. Valea Barladului Intre Localitatile Vaslui Si Barlad – Caracterizare Fizico Geografica

CUVÂNT ÎNAINTE

Pentru unitatea în care se încadrează Valea Bârladului nu constituie numai un element morfologic sau o arteră morfohidrografică. Ea oferă celui interesat un peisaj complex, cu morfodinamică intensă. Evoluând pe un substrat geologic friabil predominant nisipos, valea are condiții climatice specifice, impuse de canalizarea maselor de aer în lungul acesteia, un covor pestriț de soluri și o vegetație în care se amestecă speciile de stepăși pădure de tip zonal, cu cele azonale de luncă, Valea Bârladului prezintă, din punct de vedere economico-geografic, trăsături care o detașează de întreg podișul Bârladului: așezări urbane dezvoltate cu o economie înfloritoare, căi de comunicație intens circulate (șosea, cale ferată), agricultură diversificată mult datorită reliefului și solurilor variate.

Din această interferență de elemente naturale și antropice a luat naștere un complex geografic sau un peisaj a cărui analiză trebuie să evidențieze în primul rând legăturile existente între componente. Acestui scop principal i se subordonează necesitatea găsirii elementelor, care o detașează de văile și culmile colinare din vest sau de dealurile Fălciului din partea estică, unități ce flanchează Valea Bârladului.

Sectorul Vaslui-Bârlad se pretează cel mai bine la o asemenea analiză. Suprapus pe trei arii structurale Depresiunea Bârladului, promotoriul nord-dobrogean și platforma moldovenească, el îmbină caracteristicile morfostructurale proprii întregului bazin. În același timp se individualizează prin litologie și structura monoclinală a nisipurilor pliocene flancate, în nord, de placa calcarelor sarmatice și de pietrișurilor cuaternare, în sud.

O detașare similară se observă sub aspect pedo-fito-climatic. La nord de Vaslui, în cuprisul Podișului Sarmatic moldovenesc, predomină pădurea dezvoltată pe soluri silvestre cenușii. La sud de Bârlad influențele stepice sunt foarte puternice, fapt ușor de dedus și din cantitatea medie multianuală de precipitații, care coboară, la Bârlad și tecuci, sub 450 mm.

Rămâne, așadar, sectorul mijlociu al Văii Bârladului ca o zonă de tranziție, de tip silvostepic.

Țin să mulțumesc domnului profesor universitar dr.Ion Popescu Argeșel pentru ajutorul acordat la elaborarea lucrării de diplomă. De asemenea țin să mulțumesc cadrelor didactice ale Facultății de Geografia Turismului Sibiu pentru sprijinul acordat și cunoștințele care ne-au fost transmise în anii studenției.

Cap I. POZIȚIA GEOGRAFICĂ ȘI LIMITELE

Poziția geografică explică multe din caracteristicile naturale, de aceea stabilirea ei, ca și a limitelor, are o importanță deosebită. Pentru acestea vom lua în considerație toate elementele, care pot contribui la definirea așezării geografice și a raporturilor cu unitățile limitrofe.

1.1 Așezarea geografică a sectorului Vaslui-Bârlad, al Văii Bârladului trebuie legată implicit de cea a Podișului Moldovei, care este situat în partea estică a țării. Prin Podișul Moldovenesc se înțelege în sens larg, regiunea deluroasă cu interfluvii largi și plane care se întinde de la contactul cu Carpații (Obcinile Bucovinei) și Subcarpații până în Valea Nistrului la est și nord și până la contactul cu Câmpia Română la sud.

În cadrul Podișului Moldovenesc sectorul Vaslui-Bârlad, ocupă o poziție sudică, râul Bârlad străbătând podișul care-i poartă numele. Podișul Bârladului este cunoscut în literatura de specialitate sub diferite denumiri. M.David i-a consacrat cel dintâi un studiu geomorfologic (1922), l-a numit Podiș Sarmatic. V.Mihăilescu (1932) a propus numele de Podișul Bârladului, iar V.Tufescu (1940), pe cel de Podișul Central Moldovenesc.

Podișul Bârladului are ca limită la vest Siretul care este limitat pe stânga lui de povârnișuri repezi care reprezintă denivelări 140-180 m față de plaiurile netezi, unele cu caracter structural al podișului, iar către est, coridorul Prutului este adâncit și el față de podiș cu 350 m.

Culoarul morfohidrografic al Bârladului face parte din grupa marilor unități de platformă, rigide, afectate în intervalul paleozoic – cuaternar doar de ușoare mișcări verticale. În sectorul menționat se îmbină trei unități structurale: Depresiunea Bârladului, cu poziție centrala pe sub care se lungesc promontoriul Dobrogean, în sud, și platforma Moldovenească în nord. Ele nu constituie numai elemente de referință în stabilirea așezării, ci au avut în decursul erelor geologice un rol activ în procesul de sedimentare și în evoluția paleogeografică a acestui ținut.

Există și repere litologice, care facilitează o mai bună stabilire a poziției sectorului mijlociu al Văii Bârladului. Hărțile geologice arată că, în sectorul de la nord de Vaslui, formațiunile de suprafață aparțin Sarmațianului. Între paralelele orașelor Bârlad și Vaslui predomină depozitele Pliocenului superior, iar în aval de Bârlad cele ale Pliocenului inferior și Cuaternarului.

POZIȚIA GEOGRAFICĂ A VĂII BÂRLADULUI

În cadrul bazinului Bârladului, sectorul Vaslui-Bârlad se înscrie în marea buclă orienctată spre est, pe care râul și valea o descrie între Colinele Tutovei și Dealurile Falciului, unități a căror suprafață topografică înclină treptat spre sud și sud-est de la 300 – 320 m la mai puțin de 250 m. Face parte din etajul mijlociu al Podișului Moldovei.

1.2 Limitele Văii Bârladului sunt date după cum rezultă din titlul lucrării de două localități urbane importante: Vaslui, în nord, situat la latitudine nordică și longitudine estică, la celălalt capăt aflându-se orașul Bârlad, având coordonatele matematice de latitudine nordică și longitudine estică.

În partea nordică a sectorului se află nodul hidrografic Bârlad – Racova – Vaslueț, confluența celor trei râuri având loc chiar în marginea sudică a orașului Vaslui. De cealaltă latură, la Bârlad, râul colector primește afuenți neînsemnați (V.Seacă, V.Simila, V.Trestiana) cu scurgere temporară. Între aceste puncte de referință Valea Bârladului se întinde pe o lungime de 53 km.

Pe laturile estică și vestică, valea este jalonată de dealuri care se termină adesea prin flancuri pronunțate cu frecvente alunecări. Aceste culmi terminale aparțin Colinelor Tutovei ce ocupă întreaga arie dintre Siret și Bârlad, la sud de Valea Racovei și Dealurilor Falciului, situate între Bârlad și Prut.

Limita vestică poate fi urmărită prin Viile Paiului (262 m) situat imediat la sud de Valea Racovei, Dealul Corbu, Dealul Deleni (315 m), Dealul Dumbrava (194 m), Dealul Costești (255 m), Dealul Cărărilor (195 m). Aceste dealuri sunt părți frontale ale culmilor colinare despărțite între ele prin văi înguste și adânci, orientate nord-sud. În continuare limita vestică este dată de dealurile Seaca, Untești (245 m), Sălcuța, Movilei, Bălănceanca (209 m), ajungând în Dealul Bisericii care domină valea largă a Bârladului, de pe latura estică a orașului.

Această limită are un caracter morfologic deoarece dealurile menționate domină albia inundabilă prin flancurile lor cu peste 150 m. Tranziția între valea propriu-zisă și cumpănă este adesea tranșantă deoarece râul, în pendularea sa, a distrus întregul sistem de terase.

Dealurile Viilor, Dumbrava și altele au acest caracter prezentând versanți deluviali puternic înclinați. De multe ori pătrunderea cursurilor colinare în valea Bârladului creează golfuri care dau limitei un aspect sinuos (V.Ghilahoi, V.Simila).

Limita estică fiind, ca și cea vestică, alcătuită din dealuri, terminate frecvent prin versanți foarte înclinați, are un caracter morfologic. La est de confluența Bârlad – Vaslueț, Dealul Bustei se înalță la 310 m. El se continuă spre sud, fiind întrerupt din loc în loc, prin dealurile Negra (250 m) și Mânjești (225 m), până aproape de vărsarea Crasnei în râul Bârlad. Același caracter îl are și mai la sud în Dealul Huiduman, Dumbrava (281 m), Răduleț, Ghermănești (270 m), Dealul Răzeșilor, Dealul Copăcel. Limita estică se continuă astfel până la Valea Trestiana care este dominată, pe latura sudică, ca și celelalte văi din vecinătate (Zorleni, Jeravăț, Hobana, Bârzota) de creste pronunțate.

Pentru dealurile Fălciului, văile subsecvente sunt cele mai caracteristice tipuri structurale. În colinele Tutovei, toate văile, cu excepția celor neînsemnate, sunt consecvente. De aici rezultă că cele două limite se deosebesc morfografic și morfogenetic, fiind modelate în mod diferit.

În ansamblul podișului, Valea Bârladului – între Vaslui și Bârlad este orientată pe direcția NE-SV după ce între Vaslui și Crasna, râul curge de la N-NV spre S-SE. Abaterea cursului și a văii de la direcția inițială rămâne una din caracteristicile principale pentru sectorul acesta.

Deși sub aspect morfogenetic, Valea Bârladului nu desparte două unități diferite, există între Colinele Tutovei și Dealurile Fălciului diferențieri faciale impuse de marea dezvoltare a nisipurilor în vest și a formațiunilor argiloase la est. Unghiul diferit sub care vin afluenții în lunca Bârladului crează un relief specific de cueste pe stânga Bârladului și coline foarte alungite pe dreapta acestuia.

Ca urmare a acestor caracteristici Valea Bârladului este considerată o limită geomorfologică (V.Mihăilescu, 1957; C.Martiniuc, 1960; V.Sficlea, 1960; I.Hârjoabă, 1968).

ISTORICUL CERCETĂRILOR

Cele mai vechi referiri la această unitate datează din ultima parte a secolului XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. (Sr.Cobălcescu, 1883; I.Simionescu, 1903; R.Sevastos, 1907). Observațiile cuprind o foarte largă arie și aduc unele precizări asupra proceselor de versant și a direcției actuale a Bârladului. M.David (1922), în analiza succesiunilor stratigrafice, menționează lipsa unor formațiuni geologice (Sarmațianul superior, ponțianul) care și în prezent se detașează greu.

Anterior, G.Vâlsan (1915) pune problema traseului Văii Bârladului ca fiind datorată mișcărilor tectonice din Câmpia joasă a Siretului, idee împărtășită ulterior de mulți geografi și geologi, printre care și M.David.

Cele mai multe informații datează din perioada postbelică deoarece preocupările privind cunoașterea întregului podiș Moldovenesc, sau a unor subunități din cadrul acestuia, se multiplică considerabil. Astfel V.Tufescu (1957) face aprecieri asupra vârstei reliefului, arătând tinerețea acestuia în sectorul colinar din sud, iar prof. C.Martiniuc (1954 și 1960) analizează procesele de versant și rolul lor în evoluția reliefului din împrejurimile Bârladului. De asemeni stabilește, în raionarea geomorfologică pe care o face în Monografia geografică a României, că acest sector Vaslui-Bârlad, corespunde reliefului de tip Tutova.

Pentru cunoașterea reliefului de pe latura vestică a Văii Bârladului, cercetările efectuate de I.Hârjoabă (1965, 1968) au adus date noi privind geneza reliefului și factorii genetici ai acestuia, caracterele morfografice și morfometrice, tipurile genetice de relief și procesele geomorfologice actuale.

Paralel cu analiza reliefului sunt efectuate observații fitogeografice (C.Burduja, M.Barbu 1955; C.Burduja, 1956) în care se relevă prezența speciilor forestiere în amestec cu elementele de stepă și observații pedogeografice (N.Bucur, 1954; V.Butnaru, 1959).

Un rol important pentru stabilirea evoluției paleogeografice a acestei unități l-au avut studiile geologice efectuate de M.Macarovici (1955, 1960), P.Jeanrenaud (1966), care pun în evidență depozite sarmatian-superior-meoțiene, considerate ca lipsind aici dovedindu-se în acest fel continuitatea procesului de sedimentare în intervalul menționat. Cu același caracter general trebuie menționat studiul lui I.Cornea (1964) care, în schița tectonică a sectorului Siret-Prut, pune în evidență o zonă axială a Depresiunii Bârladului mult coborâtă flancată de blocuri ridicate atât spre nord, cât și spre sud.

Ca urmare a acestor caracteristici Valea Bârladului este considerată o limită geomorfologică (V.Mihăilescu, 1957; C.Martiniuc, 1960; V.Sficlea, 1960; I.Hârjoabă, 1968).

ISTORICUL CERCETĂRILOR

Dacă cele mai multe studii privesc regiuni întinse care includ tangențial Valea Bârladului, există și preocupări analitice asupra acestei văi în sectorul Vaslui-Bârlad, sau în afara acestuia, care aduc date prețioase în legătură cu terasele și vârsta acestora (Al.Obreja 1958, 1961). O corelare a rezultatelor obținute în această privință face prof. I.Sârcu (1967) care, pe baza profilului de la Crasna din terasa de 60-70 m a Bârladului stabilește că ea a luat naștere prin aluvionare în intervalul Mindel-Riss și a fost detașată ca prispă în Riss, când Marea Neagră este în regresiune. De aici se poate deduce că treptele superioare sunt mai vechi, fără a depăși pliocenul, când această regiune se formează ca uscat.

Alte caracteristici ale Văii Bârladului și ale ținuturilor înconjurătoare le întâlnim în lucrările monografice la scară națională (V.Mihăilescu, 1969; I.Sârcu, 1971; Al.Roșu, 1973; V.Tufescu, 1974), care analizează întreaga structură fizico-geografică a unității Podișului Bârladului.

Condițiile climatice specifice porții de est a teritoriului României, în care influențele continentale sunt pronunțate sunt puse în evidență de către I.Gugiuman (1960 și 1963), care descrie în 1936 unele alunecări de straturi și curgeri de gloduri pe Valea Bârladului și Crasnei. Date cu privire la clima Văii Bârladului se găsesc și în lucrarea lui St.Stoenescu (1960), sau în clima României vol. I, II (1961-1962), care detașează valea Bârladului ca un culoar cu topoclimat aparte.

Regimul hidrologic al râului, condiționat direct de cantitatea precipitațiilor și regimul acestora este analitic tratat de C.Diaconu (1971), I.Ujvari (1972) care, utilizând rețeaua de posturi hidrometrice, relevă creșterile și scăderile de nivel deosebit de accentuate pe acest râu și pe afluenții lui. Unele informații cu privire la geneza și distribuția solurilor și vegetației, elemente cu adâncă interdependență, le găsim în lucrările elaborate de N.Florea (1968) și colaboratorul R.Călinescu (1957, 1958, 1969).

Informațiile bibliografice au constituit cadrul de la care am pornit în efectuarea observațiilor de teren, ce ne-au furnizat date noi privind relieful și dinamica lui, modul de utilizare a terenurilor, influența acestuia asupra dezvoltării așezărilor și căilor de comunicații, precum și alte elemente inedite.

Cap.II STRUCTURA GEOLOGICĂ ȘI EVOLUȚIA PALEOGEOGRAFICĂ

2.1 Stratigrafia regiunii

Regiunea drenată de râul Bârlad este constituită, la suprafață, din depozite friabile predominant nisipoase, aparținând Pliocenului. Monotonia litologică superficială este responsabilă de actualul relief colinar, în care formele structural petrografice sunt absente, iar flancurile culmilor colinare sunt într-o evoluție rapidă.

Forajele și prospecțiunile geologice de-a lungul Văii Bârladului și din regiunile limitrofe au identificat sub depozitele pliocene formațiuni care aparțin Paleozoicului, Mezozoicului și Terțiarului.

Unitatea geologică în care se încadrează teritoriul studiat este Depresiunea Bârladului, flancată spre nord de Platforma Moldovenească cu fundament antecambrian iar spre sud de fundamentul nord-dobrogean terminat prin blocul ridicat Crăești (C.Ghenea, A.Ghenea, E.Saulea 1968, I.Cornea 1964). In timp ce scutul nord-dobrogean sa consolidat în intervalul Carbonifer-Triasic, Depresiunea Bârladului s-a schițat abia în Jurasic, fiind mai nouă decât unitățile structurale din jur.

Cuvertura sedimentară care acoperă fundamentul este formată din depozite a căror vârstă se extinde pe un interval deosebit de mare și în care regresiunile marine sau eroziunea au creat discontinuități litologice în Cretacic, Eocen și în prima parte a Miocenului.

2.1 Etapele evolutive

Paleozoicul este puțin cunoscut, întâlnit în foraje, mai cu seamă în partea nordică, unde fundamentul platformei Moldovenești se află mai aproape de suprafață. La nord-est de Vaslui au fost interceptate în bază, pe o grosime de aproape 100 m, calcare cenușii negricioase, care au fost atribuite Silurianului. Ceva mai la sud de Vaslui, într-un foraj executat în localitatea Crasna, au fost identificate gresii (830 m adâncime) cuarțoase violacee cu intercalații de argilite dure, pe care N.Grigoraș (1961) le citează ca aparținând Devonianului. Probabil aceste formațiuni au o extindere deosebită, continuându-se atât spre est, cât și la vest de Bârlad.

Mezozoicul aparține, ca și paleozoicul fundamentului. Deși se suprapune unor unități structurale diferite, este reprezentat prin toți termenii (Jeanrenaud P., 1961, 1965; N.Macarovici, 1960; Ghenea C. 1968). Cele mai vechi depozite din această serie, atribuite Triasicului, au fost interceptate la sud-est de Bârlad (Zărnești) și mult mai la vest de această localitate, în forajul de la Huruești. Triasicul de aici aparține prelungirii nord-dobrogene și este formată din argile brun-șocolatii cu intercalații de gresii calcaroase la Zărnești și dolomite cenușii, calcare fine cu intercalații de argile verzui și gresii calcaroase cenușii la Huruești. Grosimea lor variază între 375 și 840 m fără a se cunoaște baza acestora și au fost atribuite Triasicului prin analogie cu cele găsite mult mai la sud. Grosimea pe care se dezvoltă formațiunile Jurasice este considerabil mai mare, iar termenii prin care este reprezentat (Bajocian-Batonian), Callovian, Oxfordian, Kimeridgian și Tithonic, sunt foarte numeroși.

Partea inferioară a seriei jurasice a fost pusă în evidență în forajul de la Ghidigeni care, pe o grosime de 765 m, a străbătut trei orizonturi distincte: unul inferior alcătuit din marne argiloase, având grosimea de 120 m, unul mijlociu marnocalcaros, având intercalații de gresii de aproximativ 250 m, și altul superior, alcătuit din argilite și marne cenușii-verzui, formând o succesiune de 390 m grosime. Toate aceste orizonturi au fost sincronizate cu formațiunile Dogerului din Platforma Moesică.

La est de Bârlad au fost identificate gresii calcaroase, calcare breccioase și marne cărămizii, totalizând aproape 400 m, atribuite Calovianului, și o serie groasă de 60 m, formată din calcare, argile verzui și gresii oxfordiene. Jurasicul superior este reprezentat prin Kimeridgian și Tithonic, având devoltare deosebită tot în partea sud-estică a Văii Bârladului, unde apar calcare cu silexuri și calcare organogene, însumând 380 m, precum și formațiuni detritice (gresii calcaroase, calcare și argile cu anhidrit) de tip lagunar, probabil pe 350 m grosime.

La limita superioară a Mezozoicului se găsesc formațiuni reprezentate prin gresii glauconitice, marne și calcare cenușii cu silesuri, conținând foraminifere. Ele ocupă o arie extrem de întinsă, întâlnindu-se atât spre nord, cât și spre sud, de unitatea cercetată de noi. Spre SV se îngustează treptat și dispare. Grosimea lor atinge pe alocuri 80 m și pe baza resturilor fosilifere au fost atribuite Cenomanianului.

Neozoicul este incomplet reprezentat deoarece sunt descrise numai depozite eocene, tortonian-levantine și cuaternare. Cele mai vechi formațiuni, care apar „la zi”, sunt de vârstă sarmațiană. Sub acestea apar termenii stratigrafici mai vechi.

Ca o cuvertură subțire (22 – 66 m) și discontinuă dispusă pe relieful format anterior, se găsesc formațiunile transgresive eocene, reprezentate prin gresii calcaroase glauconitice, marne verzui și calcare gălbui, care acoperă depozite jurasice și cenomaniene. Ele suportă tortonianul, marcând ultimul ciclu general de sedimentare. Gresiile calcaroase, marno-calcarele și marnele cu anhidrit, cu o grosime totală, care nu depășește 80 m, acoperă termenii mai vechi: Jurasic, Cretacic și Eocen.

Forajele efectuate și aflorimentele din bazinul Bârladului arată prezența în continuitate de sedimentare (P.Jeanrenaud, 1965; N.Macarovici, 1929, 1955, 1960; C.Ghenea, 1965, E.Saulea, 1966; V.Sficlea, 1972) a Sarmațianului și Pliocenului. În Pleistocenul inferior se depun pietrișurile de Bălăbănești (ef. V.Sficlea, 1960, 1972) care sunt sincronizate cu pietrișurile de Cândești (E.Liteanu, 1967).

Sarmațianul ocupă un mare areal în împrejurimile orașului Vaslui, de o parte și de alta a Văii Bârladului. Sunt cele mai vechi depozite, care apar la suprafață în sectorul cuprins între Vaslui și municipiul Bârlad. Asemenea depozite se întâlnesc atât la est de Valea Bârladului, pe flancurile Văii Elanului și văile afluente sau pe dreapta Prutului, până la sud de Fălciu. În vest, coasta Rahovei constituie o limită cu caracter morfologic-geologic separând colinele pliocene din sud de Podișul Sarmatic din Nord.

Studiile amănunțite, efectuate de geologi de la Universitatea „A.I.Cuza” din Iași: N.Macarovici (1955, 1956, 1960) și P.Jeanrenaud (1961, 1965, 1966), au pus în evidență, în împrejurimile orașului Vaslui, Bassarabianul și Kersonianul, ultimul termen având cea mai mare extensiune la suprafață. Volhinianul nu a fost încă deshumat, fiind identificat însă în toate forajele din acest areal. Este alcătuit din calcare și marne cenușii cu intercalații de argile nisipoase și gresii calcaroase. Datarea s-a făcut pe baza faunei de Modiola și Cardium subfittoni. Asemenea depozite se cunosc pe o grosime ce variază între 100-200 m.

