Valea Calatei

Introducere

Alegerea acestei teme are la bază motive obiective deoarece această zonă este una dintre cele mai necunoscute regiune etnografică celebră din România.

Teritoriu cu străvechi tradiții istorice și culturale Valea Călatei se înscrie în peisajul etnografic prin însemnate așezăminte muzeale ce concentrează mărturii de viață, munca și cultura de pe întreg teritoriul Transilvaniei, cât și prin originale mărturii de viața materială și spirituală existente în numeroase localități rurale din județ.

Aici se găsesc importante muzee etnografice, constructori de case întregi în lemn, centre renumite de olari, port popular românesc și maghiar, bogate manifestări în cântecul și dansul popular de pe aici.

Străvechea țara românească a Călatei, cuprindea în Evul Mediu o salbă de așezări submontane și montane de la valea Beretaului din Bihor până la Someș, în Transilvania, așezări din care făceau parte și satele Călata, Călățele, Finciu și Văleni (satele Dealu-Negru și Călătele-Padure au apărut abia în secolul al XX-lea).

Printre cele mai vechi sate ale țării Călatei, atestate documentar la 1213 sunt și Călata și Văleni. Denumirea de origine slavo-romană a Călatei, care a dat numele unui întreg ținut, sta mărturie peste timp a continuității românești în această parte a României.

După prima atestare documentară a satului Călata (1213), un document din 1256 pomenește de zona Călată, tangențial, într-o scrisoare a regelui Ungariei, Bela al IV-lea. Se amintește cu acest prilej de vama de la Vadu Crișului și de drumul de la Călata, firește, important drum comercial care lega Transilvania de Țara Crișurilor și orașele comerciale Cluj și Oradea. În acest document este vorba de țara Călatei și nu de satul Călata.

Un eveniment deosebit de important va fi pentru românii din satul Călata înscrierea satului lor printre cele 17 localități aparținătoare de cetatea Bologa, inclusiv cetatea, dăruită la 23 ianuarie 1389 de regela Ungariei, Sigismund de Luxemburg, domnului Țării Românești, Mircea cel Bătrân și ne putem ușor imagina noile realități ale satului în raport cu dregătorii marelui voievod muntean, precum și dezvoltarea relațiilor în plan confesional ortodox, noile raporturi economice față de curtea voievodului de acelesi neam cu locuitorii satului.

Localitatea Călățele, ca și Măguri și Buteni, era la începutul secolului al XVII-lea un puternic centru românesc al meșteșugului șindrilei. Românii meșteșugari din Călățele erau prezenți adesea cu produsele lor în orașul Cluj.

Marea răscoală a țărănimii române împotriva dublei asupriri sociale și naționale din 1784-1785 a avut un puternic ecou și în satele comunei Călățele. Locuitorii din Călata vedeau în Horia un conducător veritabil al românilor, de aceea s-au prezentat în număr considerabil la adunarea din Mai 1782 din Câmpeni, când a avut loc conflictul dintre moți și arendașii armeni pentru dreptul de cârciumărit, conflict care a premers răscoala din toamnă anului 1784.

Pentru a preveni orice mișcare țărănească în zona Călatei, nobilimea ungară insurgentă din comitatul Cluj și-a instalat taberele militare în zonă, chiar pe teritoriul comunei Călățele de azi, la Văleni, unde era și populație maghiară, dar și la Ciuleni și Mărgău. Era o măsură strategică pentru a descuraja pe răsculații de peste munți să descindă în ținutul Călatei cu prilejul târgului din Huedin (25 noiembrie 1784). Românii din Calata, în spiritul răsculaților, au și trecut la fapte și au luat înapoi taxa domenială de la judele domenial, cum se afirmă într-un raport din epocă, din care răzbate teamă de a nu se răscula și plebea din zonă.

După înfrângerea răscoalei lui Horia, și în satele din țară Călatei speranțele românilor de propășire socială și națională sunt din nouă amânate și iobăgia își reia cursul întunecatelor constituții ale Transilvaniei. Aceste speranțe s-au reaprins în primăvara popoarelor în 1848. Peste 120 de capi de familie din Călata au participat la revoluție alături de moții din zona Abrudului, conduși de Avram Iancu. La 3 ianuarie 1848, circa 1000 de gardiști unguri pătrund în Călata. Sunt opriți de români câteva ore, până când femeile și copiii se refugiază, cu vite și alimente. Românii sunt nevoiți să se retragă și atacatorii incendiază satul. Încercarea acestora de a ataca localitatea Călățele, la 2 februarie 1849, este respinsă de români. Pentru participare la răscoală, ungurii insurgenți au incendiat tot satul Călata, inclusiv biserica ortodoxă, care a ars în mare parte.

Secolul al XIX-lea poate fi socotit, pentru viața satului Călățele, un secol tragic, datorită deselor epidemii care au bântuit localitatea și au secerat sute de vieți, de copii mai ales, dar și de tineri și vârsnici. O astfel de epidemie va fi fost în anul 1815, când au murit numai în prima jumătate a anului, un număr record de locuitori pe an, din tot secolul, de 49 de oameni. Nu cunoaștem cauza morților, nefiind consemnată în matricola parohială. Molima îl va fi atins și pe preot, care moare în 29 iulie din acel an, când morții nu mai sunt înscriși în matricolă, numărul total va fi fost astfel în acel an mult mai mare.

Condițiile social-politice după dualismul austro-ungar din 1867, când șovinismul ungar era o politică de stat, au făcut că dezvoltarea românilor pe plan material și național să se lovească de aceste realități. Marea mișcare politică românească a Memorandumului, din 1892-1894 a cuprins și satele din zona Călatei.

În 1914 a izbucnit marea conflagrație mondială, cu tot cortegiul ei de tragedii. Mulți soldați români transilvăneni au fost uciși fie în prima fază a războiului, pe frontul rusesc și Galiția, fie pe frontul italian și pe alte fronturi unde era implicată armata austro-ungara. Numele soldaților originari din Călata căzuți în primul război mondial sunt eternizate de bunii și vrednicii locuitori din Călata, pe un monument așezat în fața sfintei zidiri a bisericii din centrul satului.

Dar marea conflagrație mondială a fost și prilejul destrămării monarhiei austro-ungara și momentul oportunității pentru românii transilvăneni de a-și realiza visul din moși-strămoși, de Unire cu Patria-Mamă.

Capitolul I – Aspecte generale

Turismul și tipuri de turism

Turismul a devenit în zilele noastre o activitate la fel de importanta precum cea desfășurată în alte sectoare-chei din economia mondială (industrie, agricultură, comerț). Fenomenul turistic este extrem de greu de delimitat deoarece, ca orice activitate umană, cade sub incidența studiului interdisciplinar, antrenând deopotrivă economiști , geografi, psihologi și sociologi. Primele mențiuni privind preocupările de a voiaja, apar în antichitate în operele geografului Strabon. Descrierile lăsate de Marco Polo cu ocazia periplului său asiatic (secolul al XIII-lea), cele ale lui Arthur Young (secolul al XVIII-lea) sau, mai aproape de noi, ale lui Henri Monfreid au jalonat preocupările viitoare privind practicarea călătoriei.

Turismul devine un complex fenomen de masă la sfârșitul secolului al XIX-lea fiind puternic articulat în mediul înconjurător.

Privit ca un fenomen social-economic creator de beneficii, turismul a fost defint în variante dinte cele mai felurite: “arta de a călători pentru propria plăcere” (M. Peyromarre Debord); “activitate din timpul liber care constă în a voiaja sau locui departe de locul de reședință, pentru distracție, odihnă, îmbogățirea experienței și culturi, datorită cunoașteri unor noi aspecte umane și a unor peisaje necunoscute” (Jan Medecin); “fenomen al timpurilor noastre, bazat pe creșterea necesități de refacere a sănătăți și de schimbare a mediului înconjurător, cultivare a sentimentului pentru frumusețile naturi ca rezultat al dezvoltări comerțului, industriei și al perfecționări mijloacelor de transport” (Guy Freuler).

1.2. Principalele tipuri de turism practicate în România

Diversitatea tipurilor de atracții turistice – atât naturale cât și antropice – precum și multiculturalismul din regiunile istorice fac din România o destinație turistică plurivalenta și permit practicarea unei ample varietăți de tipuri de turism, precum cel cultural (istoric – arhitectural, religios, etnografic), cel activ (litoral, montan, de aventură), turismul rural, ecoturismul, etc.

În cadrul categoriei generice de turism cultural vom include mai multe tipuri precum: turismul istoric – arhitectural, turismul etnografic și turismul religios. Datorită unei tendințe la nivel mondial în turism conform căreia turismul cultural cunoaște un reviriment, în România acest tip de turism atrage îndeosebi turiști străini în puncte de interes precum orașele istorice din Transilvania (de ex. Sibiu, Sighișoara, Brașov, Cluj-Napoca) și zonele apropiate de acestea și cu atracții similare (de ex. Castelul Bran, Peleș sau bisericile fortificate din Transilvania), dar și în alte zone precum Maramureș (preponderent etnografic și religios), Bucovina (preponderent etnografic și religios).

Turismul religios (pelerinaje) se practică în special în zona de nord a Moldovei (Bucovina) însa o parte importantă a turiștilor vizitează mănăstirile din aceste zone în scop cultural. Astfel, cu excepția vizitării manăstirilor din Bucovina și a altor câteva lacase de cult cunoscute precum manăstirile Cozia, Horezu sau Râmeț, turismul religios, care de altfel atrage în principal turiști români, nu este practicat decât poate la scară redusă pe teritoriul țării. În unele cazuri manăstirile oferă și spații de cazare turiștilor.

Turismul etnografic se afla într-un stadiu incipient fiind deseori parte integrantă a activităților de agroturism sau de ecoturism. Turismul etnografic se poate însa dezvolta puternic în baza diversității și farmecului obiceiurilor și tradițiilor păstrate pe cuprinsul țării. În prezent, turismului etnografic îi corespund drept obiective turistice muzeele locale, regionale sau naționale de etnografie și poate câteva sate cu oarecare notorietate. Muzeele etnografice naționale reprezentative (prin multitudinea colecțiilor) sunt Muzeul Național al Satului „Dimitrie Guști” și Muzeul Țăranului Român, ambele din București. În ceea ce privește reprezentarea tezaurului etnografic al Transilvaniei și zonei județului Albă în special, mai relevante sunt muzeele de la Cluj-Napoca (Muzeul Etnografic al Transilvaniei) și Sibiu (Complexul Național Muzeal Astra).

Pe fondul creșterii economice din ultimii ani, România a atras din ce în ce mai mulți investitori străini motiv pentru care turismul de afaceri a cunoscut cele mai puternice ritmuri de creștere din ultimii ani, fie că e vorba de evenimente, întâlniri, conferințe, sau de interese de afaceri individuale. Drept consecință, ultima perioadă a constituit intrarea pe piața hotelieră a unor mari lanțuri hoteliere de 4 și 5 stele (Four Seasons, K&K și Ramada), ce se adauga celor deja prezente – Hilton, Marriot, Golden Tulip.

De asemenea, odată cu investițiile străine au pătruns și noi practici manageriale și politici în domeniul resurselor umane așa încât o altă formă de turism care ia din ce în ce mai mare amploare este „team-building-ul” (deplasări în scopuri recreative ale unei echipe de angajați /a întregului personal al unei companii). Conform datelor statistice, în anul 2006 aproximativ jumătate din numărul de turiști au fost înregistrați în Capitala și reședințe de județ, practic în principalele centre economice (care de asemenea găzduiesc și principalele centre expoziționale), ceea ce pledează tot în favoarea dinamicii accentuate a turismului de afaceri.

Turismul de evenimente (între care se pot menționa conferințele, simpozioanele, festivalurile, concursurile) are drept caracteristici caracterul regional /național (de anvergura mică /medie), participarea internațională limitată și lipsa repetitivității. Până în prezent, România nu a găzduit prea multe evenimente internaționale importante (cu excepția summit-ului NATO din aprilie 2008) însa se speră ca în viitor, odată cu îmbunătățirea imaginii naționale (prin aderarea la UE) dar și a infrastructurii,lui personal al unei companii). Conform datelor statistice, în anul 2006 aproximativ jumătate din numărul de turiști au fost înregistrați în Capitala și reședințe de județ, practic în principalele centre economice (care de asemenea găzduiesc și principalele centre expoziționale), ceea ce pledează tot în favoarea dinamicii accentuate a turismului de afaceri.

