Valea Dunării între Oltenița și Călărași, studiu geomorfologic Coordonator Stiințific, Absolvent, Prof. Dr. Iulian Săndulache Similea Ionuț… [304022]

[anonimizat], Absolvent: [anonimizat],

2020

CUPRINS

PARTEA I: ASPECTE DE ORDIN GENERAL

CAPITOLUL I: INTRODUCERE

CAPITOLUL II: ISTORICUL CERCETĂRILOR

CAPITOLUL III: AȘEZAREA GEOGRAFICĂ. LIMITE

CAPITOLUL IV: ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ ȘI ÎMPĂRȚIREA EI PENTRU MODELAREA AREALULUI RELIEFULUI

CAPITOLUL V: MORFOMETRIE ȘI MORFOGRAFIE

V.I. HIPSOMETRIA

V.II ENERGIA DE RELIEF

V.III. PANTELE ȘI EXPOZIȚIA VERSANȚILOR

CAPITOLUL VI: MORFOGENEZĂ

VI.I RELIEFUL FLUVIATIL

VI.I.I ALBIILE

VI.I.II LUNCILE

VI.I. III TERASELE

VI.I.IV CONURILE DE DEJECȚIE ȘI ALUVIALE

VI.I.V GLACISURILE

VI.II RELIEFUL ANTROPIC

VI.III HAZARDELE GEOMORFOLOGICE

VI.III.I POTENȚIALUL MORFODINAMIC

VI.III.II AGENȚI ȘI PROCESE

VI.III.III INFLUENTELE GEOMORFOCLIMATICE

VI.IV RISCUL GEOMORFOLOGIC

VII EVOLUȚIA PALEOGEOMORFOLOGICA

VIII STUDIU DE CAZ AL INFIINTARII PORTULUI IN ORASUL CALARASI (FACTORI ANTROPICI IN MODELAREA RELIEFULUI PENTRU CONSTRUCTIA PORTULUI)

VIII CONCLUZII

Capitolul I

[anonimizat]-o manieră cât mai confortabilă asupra unui sector care este situat în SE Câmpiei Române.

[anonimizat], dar și componentelor ce țin de aceste studii.

[anonimizat], atât de ordin general( observația, comparația, fotografierea etc.) , dar și cele de ordin geografic ( cartarea, realizarea hărților în programul GIS)

Pentru a [anonimizat] o bază de date de natura bibliografică ( hărți,fotografii) . Pentru strângerea celorlalte informații a fost nevoie deplasarea pe teren alături de profesorul îndrumător în 2 rânduri. Un punct foarte important din această lucrare o reprezintă fotografierea principalelor procese ce au loc în arealul analizat.

[anonimizat] m-au sprijinit și ajutat în realizarea acestei lucrări cu diferite informații sau sugestii ( [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]), [anonimizat].

[anonimizat], cât și financiar.

[anonimizat]. [anonimizat]. Poporanii care s-[anonimizat], [anonimizat] a venit și denumirea de Lichirești a satului. Lichireștiul este menționat pentru prima dată într-o hartă, la data de 1700, operă cartografică a [anonimizat], la Padova.

Populația era reprezentată la acea dată de oameni liberi care se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor, români și un număr mic de bulgari și turci. O categorie aparte erau călărașii ștafetari, care făceau serviciul de curierat pe traseul București – Constantinopol. Sunt organizați cel mai probabil în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu, primul document păstrat care-i amintește datează de la 25 mai 1722. De la acești călărași ștafetari, care după terminarea serviciului s-au stabilit în așezarea ce se afla în apropierea detașamentului lor, satul Lichirești începe să fie cunoscut sub denumirea de "satul călărașilor" sau Călărași.

Spre sfârșitul secolului XVIII numele de Lichirești este folosit tot mai puțin; pentru numele satului se folosea când numele de Călărași, când de Lichirești, când amândouă. Pe harta din 1700 Lichireștiul este menționat ca un sat mare. Pe harta austriacă de la 1791, localitatea apare consemnată sub numele de "Călărași sau Lichirești".

La 1 mai 1734 Călărași este menționat ca târg, ceea ce e un indiciu că satul luase proporții, că începuse să închege o viață comercială. Diferiți călători care au trecut pe aici au avut întotdeauna impresii plăcute despre acest târg. În această perioadă Călărașiul făcea parte din județul Ialomița, cu reședința la Urziceni.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea încep să se facă îmbunătățiri cu caracter public: pe lângă vechea biserică ce exista în centrul localității, se ridică un han central și numeroase prăvălioare, care – împreună cu casele unor locuitori mai înstăriți – vor da Călărașiului un aspect de orășel.