În sectorul de confluență a râurilor Bârlad și Vaslui aflorează la baza versanților, în Dealul Morii și Dealul Bustei, depozite aparținând Bassarabianului. Din aceste iviri la zi și din foraje s-a constat că Bassarabianul este alcătuit din trei orizonturi distincte. În bază se află orizontul cu Criptomactra, gros de aproape 300 m, în care marnele calcaroase alternează cu marnele cenușii. Orizontul mijlociu este marno-nisipos și prezintă resturi de moluște (Congeria, Melanopsis și Theodoscus). Orizontul superior este nisipo-marnos și are intercalații de gresii colitice și însumează împreună cu orizontul mediu 400 m. La nord de Vaslui, pe flancurile Văilor Bârladului și Vaslui, în aceste depozite, au luat naștere cele mai pronunțate pante.

În raport cu Bassarabianul, Kersonianul are o extindere foarte mare, ocupând aproape întregul areal dintre Văile Racova, Bârlad și Crasna. Este predominant argilos și prezintă în bază marne calcaroase, conținând Mactra Caspia, Mactra supernaviculata, Mactra intermedia, Mactra orbiculata, majoritatea speciilor identificate pentru prima dată de N.Macarovici (1955, 1960).

Între formațiunile geologice de suprafață, Meoțianul deține primul loc. Se continuă fără întrerupere de o parte și de alta a Văii Bârladului de la paralele confluenței Crasna Bârlad, până la linia podul Inocului-Bârlad-Murgeni. A fost descris încă din 1938 în Valea Prutului de către N.Macarovici și confirmat, în tot arealul menționat, ulterior, de același autor (1955, 1960) și de P.Jeanrenaud (1965).

Sunt atribuite Meoțianului depozitele argilo-nisipoase cu nisipuri cineritice, având o grosime de 10-100 m. În aceste sedimente au fost găsite resturi de mamifere (Hipparion sp, Aceratherium incisivum ș.a.). se știe însă că separarea Meoțianului de Sarmațian este foarte dificilă, reperele stratigrafice fiind cineritele (atribuite Meoțianului). C.Ghenea și Ana Ghenea (1968) menționează nisipuri cineritice și în Kersonian. Ambii termeni prezintă și asemănări paleontologice (Tragoceras, Hippariori sp). Grosimea intervalului Kersonian – Meoțian este local de 500 m.

O situație asemănătoare caracterizează Ponțianul și Dacianul, care se întâlnesc pe stânga Bârladului, începând de la Banca spre sud, iar pe dreapta în aval de linia Coroiești-Ciocani-Bârlad. Grosimea lor depășește 150 m și în această serie se detașează trei orizonturi. În bază se găsesc argile și nisipuri cu prosodacna litorallis, Didacna subcarinata, Valencienius annulatus, Viviparus neumaryi pe 70 m grosime. Orizontul mijlociu este nisipos și are 50 m grosime și conține forme dulcicole de Unio, Hydrobia, Melanopsis. Partea superioară este formată din argile nisipoase roșcate de 10 m grosime, care apar pe toate culmile învecinate.

Levantinul nu apare decât la sud de linia Podul Turcului-Bârlad-Murgeni, pe interfluvii fiind reprezentat prin nisipuri gălbui, cu structura torențială, cu grosime de 70 m. Totuși, după date mai recente (T.Bandrabur), acest levantin este trecut la cuaternar.

Cele mai recente depozite din sectorul Bârlad-Vaslui aparțin Cuaternarului și ocupă partea superioară a culmilor colinare, situate la vest de Valea Bârladului. Ele sunt reprezentate prin depozite loessoide și aluviuni de terase-lunci. La sud de paralela Bârladului apar și pietrișurile de Bălăbănești, sincrone pietrișurilor de Cândești și care reprezintă nivelul cel mai vechi al cuaternarului (Pleistocenul inferior). Depozitele loessoide cu grosime de peste 5 m sunt atribuite Pleistocenului mediu superior, ca și formațiunile terasei vechi. Celelalte depozite de terase și lunci s-au acumulat în intervalul Pleistocen superior – Holocen.

2.3 Tectonica

Această regiune de platformă, simplă la prima vedere, are o structură foarte complicată (I.Cornea 1964, I.Pătruț și colab. 1964; D.M.Preda, 1963). Partea centrală aparține sub aspect tectono-structural, Depresiunii Bârladului, o chiuvetă enormă umplută cu depozite jurasice. Acumularea acestor formațiuni a avut loc pe un fundament alcătuit din Ordovician., Silurian, Devonian și Triasic, scufundat în partea centrală (Bârlad-Popeni) la adâncimi foarte mari.

Atât depozitele Jurasice, cât și cele mai vechi, sunt fracturate, faliile având o poziție aproape verticală. Uneori rupturile de strate afectează și formațiunile Tortonian-Sarmațiene, demonstrând intense mișcări verticale și în intervalul care a succedat formarea depresiunii. Aria de extensiune a Depresiunii Bârladului se îngustează spre est, unde această unitate se leagă cu depresiunea predobrogeană.

Promotoriul dobrogean, care delimitează pe latura sudică depresiunea jurasică a Bârladului, este de vârstă hercinic-chimerică veche și coboară în trepte spre nord, datorită fracturilor orientate pe direcție E-V și N-S care dau o structură în blocuri (N.Grigoraș, 1961; E.Dumitrescu, 1962). Promotoriul cristalin nord-dobrogean intră în contact cu platforma moldovenească, aproximativ pe aliniamentul Murgeni-Bârlad-Pogonești. Aceasta din urmă unitate tectonică este formată dintr-un fundament cutat metamorfic-granitic (gnais, paragnais, granit), peste care se aștern depozite necutate. Numeroase falii, orientate NV-SE fragmentează fundamentul cristalin. Platforma epiproterozoică moldovenească este o continuare a platformei Ruse, care se afundă repede la Vest de Prut. Atât fundamentul dobrogean, cât și cel de platformă, au fost interceptate în forgie în afara perimetrului cuprins între paralelele localităților Vaslui și Bârlad.

DEPRESIUNEA BÂRLADULUI SECȚIUNE DUPĂ I.CORNEA

Depresiunea Bârladului, instalată între aceste unități geologice, a înregistrat o subsidență accentuată în Jurasicul mediu, după care treptat mișcările negative se atenuiază. Faza cratonică ce a urmat a dus la depunerea unei cuverturi sedimentare subțiri, formate din depozite cenomaniene și eocene. Este o dovadă că și în acest interval se produc deplasări verticale de sens contrar.

O subsidență accentuată începe în Tortonian, continuând cu intensitate sporită, începând din Bassarabian până în Cuaternar. Ca urmare se acumulează o stivă de depozite, groasă de 3000 m.

Pe baza unor epicentre seismice (Avramești, Zorleni-Bârlad) precum și a buclei pe care o descrie Valea Bârladului între Vaslui și Bârlad, geologii presupun că subsidența din cadrul Depresiunii Bârladului continuă și în prezent. Subsidența continuă este evidențiată de succesiunea termenilor stratigrafici, care apar fără întrupere, începând din Tortonian, până în Cuaternar. Depozitele mio-pliocene au o tectonică simplă. Ele prezintă o înclinare slabă spre sud-est, de aproximativ 7-8 m/km (I.Hâjoabă 1968).

2.4 Evoluția paleogeografică

Analiza depozitelor ce intră în alcătuirea acestei regiuni arată că în intervalul precambrian-cuaternar, aici au avut loc mișcări tectonice, transgresiuni și regresiuni, însoțite de o puternică eroziune continentală. Astfel, formațiunile paleozoice, situate pe fundamentul precambrian cutat al Platformei Moldovenești, au structură tabulară și o poziție discordantă, sunt afectate de falii și coboară mult în adâncime. Rezultă că cea mai veche unitate este platforma Moldovenească, formată în cutările huronice, uscat invadat de ape în Silurian, când marea în transgresiune se extinde spre vest.

Regiunea situată în sud funcționa în Paleozoic ca arie de geosindinal (D.M.Preda, 1963), cu depozite cutate în mișcările caledonice, hercinice și chimerice vechi. Între cele două uscaturi se instalează, în perioada ulterioară orogenezei hercinice, zona de sedimentare care a format Depresiunea Bârladului (N.Grigoraș, 1961) care se continuă și la est de Prut, sub numele de Depresiunea Predobrogeană. Această arie de sedimentare cuprinde un teritoriu care se extinde spre nord, până aproape de Vaslui, iar la sud până la Ghidigeni.

După cum consideră unii geologi (N.Grigoraș, 1961; I.Cornea, 1964), Depresiunea Bârladului a luat naștere în timpul mișcărilor hercinice, ca o compensare a ridicărilor din unitățile limitrofe. Ea a continuat să fie sedimentată, pe seama platformei emerse din nord, probabil până în Tithonic.

În intervalul Tithonic-Cenomanian, datorită unor mișcări verticale, se trece de la un regim subaerian de nivelare prin eroziune fluviatilă și abraziune la tărmul mării. Această evoluție întreruptă în Cenomanian, când se depun gresii, marne și calcare, continuă și în paleogen, cu excepția Eocenului. Episodul maritim eocenic este determinat de transgresiunea care a avut loc atunci, acoperind suprafețe extinse. Mărturie stau gresii calcaroase, marnele verzui și calcarele gălbui, ce acoperă atât Jurasicul, cât și Cenomanianul.

Începând din Tortonian, marea a persistat până în Cuaternar. Variațiile de facies, care apar în seria sedimentară arătată, demonstrează că în acest interval s-au produs modificări ale liniei de țărm și în adâncimea bazinului în care au fost aduse cenușă vulcanică provenită din erupțiile miocen-pliocene de pe rama vestică a Carpaților Orientali. Treptat continentalizarea mării devine mai accentuată, dovadă este faptul că în Meoțian apar resturi fosilifere de tip continental.

Începând din prima parte a pliocenului, marea manifestă o tendință continuă de regresiune, care face ca încă la sfârșitul Dacianului, întregul areal să devină uscat. Marea s-a retras spre sud și sud-est, lăsând în urmă o câmpie joasă, străbătută de râuri care veneau dinspre nord. În depozitele friabile râul Bârlad și afluenții acestuia s-au adâncit sub nivelul suprafeței primare, evoluția lor fiind facilitată mult de procesele gravitaționale și eroziunea de versant.

Cap.III RELIEFUL

În cadrul complexului fizico-geografic, relieful este elementul cel mai stabil, care influențează climatul, și odată cu el, celelalte componente ale cadrului natural. Condițiile morfogenetice antrenează participarea unor factori extrem de variați. Alături de structură, tectonică și litologie, participă agenți subaerieni, care dau reliefului o complexitate deosebită. Condițiile generale și specifice ale modelării au înregistrat intensități diferite, dovadă că echilibrul dintre acestea se modifică.

3.1 Privire generală asupra genezei reliefului

Relieful trebuie considerat ca fiind rezultatul secțiunii concomitente a două categorii de factori: interni (geostructurali) și externi (subaerieni). De intensitatea cu care acționează aceștia depinde în ultimă instanță tipul genetic dominant de relief.

Analiza structurii geologice a scos în evidență lipsa unor formațiuni dure, care să se impună în peisaj. La vest de Bârlad predomină nisipurile în alternanță cu care apar local marne, argile și pietrișuri. În partea estică rocile plastice (argilo-marnoase) sunt mai răspândite decât pe latura opusă a Văii Bârladului.

Dacă rocile friabile sunt neesențiale, structura monoclinală este cea care a dus la dezvoltarea laterală a Văii Bârladului și la apariția cuestelor pe tot flancul estic. În condițiile tectonice ale Depresiunii Bârladului râul și-a deplasat, la sud de Vaslui, cursul spre vest, dovadă că fundamentul înclină în această direcție. Această deviere poate fi o consecință a blocurilor care alcătuiesc fundamentul hercinic al Moldovei meridionale, mult denivelate între ele (I.Cornea, 1964; I.Hârjoabă, 1968).

Dacă factorii geologici au avut un rol subordonat, cei subaerieni (clima, hidrografia și alături de aceștia, lumea viețuitoarelor, la care se adaugă omul și societatea) au contribuit efectiv la morfogeneza prin acțiunea lor sculptogenă.

Climatul din perioada pliocen-cuaternară nu a fost uniform. La început era de tip subtropical stepic (I.Hârjoabă, 1968), drenajul fiind slab. Răcirea lui treptată este însoțită de creșterea pluviozității în regiunile extramontane, în timp ce pe munte, la peste 2000 m, se instalează ghețarii. Probabil, în aceste perioade cu precipitații abundente, modelarea era foarte activă. Se știe că ulterior climatul se redresează și capătă aspectul actual.

Modificările climatice s-au repercutat asupra scurgerii superficiale și subterane. Acest lucru are o importanță deosebită deoarece râurile sunt un produs al climatului, iar relieful este în bună măsură, cel puțin în zona temperată, opera râurilor.

Valea Bârladului este rezultată efectiv din procesul eroziunii normale, de adâncire sacadată a râului. Evoluția albiei este cu atât mai rapidă, cu cât variațiile de debit și nivel sunt mai mari. Acest lucru permite acțiunea succesivă a unor agenți morfogenetici diferiți.

Albia majoră a Bârladului aval de localitatea Bârlad (fig.1)

Valea Bârladului în zona satului Banca (fig.2)

(În dreapta se vede versantul drept)

Dacă hidrografia și clima au efective distructive deosebit de puternice, organismele, deși contribuie la modelarea scoarței, acționează uneori ca factori protectori, atenuând degradarea. Pădurea este asociația cu cea mai mare importanță în conservarea solurilor și a reliefului. Ea a fost însă defrișată, locul fiindu-i luat parțial de silvostepă și stepă (C.Burduja, N.Barbu, 1955).

Mai mult decât factorii menționați, omul, prin utilizarea agricolă, a declanșat procese de pantă, care efectuează aici mari suprafețe. Defrișarea și prelucarea pământului după vechile obiceiuri, întrucât loturile se întindeau din deal în vale, au dus la apariția unor alunecări și spălări de mare amploare, la aceasta contribuind și practicarea pășunatului pe pantele puternic înclinate.

3.2 Caractere morfografice și morfometrice

O primă imagine pe care ne-o oferă Valea Bârladului este cea a unui mare arc, având conversitatea spre est. Curbura maximă se înregistrează în preajma localității Sârbi, situate chiar în lunca râului. În acest culoar se deschid văile afluente: Racova, Chițoc, Giurgea, Ghilahoi, Puntișeni, Pârvești, Untești, Simila și altele pe partea vestică precum și văile Văsluieț, Muntenilor, Negra, Crasna și Pasul Lohanului, Albești, Ciunta, Luncuța, Cioara, Bujoranilor, Zorleni, Trestiana pe versantul estic. Aceste confluențe contribuie la creșterea dimensiunilor laterale ale Văii Bârladului și la ramificarea ei.

Văile care coboară din Colinele Tutovei sunt cu excepția Văii Racovei, aproape paralele între ele și au orientare nord-sud, încât unghiul pe care acestea îl formează cu albia Bârladului este mic. În dealurile Fălciului predomină văile orientate est-vest, dispuse în unghi drept, în raport cu Valea Bârladului. Această trăsătură are adânci implicații în procesul de modelare care, pe văile din est, acționează în condițiile unor cueste bine reliefate, ale căror fronturi sunt intens afectate de alunecări și eroziune torențială.

Sistemul de văi deschis mai sus străbate o suprafață topografică, ce înclină pe direcția nord-sud, în sensul curgerii Bârladului. Culmile din Colinele Tutovei, alungite pe distanțe foarte mari, coboară treptat spre sud, multe din ele terminându-se prin planuri pronunțate deasupra albiei Bârladului (Dealul Corbu, Dealul Deleni, Dealul Dumbrava, Dealul Untești, Dealul Bălăceanca, Dealul Bisericii). În partea lor terminală, pe versanți, apar torenți ce se îndreptă spre est, fiind din acest punct de vedere de tip subsecvent.

Pe latura estică interfluviile, ca și rețeaua de văi, coboară de la est la vest. Cumpăna de ape dintre afluenții Bârladului și cei ai Prutului se află, mai cu seamă la sud de confluența Crasnei, foarte aproape de albia Bârladului. Acest lucru poate constitui un indiciu în privința unor captări efectuate de afluenții Prutului.

Versantul stâng la Bârlad (fig.3)

Versantul drept al Bârladului la Costești cu terase artificiale (fig.4)

O altă observație de ordin morfografice o constituie slaba conservare a teraselor, care apar local, sub formă de fragmente intens afectate de degradare. Incepând de la confluența cu Jeravățul și Tutova, terasele ocupă un areal deosebit de mare, după cum remarcă și Al.Obreja (1958-1961) și I.Sârcu (1967). Acest lucru este subliniat și de alți autori (V.Mihăilescu, 1966, 1969; Al.Roșu, 1973; V.Tufescu, 1974) care, evocând limita dintre Colinele Tutovei și Dealurile Fălciului, menționează valea largă a Bârladului, cu terase dezvoltate în aval de orașul Bârlad.

Versantul drept al Văii Bârladului la sud de Costești (fig.5)

3.2.1 Hipsometria

Altitudinile absolute înregistrează la paralela Vasluiului, peste 300 m înălțime. Imediat la sud de Rahova, Dealul Ruscului, având pe versantul nordic satul Pușcaș, urcă la 325 m. Între râurile Crasna și Bârlad, Dealul Bahnari are 302 m. Și pe o latură și pe cealaltă altitudinile coboară treptat spre sud. La paralela confluenței Crasnei cu Bârladul, Dealul Țiclău din Colinele Tutovei are 345 m și se situează mai sus față de Dealul Ursoaia (314 m), care este cu 6 km mai la est de Crasna.

Până aici cotele de pe versantul vestic sunt superioare celor din est iar valea, prin orientarea ei NV-SE, confirmă acest lucru. După cum afirmă I.Hârjoabă (1968), acest lucru este datorat înălțărilor mai active din nordul colinelor Tutovei, având centrul în Dealul Doroșanu. Cu 10 km mai la sud, la latitudinea satului Ioan Arghirescu, Dealul Bogdănești coboară la 292 m (la vest de apa Bârladului), iar Dealul La Căprărie de pe partea opusă la 237 m. În vecinătatea Bârladului cotele absolute oscilează între 225 m în Dealul Cimitirului pe dreapta Văii Bârladului și 238 m în Dealul Mare în estul orașului.

Luate la nivelul albiei majore a râului Bârlad, înălțimile coboară și ele în aceeași direcție 100 m la confluența Bârladului și P.Văsluețul, 82m la confluența Bârlad-Crasna, 81 m la confluența cu P.Idriciului, 77 m în punctul de vărsare a P.Cioara în Bârlad, 75 m la marginea sudică a orașului Bârlad, unde râul cu același nume primește P.Trestiana.

Dacă la nivelul interfluviilor altitudinile absolute coboară cu aproximativ 100 m, acestea scad, la nivelul albiei majore, cu numai 25 m. În cea mai mare parte valea propriu-zisă este închisă de izohipsa de 200 m, care are o adâncă inflexiune spre nord, urmărind cei doi versanți aproximativ la partea mediană a pantei lor.

Nivelul inferior al văii este și el bine pus în evidență deoarece izohipsa de 100 m urmărește partea inferioară a versanților, coborând

treptat în albia majoră a râului, pe care o taie transversal în zona de confluență a Bârladului cu P.Racova și P.Vaslueț.

Din punct de vedere altitudinal, valea se înscrie într-o unitate de podiș în care cotele depășesc 200 m. Dar nu numai altitudinal, ci și în privința altor caractere morfometrice, această unitate aparține etajului morfologic mijlociu de relief. Deși traversează podișul care-i poartă numele, contribuția Bârladului la formarea acestei unități este slab resimțită. Valea s-a format la contactul morfologic dintre formațiunile deltaice ale Prutului și Siretului care, în Villafranchian, au dat naștere la o întinsă câmpie comună. În această câmpie s-a adâncit râul, a cărui direcție între Vaslui și Bârlad, credea I.Simionescu (1903), că se datorește afluenților viguroși de pe dreapta, după cum la nord de Vaslui, cei mai mari tributari sunt afluenții din stânga.

Rolul mișcărilor tectonice în orientarea acestei văi, subliniat de G.Vâlsan (1915) și M.David (1920), pus în evidență și de distribuția cotelor absolute, constituie o explicație mult mai plauzibilă (I.Hârjoabă, 1968).

3.2.2 Fragmentarea verticală (energia reliefului) este unul din indicii morfometrici importanți deoarece exprimă adâncirea râurilor în raport cu factorii tectono-eustatici. Sub aspect practic fragmentarea verticală interesează în mod deosebit, întrucât influențează amenajarea căilor de comunicații. În materialele bibliografice (T.Morariu, Al.Savu și

F.Dumbravă, 1957; I.Hârjoabă, 1968) valorile energiei reliefului sunt cuprinse între 150 și 200 m, fiind în scădere de la nord la sud.

O analiză mai amănunțită a diferențelor de nivel dintre cotele maxime și minime ne arată că valorile depășesc 200 m în nord și scad sub 150 m în partea sudică. Energia maximă este de 250 m (Dealul Ruscului, 325 m; Șesul Bârladului, la sud de orașul Bârlad, 75 m). În partea nordică a sectorului pe care îl abordăm aici, energia reliefului este cuprinsă între 200 și 225 m, valorile fiind mai mari și partea vestică, unde nivelul superior al culmilor ce mărginesc valea, urcă la 325 m față de 300 cât măsoară culmile estice. În raport cu șesul Bârladului (100 m la sud de Vaslui) ele domină deci cu peste 200 m.

Aproximativ la jumătatea distanței dintre localitățile Vaslui și Bârlad, acolo unde Valea Bârladului începe o abatere treptată spre SV, energia se menține încă în jur de 200 m. Dealul Bășești (275 m) și Dealul Untești (250 m) domină albia largă a Bârladului (80 m), evidențiind o ușoară asimetrie la nivelul culmilor, contrară celei descrise în partea nordică. Aici cotele sunt cu 20 m mai mari pe latura estică decât pe cea

vestică. Deși nu există suficiente indicii, această disimetrie ar putea fi legată de o înălțare mai pronunțată pe latura estică.