Turismul de evenimente (între care se pot menționa conferințele, simpozioanele, festivalurile, concursurile) are drept caracteristici caracterul regional /național (de anvergura mică /medie), participarea internațională limitată și lipsa repetitivității. Până în prezent, România nu a găzduit prea multe evenimente internaționale importante (cu excepția summit-ului NATO din aprilie 2008) însa se speră ca în viitor, odată cu îmbunătățirea imaginii naționale (prin aderarea la UE) dar și a infrastructurii, România să reprezinte o opțiune viabilă în domeniu. În acest sens, primii pași au fost reprezentați de programul „Sibiu – Capitala culturală europeană” (derulat pe parcursul anului 2007) dar și de candidatura României pentru găzduirea ediției de iarnă a Festivalului Olimpic al Tineretului European din 2013, precum și de intenția de a găzdui Jocurile Olimpice de Iarnă din 2022 (toate aceste evenimente au beneficiat /beneficiază de programe investiționale majore necesare dezvoltării infrastructurii tehnice, rutiere, turistice – totuși, candidatura pentru organizarea Olimpiadei de Iarnă pare cel puțin în acest moment un proiect dificil de realizat).

Turismul de evenimente trebuie să parcurgă drumul către găzduirea unor evenimente multianuale, internaționale, de anvergura mare. Totuși, unele evenimente tradiționale precum Festivalul George Enescu sau Târgul de Fete de pe Muntele Găina au început să fie apreciate pe scara tot mai largă, cu toate că există încă disfuncționalități (cum ar fi lipsa de coordonare între entitățile implicate).

Turismul balnear deține un loc important în rândul tipurilor de turism practicate în România, numărul total de turiști înregistrând în ultimii ani o tendință ascendenta în pofida unor fluctuații negative în perioadele anterioare. Principalele probleme cu care se confrunta turismul balnear sunt investițiile reduse /insuficiente în modernizarea capacităților de primire turistică și a bazei de tratament precum și percepția ca turismul balnear se adresează strict persoanelor cu probleme de sănătate. Pe de altă parte, în cazurile în care s-au efectuat investiții majore în stațiunile balneare acestea sunt private și îndreptate către conceptul de wellness – orientat către odihnă, relaxare și tratamente mai puțin intensive, în structuri de cazare cu clasificări superioare. Cele mai multe izvoare termale și minerale din România rămân însa neexploatate astfel încât turismul balnear este considerat unul dintre tipurile de turism cu cel mai ridicat potențial, atât din perspectiva exploatării resurselor cât și a tendințelor favorizante ce se manifestă la nivel mondial în ceea ce privește turismul de „wellness”.

În România, o parte importantă dintre turiștii ce sosesc în stațiunile balneare sunt persoane retrase din activitatea profesională care beneficiază de bilete de tratament prin Casa Națională de Pensii și întrucât majoritatea structurilor de cazare cu capacități semnificative aparțin statului, investițiile în modernizare au fost reduse – aceste structuri de cazare (împreuna cu bazele lor de tratament) au rămas la clasificări de 1 și 2 stele.

În cadrul turismului balnear includem și cele 5 saline deschise pentru vizitatori pe teritoriul țării, în scop de tratament sau ca obiective turistice. Cele mai vizitate saline sunt Praid, Slănic Moldova și Târgu Ocnă. Numărul total al turiștilor care vizitează saline a crescut constant cu aproximativ 30% în perioada 2003 și 2006.

Beneficiind de un cadru natural deosebit și complex, cu numeroase puncte de atracție turistică,

turismul activ se poate desfășura atât în zona montană cât și în zona litorală sau în Delta Dunării.

Turismul activ (litoral, montan, de aventură) a cunoscut fluctuații pe litoralul Marii Negre, aceste situații având drept cauză principală existența unor alternative percepute de turiști ca fiind net superioare produselor autohtone în țările vecine sau apropiate (Bulgaria și Grecia). Pe de altă parte, litoralul Marii Negre atrage cel mai mare număr anual de turiști și posedă cea mai mare capacitate de cazare dintre zonele de interes turistic din România. Principala problemă a produselor turistice oferite pe litoral sunt prețurile mari în comparație cu serviciile oferite, infrastructura turistică în general învechita și administrarea defectuoasă a plajelor. Majoritatea covârșitoare a turiștilor de pe litoralul românesc sunt români.

Prezența turiștilor străini atinge niveluri superioare în cadrul turismului montan, ce a cunoscut evoluții pozitive ale numărului total de turiști atrași în ultima perioadă. Cu toate acestea, turismul montan se confruntă teoretic cu aceleași probleme generice precum litoralul, iar datorită faptului că turismul montan se poate practica, virtual, pe parcursul întregului an problema raportului calitate – preț devine cu atât mai pregnantă în sezonul de iarnă când datorită supracererii prețurile cresc semnificativ pentru aceleași servicii.

Turismul de aventură (parapantă, rafting, canoe, cățărări pe gheață, tiroliană, bungee jumping, etc.) a început să fie practicat recent în România iar în prezent cererea este în special reprezentată de companii ce organizează team-building-uri sau de turiști străini. Și în cazul acestui tip de turism România beneficiază de numeroase forme de relief ce permit dezvoltarea de astfel de servicii aferente (munți, peșteri, văi înguste traversate de râuri, etc.).

Delta Dunării constituie o atracție deosebită a cadrului natural și un punct de interes major în special pentru turiștii străini în România. Capacitatea de cazare este subdimensionată și polarizata între structuri având clasificări inferioare (sau neclasificate) și cele cu clasificări de top.

În cadrul aceleiași categorii generice de turism activ putem include de asemenea turismul speologic (practicat pe o scară foarte restrânsa în comparație cu potențialul existent – din cele 14 peșteri deschise publicului larg, numai în jumătate din ele sunt condiții potrivite vizitării), turismul ecvestru (în special în zona Transilvaniei există câteva pensiuni ce promovează conceptul de „cluburi de echitație”), însa remarcăm dezvoltarea foarte slabă a cicloturismului.

Turismul rural este îndeosebi dezvoltat în zona montană unde numărul pensiunilor turistice a crescut semnificativ în ultimii ani. Creșterea numărului de spații de cazare se datorează pe de o parte necesității diversificării activităților economice pe fondul recesiunii unor activități economice importante pentru zonele respective, iar pe de altă parte faptului că investițiile în astfel de spații de cazare pot fi suportate individual de către localnici (fie integral sau beneficiind de fonduri nerambursabile). Turismul rural este îndeosebi dezvoltat în zonele Bran – Moeciu, Maramureș, Bucovina, Harghita, Apuseni și Mărginimea Sibiului. Un element de atracție este și faptul că pensiunile rurale au fructificat avantajul proximității față de atracțiile turistice naturale în timp ce o mare parte a turismului hotelier este legat de centrele urbane.

Turismul oenologic a reprezentat obiectul programelor guvernamentale care vizau implementarea unei infrastructuri turistice adecvate unor circuite, care să includă podgoriile din zona Subcarpatilor de Curbura și Subcarpatilor Moldovei. Cu toate acestea, puține aspecte ale programului s-au concretizat și doar anumite podgorii dețin infrastructura turistică necesară vizitării și deci transformării în produs turistic.

1.3. Valorificarea turistică

Pe Valea Călatei există numeroase aspecte inedite de cultură populară tradițională româneasca și a naționalității conlocuitoare maghiare.

Pe terasele depresiunii se înșiră așezările umane ce au în genere formă de amfiteatru, alungindu-se în lungul văii unde se întinde ulița principală a satului. Aici se întâlnesc case construite în întregime din bârne, alcătuite din casă cu cămara sau numai din două încăperi de locuit, cu un tirnat în lungul fațadei casei, cu acoperiș țuguiat din șindrilă.

Și pe Valea Călatei poate fi întâlnit găbănașul, construcție de lemn în care se păstrau produsele agricole necesare familiei.

În curtea fiecărei gospodării se află, în spatele grajdului, colnița, construcție amenajată în care erau adăpostite oile iarna. Și aici, ca și în multe alte zone transilvănene, oamenii mai în vârstă atestă ca formă mai veche a acoperișului casei și acareturilor a fost din paie, deoarece acestea erau mai durabile.

Pe Valea Călatei poate fi văzut și costumul popular tradițional specific românesc, cu elemente caracteristice portului femeiesc — cămașa cu ciupag, catrința cu trup vânat etc., apoi portul bărbătesc cu cămașa, cioarecii și pigotarul; ca îmbrăcăminte de deasupra, iarna se purtau sumane și tundră. Între piesele curente de port se afla și gluga. Frumusețea și originalitatea pieselor de port este pusă pe deplin în evidență de ornamentica realizată prin țesături și cusături. În Calata se întâlnește și costumul specific populației localnice maghiare.

Tot aici, în Calatele, există încă meșteri în prelucrarea artistică a lemnului, care confecționează obiecte mici din lemn.

Obiective turistice care merită atenția vizitatorilor sunt castelul arhitectului Kós Károly (în anul 1910, Kós Károly a cumpărat teren în Țara Călatei, la Stana, actualmente în județul Sălaj, unde a ridicat castelul cunoscut sub denumirea de Varjúvár (Castelul Ciorii)) și bisericile reformate din Huedin si Sâncraiu. Când admiri turnurile albe și masive, curțile pline de verdeață sau tavanele cu casete pictate ale bisericilor din Huedin și Sâncraiu, e greu să îți imaginezi că locașurile au trecut prin incedii, iar cel din Huedin, și prin atacuri tătărăști și un cutremur. Din fericire, bisericile au renăscut, la propriu, din cenușa lor, fiind unele dintre cele mai frumoase din Țara Călatei.

Biserica romanică de aici este unul dintre cele mai valoroase monumente al Țării Călatei. A fost construită de familia Gyerőffy la sfârșitul secolului al XII-lea, fiind parte a unei mănăstiri cisterciene, apoi benedictine. Numele familiei de ctitori se regăsește în denumirea maghiară a localității – Magyargyerőmonostor (într-o traducere aproximativă „mănăstirea de pe domeniul maghiar al familiei Gyerőffy”). În 1241, biserica a fost arsă de tătari. A fost reconstruită, iar în 1442 a fost ridicată absida, în stil gotic. După un cutremur din 1765, tavanul a fost refăcut în maniera actuală, cu casete pătrate – o veritabilă marcă înregistrată a bisericilor reformate din Țara Călatei. Interiorul este auster, dar nu rece, căldura fiind emanată de broderiile bogate, de culoare albastră. 

Pe unul din pereții exteriori se află un ceas solar și trei reliefuri romanice, unul reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe ucigând balaurul, altul, doi lei adosați, iar al treilea, o tânără alăptând doi șerpi. Acesta din urmă este cunoscut sub numele Madárleány (fata pasăre) și este o sculptură unică, a cărei simbolistică, posibil precreștină, încă ridică semne de întrebare. La trei kilometri de Mănăstireni, după un drum prost care străbate un peisaj bizar, ca o crevasă mărginită de dealuri terasate, se găsește satul Văleni (Magyarvalkó), cu altă biserică valoroasă.

Interesante sunt aici monumentele funerare sculptate în lemn, denumite kopjafak în maghiară, care se află în curtea bisericii. Biserica fortificată din Văleni a fost ridicată în secolul al XIII-lea de călugării franciscani, este una dintre cele mai frumoase din județul Cluj, iar de pe înălțimea pe care se află se deschide o priveliște pitorească asupra zonei.

Biserica din Sâncraiu nu iese din tiparele zonei. Pictura tavanului casetat este nouă, din anii 1990.

Biserica reformată din Huedin este un adevărat „cap de serie” pentru bisericile reformate din Țara Călatei. Masivă și majestuoasă, domină centrul orașului. Primul edificiu a fost ridicat înaintea invaziei mongole din 1241, în jurul acestuia dezvoltându-se târgul Huedinului, capitala neoficială a Țării Călatei. Biserica romanică, refăcută după invazie, a fost prelungită mai întâi cu un turn, spre vest, iar apoi cu un cor gotic, spre est, supraînălțat față de nava inițială. De la aceste două adăugiri rezultă un aspect „deșelat” al monumentului.

Capitolul II. Valea Călatei. Repere geografice

2.1. Limitele regiunii

Regiunea este dispusă în văile dintre Cluj-Napoca și Huedin, în cadrul Podișului Interior al Transilvaniei.

Este așezată în SV județului Cluj, în depresiunea Huedin, microdepresiunea Călățele, aproape de impunătorul masiv al Apusenilor Muntele Vlădeasa.

Este cuprinsă între următoarele coordonate geografice: meridianul de 23 și paralela de 4647', având o poziție geografică favorabilă, fiind la intersecția drumurilor geografice județene DJ nr. 7618 și DJ nr. 108H și linia ferată CFR 311, Huedin-Călățele.

Din Călata drumurile județene se bifurcă spre V cu localitățile Mărgău-Răchitele-Ponor-Padiș-Cetățile Ponorului; iar spre S: Călățele-Complexul Hidroenergetic Beliș-Fântânele-Câmpeni; spre E satul Văleni-Mănăștureni și spre NV: Sâncrai-Huedin.