Zona actuală a Călărașiului a fost de multe ori teatrul războaielor purtate împotriva pericolului turcesc, pentru apărarea luncii Dunării. S-au purtat multe bătălii aici, încă de la înființarea localității și până la data de 28 mai 1812 când la București s-a semnat pacea ce avea să aducă liniștea locuitorilor. Momentele de groază au trăit călărășenii și în 1821, o dată cu declanșarea revoluției conduse de Tudor Vladimirescu, necazurile lor terminându-se abia la un an după sfârșitul revoluției din 1821. Un alt moment de panică pentru locuitori îl reprezintă noul război ruso-turc din anii 1828-1829. Ca și cum pierderile cauzate de război n-ar fi fost suficiente, în anii 1828-1830 la Călărași a izbucnit o groaznică epidemie de ciumă. În vara anului 1831 izbucnește holera, adusă de turci, din fericire această nouă epidemie ținând doar câteva zile.

După trecerea tuturor necazurilor a început imediat refacerea localității. S-a construit un pod stătător peste gâtul Iezerului, pod ce a facilitat accesul spre Silistra; s-au ridicat două clădiri, dintre care un grajd mare pentru 20 de cai, iar pentru evitarea ciumei și a holerei s-a construit un local imens de carantină, acordându-se astfel o mare atenție măsurilor sanitare. Toate aceste lucruri au determinat schimbarea aspectului general al Călărașiului, care semăna tot mai mult cu un oraș de provincie; doar statutul oficial lipsea.

Nevoile tot mai stringente ale rușilor de a se afla în permanent contact cu autoritățile județene i-au făcut să intervină la București, cerând mutarea capitalei județului Ialomița de la Urziceni la Călărași. La 18 aprilie 1833 se poruncește mutarea capitalei la Călărași, fapt ce a dus la căutarea clădirilor necesare autorităților și a unor case de locuit pentru șefii județului, precum și la mutarea în Călărași a instituțiilor județene de profil (ocârmuirea, tribunalul și poliția).

La 1 noiembrie 1833, cu prilejul intrării în funcțiune a primei comisii a orașului Călărași, se adoptă primul buget în sumă de 8000 de lei, propuși a fi cheltuiți pentru modernizarea uliței centrale a orașului și pentru construirea unei școli (s-au alocat 4500 lei). S-a construit un număr însemnat de case particulare, dar și câteva clădiri publice, și s-a reparat catedrala grav afectată de cutremurul din 1829.

La 26 iunie 1837, președintele Comisiei orașului, împreună cu un membru al comisiei, face un raport amănunțit asupra modificărilor ce sunt de făcut în oraș: să se înlcuiască învelișul de stuf al caselor cu olane în termen de un an, coșurile caselor să se facă din cărămidă, nu din nuiele împletite și cu pământ etc. S-a propus punerea la punct a normelor pentru prevenirea incendiilor; după incendiul devastator de la București din noaptea de 23 martie 1847, la Călărași s-au înființat sacalele pentru apă.

În anul 1852 în Călărași, pe timp de noapte, funcționa un număr de 24 de felinare cu scopul iluminării, ceea ce costa Comisia orașului suma de 1260 de lei.

Deși după 1833 în Călărași vin și persoane cu posibilități materiale, în special negustori, o mică parte dintre aceștia se stabilesc definitiv, cei mai mulți făceau afaceri și părăseau orașul, neîndrăznind să rămână într-un oraș situat pe o moșie particulară, fără nici o perspectivă de viitor. Locuitorii orașului și-au manifestat în dese rânduri dorința de a se elibera de sub stăpânirea moșierului, convinși fiind de avantajele pe care eliberarea le-ar oferi dezvoltării orașului. S-au trimis jalbe Ocârmuirii județului Ialomița în mai multe rânduri, nici una neavând rezultate scontate. Locuitorii nu s-au lăsat și au acționat și în anii următori; astfel, s-au adresat în 1849 domnitorului Barbu Știrbei, care în noiembrie 1849 a răspuns raportului, admițând că orașul va cunoaște o enormă dezvoltare dacă va fi "liber". A poruncit să se trimită un inginer topograf care să ridice cu cea mai mare exactitate planul orașului Călărași, plan care va crea străzi drepte, paralele, întretăiate de altele, formând dreptunghiuri mari, cu 4 piețe și un bulevard. La 28 iulie 1851 Barbu Știrbei vine personal la Călărași unde este întâmpinat cum se cade. Se convinge de mersul lucrărilor și de mizeriile pe care locuitorii le îndurau din cauza situării orașului pe o moșie particulară. Suma care trebuia achitată, de 250.000 de lei, pentru eliberarea orașului a fost cu greu adunată și, în cele din urmă, plătită. În septembrie 1852, călărășenii începeau pregătirile în vederea proclamării oficiale a eliberării orașului, astfel că la 24 septembrie 1852 Călărașiul devine liber. (https://primariacalarasi.ro/index.php/despre-calarasi/istorie)

Capitolul III

Analizarea acestui areal presupune o bucată de teren de aproximativ 70 de km din cadrul Văii Dunării din SE Câmpiei Române, având vecinii la Nord ( Frăsinet, Ștefan Vodă, Borcea), la Est (Plevna, Lupșanu, Înfrățirea, la Vest ( Căscioarele) și în sud se formează frontiera cu Republica Bulgaria. Această zonă analizată este prezentată sub formă de câmpie . Localizarea acestui areal , unde se regăsesc curbele de nivel, amplasarea comunelor, dar și a celor 2 orașe din acest areal(Călărași și Oltenița) și râul Borcea, se regăsesc în Figura 1.

