Valabilitatea Actului Juridic Civil
Caracteristica generală a tezei
Capitolul I
Aspecte preliminare privind condițiile de valabilitate ale actului juridic civil
1.1 Noțiunea de act juridic civil și felurile acestuia
1.2 Plenitudinea condițiilor de valabilitate
1.3 Clasificarea condițiilor de valabilitate
Capitolul II
Condițiile de fond de valabilitate ale actului juridic civil
2.1Consimțământul – condiția esențială a valabilității actelor juridice civile
2.1.1 Noțiunea de consimțământ
2.1.2 Condițiile de valabilitate a consimțământului
2.1.3 Caracteristica viciilor de consimțământ
2.1.4 Acordul de voință
2.2 Capacitatea parților implicate
2.2.1 Reguli generale aplicabile capacității persoanei
2.2.2 Incapacitățile părților
2.3 Obiectul actului juridic civil
2.3.1 Noțiunea și necesitatea obiectului ca element de valabilitate
2.3.2 Cerințele impuse fața de obiect
2.4 Cauza actului juridic civil
2.4.1 Noțiunea de cauză
2.4.2 Condițiile de valabilitate ale cauzei
Capitolul III
Condițiile extrinseci ale valabilității actului juridic civil
3.1 Noțiunea de formă și clasificarea acesteia
3.2 Forma cerută ad validatem
3.3 Forma cerută ad probationem
3.4 Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți
Concluzii și recomandări
Bibliografie
Caracteristica generală a tezei
“Întreaga viață a omului, de la naștere ori în legătură cu acest moment, și până la moarte, dar și în privința acestui eveniment legat de lăsământul succesoral, este reglementată în aspectele sale esențiale de normele dreptului civil.
Instituțiile juridice aparținătoare acestei ramuri a dreptului contribuie într-o măsură importantă la reglementarea vieții persoanei juridice, de la înființare, ori în legătură cu acest proces și până la încetarea ei prin reorganizare și dizolvare, ba chiar și în privința consecințelor ce decurg din aceste măsuri.”
Mihail Eliescu, Traian Ionașcu, Tutor R. Popescu, Ilie Stoenescu
Toata viața omului este reglementată de normele juridice, astfel realizându-și diferite aspirații, diferite necesități el intră în contact cu alte persoane, săvârșește anumite acțiuni cu sau fără intenția de a produce efecte juridice.
Anume pornind de aici, putem ușor releva esența și necesitate actului juridic civil, acel institut necesar pentru dezvoltarea societății în plan social, juridic, economic.
Actul juridic fiind manifestarea de voință în scopul de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic, în temeiul și în limitele stabilite de lege.
Ca orice operație juridică, actul juridic civil nu se confundă cu înscrisul probator, care în vorbirea curentă este denumit tot „act”. Încă din dreptul roman se face distincția între „negotium”, ca operațiune juridică, manifestare de voință și „instrumentum”, mijlocul probator. Astfel, când este vorba de un contract de vânzare, se distinge între operația însăși de vânzare (negotium) și înscrisul care constată această vânzare.
Actul juridic constituie principalul izvor al vieții reglementate de norma de drept. El reprezintă în sfera în care se înscrie activitatea umană conștientă, proiectarea voinței omului în vederea realizării anumitor aspirații, scopuri sau dorințe.
Așa deci, altfel zis prin actul juridic oamenii se orientează către un scop bine definit, concordant cu legea și ocrotit de ea, de natură să satisfacă nevoile materiale și spirituale ale ființei umane.
Sistemul juridic al dreptului civil constituie un ansamblu compus din elemente variate, dar care prin specificul și esența lor formează o unitate închegată unele fiind, de natură normativă, altele de natură ideologică și nu în ultimul rând de natură psihologică și instituțională.
În lumina celor arătate, orice relație juridică de ordin civil apare ca un studiu obligatoriu în procesul de realizare a prerogativelor de ordin social sau economic în cadrul societății contemporane.
Problema care s-a pus în literatura juridică de specialitate este aceea de a ști dacă un anumit act juridic civil poate exista fără a întruni acele condiții de valabilitate cerute de lege.
Astfel, fiecare act juridic în parte trebuie să întrunească în mod obligatoriu acele patru condiții esențiale (consimțământul, obiectul, cauza și capacitatea) și doar după caz unor categorii de acte juridice civile sunt înaintate și cerințe facultative, fără de care acestea nu pot fi socotite valabile și nu pot produce efecte juridice.
Apariția actului juridic civil este într-un anumit sens, determinată de existența normelor juridice și de necesitățile umane, scopurile urmărite de societate. Dar, concomitent cu atingerea scopurilor generale ale societății, fiecare om individual își atinge propriul scop, astfel satisfăcându-și cerințele înaintate.
Încheierea anumitor acte juridice civile, persoanele intră în raporturi juridice cu alte persoane, supunându-se în ce privește comportamentul, unor norme cuprinse în act sau lege și în mod invers.
Aprecierea pozitivă cu privire la oportunitatea și utilitatea temei este evidențiată de faptul ca actele juridice civile devenind din ce în ce mai răspândite și mai variate, se simte nevoia de a le învăța tot mai aprofundat și mai amănunțit, pentru o ușoară folosire.
Consider chiar că studierea acestei instituții de drept civil reprezintă o necesitate nu doar juridică ci și socială și economică. Aș putea astfel numi actul juridic drept începutul relațiilor social-economice, totuși această afirmație având un aspect restrâns.
Instituțiile ce urmează a fi tratate în această lucrare sunt cercetate și înfățișate în raport cu legislația în vigoare.
Pornind de la condițiile propuse de Codul Civil, vom încerca de a desfășura în mod avantajos fiecare condiție în parte, pentru a putea mult mai ușor a înțelege locul și importanța fiecărei condiții de valabilitate în cadrul actului juridic civil.
Prin forța lucrurilor, având la dispoziție ca ghid o serie de lucrări atât autohtone cât și străine și nu în ultimul rând legislația Republicii Moldova în vigoare, voi încercă să expun acele codiții necesare valabilității actelor juridice civile.
Punând în mare măsură accentul pe aceste condiții este ușor de evidențiat că orice act juridic civil pentru a fi socotit valabil individual necesita întrunirea cumulului de condiții pentru a fi socotit valabil și în mod continuu de a produce efectele juridice necesare pentru care a fost întocmit.
Având în vedere actualitatea temei, complexitatea și caracterul necesar al problemei în cauză, s-a urmărit scopul principal: cercetarea condițiilor de valabilitatea ale actului juridic civil, necesitatea acestora și nu în ultimul rând esența lor principală.
Printre sarcinile principale propuse la cercetarea temei date pot fi enumerate următoarele:
să examinăm esența, necesitatea și modul de formare a condițiilor de valabilitate ale actelor juridice civile;
să analizăm în mod amănunțit fiecare condiție juridică în parte și să stabilim gradul oportunității acesteia la întocmirea anumitor acte juridice civile apărute în cadrul societății;
să evidențiem acele condiții esențiale fără de care un act juridic civil nu poate produce efectele juridice civile dorite sau urmărite de subiectele de drept;
să definim conceptul teoretic al valabilității actelor juridice civile;
pentru o vastă și amplă apreciere a condițiilor de valabilitate ale actelor juridice civile se simte nevoia de a diviza condițiile de valabilitate după gradul lor de importanță;
să stabilim principiile de formare a fiecărei condiții de valabilitatea a actului juridic civil în parte;
să studiem procesul de formare a consimțământului prin prisma voinței juridice și psihologice;
să elucidăm modul de formare ale actelor juridice civile, mai bine zis să enumerăm acele codiții de formă înaintate diferitor categorii de acte juridice civile, pentru ca acestea să fie socotite valabile;
să facem cunoștință cu prevederile legale actuale și după caz să facem un mic studiu comparativ cu legislațiile altor țări;
pe baza investigațiilor efectuate să tragem anumite concluzii și să ne pronunțăm asupra faptului de valabilitate a actelor juridice civile.
