Valențe alegorice și [622043]

UNIVERSITATEA PETRU MAIOR
TÂRGU – MUREȘ
DEPARTAMENTUL I.F.R.
COLEGIUL PEDAGOGIC DE INSTITUTORI
Eva Monica SZEKELY
LITERATUR A PENTRU COPII ȘI
TINERI
Ediția a 2– a revăzută și adăugită
Editura Universității “Petru Maior”
Târgu – Mureș, 2006
3

Moto:
“De ce”- urile sunt simultan farmecul și
poticneala minții. Ele semnalează inocenta curiozitate a unei
specii febrile,
în perpetuă expansiune intelectuală, dar și stupoarea paralizantă
a interogației gratuite. “De ce”- întreabă și deștepții și proștii.
“Proștii” produc ceea ce se numește “de ce”- ul castrator, adică o
întrebare căreia nu i se poate răspunde și care blochează orice înfăptuire
eficientă: nu există soluție,
dar se suspendă și bruma de soluție anterioară întrebării.
E ca și cum ai spune: nu mă urc în lift
până nu înțeleg cum funcționează. S-ar putea să urci toată viața pe scări…
(Andrei Pleșu, Despre îngeri)
“Să aibi vreme și cu cetitul cărților /…/, că
nu e alta mai frumoasă și
mai de folos
în toată viața omului zăbavă /…/.”
(Miron Costin)
4

Pledoarie pentru un model problematologic
al lecturii
Criza actuală a comunicării a creat adevărate blocaje și
distorsiuni ale dialogului interuman, având drept consecință
înstrăinarea, alienarea omului și instituirea unei lumi a forței
înțeleasă ca violență și dominație. Ca efect al refuzului sintezei dintre
rațional (tehnic, economic, material) și rezonabil, datorită imprudenței
și lipsei reflecției critice și filosofice, ne întrebăm, ca dascăli, dacă
putem influența pozitiv acest fenomen, în rândul tinerei generații.
Credem că răspunsul este afirmativ: prin educarea/ formarea unei
tehnici a dialogului, a comunicării, a dezbaterii, rolul statului – prin
școală și educatori – fiind educarea în spiritul non-violenței și al
libertății opiniei publice. În acest sens, întrebarea dascălilor, a
pedagogilor și a psihologilor, dar și a sociologilor este mereu actuală:
Ce fel de personalitate vom forma ?
Analizând conceptul de cultură generală, Jean Chateau spunea
că “scopul școlii este acela de a forma niște oameni liberi” (Jean
Chateau, Ecole et education, în Revista de pedagogie , nr. 9/ 1993,
p.21), ceea ce implică “a forma un membru al grupului”, înțeles nu ca
un grup închis, care rămâne totdeauna religios, ci membru al unui
grup “suficient de deschis la toate ideile, suficient de tolerant pentru a
contribui la constituirea unei societăți de oameni liberi și egali.” (Jean
Chateau).
Socotim, deci, că școala trebuie să ofere o educație laică, o
educație care dezvoltă funcțiile spirituale, fără a li se da o orientare
precisă, “o educație care nu face un credincios, nici un ateu, nici un
om de stânga, nici un om de dreapta /…/ O educație care, preluând
un tânăr în egocentrismul său, ajunge printr-un fel de decentrare să-i
5

deschidă căile de acces spre multiple stiluri de viață, fără să îi dea
vreunul”.
Astfel înțelegem și idealul nostru educațional: formarea unu
om liber, capabil să înțeleagă și să manevreze circumstanțele, școala
trebuind să asigure mijloace de formare cu accent pe activitate ca
atare, nu pe “materia” sa.
Accelerația devenirii umane nu este un fenomen nou și nici
unul izolat, fapt pus în valoare și de multitudinea documentelor și a
informațiilor pe care textele de frontieră ni le procură. Ea este generală
și se întâlnește transcendentalizând timpul istoric. Specific pentru
momentul actual este că acest fenomen nu se mai produce doar la
scară cosmică sau istorică, ci la scară umană, devenind imediat
perceptibil și chiar un fapt banal al experienței noastre zilnice. Lumea
pe care o intuim și în care trăim nu mai corespunde aproape deloc cu
lumea unor opinii și obiceiuri. Devenirea trece înaintea ideilor, iar cei
care cred că nu este vorba decât de o “criză”, de un fenomen trecător,
că totul se va reîntoarce la stabilitate dacă avem puțină răbdare,
manifestă un optimism sinonim cu orbirea.
Esența problemei constă în faptul că trebuie să renunțăm la
un ideal de liniște și să recunoaștem că accelerația este legea firească a
transformărilor în toate domeniile lucrurilor omenești. Nietzsche
spunea că revelația adevărului este pentru om cea mai grea încercare,
dar că dăm întreaga măsură a forței noastre când suntem în stare să
privim realitatea drept în față, fără a ne lăsa striviți de ea. Ideea lui se
aplică exact situației noastre, ceea ce trebuie să acceptăm, ceea ce
trebuie să înfruntăm fiind adevărul accelerației istoriei.
În fața unei asemenea realități pentru educație se nasc noi
întrebări, deoarece tineretul trebuie învățat să trăiască într-o lume
decentă, aproape straniu de mișcătoare. Accelerația istoriei – de care
adulții iau cunoștință comparându-și tinerețea cu maturitatea – le
apare celor tineri sub forma unei neliniști. Ei simt că viitorul e plin de
riscuri, de unde dorința lor de a avea lucruri cărora, în genere, li se
acordă un preț, valoare. Prudența, care n-a fost niciodată prea
seducătoare, nu mai apare acum înțeleaptă. Dintre multiplele soluții
oferite de educație acestei realități (prelungirea duratei studiilor,
realizarea unei educații permanente ș.a.) vom propune examinarea
soluției trecerii educației înaintea instrucției, prin a oferi modele de
6

înțelegere de sine în / prin istorie (prin textele de frontieră: memorii/
jurnale/ M. Eliade).
În aceste condiții, literatura pentru copii, atât în ceea
ce-i privește pe viitorii dascăli, cărora le este dedicat acest curs, cât
mai ales în ceea ce-i privește pe copii, ultima verigă a lanțului, își
propune, printre altele, și educarea “autocunoașterii – premisă a
identității personale” . Această competență devine o necesitate în
realizarea cu succes a numeroaselor acțiuni care ne privesc –
autocontrol, autoeducație, autoorientare, autorenunțare, sacrificiu,
precum și a trăsăturilor de caracter: generozitate, conlucrare,
devotament, corectitudine, toleranță, importante pentru imaginea pe
care și-o fac alții despre noi. În acest sens, cultivarea unei trăsături
fundamentale – libertatea – ca una dintre dimensiunile indispensabile
oricărei personalități ar trebui să constituie pilonul întregii activități
educative. Tânărul, “stimulat să conștientizeze acest fapt și să-l
transforme într-o pârghie a propriei dezvoltări” va fi ajutat în
realitate să evite numeroase eșecuri și să-și construiască un drum
propriu de afirmare, provocat fiind și de găsirea sensurilor plurale ale
textelor, de negarea «unicului sens« ori a direcției univoce.
Soluțiile plurale pe care le avem la îndemână în acest scop,
aparent opuse, însă complementare, sunt:
1. contemplația, cu formele ei,
•lectura și lumile imaginare;
•teatrul, spectacolele, arta în genere;
•scrisul ca anamneză / rememorare, scriere și re-scriere;
2. acțiunea, prin implicare în grup și asumarea
momentului istoric.
Ar fi de dorit ca asupra acestora să stăruie școala și dascălul
în vederea conștientizării lor în rândul cititorilor mai mari sau mai
mici, pentru a construi împreună “ o școală de înțelepciune în care nu
se știe cine dă și cine primește” (C. Noica), prin educarea și cultivarea
a patru factori mai generali:
•stăpânirea de sine;
•spiritul critic;
•obișnuința analizei și a problematizării;
•plasticitatea spiritului cultivat.
7

Aceste aspecte sunt esența chestionării în orele / cursurile și
seminariile de Literatură pentru copii, su-puse ideii că poate că
destinul tragic al individului în lume este acela de a sta sub semnul
întrebării. Nu în sensul cotidian al acestei sintagme, legat mai mult
de precaritatea condiției umane și de imposibilitatea unor previziuni
ispititoare, ci în cel al obsesiei interogației, nu de puține ori,
acaparatoare la care ne îndeamnă reflecția asupra textelor, căutarea
sensului lor.
A conștientiza întrebarea justă, esențială la un moment dat,
dătătoare de sens și semnificații, asemeni celei a lui Parsifal, care
regenerează o lume întreagă, dar, mai ales, a conștientiza
incapacitatea și imposibilitatea Răspunsului, unic, invariabil,
complet… a constituit sursă de căutări neobosite, de eforturi
chinuitoare și chiar de tragism existențial. Există cred o singură
întrebare și un singur răspuns, dar Răspunsul e prea adevărat ca
omul să-l suporte. De aceea a găsit întrebarea pentru a amâna și a
face mai suportabilă acceptarea adevărului. Căutarea de răspunsuri
e nevoia de ne-adevăr, de orbecăire în incertitudine. De fapt, când
afli Răspunsul uiți de întrebări, uiți chiar că exiști, ieșind din
temporalitatea istorică întrucât existența în sine este căutarea unei
eliberări de posibilele întrebări // răspunsuri stânjenitoare. Dacă
răspunsurile nu vin înaintea întrebărilor, cum se întâmplă de cele mai
multe ori, dacă ele nu sunt complementare, sunt mereu insuficiente,
incomplete și parțiale și relative…
Prins de vraja întrebării, individul intră într-o stare de
dependență interogativă, din care, dacă mai poate scăpa vreodată,
rănile se vindecă greu. Este “boala socratică”, la care omenirea face
mereu apel încercând să-l salveze pe cel care a intrat de-a dreptul în
vraja ei și care îi contamina pe cei din juru-I, cum reiese și din
dialogul platonician Menon:
Socrate, auzisem eu chiar înainte de a te întâlni că nu faci
altceva decât să te pui pe tine însuți și pe alții în încurcătură. Iar
acuma parcă mi-ai făcut o vrajă, niște farmece, parcă m-ai robit pe
de-a întregul unui descântec, în așa fel încât mi-e plină mintea de
nedumerire. Dacă putem glumi un pic, îmi pari că semeni leit, și la
chip, și altfel, cu peștele acela mare și turtit care trăiește în mare și se
cheamă torpilă. Căci și el amorțește pe oricine se apropie de el și îl
atinge, cum simt că faci și tu cu mine acum…
8

Așadar, nu putem ființa fără a pune întrebări, nici cognitiv / în
plan conceptual-abstract și categorial, dar nici psihologic / în plan
concret-situațional, de ordin emoțional și afectiv. De ce nu ne simțim
bine fără a pune întrebări? Fiindcă individul este, ca ființă
psihologică, un permanent echilibru între ceea ce este și ceea ce ar
putea fi. Or, această echilibrare psihologică a individului se face la
marginea întrebării. Starea psihologică normală a individului – sau
cea dezirabilă – este aceea a problematologicului, a cărui deschidere
ține de vraja interogației.
Ideea care dădea orientare, direcție și sens demersului meu
din cursul de Didactica limbii și literaturii române pentru ciclul
primar apărut anul trecut – în completarea și continuarea căruia este
gândit cel de față – era că vocația se naște dintr-o credință adâncă,
iar vocația noastră de dascăl de literatură și didactician s-a nutrit
continuu din credința că ar fi cu putință, ba chiar necesară o tehnică
soteriologică de lectură – înainte de a învăța o “disciplină” și în
același timp cu a învăța lectura, sau cum se citește cu adevărat o
carte dincolo de “comentarii”, “prefețe” sau păreri ale unor
“critici” mai mult sau mai puțin autorizați. Această strategie
presupune și impune un model problematologic vizând deprinderea
filosofării. Activitățile de lectură, limbă și comunicare din
curriculum-ul obligatoriu la clasele din ciclul primar, completate cu
opționalele dintre care literatura pentru copii este nu numai unul
posibil, ci chiar unul preferat de învățători, în aceeași măsură
concepute în sensul unei treptate dezvoltări a disponibilităților și a
deprinderilor de gândire verbalizată, al atingerii țelului de a oferi
elevilor o experiență de gândire totală – în – limbaj (M. Lipman).
Fiecare dintre cursurile de literatură pentruc copii propuse
aduce în prim-plan câte o sferă problematică particulară, prin a cărei
discutare, într-o adecvată corelare cu o bine determinată
instrumentare a gândirii, sunt abordate în mod relevant atât subiecte
clasice, de recunoscută însemnătate pentru textele adresate copiilor,
cât și subiecte reieșite din viața curentă, privată sau socială, pe care
elevii o trăiesc și încearcă să o înțeleagă.
Ceea ce vom conveni să numim cărțile pentru copii,
fragmente din ele făcând parte din “manualele” mai mult sau mai
puțin alternative constituie mijlocul didactic de bază – indispensabil –
ca reflexele acestui model problematologic bazat pe interogație și pe
9

logica punerii întrebărilor să se facă simțite în orele de lectură
proiectate în viziunea tiparului structurant al modelului comunicativ-
funcțional intuit ca modus operandi în didactica maternei.
Ideea de la care plecăm este că lectura textului ca model
problematologic este orientată spre stârnirea unui noian de întrebări
generate de texte și căutarea sensului / a seemnificațiilor lor,
întrebări cu o puternică încărcătură emoțională dincolo de care
intuim de fapt căutarea propriului sens al ființării în lume. În acest
noian de întrebări am putea face o oarecare ordine, fiindcă apetența
spre ordine pare a fi o caracteristică originară a individului.
Delimităm astfel două categorii de întrebări, ambele foarte
importante pentru ființarea cognitivă a omului, cărora le vom asocia
două categorii de răspunsuri:
1.întrebări la care individul ar putea să-și ofere singur
răspunsurile (pentru că are și competența cognitivă și competența
discursivă în domeniul propriu al întrebării) / întrebări închise /
textuale // răspunsuri apocritice – suprimă și soluționează
problema declanșată prin întrebare;
2.întrebări la care individul – din diverse motive – se află
în imposibilitatea de a oferi singur răspunsurile adecvate /
întrebări cumulative / deschise spre relația dia-logică cu
alteritatea bazate pe
•premise demonstrative / demersuri inductiv-deductive /
răspunsuri care nu dau posibilitatea reacției alternative /
descripție a unei stări de fapt / întrebări textuale / interpretative /
deschise premise dialectice / demers interpretativ / răspunsuri
problematologice care creează un spațiu de relație și de sens
astfel dând posibilitatea cumulării prin soluții constructive în
urma unor reacții polemice și prin răspunsuri alternative / reacții
discursiv-polemice la care se angajează posibilii interlocutori
(Poarta lumii / poarta luminii / a înțelegerii, cum se va observa
din demonstrația inclusă la mitologie / texte cu substrat
mitologic).
Miza demersului nostru corelat, cum spuneam, cu cel al
didacticii maternei, const ă în crearea unor conteexte de comunicare
cu disponibilitate spre această din urmă categorie de întrebări care
face loc relației dia-logice polemice constituie miezul modelului
problematologic al receptării textelor prin care discursul literar se
10

apropie de discursul filosofic și cu care intrăm în preaplinul
argumentativului.
Specificul literaturii pent ru copii, genuri și specii predilecte.
Mitologia românească și universală – izvor al literaturii pentru
copii
1.Particularități ale literaturii pentru copii / ale textelor
aparținând acesteia
2.Miturile. Definiție. Clasificare
3.Alexandru Mitru, Legendele Olimpului – prezentare generală
4.Concluzii
Conceptual literatura pentru copii desemnează o parte a literaturii
naționale, incluzând totalitatea creațiilor care prin profunzimea
mesajelor, gradul de accesibilitate și nivelul realizării artisitice se
dovedește capabilă să intre în relație afectivă cu cititorii lor.
Caracterul ei aparte reiese din specificul receptării la vârsta preșcolară
și școlară mică, conform factorilor:
1.gradul mai redus al dezvoltării psihice (gândire, limbaj,
emoții și sentimente estetice),
2.sfera de interese, trebuințele și preocupările centrate în jurul
jocului, al lipsei de griji, al permanentei interogări asupra lumii,
3.posibilitățile reduse de identificare a mesajului artistic –
copiii trebuie inițiați.
Funcția artistică a operelor pentru copii are 3 coordonate
principale (I. Pascadi – Niveluri estetice):
1.coordonata cognitivă sau informativă – opera ce comunică
informații trasmise printr-un cod și organizate într-un mesaj
artisitic.
2.estetică – valorificare a virtuților estetice ale limbajului. Pe
lângă cele 4 cateorii estetice fundamentale (frumosul, urâtul,
11

comicul, tragicul) există subcategoria specifică literaturii pt
copii – grațiosul, duiosul, miniaturalul),
3.formativă – mesajul artistic al operei, în varietatea
semnificațiilor sale receptate de către copii, semnificații la care
se ajunge prin ieșirea din planul abstract al textului literar și
analogia dintre tema și motivele operei și viață, adăugându-se
situații din existența cotidiană a copilului. Ele vor contribui la
educarea acestora conform unor virtuți morale alese.
Literatura pentru copii include genuri și specii literare identice
celor din literatura națională în general, dar prin conținutul tematic
investighează universul propriu de cunoștințe al copilului, năzuințele
și aspirațiile lui legate de familie, copilărie.
Evidențiind curajul oamenilor dintotdeauna, printr-o ingenioasă
transfigurare artisitică, operele țin seama de faptul că în primul rând
„copilul se naște curios de lume și nerăbdător de a se orienta în ea, și
numai literatura care îi satisface această pornire îl încântă. Ca să fie o
operă de artă, scrierile pentru copii și tineri trebuie să-i încânte și să-i
intereseze și pe oamenii maturi, întrucât a ieși din lectură cu stimă
sporită pentru om e secretul marii literaturi pentru copii și tineret .
(G. Călinescu).
Particularități ale textelor aparținând literaturii pentru copii
1.existența unor conflicte puternice la care participă personajele
grupate în pozitive și negative provenite din lumea basmului.
Personajele sunt simboluri ale binelui și răului chiar în povestiri și
schițe, unde universul gâzelor sau al viețuitoarelor mai mari sunt
prezentate antropomorfizat (mai ales în fabule) va facilita o
înțelegere a raporturilor umane și a normelor de coviețuire socială;
2.prin intermediul literaturii pentru copii se va realiza o
binevenită dedublare, când cititorul copil se va reunoaște în altul
sau va refuza identificarea cu un model negativ. Înainte de a putea
înțelege propriul său eu, în contact cu alte euri, copilul își află un
alterego multiplicat în fiecare persoană cu care simpatizează sau
antipatizează;
3.ca atare, e foarte important să se exploateze textul sub toate
posibilitățile sale, valorificându-se atât virtuțile cognitive și
estetice, cât mai ales cele morale trasmise de text, fie prin epicul
dens, conflictul dus până la suspans, fie prin poezii simple;
12

4.interferența genurilor e solicitată de potențiala receptivitate
scăzută a micului cititor, interfenreță care va salva astfel textul de
monotonie; la început, cititorul de vârstă școlară mică va fi atras
de epic (întrucât există acțiune, cu momentele subiectului și
personaje), dar treptat cititorul va deveni sensibil la expresivitatea
limbajului poetic, identificând imaginile frumoase, figurile de stil;
5. astfel el va înțelege restul descrierii și portretelor și se va
iniția în receptarea „dramei” –sau a scenetelor de teatru; mai puțin
prezentă în literatura pentru copii și în manuale, dramaturgia se
accesibilizeazăv doar în urma vizionării spectacolului la teatrul de
păpuși.
Genuri și specii predilecte în literatura pentru copii, ca și în
literatura națională, au un conținutul tematic ce se conturează în jurul
marilor teme:
1. universul copilăriei (familie, școală)
2. natura și viețuitoarele,
3.trecutul istoric,
4. personalități, modele, exemple.
Genuri și specii literare populare Genuri și specii literare culte
1.folclorul copiilor
a.cântece – formulă,
b.recitative – numărători,
c.versul ce însoțesc dansul sau
jocul,
d.formule cumulative,
e.păcăleli, frământări de limbaj
2.liric
a.doine,
b.colinde,
c.sorcova,
d.strigăturile,
e.cântecul de leagăn, istori, de joc.6.liric – pastel, odă, imn.
T. Arghezi, C. Buzea, E.
Farago, V. Alecsandri, G.
Topârceanu, M. Sorescu, V.
Voiculescu
3.epic
a.în versuri – legenda, cântecul
bătrânesc (balada)/poezia 3.epic
a.versuri – fabula/legenda
b.proză –
13

obiceiurilor
b.în proză – legenda, snoava,
basmul.legenda/basmul/povestea/po
vestirea/nuvela/schița/roma
nul.
G. Alexandrescu, La Fontaine,
D. Bolintineanu, V. Alecsandri,
Slavici, P. Ispirescu, – Din
basmele românilor, C-tin
Chiriță, Petru Luscalov.
4.Dramatic – jocuri cu caracter de
pantonimă (capra, ursul, brezaia,
turca, cerbul, videiul)4. dramatic – feeri dramatice.
V. Alecsandri – Sânziana și
Pepelea, V. Eftimiu – Înșir-te
mărgărite, A. Popovici – Șut,
gol!, Z. Bârsan – Trandafirii
roșii
5. aforistic – ghicitori, zicători, proverbe
și maxime.
2. Mitologia este constituită din totalitatea miturilor unui popor
sau grup de popoare. Termenul central e mitul pe care M. Eliade îl
definește: „mitul se referă întotdeauna la o „creație”. El povestește
cum ia ființă ceva sau cum un model de comportament sau o
deprindere de muncă au fost stabilite, ele constituie paradigme pentru
toate actele omenești semnificative” ( Aspecte ale mitului).
În funcție de tematică, miturile se clasifică:
1.teogonice – originea și istoria zeilor;
2.cosmogonice – creația universului,
3.etiologice – originea lucrurilor și a ființelor,
4.morale – bine vs. rău,
5.eschatologice – stingerea universului.
Dintre marile civilizații cu tradiție mitologică amintim:
1.civilizația greco – romană – A. Balaci – Mic dicționar
mitologic greco – roman,
2.civilizația asiro-babiloniană – lumea orientală, central
fiind Mitul lui Isis și al lui Osiris.
Mitul are la bază credința în dimensiunea sacră a lumii –
marile narațiuni includ o mare varietate de zeități, demoni, eroi
supranaturali, întâmplări miraculoase. Mitul e izvor al basmelor, pt că
14

povestește fapte neobișnuite ale eroilor cu puteri supraomenești. Ele
consituie o sursă de inspirație și sunt importante repere culturale și
prezintă în formă specifică teme ale gândirii dintotdeauna și de
pretutindeni: relația omului cu sacrul, concepția despre creația lumii,
viață, moarte, lupta dintre bine și rău.
Cele mai importante divinități sunt simboluri ale unei anume
activități, atitudini umane sau element cosmic. Apollo – zeul soarelui,
al luminii, Dionysos – zeul vinului, beției, belșugului, al nopții, al
inconștientului. Artemis – zeiță a vânătorii.
În general, un zeu a devenit simbol ce îngemănează valențe
benefice și malefice, trimițând la urmă la ideea imperfecțiunii lumii și
a creației, și a perfectibilității naturii umane și sociale. Zeii înșiși au
calități si defecte ca muritorii. Temele date de Legendele Olimpului
sunt etern umane fiind prezente până astăzi în literatura pentru copii:
1.destinul – Moira, ursitoarele,
2.răsplătirea faptelor bune
3.a prieteniei,
4.iubirii – fiul Ariadnei îl ajuta pe Tezeu să scape din
labirint,
5.a labirintului,
6.lupta pentru putere în familiile nobile.
Numele zeilor și eroilor sunt explicate și înțelese ca fiind
surse pentru explicarea altor cuvinte din limba română: cronologia <
Cronos – zeul timpului, geologia < Ghea – zeița Pământului.
Miturile românești . În literatura populară avem 4 mituri
fundamentale, identificate de G. Călinescu, ele devenind piloni ai
literaturii române culte.
1.mitul etnogenezei – Gh. Ascahi (Traian și Dochia),
plus o legendă păstrată de la D. Cantemir,
2.mitul transhumanței – Miorița – simbolizează
existența pastorală a poporului român, „exprimă viziunea
pastorală franciscan-panteistă a morții individului ….” G.
Călinescu.
– franciscanismul – mișcare religioasă, ascetism,
cultul simplității și iubirii viețuitoarelor,
15

– panteism – divinitatea se confundă cu natura. Pan
= peste tot.
3.mitul jertfei pentru creație – Meșterul Manole – e
un mit estetic, semnificând ideea că creația e rod al
suferinței.
4.mitul zburătorului erotic sau mitul erotic –
personifică invazia instinctului puberal la tinerele fete. M.
Eminescu sugerează că iubirea e forță implacabilă, fără
participarea conștiinței . ( Istoria literaturii române .)
Pe lângă aceste 4 mituri, afirmă Călinescu, încearcă să se
ridice și altele, îmbrățișând mai cu seamă domeniul religiosului.
3. Legendele Olimpului
Alexandru Mitru este unul dintre marii scriitori ai anilor
cincizeci în literatura română pentru copii și tineret. Operele și le-a
creat pe baza poveștilor populare românești și ca sursă de inspirație a
folosit lumea copilăriei. Astfel de opere apreciate de copii sunt:
“Copiii muntelui de aur”, “În țara legendelor”, “Bastonul cu mâner de
argint”, precum și trilogia Legenda Valahă”, despre luptele sociale și
naționale din vremea domniei lui Vlad Țepeș.
Legendele Olimpului este o operă semnificativă din creația
lui Al. Mitru, “o carte pentru tineret, în primul rând pentru
virtuozitățile ei pedagogice” (Demonstene Botez), pentru care autorul
a primit premiul “Ion Creangă” al Academiei Române în anul 1972.
Legendele Olimpului este, în adevăratul sens al cuvântului, o
carte pentru tineretul de la 10 la 80 de ani, așa cum au fost socotite
cărțile pentru tineret ale lui Lev Tolstoi.
Alexandru Mitru, prin cărțile sale, dar îndeosebi prin aceasta,
a afirmat la cea mai înaltă treaptă literatura pentru copii și pentru
tineret. Fără a avea câtuși de puțin un iz didactic, “Legendele” lui Al.
Mitru familiarizează tineretul (și bătrânetul!) cu legendele istoriei
antice a lumii, din vremea când și realitățile cele mai firești constituiau
un mister, altfel inexplicabil decât prin existența unei puteri
supranaturale și atotputernice, întrupată într-o ființă, pentru o mai
apropiată înțelegere. Așa fiind, cartea lui Al.Mitru e istorie? e o
înțiruire de legende? e o lungă poveste? Poate, cel mai puțin, asta din
urmă. Ea este o narațiune a preistoriei și istoriei antice, cu zei, cu eroi
și sângeroase conflicte între ei, făcută cu talent și cu putere de
16

evocare, ața încât legenda să capete tărie de adevăr, de întâmplare de
mari proporții, a cărei memorie a ajuns până în zilele noastre. E greu
de definit cartea lui Al. Mitru. Poate fi și un roman, unic prin
personaje și întâmplări, al istoriei, cea mai depărtată a lumii știute, nu
prea departe totuși de noi. Ea se citește ca atare, de la început până la
sfârșit.
Legendele Olimpului, precum arată și titlul, aparține genului
epic în proză și speciei legendei. Legenda este o specie a genului epic
în proză, care utilizează evenimente miraculoase sau fantastice și tinde
să dea explicație genetică. În această operă, autorul prezintă formarea
Pământului, apelând la tema cosmologiei, adică la apariția zeilor și a
oamenilor.
Opera are două părți: în prima parte ne sunt prezentați zeii din
mitologia greacă, partea a doua conține legendele despre marii eroi
greci. Pentru reușita acestei opere, autorul a studiat cu minuțiozitate
mitologia greacă. Acest fapt este demonstrat și de “Notele” de la
sfârșitul fiecărui capitol, în care autorul dă explicații, detaliază sau
completează povestirea cu date exacte, sau se referă la prezența unor
motive, teme în alte opere de artă.
Prima parte – Zeii – cuprinde legendele cele mai vechi din
mitologia greacă, create de omul primitiv, care a încercat să explice
existența zeilor imaginându-i și înzestrându-i cu trăsături umane.
Autorul ne descrie cei mai importanți zei, precum: Gheea, Zeus,
Prometeu, Hera, Palas, Afrodita, Dionisos, ne povestește despre viața
și faptele lor, ne prezintă Olimpul, cetatea zeilor greci.
Partea a doua – Eroii – cuprinde legendele cele mai
semnificative despre eroii greci, eroi care existau nu numai în
imaginația poporului, ci și în realitatea istorică: Perseu, Heracle,
Tezeu, Orfeu, Ulise.
Alexandru Mitru expune mituri și legende pe care imaginația
greacă le-a țesut în jurul unor oameni numiți, în grecește, “eroi”.
Trebuie să facem de la început o distincție esențială între zei
și eroi. Zeii erau niște ființe pur imaginare, chiar dacă în plăsmuirea
chipului și vieții lor se pornise de la realități omenești concrete. De
pildă, Zeus are mult din caracterele unui basileu. Pe când mulți dintre
eroi au tăit în realitate, iar imaginația n-a făcut altceva decât să le
mărească, adesea peste fire, personalitatea. Zeus n-a existat. Ahile,
17

Agamenon, Menelau, Ulise au fost însă oameni care au luptat sub
zidurile Troiei.
În legendele despre eroi asistăm la o încordare a tuturor
puterilor fizice și morale ale pământenilor, spre a birui forțele
vrăjmașe și a ridica viața și demnitatea omului deasupra tiraniei și
mizeriei.
În imaginația grecilor, Zeus trona maiestuos și capricios în
Olimp, dar pe pământ eroul Heracle, înfruntând mânia Herei, ucigând
monștrii și biruind oameni nelegiuiți, a fost socotit vrednic de Olimp.
Curajul, dârzenia, dragostea de oameni și spiritul de sacrificiu pentru
binele obștei sunt trăsături care se întâlnesc la toți eroii.
Există, desigur, multe elemente legendare în cele ce se
povesteau, de pildă, despre Tezeu. Dar lupta lui împotriva tâlharilor,
care infestau drumurile Aticei în vremurile îndepărtate, este
reflectarea unei realități, care a dus viața greacă, în Atica, cu un pas
mai departe spre civilizare și umanizare.
Legenda spune că Tezeu a fost înflăcărat de isprăvile lui
Heracle. Dar este ușor de închipuit ce profundă influență asupra
imaginației și dorului de fapte mari ale generațiilor de tineri greci
exercitau aceste modele de curaj și dragoste de om pe care le
prezentau legendele eroilor.
Spre a ne da însă mai bine seama de felul în care s-au
plăsmuit legendele, este necesar să începem prin a cerceta înțelesurile
pe care le-a căpătat cuvântul “erou”.
Evoluția înțelesurilor cuvântului ne arată limpede și concis
noțiunile fundamentale pe care le legau anticii de acest cuvânt și ne
conduce pe drumul rezolvării diferitelor întrebări pe care le ridică
problema constituirii legendelor eroilor.
La Homer, cuvântul are următoárele înțelesuri:
1.-stăpân, șef, nobil, comandant militar;
2.-luptător,;
3.-om care se distinge prin naștere, prin curaj sau prin talent.
Începând cu Hesiod, cuvântul “erou” capătă înțelesul de
semizeu. În secolul al V-lea, vorbind despre Heracle, Pindar îi dă
apelativele de “erou zeu”. Platon așează pe “erou după zeu, și zeii
după oameni. La Atena, în secolul al V-lea, “eroi eponimi” erau
socotiți bărbații care dăduseră numele celor zece triburi ale Atenei. Iar
18

la Roma “eroi” ajunseseră să fie numiți împărați romani divinizați.
Așadar, pe scurt, linia evolutivă a semanticei cuvântului “erou” a fost:
1.- stăpân, nobil, șef, comandant militar;
2.- combatant (în general);
3.- om distins prin naștere, talent, vitejie;
4.- semizeu;
5.- muritor ridicat, după moarte, la rangul de semizeu.
Nici nu se poate un mai mare ajutor, în discutarea problemei
eroilor antici, decât acela pe care ni-l dă semantica cuvântului “erou”.
Se vede că la baza diferitelor înțelesuri ale cuvântului “erou” a
stat întotdeauna un sentiment de adâncă admirație pentru oamenii care
se distingeau prin anumite calități, admirație care a dus la divinizarea
anumitor eroi.
Luptătorii de le Troia văzuseră pe șefii lor, pe marii
comandanți, pe Ahile, Ulise, Menelau, Nestor, în bătălie. Dar, după
terminarea războiului, faptele lor creșteau parcă și mai mult în
imaginația generațiilor. Felurite legende se țeseau în jurul acestor mari
figuri. Apoi fiecare cetate din Grecia voia să-și aibă “eroul” său și, așa
cum s-a întâmplat cu Heracle, care era revendicat de Teba și de
Argos, ăn mai multe cetăți înfloreau legende prin care un erou le
aducea faimă și glorie. Nu toți eroii au luptat la Troia, dar toți eroii
erau înnobilați cu acele calități pe care autorii legendelor le socoteau
cele mai de frunte. Cum legendele în jurul unui erou se închegau
adesea în cetăți diferite și în timpuri diferite, se întâmpla același
fenomen care se petrecea și cu zeii, și anume că același erou era
încărcat cu însușiri contradictorii și despre el se spuneau lucruri
contradictorii.
Este de neconceput ca timp de cel puțin opt sute de ani, câți au
trecut de la venirea aheilor pe pământul Greciei și până la războiul
Troiei, purtătorii civilizației miceniene să nu fi cunoscut și admirat
oameni cu însușiri excepționale, luptători pentru binele comunității, pe
care să-i fi numit “eroi”. Așadar “eroii” au existat întotdeauna la greci,
legendele în jurul diferitelor figuri au înmugurit cu mult înainte de
războiul Troiei, dar numai anumiți “eroi” au luat parte la luptele de
sub zidurile Troiei, și deci numai anumite legende au fost consemnate
de eposul homeric.
Pentru a pune o oarecare ordine în acest hățiș de fapte, se
poate spune că legendele eroilor pot fi împărțite în trei mari categorii:
19

•legende plămădite pe pământul Greciei, înainte de războiul Troiei;
•legende create în Asia Mică, în legătură cu războiul Troiei, în
jurul unor eroi veniți din Grecia;
•legende create în Grecia, după și sub influența legendelor
războiului Troiei.
Dar multe dintre legendele din prima categorie au fost influențate de
legendele războiului troiei. Războiul Troiei a fost evenimentul care a
contribuit, într-o foarte mare măsură, la alterarea conținutului
legendelor și deci la estomparea cronologiei lor.
Aceasta fiind situația, este foarte greu de precizat în ce epocă
au apărut legendele în jurul unui anumit erou și care a fost fizionomia
eroului respectiv de-a lungul secolelor. De aceea, în discuția cu privire
la fiecare erou, savanții exprimă păreri diferite, adesea contradictorii.
În orice caz, se pot desprinde din legende unele fapte care sunt
în perfect acord cu datele istorice. Pe baza lor se poate stabili o
cronologie relativă a diferitelor legende. Astfel, se poate presupune că
legenda argonauților a fost una dintre cele mai vechi legende, căci în
ea se reflectă primele mișcări de expansiune aheiene. Se poate de
asemenea socoti că sunt anterioare războiului Troiei legendele cu
privire la luptele date de argivi împotriva Tebei. Numai după aceea
vin legendele în jurul eroilor luptători la Troia.
În lucrarea sa Al. Mitru a trebuit deci să rezolve două
probleme fundamentale, semnalate mai sus: problema cronologiei și
problema fizionomiei eroilor.
Cronologic, autorul a respectat următoarea ordine: Perseu,
Heracle, Tezeu, Dedal și Icar, Castor și Polux, Belerofon, Asclepio,
Meleagru, Orfeu și Euridice, Întemeierea Tebei, Expediția
argonauților, Războiul Troiei, Întoarcerea aheilor în Elada, Pățaniile
lui Ulise, Aventuroasa călătorie e lui Enea.
Date fiind faptele menționate mai sus, în legătură cu
contaminarea diferitelor legende, este cu neputință de dovedit cu
certitudine timpul precis, și uneori chiar locul în care au luat naștere
unele legende.
Sunt totuși anumite legende sau cicluri de legende a căror
cronologie nu mai trezește nici o îndoială și asupra lor trebuie
îndreptată atenția. Din acest punct de vedere, autorul a procedat, în
general, cât se poate de rațional. Astfel, era firesc să înceapă cu
20

Perseu, de vreme ce sunt dovezi destul de convingătoare că legenda
lui a înflorit în epoca miceniană. De asemenea, toată lumea savanților
care s-a ocupat de problemă este de acord că Heracle este unul dintre
cei mai vechi eroi ai grecilor. Tezeu își găsește și el locul după
Heracle. Este bine plasată și expediția argonauților anterior războiului
troian care, la rândul său, este urmat de întoarcerea eroilor în Elada, de
pățaniile lui Ulise și de călătoria lui Enea. S-ar părea, poate, că
fondarea Tebei și expediția argonauților sunt așezate prea departe de
Tezeu. La această obiecție se poate răspunde foarte ușor că figurile
eroilor citați anterior, chiar dacă au unele contingențe cu fapte
petrecute mai târziu – de pildă Heracle este pus și în legătură cu
războiul troian – legendele lor conțin vădit elemente ce dovedesc că
ele au fost plămădite, cel puțin în embrion, cu mult înainte de războiul
troian. Acolo unde cronologia este sigură – argonauți, Troia, Ulise,
Enea – autorul a respectat-o cu scrupulozitate.
În ceea ce privește faptele menționate, adică substanța
legendelor însăși, este de observat că au fost alese cele mai
importante, și anume acelea care ilustrează idea de bază pe care a
urmărit-o autorul: lupta omului împotriva elementelor ostile – naturale
și sociale – pentru a-și dobândi o viață mai bună, precum și rezultatul
acestei lupte: înălțarea demnității omului și sporirea încrederii în sine
și în puterile sale.
De pildă, în legenda lui Heracle, elementul realist reprezintă
lupta omului înzestrat cu excepționale calități fizice și morale, care se
împotrivește curajos fiarelor și monștrilor: lei, hidre, șerpi, balauri.
Astfel de lupte au trebuit să fie numeroase în epoca comunei
primitive. Acesta e fost embrionul legendei. Dar mai târziu, genosurile
s-au asociat în fratrii, și fratriile în triburi, și au început lupte între ele.
Deci la luptele pe care trebuiau să le ducă eroii împotriva fiarelor, s-au
adăugat luptele împotriva șefilor de triburi, apoi de cetăți.
Dacă ținem seama că idea de bază, pe care a urmărit s-o pună
în lumină neîncetat autorul, este aceea a biruinței omului când este
perseverent, chiar împotriva hotărârii zeilor, atunci dramatizarea
originală a fabulației dă adesea o zguduitoare forță ideii morale, iar
idea morală vine și transfigurează dramatismul care, fără sens, ar fi se-
a dreptul descurajator, pesimist, irațional. Chiar sfârșitul tragic al unui
erou –de pildă Heracle – este nimbat de aureola biruinței.
21

Autorul a avut buna inspirație de a însera în volum și legenda
lui Enea și, în acest fel, de a releva încă o dată, în lumină, triumful
eforturilor biruitoare, amintind și de întemeierea Romei.
Înserarea legendei lui Enea este cât se poate de binevenită din
mai multe puncte de vedere. Un punct de vedere este acela al evitării
de a rămâne necunoscută publicului cititor, căruia se adresează cartea,
una dintre cele mai interesante figuri de erou antic. Dar mai există și
punctul de vedere istoric al însemnătății pe care o acordau romanii
legăturilor înrudirii lor cu zeii, prin Afrodita, mama lui Enea, al cărei
fui, Iulus sau Ascaniu, a întemeiat ginta Iuliilor, din care au făcut parte
Cezar și August. În călătoria legendară a lui Enea, de la Troia până în
Italia, se reflectând drumul pe care l-au parcurs influențele de
civilizație și cultură exercitate de greci asupra romanilor. Romanii au
cucerit Grecia, dar, așa cum se spunea chiar în antichitate, sub formă
mai vagă, cultura greacă i-a cucerit pe romani, și, sub influența acestei
culturi, romanii și-au putut realiza creațiile materiale și culturale, care
poartă caracteristicile genului lor propriu. Autorul a procedat deci
foarte potrivit când a vorbit și despre Enea, căci, în realitate, mitologia
greacă n-a exercitat influențe numai asupra culturii și literaturii
grecești, ci influența ei a fost profundă și la Roma.
Procedând în acest fel, autorul expune legendele, de la Perseu
la Enea, cu privire la cincisprezece eroi. El a avut prilejul să ilustreze
din belșug idea centrală arătată mai sus și, în același timp, în
expunerea legendelor, dar mai ales în note, să dea și unele amănunte
asupra realităților sociale și politice care au condiționat înflorirea
acestor legende. Civilizația miceniană, basileii ahei, șefii triburilor
antice, sunt, rând pe rând, evocați în note și, în acest fel, pe lângă
încântarea, plină de înțeles moral, pe care o simte cititorul, atenția este
dusă și spre realitățile istorice, dând astfel mitului și legendei suportul
realității, haina fermecătoare a basmului.
Stilul este și în această parte a cărții cât se poate de bine
potrivit cu conținutul. Cuvintele sunt parcă luate din lumea basmului:
expresive, pregnante, bine alese, evitându-se arhaismele, dar
nefăcându-se abuz nici de neologisme.
Nu trebuie uitat însă că ceea ce dă un deosebit farmec
expunerii este proza ritmată, care, deși se întâlnește destul de des, nu
transformă totuși textul într-o înșiruire de versuri. Ideile sunt
22

exprimate în proză ritmată, ritmul fiind întrebuințat de autor numai
acolo unde se cer accentuate dramatic anumite situații.
Rezumând cele arătate cu privire la cea de-a doua parte a
lucrării, putem afirma că:
1.Autorul a ales cele mai interesante figuri de eroi, spre a le expune
viața legendară.
2-Cronologia este în conformitate cu ipotezele cele mai plauzibile.
3-Așa cum în “Legendele zeilor” s-a dat o deosebită atenție figurii
lui Prometeu, tot așa în “Legendele eroilor” s-a aruncat o lumină
deosebită asupra lui Heracle.
4-Idea călăuzitoare în expunere a fost aceea care a stat la baza
plăsmuirii acestor legende, și anume că, luptând cu dârzenie și
curaj neistovit, oamenii pot triumfa asupra tuturor obstacolelor și
chiar asupra voinței zeilor.
5-Dramatizarea acțiunii, lărgirea și îmbogățirea originală a
fabulației, dialogul, vocabularul, ritmul conferă o vioiciune și
pregnanță poetică de primul ordin.
6-Notele vin să lămurească, prin explicații științifice, multe din
ciudățeniile miturilor. Este unul din meritele de seamă ale acestei
lucrări. În felul acesta narația este însoțită de explicația rațională a
plăsmuirilor fanteziei.
7-Ca și “Legendele zeilor”, “Legendele eroilor” contribuie la
îmbogățirea cunoștințelor și la educația tinerei generații, punând
în față modele de luptă dârză, create de antici, în care, pornind de
la realități certe, se formulează năzuințe spre mai bine și spre mai
frumos.
4. Concluzii
Mitul are deci la bază credința în dimensiunea sacră a lumii,
de aceea narațiunea înglobează o lume fantastică de divinități, demoni,
eroi cu însușiri supranaturale și întâmplări miraculoase în care se
îmbină fapte obișnuite cu cele neobișnuite.
Miturile reprezintă o importantă sursă de inspirație pentru
operele literare, fiind sursa primară a basmelor și legendelor, specii
predilecte a literaturii pentru copii, punând în centrul lor modele
exemplare pentru toate epocile, oferind modele unice de umanitate.
„Viața noastră este devorată de mituri”, scria Balzac, la fel ca și
Blaga: „fapt e că oricât omul modern a găsit că trebuie să se dezbare
23

de mituri ca de un balast inutil, el continuă, fără să își dea seama să
trăiască pasionat într-o permanentă atmosferă mitică.” Ca o mărturie a
acestei atmosfere mitice stau chiar cuvintele noastre care poartă în
diverse măsuri o sarcină mitică. Cuvinte precum înaltul, cerul, josul,
pământul, poarta, stâlpii sunt încărcate de o cu totul altă sarcină
mitică decât cuvine ca verticalul, linia, inferiorul.O demonstrație a
acestei idei cum că majoritatea textelor mustesc de conținut mitologic
vom încerca să o redăm mai jos.
În acest sens, vom încerca o pledoarie in facto pentru acest
model problematologic cu aplicație la un scurt text descriptiv cu
fragmente apreciative, al cărui titlu nu s-a precizat la început – la clasa
a XII-a, ales aproape aleatoriu dintr-un fascinant volum depozitar al
înțelepciunii posibile de la 9 la 99 de ani, patru fiind criteriile
determinante alegerii lui:
a.introducerea de către autorul-culegător în cadrul
capitolului De obicei, întrebările vin înaintea răspunsurilor ;
b.ușurința transcrierii / lecturii lui integrale hic et hunc ;
c.posibilitatea ca un asemenea fragment să poată fi depistat
oricând în dialogurile personajelor preferate din textele literaturii
române sau universale introduse ca “alternative” în manualele
noastre;
d.satisfacerea structurii situației problematice (dualitatea
întrebare-răspuns) și a criteriilor problematologicului :
•strategia discursivă globală fiind cea dialogic-argumentativă,
rezultată din jocurile de limbaj combinând secvențe de strategie
discursivă / acte de raționare descriptivă și aforistică (observăm
că lipsește cea explicativă / demonstrativă / științifică /
nonproblematologică
•ambiguitatea ca tonalitate dominantă născută din dualitatea
formă-context / enunțuri elementare simple – context lărgit pe trei
trepte (text / personaj // sine // lume):
Un tânăr, întorcându-se de la o partidă de polo, însoțit de
antrenor, s-a prăbușit pe o bancă să-și tragă sufletul și a scos un oftat
adânc.
– Ești obosit? l-a întrebat antrenorul.
-Da. Sunt obosit.
24

-Sunt oare caii obosiți?
-Da. Sunt obosiți.
-Dar stâlpii porții sunt obosiți?
Abia pe la miezul nopții următoare, tânărul a priceput înțelesul
întrebării. S-a repezit la antrenor, l-a sculat din somn și i-a spus:
-Am priceput.
Antrenorul a adormit la loc, mulțumit.
(Oboseala stâlpilor, în Jean – Claude Carriere, Cercul mincinoșilor.
Povești filozofice din toată lumea, București, Editura Humanitas,
2003, p. 308)
Intenționalitatea strategiei discursive pe care o vom sugera prin
modelul problematologic pe care-l vom propune pentru receptarea
acestui text de graniță este aceea a evidențierii modalității în care un
locutor (emițător, autor, orator, dascăl) combină, în construcția sa
discursivă, enunțurile în secvențe discursive, formele discursive de
raționare unele cu altele, tipurile de argumente, modalitățile de
descripție și explicație, procedurile stilistico-persuasive, astfel încât
poate fi determinată o tonalitate dominantă a tipului de discurs propus
în fața receptorului și se pot îndeplini cu profit maximal intențiile
pentru care discursul a fost conceput, în cazul discursului didactic e
vorba de formativ / performativ vizat prin competențe: “face ce
spune”. Cele trei coloane din tabelul de mai jos ar corespunde celor
trei (re)lecturi propuse în cadrul didacticii maternei, lectura
explicativă (1), lectura comprehensivă (2) și lectura interpretativă (3):
1. Întrebări silogistice
apreciative / socratice
Sensuri
extratextuale / de
ordin con ceptual-
abstract / sens
obiectiv (DEX)2.Întrebări
demonst
rative /
Descriptive /
inductiv
–
deductiv
e
Sensuri textuale / de
ordin conceptual-
categorial (analiză 3. Întrebări dialectice
Performative /
pragmati
ce /
interpret
ative
Sensuri
personalizate / de
ordin afectiv-
emoțional / sens
subiectiv
25

literară)
• Ce e oboseala?
•Ce sunt caii?
•Ce reprezintă ei
în lume?
•Care sunt relațiile
pe care le
“vedeți” între
lucruri, ființe
animale și
oameni?
• Ce sunt stâlpii?
• Ce este poarta?
•Priceperea ce ar
fi?
•Ce este
noaptea ?
•Ce este tăcerea?• Care este cuvântul-
cheie din text? Dar
tema textului /
motivul central?
•Cum înțelegeți
expresia cal de
bătaie?
• Cum ați descrie
stâlpii porții?
• Despre ce poartă e
vorba în text?
•Când a priceput
tânărul?• Ce înseamnă
oboseala pentru tine?
• Ce faci când ești
obosit(ă)?
•Ce obosește în
tânăr / tine / om /
lume?
•Ce obosește în
tânăr / tine / om /
lume? materia?
Spiritul? Timpul?
•Oare de ce a fost
ales calul și nu
delfinul, de
exemplu?
•De ce a făcut
antrenorul o
asociere între om
și cal, pe de o
parte, între om și
stâlpi, pe de altă
parte?
•Ce e calul nostru
de bătaie: trupul
sau spiritul?
•Care sunt stâlpii
tânărului /
•Dar ai tăi /
•Și ai omului /
•ai lumii?
•Oboseala
trupului n-ar
trebui oare
compensată cu o
stare de fervoare
26

•Ce este reflecția?
/ meditația?
•Ce este sufletul?
• Cum definiți
cunoașterea?
•Dar
înțelepciunea?
• Ce relație ar fi
între ele și
conceptele de
mai sus?
•Cum ați defini
întrebarea?
•Care este rostul
întrebărilor în
viață?
•Ce este un text?•Cum înțelegeți
expresia să-și
tragă sufletul?
•Care este prima /
a doua întrebare
a antrenorului –
maestru?
•Care poate fi
titlul textului
Stâlpii? /
Poarta ?/
Oboseala? /
Moștenirea?/ Un intelectuală /
emoțională?
•Numai poarta de
la “polo” sau și
aceea dintre două
lumi: cea văzută
și cea nevăzută,
de dincolo, dintre
vorbe și
tăcere…, zi și
noapte?
•Ce rol joacă
tăcerea dintre cei
doi până la a
pricepe?
•Ce relație vedeți /
simțiți între
tăcere / meditație
/ reflecție //
oboseală /
odihnă?
•Întâmplător se
spune oare în text
miezul nopții?
•Ce reprezintă
ziua-noaptea,
miezul nopții
pentru tânăr /
pentru tine /
pentru om /
pentru lume,
univers?
•Dar între suflet și
odihna trupului /
a spiritului ?…
27

•Ce reprezintă
titlul său?
•Cum se dă un
titlu unui text,
unui eveniment,
unei întâmplări
din viața
cotidiană?
•Ce este o situație-
limită?
•Prăbușirea este o
situație-limită?om
responsabil? /
Învățarea?
Mistere? /
Oboseala? /
Înțelepciunea? /
Tăcerea? /
Meditația? etc.
•De ce titlul
textului este
Oboseala
stâlpilor?•Spre ce poate
duce acea poartă
din întrebarea
antrenorului? /
Cunoaștere /
înțelepciune /
adevăr…
•Ce a priceput de
fapt tânărul?
•De ce a meditat
tânărul la
întrebarea pusă
de antrenor?
•Este relația
dintre tânăr și
antrenor aceea
dintre discipol și
maestru?
•Au întrebările rol
de provocare /
inițiere, de
ordonare?
• A pus maestrul
întrebarea justă /
potrivită ?
•Care este
subtextul
întrebării: la ce ar
duce stâlpii
obosiți?
Alte posibile întrebări / probleme puse elevilor în cadrul interpretării –
coloana a 3-a – ar putea fi:
28

•Puteți să rememorați o situație similară din viața voastră?
•Cine v-a pus pe gânduri? Cât timp?
•Care e întrebarea care v-a pus pe gânduri / v-a măcinat / frământat
măcar o noapte întreagă?
• V-ați trezit cu sentimentul înțelegerii / iluminării?
•Pentru ce e nevoie de maeștri?
•Care este răspunsul vostru la întrebarea antrenorului – maestru?
•Oboseala stâlpilor ar duce la prăbușire?
•Voi ați simțit vreodată că vă obosesc stâlpii?
•Ce ați făcut / ați face în acea situație?
Miturile stau astfel mărturie asupra dorinței dintotdeauna a omului
de a depăși limitele spațio-temporale, de a-și dobândi libertatea. Cum
altcumva am putea interpreta aceste mituri moderne – mașina,
avionul, trenul, zgârâie norul, simboluri ale civilizației contemporane,
pe care Carl Sandburg le-a prelucrat în volumul Povești în țara lui
Tabaga, sugerând mișcarea spre ideal, expansiune spre verticală și
orizontală, încercarea de atingere a zonelor sacre.