Acest areal studiat de mine are coordonatele principale Vest- Sud așa cum este și orientat fluviul Borcea în acest sector.

Fig 1. Localizarea arealului studiat

Capitolul V.I

Hipsometria reprezintă  măsurarea altitudinilor și adâncimilor (batimetrie) suprafeței terestre exprimate relativ la nivelul mării. Din punctul de vedere al topografilor si cartografilor, harta hipsometrică  prezintă  relieful prin convenții, cum ar fi curbele de nivel, hașurile, umbrirea, scara de culori. Practic, hipsometria este un strat tematic reprezentat pe  hărțile generale geografice sau pe cele topografice, continuitatea altitudinii suprafeței terestre fiind redată fie prin curbe de nivel, fie prin culori, sau forma suprafeței terestre fiind înfățișată cu ajutorul hașurilor sau a umbririi.

Geomorfologia este ramura unde harta hipsometrică este harta care reprezintă altitudinea suprafeței terestre care este grupată în clase sau intervale, fie ele egale sau în funcție de folosirea acesteia. Reprezentarea acestei hărți hipsometrice este atribuită calculării curbelor de nivel sau a histogramei claselor de altitudine.

Capitolul V.II.

Fenomenul de energie de relief este cunoscut și sub numele de fragmentare pe verticală a reliefului sau adâncimea acestuia, care reprezintă variația pe verticală a altitudinii pe unitatea studiată. Grafic, valorile obținute pot fi reprezentate fie folosind metoda cartogramelor, fie metoda izoliniilor. Energia de relief are semnificație atât în geomorfologia dinamică, cât și în cea tectonică sau structurală. În geomorfologia dinamică se poate relaționa cu intensitatea proceselor geomorfologice actuale.

Această energie amplitudinea fenomenului, metoda folosită fiind cea a cartogramelor.

Fig 2. Harta Energiei de Relief a arealului

Capitolul V.III

Expoziția versanților face referire la orientarea acestora față de direcțiile cardinale. Expoziția versanților poate fi generată prin raportarea la direcția nord, aceasta depinzând de înclinarea suprafeței terestre din punct de vedere matematic și geometric.

Expoziția constituie un parametru care ține cont de procesele geomorfologice, având o importantă influență asupra radiației solare, temperaturii și precipitațiilor.

Orientarea versanților influențează, alături de pantă, regimul caloric al suprafeței din acest teritoriu, conținutul de umiditate, particularități bio-pedogeografice.

Din considerente geografice, culorile utilizate pe harta orientării versanților trebuie să respecte caracteristicile versanților, ținându-se cont de orientare. Astfel, versanții nordici – mai reci – ar trebui simbolizați prin culoarea albastră iar versanții sudici – prin culoarea roșu. În ceea ce privește versanții estici, aceștia fiind mai calzi decât cei vestici, o culoare potrivită ar fi utilizarea galbenului. Nu în ultimul rând, versanții estici pot fi simbolizați prin verde.

Alături de harta pantelor, harta expozitiei versantilor servește la realizarea hărții radiației globale, care ulterior poate servi la zonarea diferitelor culturi agricole, cunoscute fiind cerințelor anumitor plante pentru lumină și temperatură.

Valorile hărții expoziției versanților sunt măsurate în sensul acelor de ceasornic, în grade, de la valoarea 0 care corespunde nordului către 360 grade – valoare care corespunde din nou nord-ului, închinzând cercu.

CAPITOLUL VI: MORFOGENEZĂ

Capitolul VI.I

Relieful fluviatil este relieful creat de apele curgătoare. Acțiunea apelor curgătoare este deosebit de însemnată atât datorită faptului ca acestea sunt prezente pretutindeni pe suprafața uscatului cât și puterii lor în transformarea reliefului. Două dintre cele trei procese prin care acționează (eroziunea și acumularea) creează forme de relief negative și pozitive cu extensiuni variabile, cel de-al treilea – transportul, are un rol esențial în evacuarea materialelor produse prin eroziune sau a celor rezultate prin alte procese și ajunse în albia râurilor (ex. Alunecări de teren, prăbușiri). Deși formele de relief sunt legate strict de un anumit proces, totuși realizarea și mai ales fizionomia lor în orice moment este rezultatul corelării acțiunii celor trei procese specifice fluviației, dar și altora care se manifestă în regiunile limitrofe albiei râurilor (prăbușirea malurilor, alunecări, excavații sau barări, nivelări antropice). Aceste legături se înfăptuiesc în sistem (impune unitatea acestuia), iar complexitatea lor reflectă în caracteristicile formelor rezultate. Frecvent formele de relief se separă în doua grupe în funcție de procesul dominant care le-a creat.