Față de centrul de reședință Cluj-Napoca, se află la o distanță de 61 de km legat de calea ferată și șoseaua națională, iar de com. Călățele se află la o distanță de 2-4 km, de satul Buteni la 2 km, de com. Sâncrai la 4-5 km, de Văleni la 4 km și de satele Domoș-Horlacea la 3-4 km drum de hotar.

Împărțirea în "nuclee sau cobâltaie" s-a datorat obiceiurilor și tendințelor părinților de a dona urmașilor teren agricol și loc pentru casă sau moștenirilor succesive, căsătoriilor, a ocrotirilor de inundații-puhoaie și a deselor incendii din neglijență.

Fig. Nr. 1 – Harta fizică a Văii Călata.

2.2. Geneza

Această zonă depresionară s-a format în timpul cutărilor postpliocene ca urmare a fenomenului de scufundare față de ramura cristalină nordică.

Depresiunea se prezintă sub forma unui golf umplut cu sedimente terțiare cuprinsă între eruptivul Munților Vlădeasa, cristalinul Munților Meseș și granitul Munților Gilău. Spre NE se delimitează prin Platforma Someșană, Valea Căpușului și Crișului Repede.

Ciclul post-pliocenic este marcat de cel de-al doilea paroxism valah de la începutul cuaternarului. Aceasta pe lîngă înălțarea Carpaților făcut ca și bazinul Transilvaniei, angrenat în înălțarea generală a blocului de orogen carpatic, să se ridice ușor, definitivând evacuarea apelor pliocene.

Cu aceasta începe și evoluția continentală și deci formarea reliefului actual al Podișului Transilvaniei. Diferențierile de evoluție existente în cadrul acestui de-al treilea ciclu, indică prezența a două faze deosebite:

Faza pleistocen — inferioară, căreia îi corespunde aspectul de cîmpie fluvio-lacustră a bazinului transilvănean. În timpul acesta râurile principale, în majoritate ca și astăzi, cu obârșie în Carpații Orientali, urmăresc panta generală dirijându-se către Lacul Panonic prin "poarta someșană" sau prin culoarul Mureșului. Orientarea aceasta era determinată, pe de o parte, de înclinarea generală a depozitelor (depozitele ponțiene găsindu-se astăzi la 800 m în partea estică la contactul cu Munții Vulcanici, la 550 m în centrul depresiunii și cu câteva sute de metri în Depresiunea Panonică), iar pe de altă parte, de faptul că în zona porții someșene, înălțimile cristaline Meseș-Preluca se situau la nivelul topografic general, neconstituind o barieră pentru văile mai vechi, care urmăreau în pătrunderea lor către vest direcția urmată de retragerea apelor pliocene.

Faza pleistocen – superioară, care este caracterizată printr-o intensă acțiune de eroziune a cuverturii lacustre, pliocene și de adâncire a rețelei hidrografice, sub impulsul nivelului de bază coborât al Câmpiei Tisei și Câmpiei Române, concomitent cu ridicarea generală a platoului transilvănean. Înlăturarea acoperământului pliocen a determinat și o adaptare a orientării văilor la structura de domuri, cute diapire, cute marginale post-tortoniene. Totodată, în același timp cu punerea în evidență a acestei structuri a avut loc și fragmentarea platoului inițial și transformarea lui în regiunea deluroasă de astăzi a Podișului Transilvaniei. Înălțarea continuă a horsturilor cristaline din poarta someșană, de sub cuvertura sedimentară, imprimă râurilor care le traversează, și în primul rând Someșului, pe lângă o evoluție epigenetică și o adaptare continuă la structura complicată (horsturi, grabene, falii) a acestei regiuni.

2.3. Înfățișarea generală a reliefului, climă, ape, lumea animală

Înfățișarea generală a reliefului din ținutul Călatei, depresiumea Huedin și
microdepresimiea Călățele se prezintă astfel:

La mijloc întâlnim zona depresionară, străbătută de valea Călata însoțită de terasele I și II
a căror lățime este bine definită la intrarea și ieșirea din vatra satului.

La orizont spre vest între hotarele satelor Călata, Bociu și Sâncrai, apare muntele
CHICERA, având înălțimea de 1450 m, se continuă cu dealurile Horaița cu înălțime de 950m,
peste care domină întreaga zonă depresionară a Huedinului, masivul VLĂDEASA, având
înălțimea de 1836m. Dealurile de bordură Muncel, Pietricele, Clenguri, Sorți etc din această
parte a hotaralui sunt domoale, a căror înălțime crește dinspre N la V.

În schimb spre NE, dealurile sunt înalte, în parte abrupte în toate direcțiile, apărând în multe locuri calcarele la zi, peste care domină culmea de eroziune TURDAN, cu înălțimea cea mai mare din hotar de 850m. Se continuă cu platoul înalt și suspendat PODURI, fragmentat de valea Fântâna de Piatră și de asemenea dealurile Dijmal, Merișor, Vâlcele, Coasta Hotarului etc.

Spre SE apare la o depărtare de cca 10-12km, în hotarul satului Călățele, Măgura Călățele a cărei înălțime este de 1404m, iar spre hotarul satului Văleni, domină dealurile MALATĂU și ȘOIOM, având înălțimile de 950m, fiind totodată cei mai înalți martori de eroziune din microdepresiunea Călățele.

La marginea satului spre E, domină dealul Glemeie cu înălțimea de 660m, cunoscut prin așezarea neolitică descoperită în anul 1968-1969. Are forma unui martor de eroziune și mamelon cu pantă abruptă spre valea Călata.

2.4. Structura geologică

Structura geologică a perimetrului Călatei cuprinde: roci sedimentare de fundație, roci sedimentare de cuvertură și roci cristaline.

Rocile sedimentare în hotarul localității ocupă suprafețe mari atât în sectorul teraselor, luncă, cât și în regiunile de dealuri. Depozitele de fundație din sectorul de dealuri sunt de vârstă Eocenă. Orizonturile acestor depozite sunt formate din marno-calcare, marne, marne cu numuleți (bănucăi) argile mamoase, calcare grosiere bogat fosilizate și argile vărgate.

Calcarele grosiere apar la suprafață în hotarul satului la Fântâna de Piatră, (unde este și izvorul cu același nume Râpa lui Moldovan (fost grajdurile CAP), Coasta Hotarului, Vâlcele, După Peșteră și chiar în albia văii Călata etc.

Sătenii au utilizat calcarele la diferite construcții fie pentru fundația locuințelor, grajdurilor, pivniță și cămară de alimente”gălbânașe”.

În marnele și argilele vărgate de la Baltă (podul C.F.R.-Butenița) sunt numeroase fosile printre care amintim: originea (dinți de pește) și diferite scoici. În calcarele grosiere din Turdan s-au găsit numeroase și variate fosile, de la scoici mici până la Ostreea giganteea.

În perimetrul localității la adâncimea de 8-15m se află depozite de calcare compacte sistuozate atât sub terasa I cât și terasa II.

Depozitele rocilor sedimentare de cuvertură sunt reprezentate prin depozite de terasă, (aluviuni vechi) depozite de luncă (aluviuni noi), depozite de pantă (ELUVII), depozite de acumulare (COLUVII) pe pantele mici ale versanților sau la poalele versanților, cât și depozite torențiale (PROLUVII).

Aluviunile vechi ocupă suprafețele teraselor I și II din zona văii Călata, având texturi diferite, iar în Luncă, Mocirle, Vad și altele ele se întâlnesc doar sub formă scheletică.

Aluviunile noi sau depozitele de luncă sunt formate din nisipuri și pietrișuri în albia minoră sau nisipuri mâloase, scheletice atât la mal cât și în grinduri. În lunca mai joasă se întâlnesc mâluri argilizate care suferă modificări în fiecare an ca urmare a inundațiilor sau puhoaielor.

Nisipurile și pietrișurile au fost valorificate de localnici la tencuitul locuințelor, la ridicarea unor fundații, iar pietrele mari Ia construcția fântânilor. Secția de drumuri și șosele, cu ocazia construcției șoselei HUEDIN-CĂLATA-BELIȘ și CĂLATA-RĂCHITELE a utilizat petrișul din Valea Călata.

Rocile cristaline se întâlnesc în zona de contact dintre munți și deal mai ales în partea de S și V a hotarului Călățele și Bociu, reprezentate prin șisturile cristaline de mezozonă și epizonă (mecașisturile) care ajung în apele văii Călata prin valea Coca și valea (Bociului) Butenița.

2.5. Valea Călata și apele

Așezarea geografică și modul de desfășurare a depresiunii Huedin, determină ca toate apele curgătoare să aparțină unui singur bazin hidrografic, cel al Crișului Repede. Zona de obârșie a principalelor cursuri de apă este cea montană, excepție făcând Crișul Repede.

Rețeaua hidrografică este relativ bine dezvoltată și se datorează în primul rând precipitațiilor, mai ales în zonele mai înalte de pe teritoriul comunei. Datorită povârnișurilor abrupte și a geologiei bazinelor văilor formate în special din roci impermeabile, argile și marne, scurgerea apelor provenite din ploi sau topirea zăpezii se face rapid, cu debite mari care accentuează procesul de eroziune.

Valea Călata cu toți afluenții săi, odinioară se vărsau spre N, însă cu timpul Crișul Repede și-a extins izvoarele din depresiunea Vadului până în depresiunea Huedin, captând numeroase ape curgătoare, ca Valea Iadului, Drăganului, printre care și valea Călata.

În prezent cumpăna de ape dintre bazinele hidrografice Crișul Repede și valea Almaș amenință cu recaptarea Crișului Repede și valea Călata.

Valea Călata izvorăște de sub Măgura Călățele și străbate localitățile Călățele, Călata, Zam-Sâncrai, Brăișor, Morlaca și Bologa, vărsându-se în Crișul Repede. Lungimea este de circa 18-20 km. Numele și l-a împrumutat de la localitatea Călata, care a fost cea mai veche așezare din zonă.

Regimul de alimentație este pluvio-nivel și are debit de apă permanent, care variază în funcție de anotimpuri și precipitații. Scurgerile minime sunt vara și iarna, datorită secetei și înghețului. Din creșteri bruște de nivel în anotimpurile primăvară, vară, toamnă, producându-se revărsări sau puhoaie la Cismaș, în grădinile și casele celor dinspre Știrbești, Michiș și pe Rât.

Albia și cursul văii variază de la izvor la vărsare în Crișul Repede. Cursul văii Călata până în dreptul dealului Ghence este mai repede și albia minoră este mai îngustă între 3-5m, iar- cea majoră între 5-8m.

În ultimii 40-50 de ani cursul văii s-a adâncit între 0,50-l,50m. Ca urmare a distrugerii barajelor de reglare a apelor, stupăturile de la morile de apă Budaia, de lângă Ciocane, Popa Teodor (Morărița) și Pantea.

Adâncimea cursului văii a influențat asupra schimbării nivelului hidroenergetic al apelor subterane, iar apa din fântânile sătenilor a scăzut simțitor.

Zonele mlăștinoase din LUNCÂ și RÂT, care au fost utilizate numai pentru fânaț, acum au devenit cele mai bune zone agricole pentru cultura cerealelor, cartofilor etc. La fel puterea de eroziune și de transport a văii este mai mare, iar bolovanii mari transportați de vale, azi ajung până în prundul de lângă biserică, iar cu mult timp în urmă ajungeau până la moara lui Budaia.

Malurile au evoluat și continuă să evolueze diferențiat datorită puhoaielor mari din anii 1908, 1912, 1932, 1954, 1956, 1969, 1970, 1973 etc. cât și lipsei unor măsuri comune de reglare a cursului văii. Fiecare cetățean de lângă vale ia măsuri de protecție, dar valea se răzbună pe toți!

Cotirile și meandrele sunt mai vizibile în afara hotarului, unde malurile ajung între 1,50- 3m înălțime. Inundațiile au contribuit la formarea microreliefului specific de luncă, brațe părăsite, șănțulețe, grinduri, unde sunt depozitate pietrișuri, nisipuri, mâluri, și la formarea unei vegetații specifice luncilor.

Afluenții văii Călata

Afluenții văii Călata din aval în amonte în partea stângă sunt: pârâul SARSĂU care are o lungime de cca 2,5km izvorând de sub muntele Chicera și este alimentat de izvorașele dealurilor Sub față, Măzăriște, Râcovița etc. Are apă permanent, vărsându-se în valea Călata lângă Părăuanu.

Pârâul Butenița izvorăște din dealul Golumbăț și muntele Chicera din hotarul satului Bociu. Traversează mijlocul satului Bociu și Buteni, vărsându-se în valea Călata lângă căminul cultural. Are debit permanent și-o lungime de cca. 10-12km.

Aluviunile transportate sunt formate din pietrișuri și șisturi cristaline.