Itemi pentru evaluare
1. Valori cognitive, estetice și morale în miturile românești /
universale.
2. Prezentați un model asemănător celui propus de noi mai sus, în
tabel, pentru o legendă din partea I a volumului Legendele Olimpului,
Zeii/sau partea a doua, Eroii.
3.Realizați un eseu argumentativ de 2-4 pafini în care să evideențiați
valoarea formativă a miturilor / textelor cu caracter mitologic la vârsta
școlară mică. Puneți în evidență cel puțin cinci metode și procedee de
promovare a gândirii critice în cadrul deemersului didactic de
accesibilizare a valorilor cognitive, estetice și morale ale acestor texte.
29

Legenda – specie reprezentativă a literaturii pentru copii
31.Definiție, clasificare, valori morale în legende .
42.Legendele românilor – prezentare generală
53.Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui
64.Legenda istorică – Condeiele lui Vodă, Legenda Vrîncioaiei
75.Legenda geografică – Babele
8
1.Definiție, clasificare, valori morale în legende
Legenda este o specie a literaturii populare, mai ales în proză,
dar și în versuri, dee obicei redusă ca dimensiune, care, utilizând
evenimente miraculoase și fantastice, tinde să dea explicație genetică
și în genral cauzală unor fenomene, întâmplări, caracteristici ale
plantelor, animalelor, omului, etc.
După basmul fantastic și povești, legenda ocupă locul al
doilea în proza epică populară și cultă pentru copii.
Legenda este o povestire, de obicei de dimensiuni reduse,
având uneori elemente fantastice și miraculoase, bazate pe fondul real
al unei întâmplări sau pe miezul imaginar, mitic al acesteia.
Dicționarul de terminologie literară definește astfel legenda: „… o
specie a genului epic, o narațiune în versuri sau în proză, amestec de
adevăr și ficțiune cu privire la originea unor ființe, lucruri, momente
istorice, ținut sau fapte aleunor eroi“ (C. Fierăscu, Gh. Ghiță,
Dicționar de terminologie literară , București, Ed. Ion Creangă, 1969,
p. 301). Știința folcloristică definește legenda ca o creație literar –
artistică la interferența dintre basm și mit, în care explicațiile, cu
elemente fantastice și miraculoase, pornesc de la un fond real sau de la
un adevăr științific cărora li se adauga uneori un înveliș de glumă,
încât, deseori, acțiunea concentrată alunecă nu numai spre basm, ci și
spre snoavă.
Legenda provine din latinescu lego, legere – a citi, legenda
însemnând ceea ce trebuie citit. A existat întâi sub forma populară, în
versuri și în proză, fiind apoi prelucrată în întregime sau parțial, în
literature cultă, unele titluri existând în parallel, ca de exemplu
Legenda Florii Soarelui, Legenda Rândunicii, Legenda Cucului.
A. Clasificarea legendelor după vechimea și originea lor
30

1.legende populare, anonime, v. volumul Din legendele
românilor,
2.legende culte
– în versuri – Alecsandri, Bolintineanu,
– în proză – Călin Gruia, Dumitru Almaș.
B. Clasificare în funcție de conținutul lor
1. etiologice < gr. etios = cauză. Se mai numesc și explicative sau
mitologice, întrucât trimit la originea unor fenomene naturale, plante
și animale a căror apariție este explicată prin povestirea unor
întâmplări miraculoase.
2. istorice, în care se povestesc anumite evenimente istorice,
deformate prin intervenția miraculosului sau a invenției poetice. Ex:
Toma Alimoș, Novac și Corbul, C-tin Brâncoveanul etc.
3. hagiografice sau religioase, în care se descriu viețile sfinților.
Prima categorie, legendele etiologice a fost denunmită de B.
P. Hajdeu deceuri, întrucât răspund la un de ce. În aceste legende,
geneza cosmică a faunei și a florei este atribuită unor făpturi
supranaturale. Apropiată de snoavă, de poveștile cu animale, de basme
și uneori de balade, legenda se deosebește funcțional de toate acestea,
prin tendința ei explicativă și prin fantastical subordonat acestuia
(Dicționar de terminologie literară, Ed. Științifică, București, 1970).
Legendele au pătruns de timpuriu în literature cultă: legendele
istorice din Iliada și Odiseea l-au inspirit pe Ion Neculce în O samă
de cuvinte, care le-a așezat în fruntea Letopisețului său. Primul poet
roman care a prelucrat atât legende mitologice, cât și legende istorice
a fost V. Alecsandri, în ciclurile Legende și Legende nouă. I-au urmat
apoi Dimitrie Bolintineanu, V. Voiculescu și alții.
Comparând legende din volumul Din legendele românilor și
legendele culte cunoscute ale lui Călin Gruia sau Dumitru Almaș cu
basmul, se pot stabili câteva asemănări între acestea:
•tematica variată, relevantă în lupta dintre bine și rău,
adevăr-minciună, dreptate-nedreptate, sărăcie-bogăție;
•prezența acelorași motive:
– căsătoria mitică dintre frate și soră – Soarele și Luna;
– lupta dintre voinic și balaur – Iovan Iorgovan;
– înfruntarea dintre oștile turcești și forțele naturii – „gerurile
răsăritene” – Morcov Pașa și Crivățu;
31

– nevoia sacrificiului uman care asigură durabilitatea și valoarea
creației – Meșterul Manole;
– recunoașterea de către domn a fratelui pierdut în copilărie – Mircea
Ciobănașul;
•folosirea acelorași modalități artistice de compoziție
și stil: personificarea și hiperbola, pe fondul antitezei, merg până
la fantastic, devenind modalități estetice generale pentru realizarea
speciei și pentru nuanțarea trăsăturilor umane ale personajelor (de
exemplu, în legendele despre Negru-Vodă, Ștefan cel Mare, Vlad
Țepeș, Mihai Viteazul sau Cuza-Vodă).
Deseori, în legende sunt prezenți trei eroi, care sunt supuși la
trei încercări, după care, mezinul, fiind cel mai iscusit, mai înzestrat,
învinge situațiile dificile (Românaș). Dintre cele trei fete de împărat,
doar una e în stare „să aducă apă vie și apă moartă din râul Iordan”,
pentru feciorul menit să ajungă ajungă domn (Negru – Vodă). Eroii
sunt ajutați de calul năzdrăvan, de obiecte și forțe ale natruii
neobișnuite. Astfel, Ștefan cel Mare „a bătut războaie drepte” și
datorită prezenței calului zburător.
Cele mai multe situații pun legenda alături de poveste, de
istorioară. În realitate, aceasta este o povestire în care răzbate nevoia
de concret și anecdotic, fapt ce o apropie de snoavă, cu personaje
asemănătoare lui Păcală, pline de pitoresc, cu replici imprevizibile
(Un ostaș de-al lui Țepeș ). În acest exemplu, ostașul român al lui Vlad
Țepeș – realizat în viziunea clasică – exprimă ideea și concepția că
demnitatea și credința patriotică sunt mai presus de orice bogăție sau
rang.
Valori morale și estetice
În explicarea uno adevăruri, hiperbola și fantasticul
îndeplinesc în legendă o funcție estetico-etică. Legendarul e, prin
urmare, o modalitate de transfigurare a realității.
Valoarea legendei nu constă atât în conținut, cât în forma
literar – artistică de a comunica adevăruri și a nuanța bogate valori
morale. Lectura sau povestirea legendelor îmbogățește fondul cognitiv
și afectiv al copiilor de vârstă preșcolară sau școlară. Analiza atentă a
structurii legendelor și a personajelor supradimensionate îi ajută pe
copii să descifreze mesajul estetic, fondul real al operei, concizia,
simplitatea și expresivitatea limbii și stilului, le dezvoltă capacitățile
intelectuale și verbale, trăsăturile de voință și de caracter.
32

2. LEGENDELE ROMÂNILOR
Nedelimitate în primele timpuri ca o specie deosebită a prozei
populare, legendele au fost adesea culese concomitent cu basmele (și
chiar cu snoavele).
Legenda reprezintă un corpus de texte folclorice și ocupă o poziție
limitrofă în sistemul creațiilor orale în proză și în versuri. Categoriile
prozei populare (basmul, legenda, povestirea și snoava) au fost
abordate din perspective diverse, dar cea mai interesantă și mai
controversată dezbatere s-a purtat cu privire la geneză, configurându-
se, până astăzi, diferite școli și curente.
În perioada trezirii interesului la noi pentru creația populară în
cursul secolului trecut, prima legendă, cu un caracter local, care a
apărut în limba română a fost publicată într-un calendar din Iași, în
anul 1851 ( „Piatra Teiului” ). I-au urmat alte două, de aceeași factură
într-un calendar din Sibiu, în anul 1858 („Piscul Fetei”, „Peștera de la
Almaș”).
Paralel cu apariția legendelor în periodice, au început să vadă
lumina tiparului valoroase volume de proză populară, care au cuprins
și un bogat material de legende.
Serioasa și susținuta activitate a lui Simion Florea Marian, care a
publicat volumele de legende istorice, în care intră și o serie de
legende geografice și toponimice, cu caracter local, îmbrățișează în
preocupările sale și legendele despre viețuitoare, în lucrări ce depășesc
caracterul unor simple adunări de material.
Monografiile lui, care se centrează fie pe momente importante din
viața omului, fie pe diferitele sărbători, chiar dacă au în vedere în
primul rând credințele și obiceiurile corespunzătoare, cuprind și
legende. În sfârșit, un volum de legende religioase completează
această valoroasă moștenire a trecutului.
De asemenea, unele din volumele lui Tudor Pamfile adună un bogat
material de legende etiologice, mitologice și cosmogonice.
Elena Niculiță-Voronca a publicat în lucrările ei un bogat material,
cuprinzând toate categoriile de legence, în afara celor religioase.
Cu timpul, au mai apărut și alte volume, culegeri ale diferiților
folcloriști, unele cu caracter general, cuprinzând diferitele categorii de
legende (ale lui Dimitrie Furtună, Lucian Costin, Nicolae Densușianu
și alții); altele, promovând numai o singură categorie: a lui N.I.
33

Dumitrașcu, cu legende mitologice, a lui Șt.St. Tuțescu, cu legende
religioase, o parte din volumele cu caracter strict național și local – cu
legende istorice, geografice și toponimice – ale lui Theodor A.
Bogdan, Ovid Densușianu, S. Teodorescu-Kirileanu, Simion Hârnea,
C. Rădulescu-Codin și alții.
Lipsa mijloacelor tehnice moderne de imprimare, în epocile
respective ale culegerii acestui material, a făcut oarecum imposibilă
redarea textelor în toată spontaneitatea și veridicul lor nemijlocit, care
le-ar fi conferit gradul major de autenticitate.
În fenomenul povestitului intră patru factori importanți, atunci când
este vorba de adunarea materialului. În primul rând povestitorul – sau
informatorul – , culegătorul, piesa culeasă și uneori auditorul, atunci
când avem ocazia să prindem fenomenul viu în
desfășurare. Câteodată numai informatorul și culegătorul stau față în
față. Relațiile dintre acești factori sunt de diferite feluri, în unele piese
tipărite. Accntul desigur se pune asupra relațiilor informator –
culegător – piesa culeasă.
•Structură și compoziție
Clasificarea legendelor a constituit o preocupare pentru cercetătorii
prozei populare din a doua jumătate a secolului nostru. În 1963,
Societatea internațională de cercetare a narațiunilor populare o nouă
tipologie bazată pe investigarea colecțiilor existente, desemnând patru
categorii de legende:
•Legende etiologice sau escatologice (unii le numesc și
cosmogonice);
•Legende istorice sau despre istoria civilizației;
•Legende mitologice (sau despre ființe și forțe supranaturale);
•Legende religioase.

Prima categorie, etiologică, cuprinde legende explicative despre
creator și facerea lumii,despre lume, geneza lucrurilor, fenomene
naturale, formații geologice, manic, vârfuri de manic, deluri, stânci,
coline, peșteri, râpi, strâmtori, trecători, poieni, lacuri, râuri, mări,
34

despre natura vegetalelor, animalelor și insectelor, despre om, despre
popoare. Acest material epic reprezintă o experiență acumulată și
transmisă oral de-a lungul mai multor generații.
Deci, în ansamblul lor, nu se dezvăluie numai originea a tot ce
există pe pământ, ființe și lucruri, ci și cauzele inițiale ale
particularităților organice ale acestora, ale trăsăturilor ce nu țin de
structura lor și ale denumirii a tot ce există în lumea înconjurătoare.
Iată câteva titluri ale unora dintre legendele cosmosului (sau
etiologice) pe care le consider a fi principale, restul lor abordând cam
aceleași teme, doar titlurile fiind puțin diferite: Dumnezeu; Crearea
lumii; Cum l-a izgonit Dumnezeu pe dracul din cer?; Depărtarea
cerului de pământ; Soarele este fata lui Dumnezeu; Dumnezeu
ascunde luna în mare, ca s-o uite soarele; Sfântul Petre și orbul;
„Crucea” este cea pe care a fost răstignit Iisus; Toiagul lui Dumnezeu;
Petecul de pământ pe care dormeau Dumnezeu și dracul devine
pământul; Legendă; Cum de sunt dealurile dealuri?.Deci , în general
legendele cosmosului se axează pe temele expuse mai sus :creator…,
cer, soare și lună…(bolta cerească), pământ, fenomene meteorologice,
lunile anului, zilele săptămânii, calamități, sfârșitul lumii, floră și
faună.

A doua categorie, legendele istorice sau despre istoria
civilizației , înglobează narațiuni bazate pe nuclee sau segmente ale
istoriei naționale, prezentând eroi civilizatori, reali sau fabuloși,
întemeietori de forme culturale (țări, localități etc.).
Legendele istorice sunt o oglindire a trecutului, uneori povestiri
despre lucruri petrecute, așa cum au fost luate de la înaintași, bazate
pe amintiri sau pe închipuirea faptelor descrise. De cele mai multe ori
aceste întâmplări au și un nucleu veridic, deși nu se identifică cu
istoria. Legendele istorice vorbesc despre figurile istorico-fantastice,
în mică măsură despre personaje istorice străine, despre figurile
istorice naționale,
haiduci și căpetenii de răscoale, domnitori, figuri feminine ce au
rămas în istorie, personaje locale și diferite alte întâmplări care
zugrăvesc trecutul.
Dintre legendele populare istorice românești expun câteva dintre
titlurile care se referă la:
35

•Figuri istorico-fantastice: Domnul de rouă; Împăratul Cioană;
Românaș; Leri-împărat;
•Căpetenii de răscoale: Avram Iancu și împăratul Frantz Josef;
Horea;
•Voievozi: Dragoș-vodă; Uța Vrăjitoarea; Visul lui Negru-vodă;
Valea Doamnei. Colțul Doamnei;
•Domnitori: Mircea cel Mare; Ioan Corvin și Corbul; Vlad Țepeș;
Ștefan cel Mare și îngerii; Petru Rareș și arcașul; Mihai Viteazul
și Stroe Buzescu; Răsplata domnească.
Legendele mitologice cuprind aparițiile, existențele și lucrurile
supranaturale, înfățișându-ne o lume de fantasme. Aceste legende,
cele mai numeroase și cu încărcătură poetică deosebită, include
narațiuni despre soarta omului și ființele mitice care o modelează
(ursitorile, norocul etc.), despre moarte, strigoi, stafii, strămoși, despre
locuri rele, bântuite de spirite, despre ființe supranaturale ca vâlvele,
știmele, ielele, muma pădurii, fata pădurii, omul nopții, zmei, balauri,
pricolici, Samca și Sîla-Samodiva, pitici, uriași, blajini, căpcăuni,
vârcolaci, despre diavol și formele sale de manifestare, despre efectele
plantelor magice ca iarba fiarelor, mătrăguna, usturoi etc., despre
persoane cu însușiri și puteri magice ca vrăjitorii și solomonarii,
legende despre comori etc..
Câteva teme de mai sus sunt cuprinse în legendele: Moartea;
Uriașii și românii; Solomonarul și Balaurul; Dealul [Peștera] zmeilor;
Lacul fără fund; Norocul și mintea; [Domnul de rouă]; Povestea
Vrancei.

Legendele religioase ne înfățișeză figurile biblice, sfinții și
sărbătorirea lor, obiceiuri și sărbători legate de alte zile precise ca și
sărbătorirea unora dintre zilele săptămânii.
Legendele religioase integrează legendele: Sfântul Ilie. Tunul.
Pălie; Cain și Avel; Dumnezeu și Andrei; Sfârșitul lumii va fi când nu
se vor mai face ouă roșii.Atunci Iuda va reuși să roadă lanțul cu care
este țintuit; Pământul se va aprinde din sângele Sfântului Mihail;
Zilele săptămânii; Sfânta Duminică și Sfântul Ilie; Cele nouă babe cu
nouă cojoace etc.
36

Construcția compozițională a acestor legende este adesea cea
caracteristică legendelor propriu-zise, compuse din câteva motive
scurte.
Destul de frecvente sunt însă legendele cu caracter de basm,
întâlnite mai ales în categoria etiologică și în unele din legendele
istorice (personajele istorico-fantastice). Dezvoltarea acestora merge
pe linia basmelor, prin amploarea narativă, prin încercările la care este
supus eroul. Aceste trăsături nu tind însă spre o tipizare ca în basme,
ci dimpotrivă, către individualizare; nu se ajunge la o largă
generalizare a situațiilor în afară de timp și spațiu, ci la localizare.
S-ar putea ca aceste legende să constituie forma de trecere spre
basmele de mai târziu sau dimpotrivă, sa reprezinte o influență mai
recentă a ultimelor asupra celor dintâi, pe plan general, iar în unele
cazuri să fie acțiunea povestitorului, bun deținător al tradiției de
basme.
Mai rar întâlnim și legende cu caracter de snoavă. În ciuda tonului
ce pare glumeț, funcția lor este explicativă, nu de batjocură. Nu avem
de-a face în nici un caz cu snoave-legende. Astfel se prezintă unele
legende despre crearea femeii sau despre originea unor popoare, cu
presupusele lor trăsături caracteristice.
Narațiunea legendei are o compoziție tripartită, cu diluarea sau
rezumarea unor părți, în funcție de talentul povestitorului:
prologul cu determinarea spațială și temporală;
fabula, întâmplarea extraordinară, blestemul sau binecuvântarea,
metamorfoza;
partea finală cu explicații de natură morală sau utilitară.
Formulele legendei au echivalențe atât în legendele antichității
greco-romane, cât și în primele lucrări cu caracter istoric: „La
începutul începuturilor, când nu era nici lumină , nici apă, nici pământ
și nici umbră de vietate…”, „La început de începuturi…”, „Prima
dată…”, „În vremea aceea…”, „Se spune…”.
Din lectura legendelor ne putem face o idee despre „timpul” când a
avut loc întâmplarea excepțională narată sau când a trăit cutare
personaj. În felul acesta, putem vorbi de o stratificare a legendei care
ar conduce la configurarea unor etape în istoria umanității consemnată
în legende:
•în vremea genezei, în timpul fabulos al începuturilor;
37

•în timpul când astrele erau foarte aproape de pământ și ființele
divine aveau și o existență terestră;
•narațiuni care se referă la existența popoarelor mitice;
•acțiune plasată în timpul potopului;
•înainte și după formarea statelor feudale;
•narațiuni care se referă la eroii neamului (domnitori, conducători
de răscoală, haiduci etc.).
Legenda are o compoziție uniepisodică, dar întâlnim și legende
compuse din două episoade și chiar legende-basm.
Indiferent de numărul episoadelor, legenda e construită pe oopoziție
care provoacă traiectul narațiunii și justifică metamorfoza sau
modificarea statutului inițial al eroului.
Legendele sunt unele dintre încântătoarele bogății culturale pe care
fiecare dintre noi ar trebui să le dețină în mințile noastre, să le citim și
să le răscitim. Din acestea afli foarte multe lucruri și poți povesti
multe, ele având și multe valori morale. Sunt binevenite aceste
legende ale românilor, fiind o sursă bogată de informație, copiii
adorându-le, deoarece sunt și foarte ușor de înțeles. Cititorii acestor
legende nu au vârstă, după părerea mea, eu citindu-le cu mare interes,
satisfacție și încântare.
3.Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui
Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai acce sibile pentru
școlari și peșcolari.
Legendele păsărilor și plantelor își au locul lor în operele unor
scriitori care s-au inspirit din creația populară: Vasile Alecsandri,
Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia, Alexandru
Mitru etc. Aceștia dau viață și prospețime unor adevăruri științifice,
adevăruri transfigurate prin modalități artisitice originale, bogate în
resurse morale. Semnificativă e legenda Povestea florii – soarelui, de
Călin Gruia, cu o structură complexă, asemănătoare basmului, în care
sunt folosite modalități artistice variate pentru a explica originea și
trăsăturile plantei.
Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin
alegorie, destinul tragic al “fetei lui Ștefan-Vodă”, al omului afectat de
lupta forțelor opuse. Țesătura metaforică și hiperbolică a motivelor
38

muțeniei, blestemului, predestinării, Soarelui și Lunei, din perspective
reală și supranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanța, în
reverberații lirice și dramatice, trăsături general – umane opuse: bine
–rău, viață – moarte, bunătate – răutate, lumină – întuneric.
Compoziția. Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia,
este organizată în episoade narrative, întretăiate de pasaje descriptive.
Acțiunea e structurată pe două planuri ce se întrepătrund: planul
concret și cel transfigurat, care păstrează datele existențiale.
Evenimentele sunt circumstanțiale în “spațiul acestui pământ”,
folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui Ștefan cel Mare”).
Narațiunea legendei Povestea florii-soarelui începe firesc,
aducând în prim plan imaginea “fetei lui Ștefan – Vodă”. Fata, deși
este de o frumusețe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristețe
copleșitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii
și vracii cei mai vestiți ai timpului, dar fără rezultat. Într-un târziu, o
bătrână aude de necazul domnului și se prezintă în fața acestuia cu
gând să-l ajute.
De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se
nuanțează. Bătrâna îl povățuiește pe Ștefan să cheme Soarele la un
ospăț, unde odrasla sa “avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul
invitat”. Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor și al
episoadelor. Sfatul bătrânei părea, pentru moment, că adduce o rază de
speranță în sufletul voievodului. Dar Piază-Rea, personaj malefic,
forță a răului, symbol al intrigii și vicleniei, prin vorbe meșteșugite
încurcă și zădărnicește dezlegarea fetei de “bluestem”, annțând Luna
de “necredința Soarelui”.
Reacțiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini
întunecoase, exprimate în stil direct și indirect, cu tonalitate de ură –
bocet și imprecație. Ea își blestemă condiția de zână, și nu cea de
femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe
vodă.
Însușirile supranaturale și contrastante ale personajelor dau
pregnanță mesajului, în gradarea episoadelor, începând cu “noaptea
ospățului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o
zdrobească pe fată”, iar “Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea
cu Vodă și cu toți curtenii”.
Punctual culminant al narațiunii se realizează prin
suprapunerea planurilor și a forțelor conflictuale: “Când la sfârșit, veni
39

la ospăț și fata Domnului, ea cade în genunchi în fața Soarelui și-I cere
o gură de mântuire”, dar “Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o
ploaie de bluestem, și i-a topit chipul în floarea glbenă. Vodă și
mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei”.
Deznodământul legendei e înfățișat prin împletirea planului
fantastic cu cel real. Astfel, “Soarele furios face vânt Lunei, iar pe
copilă o ia în palmă și-o sădește în grădină”, ca s-o aibă aproape și ca
să se mai mângâie tatăl ei.
În finalul legendei, cititorul este redus în planul concret,
explicându-se cu maximă precizie și simplitate, originea și
metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: “De atunci, floarea-soarelui,
cu fața ei galbenă și înfiorată de durere, își întoarce chipul întristat
înspre strălucirea craiului zilei, cerându-I sărutarea mântuitoare”.
4.Legenda geografică – Babele
Și legendele geografice sunt reprezentări ale zbuciumatei
noastre istorii, reunite într-un spațiu și într-un timp mitic, oferind
micilor cititori sau ascultători momente de adâncă vibrație sufletească.
Asemenea texte au un ascendent instructiv-educativ și formativ,
pentru că au la bază povestiri și interpretări ale unor sentimente și
atitudini nobile ale străbunilor noștri. Caracterizând personajele, copiii
vor fi pătrunși de sentimente de admirație și respect față de vitejia și
virtuțile morlae ale neamului nostru.
Izvor de cunoaștere și educație, legendele geografie își trag
seva din istorie, din istoria fiecărui punct geografic. Explicând
originea unor denumiri geografice, legendele oferă copiilor bogate
informații toponimice, meteorologice, etnografice și mitologice,
exemplu de patriotism vibrant ( Babele, Povestea Vrancei, Feciorul
care și-a pierdut mama)
În legenda populară Babele nota de poveste este dată de
introductivul „dicitur” („se spune”), prin care este adusă în prim-plan
imaginea mitică a Dochiei, transfigurarea metaforică a Daciei. Jocul
invrsiunilor și al metaforelor în propoziții și fraze nuanțează aparenta
ambiguitate a condiției personajului mitologic al legendei:
„Ea era fiica unui împărat vestit și era așa de frumoasă că toți
fiii de crai o pețiseră, dar ei nici unul nu-i plăcea.”
40

Refuzul „frumoasei fete” este subînțeles, acest fapt având
consecințe tragice asupra destinului ei. Notațiile narative, exprimate în
stil oral abuziv ajută cititorul sau auditoriul sa intuiască în gesturile
fetei Dochia destinul dramatic al Daciei în timpul lui Decebal,
rîzboaile acestuia cu Traian, împăratul romanilor.
În structura legendei, definitî concis, simplu, sobru, se relevă
demnitatea străbunilor noștri, transfigurată în imagini mitologice și
gesturi magice:
„Biata fată, când a auzit, de frică să nu cază în mâna lui s-a
dus la o vrăjitoare și a rugat-o s-o prefacă într-o babă urâtă și
zbârcită."
Metamorfozată într-o babă, fata și-a luat niște oi, „s-a
îmbrăcat cu nouă cojoace”, luând drumul spre pădure, iarna, unde a
sfârșit dramatic, o dată cu venirea înșelătoarelor zile ale babelor:
Când și-a zvârlit ultimul cojoc, unde începe deodată un vânt așa de
puternic, încât o îngheață … și o prefăcu într-o stannă de gheață.”
5. Legenda istorică – Condeiele lui Vodă , Legenda Vrâncioaiei
Analiza textelor epice cu aj utorul lecturilor explicativă,
comprehensivă și interpretativă, trebuie să pună în valoare resursele
educative cognitive, estetice și morale ale textelor, prin strategii care
solicită în mare măsură resorturile afective. Prin intermediul acestor
texte în clase II-IV, elevii se întâlnesc cu cele mai semnificative
momente din istoria popoului român, cunosc fapte de vitejie ale
înaintașilor, figuri de eroi ai poporului român.
Citirea textelor cu conținut istoric determină familiarizare cu
și formarea unor reprezentări cât mai corecte cu privire la unele
noțiuni istorice, cum sunt cele privitoare la cronologie (epocă,
perioadă, mileniu, secol) sau referitoare la viața economică (muncă,
îndeletniciri, unelete) sau cu privire la organizarea socio-politică
(clasă socială, formă de stat, război // pace, dreptate // nedreptate,
exploatare // libertate, suveranitate // suzeranitate). Acest gen de texte
urmărește prin accesibilizarea mesajelor / ideilor lor să cultive
sentimente / atitudini-valoare, în special patriotismul, manifestat sub
forma mândriei de a fi român, a curajului de a lua decizii și a dorinței
de a fi bun, drept, moral.
41

E important să avem în vedere că sentimentele nu se învață
așa cum se însușesc noțiunile științifice, ci sentimentele se trăiesc. A
trăi sentimentele declanșate prin forța evocatoare a faptelor de eroism
înseamnă, în primul rând, a înțelege semnificația / sensul acestor
fapte, precum și limbajul specific, folosit în aceste texte. Textele cu
conținut istoric sunt destul de numeroase în manualele de limba
română pentru clasele a II-a – a IV-a, unele dintre ele înfățișând fapte
istorice prin intermediul legendei sau al altor creații literare, ca de
exemplu al poemului eroic sau al povestirilor / al schițelor, cum am
mai arătat, iar altele se apropie prin conținutul și forma de prezentare
de textele întâlnite în manualele de istorie, prezentând personalități
istorice – cum ar fi Nicolae Bălcescu, după Ioan Ghica, Alexandru
Ioan Cuza, de Victor Eftimiu – putând fi incluse și la tema
personalități, exemple, modele, alături de Ștefan Luchian, Grigore
Alexandrescu, Henri Coandă, Tudor Vladimirescu, Victor Babeș și
alții.
Indiferent de deosebirile sub care apar, textele istorice
înfățișează date, fapte, fenomene sociale care nu pot fi prezentate pe
calea intuiției directe. În cuprinsul lor se întâlnesc o serie de termeni și
denumiri noi pentru elevi, care redau culoarea epocii respective.
Limbajul unor texte aru un caracter specific, așadar este evident că
înțelegerea lor creează elevilor anumite dificultăți comparativ cu alte
categorii de texte.
O categorie aparte a textelor o constituie legendele istorice.
Explicând geneza unui lucru, a unul fenomen, caracterul aparte al unui
eveniment istoric, legendele apelează de obicei la elemente fantastice.
Datorită acestor caracteristici, precum și al unui limbaj specific mai
greoi, legendele istorice prezintă unele dificultăți în înțelegerea lor.
Dificultățile nu apar atât în înțelegerea faptelor, cât mai ales în ceea ce
privește înțelegerea semnificațiilor acestor fapte. Dacă s-ar parcurge
ca un text oarecare, ar fi periclitat sau estompate tocmai valențele
afective ale faptelor neobișnuite, ceea ce ar constitui o pierdere
irecuperabilă. Faptele de legendă, oricât de mult ar impresiona, se pot
uita în cele din urmă; semnificația lor, înțeleasă însă corect, își va
pune amprenta pe întregul comportament al elevilor. De aceea în
abordarea acestor categorii de texte, întâlnite încă din clasa a II-a, se
cere un mod de analiză care din prima oră / lectură explicativă să
asigure nu numai înțelegerea evenimentelor și a faptelor de legendă,
42

cât mai ales semnificația acestora în scopul valorificării lor sub raport
educativ. În acest sens, în afara povestirii învățătorului, caldă,
nuanțată, expresivă, cu o intonație adecvată, cu pauzele și gesturile
cele mai potrivite, care să emoționeze și să mențină atenția elevilor, o
importanță deosebită o au întrebările mai mult retorice în prima oră,
care să focalizeze atenția asupra mesajului, să îi pregătească
psihologic pe elevi, astfel încât în ultima lectură , interpretativă, după
ce vor fi înțeles conținutul, să poată realiza transferul de la personaj la
propria lor identitate de la trecut la prezent.
Astfel întrebările extratextuale, deschise, interpretative vor
avea acest rol de mobilizare afectivă, psihologică, de pregătire a
accesului spre sensurile alegoric, anagogic, mistic, care nu sunt
accesibile decât prin inițiere, așadar nu trebuie amânate până la ultima
lectură, ci trebuie pregătite treptat pe parcursul celor cel puțin trei
relecturi.
Legendele restituie istoriei nu numai fapte ale eroilor noștri
populari, ci și o bogăție de valori morale exprimate într-o limbă
simplă și expresivă. Istoria națională povestită de poporul însuși, în
legendele sale, are căldura faptului trăit, la care naratorul participă
sufletește.
Legendele istorice relevă, în formă concisă și sobră, având
mărcile stilului oral, faptele oștenilor români și ale domnitorilor care
au pătruns în conștiința și tradiția poporului, ca simboluri ale
demnității naționale (Negru-Vodă, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel
Bun, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul).
În asemenea legende, personajele sunt realizate la interferența
dintre realitate și mit. Domnitorii țărilor române se bizuie pe virtuțile
oștenilor: credința, inteligența, vitejia. Patriotismul voievozilor
români, ca și al oștenilor, este o însușire firească, sensul existenței lor
fiind slujirea intereselor neamului.
Legenda populară Condeiele lui Vodă înfățișează cu concizie
și simplitate un fapt istoric semnificativ: politica de prietenie a lui
Mircea cel Bătrân cu țările vecine (aici Lehia) și pregătirea țăranilor
pentru apărarea țării împotriva dușmanilor vremelnici.
Subiectul creației este simplu, expozițiunea și intriga sunt
dispuse circular. Trăsăturile personajelor se desprind din selecția și
acumularea unor fapte și situații suggestive, evocate prin narațiune și
dialog.
43

Prin câteva notații narative și mai ales printr-o scenă
dialogată, se pune accent pe semnificația drumului lui Mircea, de la
Târgoviște “spre țara Leahului”, “ca să facă legătură cu craiul, asupra
amenințării dușmane”.
De exemplu în Legenda Vrâncioaiei se vor putea pune
următoarele întrebări intratextuale sau comprehensive (închise – cu un
singur răspuns găsit în text) // extratextuale sau interpretative
(deschise – de tipul da, nu sau cu mai multe variante de răspuns), care
vor putea fi extrapolate și la alte texte:
Intratextuale sau
comprehensive /
un răspuns în textExtratextuale sau interpretative
/ mai multe răspunsuri
subiective
•Cine sunt personajele din
legendă?
•Când se petrece acțiunea?
•Unde stătea bătrâna?•Ce semnificație are faptul că
baba era vădană?
(singurătate, tristețe,
bătrânețe etc.)
•Ce valențe dă acest detaliu
gestului ei de a-și dărui
feciorii domnitorului pentru
luptă? (eroice, de curaj,
patriotism,sacrificiu personal,
cu riscul de a rămâne singură
de tot etc.)
•Dar faptul că feciorii erau
șapte? (ca-n basme, aveau
atribute de personaje
supranaturale, viteji, Feți-
Frumoși etc.)
•Credeți că întâmplător nu
există o dată clară, un an, ci
adverbul nedeterminării
odată? (timp mitic, fabulos,
44

• În ce moment al zilei se petrece
acțiunea?
• Cum își iubea bătrâna feciorii?posibil oricând, chiar se poate
repeta și azi o situație
similară ș.a.)
•Are vreo legătură acest timp
și detaliile de mai sus cu
legenda ca specia literară
căreia i se încadrează lectura?
(există asemănări între
legendă și basm, elemente
supranaturale, nedeterminarea
trimite la vremurile
începuturilor, de întemeiere,
explicare a originii unor
fenomene, plante etc.)
•De ce credeți că stătea pe
prispă?
•Ce semnificație dați prispei
-din punctul de vedere al
construcției caselor de țară
(pridvor, hol, culoar, coridor
etc.);
-din punctul de vedere al
locuitorilor de atunci (spațiu
de trecere, de odihnă,
contemplație a lumii în
amurg, după terminarea
treburilor, deschidere spre
lume, exterior, Dumnezeu);
-din punctul vostru de vedere,
al cititorului de azi (spațiu-
timp de reflecție, meditație,
odihnă activă, admirație a
frumuseții lumii, proiecție a
ta în viitor etc.).
• De ce către un amurg de seată
se petrece acțiunea? (se terminase
45

cu treaba multă, e momentul când
toată lumea se odihnește la țară,
altcândva nu aveau timp de
treburi);
• Ce mai poate semnifica acest
moment pentru personajul nostru,
bătrâna? (amurgul vieții,
bătrânețea, apropierea morții, a
sfârșitului etc.);
• dar pentru feciorii ei tineri și
voinici? ( un timp al aventurii, un
timp misterios, de ieșire din
limitele înguste ale casei și intrare
în lume, un timp al inițierii în
lumea bărbaților etc.).
• Ce credeți că însemna pentru
bătrână expresia ca lumina
ochilor? (ca viața, ca soarele, ca
ceea ce am mai drag, mai de preț
pe lume etc.);Voi ce sau pe cine
iubiți așa?; Pe voi cine credeți că
vă iubește așa? Ș.a
Alte metode și procedee de prelucrare a mesajului textelor istorice
– harta personajelor, rețeaua personajelor, discuții-rețea ș.a – se găsesc
prelucrate în cursul de didactica specialității. Esența metodei constă în
ideea că, deși nu sunt deosebit de simbolice, aproape toate operele
literare ne fac să ne gândim la probleme din viața personală, ca și la
probleme general umane. O modalitate simplă de explorare a
sensurilor imaginilor și a simbolurilor dintr-o creație literară este să le
putem elevilor următoarele trei întrebări:
•Ce înseamnă simbolul / imaginea luptei în povestire?
46

În lecția Cântecul lui Mihai Viteazul, de exemplu, sau Lupta de la
Vaslui de Mihail Sadoveanu, lupta reprezintă tabloul principal al
descrierii sau momentul principal al povestirii.
•Ce reprezintă simbolul / imaginea luptei în viața mea?
Lupta de la Vaslui condusă de Ștefan cel Mare sau cea de la
Călugăreni în care a ieșit victorios Mihai Viteazul reprezintă două
dintre multele bătălii duse pentru eliberarea țării și a poporului român.
Aceste lupte pot fi dintr-un anumit punct de vedere hotărâtoare pentru
destinul și viitorul chiar al nostru. Dacă acești eroi n-ar fi existat,
poate că noi n-am fi azi aici, cu siguranță altul ar fi fost cursul
destinului nostru.
•Ce semnificație are lupta / războiul pentru condiția umană în
genere?
În lume au existat și există și acum conflicte diverse. De curând
au fost războaie în Serbia, Afganistan, Irak etc. Oamenii din lumea
întreagă ar trebui să riposteze împotriva războaielor într-o zi, la
aceeași oră și atunci poate mai marii vremii îi vor auzi și vor face
eforturi ca să rezolve pe calea dialogului, a tratativelor eventualele
conflicte. Ororile, jertfele, pagubele pe care le-au provocat războaiele
secole de-a rândul s-au dovedit a fi inutile, aducătoare de spaimă,
neliniște, teroare, fără sens, și mai ales dezumanizante, ne-au
înstrăinat unii de alții.
Așa cum ne amintesc de întâmplări din propria noastră viață,
o operă literară se poate corela cu altele pe aceeași temă. Elevii înțeleg
mai mult din ceea ce citesc dacă și-au cultivat capacitatea de a sesiza
intertextualitatea, capacitatea de a se gândi la mai multe texte simultan
în timp ce explorează o anumită problemă / temă literară.
Itemi pentru evaluare:
1.Comentați fragmentul următor din legenda Un ostaș de-al lui Țepeș,
indicând resursele artistice care o apropie de snoavă.
2.Idenificați și explicați prezența elementelor de basm și meditație
filosofică în legenda Povestea florii-soarelui, de Călin Gruia.
3.Având la dispoziție fragmentul următor din legenda populară
Condeiele lui Vodă, comentați arta nuanțării trăsăturilor morale ale
personajelor.
47

4.Demonstrați care sunt modalitățile de receptare a legendei populare
Condeiele lui Vodă / Babele la clasele primare, după modelul oferit la
Legenda Vrâncioaiei. Alcătuiți un proiect didactic / o secvență de
proiect didactic din care să reiasă mijloacele de accesibilizare a
mesajului artistic- comprehensiunea vs. interpretarea.
5.Argumentați printr-o viziune contrastivă a comprehensiunii și
interpretării după modelul propus la Legenda Vrâncioaiei răspunsul la
întrebarea: Textul Babele este doar o legendă geografică?
6.Realizați un eseu de 2-4 pagini în care să prezentați valori
cognitive, estetice și morale a trei tipuri de legende diferite
accesibilizate elevilor din ciclul primar.
BASMUL
1.Definiție. Clasificare
2.Tematică.Trăsături caracteristice
3.Particularizări- exemple
4.Dimensiuni ale fantasticului
Plăsmuiri ale minții și fanteziei populare, basmele transpun
într-un univers fantastic, fabulos, probleme majore ale vieții
oamenilor, comori de înțelepciune și experiență seculară, năzuințe și
aspirații, credința în bine și frumos.
1.BASMUL. – definție, tematică, structuri compoziționale, trăsături
caracteristice.
a.Definție : Specia genului epic, narațiune în proză, îndeosebi, și
mai puțin în versuri în cuprinsul căreia cu mijloace tradiționale se
povestesc întâmplări fantastice, puse pe seama unor personaje sau
forțe supranaturale din domeniu irealului.
.Basmul este specie a genului epic, narațiune în proză îndeosebi și mai
puțin în versuri, în cuprinsul căreia, cu ajutorul unor mijloace
tradiționale se povestesc întâmplări fantastice, puse pe seama unor
personaje sau forțe supranaturale, din domeniul irealului.
G. Călinescu considera basmul “o operă de creație literară” cu
o geneză specială, o oglindire a vieții în moduri fabuloase, un gen
vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință,
observație morală.
2.Teme și motive:
48

Tema generală a basmului este lupta dintre bine și rău,
caracterizată însă diferit ca luptă între dreptate și nedreptate, adevăr și
minciună, curaj și lașitate, bunătate și răutate, hărnicie și lene,
generozitate și egoism.
I.legători români: Petre Ispirescu, Ion Pop Reteganul, Ovidiu
Bârlea.
II.Culegători și creatori:
-în literatura română: Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ioan Slavici,
Alexandru Vahuță, Barbu Delavrancea, Mihail Sadoveanu.
-în literatura universală: Ch. Perrault, Frații Grimm, H.C.Anderson,
A.Pușkin, M.Gorki, A. de Saint Exupiry.
Dintre motivele frecvent întâlnite în basme s-ar putea enumera:
-existența umana limitată la timp( Tinerețe fără bătrânețe și viață
fără de moarte)
-mama vitregă (Fata babei și fata moșneagului )
-eliberarea astrelor (Greuceanu)
-împlinirea unui legământ, a unei meniri ( Ursitorile, Frumoasa din
pădurea adormită de Frații Grimm)
Aceste motive pot exista în cuprinsul aceluiași basm.
Basmele dezvoltă o temă generală , aceea a luptei dintre bine
și rău, determinată de complexitatea vieții și prezentată într-o mare
varietate de aspecte conflictuale:
– sociale (bogăție-sărăcie, exploatare-lupta împotriva
acesteia);
– morale (lene-hărnicie, îngâmfare-modestie, lașitate-curaj,
viclenie-cinste, minciună-adevăr, egoism-generozitate);
– estetice(curățenie-frumusețe).
Majoritatea basmelor soluționează conflictul prin victoria
forțelor binelui asupra forțelor răului.
Finalul tragic desprinde basmul “Scufița Roșie” de Ch.
Perrault din șirul celor încadrate în această schemă tip, în care binele
învinge răul. ”Morala” explică această atitudine a scriitorului prin
faptul că povestea se adresează și vârstelor în care rațiunea trebuie să
devină latura dominantă cu menirea de a ne chezura faptele. Astfel:
“…n-are rost să fim măcar mirați
Atuncia când de lup suntem mâncați.”
49