La studierea temei au fost examinate prevederile legale aflate în vigoare și literatura de specialitate atât autohtonă cât și ale altor țări, astfel obținându-se un vast material asupra studiului condițiilor de valabilitate ale actelor juridice civile. S-a încercat expunerea propriilor păreri referitor la cumulul condițiilor necesare pentru ca un act juridic civil să fie capabil de a produce efectele juridice scontate de persoanele interesate.
Ca și orice studiu, și în cadrul acestei lucrări au fost respecte o serie de principii și folosite anumite metode de cercetare:
Principiul științific – întreaga activitate de studiere a problemelor condițiilor de valabilitate a actului juridic civil a fost analizată din punct de vedere științific, fiind cercetate un vast material referitor la tema dată atât din cadrul țării noastre, cât și ca o mică comparație au fost luate ca suport și alate surse din țările străine. Fiecare afirmație enunțată în cadrul subiectului are suport științific, fiind argumentată și examinată din toate punctele de vedere.
Principiul succesiunii istorice – conform principiului dat s-a simțit nevoia de a cerceta instituțiile date ale dreptului civil în consecutivitatea istorică, stabilind în mod cronologic modul lor de realizare, avansare și completare. Principiul dat a fost nevoit de respectat, deoarece societate fiind în continuă mișcare, avansare istorică, era obligatoriu de a face o mică paralelă cu ceea ce a stat la temeliile dreptului sistemului nostru.
Principiul obiectivității – principiul acesta a obligat de a cerceta domeniul propus de pe poziție obiectivă fără anumite derogări. Fiecare institut juridic civil în cadrul studiului dat a fost cercetat în conformitate cu legislația în vigoare cu plusurile și neajunsurile sale, fiind doar prezentate unele păreri proprii, dar cât se poate de obiective.
La cercetarea subiectului cu privire la condițiile de valabilitate ale actului juridic civil s-au folosit metodele : logică, fiind cercetate fenomenele prin prisma diferitor procedee logice, deducții și sinteze; istorică, cerându-se cercetarea fenomenelor în modul evoluării lor; comparativă, prin intermediul căreia au fost comparate diferite instituții pentru o evidențiere a elementelor negative și pozitive.
Pentru a se ilustra complexitatea și necesitatea studiului asupra acestor condiții de valabilitate a acului juridic civil ar trebui de evidențiat importanța lucrării.
Importanța teoretică a lucrării constă în aceea că condițiile de valabilitate a acului juridic civil reprezintă anumite cerințe înaintate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil, fără de care acesta nu poate fi socotit valabil și nu poate produce efectele juridice scontate de părțile care îl încheie. Astăzi, datorită avansării societății din diferite puncte de vedere, și datorită multiplicării necesităților vitale, sociale și economice trezește un viu interes cercetarea diferitor categorii de acte juridice și modalitatea lor de exprimare pentru a fi ușor aplicate în viața de zi cu zi. Cercetarea actualității subiectului dat, ne trezește interesul de a cerceta trecutul și modul evoluării acestor instituții de drept civil pentru a ocoli acele neajunsuri care anterior au fost depistate și pentru a nu produce aceleași erori sau neînțelegeri juridice.
Importanța practică a lucrării se reliefează prin prisma faptului că anume studierea teoretică a condițiilor de valabilitatea poate duce la aplicarea lor ușoară în domeniul practic. Studiind teoretic modul de formare a actelor juridice duce la o inițiere și multiplicare la nivel practic a actelor juridice valabile, astfel fiind ocolite lacunele, erorile ce reies din necunoașterea condițiilor de valabilitate a actelor juridice civile. În lucrare s-a depistat modalitate de manifestare a voinței persoanelor, modul de exprimare a consimțământului, astfel fiind pentru fiecare clar cum și te fi socotit valabil și nu poate produce efectele juridice scontate de părțile care îl încheie. Astăzi, datorită avansării societății din diferite puncte de vedere, și datorită multiplicării necesităților vitale, sociale și economice trezește un viu interes cercetarea diferitor categorii de acte juridice și modalitatea lor de exprimare pentru a fi ușor aplicate în viața de zi cu zi. Cercetarea actualității subiectului dat, ne trezește interesul de a cerceta trecutul și modul evoluării acestor instituții de drept civil pentru a ocoli acele neajunsuri care anterior au fost depistate și pentru a nu produce aceleași erori sau neînțelegeri juridice.
Importanța practică a lucrării se reliefează prin prisma faptului că anume studierea teoretică a condițiilor de valabilitatea poate duce la aplicarea lor ușoară în domeniul practic. Studiind teoretic modul de formare a actelor juridice duce la o inițiere și multiplicare la nivel practic a actelor juridice valabile, astfel fiind ocolite lacunele, erorile ce reies din necunoașterea condițiilor de valabilitate a actelor juridice civile. În lucrare s-a depistat modalitate de manifestare a voinței persoanelor, modul de exprimare a consimțământului, astfel fiind pentru fiecare clar cum și în ce mod trebuie să întocmească anumite acte juridice civile și care sunt cerințele de valabilitate înaintate de lege. Rezultatele obținute în urma studierii aprofundate a condițiilor de valabilitate a actelor juridice civile evidențiază necesitățile pe care fiecare om trebuie să le respecte la încheierea actelor.
Lucrarea de față, este astfel structurată încât să poată face legătura între valabilitatea diferitor categorii de acte juridice și compararea condițiilor de valabilitate pentru o categorie sau alta.
Primul capitol cuprinde o încercare de a clarifica noțiunea de act juridic civile, necesitatea acestuia și importanța lui teoretică și practică, precum și s-a efectuat o clasificare pe cât se poate de amplă a actelor juridice civile după o serie de criterii. Tot în acest capitol am definit condițiile de valabilitate a actului juridic civil, precum și plenitudinea acestora și modul lor de scindare. Capitolul dat, fiind începutul lucrării, servește drept bază a întregii lucrări, deoarece conține toate noțiunile necesare temei studiate. Finalizând aceste noțiuni introductive, am intrat în miezul lucrării propriu-zise, în scop de studiu a cumulului de condiții de valabilitate cerute de lege pentru ca un act juridic civil sa poată produce efectele juridice dorite.
În capitolul doi ne-am preocupat de fiecare condiție de valabilitate a actului juridic civil, mai cu seamă la condițiile intriseci, esențiale de valabilitate. De asemenea, capitolul dat vine ca o descriere pe larg a fiecărei condiții de valabilitate a actului juridic civil, incluzând în sine o serie de cerințe înaintate fiecărei condiții pentru a fi socotită valabilă, precum și modul lor de realizare, reflectare în anumite acte juridice civile. Am încercat demonstrarea consecințelor negative ce intervin în cazul nerespectării unor sau altor condiții de valabilitate. Tot aici am studiat mici noțiuni de obstacole întâlnite la formarea unei sau altei condiții de valabilitate. Am definit noțiunile de violență, dol, eroare, leziune ș.a. În cadrul acestui capitol am încercat să fac o diferențiere între voința internă a omului și voința exteriorizată, am adus anumite precizări ale autorilor atât autohtoni cât și străini.