Afluenții văii Călata pe dreapta sunt: valea Vâlcăului care are o lungime de cca 7-8km. Își are izvorul în hotarul satului Văleni. În hotarul satului Călata are o lungime de l,5-2km. Are apă permanentă. Se varsă în valea Călata lângă Herdea. În timpul ploilor mari provoacă pagube însemnate în grădinile sătenilor din zonă.

Pârâul Fântâna de Piatră. I se spune așa pentru că își are izvorul în calcarele grosiere (piatră) vărsându-se în valea Vâlcăului lângă grajdurile CAP (fost). Are o lungime de cca 1- 1,5 km și este cu apă permanent. Apa de băut (amenajat fântână) este cea mai bună din hotar. Fostul CAP a efectuat lucrări de amenajare-canalizare, introducându-se apa în grajdurile CAP. Prin unele amenajări ar putea alimenta cu apă de băut partea de sus a satului Șușani.

Pârâul Vâlcele sau Boroi, nu are corespondent decât primăvara și în timpul ploilor mari. Este alimentat cu apă de izvorașele din zonă, care treptat se pierd în calcarele grosiere de lângă Mureșan, udne formează o mică cascadă de 4-6m. Provoacă inundații în timpul ploilor mari de primăvară și vară.

Valea lui Mihai se formează din apa izvorașelor din dealul Costiță, valea Hulpii. Nu are apă permanentă în tot timpul anului, pierzându-se în zona mlăștinoasă din Rât. Se varsă în valea Călata în apropiere de podul Zamului.

Valea Unguralui face hotar cu satul Zam și în perioada 30 aug. 1940-sept. 1944 în timpul Diktatului de la Viena a fost linia de hotar cu Ungaria Hortystă. Își adună apele de pe versanții dealurilor din zonă. Se varsă în valea Călata lângă podul CFR spre Zam.

Gradul de poluare a apelor a fost nesemnificativ până în anii 1955. După această dată poluarea văii Călata a fost tot mai mare ca urmare a deversării resturilor de la gaterul din Călățele, a deșeurilor de la unitățile forestiere și-a tuturor deșeurilor de pe lângă casă a sătenilor din Călățele și Călata. Și pescarii amatori iresponsabili au aruncat insecticide pentru prinsul peștelui.

Apa văii Călata este mineralizată cu săruri de calciu, cu reacție neutră până la alcalină.

2.6. Particularități ale florei și faunei din ținutul Călata

Trecutul geologic, poziția geografică, relieful, climatul și omul și-au pus amprentele asupra compoziției florei și faunei din ținutul Călatei, depresiunea Huedin. Majoritatea florei și faunei terestre din zonă este legată de pădurile ce ocupau aceste ținuturi, cât și de societatea omenească care a exercitat și exercită o puternică acțiune, ducând la schimbări importante în lumea viețuitoarelor. Transformările antropice au avut ca scop extinderea suprafețelor agricole, fănațelor, pășunilor, construcțiilor, etc.

În această zonă întâlnim elemente ale florei și faunei Europei centrale, estice, nordice, ale regiunilor Euro-asiatice, pontice, sarmatice, însă în cea mai mare parte sunt specifice Podișului Transilvaniei.

În ținutul Călatei există un mozaic floral, vegetație a trecutului geologic, a luncilor, teraselor, dealurilor, terenurilor mlăștinoase, fânațelor. În lunile cu malurile joase întâlnim pajiști și zăvoaie, formate din rogozuri (Carex Precox), pipirigul, colilia (Stipa Lessin), negara (Stipa L).

În lunca mijlocie și înaltă sunt asociații de pajiști naturale, plante medicinale, printre care: menta (MENTHA PIPERITA) coada calului (EQUISETUM ARVENSE). coada șoricelului (ACHILEA MILLEFOLIUL). urzica (URTICA SIVICA), urzica moartă etc. Din arbuști amintim socul (SAMBUCUS NIGRA), salcâmul (ROBINIA PSEUDODACICA). arinul (ALUNUS GLUTINOSA), salcia (SALIS FRAGILIS), plopul (POPULUS NIGRA), plopul alb recent plantat.

În pajiștile naturale și fânețe sunt diferite specii de trifoi (TRIFOLIUM PRATENSE), TR.MONTANUM, TR. ALPESTRE etc, chimenul (CARUM CARVI), păiușul de livezi, iarba vântului, specii de sunătoare, rapița, rădaia, măcrișul iepuresc (OXALIS ACCENT0SELLA), păpădia, traista ciobanului, lucerna măzărichea etc.

În regiunile dealurilor, pe lângă pajiști se află arbuști, păducelul (CARTAEGUS MONOGYNA), lemnul câinesc, mai rar cornul (CORNUS MAS), măceșul (ROSA CANINA), porumbarul (PRUNUS SPINOSA), murea, mesteacănul (BETULA NANA) și o mulțime de asociații vegetale. Pe stânci sunt diferite specii de mușchi și licheni.

Fauna

Între floră și faună se crează raporturi de interdependență strâns legate de anumite condiții ca evoluție în decursul erelor geologice, a formelor de relief, climatului, societății omenești etc.

Iată unele modificări în ultimii 40-50 de ani.

Din mamiferele care dădeau târcoale până prin 1955, mai ales în iernile geroase au fost lupii (CANIS LUPUS). Azi lupii au dispărut din padurile dealului Horaița.

Vulpea (VULPES) sperietoarea găinilor și mai ales a gospodinelor prin desele incursiuni în cotețe. Vulpile erau adăpostite în dealul după peșteră. Azi mai există în amintirea celor vârstnici. La fel s-a micșorat numărul dihorilor (PUTORIUS PUTORIUS).

În locul stupăturilor micilor baraje a morilor de apă, vidra (LUTRA LUTRA) se întrecea cu pescarii amatori în pescuit. Azi și aceste viețuitoare au dispărut. S-a micșorat numărul cârtițelor, aricilor, iar liliecii au dispărut și ei!

Din familia rozătoarelor, iepurii (LEPUS CAPENSIS) și-au micșorat numărul, în schimb s-au înmulțit șoarecii de câmp (MUS MUSCULUS), șoarecii de casă și în special șobolanii (RATTUS RATTUS).

Din clasa păsărilor s-au înmulțit foarte mult cerbii (CORVUS CORAX), porumbeii sălbatici (COLUMBA OENAS). S-a redus simțitor numărul ciorilor și berzelor (Ciconia ciconia). Azi abia se întâlnesc 2-3 perechi, față de 17-18 perechi de altădată. Sătenii aveau un cult față de berze și rândunici (HIRUNDA RUSTICA) protejându-le cuiburile!

În timpul primăverilor, păsările călătoare precum cucul pupăza, graurul și altele se iau la întrecere cu neobosita ciocănitoare, care-și caută hrană în scorburile copacilor.

Nelipsite sunt guralivele vrăbiuțe, pițigoiul și codobatura de pe lângă vale. Dintre răpitoarele de noapte, cucuveaua stârnește melancolia ascultătorilor, căci “după vechile tradiții sfârșește viața unui om”. Uliul dă târcoale mai rar printre găini și porumbei! Și coțofana – țarcă (PICA PIA) și-a redus numărul. Mai sperie încă gospodinele că le va ‘aduce un rău “ prin cârâitul lor iar rar cloștilor puilor de găină, alertează puișorii de pericolul ce-i așteaptă.

Din rândurile reptilelor sunt amintite -șopârla de câmp (LUCERTILA AGILIS), șerpii de casă (NATRIX NATRIS), șarpele de apă, fără probleme deosebite.

Familia broaștelor este răspândită în toate bălțile și în jurul apelor curgătoare, iar gălăgia lor prin orăcăit îi face pe mulți vrând nevrând să asculte concertul lor până noaptea târziu! Alăturil de broasca verde, de câmp este și buhaiul de baltă.

În apele văilor Călata, Brutenița, Vâlciului și Șarsău întâlnim pești. Din peștii vii Călata sunt mai rar zglăvicul (COTUS COBIO). Cei care nu-l cunosc din cauza înfățișării ciudate, îl aruncă imediat în apă. Pe vreme bună în apa râului își arată înfățișarea mreana (BARBUS BARBUS), cleanul (LEUCISCUS CEPHALUS), porcșorul (GOBIO) și țiparul. Recent a apărat migrator pentru depunerea icrelor din apele Crișului Repede, scobarul (CHONDROSTOMA NASUS), iar lopișca este o raritate.

Insectele sunt numeroase. Amintim libelulele, iar din cele săltărețe cosașii, cosașul verde (TETTIGONIA VIRIDISIMA), cosașul mic. călușeiul. etc. Una din cele mai stricătoare insecte în grădina de zarzavaturi este coropișnița (GRYLLOTALPA GRYLLOTALPA). Altă insectă nesuferită e urechelnița., despre care se spune că "se vâră în urechi și n-o mai poți scoate".

Din patru în patru ani luna mai este inundată de roiuri de cărăbuși, cunoscuți în zonă sub numele de gândaci. Sunt foarte dăunători și se abat asupra grădinilor, pomilor, mai nou și asupra nucilor, plopilor, răchiților, etc.

Cel care dă un farmec aparte nopților de vară este licuriciul (LAMPYRIS NOCTALUCA). O curiozitate este purecul dracului, care face pe “mortul” și dintr-o dată face o tumbă.

Mai întâlnim gândacii plopului, mărului, gândacul cartofului (COLORADO) sosit mai recent, este foarte dăunător în culturile de catofi. Se mai întâlnește gărgărița, croitorul, cariul etc.

Din ordinul humenopterelor întâlnim albinele (APIS MELIFERA), bonzarii, viespii de cireș, a grâului, viespele obișnuit de perete, găgăunii care-și formează centrul în forma unui balon și altele. În număr mare sunt fumicile, mișună peste tot. Furnica roșie (FORMICA SANGUINEA) alertează mamele prin țipetele disperate ale copiilor. Alături de furnica roșie este și furnica neagră, furnica obișnuită.etc.

Și neamul fluturilor este bogat și variat, lămâița sau fluturele galben, albița care prin larvele sale face mari stricăciuni în grădinile de zarzavaturi, la fel este și malbarul. Mai rar se întâlnește fluturele coadă de rândunică, fluturele de seară, ochi de păun, cel de noapte etc.

Păianjenii apar peste tot, ei sunt dușmanii cei mai neîmpăcați ai insectelor. Așa sunt păianjenul cu cruce (ARANEUS DIADEMATUS), păianjenul de casă, păianjenul fără plasă cu sacul de ouă sub el, păianjenii de apă etc.

Foarte răspândit în apele văii Călata a fost racul (ASTACUS ASTACUS) și odată cu distrugerea stupăturilor (barajele morilor) s-a retras în puține exemplare în apele pârâului Șarsău.

Neamul melcilor este reprezentat în localitate prin melcul cu cochilia mică (VVIPARUS VIVIPARUS).

Lumea animalelor și plantelor în ținutul Călata este mult mai bogată, aici prezentându-se cele mai reprezentative specii cu unele modificări, schimbări și chiar mutații constituind un mic ghid pentru studiul faunei și florei în viitor.

2.6. Solurile

Învelișul de sol este format în cea mai mare parte din soluri brune și brun-gălbui de pădure (44%), soluri negre-argiloase (11,9%), soluri podzolice argilo-iluviale (11%), regosoluri și litosoluri (10,9%), cernoziomuri levigate, soluri de luncă.

2.7. Clima

Clima specifică corespunde tipului de deal, de adăpost cu nuanță oceanică.

În ceea ce privește regimul temperaturilor, analizând mediile lunare se constată că temperatura cea mai scăzută este în luna ianuarie ( – 4,4 °C), iar temperatura cea mai ridicată se atinge în luna iulie (18 °C). Temperatura din zona dealurilor premontane este mai scăzută, media anuală fiind în jur de 6 °C.

Temperaturile mai ridicate și precipitațiile mai slabe de pe latura vestică, vecină munților Apuseni, sunt determinate de prezența unor mase de aer foehnice ce coboară de pe pantele munților. Vânturile dominante sunt cele de vest și de nord-vest.

Capitolul III. Premise de dezvoltare a turismului etnografic și folcloric în Valea Calatei

3.1. Premise demografice

Din datele oferite de pagina http://www.ghidulprimariilor.ro/business.php/PRIMARIA-CALATELE/52161/, putem prezenta următoarele informații:

Suprafața: 74 kmp

Intravilan: 640 ha

Extravilan: 6760 ha

Populație: 2890 locuitori

Gospodării: 1154

Nr. locuințe: 1154

Nr. grădinițe: 7

Nr. școli: 5

Activitati specifice zonei:

Prelucrare material lemnos

Creșterea animalelor

Activitati economice principale:

Creșterea animalelor

Locuitorii. Ocupațiile

Ținutul Călatei a fost locuit din cele mai vechi timpuri, așa cum s-a atestat din descoperirile arheologice din anii 1968 -1969 și a celor două topoare de piatră în Lunca și Coasta Hotarului și-a așezării din Dealul Glemeie.

