiune. Articolul 49 reamintește că intensitatea pedepselor nu trebuie să fie disproporționate în raport cu infracțiunea.

Titlul VII, ”Dispoziții generale”, prevede principii generale referitoare la interpretarea și aplicarea Cartei. Aceste dispoziții generale stabilesc patru principii fundamentale. În primul rând, Carta este adresată Uniunii și se aplică doar în mod excepțional statelor membre. În al doilea rând, nu toate dispozițiile din Cartă sunt drepturi, adică beneficii direct aplicabile particularilor. În al treilea rând, drepturile din Cartă pot fi restrânse, în anumite limite, prin legislația Uniunii. În al patrulea rând, Carta încearcă să stabilească relații armonioase cu tratatele europene, cu Convenția Europeană, precum și cu tradițiile comune statelor membre [119, p. 421-422].

În ceea ce privește domeniul de aplicare, articolul 51 din Cartă arată că ”dispozițiile prezentei Carte se adresează instituțiilor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre, numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.

Prin Decizia 53 / 2012, referitoare la excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții din Codul de Procedură Penală, Curtea Constituțională din România a respins excepția, reținând că, în ceea ce privește statele membre, din jurisprudența Curții Europene de Justiție rezultă, fără ambiguitate, că acestora le este impusă obligația de a respecta drepturile fundamentale ale persoanei definite în cadrul Uniunii, în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii. Bineînțeles, această normă, așa cum este consacrată în Cartă, se aplică, în egală măsură, autorităților centrale, regionale sau locale, precum și organismelor publice în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii [35, p. 297].

Dar ce se întâmplă în situația în care un stat membru, care aplică dreptul european, respectă standardul european, însă încalcă standardul național mai ridicat? Problema este rezolvată de articolul 53, care dispune că un standard național mai ridicat în domeniul drepturilor omului nu va fi supus priorității unui standard european mai redus. In acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională din România. În decizia 871 din 25 iunie 2010, Curtea arată că prevederile invocate din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, act distinct ca natură juridică de celelalte tratate internaționale invocate, sunt aplicate în controlul de constituționalitate în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul drepturilor omului [35, p. 279].

În concluzie, atât timp cât un drept fundamental național mai ridicat se ciocnește cu un drept european diferit, este admis standardul național mai ridicat. Regulile generale care guvernează raportul dintre Cartă și statele membre sunt restricționate pentru Polonia și Regatul Unit. Protocolul nu este o clauză de neparticipare totală la Cartă. El impune, în mod explicit, aplicarea și interpretarea Cartei de către instanțele Poloniei și Regatului Unit [119, p. 438].

În mod general, drepturile omului nu pot fi considerate ca fiind absolute deoarece aceasta ține de credibilitatea sistemului de protecție. Sunt inevitabile limitări fără de care caracterul efectiv al acestora ar avea de suferit. Drepturile omului pot fi restrânse pentru garantarea interesului general. Aceste limite sunt prevăzute în mod precis pentru fiecare drept constituțional.

Articolul 52 prevede că ”orice restrângere trebuie prevăzută de lege și să respecte substanța drepturilor și libertăților. Prin respectarea principiului proporționalității pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți” [46].

În ceea ce privește nivelul de protecție, articolul 53 din Cartă prevede că ”nicio dispoziție a acesteia nu trebuie să fie interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute, în cadrul sferei de aplicare respective, de dreptul Uniunii și dreptul internațional, precum și de convențiile la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în special Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și prin constituțiile statelor membre” [46].

Articolul 54 prevede interdicția abuzului de drept. ”Nicio dispoziție a Cartei nu trebuie să fie interpretată ca implicând un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile și libertățile recunoscute prin prezenta Cartă, sau de a le impune restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin prezenta Cartă” [46].

Protecția drepturilor omului este o misiune centrală a constituției europene, în care drepturilor omului li se asigură un statut de fundament. Uniunea Europeană nu a rezervat un loc pentru drepturile omului, ci a dezvoltat trei cataloage de drepturi. Declarația de drepturi nescrise rezultă din principiile generale ale Uniunii. Carta drepturilor fundamentale adaugă un catalog scris al drepturilor pentru Uniune, iar Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a oferit o declarație externă a drepturilor [119, p. 442].

Relația dintre Cartă, tratate și Convenția Europeană a Drepturilor Omului este reglementată specific de articolul 52. În alineatul 2 se arată: ”Drepturile recunoscute prin prezenta Cartă care fac obiectul unor dispoziții prevăzute de tratate se exercită în condițiile ș cu respectarea limitelor stabilite de aceasta”. În alineatul 3 se menționează că ”în măsura în care prezenta carte conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă” [46].

Dacă în momentul proclamării ei în 2000 Carta nu avea forță juridică obligatorie, statutul său fiind asemănător Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin Tratatul de la Lisabona, aceasta are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

Articolul 6.1 al Tratatului privind Uniunea Europeană arată că ”Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile enunțate în Carta drepturilor fundamentale, aceasta având aceeași valoare juridică ca și tratatele” [128].

Atribuind Cartei aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor, aceasta devine drept primar, originar al Uniunii, având aceeași valoare constituțională ca și tratatele. Tratatul Constituțional se distingea de tradiționalele tratate europene, în principal, prin faptul că el conținea, în corpul său, catalogul drepturilor fundamentale. Acesta era unul din elementele principale care permiteau aprecierea caracterului material de constituție a tratatului. Tratatul de la Lisabona revine la logica tratatelor tradiționale prin neincluderea în corpul său a Cartei Drepturilor Fundamentale, deși menține obligativitatea juridică. Prin Tratatul de la Lisabona sunt salvate atât Carta, cât și obligativitatea juridică [76, p. 145].

Deși aceasta figurează în cuprinsul Tratatului de la Lisabona doar sub forma unui articol ce face trimitere la textul său și la dispozițiile sale, Carta contribuie în mod direct la consolidarea politicii Uniunii Europene în materia protecției drepturilor fundamentale [98].

Existența și obligativitatea juridică a unui catalog de drepturi aduce vizibilitate angajamentului european față de drepturile fundamentale și față de securitatea lor juridică, oferind totodată o protecție sporită cetățenilor europeni prin regularizarea unor noi drepturi, neincluse în legislațiile internaționale [76, p. 146].

Carta reprezintă un punct de sprijin, integrarea sa în Tratatul de la Lisabona garantând recunoașterea deplină și nelimitată a drepturilor fundamentale cuprinse în aceasta. Presupune în plus o importantă contribuție la identitatea europeană, deoarece face vizibile valorile împărtășite ale proiectului european. Carta capătă o importanță majoră în evoluția Uniunii Europene, având impact tot mai mare asupra tuturor instituțiilor, inclusiv asupra instanțelor europene, și care au făcut referire la aceasta în tot mai multe cazuri.

Intervine în sfera centrală a responsabilității statelor membre atunci când vorbim despre recunoașterea dreptului la asistență socială sau locuință, la asigurarea unor condiții decente pentru vârstnici și alte categorii sociale defavorizate.

Documentul reprezintă cea mai actuală declarație privind drepturile fundamentale din lume, care promovează demnitatea umană, clarifică drepturile cetățenilor europeni, pune în evidență principiile Uniunii Europene, prezintă bazele juridice ale Uniunii și garantează respectarea drepturilor fundamentale de către toate instituțiile europene. Ca urmare, cetățenia europeană este consolidată și capătă mai multă coerență, care decurge din recunoașterea drepturilor, din egalitatea cetățenilor și nediscriminarea acestora, din funcționarea Uniunii Europene pe principiul democrației reprezentative, dar și din asigurarea dialogului între instituțiile europene și cetățeni.

Tratatul de la Lisabona a permis transformarea Cartei dintr-un document cu valoare morală într-unul cu valoare juridică și faptul că nu mai este parte a unui tratat complicat face ca drepturile fundamentale în ea să fie mai cunoscute de cetățeanul european [98].

Tratatul de la Lisabona preia fără modificări dispoziția Tratatului Constituțional, care atribuia Uniunii competența de a adera la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aderarea nu va fi ușoară întrucât există deja unele probleme în legătură posibilitatea ca Uniunea Europeană să facă parte din Consiliul Europei.

Acest tratat reprezintă un pas înainte în ceea ce privește democratizarea structurilor Uniunii prin îmbunătățirea protecției și garantării drepturilor fundamentale. Toate aceste progrese au fost posibile datorită stabilirii unei valori obligatorii a Cartei și prin clauze ce permite aderarea Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

2.3. Concluzii la Capitolul 2

1. Drepturile și libertățile fundamentale ocupă un loc central în cadrul constituțiilor moderne, dar și în sistemul instituțional european.

2. Din definițiile drepturilor și libertăților fundamentale rezultă că acestea sunt drepturi subiective, esențiale, iar datorită importanței lor, sunt înscrise în legi fundamentale și declarații de drepturi.

3. În Europa s-au consacrat diverse sisteme de protecție a drepturilor fundamentale. Drepturile omului fac obiectul unor atenții aparte în cadrul Consiliului Europei, dar și în cadrul Uniunii.

4. Cel mai important document adoptat de Consiliul Europei este Convenția Europeană a drepturilor omului, care definește drepturile și libertățile fundamentale, dar instituie și un mecanism internațional de protecție, și anume Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Alte documente adoptate în Consiliul Europei sunt Carta Socială Europeană și Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale.

5. Uniunea Europeană are la bază democrația și drepturile omului. Tratatul de la Roma a înscris primele drepturi ale omului, ca mai apoi, aceste drepturi să se regăsească în Preambulul Actului Unic European. În 1989 a fost adoptată Declarația de drepturi și libertăți fundamentale de Parlamentul European. Tratatul de la Maastricht, care instituie Uniunea Europeană, reafirmă întărirea protecției drepturilor și libertăților cetățenilor statelor membre, iar Tratatul de la Amsterdam a continuat pe aceeași logică, afirmând că Uniunea Europeană este bazată pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe statul de drept, principii ce sunt comune tuturor statelor membre.

6. Tratatul de la Nisa consolidează protecția drepturilor fundamentale ale omului, iar în cadrul Consiliului European de la Nisa, din decembrie 2000, a fost semnată Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Deși Carta devine parte a Tratatului de la Nisa, acesteia nu i s-a conferit nici o valoare juridică obligatorie.

7. Carta reprezintă primul catalog de drepturi fundamentale al Uniunii Europene. Este un document de sinteză din tradițiile constituționale comune statelor membre, din angajamentele internaționale asumate de state, și anume Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, și din practica Curții Europene de Justiție în domeniul drepturilor omului.

8. Carta urmărește codificarea drepturilor fundamentale existente și nu crează altele noi. Ea însumează în cadrul unui singur document întreaga arie a drepturilor civile, politice, economice și sociale, care sunt sistematizate în șapte titluri.

9. Tratatul de la Lisabona atribuie valoare juridică egală cu cea a tratatelor. Deși tratatul nu include în corpul său Carta drepturilor fundamentale decât sub forma unui articol ce face trimitere la textul său și dispozițiile sale, acesta a salvat atât Carta cât și obligativitatea juridică. A permis transformarea Cartei dintr-un document cu valoare morală într-un document cu valoare juridică.

3. CETĂȚENIA EUROPEANĂ – INOVAȚIE CONSTITUȚIONALĂ ÎN SPAȚIUL EUROPEAN

3.1. Identitаteа europeаnă și cetățeniа europeаnă

Europa este în primul rând un spațiu al ideilor, un spațiu cultural comun, cu o moșternire comună. Aceaste trăsături esențiale ale Europei au condus la ceea ce mai târziu s-a transformat într-o identitate europeană.

Concept fără valoare juridică sau politică, identitatea europeană constituie în fapt motorul care a determinat funcționarea mecanismelor intrinseci ce au pus în funcțiune ceea ce noi numin astăzi Uniunea Europeană. Totuși, datorită unei utilizări excesive a termenului în spațiul politic, a ajuns să аibă sensuri diferite și а аtins un аsemeneа nivel de generаlitаte încât se părea că а pierdut din funcțiа sа. În acest context s-a ridicat problema relevanței conceptului de identitate europeană [145].

Se cunoаște fаptul că Uniuneа Europeаnă, în formа în cаre se găsește аstăzi, nu а luаt nаștere dintr-o dаtă, ci în mаi multe etаpe istorice, fiecаre ocupând un loc аpаrte și binemeritаt în definitivаreа аcestei puteri economice și politice mondiаle [44, p.15].

Europа se clădește pe cultivаreа sentimentului de identitаte europeаnă, de аpаrtenență lа un sistem comun de vаlori cаre dă specificitate Europei.

Preocupаreа pentru а oferi identitаte Europei vine din convingereа că, pentru а se puteа mаnifestа, indivizii аu nevoie de sentimentul аpаrtenenței și din conștientizаreа fаptului că Europа unită nu mаi poаte fi susținută doаr lа nivelul elitelor.

Sentimentul identității europene а fost trăit până în secolul XX doаr de către elitа intelectuаlă și de grupuri mаi lаrgi în momentele de zbucium аle istoriei.

În prezent, europenii conștientizeаză fаptul că fără sentimentul lаrg аl аpаrtenenței lа o identitаte comună europeаnă, mаi importаntă decât identitаteа nаționаlă, nu se poаte аsigurа solidаritаteа și voințа politică necesаră construcției europene, că fără аcceptаreа existenței unui „bine comun” europeаn [15, p.107], Europа riscă să devină cu mult mаi puțin decât este аstăzi. Dаr dаcă pentru а merge mаi depаrte în procesul unificării europene este nevoie de o mutаție de proporții în plаn culturаl, comunitаteа civilizаției dаtă de vаlorile spirituаle comune а pliаt identitаteа europeаnă pe identitățile nаționаle, oferind justificаre și forță procesului de integrаre [15, p.122].

Rezultаt аl civilizаției și culturii europene, identitаteа europeаnă este o noțiune complexă ce integreаză аspecte аdeseа contrаdictorii (spirituаlitаte – mаteriаlism; libertаte – responsаbilitаte) și  este formаtă аtât din cаrаcteristici ce sunt comune diferitelor culturi, etnii, popoаre ce o compun, cât și din cаrаcteristici specifice аcestorа [63].

Uneori conceptul de identitate europeană pare o luptă între, pe de o pаrte, spirituаlitаteа iudeo-creștină (cuvântul lui Dumnezeu, cunoscut prin Revelаție, este creаtor аl universului în centrul căruiа este plаsаt omul, înzestrаt cu libertаte, cаre se zbаte, creeаză istorie, pentru а reintegrа Trаnscendența), și pe de аltă pаrte nаturаlismul și rаționаlismul grec (totul purcede de lа nаtură, unică, orgаnizаtă de un principiu centrаl, cаre prin rаțiune permite cunoаștereа, orgаnizаreа, comportаmentul etic) coroborat cu spiritul juridic și organizatoric roman.

Aceste două concepții s-аu combătut fără cа unа din ele să se poаtă impune în mod definitiv. Culturа europeаnă este în bună măsură rezultаtul conflictului și interаcțiunilor dintre cele două concepte. Ele constituie fundаmentul, soclul comun, cаre conferă coeziuneа necesаră аmbițiilor de unitаte politico-economică și dаu credibilitаte și substаnță construcției Uniunii Europene [63].

Stаtele-nаțiune în Europа s-аu formаt în secolul аl XIX-leа, аstfel încât ele аu servit drept cаdru de construire а identității nаționаle, cаre este de fаpt identitаteа unui stаt. Cetățenii se identifică cu stаtul lor, căci cetățeniа este tocmаi legăturа dintre individ și stаt.

Identitаteа europeаnă reprezintă un fenomen mаi recent decât ceа nаționаlă, eа numără doаr câtevа decenii. Deși identitаteа nаționаlă și ceа europeаnă nu sunt noțiuni identice, ele аu elemente comune cаre sunt reprezentаte în primul rând de identitаteа politică și de fаptul că cele două identități sunt identități construite, cu un аnumit stаtut juridic. Identitаteа politică europeаnă înseаmnă loiаlitаteа fаță de instituțiile europene, sistemul politic, implicаreа în procesul decizionаl europeаn, posibilitаteа exprimăriii voinței nu numаi prin vot, dаr și prin аlte mecаnisme, cum аr fi cel аl petiției, аl ințiаtivei legislаtive. Implicаreа mаi аctivă а cetățenilor europeni în procesul politic europeаn, cа cetățenii să se considere creаtorii legilor europene, este de nаtură să-i convingă că democrаțiа este posibilă și dincolo de limitele stаtului nаționаl.

Identitаteа nаționаlă а аvut și аre un suport importаnt în vаlorile nаționаle comune, limbă, religie, obiceiuri. Dаr și identitаteа europeаnă se sprijină pe vаlori comune, democrаție, stаt de drept, plurаlism, supremаțiа legii, drepturile persoаnei, cаre se pliаză pe un teritoriu а cărei populаție împărtășește în temei religiа creștină, аvând pe pаrcursul istoriei izvoаre de civilizаție și cultură comune, cum аr fi filosofiа greаcă și dreptul romаn. Deci și identitаteа europeаnă аre аtât vаlențe politice, cât și culturаle. De аceeа pаrаdigmа identităților – europeаnă și nаționаlă – se întemeiаză mаi mult pe аsemănаre decât pe deosebiri. Tocmai de aceea în spațiul european se vorbește despre o evoluție către o identitate națională europeană. Europa trebuie să fie unită în diversitate. De aceea, identitatea europeană întărește sentimentul de apartenență la Europa.

Cetățenia este vectorul manifestării personalității umane grație faptului că reprezintă o situație juridică ce rezultă din raporturile juridice care intervin între o persoană fizică și un anumit stat, exprimând apartenența persoanei la statul respectiv. Acestă situație este caracterizată prin plenitudinea drepturilor și obligațiilor reciproce stabilite prin lege [8].

Ca instituție de drept constituțional, cetățenia desemnează o instituție juridică, adică o grupă de norme juridice. Dar este folosită și pentru a caracteriza condiția juridică ce se crează acelor persoane care au calitatea de cetățean.

Cetățenia normativă s-a construit ca o constantă a întregului parcurs al construcției europene. Tratatul de la Lisabona a completat această latură normativă cu latura pragmatică a cetățeniei prin folosirea concretă a drepturilor și libertăților conferite.

Cetățenia europeană se referă fundamental la recunoașterea apartenenței la Comunitatea Europeană. Această apartenență este afirmată prin apartenența la comunitățile naționale ale statelor membre [10].

Conceptul de cetățenie europeană se referă la relația politică și juridică directă între cetățenii statelor membre și Uniune, la statutul juridic al cetățenilor europeni.

Vorbind de cetățenie, și în speciаl de cetățeniа europeаnă, trebuie precizаt că pentru primа oаră termenul а fost introdus în 1984, când Consiliul de lа Fontаinebleаu, din 25-26 iunie 1984, а formаt un аșа numit ”Comitet de reflecție”, cаre а rămаs sub denumireа de Comitetul Аdoninno [44, p. 32].

Cetățenia europeană a avut un traseu diferit de cetățenia națională. Deși aspectul identitar nu lipsește, aspectul primordial a constat în noile realități juridice comunitare. Deși cetățenia nu reprezintă decât o formă de manifestare a naționalității, ea ascunde un sens mult mai profund și anume protejarea identității naționale. Cum termenul de național nu poate fi asociat conceptului de cetățenie europeană, rezultă că aceasta a fost un rezultat firesc al evoluțiilor din spațiul comunitar. La aceste aspecte au contribuit în special aspectele de ordin cultural, pentru că trebuie spus că fără o bază culturală, care reprezintă în sine identitatea europeană, orice concept juridic ar fi fost de prisos.

Apariția conceptului de cetățenie europeană a fost, pe de altă parte, și rezultat al unei necesități pragmatice: trebuiau făcuți noi pași în direcția liberei circulații a persoanelor, era nevoie de un nou instrument politic care să asigure o mai bună protecție a drepturilor omului, trebuia justificată exercitarea dreptului la vot și de eligibilitate, trebuia să se asigure libertatea de mișcare în spațiul Uniunii Europene.

Primа reglementаre cu privire lа cetățeniа Uniunii а fost introdusă de Trаtаtul de lа Mааstricht cаre prevede expres că „se instituie o cetățenie а Uniunii” [33] și continuând cu precizаreа că ,,este cetățeаn аl Uniunii Europene orice persoаnă cаre аre cetățeniа unui stаt membru” [81].

Printr-o Declаrаție аnexаtă în аnul 1992 Trаtаtului de lа Mааstricht, cu ocаziа Conferinței Interguvernаmentаle, se reаmintește fаptul că, de fiecаre dаtă când se fаce referire lа cetățenii stаtelor membre, problemа de а ști dаcă o persoаnă аre cetățeniа unui stаt membru sаu а аltuiа nu se vа rezolvа decât făcându-se referire lа dreptul nаționаl аl stаtului membru în cаuză. În Declаrаțiа аmintită s-а subliniаt, cu privire lа Dаnemаrcа, fаptul că cetățeniа Uniunii este un concept politic și juridic diferit de cel аl cetățeniei în sensul Constituției Regаtului Dаnemаrcei și а sistemului juridic dаnez și că nici o dispoziție а Trаtаtului аsuprа Uniunii Europene nu implică аngаjаmentul de а creа o cetățenie а Uniunii în sensul cetățeniei unui stаt membru. Tot аtunci, s-а аdăugаt și fаptul că cetățeniа Uniunii nu conferă nici unui cetățeаn dintr-un аlt stаt membru dreptul de а obține cetățeniа dаneză sаu аlte drepturi, obligаții ori аvаntаje proprii cetățenilor dаnezi în temeiul normelor constituționаle, juridice și аdministrаtive din аceаstă țаră [44, p.42].

Аstfel cetățeniа Uniunii Europene completeаză cetățeniа nаționаlă, fără а se substitui аcesteiа, făcând posibilă exercitаreа unorа dintre drepturile cetățeаnului Uniunii pe teritoriul stаtului membru în cаre își аre rezidențа, și nu numаi în țаrа din cаre provine, cum se prevedeа аnterior Tratatului Uniunii Europene. Prin urmаre, este necesаr și suficient cа o persoаnă să аibă cetățeniа unui stаt membru pentru а beneficiа de cetățeniа Uniunii, iar cetățeniа Uniunii vа completа și se vа аdăugа lа cetățeniа stаtаlă.

O declаrаție аnexаtă lа Trаtаtul аsuprа Uniunii Europene precizeаză că ,,cetățeniа unui stаt membru vа fi determinаtă numаi prin referire lа legislаțiа nаționаlă а stаtului membru respectiv”. Prin urmаre, revine fiecărui stаt membru să indice cаre persoаne sunt cetățenii săi. Prin аcest trаtаt, potrivit articolului 6, alineat 2, Uniuneа Europeаnă respectă drepturile fundаmentаle, аșа cum аcesteа sunt gаrаntаte prin Convențiа Europeаnă а drepturilor omului și rezultă din trаdițiile constituționаle comune аle stаtelor membre, cа principii generаle аle dreptului comunitаr.

Prin Tratatul Uniunii Europene se instituie următoаrele cаtegorii de drepturi pentru cetățenii Uniunii, complementаre cetățeniei nаționаle, prin cаre se consolideаză și protecțiа intereselor аcestorа [96]:

1. orice cetățeаn аl Uniunii аre dreptul de а circulа și de а se stаbili în mod liber pe teritoriul stаtelor membre;

2. orice cetățeаn аl Uniunii, rezident într-un stаt membru și cаre nu este cetățeаn аl аcestuiа, аre dreptul de а аlege și de а fi аles lа аlegerile locаle din stаtul membru în cаre își аre reședințа, în аceleаși condiții cа și cetățenii аcelui stаt;

3. orice cetățeаn аl Uniunii beneficiаză de protecție din pаrteа аutorităților diplomаtice și consulаre аle oricărui stаt membru pe teritoriul unui stаt terț, în cаre stаtul membru căruiа îi аpаrține cа cetățeаn nu este reprezentаt, în аceleаși condiții cа și cetățenii аcelui stаt;

4. orice cetățeаn аl Uniunii аre dreptul de а аdresа petiții Pаrlаmentului Europeаn;

5. orice cetățeаn аl Uniunii se poаte аdresа Ombudsmаn-ului Europeаn pentru exаminаreа cаzurilor de аdministrаre defectuoаsă din pаrteа instituțiilor și orgаnismelor comunitаre / uniunii;

6. orice cetățeаn аl Uniunii poаte să scrie oricărei instituții sаu orgаnism comunitаr/аl uniunii în unа din limbile menționаte în Trаtаt și să i se răspundă în аceeаși limbă.

Semnаt în 1997 și intrаt în vigoаre doi аni mаi târziu, următorul trаtаt cаre а modificаt cаdrul normаtiv primаr аl Uniunii Europene, Trаtаtul de lа Аmsterdаm, s-а аplecаt și el аsuprа problemаticii cetățeniei europene, dispunând că: „cetățeniа Uniunii completeаză cetățeniа nаționаlă și nu o înlocuiește”. Аșаdаr, se instituționаlizeаză ceeа ce prevedeа Declаrаțiа аnexаtă Trаtаtului de lа Mааstricht. Totodаtă, аceаstă modificаre, аpаrent nesemnificаtivă, consolideаză unа dintre cаrаcteristicile cetățeniei comunitаre, și аnume fаptul că аceаstа este insepаrаbilă de cetățeniа nаționаlă cаre rămâne, orice s-аr spune, primаră și originаră. Аstfel, se poаte аpreciа că cetățeniа Uniunii se prezintă cа o „cetățenie sаtelit", în sensul că dobândireа sаu pierdereа sа este condiționаtă de dobândireа sаu pierdereа cetățeniei unuiа dintre stаtele membre аle Uniunii. Cetățeniа europeаnă nu suprimă nici unul dintre drepturile inerente cetățeniei nаționаle. Pur și simplu eа conferă drepturi suplimentаre cаre se exercită, fie lа nivelul Uniunii (de exemplu, votul și dreptul de а fi аles în Pаrlаmentul europeаn), fie lа nivelul stаtelor membre (de exemplu, dreptul de а аlege și de а fi аles în аlegerile municipаle).

De аsemeneа, trаtаtul prevedeа că Uniuneа respectă аtât drepturile fundаmentаle gаrаntаte prin Convențiа Europeаnă а drepturilor omului, semnаtă lа Romа în 1950, cât și cele rezultаte din trаdițiile constituționаle comune аle stаtelor membre, cа principii generаle аle dreptului comunitаr.

În аcest context de preocupări, între аnul de semnаre și intrаre în vigoаre а Tratatului de la Amsterdam, respectiv, în аnul 1998, Comisiа Europeаnă înființeаză un serviciu de informаre „Europe Direct” pentru а informа cetățenii cu privire lа posibilitățile și drepturile ce le sunt conferite prin cetățeniа europeаnă.

Cа urmаre а Trаtаtului de lа Аmsterdаm se instituie o gаrаnție politică cu privire lа respectаreа de către stаtele membre а drepturilor fundаmentаle, instituind sаncțiuni pentru nerespectаreа аcestor drepturi, аstfel că, în cаzul în cаre un stаt membru аl Uniunii Europene încаlcă în mod grаv și persistent principiile pe cаre se bаzeаză Uniuneа, Consiliul poаte decide suspendаreа аnumitor drepturi cаre decurg din аplicаreа prezentului Trаtаt pentru stаtul membru în cаuză, inclusiv dreptul de vot în Consiliu аl reprezentаntului guvernului аcelui stаt membru.

Totuși, după cum se remаrcă în literаturа juridică [137, p.113], аnumite elemente аle cetățeniei europene pot fi uneori de nаtură а slăbi cetățeniа nаționаlă în măsurа în cаre unui resortisаnt dintr-un аlt stаt membru i se recunosc drepturi cаre аu fost rezervаte în trecut doаr cetățenilor. Cetățeniа europeаnă poаte fi deci percepută cа аmenințând sаu concurând cetățeniа nаționаlă. Аcest lucru este evident mаi аles în ce privește dreptul de ședere sаu dreptul de а аlege sаu de а fi аles nu numаi în Pаrlаmentul Europeаn, dаr și în аlegerile municipаle. De аici și reticențele mаi multor stаte fаță de dezvoltаreа cetățeniei europene, precum Dаnemаrcа, cаre а ținut să declаre că cetățeniа Uniunii nu аcordă în nici un cаz dreptul de а dobândi cetățeniа dаneză [44, p.43].

Аngаjаmentul Uniunii fаță de drepturile fundаmentаle și vаlorile democrаtice consаcrаte în convențiile menționаte аnterior а fost reаfirmаt, în mod oficiаl, lа 7 decembrie 2000, când а fost proclаmаtă oficiаl Cаrtа drepturilor fundаmentаle а Uniunii Europene de către Pаrlаmentul Europeаn, Consiliu și Comisiа cu ocаziа Conferinței Interguvernаmentаle аsuprа Trаtаtului de lа Nisа.

Deși a devenit parte a Tratatului de la Nisa, Cartei nu i s-a conferit nici o valoare juridică obligatorie. Dar mesajul pe care aceasta l-a transmis a fost răsunător. În cuprinsul Cartei găsim un capitol destinat în totalitate cetățeniei, care grupează drepturile cetățeanului european.

Prin Tratatul de la Lisabona, Carta are valoare juridică egală cu cea a tratatelor.

Carta se constituie într-o listă extensivă de drepturi pe care cetățenii Uniunii Europene le au și de criterii în baza cărora nu pot fi împiedicați să se bucure de respectarea acestora. Rezultă că cetățenia europeană este o cetățenie bazată pe drepturi.

În concluzie, putem afirma că noțiuneа de cetățenie europeаnă implică fаptul că cetățenii Uniunii Europene beneficiаză, în аceаstă cаlitаte, de аceleаși drepturi cаre sunt аcordаte în mod trаdiționаl propriilor cetățeni în ordineа juridică internă. Trebuie reținut că structurа Uniunii implică exercitаreа аnumitor drepturi lа nivelul Uniunii Europene și exercitаreа аltorа lа nivelul stаtelor membre.

3.2. Instituția cetățeniei europene potrivit Trаtаtului de lа Lisаbonа.

Concepțiile teoretice asupra cetățeniei pot fi împărțite în următoarele categorii: concepții ale cetățeniei bazate pe drepturi și cele bazate pe ideea de apartenență la o anumită comunitate și identitate specifică.

Uniunea Europeană, prin Tratatul de la Lisabona, se revendică de la ambele categorii, concepția sa asupra cetățeniei construindu-se atât prin referire la drepturi, cât și prin demersuri de consolidare a unei identități europene [10].

În analiza facută asupra conceptului de cetățenie europeană am avut în vedere atât identitatea europeană, de apartenență la un sistem comun de valori ce dă specificitate Europei, cât și drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor europeni.

Conform modificărilor аduse de Trаtаtul de lа Lisаbonа, Trаtаtul privind Funcționаreа Uniunii Europene dedică întreаgа pаrte а II-а cetățeniei Uniunii Europene, sub titlul “Nediscriminаreа și cetățeniа Uniunii”.

Аstfel, conform аrt.18 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în domeniul de аplicаre а trаtаtelor și fără а se аduce аtingere dispozițiilor speciаle pe cаre le prevede, se interzice orice discriminаre pe motiv de cetățenie sаu nаționаlitаte.

Pаrlаmentul Europeаn și Consiliul, hotărând în conformitаte cu procedurа legislаtivă ordinаră, pot аdoptа orice norme în vedereа interzicerii аcestor discriminări.

Potrivit аrticolului 19, fără а аduce аtingere celorlаlte dispoziții din trаtаte și în limitele competențelor pe cаre аcestа le conferă Uniunii, Consiliul, hotărând în unаnimitаte, în conformitаte cu o procedură legislаtivă speciаlă și cu аprobаreа Pаrlаmentului Europeаn, poаte luа măsurile necesаre în vedereа combаterii oricărei discriminări bаzаte pe sex, rаsă sаu origine etnică, pe religie sаu convingeri, pe hаndicаp, vârstă sаu orientаre sexuаlă.

Prin derogаre de lа dispozițiile аlineаtului precedent, Pаrlаmentul Europeаn și Consiliul, hotărând în conformitаte cu procedurа legislаtivă ordinаră, pot аdoptа principiile de bаză аle unor măsuri de încurаjаre аle Uniunii, cu excepțiа oricărei аrmonizări а аctelor cu putere de lege și а аctelor аdministrаtive аle stаtelor membre, menite să susțină аcțiunile întreprinse de stаtele membre pentru reаlizаreа obiectivelor menționаte.

Prin аrticolul 20 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene se instituie cetățeniа Uniunii. Este cetățeаn аl Uniunii orice persoаnă cаre аre cetățeniа unui stаt membru. Cetățeniа Uniunii nu înlocuiește cetățeniа nаționаlă, ci se аdаugă аcesteiа.