Fig x. Relieful fluviatil în arealul studiat

Fig x. Relieful fluviatil (băltirea apei pe o porțiune de teren)

VI.I.I

Capitolul VI.II.

Relief antropic, denumit și relief antropogen, se referă la relieful format prin intervenția omului sau care reflectă totalitatea transformărilor mari datorate omului: lacuri artificiale (lacuri de acumulare), canale, cariere, exploatări miniere de suprafață, baraje, diguri, halde de steril (din activitățile miniere), ramblee, deblee etc.

Omul, dispunând de tehnici avansate, produce modificări importante în scoarța terestră, iar acestea duc la apariția unui relief specific denumit relief antropic. Influența omului asupra scoarței terestre se poate manifesta direct (crearea de gropi, căi de comunicație, tuneluri, diguri, cariere) și indirect, accelerând acțiunea unor agenți naturali (defrișarea pădurilor, pășunatul, irigarea terenurilor).

Ca urmare a intervenției antropice, au apărut două tipuri de relief antropic: relieful antropogen de excavare și relieful antropogen de acumulare.

Relieful antropogen de excavare a rezultat prin efectuarea săpăturilor necesare sistemelor hidroenergetice, a căilor de comunicație, a exploatării unor materiale de construcție.

Relieful antropogen de acumulare a rezultat prin depozitarea materialelor rezultate din lucrările de excavare.

Modelarea reliefului de către om poartă un aspect constructiv și destructiv și poate avea un caracter local și regional. Antropogenizarea puternică a terenurilor într-o regiune are o influență drastică asupra faunei și florei.

Fig 3. Harta topografică a arealului analizat

În cadrul Figurii de mai sus, albiile sunt localizate de-a lungul râului Prahova. Acest râu curge pe direcția Nord – Sud, traversând arealul analizat. Raul se întinde pe o lungime de 183 kilometrii, distribuiți in cadrul a trei județe: Brașov, Prahova si Ialomița.

Acțiunea apelor curgătoare este deosebit de însemnată atât datorită faptului că acestea sunt prezente pretutindeni pe suprafața uscatului cât și puterii lor în transformarea reliefului. Două din cele trei procese prin care acționează (eroziunea și acumularea) creează forme de relief negative și pozitive cu extensiuni variabile, cel de al treilea- transportul, are un rol esențial în evacuarea materialelor produse prin eroziune sau a celor rezultate prin alte procese și ajunse în albia râurilor (ex. Alunecări de teren, prăbușiri etc.). Deși formele de relief sunt legate strict de un anumit proces, totuși realizarea și mai ales fizionomia lor în orice moment este rezultatul corelării acțiunii celor trei procese specifice fluviației, dar și a altora care se manifestă în

regiunile limitrofe albiei râurilor (ex. prăbușirea malurilor, alunecări, excavații sau barări, nivelări antropice etc.).

Luncile au dimensiuni mari în regiunile de câmpie și podiș, în depresiuni, în

cursul inferior al râurilor; opus, râurile au albii majore înguste, monolaterale sau

acestea lipsesc în munți, în cursul superior, în sectoarele unde s-au adâncit în roci cu

rezistență mare (calcare, roci cristaline etc.). Ca urmare, în lungul unui râu mai întins

se pot separa sectoare în care luncile au dimensiuni, alcătuire și morfologie variate.

Situațiile devin mult mai complexe la râurile care traversează unități montane,

depresionare, deluroase, câmpii. (ex. Oltul, Jiul, Mureșul, Dunărea, Rinul, Elba etc.)

unde alternanțele de situații sunt numeroase.

– Formarea luncilor este condiționată de atingerea locală a unui stadiu de

echilibru morfodinamic, când râul își concentrează energia de care dispune pentru

transportul apei, aluviunilor și în realizarea eroziunii asupra malurilor concave. Ca

urmare își extinde meandrele lăsând spații tot mai largi de luncă în sectoarele

convexe. Prin dezvoltarea meandrelor, suprafața de luncă rezultată printr-o meandrare

excesivă poate să ajungă la o lățime de până la 18 ori mărimea albiei minore. În

condiții excepționale impuse în regiunile de câmpie, de atragerea unui râu de către

centre de subsidență activă, luncile capătă caracter asimetric, dar și o dezvoltare foarte

mare (ex. Argeșul la intrarea în câmpie, Siretul în câmpia omonimă).

– Morfologia luncii este în cea mai mare măsură rezultatul migrării prin

meandrare a albiei râului, a proceselor de eroziune laterală și de acumulare a

aluviunilor la viituri sau la vărsarea afluenților. În cupinsul ei există forme de relief

pozitive și negative (fig. 22). Cele mai însemnate dintre acestea sunt:

• grindurile – ca forme de acumulare a pietrișurilor și nisipurilor

grosiere în vecinătatea albiei prezente, dar și a unor foste albii; sunt alungite, au

lungimi de sute de metri și înălțimi de până în 10 m; frecvent sunt acoperite de

vegetație.