Locuitorii au fost și sunt în majoritate români de origine ortodoxă, băștinași dovediți prin izvoarele istorice, care menționează Călata din 1213 sub numele de Villa Kalotha.

Între anii 1262-1270 avea o organizare administrativă și juridică proprie, iar arhidiaconul Paul de Călata, a fost socotit "omul de încredere" de către Capitlul din Oradea.

Din 1468 localitatea devine Voievodat, avându-l pe Ilie ed Călata numit și voievodul românilor "woyvoda wolahalis". Urmașii voievodului Ilie au fost Mihai în 1474, iar din 1508 au fost cândea, Laslău, Sandrin, Petru și ultimul a fost menționat în 1666 sub numele de Bota Anton.

Și registrele dijmelor papale din anii 1332-1337 atestă că populația cu dări papale ca și localitățile vecine Sâncrai, Huedin, Mănășturul unguresc și Văleni, era în mare parte maghiară.

În registrul dărilor de ovine, Quinquagesima ovium din 1461 se dovedește că populația era de origine română, pentru că dările în ovine au fost specifice numai românilor, numindu-se "quinquagesima olachalis".

Satele Călata și Călățele sunt trecute în registrul „cinzecimii oilor” din anul 1461. Cinzecimea românilor (quinquagesima Valachorum) era o dare care trebuia plătită exclusiv de români regilor Ungariei și consta dintr-un miel și o oaie din cincizeci. Cele două sate figurau împreună în registru și aparțineau nobililor Benedict Weres, Ioan de Văleni și voevodului Ilie de Călata.

Și mai edificatoare a fost declarația protopopului Mihai de Călata din anul 1699 ianuarie 11, care participând la ancheta executată de Keceli Gyorgy și Sanbori Laslo din Sâncrai, în legătură cu trecerea la religia greco-catolică – uniți cu Roma, alături de cei 38 de preoți și protopopi spunea "noi tot satul, legea și religia noastră ortodocă nu o părăsim".

Din datele recensâmintelor anilor 1762-1998 se trag concluziile: anii 1762-1900 au cunoscut o ușoară creștere, ridicându-se la peste una mie loc., iar între anii 1900-1930 s-a atins cel mai mare număr de locuitori, peste 1.128.

După anii grei ai Diktatului de la Viena din 1940, ai războiului doi mondial, iar mai târziu ai colectivizării agriculturii, mulți săteni vâzându-se și fără unicul lot de pământ moștenit de la strămoși, părăsesc la niceput temporar, iar mai târziu definitiv localitatea!

Dezvoltarea și gratuitatea învățământului tehnic, profesional gimnazial liceal și superior după anii 1962, a făcut ca și absolvenții Școlii generale să “migreze” în masă spre școlile de la orașe, de unde nu s-au mai întors în satul natal decât foarte puțini, ca dascăli. Ca urmare populația a fost în continuă scădere și în anul 1974 ajumge la 720.

Consecințele migrației locuitorilor spre oraș s-au resimțit si în Registrul stării civile. Spre exemplu, în 1995 situația a fost rumătoarea: 4 decese, 4 nașteri, 1 căsătorie, iar în 1998 situația a fost: 5 nașteri, 10 decedași, 5 căsătorii.

E un fenomen trist, chiar tragic, cum lumea satelor moare fără să strige. Cea mai mare parte din săteni sunt de vârsta a treia și stau prin curți ore întregi, fără să se miște și fără să vorbească.

Liviu Rebreanu sublinia: "Destinul nostru ca neam, ca stat și ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul țăranului. Dar mai atârnă în aceeași măsură și de felul cum va fi utilizat și transformat acest aur în valori eterne".

Sperăm ca în viitorul apropiat se vor găsi mulți din rândurile fiilor satului să nu uite de acasâ, de melagurile natale, să se închine cu evlavie evocând cu nostalgie ținutul drag, al voivozilor de odinioară, de zona etnografică a ținutului Călatei recunoscut și peste hotare.

GRAIUL

Locuitorii zonei Călata aveau un grai apropiat de cel al moților, fiind descendenți ai acestora, numindu-se moții din partea nordică a apusenilor, "grupul Huedin".

Ținutul Călatei a fost încadrat zonei rotacismului specific Țării Moților și N Maramureșului. Azi se mai păstrează sporadic și mai cu seamă la femeile în vârstă, forme rotacizate în cuvinte ca: gerunke- genunke, curună-cunună. Se deosebește însă de graiul moților prin nepronunțarea ca "a" a unui "ă" marcat de accent: pădure, nu padure. Cu timpul datorită depplasărilor pe care mulți locuitori le făceau în fiecare vară în vremea secerișului la "holde" în Sălaj și Crișana, iar toamna la culesul porumbului, griul din Călata a început să capete tot mai mult caracteristicile subdialectului crișan. Cea mai puternică dintre aceste caracteristici este stadiul de palatozare a labialelor, minume – minune, pkită – pită. Deschiderea vocalei "e" – fete, aparține tot dialectului crișan. La fel monoftongarea diftongului "ou" la "o": forma-frame și doftongarea lui "o" în cuvinte ca "măr" – oi sau "nouă" – ouă.

Morfologia în general se înscrie în trăsăturile subdialectului crișan, perfectul compus cu "o" – o fost, o zis. Apar și caracteristici ale graiului moțesc – întrebuințarea perfectului simplu pentru exprimarea acțiunii – fusăi, făcui, mâncai.

Din punct de vedere al lexicului, întâlnim regionalsime ca: mruere – zahăr, a cota – îngriji, poiată – grajd, precum și o serie de ungurisme explicate prin vecinătatea cu satele mixte – Văleni-Sâncrai, ca: jiteu – sobă de gătit, laboș-cratiță, bolund- nebun etc. Apar și germanisme: șnaider – croitor, șustăr – pantofar. Azi, caracteristicile graiului din Călata sunt mai variate.

PORTUL.

În zilele moaște portul călățenilor nu se deosebește prea mult de cel de la oraș, mai ales la bărbați și tineret. Femeile mai poartă încă fuste largi colorate, numite-rokii- peste care se prinde un – șurț la fel de lung și -încrețit-sau-plesat-.

PORTUL LA FEMEI: fetele umblă vara cu capul gol, iar nevestele nu-și dau niciodată – năframa – de pe cap, prinzându-și-o – pă dinapoie-

Costumele naționale călățene se deosebeau după vârstă. Fetele purtau – poale albe – din bumbac, care erau confecționate dintr-un material de 5-6 “lați” și erau lungi până aproape de gleznă, iar lărgimea era 2-2 l/2m. Pe “laț” în sus erau încheiate cu “câr”. Poalele la sărbători erau “dungălite”, adică încrețite ca să cadă frumos pe corp. Peste “poale se “acățau” două “catrințe”, una în față și alta în spate, având culorile de la mov închis la culoarea mov deschis, în culorile: verde, mov, portocaliu, mov închis și jos aveau ciucuri. Catrințele deosebeau portul fetelor din zona Călata.

Din îmbrăcămintea trupului făcea parte și cămiașa cu “kiept” care era prinsă de poale și nu era croită într-una. În spate era gura cămășii, strânsă printr-un șnuruleț cu ciucuri la vârf.

Gulerul era mic, nu era lat. Mânecile erau croite direct și nu aveau umăr, fiind cusute cu două rânduri de flori și unul de “șire”. La kiept, era strânsă prin încrețituri în față și la mânecă. Mâneca era mai largă spre cot, formând așa numită “fodră" și “trăsură” – dantelă.

Ornamentația avea un motiv de figuri geometrice. Cel mai des întâlnite erau “romburile”. Culorile obișnuite erau negru sau mov, la cele în vârstă și roșii sau portocalii, la cele tinere,

Peste cămașă, atât vara, cât și iarna, pentru “kieptare” confecționate din piele de oaie, kipetarele erau cusute pe piept și spate, ornamentate cu flori colorate în maron, verde, negru și albastru , terminate cu “ciucuri”.

Cu timpul, iarna purtau și-o bruică făcută din postav albastru și brodate cu mărgele negre. În jurul capului purtau o năframă sau “broboadă” imens de mare din lână, cu franjuri de jur împrejur.

Cămășile erau cusute de femei cu “mână foarte bună”. Printre cele mai vestite au fost SIMULA VEROANA și CORA SÂNZA a Jelerului, recunoscute și peste satele din jur.

Fig. Nr. 1 – Port popular femeiesc Valea Călatei Fig. Nr. 2 – Port popular femeiesc Valea Călatei

Fig. Nr. 3 – Port popular femeiesc Valea Călatei

PORTUL BĂRBĂTESC, în general nu era prea bogat în elemente decorative și ca atare doar cămașa, simianul și straița s-au bucurat de o atenție mai mare. Iarna purtau “bonda” confecționată din mai multe piei de oaie.Cămașa avea croi drept la care "sternul" era simplu și avea formă dreptunghiulară, iar la mijloc avea gura tăiată. De umăr se prindea mâneca largă de 30-50cm. Mâneca era aplicată pe "stern" la nivelul clinului de pe lături.

Broderia era variată și bogată de obicei în figuri geometrice la guler, uneori și marginile de sus a deschiderii de la gură. Culorile erau cele negre, albe sau portocalii.

Mâneca era din bucăți de pânză de tort, supradimensionată pentru a permite realizarea încrețiturilor de pe umăr. Gulerul era încheiat în "tyotori".

Peste cămăși se purtau atât vara cât și iarna "kieptarul" din piele de oaie lucrat de Meșterii din Mărgău. În general "kieptarul" era bogat ornamentat în spate, față și la margini, fie în cârlige și flori fie în rozetă, brodate în culorile negru, verde, borrdeaux și albastru. Încheirea se făcea lateral. Ulterior, în față s-a făcut buzunarul pentru ceas sau alte probleme.

Peste cămașă, la mijloc se încingea cu curea de piele, numită "chimir" a cărei lățime era între 10-12 cm, procurându-se de la târgul din Huedin sau Fecătău, azi Negreni.

Îmbrăcămintea de vară cu cămașă, era întregită cu "gacile" confecționate din cânepă (tort) și erau lungi până la glezne, în schimb erau foarte largi, având cca. 40-50cm.

Pentru confecționarea "gacilor" se utilizau 4-6 coți de pânză de tort. Lații se prindeau cu chețe cusute cu ață albă, iar tivul lor era "tupturat" cu găurele. Broderia era doar în partea de jos, asemănător cu motivele de pe cămașă, armonizate din pcunt de vedere cromatic.

Îmbrăcămintea de bază în perioada de iarnă, avea ca piesă specifică "sumanul" care era purtat de bărbați. Pănura se țesea în casele gospodarilor din lână de oaie țurcană. Țesătura era dată la "piuă" unde se îngroșa, apoi era dată la cusut.

Pentru confecționarea unui suman era necesar aproximativ 5 coți de pănură, care era egal cu lărgimea mânecii fiecăruia. Culoarea sumanelor era gri, ceea ce dădea o notă distinctivă a sătenilor din aceste sate, așa cum spuneau "ne cunoaștem în târguri, unii de alții, după culoarea sumanelor și a străițelor".

Treptat, ținutul călata a rămas în istoria poporului și ca zonă etnografică cuprinzând: partea de jos a Depresiunii Huedin și spre Cluj bazinele Căpușului, Nadășului și a Subzonei Călățele cu satele de pe plaiurile Munților Gilău. Masivul Vlădeasa, dela contactul cu Depresiunea Huedin.

Acest ținut s-a impus și prin faptul că prezintă trăsături comune cu tipologia așezărilor, a planului gospodăriilor și caselor, în profilul ocupațiilor, portul tradițional, care se distinge în mică măsură după tipul de costume, cu anumite motive, culori, de exemplu: traista, sumanul sau, la femei, catrințele.

OCUPAȚIILE tradiționale aie locuitorilor din ținutul Câlatei de-a lungul veacurilor au fost creșterea animalelor, agricultura, pomicultura și după anul 1900 apar meșteșugurile.

S-au axat profilului mixt, pentru că au fost favorizați de condițiile fizico-geografice iar pe de altă parte această activitate le-a asigurat hrana zilnică, le-a ușurat muncile agricole, transporturile-cărăușia, schimburile în natură – produse agricole cu lemne de foc, aducându-le totodată și unele venituri materiale.

Condițiile naturale au fost și sunt favorabile creșterii animalelor și mai ales creșterii ovinelor, fiind în general o ocupație specifică românilor, după cum rezultă din Registrul dărilor de ovine-quinaquagesima ovium, darea unei oi din cincizeci sau quinaquagesima olachalis, dări specifice numai românilor, menționându-se localitățile Câlățele și Călata care au plătit suma de 30 florini, pentru răscumpărarea a 45 de capete din totalul de 2700 capete.