Forțele binelui sunt reprezentate de personaje care au însușiri
pozitive de caracter: vitejie, cinste, modestie, generozitate, spirit de
sacrificiu, puritate sufletească, curaj, frumusețe fizică și sufletească,
sensibilitate.
a. Structură și compoziție
Definirea basmului subliniază ca notă caracteristică, prezența
miracolului, fantasticului, deci desfășurarea epică a acestuia cuprinde
întâmplări supranaturale.
Narațiunea, împletind miracolul, fantasticul cu realul, se
structurează într-un anumit tipar compozițional. Timpul desfășurării
acțiunii are fie valori arhaice, fie fabuloase, toate aduse într-un etern
prezent – Curgerea lui are alte ritmuri decât cele firești, sunt posibile
întoarceri în trecut, opriri ale prezentului, trăiri în viitor.
Aceste valori ilustrează aspirațiile omului de a învinge o
categorie obiectivă a existenței.
Spațiul este alcătuit fie din elemente reale reorganizate într-o
modalitate nouă, specifică basmului, fie din elemente fantastice ca
tărâmul celălalt, codrul de aramă etc.
Caracteristice sunt formulele tradiționale consacrate,
introductive, mediane și finale, care marchează structura subiectului.
Formulele introductive au ca scop prezentarea altor valori ale timpului
și spațiului, desprinderea din logica realului. Unele sunt succinte “A
fost odată ca niciodată” (Făt-Fzrumos din lacrimă), dar altele se
realizează prin proză ritmată și cuprind numeroase elemente pline de
umor: “A fost o dată ca niciodată; că de n-ar fio nu s-ar povesti, de
când făcea plopșorul pere și răchita micșunele” (Tinerețe fără
bătrânețe și viață fără de maorte).
Subiectul se organizează gradat, cu ajutorul repetiției. Astfel,
încercările la care este supus personajul principal sunt, de obicei, trei,
șapte, nouă, douăsprezece, fiecare de o dificultate sporită și
evidențiindu-și o nouă trăsătură.
Personajele sunt de vârstă, sex, stare socială, structură etică
diferită, reale sau fantastice, miraculoase, dar construite în esență după
aceleași modele. Frumusețea fizică se armonizează cu marile valori
etice, iar infirmitatea fizică, urâțenia, cu defectele morale. Ele devin
simboluri ale binelui sau ale răului, ale frumosului sau ale urâtului.
50

Elemente ale miraculosului și fantasticului sunt prezentate fie
prin înzestrarea personajelor cu forțe supranaturale, fie prin
metamorfozarea unora sau chiar prin structura inițială a eroilor.
fantasticul îmbracă forme diferite după momentul concret istoric,
geografic. natura, prin elementele ei personificate, vine în sprijinul
personajelor principale, mesagere ale binelui. Plăsmuirile miraculoase
pot fi plăsmuiri ale răului ca: zmei, mume ale pădurii, diavoli etc.
Basmul este o pledoarie pentru valorile extern umane, pentru
bine și frumos, de aceea se adresează tuturor vârstelor, mai ales
copilăriei. Prin repetarea unor elemente de structură compozițională
prin liniaritatea personajelor, devine un excepțional material literar
accesibil celor mai mici vârste.
3. Tema basmului Făt-Frumos din Lacrimă, scris de Mihai
Eminescu este lupta dintre bine și rău, îmbinând motive ca:
paternitatea, prietenia, iubirea. M. Eminescu lărgește însă mult,
depășește aceste motive tematice prin cuprinderea unor probleme de
mare profunzime, ca relația dintre om și timp, raportul dintre viață și
moarte, sau cosmic și terestru – ceea ce realul exclude, miraculosul
creează ca posibilitate.
Complexitatea tematică generează o bogată structură
compozițională, specifică basmului românesc, oferind un model de
pr4elucrare originală folclorului. Miraculosul este diferit și bogat ca
prezență în narațiune. Astfel timpul este al vieții, dar și al morții, al
zilei dar și al nopții. Prin basmul Făt-Frumos din Lacrimă , M.
Eminescu realizează o minunată sinteză a motivelor tematice și a
elementelor de structură compozițională specifice basmului românesc,
oferind un model de prelucrare originală a folclorului.
Fata babei și fata moșneagului de Ion Creangă constituie o
înfățișare veridică a realității printr-o permanentă interferență între
elementul real și cel fantastic. Profilul fizic și spiritual al personajelor
se conturează treptat, pe măsura derulării firului epic, printr-o gamă
bogată de procedee artistice.
Tema basmului Albă ca Zăpada de Frații Grimm este răutatea
mamei vitrege, moment frecvent întâlnit în basmele tuturor
popoarelor. Personajele principale sunt concepute în antiteză: Mesajul
basmului este victoria dreptății și a bunătății asupra nedreptății și
răului.
51

Scufița Roșie de Ch. Perrault este una din poveștile cele mai
îndrăgite de copii. Tema o constituie prezentarea urmărilor tragice ale
naivității și credulității, iar mesajul subliniază necesitatea cunoașterii
realității.
Pornind de la un motiv de largă circulație în folclorul național
și universal (Europa, Asia, America), Creangă a creat povestea Capra
cu trei iezi. Este prezentată drama unei mame ai cărei copii au fost
uciși fără milă și care va pedepsi după merit pe cel care a călcat în
picioare legile nescrise ale omenirii.
După originea lor, basmele pot fi populare și culte, cele
populare fiind supuse variabilității, datorită circulării lor pe cale orală,
cele culte rămânând în forma în care au fost create.
În basmul Făt Frumos din Lacrimă personajul care
întruchipează forțele binelui, Făt Frumos este viteaz, curajos, generos,
cu un simț al datoriei frățești.
Făt Frumos îl va scăpa pe fratele lui de cruce, fiul împăratului
vecin, de Mama Pădurilor care-i cerea, drept bir, tot al zecelea copil al
supușilor săi. Făt-Frumos renunță la bucuriile dragostei spre a-i oferi
fratelui său de cruce aceleași bucurii răpindu-i-o pe fată.
În Fata babei și fata moșneagului de Ion Creangă, fata
moșneagului este frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă. Ea,
deși “horopsită” de mașteră ș de fata ei, “era o fată răbdătoare, căci
altfel ar fi fost vai și amar de pielea ei”. Era copleșită de o mulțime de
treburi, fără să mulțumească totuși pe babă și pe “odorul de fiică-sa”.
“Fata moșneagului la deal, fata moșneagului la vale; ea după goteje
prin pădure, ea cu trebăluitul în spate la moară, ea în sfârșit, în toate
părțile după treabă. Cât era ziulica de mare nu-și mai strângea
picioarele; dintr-o parte venea și în alta se ducea.”
Fata moșneagului, ajunsă la Sf. Duminică, o slujește cu
credință, gătind, spălându-i și hrănindu-i “copilașii” (balauri și tot
felul de jivine de care “foigăia” pădurea). Modestă din fire, fata își
alege ca răsplată “cea mai veche și mai urâtă” ladă din podul stăpânei.
Cuptorul, fântâna, părul și cățelușa (mai degrabă ființe și obiecte
personificate, decât elemente fanôastice) o răsplătesc din belșug cu,
plăcinte crescute și rumenite, cu “apă limpede cum îi lacrima, dulce și
rece cum îi gheața”, cu “pere galbene, ca ceara de coapte ce erau și
dulcica mierea” și cu o salbă de galbeni.
52

În Capra cu trei iezi, Capra ne apare în două ipostaze: cea de
mamă grijulie și de gospodină pricepută și harnică. Ea este sensibilă,
duioasă, dar își urăște dușmanul perfid și este neînduplecată în actul
justițiar: “-Ba nu, cumătre, c-așa mi-a ars și mie inima după iezișorii
mei…”
În Scufița Roșie, fetița reprezintă bunătatea. Ea este
ascultătoare, naivă, credulă, veselă, sensibilă la frumusețile naturii.
Cenușăreasa este tipul feminin ideal: frumoasă, bună, cinstită,
harnică, modestă, răbdătoare, plină de dragoste și îngăduință față de
tatăl său, care nu-i ia apărarea, supusă, sensibilă în fața frumuseților
naturii. Așa cum e drept, ea își găsește răsplată cuvenită după faptele
și inima ei.
Personajele negative sunt de obicei fantastice (zmei, balauri,
zgripțuroaice, vrăjitoare, iele, strigoi, draci), dar și reale (mama
vitregă, surorile și frații invidioși, spânul, curteanul, sfetnicul
mincinos) – cu chip de monstru, animal sau om, personajele negative
sunt dominate de ură împotriva oamenilor, de viclenie, de lașitate,
lăcomie, cruzime.
Deși au o forță fizică extraordinară, personajele fantastice
(zmei, balauri, zgripțuroaice, zmeoaice, muma Pădurii) sunt
vulnerabile, nu dispun de inteligență, perspicacitate, calități
indispensabile în confruntare cu dușmanul, de aceea sunt învinse de
eroii pozitivi mai slabi, dar cu mai multă minte.
În Făt-Frumos din Lacrimă , forțele răului (muma Pădurilor,
baba-vrăjitoarea) urmează trăsăturile fixate de tradiția folclorică:
răutate (așa mare încât însăți fiica, Ileana, se dezice de mama sa),
viclenie, perfidie, ură împotriva oamenilor împinsă până la limitele
furiei autodistrugătoare.
În Cenușăreasa, prin antiteza de tip alb-negru sunt puternic
reliefate defectele mamei vitrege și ale fetelor ei: mândrie, îngâmfare,
dispreț pentru muncă, răutate de proporții aproape incredibile, invidie,
dorință de înălțare prin minciună și impostură, lipsă de cuvânt.
Fata babei și fata moșneagului . Lăcomia și invidia o
determină pe fata babei să-și ia “inima-n dinți” și să plece și ea în
lume. Spre deosebire de fata moșneagului, “pornește cu ciudă trăsnind
și plesnind”. Reface itinerariul fetei moșneagului, dar peste tot “s-a
purtat totul hursuz, cu obrăznicie și prostește”. A oprit copii Sf.
Duminici, a făcut bucate afumate, arse și sleite, încât Sf. Duminică
53

“și-a pus mâinile în cap de ceea ce a găsit” . Drept răsplată, își alege
lada cea mai nouă și mai frumoasă, pe măsura lăcomiei ei.
Capra cu trei iezi. Lupul este de la început un dușman de lup…
“care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii”, încărcat de
vicii, indiscret/ “trăgea cu urechea la păretele din dosul casei când
vorbea capra cu dânșii”, crud (“știu că i-aș cârmăși și i-aș jumuli…”)
crumzimea lui mergând până la acte gratuite (acela de a pune capetele
iezilor morți la fereastră și de umple pereții cu sânge). Este un artist al
disimulării cu gustul vorbirii protocolare, sintențioase, ca din scripturi:
“Apoi dă, cumătră, se vede că și lui Dumnezeu îi plac puișorii cei mai
tineri”, perfind, insinuînd că ursul ar fi vinovatul. Lăcomia lui este
zugrăvită plastic: “Atunci lupul nostru începe a mânca halpov și
golgât, îi mergeau sarmalele întregi pe gât”.
În Scufița Roșie lupul reprezintă răutatea, viclenia, lăcomia.
Personajele basmului se grupează în cupluri opuse pentru a ilustra
tema, pentru a dezvolta și a rezolva conflictul dintre bine și rău.
Mijloacele esențiale în crearea lor sunt: hiperbola (înzestrarea cu
trăsături peste măsura puterilor omenești), antiteza (bine-rău, real-
fantastic), personificarea (animalelor, a păsărilor, florilor – capra,
iezii, lupul.)
În basme eroii și acțiunile se grupează după niște numere
fatidice care se repetă. Trei sunt metamorfozările lui Făt-Frumos, trei
sunt iezii caprei, Cenușăreasa merge la mormântul mamei de trei ori
pe zi, iar la bal trei nopți la rând. 7, 9, 12, 17, 77 (3 feciori, 3 fete, 3
zmei, 3 zmeoaice, 3 mări, 3 țări etc.)
Formele introductive ca: “A fost o dată ca niciodată; că de n-
ar fio nu s-ar povesti, de când făcea plopșorul pere și răchita
micșunele, de când se băteau urșii în coade” etc. au ca scop
prezentarea altor valori ale timpului și ale spațiului, desprinderea de
logica realului.
Formulele mediane asigură continuitatea între episoadele,
menținând viu interesul cititorului “Ascultați, boieri, cuvântul din
poveste, căci d-aci înainte mai frumos îmi este”. Formulele finale
reamintesc necesitatea reîntoarcerii la realitate, revenirii în lumea
prezentată alegoric.
În general basmele au un caracter moralizator (Capra cu trei
iezi, Scufița Roșie).
54

Sub raport compozițional, acțiunea basmelor se plasează într-
un timp arhaic fabulos care creează totuși impresia unui prezent etern
și într-un spațiu nedeterminat, dar, în linii mari aceleași: codrii
neumblați, împărății îndepărtate, “tărâmul celălalt”, palate și grădini
din aramă, argint și aur, sau bordeie umile care ascund comori
inestimabile, munți care se bat în capete.
Subiectul se structurează în niște șabloane cunoscute: feciorul
cel mic e întotdeauna mai isteț, fugarii aruncă în calea zmeoaicei
obstacole, mama vitregă gonește fata moșului, ființele cărora li s-a
făcut un bine, ajută personajele pozitive.
i. Dimensiuni ale fantasticului și
miraculosului
1. Relația basm – elementul fantastic
,,Basmul este un gen vast ( …), o operă de creație literară, cu
o geneză specială, o oglindire a vieții în moduri fabuloase
“(G.Călinecu , Estetica basmului).
Etimologic, adjectivul ,,fantastic” provine din latinescul
,,phantasticus” ( în franceyă ,,fantastique” ) și înseamnă ,,ceea ce nu
există in realitate; creat, plăsmuit de imaginație ; ireal, himeric,
incredibil, fictiv”.
În basm există o interferență continuă între elementele reale și
cele fantastice, plăsmuite de imaginația creatorului popular sau cult.
În cadrul literaturii universale, fantasticul apare în literatura
greacă, îndeosebi în poemele homerice Iliada și Odiseea, se dezvoltă
ulterior în Evul Mediu și în Renaștere. Romantismul, prin inspirația,
prețuirea și valorificarea folclorului, stimulează dezvoltarea prozei
fantastice, în general: E.T.A. Hoffman, scriitorii mișcării ,,Sturm und
Drang” , Goethe, Schiller( în prima perioadă a creației), E.A. Poe,
Villiers de L” Isle-Adam.În secolul al XX-lea, fantasticului evoluează
spre absurd, fiind o modalitate de abordare a problematicii umane
deosebit de complexă. Literatura științifico-fantastică se dezvoltă mai
ales în ultimele decenii ale acestui secol, anticipând diverse domenii
științifice și tehnice prin transfigurare artistică.
În literatura română întâlnim elementele ale fantasticului în
creația lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale, Ioan Slavici,
55

Ștefan Petică, Iuliu Cezar Săvescu, Gala Galaction, Al. Philippide,
Mihail Sadoveanu ș.a.
Fantasticul cu substrat mitic sau filozofic apare în opera lui
Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Stefan Bănulescu, iar cu caracter
de anticipație este ilustrat de Victor Kernbach, Vladimir Colin, Mihu
Dragomir, Ion Hobana ș.a.
TzvetanTodorov definește conceptul de fantastic în raport direct
cu cel de real și imaginar. ,,Într-o lume care este evident a noastră, cea
pe care o cunoaștem, fără diavoli și silfide și fără vampiri, are loc un
eveniment care nu poate fi explicat prin legile acestei lumi familiare.
Cel care percepe evenimentul trebuie să opteze pentru una din dintre
cele două soluții posibile: ori este vorba de o înșelăciune a simțurilor,
de un produs al imaginației și atunci legile lumii rămân ceea ce sunt,
ori evenimentul s-a petrecut într-adevăr, face parte integrantă din
realitate, dar atunci realitatea este condusă de legi care ne sunt
necunoscute […]. Fantasticul ocupă intervalul acestei incertitudini”
(Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică ).
•Izvoarele fantasticului în literatura română se află în creația
populară și au fost valorificate artistic de Mihai Eminescu în Făt-
Frumos-din-Lacrimă basm în care fabulosul folcloric este de
sorginte romantică, iar originalitatea și arta povestirii constau în:
individualizarea peisajului nocturn, prezența elementelor macabre
și onirice, comuniunea contingent – transcendent, muzica sferelor
etc.
,,El adormi, cu toate acestea-I părea că nu adormise… Pelițele de
pe lumina ochiului I se roșise ca focul și prin el părea că vede cum
luna se cobora încet, mărindu-se spre pământ, până ce apărea ca o
cetate sfântă și argintie…ce tremura strălucită… cu palate înalte
albe… cu mii de ferestre trandafirii; și din lună se scobora la pământ
un drum împărătesc acoperit cu prund de argint și bătut cu pulbere de
raze. Iară din întinsele pustii se răscoleau di nisip schelete nalte… ci
capetele seci de oase… învălite în lungi mantale albe, țesute rar din
fire de argint […] și urcau drumul lunii și se pierdeau în palatele
înmărmurite ale cetății din lună prin a cărora ferești se auzea o
muzică lunatecă… o muzică de vis…” (Mihai Eminescu , Fat-Frumos-
din-Lacrimă)
56

Acțiunea, ca și basmul popular, se situează ,,în illo tempore” (,,în
vremea aceea”), într-un prezent etern, concretizat prin formula
introductivă : ,,În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt și aci, nu
erau decât în germenii viitorului, […] în vremea veche trăia un
împărat întunecat și gânditor ca miazănoaptea și avea o împărăteasă
tânără și zâmbitoare ca miezul luminos al zilei”( Mihai Eminescu ,
Fat-Frumos-din-Lacrimă ).
Eroii reprezintă, prin Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana, modele
ideale din punct de vedere fizic și spiritual, fiind prezenți atât în
basmul popular, cât și în cel cult.
Dacă marii creatori ca M. Eminescu, I. Creangă, Frații Grimm,
Charles Perrault, H.Ch. Anderson adoptă în relatare o viziune
originală inconfundabilă, povestitorul popular dezvoltă în așa fel
dsicursul fantastic, încât lasă câmp liber spontaneității, care devine o
trăsătură proprie basmului folcloric. Astfel se explică mulțimea
variantelor.
Tema generală a basmului, lupta dintre bine și rău, sfârșind cu
victoria Binelui se împletește cu unele teme secundare. Acestea
îmbogățesc, prin detalii, aspectul general de viață de la care pleacă
scriitorul, exprimând dragoste, ură, invidie, gelozie, bunătate, răutate
etc.
1. Relația basm – miraculos – supranatural
Termenii ,,fantastic” și ,,miraculos” sunt doar parțial sinonimi, în
sensul că exprimă imaginarul, irealul, incredibilul, fictivul.
Miraculosul este propri u unor situații, întâmplări sau eroi care
aparțin unei lumi supranaturale. În acest sens sunt semnificative
personajele lui Ion Creangă din Povestea lui Harap Alb : Flămânzilă,
Setilă, Gerilă, Ochilă, sau Păsări-Lăți-Lungilă care apar înzestrați cu
însușiri ieșite din comun. Basmul depășește astfel, concretul,
ridicându-se, prin abstractizare, la ,,figuri și simboluri”(H. Wallon
(Prefață la A. Braumer), Nos livres d*enfants ont menti).
În cadrul relației basm – element miraculos, acesta din urmă
devine un auxiliar prețios, în subordinea eroului principal: lac, pădure,
stâncă, munte, năframă, cutie(cute) ș.a. ,,Când un erou nu poate ieși in
impas pe căi naturale… recurge la obiecte năzdrăvane miraculoase”
( G. Călinescu, Estetica basmului)
57

Făt –Frumos din basmul lui m. Eminescu, pentru a ieși din impas,
aruncă înaintea babei care-l urmărește o perie, ocute și o năframă, care
devin pe rând, pădure, stâncă, lac.
Dezideratul de a fi invulnerabil prin hainele de tinerețe ale
împăratuluise soluționează printr-o năframă vrăjită.
,,O astfel de năframă năsădită și vrăjită capătă de la Sfânta Joi,
Petre, cine-o poartă, fulgerul nu-l ajunge, sabia nu-l taie și gloanțele
sar de pe trupul lui…”(Ioan Slavici, Zâna Zorilor).
Miraculosul include și personaje sau întâmplări care aparțin unei
lumi supranaturale. Confidenții eroului pot fi Sfânta Miercuri, Sfânta
Duminică, calul sau personajele cosmogenice: Zorilă, Murgilă, Miez
de Noapte, Decuseară.
Adversarii sunt zmeii, balaurii, diferiți monștri, frații ipocriți,
mamele vitrege, Jumătate-de-Om-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop,
Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne, Muma Pădurii, Spânul ș.a.
Situarea personajelor la antipod, caracterizarea lor prin
intermediul antitezei potențează înțelegerea mesajului etic și estetic.
Chiar dacă sfârșitul este previzibil, prezența fabulosului, a
miraculosului și a supranaturalului, care include, de fapt, primii doi
termeni, menține treaz interesul ascultătorului pe tot parcursul
desfășurării firului epic.
1. Alte coordonate ale basmului
1)atemporalitatea – se exprimă prin formula introductivă: ,,A fost
odată ca niciodată…pe când erau muștele cât găluștele / Și le
prindeau vânătorii cu puștile; … pe când purecele zbura în slava
cerului și se lăsa pe foaia teiului…”.(Dumitru Stăncescu, Fratele
Bucățică).
2)spațiul poate fi ,,tărâmul celălalt”, tărâmul de dincolo, ,, moșia”
Scorpiei, a Gheonoaiei:țara ,,șerpilor”, a șoarecilor și corespunde
timpuli nedeterminat. Făt-Frumos parcurge spații terestre, aeriene
sau acvatice, potrivit dimensiunii fantastice a planului epic.
3)visul constituie unul din mijloacele de realizare a dorințelor
eroului, alături de elementul fantastic a planului epic.
4)metamorfozarea este una dintre multiplele posibilități de
întruchipări succesive; mâncând jar, calul slab și răpciugos devine
58

frumos și gata să-și slujească stăpânul; o fată de împărat se
transformă în broască râioasă, iar peste noapte se metamorfozează
într-o zână încântătoare
•Tehnica narării
a) nararea lineară implică o expunere uniformă, fără complicații,
care se realizează la un singur nivel al relatării. Exemplu: Făt
Frumos pleacă în căutarea iubitei, cu care se va căsători.
b)nararea ascendentă se distinge printr-o relatare mai complexă,
conflictul apărând în prim plan. Eroul săvârșește lucruri ieșite din
comun, situâdu-se la al doilea nivel al relatării.
Astfel, în Porcul fermecat, nerespectarea legământului are consecințe
prin gradarea acțiunii spre punctul culminant și spre deznodământ.
Formula finală urmărește readucerea cititorului din tărâmul
fantasticului în cel real, prin modalități multiple: ironie, glumă,
parodie etc.
De exemplu: ,,Iar eu, isprăvind povestea, încălecai pe-o șa și
vă spusei dumneavoastră așa; încălecai p-un fus, să fie de minciună
cui a spus; încălecai pe-o lingură scurtă, să nu mai aștepte nimic de la
mine cine-ascultă…”( D. Stăncescu, Alte basme culese din gura
poporului).
Întregul discurs fantastic, propriu basmului, se distinge printr-
un stil oral, în cadrul căruia adresarea directă, monologul, dialogul,
vorbele de duh, proverbele, zicătorile, pasajele exclamative îi cele
interogative au rolul de a potența oralitatea îi implicit, de a stârni
interesul cititorului sau al ascultătorului pentru basm.
3.5. Povestea. Ion Creangă, povești nuvelistice și
animaliere
Povestea, străveche plăcere universală pe care o simțim din
copilărie, este atât de trainică pentru că, fără îndoială, are o însușire
anume, un principiu deosebit de permanență. Mai întâi, pentru că ne
duce, în câteva cuvinte, într-o altă lume, în care nu trăim întâmplările,
ci le închipuim, o lume în care stăpânim spațiul și timpul, în care
punem în mișcare personaje imposibile, cucerim după dorință alte
59

planete, strecurăm tot soi de făpturi sub ierburile de pe fundul
iazurilor, între rădăcinile stejarilor, o lume în care cârnații atârnă în
copaci, râurile curg spre izvoare, păsări guralive răpesc copii, răposați
fără odihnă se întorc pe furiș fiindcă au uitat ceva, o lume fără granițe
și fără legi, în care putem orândui cum ne place întâlnirile, luptele,
pasiunile.
Povestitorul este înainte de toate cel care vine din altă parte,
care îi adună în inima satului pe cei care nu pleacă niciodată nicăieri și
le arată alți munți, alte planete, alte spaime și alte chipuri. Este cel
care aduce schimbarea.
3.5.1. Poveștile nuvelistice ale lui Creangă
Definiție
Poveștile ca și basmele, sunt de origine populară în care,
elementele realului se îmbină cu cele fantastice. Între basme și poveste
nu există deosebiri esențiale. În primele domină fantasticul, pe când în
celelalte el ocupă un loc secundar sau este înlocuit uneori, cu elemente
din recuzita superstițiilor. Deosebirile nefiind totdeauna clare, i-au
determinat pe unii creatori de basme să-și denumească producțiile
drept povești.
Subiectele basmelor sunt variate și bogate. Motivele cele mai
obișnuite pornesc de la executarea unui legământ, prin forță, dibăcie
sau iscusința cu opozante, întruchipări ale răului etc.
Personajele sunt în majoritate, învestite cu puteri
supranaturale. Ele sunt grupate în două categorii: unele reprezintă
forțele binelui și altele forțele răului. Ca în cazul poveștilor nuvelistice
– populare – finalul reprezintă concluzia sau morala. Fiind dotate cu
însușiri excepționale, personajele sunt personificări ale bunatății,ale
dreptății ori ale frumuseții, curajului, vitejiei sau altele, simbolul
răutății, al lașității, al urâțeniei.
Fiind o structură expres narativă, în basm sunt pagini de
evocare a unor spații stranii, a celuilalt tărâm,a unor țări sau moșii de
păduri, palate, acțiunea fiind plasată într-un timp neverosimil, adică
imposibil pentru logica rațiunii obișnuite.”Când curgeau râuri de
lapte / Când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe Pământ…”
“Într-un basm totul e simbolic și universal. În poveste și
nuvelă, nu se observă, ci se demonstrează observațiuni morale. În
60

“Soacra cu trei nurori” dăm de eternul conflict dintre noră și soacră;
“Capra cu trei iezi” este ilustrarea iubirii de mamă; ”Dănilă Pepeleac”
dovedește că prostul are noroc; ”Punguta cu doi bani” dă satisfacție
moșilor care trăiesc rău cu babele lor; ”Povestea porcului” verifică
adevărul că pentru o mama și cel mai urât prunc este un Făt-Frumos.”
Prezentare generală a operei lui Ion Creangă
Opera literară a lui Creangă nu e întinsă, intră toată într-un
volum, iar la prima vedere suntem tentați să-i aplicăm autorului
propria observație despre o fină comparație a sa: ”românului i-i greu
până se apucă de treabă, că de lăsat îndată se lasă”. Dar se cuvine să
nu uităm, pe de o parte că, I. Creangă și-a consacrat cea mai mare
parte a activității învățământului primar, redactării și tipăririi mai
multor lucrari destinate școlilor, pe de altă parte, că foarte de timpuriu
boala i-a slăbit considerabil puterea de muncă și i-a răpit acel “gust al
lucrării “ pe care-l socotea atât de necesar pentru a crea o operă
frumoasă și durabilă. Opera lui Creangă este unică în felul ei: plăcută
și atrăgătoare în anii copilăriei, prețuită și savantă în tinerețe,
nostalgică și plină de sensuri la bătrânețe. Ea cuprinde povești,
povestiri, anecdote și amintiri din copilărie, alcătuind împreună
imaginea vieții satului moldovean de munte de pe la mijlocul secolului
trecut.
Poveștile și povestirile sunt primele publicații ale marelui
scriitor. Debutând în 1875 la Convorbiri literare cu “Soacra cu trei
nurori”, Ion Creangă continua sa publice povești:”Capra cu trei
iezi”(1875),””Punguța cu doi bani”(1876),”Fata babei și fata
moșneagului”(1876),”Dănilă Prepeleac”(1876),”Povestea lui Harap-
Alb"(1877) și altele.
În poveștile sale, Creangă confruntă întotdeauna două principii
de viață: binele și răul, iar eroii săi acționează în numele unuia sau
altuia, în conformitate cu caracterele lor. Adânc cunoscător al traiului
de fiecare zi al țăranului în mijlocul căruia a trăit cei mai frumoși ani
ai vieții, al înțelepciunii populare, Creangă este convins că bun nu
poate fi decât omul muncitor, înțelept, harnic, modest.
Astfel de trăsături vor întruchipa și eroii poveștilor sale:
Harap-Alb, fata moșului, Ivan Turbincă, și alții care care sunt săritori,
gata să ajute pe cei în suferință. În opoziție cu aceste caractere ale
personajelor, Spânul cel ipocrit și viclean, în falsa situație de nepot al
61

împăratului, este răutăcios, disprețuitor, tiran, prin urmare, un
exponent al celeilate forțe, răul.
Zgârcenia și lăcomia strivesc ceea ce este mai frumos și mai
curat în sufletul omului, dezumanizându-l. Astfel, în “Punguța cu doi
bani”, baba zgârcita și rea trăiește separat, bucurându-se singură de
avutul său. Când moșul cel pofticios se îmbogățește, devine și el
cărpănos și egoist. Astfel, personajele sunt pedepsite pentru lăcomia
lor, dovedindu-li-se că adevărurile și bunurile adunate sunt
vremelnice.
Pe lângă înțelepciune și hărnicie, modestia este o calitate la fel de
prețuită în popor. Tema este tratată de Creangă în “Fata babei și fata
moșneagului”, fata moșneagului – harnică, bună și ascultătoare – alege
drept rasplată pentru munca ei o ladă veche, fără să știe ce comoară se
ascunde în ea, în timp ce fata babei – lacomă, leneșă și țâfnoasă – alege
lada cea mai mare și frumoasă, încât abia putea s-o care.
Realitatea si fantasticul
Poveștile lui Creangă se caracterizează printr-o îmbinare
deosebit de interesantă și originală a elementelor reale cu cele
fantastice. Personajele fabuloase sunt individualizate adesea cu
mijloace surprinzător de realiste. Deși poartă nume de feți frumoși,
împărați, diavoli, scriitorul le percepe ca pe niște oameni din realitate.
Sfânta Duminică, de pildă, din povestea lui Harap-Alb este înfățișată
ca o bătrânică de ispravă, care umbla desculță să adune buruieni
lecuitoare așa cum făceau babele din Humulești. Portretele celor cinci
năzdrăvani ce însoțesc în călătoria lui pe Harap-Alb sunt realizate prin
modalitatea exagerării specifică folclorului. Gerilă “dihanie de om”,
Flămânzilă o “namilă de om”. Vorba lor este șugubeață, și mai
ales familiară, iar purtarea asemenea unor țărani puși pe glumă și
hârjoană.
Dracul din “Danilă Prepeleac” este o ființă nătânga, ușor de păcălit
de la minte “care-i mâncau câinii din traistă”, iar moartea din
“Ivan Turbincă” este o babă “vlăguită și înspăimântată” pe care o
supun. Miracolul devine astfel, prin reducerea la dimensiunile
obișnuitului, un mijloc de zugrăvire a vieții reale. Zicalele, proverbele,
vorbele pe care le folosesc din belșug toate personajele poveștilor,
sporesc într-o măsura considerabilă atmosfera vieții obișnuite de la
țara.
62

Povestirile lui Creangă se deosebesc de povești prin lipsa
elementului fantastic, miraculos. Narațiunea cu caracter istoric ”Moș
Ion-Roată și Unirea“ luminează chipul țăranului hâtru, dar și sătul de
nedreptățile sociale și revoltat împotriva lor.
Amintirile din copilărie , operă de valoare și document
autobiografic prețios, completează poveștile și povestirile, oferind un
tablou real al vieții țăranului moldovean. Ion Creangă și-a povestit la
vârsta maturității, copilăria și anii de scoală petrecuți în satul natal și
în satele învecinate. Din ciclul ”prostiei omenești” fac parte poveștile
“Prostia omenească” (1878) și “Dănilă Prepeleac”.
Povestea nuvelistică “Dănilă Prepeleac” cuprinde două părți
distincte care contrastează și aparțin, de altfel, la două teme diferite.
Cea dintâi ne înfățișează un țăran mărginit, care în urma unor
schimburi dezavantajoase își pierde unicul său bun, iar în cea de a
doua parte dimpotrivă, vedem un om care dă dovadă de inteligență și
punând în locul puterii șiretenia, reușește să-i joace pe diavoli,
devenind mult mai tare decât ei.
Tema o constituie de fapt proverbul care spune “prost să fii
noroc să ai”, și de asemenea pune la îndoială incapacitatea unui om
de a nu face față nici unei situații. Subiectul – este simplu: Dănilă
Prepeleac, un biet țăran blajin, dornic să cumpere niște ciubote, se
duce la iarmaroc saă-și vândă boii cei mari, însă pe drum, el schimbă
vitele pe un car, carul pe o capră, capra pe un gânsac, iar gânsacul pe o
pungă de piele, pe care o dăruiește fratelui său, neavând bani de pus în
ea. După ce a zdrobit boii și carul fratelui său doborând un
copac, se hotărăște să construiască o mănăstire. Scaraoțchi, căpetenia
dracilor, îi trimite lui Dănilă un burduf cu bani să renunțe la proiect.
Curând, diavolul se răzgândește și îl supune pe Danilă la
diferite încercări.
Înfruntându-se cu mai mulți draci, Dănilă reușește până la
urmă să depășească fiecare capcană și să rămână cu banii. Dănilă
trăiește fericit în rândul alor săi.
Harta predicțiilor
După ce se citește lectura pe jumătate și se face rezumatul poveștii,
se înfăptuiește harta predictiilor
•Ce credeai că se va întâmpla în final?
•Ajunge Danilă Prepeleac la iarmaroc cu boii?
63

•Reuseste să-i vândă?
•Cum vă închipuiți că se va descurca Dănilă?
•Va avea oare el noroc?
Posibile răspunsuri (interpretări)
•Vinde boii și pierde banii; vinde boii și reușește să-și cumpere alții
mici și un car;
•Se va întâlni cu o zână și va avea noroc;
•Va ajunge la iarmaroc, va vinde boii și va cumpăra altceva;
•Va da boii fără bani;
•Va schimba boii pe ceva nesemnificativ ori pe ceva foarte prețios,
mult mai prețios decât boii ș.a.
Primul deznodământ, că Dănilă Prepeleac schimbă boii pe ceva
nesemnificativ, alegându-se în final cu o traistă, neavand ce face cu ea
nu prea a fost intuit de elevi, fiind neobinuit acest gen de “prostie”.
Însă, spre finalul lecției se poate pune întrebarea:
•Ce credeți că se va întâmpla cu Dănilă după ce și-a pierdut unicul
bun pe care îl mai avea ?
•Va reuși să supraviețuiască? Sau va rămâne sărac lipit pământului
și va muri de foame?
Posibile răspunsuri // interpetări:
•Dănilă va reuși să supraviețuiască, ba chiar dând peste o avere se
va și îmbogăți;
•Dănilă va încerca să supraviețuiască cerând ajutorul fratelui său;
•Va munci și va putea să trăiască mai departe cu familia lui;
•Va da norocul peste el și se va îmbogăți ș.a.
În finalul celei de a doua povești, dacă se poate spune așa, Dănilă
reușește să supraviețuiască, ba chiar își va schimba destinul și va da
norocul peste el, reușind să înfrângă diavolii și să rămână cu averea.
Bine, atunci care credeți că e valoarea morală a întregii
povești? / Ce încearcă scriitorul să ne transmită? / Care credeți că e
mesajul?
Valoarea educativă
Scriitorul dorește să ne transmită că și cel prost poate avea
noroc sau poate să-și schimbe destinul, dacă a fost doar un om naiv
până atunci, credul și lăsător din fire. Și cel mai “prost” ori mai naiv
64

om poate să se descurce într-o situație oarecare, ori chiar într-o situație
limită.
Însă în cazul nostru situatia este ceva mai dificilă. Dănilă are
de trecut niște obstacole mai grele, confruntându-se cu diavolii. Însă
reușește să se descurce și să țină piept diavolilor, de aici putând
rezulta o calitate mult mai mare decat ”prost să fii noroc să ai”. Chiar
inteligența poate, ca în cazul nostru, să stea ascunsă sub masca de om
prost; și astfel, iată o calitate pe care nu oricine o are, inteligența unui
om naiv, care pare chiar prost de naiv și credul ce este la început. Și
atunci morala ar mai putea fi: ”prost, prost, dar prost cu cap”. Prostul,
noroc are, dar nu orice “prost” are noroc, ci norocul și-l mai face
“prostul” și cu mintea.
Cea dea doua poveste, prezentă și în categoria poveștilor
religioase, este ”Povestea lui Stan Pățitul (1 aprilie1877). Tema în
povestea lui Stan Pățitul, ca și aceea din “Soacra cu trei nurori”, nu e
reprezentată în România decât de povestea lui Creangă, fiind un reflex
al motivului faustic: un pact între diavol și un om.
Chirică se leagă să slujească pe stăpânul său timp de trei ani,
în schimbul făgăduinței unui lucru pe care el nu-l indică în mod clar.
Expozițiunea este simplă: facem cunoștință cu personajul
principal, “un țăran bucurător și așezat, care nu se hotărăște să se
însoare de teama să nu dea greș într-o căsnicie.
Intriga o reprezintă apariția lui Chirică, sluga diavolului, ce
întruchipează un copil, dornic să-l slujească timp de trei ani. Aceasta
este pedeapsa dată de căpetenia dracilor, Scaraoțchi, fiindcă mâncase
botul de mămăligă lăsat de Stan, cu gândul că va ajuta un om sărac.
Desfășurarea acțiunii – o constituie timpul petrecut de
Chirică la Stan, cu momentele / MOTIVELE:
– culesul;
– hărnicia ieșită din comun a lui Chirică;
– ideile de nuntă.
Punctul culminant: pregătirea pentru nuntă, alegerea fetei și
punerea la încercare a acesteia, la casa unei babe.
Deznodământul: alungarea păcatului lumesc al fetei
– finalul slujirii lui Chirică la Stan;
– alegerea răsplatei – sacul cu baba mijlocitoare.
Și așa, Stan Pățitul -“Ipate” s-a izbăvit și de baba și de dracul
trăind în pace cu nevasta și cu copiii săi.
65

Mesajul poveștii – ideea / înțelegerea textului:
Scaraoțchi, căpetenia dracilor, trimite o slugă pe pământ pentru
a vâna suflete. Acesta se oprește la casa lui Stan, găsind numai
un boț de mămăligă – lăsat în semn de “bogdaproste”- la vreun
cerșeto, om nenorocit -(demonstrează blajinitate, sufletul bun al
țăranului).
•Acum pentru că am văzut de ce l-a trimis Scaraoțchi pe pământ
pe sluga lui și am descoperit sufletul bun al țăranului, de ce credeți
că s-a dus Chirică tocmai la Stan să slujească? De ce nu s-a dus la
oamenii răi, la cei mai păcătoși?
Posibile răspunsuri: Chirică slujește la Stan pentru a-i fura sufletul
cel bun și a-l duce la Scaraoțchi, fiindu-I mai ușor acest țel cu oamenii
singuri, necăsătoriți, fără prieteni și copii.
•Dar oamenii buni nu ajung în rai?
Ba da și tocmai de aceea, cum aflăm în final, Chirică nu a venit să fure
sufletul lui Stan, ci sufletul unei babe “vrăjitoare”, pentru a întări
temeliile iadului: expresia “talpa iadului” indică în basmele populare
pe mama dracului, iar în limbaj familiar o bătrână vrăjitoare.
•De ce credeți că personajul Chirică l-a slujit credincios pe Stan și
nu i-a furat sufletul?
Chirică l-a slujit credincios pe Stan deoarece sufletul lui bun nu avea
cum să ajungă lângă sufletul celor din iad.
•Da, dar noi știm că fiecare are păcatele sale și fiecare greșește.
Baba, în schimb, și-a vândut sufletul pentru bani și merita o astfel
de pedeapsă. Și atunci, putem desprinde mesajul poveștii? Care
este acesta după voi, copii?
Un suflet bun și credincios nici diavolul nu poate să îl ia, chiar dacă
este singur.
Povestea Ivan Turbincă se încadrează de asemenea în
categoria poveștilor și a povestirilor din ciclul “Poveștilor religioase”.
Tema din Ivan Turbincă e una populară bine cunoscută: datorită
darurilor miraculoase primite de la Dumnezeu sau de la Cristos, un om
din popor își bate joc de diavol și de moarte și astfel ajunge la o vârstă
foarte înaintată.
Structura povestirii e clasică, cu o actiune concentrată, care se
desfășoară într-un ritm dinamic, neașteptat…
Expozitiunea: întâlnirea ostașului rus cu Dumnezeu și cu Sf. Petru.
66

Intriga: punerea la încercare a ostașului și răsplata bunatății lui.
binecuvântarea turbincăi – drept răsplată, dorinta lui Ivan.
Desfășurarea acțiunii : Dumnezeu îi dă lui Ivan ca slujbă păzirea
porților raiului, iar el acceptă bucuros, însă numai după ce termină de
îndeplinit rolul lui pe pământ (doarme la un boier pe care îl scapă de
dracii ce îl bântuiau și îi bântuiau și casa, închizându-i în turbinca
binecuvantată).
– se duce la poarta raiului, însă negăsind cele trebuite (tutun,
femei, băutură) se gândește să-și încerce norocul și la poarta iadului;
– dracii înfricoșați de dans îl fac pe Turbincă să se întoarcă
înapoi la poarta raiului;
– de data aceasta îl slujește credincios pe Dumnezeu, însă alungă
moartea de fiecare dată când vine la Dumnezeu să-i dea de lucru.
Punctul culminant: Dumnezeu ia turbinca lui Ivan pentru că a sosit
și clipa lui când trebuie să moară – având termen trei zile să-și
pregătească racla.
Deznodământul: Ivan reuseste să păcălească până și moartea
inchizând-o în sicriu, însă repusă în libertate de către Dumnezeu îl lasă
pe soldat să trăiască veșnic (drept pedeapsă).
Bine acum că știm în mare parte cum se întâmplă acțiunea să
încercăm să ne punem în locul lui Ivan Turbincă și a celorlalte
personaje și să interpretăm o mică scenetă. Personajele veți fi voi, în
ipostaza în care ne povestește scriitorul.
Se împart rolurile elevilor și se vor citi anumite fragmente
semnificative care să formezeși să inducă mesajul final al textului, ce
încearcă adică autorul să ne transmită prin intermediul poveștii și a
personajelor, interpretarea venind din partea elevilor (folosindu-se
astfel interpretarea critică, gândirea critică, dezvoltând imaginația și
creativitatea copiilor).
După ce s-a făcut jocul de rol se vor pune anumite intrebări
interpretative și comprehensive pentru o mai bună înțelegere a
textului, lăsând elevii să-și exprime de asemenea propriile puncte de
vedere în legătură cu finalul operei și eventual o posibilă schimbare a
acestuia.
•De ce Ivan merge și la poarta iadului? Nu e mulțumit cu ce poate
să-i ofere Dumnezeu?
67

– Ivan merge și la poarta iadului deoarece el avea nevoie și de
altceva decât găsea pe tărâmul raiului, el avea nevoie de țigări, băutură
și femei, adică niște mari vicii și defecte ale oamenilor.
•Și de ce credeți că lui Ivan îi trebuiau toate acestea și nu se
mulțumea cu toată bunătatea, frumusețea ce o oferea raiul și bunul
Dumnezeu?
•Oare nu este el om ca toți oamenii și este și el păcătos (cum a
lăsat Dumnezeu de la Adam și Eva) chiar dacă are o bunătate mai
aparte în el cum ni s-a demonstrat la început?
Într-adevăr, este și el om și are nevoie de plăcerile “lumești” sau
mai bine spus “diavolești.”
•Cum ați interpreta expresia “fala goală, traista ușoară”?
Ele tocmai se referă la acest lucru despre care am discutat,
căci omului nu-i este de ajuns nici tot binele din lume că tot mai caută
și altceva.
•Dar de ce vrea totuși Ivan să păcălească moartea?
Posibile interpretari:
•El dorește să păcălească moartea pentru a nu mai muri nimeni de
pe pământ.
•Dorește să păcălească moartea deoarece vrea el să traiască veșnic
pe pământ.
•Da, este adevărat, Ivan păcălește moartea pentru a avea viața
veșnică pe pământ. Și dorința îi va fi îndeplinită?
•Dorința îi este îndeplinită de către Dumnezeu, acesta în final
eliberând moartea și dându-i viața veșnică lui Ivan.
•Și atunci înseamnă că Ivan ar fi trebuit să se bucure deoarece
Dumnezeu i-a îndeplinit încă o dată dorința. De ce nu s-a bucurat
Ivan?
•Ivan s-a răzgândit deoarece și-a dat seama că viața e prea grea și
nui poate face față veșnic.
•Ce- i spune moartea lui ivan în final?
“Să știi, Ivane, că de acum înainte ai să fii bucuros să mori; și ai
să te târâi în brânci după mine, rugându-te să-ți ieu sufletul, dare eu
am să mă fac că te-am uitat și am să te las să trăiești cât zidul Goliei și
Cetatea Neamțului, ca să vezi tu cât e de nesuferită viața la așa adânci
bătrânețe!”
68