Capitolul trei se referă în întregime la condițiile extrinseci ale actului juridic civil, adică la noțiunea de formă cerută de lege pentru anumite acte juridice civile. În cadrul micului subcapitol, am încercat divizarea formelor de valabilitate, stabilind aportul adus de fiecare la valabilitatea actului juridic civil. Am diferențiat fiecare formă, încercând de a preciza care și unde este necesară pentru valabilitatea actului juridic civil. Condițiile de formă fiind socotite condiții neesențiale, am adus totuși exemplificări când o formă anumită este privită atât ca condiție de bază a valabilității actului juridic civil cât și ca o condiție facultativă.
Pilonii de bază ai lucrării date sunt alegerea motivată a temei, susținerile științifice și importanța condițiilor de valabilitate a actelor juridice civile la momentul actual în cadrul societății.
Dat fiind faptul că aceasta progresează în timp și necesită o folosire cât se poate de amplă a actelor juridice civile, pentru care se simte și nevoia studierii lor, fiecare om trebuie să fie conștient de faptul că orice act juridic civile este bazat pe o normă juridică care trebuie respectată și pentru ca acel act juridic încheiat să fie socotit valabil și posibil de a produce efecte juridice.
Analizând bine subiectul dat, am încercat să arăt când intervine nulitatea absolută și cea relativă prin prisma nerespectării unor sau altor condiții de valabilitate.
Nu am făcut comentarii savante la problema dată, ci am analizat cât se poate de bine materiale propuse la momentul actul, legile și monografiile autohtone și străine.
Fiecare capitol și subcapitol s-a dovedit a fi o treaptă pe care m-am străduit să o depășesc, încercând totodată să păstrez o anumită cursivitate a ideilor și sensurilor, străduindu-mă să fac o construcție logică.
Capitolul I
Aspecte preliminare privind condițiile de valabilitate ale actelor juridice civile
1. 1 Noțiunea de act civil și felurile acestuia
În sens larg, prin fapte juridice se înțeleg atât acțiunile omenești săvârșite cu intenția sau fără intenția de a produce efecte juridice, cât și evenimentele, adică faptele naturale.
Faptele juridice sunt clasificate în mari categorii:
a) Evenimentele juridice – faptele care se produc independent de voința omului, de a căror producere legea leagă anumite consecințe juridice. Unele evenimente sunt naturale iar altele sociale.
b) Acțiunile omenești – sunt faptele voluntare săvârșite de subiecții de drept. Acțiunile omenești includ:
– acțiuni săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice
– acțiuni săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, dar care, totuși se produc. Aceste fiind licite sau ilicite [28, 104].
În sens restrâns, prin fapte juridice se înțeleg numai acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în puterea legii, precum și evenimentele, care sunt împrejurări care se produc independent de voința omului dar de care legea civilă leagă anumite consecințe juridice.
Prin urmare, dacă la faptele juridice în sens restrâns se adaugă actele juridice, adică acele acțiuni omenești săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice se ajunge la noțiunea de fapte juridice în sens larg.
Trebuie precizat că în literatura juridică și în practica judiciară s-au cristalizat noțiunile astfel: actele juridice sunt acțiunile omenești săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice, iar faptele sunt acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, care însă se produc în temeiul legii, la care se adaugă și evenimentele (deci faptele juridice în sens restrâns).
Considerat în sensul conceptului tradițional, actul juridic civil a fost definit:
„…un act de voință săvârșit cu scopul de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic”
„…un act de voință săvârșit cu scopul de a produce efecte juridice, adică de a crea, de a transmite, de a modifica sau de a stinge un raport juridic”
„…actul de voință săvârșit de subiectele de drept pentru a crea, modifica sau stinge un raporturi juridice în temeiul dreptului obiectiv și în limitele pe care acestea le statornicește”
Pentru o definiție corectă și completă actului juridic civil, se impune luarea în considerare a următoarelor elemente:
actului juridic civil este o manifestare de voință, este, deci, în primul rând rezultatul unei hotărâri lăuntrice, rezultatul unui proces volitiv
scopul exprimării manifestării de voință în constituie producerea de efecte juridice civile; este elementul care diferențiază actului juridic civil de faptul juridic civil săvârșit fără intenția de a produce asemenea efecte.
efectele juridice avute în vedere trebuie să privească nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile concrete, element care deosebește actului juridic civil de actele juridice din celelalte ramuri ale dreptului.
În terminologia juridică curentă, expresia „act juridic” este întrebuințată în două sensuri diferite: pe de o parte, în sensul de operație juridică („negotium”), iar pe de altă parte, în sensul de înscris probator („instrumentum”) [28, 105].
Ca „negotium”, actul juridic (în general, și actul juridic special) constă în manifestarea de voință a unei sau mai multor persoane, săvârșită în scopul de a produce efecte juridice (de drept civil), adică în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice civile.
În circuitul civil se întâlnesc nenumărate și diverse acte juridice, de aceea este necesar ca ele să fie clasificate după anumite criterii în categorii de acte juridice, având în vedere manifestările de voință cu aspecte înrudite. Principalele criterii de clasificare și categorii de acte juridice, care se examinează în literatura de specialitate sunt următoarele:
în raport de numărul părților actele juridice se împart în unilaterale, bilaterale și multilaterale. Clasificarea actelor juridice in unilaterale și bi- sau multilaterale nu trebuie confundată cu clasificarea contractelor (care sunt tot acte juridice bilaterale) în contrate unilaterale și bilaterale. Într-adevăr la actele juridice, clasificarea privește modul de formare (numărul părților care își manifestă voința de a încheia actul), în timp ce la contracte, clasificarea are în vedere numărul părților care se obligă. De pildă, donația este un act juridic bilateral, căci la încheierea lui concură atât voința donatorului cât și voința donatarului, dar donația este un contract unilateral, căci numai una dintre părți se obligă să dea ceva.