• popinele (grădiștile) – martori de eroziune în foste meandre părăsite; pe

unele se practică culturi sau sunt așezări; au formă rotunjită și înălțimi de 5-10 m.

• conurile de aluviuni depuse de pâraie sau torenți care ajung în luncă;

cele extinse și cu înălțimi mai mari sunt utilizate pentru culturi sau așezări.

• trepte de luncă desfășurate la 0,5 m, 1 m, 1,5 m, 2,5 m etc. – variază ca

număr, altitudine fiind rezultatul proceselor morfodinamice din albia minoră; cele mai

înalte au caracter de terasă de luncă fiind folosite agricol și pentru așezări.

• diguri – forme de relief pozitive amenajate antropic (din pietriș, argilă,

uneori plăci de beton etc.) în vecinătatea albiilor minore pentru a feri restul luncii de

inundații; au lungimi de ordinul kilometrilor și înălțimi de 5 – 15 m.

• meandre părăsite (belciuge) care au rezultat prin procese de

autocaptare; în lungul lor sunt ochiuri de apă, sectoare cu exces de umiditate etc.

• cursuri părăsite ale râului principal sau ale afluenților; există și situația

în care afluenții pătrunzând în luncă urmăresc până la vărsare albiile părăsite de

colector (ex. Jijia în lunca Prutului).

• microdepresiuni cu dimensiuni variabile, unele având lacuri (bălți), iar

altele, suprafețe cu exces de umiditate.

• canale de drenaj sau pentru irigații realizate antropic; au lungimi de

sute de metri și chiar kilometri și adâncimi de 1-3 m.

83

– Alcătuirea și structura luncii depind în mare măsură de mărimile

debitului, pantei longitudinale, de unitatea de relief pe care o străbate râul (munți,

câmpie), stadiul de evoluție a procesului de meandrare. Comun la toate sunt câteva

elemente – patul albiei tăiat în roca de bază și o pătură de aluviuni, heterogenă ca

alcătuire și granulometrie. Aluviunile au o dublă proveniență. Majoritatea rezultă din

aportul râului principal îndeosebi la revărsări când se produc inundații care acoperă

suprafețe diferite ca mărime din luncă (la marile inundații apa o cuprinde în

întregime). Alte materiale sunt aduse și depuse de către afluenți (conuri aluviale).

Repartiția lor este neuniformă, dar reflectă o condiție dinamică. Aluviunile grosiere se

află în vecinătatea albiei actuale, dar și a vechilor albii, a meandrelor părăsite, fiind

primele depuse la revărsări în locurile unde viteza șuvoaielor de apă este mare. Cele

fine sunt legate de sectoarele joase și depărtate de cursul actual, acolo unde au ajuns

curenții de apă cu viteze mici la inundații. Se adaugă pe de-o parte conurile de

aluviuni ale afluenților care variază ca dimensiuni și alcătuire în funcție de puterea de

transport a acestora, dar și rocile pe care le-au fragmentat, iar pe de alta, depozitele

coluviale de la contactul luncii cu versanții sau cu frunțile de terasă și care au provenit

din erodarea suprafeței acestora (sunt materiale mărunte, frecvent aduse prin

pluviodenudare).

Concluzii – Studiul luncilor are o dublă însemnătate – științifică (ele reprezintă o treaptă de relief care reflectă un stadiu din evoluția văii; analiza componentelor relevă relații dinamice etc.) și practică (sunt terenuri ce pot căpăta utilizări adecvate fertilității solului, gradului de umezire, pentru piscicultură, exploatări forestiere, exploatarea nisipului, balastului, argilei; pe treptele mai înalte se realizează unele culturi agricole, se pot amenaja drumuri și chiar gospodări).

Folosirea luncilor implică pe de-o parte stabilirea corectă a potențialului

suprafețelor ce o alcătuiesc, iar pe de alta măsuri de protejare la inundații, a spațiilor

folosite, inclusiv a așezărilor limitrofe (diguri, canale etc.). întrucât reprezintă sectoare

joase situate în vecinătatea albiilor.

In cadrul arealului analizat, lunca colorata cu portocaliu, este localizata in proximitatea albiilor, conform si definiției si a râului (regimului de scurgere). Aceasta lunca face trecerea de la albie către terase fiind considerata drept sector de tranziție.

Terasele sunt trepte în lungul văilor la altitudini relative față de albie ce variază

între 4-5 m și 180 m (frecvent până la 90-100 m) care la origine au fost lunci,

rămânând suspendate în urma adâncirii în ele a râurilor.