Cum este firesc, diferențele de nivel se reduc în sensul de curgere a râului, de aceea, în preajma orașului Bârlad, acestea sunt în jur de 150 m, scăzând sub valoarea amintită, dacă luăm în considerație Dealul Bisericii (225 m) și depășind ușor cifra de mai sus, atunci când avem în vedere versantul estic ce urcă peste 225 m. Trebuie reținut că și aici cotele din est sunt superioare celor din vest, ceea ce întărește convingerea că arcuirea Bârladului coincide cu o înălțare mai puternică a sectorului cuprins între Prut și Bârlad. La sud de Vaslui, direcția consecventă a văii coincide, așa cum am subliniat, cu înălțarea mai pronunțată a părții nordice a colinelor Tutovei.

3.2.3 Fragmentarea orizontală (densitatea fragmentării)

Drenajul rezultat din scurgerea precipitațiilor la suprafața solului a avut ca efect apariția rețelei de văi de diverse mărimi. Dintre acestea Bârladul, Racova, Crasna au scurgere mai tot timpul anului. În schimb celelalte sunt de tip torențial, dezvoltându-și bazinele de recepție pe flancurile dealurilor din vestul și estul Bârladului. În cadrul văii se detașează lunca inundabilă, pe suprafața căreia apar câteva canale naturale sau artificiale, prin care curg afluenții. Privind în ansamblu șesul Bârladului este lipsit de fragmentare orizontală.

Versanții văii au o densitate a fragmentării, oscilând în medie, în jur de 0,8 . În timp ce în sectorul central aceasta ajunge la 1 , în extremități (N și S) scade sub 0,5 .

Versantul drept al Bârladului la Banca și terasa superioară (fig.5)

3.2.4 Gradul de înclinare a versanților (geodeclivitate)

Pentru dinamica reliefului pantele au un rol tot atât de mare ca și litologia sau structura geologică deoarece, odată cu înclinarea forța de gravitație, crește și ea, iar deplasările sunt mai active. Pantele sunt condiționate atât de factori structurali, cât și de natura subaeriană, râurile prin direcția lor constituind un factor deosebit. Întrucât rocile sunt foarte friabile (predominant argiloase în est și nisipoase în vest), rolul lor în apariția pantelor pronunțate este minim. Structura monoclinală este cea care, în condițiile văilor suvbsecvente, a generat pantele cele mai pronunțate.

Cu ajutorul hărții topografice am determinat valori foarte diferite. Lunca Bârladului, podurile de terasă și local interfluviile au suprafețe foarte slab înclinate. Valoarea pantelor este sub . Glacisurile de contact, mai ales cel din vestul Luncii Bârladului și conurile de dejecție, au între și . În condițiile cursului subsecvent al Văii Bârladului, din jumătatea

sudică a sectorului cuprins în lucrare, precum și pe văile înguste ce străbat Colinele Tutovei sau dealurile Fălciului, glacisurile mai slab dezvoltate lateral au pante ceva mai mari.

Versanții propriu-ziși și frunțile de terasă au în medie înclinări de . Pantele cresc în cuprinsul bazinelor de recepție ale torenților care depășesc înclinare. Aceasta explică amploarea pe care o au alunecările și eroziunea de pantă în cadrul acestor forme de relief.

Versantul și Lunca Bârladului la Costești (fig.6)

Cele mai pronunțate înclinări, care depășesc le întâlnim pe fronturile de cueste. Acestea sunt bine subliniate în morfologie prin planurile puternic înclinate și prin simetria versanților văii din care fac parte (V.Racovei, V.Lohanului, V.Ghilahoi, V.Albești, V.Idricului, V.Luncuța, V.Cioara, V.Bujoranilor, V.Vârteju, V.Trestiana). Acestea sunt suprafețele cele mai înclinate, ajungând local la .

Pe spații foarte reduse (cornișe de desprindere a corpurilor de alunecare, malurile râurilor) se mențin pante abrupte, care evoluează repede prin surpări în timpul precipitațiilor și în perioadele de creștere a nivelurilor râurilor. Temporar, la baza lor, se formează un taluz de prăbușire, care stabilizează panta. Acest taluz este antrenat în deplasare, odată cu creșterea debitului de apă al cursului respectiv.

În raport cu cei doi versanți, se constată o valoare medie mai ridicat a pantelor la est de râul Bârlad, decât în vestul acestuia. Pantele pronunțate sunt greu de amenajat datorită instabilității lor. Cele mai felurite procese de degradare (alunecări, spălări, șiroiri, eroziune torențială) sunt prezente, încât solurile au fertilitate mică. Căile de comunicație sunt deseori distruse, iar clădirile antrenate în deplasare.

3.3 Relieful structural – eroziv

Datorită structurii geologice de monoclin, în care predomină roci argilo-nisipoase, au rezultat forme de relief aparținând unor tipuri diferite: structural (cueste, văi subsecvente, consecvente și obsecvente), sculptural (interfluvii, versanți), de acumulare (conuri de dejecție și glacișuri, lunci și terase). Această diversitate morfologică pe un spațiu restrâns, cum este Valea Bârladului, constituie o dovadă în plus că nu râul este singurul agent morfogenetic.

Chiar dacă nu apar orizonturi dure în structura monoclinală a stratelor pliocene, formele structurale sunt frecvente. Ele sunt reprezentate prin cueste, care au aici o frecvență mare. Platourile structurale nu sunt întâlnite deoarece lipsesc stratele dure de suprafață. Cuestele de pe versanții Văii Bârladului sunt generate de cursurile subsecvente. Ele se dezvoltă uneori pe distanțe de 30-40 km (cuesta Racovei) și au fronturi foarte pronunțate, care prezintă înclinări între și . Datorită drenajului slab, în prezența unor precipitații ce nu depășesc 500 mm, ele apar aproape continui, având din loc în loc bazine torențiale de tip obsecvent. Alunecările sunt prezente la tot pasul și ele contribuie în mod deosebit la retragerea versanților.

Dacă pe latura vestică, singura cuestă tipică este cea a Racovei, în estul Văii Bârladului toate văile, total sau parțial, sunt flancate spre sud de cueste pronunțate. Cea mai mare dintre acestea este situată în sudul P.Lohanului, afluent al Crasnei. Fronturi dezvoltate, atingând cumpăna de ape dintre bazinul Prutului și cel al Siretului, au cuestele Trestianei, Bujoranilor, Cioara.

De dimensiuni mai reduse, situate de regulă în cursul inferior, apar cuestele și pe latura vestică, în aval de Vaslui. Dintre acestea, mai pronunțate sunt cele de pe V.Hârcioaia și V.Ghilahoi. Trebuie reținut că însăși Valea Bârladului este însoțită pe partea stângă, ceva mai la sud de confluența cu P.Crasna, de o cuestă destul de bine subliniată în relief. Ea a fost însă distrusă de numeroasele cursuri ce coboară din Dealurile Fălciului. După poziția pe care o au în raport cu Valea Bârladului, există două categorii bine distincte: perpendiculare sau în unghi drept, orientate

pe direcția est-vest (Racova, Cioara, Bujoraniloa, trestiana) și cueste în unghi ascuțit, oblice (Lohanului, Hârcioara, Ghilahoi, Idriciului).

Cele două categorii se deosebesc între ele prin pantă și intensitatea morfodinamicii, valorile fiind mai ridicate la cuestele dispuse în unghi drept. Asimetria versanților la văile înserate perpendiculare pe cea a Bârladului este mai pronunțată. Acest fapt constituie o problemă majoră deoarece în evoluția reliefului au luat naștere artere consecvente, subsecvente și obsecvente. Fiecare din aceasta reprezintă o morfologie aparte și o dinamică specifică.

Văile consecvente sunt caracteristice Colinelor Tutovei, din partea vestică a Văii Bârladului, se caracterizează prin simetria profilului transversal, prin versanți puternic înclinați și o evoluție rapidă a pantelor. văile afluente Bârladului, între Vaslui și Bârlad (Putișeni, Bogdana, Pârvești, Spriridoniei, Simila) care vin din dreapta bazinului, sunt tipic consecvente. În acest tip se încadrează și Valea Bârladului, în amonte de confluența cu Crasna, orientată NV-SE.

Văile subsecvente sunt legate de structura monoclinală, retezată adesea perpendicular pe cursuri de apă, care au generat albii asimetrice. Atât pe dreapta, dar mai ales pe stânga râului Bârlad, văile subsecvente sunt specifice Dealurilor Fălciului și în oarecare măsură chiar Colinelor Tutovei. Cele mai dezvoltate văi subsecvente sunt: V.Racovei, V.Cioarei, V.Bujoranilor, V.Trestianei, și unele mai mici, precum și a V.Bârladului, în jumătatea sectorului Vaslui-Bârlad.

Asimetria văilor subsecvente este completată de rupturi în profilul longitudinal, torenți și alunecări pe fronturi de cuestă, spălare predominantă pe versanții opuși acestora.

Văile obsecvente deși nu sunt tipice, reprezintă o categorie în formare. Ele se dezvoltă pe seama bazinelor torențiale, care fragmentează fronturile cuestelor. Au o orientare de la sud spre nord, contrar structurii monoclinale. Din această cauză, dinamica în profil longitudinal și transversal se desfășoară cu mare intensitate. Cele mai dezvoltate văi obsecvente le întâlnim în cadrul cuestei Racovei.

Coborârea suprafeței topografice sub planul inițial, apariția formelor negative (văi, microdepresiuni) constituie rezultatul procesului de sculptare la care au contribuit apa din precipitații, din râuri sau pânzele acvifere subterane, înghețul și dezghețul, ajutate de forța de gravitație, precum și alți agenți cu importanță mai redusă (omul și viețuitoarele).

Cea mai mare parte din versanții și interfluviile ce mărginesc Valea Bârlaudlui sunt de tip sculptural. În intervalul Ponțian-Cuaternar această regiune a evoluat subaerian, în condițiile în care s-a resimțit o ridicare în masă, începând din Villafranchian. Rocile moi au facilitat degradarea suprafeței topografice, care este formată din interfluvii sculpturale și versanți deluviali.

3.3.1 Relieful denudațional

Valorile mari de înclinare a versanților constituie o premisă de declanșare a proceselor gravitaționale, între care cele mai active sunt alunecările. Alături de acestea sunt frecvente spălările și eroziunea lineară sub diferite forme de organizare (șiroire, ravenare-torenți). Unele procese evoluează lent și aproape invizibil (spălarea areolară), în timp ce altele, într-un timp scurt, produc degradări de mare amploare (alunecările de teren). Chiar formele de șiroire-rigolare rezultă deseori dintr-o singură ploaie intensă, care determină o scurgere puternică la suprafața solului.

Multe din formele de versant se datoresc prceselor de îngheț-dezgheț, ce înmoaie solul la suprafață și-l antrenează în deplasare. Alunecările de teren sunt fenomene remarcate, în partea vestică a Văii Bârladului, încă din prima parte a secolului nostru (I.Simionescu 1903, 1937). Între acestea menționează în mod deosebit pe cele de pe versanții Văii Bogdanei. Același lucru este semnalat de C.Martiniuc (1954), I.Hârjaobă (1965, 1968) și P.Poghioc în studiul asupra așezărilor din Colinele Tutovei. Suprafețele cele mai intens degradate din culmile colinare ce se termină în Valea Bârladului, între Vaslui și Bârlad, trebuie menționate, după cum afirma I.Hârjoabă (1968) se află pe versanții văilor Untești, Simila și Bogdana. În cea mai mare parte alunecările sunt vechi și stabilizate.

După intensitatea și formele rezultate, alunecările de pe versanții Văii Bârladului și al văilor afluente sunt fenomene care antrenează stratele în deplasare pe o mare adâncime. Acest lucru se observă la nord de trestiana, pe versantul vestic al P.Ghilahoi, la este de Vaslui, pe frontul nordic al cuestei Racovei și în alte puncte.

În bazinele de recepție ale torenților și pe fruntea teraselor se întâlnesc alunecări superficiale, afectând areale reduse. Spre deosebire de alunecările de adâncime la care deluviul de alunecare este complex cu monticuli și depresiuni, alunecările superficiale au aspect liniar de brazde, care nu antrenează și roca de solificare.

Formele de șiroire. Torențialitate

Sub acțiunea agenților de eroziune și transport, materialele sunt antrenate sub diverse forme la mari distanțe de locul de origine. Astfel, de pe versanți are loc o evacuare continuă prin spălare, alunecare și eroziune. La baza pantelor, datorită scăderii considerabile a unghiului de înclinare, are loc acumularea, rezultând glacisuri, uneori de mari dimensiuni. La formarea lor contribuie și rețeaua torențială, care dă naștere unor conuri de dejecție foarte extinse. Dintre toate formele de acumulare cele mai dezvoltate sunt șesurile sau luncile.

Terasa la contactul cu lunca la Zorleni (fig.7)

3.4 Relieful fluviatil

3.4.1 Interfluviile care despart Valea Bârladului de văile adiacente se prezintă sub două aspecte diferite: în est Dealurile Fălciului se ramifică, trimițând culmi perpendiculare spre Valea Bârladului și în direcția obklică față de Prut (Dealul la Groapa Cuzei, Dealul Ursoaia, Dealul Vatcanilor, Dealul Viișoarei, Dealul Redui, Dealul Viltorești, Dealul Tămășeni) în vest culmile colinare orientate nord-sud se termină căzând oblic pe cursul Bârladului (Dealurile Deleni, Poeni, Bogdănița, Iepei, Bălănceanca, Sohodol, Țuguiatu).

Lățimea acestora este în general redusă, nedepășind 1 km (Dealul Tămășeni, 1,0 km; Dealul Iepei 0,3 km; Dealul Untești 0,2 km). Altele sunt foarte înguste,încât practic versanții se intersectează (Dealurile Deleni, Poieni, Corbu). Modelarea lor se face cu precădere sub influența spălării areolare, așa cum se observă pe Dealul Deleni unde solul a fost intens degradat, fapt menționat și de I.Hârjoabă (1968). Aceleași procese se întâlnesc și pe alte culmi interfluviale despădurite, supuse unor degradări intense.

Având în vedere timpul scurs de la retragerea apelor marine, început în Meoțian, în partea nordică, și până în prezent, rezultă că interfluviile care mărginesc Valea Bârladului se află într-un stadiu avansat de peneplenizare. Suprafața de eroziune formată aici este tot mai nouă, pe măsura deplasării spre sud. Înclinarea puternică pe direcția arătată se datorează probabil înălțărilor din nordul Colinelor Tutovei.

3.4.2 Lunca Bârladului poate fi urmărită pe toată lungimea sectorului Vaslui-Bârlad, de 53 km. La confluența râurilor Bârlad-Prahova-Vaslueț lățimea ei este maximă, înregistrând 4,5 km. În aval se îngustează imediat la numai jumătate (2,2 km). Cu mici oscilații, generate de pătrunderea afluenților, care au format mari conuri de dejecție, se menține la dimensiunile arătate până la confluența cu P.Ghilahoi. Acolo începe de fapt abaterea treptată a văii spre SV, concomitent cu care valea se extinde mult în profil transversal.

Chiar de la confluența cu P.Idriciului lunca atinge 3 km fără a rămâne uniformă. În continuare își păstrează lățime variabilă de 3,2-3,5 km.

În cea mai mare parte șesul Bârladului este dominat de versanții culmilor interfluviale, deoarece terasele au fost distruse de eroziunea laterală a râului și de procesele de pantă. Acest lucru se observă mai ales pe partea vestică, unde apar doar câteva fragmente de terase.

Albia minoră este foarte îngustă (20-50 m), prezentând local unele strangulări (la sud de confluența cu Crasna, în aval de confluența cu P.Simila). Ele corespund sectoarelor în care lunca este ușor înălțată. Acestea sunt succedate de porțiuni joase, cu brațe și mlaștini (confluență cu Valea Bujoranilor, aria de vărsare a P.Cioara, estul Dealului Morii).

În cadrul luncii, alături de belciugele ocupate de apă care sunt destul de frecvente, se găsesc grinduri și popine, care alternează cu depresiuni. Relieful ușor vălurit este vizibil datorită vegetației de luncă, ce ocupă de regulă formele negative.

Pe distanța Vaslui-Bârlad, șesul Bârladului are o înclinare de 25 m. Raportată celor 35 km, aceasta corespunde cu o pantă medie de . Înclinarea nu este însă uniformă. Între confluențele Crasnei și Idriciului aceasta este inferioară pantei medii și are ca efect o accentuată meandrare a Crasnei. În aval însă, mai ales la sud de Băcăuani, panta este de peste 0.5 m/km. Drept urmare albia minoră este bine schițată, iar meandrarea este mai redusă.

Lunca Bârladului la sud de localitatea Vaslui (fig.8)

Lunca Bârladului aval de municipiul Bârlad (fig.9)

În raport cu nivelul mediu al râului, altitudinea relativă a luncii oscilează între 3 și 5 m, către baza versanților, datorită glacisurilor și conurilor de dejecție. Cele mai mari conuri de dejecție le-au format P.Racova, Crasna cu P.Lohanului, Idriciului, Ghilahoi, Simila, Trestiana. Multe din ele s-au adâncit în propriile aluviuni curgând în albii rectilinii. Alteori, datorită rătăcirii apelor, pe suprafața conului s-au construit canale de câtre om. Pe un asemenea canal curg apele Racovei, pe o distanță de 4 km, în aval de localitatea Rediu.

Cursurile părăsite sunt frecvente, între acestea încadrându-se și belciugele, ocupate de apă. Cel mai mare braț părăsit se întâlnește între confluențele Racovei și Crasnei, măsurând în linie dreaptă mai mult de 5 km.

3.4.3 Terasele Bârladului constituie, atât teoretic, cât și practic, forme deosebit de importante. Studiile efectuate de M.David, P.Jeanrenaud, Al.Oreja și I.Sârcu au pus în evidență cinci terase la 5-8, 10-25, 40, 60 și 110 m. Ele sunt dezvoltate mai cu seamă pe stânga văii, unde apar destul de clar terasele înalte de 60 m și 110 m, așa cum afirmă prof. I.Sârcu (1967). Pe versantul drept apare, la sud de confluența Bârladului cu P.Ghilahoi, treapta de 10-25 m, ca o prispă continuă, tăiată din loc în loc de râuri scurte. Terasele Bârladului se corelează cu cele ale Jijiei, Prutului și Siretului.

Profilele teraselor râului Bârlad sunt paralelele între ele, dovedind o stabilitate tectonică a regiunii în timpul formării acestora. Datorită eroziunii torențiale și a deplasărilor de teren podurile lor sunt foarte înguste, formând uneori umeri. Abia la sud de orașul Bârlad dezvoltarea lor laterală devine maximă, având forma unor adevărate câmpuri. Terasa Ghidigeni (Al.Oreja) este cea mai extinsă treaptă, clădită de Bârlad, în aval de localitatea cu același nume.

Cap.IV CONDIȚII CLIMATICE

Climatul Văii Bârladului, în sectorul Vaslui-Bârlad, este condiționat înainte de toate, de așezarea în latitudine (Bârlad – , Vaslui – ) și influența maselor de aer continental, frecvente în cea mai mare partea a anului. Orientată aproximativ N-S, Valea Bârladului, situată cu 200 m sub nivelul interfluviilor, aparent, este ferită de curenți de aer ce vin din est. În realitate aceștia pătrund cu ușurință canalizându-se în lungul ei. Caracterul de climă continentală în care amplitudinile termice depășesc iar precipitațiile, ce însumează în medie 500 mm și au un regim neuniform, este confirmat și de asociația vegetală de stepă, ce vine din sud, ajungând până la nord de Bârlad.

Dintre factorii climatogeni locali, relieful este cel care impune diferențieri vizibile atât în direcția nord-sud (între Vaslui și Bârlad), cât și pe verticală. În partea vestică culmile din Colinele Tutovei sunt drenate de văi ce se deschid în cea a Bârladului. În est se află o rețea dipusă conform cu direcția generală a vânturilor continentale.

În funcție de aceste elemente, D.Țâștea (1961) a constatat că la latitudinea Bârladului valoarea radiației solare este de 120,88 . Ea depinde de înălțimea Soarelui, nebulozitatea totală, coeficientul de transparență a norilor, expoziția formelor de relief. Radiația solară prezintă variații diurne, lunare și anuale. Maximul se înregistrează la amiază și vara în luna iulie, iar minimul are loc dimineața, seara și în luna decembrie. Toate aceste caracteristici sunt variabile numai în condiții normale, în raport cu înălțimea maximă și minimă a Soarelui.

Tabel nr.1. Radiația globală la Bârlad (după D.Țâștea, 1961)

Circulația atmosferică are și ea o serie de particularități generate de frecvența centrilor barici și în mod deosebit de cea a anticiclonului siberian. Spre deosebire de ceilalți factori genetici, circulația generală a atmosferei este deosebit de complexă și ea constituie cauza principală a variațiilor neperiodice ale valorilor elementelor climatice.

Sistemele barice suferă deformări, determinate de procese advective și dinamice ce atrag modificări importante în starea atmosferei. Astfel frecvența mare a maselor de aer din ciclonul islandic și anticiclonul siberian, în timpul iernii, provoacă scăderea accentuată a temperaturilor. Tot în sezonul rece pătrund uneori aici mese de aer mediteranean.

În anotimpul cald al anului aerul continental central asiatic și uneori cel nord-african ridică mult temperatura atmosferică. Masele de aer oceanic, după escaladarea succesivă a lanțurilor montane, ajung în podișul Bârladului destul de uscate.

4.1 Repartiția și regimul elementelor climatice

În raport de factori genetici arătați, Valea Bârladului se caracterizează prin diferențieri latitudinale și altitudinale, în repartiția și regimul elementelor climatice. Deși nu sunt înregistrări asupra mersului temperaturilor, expoziția diferită și unghiul de înclinare sub care cad razele solare creează diferențieri topoclimatice. Unghiul sub care cad razele solare la această latitudine variază între , la solstițiul de vară și la solstițiul de iarnă, la Bârlad. Ceva mai la nord, pe paralela orașului Vaslui, acest unghi este cu mai mic (în consecință, între cele două localități există ușoare diferențieri termice). În aceste condiții intensitatea radiației este și ea mai mică iarna (1,0 – 1,1min) și mai mare vara (1,4 – 1,5 min). Ca urmare, cantitatea anuală atinge în această parte a țării aproximativ 70 – 75 din care numai lunile de vară au 10 – 12 fiecare. Radiația medie totală urcă la aproape 120.000 .