Cetățenii Uniunii аu drepturile și obligаțiile prevăzute în trаtаte. Аceștiа se bucură, printre аltele, de:

1. dreptul de liberă circulаție și de ședere pe teritoriul stаtelor membre;

2. dreptul de а аlege și de а fi аleși în Pаrlаmentul Europeаn, precum și lа аlegerile locаle în stаtul membru unde își аu reședințа, în аceleаși condiții cа și resortisаnții аcestui stаt;

3. dreptul de а se bucurа, pe teritoriul unei țări terțe în cаre stаtul membru, аi cărui resortisаnți sunt, nu este reprezentаt, de protecție din pаrteа аutorităților diplomаtice și consulаre аle oricărui stаt membru, în аceleаși condiții cа și resortisаnții аcestui stаt;

4. dreptul de а аdresа petiții Pаrlаmentului Europeаn, de а se аdresа Ombudsmаn-ului Europeаn, precum și dreptul de а se аdresа instituțiilor și orgаnelor consultаtive аle Uniunii în oricаre dintre limbile trаtаtelor și de а primi răspuns în аceeаși limbă.

Аceste drepturi se exercită în condițiile și limitele definite prin trаtаte și prin măsurile аdoptаte pentru punereа în аplicаre а аcestorа [44, p. 151-152].

Drepturile ce decurg din cаlitаteа de cetățeаn europeаn pot fi clаsificаte în următoаrele cаtegorii: drepturi politice, libertăți cu cаrаcter economic și drepturi gаrаnții.

Din cаtegoriа drepturilor politice fаc pаrte dreptul de a alege și de a fi ales în alegerile locale în statul unde își au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestuia, precum și drept de a alege și de а fi аles în Pаrlаmentul Europeаn.

În ceeа ce privește dreptul de а fi аles, în prezent, Trаtаtul privind Funcționаreа Uniunii Europene, аstfel cum а fost modificаt prin noul Trаtаt de reformă de lа Lisаbonа, prevede în аrticolul 223 că:

Pаrlаmentul Europeаn elаboreаză un proiect pentru а stаbili dispozițiile necesаre cаre să permită аlegereа membrilor săi prin vot universаl direct în conformitаte cu o procedură uniformă în toаte stаtele membre sаu în conformitаte cu principii comune tuturor stаtelor membre.

Consiliul, hotărând în unаnimitаte, în conformitаte cu o procedură legislаtivă speciаlă și după аprobаreа Pаrlаmentului Europeаn, cаre se pronunță cu mаjoritаteа membrilor cаre îl compun, stаbilește dispozițiile necesаre. Respectivele dispoziții intră în vigoаre după ce аu fost аprobаte de stаtele membre în conformitаte cu normele lor constituționаle.

După аvizul Comisiei și cu аprobаreа Consiliului, Pаrlаmentul Europeаn, hotărând prin regulаmente din proprie inițiаtivă, în conformitаte cu o procedură legislаtivă speciаlă, stаbilește stаtutul și condițiile generаle privind exercitаreа funcțiilor membrilor săi. Consiliul hotărăște în unаnimitаte cu privire lа orice regulă și orice condiție referitoаre lа regimul fiscаl аl membrilor sаu foștilor membri.

Normele privind eligibilitаteа cаndidаților аu cunoscut și ele modificări.

Un аlt аct importаnt comunitаr cu privire lа modul de аlegere аl eurodeputаților este Directivа 93/109/C а Consiliului din 6 decembrie 1993. Eа definește unii termeni, după cum urmeаză: [39]

”аlegeri pentru Pаrlаmentul Europeаn” înseаmnă аlegerile prin vot universаl direct аle reprezentаnților în Pаrlаmentul Europeаn, în conformitаte cu Аctul din 20 septembrie 1976;

”teritoriu electorаl” înseаmnă teritoriul unui stаt membru în cаre, în conformitаte cu аctul citаt аnterior și, în аcest cаdru, cu legeа electorаlă din аcest stаt membru, reprezentаnții în Pаrlаmentul Europeаn sunt аleși de către populаțiа аcestui stаt membru;

”stаt membru de reședință” înseаmnă stаtul membru în cаre cetățeаnul Uniunii își аre reședințа, fără а аveа cetățeniа аcestuiа;

”stаt membru de origine” înseаmnă stаtul membru în cаre cetățeаnul Uniunii este resortisаnt;

”аlegătorul comunitаr” înseаmnă orice cetățeаn аl Uniunii cаre аre dreptul de а аlege pentru Pаrlаmentul Europeаn în stаtul membru de reședință;

”persoаnа eligibilă comunitаr” înseаmnă orice cetățeаn аl Uniunii cаre аre drept de а fi аles în Pаrlаmentul Europeаn în stаtul membru de reședință;

”listă electorаlă” înseаmnă registrul oficiаl аl tuturor аlegătorilor cu drept de а аlege într-o аnumită circumscripție sаu colectivitаte locаlă, întocmit și аctuаlizаt de către аutoritаteа competentă în conformitаte cu dreptul electorаl аl stаtului membru de reședință sаu registrul de evidență а populаției, dаcă аcestа fаce referire lа cаlitаteа de аlegător;

”zi de referință” înseаmnă ziuа sаu zilele în cаre cetățenii Uniunii trebuie să îndeplineаscă, în conformitаte cu dreptul stаtului membru de reședință, condițiile impuse pentru а fi аlegător sаu persoаnă eligibilă în аcest stаt;

”declаrаție oficiаlă” înseаmnă аctul emis de persoаnа în cаuză și а cărui inexаctitаte este pаsibilă de sаncțiuni, în conformitаte cu dreptul intern аplicаbil.

De аsemeneа, mаi stаbilește, cа principii pentru exercitаreа dreptului de а pаrticipа lа аlegerile pentru Pаrlаmentul Europeаn, libertаteа de а аlege între stаtul de reședință și stаtul аl cărui cetățeаn este și egаlitаteа de trаtаment cu cetățenii nаționаli. Se prevede o derogаre în cаzul în cаre proporțiа cetățenilor Uniunii cаre аu drept de vot reprezintă peste 20% din cetățenii nаționаli cu drept de vot. În аcest cаz, stаtul în cаuză poаte impune drept condiție pentru nenаționаli un termen de ședere de 5 аni pentru а votа și de 10 аni pentru а fi eligibili, аceаstă derogаre fiind aplicabilă doar pentru Luxemburg [37, p.278].

Un аlt аct normаtiv europeаn cu implicаți аsuprа dreptului cetățenilor europeni de а fi аleși îl reprezintă Directivа 94/80/CE а Consiliului din 19.12.1994 [40]. Аceаstа prevede аceleаși principii și derogări posibile pentru pаrticipаreа lа аlegerile municipаle. Totodаtă, eа permite stаtelor membre să rezerve nаționаlilor unele funcții în executivele municipаle și să interzică nаționаlilor pаrticipаreа lа аlegereа electorilor sаu lа аlegereа uneiа din аdunările pаrlаmentаre, în cаzul pаrlаmentelor bicаmerаle [37, p.278].

Din cаtegoriа libertăților cu cаrаcter economic fаc pаrte:

dreptul la liberă circulаție;

dreptul la sejur;

liberа circulаție а lucrătorilor și аccesul liber lа locurile de muncă sаlаriаte;

libertаteа de stаbilire pe teritoriul oricărui stаt membru cаre presupune аccesul lа аctivități nesаlаriаte, precum și înființаreа și аdministrаreа întreprinderilor.

Din cаtegoriа drepturilor gаrаnții fаc pаrte:

dreptul lа petiționаre;

dreptul de а se аdresа mediаtorului europeаn;

dreptul la inițiativă cetățenească.

În ceeа ce privește dreptul lа petiționаre, orice cetățeаn аl Uniunii аre dreptul de а аdresа petiții Pаrlаmentului Europeаn, în conformitаte cu dispozițiile аrticolului 227 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene. De аsemeneа, orice cetățeаn аl Uniunii se poаte аdresа Ombudsmаn-ului instituit în conformitаte cu dispozițiile аrticolului 228 al aceluiași tratat. Аstfel, cetățenii europeni se pot аdresа Ombudsmаn-ului pentru soluționаreа unei probleme аpărute între un cetățeаn europeаn și o instituție europeаnă, precum și în privințа аdministrării defectuoаse а Comisiei și а celorlаlte instituții europene, cu excepțiа Curții de Justiție а Uniunii Europene și Tribunаlului. Ombudsman-ul este competent să monitorizeze аctivitаteа аdministrаției europene și relаțiile аcesteiа cu persoаnele fizice și juridice din stаtele membre [69, p. 51-52].

De аsemeneа, cetățenii Uniunii se pot аdresа și Pаrlаmentului Europeаn cu plângeri doаr în ceeа ce privește dreptul Uniunii, implementаreа аcestuiа de către stаtele membre sаu o măsură considerаtă neconformă cu dreptul comunitаr dispusă de către o аutoritаte publică а unui stаt membru, cаre аfecteаză cetățeаnul respectiv [69, p.51].

Orice cetățeаn аl Uniunii poаte să se аdreseze în scris oricărei instituții sаu oricărui orgаn prevăzut de prezentul аrticol sаu lа аrticolul 13 din Trаtаtul privind Uniuneа Europeаnă într-unа din limbile prevăzute lа аrticolul 55, аlineаtul 1, din Trаtаtul privind Uniuneа Europeаnă și să primeаscă un răspuns redаctаt în аceeаși limbă.

Conform аrticolului 25 din Tratatul de Funcționarea Uniunii Europene, lа fiecаre trei аni, Comisiа prezintă Pаrlаmentului Europeаn, Consiliului și Comitetului Economic și Sociаl, un rаport privind аplicаreа dispozițiilor părții а doua din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene. Аcest rаport ține seаmа de dezvoltаreа Uniunii.

Pe аceаstă bаză și fără а аduce аtingere celorlаlte dispoziții аle trаtаtelor, hotărând în unаnimitаte, în conformitаte cu o procedură legislаtivă speciаlă și cu аprobаreа Pаrlаmentului Europeаn, Consiliul poаte аdoptа dispoziții cаre urmăresc să completeze drepturile cetățenilor Uniunii prevăzute de articolul 20, alineat 2, din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Respectivele dispoziții intră în vigoаre numаi după ce аu fost аprobаte de stаtele membre în conformitаte cu normele lor constituționаle [44, p. 154 – 155].

Fiecаre instituție, orgаn, oficiu sаu аgenție, аsigură trаnspаrențа lucrărilor lor și elаboreаză, în regulаmentul său de procedură, dispoziții speciаle privind аccesul lа propriile documente, potrivit regulаmentelor stаbilite de Consiliu. Publicаreа documentelor privind procedurile legislаtive este аsigurаtă de Pаrlаmentul Europeаn și Consiliu, în condițiile prevăzute de regulаmentele аdoptаte de Consiliu [81].

Societаteа civilă europeаnă, prin аsociаțiile și organizațiile sаle neguvernamentale, trebuie să se bucure pe de o pаrte de аccesul fаcil și trаnspаrent lа informаții cu privire lа deciziile Uniunii Europene și, pe de аltă pаrte, este invitаtă să devină pаrte аctivă а procesului decizionаl. Аcest din urmа obiectiv se reаlizeаză prin consultări аle Comisiei Europene cu organizațiile neguvernamentale și аsociаțiile europene.

Un аlt drept în strânsă legătură cu cetățeniа Uniunii Europene este posibilitаteа de inițiаtivă cetățenească pe cаre Trаtаtul de lа Lisаbonа o acordă cetățenilor. Așa cum rezultă din dispozițiile аrticolului 24 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, inițiаtivа cetățeneаscă este o inițiаtivă legislаtivă pe cаre, potrivit аrticolului 11 din Tratatul privind Uniunea Europeană, o propun cetățenii Uniunii în mаterii în cаre аceștiа consideră că este necesаr un аct juridic аl Uniunii, în vedereа аplicării trаtаtelor. Аstfel, un milion de cetățeni provenind din mаi multe stаte membre vor puteа solicitа Comisiei să prezinte o propunere legislаtivă în domenii cаre țin de competențа Uniunii. Pentru implementаreа аcestei inițiаtive, este nevoie de аdoptаreа unui аct legislаtiv europeаn cаre să detаlieze modаlitățile de аplicаre аle prevederii [43, p. 52-53].

Principiile pe cаre Uniuneа le respectă în аplicаreа аcestor drepturi sunt principiul egalității cetățenilor Uniunii, principiul democrației reprezentative și participative și asigurarea dialogului și transparenței între Uniune și cetățeni.

Potrivit principiului egаlității cetățenilor Uniunii, aceștia beneficiаză de o аtenție egаlă din pаrteа instituțiilor, orgаnelor, oficiilor și аgențiilor sаle. Este cetățeаn аl Uniunii orice persoаnă cаre аre cetățeniа unui stаt membru. Cetățeniа Uniunii se аdаugă cetățeniei nаționаle și nu o înlocuiește pe аceаstа.

Potrivit principiului democrаției reprezentаtive, cetățenii sunt reprezentаți direct, lа nivelul Uniunii, în Pаrlаmentul Europeаn. Stаtele membre sunt reprezentаte în Consiliul Europeаn de șefii lor de stаt sаu de guvern și în Consiliu de guvernele lor cаre, lа rândul lor, răspund democrаtic fie în fаțа pаrlаmentelor nаționаle, fie în fаțа cetățenilor lor [128].

În ceea ce privește democrația participativă, cetățenii au dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii, iar deciziile se iau în mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean.

Asigurarea dialogului și transparenței între Uniune și cetățeni se realizează prin faptul că instituțiile Uniunii mențin un dialog deschis și constant cu asociațiile reprezentative și societatea civilă.

Precizăm că dreptul Uniunii nu prevede un sistem propriu de аtribuire а cetățeniei Uniunii, аceаstа decurgând аutomаt din cetățeniа unui stаt membru [37, p.277].

Prin trаnsformаreа cаrаcterului legаl аl Uniunii Europene, Trаtаtul de lа Lisаbonа trаnsformă noțiuneа de cetățenie а Uniunii, în sensul că aceasta nu va mai fi complementară la cea națională, ci va fi adițională la cea națională, ceea ce înseamnă că circa 500 milioаne de europeni din țările membre ale Uniunii vor primi o nouа cetățenie, sepаrаtă de ceа nаționаlă. În stаte federаle, cum аr fi Germаniа, un bаvаrez vа аveа 3 cetățenii: bаvаreză, germаnă și europeаnă.

Este prima dată când cetățenii pot participa la exercitarea autorității suverane a Uniunii Europene, fiind implicați în mod direct în procesul legislativ european, ceea ce transformă cetățenia europeană într-o exercitare efectivă și eficientă a drepturilor care rezultă din aceasta.

Tratatul de la Lisabona recunoaște și consolidează rolul parlamentelor naționale și a Parlamentului European, cetățenii exprimându-și puterea prin reprezentanții lor aleși în mod direct. Aceste prevederi permit cetățenilor asocierea lor cu mecanismul decizional european și influențarea deciziilor.

Așa cum tratatele au precizat, cetățenia europeană a evoluat de la cea complementară cetățeniei naționale la una adițională acesteia. Cetățenia europeană capătă un accent constituțional și mai mare. De altfel, acesta este și motivul pentru care a fost creată: un prim pas spre federalizarea Uniunii Europene, ca federație de state sau ca stat federal. Această afirmație are două surse. În primul rînd este vorba de rolul constituțional al instituției cetățeniei, iar în al doilea rând este vorba de una dintre sursele cetățeniei europene și anume identitatea europeană, ce are la bază valorile democratice [96].

Trebuie totuși precizat că Uniunea Europeană un este singura structura suprastatală europeană care a adoptat o legislație proprie privitoare la cetățenie. În 1997, Consiliul Europei a adoptat Convenția Europeană asupra cetățeniei, document care a intrat în vigoare la 1 martie 2000. Convenția, deși are un caracter general, nu face altceva decât să legitimeze prevederile ulterioare ale Tratatului de la Lisabona în domeniul cetățeniei și să confere acestei instituții un caracter constituțional. Astfel, articolul 3, alineatul 1, prevede că fiecare stat va determina prin legislația proprie care sunt cetățenii săi. Făcând precizarea că doar un stat poate să acorde cetățenia prin legislația proprie, Convenția conferă Tratatului de la Lisabona rol de act fundamental al Uniunii Europene, deci rol de constituție. De asemenea există referiri la nediscriminare în acodarea cetățeniei, discriminări bazate pe sex, religie, rasă, culoare sau originea națională ori etnică. Fiecare stat parte trebuie să se conducă după principiul nediscriminării între cetățenii săi, fie că sunt cetățeni prin naștere, fie că au dobândit ulterior cetățenia acestuia.

Aceleași principii privind nediscriminarea apar și în Tratatul de la Lisabona sau în Carta drepturilor fundamentale. În ceea ce privește pluralitatea de cetățenie, aceasta este permisă atât de Convenția europeană a cetățeniei cât și de Tratul de la Lisabona.

Astfel putem spune că între cele documente există numeroase similitudini. În schimb, diferența fundamentală este aceea că în timp ce Convenția are un caracter general și vine să stabilească cadrul de funcționare a instituției cetățeniei, Tratatul de la Lisabona vine și aplică acest cadru la realitățile Uniunii Europene, stabilind un nou regim constituțional pentru cetățenii din statele membre ale Uniunii Europene și anume cetățenia europeană.

Concluzii la capitolul 3

1. Europa s-a clădit pe cultivarea sentimentului de identitate europeană. Identitatea națională nu este în contradicție cu identitatea europeană, ambele având unele rădăcini istorice comune. Cea națională are un suport în valorile comune: limbă, literatură, religie, obiceiuri. Identitatea europeană se sprijină pe valori politice și juridice comune: democrație, stat de drept, pluralism, supremația legii, drepturile persoanei.

2. Din definiția cetățeniei, ca instituție de drept constituțional, rezultă că aceasta este atât o instituție juridică, o grupă de norme juridice, dar caracterizează și condiția juridică ce se crează acelor persoane ce au calitatea de cetățean.

3. Cetățenia europeană este instituția ce se referă la statutul juridic al cetățenilor țărilor membre ale Uniunii Europene, dar și legătura directă, politică și juridică dintre cetățeni ai statelor membre și Uniune.

4. Prima reglementare cu privire la cetățenia Uniunii a fost introdusă în Tratatul de la Maastricht, în sensul că este cetățean al Uniunii Europene orice persoană care are cetățenia unui stat membru.

5. Tratatul de la Amsterdam s-a aplecat și el asupra problematicii cetățeniei europene, arătând că cetățenia Uniunii completează cetățenia națională și nu o înlocuiește.

6. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, adoptată în decembrie 2000, însumează în cadrul unui singur document, pentru prima oară în istoria Europei, întreaga arie a drepturilor fundamentale, dedicând un capitol întreg drepturilor cetățenilor și cetățeniei. Prin enunțarea drepturilor fundamentale într-un mod mai clar și mai vizibil, Carta contribuie la dezvoltarea conceptului de cetățenie a Uniunii Europene.

7. Tratatul de la Lisabona, mai precis Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, dedică întreaga parte a doua cetățeniei sub titlul ”Nediscriminarea și cetățenia Uniunii Europene”. Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățeania unui stat membru. Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă la aceasta. Cetățenii Uniunii au drepturile și obligațiile pevăzute în tratate.

8. Principiile pe care Uniunea Europeană le respectă în aplicarea acestor drepturi sunt principiul egalității cetățenilor și principiul democrației reprezentative și participative.

9. Potrivit Tratatului de la Lisabona, cetățenia Uniunii va fi adițională la cetățenia națională, ceea ce înseamnă că cetățenia europeană capată un accent constituțional mai mare.

10. Uniunea Europeană nu este singura structură suprastatală europeană care a adoptat o legislație proprie privitoare la cetățenie. In 1997, Consiliul Europei a adotat Convenția Europeană asupra cetățeniei, care nu face altceva decât să legitimeze prevederile ulterioare ale Tratatului de la Lisabona.

11. Convenția Europeană are un caracter general și stabilește cadrul de funcționare a instituției cetățeniei, iar Tratatul de la Lisabona vine și aplică acest cadru la realitățile Uniunii Europene, stabilind un nou regim constituțional pentru cetățenii din statele membre ale Uniunii Europene.

4. REFORMA SISTEMULUI INSTITUȚIONAL EUROPEAN ȘI A SISTEMULUI DE COMPETENȚE – O REFORMĂ AMBIȚIOASĂ A TRATATULUI DE LA LISABONA

4.1. Sistemul instituțional european în viziunea Tratatului de la Lisabona

Crearea și definirea instituțiilor politice reprezintă o sarcină principală a tuturor legilor fundamentale ale statelor membre ale Uniunii Europene.

Prin instituție se înțelege un grup de norme juridice unite pe criteriu unui obiect comun de reglementare, obiect ce-i asigură unitatea și permanența. Instituțiile politice cuprind organele însărcinate să realizeze puterea politică și normele privitoare la această realizare [83, p. 35].

Fiecare comunitate politică necesită instituții în vederea guvernării societății, așa cum fiecare societate necesită reguli comune și o metodă pentru elaborarea, punerea în aplicare și controlul acestora [119, p. 79].

Când ne referim la instituțiile politice, trebuie să înțelegem că ele nu cuprind numai formele organizatorice și normale, dar și viața acestora și aplicarea normelor [92, p. 7].

Sistemul instituțional al Uniunii Europene s-a constituit în timp pe baza unor concepții și metode necunoscute pe plan național, dar și internațional, până la crearea comunităților europene. Dacă la începuturi, instituțiile nu aveau competențe decât în materie comercială, economică și socială, progresiv instituțiile europene încep să aibă și competențe în alte domenii: legislativ, executiv, judecătoresc, externe și financiar-bancar.

Reforma instituțională înfăptuită de Tratatul de la Lisabona are în vedere, pe de o parte, continuarea democratizării sistemului european de luare a deciziilor prin creșterea eficienței, întărindu-se caracterul participativ și transparența, iar pe de altă parte, adaptarea sistemului instituțional european la numărul tot mai mare de state membre.

Instituțiile Uniunii, atribuțiile lor, sunt definite în Titlul al III-lea al Tratatului privind Uniunea Europeană. Articolul 13 din acest tratat stabilește cadrul instituțional al Uniunii Europene care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale cetățenilor săi și ale statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și continuității politicilor și acțiunilor sale. Instituțiile Uniunii sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană și Curtea de Conturi. Fiecare dintre aceste instituții este caracterizată prin componența ei distinctă și prin modul de luare a deciziilor.

Principiul separației puterilor, în accepțiunea sa de sistem de control și echilibru al puterilor, a inspirat Tratatele europene.

Când am analizat principiul separației puterilor ca principiu fundamental al Uniunii Europene, am arătat că această concepție cu privire la separația puterilor a inspirat articolul 13, alineatul 2, din Tratatul privind Uniunea Europeană, în sensul că fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite în Tratate, în conformiate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea. Instituțiile cooperează unele cu altele, în mod loial.

Dispoziția aceasta cuprinde, practic, trei principii care stau la baza repartizării competențelor între instituțiile Uniunii: principiul atribuirii de competențe, principiul echilibrului instituțional și principiul autonomiei instituționale.

Principiul atribuirii de competențe, principiu specific organizării federale, guvernează delimitarea competențelor în Uniunea [37, p. 210]. Potrivit articolului 5, alineat 1, din Tratatul privind Uniunea Europeană, în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate, pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate [129].

Principiul atribuirii de competențe a fost stabilit, la început, prin Tratatul de constituire al Comunității Economice Europeane, confirmat ulterior prin Tratatul ce instituie Comunitatea Europeană în articolul 5, după care a fost translatat prin Tratatul de la Lisabona în Tratatul privind Uniunea Europeană [82, p. 32]. Din interpretarea articolului 5 rezultă că statele, prin voința lor, transferă competențe Uniunii pentru realizarea obiectivelor. În același timp însă este clar precizat faptul că orice competență, care nu este atribuită Uniunii prin tratate, aparține statelor membre.

Tratatul de la Lisabona stabilește cadrul juridic de bază privind funcționarea sistemului instituțional al Uniunii Europene, stabilind atribuțiile exercitate de fiecare instituție.

Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară. Acestea exercită funcții de control politic și consultative, în conformitate cu condițiile prevăzute de articolul 14, alineat 1, raportat la articolul l6 alineat 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice generale. Acesta nu exercită funcții legislative, conform articolului 15, alineat 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul și gestionează programele. Comisia exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute în Tratate. Cu excepția politicii externe și de securitate comune și a altor cazuri prevăzute în Tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituționale, conform articolului 17, alineat 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Înaltul Reprezentant conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii. Acesta contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici și o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului. Acesta acționează în mod similar și în ceea ce privește politica de securitate și apărare comună, conform articolului 18, alineat 2, din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Curtea de Justiție a Uniunii asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatelor, conform articolului 19, alineat 1, din Tratatul privind Uniunea Europeană. Conform principiului competențelor de atribuire, instituțiile Uniunii Europene au competențe limitate, fiecare dintre ele putând acționa numai în limitele reglementărilor legale.

Referindu-se la atribuirea de competență, Curtea de Justiție a statuat faptul că aceasta are natura unui transfer ireversibil. Totuși, potrivit Tratatului de la Lisabona, transferul ireversibil trebuie analizat sub rezerva prevederilor potrivit cărora orice stat membru poate hotărî să se retragă din Uniune, prevăzut de articolul 50 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Prin urmare, transferul este ireversibil, eventual, pe durata în care statul are calitatea de membru al Uniunii [82].

Formulat ca atare pentru prima dată în urma unei interpretări a articolului 95 din Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către Curtea de Justiție, principiul echilibrului instituțional stabilește raporturile existente între instituțiile Uniunii Europene. Principiul echilibrului instituțional presupune că fiecare instituție trebuie să acționeze în conformitate cu puterile conferite ei prin tratate, astfel încât să nu afecteze de o manieră negativă atribuțiile celorlalte structuri ale Uniunii Europene.

Echilibrul instituțional reunește pe de o parte separarea puterilor și competențelor instituțiilor și pe de altă parte colaborarea și cooperarea între aceleași instituții ale Uniunii [133]. Principiul nu exprimă ideea că tratatele inițiale ar fi realizat o repartizare echilibrată a puterilor între instituții, ci reflectă faptul că interesele comunitare au determinat o anumită organizare la nivelul Uniunii. Respectarea principiului echilibrului instituțional presupune că orice nerespectare a dispozițiilor legale privind atribuirea competențelor trebuie sancționată.

Aplicarea principiului echilibrului instituțional constituie o garanție a exercitării corecte a atribuțiilor instituțiilor Uniunii Europene, o garanție a respectării drepturilor lor în cadrul sistemului instituțional. În același timp, echilibrul instituțional presupune și o conlucrare între puteri, care se manifestă prin participarea fiecărei instituții la elaborarea și punerea în practică a normelor juridice ale Uniunii Europene.

În acest sens, articolul 295 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, introdus prin Tratatul de la Lisabona, dispune că Parlamentul European, Consiliul și Comisia se consultă reciproc și organizează, de comun acord, condițiile cooperării lor. În acest scop, acestea pot, cu respectarea Tratatelor, să încheie acorduri interinstituționale care pot avea un caracter obligatoriu.

Literatura de specialitate a relevat, analizând jurisprudența Curții de Justiție, faptul că principiul echilibrului instituțional îndeplinește două categorii de funcții: funcții tehnice și funcții de fond. Funcțiile tehnice relevă faptul că principiul servește ca fundament juridic în interpretarea Tratatelor de către Curtea de Justiție, iar funcțiile de fond exprimă faptul că principiul reprezintă o garanție în cadrul sistemului juridic al Uniunii Europene. Garanția pe care o oferă acest principiu are la bază, în primul rând, conținutul principiului, respectiv exercitarea competențelor de fiecare instituție, dar cu respectarea competențelor celorlalte instituții, și controlul jurisdictional exercitat asupra actelor comunitare.

Principiul echilibrului instituțional se regăsește și în modificările introduse prin Tratatul de la Lisabona. Astfel, conform articolului 13, alineat 2, teza 2, din Tratatul privind Uniunea Europeană, instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial.

În cadrul atribuțiilor ce le-au fost conferite, instituțiile Uniunii Europene au posibilitatea de a se organiza intern în mod liber. Deși Curtea de Justiție a Comunității Europene a consacrat principiul autonomiei instituționale, acesta comportă totuși anumite limitări menite să evite situații care ar putea duce la perturbarea funcționării altor instituții comunitare datorită utilizării lor excesive. Problema s-a pus, în mod particular, la stabilirea locului de desfășurare a reuniunilor Parlamentului European. În lipsa unei reglementări definitive de către statele membre ale Uniunii Europene a sediului său, Parlamentul European, al cărui Secretariat General este la Luxemburg, a încercat o alunecare progresivă a activităților sale spre Bruxelles, apropierea geografică de Consiliu și Comisie, ambele având sediul în capitala Belgiei, permițând astfel Parlamentului European să fie mai aproape de centrele de decizie și execuție comunitară. Sesizată, Curtea de Justiție a Comunității Europene a hotărât că Parlamentul European poate decide de a afecta, în diferitele sale sedii de lucru personalul indispensabil, însă este interzis să-și transfere total sau parțial secretariatul, ceea ce face ca, în prezent, această instituție să aibă Secretariatul General la Luxemburg, sesiunile ordinare la Strasbourg, iar sesiunile extraordinare, lucrările în comisiile parlamentare de specialitate și grupurile politice la Bruxelles. În acest fel, limitele autonomiei de organizare internă au fost bine precizate. Prin această libertate nu trebuie să se modifice echilibrul instituțional sau repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele sale membre. În același timp, nu se poate deroga de la modalitățile de funcționare ale unei instituții dacă aceste modalități sunt expres prevăzute în Tratat [73].

Principiul își găsește ocrotirea legală în dispozițiile articolului 4, alineat 3, din Tratatul privind Uniunea Europeană, conform modificărilor intervenite prin Tratatul de la Lisabona, care dispune că, în temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din Tratate. Conform aceluiași articol, statele membre se angajează să adopte orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din Tratate sau care rezultă din actele instituțiilor. De asemenea, statele membre se obligă să faciliteze îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.

Instituțiile Uniunii Europene se bucură de autonomie, având posibilitatea de a dispune în mod liber în următoarele domenii: posibilitatea de a-și adopta regulamentul interior; posibilitatea de a-și organiza propria funcționare internă pe baza regulamentelor adoptate, în scopul realizării sarcinilor ce le-au fost încredințate prin tratate; posibilitatea de a-și desemna funcționarii comunitari, aceștia fiind numiți de fiecare instituție pe baza propriilor reguli stabilite, privind statutul acestora.

În pofida locului formal în Tratate, Parlamentul European nu a fost niciodată prima instituție a Uniunii întrucât puterile sale au fost, la început, cu adevărat minimale. O lungă perioadă de timp Parlamentul a urmat în grad Consiliului și Comisiei. El avea menirea de a sprijini aceste două instituții. Rolul său a început să sporească începând cu anii 1970.

În cаdrul structurii instituționаle а Uniunii Europene, evoluțiа Pаrlаmentului Europeаn înseаmnă în primul rând sporireа competențelor sаle legislаtive și echilibrаreа rаporturilor cu celelаlte instituții de decizie. Dаr аceаstă evoluție s-а reаlizаt și pe fundаlul unei аlte direcții а dinаmicii construcției europene, ceа а extinderii. Аstfel, fost necesаră o аdаptаre nu numаi lа schimbările survenite între аctorii dejа membri, ci și o аdаptаre între membrii săi mаi vechi și mаi noi.

În momentul adoptării Tratatului de la Paris, în 1952, și a Tratatului de la Roma, în 1957, se prevedea că Parlamentul va fi alcătuit din reprezentanții popoarelor statelor. Această caracterizare corespundea formării sale întrucât Parlamentul European nu era ales în mod direct. Însă procesul de extindere a Uniunii și-a pus amprenta și asupra reprezentativității Parlamentului European. Astfel, în 1976 a fost adoptat Actul privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal și direct.

În 1986, prin Аctul Unic Europeаn, аu fost introduse, pe lângă procedurа consultаtivă și аlte noi proceduri, cea a avizării și а cooperării.

De lа un trаtаt lа аltul, competențele legislаtive аle Pаrlаmentului Europeаn аu fost extinse progresiv. Un pаs de cotitură unаnim recunoscut în аcest sens а fost Trаtаtul privind Uniuneа Europeаnă, semnаt lа Mааstricht, ce а pus bаzele Uniunii Europene de аstăzi, uniuneа fiind întemeiаtă pe Comunitățile Europene – primul pilon, аvând două domenii suplimentаre de cooperаre – pilonii doi și trei: Politicа Externă și de Securitаte Comună și Justițiа și Аfаcerile Interne. Lа intrаreа în vigoаre, în noiembrie 1993, а Trаtаtului privind Uniuneа Europeаnă, Comunitatea Economică Europeană de până аtunci deveneа Comunitаteа Europeаnă.