– Desfășurarea și dimensiunile variază în funcție de generația de văi, de

unitățile de relief în care se află. Au extensiune în regiunile de dealuri, podiș și sunt

mai reduse în munți, îndeosebi în subunitățile alcătuite din roci dure. De asemenea,

sunt mai numeroase și au dezvoltare în lungul râurilor principale, caracteristici care

scad pe măsura trecerii la generații de afluenți tot mai noi (ex. pe Olt sunt opt terase,

pe Olteț sunt cinci terase, iar pe afluenții acestuia 1-3 terase).

– Morfologic, la orice terasă se separă două suprafețe – una orizontală sau

cvasiorizontală numită podul terasei care reprezintă o luncă veche și o suprafață

înclinată (uneori verticală) care formează fruntea terasei, ea rezultând prin adâncirea

râului în luncă. Linia care se află la îmbinarea celor două suprafețe poartă numele de

muchia terasei, iar cea care este situată la racordul podului cu forma de relief

superioară constituie țâțâna terasei.

– Structural se disting trei situații:

• terase aluviate (aluviale) la care se separă un strat de aluviuni cu o

grosime de 1-5 m și roca în loc, între ele fiind vechiul pat al albiei; sunt cele mai

frecvente.

• terase în rocă la care lipsesc aluviunile, podul terasei corespunzând

patului albiei.

84

• terase aluvionare – ce au pânză groasă de aluviuni, în care ulterior râul

s-a adâncit. Există două subtipuri – terase îmbucate (succesiunea fazelor evolutive

este adâncirea râului – aluvionare foarte bogată – adâncirea râului în pânza de aluviuni

până la un nivel superior altimetric celui din prima fază; o nouă aluvionare și o nouă

adâncire prin care se creează un alt nivel de terasă) și terase rezemate (succesiunea

fazelor este: adâncirea râului, aluvionare puternică – urmată de o adâncirea râului în

pânză până la baza ei; o aluvionare nouă care creează a doua pânză de materiale mai

subțire în raport cu precedenta – o adâncire nouă, până la baza pânzei; rezultă trepte

dezvoltate în scară).

Linia care se află la îmbinarea celor două suprafețe poartă numele de muchia terasei, iar cea care este situată la racordul podului cu forma de relief superioară constituie țâțâna terasei.

Există două teorii generale referitoare la formarea acestora. Prima, mai veche, consideră realizarea lor în trei faze la care procesele fluviatile au rol diferit.

A doua teorie rezumă geneza la două faze când s-au realizat cele două suprafețe care alcătuiesc terasa. În prima, în urma acțiunii mai întâi a eroziunii lineare, iar după ce s-a ajuns la un echilibru dinamic a predominării eroziunii laterale când s-a înfăptuit lunca cu un strat de aluviuni nu prea gros (pătură de aluviuni cu rol de menținere a echilibrului general la viituri); a doua fază solicită ruperea echilibrului și declanșarea eroziunii lineare prin care râul se adâncește cu mai mulți metri (este tăiată fruntea) situație care face ca lunca să rămână suspendată deasupra unei albii în curs de realizare ca terasă. Există două teorii generale referitoare la formarea acestora. Prima, mai veche, consideră realizarea lor în trei faze la care procesele fluviatile au rol diferit.

A doua teorie rezumă geneza la două faze când s-au realizat cele două suprafețe care alcătuiesc terasa. În prima, în urma acțiunii mai întâi a eroziunii lineare, iar după ce s-a ajuns la un echilibru dinamic a predominării eroziunii laterale când s-a înfăptuit lunca cu un strat de aluviuni nu prea gros (pătură de aluviuni cu rol de menținere a echilibrului general la viituri); a doua fază solicită ruperea echilibrului și declanșarea eroziunii lineare prin care râul se adâncește cu mai mulți metri (este tăiată fruntea) situație care face ca lunca să rămână suspendată deasupra unei albii în curs de realizare ca terasă. Conul de dejecție (agestrul) reprezintă partea finală (inferioară) a torentului constituind o formă de relief pozitivă (un semicon) rezultată prin acumularea pe o suprafață cvasiorizontală a materialelor cărate de șuvoiul de apă. Este cu atât mai mare cu cât torentul este mai extins, suprafața pe care se acumulează este largă și nu este spălată de apele râurilor, rocile și depozitele erodate de torent sunt friabile și ușor de dislocat, evoluția torentului este îndelungată. Conul constituie o sumă de pânze de materiale suprapuse, fiecare aparține unei ploi importante; la aversele bogate, puterea de eroziune și capacitatea de transport a șuvoiului de apă sunt ridicate, ceea ce face ca materialele ce ajung în sectorul de acumulare să aibă dimensiuni mari; ele sunt precedate și urmate de materiale cu mărimi reduse care corespund unor debite mai mici specifice începutului și sfârșitului viiturii. La ploile ce dau o cantitate mică de apă, pânzele sunt formate din elemente fine. Depunerea materialelor, indiferent de ploaie, implică o anumită sortare, elementele grosiere fiind primele acumulate (la vârful conului) pe când cele mai fine ultimele (spre marginea conului), aceasta întrucât viteza apei scade odată cu micșorarea pantei ceea ce face ca și puterea de transport să se reducă spre marginile conului. Toate acestea fac ca structura conurilor de dejecție să fie foarte heterogenă, în secțiune să apară succesiunea de pânze de unde și ideea de ''structură încrucișată''. Dacă torenții debușează în albiile minore ale râurilor, conurile nu se formează sau au dimensiuni modeste, întrucât o bună parte din materiale sunt preluate de apa acestora.