•Dar voi ce ați fi făcut în locul lui Ivan? Ați fi păcălit și voi
moartea?
Posibile interpretări:
•Am fi procedat la fel doar dacă trăiam în rai/ sau poate înseamnă
ca viața pe pământ e rai și iad împreună?
•Eu nu aș păcăli moartea deoarece aș ramâne la urmă singur pe
pământ dacă ceilalți oameni ori prietenii mei ar fi muritori și
atunci mi-aș dori să mor de singurătate și nu aș putea.
•Viața e cu bune și cu rele însa eu nu aș vrea să trăiesc veșnic așa
încât ceea ce ne este dat, ne este dat de la Dumnezeu și așa să fie.
Bine și atunci morala pe care am putea-o desprinde din finalul
poveștii ar fi: “Rău cu răul, dar nici fără rău nu-i bine” sau ceea ce nu
se poate …” Viața veșnică și moarte lungă …” Pe toate nimeni nu le
poate avea și atunci acceptăm ceea ce ne este scris și dat de către
Dumnezeu.
Din studiul de până aici rezultă că toate poveștile lui Creangă,
fără excepție dezvoltă teme populare, răspândite în întreaga lume.
Stilul operei lui Creangă este unic și profund original. Însușirea
precumpănitoare a artei sale este oralitatea. Operele sale sunt făcute
parcă pentru a fi ascultate, nu citite.
Basmul și povestea valorează cât valorează talentul celui care
povestește. Și Creangă a avut un așa de mare talent încat în toate
poveștile sale oamenii trăiesc cu o individualitate și cu o putere de
viață extraordinare.
Să nu ne înșelăm. Poveștile lui Creangă sunt bucăți rupte din viața
poporului moldovenesc. Soacra și nurorile ei, Stan Pățitul, Badea Ipate
etc. sunt oameni vii, țărani din Humulești, țărani din plasa Muntelui
din județul Neamț.
Și vestiții năzdrăvani, Ochilă, Flămânzilă și Păsări-Lăți-
Lungilă și Gerilă și Setilă sunt flacăii șugubeți…din Humulești.
Și chiar capra și iezii ei nu-s decât megieși ai feciorului lui Stefan
al Petrei, o biată văduvă necăjită cu trei copii.” (G.Ibraileanu, Note și
impresii, Iași, 1920)

3.5.2. Poveștile animaliere
69

Întocmai ca artiștii Bizanțului pictori de icoane, fresce sau
mozaicuri, Creangă lucrează în forme și cu mijloace prestabilite,
păzite de tradiții, încât originalitatea lui se introduce oarecum pe o
cale subiacentă pe care numai cunoscătorul o surprinde cu toată
limpezimea și ajunge să o deguste ca pe o savoare discretă. În ce
constă originalitatea lui Creangă?
Mai întâi într-o dibace deplasare a interesului de la simpla
povestire, de la înfățișarea nudă a episoadelor acțiunii la prezentarea
modalității lor individuale. Puterea lui Creangă de a individualiza
atitudinile, gesturile și tipurile este dintre cele mai mari. Când în
Capra cu trei iezi-iedul cel mai mare din aceștia se duce să deschidă
lupului: -Atunci mezinul se vâră iute în horn și sprijinit cu picioarele
de prichiciul și cu nasul de funingină, tare ca peștele și tremură ca
varga de frică”. Atunci când scrie povești, Creangă umanizează
fantasticul. Animalele și ființele supranaturale sunt la Creangă țărani
de-ai lui, încât în cadrul basmului, se constituie scenele unui realism
popular. Basmele lui Creangă sunt de fapt niște nuvele. Pretutindeni
aceeași lume țărănească mișcată de instinctele simple și tari, uneori
șireată, plină de umor, înfățișată în scenele și relațiile tipice ale vieții,
în felul ei de a munci și de a se înveseli în legăturile părinților cu
copiii, ale soacrelor cu nurorile sale, ale bărbatului cu nevasta, ale
fraților între ei, ale boierilor cu țăranii, ale stăpânilor cu slugile.
După cum Caragiale a evocat caracterele, atitudinile și
deprinderile comune micii burghezii românești către finele veacului
trecut, Creangă face aceeași operă pentru lumea noastră țărănească,
rămasă neschimbată în decurs de veacuri, cu aceleași largi mijloace de
stilizare.
În mânuirea dialogului realist, Creangă obține efectele sale
literare cele mai de seamă și în această privință darul său poate fi din
nou asemănat cu al lui Caragiale. Vorbirea personajelor e redată cu
speciala lor intonație și-n culoarea exactă pe care le-o conferă
formațiile verbale onomatopeice și zicerile tipice ale limbii.
Personajul basmelor, al nuvelelor, al anecdotelor se povestește pe el
însuși în Amintiri din copilărie . Desigur, omului din popor i se
întâmplă să povestească evenimentele din trecutul său, dar totdeauna
cu scopul de a minuna pe cei din preajmă cu amintirea unei întâmplări
neobișnuite, ciudate. Ideea de a se povesti pe sine însuși, de a prezenta
etapele unei formații, înceata însumare a impresiilor vieții, apoi
70

sentimentul timpului, al scurgerii lui ireversibile, al regretului pentru
tot ce s-a pierdut în consumarea lui, al farmecului retrăit în amintire
sunt tot atâtea gânduri, afecte și atitudini proprii omului modern de
cultură. Pentru plăcerea propriei urechi și pentru aceea a cititorilor săi
mai rafinați, el compune uneori largi perioade arborescente, tot atât de
bogate și bine echilibrate ca ale lui Odobescu sau încheie frazele sale
cu cezurile ritmate, ca marii autori ai clasicismului. Alimentat din
vorbirea poporului, stilul lui Creangă își manifestă calitatea lui orală
și-n aceste împrejurări.
În povestiril e, basmele și amintirile lui, Creangă înfățișează
societatea rurală, satul sub regim cvasifeudal, acela în care el însuși a
trăit. Și cum avem de a face cu o creație obiectivă în multe din
aspectele operei, se pot urmări, pe lângă ecourile evenimentelor
contemporane, tipurile caracteristice.
La început Creangă e socotit de Maiorescu, însuși un scriitor
popular, povestitor de povești folclorice. Se pot găsi într-adevăr
prototipuri ale poveștilor sale în folclorul universal, dar ce e curios,
mai puțin local. Astfel Soacra cu trei nurori seamănă cu soacra din
culegerea armenească a lui Mina Ceraz. Tema din Capra cu trei iezi
seamănă cu fabula lui La Fontaine Le loup, Le chevre et le chevreau ;
Punguța cu doi bani există în Panchatantra și la Esop, Povestea
porcului , o găsim în Straparola de Caravaggio ori în Contes de fees
de Contesa a Aulnoy, în basmele săsești culese de Iosif Haltrich.
Creangă nu e folclorist, ci un prozator, un autor cult nu atât de povești,
cât de nuvele.
Într-adevăr, ceea ce sare în ochi în poveștile lui Creangă este
lipsa lor aproape totală de fantastic. Doar peripețiile sunt uneori
fantastice, dar eroii au virtuți omenești. “Capra cu trei iezi” e o fabulă
pe tema copiilor care nu ascultă sfaturile materne și a faptelor rele ce
nu rămân fără (răs)plată. La fel, “Punguța cu doi bani” , este o
“fabulă” pe tema absurdității avariției și a capriciilor hazardului.
“Povestea porcului” înfățișează reluând vechea legendă a lui Amor și
Psyche , urmările nesăbuite în dragoste.
Poveștile lui Creangă au o desfășurare dramatică, mijlocul
obișnuit de reprezentare al eroilor fiind monologul sau dialogul. Mai
mult decât prin ceea ce fac, eroii se caracterizează vorbind. Soacra
cicălitoare și nora deșteaptă, Dănilă cel ingenios după o fază de
confuzie, moșneagul fălos din “POVESTEA PORCULUI”; fata
71

cuminte și invidioasă din “Fata babei și fata moșneagului” etc.
Întrucât se exprimă în formule fixe, citind proverbe sau zicale, toți
vorbesc ca în teatrul clasic. La fel, moșneagul vine cu porcul, fiul său
de suflet și cere străjerului să fie înfățișat împăratului: “- Dați de știre
împăratului c-am venit noi….”.
Ironia și jovialitatea sunt cele două constante ale poveștilor lui
Creangă. Moșnegii din Povestea Porcului vorbesc despre “copilul” lor
cu aluzii fine:“- Iaca, măi băbușcă, ce odor ți-am adus eu. Numai să-ți
trăiască! Un băiat ochios, sprâncenat și frumușel de nu se mai poate.
Îți seamănă ție, ruptă bucățică….Acum pune de lăutoare și grijește-l
cum ști că se grijesc băieții, că după cum vezi, îi cam colbăit-mititelul.
– Moșnege, moșnege. Zise baba, nu râde, că și acesta-i făptura lui D-
zeu, ca și noi….Ba poate…și mai nevinovată, sărmanul.”
Creangă n-a făcut el însuși aforisme ca marii moraliști, are
însă în el cel mai înalt grad memoria proverbelor și a zicalelor,
urmând în această direcție lui Negruzzi din “Păcală și Tândală” și lui
Anton Pann. Însă aceștia erau autori “hironisiți”, pe când Creangă nu
urmărește decât jovialitatea, hazul, inevitabil paremiologic când nu te
aștepți: “Vorba aceea: lucrul rău nu piere cu una cu două; Vorba ceea:
paza bună trece primejdia rea; Vorba ceea: Rău-i cu rău, dar mari rău
îi fără rău; Vorba ceea: Nevoia învață pe cărăuș.
Câțiva tropi generalizați de uz se adaugă la acest gnosism al
clasicului Creangă: -“Plăngea de sărea cămașa de pe dânsa –
(hiperbolă)“, “Înaintat la învățătură până la genunchiul
broaștei”(litotă); “Îs mai aproape dinții decât părinții” (metaforă).
Cititorul lui Creangă este mai întâi izbit de mulțimea
mijloacelor tipice ale prozei sale. O mare parte din energia expresivă a
graiului nostru a fost pusă la contribuția în paginile Amintirilor, ale
Poveștilor ori ale Anecdotelor. Imaginile, metaforele, comparațiile lui
Creangă sunt proverbe sau ziceri tipice ale poporului, expresii scoase
din rarele rezervări al limbii.S-au întocmit glosare ale lui Creangă .S-
ar putea alcătui și bogatul inventar al zicerilor sale tipice, o lucrare
prin care ne-am putea da mai exact seama de partea poporului nostru
care vorbește prin Creangă. Cu toate acestea, cine ar vedea în paginile
lui Creangă o simplă culegere folclorică, sau un medium întâmplător,
prin care se rostește fantezia lingvistică a poporului, ar comite una din
cele mai grave erori ale judecății literare. Zicerile tipice sunt în cazul
lui Creangă mijloacele unui artist individual. Pin ele ne vorbește un
72

om al poporului, dar nu un exemplar impersonal și anonim. Mulțimea
expresiilor tipice în scrisul lui Creangă zugrăvește o natură rustică și
jovială, un stil abundent, folosind formele oralității. Interesul estetic al
cazului lui Creangă e că în el colectivitatea populară a devenit artistul
individual încântat să plutească pe marile ape ale graiului obștesc.
Buna dispoziție cu care folosește, într-o propoziție voit exagerată,
zicerile comune oamenilor săi din Humulești, dovedește că pentru
limba cu nesecatele ei posibilități de culoare și umor, a încetat de a
mai fi o funcțiune spontană și inconștientă, pentru a deveni un mijloc
reflectat în serviciul unor scopuri artistice.
Problema stilistică pe care o impune proza lui Creangă constă
din izolarea mijloacelor ei individuale, mai ușor de trecut cu vederea
la el, tocmai din pricina numeroaselor elemente generale pe care le
folosește. Prin astfel de mijloace, Creangă restituie povestirea
funcțiunii ei estetice primitive, care e de a se adresa nu unor cititori ,
ci unui auditor, capabil de a fi cucerit prin toate elementele de sugestie
ale graiului viu, cu tot ce poate transmite acesta peste înțelesul abstract
al lucrurilor comunicate. Artistul se vădește în Creangă nu numai prin
puternicul lui simț muzical care-l făcea să-și citească tare frazele,
pentru a le proba în ritmul și sonoritatea lor, dar și prin puterea vie cu
care-și prezintă scenele văzute.
Darurile muzicale ale lui Creangă, de la oralitatea lui bogată
în inflexiune pana la armonia perioadelor sale, a fost mai târziu
observată ca un efect al transformării conceptului poeziei, intrat acum
mai cu seamă în jurul valorilor acustice ale cuvântului. Primii
comentatori ai lui Creangă au fost atenți mai mult la puterea lui de a-ți
reprezenta vizual oamenii și lucrurile observate altă dată. Adevărul
este că Ion Creangă nu e un descriptiv colorat, în felul lui Alecsandri.
Peisajul e ca și inexistent în paginile lui. Mai des se oprește el pentru a
zugrăvi pe omul fizic, de pildă flăcăul de munte al cărui portret
însumat din comparații și epitete generale rămâne totuși în amintire.
Epitetul lui Creangă va fi totdeauna general și valoarea picturilor lui
nu trebuie căutată în răpirea aspectelor strict individuale ale lucrurilor
și oamenilor, încât în evocarea scenelor de mișcare, în care trama
narativă, bogată în verbe, operează adevărate minuni.
Unic prin geniul lui oral, Creangă apare, prin neasemănatele
lui puteri de a evoca viața, un scriitor din linia realismului lui
Negruzzi, rămânând un reprezentant tipic al Junimii prin acea vigoare
73

a conștiinței artistice care-l unește așa de strâns cu Maiorescu și
Eminescu, bucuroși din primul moment de faptul de a fi ghicit în el o
conștiință înrudită.
Din categoria poveștilor animaliere fac parte: Povestea
porcului, Capra cu trei iezi și Punguța cu doi bani. În “Povestea
porcului” este vorba despre doi bătrâni care ajunși la bătrânețe regretă
faptul că nu au avut copii. Atunci baba îl trimite pe moș într-o zi în
târg și-i spune că fără un copil să nu vină acasă. Ajuns în târg, moșul
găsește o scroafă cu purcei de unde ia purcelul cel mai mic. Baba îl
îngrijește, îl spală, îi dă să mănânce, dar nemulțumirea lor era faptul
că el nu putea vorbi. În sat împăratul care avea o fată de măritat,
spunea că acel fecior care are să-i facă un pod de aur, se va căsători cu
fiica lui, iar cei care vor încerca și nu vor reuși, vor muri. Povestind
baba și moșul despre acest lucru, numai aud că purcelușul spune că
are să facă el podul și să meargă a doua zi la împărat să-l anunțe
.Moșnegii fiind foarte uimiți că purcelul poate vorbi, iar a doua zi
moșul merge la împărat spunându-i că fiul lui va construi podul.
Împăratul auzind acest lucru, îi spune moșului să vină a doua zi cu
feciorul ca să-l vadă. A doua zi venind la împărat, moșul cu purcelul,
acesta începe să radă văzând că e vorba de un purcel, dar i-a dat
acordul să construiască podul. Noaptea, când toți dormeau purcelușul
s-a făcut odată val-vârtej și a făcut podul. Împăratul trezindu-se și
văzând podul gata făcut, a doua zi a făcut nunta. Dar purcelușul
noaptea își dădea jos pielea și lua înfățișarea unui fecior frumos și
tânăr, însă ziua era porc. Nemulțumirea fetei de-mpărat era că de ce
numai noaptea devenea fecior. Mama acesteia i-a spus să-i arunce
pielea pe foc noaptea.
Fata într-o noapte îi aruncă pielea pe foc și totul se strică.
Podul de aur dispare, casa părintească care devenise un castel se
transformase în vechea cocioabă, iar feciorul dispăruse. După mulți
ani de căutare și după multe obstacole pe care le-a avut de trecut, fata
de-mpărat îl găsește pe fecior și vor rămâne împreună.
În povestea animalieră “Capra cu trei iezi” se narează
despre o capră care avea trei iezi cărora le-a spus să nu deschidă ușa
nimănui cât timp ea va fi după mâncare. Pentru a o recunoaște pe ea,
le-a cântat un cântec. Însă lupul auzind acest cântec, a mers și și-a
ascuțit dinții și le-a cântat iezilor. Cel mare sărind să deschidă ușa, a
fost primul pe care lupul l-a mâncat. Cel mijlociu s-a ascuns sub o
74

covată, iar cel mic după horn . Lupul după ce a mâncat iedul cel mare,
se așază pe covată pentru a se odihni. Dar strănutând lupul, iedul cel
mijlociu i-a spus sănătate. Descoperindu-l, l-a mâncat și pe acesta.
Când se întoarce capra și vede că numai iedul cel mic a mai rămas, se
gândește cum să-l păcălească pe lup și să răzbune moarte iezilor săi.
Atunci ea pregătește o masă cu multe bunătăți, sapă o groapă mare
peste care pune un covor și masa. Chemându-l pe lup la masă, acesta
când manca mai bine cade în groapa care era plină se foc. Spunând
lupului că aceasta e pedeapsa pentru că i-a mâncat iezii. Capra apare
în două ipostaze cea de mamă grijulie și de bună gospodină pricepută
și harnică. Ea e sensibilă, duioasă, dar își urăște dușmanul perfid și e
neînduplecată în actul justițiar:
“- Ba nu cumetre, așa mi-a ars și mie inima după iezișori …”
Lupul e de la-nceput un “dușman de lup”……care de mult
pândea un prilej ca să pape iezii, încărcat de vicii, indiscret, trăgea cu
urechea la păretele din dosul casei când vorbea capra cu dânșii, cred-
știu că i-aș cârmăși și i-aș jumuli -…..cruzimea lui mergând pană la
acte gratuite(acela de a pune capetele iezilor morți la fereastră și de a
umple pereții cu sânge) E un artist al disimulării cu gustul vorbirii
protocolare, silențioase, ca din scripturi: “Apoi dă, cumătria, se vede
că și lui D-zeu îi plac puștii cei mai tineri, perfid, insinuând că nu el ar
fi vinovatul. Lăcomia lui e zugrăvită plastic. Atunci lupul nostru
începe a mânca și gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât. Pornind
de la un motiv de largă circulație în folclorul național și universal,
Creangă a creat această poveste în care prezintă drama mamei ai cărei
copii au fost uciși fără milă și care va pedepsi după merit pe cel care a
călcat în picioare legile nescrise ale omenirii.
ÎNTREBĂRI INTERTEXTUALE – EXTRATEXTU ALE
1Cine sunt personajele povestirii 1.Voi ați îngriji un
‘PovesteaPorcului” purcel dacă n-ați avea
prieteni?
2.Când află moșnegii că purcelul 2. I-ați face ceva care să ducă
poate vorbi? la distrugerea lui?
3.De ce fata de împărat îi aruncă 3.L-ați iubi la fel de mult ca
pielea pe foc? pe un copil?
75

ÎNTREBĂRI
INTERTEXTUALEINTREBĂRI EXTRATEXTUALE
1 Care sunt personajele
povestirii
‘Capra cu trei iezi”?
2.Ce metodă a ales capra
pentru ca iezii s-o recunoască?
3. Ce a făcut lupul ca să poată
cânta ca și capra ?1.Voi v-ați ascultat întotdeauna
părinții?
2. Credeți că a procedat bine capra
păcălindu-l pe lup?
3. Ați fi făcut la fel? Altfel cum ar mai fi putut
proceda capra?
4. A meritat lupul acea pedeapsă?

Metode de accesibilizare a mesajului: o discuție–rețea pe
tema dacă e bine să-i ascultăm întotdeauna pe părinți?.
“Autorul profund demiurgic al operei lui Creangă e poporul;
concepțiile lui Creangă sunt ale poporului; al lui Creangă e numai
talentul, pe care-l are din naștere.” (G.Ibrăileanu, Scriitori români și
străini,1921)
Realismul lui Creangă este cu atât mai plin de interes cu cât
cea mai mare parte din opera sa e de domeniul fabulosului, unde
anume scriitori de linie romantică cultivau idealismul. Nu e vorba
numai de realism în înțelesul îngust al cuvântului, de culoarea locală,
geografică și etnică, cât de realism ca metoda cu valoare universală,
construită pe datele naturii și în spiritul ei. Într-adevăr, orice operă
trainică realistă presupune interpretarea observației, extragerea
înțelesului fundamental al vieții de unde și valoarea înaltă, ideological
pedagogică a unei astfel de opere.
Pe vremea lui Creangă nu puteau fi în chestiune decât două
moduri: realismul clasic, care observa omul în varietatea caracterelor
lui, dar relative static, iar al doilea mod, realismul critic, surprinzând
caracterele tipice în înlanțuirea și motivarea istorică a vieții în
devenire.” (G.Calinescu, Prefața la I.Creangă, Opere, E.S.P.L.A,1953)
“Opera lui Creangă a trecut printr-un lung proces de asimilare,
fiind apreciată din ce în ce mai profund și devenind populară pe
măsură ce masele și-au recunoscut în ea energiile lor creatoare, în
direcția aspirațiilor lor.
76

Astăzi, creația sa, răspândită în țara noastră în numeroase ediții
populare, este tradusă în tot mai multe limbi, bucurându-se de o
prețuire unanimă, universală”, fapt pentru care pledăm cu toată
căldura pentru (re)lectura lui Creangă la orice vârsta mai mică sau mai
mare a “copilăririi”.
Prin acel ,, a fost odată”, trecerea dincolo de granițele lumii,
adică metafizica, se strecoară în copilăria fiecărui om, și poate chiar a
fiecărui popor, prinzând rădăcini atât de puternice încât vom socoti tot
ce s-a născut din mintea omului, întreaga noastră viață drept o realitate
indiscutabilă. Pe lângă faptul că ne încântă și ne poartă pe alte
tărâmuri, povestea este temeiul însuși al credințelor noastre.
Povestea înseamnă mai mult decât această călătorie sau
trecerea în altă lume. Printr-o datorie firească, fiindcă presupune o
relație între oameni, povestea este legată întotdeauna de cei care
ascultă, iar uneori – într-un chip mai puțin vizibil – de cel ce o
istorisește. Este asemenea unuia din obiectele magice pe care le-a
folosi în atâtea rânduri, ca de pildă o oglindă vorbitoare.
Itemi pentru evaluare
1.Demonstrați pe un basm, la alegere schema recurentă a tiparului
acțiunii care arată sensul și direcția devenirii umane: incipit / copilărie
sub semnul echilibrului și al seninătății, conflictul care declanșează
interogația, căutarea, problematizarea existenței, stricarea
echilibrului, drumul spre maturitate, obstacolele și depășirea lor, lupta
dintre forțele Binelui și ale Răului, finalul / bătrânețea sub semnul
înțelepciunii, al izbândei și al răsplății.
2.Puneți în evidență printr-o viziune contrastivă – tabel –
comprehensiunea și interpretarea unui basm la clasa a patra punând în
evidență valorile cognitive, artistice / imaginile și simbolurile și cele
morale / atitudini și comportament al elevilor.
3.Realizați o paralelă compozițională prin care să evidențiați trei
asemănări și trei deosebiri dintre mituri și basme, cu aplicație la două
titluri – un mit și un basm , la alegere.
4.Realizați o paralelă compozițională prin care să evidențiați trei
asemănări și trei deosebiri dintre legendă și basm, cu aplicație la câte
un titlu din fiecare specie, la alegere.
77

5.Identificați în basmul Făt-Frumos din lacrimă motive romantice
eminesciene, prezente atât în proză cât și în poezie.
6.Ilustrați, prin exemple concrete, cele mai semnificative opere ale
scriitorilor menționați și modalitățile de realizare a fantasticului,
dimensiunile miraculosului și ale fabulosului.
7.Scrieți un scenariu pentru o dramatizare după o poveste de-a lui I.
8.Rescrieți finalul Caprei cu trei iezi într-o manieră ironică/ parodică.
Comparați cu un fragment din Iedul cu trei capre, de Mircea
Sântimbreanu.
Povestiri și schițe
1. Scurtă privire asupra povestirilor și schițelor despre viețuitoare
2. Definire. Clasificare. Reprezentanți
3.Tema naturii și a viețuitoarelor
•Emil Gârleanu, Căprioara
•I. A.l. Brătescu-Voinești, Puiul
•Ion Creangă, Ursul păcălit de vulpe
4.Tema copilăriei
•Ionel Teodoreanu, Ulița copilăriei
•M. Sântimbreaunu, Mama mamuților mahmuri
5.Tema istorică
•Ion Creangă, ciclul Moș Ion Roată
1. În literatura noastră pentru copii se dezvoltă mai ales schița,
povestirea, nuvela. Un loc deosebit îl ocupă Mihail Sadoveanu, Ion
Agârbiceanu, Gala Galaction, I. Al. B. – Voinești, Emil Gârleanu, o
parte din creațiile lor cuprind:
•Întâmplări din lumea viețuitoarelor și prin aceasta se adresează
mai ales vârstei copilăriei.
În literatura universală schițe, povestiri despre animale au
creat și unii mari scriitori ca Lev Tolstoi, Jack London, Cehov.
Căprioara de Emil Gârleanu face parte din volumul “Din
lumea celor care nu cuvântă” prin care “inaugurează” în literatura
română genul de poveste din lumea animalelor, plantelor și gâzelor. În
schița Căprioara, se subliniază puterea dragostei materne duse până la
sacrificiul suprem. Profund observator al vieții, E. Gârleanu realizează
78

o evocare narativă de o concentrare maximă, coborându-se la
dimensiunea eroilor săi.
O bună parte din creațiile lui I. Al. B-Voinești prezintă valori
didactice deosebite. În povestirile ca Privighetoarea, Moartea lui
Castor, Puiul, autorul antropomorfizează natura sau surprinde diferite
aspecte ale relațiilor dintre om și natură.
Puiul are ca temă naivitatea, curiozitatea, neastâmpărul
copilăriei, iar ideea este necesitatea de a se înțelege și folosi
experiența de viață a părților, respectarea povețelor acestora.
Povestirile și schițele despre viețuitoare sunt modalități estrem
de importante în realizarea unor obiective instructiv-educative în
grădiniță și școală – Miniaturalul, antropomorfizarea dezvăluie
copiilor un univers al cunoașterii și trăirii.
4.2. Schițe, povestiri și romane despre copilărie
O altă categorie de opere care prezintă însemnătatea pentru
educarea multilaterală a copilului constituie operele inspirate din viața
reală. Povestirile, schițele sau romanele cu teme izvorâte din cele mai
variate domenii ale vieții se pot grupa după similitudinea aspectelor
prezentate în trei mari categorii.
Unele opere, de la schițe și povestiri, până la romane, prin
mijloacele artistice specifice literaturii, personificare, dialog,
narațiune, urmăresc explicarea unor variate aspecte din natură.
Dumbrava minunată de M. Sadoveanu este o adevărată
capodoperă în ceea ce privește realizarea personajului copil, precum și
îmbinarea măestrită a narațiunii faptelor cu descrierile de natură. În
caracterizarea personajului central, scriitorul folosește diferite
procedee, spre a-i da un cât mai pronunțat relief. În opoziție cu chipul
luminos al Lizicăi, în valori întunecate este prezentată mama vitregă.
pendularea între real și fantastic înlesnește înțelegerea mesajului
artistic, aspirația spre o viață fericită a tuturor copiilor orfani,
indiferent de categoria socială căruia aparțin. Finalul este cel așteptat:
mama vitregă și servitoarea acesteia primesc o pedeapsă binemeritată.
Fetița cu chibriturile de H.C.Andersen prezintă drama
copilului sărman ce ilustează prin situarea acțiunii într-un timp bine
precizat, noaptea de An Nou, când contrastele sociale apar și mai
pregnant. Prin întreaga desfășurare epică, scriitorul își exprimă
compasiunea față de destinul nefericit al tuturor copiilor sărmani,
lipsiți de cele mai elementare bucurii ale vieții.
79

Ulița copilăriei de Ionel Teodoreanu
Schița Ulița copilăriei din volumul cu titlul anonim, surprinde
magistral psihologia “vârstei de aur”, copilăria, a cărei nostalgie
scriitorul a avut-o până la moarte. Fiecare din cele paisprezece părți
care compun această capodoperă poate fi considerată un scurt poem în
proză, care prin introducerea în timp, prin rememorarea clipelor
fermecate de odinioară, are ca pretext “o umilă și neștiută uliță de
margine de târg”. Ceea ce trebuie reținut din această povestire este
ingenozitatea autorului în scurgerea unor etape imporante din viață,
luând ca pretext “ulița copilăriei”.
•Evocarea trecutului istoric în povestiri și schițe
O altă temă a povestirilor pentru copii o constituie evocarea
unor momente sau figuri din istoria poporului nostru – Cei mai mulți
din marii noștri scriitori au evocat un eveniment istoric sau un erou
din trecutul glorios al poporului nostru: Sobieski și românii de
Negruzzi, Moș Ion Roată și Unirea, Ion Roată și Vodă Cuza de Ion
Creangă.
Moș Ion Roată și Unirea este o povestire care constituie o
lectură atractivă pentru copii, ajutându-i să înțeleagă împrejurările
social-politice în care s-a înfăptuit unul dintre mărețele evenimente
din istoria poporului român – Unirea principatelor. Valoarea educativă
a povestirii este complexă, ea ține încordată atenția cititorului și
trezește interesul acestuia, făcându-l să pătrundă sensul adânc al
povestirii, acre dezvăluie relațiile sociale reale.
Stejarul din borzești de Eusebiu Camilar face parte din
volumul “Povestiri eroice” evocând frământările din vreamea domniei
lui Bogdan Voievod și apoi a fiului său Ștefan.
Portretele se încheagă devenind simboluri ale iubirii de patrie
– Viitorul domn Ștefan cel mare va rămâne credincios sfatului
părintesc, apărând cu vitejie pământul țării.
•Frumusețile naturii patriei
Natura patriei a inspirat scriitorilor noștri pagini de profund
patriotism – numeroase fragmente din operele de călătorii prezintă
mai ales cu modalități romantice, aspecte ale frumuseților și bogățiilor
patriei, oferind un minunat material copiilor.
România pitorească de Al. Vlahuță, supranumită “geografia
poetică” a patriei noastre, se structurează în părțile: “Pe Dunăre”, “De
80

la Orșova la Sulina”, “Pe marea Neagră”, “În munții noștri”, “Valea
Prutului”, “Bara”, “Poporul”. natura este surprinsă însă și în valorile
timpului omenesc, în trecut și în prezent. România pitorească este o
strălucită lecție de patriotism.
•Literatura de aventuri
Aceasta se bucură de un public cititor pasionat și foarte numeros,
fiind caracterizată printr-o mare varietate tematică. Fascinația
ținuturilor îndepărtate oferă multiple posibilități acestui gen: Robinson
Crusoe de Daniel Defoe, Copii căpitanului Grant de Jules Verne, Colț
Alb de Jack London, Toate pânzele sus de Radu Tudoran.
•Povestiri științifico-fantastice
Science-fiction (SF) este termenul care denumește un gen de mare
actualitate, ale cărui origini, după unii istorici, se pierd în negura
vremurilor.
Acest gen literar este foarte îndrăgit de copii, deoarece corespunde
interesului lor real față de “secretele” lumii înconjurătoare, față de
aventura cunoașterii, pe Pământ și în Cosmos. Îmbină procedeele
fantasticului în genere cu diferite modalități ale prozei realiste Ex.
20.000 leghe sub mări de Jules Verne, Eu și bătrânul lup de stele de
Georgiana Viorica Popaz.
4.2. Schița e o specie a genului epic în proză, cu dimensiuni reduse,
care înfățișează un singur moment reprezentativ, sau un episod din
viața unuia, sau a maxim două, trei personaje. Povestirile și schițele se
împart astfel:
•Povestiri și schițe despre natură și viețuitoare – Ion Creangă,
Lev Tolstoi, Emil Gârleanu, Al. Brătescu Voinești,
•Povestiri și schițe pe tema copilăriei
o luminoase: I. Teodoreanu și M. Sântimbreanu
o dramatice: V. Alecsandri, Vasile Porojan, H. C.
Andersen, Fetița cu chibriturile
•Povestiri despre trecutul istoric: C. Negruzzi – Sobieski și
românii, Ion Creangă, ciclul Moș Ion Roată.
81

4.3. Copilăria. Dumbrava minunată, de M. Sadoveanu
În literatura universală schițe, povestiri și romane despre copilărie
au creat marii scriitori, ca: Lev Tolstoi, Jack London, Cehov etc.
„Fetița cu chibriturile” de H. C. Andersen prezintă drama
copilului sărman, o ilustrează prin situarea acțiunii într-un timp bine
precizat, noaptea de Anul Nou, când contrastele sociale apar și mai
pregnant. Prin întreaga desfășurare epică scriitorul își exprimă
compasiunea față de destinul nefericit al tuturor copiilor sărmani,
lipsiți de cele mai elementare bunuri ale vieții.
4.3.1.„Dumbrava minunată” de M. Sadoveanu este o
adevărată capodoperă în ceea ce privește realizarea personajului copil,
precum și îmbinarea măiestrită a narațiunii faptelor cu descrierile de
natură. Scriitorul folosește diferite procedee spre a-i reda un cât mai
pronunțat relief. În opoziție cu chipul luminos al Lizucăi, în valori
întunecate este prezentată mama vitregă.
Tema povestirii: – este cea a copilăriei copilului orfan, care
aspiră spre o viață fericită.
Prezentare generală. Structură și compoziție.
Lizuca este o fată orfană, care dorește să scape de tirania
mamei sale vitrege și se refugiază într-o dumbravă. Aici descoperă
„împărăția minunată a dumbravei”, alături de cățelul ei Patrocle. Fetița
se rătăcește în pădure dar este găsită de bunicul ei. În final mama
vitregă și servitoarea sunt pedepsite.
Povestea este alcătuită din mai multe capitole:
Capitolul I – Se vede ce soi rău este duduia Lizuca
Lizuca este fiica familiei Vasiliu. Îi murise mama, iar tatăl său
se căsătorise cu doamna Mia, provenită dintr-o familie bogată, cu
servitori în livrele, guvernantă și cu moșie mare în Buzău. Fetița
crescuse mai mult pe la bunici. „De acolo a venit cu niște obiceiuri de
țărancă”, după părerea doamnei Mia. Doamna Vasiliu nu o iubea pe
fetiță, o certa în permanță, mai ales că domnul Vasiliu lipsea adesea de
acasă.
Capitolul II – Duduia Lizuca plănuiește o expediție îndrăzneață
Certată și bătută mereu, Lizuca intenționează să fugă la
bunici, împreună cu câinele său, Patrocle.
82

„Patrocle, îi zise Lizuca, tata nu mai vine de la București și pe
bunici nu i-am văzut de multă vreme. Nici nu ne lasă să ne mai ducem
pe acolo. De când a murit mama noi petrecem tare rău.”
Capitolul III – Sora Soarelui
Plecând de acasă ei rătăcesc drumul. Întâlnesc o floare mare și
mândră de care Lizuca își amintea că e cheamă „Sora Soarelui”.
Fetița intră în vorbă cu ea, povestindu-i necazurile de acasă:
„Mă strecuram la Patrocle in cușca lui și stam acolo ascunsă și mă
gândeam la mama care s-a dus și nu s-a mai întors. Mama mea a
murit, Sora Soarelui!”
Capitolul IV – Unde se arată Sfânta Miercuri
„La o cotitură de drum răsări ca din pământ o babă mărunțică
și mohorâtă cu ochii mititei și cu nasul coroiat”. Lizuca intră în vorbă
cu un mierloi negru și cu ciocul galben.
Capitolul V – Duduia Lizuca găsește gazdă bună în Dumbravă
Rătăcind prin pădure, Lizuca și Patrocle caută adăpost pentru
noapte. Fetița se cufundă în lumea visului și face cunoștință cu cei 7
prichindei și o domniță, un bătrân și o bătrânică.
Capitolul VI – Aici se arată cine sunt prichindeii
Domnița dace vrăji cu o vărguță albă și la lumina lunii apar pe
cărare printre ierburi si flori, jivinele dumbrăvii: iepuri, guzgani,
bursucul, fluturi. Urmează poveste bătrânului despre Statu Palmă, care
s-a retras în Dumbravă din cauza răutății oamenilor. Tot el îi spune
Lizucăi că dumbrava aparține tatălui ei și fusese în pericol de a fi
vândută.
Capitolul VII – Povestea cu Zâna închipuirii
Urmează povestea domniței despre o zână nespus de
frumoasă, „subțire și albă cu ochii albaștri și cu părul de aur până în
pământ”, de are s-a îndrăgostit Făt-Frumos.
Capitolul VIII – La hotarul împărăției minunilor
Lizuca este dusă de prichindeii cei bărboși în casa bunicilor.
Capitolul IX – Bunicii aveau livadă și albine
„Trezită din somn, Lizuca se vede într-o chilioară albă și-ntr-
un pătișor curat sub pocălzi.” Ea fusese găsită de bunicul ei, rătăcită în
pădure. Mama vitregă vine să o ia, însă bunicul refuză să i-o dea, iar
Lizuca și Patrocle rămân împreună la bunici.
Personajele:
Atmosfera este de basm cu personaje reale și imaginare.
83

Lizuca este tipul orfanei clasice, care fuge în pădure pentru a
scăpa de tirania mamei vitrege.
Ea este o fetiță zburdalnică, mărunțică, însă voinică și plinuță,
ținuta ei era neglijentă, în comparație cu cea a doamnei Mia, mama sa
vitregă. Ea nu este un copil needucat, cum adeseori o numește
„mămica ei”, ci mai degrabă, un copil care are nevoie de afecțiunea și
dragostea părintească.
Deși zburdalnică, ea este aproape matură, atunci când
rătăcește drumul, ea știe să privească spre cer și își dă seama că
Dumnezeu este cel care aprinde luminile.
Din poveștile spuse de bunici, sau pe care le-a ascultat de la
mama ei, pe când încă aceasta trăia, ea știe că pentru a marca drumul
trebuie să presare cenușă, mai știe că furnicile au o împărăteasă, de la
care cel care o ajută în caz de primejdie primește un pai; când cel care
o ajută pe împărăteasă este în primejdie este suficient să privească
paiul, că împărăteasa vine cu toate furnicile ei și o ajută.
Toate dialogurile imaginare( cu Sora Soarelui, cu Patrocle, cu
mierloiul, cu Sfânta Miercuri) denotă imaginația, dorința de afecțiune,
curajul, sensibilitatea, dar și suferința pe care copila o simte până în
adâncul inimii, datorită pierderii mamei sale(„Mama mea a murit,
Sora Soarelui”).
Personajele imaginate ( piticul Statu Palmă, cei 7 prichindei
și Zâna) o fac sa alunece și să pătrundă într-o lume a basmului, unde
totul este frumos și plăcut, unde bursucul de care fetița se temea atât
de mult devine un dansator( asemeni unui ursuleț de la circ), iar
oamenii sunt departe de aceste locuri minunate, ei nu pot pătrunde și
înțelege tainele dumbravei.
Imaginea mamei sale, pe care o regăsește în povestea spusă de
bătrânică o face pe Lizuca să-i picure lacrimi în inimă, dar totodată să
se simtă protejată deoarece bătrânica semăna foarte mult cu bunicuța
ei. Patrocle este prietenul care îi înțelege suferința, el are ochi
omenești, anii experienței vieții îi încărunțise perii din jurul botului; el
este pentru fetiță ca un părinte sau un frate mai mare care o iubește și
o apără. El este cel care-i linge lacrimile sărate, iar cu Patrocle lângă
dânsa, Lizuca nu se mai temea de nimic. Patrocle este curajos și
înțelept, vrednic și viteaz, iar Lizuca îl privește cu admirație și îi
împărtășește toate necazurile și bucuriile.
84

În antiteză cu personajul principal – Lizuca, este mama sa
vitregă – doamna Mia Vasiliu , care provine dintr-o familie bogată,
cu o educație nobilă, cu servitori în livrele, guvernantă și cu moșie
mare țn Buzău. Ea este tipul femeii viclene, care face orice pentru a-și
atinge scopurile, care știe să leșine și sa joace teatru în fața tuturor,
inclusiv în fața bărbatului pe care îl strunește.
Glasul ei cristalin, fandoselile, finețea, toaletele ultra elegante,
salonașul grena, intră în contrast cu ținuta modestă a Lizucăi, care era
tunsă băiețește și era murdară. Doamna Mia o privește și o tratează ca
pe ceva îngrozitor, iar atunci când Lizuca își înfige degetele în
șerbetul de portocale( gest pe care-l fac majoritatea copiilor de vârsta
ei), în loc să îi explice cum și ce trebuie să facă atunci când sunt
musafiri, sau să o pună pe servitoare să-i dea și fetiței din acel șerbet,
aceasta o tratează ca pe un animal oribil, iar servitoarei îi este permis
să o bată de fiecare dată. Pentru doamna Mia, acest copil este o
nenorocire, o rușine. Deși spune mereu că ea are o educație nobilă,
această doamnă Mia nu știe nimic despre educația unui copil.
Vorbirea ei este destul de incultă ( unele lucruri o horipilează, în loc
de oribile).
Cochetăriile cu locotenentul Lazăr, schimbul de complimente,
acel zâmbet mare, pe care oricât s-ar sili, nu-l poate avea nici o femeie
din târgul acela, denotă că ea este femeia căruia nici un bărbat nu-i
poate rezista, mai puțin soțul ei, Jorj care-i satisface toate capriciile.
Deși este o „persoană importantă”( avocat), Jorj Vasiliu, est
dus de nas chiar în propria casă, fără ca să aibă nici cea mai vagă
bănuială. În fața acestei femei căreia nu-i poate refuza nimic, el își
neglijează propriul copil, căruia nu-i mai da voie să-și viziteze bunicii
care o iubesc atât de mult.
Bunicii fetiței sunt oameni simpli de la țară, care încearcă atât
cât este posibil să înlocuiască absența mamei. Bunicul este tipul
răzeșului român, harnic și cumpătat, cu o inteligență înnăscută
specifică țăranului român. El a simțit că trebuie să o caute pe fetiță și a
găsit-o rătăcită în pădure.
Bunicuța măruntă și firavă cu ochii ca două cicori șterse este
tipul femeii de la țară, harnică precum o albinuță, ea o primește pe
fetiță în chilioara eu albă și-ntr-un pătișor curat, totul în căsuța ei este
alb și curat(perdele de borangic, pereții albi), iar mireasma de busuioc
și icoanele simbolizează liniștea sufletească pe care fetița o regăsește
85

în căsuța bunicilor. În căsuța bunicilor imaginea mamei sale este mai
vie ca oriunde, mama Lizucăi a dormit și ea în același pătuț. Ea va
rămâne pentru fetiță ca o icoană vie, iar povețele pe care doar mama ți
le poate da vor rămâne pentru totdeauna în inima fetiței: „Când eu nu
voi mai fi, tu să nu plângi și să nu-ți uiți jocurile…”.
Descrierea naturii în „Dumbrava minunată” de M.
Sadoveanu este o adevărată simfonie. Întreaga natură(participă) se află
în concordanță cu stările sufletești ale Lizucăi. În călătoria sa, fetița
vorbește cu Sora Soarelui. Aplecarea plantei asupra căpșorului fetiței,
căderea celor două petale asemenea unor „fluturi de lumină” au
însemnat pentru Lizuca participarea plantei la dialog, aprobarea
călătoriei fetiței către bunici și confirmarea faptului că acela era
drumul cel bun.
Pentru a accentua frumusețea dumbrăvii și lumea de basm în
care Lizuca pătrunde, M. Sadoveanu folosește o serie de metafore,
epitete, comparații(crengile păreau niște plete, florile își pleacă
capetele și dorm, în întuneric clipesc candele de licurici în două
șiraguri), apariția lunii este un adevărat spectacol(luna dungată de pe
țărmul celălalt iasă în răsărit la marginea dumbrăvii). Lizuca știe că
sălcile sunt oameni și dihănii înțeleniți din veacuri vechi de o vrajă,
fetița caută adăpost într-o scorbură la o mătușă răchită; aici are saltea
și pernuță de mușchi; apele sunt trandafirii, pletele sălciilor argintii,
apa spune un cântec cristalin etc.
Trăsăturile peisajului tind spre mirific. Modelul real al
dumbrăvii este crângul din fața casei scriitorului, la Fălticeni
(pitorescul hucii).
„Poveștile și simfoniile naturii sunt în operele lui Sadoveanu
infinite, opera lui însăși e o țară pe care o străbatem mereu uimiți de
splendoarea și de ineditul ei”.
G. Călinescu.
86

4.3.2.Ulița copilăriei
de Ionel Teodoreanu
I. Teodoreanu, născut în 1897, la Iași, a debutat în 1919, în
revista Însemnări literare cu Poeme în proză, apoi în revista Viața
românească – mentor G. Ibrăileanu. Apoi publică un volum de
povestiri – Ulița copilăriei (1923), după care publică trilogia La
Medeleni (1925 – 27), Prăvale Baba (1934), În casa bunicilor (1938),
Masa Umbrelor (1946).
Tema copilăriei fericite și imaginea copilului luminos e în
centrul volumului de povestiri Ulița copilăriei. Volumul conturează
o vârstă de aur lipsită de griji, anticipând ideea de maturitate cu grijile
și gândurile ei. Volumul are caracter autobiografic, autorul fiind
martor al evoluțiilor personajelor, dar nu ca în cazul lui Creangă.
Ulița copilăriei este un volum în care autorul fiind martor și erou, nu
lipsesc pasaje de o reală reflecție asupra destinului.
Volumul cuprinde 4 povestiri: Bunicii, Ulița copilăriei,
Vacanța cea mare, Cel din urmă basm. Titlurile sunt semnificative,
subliniază principala figură de stil din opera sa – personificarea. Ulița
lui I. Teodoreanu nu e doar o stradă goală sau pustie, ci e un prieten de
nădejde și primul univers mai larg după odăiță. Volumul cuprinde 4
povestiri: Bunicii, Ulița copilăriei, Vacanța cea mare, Cel din urmă
basm. Titlurile sunt semnificative, subliniază principala figură de stil
din opera sa – personificarea. Ulița lui I. Teodoreanu nu e doar o
stradă goală sau pustie, ci e un prieten de nădejde și primul univers
mai larg după odăiță.
Metafora uliței exprimă legătura între universul interior
evidențiat cu sensibilitate de autor și cel exterior, lumea. Ulița e și
primul drum spre școală, peron spre toate zările, și platformă de
lansare a visurilor. Viața uliței cunoaște forfota vacanțelor, a primelor
jocuri și contacte cu lumea socială. Chiar dacă e veche de 70 – 80 de
ani, are o mulțime de implicații afective, asemănări cu ulițele din
copilăria copilului universal.
D. Botez – Cuvânt înainte – „Orice om și-a avut în copilărie
ulița lui sau strada lui sau drumul lui de țară care duce în țărnă, aici
87

începe să se desfășoare firul vieții, de aici ne întoarce și ne urmărește
amintirea ei.”
Tema centrală – evoluția copilăriei fericite, prezența mediului
natural reprezentat de uliță și cel familial, îl are în centru pe fratele
mai mare. Motivul principal și valențele mesajului trimit la trecerea
ireversibilă a timpului și la metamorfoza pe care orice vârstă înțeleasă
ca un prag o implică. Diferențele dintre copilărie și maturitate sunt
evidențiate prin antiteză, copilăria fiind introdusă de acțiune care are
ritm vioi. Maturitatea e anticipată prin tonul reflexiv, grav, uneori
chiar interogativ asupra destinului, ideea de trecere a timpului fiind
marcată de succesiunea anotimpurilor. Cele 14 părți ale schiței sunt
scurte întâmplări de odinioară cu motive diferite, dar relevante în
realizarea mesajului.
Prima parte cuprinde descrierea uliței „umilă și neștiută uliță
de margine de câmp”, „care a strâns pios tăcerea alungată de celelalte
uliți și s-a dat la o parte de ele„. Ulița copilăriei, în opoziție cu
celelalte uliți, subliniază trăsăturile fizice și sufletești și atitudinile
comportamentale prin personificarea lor. Celelalte uliți sunt învrăjbite,
se sfădesc, sunt gălăcioase, au nume și numere, chiar slujitori.
A doua parte are în centru motivul nașterii fratelui mic și
creșterea lui în universul mărunt al camerei cu lucruri nesemnificative
ce par imense: flăcările par imense păduri de aur în ochii copilului.
În partea a treia apare al treilea personaj, chiar copilăria
ce crește cu cei doi frați în uliță, „copil care se înalță în trupul lui, în
vârful picioarelor creștea”. Trecerea timpului e sugerată prin creșterea
puiuțului și enumerarea unor gesturi minore specifice copilului:
primul avânt, primul pas, dărnicia, pribegie, facând primii pași în
cerdac universul devine mai larg și apare dorința cuceririi a noi
teritorii. Pășește în ogradă și nu poate ajunge la ulița ce-l privește
înduioșată din cauza curcanului. Dorința de cunoaștere e subliniată
prin citatul: „asemeni tuturor voievozilor a vrut să-i întreacă hotarele
care-i îngrădesc puterile. Astfel ajunse la portiță”. Dorința se
împlinește prin metafora porții deschise, metafora semnificând
deschiderea spre orizonturi noi, pășirea în lume. Teama de necunoscut
îl va învinge pe fratele mic care oprit în pragul porții, plânge în
momentul în care întâlnește un prieten de nădejde, Ulița. Copilul
devine prietenul ei, răsfățându-l cu „jucăriile” ei – fluturi, ciori, vrăbii.
88