4.2 Temperatura aerului

Ca element climatic principal, temperatura aerului și regimul ei constituie o ilustrare elocventă a particularităților climatice a Văii Bârladului, fiind condiționată de suprafața subiacentă, dinamică, și radiația solară. Variația valorilor medii și extreme a temperaturilor arată caracterul temperat de tranziție spre clima continental tipică.

Temperatura medie multianuală depășește (la Bârlad, la Vaslui), valorile fiind apropiate de cele de la Iași () și chiar de la satu Mare (), așezat la și aflat sub influența predominantă a maselor de aer de origine vestică și nord-vestică.

Cele trei luni de iarnă (decembrie, ianuarie și februarie) sunt bine schițate din punct de vedere termic. Mediile din acest interval oscilează între în ianuarie la Vaslui și în decembrie la Bârlad. La latitudinea orașului Vaslui mediile din lunile de iarnă sunt cu mai scăzute decât la Bârlad, punând astfel în evidență diferența de latitudine () și altitudine (60 m). Ianuarie este luna cu cea mai mică medie multianuală (la Vaslui și la Bârlad). Treptat are loc o creștere a valorilor medii cu aproximativ pentru fiecare lună. În acest context lunile de vară, iulie și august, depășesc (Bârlad în iulie, Vaslui , în aceeași lună).

Distribuția temperaturilor medii lunare multianuale, chiar dacă nu dă indicii amănunțite asupra climatului, reflectă, cel puțin parțial aportul de energie calorică. Scăderea temperaturilor, în același ritm, în perioada iulie-decembrie, confirmă acest lucru.

Tabel nr.2 Temperaturile maxime, medii, minime lunare multianuale la stația Vaslui (1896 – 1955)

La stația Bârlad

Între cele două sezoane fundamentale există deosebiri în dinamica atmosferică. Masele de aer de origine sudică, sud-vestică și vestică din anotimpul cald, transportă o mare cantitate de energie și vapori, care conțin în ei căldura latentă de evaporare, pe care o degajă în momentul căderii precipitațiilor. În perioada rece afluxul de aer continental, rece și uscat, se datorește anticiclonului siberian, a cărui arie se extinde adesea până la Carpați, acoperind și Podișul Bârladului.

Partea sudică a sectorului Vaslui-Bârlad a cunoscut temperaturi medii anuale, cuprinse între în anul 1936 și în 1940. Cea mai ridicată medie anuală, la latitudinea Vasluiului n-a depășit (1951). Ca o dovadă că amplitudinea medie anuală este mai mică în acest din urmă punct amintim că cea mai mică medie anuală a fost de , valoare înregistrată în 1907.

Creșterea mediilor anuale de temperatură, ca și a celor lunare, se datorește frecvenței sporite a maselor de aer cald de origine tropicală.

În anul 1951, când pe teritoriul României s-a înregistrat valoare termică maximă absolută ( la I.Sion – Brăila), temperatura medie anuală la Vaslui a fost cea mai ridicată din întreg șirul anilor de observație. În același an media lunii august a fost la Vaslui cea mai mare (23,1°). Cu 50 km mai la sud temperaturile sunt mai mari, Bârladul având valori medii lunare de 25,4° în august 1946, când Moldova a cunoscut una din cele mai puternice secete.

Descrierea pe care o prezintă Podișul Bârladului spre uscatul euroasiatic și către Africa, de unde vin mase de aer uscate și fierbinți vara, favorizează instalarea aici a unui câmp barometric care împiedică producerea precipitatiilor, favorizând astfel apariția secetelor. Cele mai mici medii lunare în lunile cele mai calde (iulie și august) au înregistrat numai 19,5° în iulie 1933 și 18,6° în august 1915, 1940. În acest caz mediile au la Bârlad o amplitudine de aproape 7°. Asemenea variații termice nu rămân fără urmări climatice și chiar economice.

Și în lunile de iarnă regimul termic prezintă caracteristici asemănătoare. În ianuarie și februarie la Vaslui temperaturile au oscilat între (I 1952), (II 1910) și (I 1954), (II 1954). La stația meteorologică Bârlad și valorile medii ale lunilor de iarnă înregistrează limite mai coborâte, pentru a sublinia încă o dată continentalismul mai accentuat al climatului. În ianuarie 1936 media a fost de +3,9° pentru ca în 1942, în aceeași lună, sa coboare la –11,3°. Februarie 1910 a fost o lună foarte caldă, temperatura medie urcând la 3,4°. La antipod se situează februarie 1954, cu o medie de –10,7°.

Toate acestea demonstrează caracterul dinamic al climei pe care-l imprimă masele de aer. Această situație determină o succesiune rapidă a fenomenelor atmosferice, care schimbă brusc aspectul vremii. Cercetările efectuate asupra invaziilor de aer rece din NE de către Gh.Neamu (1965) au relevat că masele de aer, în timpul deplasării către vest, își schimbă treptat proprietățile, suferind un ușor proces de încălzire. Atunci când viteza este mare, ele își păstrează caracteristicile termice perioade mai îndelungate.

Marile oscilații termice, pe care le cunoaște Valea Bârladului, arată că aici există o alternanță periodică a centrilor barometrici, care dau abateri substanțiale de la valorile anuale. Acest lucru se observă cu ușurință, analizând mediile decadice între care există diferențe termice substanțiale. Ele nu pot fi explicate prin simpla mișcare aparentă a Soarelui pe cer, în funcție de care variază energia primită de Pământ.

Mai mult decât alți indici termici, climatul de aici este o expresie a temperaturilor absolute negative și pozitive. Maxima absolută urcă în această parte a țării la 39,7° la Bârlad ( 30.VII.1936), 38,9° la Vaslui (10.VIII.1951) și 40,2° la Huși (03.VII.1938), valori apropriate de cele de la Iași (40,0°), Botoșani (39,4°), Tecuci (39,4°). Cauzele acestor temperaturi extrem de ridicate la umbră sunt cunoscute. Ele sunt generate de aerul tropical cald și uscat, care în lunile de vară înaintează de pe brâul anticiclonic subtropical, acoperind o mare parte din zona temperată. În țara noastră regiunile sudice, sud-estice și estice, cu relief jos, sunt supuse deseori unor asemenea invazii. În prezența lor sau a aerului mediteranean ori oceanic, mai cald iarna, care ajunge chiar în lunile de iarnă, temperaturile pot urca până la . Începând din aprilie și până în octombrie, pot depăși atât la Bârlad, cât și la Vaslui.

În condițiile în care partea estică a țării se situează sub acțiunea maselor de aer de origine nord-vestică, nordică, nord-estică și estică, iarna, temperaturile pot coborî sub . Minimile absolute au fost de la Vaslui (15.II.1911) și –30,5° la Bârlad (25.I.1942). Întreaga vale a Bârladului dar, mai cu seamă „depresiunea Vaslui”, contribuie la apariția inversiunilor termice. În unii ani, lunile de vară (iunie, iulie, august) au avut temperaturi de 7,2°, 5,5° și 4,0°.

Amplitudinile maxime absolute sunt de peste 70°C. Variații atât de mari au repercusiuni economice. Înghețul culturilor este fenomen cunoscut aici, deoarece stratul de zăpadă căzut este subțire iar vânturile puternice ce viscolesc adesea, vara, în lipsa precipitațiilor, dar în prezența unor temperaturi mari, deficitul de apă în sol crește considerabil și apare fenomenul de secetă.

Înghețul, determinat de scăderea temperaturii sub C este un fenomen obișnuit aici și are o durată medie de 193 (Bârlad) – 185 (Vaslui) zile, adică jumătate din an. Primul îngheț este resimțit, în mesdie, pe ziua de 16 octombrie la Vaslui. La Bârlad se produce cu aproximativ trei zile mai devreme și durează cu cinci zile mai mult (25.04) decât la Vaslui (19.04). Există ani în care înghețul se produce la sfârșitul celei de a doua decade din septembrie (17.09) și întârzie primăvara până la 22 mai. Aceștia au un efect negativ foarte puternic pentru culturi deoarece surprind, toamna, întinse suprafețe nerecoltate sau nematurizate suficient. Primăvara compromit livezile aflate în floare și adesea producția de fructe este diminuată. În raport cu aceste date extreme sunt și ani cu un interval de îngheț scurt (11,13 XI – 23,30 III).

Din cele 180 de zile cu temperaturi minime (îngheț), zilele de iarnă () nu însumează decât 34,1 la Vaslui și 33,2 la Bârlad. Cele mai multe aparțin lunii ianuarie (13), în decembrie și februarie înregistrându-se câte 7-8 zile de iarnă. Intervalul acesta include însă șase luni (octombrie-martie).

Deși înghețul se poate produce printr-o perioadă atât de mare, pentru anii de observație (1896-1916, 1931-1943, 1945-1975) media zilelor de îngheț a fost de 109 la Bârlad și 117 la Vaslui din care decembrie, ianuarie și februarie însumează peste 70 zile sub aspect practic, temperatura de îngheț și de iarnă este luată în considerație de localnici în efectuarea lucrărilor agricole, a însămânțărilor și recoltărilor.

Temperaturile de vară (T°max 15,0°) se produc, începând din martie până în octombrie, atingând apogeul în iunie, iulie și august, singure totalizând 70-72 din cele 97 (Vaslui) – 102 (Bârlad) zile. Valoarea este egală sau apropiată cu cele de la Albia-Iulia (102), Deva (101), Timișoara (101), oferind condiții favorabile procesului de parcurgere de către plante a ciclului de vegetație. Uneori, însă, valorile termice urcă la peste (temperaturi tropicale) la care evapotranspirația nu mai poate fi compensată cu asimilație și plantele se pot ofili. Numărul zilelor tropicale este de 38 la Bârlad și 28 la Vaslui. Golful larg al Văii Bârladului ușurează înaintarea aerului cald dinspre Câmpia Bărăganului, unitatea cea mai des afectată de masele de aer tropicale.

4.3 Precipitațiile atmosferice

Precipitațiile au o repartiție deiscontinuă în timp și spațiu și prezintă variații valorice foarte mari. Ele sunt un mod de manifestare a raportului dintre umezeala atmosferică, regimul temperaturii aerului și întreaga dinamică atmosferică în condițiile suprafeței topografice din acest bazin hidrografic. Și precipitațiile scot în evidență tipul de climat continental caracteristic acestei regiuni (cantități mari căzute în timp scurt, intervale mari lipsite de precipitații). Valorile de la stațiile meteorologice Vaslui, Bârlad și cele de la posturile pluviometrice Brodoc, Zorleni sunt diferite, înregistrează o reducere pe direcția nord-sud. Diferențele cantitative între Vaslui și Bârlad depășesc 150 mm.

Tabel nr.3 Precipitații atmosferice maxime, medii, minime lunare multianuale la stația Vaslui (1896-1915, 1921-1955)

Tabel nr.4 Precipitații atmosferice maxime, medii, minime lunare multianuale la stația Bârlad (1896-1915, 1921-1955)

Vaporii din atmosferă, pe seama cărora se formează precipitațiile, sunt aduși de masele advective de aer. Evapotranspirația locală cu mare intensitate vara, când temperaturile sunt ridicate, au o pondere mică în creșterea umidității: maximele termice de vară reduc umezeala relativă până la 58%, timp în care tensiunea vaporilor de apă (umezeala absolută) este maximă (18 mb). În ianuarie, când tensiunea vaporilor de apă scade la 4,4 mb, umezeala relativă are cea mai mare valoare (80%). În comparație cu regiunile sud-vestice și vestice ale țării, umezeala aerului în Valea Bârladului este mai redusă cu 5-6%. Acest lucru se vede și din analiza regimului nefic, care evoluează în strânsă dependență de temperatură și umezeală.

Lunile de iarnă au nebulozitatea cuprinsă între 6,4 și 7,6. Vara, gradul de acoperire a bolții cerești cu nori se reduce la 3,1 – 4,1. Cu toată valoarea ridicată a nebulozității din lunile de iarnă, cantitatea de apă scăzută în anotimpul rece este inferioară celorlalte anotimpuri.

Bazinul mijlociu al Bârladului primește anual între 588 și 437 mm (Vaslui, 588; Brodoc, 530; Zorleni, 432; Bârlad, 437). În distribuția lor lunară se observă că iunie este luna cea mai ploioasă (67 mm la Bârlad, 72 mm la Zorleni, 83 mm la Vaslui, 60 mm la Brodoc). În februarie cade cea mai redusă cantitate medie lunară multianuală de precipitații care, la cele trei stații, este cuprinsă între 16 mm la Brodoc, 21 mm la Zorleni, Bârlad și 31 mm la Vaslui. Ca urmare, în regimul precipitațiilor există un maxim principal (iunie) și un minim bibe subliniat în februarie. Acest lucru se observă și din analiza distribuției precipitațiilor la celelalte stații din podișul Moldovenesc (Huși, Iași, Botoșani, Dorohoi).

Cantitatea mare de apă, căzută la sfârșitul primăverii și începutul verii, se datorește afluxului de mase de aer umed de origine oceanică. Acum întreaga țară primește precipitațiile cele mai abundente. În lunile de iarnă, regimul anticiclonic, caracterizat prin stabilitate atmosferică, împiedică formarea și căderea precipitațiilor. Suma celor trei luni reci (decembrie, ianuarie, februarie) este de numai 70 mm la Bârlad și 103 mm la Vaslui, adică aproape tot atât cât se înregistrează într-o singură lună de vară (iunie), când activitatea ciclonică este intensă. Maximul secundar din octombrie-noiembrie, ca și minimul pluviometric din iulie-august sunt foarte slab conturate.

Sumele anuale, cât și cele lunare, suferă oscilații tot atât de mari ca și temperaturile. Cea mai mare cantitate anuală de precipitații a căzut în 1909 la Vaslui (930 mm) și în 1940 la Zorleni (868 mm) și Bârlad (769 mm). Au fost și ani când au căzut sub 300 mm. În 1913 stratul de apă provenit din precipitații a fost de 266 mm la Bârlad iar la Vaslui în 1948 de 218 mm.

Anii cei mai ploioși sunt cei cu o mare frecvență a maselor de aer umed din vest și nord-vest. Temperaturile medii în asemenea situații au valori mai scăzute. Când această unitate se află mai mult timp din an sub influența aerului continental uscat, cantitatea de apă din precipitații este considerabil mai redusă. Acestor cantități reduse le corespund lungi perioade uscate, secetoase.

În raport cu mediile lunare arătate au fost ani în care, într-o singură lună, au căzut mai multe precipitații decâi în întreg sezonul cald (Bârlad – 140,5 mm în aprilie 1937, mai 1931, mai 1940, sau 170 mm în iunie 1940, 148 mm în septembrie 1909, 172 mm în octombrie 1939). Situația este similară și la Vaslui, unde în mai 1897 s-ai înregistrat 141 mm, în iunie 1909 au căzut 239 mm precipitații, iar în octombrie 1905 s-au măsurat 179 mm apă. Privite în ansamblu, la Vaslui cad mai multe precipitații decât la Bârlad, punând în evidență altitudinea mai ridicată de aici.

În regim anticiclonic prelungit cantitățile de precipitații lunare coboară la 5-7 mm, ori lipsesc în totalitate. Luni fără precipitații au fost numeroase (Vaslui–ianuarie 1938, februarie 1900, aprilie 1948, septembrie 1936, octombrie 1913; Bârlad ianuarie 1896, februarie 1914, aprilie 1904, octombrie 1896, noiembrie 1934). Se observă că lunile de vară, de regulă, nu sunt lipsite cu desăvârșire de ploi, ceea ce înseamnă că în acest anotimp în formarea lor convecția termică nu poate fi neglijată.

În perioada de vară de maximă vegetație, cad precipitațiile cele mai abundente, înregistrându-se în 1901 la Bârlad 367 mm. În anul secetei postbelice (1946) au căzut, în cele trei luni de vară, numai 64 mm la Bârlad, adică de peste trei ori mai puțin decât media multianuală și o cantitate de peste șase ori mai mică decât maxima verii din 1901. Această distribuție arată regimul neregulat, de tip continental al precipitațiilor.

O altă caracteristică constă în înregistarea unor mari cantități în timp scurt. Maxima din 24 de ore a fost la 20.VII.1949 de 68,9 mm la Vaslui, iar la 14.06.1898, la Bârlad de 82,2 mm, ceea ce înseamnă mai mult decât media lunii iunie pe întreg șirul anilor de observații. Ele rezultă din ploi „în aversă”, generate de convecția termică în zilele călduroase de vară. Chiar în anotimpul rece, într-o singură zi poate cădea tot atât cât se înregistrează în întreaga lună sau mai mult.

Din cele 365 de zile în medie numai 88 la Bârlad și 92 la Vaslui au precipitații, cele mai multe (10) înregistrându-se în iunie. Cantitățile de apă căzute depășesc 1,0 mm doar în 63 zile la Bârlad și 72 la Vaslui.

Ploile torențiale excepționale nu lipsesc aici. În ziua de 27 mai 1933 au căzut la Brodoc – în numai 30 minute – 50,5 mm apă, intensitatea medie fiind de 1,68 mm/minut. La Huși în 77 minute, în ziua de 12.07.1975, au căzut 46 mm, ceea ce corespunde la o intensitatea medie de 0,60 mm pe minut.

În timpul anului precipitațiile cad și sub formă de zăpadă. Numărul zilelor cu ninsoare este destul de mic (Vaslui-16, Bârlad-19,6). Zăpada se produce începând din octombrie și până în aprilie. Cu toate acestea, doar în decembrie, ianuarie și februarie, ninsorile sunt fenomene obișnuite. Aceste trei luni totalizează 12-13 din suma amintită. În medie prima ninsoare cade la 17.XI iar ultima la 29.III, durata intervalului cu ninsori posibile fiind de 132 zile. Primul strat de zăpadă se formează însă cel mai adesea în jurul datei de 29.XI și poate persista până la 16.III deci 107 zile. Numărul mijlociu al zilelor cu zăpadă nu depășește însă 57.

Grosimea stratului oscilează în jur de 10-12 cm, fiind maximă în februarie (12 cm). Grosimea maximă trece de 50 cm, înregistrând 80 cm în prima decadă din februarie, 60 cm în prima și a doua decadă din ianuarie, 53 cm în ultima decadă din ianuarie, 54 cm în decada a treia din februarie.

Pentru a aprecia eficacitatea precipitațiilor, trebuie menționat că partea centrală a Podișului Bârladului are indici ridicați de evapotranspirație, a cărei medie anuală este de 459 mm la Bârlad și 514 mm la Vaslui. Lunile de iarnă au evapotranspirația reală zero.

Ea crește treptat și în intervalul mai-septembrie depășește lunar precipitațiile medii, rezultând un deficit de umezeală. Deficitul de apă în sol față de evapotranspirația potențială ajunge anual la 241 mm la Bârlad și 150 mm la Vaslui. Acest deficit este maxim în iulie (Vaslui, 54 mm; Bârlad, 93 mm), august (Vaslui, 61 mm; Bârlad, 84 mm) și septembrie (35 și respectiv 45 mm). Din această subliniere se poate deduce că există și luni cu excedent de apă, totalizând la Vaslui 74 mm iar la Bârlad 1 mm, în intervalul noiembrie-mai.

Deficitul crește în anii când aerul continental pătruns aici stagnează perioade îndelungate, favorizând seceta. Sub aspect economic, excedentul și deficitul de apă din sol constituie elemente de care trebuie ținut seama în stabilirea perioadelor de însămânțat și întreținerea culturilor, în scopul evitării pierderilor în continuare a rezervelor înmagazinate în spațiile din stratul fertil al scoarței terestre.

4.4 Dinamica atmosferică

Circulația maselor de aer joacă un rol dublu, îndeplinind în același timp funcția de factor climatogen și element climatic. În deplasarea lor au loc accentuate variații de presiune, ce contribuie la modificarea câmpului baric.

Valorile medii anuale ale presiunii atmosferice sunt de 1001 mb la Bârlad și 1003 mb la Vaslui, ce corespund la nivelul mării cu 16,6 și 18,2 mb. În condițiile regimului anticiclonic de iarnă presiunea medie lunară oscilează între 1002 și 1010 mb. De subliniat că toate valorile medii lunare la Bârlad depășesc 1003 mb. În intervalul mai-august Vasluiul are sub 1000 mb, dar nu coboară mai jos de 998.

Cum este și firesc, maximele se produc iarna, când aerul rece și greu se acumulează în vecinătatea solului. Maxima absolută anuală a fost de 1044 mb în ziua de 24.I.1907 la Vaslui și de 1051 mb la Bârlad, în același timp. Presiuni de peste 1020 mb se înregistrează frecvent deoarece aria anticiclonică siberiană se extinde deseori și la vest de Carpați, încât Podișul Bârladului se află în interiorul unor izobare cu presiune ridicată.

Minima absolută a coborât până la 976 mb (Vaslui 21.03.1901) – 972 mb (Bârlad 21.03.1901). Valori scăzute sub 1000 mb se pot produce tot timpul anului, în condițiile invaziei unor mase de aer din ciclonul islandic sau din minimul barometric mediteranean. Succesiunea stărilor barometrice marchează o schimbare a direcției și frecvenței vânturilor, în cadrul cărora domină cele de nord. Ele au o frecvență de 32 % din total. Această valoare numerică arată de la bun început rolul ce revine Văii Bârladului, orientată aici N-S, în canalizarea maselor de aer pe direcția mediteraneană. Drept dovadă, pe locul secund se situează vânturile cu circulație de la sud către nord (13 %) și din SV (9,5 %).

Condițiile locale de relief (altitudinea și orientarea) pot atenua sau intensifica dinamica atmosferică. În Valea Bârladului vânturile de nord și sud capătă viteze mari, deoarece nu există obstacole orografice. Dimpotrivă, atunci când circulația se face în direcția paralelelor, masele de aer sunt supuse unei mișcări ondulatorii de amploare, generate de escaladarea și coborârea repetată a flancurilor deluros-colinare. Din aceste motive direcția vântului suferă deseori devieri, aerul mulându-se pe formele negative de relief.