Dacă râul are apă puțină și viteză mică, iar torentul aduce o cantitate însemnată de materiale atunci conul se dezvoltă, iar albia râului fie că este obturată, fie că este împinsă spre versantul opus.

Uneori, torenții se dezvoltă pe frunțiile unor terase sau a unor trepte structurale, platouri etc. La aceștia frecvent se vor dezvolta fie un canal de scurgere alungit (un ogaș puternic) și un con de dejecție, fie un bazin de recepție pe suprafața slab înclinată (podul terasei, suprafața structurală) și un con de dejecție la bază (huniile de pe terasele Dunării din Mehedinți). Organisme torențiale complexe rezultă și pe versanții acoperiți de depozite loessoide groase, întrucât torențialității i se adaugă sufoziunea. Ca urmare, în bazinul de recepție alături de ravene se dezvoltă puțuri, hrube și tunele sufozionale, canalul de scurgere include și părți din tunele sufozionale prăbușite (ex. versanții Podișului Moldovei dinspre Prut și Siret). Situații similare apar și pe versanții regiunilor alcătuite din blocuri de sare acoperite de depozite luto-argilo-nisipoase groase (Subcarpații de Curbură în bazinele văilor Râmnic, Slănicul de Buzău; la Praid, Ocna Dej etc.) Torentul este un curs de apă, temporar și puternic, cu debit nestatornic, care apare în urma ploilor mari sau după topirea bruscă a zăpezilor și care curge vijelios pe povârnișurile munților sau ale dealurilor, având o mare viteză și forță de eroziune. In cadrul hartii realizate, conurie de dejectie sunt marcate intr-un simbol aparte de culoare rosu inchis. Acestea se regasesc in special in cadrul Terasei „Campina” la Est de raul Prahova (in sensul scurgerii)

Capitolul VI.I.V

Glacisul este o fâșie de teren neted și alungit ușor înclinat în partea inferioară și cu pantă tot mai mare în partea superioară (profil lontgitudinal concav), ce face racordul între un abrupt morfo-tectonic și o suprafață relativ orizontală (câmpie, depresiune, terasă, luncă, etc.)

Se formează prin erodarea versanților abrupți și golași, care se retrag paralel cu ei înșiși. Se dezvoltă de principiu în climate aride și semiaride, dar apar incipient și în alte climate.

Piemonturile din Câmpia Română s-au format (cu excepția celor cu strate de Cândești Frătești) în timpul pleistocenului, racordabile ca timp și uneori ca trepte cu terasele din dealurile mărginașe.În Câmpia Română , în afara unor câmpii „getice”, prelungiri ale Piemontului Getic(Sălcuța, Leu-Rotunda, Boianu) și de „frătești” (Burnas), apar și două aliniamente decâmpii piemontane mai noi: Câmpia Târgoviște-Ploiești (cu 2-3 trepte corespunz ă toarecelor mai tinere trei terase din Subcarpați) și Câmpia joasă a Râmnicului

Capitolul VI.II

Fig 3. Harta solurilor degradabile în arealul studiat

Capitolul VI.III.I

Capitolul VI.III.II

Prin relief se înțelege ansamblul neregularităților scoarței terestre, acestea apărând ca trepte altimetrice și forme geometrice inegale.

Agenții geomorfologici reprezintă factori cu o importanță mare în generarea formelor de relief prin următoarele procese: eroziune, transport și acumulare.

Agenții sunt grupați în interni (endogeni), cei care se manifestă în interiorul scoarței și agenți externi (exogeni), cei care se manifestă la exteriorul scoarței.

Agenții interni și relieful creat

Mișcările tectonice – reprezintă deplasări ale materiei, fiind generate de energia rezultată în timp de dinamica pe verticală sau pe orizontală a blocurilor scoarței, desfășurându-se pe spații limitate ca întindere. Modul de manifestare și rezultatele acestora le împart în:

Mișcări orogenice, care au ca rezultat munții de încrețire, reprezentați de lanțuri cu lungimi de la sute la mii de kilometri. În ultimii 600 milioane de ani s-au produs orogenezele: caledonice (în România – Podișul Casimcea, iar în Europa – Munții Scandinaviei, Penini și Scoției), hercinice (Munții Măcin, Ural, Pădurea Neagră, Podișul Central) și alpine (Alpii, Carpații, Himalaya);

Mișcări epirogenice – reprezintă mișcări lente ale scoarței pe verticală. Acestea se produc, cu precădere, în regiunile continentale, fie sub forma unor ridicări (epirogeneză pozitivă – altitudinile cresc și se extinde suprafața de uscat), fie sub forma unor coborâri (epirogeneză negativă – scad altitudinile și se restrânge suprafața de uscat).