Ulița îl aduce pe Moș Crăciun și îi va lărgi și mai tare
orizontul, „în ochii ei de apă, copilul prețuia cerul: jucăria lui de mai
târziu”. „Metafora cerului ca jucărie și apoi scop al existenței în viața
devine intriga din viața fratelui, ceea ce anticipează viitorul.
În partea a patra, copil devine învățăcel al uliței, care îl
învață să înțeleagă anotimpurile, rosturile naturii și curgerii timpului.
În a cincea parte copilul devine școlar, motivul școlii ca
responsabilitate însemnând și despărțirea de uliță. O bună parte de
timp va fi departe de ea. Aceasta va fi marcată ca o nouă schimbare
importantă în existența sa, fiind exprimate prin senzații corporale:
„deși trupul său înghețase pe o bancă în toropeala din școală, sufletul
înfricoșat (…) s-a furișat în brațele uliței” căutând alinare. Despărțirea
nu e tragică, ulița devenind vesel loc de joacă și pentru prietenii săi. E
o stare idilică, de împlinire, de fericire atât a copilului cât și a uliței ,
stare ce devine nucleul părții a șasea – starea de copil ferici: „Copilul
nu dorea mai mult decât avea: o casă cu părinți și bunici, o uliță cu
joacă și jucării”.
Însă un nou motiv de îngrijorare se sugerează prin
trecerea timpului. „copilul lui crește spre viață, ca zborul unei ciocârlii
spre soare” iar seara auzind șuierele trenurilor, copilul își pierde
zburdălnicia și uitând de uliță deveni melancolic: „dorea ceva și nu
știa ce”. Copilul termină liceul și în el zvâcnea dorul de pribegie,
fluturându-i visele, iar tinerețea îi dădea ghionturi să plece spre viață
cu încredere. Ulița devine însă tristă, nu mai are tovarăși, „ca o albie
seacă.”
În partea a șaptea i se va implini dorul de pribegie,
adolescentul mergând în țară străină, „să își întregească mintea”,
ieșirea pe poartă fiind văzută ca un moment de cumpănă, la fel ca și în
copilărie, când a pășit prima dată afară din curte. Portița, aflată la
răscrucea dintre copilărie și tinerețe, introduce cu regret momentul
luării de rămas bun de la cei dragi, când li se strânse inima.
Partea a opta introduce un ritm mai alert al acțiunii,
limbajul devenind mai sărac, procedeul stilistic prin care se marchează
fiind parataxa – asocierea de propoziții principale scurte, care
prevestesc un final trist. Ulița va afla indirect despre băiat ca a devenit
„o mândrețe de flăcău”, sugerându-se prin această metodă indirectă de
comunicare motivul înstrăinării.
89

Partea a noua e dominată de motivul războiului și al
sentimentelor rău prevestitoare ale uliței, care „se scofâlcea ca un
obraz bolnav, prăpădindu-se sub rândurile de mașini și copite”. Din
dialogurile bucătăresei su un personaj de pe front, ulița se va face albă
aflând despre înrolarea în armata ca pilot a copilului.
A unsprezecea parte introduce parcă un fir de speranță,
prin prezentarea anotimpului vară. Analogia dintre vară, cu căldura ei
și dragostea dintre mamă și fiu care își scriu scrisori, având ulița ca
martor, este emoționantă. Ulița, „ascultând ecoul plângător al celor
două penițe”.
Partea a doisprezecea începe cu o descriere de primăvară,
cu un cer auriu și un vânt cald, care apoi va introduce vedenia
bunicului neliniștit, ca punct culminant al acțiunii: „ochii copilului
răsărind încercănați ca două zorele”.
Partea a treisprezecea prezintă deznodămintul tragic, cu
împlinirea presimțirilor rele ale uliței privind moartea copilului:
„vestea se prăbuși în noi ca o ciocârlie fulgerată în soare”. Curmarea
zborului cade ca un fulger, iar prăbușirea avionului curmă liniștea
familiei, a uliței, a tuturor, toți intrând în starea de șoc provocată de
moartea copilului, ca și a bunicului. Ulița înțelese ce se întâmplase,
dar rămâne neputincioasă, în timp ce familia părăsește casa, fugind de
amintiri.
Ultima parte, cea de a paisprezecea e de fapt o ruptură în
desfășurarea evenimentelor, în centru fiind scriitorul însuși, fratele
rămas în viață, și o uliță, însă alta. Ca mesaj, reținem ideea de eternă
schimbare a lumii și a lucrurilor, exprimată prin leit motivul „trecu
vremea, trecu”. Ulița veche nu mai e regăsită pentru că „plecase după
mormite”, suferând ideea de copilărie pierdută, de vieți trecute.
Legătura dintre generații e sugerată de alteritate, „în locul ei era o altă
uliță, pe brațele căreia râdeau alți copii”. Aparent alții, însă, aceeași
peste care încă nu au trecut marile momente de cumpănă. Faptele și
întâmplările, cu tot regretul lor, nu trimit decât la firescul existenței, ca
trecere inevitabilă a propriei uliți, a propriei copilării, la fel ca a
oricăruia dintre noi.
Valoarea educativă reliefează frumusețea și valoarea
prieteniei, a legăturilor statorinicite înca din copilărie, a înțelegerii
rostului dragostei fată de membri familiei și necesitatea întoarcerii
spre locurile natale. Ulița, ca și băiatul, devin exemple de urmat,
90

pentru că în trecerea timpului și pe măsură ce parcurgem spațiile din
marea trecere, cu nebănuitele lor trepte, învățăm să prețuim ce avem și
să ne bucurăm că aparținem cuiva.
4.3.3. Mama mamuților mahmuri
de Mircea Sântimbreanu
Schița face parte din volumul cu același titlu care cuprinde și
povestirile Cu și fără ghiozdan, La telefon, Extemporale, Elefanți în
rochițe, Recreația mare, Lângă groapa de furnici, Caramele cu piper.
În Mama mamuților mahmuri , într-un spațiu epic limitat și cu
o acțiune concentrată sunt surprinși copiii angajați într-un pasionat
maraton al jocului și învățăturii, surprinși în diferite ipostaze.
Tema este învățătura ca preocupare cotidină a copilului abia
desprins de lumea jocului și a basmului și plin de neastâmpăr. Miezul
acțiunii ăl cojnstituie o zi din viața unui copil care chiar fiind bolnav,
se gândește numai la joacă. Compoziția schiței este structurată pe
două planuri, primul prezentând un dialog între mamă și personajul
principal – Victoraș, care suferă de guturai, mama spunându-i cu o
voce mai răstită să ia medicamentul și să stea în pat. Pe un alt plan
paralel este prezentat derdelușul, unde ninge și se aud zburdând copii,
fapt care exacerbează neliniștea și durerea copilului, anticipând
intigra, care constă în dorul copilului, al câinelui și al pisicii de
derdeluș.
Printr-un monolog interior este imaginat un dialog între
pisicuță și mama, care ar ruga-o să îi lase la derdeluș, însă nu poate
vorbi. Aflăm că doar atunci copilul va putea merge la derdeluș, când
va putea „spune curat, fără să mormăiei mama mamuților mahmuri ”
Victoraș încearcă de mai multe ori acest exercițiu, însă în zadar: „Ma-
ma mu-ți-lor…”; „Ma-ma ma-mi-țe-lor…”. de obosealaă va adormi, iar
la trezire, la îndemnul cățelului Gică, mai încearcă dar nu poate
pronunța. Punctul culminant este atunci când, cu un glas sfâșâietor,
cîțelul încearcă să miaune iar copilul, cu un efort extraordinar,
pronunță dintr-o suflare expresia.
Deznodământul îl prezintă pe copil care însănătoșit va pleca
cu Gicu la derdeluș, povestindamuzant cum cățelul a făcut pe pisica,
91

însă inima lui Gică e zdrobită pentru că pisicuța Huța nici nu se uită la
el.
Mesajul schiței e centrat pe comuniunea dintre om și animal,
pe fidelitatea dintre copil și câinele devotat, care amândoi, pătimesc
fiind închiși în casă și fac eforturi supranaturale pentru a se întâlni cu
prietenii. La orele de dezvoltarea vorbirii, schița poate fi folosită ca
joc didactic pentru pronunțarea corectă a consoanelor nazale.
Schița Apă pentru note chioare, din același volum, Mama
mamuților mahmuri, are ca motiv central învățătura ca preocupare
centrală a copilului școlarului mic.
Expozițiunea și intrigă prezintă o fetiță care vrea să îți scrie
tema la matematică, dar ispitile de a lăsa baltă această îndeletnicire se
țin lanț. Elementele naturii devin personaje ademenind-o să iasă afară
la joacă. De exemplu, soarele „a prins-o galeș și strălucitor, mai
frumos ca niciodată”, un fluturaș și un cățeluș o conduc spre crângul
din marginea satului, iar florile o copleșesc cu parfumul lor suav.
Punctul culminant îl constituie obținerea notei 4, fapt care
conduce la visul și posibilitatea de a-l transforma „într-un 9 gras ca un
ardei”. Visul de a trata notele ca plante este o sursă de umor, însă nici
lacrimile nici supărarea nu produc miracolul mult așteptat.
Deznodământul îl constituie obținerea unei note 10, însă ca
răsplată pentru un exercițiu corect rezolvat, ca rezultat al unui efort
propriu și firesc, aceasta fiind singura formulă ce își va dovedi
eficiența.
Mesajul schiței îl constituie ideea că num ai prin eforturi
personale vom putea dobândi izbânzi și satisfacții, iar cu cât efortul
depus este mai mare, sentimentul împlinirii va fi mai intens.
4.4. Tema naturii și a viețuitoarelor
Mulți dintre marii scriitori au un ascuțit spirit de observație și
astfel au înfățișat în povestiri, prin diferite procedee stilistice, aspecte
din viața diferitelor vietăți din natură. Un model al acestui gen de
povestiri poate fi considerat volumul Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu. din aceeași categorie de opere face parte și schița
Puiul de I. Al. B -Voinești, ca și povestirea Ursul păcălit de vulpe de I.
Creangă de asemenea, romanul Fram, ursul polar de Cezar Petrescu.
92

Și în literatura universală, marii scriitori au creat opere
inspirate din viața necuvântătoarelor. Dintre acestea sunt demne de
menționat povestirile: Leul și cățelușa sau Cei trei ursuleți de Lev
Tolstoi, Povestiri despre animale de Ernest Thompson, Din lumea
insectelor de Valdomar, Colț alb de Jack London, Povestiri și povești
de Vitalii Bianki.
Căprioara
de Emil Gârleanu.
•Încadrarea în volumul Din lumea celor care nu cuvântă –
prezentarea pe scurt a volumului
Schița Căprioara face parte din volumul “Din lumea celor care
nu cuvântă”, volum apărut în anul 1910, având ca model cunoscutele
Histoires Naturalles ale lui Jules Renard, cartea evocă o lume în care
insectele și animalele gândesc, vorbesc, își trăiesc bucuriile și durerile
într-un microcosmos propriu-intim, numai al lor. În general povestirile
constituie mici drame, aduse de scriitor la nivelul dramelor umane. El
coboară la dimensiunile eroilor săi, descifrând întâmplări
asemănătoare cu cele din viața oamenilor, pline de dramatismul, dar și
de încrederea proprie acestora.
Toate personajele sale sunt puse în fața unei situații –
capcană, o situație fără alternativă, cu toate drumurile închise. De aici
decurge și o anume resemnare. Acceptând moartea, autorul este totuși
cutremurat la gândul ei, ca fiind încheierea – tragică – a micilor
existențe necuvântătoare.
Titlurile cele mai semnificative sunt: Gândăcelul, Frunza, care
cu cea dintâi rază a primăverii se deschide pierind toamna. Calul care
o viață întreagă și-a ajutat stăpânul sfârșind uitat de toți, Grivei,
câinele bătrân care și-a slujit stăpânul cu credință timp de 20 de ani și
în pragul morții pleacă pentru a fi singur.
•Căprioara – prezentare generală, teme, subiectul.
În această schiță este descris un aspect din viața animalelor care
trăiesc în sălbăticia codrilor
TEMA o constituie instinctul matern, care este atât de puternic încât
căprioara își sacrifică propria viață pentru a o salva pe cea a iedului.
93

SUBIECTUL – schița este compusă din câteva momente
impresionante care se succed rapid culminând cu un deznodământ
tragic. Tristă că trebuie să-și părăsească iedul, căprioara îl mângâie
pentru ultima dată, apoi îl conduce spre vârful muntelui, în desișul
pădurii, ca să fie cât mai departe de “iscusința vânătorului și de
dușmănia lupului”.
La început, tabloul pare a inspira împăcare și liniște: “Pe
mușchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă
iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe
spatele mamei lui ,și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl
linge, și limba ei subțire, culcă ușor blana moale, mătăsoasă a
iedului.”
Triplul și dublul epitet, comparația, evidențiază frumusețea
acestor gingașe viețuitoare, armonia dintre ele și natură.
În sufletul căprioarei se dă o luptă puternică între dragostea
pentru iedul ei și necesitatea de a se despărți de el, pentru că vremea
înțărcatului trecuse. Totuși învingându-și cu greu dragostea de mamă,
se hotărăște să-l ducă la “țancurile de stâncă din zare”, unde ar fi ferit
de primejdii. În drumul lor, natura devine amenințătoare: “trece din
poiană în poiană, intră apoi sub bolți de frunze, pe urmă prin hrube
adânci de verdeață, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a
pădurii.” “Și deodată, pe neașteptate, de sub o cetină, ochii lupului
străluceau lacomi. Un salt și iedul ar fi fost sfâșiat.”
Finalul este înspăimântător, imaginile sunt strecurate gradat,
lumina scade, spațiul se micșorează treptat. Pentru a-și salva puiul,
mama se aruncă în fața fiarei flămânde, sfâșiată de lup, căprioara se
sfârșește privindu-și puiul care se pierde în desișul pădurii.
•Arta personajelor, limbajul folosit, valoarea instructiv –
educativă
Cu o deosebită artă a prezentat Gârleanu viețuitoarele din
această schiță, analizând cu profunzime simțămintele căprioarei.
Instinctul ei de dragoste maternă apare într-o gamă de legate
simțăminte, în gradația ascendentă: este descrisă mai întâi duioșia cu
care își mângâie iedul înainte de despărțire; apoi căprioara își ascunde
tristețea și îmbărbătându-se își conduce iedul prin locuri primejdioase
pentru a-i încerca puterile.
94

Sentimentul matern culminează cu sacrificiul propriei vieți, și
în ultimele clipe își amintește privirile spre puiul drag.
LIMBA folosită de Gârleanu este presărată cu expresii plastice și
epitete sugestive. Stilul este concis, fiind totuși în epitete și
comparații.
Schița are o însemnată valoare instructiv-educativă. Ea
constituie un mijloc de cunoaștere a unor aspecte ale vieții animalelor
din cadrul întunecat și plin de primejdii. Lectura acestei schițe trezește
copiilor preșcolari dorința de a observa mai atent viața din natură și
mărește interesul pentru cunoașterea viețuitoarelor, contribuind la
dezvoltarea spiritului de observație. Prin forma lor artistică, prin
analogiile dintre viața familiilor de anumale și propria lor familie
schițele lui Gârleanu, contribuie și la dezvoltarea sentimentelor și a
atitudinilor morale ale copiilor, după cum se poate observa prin
următoarea discuție-rețea propusă:

CONCLUZII

Se va avea în vedere ca discuția să fie în așa fel orientată încât
concluziile să pună în valoare polisemantismul textului și să
evidențieze imaginea antropomorfică a lumii în povestirile și schițele
despre natură și viețuitoare.
95•Putem atribui și o altă semnificație morții din final a
căprioarei-mamă?
•Să fi fost în locul puiului / mamei ai fi ales aceeași soluție?
DA
sacrificiu
…….NU
…

PUIUL
de I. Al. Brătescu-Voinești
•Încadrare în volum
În volumul în care este inclusă și povestirea Puiul apărută în
colecția Povestind copiilor, sunt adunate un număr de schițe și nuvele
în care autorul s-a apropiat de lumea copiilor, a animalelor și a
păsărilor, precum și câteva din acelea în care sunt zugrăvite întâmplări
ale unor oameni buni loviți fără cruțare de către ființele rele, egoiste,
fără suflet. Povestirile sunt cea mai mare parte triste: Privighetoarea,
Moartea lui Castor, Povestirile.
•Prezentare generală. Structură și compoziție
PUIUL, cea mai populară scriere a lui B.-Voinești, vorbește
despre nenorocirea care se poate ivi din cauza neascultării de părinți:
un pui de prepeliță este rănit de vânător și, după o suferință
neînchipuită, moare înghețat, părăsit de mama lui, care, cu toate că i se
rupea inima, e silită să plece pentru a-și salva măcar ceilalți pui.
Povestirea începe cu un peisaj de primăvară, în care apare
personajul principal: o prepeliță care își construiește cuibul după 3
săptămâni din ouăle mici ca niște cofeturi “ au ieșit niște pui
drăguți…îmbrăcați în puf galben…parcă erau șapte gogoși de mătase”.
Prepelița le aduce mâncare și puii fiind ascultători și cuminți asemeni
unor copii – neștiind încă să zboare, veneau imediat la chemarea
prepeliței.
Dar intervine o întâmplare neobișnuită în viața prepeliței și puilor
ei: țăranii au venit să secere grâul și puiul cel mare neascultând
chemarea prepeliței, este prins de un flăcău sub căciulă. Când scapă,
fuge speriat la prepeliță care îl dojenește cu blândețea specifică
mamei. “Vezi ce va să zică să nu mă asculți? … ești mic, să nu ieși
niciodată din vorba mea, că poți să pățești și mai rău.”
Prepelița i-a învățat încet, încet să zboare, pregătindu-i pentru
călătoria lungă pe care trebuiau să o facă, când va trece vara.
Dar o întâmplare tristă venea să tulbure toată liniștea și bucuria
lor. Într-o zi de august a venit un vânător. Prepelița a înțeles primejdia
și le-a poruncit să se pitulească jos, lipiți cu pământul. Spre a-și feri
96

puii de primejdie, ea s-a prefăcut rănită, zburând ras cu pământul la 2
pași de botul câinelui, pentru ca vânătorul să nu poată trage, de frică
să nu-și împuște câinele. În acest timp, nesocotind sfatul mamei, puiul
cel mare, în loc să stea nemișcat, la fel ca frații lui, a zburat. Vânătorul
l-a auzit, a tras și alicea i-a atins aripa și na mai putut zbura. Prepelița
l-a găsit acolo în lăstar și a înțeles că puiul e pierdut, dar și-a ascuns
durerea.
Finalul, la fel și ca în Căprioara este sfâșietor: în sufletul prepeliței
se dă o luptă aprigă, dar, până la urmă, pentru că zilele erau tot mai
mici și mai înnourate, a început să cadă și bruma, a luat marea
hotărâre. De cât să-i moară și ceilalți pui de frig, a preferat să sacrifice
doar unul și fără a mai privi înapoi a zburat cu puii sănătoși spre
tărâmuri unde vara e veșnică.
Deși petrecută în lumea păsărilor, drama e totuși omenească;
personificare: gândesc, vorbesc și se mișcă întocmai ca o mamă cu
copiii ei.
Dacă povestirea este necunoscută elevilor, bine-venită este lectura
predictivă ca metodă de evidențiere a dinamicii acțiunii în povestire,
gradația ascendentă a momentelor subiectului:
– Harta predicțiilor –
Ce credeai c-o să Ce s-a întâmplat
se întâmple?
Prima liniuță de dialog
Cred că băiatul nu-i va La rugămintea țăranului
da drumul prepeliței ,ci îl va bătrân, băiatul a eliberat
chinui. puiul
Cred că-i va da drumul
după ce se va juca puțin cu el
A doua liniuță de dialog:
Cred că mama l-a bătut
pentru că nu a ascultat-o. Mama i-a explicat în timp
97

Cred că mama l-a certat, ce îl mângâia, de ce este
explicându-i ceea ce putea să important să o asculte mereu
i se întâmple
dacă băiatul nu-i dădea drumul.
•Concluzii. Valoarea instructiv-educativă.
Drama prepeliței și a puilor se prezintă pe fundalul general a
anotimpurilor: primăvara-naștere, vara-creștere, toamna-maturizare,
iarna-moartea.
Procedeul esențial, folosit de autor este personificarea. Autorul se
vădește un mare iubitor al naturii și dorește ca omul să ocrotească, dar
constată că în multe cazuri acesta distruge echilibrul și armonia.
Valoarea instructiv-educativă a povestirii reliefată foarte bine într-un
moto: “Sandi, să asculți pe mămica!” constă tocmai în avertismentul
pe care autorul vrea să-l dea în legătură cu consecințele care decurg
din neascultare, din nesocotința sfaturilor pe care părinții le dau cu
atâta dragoste copiilor. Și precum s-a văzut, urmările sunt de cele mai
multe ori iremediabile. Pentru accesibilizarea valorilor textului
îmbinăm expunerea frontală cu o conversație euristică și de verificare
dirijată, după modelul de mai jos:
“Puiul este o operă epică, sentimentele fiind exprimate
indirect prin intermediul narațiunii, al acțiunii și al personajelor.
Întâmplările narate pun în evidență dragostea de mamă a prepeliței.
Pentru a pătrunde conținutul de idei al textului s-au pus următoarele
întrebări comprehensive / închise elevilor, al căror răspuns se extrage
din text:
•Cine povestește întâmplarea ?
Întâmplarea este povestită de autor, de Ioan Al. Brătescu – Voinești.
•Cine participă la acțiune ?
La acțiune participă personajele lecturii: prepelița, puii ei și alături de
ei, oamenii.
•Cum se numește textul în care un povestitorul relatează întâmplări la
care participă personaje ?
Acest text se numește text narativ.
•Cu ce aseamănă autorul viața prepeliței și a puilor ei ?
98

Autorul aseamănă viața prepeliței și a puilor ei cu viața oamenilor.
Prin această asemănare autorul scoate în evidență lucrurile
comune dintre oameni și animale: fiecare are propria familie pe care o
apără, o îngrijește și pe care o iubește foarte mult. Ca și oamenii
animalele, în cazul nostru puii de prepeliță, sunt copii care au o mamă,
prepelița, care le poartă de grijă. Ca și copiii, puii prepeliței sunt
jucăuși, veseli, curioși și de multe ori neastâmpărați și neascultători.
Din aceste comparații observăm că și temele se îmbină într-o
lectură, nu numai modurile de expunere. Chiar dacă în această
narațiune este vorba despre o prepeliță și puii ei, aceștia formează o
familie ca și noi oamenii. Deci, în această narațiune se îmbină tema
copilăriei cu cea a naturii și viețuitoarelor.
Acest lucru a vrut să-l demonstreze și autorul punând la începutul
poveștii un moto:
Sandi, s-asculți pe mămica !
Aventurile prepeliței și ale puilor ei, în special a puiului celui
mare, sunt exemple din care elevii învață că orice s-ar întâmpla ei
trebuie să-și asculte mama.
• Cui i se adresează autorul, când întreabă << Ai văzut cum stă găina
pe ouă ?>>
Autorul ni se adresează nouă, cititorilor.
• La cine ați mai întâlnit acest mod de adresare directă ? Dați exemple.
Acest mod de adresare directă l-am întâlnit la Ion Creangă: Știa, vezi
bine, soarele cu cine are de-a face…,Dar ți-ai găsit ! Hai mai bine
despre copilărie să povestim…
Exercițiile sunt o altă metodă de a pătrunde conținutul de idei al
textului.
• Citirea selectivă a unor fragmente din lecție:
a. fragmente dialogate:
– Lasă-l jos, mă Marine, că e păcat de el, moar. Nu-l vezi că de- abia
e cât luleaua ?!..
.- Vezi ce va să zică să nu mă asculți ? Când te-ai face mare, o să-i
faci cum ai vrea tu, doar acum, că ești mic, să nu ieși niciodată din
vorba mea, că poți să pățești și mai rău. (Harta predicțiilor, v. Anexa
15).
Din ultimul dialog observăm felul în care se poartă prepelița
cu puiul ei. Ea este o mamă adevărată, are comportamentul și
99

trăsăturile sufletești ale unui om. Ea este personificată. Prepelița își
ceartă puiul, ca o mamă care-și ceartă fiul.
b. • expozițiunea: Într-o primăvară, o prepeliță… s-a lăsat din zbor
într-un lan verde de grâu, la marginea unui lăstar.
• intriga: După ce s-a odihnit vreo câteva ore… se plimbau
primprejurul mamei lor și când îi striga: Pitpalac ! repede veneau
lângă ea.
• punctul culminant: Odată, prin iunie, când au venit țăranii să secere
grâul… Nu-l vezi că d-abia e cât luleana?!
• desfășurarea acțiunii: Când s-a văzut scăpat, fuga speriat la
prepeliță să-i spuie ce a pățit…care dădeau târcoale deasupra
miriștii.
• deznodământul: Mama lor îi așeza în rând… și o să vedem
dedesuptul nostru orașe mari și râuri și marea.
c. fragmente descriptive: Într-o primăvară, o prepeliță aproape
moartă de oboseală – că venea de departe, tocmai din Africa – s-a
lăsat din zbor într-un lean verde de grâu, la marginea unui lăstar.
Concluzia acestei citiri selective este că în această narațiune
se îmbină toate cele trei moduri de expunere, că nu există o operă
literară să fie doar un mod de expunere. Acestea se îmbină, dar unul
predomină întotdeauna. În lecția Puiul predomină narațiunea.
• Grupați în patru coloane cuvintele care au același înțeles: a aduna,
chemare, desen, flăcău, frică, sport, a strânge, solicitare, feciori,
spaimă, a îngrămădi, apel, poftire, june, a colecta, pădure, tânăr,
groasă, băiat.
• Găsiți în text cât mai multe cuvinte care au sensuri opuse, exemplu:
mic ≠mare;
ziua ≠ noaptea .
Ca temă scrisă elevii trebuie să-și imagineze că sunt pe rând:
• prepelița;
• un pui;
• puiul cel mare
Apoi să povestească întâmplările din fiecare situație.
Foarte bine-venită în vederea dezvoltării inteligenței
emoționale a copiilor este metoda discuției-rețea (v. modelul de la
Căprioaram posibile întrebări deschise, interpretative fiind: Crezi că
100

prepelița-mamă a procedat corect? / Tu ai fi făcutt la fel să fi fost în
locul ei? / Mama ta ar fi procedat altfel într-o situație asemănătoare?
Ș.a. Pentru a pune în evidență viziunea antropomorfizantă asupra
lumii viețuitoarelor se pot monitoriza situații analoage în care s-ar
putea găsi propria lor familie, cum ar fi, spre exemplu:
•Plecarea mamei / a tatălui în străinătate, la muncă
•Grija accentuată a părintelui / părinților pentru un copil nou-
născut etc.

URSUL PĂCĂLIT DE VULPE
de Ion Creangă
•Încadrarea în volum și în opera scriitorului
Producția literară a lui Creangă înseamnă povești, povestiri,
anecdote și marea operă memoralistică: “Amintiri din copilărie”
Ursul păcălit de vulpe se încadrează în cea de a doua categorie-cea
a povestirilor, povestiri în care Creangă narează întâmplări mai mult
sau mai puțin reversibile.
Sunt fapte și întâmplări din viața satului introduse în tiparul
povestiri sau basmului, toate reunite sub titlul “Povești, Amintiri,
Povestiri” conținând titluri semnificative: “Povestea unui om leneș”,
“Inul și cămașa” “Acul și barosul”.
•Geneză. Structură. Semnificații.
Povestirea “Ursul păcălit de vulpe” e o prelucrare a cunoscutei
creații populare “De ce n-are ursul coadă?”. Povestirea-fabulă este ca
o comedie în care “tot meșteșugul” constă în analogia dintre lumea
animală și cea umană. Personajele animale sunt în realitate tipuri în
general-umane având o trăsătură. Astfel, vulpea vicleană și lacomă,
ursul e greoi la minte și la trup, naiv, ușor de păcălit
Structura povestirii e clasică, cu o acțiune concentrată, care se
desfășoară, într-un ritm dinamic, cu deznodământ conclusiv (se
explică de ce ursul nu are coadă).
Expozițiunea simplă începe cu formula specifică basmului. “Era o
dată o vulpe vicleană, ca toate vulpile” –Sunt redate apoi frământările
101

și gândurile vulpii, care se gândește cum ar putea să-și procure hrana
fără prea multă osteneală.
Intriga realizată prin alternarea narațiunii cu monologul interior,
dezvăluind iscusința vulpii în punerea în aplicare a planului său, prin
limitare și disimulare: “Șezând deasupra cu botul întins pe labele
dinainte, îi vine un miros de pește. Atunci ea ridică puțin capul și
uitându-se la vale, în lungul drumului, zărește venind un car tras de
doi boi.”
Atunci vulpea se preface a fi moartă și, țăranul, văzând că nici nu
suflă “o apucă de cap și-o aruncă în car ”, bucuros că îi va face soției
sale “ o cațaveică frumoasă”.
Desfășurarea acțiunii: vulpea parcă atât a așteptat. În timp ce țăranul,
bucuros că a făcut o achiziție frumoasă, mână boii, vulpea împinge
peștele jos din car: “Țăranul mâna, carul scârțâia și peștele din car
cădea ”
Episoadele următoare, anunță punctul culminant; definite
printr-o maximă decizie și expresivitate, se desfășoară cu repeziciune,
menținând trăsăturile acestor personaje. Ursul, flămând, a trecut pe la
cumătra vulpe care tocmai mânca. Dialogul precipitat dintre vulpe și
urs este exprimat prin variații ale tonului, cu profunde aluzii și
semnificații estetice și morale.
Cumătra vulpe îl povățuiește pe naivul moș Martin cum să-și
procure hrana. “Du-te deseară la băltoacă, cea din marginea pădurii,
vâră-ți coada în apă și stai pe loc, fără să te miști până despre ziuă,
atunci smucește vârtos… și ai să vezi o mulțime de pește ”… urmând
sfatul vulpii, naivul urs rămâne fără coadă.
Deznodământul dă expresivitate talcului povestirii. Încercarea
ursului, îndurerat și “înciudat” de a se răzbuna pe vulpe eșuează.” În
zadar s-a necăjit, de-i curgeau sudorile că tot n-a putu scoate vulpea
din scorbura copacului. Și iaca a rămas ursul păcălit de vulpe.”
•Mesajul povestirii-valoare instructiv-educativă
Mesajul povestirii are variate resurse estetice și morale,
subliniindu-se atitudinea de satirizare a lăcomiei, a vicleniei, prostiei
și a naivității. Pentru că nu întotdeauna “ tot ce zboară se mănâncă.”
Poveștile și schițele despre viețuitoare sunt modalizate extrem de
importante în realizarea unor obiective instructiv-educative în
grădiniță. Miniaturalul, antropomorfizarea, dezvăluie copiilor un
univers al cunoașterii și trăirii.
102

4.5. Tema trecutului istoric
Ciclul Moș Ion Roată, din Povestirile lui Ion Creangă ( Moș
Ion Roată și Unirea, Moș Ion Roată și Vodă Cuza), surprinde
atitudinea principalelor categorii sociale a țărănimii și a boierimii față
de evenimentele istorice ale vremii respective.
Ciclul are în centru o lume crezând în mituri și credințe
populare, , în care moș Ion Roată este exponentul omului din popor,
eușind să prelucreze transformările sociale și politice aduse de
efervescența evenimentelor istorice, culminând cu unirea de la 1859.
valorile general umane în care crede acestea sunt comparabile cu cele
ale lui Moromete, ambii fiind preocupați de destinul lor și cel colectiv,
pe care le discută în piață (vezi poiana lui Iocan), pledând pentru
iubirea de muncă, capacitatea de a vedea dincolo de aparențe, pentru
spiritul ironic și fin în critica unor aspecte negative. Acțiunea
povestirii e simplă, narațiunea realizându-se printr-o economie
maximă de fapte. Unul dintre boieri primește răspunderea de a explica
grupului de țărani sensul și importanța Unirii și încearcă printr-o suită
de argumente, în vederea secării Milcovului și a realizării înfrățirii,
“dorită de strămoșii noștri, dar pe care ei nu au putut să o facă în
împrejurările grele de pe atunci”.
Afirmațiile sunt acceptate de grupul de țărani, cu excepția lui
moș Ion Roată, care se arată nedumerit și de aceea, boierul recurge la
o demonstrație faptică, prin pilda cu bolovanul, pe care unul singur nu
îl poate ridica, dar mai mulți, da. Boierul încearcă să îi demonstreye că
puterea se constituie prin unirea forțelor, în final însă faptele primind
o altă semnificașie, care răstoarnă sensul aparent, demonstrînd
inteligența lui moș Ion Roată, și realitatea căa el înțelesese cu adevărat
evenimentele: “iar de la bolovanul dvs am înțeles așa: că până acum
noi țăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe
umere; însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o
stâncă pe umerele noastre”…
Personajele sunt construite cu deosebită măiestrie. La început,
țăranii, uimiți de atenția ce li se acordă, lasă impresia că acceptă
explicațiile boierului ca pe niște lucruri firești. Apoi din grupul lor se
desprinde moș Ion Roată, simbol al țărănimii din acel moment istoric,
caracterizat prin inteligență, spontaneitate, hotărâre și umor. Acesta se
103

preface că nu înțelege explicațiile date de boier. Dincolo de umorul
personajului se simte însă o adâncă amăraciune, generată de
înțelegerea faptului că țărănimea, în fond, contiună să rămână o
categorie oprimată, în ciuda promisiunilor de tot felul.
Ca în toată opera lui Creangă, stilul se caracterizează prin
oralitate și expresivitate, fapt exemplificat prin prezența masivă a
dialogului, a maximilor, locuțiunilor și a expresiilor populare, a
regionalismelor, vocativelor și interjecțiilor.
Ciclul Moș Ion Roată, din Povestirile lui Ion Creangă ( Moș
Ion Roată și Unirea, Moș Ion Roată și Vodă Cuza), surprinde
atitudinea principalelor categorii sociale a țărănimii și a boierimii față
de evenimentele istorice ale vremii respective.
Itemi pentru evaluare:
1. Argumentați, pe baza eleborării unui proiect
didactic, metodologia receptării schiței / a două momente
ale subiectului din schița Ulița copilăriei de Ionel
Teodoreanu, într-o lecție de lectură pentru clasa a IV-a.
2. Enumerați modalitățile de valorificare în
compunerile descriptive pentru clasa a IV-a a schițelor
Mama mamuților mahmuri sau Apă pentru note chioare
de Mircea Sântimbreanu, // Bunicul și Bunica de Barbu
Ștefănescu Delavrancea.
3. Identificați resursele ironiei și ale umorului în
povestirile lui Ion Creangă din ciclul Moș Ion Roată și
faceți analogii cu trăsăturile personajelor (inteligență,
perspicacitate ș.a.).
4. Realizați un eseu de 2-4 pagini în care să
prezentați mijloacele de accesibilizare a valorilor
cognitive, estetice și morale prezente în povestirile și
schițele despre natură și viețuitoare și /sau copilărie /
trecutul istoric.
104

POEZII DESPRE TRECUTUL EROIC
AA. Legende istorice de Dimitrie Bolintineanu
B1. Definiția legendei
C2.Scurtă privire asupra legendelor istorice
3.Geneza și izvoarele legendelor istorice
4.Compoziția

•“Preda Buzescu”
•“Cea de pe urmă noapte a lui Mihai Viteazul”
•“Muma lui Ștefan cel Mare”
•“Mircea cel Mare și solii”
•Daniel Sihastrul
5.Semnificație și realizare artistică
B.Cântece de vitejie de G. Coșbuc
1. DEFINIȚIE
Legenda este o specie a genului epic în versuri sau în proză,
care, utilizând evenimentele miraculoase, fantastice, tinde să ofere o
explicație genetică unor fenomene, întâmplări, caracteristici ale
plantelor, animalelor, cosmosului, povestește anumite evenimente
istorice deformate prin intervenția miraculosului, povestește viața
sfinților.
Legendele pot fi: etiologice, religioase, istorice.
Legendele istorice reprezintă o reinterpretare a unor
evenimente istorice, o adaptare a întâmplărilor și personajelor la
tiparele estetice și moral-ideologice ale colectivității.
2. O statistică riguroasă duce la constatarea că aproape trei
sferturi din scrisul lui Bolintineanu s-a bazat pe fapte istorice. Motivul
era de ordin național, patriotic, explicabil cu atât mai mult la un om
care punea dragostea de țară mai presus de orice. De aceea scris în
vremea exilului: “Patria este ca un tablou în ulei. De aproape se vede
lutul culorilor, de departe acel lut dispare. Ochiul nu mai vede decât
ceea ce este frumos. Ceea ce iubeau exilații nu era țara astfel cum este;
era portretul ei ieșit de sub panelul lui Rafael, era fantasma sa, era o
idee.” Un asemenea portret istoric a încercat să realizeze, și în mare
105

măsură a reușit, Bolintineanu. Puse cap la cap, cele peste 300 de titluri
ale creațiilor sale cu caracter istoric, formează o impresionantă istorie
poetică a României.
Ea începe cu Burebista și războaiele dintre daci și romani,
continuă cu umbrita epocă a asupririi turcești și se desfășoară amplu și
vitejește în timpul celor patru distinși domnitori, care au apărat
“sărăcia și nevolile și neamul”, cum a spus-o simplu și demn
Eminescu: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș și Mihai
Viteazul. Dar, faptele nu se opresc aici, ci sunt aduse mai departe, în
timpul încercării de mărire a Doamnei lui Ieremia (1615) în timpul lui
Barnovski Domnul (1633), lui Mihnea (1659) al lui Mavrogheni, și
mai departe în timpul Revoluției de la 1848 și a unirii Principatelor.
Ar fi greșit însă să se creadă că Bolintineanu se apleacă cu
pioțenie în fața istoriei, pt. istorie. Acesta era operă de istorie, iar
autorul legendei Mircea cel Mare și solii era poet. Istoria era un
pretext: cel mai viu pretext pt. slujirea prezentului. De aceea el
împrumută în primul rînd faptele de vitejie, necesare îmbărbătirii
maselor în lupta pt. libertate națională și socială. Nu-l interesează pe
poet cum s-au desfășurat luptele și faptul de vitejie, demnitatea
maselor care caracterizează și pe domnitorii legați cu rădăcini adânci
de popor. Mircea cel Mare și solii și Țepeș și solii sunt elocvente în
această privință.
Luptătorii nu sunt însă numai domnitorii și comandanții de oști, ci în
multe cazuri, oameni anonimi: o”fată de la Cozia” care răzbună
moartea tatălui său, ucis de turci, un “Popa Stoica” mai priceput în
tehnica militară decât în facerea slujbelor, o “Maria Potuianca”, un
“căpitan de vânători” fără nume etc.
3. Geneza și izvoarele legendelor istorice
La baza legendelor stau aproape întotdeauna faptele pe care
Bolintineanu le-a cunoscut din cronicari, în primul rând de la G.
Ureche, M. Costin, I. Neculce și din Letopisețul Cantacuzinesc .
bibliografia istorică parcursă de poet este însă mult mai mare. În
cărțile din biblioteca sa figurau alături de Letopisețele publicate de
Kogălniceanu în Magazinul istoric pt. Dacia, Tezaurul de momente
istorice de Papiu Ilarian. Cunoștea Cronica lui Gincai și opera lui
Bălcescu Istoria românilor subt Mihai Voievod Viteazul , a cărei
tipărire o propusese în vremea în care era ministru. Lor li se adaugă
numeroase poere străine și revistele românești în care se publicaseră
106

studii istorice. Nici nu ar fi putut altfel, decât pe baza unei ample
bibliografii să alcătuiască viețile romanțate ela marilor personalități
din istoria României.
Aproape toate legendele sale evocă momente care pot fi
depistate în letopisețe. Bolintineanu se abate însă de la adevărul istoric
atunci când nevoia moralizatoare i-o cere. De altfel, multe motive își
au punctul de plecare în o seamă de cuvinte, fiind quasii istorice, adică
niște “adevăruri” nu întotdeauna verificate ceea ce la determinat pe
poet să le numească “ legende sau basme ”.
4.Compoziția
•Preda Buzescu
În Preda Buzescu, lupta acestuia cu nepotul hanului tătăresc e
zugrăvită în versuri de mare concentrare epică, sugerând vizual și
auditiv încleștarea forțelor, tensiunea dramatică răsfrântă în ambianța
înconjurătoare și în fizionomiile lor, zgomotul armelor:
“ Ei se bat la raza stelei cai de foc,
Flăcările-i albe pe a lor zale joc
Vântul răcorește fruntea lor udată
Și mânia dulce sufletul le-mbată
Ei se bat în spade-spadele se frâng;
Și se iau în brațe, se smucesc, se strâng…”
După descrierea luptei, în care Preda Buzescu îl învinge pe
dușmanul său, D. Bolintineanu precizează, în ultimele două versuri ale
poeziei: “ iar după aceasta, oastea românească/ Plecă și învinge hoarda
tătărească ”.
Un astfel de final brusc întâlnit și în alte legende istorice este
determinat și de faptul că poetul urma îndeapăroape narațiunile lui I.
Neculce. Momentul dramatic în “Preda Buzescu” îl constituie chiar
lupta acestuia cu căpetenia tătarilor. Întrega poezie se concentrează
asupra acestui moment admirabil descris, restul întâmplărilor ne mai
prezentând interes. Poezia se încheie concis pt. a diminua efectul
dramatic a episodului evocat.
•Cea de pe urmă noapte a lui Mihai Viteazul
În Cea de pe urmă noapte a lui Mihai Viteazul, voievodul se
adresează căpitanilor săi cu simplitate cuceritoare, însă încărcată de
gravitate, cuvintele sale aparținând și omului plin de simțire, dar și
domnitorului anterior. Alternarea ingenioasă a interogațiilor și
107

răspunsurilor bazată pe coeziune și spontaneitate, produce un efect
mișcător: “ Nu vă urez viață căpitanii mei!/ Dimpotrivă, moarte, iată
ce vă cei!/ Ce e vița noastră în sclavie oare?/ Noapte fără stele, ziuă
fără soare/ Cei ce poartă jugul și-a trăi mai vor/ Merită să-l poarte spre
rușinea lor.”
Cuvintele voivodului sunt în fond, un șir de metafore și
comparații de raelă expresivitate poetică, iyvorâte în bună măsură din
paremiologia populară: “Sufletul lor nu e mai presus de fierul/ Ce le-
ncinge brațul, i-au de martor cerul/ Dar românul nu ia câmpuri fără
flori,/ Yile lungi și triste fără sărbători./ Astfel e vulturul ce pe piscuri
zboară:/ Aripile taie-i, că ar vrea să moară!” Finalul de aceeași
sobrietate și conciziune, luminează sentimentul demnității și al
mândriei naționale: “Astfel e românul și român sunt eu/ Și sub jugul
barbar nu plec capul meu:”
•Muma lui Ștefan cel mare
Frumusețea și semnificația poeziei constă în momentul atât de
dramatic al dialogului dintre domnitorul copleșit de dureri fizice și
morale și neînduplecata sa mamă, în scena atât de tulburătoare și cu
amplă rezonanță a confruntării dintre 2 stări psihologice deopotrivă
intense. Versurile excelează prin aceeași solemnitate gravă, realizată
cu economie de mijloace, printr-o desăvârșită muzicalitate. Imaginile
sunt precise și pregnante, transpun ideea poetică direct, expresiile
stilistice se disting printr-o remarcabilă amplitudine acustică, prin
puterea de a sugera atmosfera nocturnă și fiorul orelor târzii, pregătind
cadrul adecvat unei întâmplări ieșite din comun:”Un orologiu sună
noaptea jumătate,/ În castel în poartă, oare cine bate?”
Rugămintea pe care Ștefan o adresează mamei sale este
înfiorată de un autentic suflu uman, închide în ea amărăciune
sufletească și suferință fizică, relevând un moment de dramatică
deprimare din existența eroică a voievodului.
Trecerea de la rugămintea lui Ștefan cel Mare la răspunsul
mamei sale e marcată discret și sugestiv prin reacția spontană
grațioasă și firească a soției voievodului concentrată într-un singur
vers, însă elocvent pt. virtuozitatea poetului de a suprinde gestica
personajelor evocate, sub care intervin trăirile interioare: “Tânăra
domniță la fereastră sare”.
108