în raport de scopul urmărit de părți la încheierea lor, actele juridice se divid în acte cu titlu oneros și acte cu titlu gratuit. Actele cu titlu oneros, prin care o parte procură celeilalte părți un anumit folos urmărește ca, în schimb, să obțină un alt folos patrimonial, pe când în cele cu titlu gratuit acest interes lipsește [28, 108-109]. La rândul lor cele de tip cu titlu oneros se subdivid în acte comutative și aleatorii, iar cele cu titlu gratuit se subdivid în libertăți și acte dezinteresate;
în raport de efectele produse, se disting: acte constitutive (acte ce creează raporturi juridice civile care au în conținutul lor drepturi și obligații noi, inexistent), translative (acte prin care se strămută un drept dintr-un patrimoniu în altul) și declarative (cate juridice civile care se definitivează și se consolidează drepturi preexistent);
în raport de importanța lor față de un bun sau un patrimoniu, actele juridice se împart în acte de conservare (acte ce au ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil), de administrare (acte prin care se pune în valoare un bun sau un patrimoniu), de dispoziție (acte prin care se realizează scoate fie scoaterea din patrimoniu a unui bun sau a unui drept, fie grevarea unui bun cu o sarcină reală);
în raport de conținutul lor actele juridice se divid în: patrimoniale (acte a căror conținut poate fi evaluat în bani) și nepatrimoniale conținutul lor nu poate fi evaluat în bani);
în raport de modul de încheiere se deosebesc acte consensuale (acte care pentru a fi valabile încheiate, pretind doar manifestarea de voință a părților), solemne (cele ce pretind pentru valabilitate nu doar manifestarea de voință a părților ci și respectarea anumitor forme cerute de lege) și reale(acele acte pentru valabilitatea cărora este adăugător necesară predare bunului);
în raport de momentul când îți produc efectele, se disting acte între vii (inter vivos), acte ale căror efecte juridice se produc pe timpul vieții părților și acte pentru cauze de moarte (mortis causa), sunt acele acte a căror esență, producerea efectelor este condiționată de moartea autorilor lor;
în raport de rolul voinței părților în stabilirea conținutului actelor juridice, se deosebesc acte subiective (acte în care voința părților are un rol determinat) și acte condiție (actele civile în care părțile își formează voința ca regulile care formează regimul juridic al unei instituții juridice să le devină aplicabile și în care voința părților nu are un rol decât acela de a accepta sau nu regulile respective);
în raport de intensitatea și siguranța oferită titularilor de drepturi, se disting acte pure și simple (ce nu pot fi afectate de modalități) și acte afectate de modalități (actele ce cuprind una dintre modalitățile prevăzute de lege);
în raport de legătura dintre ele, actele juridice se divid în principalele (acte ce au existență de sine stătător) și accesorii (soarta lor de depinde de un act juridic principal);
în raport de legătura lor cu cauza, actele sunt cauzale (valabilitatea actului depinde de valabilitatea cauzei) și abstracte (nu țin neapărat de valabilitatea cauzei);
în raport de modul cum pot fi încheiate se deosebesc acte strict personale (nu pot fi făcute decât personal) și acte încheiate prin reprezentare (pot fi făcute fie personal, fie prin reprezentant);
în raport de reglementarea lor, actele juridice se împart în acte numite (tipice) și nenumite (atipice);
în raport de modul lor de executare se disting: acte cu executare dintr-o dată (executarea lor implică o singură prestație) și acte cu executare succesivă (includ în sine prestații succesive la numite intervale de timp);
1. 2 Plenitudinea condițiilor de valabilitate
Pentru ca un act juridic sa fie valabil, acesta trebuie să întrunească o serie de elemente, care în literatura de specialitate primește denumirea de condiții [18, 108]. Acest termen este folosit pe larg și în legislația autohtona, astfel în Codul Civil, și anume Titlul III, Capitolul II este întitulat „Condițiile de valabilitate ale actului juridic”, deci prin urmare norma materială denumește elementele esențiale ale unui act juridic drept „condiții de valabilitate”. Spre deosebire de aceste texte, un proiect de Cod Civil român din 1979 vorbea, nu despre „condiții de valabilitate”, ci despre „cerințe de fond ale actului juridic” și despre „cerințele privitoare la forma și proba acului juridic”. Din conținutul acestor articole se desprind patru condiții de valabilitatea a actului juridic civil:
a)consimțământul – art. 199 – 205 ;
b) obiectul – art. 260;
c) cauza – art. 207;
d) forma – art. 208-213.
În afară de aceste condiții de valabilitate există încă două, cuprinse în alte compartimente ale Codului Civil, și anume corespunderea actului juridic legii, ordinii publice și bunelor moravuri – art. 220, conform căruia actul juridic sau clauza care contravine normelor imperative sunt nule, dacă legea nu prevede altfel, la fel fiind și în cazul când actul contravine ordinii publice sau bunurilor moravuri și capacitatea de a contracte – art. 20-22 (cazul persoanelor fizice) și art. 60-61 (cazul persoanelor juridice).
În literatura de specialitate s-a distins între condițiile de existență a actului și condițiile de validitate a actului. Condițiile de existență ar fi acelea a căror nerespectare atrage nulitatea absolută a actului juridic (consimțământul părților, obiectul și cauza). Condițiile de validitate a actului ar fi acelea a căror neîndeplinire nu împiedică formarea lui, însă acesta va fi lovit de nulitatea relativă (capacitatea părților). De asemenea, consimțământul poate fi afectat de nulitatea relativă atunci când este viciat prin eroare, dol sau violență [25, 102]. Avem rezerve față de această opinie. Astfel, după cum rezultă, însuși consimțământul poate fi privit uneori ca o "condiție de existență" și alteori ca o "condiție de validitate" în sensul clasificării discutate. Nici cauza nu poate fi considerată, întotdeauna și categoric, în rândul "condițiilor de existență", de îndată ce cunoaștem ipoteze în care anumite lipsuri de cauză – de exemplu falsitatea cauzei – pot atrage numai nulitatea relativă a actului. Tot astfel, lipsa capacității poate atrage nulitatea relativă numai atunci când avem în vedere capacitatea de exercițiu; dacă se are în vedere capacitatea de folosință, lipsa ei va atrage nulitatea absolută – cum este cazul încălcării principiului specialității capacității de folosință a persoanelor juridice. Neajunsurile evidente ale clasificării elementelor contractului în condiții de existență și în condiții de validitate ne determină să ne menținem la terminologia Codului civil, care cuprinde toate elementele contractului în noțiunea generală de "condiții esențiale de validitate a contractelor".
Din cele menționate anterior, putem deduce că există următoarele condiții de valabilitate a actului juridic civil:
corespunderea actului juridic prevederilor legii, ordinii publice și bunelor moravuri;
capacitatea persoanei de a încheia actul juridic;
consimțământul valabil al persoanei sau al persoanelor de a încheia acte juridice civile;
obiectul actului juridic de a fi determinat, determinabil și licit;
o cauză corespunzătoare legii și ordinii publice și bunurilor moravuri;
forma actului juridic civil.
După cum am văzut, pentru ca un act juridic civil să fie valabil, acesta trebuie să îndeplinească o serie de condiții esențiale, prin condiții de valabilitate înțelegându-se cerințele stabilite de lege sau părți pentru valabilitatea actului.
O primă condiție de valabilitate a actului juridic civil, este corespunderea acestuia prevederilor legale, ordinii publice și bunurilor moravuri, astfel orice act juridic civil încheiat contra legii este socotit a fi nevalabil și nu produce efectele juridice scontate de părți.
Printre condițiile de baza ale valabilității unui act juridic sunt enumerate: consimțământul valabil al părților, un obiect determinat, o cauză licită și nu în ultimul rând capacitatea juridică de a încheia acte juridice civile.
Alături de aceste condiții de fond se enumără și condițiile de formă cerute pentru ca un act sa fie declarat valabil, și anume condițiile de formă, și condiții particulare de publicitate, autentificare, înregistrare sau alte modalități cerute de legislați în vigoare. Astfel, pentru o serie de acte juridice civile se cere și respectarea acestor condiții extrinseci, ele fiind alăturate celor intriseci fără respectarea cărora ar duce la nulitatea absolută a actului juridic încheiat.
Condițiile de valabilitatea ale actelor juridice civile nu sunt altceva decât anumite cerințe înaintate de lege față de valabilitatea actelor juridice civile, față de modalitatea de încheiere și de ulterioara executare a acestora.
Legea stabilește strict aceste condiții și anume fiecăror categorii de acte juridice civile în mod preferențial sau particular. Nerespectarea acestor condiții de valabilitate ar duce la nulitatea absolută sau parțială a actelor juridice civile, astfel făcând imposibilă determinarea obiectului acestora și folosirea lor în circuitul actelor civile. Fiecare condiție nerespectată duce la consecințe individuale, astfel pentru nerespectarea formei scrise, conf. art. 211 alin. a) și b) Cod Civil „ face să decadă părțile din dreptul de a cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului juridic” sau „nerespectarea formei scrise a actului juridic atrage nulitatea lui numai în cazul în care aceste efect este expres prevăzut de lege sau prin acordul părților”.
Clasificarea condițiilor de valabilitate
Pentru înțelegerea însemnătății fiecărei condiții de valabilitate în parte, este necesară sistematizarea lor după anume criterii, astfel stabilind importanța lor. În literatura de specialitate condițiile de valabilitate ale actelor juridice civile sunt clasificate potrivit anumitor criterii [12, 127]. Criteriile folosite pentru clasificarea condițiilor actului juridic civil sunt de cea mai mare importanță întrucât de încadrarea unei condiții într-o categorie sau alta depinde regimul juridic ce i se atribuie [46, 312].