Magmatismul – reprezintă totalitatea fenomenelor legate de deplasarea și consolidarea magmei în interiorul scoarței terestre. Ca rezultați ai magmatismului sunt:

batoliți – rezultați prin consolidarea topiturilor granitice, având dimensiuni foarte mari și nivelul superior cu formă variată;

lacoliți – au o formă specifică de ciupercă, dimensiune mai mici; partea superioară, sub forma unei structuri lenticulare este separată de vatra de la bază printr-un picior, ce reprezintă canalul prin care s-a realizat procesul dinamic;

corpurile rezultate prin consolidarea topiturii pe fracturi ce formează secțiuni ale stratelor apar ca: apofize sau filoane (bare), dyke-uri (pereți verticali sau înclinați), neck-uri (stâlpi), silluri (mase paralele cu stratele pe care le-au întrepătruns).

Vulcanismul – se definește ca fiind totalitatea proceselor și formelor legate de ieșirea și consolidarea magmei (materia topită) la suprafața scoarței. Toate acestea formează un sistem numit erupție vulcanică, ce are ca rezultat un aparat vulcanic.

Relieful terestru se afla sub actiunea agentilor interni si externi (morfogenetici). Agentii actioneaza asupra reliefului prin intermediul proceselor geomorfologice.

Procese geomorfologice:

a. Pluviodenudarea – reprezinta actiunea apei de ploaie asupra scoartei terestre. Eroziunea torentiala contribuie la formarea rigolelor (santulete mici care se pot astupa sau nu), mai mari decat rigole, ravene, ogase, torenti

b. Procese gravitationale: alunecarile de teren (apa, argila, panta); prabusirile ( au loc in zonele montane inalte datorita diferentelor de clima); avalansele.

c. Procesele de sufoziune (a sapa pe dedesupt) si tasare.

d. Procesele de dezagregare fizica si chimica.

e. Procese fluviatile – de-a lungul apelor curgatoare. Aceste procese dau nastere a 3 actiuni: eroziune, transport, acumulare.

Capitolul VI.III.III

Capitolul VI.IV

Moesica Valahiana si Moesica Dobrogeana cu falia Intramoesica pe directia NV-SE

In cadrul Romaniei se gasesc o multitudine de microplaci tectonice, fiind o zona seismica cu impqact ridicat asupra zonei balcanice si chiar si asupra estului Europei. In cadrul Romaniei se regasesc de asemenea mai multe puncte seismice. Seisimicitatea este influentata in special de seismicitatea la nivel global (zona Irak, Iran, Oman, Taklamakan, Estul Turciei etc.) ce au mecanisme de decrosare (exemple: 1988 -Nepal 21 august 6,9, Armenia 7 decembrie 6,9;

1989 -Macquarie, sudul Oceanului Indian 23 mai Mw 8,2;

1990 -Vrancea 30-31 mai 6,7/6,1,; sau 1983: zona de subductie Makran 18 aprilie 6,5-6,7, Estul Turciei-ERZURUM 30 octombrie 6,9, Oceanul Indian-Chagos Ridge 30 noiembrie 7,6, Hindu Kush 30 decembrie 7,2; (SUCCESIUNE LA CATE O LUNA: Turcia, Chagos si Hindu Kush)

1984: Estul Turciei 18 septembrie 5,5-6;

1985: Vrancea 1 august 5,6, China-Xinjiang 23 august 7,3;

1986: Vrancea 30/31 august 7,0; etc.)

Subzonele seismice din Romania: 1) subzona CUMPANA-PISCU NEGRU (judetul Arges), in partea central-nordica a lacului Vidraru;

2) subzona Valea Oltului-Depresiunea Lovistei (CALIMANESTI-BREZOI-CAINENI-TITESTI, judetul Valcea);

3) subzona CAMPULUNG MUSCEL (judetul Arges), pe o raza de cca. 10-15 km in jurul orasului CAMPULUNG MUSCEL;

4) subzona TURNU ROSU-Sudul Depresiunii Transilvaniei (judetul Sibiu), posibil legata de falia care separa Masivul Fagaras de Podisul Transilvaniei;

5) subzona SINAIA (judetul Prahova), aflata la marginea estica a Carpatilor Meridionali;

6) subzona DAMBOVITA-Culoarul Rucar-Bran si MOROENI-MOECIU, aflata in zona subcarpatica si de munte a judetului Dambovita.

În Călărași, după cutremurul din 1940, care a avut magnitudinea de 7,5 grade pe scara Richter, principalele efecte devastatoare au fost: alunecările de teren, prăbușirea și deteriorarea unor clădiri cu vechime semnificativă,