Desigur mama domnitorului și-a recunoscut fiul, însă
răspunsul pe care i-l dă este o parabolă,are valoare simbolică.
Substituirea aparentă, confundarea voită a lui Ștefan cel Mare
cu un străin, amplifică semnificațiile majore ale răspunsului, ale
atitudinii mamei sale. Viziunea poetului este subtilă. Apelând la
această substituire, evită respingerea dură a fiului de către mamă, într-
un moment tragic, iar pe de altă parte crează climatul prielnic pt. ca
replica severă a mamei să nu aibă nimic retoric, nimic exagerat, ci să
fie cu adevărat generatoarea unui imbold
•Mircea cel Mare și solii
În această poezie, înfruntarea dintre Mircea și solii Porții
Otomane nu se reduce la un schimb de replici, ci are loc într-o
atmosferă încordată, în care intervin și alte personaje, într-un conflict
mocnit, cu răbufniri reținute dar substanțele violente, trădând și trăirile
interioare ale celor ce participă sau sunt gata să participe prin acțiuni
directe la consemnarea conflictului. În fața insolenței solilor otomani,
căpitanii lui Mirceaa reacționează prompt, îți trag spadele din teacă,
amenințător. Domnitorul îi calmează însă, autoritar, cu demnitatea
celui ce știe să nu încalce regulile unor astfel de împrejurări: “-
Respectați solia, căpitanii mei!” Urmează apoi o pauză, o destindere
a conflictului, creată prin caracterizarea lui Mircea cel Bătrân.
“Mircea se închină de ani obosit,/ Însă al său suflet n-a-mbătrânit./
Ochii săi sub gene albe și stufoase/ Cu greu mai îndreaptă săgeți
veninoase;// Dar cu toate astea, fieru-i va lovi,/ Și-albele lui gene încă
n-or clipi.”
Domnitorul se adresează apoi solilor otomani, sentențios,
dârz, cu sentimentul demnității naționale: “- Mergeți la sultanul care
v-a trimis/ Și-orice drum de pace spuneți că e-nchis!”
Tonul se schimbă iarăși, când le vorbește căpitanilor.
Cuvintele saleau gravitate, dar în ele pulsează înțelepciunea
bătrânească, căldura părintească și spiritul jertfei patriotice.
•Daniel Sihastrul
Poezia “Daniel sihastru” este o splendidă colecție de aforisme
cu sens patriotic, transpune într-o succesiune logică și gradată,
înlănțuindu-se reciproc, fără nici o stridență ratorică.
Deci, sub aspect artistic cercetătorii operei lui Bolintineanu au
constatat o anumită schemă-tip de tratare a problemelor, la început
109

câteva versuri care creează atmosfera momentului istoric tratat, apoi
faptul, înlocuit în majoritatea legendelor, cu tirade ratorice de
îmbărbătare patriotică și desfășurarea lapidară a luptelor cu biruința
întotdeauna a “armiei române”. Excepție fac domnitorii care luptă
între ei, cum ar fi Matei Basarab și Vasile Lupu, Prilej pentru poet de
a moraliza.
Făra îndoială că această schemă compozițională nu se aplică
tuturor poeziilor și nici nu este rigidă. Important este că Bolintineanu
nu este narator în legende, ci în primul rând un liric, în această calitate
vorbind de obicei în numele lui Mircea, Ștefan, Mihai Viteazul sau a
altor personaje.
5. Semnificații și realizare artistică
Comunicarea directă a sentimentelor lui Bolintineanu față de
evenimentele istorice, printr-o originală substituire a personalităților
care i-au furnizat momentul de bărbăție și patriotism este
caracteristica de bază a legendelor și această formulă artistică le-a
asigurat actualitatea, prezența vie și necesară în contemporaneitate.
Retorismul, exprimarea stereotipă, diminutivele căutate și gerunziile,
repetarea motivelor în alte contxte, melodramatismul au diminuat
valoarea unor legende fără să le umbrească rolul educativ pe care l-au
avut în epocă.
Eroii legendelor, aidoma celor din povestirile populare, sunt
înzestrați cu calități excepționale: curaj, dragoste de viață, demnitate,
sunt frumoși, viteji și tineri, sau bătrâni și înțelepți. Ospitalitatea și
omenia, simțul datoriei și iubirea de adevăr și sreptate se împletesc pt.
a crea o imagine a românului dintotdeauna. Sunt prezenteproverbe și
zicători, iar iar fiecare legendă conține câte o sentință morală.
Suprapunându-se tiparului creației populare, sensibilitatea romantică a
poeului adâncește contrastele.
Majoritatea legendelor formează piatra de temelie a operei lui
Bolintineanu, rszistența lor verificându-se până astăzi.
B. Cântece de vitejie de G. Coșbuc.
Alecsandri încercase să zugrăvească campania din anul 1877.
Nu a reușit însă să ne ofere decât imaginile necorespunzătoare ale
unor “Curcani” cu pana pusă voinicește la căciulă, înaintând
zâmbitori, printre gloanțele dușmanului, cucerind ca prin minune
110

poziții după poziții: Un război de operetă. Cărei cauze se datorează
izbânda istorică a lui Coșbuc? În primul rând, faptul că el a văzut
războiul, cum spunea Gherea “cu ochii soldatului”, cu ochii țăranului
îmbrăcat în straie ostășești.
Baladele sale nu sunt scrise într-un stil “eroic”, ci reluate
simplu, într-o limbă populară, de același rapsid care ne-a povestit și
“Nunta Zamfirei”. Povestirea sa e impresionantă, se impune ochilor
noștri ca însăși realitatea. El spune ce a văzut fără să-i pese dacă
faptele sunt frumoase șu sublime.Și tocmai acest caracter firesc al
narațiunii face ca eroismul oamenilor simpli, despre care ni se
vorbește, să ne fie mai sensibil.
Coloana de atac nu este poemul unei victorii, ci al unui atac
nereușit. Pricina este arătată clar ăn incapacitatea conducătorilor: “Dar
noi prin foc o rupem iute/ Crezându-ne pe sub redute.// Și nu eram/
Vedeam de sus/ Că altfel e de cum ne-au spus,/ Că pân-acolo-i lungă
cale,/ O, râpă-n drum și adâncă vale.” Puterea de sugestie a luptei care
urmează nu provine dintr-un exces de mijloace artistice, ci dimpotrivă,
din simplitatea povestirii, din faptul că naratorul se mărginește ssă
relateze experiența sa personală, subliniindu-i lipsurile, intervenind pe
alocuri cu câte o formulă populară care accentuează și mai mult
naturalețea cuvintelor sale: “Iar bietul căpitan nu-i cum/ Se puse
morții drept în drum.// Am dat să-l prind ca să nu cadă/ Și-atunci căzui
cu el grămadă// ȘI vezi, și-acum mi-e capul prost,/ Că nu-nțeleg nici
azi ce-a fost:// M-am pomenit în șanț deodată/ Și-o cârpă aveam la cap
legată// De ce și când, de mâna ciu?/ Și-atâta drum eu când făcui?//
Trăsniți, copii, tot după mine!/ Noi trăznet după el vezi bine/ Și ce-am
văzut atunci- minune-/ Și-n groapă morților voi spune!”
În descrierea luptei, Coșbuc nu a omis nici un detaliu care ar
fi putut sublinia violența încleștării. “Și-acula șanț! Noi rupem lanțul/
Și scoborâm de-a valma țanțul/ Sărim și noi și Turcii sar/ Și-i moartea-
n lanț, e vai și-amar,// Ne batem ca-n pierzania vieții/ (Cu pumnii
dăm) Mușcăm cu dinții/ Și piept la piept ne zvârcolim,/ Străbatem,
repezi și răzbim.” Războiul nu este un exercițiu spectaculos, ci o
trântă cu moartea: “Cât ai clipi, mureau o sută,/ Mureau mai mulți ca
din redută// Nu plumbii curgeau, ci râu de foc/ Și linii-ntregi cădeau
pe loc.”
După ce lupta se termină, ostașii nu se strâng voioși, pt. a
defila cu trâmbița în frunte, spre satisfacția “patriotică” a cititorului, ci
111

“…ne-am retras departe-n văi,/ Striviți, o mamă de flăcăi,// Flămânzi și
uzi și-ntorși din cale,/ Cu sufletul topit de jale.”
Patriotismul scriitorului nu poate fi pus la îndoială. Numai că
patria sa e patria celor mulți și numai vitejia acestora o laudă el,
îmreună cu suferințele lor. E o vitejie autentică și de aceea ca în
poemul de mai sus, nu are nevoie de veșminte de paradă pt. ca
frumusețea ei să o simțim.
Un aspect al acestei eroism este zugrăvit în Povestea
Căprarului. Și aici naratorul știe să-și susțină povestirea într-un limbaj
țărănesc cu convingerea celui care a fost de față. “La ochi cu pușca l-
am văzut/ Îngenuncheat acolo-n vale,/Veneau mereu. Oo, n-am crezut
că omul în mânie poate/ Să azvârle-așa de mult amor/ Că plumbii-n
deznădejdea lor/ Curg rău! Dar azi le cred pe toate.”
E vorba de un soldat ce nu vrea să-și părăsească fratele răpus
de un glonte, în mâinile dușmanului. Se utilizează, și aici, procedeul
“reportajului la fața locului”. Parcă am fi duși pe câmpul de bătaie,
puși să urmărim, clipă-n clipă, desfășurarea rapidă a evenimentelor.
Din punctul în care ne aflăm se vede șirul atacanților apropiindu-se
mereu de eroul povestirii: “Dar turcii vin, tot vin, un roi/ Și tot mai
larg li-n urmă pasul/ Acum nici nu ne-aude glasul,/ Acum el e pierdut
de noi/ Treizeci de pași mai au/ Au cinsprezece, zece acum.”- gradația
descendentă.
O dovadă că G. Coșbuc N-a urmărit să zugrăvească aspectele
“strălucitoare” ale războiului, este că el s-a oprit în culisele acestuia și
a privit cu înțelegere și emoție dramele ce se desfășoară acolo, în
special suferințele răniților din spitale sau a celor ce sunt pe moarte,
uitați pe câmpul de bătaie.
În Rugămintea din urmă poetul prezintă descrierea realistă a
celui care se întoarce acasă de la război. Nu e o imagine luminoasă,
căci omul poartă în carnea lui semnele războiului:”Ești schilav tot! Un
cerșetor/ Te-ntorci acum acasă/ Și ce ce fecior frumos erai./”
Motivul central al poemului este dezvăluirea delicateței
sufletești a celui care rămâne pe patul spitalului, fără șansă de
întoarcere la vatră. Acesta reușește să-și depășească pt. o clipă,
suferința și să ticluiască vești amăgitoare pt. cei de-acasă, ca ei să nu
fie prea tulburați. Mama nu trebuie să afle despre starea lui, pt. că: “Ea
e bătrână, n-are mult/ Să mai trăiască, poate:/ Și pentru ce să-i
amărăști/ Și zilele puține?”
112

O temă apropiată întâlnim în O scrisoare de la Musolim Selo.
Poemul este semnificativ punându-se accentul pe punctul de vedere al
țăranului față de război. Pătrundem în mentalitatea țăranului aflat pe
câmpul de luptă, în universul său de preocupări legate de sat, de
gospodăria sa. Se observă și aici nota caracteristică a realismului lui
Coșbuc: legătura organică între tema poemului și situația socială a
personajelor.
Coșbuc a zugrăvit virtuțile ostășești ale țăranului român, nu în
culori convenționale, ci sobru, realist, dezvăluind urgia frontului și
suferințele răniților, legând momentele de luptă cu cele petrecute în
spatele frontului, împletindu-le toate cu lumea satului, pe care ostașul
n-o pierde din minte. Ceea ce rămâne ca notă fundamentală este
profunda umanitate și eroismul poporului atât de impresionant
exprimate de Coșbuc.
Poemele în care Coșbuc zugrăvește fără reținere erorile
războiului, dar și eroismul de care a dat dovadă, în mod firesc, țăranul
român îmbrăcat în haină militară, sunt astăzi deosebit de vii.
POEZIA DESPRE NATURĂ ȘI COPILĂRIE
1. Vasile Alecsandri, Pastelurile
2. Tudor Arghezi, poezia “boabei
și a fărâmei”
3. George Topârceanu
4. Elena Farago
1.Vasile Alecsandri, fiu al medelnicerului Vasile
Alecsandri și al Elenei Cozoni,s-a născut la Bacău la 14 iunie 1818
sau 1819 . Tatăl a fost înzestrat cu o neobișnuită putere de muncă și
inițiativă, strângând o avere considerabilă în tot feluri de concesiuni
publice și slujbe administrative. Mama poetului, Elena,era fiica
pitarului Dumitrache Cozoni.
•Opere:
113

Pentru caracterizarea activității lui Vasile
Alecsandri,poet ce a marcat o epocă,trebuie mentionat aprecierea
făcută de Mihail Sadoveanu:”Alecsandri a fost primul din elita
românismului,luptător interpret și cîntăreț.A fost unul din creatorii
României moderne și prin prestigiul și strălucirea talentului său a
simbolizat întreaga epocă.”
Pentru Alecsandri lumea este în primul rând aspect,
apariția nezărită a ochiului atent și a minții curioase. De aceea,
Alecsandri se realizează mai ales în balade și legende și în pasteluri.
Căci în balade și legende poetul nu participă cu intensitate la subiectul
său, ci îl menține oarecum în depărtare, rezervându-și o perspectivă
contemplativă, iar în pasteluri natura este fixată ca aspect cu
mijloacele fragede ale unei palete delicate.
Opera lui Alecsandri aparține sferei valorilor
reprezentative ale literaturii române. Volumele de poezii scrise:
Doine, Lăcrămioare, Mărgăritarele, Pastelurile,Varia, Legende nouă,
Ostașii noștri, Postume
•Ciclul Pastelurilor
Preluat din domeniul artelor plastice, termenul literar
de pastel a căpătat identitate prin titlul aplicat de Alecsandri, ciclului
său de poezii, publicat în revista Convorbiri Literare, între 1868-69.
Pastelul este o specie a liricii peisagiste în care se descrie
un aspect din natură și sentimentel poetului în raport cu el. Definește
un procedeu de pictură bazat pe efectele de culoare ale unor creioane
moi. În pastel domină tehnica picturală.
Ciclul Pasteluri înseamnă momentul liric cel mai
potrivit adevăratei structuri morale a lui Alecsandri. Din cele patruzeci
de bucăți câteva nu se încorporează culegerii: două portrete, unul
epigramatic*,închinat unei femei glaciale. Epigramă: scurtă poezie
care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale
unei situații și se termină printr-o poantă. La vechii greci, epigrama
desemna inscripțiile și dedicațiile de pe pietre funerare ale statuilor
sau ale opere de artă.
Un altu pastel omagial este închinat unei femei ”dulci”, un pastel
sicilian, Pe coastele Calabrei , o maurescă, Linda Raia, o stampă
chinezească, cu o poantă anecdotică, conjugală, Mandarinul. Celelalte
toate cuprind aspecte familiare ale Mirceștilor în evoluția
114

anotimpurilor, afirmând solidaritatea profundă a poetului cu peisajul
domestic. Ca un senior, V. Alecsandri ne introduce în atelierul său
îndemnându-ne să asistăm la geneza pastelurilor; poetul e confortabil
instalat cu cățelușul pe genunchi, perdelele sunt lăsate și lămpile
aprinse, afară e vijelie dar muza nu se lasă prea mult așteptată
imaginile ce se perindă înaintea autorului sunt caleidoscopice; o
cadână întinsă alene pe covor, amitindu-i pe Venus Anadyomene, un
câmp de luptă cu un tânăr pe moarte, icoana duioasă a bătrânei
Veneții, apoi prin asociație alte elemente marine, o covertă, un
Alcyon, stârnindu-i nostalgia vieții călătoare, apoi iarăși decoruri
peisagistice variate, până ce privirea căzută pe un portret îi amintește
“timpul mult ferice în care-a suferit” poate icoana Elenei Negri,
solubilizată într-o sinfonie panteistică:
“Ș-atunci păduri și lacuri și mări și flori și stele
Întoană pentru mine un imn nemărginit ”
(Serile la Mircești)

•Natura
Pastelurile transcriu reacțiile poetului la spectacolul schimbător,
după anotimpuri. Peisajul lui Alecsandri nu este un simbol al
universului, ci un fragment al lui. Este natură, mai degrabă geografică,
decât filozofică. Spațiul pastelurilor este mărginit la cât cuprinde
privirea, e un univers familiar. Varietate de forme-câmpie, deal, râu-
explicabilă evident prin modelul real al acestui spațiu este resimțită, ca
varietate de formei. Este mai cu seamă o lume de forme ale naturii, nu
de forțe ale ei, ceea ce vede poetul sunt aparențele naturii nu mișcările
ei interioare. În poeziile lui V. Alecsandri din ciclul Pasteluri s-ar
putea vorbi mai larg despre sentimentul naturii. Atitudinea poetului
față de natură nu este contemplativă, ci practic-hedonică. Natura,în
cuprinsului unui an, iar în chip simbolic în cuprinsul unui vieți
omenești, se înfățișează sub două aspecte antitetice: unul stimulator
vitalității (primăvara / vara, tinerețea), altul paralizant (iarna,
bătrânețea). Poetul nu măsoară cu ochiul, ci cu criteriul practic.
De fapt pasterulire lui Alecsandri sunt un calendar al spațiului rural
și al muncilor câmpenești. În poeziile lui, poetul a surprins în imagini
aspecte familiare ale vieții câmpenești, privită din perspectiva
anotimpurilor.
115

a. Cadrul poemelor verii dau impresie de spațiul plin, de admirare a
peisajului, dată de aglomerarea de viețuitoare, păsări, animale, plante:
“Cer-un zare se roșește: mii de vrăbii deșteptate
Ciripesc și se alungă pe girezi netrierate.
Balta vesel clocotește de-un concert asurzitor,
Și din ochiuri se înalță cârd de rațe ca un nor”
În poezia “Concertul în luncă ”sunt înșirate plante și flori
(bujorelul,odoleana,sulcina,garofite,lăcrămioare)păsări și insecte
(dumbrăvenci, granguri, ciocârlii, rândunele, greier, fluturi, albine).
Observăm că Alecsandri nu descrie acest peisaj, ci doar enumeră
elementele din el:
”Iată frageda sulcină,stelișoare blînde nalbe,
Urmărind pe busuiocul iubitor de sînuri albe
Dediței și garofițe,pîrguite-n foc de soare,
Toporaș ce se închină gingașelor lăcrămioare.”
Pastelurile nu sunt numai jurnalul unui pictor înzestrat cu gamă
senzorială completă.Alecsandri iubește și pe omul care frămîntă țarina
și o face să rodească:poezia lui e o apologie directă a muncilor
cîmpilor:
“Sfântă muncă de la țară,izvor sacru de rodire
Tulegi omul cu pământul în o dulce înfrățire ”
(Plugurile)
Cu temperamentul său optimist, poetul nu vede aspectul
chinuit al unei anumite munci, nici manifestarea mizeriei sociale:
maternitatea îi apare numai sub înfățișare, nu împiedică schimbul de
sărutări la fiecare snop, între un flăcău și o fată, gest care este
comentat de o pasăre măiastră :”……Dulce-a mai fi pâinea de la
snopurile lor.” (Secerișul)
Poezia Secerișul e notată simplu de un om care a intrat în
lanuri:
“În cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii
Pe cînd era umed de resuflu aurorii.”
De asemenea, Cositul:
”Iată vin cosașii veseli,se pun rând,sub a lor coasă
Cîmpul ras rămîne verde ca o apă luminoasă ”
Cu anumirea elemente Alecsandri compune adevărate tablouri:un
tablou este fiecare poem.Poetul nu arată fragminat de strălucirea
116

soarelui sau lunei.Aproape toate momente dezvăluirii luminării
tabloului:
“Aburii ușori a nopții ca fantome se ridică
Și plutind deasupra lunci,printre ramuri se despică”
Poezia Malul Siretului subliniază ce înseamnă a fixa natura ca aspect.
Esențialul este evitat cu grijă. Întreaga poezie este făcută din simple
înfățișări acidentale ale naturii, finalul evită și el orice trăsătură care ar
putea închega într-un ritm interior care se statornicise pentru a nota
încă o trăsătură acidentală:
“Lunca-n juru-mi clocotește!o șopîrlă de smarald
Cată țintă lung la mine, părăsind nisipul cald”
În starea de calm,în poemele subiectului verii ochiul înregistrează cu
încântare mișcările ale naturii .
b. Contrar cu acestea, poemele iernii sunt poezii ale neliniștii, urcând
pînă la spaimă, datorită lipsei de viețuitoare. Locul mulțimii de păsări
variate și cântătoare este luat de un cârd de corbi iernatici, prin văzduh
croncănitor. O slabă compensație a densității de altădată a tabloului e
în grămazile de zăpadă:
“Din vazduh cumplita iarnă cere norii de zăpadă,
Lungi troiene călătore adunate-n cer grămadă;â
Fulgii zbor,plutesc în aer ca un roi de flutori albi,
Răspândind fior de gheță pe ai țării umeri dalbi.”
Cînd vine iarna, Alecsandri nu culege nici de aici melancolie sau
posomoreală, nu!ci din prăpădul iernii el extrage și subliniază
impresia de supremă înfrăgezire a aerului tare, a albului orbitor și a
clinchetului de zurgălăi. Alteori el nici nu mai contemplă iernatica
natură, ci se retrage în casă, la gura sobei furat de visuri,sedus de
imaginea Sudului fericit pe care îl cunoaștea. Cu toate acestea peisajul
de iarnă nu este monoton, apar în descrieri fabuloase flori de iarnă.
“Viscolul frământă lumea!…Lupii suri ies după pradă,
Alergând urlând în urmă-I prin potopul de zăpadă.
Turmele tremură, corbii zbor vârtej, răpiți de vânt”
(Viscolul)
Pentru Alecsandri iarna este trecătoare și tot așa sentimentul de
neliniște, tristețea trece:
“În zadar îmi pui povară
De zăpadă și de gheață.
Fie iarnă, fie vară.
117

Eu păstrez a mea verdeață.”
(Bradul)
Zăpada și gerul sunt ca o povară, ce ascund frumusețile naturii,iar
înlăturarea lor va reda tabloului înfățișarea precedentă. Acest act de
reînfrumusețare este tema poemelor de primăvară:
”S-a dus zăpada albă de pe întinsul zării ”;
”Pâraiele unflate curg iute șoptind,
Și mugurii pe greangă se văd înbobocind.”
(Sfârșitul iernei)
Pustiul începe să se populeze, păsările se întorc:
“În fund,pe cer albastru, în zarea depărtară.
La răsărit, sub soare, un negru punt să-arată!
E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverii dulce iubit prevestitor.”
(Oaspeții primăverii)
Refacerea peisajului se face treptat:
“Caii zburdă prin ceaiuri; turma zbeară la pășune;
Mieii sprineni pe colnice fug grămadă-n răpigiune,
Și o blândă copiliță, torcând lâna din furior,
Paște bobocei de aur lâng-un limpede izvor.”
(Dimineața)
Spațiul se umple de sunete, de ecouri desăvârșind unitatea
tabloului. Poetul este încântat de peisajul sărbătoresc, bucurându-se de
frumusețile vieții.
Actul ritualic este semănatul, încredințarea semințelor
pământului, care va face din ele plante:
“ Sămănătorii vesel spre fund înainteză,
De-a curmnișul brazdei boroanele pornesc.”
(Sămănătorii)

Pastelurile exprimă o viziune asupra naturii, nu asupra
omului, omul fiind un element secundar al poeziei, imaginea lui este
subordonată naturii.
Toamna este prezentă în poemele lui Alecsandri cu un peisaj diferit,
cu un tablou monoton, într-o singură culoare, prevestind parcă
sfârșitul vieții. Starea poetului este de neliniște în fața naturii goale, a
singurătății:
“Pustietatea goală sub arșița de soare
118

În patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare,
Cu iarba-I mohorâtă, cu negrul ei pământ,
Cu-a sale mari vârtejul de colbi ce zboară în vânt.”
( Bărăganul)

În Pasteluri poetul folosește procedeul comparării forțelor
naturii cu una sau alta din aparițiile familiare ale basmului, tocmai de
aceea poeziile sunt îndrăgite de copii. Norii negri sunt asemănați cu
niște balauri din povești; de groaza lor soarele se ascunde. Iarna e un
fel de Mumă a Pădurii: ea vine pe Crivăț călare sau pe un urs și poartă
șapte cojoace. Gerul -fiul ei – e un monstru din povești, o
înfrumusețează, ca pe o mireasă moartă.
2. TUDOR ARGHEZI
•VIAȚA ȘI ACTIVITATEA POETULUI
Tudor Arghezi s-a născut la București , la 23 mai 1880.Numele
său adevărat este Ion N. Theodorescu : pseudonimul său , Arghezi ,
provenind , explica însuși poetul , din Argesis-vechiul nume al
Argeșului.
La vârsta de 16 ani debutează în „Liga ortodoxă „ a lui
Macedonski , sub numele Ion Theo.Până în 1910- când a început să
conducă sau să editeze el însuși reviste și ziare cum sunt : „Cronica” ,
„Cuget românesc” , „ Națiunea „ , „Bilete de papagal „ –publică la
mai multe periodice ale vremii : „Revista modernă” , „ Viața nouă” ,
„Facla „ , „Viața românească” etc.
În anul 1927 îi apare volumul de versuri – cu titlul semnificativ
– „Cuvinte potrivite”.După această dată , Tudor Arghezi va publica
mai multe volume de versuri , romane , nenumărate articole.Va
impune în literatura română ca specie literară „Tableta”.
Pentru activitatea literară remarcabilă primește în anul 1946
Premiul Național de poezie.În anul 1955 este ales membru al
Academiei Române; e distins cu numeroase premii și titluri; în anul
1965 primește Premiul Internațional Herder; este sărbătorit cu prilejul
zilelor de naștere la 80, respectiv 85 de ani ca poet național.
119

Moare la 14 iulie 1967 ; este mormântat în grădina casei sale de
la Mărțișor.
Poeziile despre natură și viețuitoare se constituie intr-o secvență
îndrăgită de copii.Receptivitatea timpurie față de poeziile despre
natură și viețuitoare , situate după cântecele de leagăn , poeziile –
numărătoare , poeziile –joc , se explică prin optica antropomorfizantă
asupra vieții.Aceștia regăsesc , în lumea animalelor , a păsărilor , a
gâzelor și a plantelor , aspecte ale existenței proprii , cu preocupările
cotidiene , cu grijile și satisfacțiile caracteriste vârstei , cu jocurile
preferate.
Tudor Arghezi este unic în literatura română prin maniera în
care abordează universul micilor viețuitoare.Poetul ne invită să ne
aplecăm cu sensibilitate privirile asupra albinelor , greierilor ,
lăcustelor , cărăbușilor , buburuzelor , furnicilor care își împart
existența cu omul văzut în diferite ipostaze : copil , tânăr și matur.
VOLUME DE VERSURI care cuprind poezii pentru copii :
„Cărticică de seară”(1935) ; „Mărțișoare „ (1936; „Hore” (1939) ;
„Hore penru copii” „Din abecedar „ (1940) ; „Sărbătoarea de păpuși
se începe chiar acuși” (1942-1943) , „Sporturile copiilor „ (1942-
1943); „ Prietenii copiilor „ (1942-1943); „Animale mici și mari
„ (1942-1943) ; „ Mici copii , mari bucuri „ (1943-1944) ; „ Iubitele
noastre animale” (1942-1944) ; „ Drumul cu povești „ ( 1947) ; „Țara
piticilor „ (1947) ; „Prisaca „ (1956) ; „ Stihuri pestrițe „ (1957);
„ Zece arabi – zece căței – zece mâțe „ (1958) ; „ Șapte frații „ (1963)
.
Poeziile din aceste volume întrețin neștirbit apetitul pentru
gingășie, inocență, prospețime și delicatețe al poetului și al cititorului .
Refuzat de marele infinit la care nu poate ajunge și pe care nu și-l
poate apropia , poetul se apleacă spre o lume a inocenței daruindu-și
iubirea ființelor mărunte , copiilor , gâzelor , firelor de iarbă, florilor,
fluturilor. În aceste poezii ne întâmpină un univers plin de gingășie ,
de delicatețe , de prospețime și de lumină.Animale , păsări , gâze
devin pentru poet prilej de admirație și de disimulată uimire în fața
miracolului alcătuiri și împliniri rostului lor , fapt ce explică de ce
Arghezi a fost numit , folosindu-i-se propriile cuvinte:„ poet al boabei
și al fărâmei”.
Când obosește din pricina „grelelor porunci și-nvățăminte” din
psalmi și alte poezii filozofice , poetul se retrage în lumea pură ,
120

mereu în stare să se autoregenereze , a boabei și a fărâmei , între
viețuitoare populând aievea , sau în propriile lor jucării , universul
casnic arghezian.
•SEMNIFICAȚII
Poezia „Cuvântul „ din fruntea „ Cărticicăi de seară” îi definește
intențiile.
„Vrui, cititorule, să-ți fac un dar,
O carte pentru buzunar,
O carte mică, o cărticică.
Din slove am ales micile
Și din înțelesuri furnicile.
Am voit să umplu celule
Cu suflete de molecule.”
Poezia aceasta definește lumea măruntă, dar atât de plină de
gingășie în care ne introduce poetul.E indicată și instrumentația
poetică gingașă cerută de o asemenea partitură :
„Mi-a trebuit un violoncel:
Am ales un brotăcel
Pe-o foaie de trestie-ngustă.
O harpă :am ales o lăcustă
Cimpoiul trebuia să fie un scatiu,
Și nu mai stiu….”
Ideea de a cânta infinitul mic, nemărginirea răsfrântă în agitația
imperceptibilă a universului microscopic:
„Farmece aș fi vroit să fac
Și printr-o ureche de ac
Să strecor pe un fir de ață
Micșorată, subțiată și nepipăita viață
Până-n mâna, cititorule, a dumnitale.”
Este o lume alcătuită din mărunte fragmente :
„Măcar câteva crâmpeie,
Măcar o țandără de curcubeie,
Măcar nițică seamă de zare,
Nițică nevinovăție, nițică depărtare.”
Universul este domestic, dar fiecare lucru se relevă ca o
adevărată minune, iar poetul nu-și poate stăpâni uimirea și dă frâu
liber fanteziei creatoare.Atenția poetului o ocupă astfel „ melcii betegi
121

în găoci”, „ veverițele flămânde”, albinele adunate pe o bucată de
„pâine cu povidlă și unt”, „ vrăbioii hoți”, „șopârlele verzi și cenușii
din chiparoși”, „păianjenii cu picioare lungi”, „ rândunicile de sub
streașină „, cu vocile lor de harmonici mici risipite, „ cucoanele găini”
în șaluri „și scurteci de catifea „, cărăbușul „somnoros”, lăcustele „cu
ochi mari și coifuri tari, strânse în platoșe pe măsură și în pulpane
negre de metal”, scatiii, mâțele și iezii.O lentilă cu virtuți optice
neobișnuite descoperă în lumea aceasta, rezumată la perimetrul
ogradei, mirificul.Harnicele muncitoare ale stupului execută zilnic tot
felul de operații uluitoare.Ele materializează inefabilul, fură :
„Țărâna de soare
De pe flori ușoare,
Pulberea de lună,
De pe mătrăgună,
Scrumul de șofran,
Nea de măghiran,
De pe izma-creață
Broboane de ceață”, prefac „soiurile de lumină” în făini
cerești, așternându-le „ca pânzele” în „trâmbe” și „atlazuri”(„ Miere
de ceară”). Păsările din curte improvizează în fiecare dimineață „un
bal „, „de frunți, de horbote și fanfare de alămuri”, auzită doar de
„urechea lor nevăzută”.”Gâștele purced în papuci ca spre un
arhondaric”.Curcanul, în „șalvari balonați”, calcă solemn „ca un pașă
gras”, care a tăiat „o sută de arnăuți”.Lângă „ păpușa japoneză a
fazanului roșu” păunul desface „un evantaliu de iris și
ibrișini”( „Vulturii”)
Caisul se încarcă peste noapte cu „ouă ale lumii”, cu”vrăbii de
aur și de chilimbar” („Un basm de cinci minute”).
Făpturile mărunte sunt prezente în „Stihurile noi” sau
„Stihurile pestrițe”, tot mai mult ca vechi prieteni al casei, cu
slăbiciuni și năravuri bine cunoscute, cu un nume și o biografie
precisă.
Zmeu, Zdreanță și Dulău sunt câini cu însușiri omenești.Zmeu,
„dog de vânătoare”, „falnic, sprinten și semeț./Trece zidurile-n zbor
/Elegant ca un cocor;/Orice mișcă, muscă, mâță,/Îl jignește și-l
ațâță.”Ia poze nobile de leu și „vorbește numai englezește”.Dar e
încorporat și el în ambianța domestică a ogrăzi, deprinzându-se treptat
să asculte de limba „universală” a bățului și chiar să latre „ ca la
122

noi”.Ager, lasă, mustrat, scatiul din gură și privind la rândunici,
sticleți și vrăbii umile, vede că tot ce se mănâncă, zboară.Fiindcă fură,
lui Zdreanță i se dă un ou fierbinte, în schimb Dulău observă că omul
a pus troaca mare cu păsat pentru el și pentru vrăbii și, gingaș cum nu
se poate, împarte masa cu ele.
Ca Eminescu și ca Topârceanu, Arghezi e un fin observator al
lumii animale.
Pisica e indolentă, adică indiferentă:
„Când se scoală iese-n tindă.
De-abia-ncepe să se-ntindă,
Și-obosită de căscat
Se întoarce iar în pat.” („ Mâța”)
Țepos cum e și întărit ca o cetate, ariciul e sociabil și vesel:
„Nesupus la gând pizmaș,
Bogorici e drăgălaș
Cui îl ia cu prietenie
Cântă numai din tipsie
Și –ți și joacă o chindie.” („Arici, arici, bogorici”)
Cele „cinci pisici” din grădină sunt prezentate în același spirit,
poetul integrându-le într-un univers intim și elogiindu-le calitățile cu
sentimentul proprietații:
„Sunt tigrii mei de veche obârșie,
Și mă mândresc cu neamul lor cel mare
Și bărbătesc și blând la duioșie
Și-ntr-adevăr ca pe covoare.”( Cinci pisici)
La fel greierele devine un intrus, care tulbură cu apucăturile
lui insolite obiceiurile casei.
Arghezi surprinde relațiile tulburătoare ale picăturilor de
viață cu „marșurile universului între ceruri și pământ”.Păianjenul e un
„minuscul arhitect”, care aleargă tot timpul pe schelele
„ermitajului”său, „construit în dantele”.Din „poligoane trase la echer
și cu compas abstract”, a croi frumusețea „labirintului de borangic”, în
care musca își află sfârșitul.Dar activitatea aceasta constructivă la
scara miniaturalului îngăduie menținerea unei ordini simbolice
superioare. Pânza păianjenului „pedepsește un plagiat,o acvilă imitată,
care zburând bâzâie”. „Orgolioasă de-o aripă acordată pentru mutarea
orizontală între gunoaie, musca încearcă linia de sus, care duce la cer”.
„Un fir de văzduh”,însă, „străjuiește drumul la stele”(„Groapa de
123

mătase”).Buburuza, cât e de prizărită, „O boabă de cafea/Năclăită în
perdea”,comunică la rândul ei cu infinitul creației.
„Nod de broderie,
Neagră și cărămizie,
Care mișcă și se zbate,
S-a-necat pe jumătate
În nemărginire-albastră
Din fereastră.
Și fiindcă răsar în ață
Stelele de dimineață,”
Vaca lui Dumnezeu se închipuie vecină cu aștrii.
„Crede că din zare-adâncă
Luna vine și-o mănâncă.
Și se așează liniștită
Ca să fie înghițită.”( Vaca lui Dumnezeu)
Calitatea aceasta a lumii mărunte și umile, de a răsfrânge în
existența ei cotidiană infinitul și sublimul devine, pentru poetul boabei
și al fărâmei, mărturia unei prezențe divine, îndărătul tuturor
manifestărilor vieții.
Privind vrăjit cum se joacă iepurii „de-a leapșa” și gângăniile
„de-a capra”, cum se adună în cele mai mărunte pulsații ale naturii
minunile creației, poetul are impresia că prin preajma lor „trece
Sfântul câteodată”, „purtat repede de vânt”.
Viziunile poetului apropie mineralul și vegetalul de animalic,
teluricul de spiritual.Totul este văzut sub un unghi al pluralității și
unității forțelor vieții, totul participă la analogii universale
fantastice.Albinele au trimis „ o solie”, care să cânte copiilor „la
ureche/Ruga bălții veche”( „Domnița”).Gângăniile se prefac în
podoabe de mărțișoare „Chilimbarul ăsta-i o răgace/Matostatul e un
cărăbuș/Prins acuș”( „Nu e”).Stolurile de rațe par „niște ciocsne de
lemn aruncate în sus” ( „Zbor de mare”)
În poezii ca „O lăcustă”, „Horă de șoareci”, „ Giuvaiere”, „O
furnică”, „Vaca lui Dumnezeu”, „Har” poetul privește ființele mărnte
ca pe niște bijuterii însuflețite,care uimesc și farmecă sufletul
arghezian ce se copilărește odată cu aceste ființe miraculoase.
În poezia „O furnică” este descrisă furnica, folosindu-se o
gamă variată de procedee artistice,menite să facă poezia accesibilă
copiilor-înțelegerea modului de a se comporta al furnicii, atrăgând
124

atenția asupra mediului ei specific de viață. Succint,dar convingător,
Arghezi individualizează personajul, atribuindu-i însă trăsături
pozitive:harnică,prevăzătoare, cumpătată. Poetul o consideră ca pe o
făptură a propriului său univers: „Unde dormi, aici, departe?”
Întrebarea este de fapt pretextul transfigurării vieții în creație,
„într-o pagină de carte?/Să ajungi virgulă târzie/ Într-un op de
poezie?”. Pe de altă parte acest dialog este și un pretext de a vedea
lumea dintr-un alt unghi, personificată, așa cum place copiilor. A oferi
pe furnică de neștiut este cel mai îndatoritor gest uman al poetului.
Furnica aparține lumii ei, furnicarului, și de aceea truda ei de a urca
„două dealuri și-o bărbie” reprezintă și o încercar, dar și zădărnicie.
Îngrijorat de soarta furnicii, dar și de neliniștea „stareței furnică”,
Arghezi transmite mesajul poeziei : fiecare trebuie să se mențină în
propriul său mediu fără să depășească „datul sorții”, firescul existenței
speciei. Poezia este accesibilă copiilor atât prin conținutul ideatic cât ți
prin forma artistică. La nivelul lexicului sunt atât cuvinte cu sens
propriu( furnică, vișin, crăci, făptură, magazie, greșești, ai rătăcit,
merinde, drumul, dormi, carte, poezie, furnicar, atc.),cât și cu sens
figurat(„gândul meu mâhnit”, „virgulă târzie”). Pentru a creea o
atmosferă familiară, caldă, poetul recurge la cuvinte, forme populare,
expresii („ va să zică”, „ o să vie”, „o să zică”, „o lipsi”, „iei drumul
îndărăt”), la elidarea unor sunete ( „un’te duci”), la adresarea directă,
prin verbe la persoana a doua( „te-ai lămurit”, „ai rătăcit”, „te-ai suit”,
„iei drumul”, „dormi”, „s-ajungi”) și pronume la persoana a doua (-ți).
Lumea minusculă a lui Arghezi are un pronunțat aer
domestic.Făpturile care se bucură cu precădere de atenția poetului sunt
pisica din sufragerie, dulăul din curte, greierele de sub perdea,
furnicile din cămară, trântorii tăbărâți pe felia de cozonac cu stafide a
Mițurei.O intimitate cotidiană sudează acest univers. El gravitează în
jurul gospodăriei,al îndeletnicirilor curente și ănchipuie un fel de
nucleu uman robust în centrul căruia stau afecțiunea între soți,
dragostea părinților pentru copii, micile satisfacții ale vieții familiale.
Sentimentul dragostei împlinite face de fapt, din Arggezi, poetul
boabei și al fărâmei.
125

•VALORI MORALE ȘI MODURI DE ACCESIBILIZARE A MESAJELOR POEZIILOR
Poeziile despre viețuitoare scrise au un rol important în viața
copiilor, pentru că citind poeziile pot învăța a admira lumea
înconjurătoare, a observa și cele mai mici părți ale mediului
ănconjurător,viața animalelor mărunte și chiar a învăța din felul lor de
viață, din greșelile lor. E bine să stragem atenția copiilor asupra
făpturilor mici ca să descorere ei înșiși frumusețea lumii, a naturii, și
astfel să aibă dorința de a o ocroti. În multe poezii apare la sfârșit
mesajul pe care autorul dorește să-l transmită cititoriloi:
„Nu ajunge, vream să zic
Să fii mare cu cel mic
Ca puterea se adună
Din toți micii împreună.”
(Tâlharul pedepsit”)
Se dezvoltă fantezia copiilor imaginând întâmplări cu
animale. Limbajul poeziilor este de înțelesul lor, își pot îmbogății
vocabularul și cunoștințele cu nume de animale(lăcustă, muscoi,
bondar, catâr, stacoj, cuc, pitulici, scatiu, etc.), cu însușiri ale lor
(zdrențuros, flocos, pungaș, nerod, zburdalnic, bâlșat, pestriș, ), cu
numele locurilor unde trăiesc animalele(stup, urdiniș furnicar), cu
numele hranei.
Poeziile despre viețuiotoare se recomandă începând cu
clasele s treia și a patra, copiii, care deja pot să înțeleagă limbajul
folosit de autor. Aceste poezii se pot accesibiliza in mai multe feluri.În
clasele primere nu se fac analze de poezii, dar oricum se pot discuta
despre poezii pe baza unor întrebări. De exemplu, la poezia „ O
furnică”, se pot pune următoarele întrebări:Ce făcea furnica?-aici
elevii vor căuta toate verbele care exprimă acțiunea furnicii;Cum era
furnica?-copii vor căuta cuvintele, axpresiile care descriu furnica;
Cine vorbea cu ea? Oare furnica înțelegea ce îi spunea omul? Tu
ănțalegi vorba animalelor? Ce crezi cum s-a simțit furnica în palma
omului? Tu ai ținut vreodată o furnică în palme? Tu cum te-ai simți în
palma unui uriaș? Oare ce se întâmplă în continuare cu furnica? Tu
cum ai fi procedat în locul omului care ținea furnica? E bine să faci
rău unui animal? De ce?
126

Scrie o compunere cu titlul „Dacă aș fi furnică”. Tema aceasta se
poate discuta și în cadrul altor obiecte: la științe vorbind despre viața
animalelor, la desen, desenând furnica cu hrana, la educație-
civică,discutând despre relația om-animal, om –natură.
Lângă conținutul poeziilor, putem să vorbim și despre
structura poețiilor în general:strofă, vers, rimp. Copiii pot să facă
deosebiri între poezii, observând caracteristicele poeziei, deosebirile și
asemănările dintre poezii.
În concluzie, poeziile despre viețuitoare scrise de Tudor Arghezi
sunt o comoară în literatura română, așa cum afirmă și Pompiliu
Constantinescu: „Arghezi nu-și creează un univers de iluzii din
materiale pretențioase și moarte, nici nu pornește din piscul muntelui,
ca să cadă în pivniță. Modest, el observă miracolul vieții, întrpat în
copil, în gângănii, în plante, în păsări și în omul umil. Lumea e atât de
complicată, atât de concretă în fenomenele ei, ăncât poartă în ea
însăși marea semnificație a vieții. Poetul nu inventează subiecte, teme
grandioase, fiindcă ele există”.

3. GEORGE TOPÂRCEANU
(1886 – 1937)
Poetul umoristic îndr ǎgit de copii și studiat în școal ǎ este
muntean de obârșie, dar a devenit moldovean convins viețuind la Iași.
Făcând odată o mărturisire autobiografică, G.Topârceanu spunea cu
obișnuitu-i umor, că e moldovean, n ǎscut la București, din pǎrinți
ardeleni.
Începe școala primarǎ la Bucure ști ,pe care o continu ǎ pe valea
Topologului (Șuici-Argeș). Nu terminǎ Facultatea de Litere din
București, pǎrinți neputându-I oferi ajutorul de care avea nevoie.În
1911 vine la Iași ca secretar de redacție la „Viața Româneasc ǎ”, se
cǎsǎtorește cu o învǎțǎtoare, dar cǎsnicia se destramǎ.În primul rǎzboi
cade prizonier la bulgari și stǎ doi ani într-un lagǎr (1916-1918). Apoi
își va publica în volume amintirile din rǎzboi, iar în 1926 obține
Premiul National pentru poezie.
A scris și un roman umoristic care a rǎmas neterminat și a fost
publicat postum în anul 1938 ,intitulându-se „Minunile Sfâ ntului
Sisoe”.
127

George Topârceanu, poetul și prozatorul, îmbinǎ în creația sa
clasicul și modernul, luciditatea și lirismul. Volumele de
versuri”Balade și idile” ,”Parodii originale”, ”Migdale amare”sunt un
aliaj de umor și sentimentalitate. El preface ”în glume lacrimile
amare”.
În cadrul operei lui G.Topârceanu baladele și rapsodiile meritǎ o
atenție cu totul deosebit ǎ. În multe rapsodii și balade va umaniza
lumea plantelor și a gâzelor,luând parte la durerile lor. Din acest punct
de vedere este interesanta o paralelǎ între autorul baladelor vesele și
triste și cel al volumului ”Din lumea celor care nu cuvântǎ”: Emil
Gârleanu. Ambii înzestrați cu o deosebitǎ sensibilitate sufleteascǎ, și,
pânǎ la un punct cu acelea și preocupǎri, au dat la luminǎ opere, pe c ât
de diferite ca gen literar, pe atâta de apropiate ca realizare artistic ǎ. Se
poate face o paralelǎ și între G.Topârceanu și scriitorul de renume
mondial Jules Renard, scriitor ce e renumit ca un minunat interpret al
naturii și vânǎtor de imagini.
În volumele ”Baladele vesele și triste”, „Migadale amare”sunt
cuprinse și poezii accesibile celor mici. Cele mai cunoscute, încǎ din
școalǎ sunt: „Balada unui greier mic”,”Rapsodii de toamnǎ”,”Balada
chiriașului grǎbit”,”Primǎvara”,”Rapsodii de primǎvarǎ”etc. Astfel,
„Balada unui greier mic” surprinde aspecte din naturǎ la venirea
toamnei. Este alcǎtuitǎ din 2 momente:
•primul o descriere a toamnei, iar al doilea prezentarea micului
greier surprins de anotimpul rece; modalitatea principalǎ a creării
atmosferei este personificarea, dar poezia se caracterizeazǎ și
printr-un grafism al imaginilor.
Prima strofǎ, un catren, realizeazǎ introducerea în cadru pentru
versurile urmǎtoare care sunt un prim-plan al toamnei:
Lungǎ, slabǎ și zǎludǎ,
Botezând natura udǎ
C-un mǎnunchi de ciumǎfai
Mișcarea pare a înceta, pentru ca imediat imaginea s ǎ se focalizeze
asupra greierului:
Din cǎsuța lui de humǎ
A ieșit un grieruș
Negru, mic, muiat în tuș
Și pe-aripi pudrat cu brumǎ .
128

Diminutivele cǎsuțǎ, grieruș, alǎturi de imaginile grafice realizeazǎ
un portret miniatural în linii grațioase trezind duioșia. Se remarcǎ din
nou o creștere a ritmului dar confruntarea se va desf ǎșura în lumea
mǎruntǎ a gâzelor între greier și furnicǎ; faptul însǎ nu diminueazǎ cu
nimic dramatismul.
Finalul aduce imagini care sintetizeazǎ con ținutul poeziei
exprimându-și compasiunea poetului pt. mica viețuitoare :
„Cri-cri-cri
Toamnǎ gri,
Tare-s mic și necǎjit…”
Epitetul „gri” cuprinde simbolic trǎsǎturile caracteristice ale
anotimpului ploios și rece. Cele douǎ pǎrți sunt alcǎtuite sintetic
armonios.
În poezia „Un iepure” este surprins un moment de vânătoare în
care imaginile se succed rapid,dramatic.
„Scurt,mohorul a foșnit…
și spre neagra arătură
Intr-o clipă s-a ivit
Un măgar miniatură”.
Lumea naturii trăiește clipa de panică la dimensiunile umanului,
nuanțat însă cu mult umor:
„Spre porumb acum s-abate…
Un scaiete zăpăcit
îl întreabă:-Ce e frate?
-Sunt teribil de grăbit!…”
Comparațiile subliniază agerimea neobișnuită a celui înspăimântat
care în cele din urmă reușește să scape de urmările grave ale
situației.Deși cu un mesaj educativ deosebit, Cati ca voi!Este o poezie
atractiva prin situatia plina de umor,usor de sesizat de catre copii.Cele
doua simboluri ale ograzii au atributele obisnuitului,notate de autor cu
ironie fina prin cele doua epitete,iar gesturile lor se consuma in spatiul
comun,familiar,dar nu realizeaza banalitatea situatiei,dimensionandu-
si actiunea hiperbolic:
„Si deodata,cu glas mare,
Incepura amandoi
Sa cotcodaceasca-n soare:
-Nimeni-nu-mai-e-ca voi!…”
129

Prin onomatopee si repetitie se subliniaza mandria fara temei a
celor doi.Raspunsul jucausului pitigoi este menit sa reaseze lucrulile
in masura lor.
„Le-a raspuns un pitigoi:
-Cati ca voi !Cati ca voi !…”
G.Topirceanu spre deosebire de Calistrat Hogas,indragostit numai
de peisajul alpestru,scaldat in lumina zilelor de vara,s-a oprit asupra
tuturor anotimpurilor.Titlurile unor poezii demonstreaza acest
lucru:”Rapsodii de primavara”,”Rapsodii de toamna”,”Rapsodii de
vara”,”Noapte de iarna”etc.
Ca poet al anotimpurilor imbina viziunea realista cu
fantezia,euforia cu melancolia.Baladele includ fragmente descriptive
excelente.Edificatoare sunt pagini ca acelea din „Rapsodii de
primavara”,si „Rapsodii de toamna” in care finetea observatiei umorul
si plasticitatea expresiei formeaza un ansamblu evocator.Poetul vede
natura pictural in planuri mari sau pe portiuni mici intotdeauna cu
senzatiile unui fin colorist.Vitalitatea naturii ii inspira eroism,dragoste
de viata.
„Invata-ma sa rad ca tine-n soare,
Sa-i sorb lumina-i calda.”
Putem selecta multe fragmente care au valori deosebite prin
imaginea picturala,prin forta cu care poetul traieste starile si ritmurile
naturii.Neobosit observator al universului marunt,este adanc miscat de
sosirea toamnei,deoarece acest anotimp aduce un intreg cortegiu de
suferinte pentru vietuitoarele lipsite de hrana si ocrotire.