În funcție de aspectul la care se referă, se disting:
condițiile de fond – se referă la conținutul nemijlocit al actului juridic civil, acestea fiind cele patru condiții de bază, consimțământul valabil încheiat, capacitatea, obiectul și cauza;
condițiile de formă – privesc forma de exteriorizare a voinței, deci forma pe care o îmbracă un act juridic civil. Condițiile de formă sau extrinseci se referă la forma de manifestare a consimțământului părților la încheierea actului juridic civil (forma ad validitatem), fie la forma în care se concretizează sau se materializează actul juridic pentru a putea fi dovedit (forma ad probationem). Trebuie precizat că forma cerută pentru valabilitatea actului juridic privește acest act ca negotium, în timp ce forma cerută pentru proba existenței și conținutului actului se referă la actul privit ca instrumentum [46, 313]. În literatura juridică de specialitate s-a exprimat și opinia potrivit căreia în cadrul acestei clasificări, alături de condițiile de fond și de cele de formă, ar trebui incluse și condițiile de publicitate, adică cele cerut de lege pentru ca actul juridic civil valabil încheiat să devină opozabil și terțelor persoane [40, 77];
În funcție de obligativitatea lor avem:
condiții esențiale – condițiile care nefiind respectate duce la nulitatea actului juridic civil.
Aceste condiții sunt necesare chiar pentru valabilitatea actului juridic civil încheiat, ele fiind obligatorii. Ca urmare, lipsa uneia dintre condiții atrage nevalabilitatea actului, acesta fiind lipsit de efecte juridice în vederea cărora a fost întocmit. Intră în categoria condițiilor esențiale, în primul rând condițiile de fond, dar și forma special, cerută în cazul actelor solemne. În funcție de izvorul obligativității lor, condițiile esențiale se subdivid în două categorii [12, 225]:
– condiții esențiale legale, ale căror necesitate și obligativitate este prevăzută chiar de actele normative cu caracter imperativ. Condițiile legale pot fi generale, acele necesare pentru valabilitatea oricărui act juridic, și speciale, obligatorii doar pentru anumite acte juridice.
– condiții esențiale convenționale (voluntare), sunt acelea care devin obligatorii doar prin voința părților. Spre exemplu, în cadrul unu act juridic civil nesolemn, părțile pot ridica forma actului juridic la nivelul unei condiții esențiale.
condiții neesențiale – acele condiții care nu afectează valabilitatea actului juridic civil, aceste pot fi sau nu prezente în structura lor. Condițiile neesențiale, denumite și întâmplătoare nu afectează valabilitatea actului juridic civil. Trebuie reținut însă că, este posibil ca, unul și același element să aibă valoarea unei condiții esențiale într-un act juridic civil, dar să fie neesențial în al act juridic;
În funcție de sancțiune ce intervine în cazul nerespectării condițiilor avem:
condiții de valabilitate – a căror neîndeplinire conduce, în principiu, la nulitatea actului juridic civil. Importanța deosebită condițiilor de valabilitate rezidă în faptul că acestea sunt cele de care depind însăși existența și valabilitatea actului juridic. Valabilitatea reprezintă însușirea actului juridic care, îndeplinind toate condițiile prevăzute de lege sau stabilite de părți pentru formarea sa valabilă, este susceptibilă de a produce, deîndată, toate efectele, cu condiția că, fie legea fie părțile să nu fi prevăzut condiții distincte suplimentare pentru eficacitatea sa [19, 119] . Se poate lesne înțelege că aceste condiții se pot referi atât la existența elementelor actului juridic cât și la însușirile acestora. În acest sens se poate considera că sunt condiții de valabilitate în lato sensu: existența și nevicierea consimțământului, capacitatea, existența obiectului și caracterul său posibil, licit, determinat sau determinabil, existența cauzei și caracterul ei real, licit și moral, de aici rezultă că un act poate fi lovit de nulitate chiar dacă împlinește toate aceste condiții, dar nu respectă condițiile speciale de valabilitate stabilite. În principiu, lipsa uneia dintre condițiile de valabilitate, fie este general, fie că este specială, atrage nulitatea actului juridic civil. Este important de reținut și faptul că lato sensu condițiile de valabilitate cuprind și condițiile de formare ale actului juridic civil. Astfel, relația dintre formarea și valabilitatea actului juridic civil constă în aceea că un act format în mod defectuos nu poate fi niciodată valid, însă, nu întotdeauna un act valabil format este obligatoriu valid. Spre exemplu, actul de dispoziție încheiat de minorul cu capacitate restrânsă de exercițiu, fără încuviințarea prealabilă a reprezentantului legal, deși este un act incontestabil format, este nevalid, pentru că nu îndeplinește condițiile de valabilitate. Totodată se constată că deși un act format și valid este și eficient, acest fapt nu este întotdeauna adevărat pentru că, pot exista situații în acre astfel de act nu produce de îndată toate efectele preconizate întrucât nu îndeplinește o condiție suplimentară de eficacitate [19, 111].
condiții de eficacitate – a căror nerespectare conduce la inaptitudinea actului de a produce anumite efecte juridice. Acestea sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească în plus un act juridic format în mod valabil pentru a putea produce efecte. Așadar, condițiile de eficacitate afectează doar producerea efectelor nu și valabilitatea actului (exemplu: termenul, condiția). Noțiunea de eficacitate poate fi înțeleasă atât în sens larg, ca o aptitudine a unui act de a produce efectele specifice, fie în sens restrâns, drept capacitatea actului valid de a produce efecte, dacă se îndeplinesc unele condiții suplimentare, distincte de cele de formare și validitate.
Formarea actelor juridice civile nu pot fi, în fond, despărțite de elementele sale., astfel ținând de validitatea acestora: se încheie în ideea validității sale [39, 46].
Validitatea actului juridic presupune mai mult decât o simplă analiză a mecanismului de formare a acordului de voință; ea presupune examinarea, de sine stătătoare, a ceea ce Codul Civil denumește "condiții de valabilitate ale actului juridic”.
Cercetarea validității unui act juridic civil presupune, așadar, examinarea capacității părților – persoane fizice ori persoane juridice – atât sub aspectul capacității de folosință, cât și sub acela al capacității lor de exercițiu. Presupune, de asemenea, o cercetare de conținut a contractului, privind în special ceea ce este definitoriu pentru orice act juridic, deci și pentru orice contract – voința juridică.
În literatura de specialitate s-a distins între condițiile de existență ale actului juridic și condițiile de validitate ale acestuia. Condițiile de existență ar fi acelea a căror nerespectare atrage nulitatea absolută (consimțământul părților, obiectul și cauza). Condițiile de validitate a actului ar fi acelea a căror neîndeplinire nu împiedică formarea, însă acesta va fi lovit de nulitatea relativă (capacitatea părților). De asemenea, consimțământul poate fi afectat de nulitatea relativă atunci când este viciat prin eroare, dol sau violență [25, 102]. Astfel, după cum rezultă, însuși consimțământul poate fi privit uneori ca o "condiție de existență" și alteori ca o "condiție de validitate" în sensul clasificării discutate. Nici cauza nu poate fi considerată, întotdeauna și categoric, în rândul "condițiilor de existență", de îndată ce cunoaștem ipoteze în care anumite lipsuri de cauză – de exemplu falsitatea cauzei – pot atrage numai nulitatea relativă a actului. Tot astfel, lipsa capacității poate atrage nulitatea relativă numai atunci când avem în vedere capacitatea de exercițiu; dacă se are în vedere capacitatea de folosință, lipsa ei va atrage nulitatea absolută – cum este cazul încălcării principiului specialității capacității de folosință a persoanelor juridice. Neajunsurile evidente ale clasificării elementelor actului în condiții de existență și în condiții de validitate ne determină să ne menținem la terminologia Codului civil.