Mai mult de 20 % din an, aici se înregistrează o atmosferă calmă. Lunile cu cea mai slabă dinamică sunt ianuarie, decembrie, octombrie și noiembrie în care calmul însumează între 20 și 27 %.

Tabel nr.5 Frecvența (%) medie a vânturilor pe direcții (1941-1975)

la stația Bârlad

Din tabel rezultă că frecvența medie anuală cea mai redusă o au vânturile din E, fapt datorat Dealurilor Fălciului din stânga Bârladului, care formează o adevărată barieră pentru vânturile continentale. Același lucru se poate constata și pentru vânturile cu direcția SE (4,4 %) și V (4 %). Pe luni, se observă o accentuată frecvență în decembrie, ianuarie și februarie a vânturilor de nord. În toate cele douăsprezece luni frecvența maselor de aer din est e de peste 26 %, înregistrând 34,9 % în februarie. Ele dețin deci mai mult de ¼ din întreaga dinamică.

Schimbările anotimpuale ale circulației generale nu determină o modificare esențială în frecvența vânturilor. Această situație subliniază încă o dată rolul care revine reliefului local în orientarea maselor de aer.

În timpul iernii masele de aer din NE Europei, din cadrul anticiclonului siberian, dirijate către minimul barometric mediteranean, se scurg în lungul Văii Bârladului pe direcția nord-sud. La rândul lor curenții aerieni, formați în sudul și sud-vestul continentului, odată pătrunși în partea de sud-est a țării, generează un aflux de la sud spre nord. Pe aceste mișcări generale se suprapun curenți locali, inclusiv brizele de vale, orientate dimineața către culmile colinare din jur iar seara în sens invers.

Viteza vântului este deosebit de importantă deoarece, în unele cazuri, poate avea efecte negative foarte puternice, dezrădăcinând arbori, luând acoperișurile caselor, viscolind zăpada. Există și în acestă privință variații de la un loc la altul. Datele înregistrate la stația Bârlad arată că viteza medie oscilează între 1,2 și 3,1 m/sec. Vânturile cele mai frecvente, din N, au și cea mai mare viteză medie (3,1 m/sec). Ea se menține ridicată peste 2,6 m/sec, în fiecare din cele 12 luni ale anului. Cum este și firesc, pornind de această constatare, masele de aer din sud circulă cu o viteză medie de 20 m/sec. Și cu această ocazie observăm că Valea Bârladului contribuie la intensificarea dinamicii atmosferice, aerul răstogolindu-se uneori cu violență.

Valori reduse au vânturile din est și vest sau cele din direcții intercardinale, în cadrul cărora liniile de curent formează unghiuri, ce pot ajunge la , cu Valea Bârladului.

Viteza maximă depășește 20-22 m/sec, iar uneori chiar mai mult. În ziua de 5 decembrie 1902 s-a înregistrat o furtună cu viteza de 22,7 m/sec, adică mai mult de 81 km/h. În comparație cu viteza medie, asemenea cazuri sunt rare.

Tabel nr.6 Viteza medie (m/sec) pe direcții la Bârlad

Valorile medii lunare și anuale variază mult, după cum diferența dintre formațiunile câmpului baric sau presiunea din cadrul lor crește ori se micșorează.

În general stările anticiclonice sunt mai puțin favorabile deplasării curenților aerieni. Variația vitezei și frecvenței anuale se grefează pe fondul variațiilor diurne ale vitezei și frecvenței vântului ca efect al intensificării și slăbirii procesului radiativ. Ziua, viteza vântului este mai mare, datorită încălzirii aerului și solului, încât apar mișcări convective ce antrenează simultan aerul și într-o mișcare orizontală. Răcirea radiativă din timpul nopții determină o stratificare și odată cu ea mișcarea orizontală slăbește, viteza în cursul nopții fiind minimă.

Numărul zilelor cu vânt tare () este mare, cifrându-se la 25. În 1945 au fost însă 64 zile cu vânt tare față de numai 3 în 1942. Anotimpul cel mai favorabil producerii vânturilor tari este primăvara, când se constată o instabilitate barică și o intensificare a activității ciclonice. Vitezele foarte mari () sunt excepții. În timpul verii se resimte un vânt cald și uscat, numit Suhovei, a cărui prezență contribuie la reducerea umezelii relative sub 30 %. Temperaturile în acest caz depășesc iar viteza urcă la 5 m/sec.

Tabel nr.7 Numărul zilelor cu Suhoveiul la Bârlad

Frecvența cea mai mare a Suhoveiului are loc în perioada mai-august, când întreaga regiune sud-estică a țării noastre este afectată de aerul uscat și fierbinte central asiatic. Persistența suhoveiului generează secetă deoarece evaporarea și transpirația sunt foarte intense. În acest fel culturile sunt compromise.

Dinamica atmosferică este factor genetic primordial și contribuie la modificarea valorilor celorlalte elemente climatice (temperatură, precipitații, nebulozitate), constituind una din cauzele apariției succesive a stărilor de vreme diferite.

Fenomenele atmosferice (viscolul, poleiul și chiciura, ceața și bruma) sunt și ele condiționate de mișcarea neîncetată a maselor de aer, de procesele advective și radiative locale, în condițiile structurii neomogene a suprafeței active. Dintre fenomenele atmosferice menționate viscolul constituie o manifestare directă a distribuției presiunii și deci a frecvenței și vitezei vânturilor.

Sub influența lui are loc spulberarea zăpezii, vizibilitatea se reduce, circulația rutieră, feroviară și aeriană este afectată. Declanșarea viscolului este condiționată de intensificarea activității ciclonice, iarna, deasupra Mediteranei. Aerul rece din anticiclonul siberian se deplasează spre S, SV cu violență, la aceasta contribuind apariția convergenței liniilor de curent, în momentul pătrunderii în depresiunea carpato-balcanică. Atunci viteza depășește 30 m/sec. Viscolele cele mai intense au fost la 24 ianuarie 1965, 25 și 27 octombrie 1900. În februarie 1954 viteza lui a fost de 25-30 m/sec iar în februarie 1956 chiar mai mare. Deși nu constituie fenomen caracteristic, în medie se înregistrează 5-6 zile de viscol.

Poleiul și chiciura au condiții favorabile de formare în sezonul rece. În medie există 20 zile din an în care circulația devine dificilă iar culturile respiră cu dificultate datorită acestor fenomene. În anul 1962 s-au înregistrat 23 zile cu chiciură, pentru ca doi ani mai târziu (1964) să fie doar 14 zile. În Valea Bârladului grosimea stratului de chiciură poate depăși 35 mm, în funcție de temperatură, vânt, umezeala relativă, concentrarea picăturilor de apă din aerul cețos, procentul de elemente cristaline în raport cu numărul picăturilor lichide.

Ceața se formează în condițiile advecției aerului cald pe suprafețe reci, prin răcirea locală a aerului, intensificarea evaporării și interacțiunea a două mase de aer cu temperaturi diferite. Ceața de advecție și de radiație este frecventă iarna la Bârlad și Vaslui, formarea ei fiind facilitată de aspectul concav al văii. În medie se înregistrează 46 zile pe an cu ceață (câte una în aprilie și septembrie, câte trei în martie și octombrie, câte opt în februarie și noiembrie, zece în ianuarie și unsprezece în decembrie).

Bruma se produce toamna timpuriu și primăvara până târziu, existând 18 zile pe an, distribuite din septembrie până în mai. Intensitatea brumelor este maximă în intervalele martie-aprilie și octombrie-noiembrie. Cele mai târzii brume la Bârlad s-au produs la 22 mai iar toamna apar uneori începând de la 20 septembrie.

Prezența brumei în vale și lipsa acesteia pe versanți, în septembrie-octombrie sau aprilie-mai, arată rolul pe care-l are culoarul Bârladului în acumularea aerului rece, care dă naștere unor inversiuni termice. Acest lucru se poate vedea și din practica agricolă a localnicilor care evită șesul și partea inferioară a versanților în cultura viței de vie și chiar a pomilor fructiferi.

Cap.V HIDROGRAFIA ȘI HIDROGEOLOGIA REGIUNII

Apele subterane sau de suprafață reprezintă resurse cu importanță economică deosebită. Însușirile și răspândirea teritorială sunt elemente condiționate de legăturile lor reciproce cu o serie de componente fizico-geografice, în cadrul cărora precipitațiile și condițiile de zăcământ sunt cele mai importante.

Formarea pânzelor acvifere și scurgerea superficială, precum și regimul apelor, sunt influențate și de relief, vegetație și soluri. Omul, prin îndiguiri, irigații, despăduriri și alte lucrări agricole sau hidrotehnice, contribuind în mod direct la reglarea scurgerii. În funcție de adâncimea și geneza acestora apele din sectorul Vaslui-Bârlad aparțin la două categorii: subterane (freatice, de adâncime) și superficiale (râuri, iazuri, bălți).

5.1 Apele subterane sunt acumulate în depozitele de luncă și formațiunile de terase, unde se află la adâncimi mici sau în nisipurile pliocene, unde au fost interceptate în foraje la adâncimi mari. Local, apar pânze acvifere în conurile de dejecție ale afluenților, în coluviile de la baza versanților și la baza deluviilor de alunecare. Apele subterane de mică adâncime sunt numite și ape freatice și ele aparțin depozitelor cuaternare de origine fluviatilă sau coluvio-deluvială.

5.1.1 Apele freatice sunt întâlnite atât în lunca Bârladului, în terasele acestuia și în materialul de versant antrenat gravitațional spre baza lui. În sectorul Vaslui-Bârlad au fost afectate peste 70 de foraje, majoritatea lor fiind localizate în luncă (Vaslui, Albești, Munteni, Banca, Zorleni, Bârlad). Din aceste foraje se observă că pânza freatică se găsește deseori foarte aproape de suprafața solului (0,00-300 m la Vaslui; 1,60-5,50 la Munteni; 3,40 m la Banca; 0,60 m la Bârlad).

Stratele acvifere formate din nisipuri și prundișuri au o grosime variabilă (2,5 m la Munteni, 2,80 m la Banca, 1,40-3,40 la Bârlad). Condiții asemănătoare pentru acumularea apelor freatice prezintă și afluenții Bârladului (Racova, Chițoc, Crasna, Cetățuia, Lohan, Ghilahoiu, Idriciu, Zorleni, Simila, Bogdana, V.Seacă, Trestiana). Întrucât aceste văi sunt mai înguste iar transportul de pantă este mai activ și coluvionarea mai intensă, adâncimile la care se găsesc apele freatice sunt mai mari.

Alimentarea pânzei freatice se face atât din precipitații unde tavanul stratului acvifer lipsește, cât și din apa Bârladului. Nivelul râului influențează în mod direct nivelul pânzei freatice. Astfel în unele foraje s-a constat o corespondență între râu și apa freatică ce se situează cu 3 m sub nivelul solului (Vaslui, Munteni, Banca, Bârlad). În condițiile reliefului de luncă microdepresionar, de la Vaslui, pânza freatică are nivelul hidrostatic la 0 m. Nivelul variază așadar între 0 m și 3,40 m.

Patul de acumulare și formare a stratului freatic este consituit din argile. Atunci când tavanul nu lipsește apele freatice au un ușor caracter ascensional, fapt observat pentru majoritatea forajelor executate. Acest lucru este legat de panta depozitelor de luncă, datorită căreia ele capătă aspect monoclimal.

În cadrul Luncii Bârladului există un singur strat acvifer. Se știe că în zonele de subsidență în cadrul luncilor pot fi întâlnite mai multe strate de prundișuri și atunci numărul stratelor acvifere este mai mare.

Terasele Bârladului în sectorul Vaslui-Bârlad se prezintă sub formă de fragmente; de aceea nu există o dezvoltare spațială mare. Eroziunea torențială a deschis deseori aceste pânze, care apar sub formă de izvoare la baza pantelor. Grosimea stratelor acvifere ajuunge la 10-12 m. De regulă aceste strate se subțiază mult către marginea interfluviilor unde nivelul coboară mult.

Eroziune fluviatilă în stânga Bârladului la Zorleni (fig.10)

(malul drept este întărit cu vegetație)

O categorie aparte o formează pânzele freatice din conurile de dejecție și coluvii la care se adăugă local rezerve de apă în depozitele deluviale ajunse la baza versanților. La acestea alimentarea are loc din scurgerea de versant și din precipitații în principal. În cazul conurilor de dejecție apele râului care le-au construit pierd, în momentul transversării lor, o mare parte din debit. Apa se infiltrează cu ușurință în depozitele grosiere depuse la vărsare.

Debitul apelor freatice este în general redus, nedepășind 2,5 l/sec. În forajele de la Vaslui acesta a fost cuprins între 0,5-0,9 l/sec. Valori apropiate s-au obținut la Albești și la Munteni, unde cele mai frecvente debite au fost de 0,70 l/sec.

5.1.2 Apele de adâncime se găsesc sub forma unor pânze acumulate în nisipurile sarmațiene, meoțiene, ponțiene și levantine. La N de Crasna forajele efectuate în depozitele kersoniene au pus în evidență strate acvifere, strate acvifere intens mineralizate, la adâncimi de 42,20; -40,40; 39-45; 29-36; 25-31; 17,10-19,00 ș.a. Mai multe foraje amplasate la munteni au interceptat aceste strate acvifere care, în funcție de grosimea intercalațiilor argilo-marnoase, se dezvoltă pe adâncimi apropiate. Începând de la confluența râului Bârlad cu râul Crasna, apele de adâncime prospectate aparțin meoțianului, care se întinde până la nord de Zorleni. Forajele de la localitatea Banca, din care unul pe o adâncime de 220,60 m, au evidențiat strate acvifere la 18,50-41,00; 110-120; 123-125; 128-129; 138-140 m. Într-un alt foraj alăturat, adânc de 183 m, s-au găsit trei state (106-111; 112-127; 176-178).

Râul Bârlad în dreptul satului Zorleni (fig.11)

Între Zorleni și Bârlad depozitele ponțian-daciene conțin și ele zăcăminte acvifere. Dispoziția monoclinală a stratelor pliocene face ca apele subterane din cadrul lor să aibă un puternic caracter ascensional sau, în multe din cazuri, să fie arteziene. Acest lucru facilitează mult exploatarea lor. Inconvenientul principal îl constituie debitul adesea redus (Vaslui 4 l/sec; Banca 1l/sec; Bârlad 1-2 l/sec. În aceste cazuri pânzele acvifere au o mică putere ascensională. În schimb apele arteziene, sau cele al căror nivel hidrostatic urcă până aproape de suprafața solului, deci sunt puternic ascensionale, debitele cresc considerabil. Astfel la Bârlad, din stratul acvifer, artezian, situat la adâncimea de 150,50-155 m, s-a obținut un debit de 9,17 l/sec. O valoare și mai ridicată a debitului (12 l/sec) prezintă stratul acvifer cu adâncimea de 18,50-41,00 m, puternic ascensional – nivel hidrostatic de 0,30 m – de la Banca. Stratele arteziene au debite variind între 3,30 și 9,17 l/sec.

În sectorul de la sud de Bârlad, formațiunile acvifere de adâncime aparțin Levantinului, unde au fost depistate de asemenea o succesiune de mai multe strate. Aici se remarcă o creștere considerabilă a adâncimii apelor subterane. Astfel la Perieni primul strat a fost interceptat abia la 229-235 m. Nivelul hidrostatic a urcat la 129 m. Debitul lui este de numai 1,40 l/sec. Este o apă potabilă.

5.2 Apele de suprafață

Râul Bârlad face parte din bazinul hidrografic al Siretului, care măsoară 44,835 . Din aceasta bazinul Bârladului deține 7,330 . Este singurul bazin mai dezvoltat de pe stânga Siretului. Forma lui este tipic dentritică, relevând și prin această trăsătură, reducerea precipitațiilor în cursul său inferior, unde climatul este stepic. Luat separat, râul Bârlad are o lungime totală de 253 km. Din acestea 73 km se desfășoară între Vaslui și Bârlad, unde cursul este foarte meandrat.

Principalii afluenți pe care-i primește Bârladul între localitățile menționate sunt Rahova, Vasluiul (Vasluețul), Crasna cu P.Lohanul și alți afluenți: Ghilahoi, Idriciul, Chițcani, Buda, Zorleni, Simila, Bogdana, Valea-Seacă, Trestiana. Toate aceste cursuri sunt scurte. Cu excepția Crasnei (61 km) și Rahovei (53 km); celelalte au în majoritate sub 30 km și bazine hidrografice sub 50 km.

Cu toate că suprafața bazinului este mare, iar afluenții sunt numeroși, cantitatea de apă transportată este mică. Acest lucru se datorește structurii geologice, reliefului și mai ales climei cu lungi perioade uscate. Izvoarele râului Bârlad se află în Dealul Curmăturii (370 m). De aici coboară spre sud, având un curs subsecvent pronunțat până la confluența cu P.Rebricea.

Cursul meandrat al Bârladului în zona Costești (fig.12)

Zona de confluență a Crasnei cu Bârladul (fig.13)

De aici și până la vărsare P.Idriciu curge consecvent, valea având versanți aproape simetrici. Își recapătă direcția subsecventă, care se menține pe toată distanța dintre confluențele Idriciu-Berhui. Până la Vaslui doar Racova și Vasluețul au curgere subsecventă. Ceilalți afluenți sunt orientați NV-SE sau N-S.

Valea Bârladului amonte de confluența cu Crasna (fig.14)

Între Vaslui și Bârlad se constată o dublă dispoziție a afluenților. Cei din Colinele Tutovei sunt în totalitate consecvenți. Pe cealaltă latură toate cursurile afluente Bârladului sunt subsecvente. Dacă în amonte de Vaslui panta râului este mai pronunțată, depășind 25 m/km, treptat ea se reduce, încât între Vaslui și Bârlad nu depășește 0,7 m/km. În cursul inferior aceasta se reduce la 0,5 m/km. Așadar, între nodul hidrografic Vaslui (Bârladul primește aici pe racova și Vaslui, deci din ce mai mari afluenți) și nodul hidrografic Bârlad (confluența râurilor Bârlad, Simila, V.Seacă, Trestiana), râul are caractere hidrologice bine conturate, datorate climatului și reliefului care au imprimat întregii rețele de afluenți un regim distinct de cel al râurilor din bazinul superior.

În cadrul grupei estice râul Bârlad se detașează de ceilalți afluenți de pe stânga Siretului ca și de cei de pe dreapta Prutului, deoarece bazinul său este mult mai extins și se dezvoltă în cadrul a două trepte de relief: Podișul Sarmatic Moldovenesc la altitudini de peste 350-400 m și Colinele Pliocene, având 200-300 m înălțime.

Tabel nr.8 Rețeaua hidrografică și dimensiunile ei (Bârladul și afluenții) în amonte de orașul Bârlad

Datorită acestui element, am văzut că panta scade pe direcția nord-sud, odată cu reducerea altitudinii generale. Profilul longitudinal al Bârladului, între Vaslui și Bârlad, pare așa cum afirmă M.Filipescu (1950) – îmbătrânit. Meandrarea și despletirea cursului precum și dimensiunile laterale ale albiei, justifică acest lucru.

5.2.1 Regimul de alimentare și scurgere

Sursele de alimentare pentru rețeaua din Podișul Bârladului sunt topirea zăpezilor, ploile și apele subterane. În cadrul lor cea mai mare pondere o dețin ploile și zăpada (80-85 %). Restul (15 %) revine alimentării subterane. Din acest punct de vedere râul Bârlad are o alimentare predominant pluvio-nivală. Cantitățile de precipitații căzute în această parte a țării totalizează în medie 500 mm (Brodoc, 550; Vaslui, 588; Zorleni, 432; Bârlad, 437; Puești, 515 m. Se observă deci, o reducere a cantităților medii anuale spre sud și de pe interfluvii spre văi. Acest lucru se resfrânge în mod direct asupra cantității de apă scursă în albiile râurilor.

Debitul mediu al râului Bârlad este de 0,92 la Negrești și de 3,75 la postul hidrometric Bârlad. În comparație cu debitul Siretului (224 ) Bârladul transportă o cantitate extrem de redusă de apă.

În sezonul rece al anului, când această regiune se află sub influența anticiclonului siberian, debitul râului se reduce mult, apele mari având o frecvență de numai 24 % (J.Ujvari, 1972). În cadrul scurgerii medii sezoniere, primăvara este anotimpul în care apa acumulată în zăpadă, la care se suprapune cea provenită din ploi, determnă creșterea debitelor râurilor care însumează până la 40-50 % din totalul scurgerii. În contrast, sezonul cald al anului înregistrează doar 10 % din media anuală, restul (15 %) aparținând debitelor de toamnă.

De aici se poate deduce că există o perioadă a apelor mici de iarnă, o perioadă a apelor mari de primăvară, un interval de scădere a apelor vara și o ușoară creștere în anotimpul de iarnă. Creșterea de primăvară în Podișul Bârladului se încadrează, în medie, în intervalul 10-15 martie, când are loc topirea masivă a zăpezii și durează 1-2 săptămâni.

În cadrul acestei unități, ca urmare a maximului pluviometric din lunile mai-iunie, se înregistrează viituri și ape mari. Ploile frontale și de convecție produse acum pot duce la apariția unor viituri de amploare (mai 1932, mai 1970).

Scurgerea scăzută (minima de vară și iarnă) este determinată de cele două minime pluviometrice. Minimei principale de iarnă îi corespunde scurgerea minimă absolută. Aceasta are ca efect secarea râului Bârlad, imprimându-i un caracter semipermanent.

Întreruperea scurgerii are loc și iarna, fenomenul datorându-se înghețului complet al apei. În acest anotimp, există și perioade în care apare numai gheață de mal, gheață interioară (năboi), aloiuri sau pod de gheață și linie (zăpadă la suprafața apei). Un exemplu tipic de îngheț total a fost 1951-1952 (decembrie și ianuarie).

Analizând scurgerea medie lunară, se constată că există deosebiri destul de evidente, chiar între luni adiacente. În timp ce în martie se scurge 25 % din scurgerea medie anuală, în august, septembrie și octombrie, scurgerea nu depășește 3 % pentru fiecare lună. În septembrie se înregistrează cea mai scăzută valoare a scurgerii lunare (1,89 %).