Dar cand stiu c-o sa va-nghete
Iarna mizerabila,
Ma cuprinde o tristete
Iremediabila.
G.Topirceanu nu este numai poetul amurgurilor reci ale toamnei,ci
si al zilelor insorite de primavara,cand:
„Dupa-atata frig si ceata
Iar s-arata soarele
De acum nu ne mai –ngheata
Nasul si picioarele!”
130

In concluzie poezia lui Topirceanu aduce in lumea copiilor ritmuri
deosebite,melodii ale naturii in durata anotimpurilor,imagini plastice
de neuitat.
Prin maniera in care abordeaza universul micilor vietuitoare se
aseamana cu unele poezii ale lui Tudor Arghezi,unde
animale,pasari,gaze,devin pt.poet prilej de admiratie si disimulata
uimire in fata miracolului alcatuiri si impliniri rostului lor.
Aceste poezii au o valoare instructiv-educativa.Constituie un
mijloc de cunoastere a unor aspecte ale vietii animalelor,gazelor,cat si
o cunoastere si o vizualizare mai buna a anotimpurilor.
Multe poezii destinate copiilor ca exemplu:”Balada unui greier
mic”,”Rapsodii de primavara”,”Rapsodii de toamna”,”Rapsodii de
vara” se pot folosi si la alte ore.Poezia”Balada unui greier mic” o
putem folosi la ora de abilitati practice unde din frunze uscate de
toamna,nuci si alte materiale naturale se poate lipi pe un carton un
greier posomorat.La ora de educatie muzicala se poate invata cantecul
cu acelasi nume”Balada unui greier mic”.Intr-un mod asemanator se
poate proceda si cu rapsodiile sus amintite.
Poeziile lui Topârceanu au o valoare insemnata instructiv-
educativa.Le trezeste copiilor prescolari si scolari dorinta de a observa
mai atent natura precum si viata din natura astfel,astfel contribuind la
dezvoltarea spiritului de observatie.Copiii vor descifra si intelege
mesajul estetic si moral prin diferite procedee,metode adecvate
varstei,joc didactic precum si printr-un sir de intrebari:
-care este anotimpul tau preferat?
-explica de ce tocmai acest anotimp?
-cum este anotimpul toamna?
-cum vezi acest anotimp in „Balada unui greir mic”?
-ce sentimente ai fata de greier?
-daca ai putea cum l-ai ajuta?
-cum poti sa-ti ajuti un coleg?
-cum trebuie sa ne comportam unii cu altii?
Din poezia „Rapsodii de toamna” ce animal ai vrea sa fii: vrabie,
broscoi,lișiță, cocostârc sau tantar? De ce tocmai acest animal?
Deseneaza floarea preferata. Ce flori ai dori sa ai in curte?(dezvoltarea
vocabularului).
131

TEME SI MOTIVE IN POEZIILE LUI TOPIRCEANU
Revenind la G.Toparceanu stim ca s-a afirmat ca un poet
sentimental si samanatorist.El a meditat la existenta umana,a fost
insistent atras de natura si rotirea anotimpurilor pe care le-a evocat nu
o data in rapsodii si balade.Lirismul lui Toparceanu nu este unul
concentrat,al eului personal ci unul obiectiv.Poetul se confeseaza
mai rar,el urmareste de obicei destinul unor eroi,cultivand o poezie
narativa si descriptiva,ce i-a fost reprosata.Sigur ca ea se opune
lirismului modern ce se indruma spre esente si ascunde pericolul
discursivitatii,pe care insa Topirceanu a cautat sa-l evite-si in genere a
reusit-prin umor si prin etalarea unui talent de peisagist si de colorist
intru totul notabil.
Tema predominanta in poeziile lui Topirceanu este natura si
vietuitoarele aducand o contributie insemnata in largirea orizontului
de cunostinte a copiilor.Prezinta cateva aspecte caracteristice ale unor
vietati indragite de copii,cum ar fi:greierele,broasca,ariciul,iepurele
etc.
In poezia „Balada unui greier mic”, poetul, dupa ce prezinta
cadrul-un tablou specific de toamna, anotimp ce apare
respingator,fiind “lunga,slaba si zaluda” risipind”in evantai”:
Ploi marunte,
Frunze moarte,
Stropi de tina,
Guturai…
Predispozitia miniaturistica si colorismul ce-l caracterizeaza pe
poet se fac simtite si aici infatisand prin cateva imagini caracteristice
greierul:
„Negru,mic, muiat in tus
Si pe -aripi pudrat cu bruma.”
Unind umorul fin cu melancolia,poetul observa cu atentie privelistile
naturii cu flora si fauna minuscula si atribuie greierasului sentimente
omenesti:
„Cri-cri-cri
Ca puteam si eu s-adun
Toamna gri,
O graunta cat de mica,
132

Nu credeam c-o sa mai vi
Ca sa nu cer imprumut,
Inainte de Craciun
La vecina mea furnica.
Fiindca nu-mi da niciodata
Si-apoi umple lumea toata
Ca m-am dus si am cerut…”
Ultimele versuri rasuna ca sunetul unei melodii triste,vestind parca
sfarsitul greierasului,care nu mai poate rezista frigului si umezelii de
toamna,acest final induiosator fiind pe buzele tuturor copiilor:
„Cri-cri-cri
Toamna gri,
Tare-s mic si necajit!”
„Balada unui greier mic”face parte din poeziile cu viziune
fabulistica, iind in fapt o continuare a fabulei lui La Fontaine „La cigle
et la fourmi”. George Topârceanu preia motivul accentuând liniile
situației tragice a greierusului.Coloristul si miniaturistul se contureaza
parca si mai mult in poeziile care iau ca pretext primavara si
vara.Poetul are viziunea ciclului etern al succesiunii anotimpurilor.
Una dintre poezii este”Rapsodii de primavara”,astfel dupa o iarna
lunga,care a amortit intreaga natura,oamenii simt nevoia sa deschida
larg ferestrele,pentru a intra in casa soarele si vantul:
„Ferestre amortite se deschid
Sa intre-n casa soarele si vantul”
Primavara pare un vis fulgurant,prinzand viata dintr-o natura ce pana
atunci hibernase.Acum ea renaste,aducand calmul zilelor
blande,insorite si deodata intreaga lume se invioreaza:
„…pornesc furnicile la drum”
„…ies gandacii-Domnului pe zid”
Prospetimea anotimpului se reflecta si in activitatea umana,a
curateniei de primavara cu miscarea ei febrila,trepidanta,sugerata prin
versuri scurte,sacadate,imitand parca rapida gestica a harnicelor
femei:
„De prin balcoane
Si coridoare
Albe tulpoane
Falfaie-n soare.
133

Ies gospodinele
Iuti ca albinele
Parul le flutura
Toate dau zor.
Unele matura
Altele scutura
Colbul din patura
Si din covor.”
Primavara isi face aparitia in toata splendoarea ei iar poetul reuseste sa
descrie acest anotimp aducand in fata ochilor nostri un tablou plin de
viata si voiosie.Cerul este de un albastru intens,ca o petala de „Nu ma
uita”,soarele proaspat de primavara straluceste printre florile de
liliac,se vede zborul usor,temator al unui gandacel,iar puii de
randunica ciripesc voios
„Cerul e-albastru
Ca o petala
De miozot.
Soarele crud in liliac,
Zbor subtire de gandac,
Glasuri mici
De randunici”.
Au aparut bineinteles si primele plante si flori ale primaverii:
„Viorele si urzici…”
Poetul se adreseaza cu uimire primaverii,intreband-o de unde vine
insotita de minunatul sau alai de flori,gaze si pasari:
„Primavara,din ce rai
Nevisat de pamanteni,
Vii cu mandrul tau alai
Peste cranguri si poieni?”
Vantul de primavara face o testura usoara,specifica acestui anotimp
personificat:
„Pogorata pe pamant
In matasuri lungi de vant
Lasi in urma,pe campii,
Galbeni vii
De papadii
Balti albastre si-nsorite
134

De omat topit abia,
Si pe dealuri mucezite
Araturi de catifea”
Primavara este imaginata ca o zana care insufleteste natura, o
trezeste la viata, in urma ei apar banutii de aur insufletiti ai
papadiilor,baltile albastre din zapada abia topita in care se oglindeste
soarele, iar pe dealurile inca neinverzite, se vad araturile ca de catifea
care rastoarna brazda cu plantele uscate de peste iarna.
Poetul descrie in aceasta poezie frumusetile naturii la venirea
primaverii.Viata care tresalta in toate elementele naturii ne umple
sufletul de veselie,dragoste de viata si veselie.Intreaga poezie este un
tablou plin de insufletire si de culoare,animat de schimbarile din
natura si de viata care pulseaza pretutindeni in jurul nostru.
Poetul reuseste să creeze o lume imaginară a micilor vietuitoare cu
ajutorul epitetelor,enumeratiilor si alpersonificarii.
„Natura polarizează in exclusivitate lirismul lui Topârceanu.
Deși avem a face cu un poet care a trăit aproape toată viata într-un
oras de provincie, natura nu intra in versurile sale sub forma gradinii
publice, ci antenele sensibilitatii sale se intind dincolo de barierele
orasului, receptand cu prospetime primenirea anotimpurilor.
Topârceanu nu este un peisagist clasic.Un poet ca el nu poate să fie
inchipuit pe un trepied, cu penelul într-o mână și pânza bine fixată pe
genunchi, asternând într-o compoziție riguroasă colțul de natură de
sub ochi.Trântit in iarba,Topârceanu se lasă in voia senzațiilor de
lenevire la soare, notând la întamplare câte ceva, într-un caiet de
schițe. Mici impresii fără pretenție.” (Dinu Pillat)

4. ELENA FARAGO
Elena Farago s-a născut la Bârlad, pe atunci în județul Tutova.
Tatal, Francisc Poximede era un intelectual cu o serioasă pregatire.De
la mama sa , Anisia Tomaide moștenise dragostea pentru frumos și
seriozitate in orice făcea. De la strâmoșii olteni moștenise bunătatea și
ospitalitatea româneasca, prețuirea pentru artă, in special pentru
muzică și vorbirea literară.
135

Ea a ajuns în casa scriitorului I.L.Caragiale. Viața în
preajma acestui mare scriitor, călătoriile la care participă ca
invitată, dragostea celor trei copii care o adorau, toate acestea au
o mare înrăurire asupra viitoarei poete. În 1898 se căsătorește cu
Francisc Farago, un intelectual care frecventa cercurile sociale
ale vremii spre care o atrage și pe soția sa. În 1902 debutează ca
poeta. În revista ?”România muncitoare”.I se publică poezia „Gândul
trudiților” semnata cu pseudonimul Fetma. Urmează apoi o serie de
colaborări la ziare și reviste ca: Adevărul, Epoca, Flacăra,
Luceafărul, Semănătorul.
În anul 1966 îi apare primul volum de poezii, intitulat Versuri, pe
care la îndemnul marelui savant, Nicolae Iorga, autoarea îl semnează
cu adevăratul ei nume, Elena Farago.Rând pe rând îă apar volumuri
de versuri pentru publicul larg de cititori adulți:”Șoapte din umbră”,
„Din taina vechilor răspânții”, „Șoaptele amurgului”.
Elena Farago a scris numeroase poezii, mai ales pentru micii
cititori. A publicat volume destinate copiilor. Dintre acestea amintim:
Pentru copii -1913
Copiilor -1913
Din traista lui Moș Crăciun -1920
Să nu plângem -1921
Poeta a scris și lucrări în proză, povestiri destinate copiiilor.
Cele mai inportante sunt: „sî fim buni”, „Într-un cuib de rândunici”-
1925, „Să nu minți și să nu furi”-1944.
Poeziile sunt frumoase, se citesc cu plăcere, se pot memora
ușor. Ele au un puternic caracter educativ. Autoarea urmărește nu
numai să-i amuze pe copii, să-i educe, să le formeze deprinderi bune
de comportare și trăsături frumoase de caracter. De asemenea
urmărește să îndrepte, să corecteze unele deprinderi urâte, unele
defecte.
Astfel, în poezia „O fetiță cuminte”, o fetiță cuminte știe să se
comporte frumos, civilizat, respectuos. Ea îndeamnă pe toți copiii să
fie cuminți, să nu-i supere pe ceilalți și să nu mintă:
„Când un copil mic ca mine
Vorbește cum nu se cuvine,
Ori țipă, zgârie și minte
136

Ca un copil ce nu-i cuminte.
Eu mă gândesc că sunt mai mare,
Și-l iau frumos pe lângă mine,
Și îl învăț, cât pot de bine,
Să fie bun, cinstit, curat.”
Temă asemănătoare are și poezia „Doi frați cuminți”.
Este vorba de doi frați,care sunt foarte ascultători și care nu se ceartă.
„Noi suntem doi frați în casă,
Și nu ne certăm deloc,
Și suntem tăcuți la masă,
Și cuminși în orice loc.”
Frații se joacă cuminți pe afară,când timpul este frumos, iar când este
timp urât, stau liniștiți în casă.Mama este mereu cu ei, îi învață cum să
se poarte, le vorbește frumos, și le citește basme.Mama îi învață pe
copii să fie buni, înțelegători și milostivi cu cei sărmani.Toate sfaturile
și învățăturile pe care mama le dă celor doi copii, au ca scop să-i facă
cinstiți, corecți și buni.
„Căci ea vrea să ne facă
Oameni buni și drepți ca ea.”
Prin numeroase poezii autoarea urmărește să formeze la copii
trăsături pozitive de caracter. Ia atitudine împotriva diferitelor
obiceiuri și deprinderi urâte, pe care le condamnă.
În poezia „Cățelușul șchiop” poeta ia atitudine împotriva
acelor copii care chinuiesc micile animale, care au obiceiul de a le lovi
fără motive. Un cățeluș se plânge că a fost lovit de un copil rău, iar
acum nu poate merge, ci sare în trei picioare. Copii râd de el și-l strigă
„cuciu șchiop”.
Cățelușul este trist când îi vede pe frații lui jucându-se cu copiii și
alergând.El stă singur și plânge.El admiră pe copii cuminți,îi ubește și
ar dori mult să se joace cu ei.Din păcate sunt și copii răi ca acela care
l-a lovit,iar acei copii îi sunt urâți.
Câțelușul spune că ar putea să se răzbune , să-l muște de picior , dar
nu face acest lucru dorind să-i arate că el este mai bun de cât acel băiat
când l-a lovit.
„….aș putea să-l mușc odată
De picior , să mă răzbun.
Dar îl las așa , să-l vadă
137

Răul , că un biet cățel
Are inima mai bună
Decât a vrut-o el.”
În alte poezii condamnă lenea și pe cei leneși , autoarea îi
ăndeamnă la hărnicie.Poezia „ Bondarul leneș „ este un exemplu în
acest sens. Este vorba despre o furnică mititică ce duce pe spate
greutăți mult mai mari decât trupșorul ei. Pe o cărare întâlnește un
bondar plângând de foame. Furnica îi propune s-o ajute la cărat povară
și-l va plăti bondarului. Dar bondarul refuză jurându-se că nu poate
munci.
Atunci furnica , ce avusese milă la început de bondar , procedează
foarte corect și nu poate avea milă de un leneș.
„ Vai de tine ! Ce rușine
Leneșule cerșetor
Nici de milă , nici de silă
Nu ți-aș da un ajutor.”
În poezia „Doi prieteni”, doi copii își povestesc întâmplări,
unul dintre ei ascunde diferite fapte rele , nu le recunoaște, iar celălalt
îi spune că orice s-ar întâmpla , nu poate să-i ascundă mamei nimic :
„ Ba eu spun orice greșeală
Ei îi spun orice greșeală
Căci colilul care înșeală
E urât și prost
Și de-ar fi chiar să mă bată
Pentru vina mea
N-aș minți-o niciodată
Pe mămica mea.”
Și poveștirile în proză au teme asemănătoare. Prin diferite
exemple, autoarea urmărește să dea exemple bune de urmat copiilor ,
să-i educe, să contribuie la formarea unor trăsături frumoase de
caracter.
Este foate sugestivă în acest sens povestirea „ să nu minți , să
nu furi.”
Fețița bucătăresei, Ioana a intrat pe furiș în odaia fetițelor
stăpânilor. Ioana era iubită de fetițe, de multe ori o chemau în odaia
lor. Când voia să ia dulceață dintr-un vas de pe masă, aude un strigăt
aspru : „Să nu furi , să nu furi…”Ioana s-a speriat foarte tare, a scăpat
138

lingura și a fugit. Papagalul Coco striga. El știa doar propoziții : „Să
nu furi și să nu minți….”
Ioana este foarte speriată și nu-și găsește liniștea decât după ce
mărturisește mamei , care o îndeamnă să nu mai facă așa ceva.
„Bine a făcut Dumnezeu că a pus
Frica aceasta în sufletul oamenilor…
Liniștește-te și făgăduiește că
N-ai să mai faci ce ști că e oprit.”
Întreaga operă literară a Elenei Farago este un exemplu de
sensibilitate artistică. Ea s-a apropiat cu multă înțelegere de sufletul
celor mici, și frumoasele ei creații a încântat copiii de-a lungul
timpului , a știut să aducă bucurie în sufletul copiilor și să-i facă mai
buni și mai sensibili.
Itemi pentru evaluare
1. Relevați structura și compoziția unei legende istorice din creația lui
D. Bolintineanu în cadrul unui proiect didactic pentru clasa a IV-a.
2. Realizați un eseu privind valențele cognitive, estetice și morale ale
poeziei despre patrie și eroi cu referire la cel puțin doi autori, câte
patru titluri, exemplificând cel puțin trei metode de gândire critică și
interogativă pentru accesibilizarea acestora la ciclul primar.
3. Poezia despre natură și viețuitoare în creația lui Tudor Arghezi și
Elena Farago, dând cel puțin 10 titluri de volume și făcând trimiteri la
șase titluri.
4. Realizați un eseu de 2-4 pagini pe tema: Valențe alegorice și
simbolice în poeziile lui George Topârceanu, făcând trimiteri la patru-
șase titluri.
139

MODELE DE DASCĂLI
M. Sadoveanu, Domnu Trandafir
B. Șt. Delavrancea, Domnul Vucea
Mihail Sadoveanu (1880-1961) este unul dintre marii
prozatori români. S-a născut la Pașcani. Opera sa se remarcă nu numai
prin dimensiunile ei impresionante (a scris peste o sută de volume), ci,
mai ales, prin aceea că ea exprimă, în modul cel mai deplin, sufletul
poporului nostru, psihologia lui, dorința de a trăi în libertate, omenie și
demnitate. Scriitorul însuși s-a considerat un exponent al neamului
său:
„Dacă tot ce s-a spus așa frumos și atrăgător despre opera mea
este expresia unor adevăruri, dacă am izbutit să dau ceva valabil
neamului meu, apoi toate laudele pe care le primesc cu recunoștință
vreau să le întorc umiliților și ofensaților vieții, acelora care s-au
petrecut ca florile și frunzele anotimpurilor și care totuși mi-au
transmis depozitul sufletului lor…”
După Eminescu, Sadoveanu a fost și rămâne unul dintre scriitorii
cei mai citiți din întreaga noastră literatură. Încă de la primele volume
–Povestiri;Dureri înăbușite ;
Crâșma lui Moș Precu, Șoimii- Sadoveanu creează, prin operele sale o
adevărată epopee a poporului român, scrisă în graiul curat, limpede și
frumos al acestui popor, dar înălțat la o măiestrie fără precedent.
Opera sa cuprinde povestiri, nuvele și romane. Temele esențiale
ale creației sadoveniene sunt: istoria( Frații Jderi, Neamul
Șoimăreștilor, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-vodă) ; viața
satului românesc(Hanu Ancuței, Bordeienii, Baltagul etc.) ;
natura(Dumbrava minunată, Țara de dincolo de negură, Împărăția
apelor); condiția umană(Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Apa
morților, Haia Sanis) .
DOMNU TRANDAFIR- prezentare generală,
caracterizare
Aparținând aceluiași spațiu spiritual al geografiei noastre literare
ca și iluștrii săi înaintași Ioan Neculce, Vasile Alecsandri, Ion Creangă
140

și Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu avea să îmbogățească literatura
română cu adevărate capodopere care pun în evidență trăsăturile unui
întreg popor, trecutul său de luptă, suferințele și „durerile înăbușite”,
pitorescul plaiurilor românești sau frumusețea morală a oamenilor
locuitori pe aceste meleaguri.
Fire sensibilă, vibrând profund și statornic la tot ceea ce i-a
marcat existența, Sadoveanu evocă în operele sale, ca și Vasile
Alecsandri, Ion Creangă, Chipul celor care i-au luminat copilăria, între
aceștia aflându-se și Mihai Busuioc, fostul său învățător. Acesta
devine „domnu Trandafir” în opera cu același titlu, publicată mai întâi
în revista „Albina”(1905) și apoi în volumul La noi în Viișoara
( Scrisori trimise de un prieten pribeag) apărut în 1907.
În această operă literară, Sadoveanu imortalizează chipul
dascălului său pe care îl evocă aducând în prezent, din negura uitării,
icoana neestompată de vreme a domnului Trandafir.
Scrierea are caracter de amintire, autorul însuși mărturisind că
„au rămas vii pentru sufletul meu întâmplările luminoase ale copilăriei
așa de îndepărtate”, iar evocarea este concepută în stilul epistolar, ca o
scrisoare către un prieten drag: „Acolo multe lucruri s-au petrecut,
prietene, și, de acolo pornind, simt că iar mă cuprinde înduioșarea și
iar am să-ți vorbesc și în această scrisoare de domnu Trandafir.”
Opera are drept scop înfățișarea dascălului, evidențierea
însușirilor lui și exprimă sentimente profunde de respect și
recunoștință.
Scriitorul își amintește de domnul Trandafir cu ocazia
reîntoarcerii în târgușorul natal și revede cu acest prilej locurile
copilăriei: malul Siretului, zăvoaiele de sălcii, șurile dărăpănate de la
marginea târgului. Cel mai mult l-a impresionat locul unde a fost
școala, deoarece îi amintește de prima zi din viața de școlar, de
jocurile copiilor și de fostul învățător.
Scriitorul zugrăvește chipul dascălului așa cum s-a întipărit în
mintea și în sufletul său. Dascălul Trandafir își făcea conștiincios
datoria, dar le dădea copiilor și o anume învățătură sufletească.
Școala este vizitată de doi „străini” care discută cu învățătorul și
asistă la lecții. El află cu uimire că unul dintre vizitatori a fost chiar
ministrul învățământului. Domnul Trandafir îi iubea pe copii și a
rămas în acele locuri până la moarte.
141

Titlul însuși sugerează faptul că personajul principal al operei
este domnul Trandafir, fostul învățător al scriitorului, devenind peste
ani un simbol al celor mai alese însușiri . El este un personaj real, pe
numele său adevărat Mihai Busuioc, de care Sadoveanu își amintește
cu prilejul revederii locurilor natale.
Prin întreaga narațiune se realizează un sugestiv portret fizic și
moral al dascălului, înfățișat în dublă ipostază: de dascăl și de om,
ambele laturi ale personalității sale evidențiind frumusețea morală a
celui care și-a dedicat întreaga existență făuririi altor oameni și de
aceea concluzia la care ajunge autorul este că „în locul acela a trăit un
om…”.
Sub aspect fizic, învățătorul este un om obișnuit, autorul
înfățișându-l ca fiind „bine făcut, puțin chel în vârful capului, cu ochii
foarte blajini. Când zâmbea, se arătau sub mustața tunsă scurt niște
dinți lungi, cu strungă mare la mijloc”.
Chiar una dintre aceste însușiri(„ochii foarte blajini”) anticipează
frumusețea interioară a dascălului, căci privirea lui blândă nu poate fi
decât o dovadă a sufletului său cald, a bunătății nemărginite a acestui
om.
Din punct de vedere moral, el este deosebit, atât ca dascăl cât și
ca om. Ca învățător își iubește meseria pe care o făcea cu pasiune și
responsabilitate, așa cum mărturisește însuși autorul: „Nu, domnul
nostru nu ne-a învățat niciodată din pricină că se temea de cei mari.”
Totul izvora din dragostea sa față de meserie și față de copii („Îi era
drag să ne învețe, și parcă eram copiii lui…”), lucru emoționant, intuit
de elevi. De aceea domnul Trandafir este apreciat pentru faptul că
forma mințile copiilor, dar mai ales pentru „învățătura cealaltă,
sufletească”, ce își avea obârșia în „prisosul de bunătate” și în sufletul
său în care „era ceva din credința și curățenia unui apostol”.
Învățătorul va rămâne pentru elevii săi un model de bunătate și
dăruire.
Prin pasiunea sa, prin sufletul său nobil, el le insufla copiilor și
sentimentul înălțător al dragostei față de neam, pus în evidență în
timpul fiecărei lecții sau când îi învăța să recite poeziile patriotice
(„vorbea tare și înălța în sus brațul drept”).
Pasionat de opera lui Creangă, domnul Trandafir le cultiva
elevilor săi și gustul pentru lectură, pentru frumos, și de aceea când le
citea din poveștile humuleșteanului „în bănci se făcea o tăcere adâncă”
142

deoarece învățătorul avea capacitatea de a transmite copiilor marea sa
forță emoțională, darul divin de a semăna dragoste în suflete.
Bun pedagog, înzestrat cu tact și având vocație de dascăl, el îi
înțelegea pe copii, știa să-i laude („Brava, băieți!”), dar îi și dojenea
când era cazul („Măi, domnule!!). Prin aceste însușiri, prin vocația sa
de dascăl, îi uimește și pe înalții oaspeți ce vizitează școala, căci ei
adoptă o atitudine de respect, se interesează și de preocupările și viața
lui, de existența pe care o duce în acel colț de lume.
Dragostea dintre învățător și copiii este reciprocă, îl iubesc mult,
și de aceea , atunci când s-a zvonit că va pleca în altă comună, băieții
au luat hotărârea să se ducă și ei cu domnul Trandafir „peste Siret”.
La fel de impresionantă este și ipostaza de om a dascălului,
uimind prin autenticitate. Pe lângă bunătate și dragoste, din care
izvorăște puterea sa de a însufleți orice lucru, însușiri dovedite și ca
dascăl, omul Trandafir se dovedește și statornic, fiind profund legat
sufletește de oamenii și locurile unde își profesează meseria. Harnic și
priceput, el „era gospodăros și-i plăcea să se facă orice lucru cu
rânduială”,
învățându-i și pe copii să fie la fel. Domnul Trandafir se comportă în
orice împrejurare în chipul cel mai firesc, nevrând să pară decât ceea
ce este.
Cele două ipostaze ale personajului-de dascăl și de om-se
împletesc într-un portret moral armonios, deoarece autorul sugerează
ideea că dascălul, prin menirea sa de a forma oameni, este în primul
rând om și că omul, prin însușirile sale poate schimba înfățișarea lumii
și a semenilor, poate însufleți tot cel înconjoară, prin iubire poate
învinge timpul, rămânând viu și dincolo de moarte („În locul acela a
trăit un om…”). Domnul Trandafir s-a statornicit în sufletul și în
mintea foștilor elevi prin însușirile de dascăl și de om și, fără a fi o
personalitate, a marcat profund trecerea sa prin lume.
Datorită aleselor însușiri ale domnului Trandafir-dragoste față de
elevi, bunătate, blândețe, delicatețe, dragoste de muncă, iubire de țară,
pasiune, statornicie, hărnicie, modestie, căldură sufletească, respect
pentru cinste, adevăr, și frumos- autorul nutrește sentimente profunde
de admirație, respect și recunoștință față de acesta și îi păstrează o
amintire neștearsă .
BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA – DATE
BIOGRAFICE
143

S-a născut la 2 aprilie 1858; este fiul cel mai mic dintre cei cinci
copii ai lui Ștefan Tudorică Albu și ai Ioanei.
Mediul în care a copilărit scriitorul era de mici meșteșugari,
plugari clăcași și cărăuși ca și tatăl său, toți veniți din sate mai
apropiate sau mai departe, analfabeți, dar moștenind de la înaintași o
bogăția de creații populare pe care viitorul scriitor a învățat să le
„zică” da la bătrânii sfătoși printre care a crescut, de l tatăl său și
mama sa, neîntrecută izvoditoare de basme nemaiauzite.
Prozator și dramaturg, eseist și publicist, Barbu Ștefănescu
Delavrancea a contribuit la dezvoltarea literaturii române, ca și alți
scriitori, în perioada de trecere de la marii clasici la literatura
interbelică.
Cunoscut prin trilogia Moldovei ( Apus de soare, Luceafărul,
Viforul), dar și prin scrieri în proză ca Sultănica, Hagi-Tudose,
Neghiniță, Palatul de cleștar etc., „Delavrancea a adus în literatura
română viața celor mulți, interesul cald pentru această viață și, în
scrisul românesc, limba vie a celor care trăiesc în contact cu
pământul”. (Garabet Ibrăileanu)
Fiind un observator și analist fin al sufletelor sensibile scriitorul
izbutește să creeze tipuri de eroi memorabile. Cel mai realizat rămâne
eroul autobiografic din Domnul Vucea .Nuvela este una din cele mai
valoroase din întreaga creație a lui
Delavrancea, una din piesele ei de rezistență. Aici are rolul eroului
povestitor.
Din Domnul Vucea , învățătorul lui Delavrancea, cititorul află că
în capitala României, la sfârșitul veacului al XIX-lea, copiii au avut
parte de un dascăl mărginit și rău, care nu-i învăța nimic, îi împingea
la minciună și se folosea de ei ca de niște slugi neplătite.
Nuvela este un veritabil document privitor la învățământul și
cadrele didactice din țara noastră acum 130 de ani. Numele
personajului titular, în care contemporanii au recunoscut cu ușurință
pe al învățătorului Ion Vucitescu , a devenit de atunci și pentru
totdeauna epitetul caracterizant pentru orice slujitor al catedrei cere se
dovedește incapabil, tiran ori ridicol.
În Domnul Vucea se concentrează, poate în gradul cel mai înalt,
sobrietatea, discreția și echilibrul artei prozatorului. Accentul cade nu
pe figura învățătorului tiran, așa cum s-ar părea, ci pe analiza
psihologiei copilului. Evenimentul în jurul căruia se centrează reacțiile
144

eroului este intrarea la Școala Domnească. Știrea că el , învățăcelul lui
„nea Nicuță” din curtea bisericii, va frecventa cursurile unei școli de
nivel superior, îl face să trăiască un sentiment cu desăvârșire nou, de o
mare surpriză și intensitate.
În Domnul Vucea, scriitorul probează cel mai bine finețea sa
analitică, posibilitățile și capacitatea sa de nuanțare psihologică. Astfel
este zugrăvită școala vremii, cu metodele și sistemul pedagogic de
atunci. Meschinăria abuzivă a institutorului de altă dată este resimțită
din unghiul propriei copilării care a avut să sufere de pe urma ei.
Dascălul Vucea face parte din categoria pedagogilor de tip vechi,
mărginit, care folosea practici neștiințifice în munca cu școlarii. Ele
este înrudit îndeaproape cu Marius Chicoș Rostogan al lui Caragiale.
Viața de școală descrisă aici, este asemănătoare, în destule privințe, cu
cea înfățișată de Ion Creangă în Amintiri din copilărie. Expresiile
ridicole ale pedagogului, bătaia și umilințele ce le îndurau școlarii,
serviciile pe care ei trebuiau să le presteze acestuia, mituirea
monitorilor și multe alte asemenea procedee înjositoare stăteau la baza
procesului „instructiv-educativ” de la renumita „școală domnească”.
Sub aspect fizic dascălul ne este prezentat ca fiind un om
„scund, grăsuliu, cu părul mărunt și încărunțit, cu barba ascuțită,
potrivită din foarfece, mai mult albă, și albă ca zăpada în vârful ei
netezit; niște ochi verzui, mici și repezi; o față gălbuie, curată și fără
pic de sânge.”
Narațiunea evidențiază și alte însușiri ale dascălului. Scriitorul
își amintește de învățătura primită de la domnul Vucea „Lecțiile
mergeau strună. Nu învăța nimeni nimic.” Notele se primeau în
funcție de plata pe care o putea face fiecare „în natură”. Dascălul nu
era iubit de elevi, din cauza bătăilor și a umilințelor, lor le era frică de
el, și fiecare se străduia să plătească cât mai bine notele pe care și le
doreau.
Dacă domnul Trandafir avea harul de a forma mințile elevilor,
domnul Vucea nu i-a învățat nimic pe copii într-un an de zile, după
cum ne spune însuși scriitorul: „Când intrasem în Școala domnească
eram de opt ani, știam cele patru operații și fracțiile. Acum eram de
nouă ani , trecusem în clasa a treia, și nu mai știam decât adunarea și
scăderea.”
145

Scriitorul își aduce aminte de cuvintele pe care le spunea la
sfârșitul rugăciunilor: „Doamne, îndură-te și ia pe Domnul Vucea, că
nu ne învață nimic, ne bate și ne trimite cu coșnița în piață!”
Astfel domnul Vucea era un dascăl rău, bătăuș, nu iubea copiii și
nici meseria pe care o practica. Avea obiceiul –spre a putea dormii
dormi în voie pe catedră-să ordone cel puțin o oră de tăcere și
nemișcare absolută, pedepsindu-i pe cei care se mișcau.
Școală, învățător, moravuri sunt văzute cu ochii mai întâi măriți
de spaimă ai copilului, apoi cu o ironie dureroasă de om dezamăgit și
decepționat. Fraza finală are valoarea unei poante, fără de care nuvela
ar fi lipsită de încheierea necesară: „Pe seară, sfârșind frecatul și
unsul hamurilor, trecusem în clasa a treia.”
Pentru accesibilizarea valorilor textelor îmbinăm expunerea
frontală cu o conversație euristică și de verificare dirijată după cum
urmează:
Prin Domnul Trandafir, scriitorul a creat tipul dascălului devotat
trup și suflet meseriei alese și al omului blând și înțelegător, modest și
delicat, însușiri întruchipate într-un caracter complex în care
strălucesc: iubirea de oameni, generozitatea și puritatea sufletească. El
completează galeria de dascăli-model, din care face parte și bădița
Vasile al lui Creangă, și care contrastează puternic cu domnul Vucea,
creionat de Barbu Ștefănescu –Delavrancea.
•Cum sunt prezentate însușirile domnului Trandafir?
Însușirile domnului Trandafir sunt evidențiate direct, prin descriere,
sau indirect, prin narațiune, evocare și dialog.
•Care este rolul dialogului?
Dialogul este folosit pentru a reproduce convorbirea dintre două
persoane, începutul vorbirii fiecăreia dintre ele marcându-se prin linia
de dialog.
•Ce este dialogul?
Dialogul este un mod de expunere, alături de descriere, narațiune ,
evocare.
•Ce mai putem spune de spre el?
Dialogul este și o modalitate de caracterizare a personajelor prin
limbaj, prin felul de a vorbi, modalitate des folosită de scriitori.
Datorită îmbinării armonioase a acestor moduri de expunere, nimic
nu sună fals, discordant, în acest imn înălțat fostului învățător. La
146

aceasta contribuie și fraza care este armonioasă și din ea izvorăște un
ton discret, de comunicare intimă, ca de la om la om , îndulcită uneori
de farmecul rostirii moldovenești, în care regionalismele („șură”,
„ghidușie”, „șagă”) se îmbină cu numeroase arhaisme („apostol”,
„dascăl”, „monitor”).
•Cum se numește persona care participă la acțiunea unei
opere literare?
Persoana care participă la acțiunea unei opere literare se numește
personaj literar.
•Care sunt cele două personaje studiate de noi?
Cele două personaje studiate de noi sunt domnul trandafir și
domnul Vucea.
•Ce mijloace artistice întâlnim?
Sunt utilizate mijloace artistice diverse: epitet, comparație, metaforă.
•Pe care din cei doi învățători v-ar plăcea să-i aveți?
Pe domnul Trandafir, deoarece este un om bun, care iubește copiii, și
îi place să îi formeze pentru viață.
•De ce domnul Vucea nu era iubit de elevii săi?
Era un dascăl rău, care nu iubea copiii.
•Cum v-ar fi plăcut să fie domnul Vucea?
În primul rând să fie un om bun, care să-și iubească meseria.
Iubind meseria de dascăl atunci trebuie să iubești și copiii, să ști să-i
prețuiești. Această meserie nu se poate profesa decât dacă ai o
dragoste pentru ceea ce faci și pentru copii, și nu pentru că te temi de
cei mari.
•În Domnul Vucea ce putem spune despre autor?
Autorul se identifică cu personajul.
•Cum visa el că arată Școala domnească? ( se citește
fragmentul)
„…un palat mare, mare și frumos, ca în basme, cu porți de fer, cu
geam-
lâcuri, cu uși de cleștar, cu ziduri vopsite ca niște icoane….”
•Cum arăta de fapt școala?
„Niște case lungi, pitici și dărăpănate. Dar n-avea porți înalte de fer,
căci n-avea de loc…” .
Tipuri de exerciții:
1. Delimitați fragmentele în care sunt prezentate:
147

a) lumea copilăriei și a scolii;
b) imaginea învățătorului.
2. Desprindeți acele fragmente care conturează chipul domnului
Trandafir și al domnului Vucea.
HARTA PERSONAJELOR
IPOSTAZĂ OM IPOSTAZĂ DASCĂL

Domnul Vucea
Aspect fizic Aspect moral
scund – nu iubește copiii
gras – nu-și iubește meseria
păr scurt și alb copiii îl consideră un zmeu deoarece
barba albă și ascuțită îi torturează
ochi verzi și iuți îi pune să se asculte unul pe celălalt
148 Domnu
TrandafirBunătate
Dragoste
Statornici Modest -bunătate
nemărginită
-își iubește meseria
Formează mințile
copiilor dar și sufletele
lorBun
gospodar
Este firesc în
comportare,
nevrând să pară
decât ceea ce
este.
Le cultivă gustul
pentru lectură și
pentru frumos

fața albă după un an de școală copiii nu știu
hainele îi sunt foarte nimic
curate îi învață să mintă
mersul iute, mărunt pentru note bune trebuiau să plătească
SNOAVA
Viziunea satirică și valorile morale în snoave cu aplicații la
“Isprăvile lui Păcală” de Petre Dulfu
Snoava
I.1 definiție, accepțiuni terminologice
I.2 subspeciile snoavei
I.3 clasificarea snoavelor
“Isprăvile lui Păcală”, de Petru Dulfu
II.1 Tematică și compoziție
II.2 Caracterul satiric și educativ al snoavelor lui Petre Dulfu
a valori cognitive și morale
Lectura interpretativă – modalitate de accesibilizare a snoavelor lui
Petre Dulfu
III.1 Discutarea reacțiilor cititorului
III.2 Rețeaua personajelor
III.3 Caietul de impresii de lectură
1. Snoava: definiție, accepțiuni
terminologice
În general, snoava este definită drept “specie a literaturii
populare, cu multiple și străvechi infiltrații în cea cultă, constând într-
o scurtă narațiune cu intenții umoristico-satirice, în care elementele
realiste (și, uneori, naturaliste) sunt împinse câteodată până la limita
verosimilului, fără însă a se trece decât rareori în fantastic” (Apud
“dicționar de termeni literari”, Ed. Academiei R.S.R. București 1976,
p. 407).
Cuvântul “snoavă” provine din vechea sloavă “izu nova”=
“din nou”. În sens larg, snoava este numită “poveste glumeață”,
“poveste cu măscărici, cu minciuni, bazaconii, parascovenii, taclale”
149

(“Snoava populară românească”, ediție critică de Sabina – Cornelia
Stoenescu, Prefață de Mihai – Al. Cancovici, București, Ed. Minerva,
1984, p. VI.)
Folcloriștii și istoricii literari remarcă dimensiunea ei
redusă în comparație cu basmul, apoi faptul că ea demască aspecte
negative din societate, defecte umane, vicii sociale, țintind efecte
moralizatoare în sensul îndreptării răului prin afirmarea
principiilor eticii populare. Prin caracterul lor satiric și moralizator,
snoavele se referă nu la oameni ca persoane, ci la caracterul
acestora, la slăbiciuni și defecte, încât din conținutul lor, se poate
constitui un “manual de morală populară”, în care leneșii, proștii,
mincinoșii, bețivii, lacomii, hrăpăreții, lingușitorii ș.a. sunt biciuiți
cu armele răului și ridicolului. Umorul ia forme variate: de la râsul
sănătos și inofensiv, în cascade, până la cel sarcastic” (A. D. de
Rougement, Partea diavolului, traducere de Mircea Ivănescu,
Fundația Anastasia, 1994, p. 127).
Așadar funcționalitatea snoavei constă în restabilirea unor
norme ale eticii populare încălcate de comportamente reprobabile.
În vecinătatea snoavei s-a născut gluma, considerată de unii o
subspecie a snoavei. Gluma este o narațiune scurtă și concentrată,
încheiată cu o poantă, ce evidențiază iscusința și inteligența
creatorului ei. În timp ce snoava aparține, prin origine și conținut,
mediului rural, gluma are o origine livrescă și este specifică mediului
citadin. Ea s-a născut datorită vieții moderne ahtiată după povestiri
acurte, cu poante vesele, care solicită ascultătorilor o atenție de scurtă
durată.
Anecdota este tot o povestire veselă și cu un final
moralizator, cu un pronunțat caracter pitoresc, dezvoltată în jurul unui
personaj cunoscut.
În cele mai multe cazuri, anecdotă povestește farsa pusă pe
seama unui personaj istoric, pentru ai dezvălui caracterul sau poziția
față de un eveniment trăit. Referindu-se la personalități cu renume,
anecdota se aseamănă cu legenda istorică. Ambele pun pe seama
oamenilor mari ceva în legătură cu conduita și capriciile acestora.
Aceleași resurse spirituale și aceleași medii sociale au dat
naștere poreclei, care înveselește mintea și satirizează caracterul.
Porecla se compune dintr-un cuvânt sau grup de cuvinte prin care este
stigmatizat năravul ori defectul cuiva.
150

Spre deosebire de celelalte specii amintite, snoava clasică are
un statut literar distinct, prin vitalitatea exprimată și prin aria largă de
răspândire. De obicei, povestitorul de snoave este un temperament
vesel, dotat cu spirit critic, inventiv și cu putere de sinteză. Există mai
multe tipuri de povestitori de snoave:
a)povestitori de snoave tradiționale;
b)povestitori de bancuri și anecdote;
c)povestitori de snoave licențioase sau de glume “fără perdea”.
În toate epocile snoava a fost un produs folcloric al râsului. Ea era
prezentă în cupletele satirice rostite la petrecerile “saturnale” ale
Antichității romane, în povestirile licențioase ale Evului Mediu, până
la snoavele cu caracter satiric puse pe seama unor eroi populari
precum Nastratin Hogea (la turci), Ivan Turbincă (la ruși), Till
Eulenspiegel (la germani) și Păcală (la români). Pe de altă parte,
snoava a apărut și din motivul că, în anumite epoci, nu se putea spune
adevărul.
Din perspectivă cronologică, snoavele au fost introduse din
colecțiile de basme ale folcloriștilor începând cu epoca romantică.
Prima colecție este cea a fraților Grimm din 1812, iar în cultura
română prima colecție care include snoave aparține fraților germani
Arthur și Albert Scholtt, din 1845. Au urmat colecțiile lui Petre
Ispirescu, I. C. Fundescu, Theodor Speranția ș.a.
Precum alte creații populare, snoavele au constituit un prețios izvor
de inspirație pentru scriitorii noștri din diferite epoci: I. Budai
Deleanu, Anton Pann, Ion Creangă, I.L. Caragiale ș.a.
Pe de altă parte unii scriitori au prelucrat snoava populară,
transpunând-o în versuri, cum a procedat Petre Dulfu cu “Isprăvile lui
Păcală”.
După personajul principal din ele, snoavele au fost clasificate
de către cercetătorii străini în patru mari grupe:
•snoave despre proști;
•snoave despre căsătoriți;
•snoave care au ca personaj central femeia;
151

•snoave care au ca personaj central bărbatul.
Cercetătorii români au întocmit o tipologie pe temeiul familiilor de
subiecte și ținând seama de personajele snoavei și de relațiilor lor
sociale. După aceste criterii, au fost întocmite mai multe grupe:
•snoave axate pe relații sociale;
•snoave care reflectă relații de familie;
•snoave despre defecte fiziologice;
•snoave despre armată, preoțime ș.a.
Cele mai cunoscute și citite sunt snoavele românești care îl au
drept personaj principal pe Păcală, vestit prin istețimea și aventurile
sale comice.
II. Isprăvile lui Păcală, de Petre Dulfu
Petre Dulfu are meritul de a fi versificat, într-o viziune originală,
cunoscutele snoave despre Păcală.
Prin intermediul acestui personaj exponențial se exprimă
atitudinea omului simplu față de unele concepții retrograde, slăbiciuni
ori defecte omenești, pe care experiența de viață multiseculară a
poporului le condamnă și le sancționează. Sunt aduse în prim-plan
aspecte diverse din lumea satului de altădată și prezentate într-o
viziune realistă, veridică.
II.1 Tematică și compoziție
Opera sa se remarcă printr-o tematică variată: relații sociale,
familiale etc, întâmplările gravitând în jurul lui Păcală, care este
secondat de tipuri caracteristice din mediul rural: preotul hapsân,
boierul lipsit de omenie, femeia necredincioasă, soțul încornorat ș.a.
Umorul, ironia, zemflemeaua, satira sunt doar câteva din modalitățile
artistice folosite pentru sancționarea răului, sub orice formă ar apărea
acesta.
152