Realizarea fiecăreia dintre clasificările făcute poate prezenta interes nu doar teoretic, ci și practic, în planul consecințelor nerespectării unei condiții aparținând uneia dau alteia dintre categoriile arătate.
Astfel, lipsa unei condiții de fond sau a unei condiții esențiale, atrage nulitatea actului juridic, în timp ce nerespectarea unei condiții neesențiale sau de eficacitate implică inopozabilitatea față de terți a efectelor actului juridic încheiat.
Se observă deci, că în cazul nerespectării unei condiții a actului juridic civil sancțiunea diferă în funcție de clasa sau categoria din care aceasta face parte [40, 78]. Iată de ce actul juridic civil, construcție juridică pronunțată și complexă se înfățișează în privința fizionomiei sale juridice ca un produs al unui cumul de elemente între care condițiile menționate detaliat.
Capitolul II
Condițiile de fond de valabilitate ale actului juridic civil
2.1 Consimțământul – condiția esențială a valabilității actelor juridice civile
2.1.1 Noțiunea de consimțământ
Când am definit actul juridic civil am arătat că acesta este manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil.
Mulți autori consideră că o condiție esențială de validitate (sau ca un element structural) a actului juridic voința juridică, element sau condiție care înglobează deopotrivă atât consimțământul cât și cauza actului juridic. Astfel, voința fiind de natură psihologică, formând obiectul special de preocupare pentru psihologie, și anume sub acest aspect, voința este un fenomen complex.
Sub aspect juridic, voința se prezintă la fel ca un fenomen complex, care include în sine două elemente consimțământul și cauza [12, 130].
După cum este cunoscut, voința juridică interesează prin două laturi esențiale: consimțământul – ca hotărâre de a te obliga juridicește si ca manifestare a acestei hotărâri – și cauza sau scopul actului juridic.
Consimțământul nu poate fi cercetat, în el însuși, rupt de ceea ce se află dincolo de manifestarea exterioară; el nu poate fi examinat fără a se lua în considerare voința internă – element de ordin psihologic ce poate explica, fundamenta sau, uneori, infirma, manifestarea exterioară de voință. Este așa-numita problemă a raportului dintre manifestarea de voință și voința internă în actele juridice, în strânsă dependență de acest raport se află materia viciilor de voință, care exprimă, într-o anumită formă, neconcordanțele dintre voința internă și manifestarea acestei voințe [39, 53].
Voința omului care se manifestă cu intenția de a produce efecte juridice, constituie un proces psihic, un fapt al vieții psihice, într-adevăr, fenomenele psihologice se împart în fapte de inteligență, fapte de sensibilitate și fapte de voință. Granița dintre aceste fapte nu este de netrecut deoarece fiecare dintre ele conține elemente ale celorlalte. Astfel, voința psihică cuprinde și stări intelectuale și stări afective de aceea este un fenomen complex [29, 115] în măsura în care stările voliționale la fel ca și cele intelectuale și afective, se referă la aspecte juridice, vom fi în prezența voinței juridice ca fenomen complex care, în procesul de formare, va cuprinde și consimțământul în doctrină [27, 103] s-a evidențiat că în procesul de formare a voinței juridice se disting mai multe etape:
– reflectarea în conștiința omului a unor nevoi materiale sau spirituale ce trebuiesc satisfăcute;
– conturarea – sub impulsul acestor nevoi – a motivelor care îndeamnă la acțiune;
– deliberarea (sau cântărirea) mentală a motivelor și a mijloacelor de satisfacere a nevoilor respective;
– intervenția motivului determinant care nu este altceva decât reprezentarea intelectuală a scopului urmărit;
– hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru realizarea scopului urmărit, cu alte cuvinte, formarea consimțământului.
Trebuie menționat că aceste etape de formare a voinței juridice se petrec pe plan intern psihologic. Pentru ca faptul psihologic să se transforme în fapt juridic, este necesar ca hotărârea de a încheia actul juridic să fie exteriorizată; așa devine ea cognoscibilă.
În cadrul procesului de formare a voinței juridice interesează numai ultimele două etape: intervenția motivului determinant și hotărârea de a încheia actul juridic care de fapt constituie cele două elemente ale voinței juridice:
a) consimțământul care nu este altceva decât manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic; exteriorizarea făcută în acest sens. El este de fapt un act de fixare a voinței lăuntrice. Până la acest moment subiectul de drept poate opta, respectiv poate să-și schimbe voința internă.
b) cauza care este scopul concret urmărit prin încheierea actului respectiv, adică motivul determinant al încheierii actului.
Așadar, voința juridică este una singură dar pentru dreptul civil prezintă importanță două din elementele sale componente, fiecare cu cerințe și consecințe diferite: consimțământul și cauza sau scopul actului juridic.
Consimțământul, care constă în manifestarea de voință a subiectului de drept de a fi legat prin actul juridic la care consimte [18, 108] formează astfel voința juridică, care se prezintă ca o hotărâre luată pentru încheierea unui act juridic – element psihologic, cu caracter intern și mijloc de realizare a unui anumit scop – fiind necesară exteriorizarea acestuia, pentru cunoașterea ulterioară pe plan social, întrucât o simplă gândire (propositum in mente retentum)nu poate produce efecte juridice.
Analizând modul de formare a voinței juridice, care implică atât voința internă cât și manifestarea exterioară, duce la anumite divergențe, și anume, se pune problema luării în considerare voinței interne, denumită și reală sau psihologică ori numai voința declarată. Aceasta probleme trezește mari dubii în cazul când cele două elemente ale voinței juridice nu sunt în concordanță absolută. În literatura de specialitate sunt prezentate două concepții, una subiectivă, potrivit căreia se acordă preferință voinței interne sau reale, ea fiind mai presus de manifestarea exterioară, pe când cea de-a doua concepție, și anume cea obiectivă, acordă întâietate voinței declarate. Astfel aceasta poate fi ușor evidențiat prin prisma principiilor voinței juridice.
În dreptul nostru civil sunt stabilite două principii care guvernează voința juridică: principiul autonomiei de voință (libertății actelor juridice) și principiul voinței reale (interne).
a) Principiul autonomiei voinței (sau al libertății actelor juridice) – fiecare trebuie să fie liber să modeleze după placul său propria sa situație juridică. Așadar prin argumentul per a contraria, de la celelalte legi se poate deroga, ceea ce înseamnă că părțile pot încheia între ele orice convenții și acestea li se impun cu putere de lege, fiecare fiind ținută de obligațiile pe care și le-a asumat prin asemenea acte.
Potrivit acestui principiu, denumit și principiul libertății actelor juridice civile, participanții la raportul juridic civil sunt liberi să încheie sau să nu încheie acte juridice civile, să le modifice ori să stabilească încetarea lor în lumina acestui principiu, părțile sunt libere să încheie orice act juridic independent de faptul că ele au sau nu o reglementare expresă, putând deroga de la normele civile dispozitive. Nu mai puțin, trebuie menționat că actualmente concepția clasică a "autonomiei de voință" suferă unele limitări, instalându-se o concepție modernă a libertății contractuale. Bunăoară, dacă în contractul clasic părțile hotărăsc de comun acord cuprinsul și efectele acestuia, în contractele de adeziune (care de fapt nu sunt contracte veritabile), numai una din părți fixează clauzele contractuale, cealaltă fiind doar liberă să adere sau nu la contractul elaborat în aceste condiții.