Tabel nr.9 Scurgerea medie lunară la postul Bârlad (%)

Această distribuție este și o consecință a modului de alimentare. Râul Bârlad are o alimentare complexă, încât sezonier aportul fiecărei surse are valori total diferite. Iarna, când precipitațiile sunt imobilizate în zăpada căzută pe sol iar apa râului îngheață, scurgerea diminuează considerabil. Dimpotrivă, primăvara, odată cu topirea zăpezilor, și la începutul verii, când se intensifică precipitațiile, frecvența scurgerii crește mult.

Debitele medii lunare, la postul Bârlad, sunt maxime în intervalul februarie-iunie, când depășesc de fiecare dată 4-5 .

Creșterile lunare sunt însoțite de o sporire a debitului mediu anual (0,92 la Negrești, 3,75 la Bârlad, 6,30 la Tecuci). Aportul de apă crește în bazinul mijlociu și inferior, mai cu seamă datorită râurilor afluente din Colinele tutovei (Tutova, Berheciul, Zeletinul). Există variații accentuate în timpul celor douăsprezece luni, deoarece repartiția precipitațiilor în bazinul acestui râu este destul de neuniformă atât în spațiu, cât și de la un anotimp la altul. August, septembrie și octombrie sunt lunile cu cele mai reduse cantități medii de apă în albie.

Debite minime (0,00-0,02 la Negrești și 0,11- 0,18 la Bârlad) se înregistrează atât iarna, cât și vara. Lunile în care transportul de apă scade, încât uneori cursul se întrerupe, sunt ianuarie-februarie (1954) și septembrie-octombrie (1953, 1959, 1962). Perioadele secetoase îndelungate din 1951, 1953, 1954, 1960, 1963 și 1964 au avut aceeași influență asupra scurgerii.

Debitele maxime rezultă din viiturile de primăvară-vară datorită mai ales, intensificării precipitațiilor în acest interval. La postul Bârlad se constată că în raport cu debitul mediu multianual (3,75 ) au fost ani când aceasta a înregistrat 5,22 (1967); 6,66 (1963); 6,76 (1965) și chiar 7,00 (1966).

Debitul lunar cel mai mare a fost atins în februarie 1966 (32,5). Chiar în martie 1963 debitul a însumat 30,6 iar în aprilie același an 29.

Tabel nr.10 Debite maxime, medii, minime lunare multianuale

(1950-1967) la stația Bârlad.

5.2.2 Scurgerea solidă și transportul de aluviuni

Odată cu debitul lichid, râul Bârlad transportă o însemnată cantitate de aluviuni pe care o depune parțial în albia minoră, unde formează grinduri, sau în cea majoră, contribuind la colmatarea luncii și la înălțarea ei. Debitul solid al acestui râu se înscrie în luncii și la înălțarea ei. Debitul solid al acestui râu se înscrie în valorile cele mai ridicate din țară, deoarece precipitațiile cu regim torențial și rocile slab coezive în condițiile unor pante accentuate antrenează mari cantități de sol. În lipsa covorului vegetal protector (pădurile au fost aici intens defrișate), eroziunea artificială și transportul de aluviuni capătă intensitate deosebită.

Sectorul dintre Vaslui și Bârlad furnizează până la 0,5 l/t/ha/an (C.Diaconu, 1971). Ca urmare turbiditatea medie a râului ajunge la 2000 de apă. Deși valoarea arătată nu este maximă pe țară (Vrancea, 25.000 ), ea reprezintă un bun indice privind degradarea solului și aportul de aluviuni în bazinul Siretului. Debitul solid nu rămâne același nici atunci când debitul lichid este neschimbat. Există variații în timp, determinate de regimul scurgerii, perioadei de vegetație, utilizării solului și altor factori, toate acestea privite în raport cu ciclitatea climatică din timpul unui an.

Variația în timp a aluviunilor și turbidității, în raport cu debitul de apă, se observă și din tabelul de mai jos, întocmit pentru posturile hidrometrice Negrești (A) și Bârlad (B).

Tabel nr.11

debitul de apă

debitul de aluviuni în suspensie kg/s

turbiditatea lunară medie

Se poate observa că lunile cu cele mai abundente precipitații au debitele de aluviuni în suspensie cele mai ridicate. Ele coincid de regulă unor debite de apă mari.

Având o pantă redusă, râul Bârlad transportă în acest sector, în suspensie, aluviuni cu granulometrie redusă. Ele sunt cuprinse între 0,5 și 0,0005 mm, predominând cele de calibru redus. Deoarece transportul de aluviuni se reduce considerabil în aval, are loc o colmatare a albiei, odată ce aceasta scurgerea fiind și ea diminuată. Un prim efect îl constituie despletirea cursului sau părăsirea acestuia fenomen caracteristic sectorului Vaslui-Bârlad (est Deleni, nord Bârlad, vest Zorleni). Tot astfel se explică pendulările râului Crasna în zona de vărsare sau cursul paralel al Racovei cu cel al Bârladului, pe o distanță apreciabilă.

5.2.3 Regimul de îngheț

În raport de climatul temperat continental în care se situează bazinul Bârladului, temperaturile apei au un regim asemănător cu cel al temperaturii aerului, prezentând însă valori și amplitudini mai mici decât ale acestuia. În timpul zilei valoarea maximă se produce între orele 14.00-16.00, în funcție de particularitățile meteorologice ale atmosferei. Temperatura minimă se înregistrează, ca și în cazul aerului, dimineața, înainte de răsăritul soarelui, când pierderea de căldură prin iradiere este maximă. Izolat există și alte intervale în care apar temperaturi maxime sau minime. Mase de aer, rece sau cald, ploi reci pot deplasa în timp valorile caracteristice de temperatură.

Privite comparativ, temperaturile diferite din apă și aer sunt o expresie a modului cum fiecare din cele două medii recepționează și pierd energia solară. În timp ce în aer valorile maxime absolute înregistrează +40°C, apa nu a depășit 35,2°C (20.VII.1960) la Negrești și 36,2°C (8.VII.1957) la Bârlad.

Temperaturile medii lunare sunt și ele inferioare valorilor similare din aer.

Tabel nr.12 Temperatura medie a apei la posturile hidrometrice Negrești (A), Bârlad (B), Tecuci (C)

Analiza valorilor medii ne conduce la concluzia că, odată cu deplasarea spre sud, are loc o creștere a acestora. Creșterea debitului de apă face ca saltul termic de la o lună la alta să se mențină în jurul 2°C. Primăvara apa se încălzește mult mai încet decât aerul. Toamna, în schimb, în cursul inferior, unde cantitatea de apă din albie e mai mare decât în cursul mijlociu și superior, valorile termice sunt mai ridicate, fapt facilitat și de latitudinea mai redusă din aceste puncte.

Nici una din lunile anului nu înregistrează temperaturi medii negative, deoarece apa, prin conductibilitatea termică redusă și căldura specifică mare, prezintă amplitudini termice mult mai reduse decât solul și aerul.

Ca o consecință a scăderii valorilor zilnice sub zero grade, apare înghețul apei. Acest fenomen este resimțit în fiecare iarnă și apare în medie la 3 decembrie. Cel mai devreme formațiunile de gheață se formează la 7 noiembrie, iar cel mai târziu la 17 ianuarie. În mai multe ierni apa îngheață pe toată suprafața, formându-se pod de gheață. Acestea pot apărea în medie la 25.XII. Există însă ierni (1954-1955, 1963-1964), când podul se formează începând de la 9-10.XI sai în condițiile unor ierni blânde, când apare destul de târziu (1.II).

Intervalul de îngheț și formațiuni de gheață este la Vaslui de 71. El depășește însă, în unii ani, 120 pentru ca să fie doar de 39-40 în iernile blânde. Pentru a confirma continentalismul climei la Bârlad, zilele cu formațiuni de gheață sunt mai numeroase, ajungând la 130 valoare maximă, 77 medie și 42 minim. În schimb, spre vărsare, la Tecuci, în condițiile unei albii mai adânci și mai extinse și a unui debit mai mare, intervalul cu îngheț se reduce cu 10-15 zile.

5.2.4 Chimismul apei

Datorită structurii geologice a regiunii pe care o străbate râul Bârlad, în cursul său mijlociu și superior, apa are o mineralizare destul de puternică. La aceasta contribuie precipitațiile care, în scurgerea lor pe versant, antrenează materii în suspensie. În același mod apele freatice pot contribui la creșterea sau reducerea chimismului. Uneori sunt deversate ape reziduale de la întreprinderile dispuse în lungul râului, sau din cele de uz casnic.

Tabel nr.13 Caracteristicile fizico-chimice ale apei la Negrești (A), Vaslui (B), Bârlad (C)

În raport cu alte râuri din bazinul Siretului, apele Bârladului au un chimism mai mare, valorile sunt de altfel ridicate pe tot cursul său, concentrațiile cele mai intense înregistrându-le ionii de sulfat și cei de magneziu. Odată cu deplasarea spre sud, se constată o ușoară scădere a cantității de ioni dizolvați, concomitent cu care aciditatea crește, PH ajungând la 8,4.

Această compoziție chimică se răsfrânge direct asupra caracterelor saprobiologice. Materiile organice biodegradabile, cel puțin pe unele sectoare, au fost confirmate de analizele biocenozelor. Gradul de oxigenare redus este și el o dovadă în sprijinul modificării caracterelor saprobiologice.

Mineralizarea generală a apei crește, mai ales în aval de Negoești, încât atinge 880 mg/l. Duritatea ajunge, în acest caz la 18-30 g. Oxidabilitatea crește la 39 mg/l iar conținutul în oxigen dizolvat se reduce în cursul inferior la 2 mg/l.

În funcție de geneză în cadrul Văii Bârladului sunt prezente ape superficiale cum sunt iazurile. Acestea sunt prezente în lungul afluenților Văii Bârladului cum ar fi: la Negrești unde a fost construit în 1960 un iaz de 36 ha. Tot aici se varsă în Bârlad și Velna cu o suprafață de 38și o lungime de 13 km pe care se află un mic iaz cu o vechime mai mare.

În aval de Racova, Chițocul cu un iaz de 11 ha și pe Crasna cu Lohanul cu iazul Gugești (15 ha), Bălțați, Burghina.

În sectorul Tutova și Ghidigeni apar în luncă înmlăștiniri.

La nord de orașul Bârlad pe Simila se află lacul Râpa Albastră.

Cap.VI FLORA ȘI FAUNA

Originea și distribuția geografică a plantelor și animalelor, ca și asocierea acestora, trebuie privite în strânsă legătură cu factorul climatic. Dar, în timp ce animalele au o mare mobilitate în spațiu și se adaptează deci mai ușor la mediu, plantele sunt supuse cu rigurozitate influenței factorilor climatici.

Informații asupra florei și faunei din această regiune a țării există încă din prima parte a secolului al XVIII-lea. Astfel, D.Cantemir în harta care însoțește lucrarea „Descriptio Moldaviae”, reprezintă cu destulă exactitate arealele ocupate de păduri. Abia mai târziu însă, D.Grecescu (1898), în „Conspectul florei României”, stabilește rolul factorilor geografici în zonarea vegetației. O analiză amănunțită asupra raporturilor dintre zonele de vegetație lemnoasă din țara noastră și condițiile de relief, hidrografie, sol, climă, face P.Enculescu (1924) și Al.Borza (1929) publică regionarea floristică a țării, reluată ulterior (T.Săvulescu, 1940).

După 1944 apar atât studii referitoare la distribuția unor specii sau sinteze pentru întreg teritoriul tării noastre (R.Călinescu, 1946, 1955) în care bazinul Bârladului este relevat ca fiind încadrat în bună parte în asociația de pădure, alcătuită dominant din specii de quercinee. Același lucru se poate observa în capitolul consacrat analizei vegetației din Monografia geografică a României (1961), sau din harta geobotanică (N. Doniță,V.Leandru, E.Pușcariu-Soroceanu, 1961).

Aspecte locale, privind distribuția geografică a asociațiilor vegetale și a speciilor constituente, sunt menționate de Burduja Barbu (1955), Burduja(1956).

Concomitent cu observațiile fitogeografice au fost efectuate studii asupra faunei. Chiar D.Cantemir (1715) amintește, printre altele, prezența antilopei saiga (Saiga tatarica) și a calului sălbatic (Equus caballus), elemente caracteristice întinselor stepe din Europa răsăriteană. Interesul pentru cunoașterea speciilor faunistice crește după apariția Universității din Iași (1860) și, mai cu seamă, prin înființarea catedrei de zoologie.

În lucrările de mai târziu asupra mamiferelor României (R.Călinescu, 1931), păsărilor (D.Linția, 1946-1955), reptilelor (R.Călinescu, N.Băcescu, C.Chirițescu) se fac deseori referiri la lumea animală din podișul Bârladului. Se fac observații asupra ihneumonidelor (N.Constantiniu) și araneelor (Al.Roșca). În „Fauna României”, care apare după 1951, există numeroase exemple din această parte a țării.

6.1 Condițiile ecologice și originea speciilor

Climatul temperat cu influențe continentale, specific și bazinului mijlociu al Bârladului, cu vânturi predominante din est, a favorizat extinderea speciilor de stepă și silvostepă, în tot podișul Moldovei. Rezultă că cele mai multe din elementele biogeografice de aici sunt originare din sudul Europei continentale și aparțin stepelor pontice. Nu lipsește însă nici vegetația nemorală a pădurilor de foioase, în care frecvență mare au quercineele.

În concordanță cu particularitățile arătate, apar și specii faunistice, având strânse afinități cu cele din nordul Mării Negre sau chiar din Asia Centrală. Pătrunderea elementelor stepice în flora Podișului Bârladului a avut loc în postglaciar. Ca urmare, astăzi, această grupă deține 20% din totalul speciilor. În cadrul lor gramineele sunt dominante. Elementele faunistice ajunse în Podișul Moldovei din stepele turano-pontice sunt: Bufoviridis, Lacerta agilis, Natrix teaselata, Erenicas arguta, Pelobates fuscus. Există însă și elemente care aparțin Europei Centrale. Ele înaintează spre est, depășind granița cu Rusia. Caracteristica esențială rămâne prezența pajiștilor de silvostepă cu graminee și alte ierburi xerofile, alternând cu stejar brumăriu și pufos care, treptat, trec în pajiști de stepă (profil).

Întreg Podișul Bârladului face parte din regiunea holartică, ăn cadrul căreia, pe teritoriul României, se pot separa două subregiuni: eurosiberiană, în care intră și ținutul păduros al bazinului superior al Bârladului, aparținând provinciei dacice (cf. D.Grecescu, 1889 și Tr.Săvulescu 1940) și pontico-central-asiatică cu provincia pontică, ce cuprinde în arealul ei Câmpia Covurluiului-Elan.

Sectorul Bârlad-Vaslui este situat deci, la interferența provinciei dacice cu provincia pontică. Din Europa centrală au înaintat stejăretele, gorunetele și făgetele-gorunetele, care apar în regiunile cu altitudini mijlocii. Pentru Podișul Bârladului, în afara pădurilor de gorun, sunt caracteristice și unele plante vechi de munte, ca: Lunaria rediviva, Aeonithum anthora (V.R.Călinescu, 1968). Există și relicte montane faunistice : vipera comună (vipera borus berus), veverița roșie (Scuirus vulgaria fuscoater).

Din cadrul provinciei pontice, pătrund aici elemente ale subprovinciei stepelor, ale silvostepelor și unele elemente sarmatice.

În cadrul florei de stepă pontică tipică de la latitudinea Bârladului sunt multe elemente xerofile: Agropyron prostratum, Iris pontica, Dianthus lapte pelalus, Rindera tetraspis, Seratus laranthemoides, Nablotus taurica, ș.a. Toată această asociație constituie așa-numitul element neopontic (cf. Al.Borza, 1931), deoarece s-a răspândit foarte recent.

6.2 Asociațiile vegetale și compoziția floristică

Întrucât utilizarea agricolă a terenurilor a determinat defrișarea unor întinse suprafețe, astăzi, vegetația spontană se întâlnește pe areale reduse. Ea ocupă fie pantele pronunțate sau interfluviile, unde apar deseori pășuni,

pduri.

Asociația de pădure este constituită predominant din quercinee. Sunt frecvente specii de quercus petraca, quercus pedunculiflora, quercus pubescens. În amestec apare și Tilia tomentosa, Tilia cordata sau Carpenus betulus, Fraxinus excelsior, Acer campestre și Pirus piraster. Uneori teiul (Tilia) sau carpenul (Carpenus) devin dominante.

Subarboretul pădurilor este alcătuit din Cornus mas, Cornus sanguinea, Vburnum lantana. În etajul ierbaceu se întâlnesc Brachio podium silvaticum, Viola silvestris, Carex pilosa, Asarum europaeum, Poa nemoralis, Potentilla argintea.

La vest de valea Bârladului, unde climatul este mai umed, în pădurile de stejar, apar adesea quercus robur și uneori chiar Fagus silvatica. În pădurile de aici sunt frecvente poienile, încât în aceste luminișuri se întâlnesc speciile ierboase și cele de subarbori menționate.

Vegetația de silvostepă este formată din Qurcus pedunculiflora și Quercus pubescens, la care rareori se adaugă Qurcus frasinetta, Quercus cerris și Quercus robur. Dintre arbuști, aici predomină Orataegua monogyna, Ligustrum vulgari, Rhamnus Catharitica, iar dintre ierburi sunt frecvente Carex praecox, Poa pratensis, Var angustifolia, Festuca valesciaca, Festuca pseudovina, Stipa penala, Poa bulbosa, Koeleria gracilia, Bothriocloa ischaeum.

Vegetația de stepă a fost, ca și cea de silvostepă, aproape în totalitate înlocuită, datorită extinderii culturilor agricole, atât pe terase, pante, ca și pe interfluvii.

Asociația dominantă este cea de Festuca valensiaca, alături de care se întâlnesc alte numeroase asociații ierboase, formate din Agropirum cristatum, Stipa capilata, Stipa lessingiana, Stipa pulcherrima. Cele mai

Pădure de stejari de la Costești (fig.15)

frecvente ascociații sunt cele de Festuca Valencia, Bothriocloa ischaenum, Poa bulbosa, Stipa joanis ș.a.

În culturile agricole se întâlnește adesea Salsola ruthenica, în timp ce pe câmp, sau în pâlcuri rare, apar Prunus spinosa, Amigdalus nana, Cerasus fructuosa și uneori Quercus pubescens.

Vegetația luncilor se caracterizează prin prezența speciilor higrofile și mezofile (Salix alba, Salix fragilis, Salix triandra, Salix cinerea precum și Populus alba, Populus nigra, Populus canescens). Tot aici se întâlnește de asemenea Alnus glutinosa. În flora ierboasă sunt specii de rogoz (Carese gracilis, Carese acutiformia, Carese riparia), trifoi (Trifolium campestre, Trifolium arvense, trifolium patens), murul (Rubus caesius), troscotul (Polygonum hidropiper), iarba câmpului (Agrostis alba), coada vulpii (Alopecurus pratensis) ș.a.

Vegetație cu stufăriș în lunca Bârladului la Hanul Costești (fig.16)

Vegetație specifică în Lunca Bârladului (fig.17)

Cătinișurile formate din Tamarix ramosiasima (cătina roșie) sunt specifice și ele Luncii Bârladului. Ca și restul asociațiilor, și în cuprinsul zonelor inundabile au avut loc defrișări pe spații mari.

Viața animală este și ea supusă influențelor climatice continentale, reci în timpul iernii și a maselor de aer cald și uscat, vara.

În pădurile de stejar se întâlnesc unele mamifere, care pot fi întâlnite și în alte etaje forestiere: căprioara (Capreolus capreolus), veverița (Sciurus vulgaris), iepurele (Lepus europacus), șoarecele gulerat, lupul (Canis lupus), vulpea (Vulpes vulpes). Dintre păsări sunt prezente: mierla, sturzul de vâsc, sturzul cântător (Turdus philomelos) iar în tufișuri potârnichea (Perdise perdise), sau ciocârlia de pădure (Iullula arborea). De asemenea, cu tendința de a migra continuu, se află câneparul (Carduelis cannabina), pițigoiul de livadă (Parus lugubris). Se găsesc și o serie de răpitoare între care frecventă este gaia roșie (Milvus milvus), care toamna se deplasează spre regiunile sudice. În poieni și la marginea pădurilor se întâlnește pupăza (Upupa epops) iar în tufișuri privighetorile (Luscinia luscinia, Luscinia magarchicos) își petrec o bună parte din an. Între păsările cântătoare se află numeroase specii de silvei, care de asemenea sunt migratoare (Sylvia aurruca, Sylvia nisoria, Sylvia borni, Sylvia atricapella, Sylvia communis).

Tufișurile mai au ca oaspeți de vară pitulicea (Phyllescopus collebita), sfrâcniocul (Sitta europaea caesia) ș.a. Ciocănitoarele, graurii și pițigoii sunt întâlniți pe mari areale, ocupând stepa, silvostepa și pădurea. În scorburi își fac cuiburile graurul (Sturnus vulgaris), pițigoiul (Parus major), porumbelul de scorbură (Columba cenas), turturica (Streptopellia turtur), dumbrăveanca (Coracias garullus).

Vara, vin în pădurile de aici grangurela (Oriolus oriolus), botgrosul (Cocothraustes cocothraustes), florintele (Carduelis chloris), presura de grădină (Emberiza hortulana) și inarița (Carduelia flammea). Nu lipsesc nici sitarul (Scolopax scolopax), cârsteiul roșu (Crex crex) și potârnichea (Perdix perdix).

Reptilele sunt reprezentate prin șarpele orb (Anguis fragilis), șopârla de câmp (Lacerta agilis agilis), gusterul (Lacerta viridis), șerpi (Natrix natrix, Coronela austriaca, Elaphe longissima), broaște (Pelobates fuscus). În frunziș sunt numeroase specii de insecte.

Stepa și silvostepa sunt frecventate de cele mai multe din speciile menționate. Caracteristice râmăn rozătoarele: popândăul (Citellus citellus), hârciogul (Cricetus cricetus), orbetele (Spalax leucodon), șoarecele de câmp (Microtus arvalis), șobolanul de câmp (Apodemus agrarius). Tot aici se găsesc condiții ecologice favorabile pentru iepurele de câmp (Lepus europaeus), iepurele de viezuină (Crictolagus cuniculus), dihorul de stepă (Mustela eversmani). Ca specie rară se găsește spârcaciul (Otis tetrax), care ocupă sudul Moldovei. Vara vin aici prepelița (Coturnix coturnix) și potânichea (Perdix perdix).