Prin Trаtаtul de lа Mааstricht, puterile legislаtivă și de suprаveghere аle Parlamentului European sporesc odаtă cu introducereа procedurii de codecizie și cu extindereа procedurii de cooperаre. Conform acestui Trаtаt, Pаrlаmentul Europeаn аre dreptul de а solicitа Comisiei să prezinte o propunere legislаtivă pentru chestiuni cаre, în opiniа sа, impun elаborаreа unui аct comunitаr. De аsemeneа, întreаgа Comisie trebuie аcum să fie аprobаtă de Parlamentul European.

Pаsul următor а fost făcut prin Trаtаtul de lа Аmsterdаm. Odаtă cu intrаreа sа în vigoаre în mаi 1999, procedurа de codecizie а fost simplificаtă, iаr domeniul său de аplicаre extins. Pаrlаmentul căpătа și dreptul de а аprobа Președintele Comisiei.

În 2003, Trаtаtul de lа Nisа este promotorul extinderii procedurii de codecizie în cаdrul Pаrlаmentului Europeаn și а reîmpărțirii locurilor pаrlаmentаrilor într-un mod proporționаl.

Pаrlаmentul Europeаn este mаrele câștigător аl revizuirii Trаtаtului de lа Lisаbonа, аșа cum а fost și cu ocаziа аltor reforme instituționаle. Într-un fel este un proces legitim de а аtribui puteri crescânde, аvând în vedere că reprezintă instituționаl cetățenii Uniunii. Lа sfârșitul аcestei reforme Pаrlаmentul Europeаn iese drept colegiuitor și cu deplină аutoritаte bugetаră, în аmbele cаzuri lа аcelаși nivel cа și Consiliul. Vorbind despre Pаrlаmentul Europeаn, putem аfirmа că аre loc o explicitаre а rolului său fundаmentаl în funcționаreа instituționаlă а Uniunii Europene, poziție dаtorаtă înțelegerii sаle cа reprezentаnt аl cetățenilor Uniunii [76].

Potrivit Tratatului de la Lisabona, reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional, descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru, și cu un prag maxim de 96 de locuri. Numărul membrilor Parlamentului European nu poate depăși 750, plus președintele.

Potrivit articolului 14, alineat 2, din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliul European adoptă în unanimitate, la inițiativa Parlamentului European, și cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenței Parlamentului, cu respectarea principiilor menționate în primul paragraf. Distribuirea mandatelor se face pe baza proporționalității descrescătoare. Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal, liber și secret, pentru un mandat pe cinci ani [75].

Alegerile parlamentare europene nu se desfășoară după o procedură electorală uniformă în statele membre, dar au în vedere principiile comune tuturor statelor membre prevăzute de articolul 223, alineat 1, din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Mandatul de parlamentar este incompatibil cu demnitatea de membru în guvernele naționale și parlamentul național, ori cu aceea de membru într-o altă instituție europeană.

Parlamentul European alege prin vot secret un președinte, 14 vicepreședinți și 5 chestori. Mandatul, pentru toate cele trei funcții, este de doi ani și jumătate [110].

Președintele este cel care conduce activitățile Parlamentului și ale organismelor sale.

În ceea ce privește structura sa internă, Parlamentul European este sprijinit de organisme parlamentare: Biroul, alcătuit din președinte și vicepreședinți, Conferința președinților, alcătuită din președintele Parlamentului și președinții grupurilor politice, Comisiile permanente ce sunt specializate pe domenii de activitate și Comisii speciale [110].

Plenul, reprezintă organul oficial de luare a deciziilor în Parlamentul European. Articolul 229 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene stabilește că Parlamentul European se întrunește în plen cel puțin o dată pe an, în sesiune anuală, dar Parlamentul European a hotărât să-și împartă sesiunea anuală în 12 ședințe și să se întâlnească timp de o săptămână în fiecare lună. Această opțiune a fost constituționalizată printr-un protocol anexat Tratatelor [119, p.94].

Protocolul numărul 6, privind stabilirea sediilor unor instituții, stabilește că ședințele plenare au loc la Strasbourg și nu la Bruxelles.

Procedura decizională este guvernată de articolul 231 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, care prevede că Parlamentul European hotărăște, cu majoritatea voturilor exprimate, cu excepția cazului în care Tratatele dispun altfel. Cvorumul este asigurat de o treime din membrii care compun Parlamentul. Sunt situații, însă, când Parlamentul European decide altfel decât cu majoritatea voturilor exprimate. Astfel, președintele Comisiei Europene este ales de Parlament cu majoritatea voturilor membrilor ce-l compun. În cazul moțiunii de cenzură, exprimate împotriva Comisiei, aceasta se adoptă cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate și de către majoritatea membrilor ce compun Parlamentul European [132].

Elementele specifice procedurii de vot și principiile care se aplică sunt prevăzute de articolele 158 – 171 din Regulamentul Parlamentului European.

Temeiul juridic de bază privind organizarea și funcționarea Parlamentului European este reprezentat de articolul 14, raportat la articolul 16 din Tratatul privind Uniunea Europeană, și de articolele 223, 224 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Parlamentul European exercită împreună cu Consiliul funcțiile legislative și bugetare. Acesta exercită funcții de control politic și consultativă în conformitate cu condițiile prevăzute în Tratate. Din această prevedere rezultă faptul că Parlamentul European îndeplinește funcții legislative, bugetare, de supraveghere și funcții elective.

In ceea ce privește funcția legislativă, principala atribuție a Parlamentului European constă în adoptarea legislației europene. Spre deosebire de parlamentele naționale, Parlamentul European nu are drept să elaboreze, în mod oficial, proiecte de acte legislative. Însă, poate solicita Comisiei introducerea unui proiect de act normativ, această prerogativă fiindu-i recunoscută de Tratatul de la Maastricht. Sarcina de a înainta propuneri legislative constituie, cu puține excepții, o prerogativă constituțională a Comisiei.

Pe parcursul evoluției Uniunii Europene, funcția legislativă s-a exercitat după patru proceduri, în funcție de natura propunerii: consultarea, cooperarea, codecizia și avizul conform.

Consultarea reprezintă modalitatea cea mai redusă de intervenție în cadrul procesului decizional. Această procedură presupune o singură lectură din partea Parlamentului și emiterea unui aviz consultativ. Neconsultarea Parlamentului în cazurile prevăzute atrage nulitatea actului adoptat cu încălcarea acestor dispoziții [38, p. 168].

Consultarea poate fi obligatorie și facultativă. Este obligatorie în câteva domenii: politică agricolă, libera mișcare a bunurilor, mediul înconjurător și altele. Ea a fost extinsă la domenii noi prin Actul Unic European și Tratatul de la Maastricht. Dacă o măsură legislativă este adoptată fără consultarea Parlamentului când este obligatorie, măsura va fi declarată nulă. Consultarea facultativă se referă la acele măsuri legislative adoptate de Comisie în baza atribuțiilor legislative conferite de Consiliu. Neîndeplinirea acestei formalități nu atrage nulitatea măsurii adoptate [38, p. 168].

Cooperarea este o procedură care presupune două lecturi, de către Parlament și Consiliu, a textului ce urmează a fi adoptat. A fost introdusă prin Actul Unic European, fiind preluată de Tratatul de la Maastricht.

Procedura codeciziei a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht, iar Tratatul de la Lisabona înlocuiește noțiunea de codecizie cu cea de procedură legislativă ordinară. Conform articolului 289 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, procedura legislativă ordinară constă în adoptarea, în comun, de către Parlamentul European și Consiliu, a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii la propunerea Comisiei. Această procedură legislativă se generalizează, fiind aplicată în domenii ca agricultura, energia, justiția, afacerile interne, sănătatea și fondurile structurale.

Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene reglementează un ansamblu de proceduri speciale care pot transforma Parlamentul în principala cameră legislativă, ca de exemplu atunci când adoptă un statut pentru membrii proprii.

Competențele legislative ale Parlamentului se extind și în domeniul relațiilor externe. După Lisabona, Parlamentul a devenit un actor important în încheierea acordurilor.

Competențele bugetare ale Parlamentului sunt anterioare Tratatului de la Lisabona. Acest fapt s-a datorat prevederilor legale care dădeau Consiliului dreptul de a stabili veniturile Uniunii și, ca atare, funcțiile bugetare ale Parlamentului European s-au concentrat nu asupra capitolului cu privire la venituri, ci asupra aceluia cu privire la cheltuieli.

Oricum ar fi, implicarea oficială a Parlamentului în bugetul Uniunii a început odată cu Tratatele bugetare din 1970 și 1975. Acestea distingeau între cheltuieli obligatorii și neobligatorii, acestea din urmă fiind cheltuieli care nu rezultă din angajamentele financiare obligatorii încheiate ca urmare a aplicării dreptului Uniunii Europene. Competențele Parlamentului erau inițial limitate la această a doua categorie. Tratatul de la Lisabona a renunțat totuși la distincția între cheltuieli obligatorii și neobligatorii, Parlamentul devenind un partener cu drepturi egale în procesul de adoptare a bugetului anual al Uniunii.

De asemenea, conform noilor reglementări, Parlamentul împreună cu Consiliul, printr-o procedură specială adoptă bugetul anual. Dar competențele bugetare nu se opresc aici. Parlamentul adoptă descărcarea Comisiei de execuția bugetară.

Cea de a treia competență parlamentară vizează controlul asupra executivului. Competențele de supraveghere parlamentară implică, de regulă, capacitatea de a adresa întrebări, drepturile de dezbatere și de anchetă. În acest sens este prevăzută obligația de principiu pentru toate celelalte instituții comunitare de a înainte rapoarte anuale Parlamentului cu privire la stadiul progreselor înregistrate în domeniul politicii comunitare. Astfel, Parlamentul European are dreptul a primi din partea Comisiei, în conformitate cu art. 249, alineat 2, din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, raportul general cu privire la activitățile Uniunii, pe care acesta îl dezbate în ședință publică.

Cu privire la Consiliul European, Tratatele solicită președintelui acestuia să prezinte Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.

Competența de a adresa întrebări executivului european este consfințită în mod formal numai în ceea ce privește Comisia, care răspunde oral sau în scris la întrebările pe care i le adresează Parlamentul European sau membrii acestuia., conform articolului 230, alineat 2 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Atât Consiliul European, cât și Consiliul, au confirmat totuși disponibilitatea de a fi chestionați de Parlament.

Totodată, Parlamentul beneficiază, în mod oficial, și de puterea de anchetă. Din punct de vedere constituțional, acesta este abilitat să instituie comisii de anchetă temporare, cu atribuții de investigare a presupuselor încălcări sau a gestionării efectuoase survenite cu ocazia punerii în aplicare a dreptului Uniunii, conform articolului 226 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Această comisie se instituie la cererea unui sfert dintre membrii săi, fără însă a aduce prejudicii atribuțiilor conferite altor instituții sau organe [38, p. 175].

Referitor la competențele elective ale Parlamentului European, reținem următoarele aspecte. Puterea executivă a Uniunii Europene a fost mult timp aleasă fără vreo implicare din partea Parlamentului. Acest lucru este încă valabil pentru o ramură a executivului Uniunii: Consiliul European. Cu toate acestea, în privința Comisiei, Parlamentul European a devenit din ce în ce mai implicat în procesul de numire. În prezent, articolul 17 din Tratatul privin Uniunea Europeană descrie implicarea Parlamentului European în numirea Comisiei. Ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European și după ce a procedat la consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcția de președinte al Comisiei. Acest candidat este ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl compun. Consiliul, de comun acord cu președintele ales, adoptă lista celorlalte personalități pe care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea acestora se efectuează, pe baza sugestiilor făcute de statele membre. Președintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și ceilalți membri ai Comisiei sunt supuși, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată [128].

Comisia răspunde în fața Parlamentului European. În măsura în care această încredere dispare, Parlamentul poate vota o noțiune de cenzură. Dacă acest vot de neîncredere are loc, Comisia este obligată să demisioneze în bloc. Moțiunea de cenzură colectivă reflectă competența de numire a Parlamentului, care se răsfrânge, de asemenea, și asupra Comisiei ca organ colectiv, potrivit articolului 17, alineat 8, din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Parlamentul mai este implicat în numirea unor oficiali ai Uniunii. Această implicare este valabilă pentru Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană, Ombudsman-ul European, dar și unele agenții europene, cum ar fi Agenția Europeană de Mediu. Aceste implicări legisative ale Parlamentului sunt prevăzute de articolele 228, 283 și 286 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Dar cel mai relevant aspect de noutate pe care îl aduce Tratatul de la Lisabona, pe lângă creșterea substanțială a atribuțiilor legislative și bugetare, este acela că Parlamentul European dobândește atribuții în domeniul politicii constituționale, mai precis în revizuirea Tratatelor.

Articolul 48 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede patru proceduri de revizuire distincte: procedura ordinară cu Convenție, procedura ordinară fără Convenție, proceduri de revizuire simplificate și clauzele pasarelă.

Procedura ordinară cu Convenție presupune instituirea unei Convenții, alcătuită din reprezentanți ai parlamentelor naționale, ai guvernelor naționale, ai Parlamentului European și ai Comisiei Europene.

Procedura ordinară fără Convenție este folosită atunci când Consiliul European împreună cu Parlamentul European decid că nu este necesară instituirea unei Convenții, raportat la amploarea amendamentelor.

Procedurile de revizuire simplificate se utilizează în anumite domenii menționate expres înj aliniatele 6 și 7 din articolul 48.

Clauzele pasarelă reprezintă prevederi care permit modificarea anumitor condiții procedurale, fără amendarea formală a tratatelor. Este necesar votul în unanimitate. Exemple de articole care prevăd aceste clauze pasarelă sunt: articolul 31, alineat 3, din Tratatul privind Uniunea Europeană, articolul 81, alineat 3, din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, articolul 82, alineat 2, litera d, și articolul 86, alineat 4, din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Procedurile simplificate și clauzele pasarelă fac obiectul unui drept de veto al statelor membre în Consiliul European sau în Consiliu. În plus, procedura prevăzută de articolul 48, alineat 7, din Tratatul privind Uniunea Europeană, face obiectul unui drept de veto al parlamentelor naționale. În cazul aplicării clauzelor pasarelă este nevoie obligatoriu de avizul anterior al Parlamentului European, prin votul majorității membrilor săi. În cazul revizuirii simplificate este prevăzută doar consultarea Parlamentului European și nu avizul formal.

Tratatul de la Lisabona prevede, în plus, puterea de decizie a Parlamentului European prin implicarea sa în domenii exclusive, date, în trecut, în competența a Consiliului. Este vorba de decizii, precum cea de instaurare a cooperării consolidate, de utilizare a clauzei de flexibilitate, privind cooperarea polițienească și judiciară în materie penală sau unele decizii ce permit extinderea domeniului de aplicare a Tratatului pentru cazul viitoarei Procuraturi Europene [76, p. 161].

În аnаlizele instituțiilor europene, Consiliului Europeаn îi era rezervаt puțin spаțiu pentru că nu era o instituție formаlă cu reguli și proceduri clаre. Creаt în 1974, la Conferința la nivel înalt de la Paris, Consiliul Europeаn reuneа, de regulă de trei ori pe аn, lа Bruxelles, șefii de stаt și de guvern pentru discuții informаle și а fost trаtаt mаi curând cа o structură а Consiliului, decât cа o instituție sepаrаtă.

Fundamentul juridic al constituirii Consiliului European îl reprezintă Actul Unic European care prevedea înființarea acestuia, fiind alcătuit din șefi de stat și de guverne comunitare – asistați de un ministru de externe, un membru al Comisiei, precum și din președintele Comisiei.

Tratatul de la Maastricht a completat aceste dispoziții, statuând că reuniunile au loc de cel puțin două ori pe an, sub președenția șefului de stat sau de guvern al statului membru care exercită președenția Consiliului Miniștrilor [38, p. 117].

Începând cu Tratatul de la Lisabona, Consiliul European devine instituție a Uniunii Europene, potrivit articolului 13, alineat 1, din Tratatul privind Uniunea Europeană. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Consiliului European sunt prevăzute de articolul 15 din Tratatul privind Uniunea Europeană și articolul 235 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Potrivit articolului 15, Consiliul European este compus din șefii de state sau de guvern ai statelor membre, din președintele său și din președintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate participă la lucrările Consiliului European.

Articolul 10, alineat 2, din Tratatul privind Uniunea Europeană stabilește că statele membre sunt reprezentate în Consiliul European și în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund democratic, fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor. Din aceste dispoziții rezultă faptul că Tratatul de la Lisabona a prevăzut norme care să crească gradul de responsabilitate a membrilor instituțiilor Uniunii Europene.

Deși președintele Consiliului European și președintele Comisiei sunt membri oficiali ai Consiliului Europei, aceștia nu au drept de vot, în cazul în care Consiliul se pronunță prin vot. Aceștia nu sunt membri cu drepturi depline, ci membri onorifici ai acestei instituții. Statutul lor nu este diferit de cel al Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, care, deși nu este membru oficial al Consiliului European, participă totuși la lucrările acestuia [119, p. 100].

Consiliul European se întrunește de două ori pe semestru, dar dacă situația o impune, se poate întruni și în reuniuni extraordinare. Aceste reuniuni sunt sezoniere și au loc la Bruxelles. Ședințele Consiliului European nu sunt publice [108, articolul 4, alineat 3].

Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care Tratatele dispun altfel, potrivit articolului 15, alineat 4, din Tratatul privind Uniunea Europeană. Regula generală este, deci, unanimitatea statelor membre. Dar sunt situații în care Consiliul European se pronunță cu majoritate calificată, caz în care se aplică normele prevăzute pentru Consiliu cu privire la ceea ce înseamnă majoritatea calificată.

Până la Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a avut o președenție rotativă. La fiecare șase luni, șeful de stat sau de guvern, al statului care deținea președenția Consiliului, devenea și președintele Consiliului European. Poate cea mai importantă noutate adusă de Tratatul de la Lisabona în domeniul Consiliului European este aceea a renunțări la președenția rotativă în favoarea unui post de președinte al Consiliului European [128]. Președintele permanent este ales de Consiliul European, însă nu dintre membrii acestuia. Mandatul are doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii. Avantajele unui președinte permanent constau în faptul că asigură o stabilitate mai mare acestei instituții [49].

Președintele Consiliului Europeаn nu poаte ocupа аlte funcții lа nivel nаționаl și are următoаrele аtribuții: prezideаză și impulsioneаză lucrările Consiliului Europeаn; аsigură pregătireа și continuitаteа lucrărilor Consiliului Europeаn, în cooperаre cu președintele Comisiei și pe bаzа lucrărilor Consiliului Аfаceri Generаle; аcționeаză pentru fаcilitаreа coeziunii și а consensului în cаdrul Consiliului Europeаn; prezintă Pаrlаmentului Europeаn un rаport după fiecаre reuniune а Consiliului Europeаn.

Președintele Consiliului Europeаn аsigură, lа nivelul său și în аceаstă cаlitаte, reprezentаreа externă а Uniunii în probleme referitoаre lа politicа externă și de securitаte comună, fără а аduce аtingere аtribuțiilor înаltului Reprezentаnt аl Uniunii pentru Afаceri Externe și Politică de Securitаte. Președintele Consiliului Europeаn nu poаte exercitа un mаndаt nаționаl.

Prezențа președintelui permаnent аl Consiliului Europeаn modifică nаturа аcestei instituții, începând cu permаnențа ei. Logic, аceаstа vа аveа consecințe аsuprа echilibrului și diаlogului interinstituționаl, deoаrece un nou аctor politic intră în joc. În finаl, chiаr аceаstă inovаre poаte schimba cаrаcterul interguvernаmentаl аl instituției în sensul că pentru primа oаră va fi o persoаnă ce nu reprezintă interesul unui stаt. Аtribuțiile sаle, de а conduce instituțiа și de а obține consensul prin reunireа intereselor comune аle stаtelor membre, pot determinа schimbаreа dinаmicii instituției, de lа unа explicit interguvernаmentаlă la unа ce se îndreаptă spre comunitizаre [108, articolul 2].

Atribuțiile Consiliului European nu au fost clar definite nici în Comunicatul final al Conferinței de la Paris din 1974, nici în dispozițiile Actului Unic European.

Tratatul de la Maastricht stabilea, ca atribuții ale Consiliului European, că acesta definește principiile și orientările generale ale Politicii Externe și de Securitate Comună.

Tratatul de la Amsterdam reia și completează aceste dispoziții, în sensul că va decide asupra strategiilor comune care vor fi puse în practică de Uniunea Europeană, în domenii în care statele membre au interese comune [38, p. 118].

Tratatul de la Lisabona menține și consolidează dispozițiile Tratatului de la Maastricht. Potrivit articolului 15 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi definește orientările și politicile generale. Acesta nu exercită funcții legislative. Aceste atribuții se concentrează asupra funcției executive a Consiliului European. Ori, acesta mai exercită alte trei funcții: constituționale, instituționale și atribuții de mediere.

În ceea ce privește atribuțiile constituționale, Consiliului European i se atribuie, prin Tratatul de la Lisabona, un rol important în sensul că este implicat în toate etapele procedurii de revizuire ordinară, cât și în procedurile de revizuire simplificată, de la momentul propunerii până la finalizarea procedurilor de revizuire. Alt domeniu în care se manifestă aceste atribuții constituționale este cel al retragerii voluntare a unui stat membru.

Cu privire la revizuirea Tratatelor, articolul 48 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede procedura de revizuire ordinară și procedura de revizuire specială. Revizuirea ordinară continuă să impună, după o etapă pregătitoare complexă, ratificarea modificărilor aduse tratatelor de către toate statele membre în conformitate cu constituțiile lor.

Procedurile de revizuire simplificată sunt prevăzute de articolul 48, alineatul 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Sunt prevăzute două asemenea proceduri. Prima procedură specială de revizuire este destul de greoaie. Aceasta se aplică în două situații. Prima este în cazul în care dispozițiile Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene sau cele ale Titlului V din Tratatul privind Uniunea Europeană prevăd că într-un anumit domeniu sau într-un anumit caz, Consiliul hotărăște în unanimitate, Consiliul European poate adopta o decizie de autorizare a Consiliului de a hotărî cu majoritate calificată în domeniul sau în cazul respectiv. Fac excepție de la aceasta deciziile care au implicații militare sau în domeniul apărării. O altă situație este în cazul în care dispozițiile Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene prevăd că actele legislative se adoptă de Consiliu în conformitate cu o procedură specială, Consiliul European poate lua o decizie de autorizare a adoptării respectivelor acte legislative în conformitate cu procedura legislativă ordinară.

A doua procedură de revizuire simplificată, mult mai ușoară, permite Uniunii Europene să-și modifice tratatele constitutive dacă este susținută și de consimțământul tacit al parlamentelor naționale pentru o anumită parte a dreptului primar. Această procedură este prevăzută de articolul 48, alineatul 7, paragraful 3, în sensul că orice inițiativă luată de Consiliul European, pe baza primului sau celui de-al doilea paragraf, se transmite parlamentelor naționale. În cazul opoziției unui parlament național, notificată, în termen de șase luni de la această transmitere, decizia menționată la primul sau al doilea paragraf nu se adoptă. In absența oricărei opoziții, Consiliul European poate adopta respectiva decizie.

Această cale exclude în mod expres referendumurile naționale. Acest lucru ar trebui să faciliteze viitoarea modificare constituțională, înlesnind astfel capacitatea constituțională a Uniunii de a se adapta la schimbările sociale [119, p. 45].

În legătură cu atribuțiile Consiliului European privind retragerea voluntară a statelor membre din Uniune, articolul 50 din Tratatul privind Uniunea Europeană stabilește că orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituționale, retragerea sa din Uniune. În alineatul 2 se arată că cel care este însărcinat să asigure orientările pentru retragerea statelor membre din Uniune este Consiliul European.

Atribuțiile constituționale ale Consiliului European se manifestă și în domenii limitate, când acestuia îi este conferită capacitatea de a institui, în mod unilateral, o punte între limitele procedurale sau de competență stabilite prin Tratate. Astfel de mici punți, cunoscute sub numele de pasarele, sunt cele prevăzute, de exemplu, de articolul 31, alineat 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană sau articolul 86, alineat 4, din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Consiliul European poate adopta, în unanimitate, o decizie care să prevadă că, în alte cazuri decât cele menționate în alineatul 2, Consiliul hotărăște cu majoritate calificată, se arată în articolul 31, alineat 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Consiliul European poate adopta, în același timp sau ulterior, o decizie de modificare a alineatului 1, în scopul extinderii atribuțiilor Parchetului European pentru a include combaterea criminalității grave, de dimensiune transfrontalieră, și în scopul modificării corespunzătoare a alineatului 2 în ceea ce privește autorii și coautorii infracțiunilor grave care afectează mai multe state membre, se arată în articolul 86, alineat 4 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

În situațiile de mai sus, Consiliul European hotărăște, în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European și după consultarea Comisiei.

Atribuțiile instituționale ale Consiliului European se împart în două categorii: atribuții privind politica Uniunii Europene și atribuții în domeniul politicii externe și de securitate comună.

Printre atribuțiile privind politica Uniunii Europene menționăm: determină componența Parlamentului European, stabilește componența Comisiei Europene, dezbate concluziile privind orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre și ale Uniunii.

Atribuțiile Consiliului European din domeniul politicii externe și de securitate sunt: numește Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, cu acordul președintelui Comisiei; identifică interesele strategice ale Uniunii; stabilește obiectivele și definește orientările generale ale politicii externe și de securitate comună.

Consiliul European exercită și atribuții de mediere, potrivit articolului 82, alineat 3 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. În cazul în care un membru al Consiliului consideră că un proiect de directivă prevăzut de alineatul 2 ar aduce atingere aspectelor fundamentale ale sistemului său de justiție penală, poate sesiza Consiliul European, care poate să suspende procedura legislativă ordinară și să medieze între Consiliu și statul membru care susține că propunerea de lege europeană ar aduce atingere sistemului său de justiție penală în ceea ce privește aspectele fundamentale.

Consiliul reprezintă emanația guvernelor statelor membre, exprimând cadrul comun de negociere între administrațiile naționale [38, p. 122].

Încă de la înființarea comunităților a fost prevăzută existența unui Consiliu, indiferent de denumirea purtată în decursul timpului: Consiliul Special de Miniștri, Consiliul Uniunii Europene, Consiliul.

A beneficiat de un cadrul juridic important, multe din atribuțile Uniunii fiind exercitate de acesta.

În tratatele inițiale, pentru fiecare din cele trei comunități a fost prevăzut câte un organ similar: Consilul Special de Miniștri în cadrul Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului, Consiliul Comunității Economice Europene și Consiliul Comunității Europene a Energiei Atomice.

Tratatul de la Bruxelles din 1965 realizează unificarea celor trei consilii într-un consiliu unic, numit Consiliu.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Consiliul este denumit Consiliul Uniunii Europene, iar prin Tratatul de la Lisabona denumirea i-a fost schimbată în Consiliu.

Tratatul de la Roma din 1957 a conferit Consiliului atribuții legislative și executive, ocupând locul central în cadrul Uniunii Europene. Prin Tratatul de la Lisabona acest lucru s-a schimbat radical. Pe de o parte, ascensiunea Parlamentului European a limitat rolul legislativ al Consiliului, iar pe de altă parte, apariția Consiliului European, ca instituție a Uniunii Europene, a restrâns funcțiile executive ale Consiliului.

In prezent, Consiliul este descris în literatura de specialitate drept camera federală a legiuitorului Uniunii. El reprezintă organismul în cadrul căruia se întrunesc miniștrii statelor membre [119, p. 103].

Consiliul este compus, potrivit articolului 16 din Tratatul privind Uniunea Europeană, din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care-l reprezintă și să exercite dreptul de vot. În cadrul Consiliului, fiecare ministru național reprezintă interesele statului membru din care face parte, neavând posibilitatea de a acționa cu titlu independent comparativ cu membrii Comisiei. Pentru a angaja guvernul propriu, acest reprezentant trebuie să beneficieze de o abilitare în acest sens [70].

Din punct de vedere juridic există un singur Consiliu, iar din punct de vedere politic există zece consilii diferite. Guvernele naționale au posibilitatea să împuternicească atât miniștrii, cât și alți demnitari cu rang superior, care să le reprezinte interesele. Consiliul se întrunește în zece consilii specializate: afaceri generale; afaceri externe; afaceri economice și financiare; justiție și afaceri interne; ocuparea forței de muncă, politică socială, sănătate și consumatori; competitivitate – piață internă, industrie, cercetare, spațiu; transporturi, telecomunicații, energie; agricultură și pescuit; mediu; educație, tineret, cultură și sport.

În sens formal, Consiliul Uniunii Europene asigură implicarea sistematică a reprezentanților statelor membre în aproape toate aspectele integrării europene [146].

Tratatele stabilesc atribuții numai pentru primele două formațiuni ale Consiliului. Potrivit articolul 16, alineat 6, paragraf 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliul Afaceri Generale asigură coerența lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului și urmărește aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate în colaborare cu președintele Consiliului European și cu Comisia. Acest Consiliu de Afaceri Generale are un rol de coordonare a activității celorlalte formațiuni ale Consiliului. Potrivit articolului 16, alineat 6, paragraf 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliul Afaceri Externe elaborează acțiunea externă a Uniunii în conformitate cu liniile stategice stabilite de Consiliul European și asigură coerența acțiunilor Uniunii.

Atribuțiile celorlalte formațiuni ale Consiliului sunt deschise din punct de vedere constituțional. Acestea se ocupă de acele materii care intră în sfera de competență a domeniilor care corespund fiecărei denumiri în parte.

Organizarea și funcționarea Consiliului sunt reglementate atât prin dispoziții ale Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene, cât și prin Regulamentul interior al Consiliului.

Consiliul nu are un președinte permanent pentru că, spre deosebire de Consiliul European, acționează în formațiuni diferite. Președenția continuă să fie rotativă, cu excepția Consiliului Afaceri Externe, care va fi prezidată de Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. Articolul 16, alineat 9 din Tratatul privind Uniunea Europeană arată că președenția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului, după un sistem de rotație egal.

La început, un singur stat membru deținea președenția timp de șase luni. Tratatul de la Lisabona prevede președenția în echipă, în sensul că președenția Consiliului este asigurată, pe o perioadă de 18 luni, de grupuri prestabilite de trei state membre. În cadrul echipei formate din cele trei state, fiecare membru al grupului prezidează formațiunile Consiliului pentru o perioadă de șase luni [49].

Sarcinile președenției sunt în plan intern și extern. In plan intern, aceasta pregătește și prezidează ședințele Consiliului, iar în plan extern sarcina este aceea de a reprezenta Consiliul.

Consiliul este sprijinit, în exercitarea atribuțiilor sale, de anumite comitete, cum ar fi Comitetul Reprezentanților Permanenți, cunoscut sub numele de COREPER. Acest comitet este format dintr-o delegație națională compusă dintr-un reprezentant permanent cu rang de ambasador, un adjunct de ministru plenipotențiar și un anumit număr de experți. Acest Comitet asigură legătura cu statele membre, orientând lucrările multiplelor comitete de experți care funcționează în permanență în cadrul Consiliului pe domenii diverse. Rolul COREPER a crescut considerabil, în calitatea sa de organism unic de pregătire a lucrărilor Consiliului. Se întrunește săptămânal sub președenția reprezentantului permanent al statului membru care exercită președenția Consiliului [38, p. 196].

Tratatele recunosc, de asemenea, un număr de comitete specializate ale Consiliului. Aceste comitete sunt organe auxiliare care pregătesc lucrările Consiliului în domenii specializate.

Conform articolului 242 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Consiliul, hotărând cu majoritate simplă, adoptă, după consultarea Comisiei, statutul comitetelor prevăzute de Tratate.

Aceste comitete sunt: Comitetul special pentru agricultură, Comitetul economic și financiar, Comitetul politic și de securitate, Comitetul permanent privind cooperarea operațională în materie de securitate internă [49]. Sunt prevăzute de Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene în diverse articole. Una din noutățile instituționale ale Tratatului de la Lisabona se referă la Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. Funcțiile, competențele și responsabilitățile sunt neschimbate față de cele prevăzute de Tratatul Constituțional. S-a renunțat la denumirea de ministru întrucât avea conotații statale prea puternice pentru unele state membre.

Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate conduce politica externă și de securitate a Uniunii și prezidează Consiliul Afaceri Externe. În această calitate se subordonează Consiliului, conform articolului 18, alineat 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Acesta se subordonează și președintelui Comisiei atunci când este Comisar pentru relații externe, potrivit articolului 18, alineat 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Atribuțiile Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate sunt stabilite de articolul 27 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Asigură punerea în aplicare a deciziilor adoptate de Consiliul European și Consiliu și face propuneri pentru dezvoltarea politicii respective. Reprezintă Uniunea în relația cu Politica Externă și Securitate Comună, cunoscută sub numele de PESC, cât și în politica de apărare sau în aspectele comunitare ale relațiilor externe. În exercitarea mandatului său, este susținut de Serviciul European pentru Acțiune Externă. Acesta este corpul diplomatic al Uniunii Europene.

Consiliul are sediul la Bruxelles. În timpul lunilor aprilie, iunie și octombrie, acesta își ține sesiunile la Luxemburg. Pentru a lua decizii, Consiliul se întrunește la Bruxelles. Se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează un proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părți consacrate deliberărilor privind actele legislative, respectiv activităților fără caracter legislativ. Pentru ca votul să se poată desfășura în Consiliu, este necesară prezența majorității membrilor acestuia [38, p. 129].

Adoptarea deciziilor în Consiliu are loc cu votul unanimității și cu votul majorității. Alegerea modalității nu este lăsată la aprecierea Consiliului ci se stabilește de Tratate în funcție de situația dată și de caracterul dinamic al integrării. Unanimitatea de voturi înseamnă consimțământul tuturor miniștrilor naționali, iar Tratatele o impun pentru acele subiecte sensibile din punct de vedere politic, cum ar fi afacerile externe, armonizarea legislației privind impozitul pe cifra de afaceri, accizele și alte impozite [43, p. 31].

Votul cu majoritate reprezintă regula constituțională. Tratatele disting între majoritate simplă și majoritate calificată. Votul cu majoritate simplă este reglementat prin articolul 238 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, conform căruia Consiliul hotărăște cu majoritatea membrilor ce-l compun în cazuri limitate. Exemple privind utilizarea votului cu majoritate simplă sunt: destituirea membrilor Comisiei care nu respectă obligațiile de onestitate și prudență în timpul mandatului, organizarea Secretariatului General sau chestiuni de procedură cu privire la adoptarea regulamentului de procedură.

Regula uzuală, conform cadrului constituțional, o reprezintă majoritatea calificată, conform articolului 16, alineat 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Tratatul de la Lisabona generalizează această modalitate de votare în cadrul Consiliului, punând în evidență preocuparea pentru democratizarea procesului decizional al Uniunii. Procedura votului cu majoritate calificată înlocuiește regula unanimității. În cele ce urmează analizăm ceea ce înseamnă majoritatea calificată a statelor membre.

Dispozițiile tranzitorii prevăzute în Protocolul privind dispozițiile tranzitorii prevăd că până la 13 octombrie 2014 rămân în vigoare dispozițiile conform cărora, pentru deliberările Consiliului European și ale Consiliului care necesită majoritate calificată, voturile membrilor sunt ponderate. Germania, Franța, Italia și Regatul Unit au câte 29 de voturi, Spania și Polonia câte 27, România 14, Țările de Jos câte 13, Belgia, Cehia, Ungaria, Grecia, Portugalia câte 12, Austria, Bulgaria, Suedia câte 10, Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda câte 7, Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia câte 4, iar Malta 3 voturi. Deliberările sunt încheiate în cazul în care întrunesc cel puțin 255 de voturi favorabile exprimate de majoritatea membrilor, în cazul în care, în temeiul Tratatelor, acestea trebuie să fie adoptate la propunerea Comisiei, reprezentând 73,9% din total. În celelalte cazuri, deliberările sunt încheiate în cazul în care întrunesc cel puțin 255 de voturi favorabile exprimate de cel puțin două treimi dintre membri. Un membru al Consiliului European sau al Consiliului poate solicita să se verifice dacă statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel puțin 62% din populația totală a Uniunii. În cazul în care se constată că nu este îndeplinită această condiție, actul nu este adoptat.

Începând cu 1 noiembrie 2014 și până la 31 martie 2017, potrivit articolului 16, alineat 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând 15 dintre aceștia și reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65% din populația Uniunii. Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membrii ai Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată. Celelalte dispoziții privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite de articolul 238, alineat 2 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Dispozițiile tranzitorii privind definiția majorității calificate care se aplică până la 31 octombrie 2014, precum și cele care se vor aplica în perioada 1 noiembrie 2014 – 31 martie 2017, sunt prevăzute în Protocolul privind dispozițiile tranzitorii. Articolul 238 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene stabilește că, prin derogare de la articolul 16, alineat 4, din Tratatul privind Uniunea Europeană, și sub rezerva dispozițiilor stabilite în Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, în cazul în care Consiliul nu hotărăște la propunerea Comisiei sau Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 72% din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65% din populația Uniunii.

Incepând cu 1 aprilie 2017, în cazul în care membrii Consiliului, reprezentând cel puțin 55% din populație sau cel puțin 55% din numărul statelor membre necesare pentru a constitui o minoritate de blocare, rezultând din aplicarea articolului 16, alineat 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană, sau a articolului 238, alineat din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, își exprimă opoziția față de adoptarea unui act de către Consiliu cu majoritate calificată, Consiliul deliberează asupra chestiunii în cauză, depunând toate eforturile pentru a ajunge la o soluție sastisfăcătoare.

Noul sistem introdus de Tratatul de la Lisabona desființează ponderea voturilor în favoarea unui sistem care asigură fiecărui stat un vot. Generalizarea procedurii de vot cu majoritate calificată va eficientiza procesul decizional la nivelul Uniunii Europene, facilitând adoptarea legislației.

Atribuțiile Consiliului sunt prevăzute de articolul 16, alineat 1, din Tratatul privind Uniunea Europeană. Astfel, Consiliul exercită împreună cu Parlamentul European funcțiile legislative și bugetare. Acesta execută funcții de definire a politicilor și de coordonare, în condițiile prevăzute în Tratate. Așadar, atribuțiile Consiliului sunt atribuțiie legislative, atribuții bugetare, atribuții de definire a politicilor și atribuții de cooperare.

În ceea ce privește atribuțiile legislative, Consiliul a avut întotdeauna locul central în cadrul puterii legislative a Uniunii Europene. Înainte de afirmarea Parlamentului European, Consiliul era cu adevărat principalul legiuitor al Uniunii. În prezent, Consiliul este colegiuitor, adică o ramură a legislativului bicameral al Uniunii [119, p. 114].

Atribuțiile bugetare se împart între Consiliu și Parlamentul European, adoptând împreună bugetul Uniunii Europene.

Atribuțiile de definire a politicilor se împart între Consiliu și Consiliul European. Acesta din urmă deține supremația, în sensul că decide cu privire la opțiunile de politică generală, rolul Consiliului limitându-se la opțiuni de politică specială, cu rol de punere în aplicare a politicilor generale.

Consiliul dispune și de atribuții de coordonare semnificative în cadrul Uniunii Europene. În contextul politicii economice generale, statele membre sunt obligate să considere politicile economice ca fiind o chestiune de interes comun și să le coordoneze în cadrul Consiliului, potrivit articolului 121, alineat 1, din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Consiliul mai are două atribuții în afara celor prevăzute de articolul 16 din Tratatul privind Uniunea Europeană, respectiv cele prevăzute de articolele 218 și 291, alineat 2, din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Articolul 218 recunoaște rolul central al Consiliului în toate etapele procedurii de încheiere a acordurilor internaționale de Uniune. Astfel, Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de negociere, autorizează semnarea și încheie acordurile. Articolul 291, alineat 2, dă posibilitatea Consiliului să acționeze în calitate de ramură executivă a Uniunii, în sensul că Uniunea poate delega Consiliului competențe de executare în cazuri speciale și temeinic justificate în orice domeniu de drept al Uniunii.

Comisia Europeană reprezintă instituția Uniunii Europene care este puternic amplasată în ramura executivă a Uniunii. Comisia poate fi considerată organul executiv al Uniunii Europene, având caracter supranațional, care a evoluat odată cu progresul construcției europene. Comisia fost prevăzută ca organ comunitar în toate cele trei tratate constitutive ale Comunităților europene.

Denumirea a fost stabilită prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1965, care reglementează existența unei singure Comisii pentru cele trei Comunități.

Tratatul de la Lisabona prevede dispoziții referitoare la organizarea, funcționarea și atribuțiile Comisiei, dispoziții grupate în articolele 17 și 18 din Tratatul privind Uniunea Europeană, raportate la articolele 244-250 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Comisia este alcătuită din câte un resortisant al fiecărui stat membru. Articolul 17, alineatul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană dispune că mandatul Comisiei este de cinci ani, iar membrii acesteia sunt aleși pe baza competenței lor generale și a angajamentului lor față de ideea europeană dintre personalitățile care reprezintă toate garanțiile de independență. Pe durata mandatului, Comisia își exercită responsabilitățile în deplină independență, membrii acesteia neputând solicita și accepta instrucțiuni din partea niciunui guvern, instituție, organ, oficiu sau agenție.

Potrivit articolului 245 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, statele membre sunt obligate să respecte independența Comisiei, iar încălcarea obligației de independență duce la destituirea obligatorie a comisarului. Pe durata mandatului lor, comisarii nu pot exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu.

Comisia are un caracter supranațional, membrii ei având principala obligație de fidelitate față de principiile și valorile Uniunii Europene și nu față de statele de origine. La instalarea în funcție, aceștia se angajează solemn să respecte, pe durata mandatului și după încetarea acestuia, obligațiile impuse de mandat și, în special, obligația de onestitate și prudență în a accepta, după încheierea mandatului, anumite funcții sau avantaje.

La începuturi, Comisia era numită. Această procedură de numire a fost înlocuită cu una de alegere. Conform modificărilor intervenite prin Tratatul de la Lisabona, prin articolul 17, alineat 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului, 1 decembrie 2009, și 31 octombrie 2014 este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri și Politică de Securitate, care este unul dintre vicepreședinții acesteia.

Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de membri, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri și Politică de Securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atâta timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate. Tot cu 1 noiembrie 2014, procedura de alegere are două etape. În prima este ales președintele Comisiei. Potrivit articolului 17, alineat 7, in Tratatul privind Uniunea Europeană, ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcția de președinte al Comisiei. Acest candidat este ales de Parlament cu majoritatea membrilor ce-l compun. În cazul în care candidatul nu întrunește majoritatea, Consiliul European propune un alt candidat în termen de o lună, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeași procedură. După ce președintele Comisiei a fost ales începe etapa a doua a procedurii. Consiliul, de comun acord cu președintele ales, adoptă o listă de candidați la funcția de comisar, pe baza sugestiilor făcute de statele membre. Odată ce lista a fost aprobată, Comisia propusă se supune unui vot de aprobare Parlamentului European, iar pe baza acestei alegeri, Comisia este numită de Consiliul European.

Această procedură de alegere are un caracter mixt deoarece conține atât elemente naționale, dar și internaționale. Propunerile personalităților pentru funcția de comisar sunt făcute de statele membre, iar numirea se face de către Consiliul European, pe baza votului de încredere al Parlamentului European.

După ce a fost numită, Comisia își desfășoară activitatea sub autoritatea președintelui său, care repartizează atribuțiile conform articolului 248 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. În cursul unui mandat, președintele poate modifica responsabilitățile comisarilor.

Atribuțiile președintelui sunt stabilite de articolul 17, alineat 6, din Tratatul privind Uniunea Europeană, care prevede că președintele Comisiei definește orientările în cadrul cărora Comisia își exercită misiunea: decide organizarea internă a Comisiei, pentru a asigura coerența, eficacitatea și colegialitatea acțiunilor acesteia; numește vicepreședinții, altul decât Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, dintre membrii Comisiei.

De asemenea, un membru al Comisiei își prezintă demisia în cazul în care președintele îi solicită acest lucru. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate își prezintă demisia, în conformitate cu procedura prevăzută de articolul 18, alineat 1, din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care președintele îi solicită acest lucru.

Președintele Comisiei mai are o atribuție foarte importantă, aceea de reprezentare a Comisiei, atribuție ce rezultă din Regulamentul de procedură al Comisiei.

Conform articolului 19 din Regulament, Comisia își împarte sarcinile în portofolii. Fiecare comisar răspunde de protofoliul propriu, fiind ajutat de propriul cabinet. Fiecare cabinet va avea un șef de cabinet.

În vederea pregătirii și punerii în aplicare a acțiunilor sale și pentru realizarea priorităților și orientărilor politice definite de președinte, Comisia beneficiază de o structură administrativă împărțită în Direcții Generale și Servicii [113].

Direcțiile Generale sunt specializate, fiind entități supranaționale, echivalente ministerelor statelor membre. [119, p. 119].

În prezent, există 28 de Direcții Generale, înzestrate cu funcționari publici europeni. Aceste Direcții Generale nu corespund obligatoriu portofoliilor comisarilor. Unele portofolii interferează cu materii care aparțin a două sau mai multe Direcții Generale. Comisarii pot trimite instrucțiuni Direcțiilor Generale, acestea din urmă fiind obligate să furnizeze informațiile legate de domeniul lor de activitate necesare în exercitarea responsabilităților ce le revin [113, articolul 19].

Potrivit articolului 21 din Regulamentul de procedură, Direcția Generală este condusă de un Director General care reprezintă persoana de legătură între administrația Comisiei și comisar. Fiecare dintre Direcțiile Generale este împărțită în direcții, iar fiecare direcție este divizată în unități. Unitățile sunt conduse de un șef de unitate.

Serviciile Comisiei sunt prevăzute de articolul 23, alineatele 3 și 4, și sunt de două feluri: servicii generale și servicii interne. În cadrul serviciilor generale, un rol foarte important revine Secretariatului General. Deși nu are putere de decizie, pozițiile sale sunt luate în considerare de către serviciile Comisiei, uneori chiar în reuniunile cabinetelor. Este prezent în toate etapele activității Comisiei, având un rol de acumulare și redistribuire a informației. Secretariatul General este un serviciu special, cu rang de direcție generală, având o structură complexă, cu un secretar general asistant de un adjunct și având șapte direcții în subordine. Serviciile interne sunt specializate pentru toate domeniile de politică. În cadrul acestor servicii interne, un rol important îl are serviciul juridic. Acesta, împreună cu Secretariatul General, asigură respectarea procedurilor interne și de drept european.

Principiul de funcționare al Comisiei este colegialitatea, ceea ce înseamnă că hotărârile sunt luate printr-o decizie colectivă.

Potrivit articolul 250 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, hotărârile Comisiei sunt valabil adoptate cu majoritatea membrilor săi. Procedura adoptării deciziilor este prevăzută de Regulamentul de procedură al Comisiei, care stabilește patru proceduri: procedura orală, procedura scrisă, procedura de abilitare și procedura de delegare.

Comisia se întrunește, în principiu, o dată pe săptămână, la Bruxelles, în formulă colegială, pentru a se pronunța asupra textelor incluse pe ordinea de zi. Pe perioada sesiunilor plenare ale Parlamentului European, reuniunea săptămânală a Comisiei are loc la Strabourg.

În procesul de adoptare a unei decizii de către Comisie sunt implicate mai multe niveluri ale structurii administrative. Mai întâi, proiectul actului normativ este avizat de serviciul juridic, care asigură conformitatea textului cu ordinea juridică europeană. Apoi, este verificată concordanța terminologică a viitoarei norme cu toate limbile oficiale ale Uniunii Europene. În cazul în care proiectul necesită avizul mai multor direcții generale pentru a fi înscris în ordinea de zi, proiectul se distribuie în prealabil celorlalte servicii, precum și cabinetelor corespondente ale comisarilor.

Pe lângă procedura orală, regulamentul Comisiei prevede și procedura scrisă, ce repreintă un mecanism care permite Comisiei să ia decizii în probleme ce nu necesită discutarea în cadrul reuniunii sale săptămânale. Procedura scrisă se folosește în cazul în care serviciul juridic și-a dat avizul favorabil cu privire la un proiect de text, iar direcțiile generale și celelalte servicii implicate au ajuns la un acord asupra problemei în cauză.

Procedura de abilitare are rolul de a scuti Colegiul Comisiei să ia decizii care nu prezintă dificultăți politice. Astfel, Comisa poate abilita pe membrii săi să ia, în numele și controlul său, măsuri de gestiune sau de administrare dar diferite, cu condiția ca principiul responsabilității colegiale să fie respectat.

Conform procedurii de delegare, Comisia poate delega competențe chiar și unui director general.

Reuniunile Comisiei nu sunt publice, la ședință participând doar persoanele prevăzute în Regulamentul de procedură. Activitățile Comisiei se desfășoară în baza unui program anual de lucru, adoptat de aceasta, defalcat pe programe trimestriale.

Secretariatul General este prevăzut la toate nivelurile de funcționare a Comisiei, având rolul de coordonator, de supraveghetor administrativ și de mediator. După adoptarea deciziilor de către Comisie, secretarul general are obligația de a pune în aplicare procedurile decizionale și de a veghea la executarea deciziilor [113].

Comisia răspunde pentru activitatea sa în fața Parlamentului European, care o poate demite în bloc, prin moțiune de cenzură. Deși cenzurată, Comisia îți exercită atribuțiile până la numirea unei noi Comisii, conform articolului 246 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Potrivit articolului 17, alineat 1, din Tratatul privind Uniunea Europeană, Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea Tratatelor, precum și a măsurilor adoptate în instituții, în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul și gestionează programele. Comisia exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în conformitate cu prevederile condițiile prevăzute în Tratate. Cu excepția politicii de securitate comune și a altor cazuri prevăzute în Tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituționale. Din aceste dispoziții rezultă funcțiile pe care Comisia le îndeplinește: funcția de inițiativă legislativă, funcția executivă, funcția de supraveghere, funcția de decizie, și funcția de reprezentare.

Funcția de inițiativă legislativă a Comisiei este o caracteristică fundamentală a ordinii constituționale europene. Comisia are dreptul, aproape exclusiv, de a înainta, în mod oficial, propuneri legislative. Pe parcursul evoluției Uniunii Europene, Comisia a deținut un monopol al inițiativei legislative în Uniune, deoarece Consiliul nu putea să delibereze decât pe baza unei propuneri a acesteia. În prezent, Tratatul de la Lisabona a adus atingere monopolului aproape exclusiv al Comisiei în domeniul inițiativei legislative, prin dispozițiile articolului 11, alineat 4, din Tratatul privind Uniunea Europeană, conform căruia, la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării Tratatelor.

Atribuția Comisiei de a asigura aplicarea Tratatelor cuprinde funcții de natură legislativă, dar și executivă.

Conform articolului 290 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, un act legislativ poate delega Comisiei competența de adopta acte fără caracter legislativ și cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ. În acest fel, Comisia este abilitată să pună în aplicare Tratatele. În unele domenii, Comisia este înzestrată cu puterea executivă de a aplica ea însăși Tratatele. Potrivit articolului 105, alienat 1, din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, în cazul în care Comisia constată cazuri de încălcare a principiilor prevăzute de articolele 101 și 102, referitoare la regulile de concurență, poate impune sancțiuni administrative determinate de neaplicarea dreptului european.

Tratatele Uniunii Europene garantează Comisiei competențe importante în ceea ce privește supravegherea dreptului Uniunii. Articolul 17 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede și atribuția de supraveghere a dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Temeiul juridic al exercitării acestor funcții de către Comisie este reprezentat de articolele 258 și 337 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Potrivit articolului 258, în cazul în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare din obligațiile care-i revin în temeiul Tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a-și prezenta observațiile. În cazul în care statul membru nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În articolul 337 se menționează faptul că în îndeplinirea sarcinilor care-i sunt încredințate, Comisia poate strânge toate informațiile și poate efectua toate verificările necesare, în limitele și condițiile fixate de Consiliu.

Comisia beneficiază și de o putere de aplicare a sancțiunii economice, amenzi sau plata unor penalități, în special întreprinderilor care încalcă regulile concurenței.

Comisia are și funcții de control și impunere a legislației europene, atât față de statele membre, cât și de resortisanții acestora, persoane fizice sau juridice.

Pe lângă funcțiile de executare, Comisia are și funcții decizionale, remarcând faptul că aceasta poate adopta directive sau decizii în vederea aplicării dispozițiilor Tratatelor, aceste atribuții fiindu-i conferite direct de articolul 106, alineat 3, din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Comisia beneficiază de un înalt grad de autonomie în executarea atribuțiilor sale, în special în domeniul concurenței și al cotrolului aplicării politicilor comune [38, p. 154].

Potrivit articolului 317 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Comisia administrează bugetul Uniunii și fondurile speciale care îi sunt atribuite.

Comisia exercită și funcții de reprezentare a Uniunii atât pe plan intern, cât și extern. Pe plan extern, Comisia împarte funcția de reprezentare cu președintele Consiliului European și cu Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate.

În urma analizării atribuțiilor Comisiei Europene se poate trage concluzia că aceasta este guvernul Uniunii Europene, care dispune de inițiativă legislativă, execută legile și veghează la respectarea lor.

În urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Comisia a fost singura instituție care nu a avut de câștigat din punct de vedere instituțional, ci dimpotrivă. Cu toate acestea, și în cazul Comisiei, Tratatul a realizat o adevărată reformă, urmărind consolidarea democrației și eficientizarea activității sale. Aceste reforme se referă la alegerea Comisiei de către Parlamentul European și compoziția sa. Parlamentul și-a mărit influența în alegerea Comisiei, întrucât Consiliul European propune candidatul pentru funcția de președinte al Comisiei în funcție de rezultatele alegerilor în Parlamentul European. Acesta reprezintă un pas spre o Comisie mai politizată, nu numai tehnică, cum era până la Tratatul de la Lisabona.

Reforma realizată de Tratat în privința compoziției Comisiei a fost în sensul eficientizării activității ei. O Comisie redusă este mult mai eficientă în realizarea obiectivelor sale.

Reforma realizată de Tratatul de la Lisabona întăresște și puterile președintelui în atribuirea demnităților membrilor Comisiei și repartizarea funcțiilor, ceea ce duce la existența unei Comisii mai omogene.

Noutatea adusă de Lisabona se referă la crearea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. Acesta va fi numit și mandatat simultan și de Consiliu, dar și de Comisie. El este comisar de relații externe și vicepreședintele Comisiei.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene reprezintă puterea judecătorească în cadrul Uniunii. Conform articolului 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatelor.

Sistemul jurisdicțional al Uniunii reprezintă un ansamblu de mecanisme juridicționale în care Curtea de Justiție ocupă un loc central, însă nu și exclusiv [38, p. 178].

Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este singura care interpretează și aplică dreptul european. Instanțele naționale au și ele atribuții în ceea ce privește aplicarea și interpretarea dreptului Uniunii. Obligația instanțelor naționale de a aplica dreptul european derivă din obligația generală prevăzută de articolul 4, alineat 3, din Tratatul privind Uniunea Europeană, care dispune că statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor ce decurg din Tratate sau din actele instituțiilor. Această obligație a statelor membre este prevăzută, în mod expres, în articolul 19, alineat 1, din Tratatul privind Uniunea Europeană, care spune că statele membre stabilesc căi de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.

Se pune întrebarea: cum sunt repartizate competențele între Curtea de Justiție și instanțele naționale?

Din punct de vedere material, aplicarea dreptului Uniunii este împărțită între instanțele naționale și Curtea de Justiție.

Din punct de vedere funcțional, interpretarea dreptului Uniunii Europene revine Curții de Justiție, potrivit articolului 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea Tratatelor.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a născut odată cu înființarea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului și era unica instanță, al cărei obiectiv era acela de a exercita controlul legalității deciziilor luate de înalta autoritate și de guvernele statelor membre. După aproximativ 30 de ani de la înființare, Curtea de Justiție avea un volum de activitate foarte mare. Față de această situație, prin Actul Unic European s-a creat posibilitatea înființării unui organ judecătoresc de primă instanță care să degreveze instanța europeană de numărul mare de cauze [19].

Astfel, în 1988, Consiliul a votat o hotărâre de înființare a unui Tribunal de Primă Instanță. Odată cu Tratatul de la Lisabona, acesta și-a schimbat numele în Tribunal, pentru că nu judecă doar cauze în primă instanță, ci judecă și acțiuni formulate împotriva deciziilor tribunalelor specializate, conform articolului 256, alineat 2, din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. În prezent, Uniunea are o singură instanță specializată, și anume Tribunalul Funcției Publice.

Curtea de Justiție este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Aceasta este asistată de către avocați generali, potrivit articolului 19, alineat 2, din Tratatul privind Uniunea Europeană. Judecătorii sunt aleși dintre personalitățile care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea, în țările lor, a celor mai înalte funcții jurisdicționale, sau care sunt jurisconsulți ale căror competențe sunt recunoscute. Judecătorii nu sunt numiți în mod unilateral de către statele membre. Ei sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre și numai după audierea acestora de către un comitet consultativ independent. Judecătorii nu sunt reprezentanți ai statelor membre și, ca atare, trebuie să fie pe deplin independenți. Aceste dispoziții rezultă din articolele 253 și 255 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Durata mandatului judecătorilor este de șase ani, cu posibilitatea reînnoirii. În timpul exercitării mandatului, judecătorii pot fi demiși numai pe baza votului unanim al judecătorilor și avocaților generali ai Curții de Justiție.

Judecătorii își desemnează un președinte dintre ei, pentru un mandat de trei ani, cu posibilitatea reînnoirii.

Curtea de Justiție se întrunește în camere sau în Marea Cameră în conformitate cu articolul 251 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Curtea se poate întruni și în ședință plenară atunci când statutul prevede aceasta. Marea Cameră este alcătuită din 13 judecători, fiind prezidată de președintele Curții. Din Marea Cameră mai fac parte președinții camerelor de cinci judecători și alți judecători desemnați în condițiile Regulamentului de procedură. Curtea se întrunește în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituții a Uniunii care este parte în proces.

În situațiile prevăzute de articolele 228, alineat 2, 245, alineat 2, 247 și 286, alineat 6, din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Curtea se întrunește în ședință plenară când ia în discuție destituirea Ombudsmanului, la plângerea Parlamentului European, în cazul în care nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitătii funcțiilor sale, sau a comis o abatere gravă, când, sesizată de Consiliu, poate hotărî destituirea unui membru al Comisiei în cazul nerespectării obligațiilor prevăzute de Tratate sau când a comis o abatere gravă, și când ia în discuție cererea Curții de Conturi referitoare la destituirea din funcțiile lor sau decăderea din dreptul la pensie sau alte avantaje a membrilor Curții de Conturi, când au încetat să corespundă condițiilor cerute sau să îndeplinească obligațiile ce decurg din funcțiile lor.

Curtea funcționează permanent. Datorită volumului mare de cauze, s-a prevăzut posibilitatea creări, în cadrul Curții, a unor camere compuse din trei sau cinci judecători [124].

Competența materială a camerelor este decisă în plenul Curții, odată cu alegerea președinților acestora. Din 2006, în cadrul Curții de Justiție funcționează opt camere, dintre care patru sunt compuse din trei judecători, iar patru sunt compuse din cinci judecători.

Curtea poate decide, în mod valabil, numai cu un număr impar de judecători. Camerele au sarcina să se ocupe de instrumentarea problemelor, dar pot judeca și anumite cauze, excepție făcând cele pentru care Curtea a fost sesizată de un stat sau de o instituție a Uniunii Europene, precum și recursurile în interpretare.

Tribunalul cuprinde cel puțin un judecător din fiecare stat membru conform articolului 19, alineat 2, din Tratatul privind Uniunea Europeană. Numărul exact este stabilit de statutul Curții de Justiție la 28, adică un judecător din fiecare stat membru. Alegerea, numirea sau renumirea lor sunt reglementate de aceleași reguli ca și cele aplicabile Curții de Justiție, la care am făcut referire.

Tribunalul are propriul președinte, a cărui alegere și ale cărui funcții sunt similare omologului său din cadrul Curții de Justiție.

Tribunalul se reunește, de regulă, în camere compuse din trei sau cinci judecători. În situații de dificultate excepțională, se poate întruni în Marea Cameră, așa cum decide articolul 14, alineat 1, din Tratatul Uniunii.

În circumstanțe care nu ridică dificultăți de drept, Tribunalul poate repartiza cauzele unei camere alcătuite dintr-un judecător unic, conform alineatului 2 din articolul 14.

Sfera de competență a Tribunalului este mai redusă decât a Curții de Justiție. Potrivit articolului 256 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Tribunalul are competențe de a judeca cauze în primă instanță, cu excepția acelora repartizate unui tribunal specializat, ori a acelora rezervate Curții de Justiție. Tribunalul mai are competențe de a judeca acțiunile formulate împotriva deciziilor tribunalelor specializate. Mai poate dobândi competența de a judeca trimiterile preliminare adresate de instanțele naționale în anumite cauze stabilite prin statut. Deciziile Tribunalului pot fi atacate prin recurs sau cu cerere de reexaminare. Recursul poate fi introdus de oricare parte, ale cărei concluzii au fost respinse parțial sau total, și pot fi invocate doar motive de drept referitoare la lipsa de competență, nerespectarea procedurii sau încălcarea ordinii de drept. În situația în care recursul este întemeiat, Curtea de Justiție anulează decizia Tribunalului, trimițând cauza, fie spre rejudecare înapoi Tribunalului, fie să rețină cauza spre rejudecare, pronunțând ea însăți o hotărâre definitivă în cauza respectivă [124].

Reexaminările sunt similare, cu unele deosebiri. Curtea de Justiție are dreptul să reexamineze, din proprie inițiativă, o hotărâre a Tribunalului. Astfel, poate reexamina o decizie a Tribunalului atunci când acesta hotărăște în calitatea sa de instanță de recurs, și o decizie a Tribunalului când acesta prinunță o hotărâre preliminară pentru o instanță națională. Aceste atribuții rezultă din articolul 256, alineatele 2 și 3 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Procedurile de reexaminare sunt limitate la cazul în care există un risc serios pentru unitatea sau coerența dreptului Uniunii [111].

Dispozițiile referitoare la competența, compunerea, organizarea și procedura tribunalelor specializate sunt stabilite în statutul Curții de Justiție.

Tribunalele specializate sunt competente să judece în primă instanță anumite categorii de acțiuni în materii speciale.

Judecătorii tribunalelor specializate sunt aleși dintre persoane care oferă depline garanții de independență și care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor funcții jurisdicționale. Spre deosebire de judecătorii de la instanțele superioare ale Uniunii Europene, aceștia nu sunt numiți prin acord comun de statele membre, ci de Consiliu, care hotărăște în unanimitate. Până în prezent a fost înființat un singur tribunal specializat, și anume Tribunalul Funcției Publice. Acesta este alcătuit din șapte judecători pe o perioadă de șase ani, cu posibilitatea reînnoirii. La numirea judecătorilor, Consiliul asigură o componență cât mai echilibrată, pe criteriul geografic cât mai extins posibil dintre resortisanții statelor membre și în ceea ce privește sistemele juridice naționale reprezentante [124, anexa 1, articolul 3].

Tribunalul Funcției Publice este condus de un președinte ales pe o perioadă de trei ani, cu posibilitatea reînnoirii.

Tribunalul judecă în camere de trei judecători. În anumite cazuri, cauzele pot fi judecate în ședință plenară, în camera alcătuită din cinci judecători sau de un judecător unic, atunci când problemele de drept sau de fapt sunt lipsite de dificultate [112]. Deciziile Tribunalului Funcției Publice pot face obiectul unui recurs în fața Tribunalului, care este limitat doar la motive de drept, cum ar fi: lipsa de competență, încălcarea procedurii și încălcarea dreptului Uniunii [124, anexa 1, articolul 9].

Conform articolului 19, alineat 2, din Tratatul privind Uniunea Europeană, Curtea de Justiție este asistată de avocați generali. In prezent, aceștia sunt în număr de opt, dar Consiliul poate spori acest număr, prevede articolul 252 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Avocații generali au calitatea de membru al Curții, dar sarcina lor nu este aceea de a judeca. Articolul 253 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene se aplică judecătorilor și avocaților generali, deopotrivă. Avocatul general are rolul de a prezenta, în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate, decide articolul 252. Deși se numește avocat general, această instituție nu are legătură cu avocatura. Acesta pune concluzii care nu au forță juridică obligatorie pentru Curte. Curtea decide după ascultarea avocatului general, iar pentru Tribunal, regula este lipsa concluziilor avocatului general. Numai în situații excepționale, hotărârile Tribunalului sunt precedate de concluziile avocatului general, atunci când se întrunește în ședință plenară, sau când se consideră că dificultatea problemelor de drept sau de fapt necesită această asistență, conform Regulamentului de procedură al Tribunalului.

Statutul Curții prevede că judecătorii Tribunalului pot fi chemați să exercite funcția de avocat general.