Un “Cuvânt înainte” de dimensiuni reduse subliniază frumusețea
snoavelor, rolul lor de-a amuza și de-a instrui: “Ce ne-am face tot cu-
amaruri, dacă n-ar mai fi pe lume și câte-o poveste plină de-n-
veselitoare glume …”. (Petru Dulfu, Isprăvile lui Păcală, Galați,
Editura Porto-Franco, 1993, p. 3)
Compoziția ciclică a operei evidențiază, în cele XXIV de
episoade, care se succed într-un ritm alert, calitățile omului simplu,
capacitatea de a învinge greutățile vieții, păstrându-și nealterate cele
mai alese însușiri sufletești.
Acțiunea este plasată în spațiul geografic românesc, într-un timp
nedeterminat.
Vechimea povestirii, farmecul ei arhaic sunt sugerate cu ajutorul
formulei introductive:
“Nu azi, nici ieri, hei! de-atuncea apa-a curs pe Olt cam multă
Undeva, pe-aici, sub cerul scumpei neastre Românii”…
Prezența elementului miraculos se remarcă în două capitole:
“Fluierul fermecat” și “Moara dracilor”. Cadrul, populat cu elemente
ale mitologiei creștine, rămâne însă preponderent realist.
Versificația cu măsuri lungi și ritmuri variate, adecvate
conținutului de idei, rima împerecheată, repetițiile, inversiunile etc.,
imprimă versului cursivitate, muzicalitate și dinamism.
Personajele sunt situate la antipod, având calități și defecte
caracteristice: înțelepciune, generozitate, omenie sau dimpotrivă:
prostie, lene, egoism etc.
Cel care animă lumea satului românesc este Păcală, eroul
snoavelor și autorul atâtor isprăvi. El este compus pe contrastul dintre
aparență și realitate. În aparență pare un prost, un nerod, însă cititorul
cărții lui Petre Dulfu își dă seama repede că Păcală utilizează arta
prefăcătoriei, a disimulării. El mimează prostia și buimăceala pentru
a-și prinde potrivnicii în capcană, pedepsindu-i după greșelile comise.
Ciclul snoavelor lui Păcală se încheie rotund, prin revenirea
personajului, după ce a răscolit lumea cu “isprăvile” lui, evidențiindu-i
153

păcatele și strâmbătățile, în sat ca să viețuiască asemănător unui
gospodar obișnuit.
Prin suita de întâmplări hazlii, prin umorul dens, ca și prin
deosebita vervă satirică se realizează o oglindire a vieții și
spiritualității caracteristice
poporului, din vremi imemorabile până astăzi.
II.2 Caracterul satiric și educativ al snoavelor lui Petre Dulfu
II. 2. a) Valori cognitive și morale
Atât snoava populară cât și cea cultă evidențiază o serie întreagă
de antinomii: bun-rău; inteligent-prost; cinstit-hoț; harnic-leneș;
moral-imoral; stăpân-slugă; bogăție-sărăcie; dreptate-injustiție ș.a.
Aceste concepte și principii etice, trăsături de caracter și defecte
general-umane nu sunt prezentate abstract și nici sub forma unor
propoziții moralizatoare, plate și plicticoase. Ele transpar din spusele
și conduita persoanelor, puse în situații comice care stimulează râsul și
motivează satira.
Cele mai multe snoave vizează viciile și defectele oamenilor ca
indivizi sau ale anumitor colectivități în ansamblul lor. În snoava lui
Petre Dulfu se ridiculizează:
•Prostia omenească ce apare în diferite ipostaze pentru că
povestitorul conturează, pe o scenă imaginară, o galerie de proști
aflați în grade felurite, ceea ce provoacă deopotrivă o reacție de
respingere din partea cititorului și o stare de bună dispoziție când
descoperă resorturile și manifestările acestuia. Proștii sunt
inițiatorii unor acțiuni fără noimă. Fie masculină, fie feminină,
prostia întreține hazul și, prin contrast, purifică spiritul și
luminează mintea.
•Lenea masculină sau feminină care are un loc privilegiat în
snoave.
•Zgârcenia și lăcomia ce sunt trăsături ale unor boieri sau preoți.
Un preot se roagă să fie lungită ziua de lucru a secerătorilor pentru
a munci cât mai mult pe moșia sa. Boierii zgârciți sunt dispuși să
trăiască numai cu apă de izvor sau cu fasole stricată, fapt ce
154

provoacă cititorului sentimente de compătimire și condamnare,
înveselind spiritele.
•Femeia necredincioasă care pune la cale diferite farse pentru a-și
înșela bărbatul. Situațiile prezentate devin comice, iar personajele
sunt ridiculizate, conduita lor fiind dezaprobată de tinerii cititori.
•Relația stăpân-slugă ce pune în evidență trăsăturile pozitive de
caracter față de cele negative. Pe de-o parte avem: inteligența,
înțelepciunea, cinstea, spiritul practic, aspirația spre adevăr și
dreptate, iar pe de altă parte avem: prostia, lenea, stângăcia,
răutatea. Personajele cu defecte fac gafe, sunt incapabile de a
judeca în mod corect faptele și cad ușor în ridicol.
Întrucât Păcală este un erou comic al snoavei românești, se pune
întrebarea: în ce măsură este un “model” de conduită pentru cititorul
tânăr? Sigur, acesta îl simpatizează pentru istețimea, inteligența și
inventivitatea puse în serviciul restabilirii dreptății și adevărului. Apoi,
școlarul se distrează copios de pe urma farselor înscenate de erou
potrivnicilor săi. Însă, atunci când Păcală devine crud, răzbunător,
chiar sadic, el se transformă în “antimodel” pentru tinerii aflați în plin
proces formativ.
III. Lectura interpretativă – modalitate de accesibilizare a
snoavelor lui Petre Dulfu
Lectura interpretativă este o metodă care constă în explorarea
asociațiilor personale și a sentimentelor provocate de un text, analiza
implicațiilor premiselor sale.
Discutarea reacțiilor cititorului
Elevii pot înțelege mai profund textul snoavelor dacă sunt încurajați
să-și exploreze propriile sentimente și asociații determinate de acesta.
Se vor simți mai implicați în lectură dacă observă că reacțiile lor
interesează.
Întrebările prin care se obțin răspunsuri personale sunt de trei feluri:
•ce ați observat în textul snoavei citite? Ce părți din text ați reținut
în mod deosebit? De ce?
155

•La ce v-au făcut să vă gândiți aceste părți reținute?
•Cum v-au făcut să vă simțiți aceste părți?
Această discuție legată de reacția cititorului la citirea
snoavelor, a peripețiilor lui Păcală, poate duce la discuții interesante
dacă învățătorul va ține seama de următoarele aspecte:
-s-ar putea ca el să fie nevoit să demonstreze ce fel de
răspunsuri așteaptă;
-trebuie să reducă discuția la povestire;
-nu trebuie să “corecteze” răspunsurile elevilor.
Rețeaua personajelor este o metodă care îi face pe elevi să
reflecteze la un text literar și să facă asociații personale cu textul, să
exploreze problemele ridicate de acesta și să discute trăsăturile literare
care îl caracterizează.
Este o metodă grafică de descriere a personajelor și de
argumentare a descrierii. Elevii scriu numele personajului într-un cerc
în mijlocul paginii. Apoi, în cercuri satelit în jurul cercului cu nume,
scriu cuvinte care caracterizează acel personaj:
Exemplu: Păcală – “Isprăvile lui Păcală” de Petre Dulfu
156Păcal
ă
curajo
sînțelep
t
genero
sinventi
vcinsti
t
milosamuza
nt

Un alt instrument cu multiple întrebuințări care îi încurajează
pe elevi să reflecteze le ceea ce au citit și să vină cu idei pentru ale
discuta în clasă este caietul de impresii de lectură . Se cere elevilor să
împartă paginile caietului în două: în partea stângă se vor scrie
fragmentele din text care le-au atras atenția, iar în partea dreaptă,
elevii vor scrie un comentariu despre fragmentul respectiv. Învățătorul
poate să-i pună pe elevi să schimbe caietele între ei și să comenteze
însemnările celuilalt sau poate să adune caietele elevilor și să le
comenteze cu întreaga clasă.
“Isprăvile lui Păcală” de Petre Dulfu sunt îndrăgite de către
elevi datorită umorului ce rezultă din ele, dar mai ales datorită
personajului principal, Păcală, care este iubit din pricina modului
original în care iese din încurcături și găsește rezolvări la anumite
probleme, a modului în care îi pedepsește pe mincinoși, zgârciți,
leneși etc.
LITERATURA DE AVENTURI
1.Preliminarii.
a) Definiția romanului.
157

Specie a genului epic de mare întindere, având un conținut
complex, desfășurat în cursul unei anumite perioade, populat de
personaje numeroase, presupunând o anumită profunzime a
observațiilor, complicate prin acțiuni numeroase și neobișnuite,
consemnate în cele mai inedite spații.
b) Tematica.
Conținutul romanului de aventuri se întemeiază pe dorul
enturii, nostalgia ținuturilor necunoscute, pe gustul surprizei și al
întâmplărilor extraordinare, care să probeze curajul, iscusința,
perspicacitatea eroilor.
J. Verne: “ Căpitan la 15 ani” “Johnatan Swift”; “Călătoriile
lui Gulliver”; C. Collodi: “Aventurile lui Pinocchio”; Radu Tudoran:
“Toate pânzele sus”; M. Sadoveanu: “Taurul mării”. Uneori romanul
de aventuri aduce accente inedite de meditație filosofică pe tema
relației matur-copil ca în romanul lui A. de S-Exupery: “Micul Prinț”:
Indiferent de tema abordată, romanele de aventuri își
construiesc subiectul dinepisoadele dramatice care evoluează gradat
într-un ritm rapid ( ținându-l pe cititor într-o tensiune permanentă ) și
care se încheie într-un deznodământ fericit pt. eroii pozitivi.
c) Real și ficțiune.
Spre deosebire de basme, în romanul de aventuri cadrul
fantastic este înlocuit cu locuri necunoscute, tainice. Succesul eroului
se va datora nu miraculosului, nu unor puteri sau obiecte magice ca în
basme, ci propriile lui calități sufletești și trupești: inteligență, curaj,
vigoare. Deci, miraculosul a fost strămutat din afară în sufletul
eroului. De aceea literatura de aventuri a devenit o lectură pasionantă
și o cale de trecere normală, de la basm la literatura realistă.
Din realitatea înconjurătoare elementele care se regăsesc în
universul referențial al literaturii de aventuri sunt diverse: mijloace
fizice de deplasare corespunzătoare evoluției tehnice (vaporul,
corabia, pluta, barca, trenul, mașina, balonul) sau metafizice (visul,
gândul), mijloace uzuale de comunicare (focul, poșta, telefonul),
obiecte utile explorării și vestimentație deosebită. Eroii realizează
fapte ieșite din comun, dar nu cu ajutorul fantasticului ci prin curaj,
perseverență, ingeniozitate.
d) Spațiul epic.
158

Spațiul epic al aventurii are atributele realului, deci și ale
accesibilului (țări, locuri umblate, zone muntoase, căi maritime sau
fluviale, zone aluvionare), dar ineditul acțiunii apare acolo unde,
aproape de spațiul explorat, mai există mister și neprevăzut: insula
pustie la D. Defoe, insula cu ccomoară la R. Stevenson, Peștera
Neagră la C. Chiriță, umanitatea periferică la M. Twain sau C.
Dickens ș.a.m.d.
Cititorul intră în contact direct cu realitățile explorate de
personaje, în care descifrează un peisaj real, un climat caracteristic, de
obiceiuri și tradiții, valori, idei, trăiri.
Axa epică a aventurii este călătoria cu predilecție în spațiul
gravitațional.
e) Personajele.
Personajele sunt foarte diverse ca tipologie și dobândesc
funcții exponențiale: antropologice, etnice, sociale, profesionale,
comportamentale, caracteriale. În acest context de personaje, eroul
principal al aventurii acumulează și probează trăsături pozitive de-a
lungul narațiunii, slăbiciunile sale sunt admisibile în ordinea etică
fiind ajutat de celelalte personaje să depășească dificultățile.
Eroii pozitivi degajă optimism și siguraanță, inspiră încredere
și simpatie fără rezerve.
Personajele negative respingătoare fizic și moral stârnesc pe
de-o parte dezaprobare și dezgust, iar pe de altă parte satisfacția că în
final sunt învinse. Pesonajele se caracterizează prin atitudinile și
faptele lor, epicul substituindu-se astfel observației psihologice.
f) Limba și stilul
Limba și stilul abundă în neologisme ddin care mulți sunt
termeni tehnici sau denumiri exotice constituind o bună achiziție pt.
fondul lexical activ al cititorului pe de o parte, iar pe de altă parte pt.
însușirea viitoarelor noțiuni științifice.
g) Valoarea educativă.
Literatura de aventuri este chemată să răspundă copiilor și
tinerilor la un lung șir de întrebări născute din setea arzătoare de
cunoaștere. Scopul ei este în primul rând educativ, cultivând în cititor
sentimentul patriotic, dragostea față de cuceririle omului.
Literatura de aventuri presupune acțiune susținută pt.
atingerea unui ideal într-o construcție epică, logică în care personajele
devin relevante și modele pt. cititor. Prin dimensiunea lor morală și
159

intelectuală, ea poate contribui substanțial prin aceasta la instruirea și
educarea micilor cititori oferindu-le modele de comportament. De
asemenea, contribuie la dezvoltarea imaginației copiilor, a unor
trăsături pozitive de caracter: curaj, dorința de cunoaștere și explorare,
perseverență.
TOATE PÂNZELE SUS ! de Radu Tudoran
1.Preliminarii.
Volumul apare în anul 1954și se înscrie în literatura de
aventuri prin semnificațiile sale etice, filosofice, estetice.
O narațiune antrenantă cu pagini de literatură veritabilă cu
personaje memorabile în cele mai multe cazuri de o plasticitate și un
pitoresc indiscutabil.
2.Semnificația titlului.
Titlul romanului (cu semnul exclamării) este sugestiv,
îndemnul marinăresc de a naviga “cu toate pânzele sus” primește o
chemare către urmărirea tenace și impetuoasă a unui scop nobil, un
îndemn de luptă cu obstacole, o permanentă deschidere către
cunoaștere, către aventură extraordinară, către izbândă.
3.Compoziția
Romanul se întemeiază pe un conflict consacrat de tradiția
literaturii de aventuri: căutarea unui prieten dispărut în împrejurimi
misterioase. În cele 2 părți mari intitulate: Ultima sirenă, Crucea
sudului, autorul reconstituie drumul pasionant pe mări și oceane ale
echipajului “Speranța” condusă de ing. Anton Lupan, drum presărat
cu peripeții și ilustrații limită în cadrul căruia se dezvăluie sensul
modificărilor unor cunoștințe sub impulsul noilor raporturi impuse de
împrejurări între oameni.
Scriitorul a vrut să sublinieze forța unei prietenii care scapă
mentalității comune a dragostei, a spiritului de sacrificiu care-i unește
pe membrii echipajului animați de aceiași dorință ca și căpitanul lor.
4.Subiectul.
Anton Lupan, ing. de căi ferate cu diplomă din Franța, unde-și
face studiile la Paris, îl cunoaște pe colegul mai vârstnic, Pierre
Vaillant, âmpreună cu care jură să cunoască lumea, să exploreze mai
cu seamă regiunea neinvestigată nici de Darwin din țara de
160

în locuri inaccesibile, a pierit și Arnold Vaillant, tatăl lui Pierre în
tentativa de a izbuti ce n-a reușit C. Darwin, bolnav și prea bătrân pt.
noi și periculoase explorări.
Încurajați de savant cei 2 tineri hotărâți să reia expediția pe
cont propriu după încheierea studiilor – Cum aceasta creează însă mari
eforturi și cheltuieli, cei 2 prieteni muncesc la canalul de Suez pt a
strânge banii necesari unei călătorii atât de dificile și pt a se pregăti
temeinic pt. marea lor aventură. Plecând înainte din Bosfor cu vaporul
“Speranța” sub pavilion francez, P. Vaillant își pierde urma pe mări
sau oceane.
Începe războiul din Balcani. În acest timp A. Lupan
navighează pe diferite vase cutreierând Mediterană, Marea Roșie,
Golful Persic, ajungând în India. Luptele lui cu pirații arabi intră în
legendă, devine cunoscut în marile porturi: Marsilia, Pireu, Port Said,
M. Roșie, Suez, Marmara. La gurile Dunării dă peste “L’Sperance ”
transformată în epavă. O repară și îi dă viață sub numele “Speranța” și
pavilion românesc pornește în căutarea lui P. Vaillant, cu un echipaj
format din oameni simpli dar minunați pe care –i formează în spiritul
omeniei, al dragostei de adevăr și dreptate, al respectului reciproc și al
solidarității. Inimosul căpitan înfruntă toate stihiile dezlănțuite pe mări
și oceane, luptă și supune bande de pirați arabi pe care le predă
justiției împreună cu inestimabilile lor prăzi ascunse în insulele
misterioase, cercetează pământurile pline de taină ale Țării de Foc,
studiază piața alcaluviilor pe care-i ajută să-și schimbe modul de viață,
să-și îmbrace trupul, să se hrănească, să-și construiască colibe în drum
spre Buenos Aires. Ducând o încărcătură de cărbuni, A. Lupan
primește de la căpitanul unui vas de pescuit balene, o hârtie găsită
într-o sticlă în pântecele unei balene prin care P. Vaillant își anunță
naufragiul. Sperând că prietenul său este în viață, A. Lupan își
schimbă drumul cu hotărârea de a-l căuta neobosit, plin de
devotamentul echipajului care i se alătură.
Cartea se încheie practic fără a rezolva conflictul dar
deschizând o poartă largă spre alte aventuri, însoțite de
sentimentele neobosite ale speranței. Categoria ROMAN DE
AVENTURI
161

Eroii realizează fapte ieșite din comun prin curaj
Persevernță și ingeniozitate
5.Tipologii umane
Unul dintre personajele principale este A. Lupan de profesie
inginer, el a devenit navigator strălucit, foarte bine documentat în
geografie, geologie, științele naturii, meteorologie fapt care-l ajută să
prevadă dezlănțuirea stihiilor în diferite zone climaterice, să-și învețe
oamenii cum să lupte împotriva lor și să desfășoare o activitate de
veritabil cercetător. Este curajos, are spirit practic, este întreprinzător,
162Proprietăți
Cu ce se aseamănă?
ExempleLITERATURĂ DE
AVENTURI
Romanul de aventuriRomanul – specie a genului epic de mare întindere,
având un conținut complex, desfășurat în cursul unei
anumite perioade, populat de personaje numeroase,
presupunând o anumită profunzime a observațiilor,
complicate prin acțiuni numeroase și neobișnuite,
consumate în cele mai inedite spații.
Jules Verne – Căpitan
la 15 ani
Johnatan Swift –
Călătoriile lui
GulliverC. Collodi –
Aventurile lui
Pinocchio
M. Sadoveanu –
Taurul măriiRadu Tudoran – Toate
pânzele sus
A. de S. Exupery –
Micul PrințSpațiul acțiunii: locuri
necunoscute, tainice
Personaje diverse ca tipologie, iar eroul acumulează
trăsături pozitive de-a lungul narațiunii
Basm

capabil de hotărâri capitale (ca aceea a amputării piciorului lui Ismail,
în lipsa unui medic).
Investit cu toate calitățile morale, esențializate în deviza
“nimic pt. sine, totul pt. oameni”, A. Lupan sugerează eroul din basm
pe Făt-Frumos, forță a binelui. Este în același timp și o pildă de
patriotism.
Între triburile sălbatice ale locuitorilor Țării de Foc se face
purtătorul unui mesaj de civilizație, dorind să-i ridice pe oamenii săi la
un nivel de viață omenesc.
Respectul față de oameni, dăruirea sa generoasă, renunțarea la
avantajele personale, cinstea, loialitatea, fac din el un erou desăvârșit.
Alături de A. Lupan se grupează la polul pozitiv și alți eroi ca
de ex.: Gherasim, primul cârmaci. Este un marinar de nădejde,
încercat, un prieten cu neașteptate resurse de duioșie manifestate de
împrejurările cumplite prin care trece Ismail.
Mihu, tânărul cioban ajuns elev marinar și plutașul Cristea
Busuioc duc cu ei, peste oceane aerul proaspăt al plaiurilor noastre,
inegalabilele cântece populare, care înveselesc nunta Adnanei cu A.
Lupan în îndepărtata punte.
Vorii Haralamb și Ieremia, băieți tiranici și încuiați sunt
mânați de dorul aventurii și, în ciuda aparențelor, Haralamb
demonstrează devotament și spirit de solidaritate cu prietenii lor.
E remarcabil Ieremia, ochitorul fără greș, suferind că natura
nu l-a făcut mai chipeș, de dragul atâtor fete frumoase, din toată lumea
făcute parcă numai pentru Haralamb, care în mândrețea lui se însoară
ori s-ar însura pe la toate popasurile –cu cafagioaica la Pireu.
Adnana este o siriancă, smulsă din mâinile piraților care știe
să înfrunte toate privațiunile vieții pe mare.
Ismail, un personaj pitoresc, plin de naivitate, îl câștigă
imediat pe cititor părin duioșia și umorul său.
Personaje negative – pirați ca Spanu, Husein, căutători de aur,
criminali ca Martin Stricland, Kurt Schlimbach.
DRAMATURGIA
163

I.
1.Definiția.Trăsături
II. “Inșir-te mărgărite” de Victor Eftimiu
1.Preliminarii
2.Izvoare
3.Temă
4.Compoziție
5.Subiectul
6.Personaje
7.Rolul descrierii
8.Limbă și stil
9.Valența educativă
I.1. Definiția
Dramaturgia este arta de a scrie piese de teatru, de a le pune în scenă
și de a le interpreta. Tot prin dramaturgie se înțelege și totalitatea
operelor dramatice care aparțin unui popor, unei epoci, unei școli
literare, unui scriitor etc. Valoarea educativă: în activitatea din
grădiniță și din școală, teatrul pentru copii ocupă un loc deosebit. În
general se pun în scenă scurte scenete, într-un singur act sau în două-
trei tablouri.
Teatrul pentru copii construiește un univers miniatural, accesibil
celor mici, în care personajele sunt copii sau reprezentări alegorice.
Trăsături:
•În creațiile dramatice pentru copii conflictele sunt simple, foarte
clar exprimate, dublate de funcții educative.
•Evoluția conflictului este bine marcată pe momente, iar
deznodământul este de cele mai multe ori o victorie a adevărului,
a curajului, a hărniciei, a cinstei etc.
•Uneori finalul rămâne deschis, evoluția personajului principal
ridicând semne de întrebare, ca de exemplu: în “Elefănțelul
curios” de Nina Casian.
•Repertoriul se constituie din creații ale marilor dramaturgi: I.L.
Caragiale, V. Eftimiu, ale scriilorilor contemporani, Nina Casian,
Gelu Naum, Marin Sorescu, Alexandru Mitru, Călin Gruia, Titel
Constantinescu, Alecu Popovici etc.
164

•Spectacolul oferă celor mici numeroase posibilități de înțelegere,
textul fiind susținut de regile, jocul actorilor și scenografia.
•Educatoarea sau învățătorul trebuie totuși să realizeze noțiuni
pregătitoare, pentru ca spectacolul să fie înțeles.
•De asemenea, după vizionare sunt necesare discuții care să
precizeze conflictul, să sublinieze anumite momente, trăsăturile
personajelor, replicile care poartă semnificații deosebite.
În activitățile cu copiii se folosesc lecturi dramatizate, monologuri,
scenete, piese.
Inșir-te mărgărite
de Victor Eftimiu
Preliminarii
Dintre marii maeștri dramaturgi care, fără a fi creat pentru
copii, pot fi aduși în lumea copilăriei se desprinde mai ales Victor
Eftimiu. Din opera sa dramatică poate fi preluată numai pe fragmente,
feeria II. “Inșir-te mărgărite” pentru audiție sau chiar dramatizare la
clasa a IV-a, deși conținutul filosofic, estetic și etic al acestuia
depășește cu mult puterea de receptare a celor mici.
Piesa a fost reprezentată la București în 1911 și constituie
primul mare succes al lui V. Eftimiu ca dramaturg, deși mai valoroasă
ar fi Corbul negru, a doua feerie a sa, prezentă în 1913 pe aceiași
scenă a Teatrului Național.
Compoziția
“Inșir-te mărgărite”, poem feeric în cinci acte are ca model creația
populară, încercând chiar o sinteză a documentelor de conținut și
formă specifice basmului românesc. Pentru titlu autorul a împrumutat
o formulă mediană caracteristică structurii basmului popular: “Nei!
Înșir-te mărgărite – cum zicea câte-un bunic”.
Tema
În piesă se împletesc armonios două tendințe caracteristice
dramaturgice a lui V. Eftimiu: atitudinea critică împotriva nedreptății
(tema) implicând efortul pt. rezolvarea ei pașnică și reflectarea
temelor majore ale literaturii și arte universale, care pun în lumină
valențele multiple ale umanismului.
165

Izvoare
Piesa este un basm adaptat din izvoarele mereu tinere ale
folclorului românesc, dar atât sub raport tematic, cât și compozițional,
autorul sparge cu îndrăzneală tiparele tradiționale introducând în
lumea fantasticului eroi luați din realitatea inedită: țărani cu grijile,
aspirațiile și mentalitatea lor, în care se strecoară chiar atitudini
satirice la adresa superstițiilor și în care eroii basmului sunt interpreți
strict omenește.
În “Inșir-te mărgărite” autorul împletește elementele fantastice
și cele de legendă cu cele care au un caracter concret istoric și de
asemenea, elementele dramatice cu accente satirice și cu umorul.
Subiectul poemului este mult mai amplu și mai complex decât al
oricărui basm, acțiunea extinzându-se pe mai multe planuri atât în
spațiu cât și în timp.
Alb-Împărat avea trei fete: Maranda, Milena și Sorina.
Părintele lor a socotit că le-a venit vremea să se mărite, cu atât mai
mult cu cât, fiind bătrân, simțea că treburile împărăției trebuie trecute
în mâini mai tinere și mai puternice.
Cele trei fete vor fi pețite de către tineri veniți din toate
colțurile lumii: Mugurilă, Zorilă, Neam de Vodă, Banul Pungă, Banul
Scamă, Buzdugan, Banul Spadă, Apă-Dulce, Voie-Bună, Țară Bună și
chiar Zmeul-Zmeilor.
Împăratul alege pt. Maranda și Milena pe Voie-Bună și
respectiv Țară Bună (aruncarea cu mărul de aur spre cel ales, fiind o
simplă formalitate, decizia aparținând impăratului). Cei doi au fost
aleși pentru că firile lor corespund politicii sale de pace:
“Pacea, traiul liniștit / Astea trebuie în țară,
astea veșnic le-am țintit…”
“Numele mi-e țară bună, nu cunosc răul și ura
Numai gânduri de lumină îmi cutreieră făptura”.
Conflictul se declanșează în momentul în care Sorina, fata cea
mai mică se opune voinței părintelui, refuzând să se mărite. Împăratul
rănit în orgoliul său o blestemă:
“Și precum gonești feciorii ce-au venit să mi te ia,
Tot așa să te gonescă cel dintâi ce ți-o plăcea.”
Craii pleacă nemulțumiți, hotărâți să se răzbune.
Conflictul familial se amplifică printr-un conflict psihologic,
mai general, izvorât din confruntarea cu două concepții opuse despre
166

dragoste și viață. Surorile și mama Sorinei admit căsătoria de
conveniență, din interese politice. Sorina este însă un exponent al
concepției sănătoase despre viață, a poporului întemeiată pe credința
în dragoste, libertatea alegerii omului iubit.
În finalul actului I intervine vrăjitoarea care-i prezice un
destin nefericit, o goană veșnică și zadarnică după Făt-Frumos.
Actul al II-lea se desfășoară în același cadru, la curtea
împăratului. Împăratul serbează cele două nunți ale fiicelor mai mari.
Sosește Făt-Frumos căutând pe Zmeul-Zmeilor care i-a furat-o pe
Ileana Cosânzeana. Poftit de împărat la ospăț, Făt-Frumos povestește
motivul căutărilor sale fără răgaz.
Apare Sorina care-i aruncă lui Făt-Frumos mărul de aur iar
aceasta o privește nepăsător, lăsând mărul să se rostogolească pe
trepte. Fata constată împlinirea prea timpurie a blestemului pământesc
și își amintește de al doilea blestem, acela al vrăjitorului.
Își face apariția Zmeul-Zmeilor. Chipul lui n-are nimic de
monstru sau balaur: îi lipsesc ghearele, aripile și alte trăsături cu care
l-a înzestrat imaginația populară. Urmează un adevărat uragan al
cuvintelor între Zmeul-Zmeilor și Făt-Frumos. Făt-Frumos se
dezvăluie ca erou al universului teluric, forță a binelui, a luminii, a
iubirii. Zmeul vine din lumea întunericului. El este o speranță
infernală, nbefericită. Înfruntarea celor doi este întreruptă de vestea că
pețitorii refuzați în frunte cu Buzdugan vin cu oaste împotriva
împăratului.
La insistențele mamei și ale surorii mijlocii și sub influența
fricii, Sorina acceptă să se mărite cu Buzdugan, dar în virtutea
blestemului vrăjitoarei fuge de la nuntă și devine Zâna-Florilor.
Buzdugan ducând în cârcă o vrăjitoare și cumnații săi Voie Bună și
Țară Bună pleacă în căutarea fugarei.
Actul al treilea se desfășoară în inima pădurii, pe furtună.
După 4 ani ginerii se întâlnesc, fără s-o fi găsit pe Sorina. Vor porni
din nou și drept pedeapsă, vrăjitoarea îl va duce în cârcă Buzdugan.
Autorul introduce acum în acțiune un grup de țărani Moș
Dumitru, Moș Toader, Mitru Geambașul, etc. în frunte cu Păcală. Ca
în viața de toate zilele, țăranii vorbesc despre tot felul de semne rele
(frecvente în superstiția populară). Fiecare din țărani este o mică
individualitate conturând însă în grup chipul țăranului nostru de
167

altădată: sărac, superstițios dar înțelept, înzestrat cu umor și spirit
critic.
În actul al IV-lea acțiunea continuă cu împărăția Zânei
Florilor. Vrăjitoarea și Buzdugan ajung pe “pajiștea Sorinei”.
Din discuția cu Buzdugan aflăm povestea acestei mame nefericite și
răzbunătoare a Zmeului Zmeilor. Ea urmărea să despartă pe Sorina de
Buzdugan, ca să o apropie de Făt Frumos astfel ca Ileana Cosânzeana
să rămână lângă fiul ei. Destinul vrăjitoarei stă, ca și al Zmeului, sub
semnul tainei și al blestemului, de unde și tragismul lor care, însă, nu
anulează forțele rele, obscure, întruchipate de cei doi.
Din acest punct de vedere, viziunea complexă a autorului
depășește schematismul din basmele populare. O nouă întâlnire a
Sorinei cu Zmeul Zmeilor dezvăluie alte dimensiuni ale firii fetei.
Miloasă la început față se zmeu, acum se arată decisă să fie de
partea lui Făt Frumos, ținta dregostei ei statornice dar purificate în
sensul limitării la aspectul ei fratern. Sosește și Făt Frumos – Sorina
își povestește nefericirea iubirii ei și trăiește amărăciunea certitudinii
că Făt Frumos a rămas credincios Cosânzenei.
Actul al V-lea constituie deznodământul basmului. În ciuda
strădaniilor disperate ale vrăjitoarei Varga, Făt Frumos se luptă cu
Zmeul Zmeilor și îl ucide. Țăranii anunțați despre aceasta de Păcală,
se bucură de victoria lui Făt Frumos.
Vrăjitoarea mai încearcă să fură inima Cosânzenei (de aici
întâlnirea cerută de Făt Frumos), dar Sorina, cu puterea de Zână a
Florilor , dezleagă vraja, redându-i lui Făt Frumos mireasa și
demonstrând o mare putere de autodepășire și de sacrificiu ceea ce-i
conferă o profundă notă de umanitate și-i netezește calea revenirii
printre ai săi.
Apare și Buzdugan, care găsise fluierul fermecat, obiect
încărcat de semnificație și care pecetluiește victoria binelui asupra
răului, căci la cântecul lui baba își pierde puterile și dispare. Dezlegată
și ea de vrajă, Sorina va reveni alături de Buzdugan, printre oameni
“Dar acum arunc cununa de rusalce împletită!…/ Dragostea ce mi-ai
păstrat-o ne va ocroti pe noi / Mână-n mână să ne întoarcem printre
oameni, amândoi.”
Finalul aduce ideea infrățirii tuturor oamenilor, în veselie și
joc: “Pace tuturor! Ca frații! Astăzi toți suntem voioși! / Iar acum să
întindem hora cum știm noi din moși-strămoși-“.
168

Personajele
Prin suita de personaje pozitive, atât reale cât și fantastice,
victorioase în lupta cu forțele răului, semnul comunică un crez
luminos, încrederea în afirmarea plenară a umanității.
Naraținea este dinamică prin replicile scăpărătoare ale
personalelor (Făt Frumos – Zmeu) prin notele de satiră și umor (Moș
Teodor, Păcală).
Rolul descrierii
Basmul, adevărată feerie în intenție și în fapt, abundă în
descrieri ale naturii de o mare putere de sugestie (de ex. descrierea
țării lui Murgilă):
“Din ținutul unde cerul, dezmierdând a mării undă,
lasă negura să urce pe când soarele s-afundă,
ș-am, sosit în țara noastră, când luceferii răsar…”
Poemul împresionează și prin frumusețea deosebită a
versurilor ample, cu rime bogate, cu sonoritate caldă, solemnă.
Valoarea educativă
Prin legătura fondului de idei, prin noblețea mesajului, prin
realizarea artistică magistrală, poemul feeric “Inșir-te mărgărite”,
contribuie la educația multilaterală a elevilor îmbogățind sufletul prin
puternice trăiri, etice și estetice.
Un aspect în acest sens îl constituie pledoaria (prin gura lui
Păcală) pentru valoarea educativă și estetică a basmului și sublinierea
legăturii indisolubile dintre omul din popor și plăsmuirile lui artistice.
“Vezi tu, scornitura asta, basmul, știe să te prindă
De urechi, și să te ție… și-ncordarea să-ți cuprindă….
………………………………………………………………………..
Da! Așa-i făcut românul, de-o avea ori nu bucate,
De i-o fi căsuța goală, de i-o fi sumanul ros,
El cu doinele și cu basmul, își petrece bucuros.”
Întregul discurs fantastic, propriu basmului, se distinge printr-
un stil oral, în cadrul căruia adresarea directă, monologul, dialogul,
vorbele de duh, proverbele, zicătorile, pasajele exclamative îi cele
interogative au rolul de a potența oralitatea îi implicit, de a stârni
interesul cititorului sau al ascultătorului pentru basm.
Povestea, străveche plăcere universală pe care o simțim din
copilărie, este atât de trainică pentru că, fără îndoială, are o însușire
169

anume, un principiu deosebit de permanență. Mai întâi, pentru că ne
duce, în câteva cuvinte, într-o altă lume, în care nu trăim întâmplările,
ci le închipuim, o lume în care stăpânim spațiul și timpul, în care
punem în mișcare personaje imposibile, cucerim după dorință alte
planete, strecurăm tot soi de făpturi sub ierburile de pe fundul
iazurilor, între rădăcinile stejarilor, o lume în care cârnații atârnă în
copaci, râurile curg spre izvoare, păsări guralive răpesc copii, răposați
fără odihnă se întorc pe furiș fiindcă au uitat ceva, o lume fără granițe
și fără legi, în care putem orândui cum ne place întâlnirile, luptele,
pasiunile.
Povestitorul este înainte de toate cel care vine din altă parte,
care îi adună în inima satului pe cei care nu pleacă niciodată nicăieri și
le arată alți munți, alte planete, alte spaime și alte chipuri. Este cel
care aduce schimbarea.
Prin acel ,, a fost odată” , trecerea dincolo de granițele lumii,
adică metafizica, se strecoară în copilăria fiecărui om, și poate chiar a
fiecărui popor, prinzând rădăcini atât de puternice încât vom socoti tot
ce s-a născut din mintea omului, întreaga noastră viață drept o realitate
indiscutabilă. Pe lângă faptul că ne încântă și ne poartă pe alte
tărâmuri, povestea este temeiul însuși al credințelor noastre.
Povestea înseamnă mai mult decât această călătorie sau
trecerea în altă lume. Printr-o datorie firească, fiindcă presupune o
relație între oameni, povestea este legată întotdeauna de cei care
ascultă, iar uneori – într-un chip mai puțin vizibil – de cel ce o
istorisește. Este asemenea unuia din obiectele magice pe care le-a
folosi în atâtea rânduri, ca de pildă o oglindă vorbitoare.
ANEXE
MODELE DE FIȘE / MATERIALE PENTRU
PORTOFOLIUL DE EVALUARE
CE TE LEGENI… de Mihai Eminescu
170

trecere oscilare îndoială
balans durere

pustiire
împăcare resemnare
rătăcire pierdere

dezechilibru
neputință nestatornici
Mihai Eminescu (1850-1889) a scris mai multe poezii pe tema trecerii
timpului, a relației om – natură, fiind un mare iubitor al comunicării
cu “prietenul” său, codrul.
Poezii:
– Revedere
– Ce te legeni…
– Fiind băiet, păduri cutreieram.

Asemenea omului, codrul resimte oscilant trecerea t6impului, între
bucurie și durere. Astfel, între anotimpurile naturii și vârstele omului
se pot stabili niște asemănări:
•Primăvara – copilărie – bucurie, optimism, încredere
•Vara – tinerețe – împlinire, creștere, rodire
•Toamna – maturitatea – recolta, goliciune, amărăciune
•Iarna – bătrânețe – pustiire, amorțire, deznădejde.
Amorțire = lat. Ad- “aproape de” + mort- (cuv. de bază) + -it (prefix)
MESAJ: Omul și codrul, ca orice formă de viață, acceptă că sunt
supuși deopotrivă unui ciclu al trecerii ireversibile a timpului
171legănare

Matrice semantică “legănarea”
1. Completați matricea semantică în așa fel încât să obțineți și o
matrice intertextuală, precizând relația dintre (fragmentele din)
operele (parabola Fiului rătăcitor, Fram, ursul polar, după Cezar
Petrescu, Micul prinț, de Antoine de Saint Exupery) și alte două titluri
precizate de voi.
2. Completați tabelul de mai jos în așa fel încât noua matrice
complexă obținută să fie transpusă în obiectivele curriculare ale
disciplinei (v. Programele școlare / 2005) pe de o parte, iar pe de altă
parte să prefigurați, în dreapta “orizontul de așteptare” al dascălului
prin anticiparea unor posibile răspunsuri din partea elevilor de clasa a
III—IV-a.
Obiective / competențe vizate Mesaje verbale, “orizont de
așteptare” a răspunsurilor
elevului
1.
2.
3.
4.•
•
•
•
CONCLUZII care să puncteze deschiderea spre interpretări
plurale:
1………….; 2……………..; 3…………………; 4…………….
Ce te legeni, de M. Eminescu – genul liric // parabola – Fiul
rătăcitor, povestire despre o “(re)întâlnire” / devenire
Întrebări textuale Întrebări
intertextualeÎntrebări
transtextuale
Ce face codrul? •În ce alte texte ați
întâlnit acest
motiv / termen?Ce înseamnă
legănarea pentru
tine?
172

•Ce asemănări //
deosebiri există
între textul nostru
și alte texte?
•Dar pentru maturi?
Dar pentru condiția
umană?
Ce forme de legănare
ai trăit?
Știi niște întâmplări
asemănătoare din
viața prietenilor tăi?
Ș.a.
CONCLUZII care să puncteze relația dintre întrebări și
comprehensiune // interpretare
1………; 2……….; 3……………………; 4……………………..
Ce te legeni, de M. Eminescu – genul liric // parabola – Fiul
rătăcitor, povestire despre o “(re)întâlnire” / devenire
Asemănări Deosebiri
1.
2.
3.1.
2.
3.
CONCLUZII privind relația gen – moduri de expunere și relația
emițător -receptor
1…………..; 2……………….; 3………………….; 4………………
173

BIBLIOGRAFIE CRITICĂ SELECTIVĂ
1. Andrei, Alexandru, Valori estetice în basmul fantastic românesc ,
Societatea “Relief Românesc”, București, 1979.
2.Barbu, Savin , Ion Creangă, Ed. Tineretului, Buc. 1968 ,
3.Bratu, Bianca, Preșcolarul și literatura (studiu și antologie ),
E.D.P., București, 1977.
4.Buzași, Ion, Literatura pentru copii – note de curs, Editura
Fundației “România de mâine”, București, 1999.
5.Canciovici, Mihai Alexandru, Păcală – eroul comic din snoava
populară românească, Craiova, Editura Hyperion, 1998.
6.Călinescu, G., Estetica basmului, E.P.L., București, 1965.
7.Călinescu, George, Ion Creangă, Ed. Minerva, Buc. 1978
174

8.Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, Fundația Europeană Drăgan, Editura Nagard, 1980.
9.Cândroveanu, Hristu, Literatura română pentru copii. Scriitori
contemporani, București, editura Albatros, 1988.
10.Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri , vol. I,
II, III, București,Editura Artemis, 1994.
11.Chițimia I.C., Folclorul românesc în perspectiva comparată,
Editura Minerva; București, 1971.
12.Cioculescu, Șerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor, Istoria
literaturii române moderne, E.D.P., București, 1971.
13.Ciopraga, Constantin, Mihail Sadoveanu, Editura Tineretului,
București, 1966.
14.Constantinescu, Pompiliu, Figuri literare, Ed. Minerva, Buc.
1989
15.***, Dicționar de termeni literari, Editura Academiei, București,
1976.
16.Costea, Octavia (și colaboratorii), Literatura pentru copii, Manual
pentru clasa a XIII-a, școli normale, București, E.D.P., 1999.
17.Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, București, Editura Univers,
1978.
18.Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Ion Creangă, E.P.L., București,
1963.
19.Escarpit, Robert, De la sociologia literaturii la teoria
comunicării, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980.
20.Fontanier, P., Figurile limbajului, Editura Univers, București,
1977.
21.Gaonac, Daniel, Les composants cognitives de la lecture, Le
Francais dans la monde, nr. 255, 1993.
22.Holub, C. Robert, Reception Theory (A critical introduction)
Methuen, London and New York, 1984.
23.Ionescu, Miron (coord.), Educația și dinamica ei, București,
Editura Tribuna Invățământului, 1998.
24.Manolescu, Florin, Literatura S.F., Editura Univers, București,
1986.
25.Matei, Horia, Literatura și fascinația aventurii, Bucureești,
editura Albatros, 1986.
175

26.Marino, Adrian, Dicționar de termeni literari, Editura Academiei,
București, 1976.
27.Mărgineanu, Nicolae, Psihologie și literatură, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2002.
28.Negrilă, Iulian, literatura pentru copii, Arad, Editura Multimedia,
1996.
29.Papadima, Ovidiu, Cuvânt introductiv la Păcală și Tândală de
Corneliu Buzinschi, București, Editura Cartea românească, 1973.
30.Propp, V.I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic , Editura
Univers, București, 1973.
31.Radian, Sanda, Măștile fabulei, Editura Minerva, București, 1983.
32.Stoica, Cornelia, Vasilescu, Eugenia, Literatura pentru copii,
Manual pentru clasa a XII-a, școli normale, București, Editura
Didactică și Pedagogică, 1995.
33.Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române , Vol.II., Ed. Minerva,
Buc. 1972.
34.Todorov, Tzvetan, Introducere în literatura fantastică, Editura
Univers, București, 1973.
35.Trandafir, Constantin, Ion Creangă-spectacolul lumii , Ed.
Porto-Franco, Galați 1996
36.Vianu, T., Arta prozatorilor români, vol.I-II, E.P.L., București,
1966.
37.Veron, Eliseo, La semiosis sociale (fragments d’une theorie de la
discursivite ), PUF, Saint-Denis, 1967.
38.Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, București, Editura
Academiei, 1987.
CUPRINS
Pledoarie pentru un model problematologic al lecturii …………………….4
1. Specificul literaturii pentru copii. Genuri și specii predilecte.
Mitologia românească și universală – izvor al literaturii pentru
copii………………………………………………………………………………… 10
1.1. Particularități ale literaturii pentru copii …………….10
1.2. Miturile. Definiție și clasificare ………………………… 14
1.3. Alexandru Mitru, Legendele Olimpului ………………15
176

1.4. Aplicație – mituri transtemporale …………………………….. 24
Itemi pentru evaluare ……………………………………………………. 28
2. Legenda – specie reprezentativă a literaturii pentru copii ………….29
2.1. Definiție, clasificare, valori morale ………………………….. 29
2.2. Legendele românilor ………………………………………………. 32
2.3. Legenda etiologică. Povestea Florii soarelui ………………37
2.4. Legenda geografică. Babele ……………………………………. 39
2.5. Legenda istorică. Condeiele lui Vodă, Legenda
Vrâncioaiei ……………………………………………………………………………. 40
Itemi pentru evaluare………………………………………..47
3. Basmul și povestea ………………………………………………………………. 47
3.1. Definiție și clasificare …………………………………………….. 47
3.2. Teme și motive predilecte ……………………………………….. 48
3.3. Particularizări. Exemple …………………………………………. 50
3.4. Dimensiuni ale fantasticului ……………………………………. 54
3.5. Poveștile lui I. Creangă ………………………………………….. 59
3.5.1. Poveștile nuvelistice …………………………………….. 59
3.5.2. Poveștile animaliere ……………………………………… 68
Itemi pentru evaluare ………………………………………………………… 76
4. Povestiri și schițe………………………………………………………………… 77
4.1. Scurtă privire generală ……………………………………………. 77
4.2. Definire, clasificare și reprezentanți ………………………….80
4.3. Tema copilăriei…………………………………………………….. 81
4.3.1. Mihail Sadoveanu, Dumbrava minunată …………..81
4.3.2. Ionel Teodoreanu, Ulița copilăriei ………………….86
4.3.3. Mircea sântimbreanu, Mama mamuților
mahmuri ……………………………………………………………… 90
4.4. Tema naturii și a viețuitoarelor ……………………………….. 91
4.4.1. Emil Gârleanu, Căprioara ……………………………. 92
4.4.2. I. Al. Brătescu-Voinești, Puiul ……………………….95
4.4.3. I. Creangă, Ursul păcălit de vulpe …………………100
4.5. Trecutul istoric……………………………………………………. 102
Itemi pentru evaluare ………………………………………………….. 103
5. Poezii despre trecutul istoric ……………………………………………….. 104
5.1. D. Bolintineanu, Legende istorice………………………….. 105
5.2. G. Coșbuc, Cântece de vitejie………………………………… 109
6. Poezia despre natură și copilărie ………………………………………….. 112
6.1. Vasile alecsandri, Pasteluri…………………………………… 113
177

6.2. Tudor Arghezi…………………………………………………….. 118
6.3. George Topârceanu …………………………………………….. 126
6.4. Elena Farago ………………………………………………………. 134
Itemi pentru evaluare ………………………………………………….. 138
7. Modele de dascăli în literatură – paralelă ………………………………. 139
7.1. Mihail Sadoveanu, Domnu Trandafir ……………………..139
7.2. B. Șt. Delavrancea, Domnul Vucea………………………….143
8. Snoava…………………………………………………………………………….. 148
8.1. Definire, particularități, clasificări ………………………….. 148
8.2. Petre Dulfu, Isprăvile lui Păcală……………………………. 151
8.3. Modalități de receptare a snoavelor …………………………154
9. Literatura de aventuri …………………………………………………………. 157
9.1. Preliminarii. Definire, particularități ……………………….157
9.2. Radu Tudoran, Toate pânzele sus!………………………….. 159
10. Dramaturgia pentru copii ………………………………………………….. 163
10.1. Definire, particularități ……………………………………….. 163
10.2. Victor Eftimui, Înșir-te mărgărite ………………………..164
ANEXE……………………………………………………………………………….. 170
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………….. 174
178