Agricultura nu s-a ridicat la nivelul posibilităților și producția a fost mică în raport cu munca depusă și cheltuielile făcute, datorită mai multor factori, dintre care amintim: climatul relativ rece, relieful în mare parte accidentat, solurile numai în parte mecanizabile, lipsa îngrăsămintelor naturale, chimice.

Cultura cartofilor (salanum tuberosum, în localitate se numesc "picioci") a fost și este o adevărată binefacere în hrana populației și a animalelor. Se cultivă înlunci, terase și grpdini. Producția acoperă necesitățile locuitorilor. Uneori fac schimburi – troc – cu muntenii pentru lemn de foc.

Sătencele din Călata au depus o muncă permanentă în prelucrarea fibrelor textile, urmate de țesutul și cusutul diferitelor piese de îmbrăcăminte. În acest scop au acordat o mare importanță cultivării plantelor textile, cînepa și inul.

Tehnicile de prelucrare a fibrelor textile au fost topitul cânepii și inului la marginea văii Călata, sau locuri adăpostite împotriva puhoaielor de vară. Uneltele utilizate pentru obținerea firelor au fost melițatul cumelița, care separa fuiorul de puzderii. Apoi se trecea la faza de prelucrare a fibrelor pentru tors, alegându-se fibrele lungi care formau fuiorul, utilizate pentru urzeală și pânză mai fină. Se alegeau fibrele pentru beteală și cele mai scurte, adică câlții utilizați pentrusaci, cenușere, cearșafuri. Firele, fibrele de cânepă și in se obțineau prin caierele sau furca de tors, care era nedespărțită de femei, torcând acasă, la babe, și mergând pe drum la vecin.

3.2. Vatra și moșia Călatei

Începuturile vieții pe meleagurile cuprinse în ținutul Călatei datează din epoca neolitică, cu peste 3.000 î.e.n. lucru dovedit prin descoperirile arheologice din anii 1968-69 a celor două topoare din LUNCA și COASTA HOTARULUI .

Prima piesă are următoarele dimensiuni: lungimea 14,5cm și lățimea tăișului de 5cm, lățimea maximă a capului de 8,5cm, iar diametru orificiului de fixare a cozii 2,7×2.3cm. A doua piesă are dimensiunile mult mai reduse, fiind un tip de topor ciocan cu ceafa rotunjită.

Semnificativă este așezarea neolitică din dealul Glemeie, cota 660 m. Așezarea neolitică are 6 bordeie, numeroase fragmente de ceramică de culoare roșiatică- portocalie sau cenușie-negricioasă și diferite vase de lut, aparținând culturii Tisa târzie. Elementul definitoriu ai culturii Tisa este ornamentul timpului "ciocului de pasăre și gropițele imprimate pe vase".

Bordeiul s-a aflat la adâncimea de 0.50-0.70m, iar materialul rezultat a constat din bucăți mari de chirpic ars ce păstrează amprentele nuielelor sau bârnelor cu suprafețe pline, care au constituit, scheletul lemnos al părții superioare a semibordeiului. Bordeiul a avut acoperișul ascuțit, fotmat dintr-o carcasă lemnoasă, acoperit cu pământ.

Materialul descoperit cuprinde vase cu picior cilindric și perforat cu găuri de tip fructieră, străchini din pastă fină de culoare cenușie negricioasă, vase tronconice cu pereți evazați și buza subțiată. Un rol aparte îl are idolul zoomorf înfațișând un bovideu de dimensiunile 7.5×2.7 cm.

Mare parte din materialul descoperit a fost depus la Muzeul de Arheologie din Cluj- Napoca, iar restul fragmente de vase, chirpic ars, au fost păstrate la colțul muzeistic al satului din Călata, care din neglijența conducerii școlii în anul 1989/90 a fost distrus!

Urme neolitice au mai fost descoperite și în TURDAN – cota 850m – însă materialul n-a fost publicat la data descoperirilor celor două topoare de piatră și așezării neolitice.

Denumirea localității sub numele de Călata .se pare a fi de origine slavă, datând din perioada descompunerii orânduirii sclavagiste și încheierii formațiunii statelor feudale din secolele VI-IX, luându-și numele de la marele șef de trib KALATA, nume de persoană.

Documentele medievale atestă că localitatea CĂLATA în raport cu celelalte așezări din ținutul Călatei, avea o organizare economică și juridică superioară luându-și atributul ‘'de KALOTHA”, care au fost KALOTHA-CĂLATA; KALOTHA-SZENT-KIRALY=SÂNCRAIUL CĂLATEÎ; KISS KAL0THA=CĂLĂȚELE; KALOTHA-UJFALU=FINCIU CĂLATEI; KALOTHA DAMOS=DOMOȘUL CĂLATEI; KALOTHA BOKENY=BUTENII CĂLATEI.

Documentar, localitatea de azi CĂLATA-KALOTHA apare începând cu anul 1213, sub numnele de VILLA KALOTHA și până în anul I918 va avea următoarele denumiri; între anii 1262-1270-KALOTHA; 1441 POSS. KISKALOTHA; 1461 CENSUS; QUINQUAGESIMALLS DE KISKALOTHA; 1467 ELYAS WAYDA DE KALOTHA; 1476 ELYAS DE KALOTHA WAYDA WOLOHALIS; 1508 KALOTA; 1666 KOLOTA; 1750 KELATA MARE-NAGY KALOTHA; 1850 CĂLATA MARE: 1918 CĂLATA MARE și pînă în 1945, iar din 1946 până în 1968 com. Călata și din 1968 satul Călata.

In documentele medievale satul Călata apare de multe ori. Așa a fost și la l mai 1256 cu ocazia prezentării comiților PAUL LADISLAU și TOMA, în fața CAPITLULUI din Oradea cu o scrisoare din partea regelui Bela al ÎV-lea, în care se menționa ‘‘vama de la vadul Crișului și drumul ce făcea legătura între castrul de graniță RESCULUM (BOLOGA) și localitățile: Călata, Văleni -Mânăstireni-Gilău, vechiul drum roman.

Ținutul din partea superioară a văii Călata a fost locuit din cele mai vechi timpuri de o populație băștinașă de origine română care treptat s-a organizat în teritorii de sine stătătoare "voivodate" având în fruntea lor conducători locali.

În favoarea caracterului românesc dn ținutul KALOTHASZEG, de valea superioară a văii Călata, pledează și recensămintele din anul 1760, 1762 și 1900 a celor 22 localități din așa zisă zonă KALOTHASZEG, unde s-au înregistrat t 7.430 de români, iarla 1900 numărul românilor a fost de 12.414, în timp ce populația maghiară a fost de 8,247.

Caracterul predominant românesc din voivodatele Mârgău, Morlaca, Călata, Fildan. etc. este pus în lumină de instituțiile social politice străvechi românești, adânc înrădăcinate în obștiile sătești, de munte, de ape, de apelative românești, toponimia formelor de relief (Valea lui Mihai, Valea de Mijloc, Glemeie, După Peșteră, Luncă, etc.)

Unii etnografi au extins în mod artificial KALOTKASZEG, szeg înseamnă icul, colțul sau ținutul Călatei spre regiunile limitrofe ale Clujului, cuprinzând localitățile: Izvorul Crișului, Căpuș, Stana, Jelrec, Petrind și spre jud. Bihor, iar "partea de jos” includea ținutul văii Almașului, excluzând 12 localități cu populație covâr-șitoare alcătuită din români, așa sunt: Ardeora, Bedeceni, Bica, Bociu, Bateri, Călata, Călățele, Ciuleni, Finciu, Râsca și Morleca.

Organizarea social-politică a voivodatelor din partea superioară a văii Călata s-a menținut până la sf. sec. al XVII-lea, de aici rolul voivozilor a fost preluat de cnezi și mai târziu de preoți. Pe lângă deposedarea politică în urma căreia se pierde titlul de '‘nobil”, ce va fi recunoscut numai prin diplomă regală, ei sunt deposedați și de viața economică.

După Ion Vlăduțiu, așezarea umană este un produs al civilizației și al culturii.

În zona etnografică a Văii Călatei, găsim sate cu case izolate, sate răsfirate și sate aglomerate.

Aspectul așezărilor este determinat de ocupația de bază, creșterea animalelor pe pășuni de munte, ocupație care se îmbină cu lucrul la pădure, cu prelucrarea lemnului etc.

Satul răsfirat sau disociat corespunde felului de viață din zona de contact a câmpiei cu munții. Pământul de arătură, pășunea și fâneața se găsesc în jurul casei, deci distanța dintre case creează caracterul răsfirat al satului. Ca și satele dispersate, satele răsfirate au o mare vechime, aparținând tipului tradițional de așezare, și sunt caracteristice populației românești.

Faptul că în regiunile deluroase dion zonă predomină satele adunate se datorește în mare parte acțiunii de comasare și de aliniere a satelor din a doua jumătate a secolului XVIII.

Dealurile, prin bogățiile solului și ale subsolului, ofereau o formă mai complexă de viață. Alături de agricultură, suprafețe întinse de pășuni și fânețe au creat condițiile prielnice creșterii animalelor. Pantele dulci, însorite, erau excelente pentru pomicultură și viticultură.

În anii construcției socialiste, vatra satelor a trecut prin mari transformări. Construcțiile noi de interes obștesc – dispensarele medicale, casele de cultură, complexele comericale, școlile – au dat un caracter urban multor centre de țară. Aspectul satelor s-a modificat și în urma numeroaselor construcții proprietate personală, cu confort orășenesc, și care păstrează elemente de arhitectură tradițională, specifice zonei.

3.3 Infrastructura de comunicație:

Drumurile comunale au o lungime de 33 km. Există 6 poduri aferente drumurilor comunale și 13 podețe aferente drumurilor comunale.

În cadrul regionalei CFR, a fost închisă și desființată magistrala 311 Huedin – Călățele pe o distanță de 14,2 km.

Din această zonă pleacă drumurile DN1R, DJ108C, DJ103C, E160.

Rețeaua de telefonie este acoperită de compania Romtelecom și Orange România.

Capitolul IV. Casa țărănească

Cristalizarea tipurilor de gospodării a fost determinată de un complex de factori, între care preponderent l-a avut ocupația de bază a locuitorilor. Organizarea gospodăriei s-a adaptat și cadrului natural.

Dimensionarea clădirilor, poziția acestora în spațiu nu sunt întâmplătoare. Fiorma, planul și dimensiunea curții sunt expresia economică a regiunii.

După casă, cea mai importantă construcție este cea destinată depozitării nutrețului – grajdul (numit poiată sau iștalău). Grajdul, poate fi amplasat de sine stătător, sub același acoperiș cu casa sau într-o construcție specială, numită șură. Șura este o construcție foarte impozantă. Centrul său îl formează șopronul. Șopronul servește la adăpostirea căruțelor, a uneltelor de muncă, iar în podul lui se depozitează nutrețul.

Alături de șură, în unele locuri, cu o bogată producție de fân, sunt întâlnite fânarele, construcții simple formate dintr-un acoperiș susținut pe patru stîlpi.

Pentru păstrarea cerealelor, a pieselor de port și a alimentelor au apărut cămările. Ele erau construite din bârne de lemn dispuse orizontal, în aceeași tehnică cu casa. Pentru a le asigura cea mai bună aerisire, pereții construcției rămâneau nelipiți. Uneori, cămara, avea la intrare, un mic târnaț. Unde terenul permitea, sub fundația de piatră, se construia și o pivniță.

Cotețele de păsări (ghinare) au forme variate și sunt construite din scânduri, șipci, împletitură din nuiele.

Bucătăria de vară este o construcție mică, cu o singură încăpere sau un șopron deschis (colnă). Aici este amplasat și cuptorul de pâine, scos din tinda casei.

Fântânile sunt de mai multe feluri: cu cumpănă sau cu roată.

Încă din a doua jumătate a secolului trecut a început procesul de despărțire a casei de grajd, în două clădiri separate. Construcții vechi, unde grajdul este sub același acoperiș cu casa, se pot întâlni doar sporadic.

Marile transformări care au avut loc în viața satelor, precum și starea economică mult îmbunătățită a țărănimii se reflectă și în aspectul gospodăriilor, care se urbanizează pe zi ce trece. Casele noi sunt etajate. Unele elemente din gospodărie au devenit inutile. Spațiul dinspre stradă, rămas liber, se competează din ce în ce mai des cu garaje.

Azi s-au păstrat puține locuințe cu arhitectura originală, pe de o parte din cauza incendiilor din anii 1848, 1929, 1939, 1940, 1953, cât și datorită profundelor transformări sociale de reînnoire, modernizare a satelor.