Unele precizări sunt încă necesare. Dacă la începutul proclamării acestui principiu ordinea de drept refuza orice tutelare (inclusiv a statului) în domeniul vieții private și acorda cea mai mare libertate posibilă în acest sens, în timp a devenit evident că autonomia contractuală putea fi deturnată de la finalitatea ei firească. S-a putut constata că în baza acestei autonomii un contract care s-a încheiat "liber" putea fi deviat de la scopul său într-un instrument de dominare a unei părți asupra celeilalte părți atunci când o parte domina din punct de vedere economic. S-a observat apoi că autonomia contractuală poate să-și atingă cu adevărat scopul numai atunci când există o aproximativă egalitate economică a părților și când funcționează egalitatea de șanse și egalitatea de concurență, când acestea există în fapt și nu numai teoretic. Deci pentru funcționarea mecanismului contractual nu este de ajuns numai consimțământul reciproc al părților pentru că adesea acesta nu ne garantează întreaga corectitudine a conținutului contractului, în concret, conținutul unui contract încheiat cu o "libertate" neîngrădită va depinde întotdeauna de: cât de stringentă este pentru o parte prestația celeilalte părți și ce posibilități are ea de a evita încheierea contractului. Așadar, atunci când ab initio acest echilibru nu există, trebuie să intervină legiuitorul sau judecătorul pentru a-l reface. Această intervenție este astăzi pentru buna funcționare a principiului autonomiei de voință (în special pentru libertatea contractuală) o măsură complementară absolut necesară; dacă există (sau se vrea) o dreptate socială, trebuie să existe și o dreptate contractuală (să ne fie iertat totuși patosul).
b) Principiul voinței reale (interne). Voința juridică poate să fie internă sau declarată (exteriorizată). De regulă, voința declarată corespunde voinței interne care constituie de fapt voința reală a celui ce încheie un act juridic. Între aceste două elemente ale voinței juridice poate să existe discordanță. Problema ce se pune este aceea, căreia dintre aceste voințe i se acordă prioritate; ea are o importanță practică deosebită.
Din acest punct de vedere există tradițional două concepții (dar recent s-a afirmat și o a treia după cum vom vedea) și anume:
concepția subiectivă, potrivit căreia trebuie să acordăm prioritate voinței interne sau reale,
– concepția obiectivă, în conformitate cu care se acordă preeminență voinței declarate.
Codul nostru civil care a îmbrățișat concepția subiectivă cu privire la raportul dintre voința internă și voința declarată, a consacrat preponderent principiul voinței reale (interne). Potrivit acestei concepții, dominantă în secolul al XIX-lea, "trebuie luată în considerare voința ca atare, ea fiind singura importantă și valabilă". Dar pentru că ea "este un fenomen invizibil are nevoie de un semn prin care ea poate fi recunoscută de alții; acest semn este declarația exteriorizată"
De menționat că aceeași concepție subiectivă este consacrată și de Codul civil francez, ea are avantajul că oferă o mare securitate celui ce se obligă.
Codul civil german a îmbrățișat concepția obiectivă potrivit căreia elementul constitutiv al actului juridic, este declarația de voință (voința exteriorizată) și nu voința reală (internă). Această concepție este practică deoarece asigură o stabilitate a securității circuitului civil. Ea face însă declarația prea independentă și neglijează importanța voinței. Apoi este destul de greu de argumentat de ce o declarație de voință afectată de vicii de consimțământ poate fi anulată.
Din această prezentare succintă rezultă că fiecare dinte aceste două sisteme prezintă avantaje și dezavantaje. Realitatea ne arată că într-un cod nu se pot găsi în formă pură, tranșant, unul sau altul. Așa se și explică excepțiile care există în această materie în ambele sisteme. Ele deci pot coexista acordându-se prioritate sau voinței reale sau declarației exteriorizate, practica judiciară vine și ea să confirme această realitate.
Astfel că în domeniul contractelor încheiate prin corespondență (îndeosebi contractele comerciale) precum și în cadrul celor de adeziune, trebuie să adoptăm în primul rând concepția obiectivă. Aici este mai important să se respecte cuvântul dat decât să se caute sensul adesea obscur al unei realități psihologice greu de investigat. Interpretul trebuie să se pună în situația celui care primește oferta. Acesta nu va putea să o interpreteze după bunul lui plac, conținutul actului nu va fi acela pe care l-a înțeles ci acel conținut pe care trebuia să-l înțeleagă sau putea să-l înțeleagă dacă depunea diligentele necesare, la nevoie chiar să se intereseze ce a vrut să spună ofertantul.
Deosebit de cele două concepții analizate, de dată recentă există și o a treia numită teoria validității, în justificarea acestei teorii se arată că, deoarece motivul validității consecințelor juridice a voinței exteriorizate nu se află numai în voința internă sau numai în declarația exteriorizată, cauza producerii acestor consecințe rezidă în corelarea dintre voința și declarație. Conform acestei teorii declarația exteriorizată nu este numai un mijloc de probă și de dezvăluire a voinței interne rupte de manifestarea exterioară. Această concepție acreditează ideea că voința exprimată în actul juridic trebuie înțeleasă ca o declarație de validitate a cărei sarcină nu este doar o comunicare a voinței ci însăși îndeplinirea și realizarea voinței producătoare de acele consecințe juridice care rezultă din ea.
Dacă ne-am referi la modalitățile de exprimare ale actelor juridice civile am accentua ideea că părțile își pot exprima consimțământul fie în scris, fie oral, iar dovada consimțământului poate fi făcută prin orice mijloc de probă admis de legea civilă. De aceea instanțele recunosc validitatea contractelor încheiate prin consimțământ oral și impun executarea lor [30, 110]. Excepție fac contractele solemne și contractele reale. Acestea fiind considerate solemne deoarece pentru validitate lor legea pretinde redactarea unui înscris autentic sau sub semnătură privată.
2.1.2 Condițiile de valabilitate a consimțământului
Consimțământul (cum sentire) este manifestarea de voință a subiectului de drept de a fi legat prin actul juridic la care consimte (o manifestare unilaterală de voință), într-un alt sens, consimțământul înseamnă acordul de voință al părților la încheierea unui contract.
Pentru a dobândi valoare juridică, deci pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să emane de la o persoană cu discernământ;
– să fie exteriorizat;
– să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;
– să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
a) Consimțământul trebuie să fie dat de o persoană cu discernământ – întrucât actul juridic este manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, persoana care îl încheie trebuie să fie conștientă de aceste efecte, să le dorească, deci persoana trebuie să aibă discernământ pentru a delibera în cunoștință de cauză.
b) Consimțământul trebuie să fie exteriorizat (declarat). Voința juridică pentru a deveni consimțământ trebuie să fie exteriorizată, în general, numai voința exteriorizată poate aduce la cunoștința lumii exterioare o activitate a vieții psihice.
Voința reală, rămasă în interior, nu produce efecte juridice deoarece nu poate fi cunoscută de alții și nici nu poate intra în contact cu altă voință pentru a se realiza acordul de voință specific actelor bilaterale și multilaterale.
Voința exteriorizată îndeplinește așadar o dublă funcție. Pe de o parte, ea fiind un act susținut de voința internă reprezintă mijlocul prin care cel ce se exprimă urmărește de a-și materializa voința sa prin producerea unor consecințe juridice. Dar totodată voința sa exteriorizată este o exprimare făcută anume pentru a fi receptată și luată la cunoștință de alții; adică, ea este un act de comunicare socială. Desigur declarația exteriorizată va fi în primul rând un reper pentru cel care se consideră destinatarul ei.
Voința exteriorizată poate fi receptibilă, când ea este îndreptată în direcția celui care trebuie să o recepteze; pentru a fi valabilă ea trebuie neapărat să fie receptată de destinatar. De altă parte, ea poate fi exteriorizată nereceptibil, când este lansată fără a trebui receptată de destinatar (de exemplu, testamentul, oferta publică etc.). În dreptul nostru civil părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a consimțământului, potrivit principiului consensualismului actelor juridice. Deci, prin simpla manifestare de voință se naște valabil actul juridic. De la principiul consensualismului actelor juridice fac excepție actele solemne care trebuie să îmbrace formele prevăzute de lege pentru validitatea actelor juridice (ad validitatem) și cele pentru dovedirea actelor juridice (ad probationem).