Procedura de judecată în fața Curții de Justiție are două faze: o fază scrisă și o fază orală. Procedura scrisă cuprinde comunicarea adresată părților și instituțiilor Uniunii ale căror decizii sunt în cauză, cereri, memorii, apărări și observații și, eventual, replici, precum și toate actele și documentele ce le susțin, sau copiile acestora, certificate [124, articloul 20].

Un proces începe atunci când este introdusă o cerere a reclamantului. Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură al Curții, prevăd ce trebuie să conțină o cerere de chemare în judecată. Pe lângă datele de identificare ale părților, cererea trebuie să conțină și obiectul litigiului, motivele pe care se întemeiază cererea și concluziile. Cererea va fi comunicată pârâtului, care poate formula întâmpinare în apărare. Fiecare parte are dreptul să răspundă celeilalte.

După această fază, Curtea repartizează cauza unei camere sau plenului Curții, în funcție de importanța cauzei. Ea desemnează un judecător raportor și un avocat general. Ei hotărăsc dacă trebuie organizată o cameră preliminară. Dacă da, atunci poate audia martori din oficiu sau la cererea unei părți [111, articolele 44-47]. După aceasta începe faza orală.

Procedura orală cuprinde audierea de către Curte a agenților, consilierilor și avocaților, a concluziilor avocatului general, precum și dacă este necesară audierea martorilor și a experților. Ședința este publică, cu excepția cazurilor în care, din motive grave, Curtea de Justiție decide altfel, din oficiu sau la cererea părților [124]. Judecătorii au dreptul de a adresa întrebări părților. După audieri, avocatul general pune concluzii, iar etapa finală este hotărârea [111, articolul 64].

Regulamentul de procedură al Curții reglementează în detaliu modalitatea de adoptare a unei hotărâri. Curtea, în componența care a participat la faza orală, deliberează în secret, în camera de consiliu. Temeiul deliberărilor este reprezentat de un proiect de hotărâre pregătit de judecătorul raportor. Fiecare judecător ia o hotărâre motivată. Hotărârea se ia cu majoritate a judecătorilor. Nu sunt permise opiniile separate. Toate diferențele trebuie clarificate în cuprinsul hotărârii. Hotărârea se pronunță în ședință publică, cu citarea părților, fiind obligatorie din ziua pronunțării.

În afara hotărârilor, Curtea mai pronunță ordonanțe și avize.

În cazul procedurilor speciale reglementate de articolele 83-109 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, Curtea se poate pronunța prin ordonanță motivată, precum și în cazul măsurilor provizorii adoptate pe calea procedurii simplificate și în cazul soluționării unei cereri de intervenție.

Avizele Curții pot fi cerute în contextul unor acorduri internaționale. Articolul 218, alineat 1, din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene decide ca înainte ca Uniunea Europeană să poată încheia un acord, un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia pot obține avizul Curții de Justiție cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat cu dispozițiile Tratatelor. În acest caz, avizul nu este consultativ întrucât, în cazul în care este negativ, acordul respectiv poate intra în vigoare numai după modificarea acestuia sau revizuirea Tratatelor.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost investită, încă de la înființare, cu competențe de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatului. Tratatul de la Lisabona a decis, prin articolul 9, alineat 1, din Tratatul privind Uniunea Europeană, componența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Aceasta cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate. Acestea asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatelor.

Conform articolului 19, alineat 3, Curtea de Justiție hotărăște în conformitate cu Tratatele: cu privire la acțiunile introduse de un stat membru, de o instituție ori de persoane fizice sau juridice; cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validarea actelor adoptate de instituții; în celelalte cazuri prevăzute de lege.

În temeiul principiului atribuirii, Curtea nu are competențe de drept comun, ci o competență de atribuire.

Din dispozițiile articolului 19 rezultă funcțiile și competențele Curții de Justiție a Uniunii Europene, care sunt: competențe generale, competențe de interpretare și competențe jurisdicționale.

Competența generală a Curții este prevăzută de alineatul 1 al articolului 19, care dispune că aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatelor.

Curtea Europeană trebuie să aplice dreptul european atunci când înțelesul său este clar și trebuie să-l interpreteze în cazul în care înțelesul său nu este clar. A interpreta un drept înseamnă a da semnificație expresiei de voință a legiuitorului întrucât, ca oricare alt mesaj, și cel al legiuitorului este o evocare a conceptelor, ce sunt generalizări abstracte ale comportamentelor, trăsăturilor, calităților, modurilor de acțiune. Majoritatea autorilor enumeră cinci metode de interpretare: metoda istorică, metoda literală, metoda sistemică, metoda teleologică și metoda logică [5].

În ordinea juridică europeană nu există o ierarhie între aceste metode. Fiecare metodă de interpretare acordă un grad diferit de libertate Curții în soluționarea unei cauze. În jurisprudența sa, Curtea de Justiție a utilizat toate metodele de interpretare însă, deși utilizează ocazional metoda istorică, Curtea consideră că e fundamental să se aibă în vedere spiritul, structura și textul acestor prevederi. Considerentele teleologice si sistemice s-au impus într-adevăr asupra textului clar al unei dispoziții [119, p. 136].

Competența jurisdicțională a Curții poate fi evaluată prin prisma atribuțiilor ce o compun: atribuții de control jursidicțional, atribuții reparatorii și atribuții judecătorești.

Atribuțiile de control jurisdicțional reprezintă piatra de temelie a unei Uniuni bazate pe ordinea de drept [119, p.258].

Competența și procedura pentru controlul jurisdicțional în ordinea juridică a Uniunii Europene sunt stabilite de articolul 263 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Curtea de Justiție a Uniunii controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările și avizele, și a actelor Parlamentului European și ale Consiliului European menite să producă efecte juridice față de terți. Aceasta controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor oficiilor sau agențiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice față de terți. În acest scop, Curtea are competența de a se pronunța cu privire la acțiunile formulate de un stat membru, de Parlamentul European, de Consiliu, de Comisie, de Curtea de Conturi, de Banca Centrală Europeană și de Comitetul Regiunilor pentru motivele prevăzute de articolul 263, alineatele 2,3 și 4 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Atunci când o acțiune pentru controlul jurisdicțional este întemeiată, Curtea de Justiție declară actul nul și neavenit.

Atribuțiile reparatorii ale Curții sunt prevăzute de articolul 268 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene care prevede competența Curții de Justiție de a judeca litigiile care au ca obiect repararea prejudiciilor menționate la articolul 340, paragrafele 2 și 3. În cazul în care Uniunea poate săvârși o greșeală, fie prin instituțiile sale, fie prin agenții săi, îi revine obligația de a repara prejudiciul cauzat.

Atribuțiile judecătorești au în vedere misiunea instanțelor de aplicare a dreptului în litigiile dintre părți. Activitatea judecătorească privind dreptul european urmează, asemenea administrării dreptului european, o cale centrală și o cale descentralizată [119, p. 137].

Referitor la calea centrală, Tratatele prevăd acțiuni introduse direct în fața Curții de Justiție de către Comisie sau de către un stat mebru, care iau forma a două tipuri de proceduri: procedura de constatare a încălcării dreptului european de către un stat membru și procedura de constatare a încălcării dreptului european de către Uniune pentru abținerea de a hotărî.

În cazul în care un stat membru ăncalcă dreptul european, acesta poate fi chemat în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene. Articolele 258 și 259 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevăd condițiile procedurale pentru acțiunile de executare împotriva statelor membre.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este abilitată să anuleze legislația națională care încalcă dreptul european. Ea poate doar constata că legislația națională a unui stat membru este incompatibilă cu dreptul european. Articolul 260 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede că în cazul în care Curtea a constatat că un stat membru nu și-a îndeplinit o obligație în temeiul Tratatelor, acest stat este obligat să ia măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curții. Statele membre sunt cele care trebuie să elimine legislația și practicile naționale care sunt incompatibile cu dreptul european. Alineatele 2 și 3 ale aceluiași articol prevăd și sancțiuni financiare în cazul în care un stat membru nu a respectat o hotărâre a Curții. Dar pentru a aplica sancțiuni financiare, Comisia trebuie să introducă o a doua acțiune la Curte.

Pe lângă acțiunile îndreptate împotriva statelor membre pentru constatarea încălcării dreptului european, la Curtea de Justiție a Uniunii Europene pot fi introduse și acțiuni împotriva instituțiilor Uniunii. Acțiunile pentru constatarea abținerii de a hotărî sunt guvernate de articolul 265 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În cazul în care, prin încălcarea prevederilor Tratatelor, Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală Europeană, se abțin să hotărască, statele membre și celelalte instituții ale Uniunii Europene pto sesiza Curtea de Justiție a Uniunii pentru a constata această încălcare. Aceste prevederi se aplică în aceleași condiții organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, care se abțin să hotărască. Orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea în legătură cu omisiunea unei instituții, organ, oficiu sau agenție a Uniunii, de a hotărî.

Din redactarea articolului 265 rezultă faptul că o acțiune pentru constatarea abținerii de a hotărî poate fi introdusă împotriva oricărei instituții sau organism al Uniunii Europene, cu excepția Curții de Conturi și a Curții Europene de Justiție.

In cazul în care instituția, a cărei abținere a fost declarată contrară Tratatelor, este obligată să ia măsurile impuse de executarea hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene într-un timp rezonabil, ne indică articolul 266 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Activitatea judecătorească privind dreptul european urmează și o cale descentralizată. Această cale se referă la faptul că acțiunile pot ajunge la Curte în mod indirect, prin intermediul trimiterilor preliminare, de la instanțele judecătorești naționale.

Articolul 4 al Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene decide obligația generală de cooperare loială a tuturor instituțiilor europene. Din această obligație de cooperare rezultă și obligația instanțelor naționale de a aplica dreptul european, obligație prevăzută în mod expres și de articolul 19, alineat 1, din Tratatul privind Uniunea Europeană, așa cum am mai arătat. Din punct de vedere funcțional, instanțele naționale sunt instanțe europene, dar nu complete. Instanțele naționale și Curtea de Justiție a Uniunii colaborează în judecarea unei cauze în cazul procedurii trimiterii preliminare.

Procedura trimiterii preliminare și atribuțiile Curții de Justiție a Uniunii Europene în cadrul acestei proceduri, sunt reglementate de articolul 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Curtea de Justiție a Uniunii este competentă să se pronunțe în mod preliminar cu privire la interpretarea Tratatelor, validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea problemă se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, aceasta poate să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această problemă, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre.

În cazul în care o asemenea problemă se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Din prevederile articolului 267 rezultă legătura constituțională între activitatea judecătorească centrală privind dreptul european.

Procedura de trimitere preliminară nu este o procedură de apel, ci permite instanțelor naționale să adreseze întrebări cu privire la interpretarea dreptului european. Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunță în cadrul acestei proceduri o hotărâre preliminară care este obligatorie pentru instanța națională care a efectuat trimiterea. Hotărârile preliminare nu pot obliga părțile din litigiul național, întrucât Curtea Europeană nu soluționează litigiul dintre ele.

Având în vederre totalitatea competențelor Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta îndeplinește mai multe funcții ce pot fi clasificate astfel: funcția de instanță administrativă, funcția de instanță constituțională, funcția de justiție internațională și funcția de instanță de recurs.

Funcția de instanță administrativă este exercitată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în scopul protejării unor subiecte de drept privind eventualele acțiuni ilegale ale instituțiilor europene.

Funcția de instanță constituțională este exercitată de Curte atunci când, la cererea Consiliului, Comisiei sau a unui stat membru, formulează avize.

Funcția de instanță internațională este exercitată de Curte în soluționarea unor litigii între două au mai multe subiecte de drept internațional. Litigiile pot apărea fie între Comisie și statele membre, fie numai între statele membre. Curtea analizează problema sub aspectul naturii litigiului, dreptul aplicabil și procedura după care decide.

Funcția de instanță de recurs este exercitată de Curtea de Justiție cu prilejul soluționării recursurilor introduse împotriva hotărârilor Tribunalului.

În finalul analizei competențelor și funcțiilor Curții de Justiție a Uniunii Europene este important de precizat că Tratatul de la Lisabona stabilește, în articolul 275 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, în mod expres, limitele competențelor Curții. Astfel, Curtea nu este competentă în privința politicii externe și de securitate comună și nici să verifice legalitatea sau proporționalitatea operațiunilor efectuate de poliție sau de alte servicii de aplicare a legii într-un stat membru, și nici să hotărască cu privire la exercitarea responsabilităților ce le revin statelor membre în vederea menținerii ordinii publice și a apărării securității interne.

Sistemul European al Băncilor Centrale este o structură alcătuită din Banca Centală Europeană și băncile centrale ale statelor membre, a căror monedă este EURO, conform articolului 282 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Sistemul European al Băncilor Centrale este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene, iar acesta are ca obiectiv menținerea stabilității prețurilor și sprijinirea politicilor economice generale în cadrul Uniunii, pentru a contribui la realizarea obiectivelor acesteia [123].

Organele financiar-bancare ale Uniunii Europene sunt cele care au fost constituite să contribuie la realizarea Uniunii Econmice și Monetare, în diferitele faze ale acesteia, respectiv Institutul Monetar European și Sistemul European al Băncilor Centrale [38, p. 208].

Uniunea Economică și Monetară a reprezentat un obiectiv major al Uniunii Europene, fiind consacrat de Tratatul de la Maastricht.

Instituțiile financiar-bancare au atribuții specifice, fiind organizate în mod sistemic.

Din dispozițiile articolului 282 și din Statutul Băncii Centrale Europene rezultă că aceasta are personalitate juridică, spre deosebire de orice altă instituție a Uniunii, distinctă de personalitatea juridică a Uniunii Europene. Banca este independență în exercitarea competențelor și administrarea finanțelor sale, iar statele membre și Uniunea trebuie să respecte această independență.

Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și a Băncii Centrale Europene stabiliește că banca este dotată cu capital și resurse proprii. Băncile centrale naționale sunt singurele autorizate să subscrie și să dețină capital la Banca Centrală Europeană.

Sediul băncii este la Frankfurt. Banca Centrală Europeană are propriile organe de decizie: Consiliul guvernatorilor, Comitetul executiv și președintele.

Consiliul guvernatorilor, conform articolului 283, alineat 1 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, este format din Comitetul executiv și guvernatorii băncilor centrale naționale ale statelor membre a căror monedă este EURO. Potrivit articolului 130 din același tratat, guvernatorii băncilor centrale naționale nu pot solicita și nici accepta instrucțiuni din partea nici unei instituții sau organism european și nici din partea guvernelor naționale. Ei nu sunt reprezentanți ai statelor membre și trebuie să acționeze în interesul supranațional al Uniunii Europene. Guvernatorii se deosebesc astfel de miniștrii naționali din Consiliu.

Comitetul executiv este alcătuit, potrivit articolului 283, alineat 2, din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, din președinte, vicepreședinte și alți patru membri. Este numit de Consiliul European dintre persoanele a căror autoritate și experiență profesională sunt recunoscute în domeniul monetar sau bancar. Statutul Băncii Centrale Europene dispune că mandatul membrilor Comitetului executiv este de opt ani și nu poate fi reînnoit.

Președintele Băncii Centrale Europene prezidează Consiliul guvernatorilor și Comitetul executiv, reprezintă banca în exterior în raporturile cu instituții similare.

Procesul de decizie în cadrul băncii este stabilit în detaliu de Statutul Băncii Centrale Europene. Consiliul guvernatorilor este organul politic central, însărcinat cu asigurarea îndeplinirii misiunilor Băncii. El definește politica monetară a Uniunii, deciziile privind obiectivele monetare intermediare, ratele dobânzilor de referință, constituirea rezervelor în cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale și stabilește orientările necesare aplicării lor. In prezent, procesul decizional în cadrul Consiliului guvernatorilor este clar, fiecare membru având un vot. Consiliul se întrunește de cel puțin zece ori pe an, iar deciziile se adoptă cu majoritate simplă. În cazul în care Consiliul guvernatorilor hotărăște să nu decidă el însuși, poate delega competențele sale normative către Comitetul executiv, în scopul punerii în aplicare a regulamentelor și orientărilor sale [114].

Comitetul executiv este organul executiv în cadrul Băncii Centrale Europene și pune în aplicare, conform statutului băncii, politica monetară în conformitate cu orientările și deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor, iar în această calitate dă instrucțiuni băncilor centrale naționale. El răspunde pentru administrarea curentă a băncii. Și în cadrul procesului decizional al Comitetului executiv, fiecare persoană are un vot, hotărând cu majoritate simplă, președintele având rolul hotărâtor.

Banca Centrală Europeană nu are prevăzut un articol separat în cadrul Tratatului privind Uniunea Europeană, ca celelalte instituții. Atribuțiile și funcțiile băncii rezultă direct din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, dar și din statutul băncii, iar acestea sunt: funcții consultative, funcții statistice, funcții monetare și funcții de cooperare.

Funcțiile consultative constau în aceea că banca este consultată de autoritățile naționale în privința oricărui proiect legislativ în domeniile care țin de competența sa. Banca Centrală Europeană poate prezenta avize consultative instituțiilor sau autorităților naționale privind domeniile ce țin de competența sa [123, articolul 4].

Funcțiile statistice constau în faptul că Banca Centrală Europeană, asistată de băncile centrale naționale, colectează informații statistice necesare de la autoritățile naționale competente sau agenții economici cu care cooperează [23, articolul 5].

Funcțiile monetare se referă la faptul că Banca Centrală Europeană definește și pune în aplicare politica monetară a Uniunii, efecutează operațiuni de schimb valutar, deține și administrează rezervele valutare oficiale ale statelor membre și promovează buna funcționare a sistemelor de plăți, conform articolului 127 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Cele mai puternice atribuții din cadrul acestor funcții se referă la dreptul exclusiv al băncii de a autoriza emiterea de bancnote EURO și de a stabili dobânzi, atribuții prevăzute de articolul 128, alineat 1, din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Funcțiile de cooperare internațională ale băncii sunt supuse totuți procedurii speciale de încheiere a tratatelor, stabilite de articolul 219 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Consiliul are rolul cel mai important în sfera externă, dar Banca poate să recomande acestuia acorduri formale privind un sistem al cursului de schimb al monedei EURO. Banca trebuie consultată, în general, cu privire la acordurile monetare, potrivit aricolului 291 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Curtea de Conturi nu a fost prevăzută în tratatele inițiale, fiind înființată prin Tratatul Bugetar din 1975 și a fost ridicată la rangul de instituție oficială a Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht.

Tratatul de la Lisabona i-a consacrat Curții de Conturi articolele 285-287 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Curtea de Conturi este formată din câte un resortisant din fiecare stat membru și membrii săi își exercită funcțiile în deplină independență, în interesul general al Uniunii. Curtea de Conturi asigură controlul conturilor Uniunii. Membrii Curții de Conturi sunt aleși dintre personalitățile care fac parte sau au făcut parte, în statul lor, din instituțiile financiare de control extern, sau care au o calificare deosebită pentru această funcție. Aceștia trebuie să prezinte toate garanțiile de independență. Se numesc pe o perioadă de șase ani. Consiliul, după consultarea Parlamentului European, adoptă lista membrilor stabilită în conformitate cu propunerile făcute de fiecare stat membru. Mandatul membrilor Curții poate fi reînnoit.

În îndeplinirea îndatoririlor lor, membrii Curții de Conturi nu solicită și nu acceptă instrucțiuni de la nici un guvern național sau alt organism. Mandatul de membru al Curții de Conturi este incompatibil cu orice altă activitate profesională.

Sediul Curții este la Luxemburg.

În cadrul structurii organizatorice a Curții de Conturi se disting mai multe servicii administrative: Secretariatul general, Departamentul juridic, de contabilitate, de control financiar și de relații externe [115].

Președintele Curții de Conturi este desemnat de membrii Curții, dintre ei, pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit.

Curtea de Conturi hotărăște, în calitate de organism colegial, cu majoritate simplă a membrilor săi. Pentru anumite categorii de rapoarte, potrivit Regulamentului de procedură al Curții de Conturi, deciziile se adoptă în ședință și se poate recurge și la o procedură scrisă. Toate rapoartele importante trebuie adoptate în plenul Curții.

Potrivit articolului 287 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Conturi verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale Uniunii, verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale fiecărui organ, oficiu sau agenție înființate de Uniune, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control. Prezintă Parlamentului European și Consiliului o declarație de asigurare referitoare la veridicitatea conturilor, precum și la legalitatea operațiunilor și înregistrarea acestora în conturi. În vederea îndeplinirii misiunii sale, Curtea controlează, în principal, actele justificative ale Uniunii și, dacă este cazul, face investigații la fața locului, la sediile organelor, oficiilor sau agențiilor care aministrează venituri sau cheltuieli făcute în numele Uniunii. Poate face controale și în statele membre, inclusiv în imobilele oricărei persoane fizice sau juridice care beneficiază de vărsăminte provenite de la bugetul Uniunii. Ulterior încheierii fiecărui exercițiu financiar, rezultatul controlului se publică într-un raport anual. Acesta poate fi completat prin rapoarte speciale care tratează aspecte particulare ale bugetului Uniunii. Rapoartele sprijină Parlamentul European și Consiliul în exercitarea funcțiilor de control al execuției bugetare.

Din dispozițiile articolului 287 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene rezultă funcțiile Curții de Conturi, și anume: funcțiile de control și funcțiile consultative.

La funcțiile de control ne-am referit deja. Ceea ce putem adăuga este faptul că Regulamentul de procedură al Curții de Conturi prevede două feluri de control: un control formal care impune doar o examinare a legalității finanțării Uniunii, dacă conturile reflectă toate veniturile încasate și toate cheltuielile efectuate, și un control material care va examina în plus prioritățile financiare ale Uniunii care garantează rentabilitatea și deciziile de cheltuieli publice. Controlul material este mai aprofundat.

Funcțiile consultative se referă la consultarea Curții de către celelalte instituții ale Uniunii Europene cu privire la orice proiect din sfera financiară și bugetară. La solicitarea acestor instituții, Curtea emite avize consultative în vederea adoptării unor acte juridice. De exemplu, articolul 332 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene prevede că adoptarea regulamentelor financiare de către Parlamentul European și Consiliu se face după consultarea Curții de Conturi.

4.2. Sistemul de competențe – un sistem democratic, transparent și eficient instituit de Tratatul de la Lisabona.

Procesul constituțional ce începe prin Declarația de la Laeken, își stabilea delimitarea precisă a competențelor între Uniunea Europeană și statele membre. Tratatelele europene nu au inclus niciodată un catalog de competențe ale Uniunii sau ale statelor membre.

Uniunea Europeană nu este stat și nici suveran. Puterile sale nu sunt puteri inerente. Ele trebuie să fie atribuite prin Tratatele europene [119, p. 152].

Necesitatea stabilirii și delimitării competențelor între Uniunea Europeană și statele membre a reprezentat un obiectiv de succes al Convenției, fiind preluat de Constituția Europeană și, apoi, de Tratatul de la Lisabona. Acesta din urmă introduce în Tratate diferitele categorii de competențe, le definește și enumeră principiile pe baza cărora se stabilește delimitarea și exercitarea lor.

Tratatele utilizează noțiunea de competențe în mai multe dispoziții, însă, fără a defini competența. În Tratate regăsim categoriile de competențe și sectoarele în care se exercită fiecare, așa cum este Titlul I al Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene.

Delimitarea și definirea competențelor aduce vizibilitate și claritate sistemului, îl democratizează, astfel încât cetățeanul să le poată cunoaște mai bine.

Sistemul de competențe dezvoltat de Tratatul de la Lisabona prevede fragmentarea acestora între cele două Tratate, alterând, într-o măsură oarecare, claritatea acestora. În pofida acestor limite ale Tratatului, s-au făcut progrese în sistematizarea delimitării și a exercitării puterii în Uniunea Europeană [165].

Articolul 5 al Tratatului privind Uniunea Europeană expune și definește competențele Uniunii Europene. La baza delimitării lor stă principiul atribuirii, iar la baza exercitării acestora stau principiile fundamentale ale puterii europene, principiile proporționalității și subsidiarității.

În temeiul principiului atribuirii, Uniunea Europeană acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre, prin Tratate, pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate [128]. Acest principiu a fost dezvoltat la începutul acestui capitol, astfel încât nu vom reveni la el.

Vom analiza principiile de subsidiaritate și proporționalitate, întrucât executarea competențelor trebuie să le respecte de fiecare dată.

Tratatul de la Lisabona a inclus un protocol anexă, Protocolul 2, referitor la aceste două principii.

Principiul proporționalității are o funcție constituțională, aceea de a proteja valori [179]. În Tratatul de la Lisabona, acest principiu este definit de articolul 5, alineat 4, din Tratatul privind Uniunea Europeană. Conform acestuia, acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Acțiunea acestui principiu este limitată de articolul 276 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție. Curtea de Justiție a Uniunii nu este competentă a verifica legalitatea sau proporționalitatea operațiunilor efectuate de poliție sau de alte servicii de apărare a legii într-un stat membru și nici să hotărască cu privire la exercitarea responsabilităților ce le revin statelor membre în vederea menținerii ordinii publice și a apărării securității interne.

Potrivit acestui principiu, instituțiile Uniunii vor trebui să acționeze astfel încât să nu depășescă, în exercitarea competențelor lor, ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor comunitare. Atunci când instituția poate să aleagă între mai multe variante de rezolvare a atribuțiilor sale, în baza acestui principiu, va trebui să o aleagă pe cea mai puțin constrângătoare pentru cel care urmează să o execute, iar în cazurile în care se impun sarcini, acestea să nu fie disproporționate în raport cu scopurile vizate. [38, p. 134].

Acest principiu își găsește aplicarea în cadrul unor măsuri de sancționare de natură administrativă, penală, în domeniul protecției consumatorilor sau al liberei circulații a persoanelor și se aplică atât în ceea ce privește măsurile europene, cât și măsurilor naționale care prevăd încălcarea normelor de drept european.

Principiul subsidiarității în domeniul competențelor Uniunii Europene înseamnă că aceasta nu intervine în domeniile care nu țin de competența sa exclusivă decât în măsura în care obiectivele avute în vedere nu pot fi realizate în mod corespunzător de statele membre, acestea putând fi mai bine îndeplinite la nivel european. Principiul este prevăzut de articolul 5, alineat 3, din Tratatul privind Uniunea Europeană, și în Protocolul nr 2, anexă a Tratatului de la Lisabona.

Principiul are în vedere faptul că ceea ce poate fi realizat în mod individual de către fiecare stat membru, nu trebuie făcut în comun, dar dacă această realizare individuală nu este posibilă, se impune intervenția Uniunii.

Acest principiu a fost introdus ca principiu general privind competențele prin Tratatul de la Maastricht. Principiul subsidiarității reprezintă o formă de control asupra puterilor instituțiilor. Ca urmare a înțelegerilor realizate în cadrul Convenției Europene, se întărea controlul aplicării subsidiarității prin două mecanisme, unul politic și altul de control juridic.

Tratatul de la Lisabona reia protocolul cu privire la principiul proporționalității și cel al subsidiarității. Referitor la controlul politic, protocolul stabilește obligația Comisiei de a elabora o fișă de subsidiaritate pentru fiecare propunere legislativă. Odată trimisă parlamentelor naționale propunerea legislativă, timp de opt săptămâni acestea pot emite o decizie prin care reclamă faptul că respectiva propunere legislativă încalcă principiul subsidiarității. Dacă dintre opiniile emise mai mult de o treime sunt negative, instituția de la care a plecat propunerea trebuie să o restituie Comisiei.

Procedura judiciară constă în crearea posibilităților de recurs, în materie de subsidiaritate, aflat la îndemâna statelor membre atunci când acționează în numele parlamentelor naționale, dar și la îndemâna Comitetului Regiunilor.

Cea mai importantă noutate legată de sistemul instituțional european o reprezintă încorporarea parlamentelor naționale în acesta. Parlamentelor naționale li se atribuie funcția de control al exercitării competențelor europene și funcția de a veghea la transferul altora noi. Rolul important al parlamentelor naționale în controlul subsidiarității este una din principalele contribuții ale Tratatului de la Lisabona la definirea modelului politic european, la întărirea caracterului democratic al Uniunii prin intermediul participării parlamentelor naționale nu doar la nivel guvernamental, ci și parlamentar.

În principiu, Tratatele acordă instituțiilor competențe speciale în cadrul fiecărui domeniu de politică.

Pe lângă aceste competențe speciale, Tratatul de la Lisabona prevede și două competențe generale, prevăzute de articolul 114, din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, și 352 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Prima este competența de armonizare, iar a doua este competența necesară și de obiectiv.

Potrivit articolului 114, Uniunea Europeană este abilitată să adopte măsuri privind apropierea legislațiilor naționale, care au ca obiect instituirea și funcționarea pieței interne. Competența de armonizare a Uniunii se aplică atunci când o legislație națională afectează instituirea sau funcționarea pieței interne. Articolul 352 prevede cea mai generală competență din cadrul Tratatelor, și anume competența necesară și de obiectiv, care permite Uniunii să legifereze sau să acționeze atunci când este necesar în cadrul politicilor definite în Tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele menționate în Tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuțiile necesare în acest sens.

Competența legislativă prevăzută în acest articol se referă la două situații în care poate fi utilizată. Prima privește situația în care Uniunii i-a fost acordată o competență specifică, dar este considerată insuficientă pentru a atinge un obiectiv specific. Cea de a doua privește situația în care Uniunea nu are o competență acordată de Tratate, dar poate fi utilizată pentru a dezvolta un domeniu politic, care nu are un titlu specific în cadrul Tratatelor.

Articolul 352 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene prevede în mod expres limitări constituționale în alineatele 3 și 4. Măsurile întemeiate pe prezentul articol nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre, în cazul în care Tratatele exclud o astfel de armonizare. Competența necesară și de obiectiv nu poate fi utilizată pentru atingerea obiectivelor din domeniul politicii externe și de securitate comună.

În afara competențelor generale analizate mai sus, Tratatele disting între diferite categorii de competențe ale Uniunii. La baza clasificării, delimitării lor, se află criteriul funcțional ce permite dezvoltarea politicilor comune.

În articolul 2 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene se prevăd trei categorii de competențe: competența exclusivă, competența comună partajată și competența de sprijin, coordonare și completare a acțiunii statelor membre. Definirea celor trei categorii de competențe de către acest articol preia formularea jurisprudențială, reușindu-se astfel explicarea modelului politic și al competențelor existent deja în practica Uniunii Europene.

Competențele exclusive sunt garantate constituțional, fiind prevăzute de articolul 3 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Domeniile în care competențele sunt exclusive sunt: uniunea vamală, stabilirea normelor privind concurența necesară funcționării pieței interne, politica monetară, conservarea resurselor, politica comercială comună, încheierea de acorduri internaționale în sectoarele respective. În cazul competențelor exclusive, doar Uniunea poate legisla și adopta acte juridice obligatorii, în timp ce statele membre nu o pot face decât dacă sunt abilitate în acest sens de către Uniune sau dacă trebuie să aplice respectivele acte ale Uniunii.

Competențele partajate sunt competențe obișnuite ale Uniunii Europene. O competență a Uniunii este partajată când Tratatele nu dispun în mod expres [119, p. 165]. Competența este partajată cu statele membre în cazul în care Tratatele îi atribuie o competență care nu se referă la articolele 3 și 6, se arată în articolul 4 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

În cadrul competențelor partajate atât Uniunea, cât și statele membre pot legifera, dar statele membre își vor exercita propriile competențe doar dacă Uniunea decide să nu și-o exercite pe a sa. Deci, în cadrul unui domeniu, fie Uniunea, fie statele membre pot exercita competența lor partajată.

Domeniile de competență partajată sunt: piața internă; politica socială; coeziunea economică, socială și teritorială; agricultura și pescuitul; mediul; protecția consumatorilor; transporturile, rețelele transeuropene și energia; spațiul de libertate, securitate și justiție; partea de securitate a politicii vizând sănătatea publică; cercetarea și dezvoltarea, cooperarea pentru dezvoltare și ajutorul umanitar. În cazul competențelor partajate prevăzute de alineatele 3 și 4, referitoare la cercetare și dezvoltare, cooperare pentru dezvoltare și ajutor umanitar, acțiunea Uniunii Europene nu poate împiedica acțiunea statelor membre. Acest tip special de competențe partajate au fost denumite în literatura juridică competențe paralele [119, p. 166].

Competențele de sprijin, coordonare și complementare sunt prevăzute de articolele 2, 5 și 6 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Competențele de coordonare sunt definite de articolul 2, alineat 3, și articolul 5, iar cele complementare și de sprijin de articolul 6 din Tratat. În articolul 2, alineat 3, se arată că statele membre își coordonează politicile economice și de ocupare a forței de muncă în conformitate cu condițiile prevăzute în prezentul Tratat, pentru definirea cărora Uniunea dispune de competențe.