Pereții erau văruiți în alb sau albastru deschis. Locuința avea una sau două camere, o tindă și o cămară. Pe jos era pământ, iar tavanul acoperit cu scânduri. În cele doarte vechi era și meșter-grindă, o grindă mai joasă, sprijinind toate grinzile.

Geamul se afla spre târnaț (verandă), iar al doilea spre drum, însă nu era așezat în mijlocul peretelui, ci mai spre colțul casei spre "ocol" (curte) pentru ca interiorul să primească mai multă lumină și mai ales masa care era așezată între cele două geamuri. Dimensiunile geamurilor erau mici.

Colțul cu masa era frumos aranjat pentru că aici se îndreptau privirile acelora care intrau în casă și erau "pohtiți" să șadă, ca să stea "binele în familie". În lungul pereților se aflau două lavițe. Lavițele vechi se confecționau din lemne groase, ca să fie cât mai late, unde chiar dormeau o parte din membrii familiei. Cele două lavițe erau pe "pociumpi".

În acest colț al mesei se afla și colțarul, un mic dulăpior unde își țineau actele și obiectele de preț. Pe pereți erau icoanele încadrate în ștergare. Patul și vatra de foc erau pe aceeși linie, având și cuptorul, patul și ruda constituia o altă podoabă a caselor, aranjate cu covoare și perne, arătând poziția socială a femei de măritat și situația economică.

Gospodăriile sătenilor erau aranjate pe o singură linie, iar șura era în latul curții. La început au fost acoperite de paie. Azi se mai păstrează în puține locuri șuri cu paie. În șură se depozita nutrețul și lada cu cereale, intrându-se cu căruța încărcată, inclusiv cu snopii pentur treierat. La capătul șurii era grajdul cu animale.

În ceea ce privește porțile de la intrare în curtea gospodăriei, erau mari, având două deschideri, una pentru căruțe și animale și o portiță pentru gospodari.

Stâlpii din lemn erau ornamentați fie cu figuri geometrice, fie cu flori, foarte rar cu motive solare. După partea de la intrare în curtea gospodarului se putea cunoaște starea materială.

Fig. Nr.4 – Imagine reprezentând Camera Curată de pe Valea Călatei, motive țărănești, decorațiuni

Capitolul V. Tradiții, obiceiuri din Valea Călatei

a) Sărbătorile de iarnă: prezentare generală, Crăciunul.

Anul, după ciun afirmă M.Pop și Ruxăndroiu Pavel, reprezintă un ciclu de timp marcat prin acte care țin în special de activitatea productivă, un ciclu al muncilor agrare păstorești. Ciclul muncilor depinde de ciclul natural, de perioadele de vegetație. Fiecare etapă a ciclului e marcată prin obiceiuri caracteristice, corespunzătoare etapei respective a muncilor agrare sau de altă natură dar și obiceiuri care privesc bunăstarea și fericirea omului.

Calendarul Popular conservă vechiul raționament al celui natural, prin semnificația agrară a obiceiurilor din Anul Nou, pe care-1 restructurează în funcție de suprapunerile religioase și oficiale.

Obiceiurilor calendaristice le este caracteristică legătura directă sau indirectă cu muncile de peste an și prin intermediul lor cu viața, cu bunăstarea întregului colectiv. Aceste obiceiuri au un caracter ciclic, fiind repetate în forme similare la anumite date, faze ale anului.

Crăciunul

Începutul unui nou an era pentru români momentul unor manifestări ample în cărora se aducea slavă zeilor, patroni ai lunilor decembrie și ianuarie (Vesta, fiica lui Satimi, Janus, zeul cel cu două fețe). Pentru ca noul an să fie roditor și îmbelșugat se faceau serbări în cinstea zeului Saturn și a zeiței Opulența, primii care cultivaseră pământul și făcuseră pomii roditori.

Aceste serbări denumite Saturnalii și Oplaie sunt izvoarele din care au evoluat apoi în forma lor particulară de civilizație obiceiurile de Crăciun și Anul Nou ale poporului nostri. După cum s-a constatat din cercetări “creștinismul n-a putut șterge cu desăvârșire urmele credințelor și datinilor păgâne și noi le consemnăm în parte până azi” .

Într-adevăr nașterea lui lisus Christos constituie doar prilejul desfășurării obiceiului, care are de fapt o profundă funcție de urare și influențare magică a belșugului din anul ce va urma și durata desfașurării lui se întinde de la 15 noiembrie (data începerii postului de Crăciun) și până la 7 ianuarie.

Desfășurarea ceremonialului și abundența colindelor laice oglindesc izvorul păgân al lor, deși influența puterii bisericii creștine a fost deosebit de pregnantă, mitul creștin suprapunându-se celui păgân și contribuind la degradarea obiceiului prin interzicerea practicilor păgâne, înlocuirea colindelor laice cu cele religioase.

Ceata de colindători

Se constituie în întregime abia în seara colindatului. Dar cu câteva săptămâni (2-3) înainte de Crăciun, feciorii se adunau “pă uliță” la bufet sau acasă la unul din ei și discutau problema organizării colindatului. Prin înțelegere erau desemnați trei sau patru feciori dintre cei mai înstăriți și mai isteți care să fie “un fel țigani" adică să tocmească lăutari pentru sărbătorile ce se apropiau, și pentru că în sat nu se găseau lăutari (rar se găsea câte unul) era deci nevoie de un drum sau chiar mai multe prin satele care aveau mai mulți. De obicei se căuta “o bandă’ mai bună. Această bandă urma să-i însoțească pe feciori în timpul colindatului și să cânte la “joc” în cele trei zîle ale Crăciunului. Aceeași lăutari erau angajați și de Anul Nou și Bobotează, apoi așteptau cu toții “sara corinzilor” (seara ajunului de Crăciun), când se adunau la casa uneia din “gazdele de țigani”, constituind ceata. Exista o singură ceată pentru întregul sat și era alcătuită numai din feciori. În această seară se desemna și un “căprar” însărcinat să poarte cârnațul de la cei colindați, iar în seara a treia de Crăciun – colacii.

Căprarul era de obicei cel mai sărac fecior din sat, ori în eventualitatea că membrii cetei se aflau cam pe aceeași treaptă a ierarhiei sociale, sarcina de “căprar” revenea celui mai tânăr, adică aceluia care intra prima dată în ceată. Banii erau adunați de unul din “gazdele de țigani” și tot același aduna și tazele pentru joc de la fete și feciori în ziua a treia de Crăciun. Rolul de conducători ai cetei revenea tot “gazdelor disciplina fiind stabilită conform ierarhiei de vârstă (cei mai tineri îi urmau întru totul pe feciorii de însurat, cei cu armata făcută). Aceștia stabileau și din ce parte a satului vor începe și cum se va proceda. Ceata flăcăilor colindători mai avea o denumire specială. Ei se numeau pur și simplu “corindătorî”.

Jocul și petrecerile feciorilor

În zilele Crăciunului (25, 26, 27 decembrie) lăutarii care însoțesc ceata la colindat cântau la un loc. Organizat într-o șură mai încăpătoare, jocul era o manifestare la care putea lua parte întreaga obște, ciar și copiii. Jocul ținea de la prânz și până se întuneca, iar a doua zi începea la aceeași oră. Serile, muzicanții erau chemați la cină de una dintre fete, care apoi era absolvită de taxa pentru joc. Această petrecere ținea până la miezul nopții când lăutarii și feciorii plecau la una din “gazdele de țigani” (pe rând câte o seară) continuând singuri petrecerea cu cele adunate de la colindat până spre ziuă. A doua zi petrecerile se repetau și a treia zi la fel, “Gazdele de țigani” erau de obicei trei sau patru. Nu exista un număr fix.

“După colăcei” și Cu “steaua”

În dimineața primei zile de Crăciun avea loc uratul copiilor care seamănă foarte mult cu cel al “pițărăilor” sau cu “Moș Ajunul’ bazându-se pe principiul magiei prin contact. Astăzi obiceiul nu se mai practică.

În dimineața Crăciunului, “pruncii mici” (copiii până la 7 ani) mergeau prin case după colăcei anume făcuți pentru ei. Când intrau în casă se adresau cu formula -"Dimineața lui Crăciun”. Răspunsul era – “Să trăiești câine bătrân”. Apoi copiii scormonesc cenușa din vatră spunând următoarea urare:

“Atâția boi în poiată

Câte oale ferbătoare

Atatie vaci mulgătoare

Câte paie pă coteț

Atâtea fete-n undeț".

Apoi luau colăcelul, urau “Sărbători fericite” și ieșeau. În aceași dimineață de Crăciun se practică Umblatul cu steaua, satul deosebindu-se astfel de satele înconjurătoare (făcând trecerea spre zona Sălajului), unde umblatul cu steaua se practică începând din seara Ajunului, pe toată durata sărbătorii.

Steaua se face dintr-o sită sau un ciur care se acoperă cu hârtie groasă albă sau roșie. Pe margini se fac din carton cinci colțuri care se așează sub formă de stea, în sită se introduce un clopoțel care sună “când umbli cu steaua”. Coada stelei se împodobește cu hârtie creponată colorată cu care se împodobește și steaua. Cele cinci colțuri sunt unite cu panglici din hârtie colorată răsucită, iar în vârful colțurilor se fac niște ciucuri tot din hârtie colorată. Colțurile stelei sunt împodobite cu iconițe: Maica Domnului, Isus, “restenirea”, botezul Domnului, învierea, iar în mijloc se pune o iconiță cu nașterea Domnului. Cu steaua se umblă în dimineața de Crăciun, prima zi. Umblă doi copii școlari în vârstă de 5 până la 12 ani. Unul din ei poartă steaua, altul adună plata de la oameni și recită orația. Intră pe la toate casele sau numai la neamuri, după cum doresc. Când ajung la o casă anunță cu clopoțelul de stea și apoi întreabă – "Primiți steaua?”

Dacă răspunsul este afirmativ intră în casă unde se adresează cu următoarea formulă -”Bună ziua lui Crăciun”. Gazda le răspunde -”Să trăiești câne bătrân” “Să creșteți mari”.

Nașterea, moartea, șezătoarele

Manifestările legate de momentele esențiale din viața omului își au scenariul propriu.

În legătură cu nașterea copiilor, nu există decât amintiri vagi în legătură cu practicile referitoare la credință, în ursitoare. De asemenea nu s-au păstrat în întregime cântece de leagăn, în afară de câteva versuri sporadice, care erau mai mult recitate decât cântate, atunci când mamele voiau .să-și adoarmă copiii:"Abu, abu, abua; Abua țucă-1 maica".

Aici, înmormântările sunt mult mai sobre. Nu sunt tocmite bocitoare, mortul fiind plâns numai de rude, iar bocetul improvizat pe loc. Diacul bisericii obișnuia să facă pentru înmormânatare “hora mottului” și fiind alcătuită cu simțire storcea lacrimi întregii asistențe. Există credința că în viața de dincolo răposatul are nevoie de diferite obiecte, care sunt puse în “copârșeu”, cum ar fi: bani, colac sau unele obiecte ale mortului.

La înmormântarea feciorilor se face o “suliță dintr-un brad de 2-.3m înălțime, care se împodobește cu frunze de sarsău, batiste, busuioc și flori, fiind purtată până la cimitir, de prieteni și prietene.

Nunta, jocul, “haba” (șezătoarea) erau în trecut principalele locuri de întâlnire și de cunoaștere ale tinerilor. Habele aveau loc în special iarna, înÎ zilele în care se putea toarce adică lunea, miercurea și joia, pentru că altfel , “veneau strigoii". La femeile mai tinere se adunau seara fetele și nevestele “cu lucrul'. Cum ajungeau în casă, una din fete lua mătura și mătura “întors" (pe la spate) ca să vină feciorii. În acest timp, altă fată lua un ghemotoc de câlți și-i dădea foc fiind atentă în ce parte se îndreptau scânteile, pentru că de acolo trebuiau să vină feciorii. Fata care a măturat lua gunoiul și-l arunca în drum, apoi împreună cu celelalte fete scutura gardul spunând:

“Noi nu scuturăm gardu’

Noi scuturăm pă dracu.

Dracu să scuture feciorii

Să n-aibă stare și-așezare

Până la noi in șezătoare."

Într-adevăr, mai târziu veneau și feciorii care luau fusele fetelor și le înapoiau doar dacă erau sărutați. Altfel, întindeau firele toarse de-a lungul gardurilor, ca să vadă lumea cât sunt de harnice și ce spor au avut la tors. Apoi, fetele și feciorii se jucau de-a “gâsca” sau “birdâgaiu”, jocuri specifice “habelor”. Feciorii cunoșteau fetele din alte sate la baluri, când mergeau “pă didice”, sau la târgurile mai mari.