Sunt caracteristice o serie de reptile: Lacerta taurica și Lacerta chersonensis, Lacerta argilis argilis, broasca râioasă comună (Pufo viridis).

În Lunca Bârladului se găsesc, alături de o serie de specii cu mare areal, și elemente adaptate unor condiții locale: prigoria (Merops apiaster), lăstunul de mal (Riparia riparia), ambele venind aici din Africa, cobatura (Motacilla alba). În zăvoi stau cucul (Cuculus canorus), dumbrăveanca (Coracias garulus) și boicușul. Ca oaspeți vin aici fisa de luncă (Athus pratensis) și grelușelul de zăvoi (Locustella fluviatilis).

Modificările care au loc în utilizarea terenurilor și a resurselor solului generează schimbări în structura faunistică și floristică. Restrângerea arealelor și reducerea fondului faunistic se datoresc și vânatului. Astfel se explică măsurile luate pentru ocrotirea și protecția unor specii.

Cap.VII SOLURILE

Sub aspect pedogeografic, Valea Bârladului reprezintă o evidentă discontinuitate, intercalată între solurile cernoziomice și cernoziomuri slab levigate, care acoperă versanții până la partea lor superioară. Numai interfluviile sau cumpenele de apă sunt acoperite de soluri argilofluviale cenușii închise sau tipice. Partea inferioară este acoperită cu cernoziomuri aluviale, gleizate, soluri aluviale și aluviuni în curs de solificare.

Din această enunțare rezultă că, în cadrul văii diintre Vaslui și Bârlad, se întânesc atât soluri zonale (cenușii, cernoziomuri șo cernoziomuri levigate) cât și soluri azonale, slab dezvoltate și de luncă (aluviuni) soluri aluviale, cernoziomuri aluviale, regosoluri și lăcoviști aluviale).

De la afirmația lui D.Cantemir (1716) „pământurile Moldovei sunt negre și pline de silitră” și până astăzi s-au acumulat date care privesc atât însușirile fizico-chimice ale solurilor din această parte a țării, cât și facilitatea lor, utilizarea agricolă sau posibilitățile de ameliorare. În hărțile elaborate de G.M.Murgoci și P.Enculescu (1911); P.Enculescu, Em.Protopopescu-Pache, T.Saidel și N.Florov (1927), este inclusă și această parte a țării. Ele au avut la bază concepția genetico-naturalistă, care a influențat pozitiv studiul solurilor în întreaga țară. Solurile sunt considerate ca produs natural al interacțiunilor rocilor, apei, atmosferei, vegetației și animalelor.

Cercetări amănunțite asupra solurilor din Podișul Bârladului încep abia după 1948, ca urmare a necesității unei mai bune valorificări a acestora, se înființează „Societatea națională pentru știința solului” (1961), se țin consfătuiri (1952, 1958, 1961) și se extind lucrările de cartare pedologică. Ca rezultat apare harta lui N.Florea (1960), în Monografia geografică a României harta solurilor 1:100.000 în 1964, reeditată în 1970. În toate aceste materiale cartografice se observă marea extensiune pe care o au cernoziomurile, cernoziomurile levigate și solurile cenușii de o parte și de alta a Văii Bârladului. În același sens se înscrie și harta 1:200.000 elaborată pe foi în proecția Gaus (N.Florea, Ana Conea).

Asemenea observații la scară mare au fost efectuate de N.Bucur (1954), în regiunea situată la vest de Bârlad, de N.Butnaru (1959), în bazinul hidrografic al Crasnei, sau de către T.Gogoasă, Al.Cucuta (1962) în nordul Platformei Covurluiului, E.Popescu (1956) scoate în evidență cauzele și intensitatea eroziunii solului în Podișul Moldovei, continuând astfel tradiția deschisă de Stancu I. (1945), care a evaluat eroziunea solului în regiunea Negrești-Vaslui.

7.1 Solurile zonale

În cadrul sistemului taxonomic al solurilor zonale, se încadrează solurile cenușii și cernoziomice situate pe versanții Văii Bârladului și pe cumpenele de apă.

Solurile cenușii de pădure sau argiloiluviale cenușii ocupă suprafețe mari pe interfluviul Lohan-Vaslui, începând de la sud de Răducăneni și până la est de Vaslui, continuându-se la est de Valea Lohanului până la Huși. După întreruperea impusă de prezența Depresiunii Huși, ele reapar pe cumpăna Bârlad-Prut, extinzându-se considerabil la sud de Juravăț, în Platforma Covurluiului, unde interfluviile sunt mult mai largi. La vest de Bârlad, ele apar pe spinarea culmilor colinare, începând de la localitatea Deleni spre aval.

Prezența solurilor cenușii de pădure în Moldova a fost semnalată încă din 1908, de către P.Enculescu. O analiză amănunțită asupra caracteristicilor lor se face mai târziu (M.Bucur, 1953; N.Bucur, N.Barbu 1954, 1961; N.Florea, 1955, 1960; V.Butnaru 1959, 1960, 1964).

Așa cum arată autorii citați, ele sunt proprii cumpenelor de ape cu altitudini ce depășesc 200 m. Ele sunt legate de influența climatului est-european. Indiciile de ariditate anual De Martonne este cuprins între 29 și 32.

Roca de solificare este formată cel mai adesea din nisipuri pliocene. Local ele s-au dezoltat pe luturi cu granulometrie mijlocie.

Profilul solului cenușiu este de tipul . Coloritul închis se datorește humusului din partea superioară a orizontului A. În a doua parte predomină culoarea cenușie, datorită agregatelor de cuarț. Solurile cenușii au orizontul A, gros de 30-40 cm. Orizontul B începe de la 40-50 cm și ține până la 80-150-200 m. Orizontul C lipsește, când roca-mamă e săracă în carbonați.

Orizontul iluvial (B) este compact și tasat, încât permeabilitatea este redusă, oferind posibilitatea stagnării apei. Conținutul în humus din orizontul A variază între 5-10 % la solurile necultivate și 3-4% la cele luate în cultură. În orizontul B se produce o acumulare de și , consecință a iluvierii argilei. Utilizarea agricolă îndelungată a solurilor cenușii de pădure face ca ele să se asemene sub aspect agroproductiv cu solurile cernoziomice.

Din cadrul acestei grupe apar aici atât solurile cenușii tipice, cât și soluri cenușii închise.

Solurile cenușii tipice ocupă cea mai mare parte a arealului. Ele au un suborizont, format din frunze în descompunere, cu grosime de 1 cm, de 10-25 cm, cu structura granulară la suprafață și alunară în bază, de 10-25 cm cenușiu închis, cu structură alunară, de 10-25 cm brun închis, cu structură nuciformă, compact, cu bobovine: B de 60-140 m, brun, structură columnoid-prismatică, cu bubovine, foarte compact și cu eflorescențe și concrețiuni de .

Solurile cenușii tipice de pădure au 18-36 % argilă în orizontul A, conțin 5-8 % humus în A, care scade în cazul solurilor cultivate (N.Butnaru, 1959; N.Florea, 1968) la 2-4 %. Reacția este slab acidă (PH=5,7-6,8 în; 5,2-6,4 în). Gradul de saturație în baze este de 75-85 % în și 65-80 % în de unde crește treptat în adâncime. Caracteristicile solului cenușiu tipic se observă și din harta anexată. (vezi anexa)

Solurile cenușii închise se întâlnesc sub nivelul solurilor cenușii tipice, pe promontoriile terminale ale culmilor și pe terasele de peste 100 m altitudine relativaă. Ele fac tranziția între solurile cenușii tipice și cernoziomurile levigate. De aceea orizontul A este mai bogat în humus iar conținutul în siliciu este mai mic. Orizontul B este mai slab dezvoltat. În schimb orizontul C apare la o adâncime mai mică, dovedind o mai slabă levigare a carbonaților.

Aceste soluri conțin între 22-35 % argilă în orizontul A, orizontul B. Sunt mai bogate în humus (6-12 %). Când sunt cultivate, conținutul de humus scade (25-40 %). Reacția lor este slab acidăsau neutră, PH-ul fiind cuprins între 5,8 și 7,1.

Solurile brune podzolite, care apar între Coasta Racovei și linia Gheorghești-Bogdana-Deleni, acolo unde precipitațiile sunt mai abundente. Profilul lor este de tip A-AB-C-D. Orizontul A are 15-45 cm grosime, o culoare brun-cenușie, structura glomerular-grăunțoasă. Orizontul B are între 30 și 120 cm, o culoare brun-cenușie și structură nuciformă. Acumularea de carbonați este slabă (orizontul C), mai ales când roca-mamă este săracă în aceste elemente.

Conținutul în humus al acestor soluri este cuprins între 5 și 8 %, scăzând, prin cultivare, la 2-4 %. Gradul de saturație în baze este mare (75-80 %). Reacția solului este neutră, slab acidă, PH-ul fiind echivalent cu 5,8-7. Aceste soluri sunt aici ușor podzolite, orizontul argilofluvial este puțin permeabil, încât drenajul este slab. Ca urmare, fenomenul de pseudogleizare este firesc în aceste condiții, în orizontul B, în timp ce podzolirea este caracteristică orizontului A. Deoarece rocile parentale sunt reprezentate, uneori, prin nisipuri pliocene grosiere, conținutul în baze scade, iar podzolirea crește. În cea mai mare parte ele sunt eubazice și numai local au caracter mezobazic.

Cernoziomurile levigate

Se întâlnesc pe ambele flancuri ale văii. Pe latura dreaptă ele ocupă cea mai mare parte din Dealul Deleni, cuprins între Văile Lipovăț și Ghilahoiu. După o mică lagună în bazinul râului Puntișeni ele se reîntâlnesc, continuându-se fără întrupere, până la sud de Perieni. Pe versantul stâng apar izolate numai între Crasna și vaslui. În aval se desfășoară fără întrerupere, ocupând podurile de terase care aici sunt mult mai bine conservate. Cele mai mari suprafețe ocupate cu soluri de acest tip se întâlnesc la sud de Zorleni. Aici formează o fâșie continuă, lată de peste 10 km.

Sunt soluri cu un profil puternic dezvoltat, de tipul A-A/B-B-C-D. Orizontul A are 40-50 cm grosime și o culoare neagră-brună închisă. Structura lui este grăunțoasă. Grosimea orizontului B ajunge la 100 cm. Structura poate fi alunară sau nuciformă, uneori chiar prismatică.

Întrucât levigarea în profil vertical este mai slabă ca la solurile brune și cenușii, orizontul C este vizibil. Conținutul de argilă în orizontul A oscilează între 26 și 40 %. Au o porozitate și o permeabilitate mare. Conținutul în humus poate ajunge la 5 %. Cernoziomurile levigate au aciditate redusă, PH-ul fiind egal cu 6,5-7.

Orizontul A are la aceste soluri 40 cm grosime. Culoarea lui este brun-neagră iar structura grăunțoasă. Orizontul A/B este subțire (15-20 cm), are un colorit brun-cenușiu și are o agregare alunar-nuciformă.

Mult mai dezvoltat este orizontul B (40-65 cm), care poate fi colorat de la brun închis până la brun-pal. Structura lui este columnoidal-prismatică. Sub adâncimea de 100 cm neoformațiile de (vinișoare eflorescente, concrețiuni) sunt frecvente, individualizând orizontul C.

Cernoziomul levigat are o textură lutoasă sau luto-argiloasă. Conținutul de argilă în orizontul A la peste 35 %. Ele au porozitate mare (49-58 %) și permeabilitate ridicată. Conținutul în humus poate ajunge la 4,5 % iar acolo unde se află sub vegetație de pădure, chiar la 6-8 %. Cernoziomurile moderat levigate, care apar la confluența Bârladului cu Lohanul, au o saturație sub 90 %, orizontul B este ceva mai dezvoltat decât la restul cernoziomurilor levigate slab, care predomină aici.

Pentru cernoziomurile levigate, situate sub pădure, este caracteristică și o ușoară podzolire. La acestea se constată o micșorare a PH-ului și a gradului de saturare în baze, odată cu adâncimea.

Solurile cernoziomice

Deși sunt mai restrânse în comparație cu tipurile analizate, condiții favorabile pentru formarea lor se găsesc pe culmile terminale ale Colinelor Tutovei, care au expoziție sudică, sud-estică și estică (Dealurile Bălăceanca, Sălcuța, Hricioaia, Țuguiatu și mai ales Dealul Cimitirului la vest de orașul Bârlad, unde cernoziomurile ocupă un areal deosebit de extins). La est de râul Bârlad sunt foarte dezvoltate atât la vest de valea Vasluiului, cât și în bazinul drept al Crasnei, unde au fost amănunțit descrise de I.Butnaru (1959).

Sunt reprezentate prin cernoziomuri castanii și ciocolatii, la care se adaugă local, în bazinul inferior al Văii Bogdănești, cernoziomuri carbonatice.

Relieful pe care au luat naștere aceste soluri este destul de fragmentat, dar culmile au altitudini care aici nu depășesc 200 m. Apa freatică se află la adâncimi mari.

Aceste soluri au un profil de tipul A-A/C-C-D. Vegetația de stepă face ca în orizontul A, gros de 40-50 cm, să se acumuleze mult humus (4-6 %). Datorită acumulării carbonațiilor în partea superioară reacția poate fi alcalină (PH=7,8-8,3). În condițiile levigării lor în adâncime, ca urmare a circulației descendente a apei din precipitații, PH-ul coboară la 6,6-7,6 iar reacția devine neutră.

Cernoziomul carbonatic se apropie, prin proprietățile lor, mai mult de solurile bălane de stepă. Ele au aici o textură lutoasă, dar drenajul este destul de bun. În bazinul Văii Bogdănești ocupă versanții prelungi din partea terminală a celor două flancuri ale văii.

Ca și la cernoziomurile obișnuite, profilul solului prezintă un orizont A cu textură lutoasă, ce conține până la 35-40 % argilă, un orizont C de acumulare a carbonaților și roca-mamă. Între orizonturile A și C se observă o tranziție lentă: orizontul C se vede clar la 60-80 cm adâncime.

7.2 Solurile azonale

Sunt mult mai slab dezvoltate, profilul lor fiind scurt și neconturat încă. Din această grupă fac parte solurile aluviale, aluviunile și cernoziomurile aluviale, care fac trecerea la tipul zonal de sol. De asemeni, pe versanți, se găsesc soluri erodate de tipul regosolurilor.

Solurile aluviale ocupă jumătatea nordică a luncii râului Bârlad, întâlnindu-se și în luncile afluenților (Racova, Vaslueț, Crasna, Vaslui). S-au format acolo unde inundațiile sunt rare sau lipsesc. În profilul lor orizontul superior gros de 30-35 cm are un conținut mare de humus (5-6 %). Sub acesta se află un orizont de tranziție, având 10-20 cm grosime, cu un colorit eterogen.

Întrucât apa freatică este la adâncime mică, solurile aluviale din Lunca Bârladului sunt gleizate. Uneori sunt compacte zlotoase, orizontul superior fiind lipsit de structură.

În jumătatea sudică a sectorului Vaslui-Bârlad, lunca este ocupată de cernoziomuri aluviale. În cadrul acestora diferențierea orizonturilor este clară. Aceasta arată că ele corespund unor sectoare neinundabile sau foarte rar inundabile. Individualizarea orizonturilor și îndeosebi spălarea și acumularea carbonaților este mult mai slabă.

Tot în cadrul lor, ca și mai la nord, se întâlnesc microdepresiuni și brațe părăsite, inundate temporar de ape în care continuă să se depună aluviuni. În cazul lor nu se poate vorbi de un profil vertical sau de orizonturi, întrucât pedogeneza este întreruptă adesea.

Cap.VIII MONUMENTE ALE NATURII ȘI PROBLEME DE OCROTIRE A MEDIULUI

În trecutul istoric au dispărut din fauna și flora țării numeroase exemplare. Unele specii actuale sunt pe cale de dispariție. Pentru a preîntâmpina dispariția altor specii și pentru a se conserva anumite elemente interesante de peisaj sau formațiuni geologice s-au creat rezervații naturale încă din 1930.

În prezent pe Valea Bârladului între localitățile Vaslui și Bârlad se remarcă Pădurea Hârboanca – Brăhășoaia, rezervație forestieră cu o suprafață de 69,50 ha, situată pe Dealul Brăhășoaia pe versantul drept al Văii Bârladului, în aval de pârâul Rebricea la 16 km nord-vest de orașul Vaslui și aproape 1 km sud-vest de satul Brăhășoaia din comuna Ștefan cel Mare.

Această rezervație este situată în aria de interferență a zonei de pădure cu zona de silvostepă din partea centrală a Podișului Moldovenesc. Datorită interferenței unui complex de factori orografici, pedoclimatici și antropici, această rezervație reține atenția în special prin colecția naturală de hibrizi iinterspecifici din cadrul genului Quercus. Din totalul celor 9 specii cunoscute în România, șapte specii vegetează spontan în această pădure. Amintim: stejarul brumăriu (Quercus pedunculifera), stejarul pufos (Quercus pubescens) și diverși goruni (Quercus polycarpa, Quercus petraea, Quercus Lalechampu).

Stratul arbustiv este reprezentat prin: arțarul tătăresc (Acer tataricum), salbă moale și râioasă (Euonymus europaea), dârmax (Viburnum lamtana), corn (cornus mas), patachina (Rhamnus tinctoria), scoruș (Sorbus domestica), mur (Rubus tomentonus), trandafir (Rosa gallica), lemnul boului (Cytisus austriacus) precum și liana, curpenul de pădure (Clematis vitalba). Pădurea de la Hârboanca reprezintă un centru tipic de hibridogeneză naturală de mare importanță fitogeografică utilizat în cercetările științifice de ameliorare forestieră.

Este prezentă de asemenea pădurea Bălteni ca rezervație forestieră cu o suprafață de 50 ha, situată în lunca inundabilă a râului Bârlad la 1,5 km sud-est de gara Bălteni. Această pădure se încadrează în silvostepa centrală a Podișului Moldovenesc. În această rezervație științifică vegetează arbustul voniceriu pitic (Euonymus nana) relict glaciar descoperit aici în anul 1903 de către I.C.Constantinescu.

Plante rare care populează acest biotip: stânjenelul (Iris graminea), laleaua galbenă (Tulipa bibersticinina), laleaua pestriță (Fritillaria montana), ghioceii bogați (Leucojum aestivum) etc.

Alte rezervații floristice: Pădurea Bădeana, Pădurea Seaca Movileni, Pădurea Valea Urii, Pădurea Călinești, Coasta Rupturilor – Tanacu, Movila lui Burcel, Fânațul de la Glodeni.

Se remarcă de asemenea Nisiparia Hulubăț, rezervație paleontologică care are o suprafață de 2,50 ha situată pe terasa inferioară a pârâului Văslueț. În aluviunile acestei terase s-au identificat un număr important de resturi ale unei faune de vertebrate și nevertebrate din Pleistocen reprezentând Würmianul. Dintre mamiferele identificate se pot menționa: Elephas primigenius, Rhinoceros trichorhinius, Bison priscus, Bos primigenius, Megaceros euryceros. Pentru a preveni distrugerea prin exploatare a acestei zone de o mare valoare științifică ea a fost pusă sub ocrotire și declarată monument al naturii.

Punctul fosilifer Mălușteni – rezervația paleontologică cu o suprafață de 3 ha, situată la nord-vest de satul Mălușteni, la originea Văii Româneasca, ce trece prin partea vestică a satului. Această rezervație este una din cele mai bogate depozite fosilifere de vertebrate de la sfârșitul Pliocenului din țara noastră. Aici s-au descoperit fosile a peste 30 de specii de mamifere, printre care amintim: maimuțe, antilope, cămile, proloscidieni, tapiri, cerbi, căprioare, iepuri, castori cât și broaște țestoase terestre de talie mare. Câteva din speciile semnalate de aici au fost descrise pentru prima dată cum sunt: Machairodus cultridens, Vulpes donnezani, Promephitis malustenensis, Macaca florentina, Testudo grandis.

În urma analizei amănunțite și a comparării acestor zăcăminte cu alte zăcăminte similare din Europa s-a ajuns la concluzia că este vorba de formațiuni aparținând părții superioare a Pliocenului. Datorită importanței sale științifice această zonă a fost declarată rezervație naturală.

Prezente sunt și rezervații geologice cu punctele fosiliere de la Mălușteni, Hulubăț, Mănjești, Comuna Alexandru Vlahuță, Valea Seacă, Hoceni și puncte forestiere (rezervațiile silvice Hârboanca, Bălteni, Plopii seculari de la Rafaila (13 m circumferință) și Viișoara, stejarul multisecular de la Grumesoaia, aceștia fiind declarați monumente ale naturii.

Tinând seama de condițiile naturale și ritmul intens de industrializare, în Valea Bârladului se desfășoară, pe lângă lucrările de combatere a eroziunii solului și gospodărire a apelor, ample acțiuni de protecție a mediului înconjurător și de asigurare a calității vieții.

Cap.X REGIONAREA FIZICO-GEOGRAFICĂ

Analiza structurii landșaftice în această unitate de tip „Tutova” (cf.p. Coteț, 1960) scoate în evidență deosebiri ale modului de manifestare a complezului de factori geografici. Aceste variații de peisaj se datoresc reliefului și într-o măsură redusă chiar extinderii latitudinale între cele două localități extreme (Vaslui și Bârlad). În funcție de relațiile dintre elementele fizico-geografice se pot stabili patru subunități principale: Valea propriu-zisă, versantul colinar, versantul deluros și interfluviile.

10.1 Valea Bârladului explică, prin aspectul ei depresionar, o serie de particularități geografice. Altitudinile reduse (80-150 m) și fragmentarea slabă o diferențiază de regiunile înconjurătoare, care urcă la peste 400 m înălțime și sunt drenate de văi înguste și adânci. În condițiile topografice arătate există premise pentru geneza unui topoclimat aparte, pus în evidență de vegetația de luncă în partea inferioară a văii, sau de cea de stepă și silvostepă pe terase.

În timpul iernii, datorită inversiunilor termice, aici se înregistrează temperaturile cele mai scăzute. Cețurile și bruma sunt frecvente și au durată mare. Umiditatea mare a aerului se datorește evaporării apei din râu și din pânza freatică, ce apare pe alocuri la suprafață.