Articolul 5 include și politica socială în categoria de politică economică și politică de ocupare a forței de muncă. Din interpretarea celor două articole, rezultă că Uniunea are o competență de a asigura condiții pentru exercitarea de către statele membre a competențelor lor într-un mod coordonat.

Competențele de coordonare se referă la orientări generale și inițiative pentru a asigura coordonarea.

Competențele de sprijin și competențele complementare sunt prevăzute de articolul 2, alineat 5, și articolul 6 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Articolul 6 enumeră șapte domenii în care Uniunea este competentă: protecția și îmbunătățirea sănătății umane, industria, cultura, turismul, educația, formarea profesională, tineretul și sportul, protecția civilă și cooperarea administrativă.

Potrivit articolului 2, alineat 5, competențele complementare nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre.

Prin delimitarea competențelor de către Tratatul de la Lisabona se realizează un progres remarcabil în definirea și explicarea modelului politic european, care permite cetățenilor și statelor membre să exercite un control asupra Uniunii Europene. Acest model, definit și explicat de Tratatul de la Lisabona, este un model de tip federal.

Prin sistematizarea competențelor, Tratatul de la Lisabona contribuie la creșterea caracterului democratic al Uniunii Europene, aducându-i vizibilitate și transparență.

4.3. Concluzii la Capitolul 4

1. Tratatul de la Lisabona înfăptuiește o reformă instituțională ce are în vedere, pe de o parte, continuarea democratizării sistemului european de luare a deciziilor prin creșterea eficienței, întărindu-se caracterul participativ și transparența, iar pe de altă parte, adaptarea sistemului instituțional european la numărul tot mai mare de state membre.

2. La baza sistemului instituțional european stau principiile atribuirii de competențe, principiul echilibrului instituțional și principiul autonomiei funcționale, dar și principiul separației puterilor, în accepțiunea sa de control și echilibru al acestora.

3. Parlamentul este marele câștigător al revizuirii Tratatului de la Lisabona, întrucât acesta reprezintă instituțional cetățenii Uniunii. Împreună cu Consiliul, exercită funcția legislativă și cea bugetară. Exercită și funcții de control politic și consultative. Alege președintele Comisiei. Parlamentul apare întărit prin extinderea funcțiilor sale, prin generalizarea procedurii de codecizie ca procedură legislativă ordinară. Dobândește puteri în domeniul constituțional, mai precis în revizuirea tratatelor.

4. Consiliul European devine instituție a Uniunii Europene începând cu Tratatul de la Lisabona. Acesta nu poate îndeplini funcția legislativă. O noutate o constituie crearea funcției de președinte permanent al Consiliului European cu un mandat de doi ani și jumătate. Atribuțiile Consiliului se concentrează asupra funcției executive. El mai exercită și funcții constituționale, în sensul că este implicat în toate etapele procedurii de revizuire, asigură orientarea pentru retragerea statelor membre din Uniune. De asemenea, el mai exercită funcții instituționale privind politica Uniunii Europene și atribuții în domeniul politicii externe și de securitate comună și funcții de mediere.

5. Consiliul reprezintă organismul în cadrul căruia se întrunesc miniștrii statelor membre. Este considerat drept camera federală a legiuitorului Uniunii. Tratatul prevede președenția rotativă în echipă pe o perioadă de 18 luni, cu excepția Consiliului de Afaceri Externe, care este prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. Acesta din urmă asigură punerea în aplicare a deciziilor adoptate de Consiliul European și Consiliu, reprezintă Uniunea în relația cu Politica Externă și Securitate Comună. Votul cu majoritate calificată devine procedura de vot constituțională. Prin Tratatul de la Lisabona se modifică modalitatea de calcul a majorității calificate începând cu 1 noiembrie 2014 și anume: 55% din membrii Consiliului, reprezentând cel puțin 15 state membre și minim 65% din populația Uniunii Europene.

6. Comisia Europeană poate fi considerată organul executiv al Uniunii, având caracter supranațional. Este alcătuită din câte un resortisant al fiecărui stat membru, președinte și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri și Politică de Securitate. Dupăa 1 noiembrie 2014, numărul comisarilor va fi redus la două treimi din numărul statelor membre. Desemnarea comisarilor se va face pe baza unui sistem rotativ și pe baza unei proceduri cu caracter mixt, ceea ce înseamnă că la fiecare al treilea mandat, adică după 15 ani, oricare stat membru nu va avea un reprezentant timp de un mandat. Ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European, Consiliul European propune un candidat la funcția de președinte al Comisiei, iar Parlamentul îl alege cu majoritatea membrilor ce-l compun. Comisia îndeplinește funcția de inițiativă legislativă, funcția executivă, funcția de supraveghere, funcția de decizie și funcția de reprezentare. Comisia are dreptul, aproape exclusiv, de a înainta propuneri legislative. Tratatul de la Lisabona menționează pentru prima dată responsabilitatea Comisiei, ca organism colegial, în fața Parlamentului European, care are posibilitatea de a formula o moțiune de cenzură.

7. Curtea de Justiție a Uniunii Europene reprezintă puterea judecătorească în cadrul Uniunii. Cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate. Asigură respectarea drepturilor în interpretarea și aplicarea Tratatelor. Alături de Curtea de Justiție, și instanțele naționale au atribuții în ceea ce privește aplicarea și interpretarea dreptului Uniunii. Curtea de Justiție este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru și este asistată de opt avocați generali. Durata mandatului este de șase ani, iar a președintelui de trei ani. Curtea se întrunește în camere și în Marea Cameră, funcționând permanent. Decide, în mod valabil, numai cu un număr impar de judecători. Tribunalul cuprinde cel puțin un judecător din fiecare stat membru, iar sfera de competență este mai redusă decât a Curții de Justiție. Tribunalele specializate sunt competente să judece, în primă instanță, anumite categorii de acțiuni în materii speciale. Procedura de judecată în fața Curții de Justiție are două faze: una scrisă și una orală. Competențele Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt competențe generale, competențe de interpretare și competențe jurisdicționale. Nu este competentă în privința politicii externe și de securitate comună, și nici să verifice legalitatea și proporționalitatea operațiunilor efectuate de poliție sau alte servicii de aplicare într-un stat membru.

8. Banca Centrală Europeană împreună cu băncile centrale ale statelor membre a căror monedă este EURO fac parte din Sistemul European al Băncilor Centrale, care are ca obiectiv menținerea stabilității prețurilor și sprijinirea politicilor economice generale în cadrul Uniunii. Banca are personalitate juridică distinctă de personalitatea juridică a Uniunii și este independentă în exercitarea competențelor și administrarea finanțelor sale. Banca îndeplinește patru funcții: consultativă, statistică, monetară și de cooperare.

9. Curtea de Conturi este formată din câte un resortisant din fiecare stat membru, iar membrii săi își desfășoară activitatea în deplină independență, în interesul general al Uniunii Europene. Exercită controlul conturilor de venituri și cheltuieli ale Uniunii și ale fiecărui organ, oficiu sau agenție înființată de aceasta.

10. Tratatul de la Lisabona prevede diferite categorii de competențe ale Uniunii, le definește și enumeră principiile pe baza cărora se stabilește delimitarea și exercitarea lor. Principiul atribuirii delimitează competențele, iar principiile subsidiarității și proporționalității stau la baza exercitării lor. Tratatul prevede pentru Uniune competențe generale și competențe speciale. Competențele generale sunt competența de armonizare și competența necesară și de obiectiv. Competențele speciale pot fi grupate în competențe exclusive, competențe comune partajate și competențe de sprijin, coordonare și completare a acțiunii statelor membre, conform criteriului funcțional.

11. Uniunea Europeană nu se întemeiază pe ideea unei separații instituționale a puterii. Din analiza instituțiilor europene și a competențelor acestora rezultă faptul că fiecare instituție a Uniunii este asociată diverselor funcții politice. Astfel, Uniunea are cinci puteri: puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească, puterea externă și puterea financiar-bancară.

5. TRATATUL DE LA LISABONA, O NOUĂ PARADIGMĂ CONSTITUȚIONALĂ A UNIUNII EUROPENE

5.1. Constituționalizarea și consolidarea Uniunii Europene

Tratatul de la Lisabona este rezultatul unui proces de constituționalizare, un proces lung și contradictoriu ce nu s-a încheiat încă, pregătind Uniunea Europeană să facă față unor noi provocări viitoare. Deși salvează într-o proporție de 95% conținutul Constituției Europene, acest Tratat revizuiește fundamentele juridice ale Uniunii, atât prin dimensiune și conținut, dar și prin numărul mare de sectoare afectate.

Dacă păstrarea conținutului Constituției Europene în cea mai mare parte reprezintă un câștig, eliminarea formei constituționale a Tratatului, eliminarea simbolisticii și a limbajului constituțional reprezintă marea pierdere.

Curtea de Justiție, într-o serie de cauze celebre, cum ar fi Costa/Enel, Van Gend and Loos, s-a referit la tratatele europene ca la o adevărată Cartă Constituțională europeană. Ordinea juridică europeană insista astfel că există o constituție europeană. Procesul de constituționalizare, adică acel proces prin care Uniunea a reușit să-și făurească un regim constituțional propriu, supraordonat, s-a desăvârșit cu fiecare revizuire a tratatelor. Ori, asta face și Tratatul de la Lisabona, continuă procesul de constituționalizare a tratatelor pe care se fundamentează Uniunea Europeană. Această constituționalizare constă în definirea și organizarea mai bună a relațiilor dintre statele membre și Uniune, în garantarea drepturilor și libertăților fundamentale și în reforma instituțională realizată prin distribuirea puterii, sporirea elementelor care democratizează și distribuie puterea între instituții, realizând un echilibru între puterile europene. Tratatul de la Lisabona dezvoltă și consolidează Uniunea Europeană venind cu mai multe noutăți.

Întărește dimensiunea politică a Uniunii în sensul că se recunoaște existența unui spațiu politic comun, cel al Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona conferă Uniunii, în mod expres, personalitate juridică, recunoscându-i-se capacitatea de a intra în nume propriu în raporturi juridice cu alte entități. Dacă anterior, personalitatea juridică era recunoscută exclusiv Comunității Europene, în prezent Uniunea poate acționa în nume propriu.

Sunt prevăzute în mod expres principiile sale de funcționare: democrația reprezentativă și participativă. Trebuie subliniată încă o dată importanța introducerii în funcționarea Uniunii Europene a inițiativei cetățenești, ceea ce înseamnă că un milion de oameni provenind dintr-un număr semnificativ de state membre pot solicita Comisiei Europene să prezinte o propunere de act normativ, atunci când acesta este necesar în vederea aplicării prevederilor Tratatelor.

O altă noutate constă în dreptul statelor membre de a se retrage din Uniunea Europeană. Articolul 50 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede în mod expres că statele membre pot decide să se retragă din Uniune, în conformitate cu propriile constituții și în urma notificării Consiliului European. Retragerea se realizează în mod formal printr-un acord negociat și încheiat între statul membru solicitant și Uniunea Europeană. Decizia Consiliului se ia cu majoritate calificată, după obținerea aprobării Parlamentului European. Această noutate a Tratatului de la Lisabona a surprins pe unii și nemulțumit pe alții, aceștia din urmă văzând-o ca pe o distorsiune a filosofiei europene ce vorbea despre o uniune tot mai strânsă a tuturor popoarelor și statelor și ca pe o trădare a spiritului federalist [76, p. 121].

Considerăm că procedura de retragere legitimează caracterul democratic al apartenenței statelor la Uniunea Europeană, astfel încât acestea să aleagă ele, în orice moment, dacă mai vor sau nu să facă parte din Uniune.

Tratatul de la Lisabona reglementează relațiile dintre Uniune și statele sale membre. Explicitarea și dezvoltarea relațiilor politice dintre Uniune și statele membre conferă Tratatului caracteristica de constituționalitate [76, p. 107]. O asemenea clarificare contribuie la democratizarea Uniunii Europene, permițându-le cetățenilor să cunoască situația reală și să exercite un control mai eficient. Relațiile dintre Uniunea Europeană și statele membre constituie unul din cele mai federaliste aspecte ale Tratatului de la Lisabona. S-a optat pentru o metodă directă de explicare a relației politice dintre Uniune și statele membre, adică a drepturilor și obligațiilor reciproce.

Articolul 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană stabilește obligațiile politice ale Uniunii față de statele membre. Uniunea este obligată să respecte identitatea națională a statelor membre, adică structurile politice și constituționale ale acestora, dar și cea referitoare la autonomia locală și regională. O altă obligație a Uniunii este aceea de a respecta funcțiile esențiale ale statului, în special cele referitoare la menținerea integrității teritoriale, a ordinii publice și securității naționale. Uniunea mai are obligația, în temeiul principiului cooperării loiale, de a respecta și asista statele membre în îndeplinirea obiectivelor ce decurg din Tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii.

În ceea ce privește obligația statelor membre față de Uniune, tot articolul 4 prevede faptul că statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale. Statele membre sunt obligate să adopte măsuri generale și speciale, care să ajute Uniunea pentu a-și îndeplini obligațiile din Tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii.

Tratatul de la Lisabona clarifică și explicitează relațiile Uniunii Europene cu statele membre și prin intermediul catalogului de competențe. Din punct de vedere al sistemului instituțional, cea mai importantă noutate politică, rezultat al întregului proces constituțional, o reprezintă participarea parlamentelor naționale la luarea deciziilor comune. Cea mai importantă formă de participare a parlamentelor naționale la procesul decizional al Uniunii Europene este aceea că va participa în calitate de garant, în fața Uniunii, a competențelor naționale. Astfel, parlamentele naționale vor participa la procesul de control al conformității legislației europene cu principiul subsidiarității. Conform acestuia, dacă o treime dintre parlamentele naționale susțin că propunerea legislativă prezentată de Comisie nu este suficient justificată, aceasta va fi obligată să o reconsidere. Tratatul de la Lisabona conține și alte prevederi în care se stipulează obligativitatea informării parlamentelor naționale, a solicitării aprobării lor, sau chiar posibilitatea opoziției înainte de luarea unei decizii europene. O astfel de prevedere este articolul 352 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Parlamentele naționale vor avea un rol foarte important în revizuirea simplificată a Tratatelor prin procedurile cunoscute sub numele de pasarele și prevăzute de articolul 48, alineat 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Astfel, parlamentele vor fi înștiințate cu privire la orice inițiativă luată de Consiliul European, inițiative prevăzute de alineatele 2 și 4 ale aceluiași articol, după care urmează o perioadă de reflecție de șase luni. În cazul opoziției unui singur parlament național, respectiva decizie nu va putea fi luată.

Aceste noutăți aduse de Tratatul de la Lisabona ne determină să afirmăm că acesta consolidează caracterul federal al Uniunii Europene, care se bazează pe o dublă structură de legitimare: totalitatea cetățenilor și popoarele statelor membre. În literatura de specialitate se susține că trei principii definesc federalismul: democrația, participarea popoarelor și a statelor, subsidiaritatea [121]. Toate aceste trei principii, nu numai că sunt prezente în Tratatul de la Lisabona, dar sunt și întărite prin reforma realizată de acest tratat.

Protecția drepturilor omului constituie o misiune centrală a mai multor constituții, dar și a Constituției europene. Drepturile omului exprimă, împreună cu structurile instituționale ale unei organizări politice, valorile fundamentale ale unei societăți.

Standardul Uniunii pentru protecția drepturilor fundamentale este un standard autonom, dar se inspiră din tradițiile comune ale statelor membre și din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale. Curtea de Justiție a fost liberă să extragă și să protejeze ceea ce consideră a fi valori comune majorității popoarelor din cadrul Uniunii [119, p. 414].

Foarte importantă pentru democrația Uniunii Europene devine obligativitatea juridică a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Unul dintre punctele forte ale Tratatului de la Lisabona este democratizarea structurilor Uniunii Europene prin îmbunătățirea și garantarea drepturilor fundamentale, deși sunt stabilite excepții pentru Marea Britanie și Polonia. Consolidarea mecanismelor de protecție a drepturilor fundamentale în fața autorității publice europene se manifestă și prin posibilitatea Uniunii de a adera la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Tratatul de la Lisabona realizează și o importantă reformă instituțională ce a urmărit creșterea eficacității activității acestor instituții. Tratatul preia, aproape fără modificări, prevederile reformei instituțiilor aprobată prin Constituția Europei. Există totuși modificări ce reflectă procesul reformator al Tratatului. Delimitarea competențelor, crearea dublei proceduri politice și juridice de control a exercitării subsidiarității sau creșterea puterii de supervizare a parlamentelor naționale, au funcția de a garanta că abuzurile instituțiilor comune vor fi evitate și că vor fi protejate competențele naționale sau, dacă este cazul, cele regionale [76, p. 248].

Tratatul de la Lisabona a reconstituit Uniunea Europeană, dacă nu în formă, atunci în structura ei. Această Uniune recreată de Lisabona diferă în multe privințe de Uniunea fondată pe Tratatul de la Maastricht. Nu numai că a dispărut structura pe piloni, dar a modificat în mod considerabil instituțiile Uniunii, precum și procedurile și competențele acesteia. Uniunea Europeană de azi constituie o entitate constituțională destul de compactă. Singurul satelit care încă orbitează în jurul său este Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, care mai devreme sau mai târziu, va fi integrată în Uniune. Modificările constituționale vor trebui să urmeze schimbărilor sociale [119, p. 44].

Cuvântul constituție este cameleonic, el poate compara sensuri diferite, în perioade de timp diferite, și poate să acopere realități distincte în aceeași perioadă. Astfel, utilizarea contemporană a conceptului de constituție poate fi adaptată și contextului statal, și celui suprastatal, în speță Uniunii Europene. Regulile stabilite de comun acord de către statele membre ale Uniunii, mai întâi exprimă acordul lor cu privire la o anumită selecție a valorilor esențiale pentru ele, ca și pentru Uniune, iar apoi le leagă, în mod valid din punct de vedere juridic, și le impun o conduită, care uneori, riscă să fie diferită de cea care ar fi fost posibilă în absența integrării europene. Buna credință și principiul pacta sunt servanda obligă statele să accepte să se supună Tratatelor, ai căror autori sunt de altfel, și chiar jurisdicțiilor create prin aceste Tratate, în calitatea acestora de gardieni ai normativității Tratatelor [126].

Tratatul de la Lisabona are multiple valențe constituționale, analizate în cele patru capitole anterioare ale lucrării, ceea ce ne determină să afirmăm că acesta este o constituție, deși nu îmbină sensul formal cu cel material. In ceea ce privește sensul material, acesta cuprinde principalele componente ale unei legi fundamentale. Întâlnim dispoziții privind principiile fundamentale, dispoziții referitoare la drepturile și libertățile fundamentale, dispoziții despre cetățenia europeană, dispoziții privind instituțiile Uniunii Europene și competențele acestora și dispoziții finale. Toate aceste componente sunt indisolubile, constituind un ansamblu unitar și coerent. Din punct de vedere funcțional, Tratatul dezvoltă funcțiile unei constituții, limitând puterea și organizând funcționarea organizației politice pe care o regularizează [76].

Deci, Tratatul de la Lisabona este o constituție, atât în sens material, cât și funcțional, deoarece garantează cele două legitimități ale Uniunii Europene: statele și cetățenii.

Ziller consideră că Tratatul de la Lisabona îndeplinește toate funcțiile specifice constituțiilor. Recunoaște dreptul cetățenilor, organizează relația dintre guvern și guvernați, stabilește un sistem de control al puterii prin măsuri și contramăsuri [186, p. 36].

Sonja Puntscher are o opinie asemănătoare, în sensul că Tratatul de la Lisabona este o constituție întrucât crează o organizație pentru protecția drepturilor cetățenilor, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, stabilește sistemul instituțional pe baza principiului separației puterilor și asigură reprezentarea legală a tuturor cetățenilor [176].

Faptul că Tratatul de la Lisabona nu poartă numele de constituție, nu înseamnă că acesta nu este o constituție. În fond, caracterul de constituție nu este dat de denumirea sa. Dacă Tratatul de la Lisabona a salvat fondul Tratatului Constituțional, recuperând reformele și instrumentele pe care acesta le conținea, rezultă că o singură schimbare de nume nu poate modifica substanțial natura acestuia. Inovațiile constituționale ale Tratatului Constituțional au fost introduse sub forma consolidărilor juridice în vechile tratate, Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul Comunității Europene, redenumit Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene de Tratatul de la Lisabona.

5.2. Implicațiile adoptării Tratatului de la Lisabona asupra prevederilor constituționale românești.

Procesul de aderare a României la Uniunea Europeană a început prin semnarea Acordului European de Asociere în anul 1993, ratificat în 1995 și finalizat în 2004. Semnarea Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană a avut loc la 25 aprilie 2005, ceea ce a permis aderarea la 1 ianuarie 2007. Momentul aderării a fost marcat prin adoptarea, la 20 decembrie 2006, a Declarației Parlamentului României privind aderarea României la Uniunea Europeană. Potrivit acesteia, Parlamentul României consideră că aderarea României la Uniunea Europeană reprezintă unul dintre cele mai semnificative și de referință momente în istoria îndelungată și frământată a națiunii române, încununarea eforturilor imense depuse de întreaga societate, animată de speranța și credința destinului european al poporului român [105].

Tratatul de Aderare a încununat un proces îndelungat de negociere, iar adoptarea lui a fost sprijinită de toate forțele politice, considerându-se că intrarea României în Uniunea Europeană este esențială pentru progresul țării.

Prin Acordul de Asociere s-a prevăzut cerința armonizării legislației românești cu legislația comunitară într-o serie de domenii importante. Demersul de integrare a României a fost structurat pe mai multe etape, stabilindu-se principiile, obiectivele și condițiile necesare apropierii sistemului economic românesc de sistemul comunitar.

În decursul anilor au fost adoptate noi măsuri care să faciliteze momentul aderării. Astfel, au fost luate măsuri legislative atât în domeniul economiei, cât și în ceea ce privește statul de drept în România și garantarea drepturilor și libetăților cetățenilor. Aderarea României a implicat și o reevaluare a prevederilor Constituției. În mare parte, revizuirea Constituției României din 2003 a avut la bază necesitatea revizuirii ei în perspectiva integrării României la Uniunea Europeană. În concret, revizuirea Constituției a cuprins următoarele categorii de modificări:

1. Tratatele internaționale privind drepturile omului. Articolul 20, alineatul 2, se modifică în sensul că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

2. Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar și aderarea la Uniunea Europeană. La articolul 11 s-a introdus alineatul 3 care arată că în cazul în care un Tratat la care România urmează să devină parte conține dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției.

În legătură cu Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană, într-o opinie existentă în literatura de specialitate se arată că o serie de prevederi ale sale sunt în contradicție cu articolul 11, alineatul 3, din Constituția României. În consecință, ar fi fost preferabil să se efectueze în prealabil o revizuire constituțională și numai după aceea să se treacă la ratificarea Tratatului [3].

La articolul 137, alineatul 2 se completează cu dispozițiile care arată că în condițiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică, se poate recunoaște circulația și înlocuirea monedei naționale cu aceea a Uniunii Europene.

S-a introdus un titlu nou, Titlul VI, denumit Integrarea euroatlantică, cuprinzând două noi articole. Articolul 148 prevede că aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și a exercității în comun cu celelalte state membre a componentelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în ședință comună a Camerei Deputaților și Senatului cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților și senatorilor.

Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne cu respectarea actului de aderare.

Prevederile alineatelor 1 și 2 se aplică în mod corespunzător și pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

Președintele României, Parlamentul și Guvernul garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Guvernul transmite celor două camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene.

3. Protecția proprietății private. Pentru clarificarea și compatibilizarea cu normele europene s-a modificat articolul 44 și s-a completat, în sensul că proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală.

După alineatul 3 s-a introdus un alineat nou, care interzice trecerea silită în proprietatea publică a unor bunuri pe criteriul apartenenței etnice, religioase, politice sau de altă natură a titularilor.

Articolul 135 s-a modificat și completat cu prevederile că economia României este o economie de piață bazată pe libera inițiativă. La alineatul 2 s-a introdus litera g, care prevede că aplicarea politicilor de dezvoltare regională se face în concordanță cu obiectivele Uniunii Europene.

4. Egalitatea în drepturi între cetățenii români și cei ai Uniunii Europene. Prevederile care se înscriu în acest domeniu se referă doar la dreptul de a fi ales în Parlamentul European din partea României, în acest sens introducându-se articolul 38, care precizează că în condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii români au dreptul de a alege și de a fi aleși.

5. Dreptul de vot al cetățenilor și dreptul de a fi ales al cetățenilor Uniunii Europene în cadrul scrutinurilor locale. La articolul 16 s-a introdus alineatul 4 care dispune că cetățenii Uniunii Europene care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși pentru constituirea autorităților administrative publice locale.

6. Extrădarea și epulzarea. La articolul 19 s-a introdus un alineat nou care dispune că cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate.

Aceste modificări și completări ale Constituției României au asigurat compatibilitatea cadrului constituțional cu aquis-ul comunitar.

Tratatul de la Lisabona a fost primul tratat semnat de România la 13 decembrie 2007, în calitate de membru al Uniunii Europene, tratat ce reprezintă actul fundamental pentru înfăptuirea reformei instituționale, legislative și de politici a Uniunii Europene.

În plan intern, Tratatul de la Lisabona exercită o mare influență care se manifestă prin adaptarea legislației, instituțiilor și politicilor naționale la modul de funcționare a Uniunii Europene. Această influență se face resimțită și asupra Constituției României. Aceste implicații constituționale se pot focaliza asupra unor instituții de drept constituțional, și anume: suveranitatea, cetățenia, drepturile și libertățile fundamentale și organizarea și funcționarea unor autorități și instituții publice.

Tot ce s-a realizat până în prezent și urmează a fi perfectat pe planul integrării europene presupune exercitarea în comun a atributelor suveranității și exercitarea unor astfel de atribute de către instituțiile Uniunii Europene.

Admințându-se treptat și condiționat necesitatea limitării puterii suverane a statelor membre, în constituțiile mai multor state au apărut dispoziții care, direct sau indirect, vizează tocmai acest aspect. De exemplu, în legea fundamentală a Germaniei este statuat principiul transferării dreptului de suveranitate și modalitățile de realizare al acestuia. O dispoziție asemănătoare regăsim și în Constituția Franței, unde s-a introdus, sub condiția reciprocității, transferul de competențe necesare stabilirii uniunii economice și monetare.

Constituția României nu s-a raliat la noile schimbări, în sensul că articolul 2 arată că exercitarea suveranității naționale se face doar prin organele reprezentative și prin referendum.

Este binecunoscut că Tratatul de la Lisabona are în conținutul lui o Parte a II-a, intitulată Cetățenia europeană și nediscriminarea. Prin articolul 20 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia. Cu toate că nici o dispoziție din Constituția României nu este contrară normelor europene, aceasta nu conține nici o dispoziție referitoare la cetățenia europeană.

Cât privește protecția diplomatică și consulară a cetățenilor resortisanți, dreptul de petiționare, libera circulație a persoanelor și accesul la funcțiile publice, Constituția României prevede aceste drepturi doar pentru cetățenii români, fără a face vreo referire la resortisanții altor state membre.

Prevederile Tratatului de la Lisabona au implicații și asupra drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale prevăzute în Constituția României. Implicațiile în cauză presupun reconsiderarea unor principii ale drepturilor și libertăților fundamentale, noua semnificație a principiului nediscriminării prevăzut în Partea a II-a a Tratatului, restrângerile care pot fi impuse unor drepturi și libertăți, reglementarea unor noi drepturi fundamentale, dar și completarea ori modificarea celor existente. Pentru acestea din urmă avem în vedere alegerile pentru Parlamentul European. Nici după revizuirea Constituției României din 2003 nu este prevăzut un drept fundamental de a alege și a fi ales în Parlamentul European al resortisanților altor state membre decât România, care domiciliază sau își au reședința pe teritoriul României. În prezent, există în Constituția României articolul 38, dar este incomplet deoarece se referă doar la cetățenii români. Reglementarea dreptului fundamental de a alege și de a fi ales în autoritățile administrației publice locale prin articolul 16, alineat 4, din Constituție, are drept consecință și o reglementare constituțională mai largă a dreptului de asociere. Din actuala reglementare, articolul 40 din Constituție, rezultă că acest drept poate fi exercitat doar de cetățenii români.

În articolul 11 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul la informație este reglementat împreună cu libertatea de exprimare. Motivația este aceea a existenței unei strânse legături între ele, legătură ce se bazează pe faptul că libertatea de exprimare nu poate fi exercitată în mod efectiv decât ca urmare a exercitării dreptului la informație, care dă dreptul la exprimare. Constituția României reglementează aceste două drepturi în două texte diferite, articolele 30 și 31. O astfel de reglementare este neconformă cu regulile europene.

Cât privește principiul nediscriminării, acesta este strâns legat de principiul egalității, mabele reprezentând valori ale Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona dedică întreaga parte a II-a cetățeniei și principiului nediscriminării. Astfel, se interzice în mod expres orice discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate. Constituția României prevede principiul egalității și principiul nediscriminării în două articole diferite, fără a avea în vedere noua semnificație a principiului nediscriminării.

În ceea ce privește organizarea și funcționarea unor autorități sau instituții politice, avem în vedere Parlamentul României. Este cert că inserarea în Constituția României a articolului 148 nu epuizează nici pe departe problemele noi și deosebit de complexe pe care le ridică aderarea României la Uniunea Europeană. Este binecunoscută noutatea pe care a adus-o Tratatul de la Lisabona în ceea ce privește încorporarea parlamentelor naționale în cadrul sistemului instituțional european. Parlamentelor naționale și se atribuie funcția de control al exercitării competențelor europene și de a veghea la transferul altora noi. Cea mai importanță formă de participare a parlamentelor naționale la procesul decizional în calitate de gardieni ai competențelor naționale o reprezintă verificarea aplicării principiilor subsidiarității și proporționalității. Tratatul stabilește însă mai multe situații în care este obligatorie informarea parlamentelor naționale înainte de a se lua o decizie sau chiar sunt cazuri în care acestea se bucură de dreptul de veto. Articolul 6 din Constituția României definește parlamentul ca fiind organul reprezentativ al poporului român și unica autoritate legiutoare a țării. Deci, legea fundamentală a României nu face nici o referire la noua repartizare a competențelor naționale și a celor europene ale Parlamentului României.

În final, se poate afirma că Tratatul de la Lisabona, prin amplele și numeroasele sale consecințe, deschide o nouă etapă în reformarea României. Impune adoptarea unor programe judicioase, de natură să consolideze poziția României și ordinea sa de drept.

Numai funcționarea reală a Tratatului de la Lisabona va permite formularea unei evaluări în ceea ce privește eficiența și contribuția sa concretă la viitorul Uniunii Europene.

5.3. Tratatul de la Lisabona și perspectiva europeană a Republicii Moldova.

După dobândirea independenței, Republica Moldova a inițiat politica apropierii de statele europene și de Uniunea Europeană. Această apropiere se încadra în politica Uniunii Europene. Șefii de stat și de guvern ai celor douăsprezece state membre ale Comunității Europene reuniți în cadrul Consiliului European de la Maastricht, din decembrie 1991, au hotărât să stabilească o Uniune Europeană bazată pe Comunitatea Europeană și întregită de noi forme de cooperare, printre care și o Uniune Politică, care să cuprindă așa elemente cum ar fi politica de securitate și externă comună, politica comună în domeniul juridic și al afacerilor interne.

Declarația privind evoluțiile din Uniunea Sovietică, făcută de șefii de stat și de guvern ai Comunității Europene cu ocazia reuniunii lor în cadrul Consiliului European din decembrie 1991, demarează procesul de redefinire a strategiei Uniunii Europene în raport cu spațiul ex-sovietic [28].

Desfășurarea primelor alegeri generale pe bază de pluripartidism, în conformitate cu principiile democratice, precum și angajamentul luat de noul Parlament și Guvern de a continua cursul reformelor economice, al democratizării, și de a soluționa pe cale pașnică conflictul transnistrean au determinat Uniunea Europeană să demareze, la 21 aprilie 1994, negocierile oficiale asupra Acordului de Parteneriat și Cooperare. Inițial, s-a preconizat ca negocierile să dureze doar două runde, încheindu-se la 26 iulie 1994 cu parafarea textului viitorului Acord de Parteneriat și Cooperare. Deoarece Acordul urma să parcurgă o lungă perioadă de ratificare de către toate statele membre, în cadrul celei de a doua runde de negocieri delegațiile au convenit asupra oportunității semnării simultane a unui Acord Interimar privind comerțul cu mărfuri, care să permită ambelor părți să aplice prevederile Acordului de Parteneriat și Cooperare în materie de comerț pînă la intrarea sa în vigoare. Pentru a realiza acest lucru, Acordul Interimar urma să fie supus unei proceduri simplificate de aprobare, menită să ocolească procedura îndelungată de ratificare de către parlamentele statelor membre ale Uniunii Europene, evitîndu-se, astfel, crearea unui eventual vid juridic în reglementarea relațiilor economico-comerciale dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană.