Capitolul VI. Obiective turistice

Biserica reformată din Văleni

Fig. Nr. 5. Biserica din Văleni

Un zid care a încercat să stăvilească năvălirile tătarilor, un cimitir ce respiră seninătate și un interior de biserică îmbrăcat în broderii. Sunt câteva din lucrurile pe care le descoperi la biserică reformată din satul clujean Văleni, nu departe de "fată-pasăre" și celelalte surprize ale Manastireniului.

La fel ca alte biserici reformate din zonă, și cea din Văleni/ Magyarvalko (comună Calatele)este ridicată pe un deal. Astfel că fleșa ei agață privirea cu mult înainte de a pătrunde în sat.

Fig. Nr. 6: Imagine din interiorul Bisericii din Văleni

Biserica a fost ridicată în secolul XIII de către franciscani, în stil romanic. Ulterior, în 1452, a fost lărgită în stil gotic, adaugandu-i-se un altar poligonal și contraforți. Turnul masiv a fost construit peste aproape un veac, iar acoperișul de azi al acestuia, tipic pentru Țara Călatei, a fost ridicat după un cutremur din secolul XVIII. Inițial catolică, biserica aparințe cultului reformat din 1582.

În interior remarci zidurile fără picturi, în bună tradiție protestantă, și broderiile. Dar și un soi de "căciuli" enorme din spice de grâu, atârnând de tavan. Se numesc "buzakoszoru(k)" și simbolizează pâinea (trupul lui Hristos).

Interesant este și plafonul, compus din casete pictate cu diferite motive.

Biserica Dealu-Negru

Biserica de lemn din Dealu Negru, comuna Călățele, județul Cluj, datează din anul 1765. Are hramul „Înălțarea Domnului”. Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: CJ-II-m-B-07595.

Fig. Nr. 7. Aspect exterior al Bisericii Dealu Neagru

Fig. Nr. 8. Imagine interioară a Bisericii Dealu Neagru

Biserica a fost adusă din Finciu în anul 1935. Prima biserică pe care au avut-o fincenii a fost construită în anul 1765 din bârne de brad și stejar, în formă de corabie, având hramul Înălțarea Domnului. Ea a stat acolo până în anul 1935 când a fost mutată in filia parohiei, Finciu-Pădure. Până la mutarea bisericii în filie pereții erau numai din bârne, iar după mutarea ei la Finciu-Pădure (Dealu Negru) au fost căptușiți cu șindrilă și scândură.

Biserica Înălțarea Domnului din satul Dealu Negru, comuna Călățele, construită în 1765, este între puținele monumente clădite din bârne de brad. Mai fin cioplite, datorită esenței lemnoase moi, acestea sunt îmbinate după aceleași tehnici: „coadă de rândunică" și „cheotoarea dreaptă". Sub aspect planimetric, ea se compune dintr-un pronaos și naos, înscrise unitar unui perimetru dreptunghiular, continuat cu un altar poligonal, cu pereții retrași, și, de asemenea, cu pridvor pe latura de sud, unde se afla și ușa de intrare în biserică, într-un ancadrament decorat cu motive geometrice și cu inscripția cu caractere chirilice a anului edificării, în partea superioară.

Pronaosul este tăvănit, de pe grinzile sale laterale fiind înălțați stâlpii de susținere ai turnului. Acesta a avut inițial galeria închisă și coiful octogonal, cu patru turnulețe la bază, din care, după ultima restaurare, au fost lăsate doar două. Naosul și altarul au, în interior, deasupra pereților din lungimea monumentului, câte o boltă semicilindrică. Bârnele orizontale ce formează bolta navei sunt sprijinite pe una verticală din interiorul bisericii. Acoperișul are căpriorii fixați la sud pe cununa pridvorului, iar la nord și vest pe câte o cosoroabă așezată pe consolele formate de capetele bârnelor din partea superioară a pereților.

Mera

Mera se află la marginea nord-estică a Țării Călatei. Numele localității provine de la familia Méra, nobili, primii proprietari ai localității. Este cea mai importantă localitate a zonei "Cifra Kalotaszeg" zona cu cele mai pronunțate decorațiuni. Locuitorii sunt specializați pe creșterea bivolilor. Așadar nu este de mirare că aici s-a deschis primul muzeu al bivolăritului. Pe străzile satului puteți vedea oameni în costume populare și în timpul săptămânii, adevărata demonstrație este de sărbători.

Mera, Muzeul de Etnografie

Muzeul satului a fost realizat în 2001 de Asociația Pro Tradiția, într-o casă veche din Mera. Dincolo de poarta sculptată, în casa cu verandă, bucătărie și cameră, suntem invitații unei călătorii imaginare în timp.

Fig. Nr. 9. Imagini de la Muzeul de Etnografie din Mera

Stana

Pornind de la Almașu, sau mai nou de la Șaula, se poate ajunge prin Jebucu la localitatea micuță situată la capătul drumului Stana. Este un loc îndrăgit de Clujeni, care au ridicat multe case de vacanță în acest colț al Țării Călatei. Aici a trăit și a muncit renumitul arhitect Kós Károly. El a proiectat și biserica ortodoxă a localității. (1927) Biserica reformată din centru localității cu elemente medievale și tavan casetat se află în centrul localității.

Fig. Nr. 10. Imagini reprezentative pentru Stana: Biseria reformată, așezări omenești

Variuvar

Micuța localitate Stana este renumită pentru o clădire ciudată de la marginea satului: Varjúvár.

De fapt este o casă, construită de Kós Károly (1883-1977), cunoscutul arhitect, grafician, scriitor, etnograf și om politic. El a proiectat: Muzeul Național Secuiesc și Spitalul din Sfântu Gheorghe, Biserica reformată de pe strada Moților din Cluj. A fost un cunoscător al tradițiilor din această zonă a țării numită Kalotaszeg, de aceea a și hotărât să-și construiască o casă pentru familia sa în Stana. Această cetate era atelierul de lucru pentru Kós Károly. La Varjúvár se poate ajunge numai pe jos, după o plimbare de o oră.

Fig. Nr. 11 – Imagini înfățișând biserica Varjuvar

Concluzii

Analiza SWOT

Puncte tari:

așezare privilegiată;

prezența unui cadru natural variat morfologic, alcătuit din podișuri și munți, care, peisagistic exclude „monotonia turistică

existența unei comunități primitoare, a unui mediu local plăcut pentru locuitori și pentru vizitatori (creșterea calității vieții);

numeroase situuri arheologice antice, cetăți și castele medievale, biserici și mănăstiri, monumente, edificii culturale și economice cu rol decisiv în practicarea turismului cultural;

tradiția îndelungată a practicării turismului în unele zone;

identitate istorică puternică datorită prezenței monumentelor istorice;

infrastructură tehnică de alimentare cu apă din surse proprii, alimentare cu energie electrică și termică, în stare de funcționare, dar care necesită îmbunătățiri;

posibilitatea generării de forță de muncă specilizată pe domeniile care sunt necesare activităților desfășurate cu precădere în comună (turism, agricultură);

Puncte slabe:

lipsa unei strategii locale;

apărare slabă contra inundațiilor;

lipsa unei căi ferate;

slaba conștientizare a populației și a agenților economici în problematica protecției mediului;

lipsa unor strategii specifice pentru turismul cultural, istoric, turismul rural și lipsa parteneriatelor interinstituționale;

lipsa căilor de acces modernizate spre numeroase obiective și zone turistice; Ca urmare, inițiativele amenajării turistice se blochează din lipsa acestei facilități elementare sau devin nerentabile;

lipsa materialelor promoționale

lipsa promovării ofertei turistice la toate nivelurile (regional național, internațional).

Oportunități:

cererea crescândă de servicii turistice pe piața internă și externă a domeniului;

afirmarea recentă a turismului rural pe plan mondial. Existența în Valea Călatei a unor valori etnografice de excepție justifică o astfel de abordare prioritară;

creșterea rolului administrației locale în gestionarea resurselor teritoriului aferent comunelor sau județului conform principiului autonomiei locale.

Amenințări (riscuri):

menținerea în stare latentă, ineficientă economic și social, a valorificării potențialului atractiv al zonei;

proliferarea amenajărilor ad-hoc;

afectarea și degradarea resurselor turistice naturale sau antropice, prin exploatare inadecvată;

dezvoltarea altor forme de valorificare economică concurențiale (industrie, exploatări forestiere, agricultură) cu efect negativ asupra structurii și compoziției fondului turistic;

extinderea concurenței neloiale;

ineficiența unor amenajări turistice;

nesatisfacerea nevoilor sociale (recreative, culturale sau curative) a cererii turistice;

pierderea clientelei proprii atrasă de alte zone cu standard turistic superior;

crearea unei imagini negative asupra obiectivelor zonei prin vectorul unei cereri turistice nesatisfăcute;

participarea redusă a turismului la dezvoltarea zonei.

Turismul recreativ și culturalizant ocupă și ele poziții importante, inclusiv prin interferența reciprocă. Nota comună a tuturor tipurilor rămâne insuficienta dezvoltărilor și calitatea modestă a serviciilor.

Agroturismul are mari perspective de afirmare, primele pensiuni și ferme turistice deschizându-și porțile în zona bordurii nordice (Beliș – Răchitele – Călățele – Sâncraiu).

Datorită faptului că această zonă prezintă o mare varietate de valori culturale tradiționale – arta populară, folclor, etnografie, tradiții – valorificarea potențialului turistic latent prin intermediul pensiunilor și gospodăriilor agroturistice este o activitate de perspectivă cu mari promisiuni în viitorul apropiat, observându-se totodată o cerere crescândă de astfel de servicii de cazare și agrement, cerere venită atât din țară cât și de peste hotare, într-un procent tot mai mare.

În această zonă declarată defavorizata este acum mai ușoară inițierea investițiilor, lucru care se spera că va duce în timp la finanțarea unor proiecte de anvergură, cum ar fi realizarea uni drum comunal și două poduri peste Valea Călata și Valea Satului sau reabilitarea căminelor culturale.

Bibliografie

Barbu, N. (1988), Regionarea pedogeografică a teritoriului României, Terra, 2 (XL), București.

Benedek, J. (2004), Amenajarea teritoriului și dezvoltarea regională, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Bodocan, V. (1998), Geografie politică, PUC, Cluj-Napoca.

Braica Gheorghe Dragoș, (1980), Pagini de istorie din Călata, Acta M.N. nr. XVII, Cluj

Cocean, P. (1997), Geografia turismului românesc, Editura Focul Viu, Cluj-Napoca.

Cucu, V (2001), România. Geografie umană și economică, Editura Oraj, Târgoviște.

Drăguț, L. (2000), Geografia peisajului, PUC, Cluj-Napoca.

Gheorghilaș Aurel (2011), Geografia turismului, Ed. Universitară, București

Ghinea, Dan (2000), Enciclopedia geografică a României, Editura Enciclopedică, București.

Gugiuman I. (1959), Depresiunea Huși – studiu de geografie fizică și economică. Editura Științifică, București.

Ielenicz, M. (1999), Dealurile și podișurile României, Editura Fundației „România de Mâine”, București.

Martonne Emm. de (1981 și 1985), Lucrări geografice despre România I și II, Editura Academiei.

Mândruț, O. (2002), România. Geografie Regională, Univ. de Vest. „Vasile Goldiș”, Arad.

Negoescu Bebe, Vlăsceanu Gh. (1998), Terra – Geografie Economică, Ed. Teora, București

Posea, G. (2006), Geografia fizică a României, Ed. Fundației România de Mâine, București .

Posea, G. (2005), Geomorfologia României, Ed. Fundației România de Mâine, București.

Posea Gr. și colab. (1986), Geografia de la A la Z – Dicționar de termeni geografici. Editura Științifică și Enciclopedică.

Simon András, Gáll Enikő, Tonk Sándor, Lászlo Tamás, Maxim Aurelian, Jancsik Péter, Coroiu Teodora (2003), Atlasul localităților județului Cluj, Editura Suncart, Cluj-Napoca.

Ungureanu Irina (1978), Hărți geomorfologice. Editura Junimea, Iași.

x x x, (1983-2005), Geografia României (vol. I-V), Editura Academiei, București.

http://www.geocities.ws/comuna_calatele/ro/istorie.html

http://www.funromtour.ro/atractii_zona_209/etnografie_pentru_judetul_cluj.htm

http://www.ghidulprimariilor.ro/business.php/PRIMARIA-CALATELE/52161/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Magistrala_CFR_300

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/C%C4%83l%C4%83%C5%A3ele

Hai cu mine in Kalotaszeg! (Tur foto)[UPDATE]

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_Dealu_Negru

http://www.welcometoromania.ro/DN1f_Zalau_Cluj/DN1f_Zalau_Cluj_Mera_r.htm

http://www.welcometoromania.ro/DN1g/DN1g_Stana_r.htm