Solurile aluviale, ca și cele cernoziomice, sunt fertile. Vegetația naturală a fost defrișată aproape în totalitate datorită utilizării agricole a terenurilor de aici.

10.2 Versantul „colinar” cuprinde părțile terminale ale Colinelor tutovei de pe partea dreaptă a văii. Atât culmile colinare, cât și văile dintre acestea, sunt dispuse în unghi ascuțit față de Valea Bârladului, fapt ce se datorește direcției nord-sud a acestora în raport cu orientarea de la NE spre SV a Văii Bârladului.

Fiecare din colinele situate pe latura vestică au unul din versanți expuși spre est iar pe celălalt spre vest. Pantele estice și sud-estice sunt cele care formează versantul drept al văii.

Expoziția bună și insolația puternică creează condiții pentru individualizarea unui climat cald și mai uscat cu o dinamică activă în lungul văilor afluente. Indirect se poate deduce același lucru din extensiunea deosebită a cernoziomurilor, care ocupă aici areale mult mai mari ca la est de Bârlad.

Intuind condițiile climatice favorabile, localnicii au extins culturile de viță de vie, amenajând terase. Procesele de versant au contribuit la degradarea solurilor, afectând deseori și roca de bază.

10.3 Versantul „deluros” se situează pe latura estică. Se detașează prin orientarea generală est-vest a liniilor de relief. Este o consecință a direcției total subsecvente a afluenților din est ai Bârladului. Fiecare din culmile secundare rezultate din fragmentarea arătată are un versant cu expoziție nordică iar pe celălalt orientat spre sud. În ansamblu însă, flancul drept al Văii Bârladului este orientat spre vest, primind o cantitate mai redusă de energie solară în comparație cu flancul opus.

Solurile dominante sunt cernoziomurile levigate și cele cenușii argilo-iluviale, atestând o umiditate mai pronunțată și o climă mai moderată.

10.4 Sistemele interfluviale, deși prezintă unele mici diferențe altitudinale, au multe trăsături fizico-geografice comune: sunt acoperite cu specii de quercinee, au soluri cenușii silvestre, circulația dominantă a maselor de aer este cea din est și nord-est. Suprafața lor coboară pe direcția nord-sud, între Vaslui și Bârlad, cu peste 150 m. Sunt înguste și adesea strangulate, datorită atacului rețelei hidrografice secundare.

Dinamica atmosferică este mult mai activă iar direcția vântului rămâne constantă. Temperaturile medii sunt cu aproximativ 1° mai mici decât în Lunca Bârladului. Se individualizează și printr-o transformare mai slabă a peisajului de către om.

Spre vest și nord-vest odată cu depărtarea de axa Bârladului, are loc o creștere a precipitațiilor, încât locul pădurilor de stejar îl iau cele „de amestec”, situate pe soluri brune de pădure. Împărțirea Văii Bârladului în două sectoare (unul nordic și altul sudic) ni se pare nepotrivită deoarece în direcție latitudinală tranziția este foarte lentă, încât deosebiri frapante apar la distanțe mult mai mari decât ale sectorului abordat în această lucrare.

Sinteza condițiilor geografice permite o vizibilă raionare numai pe direcția est-vest și pe verticală între patul văii și interfluvii.

În cadrul văi alternează sectoare de lărgire cu sectoare de îngustare. Sectoarele de lărgire sunt determinate de confluența Văii Bârladului cu Vasluiul, Racova, Crasna, Ghilahoiu, Chițcani, Albești, Idriciu, Văleni, Horoiata, Zorleni, Simila. În aceste sectoare s-au constituit așezări omenești ca: Vasluiul la confluența Bârladului cu Vasluiul, localitatea Crasna la confluența Bârladului cu Crasna, localitatea Sălcioara la confluența Bârladului cu Horoiata, localitatea Zorleni la confluența Bârladului cu râul Zorleni, localitatea Bârlad la confluența Bârladului cu Valea Seacă.

Cap.IX POTENȚIALUL NATURAL ÎN SLUJBA ACTIVITĂȚII UMANE

În procesul de umanizare a Văii Bârladului au avut loc schimbări în fizionomia peisajului geografic, afectând cu precădere vegetația și rețeaua hidrografică. În afara acestora s-au produs modificări în relief, soluri și faună. Amenajarea și dezvoltarea centrelor populate, a căilor de comunicații și utilizarea terenurilor, afectează atât lunca, terasele, cât și interfluviile.

Așezările omenești dispuse în lungul Văii Bârladului ocupă cu precădere zonele de contact morfologic dintre luncă și terase, sau dintre luncă, terase și versanți. O astfel de dispoziție este specifică și celor două orașe Bârlad și Vaslui, ale căror cartiere marginale ajung în lunca Bârladului. Așezări rurale situate în exclusivitate în luncă există rareori. Doar satul Sârbi situat la jumătatea sectorului se află în totalitate în albia inundabilă, în care relieful de grinduri oferă uneori protecție.

Terasele din dreapta Bârladului (fig.18)

Utilizarea agricolă a terenurilor și evitarea pantelor au impus extinderea localităților și pe văile torențiale care coboară de pe cei doi versanți (Lipovăț, Costești, Dodești, Banca). Așezările omenești de pe Valea Bârladului sunt în general mici și au formă neregulată. Datorită fragmentării diferite a celor doi versanți, colinar în vest și deluros în est, fizionomia localităților se schimbă și ea mult. Pe văile colinare localitățile tind spre forma lineară, în timp ce pe latura opusă ele capătă adesea caracter tentacular.

Căile de comunicații îmbracă în ansamblu, un caracter longitudinal, urmărind văile afluente și pe cea principală. Valea Bârladului este străbătută de șoseaua asfaltată și calea ferată ce leagă localitățile Tecuci, Bârlad, Vaslui și Iași. Se continuă spre est asigurând traficul feroviar cu Moldova.

În cea mai mare parte, aceste artere au fost construite pe glacisul de contact al luncii cu formele mai înalte. Începând de la Crasna spre nord, calea ferată străbate lunca. În acest sector a fost construit un rambleu pentru înălțarea terasamentului și evitarea avarierii prin inundații.

Cele două căi de comunicații merg paralel cu albia Bârladului de o parte și de alta a râului. De la Vaslui spre Bârlad, șoseaua se află pe latura estică a văii, până la sud de Crasna unde trece spre vest. Aici se produce încrucișarea cu calea ferată care, în continuare, a fost amenajată pe partea stângă a văii.

Căile de comunicații ca și așezările au dus la apariția reliefului antropic, reprezentat prin diguri, canale, ramblee, deblee și altele. Cel mai extins dig este cel care apără orașul Bârlad iar cel mai mare canal, în lungime de peste 4 km, dirijează apele râului Racova în cele ale râului Bârlad.

Transformări radicale a cunoscut vegetația. Pădurea care acoperea inițial suprafețe mult mai întinse decât astăzi, a fost defrișată pe mari suprafețe. Arealele forestiere sunt discontinui și au o frecvență mai mare la est de Valea Bârladului. Gradul de acoperire forestieră crește în direcție sud-nord.

În privința resurselor subsolului se remarcă prezență gresiilor calcaroase, gresii nisipoase gălbui sau cenușii, calcare utilizate pentru construcții locale. Se găsesc de asemenea cariere de argilă și luturi loessoide în preajma orașelor Vaslui și Bârlad – materie primă utilizată la fabricarea cărămizilor.

Cadrul natural al Văii Bârladului acoperit în sezonul estival de nesfârșite lanuri de grâu și porumb sau încărcat de livezi și podgorii care au dus din timpuri străvechi faima acestor locuri este înfrumusețată de hlamida verde a pădurilor de foioase ce acoperă cu precădere partea vestică și nord-vestică a regiunii.

Statuia și placa comemorativă ridicate în memoria lui

Ștefan cel Mare (fig.19 și 20)

Înălțimile semețe cum sunt cele de la izvoarele Racovei și ale Tutovei, dealurile Cetățuia, Chițoc care ating altitudini de peste 350 m oferă vizitatorilor priveliștea plină de farmec a Colinelor Tutovei și Fălciului, a șesurilor și luncilor de pe Valea Bârladului și ale afluenților lui.

Cei care îndrăgesc frumusețile cadrului natural pot de asemenea admira pe cuprinsul Văii Bârladului numeroase rezervații naturale, vegetale și geografice care constituie puncte de atracție turistică.

Rezervația floristică și silvică Bălteni din Lunca Bârladului centru de hibridogeneză de furnizare a hibrizilor pentru cultura forestieră. Ca monumente ale naturii au fost declarați uriașii plopi de la Rafaila (13 m circumferința) și Viișoara, stejarul multisecular de la Grumezoaia.

Cadrul natural lipsit de lacuri naturale a fost înfrumusețat prin intervenția omului în ultimii ani făcându-și apariția o salbă de acumulări și iazuri cum sunt cele de la Pușcași și Solești lângă Vaslui, Simila (Bârlad) construite prin bararea artificială a cursurilor râului Bârlad. Vaslueț, Racova – asigură apa potabilă și industrială a orașelor și sunt de asemenea importante lacuri de agrement și pescuit sportiv.

Potențial bogat reprezentat prin numeroase locuri și monumente istorice, case memoriale, muzee, grupuri statuare care conservă și omagiază faptele glorioase de arme ale Vasluenilor.

Interacțiunea dintre om – societate și mediul înconjurător se manifestă cu atât mai vizibil cu cât populația este mai densă iar utilizarea resurselor este mai intensă. Acumulări hidrotehnice cu rol piscicol sau pentru irigații apar atât pe văile afluente cât și în lungul Văii Bârladului. Ele au contribuit totodată la diminuarea transportului de aluviuni, la încetinirea evoluției profilului longitudinal al râurilor și la înălțarea bazei de eroziune pentru afluenți. Toate acestea confirmă influența pe care o are societatea umană asupra întregului complex fizico-geografic.

BIBLIOGRAFIE

Atanasiu I. (1940) – Contributions a la geologie de Pays del Moldaves. An.Inst.Geol.Rom tom.XX

Băcănanu V, Donisă I., Hârjoabă I. – Dicționar geomorfologic, Editura științifică, București

Bally R.J., Stănescu P. (1971) – Alunecări de terenuri. Prevenire și combatere, Editura Ceres, București

Bucur N. (1954) – Complexul de glimee diin regiunea dealurilor și colinelor Moldovei, Natura nr.1

Burduja C, Barbu N. (1955) – Contribuții la fitogeografia Colinelor Tutovei, Probleme de Geografie nr.II

Burduja C. (1956) – Contribuții la cunoașterea pajiștilor naturale din Moldova sub raport geobotanic și agroproductiv. Studii și cercetări an VII fasc I.Iași

Butnaru V. (1959) – Cercetări pedologice în bazinul Crasnei. Analele Univ. Iași, secț.II, tom.IV, fasc.I

Călinescu R. (1969) – Biogeografia României, Editura științifică, București

Cobălcescu Gr. (1983) – Studii geologice și paleontologice asupra unor tărâmuri terțiare din unele părți alr României. Memoriile geologice ale Școlii Militare, Iași.

Cornea I. (1964) – Contribuții geofizice la studiul structurii geologice a Depresiunii Bârladului, St și Cercet, Geol, Geogr, Geof, București

David M. (1922) – Cercetări geologice în Podișul Moldovenesc, An, Inst, Geol Rom.

Filipescu M. (1950) – Îmbătrânirea prematură a rețelei hidrografice din partea sudică a Moldovei dintre Siret și Prut, Natura, an II, nr.5

Florea și colab. (1968) – Geografia solurilor României, Editura Științifică

Gogoașă T., Cucută Al. (1962) – Cercetări pedologice în partea de N a Platformei Covurlui D.d.s Comit Geol vol.XLII (1955-1956)

Grigoraș N. (1961) – Geologia zăcămintelor de petrol și gaze din România, Editura tehnică, București

Ghenea Ana (1965) – Cercetări hidrogeologice pe foaia Bârlad. Dări de seamă. Comit.geol (1963-1964) tom L, nr1

Genea C. (1966) – Studiul depozitelor pliocene între Valea Prutului și Valea Bârladului. Studii teh și ec seria J, nr.6

Genea C., Genea Ana, Saulea E. (1968) – Harta geologică. Foaia Bârlad. Comitetul de stat al geologiei, București

Gugiuman I. (1936) – Alunecări și scurgeri de gloduri pe Valea Bârladului și Crasnei, Bul, Soci, Rom de geogr, Tom nr. LV

Gugiuman I., Petraș E. (1963) – Rolul dinamicii atmosferice și factorilor geografici în determinarea regimului aerului în partea de est a României. Analele Univ.Iași, Tom IX

Hârjoabă I. (1965) – Procese geomorfologice care contribuie la degradarea terenurilor din Colinele tutovei, An și Univ din Iași, secț II, tom XI

Hârjoabă I. (1968) – Relieful Colinelor Tutovei, Editura Academiei Române

Inovici V., Giușcă D. (1961) – Date noi asupra fundamentului cristalin al Podișului Moldovenesc și Dobrogei, St. Și cercetări seria geologie, tom VI, nr1

Jeanrenaud P. (1966) – Contribuții la cunoașterea geologiei regiunii dintre Valea Siretului și Valea Bârladului. Analele științifice ale Universității din Iași secțiunea II, tom XII

Liteanu E., Ghenea C. (1966) – Cuaternarul din România. Studii tehnice și economice, seria H, nr.13

Macarovici N. (1955) – Cercetări geologice în Sarmațianul podișului Moldovenesc, Anuarul Comitetului Geol vol XXVI

Macarovici N. (1960) – Contribuții la cunoașterea geologiei moldovei Meridionale. Analele științifice ale Universității Iași, secț II tom IV.

Martiniuc C. (1950) – Cercetări geomorfologice și hidrogeologice în raionul Bârlad D.d.s ale Comit geol, nr.38

Martiniuc C. (1954) – Geomorfologia tipurilor de pantă din regiunea Bârladului, Situația degradărilor de teren, D.d.s Comit Geol, tom XXXVIII

Martiniuc C. (1954) – Pantele deluviale. Contribuții la studiul degradărilor de teren. Probleme de geografie nr.1

Martiniuc C. (1960) – Raionarea geomorfologică a României în Monografia Geografică a României, vol.1

Mihăilescu V. (1957) – Harta regiunilor geomorfologice ale României, pe baze geografice, Bul, St al Academiei Române tom II

Moraru T., Savu Al. (1957) – Energia reliefului României, Studii și cercetări de Geologie Geografie, Academia Română, Filiala Cluj, tom XVIII

Moraru T., Velcea Valeria (1971) – Principii și metode de cercetare în geografia fizică, Editura Academiei Române

Nicolescu M. (1965) – Contribuții la cunoașterea apelor de adâncime din ținutul cuprins între Siret și Prut

Obreja Al. (1958) – Câteva date geomorfologice asupra Văii Bârladului, Analele științifice, Univ.Iași, tom IV

Obreja Al. – Date noi asupra teraselor Bârladului. Comunicările Academiei Române, nr.9, tom XI

Paraschiv D (1954) – În legătură cu orientarea Văii Bârladului, Natura, seria geografie, nr.6

Pătruț și colaboratori (1963) – Depresiunea predohogeană și poziția ei în cadrul structural al teritoriului României, Asociația carpato-balcanică, Congr.V, București

Pătruț și colaboratori (1965) – La Platforme moldave et sa position dans la cadre structural de la Roumanie, Carp-balcanic geol, Asoci III, Congres Sofia

Popa A., Stănescu P. (1960) – Scurgerea și eroziunea produse de ploile torențiale din anul 1959 în Podișul Moldovenesc, Com Academiei Române, tom X, nr.8

Poescu K. (1956) – Câteva aspecte ale eroziunii solului în condițiile Podișului Moldovei, Probleme de agric I

Roșu Al. (1973) – Geografia fizică a României, Editura Științifică și Pedagogică, București

Sârcu I. (1953) – Piemontul Poiana Nicorești, Studii și cercetări științifice, Academia Română, Filiala Iași, tom IV, nr.1-4

Sârcu I. (1957) – Terasa de 60-70 m a Bârladului de la Crasna. Analele științifice ale Universității Al.I.Cuza Iași, Secțiunea II, tom XIII

Sârcu I. (1971) – Geografia fizică a României, Editura Științifică și Pedagogică, București

Staicu Ir. (1945) – Eroziunea solului agricol în regiunea Negrești-Vaslui, Bul Facult de agricult, vol.I, nr.1

Sficlea V. (1960) – Pietrișurile din Bălăbănești și câteva precizări geomorfologice legate de ele. Analele științifice ale Univ Al.I.Cuza, secț II, tom VI

Sficlea V. (1972) – Platforma Covurluiului, rezumatul tezei de doctorat, Iași

Simionescu I. – Contribuții la geologia Moldovei dintre Siret și Prut, Academia Română, Public fond Adamachi

Tufescu V. (1957) – Vârsta reliefului Podișului Moldovenesc, Com Academiei Române, tom VIII, nr.1

Tufescu V. (1966) – Modelarea naturală a reliefului și eroziunea accelerată, Editura Academiei, București

Tâștea D. (1961) – Calculul și repartiția radiației solare pe teritoriul României, Meteorologia, Hidrologia și Gospodărirea apelor nr.1, București

Ujvari I. (1972) – Geografia apelor României, Editura Științifică, București

Vâlsan G. (1915) – Câmpia Română, Buletinul Societății Române de Geografie, tom XXXVI, București

(1955) – Geografia fizică a României, Litografia M.E.I.

(1961-1962) – Clima României vol.I și II

(1962) – Harta solurilor României

(1964) – Atlasul cadastrului apelor din România

(1960) – Monografia geografică a României, vol.I, București

(1962) – Harta geobotanică a României

(1968) – Harta geologică 1:200.000 foaia Bârlad. Comitet de stat al geologiei

(1971) – Râurile României. Monografie hidrologică I.M.H, București

(1971) – Anuarele hidrologice și climatologice, Hărțile topografice și de uz didactic, București

Valeria Velcea, Velcea I. (1982) – Enciclopedia Geografică a României, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Valeria Velcea – Geografia fizică a României, Universitatea Dimitrie Cantemir, Sibiu

Valeria Velcea, Savu Al. (1982) – Geografia Carpaților și Subcarpaților Românești, Editura Didactică și Pedagogică, București

Cuprins

Cuvânt înainte……………………………………………………………….1

Istoricul cercetărilor……………………………………………………….2

Cap.1 Așezarea geografică și limitele……………………………….4

1.1 Așezarea geografică……………………………………………4

1.2 Limitele…………………………………………………………….6

Cap.II Structura geologică și evoluția paleogeografică……….8

2.1 Stratigrafia regiunii…………………………………………….8

2.2 Etapele evolutive……………………………………………….8

2.3 Tectonica………………………………………………………..12

2.4 Evoluția paleogeografică…………………………………..13

Cap.III Relieful……………………………………………………………15

3.1 Privire generală asupra genezei reliefului……………16

3.2 Caractere morfografice și morfometrice……………..17

3.2.1 Hipsometria……………………………………………..19

3.2.2 Energia reliefului………………………………………20

3.2.3 Densitatea fragmentării……………………………..21

3.2.4 Gradul de înclinare al versanților………………..22

3.3 Relieful structural – eroziv……………………………….24

3.3.1 Relief de denudare……………………………………26

3.4 Relieful fluviatil……………………………………………..27

3.4.1 Lunca……………………………………………………..28

3.4.2 Terasele…………………………………………………..30

3.4.3 Interfluviile……………………………………………..27

Cap.IV Condiții climatice…………………………………………….31

4.1 Repartiția și regimul elementelor climatice…………32

4.2 Temperatura aerului…………………………………………32

4.3 Precipitațiile atmosferice………………………………….36

4.4 Dinamica atmosferică………………………………………40

Cap.V Hidrografia și hidrogeologia regiunii…………………..47

5.1 Apele subterane………………………………………………47

5.1.1 Apele freatice…………………………………………..47

5.1.2 Apele de adâncime……………………………………49

5.2 Apele de suprafață……………………………………………50

5.2.1 Alimentarea și scurgerea……………………………54

5.2.2 Scurgerea solidă și transportul de aluviuni…..56

5.2.3 Regimul de îngheț…………………………………….57

5.2.4 Chimismul apei………………………………………..59

Cap.VI Flora și fauna………………………………………………..61

6.1 Condițiile ecologice șo originea speciilor………..62

6.2 Asociațiile vegetale și compoziția floristică……..63

Cap.VII Solurile……………………………………………………….68

7.1 Solurile zonale……………………………………………..69

7.2 Solurile azonale……………………………………………73

Cap.VIII Monumente ale naturii și probleme

de ocrotire a mediului…………………………………..74

Cap.IX Potențialul natural în slujba activității umane……76

Cap.X Regionarea fizico-geografică……………………………80

10.1 Valea…………………………………………………………80

10.2 Versantul colinar…………………………………………80

10.3 Versantul deluros………………………………………..81

10.4 Sisteme interfluviale……………………………………81

Bibliografie……………………………………………………………..82

Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Geografia Turismului Sibiu

Lucrare de licență

Valea Bârladului între localitățile Vaslui și Bârlad. Caracterizare fizico-geografică

Coordonator științific:

prof.univ.dr. Ion Popescu Argeșel

Absolvent:

Lupașcu Nicoleta Gabriela

Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Geografia Turismului Sibiu

Coordonator științific:

prof.univ.dr. Ion Popescu Argeșel

Absolvent:

Lupașcu Nicoleta Gabriela

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: . Valea Barladului Intre Localitatile Vaslui Si Barlad – Caracterizare Fizico Geografica (ID: 168348)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

. Valea Barladului Intre Localitatile Vaslui Si Barlad – Caracterizare Fizico Geografica

Copyright Notice

Oferta Turistica a Zonei Montane Fagaras

Strategia de Dezvoltare a Orasului Tecuci

Globalizarea Si Dezvoltarea Regionala In Turism

Studiu Previzional Privind Modernizarea Si Diversificarea Produsului Turistic

. Evolutia Turismului Romanesc Si Perspectivele Turismului In Tarile Uniunii Europene

Cercetarea Comportamentului de Cumparare a Turismului Balnear

Copyright Notice

Similar Posts