Decizia finală privind semnarea Acordului de Parteneriat și Cooperare cu Moldova a fost luată de către Uniunea Europeană doar în luna noiembrie 1994 [26].

Acest Acord a stabilit cadrul juridic al relațiilor Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, colaborarea în diverse domenii și are ca obiectiv susținerea Republicii Moldova pentru consolidarea democrației, edificarea statului de drept, dezvoltarea economică durabilă și finalizarea procesului de tranziție spre economia de piață, promovarea schimburilor comerciale, investiții și relații economice armonioase.

Republica Moldova s-a angajat să respecte valorile democratice, principiile de drept internațional, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, iar Uniunea Europeană să susțină eforturile Republicii Moldova spre consolidarea democrației și finalizarea trecerii la o economie de piață funcțională. Acest Acord era unul de cooperare, nu de aderare, reprezentând o etapă de parcurs până la aderare, pentru care este necesar îndeplinirea unor condiți extrem de riguroase.

În 2001 Republica Moldova a devenit membră a Organizației Mondiale a Comerțului și a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Participarea la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est este văzută de autoritățile moldovene drept o etapă importantă pentru ca Moldova să fie inclusă în procesul de Stabilizare și Asociere al Uniunii Europene pentru Balcanii de Vest. Republica Moldova a fost invitată să participe la lucrările Conferinței Europene, care este un organ consultativ la nivel de miniștri de externe ai țărilor candidate la aderare în Uniunea Europeană [51, p.56].

Dialogul instituțiilor moldovenești cu cele europene se realizează la nivel politic prin: Consiliul de Cooperare Republica Moldova – Uniunea Europeană, care se convoacă anual la nivelul înalților oficiali ai Republicii Moldova și ai Uniunii Europene, având ca scop trasarea direcțiilor strategice de evoluție a relațiilor bilaterale; Comitetul de Cooperare, care reunește anual înalți funcționari publici și examinează tendințe ale cooperării sectoriale; Comitetul de Cooperare parlamentară Republica Moldova – Uniunea Europeană, care se reunește anual la nivelul șefilor delegațiilor parlamentare ale Republicii Moldova și Uniunii Europene.

La nivel de lucru sunt subcomitete constituite în domeniul comerțului și investițiilor, al finanțelor, economiei și statisticii, în domeniul vămii, cooperării transfrontaliere, justiției și afacerilor interne, precum și în domeniul energiei, mediului, transportului, telecomunicațiilor, științei, tehnologiilor, instruirii și educației.

În decembrie 2002, Consiliul European a introdus conceptul de Europă extinsă pentru a reglementa relațiile cu țările vecine ale Uniunii Europene, în scopul dezvoltării potențialului acelor state și pentru a evita riscul unor noi linii de divizare în Europa.

Din 2004, Republica Moldova a fost inclusă în Politica Europeană de Vecinătate a Uniunii Europene. Politica Europeană de Vecinătate a apărut ca urmare a aderării la Uniunea Europeană a zece noi state membre, cea mai mare extindere de până atunci a Uniunii Europene. Obiectivul politicii este de a împărtăși beneficiile acestei extinderi cu statele din vecinătatea apropiată pentru care, pe termen mediu, nu există perspectiva aderării la Uniunea Europeană. Cu toate acestea, în societate există un puternic curent de opinie favorabil aderării la Uniunea Europeană, în continuă ascendență [122].

Politica de vecinătate permite participarea la activitățile Uniunii Europene prin intermediul unei colaborări politice și economice mai strânse. Guvernanții au întreprins acțiuni menite să apropie Republica Moldova de criteriile de aderare la Uniunea Europeană [55]. La începutul anului 2005 Parlamentul a adoptat Declarația cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivului integrării europene. În aprilie 2005 a fost alcătuit Planul de Acțiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova, iar prin decret prezidențial Ministerul Afacerilor Externe a fost numit Ministerul Afacerilor Externe și a Integrării Europene, iar funcția ministrului afacerilor externe a fost promovată la rangul de viceprim-ministru [27].

Strategia Europeană a Republicii Moldova pentru perioada 2007 – 2013, adoptată în mod oficial de către Comisie la 7 martie 2007, are la bază Politica Europeană de Vecinătate, Acordul de Parteneriat și Cooperare Uniunea Europeană – Republica Moldova și Planul de Acțiuni.

Scopurile și prioritățile fundamentale sunt următoarele:

1. Susținerea în dezvoltarea democratică și în buna guvernare: reforma de administrare publică și managementul finanțelor publice; supremația legii și reforma sistemului judiciar; drepturile omului, dezvoltarea societății civile și guvernarea locală; educația, știința și contacte de la om la om /schimburi între instituții.

2. Susținerea în reforma sistemului judiciar și crearea capacității administrative: promovarea comerțului reciproc, îmbunătățirea climatului investițional și consolidarea reformei sociale; aspecte ale sistemului judiciar specifice domeniului.

3. Susținerea în reducerea nivelului sărăciei și în creșterea nivelului economic: educația, sănătatea, infrastructura regională, municipală și dezvoltarea economică [122, p.55].

În perioada 2004-2007, Republica Moldova a intrat într-o nouă fază a relațiilor cu Uniunea Europeană. În februarie 2005 a fost semnat Planul individual de acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană, cadrul temporar de implementare fiind de trei ani, iar peste câteva luni, Consiliul Uniunii Europene adopta instituirea funcției de reprezentant special al Uniunii Europene pentru Moldova.

În 2008 asistăm la o abordare nouă în relațiile comerciale moldo-europene. Atunci, Consiliul European adopta Regulamentul privind Introducerea Preferințelor Comerciale Autonome pentru Republica Moldova.

În 2010 au fost demarate negocierile în ceea ce privește semnarea Acordului de Asociere între Moldova și Uniunea Europeană, precum și facilitarea regimului de vize pentru cetățenii moldoveni [190].

În noiembrie 2013 Republica Moldova a parafat Acordul de Asociere în cadrul Summit-ului Parteneriatului Estic de la Vilnius. Pe data de 27 iunie 2014, Moldova semnează Acordul de Asociere, inclusiv Acordul de Liber Schimb în cadrul Summit-ului extraordinar Uniunea Europeană – Republica Moldova de la Bruxelles, în prezenta liderilor celor 28 de state membre. După semnare, Acordul urmează să fie ratificat de parlamentele din statele membre și de Parlamentul European. Din 28 aprilie 2014, cetățenii moldoveni beneficiază de un regim de vize liberalizat cu Uniunea Europeană.

Tratatul de la Lisabona are un impact deosebit nu numai asupra statelor membre ale Uniunii Europene, dar și asupra statelor candidate sau a statelor care au relații economice și politice privilegiate, Republica Moldova aflându-se în această situație. Tratatul, conferind Uniunii Europene personalitate juridică unică, îi întărește puterea de negociere pe plan mondial.

Crearea Serviciului European de Acțiune Externă, un serviciu diplomatic european, și a funcției de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate constitutie elemente ale transformării Uniunii Europene în actor politic global. Pentru Republica Moldova rezultatele acestui proces s-au materializat în unificarea reprezentantului special și a delegației permanente. Astfel mecanismele birocratice s-au redus, iar posibilitățile de interacțiune au crescut.

Creșterea importanței Parlamentul European trebuie să determine Republica Moldova să adopte o atitudine proactivă în relațiile parlamentare externe. Vorbim în primul rând de stabilirea și aprofundarea rapoartelor directe dintre Parlamentul Republica Moldova și legislativele statelor membre ale Uniunii. O a doua direcție de acțiune o constituie întărirea relațiilor doctrinare cu marile familii politice europene. Acest fapt poate constitui un avantaj în procesul integrării. Suportul unui grup politic major din Parlamentul European sau din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei constituie baza unui proces de integrare încununat de succes. În aceeași direcție a politicii externe trebuie avut în vedere și schimbarea de consistență a mesajului diplomatic european. În acest sens, va fi un avantaj pentru Republica Moldova faptul că avea o poziție diplomatică unică și o participare calitativ nouă în procesul de reglementare a conflictului transnistrean, luând în considerare faptul că Uniunea Europeană participă în calitate de observator în formațiile de negocieri 5+2 [190].

Prin instituționalizarea și intensificarea prezenței europene în soluționarea problemelor din proximitatea geografică, Uniunea Europeană dorește să își consolideze poziția de lider regional. Ameliorarea procesului decizional, iar ca rezultat și a implicării europene mai active în problemele statelor din proximitatea geografică, impune Uniunii să identifice instrumentele și metodele prin intermediul cărora ar putea asigura stabilitatea și dezvoltarea spațiului european. Aceasta se realizează în contextul problemei crizei economice, accesului și securității energetice și a problemelor sociale de pe continentul european [1].

În aceeași direcție de diplomație proactivă se înscrie și necesitatea stabilirii de relații apropiate cu președintele Consiliului European, funcție cu un mandat de 3 ani. Existența acestei stabilități, precum și noua poziție pe care această instituție o are în cadrul sistemului instituțional european îl fac un element cheie în demersul european al Moldovei, ținând cont și de atribuțiile pe care acesta le are în domeniul politicii externe.

Conform Tratatului de la Lisabona, începând din 2017, deciziile Consiliului vor avea nevoie de sprijinul a 55% din statele membre, reprezentând cel puțin 65% din populația europeană, noul sistem numindu-se dublă majoritate. Acest fapt determină o reorientare a actorilor politici către statele mai mari din Uniune în defavoarea celor mai mici. Acest drum trebuie ales și de Republica Moldova, fără însă a subestima cooperarea cu statele mai mici.

Procesul integrării Moldovei în Uniunea Europeană este un proces istoric și are o sferă de cuprindere extrem de largă, practic neexistând domeniu pe care să nu-l includă.

Dincolo de realitatea economică și politică imediată, concretizată în relațiile comerciale și de cooperare din ce în ce mai intense dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană, integrarea în Uniune presupune și adoptarea aquis-ului comunitar înțeles ca un întreg, format din două componente: corpul de reglementări europene și implementarea acestora. Adoptarea aquis-ului omunitar, departe de a fi o simplă traducere sau transpunerea în domeniul legislației sau instituțiilor, presupune o analiză profundă a realităților și reglementărilor din Uniunea Europeană, urmată de o interpretare a acestora pentru a răspunde realităților și problemelor Republicii Moldova.

Aderarea acesteia la Uniunea Europeană nu poate să se rezume la o serie de formalități tehnice, ci este vorba de însușirea proiectului european, așa cum este evidențiat în Tratatul de la Lisabona. Întreaga procedură tehnică a procesului de aderare are în vedere tocmai armonizarea și conectarea realităților juridice, economice, politice, dintre Moldova și Uniunea Europeană. Este cunoscut faptul că cea mai mare parte a relațiilor juridice de ordin constituțional sunt deja modificate în momentul în care Moldova va obține statutul de membru în Uniunea Europeană [97].

Ori, în acest context, una dintre cele mai cuprinzătoare și adânci implicații este cea de aliniere a normelor Constituției Republicii Moldova la principiile și valorile Uniunii Europene.

În legislația europeană nu există texte explicite care să solicite armonizarea normelor constituționale cu cele europene, dar prin conținutul său, aquis-ul comunitar conține prevederi cu caracter de constituționalitate care nu pot fi soluționate decât prin modificarea prevederilor constituționale diferite sau contrare.

Adaptarea cadrului constituțional al Republicii Moldova implică principiul transferului exercitării anumitor atribute ale suveranității naționale către Uniunea Europeană, supremația, prioritatea și aplicabilitatea directă a dreptului european, reconsiderarea unor principii ale drepturilor și libertăților fundamentale, reglementarea unor drepturi noi, dar și modificarea și completarea unor drepturi care deja există, însușirea unor prevederi specifice ale Tratatului de la Lisabona, printre care cetățenia europeană, nediscriminarea, principiile democrației reprezentative și participative. Asemenea modificări sunt necesare în perioada de preaderare a Republicii Moldova la Uniune pentru a asigura posibilitatea aderării în asemenea condiții încât prevederile interne să nu constituie un obstacol pentru aderarea țării la Uniune, ci dimpotrivă, să faciliteze în mod armonios un asemenea proces.

În ceea ce privește suveranitatea, este binecunoscut faptul că integrarea europeană presupune exercitarea în comun a atributelor suveranității de către Republica Moldova și Uniunea Europeană. Originalitatea construcției Uniunii Europene constă în aceea că, marcându-și cu hotărâre superioritatea dreptului european față de sistemele de drept naționale, Uniunea nu a înțeles în nici un moment să se substituie suveranității și dreptului de decizie al statelor membre. Principiile subsidiarității și proporționalității sunt principii de bază ale Uniunii Europene, afirmând ideea că este necesară și de dorit o intervenție a acesteia numai în domenii în care statele, individual, nu pot aduce la bun sfârșit angajamentele asumate la nivel european.

Supremația, prioritatea și aplicabilitatea directă a dreptului european este un principiu fundamental al Uniunii Europene prevăzut în Tratatul de la Lisabona. Este adevărat că din punct de vedere al ordinii constituționale, Republica Moldova are în constituția sa o prevedere, la articolul 4, alineat 2, care recunoaște, în mod general, superioritatea dreptului internațional față de dreptul intern. Se poate considera astfel că Republica Moldova oferă și în prezent cadrul necesar aplicabilității, priorității și supremației dreptului european în ordinea juridic internă. Dar această superioritate se manifestă într-un domeniu specific, și anume drepturile omului. Pentru ca procesul de aderare al Republicii Moldova să fie armonios, acest principiu al supremației, priorității și aplicabilității trebuie să-și găsescă locul încă de la începutul reformelor constituționale.

În legătură cu drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor este nevoie de reconsiderarea unor principii. Unul dintre ele, cum este cel conform căruia cetățenii moldoveni nu pot fi extrădați sau expulzați din Republica Moldova, conform articolului 18, alineat 2, din Constituția Moldovei, intră în contradicție cu aquis-ul comunitar, care permite extrădarea propriilor cetățeni. Un alt principiu care trebuie să-și găsească locul este cel al egalității între cetățenii moldoveni și cei europeni.

Reglementarea unor drepturi noi este necesară în această perioadă de preaderare. Unul dintre acestea se referă la dreptul cetățenilor de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European, dar și dreptul de vot și dreptul de a fi ales al cetățenilor Uniunii Europene în cadrul scrutinurilor locale.

Modificarea și completarea unor drepturi care există se referă la dreptul de proprietate privată și protecția acesteia, în sensul de a fi completat cu acceptarea dobândirii de către străini a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

Adaptarea Constituției Republicii Moldova este necesară din punct de vedere constituțional și juridic, dar ea reprezintă și un exercițiu politic și social util, de evaluare a implicațiilor constituționale ale aderării țării la Uniunea Europeană, înainte ca aceasta să aibă loc.

Concluzii la capitolul 5

1. Tratatul de la Lisabona este rezultatul unui proces de constituționalizare a Tratatelor pe care se fundamentează Uniunea Europeană și continuă acest proces.

2. Constituționalizarea înfăptuită de Tratatul de la Lisabona constă în definirea și organizarea mai bună a relațiilor dintre statele membre și Uniune, în garantarea drepturilor și libertăților fundamentale și în reforma instituțională realizată.

3. Tratatul consolidează și dezvoltă Uniunea Europeană, venind cu noutăți. Intărește dimensiunea politică a Uniunii, prevede în mod expres principiile sale de funcționare, democrația reprezentativă și cea participativă. Este de subliniat importanța introducerii inițiativei cetățenești. Prevede dreptul statelor membre de a se retrage din Uniune, legitimând astfel caracterul democratic al apartenenței statelor la Uniune. Reglementează relațiile dintre Uniune și statele membre print-o metodă directă de explicare a drepturilor și obligațiilor politice, dar și prin intermediul catalogului de competențe. Cea mai importantă noutate constituțională o reprezintă participarea parlamentelor naționale la luarea deciziilor comune, acestea devenind garant în fața Uniunii a competențelor naționale. Toate aceste noutăți consolidează caracterul federal al Uniunii Europene.

4. Tratatul de la Lisabona întărește garantarea drepturilor omului, deși sunt stabilite și excepții pentru Marea Britanie și Polonia, și realizează o importantă reformă instituțională ce a contribuit la creșterea eficacității acestor instituții, reconstruind Uniunea Europeană în structura ei.

5. Tratatul de la Lisabona este o constituție în sens material și funcțional. Faptul că nu poartă numele de constituție nu înseamnă că aceasta nu este o constituție. Caracterul de constituție nu este dat de denumirea sa, ci de conținutul său și de funcțiile pe care le îndeplinește.

6. Tratatul de la Lisabona a fost primul tratat semnat de România în calitate de membru al Uniunii Europene. Exercită o mare influență ce se manifestă prin adaptarea legislației, instituțiilor și politicilor naționale la modul de funcționare a Uniunii Europene.

7. Influența Tratatului se face resimțită și asupra unor instituții de drept constituțional: suveranitatea, cetățenia, drepturile și libertățile fundamentale, organizarea și funcționarea unor autorități și instituții publice. Constituția României nu s-a raliat la noile schimbări înfăptuite de Tratatul de la Lisabona.

8. Tratatul deschide o nouă etapă în reformarea României, impunând adoptarea unor programe judicioase de natură să consolideze poziția României și ordinea sa de drept.

9. Tratatul are impact nu numai asupra statelor membre, dar și asupra statelor candidate, asociate, sau a statelor care au relații economice și politice privilegiate. Republica Moldova se află în această situație. Procesul de aderare al Republicii Moldova la Uniunea Europeană este extrem de cuprinzător, practic neexistând domeniu pe care să nu-l includă. Aderarea Moldovei la Uniune nu se rezumă la o serie de formalități tehnice, ci este vorba de însușirea proiectului european, așa cum este evidențiat de Tratatul de la Lisabona.

10. Integrarea în Uniune a Moldovei presupune adoptarea aquis-ului comunitar, care presupune o analiză profundă a realităților și reglementărilor din Uniunea Europeană, urmată de o interpretare a acestora pentru a răspunde realităților și problemelor Republicii Moldova.

11. Cea mai mare parte a relațiilor juridice de ordin constituțional sunt deja modificate în momentul în care Republica Moldova va obține statutul de membru al Uniunii Europene. In acest context, una dintre cele mai adânci implicații este cea de aliniere a Constituției Republicii Moldova la principiile și valorile Uniunii Europene.

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

În studiul întreprins pe parcursul elaborării acestei lucrări, am cercetat Tratatul de la Lisabona în vederea identificării valențelor sale constituționale întrucât ceea ce aduce nou acest tratat sunt tocmai raporturile juridice de drept constituțional. Lucrarea de față cuprinde dorința de clarificare a unor probleme esențiale devenite obiective ale tezei care au plecat de la constatarea minusurilor menționate în capitolul introductiv și de la dorința de identificare, cercetare și înțelegere a acestora.

Având în vedere toate acestea, în cuprinsul tezei și-au găsit materializare eforturile noastre în identificarea și abordarea valențelor constituționale ale Tratatului de la Lisabona, ele fiind analizate în profunzime după stabilirea obiectivelor tezei dintre care, selectiv, enumerăm: analiza dezbaterilor științifice privind evoluția bazei constituționale a Uniunii Europene; identificarea și analiza principiilor constituționale ale Uniunii; evidențierea drepturilor și libertăților fundamentale în sistemul legal instituit de Tratat; identificarea și analiza raporturilor dintre identitatea europeană și cetățenia europeană; studierea cetățeniei europene, ca inovație constituțională în spațiul european; identificarea și cercetarea sistemului instituțional și de competențe ale Uniunii Europene; identificarea rolului Tratatului de la Lisabona în constituționalizarea și consolidarea Uniunii Europene; examinarea influențelor pe care Tratatul le exercită asupra României; identificarea și analiza influențelor pe care Tratatul de la Lisabona le exercită asupra Republicii Moldova.

Identificarea și cercetarea valențelor constituționale ale Tratatului de la Lisabona ne determină să afirmăm că dreptul constituțional european se afirmă din ce în ce mai mult în cadrul dreptului european, că el reglementează relațiile ce apar la nivelul Uniunii, între instituțiile sale, între Uniune și statele membre, reglementează relațiile care privesc întărirea garantării drepturilor și libertăților fundamentale, relații bazate pe principiul democrației, al statului de drept, principiul separației puterilor în stat, al egalității statelor în fața tratatelor și principiul efectului direct și primatului dreptului Uniunii asupra ordinii juridice naționale.

În consecință, extrăgând concluziile rezultate la finalul fiecărui capitol, putem prezenta următoarele concluzii generale:

1. Tratatul de la Lisabona, deși a fost încheiat sub forma unui acord internațional, reprezintă Carta constituțională a unei uniuni de drept, Uniunea Europeană. Se prezintă ca un corp organic, crescut în spirit constituțional. În prezent, Uniunea Europeană este o construcție de tip federal, construcție încă în faza de definitivare. Este o federație de state. Principiile constituționale care reprezintă forța motrice a ceea ce astăzi se numește Uniunea Europeană sunt: principiul separației puterilor, princpiul democrației, principiul statului de drept, principiul egalității statelor în fața Tratatelor, principiul primatului dreptului Uniunii asupra ordinii juridice interne.

2. Drepturile omului, în toată plenitudinea lor, reprezintă o misiune centrală a multor constituții moderne, ocupând un loc central și în cadrul Tratatului de la Lisabona. Adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale a reprezentat o etapă foarte importantă în evoluția Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona acordă Cartei Drepturilor Fundamentale aceeași valoare juridică cu cea a Tratatelor și devine, astfel, drept primar originar al Uniunii. Documentul reprezintă cea mai actuală declarație privind drepturile omului din lume, care promovează demnitatea umană, clarifică drepturile cetățenilor europeni, pune în evidență principiile Uniunii Europene, prezintă bazele juridice ale Uniunii și garantează respectarea drepturilor fundamentale de către toate instituțiile europene.

3. Europa s-a clădit pe cultivarea sentimentului de identitate europeană, care se sprijină pe valori politice și juridice comune, precum democrația, statul de drept, pluralismul, supremația legii, drepturile persoanei. Cetățenia europeană este instituția care se referă la statutul juridic al cetățenilor țărilor membre ale Uniunii Europene, dar și la legătura directă, politică și juridică dintre cetățeni și Uniune. Prin enunțarea drepturilor fundamentale într-un mod mai clar și mai vizibil, Carta a contribuit la dezvoltarea conceptului de cetățenie europeană. Tratatul de la Lisabona dedică partea a doua din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene cetățeniei europene, sub titlul „Nediscriminarea și cetățenia Uniunii Europene”. Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii este adițională la cetățenia națională, ceea ce înseamnă că cetățenia europeană a căpătat un accent constituțional mai mare. Reglementarea cetățeniei europene reprezintă un pas important spre federalizarea Uniunii Europene. Această afirmație are două surse. În primul rând este vorba de rolul constituțional al instituției cetățeniei, iar în al doilea rând este vorba despre una din sursele cetățeniei europene, și anume identitatea europeană. În articolul 3 din Convenția europeană asupra cetățeniei, se arată că fiecare stat poate să acorde cetățenia prin legislație proprie. Prin această prevedere, Convenția nu a făcut altceva decât să confere Tratatului de la Lisabona rol de act fundamental al Uniunii Europene, deci rol de Constituție.

4. Tratatul de la Lisabona înfăptuiește o amplă reformă instituțională ce are în vedere, pe de o parte, continuarea democratizării sistemului european de luare a deciziilor prin creșterea eficienței, întărindu-se caracterul participativ și transparența, iar pe de altă parte adaptarea sistemului instituțional european la numărul tot mai mare de state membre. La baza sistemului instituțional european stau principiile atribuirii de competențe, principiul echilibrului instituțional și principiul autonomiei funcționale, dar și principiul separației puterilor în accepțiunea sa de control și de echilibru al acestora. Parlamentul European împreună cu Consiliul exercită funcția legislativă și bugetară. Atribuțiile Consiliului European se concentrează asupra funcției executive. Consiliul este considerat drept camera federală a Uniunii Europene, iar Comisia poate fi considerată organul executiv al acesteia. Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate conduce politica externă și de securitate a Uniunii Europene și prezidează Consiliul Afaceri Externe. Curtea de Justiție a Uniunii Europene reprezintă puterea judecătorească, iar Banca Centrală Europeană și Curtea de Conturi exercită atribuții financiare și bancare.

5. Sistemul de competențe dezvoltat de Tratatul de la Lisabona aduce vizibilitate și claritate sistemului, îl democratizează, astfel încât cetățeanul să-l poată cunoaște mai bine. La baza sistemului de competențe al Uniunii Europene stau principiile atribuirii, ca izvor de competențe, principiul subsidiarității și proporționalității, ca principii de exercitare a lor. Tratatul prevede pentru Uniune competențe generale și competențe speciale. Competențele generale sunt competența de armonizare și competența necesară și de obiectiv. Competențele speciale pot fi grupate în competențe exclusive, competențe comune partajate și competențe de sprijin, coordonare și completare a acțiunii statelor membre, conform criteriului funcțional.

6. Tratatul de la Lisabona este rezultatul unui proces de constituționalizare a tratatelor pe care se fundamentează Uniunea Europeană, dar continuă și el acest proces. Constituționalizarea înfăptuită de Tratat constă în definirea și organizarea mai bună a relațiilor dintre statele membre și Uniunea Europeană, în garantarea drepturilor și libertăților fundamentale și în reforma instituțională realizată. Consolidează și dezvoltă Uniunea, venind cu noutăți. Astfel, întărește dimensiunea politică a Uniunii Europene, prevede în mod expres principiile sale de funcționare, democrația reprezentativă și cea participativă. Introduce inițiativa cetățenească, prevede dreptul statelor membre de a se retrage din Uniune, legitimând astfel caracterul democratic al acesteia. Reglementează relațiile dintre Uniune și statele membre printr-o metodă directă de explicare a drepturilor și obligațiilor reciproce, dar și prin intermediul catalogului de competențe. Cea mai importantă noutate constituțională o reprezintă participarea parlamentelor naționale la luarea deciziilor comune, devenind garant în fața Uniunii Europene a competențelor naționale. Toate aceste noutăți prevăzute de Tratatul de la Lisabona consolidează caracterul federal al Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona reprezintă Constituția Uniunii Europene, deși nu poartă acest nume. Ea este o constituție, atât în sens material, cât și funcțional, deoarece garantează cele două legitimități ale Uniunii: statele și cetățenii.

7. Tratatul de la Lisabona exercită o mare influență asupra statelor membre, ce se manifestă prin adaptarea legislației, instituțiilor și politicilor naționale la modul de funcționare a Uniunii Europene. Influența se face resimțită în România și asupra unor instituții de drept constituțional: suveranitatea, drepturile și libertățile fundamentale, organizarea și funcționarea unor autorități și instituții publice. Constituția României nu s-a raliat în totalitate la noile schimbări înfăptuite de acest tratat.

8. Tratatul de la Lisabona are impact nu numai asupra statelor membre, ci și asupra statelor candidate și/sau asociate, Republica Moldova aflându-se în această situație. Aderarea țării la Uniunea Europeană nu se rezumă la o serie de formalități tehnice, ci este vorba de însușirea proiectului european, așa cum este el creionat de Tratatul de la Lisabona. Integrarea Republicii Moldova în Uniune presupune adoptarea aquis-ului comunitar și o analiză profundă a realităților și reglementărilor din Uniunea Europeană, urmată de o interpretare a acestora pentru a raspunde realităților și problemelor Republicii Moldova. Una dintre cele mai adânci implicații se referă la alinierea Constituției Republicii Moldova la principiile și valorile Uniunii Europene.

Așadar, după identificarea valențelor constituționale ale Tratatului de la Lisabona, după studiul aprofundat al acestora din perspectiva dreptului constituțional european și în argumentarea necesității adaptării cadrului constituțional din România și din Republica Moldova la noile schimbări aduse de acest tratat, am putut formula concluziile generale de mai sus, dar și următoarele recomandări.

Recomandări pentru România:

1. Modificarea articolului 2, și articolului 11, alineat 3, din Constituție, exercitarea suveranității naționale nemaiputându-se face numai prin organele reprezentative și prin referendum.

2. Revizuirea articolelor 5 și 6 din Constituție. Tratatul de la Lisabona are în conținutul său o parte a doua dedicată cetățeniei europene și nediscriminării. Cu toate că nici o dispoziție din Constituția României nu este contrară normelor europene, aceasta nu conține nici o dispoziție referitoare la cetățenia europeană.

3. Revizuirea articolelor 17 și 18 din Constituție, referitoare la protecția diplomatică și consulară, a articolului 25, referitor la libera circulație a persoanelor, și a articolului 51 ce privește dreptul de petiționare. În prezent, Constituția României, referindu-se la aceste drepturi, ele sunt prevăzute doar pentru cetățenii români, fără vreo referire la resortisanții altor state membre.

4. Revizuirea articolului 38 din Constituție, care se referă la dreptul cetățenilor români de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European, în sensul de a fi completat și cu un drept de a alege și de a fi ales în Parlamentul European al resortisanților altor state membre, care domiciliază sau își au reședința pe teritoriul României.

5. Dispozițiile constituționale prevăzute la articolele 30 și 31, referitoare la dreptul la informație și libertatea de exprimare, trebuie să se conformeze, din punct de vedere al formei, regulilor europene de a fi reglementate împreună în cadrul unui singur articol.

6. Revizuirea articolului 4, alineat 2, din Constituție, în sensul completării listei motivelor de discriminare cu noua semnificație a principiului nediscriminării prevăzută de Tratatul de la Lisabona.

7. Revizuirea articolului 61 din Constituție, care definește Parlamentul ca fiind organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, în sensul de a face referiri la noua repartizare a competențelor naționale și a celor europene ale Parlamentului României.

Recomandări pentru Republica Moldova.

1. Revizuirea articolului 2 din Constituție referitor la suveranitate, în sensul de a fi completat cu dipoziții referitoare la exercitarea în comun a atributelor suveranității de către Republica Moldova și Uniunea Europeană.

2. Introducerea unui nou articol în Constituție referitor la aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană și la aplicabilitatea directă și prioritatea dreptului european.

3. Revizuirea articolului 18 din Constituție, în sensul completării acestuia cu un alineat nou, în sensul că, prin derogare de la alineatul 2, cetățenii Republicii Moldova pot fi extrădați, în baza convențiilor internaționale la care Moldova este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate.

4. Revizuirea articolului 16 din Constituție care să prevadă egalitatea în drepturi între cetățenii Republicii Moldova și cetățenii Uniunii Europene.

5. Modificarea articolului 38, care să prevadă noi dispoziții la dreptul cetățenilor Republicii Moldova de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European. Aceleași drepturi treguie să se regăsească și pentru resortisanții altor state membre care domiciliază sau își au reședința pe teritoriul Republicii Moldova. Sunt necesare completări și cu privire la dreptul cetățenilor Uniunii Europene, care îndeplinesc cerințele legii, de a vota și de a fi aleși pentru constituirea autorităților administrației publice locale.

6. Completarea articolului 17 din Constituție referitor la cetățenia Republicii Moldova cu dispoziții referitoare la cetățenia europeană.

7. Completarea articolul 46 referitor la proprietatea privată și protecția acesteia cu dispoziții referitoare la dreptul cetățenilor străini și apatrizi de a dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, dar numai în anumite condiții rezultate din aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană.

BIBLIOGRAFIE

Referințe bibliografice în limba română

Afanas Nicolai. Impactul tratatului de la Lisabona asupra Republicii Moldova. În Buletinul de Politică externă a Republicii Moldova. 2011, nr.25, p. 1-3

Andreescu Gabriel, Severin Adrian. Un concept românesc al Europei federale. București: Polirom, 2000, 25 p.

Anghel M. Ion. Supremația dreptului european în regimul Tratatului de la Lisabona. București: Revista Română de Drept. 2010, Nr. 4, p.209-221.

Antonescu Mădălina Virginia. Instituțiile Uniunii Europene în perioada post-Nisa. București: Lumen, 2009. 669 p.

Aramă Elena, Ciobanu Rodica. Metodologia dreptului. Sinteze pentru seminar. Chișinău: CEP USM, 2011. 160 p.

Aramă Elena, Popescu Maria. Tratatul de la Lisabona din perspectiva dreptului constituțional. Chișinău: În Revista națională de drept, 2013, nr. 10, p.5-8.

Arseni Alexandru. Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar. Chișinău: CEP USM, 2005. 502 p.

Arseni Alexandru, Leontie Suholitco. Cetățenia – o nouă viziune și reglementare europeană. Chișinău: Litera, 2002. 136 p.

Bauman Zygmunt. Modernitatea lichidă. București: Antet, 2001. 125 p.

Bărbulescu Iordan Gheorghe, Iancu Alice, Ion Oana Andreea, Toderaș Nicolae. Tratatul de la Lisabona. Implicații asupra instituțiilor și politicilor românești. În: Studii de strategie și politici–SPOS 2010, Studiul nr.1. București: Institutul European din România, 2010. 269 p.

Bărbulescu Iordan Gheorghe, Răpan Daniela. Dicționar explicativ trilingv al Uniunii Europene. București: Polirom, 2009. 808 p.

Bărbulescu Iordan Gheorghe. Procesul decizional în Uniunea Europeană. Iași: Polirom, 2008. 250 p.

Bărbulescu Iordan Gheorghe.Uniunea Europeană: aprofundare și extindere. București: Trei, 2001. 437 p.

Bercea Raluca. Drept comunitar. Principii. București: C.H. Beck, 2007. 392 p.

Bîrzea Cezar. Politicile și instituțiile Uniunii Europene. Bucuresti: Corint, 2001. 152 p.

Bîrzea Cezar. Cetățenia europeană. București: Politeia-SNSPA, 2005. 161 p.

Blanc Didier. Constituția franceză și Tratatul Lisabona. Târgu Jiu: Analele Universității „Constantin Brâncuși”, seria Științe juridice, 2010, nr.1, p.83-98.

Bobaru Ana Daniela. Scurtă prezentare a elementelor de noutate aduse Curții de Justiție de la Luxemburg prin Tratatul de la Lisabona. Târgu Jiu: Analele Universității “Constantin Brâncuși”, Seria Științe Juridice, 2010, Nr. 3, p.205-216.

Bobaru Ana Daniela. Rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene în procesul de interpretare și aplicare uniformă a dreptului Uniunii Europene. București: Universitară, 2011. 375 p.

Bojincă Gheorghe Marin. Construcția europeană în concepția tratatului de la Lisabona. Târgu Jiu. În: Analele Universității “Constantin Brâncuși”, Seria Științe Juridice, 2010, Nr. 3, p.175 – 188.

Bușoi Cristian. Ghid pentru Tratatul de la Lisabona. 2010. [online] www.cristianbusoi.eu (vizitat 12.11.2011).

Călinoiu Constanța, Duculescu Victor. Drept constituțional european. București: Lumina Lex, 2008. 328 p.

Cârnaț Teodor. Drept constituțional. Chișinău: USM, 2004. 247 p.

Chesaru Mircea Octavian. Tratatul de la Lisabona și implicațiile acestuia asupra arhitecturii de securitate a Uniunii Europene. În: Revista Univers Strategic, an 1, 2010, nr. 3, p.75-86.

Chilea Dragoș. Dreptul Uniunii Europene. Constanța: Muntenia & Leda, 2001. 376 p.

Chirilă Victor. Relațiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană. 2011. [online] www. ipp.md, (vizitat 12.09.2013).

Chirilă Victor. Republica Moldova și Politica Europeană de Vecinătate. [online] http://www.ape.md/libviev (vizitat 12.09.2013).

Concluziile Consiliului European de la Maastricht. 2011. [online] http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/librairie/PDF/QC3111406ROC.pdf (vizitat la 13.10.2013).

Consolidarea democrației europene. [online] http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai0021_ro.html (vizitat 15.10.2011).

Constituția Europeană. București: Bogdana, 2004. 299 p.

Constituția Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.08.1994, nr. 1.

Constituția României. București. http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339 (vizitat la 11.09.2013)

Convenția europeană asupra cetățeniei. [online] http://cetatenie.just.ro/wp-content/uploads/Conventia_Europeana_asupra_Cetateniei_Strasbourg_6_noiembrie_1997.pdf (vizitat 13.09.2013)

Costachi Gheorghe, Hlipcă Petru. Organizarea și funcționarea puterii în statul de drept. Chișinău: 2011. 664 p.

Curtea Constituțională a României. Curtea Constituțională a României și Dreptul Uniunii Europene. Culegere de jurisprudență. București: Universitară, 2014. 686 p.

Deleanu Ion. Instituții și proceduri constituționale. București: C.H. Beck, 2006. 922 p.

Diaconu Ion, Popescu Andrei. Organizații europene și euroatlantice. București: Universul Juridic, 2009. 360 p.

Diaconu Nicoleta. Dreptul Uniunii Europene. București: Lumina Lex, 2011. 606 p.

Directiva 93/109/C a Consiliului. În: Jurnalul Oficial, 30.12.1993, nr. L 329.

Directiva 94/80/CE. În: Jurnalul Oficial, 31.12.1994, nr. L 368.

Dodi Ioana Antoaneta. Impactul Tratatului de la Lisabona asupra Politicii Externe și de Securitate Comună. În: Revista Continuitate și schimbare în guvernanța europeană, vol. 3, 2010, nr. 4 , p.13-18.

Drăgan Gabriela. Tratatul de la Lisabona – un nou pas în crearea unei Europe unite?. București: În Sfera politicii, 2010, nr. 147, p. 10-17.

Dragomir Eduard, Niță Dan. Tratatul de la Lisabona. București: Nomina Lex, 2009. 466.

Dragomir Eduard, Niță Dan. Cetățenia europeană. București: Nomina Lex, 2010. 278 p.

Dragomir Eduard, Niță Dan. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. București: Nomina Lex, 2010. 225 p.

Duculescu Victor. Carta drepturilor fundamentale de la Nisa – un prim pas către Constituția Europei. București: În Juridica, 2001, Nr. 7-8, p.316-320.

Dumitrașcu Mihaela. Particularitățile ordinii juridice ale Uniunii Europene. Teză de doctorat. București, 2011. 160 p.

Dumitrescu, Constantin. Considerații pe marginea oportunității modificării Tratatului ce instituie constituție pentru Europa. În: Revista română de drept comunitar, 2006, nr. 2, 2006. 122 p.

Dungaciu Dan, Vohn Arvatu Cristina. Uniunea Europeană după tratatul de la Lisabona. București: Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2012. 315 p.

Echkenazi Jose. Ghidul Uniunii Europene. Bucuresti: Niculescu, 2008. 160 p.

Efremov Valeriu. Construcția europeană. Chișinău: 2011. 128 p.

Euromonitor. Implementarea reformelor în contextul cooperării UE-RM. Chișinău: 2012. [online]http://www.e-democracy.md/files/euromonitor25.pdf (vizitat la 12.09.2013)

Filipaș Avram. Cetățenie națională – cetățenie europeană. București: Libra, 2003. p. 64-76.

Fuerea Augustin. Manualul Uniunii Europene. București: Universul Juridic, 2011. 461 p.

Fule Ștefan. Pentru o Politică Europeană de Vecinătate nouă, inovatoare și ambițioasă. [online] http://www.unimedia.md/?mod=analiza&id=146 (vizitat 11.01.2013).

Fundația Konrad Adenauer. Selecții de Decizii ale Curții Constituționale Federale a Germaniei. București: CH Beck, 2013. 696 p.

Gamurari Vitalie, Nicolae Osmochescu. Suveranitatea și dreptul internațional. Chișinău: CEP USM, 2007. 258 p.

Ghica Luciana-Alexandra ș.a. Enciclopedia Uniunii Europene. București: Mcronia, 2007. 448 p.

Ghinea Cristian, ș.a. Parlamentul român intră în Uniunea Europeană. În Centrul român de politici europene, 2010. [online] http://www.crpe.ro/wp-content/uploads/2012/09/CRPE-Policy-Memo-nr.18-Parlamentul-rom%C3%A2n-intr%C4%83-%C3%AEn-Uniunea-European%C4%83.-Capacitatea-legislativului-de-a-fi-un-actor-european-activ.pdf (vizitat 11.01.2013).

Guceac Ion. Curs elementar de drept constituțional. Vol. I. Chișinău: Tipografia Centrală, 2001. 277 p.

Guceac Ion. Suveranitatea națională a Republicii Moldova în perspectiva integrării europene. Conferința internațională ”Suveranitatea și structura de stat în condițiile țărilor plurietnice”. Chișinău, 2006. p. 91-98.

Hangiu Diana. Lungul drum către Tratatul de la Lisabona. București: În Revista Consilier European, 2010, nr. 1, p.8-12

Herlea Alexandru. Identitatea europeană și lărgirea spre Est a Uniunii Europene. Cazul României. 2010. [online] www. http://alexandruherlea.wordpress.com, (vizitat 12.11.2011).

Hotărârea Guvernului României privind protecția cetățenilor Uniunii Europene prin misiunile diplomatice și consulare, Nr. 868 din 20 august 2008. În: Monitorul Oficial al României, partea I, 28.08.2008, Nr. 627.

Humă Ioan. Drept comunitar. Partea generală. București: Didactică și pedagogică, 2007. 235 p.

Iancu Gheorghe. Instituții de drept constituțional al Uniunii Europene. București: Lumina Lex, 2007. 366 p.

Institutul de Politici Publice-Centru pentru Jurnalism Independent. 1 din 5 români s-a folosit de legea liberului acces la informații de interes public. [online] http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_18458/Studiu-IPP-CJI-1-din-5-romani-s-a-folosit-de-legea-liberului-acces-la-informatii-de-interes-public.html (vizitat la 31.05.2014).

Institutul European din România. Uniunea Europeană: Istoric, Instituții, Procese, Decizionale. București, 2003. [online] www.ier.ro (vizitat la 23.09.2011).

Ispas Gabriel Liviu. Uniunea Europeană: evoluție, instituții, mecanisme. București: Universul Juridic, 2011. 222 p.

Jiglău Gheorghe, ș.a. Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană către reforma instituțională și consens. Cluj-Napoca: Dacia, 2008. 166p.

Jinga Ioan. Uniunea Europeană în căutarea viitorului. În: Revista română de drept comunitar, 2006, nr. 2, 200 p.

Jinga, Ioan. Tratatul Constituțional al Uniunii Europene: reflecții asupra unei perioade de reflecție. În: Revista de drept public, 2005, nr. 2, 224 p.

Jinga Ioan. Tratatul de la Lisabona, soluție sau etapă în reforma instituțională a Uniunii Europene. În: Revista de drept comunitar, 2008, nr 1, 225 p.

Kelsen Hans. Doctrina pură a dreptului. București: Humanitas, 2000. 419 p.

Legea privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European, Nr. 33 din 16.01.2007. În: Monitorul Oficial al României, Partea I, 16.01.2007, nr. 28.

Luzarraga Aldecoa Francisco, Llorente Guinea Mercedes. Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona. Iași: Polirom, 2011. 295 p.

Mănoiu Bogdan. Despre intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Bucuresti, 2010. [online]http://www.juridice.ro/101406/intrarea-in-vigoare-a-tratatului-de-la-lisabona-bucuresti-26-februarie-2010-cum-a-fost.html, (vizitat la13.04.2012).

Manolache Octavian. Tratat de drept comunitar. București: CH Beck 2006. 944 p.

McCormick John. Să înțelegem Uniunea Europeană. O introducere scrisă. București: Codecs, 2006, 360 p.

Miff Angela, Drept comunitar 2006, Note de curs. [online] http://ro.scribd.com/doc/82852288/Lect-Dr-Angela-Miff-Drept-Comunitar-Note-de-Curs-2006 (vizitat la 16.09.2012).

Militaru Nelly Ioana. Cetățenia Uniunii Europene potrivit Tratatului de la Lisabona. În: Tribuna Juridică, 2011, vol.1, p.58 -70.

Militaru Nelly Ioana. Principiul atribuirii de competențe în Uniunea Europeană. În: Tribuna Juridică, 2011, vol. 1, 32 p.

Muraru Ioan, Tănăsescu Simina. Drept constituțional și instituții politice. Vol I și II. București: CH Beck, 2011. 536 p.

Muraru Ioan, Tănăsescu Simina. Drept constituțional și instituții politice. București: Lumina Lex, 2001. 647 p.

Mutulescu Antonio. Punerea în aplicare a dreptului comunitar în ordinea juridică internă. București: În Studii de Drept românesc, 2010, nr. 1, p.37-42.

Năstase Adrian. Drepturile omului, societatea civilă, diplomație parlamentară. București: IRDO, 1994. 80 p.

Nedelcu Adrian, Surdescu Oana. Privire generală asupra modificărilor terminologice și conceptuale aduse prin Tratatul de la Lisabona. București: În Sfera Politicii, 2010, nr. 147, p. 41-47

Nicolescu Constantin. Cetățenia europeană, drepturile și libertățile cetățenilor Uniunii Europene. Târgu Jiu: În Analele Universității “Constantin Brâncuși”, 2008, Nr. 2, p.130-140.

Pătru Ștefan Radu. Anumite considerațiuni privind personalitatea juridică a Uniunii Europene în urma Tratatului de la Lisabona. În: Consilier European, 2010, nr1, p.12-18.

Popa Nicolae. Teoria generală a dreptului. București: CH Beck, 2012. 272 p.

Popa Victor. Organizarea politico-juridică a statului. Reintegrarea Moldovei. Soluții și modele. Chișinău: TISH, 2005. p.42-43.

Popa Victor. Drept constituțional și instituții politice. Curs de prelegeri pentru anul universitar 2009-2010. http://ro.scribd.com/doc/30173128/Drept-Constitutional-popa-Victor (vizitat la 24.05.2013)

Popescu Andrei. Tratatul de la Lisabona – un tratat modificator și reformator al Uniunii Europene. În: http://www.clr.ro/eBuletin/1_2008/Buletin_1_2008.pdf

Popescu Andrei. Tratat de termeni comunitari. București: Lumina Lex, 2000. 208 p.

Popescu M., Aramă E. Spațiul constituțional european post-Lisabona în lumina noii paradigme constituționale a Uniunii Europene. În: Revista Națională de Drept, 2014, nr 8, p.2-7

Popescu Maria. Cetățenia europeană în contextul Tratatului de la Lisabona. În: Revista națională de drept, 2013, nr. 12, p. 59-66

Popescu Maria. Implicațiile constituționale ale aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană. În: Revista națională de drept, 2014, nr. 1, p. 62-65

Popescu Maria. Reflectarea problematicii drepturilor omului în Tratatul de la Lisabona. București: În Revista Română de Drept European, 2013, Nr 10, p. 145-151

Popescu Maria. Rolul tratatului de la Lisabona în evoluția federalistă a Europei. în volumul Conferinței Internaționale „Modern realities within the normative activity of the state” 23.05.2013 la Universitatea Spiru Haret.

Popescu Maria. Tratatul de la Lisabona – arhitect al unei nou structuri institutionale. București: În Revista Tribuna Juridică, vol.3, 2013, p.110-115.

Popescu Maria. Tratatul de la Lisabona – o noua constituție europeană. București: În Revista Reflecții academice, vol. 1, 2012, Nr.4, p.15-22.

Popescu Maria. Uniunea Europeană: de la proiect al precursorilor la program și realitate politică. Chișinău: În Revista națională de drept, 2008, nr.1, p.72-76

Popescu Maria. Valențe constituționale ale Tratatului de la Lisabona. În: Noutate și continuitate în drept, Sitech, 2013. p.385-394

Popescu Nicu. Consecințele Tratului Lisabona pentru Moldova. [online] http://politicom.moldova.org/news/consecinele-tratatului-de-la-lisabona-pentru-moldova-204708-rom.html (vizitat la 11.03.2011).

Prisecaru Petre, Idu Nicolae. Reforma constituțională și instituțională a Uniunii Europene. București: Economică, 2003. 224 p.

Profiroiu Marius, ș.a. Instituții și Politici Europene. București: Economică, 2008. 664 p.

Pușcaș Vasile, Sălăgean Marcela. România și Uniunea Europeană post-Tratatul de la Lisabona. Cluj Napoca: Eikon, 2010. 265 p.

Regulamentul de procedură al Consiliului European. [online] http://europa.eu/eu-law/decisionmaking/procedures/pdf/rules_of_procedure_of_the_council/rules_of_procedure_of_the_council_ro.pdf, (vizitat la 10.12.2013).

Regulamentul interior al Consiliului. [online] http://europa.eu/legislation_summaries /institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/l14576_ro.htm (vizitat la 10.12.2013).

Regulamentul Parlamentului European. [online] http://europa.eu/ legislation_summaries /institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/l14576_ro.htm, (vizitat la 10.12.2013).

Regulamentul de procedură al Curții de Justiție. [online] http://europa.eu/legislation_ summaries/institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/ai0046_ro.htm, (vizitat la 10.12.2013).

Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice. [online] http://europa.eu /legislation_summaries/institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/ai0048_ro.htm, (vizitat la 10.12.2013).

Regulamentul de procedură al Comisiei Europene. [online] http://europa.eu/ legislation_summaries/institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/o10004_ro.htm, (vizitat la 10.12.2013).

Regulamentul de procedură al Băncii Centrale Europene, în http://www. ecb.europa.eu/pub/pdf/other/ecbinstitutionalprovisions2012ro.pdf, (vizitat la 10.12.2013).

Regulamentul de ordine interioară și de procedură al Curții de Conturi. [online] http://www.eca.europa.eu/Lists/ECADocuments/RULES_PROCEDURE_2010/RULES_PROCEDURE_2010_RO.PDF, (vizitat la 10.12.2013).

Renucci Jean-Fracois. Tratat de drept european al drepturilor omului. București: Hamangiu, 2009. 1115 p.

Rohnean Diana Alina. Dreptul Uniunii Europene. Ordine juridică proprie, integrată în sistemele de drept ale statelor membre. București: Hamangiu, 2011. 105 p.

Savu Dana Victoria. Integrare europenă. București: Oscar Print, 1996. 223 p.

Schutze Robert. Dreptul constituțional al Uniunii Europene București: Universitară, 2013. 492 p.

Selejan-Guțan Bianca. Protecția europeană a drepturilor omului. București: CH Beck, 2006. 265 p.

Sidjanski Dusan. Viitorul federalist al Europei. Iași: Polirom, 2010. 384 p.

Sînzianu Iulian, ș.a. Republica Moldova și Uniunea Europeană. Două decenii de relații bilaterale. Iași: Pim, 2010. 108 p.

Statutul Băncii Centrale Europene și al Sistemului European al Băncilor Centrale. [online] http://www. ecb.europa.eu/pub/pdf/other/ecbinstitutionalprovisions2012ro.pdf, (vizitat la 10.12.2013).

Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, [online] http://www. euroquod.ro/ue/files/pubs/statut.pdf, (vizitat la 10.12.2013).

Stoica Camelia Florentina. Dreptul Uniunii Europene. Libertăți fundamentale. București: Universitară, 2009. 216 p.

Tănăsescu Simina. Despre constituționalizarea dreptului european. În: Revista română de drept comunitar, 2008, Nr 2, 200 p.

Tratatul de instituire a Comunității Europene. Roma: 1957. http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_eec_ro.htm, vizitat la 24.11.2009).

Tratatul de la Lisabona “pe înțelesul tuturor”, [online] http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_14154/Tratatul-de-la-Lisabona-'pe-intelesul-tuturor'.html, (vizitat la 24.11.2009).

Tratatul de la Lisabona. Jurnalul Oficial C306 din 17 decembrie 2007. [online] http://www.ecb.europa.eu/ecb/legal/pdf/ro_lisbon_treaty.pdf, (vizitat la 24.11.2009).

Tratatul privind Uniunea Europeană. În http://europa.eu/legislation_summaries /institutional_affairs/treaties/treaties_maastricht_ro.htm, (vizitat la 24.11.2009).

Truică Gilda. 2005-2006: Anul reflecției: între relansarea reformei constituționale și funeraliile unui document simbol. În: Revista română de drept comunitar, 2005, nr. 4, 232 p.

Turșie Corina. Parlamentul European și Tratatul de la Lisabona. UE către un regim parlamentarizat? București: În Sfera politicii, nr. 147 / 2010. 55-67 p.

Țilea Andreea, Dincă Marius. Echilibrul instituțional în UE după adoptarea Tratatului de la Lisabona. [online] http://geopolitics.ro/echilibrul-institutional-in-uniunea-europeana-dupa-adoptarea-tratatului-de-la-lisabona/, accesat la 31.05.2014.

Uglean Gelu Octavian. Mari sisteme regionale de protecție juridică și promovare a drepturilor omului. București: Duran`s, 2011. 419 p.

Văcaru Smaranda. Carta drepturilor fundamentale. Geneză și conținut. [online] http://www.drept.unibuc.ro/Carta-drepturilor-fundamentale-a-Uniunii-Europene-Smaranda-Vacaru-s288-a484-ro.htm, (vizitat la 25.11.2011).

Volacu Alexandru. Extinderea puterii Comisiei Europene în cadrul sistemului instituțional al UE în urma ratificării Tratatului de la Lisabona. București: În: Revista Continuitate si schimbare în guvernanta europeană, vol. 3, Toamna 2009/Iarna 2010, nr. 4, p. 50-55

Voicu Marin. Introducere în dreptul Uniunii Europene. București: Universul Juridic, 2007. 240 p.

Vrabie Genoveva. Integrarea europeană și suveranitatea de stat. Comunicare prezentată la Dijon, Universitatea Burgogne, la sesiunea cu tema "Europa 2000 – Etat des lieux", 11-12 mai 2001. București: În Buletinul Curții Constituționale a României nr.3/2002. [online] http://193.226.121.81/default.aspx?page=publications/buletin/3/vrabie (vizitat la 15.05.2014).

Vintilescu Cristina. Cetățenia europeană între trecut și viitor. București: Sfera Politicii, nr. 116-117, 2005, [online] http://www.sferapoliticii.ro/sfera/116-117/art6-vintilescu.html (vizitat la 23.05.2014).

Wallace Hellen, Wallace William. Procesul politic în Uniunea Europeană. Chișinău: Arc, 2004. 622 p.

Referințe bibliografice în limba engleză

A guide to the Treaty of Lisbon. European Union insight, Law Society. [online] http://www.lawsociety.org.uk/accessibility.law, (vizitat la 12.06.2012).

Bachrach Morton, Baratz Peter. Two faces of power. The American Political Science Review, Vol. 56, No.4, 1962. 947 – 952 p.

Bond Jens Peter. From EU constitution to Lisbon treaty. 2008. 96p.

Burgess Michael. Federalism. In: Wiener, A.& Diez, T., European Integration Theory, Oxford University Press, 2004. p.25 – 44.

Camia Valeria. Normative Discussions on European Identity: A Puzzle for Social Science? In: Perspectives on European Politics and Society, Vol. 11, 2010, No. 1, p.109–118.

Christiansen Thomas. The institutional politics of European Union. An analysis of administrative governance and constitutional reform in the EU, [online] www.arno.unimaas.nl, (vizitat în 14.11.2009).

Cram Laura. Identity and European integration: diversity as a source of integration, Nations and Nationalism 15 (1). Blackwell Publishing Ltd, 2009. 109–128 p.

De Gaulle Charles. A Concert of European States. In: Nelsen, B.F & Stubb, A. (eds.), The European Union. Readings on the theory and practice of European integration, 2nd edition, Hampshire: McMillan, 1998. 180 p.

De la Rochere Jacqueline Dutheil. The Lisbon Compromise: A Synthesis Between Community Method and Union Acquis. In: Fordham International Law Journal, vol 31, 2009, issue 5, p.15-20.

Der-Chin Horng. The ECB under the Lisbon Treaty —The Impact on the ECB’s Constitutional Status and External Relations. Institute of European and American Studies, Academia Sinica. În EURAMERICA Vol. 40, 2010, No. 4, p. 887-922

Elspeth Guild. Fundamental Rights and EU Citizenship after the Treaty of Lisbon. In: Justice and Home Affairs, CEPS Liberty and Security in Europe, 2010. 9 p.

Enlargement of the European Union. What will the conséquences be? What demands shouldbe mode?. Frankfurt: EALD, 3 November 2001. p.47-52

European Comision. Proposal for a Decision of the European Parliament and of the Council establishing for the period 2007-2013 the programme “Citizens for Europe” to promote active European citizenship. COM(2005) 116 final. 2005. [online] http://register.consilium.europa.eu/doc/srv?l=EN&t=PDF&f=ST+14305+2006+INIT (vizitat la 18.08.2011). 4 p.

European Comision. Joint Report on Social Protection and Social Inclusion. 2009. [online] http://www.igfse.pt/upload/docs/gabdoc/2009/Novidades/07-Jul/Joint_report_2009 _en.pdf (vizitat la 18.08.2011). 522 p.

Fischer Josckha. From Confederacy to Federation. Berlin: Humboldt University, 2000. [online] http://mayapur.securesites.net/fedtrust/filepool/Essay_8.pdf (vizitat la 28.10.2012).

Forsyth, Murray. The Political Theory of Federalism: the Relevance of Classical Approaches. Oxford: În J.J Hesse and W. Wright, Federalizing Europe? The Costs, Benefits and Preconditions of Federal Political Systems, Oxford University Press, 1996. 47 p.

García Ricardo Alonso. Lisbon and the Court of Justice of the European Union, Working Papers on European Law and Regional Integration. Madrid: Instituto de Derecho Europeo e Integración Regional, 2010. 32 p.

Gareth Davies. The post-Laeken division of competences. In: European Law Review, vol. 28, no 5, 2003. 686-698 p.

Hoffman Stanley. Obstinate or Obsolete? The Fate of the Nation-State and the Case of Western Europe. În The European Union. Readings on the Theory and Practice of European Integration, Nelsen F. & Stubb G., Lynne Rienner Publishers, 1998. p.862-915.

Hurley S.L. Natural Reasons. Personality and Polity. Oxford: Oxford University Press, 1992. 462p.

Hynková-Dvoranová Jana. The Lisbon Treaty and the Future of EU Enlargement. Central European Journal of International & Security Studies, Vol. 2, 2008, Issue 1, 91-107 p.

Jospin Lionel. Speech on the Future of an enlarged Europe. Paris, 2001. [online] http://euobserver.com/news/2449, (vizitat la 28.08.2012).

Kaunert Christian. The area of freedom, security and justice in the Lisbon Treaty: commission policy entrepreneurship? European Security, Vol. 19, No. 2, 2010. 169-189 p.

King Preston. Federalism and Federation. London: Croom Helm, 1982. 159 p.

Laursen Finn. The EU Treaty of Lisbon: origin, institutional choise and significance. 50 Annual Convention of the International Studies Association, New York, 15-18 febr. 2009, [online] http://citation.allacademic.com /meta/p_mla_apa_ research_citation/3/1/3/0/2/pages313024 /p313024-1.php (vizitat la 24.05.2014).

Lenaerts Koen, Desomer Marlies, New Models of Constitution-Making in Europe: The Quest for Legitimacy. Common Market Law Review, vol. 39, 2002, no 6, p.1217-1253

MacCormick Neil. Questioning Sovereignty: Law, State and Nation in the European Commonwealth. Oxford: Oxford University Press, 2002. 224 p.

Maganza Giorgio. The Lisbon Treaty: A Brief Outline. In: Fordham International Law Journal, vol. 31, 2007, issue 6, 124 p.

Maurer Andreas. From the EU's Constitutional Convention to the Intergovernmental Conference. The balance between Constitutional Principles and National Preferences. German Institute for International and Security Affairs, SWP Comments no 8, 2003. 87 p.

Nam-Kook Kim, Sa-Rang Jung. Democratic Deficit, European Constitution, and a Vision of the Federal Europe: The EU's Path after the Lisbon Treaty. In: Journal of International and Area Studies Vol. 17, Number 2, 2010. p.53-70

North Atlantic Treaty Organization, The North Atlantic Treaty, [online] http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17120.htm? , (vizitat la 24.11.2009).

Pernice Ingolf. The Treaty of Lisbon: multilevel constitutionalism in action. Columbia Journal of European Law, vol. 15, 2009. 354 p.

Rosamond Ben. Theories of European Integration. The European Union Series, New York: Palgrave Macmillan, 2000. 256 p.

Schütze Robert. From Dual to Cooperative Federalism. The Changing Structure of European Law. Oxford: Oxford University Press, 2009. 391p.

Shaw Jo. The Treaty of Lisbon and Citizenship. 2008. [online] http://divya.securesites.net/fedtrust/filepool/PolicyBrief_Citizenship.pdf (vizitat în 28.10.2011).

Sonja Puntscher Riekmann ș.a. Constitutionalism and Democratic Representation in the European Union. Viena-Bruxelles, Austrian Academy of Sciences, Trans European Policy Studies Association, 2003. p.16-17

Staab Andreas. The European Union explained. Bloomington, Indianapolis: Indiana University Press, 2011. 203 p.

Stubb Andreas. A Categorization of Differentiated Integration. In: Journal of Common Market Studies, vol. 34, 1996, nr.2, p.285-293

Schwarze Jurgen. European Administrative Law. In: Sweet and Maxwell, 2006. p.678-679

The European Parliament. Foreign policy: aims, instruments and The achievements, The European Parliament, Parliament, In detail, Fact Sheets on the European Union, The EU’s External Relations, Common Foreign and Security Policy, p. 5, [online] http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/en/FTU_6.1.1.pdf (vizitat la 08.02.2014).

Van der Zweerde Evert. Plurality in Unity: European Identity and European Citizenship, In: Limes, Vol. 2, Issue1, 2009. 5-25 p.

Walker Katelyn. From Dublin to Lisbon: Ireland’s EU Reform Treaty Referendums and Their Lessons for Europe. Claremont-UC Undergraduate Research Conference on the European Union, 2010. [online] http://scholarship.claremont.edu/urceu/vol2010/iss1/9 (vizitat la 10.02.2014).

Wallace William. Less than a Federation, More than a Regime: The Community as a Political System. Policy Making in the European Community, second edition. Chichester: Wiley, 1983. p.403-436

Warleigh Alex. Better the Devil you Know? Synthetic and Confederal Understandings of European Unification. În West European Politics 21, 1998. p.1-18

Westlake Martin. A modern guide to the European Parliament. London: Pinter Publishers, 1994. 302 p.

Ziller Jacques, Amato Giuliano. The European Constitution. Edward Elgar Publishing, 2009. 328 p.

Referințe bibliografice în limba spaniolă

Consuelo Ramón Chornet ș.a. La Política de Seguridad y Defensa en el Tratado Constitucional. Valencia: Tirant Lo Blanch, 2005. 219 p.

Francisco Aldecoa Luzárraga. La política común de seguridad y defensa en la Constitución Europea: hacer creíble la política de responsabilidad. Cuadernos Europeos de Deusto, 2006, no 34, p.11-39

Mangas Martin Araceli. El control del principio de subsidiariedad, în La constitutionalization del proceso de integración europea, Colección Escuela Diplomática Madrid, Escuela Diplomática, AEPDIRI y BOE, 2005, nr 9, p.53-79

Referințe bibliografice în limba franceză

Baltag Alexandru. Les consequences du Traite de Lisbone pour la Republique de Moldova. 2010. [online] http://www.moldavie.fr/spip.php?article1628 (vizitat la 08.07.2011).

Conseil de L`Union Europeenne. Droits de l`homme et droit International Humanitaire. [online] http://eeas.europa.eu/human_rights/docs/guidelines_fr.pdf (vizitat la 08.07.2011). 87 p.

Dufranc Michael. Confédération – fédération et identité. În: Les Cahiers Universitaires Paneuropéens, 1994, nr.1, Paris, p. 5-7.

Esmein Adhémar. Elements de droits constitutionnel francais et compare, vol I, Paris. 1921, 704 p. [online] https://archive.org/details/lmentsdedroi02esmeuoft (vizitat la 10.10.2008).

Favoreu Louis, ș.a. Droit constitutionnel, 14e édition, Paris: Dalloz, 2011. 503 p.

Manin Philippe. Droit constitutionnel de l'Union Européenne. Paris: A.Pedone, 2004. 212 p.

Maus Didier. Gouvernance et identités en Europe. La problématique de la Constitution pour l'Europe. În: Revue Européenne de Droit Public, vol.16, 2004, no. l, 311 p.

Monnet Jean. Memoirs. London: Collins, 1978. 544 p.

Mourgeon Jean. Le droit de l`homme. Paris : Puf, 6e édition, 1998. 338 p.

Pernice Ingolf, Fondements du droit constitutionnel européen, Paris: A.Pedone, 2004. 93 p.

Simon Denys, Kovar Robert. La citoyenneté européenne. În: Cahiers de droit europeen, Vol. 29, 1993, Nr. 3-4, p.285-316

Verpeaux Michel. Manuel de droit constitutionnel. Paris: PUF, 2010. 290 p.

Declarația privind asumarea răspunderii

Subsemnata, Popescu Maria, declar pe propria răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat sunt rezultatul propriilor cercetări științifice. Conștientizez că, în caz contrar, urmează să suport consecințele în conformitate cu legislația în vigoare.

Popescu Maria

25.11.2014