Modurile de exteriorizare a consimțământului sunt variate:
– declarație expresă făcută verbal; prin scris, prin gest (chemarea unui taxi printr-un semn), prin orice fapt concludent (începerea executării unui mandat de către mandatar), prin adoptarea unei atitudini (staționarea taxiurilor în locurile rezervate deși acest exemplu este, după cum vom vedea, discutabil).
Voința exteriorizată automatizat. O situație particulară o reprezintă voința exteriorizată automatizat. Este vorba de exteriorizarea voinței cu ajutorul instalațiilor automate de prelucrare a datelor și care sunt voințe exprimate în mod valabil (de exemplu, telefonul cu fise sau cartelă, bancomatul sau tonomatul etc.). Aceasta deoarece instalația sau aparatul nu decide autonom (de unul singur) ci doar se supune unor operații logice în baza unui program prestabilit, în spatele acestora se află voința celui care pune în funcțiune aparatul respectiv și care are puterea de decizie de a lansa sau nu în circuitul civil voința sa juridică.
Regulile aplicabile manifestării de voință producătoare de efecte juridice sunt aplicabile și în acest caz, desigur, cu unele particularități, în special în ceea ce privește reproducerea cu fidelitate a unor asemenea exteriorizări (de pildă, defecțiuni ale aparatului etc.).
Bineînțeles, limbajul în care este exteriorizată voința internă nu trebuie să fie unul pur tehnic. Bunăoară, omul de rând nu-și dă seama întotdeauna de semnificația cuvintelor sale când spune într-un magazin: "Eu iau acest lucru" sau "Dați-mi din acele produse 4 kg" etc. Prin aceste cereri el vrea să spună, și vânzătorul îl înțelege, că el cumpără un anumit lucru sau o mulțime de lucruri la prețul cerut de vânzător; că el se obligă a-i plăti prețul lor.
Care este valoarea juridică a tăcerii? Tăcerea prin ea însăși nu constituie o manifestare de voință deci nu valorează consimțământ; cel care în fața unei oferte tace, nu exprimă nimic: nici că acceptă, nici că nu acceptă.
c) Consimțământul trebuie să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, întrucât actul juridic este manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte de drept, consimțământul trebuie să exprime angajarea autorului lui din punct de vedere juridic. Voința trebuie exprimată în așa fel încât terții să o înțeleagă ca fiind una producătoare de efecte juridice.
Intenția de a produce efecte juridice, ca o condiție a consimțământului, nu este îndeplinită când manifestarea de voință este vagă, a fost exprimată în glumă și când s-a făcut sub condiție pur potestativă (mă oblig dacă vreau).
De asemenea, obligațiile de ordin moral, cele de politețe sau amicale nu sunt obligații juridice deoarece declarația de voință n-a fost făcută cu intenția de a produce efecte juridice.
d) Consimțământul să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ. Așa cum am arătat, manifestarea de voință a părților pentru a produce efecte juridice, deci pentru a fi valabilă, trebuie nu numai să emane de la o persoană capabilă și conștientă, dar se cere ca această manifestare de voință să nu fie alterată de anumite vicii numite vicii de consimțământ.
2.1.3 Caracteristica viciilor de consimțământ
Eroarea – Momentul în care poate să apară eroarea privește nu declanșarea voinței interne (formarea consimțământului) ci și declararea transmiterea ori interpretarea voinței. Eroarea poate fi definită ca fiind falsa reprezentare a realității în conștiința persoanei care deliberează și adoptă hotărârea de a încheia actul juridic. Eroarea – după cum spunea D. Alexandresco – este starea intelectuală în care ideea realității este întunecată și ascunsă prin ideea falsă pe care o avea despre un lucru. Eroarea viciază consimțământul asupra calităților substanțiale ale bunului corporal [30, 129] asupra identității persoanei sau a calității contractantului (persoană fizică sau persoană juridică) poate vicia consimțământul dacă personalitatea a fost cauza determinantă a voinței de a încheia acte juridice civile. Viciază consimțământul și eroarea asupra naturii, obiectului sau cauzei actului. De exemplu, s-a încheiat un contract de asigurare mutuală în loc de un contract de asigurare cu primă fixă ori s-a încheiat, de către succesor, un contract de asigurare, ignorând existența altui contract de asigurare cu același obiect încheiat de antecesor .
Eroarea poate avea drept consecință anularea contractului sau numai a clauzei accesorii la care se referă.
Eroarea se deosebește de ignoranță, deoarece aceasta urmă constă din faptul de a nu avea nici o idee despre un lucru.
Potrivit criteriului consecințelor pe care le produce, eroarea se clasifică eroare obstacol, eroare viciu de consimțământ și eroare indiferentă.
1) Eroarea obstacol este cea mai gravă eroare care face ca voința celor două părți să nu se întâlnească și deci, ca actul juridic să nu se poată încheia, asemenea eroare nu constituie un simplu viciu de consimțământ ci un obstacol la încheierea actului juridic, de aceea se și numește eroare-obstacol. Sunt considerate erori obstacol:
– eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio sau error in objecto) situație în care o parte crede că încheie un anumit act juridic iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic.
– eroare asupra identității obiectului actului juridic (error in corpore), situație în care o parte crede că s-a negociat cu privire la un bun iar cealaltă parte crede că s-a negociat cu privire la un alt bun.
Atât în cazul erorii asupra naturii actului juridic (error in negotio), cât și în cazul erorii asupra identității obiectului {error in corpore), întrucât voințele părților nu s-au întâlnit, actul juridic nu s-a putut forma. Deoarece în cazul erorii obstacol manifestarea voinței este necorespunzătoare realității, o asemenea eroare este distructivă de voință juridică ducând la nulitatea absolută a actului juridic.
2. Eroarea viciu de consimțământ (numită în doctrina" franceză eroare-nulitate) este eroarea care poartă asupra calităților substanțiale ale obiectului actului juridic (error in substantia sau error in materia) sau asupra identității ori calităților persoanei cocontractante (error in personam). Aceasta este de fapt eroarea veritabilă, propriu-zisă, în dreptul nostru civil.
Eroarea constituie viciu de consimțământ numai în două cazuri:
a) când poartă asupra substanței obiectului actului juridic (error in substantia – Eroarea asupra substanței obiectului actului juridic constituie viciu de consimțământ numai când se referă la calitățile substanțiale ale obiectului deoarece partea care a încheiat actul juridic și-a manifestat voința numai în considerarea acestor calități, pe care în mod eronat le-a crezut adevărate, căci altfel nu ar fi încheiat actul. Prin substanța obiectului se înțelege atât bunul considerat în materialitatea lui (vechimea sau originea bunului a fost determinantă pentru partea care 1-a cumpărat printr-un contract de vânzare-cumpărare), cât și conținutul prestației (acțiunii ori inacțiunii) pe care subiectul activ al unui raport juridic o poate pretinde subiectului pasiv, prestație ce alcătuiește obiectul raportului juridic și al actului juridic prin care raportul juridic se naște, se modifică sau se stinge. Cum prestația este determinată de părțile din actul juridic, înseamnă că elementele ce alcătuiesc prestația vor fi privite ca substanțiale sau nesubstanțiale după cum intenția părților le-a dat sau nu acest caracter. Dimpotrivă, eroarea relativă la o calitate nesubstanțială a obiectului, adică la o calitate care nu a determinat pe autor să facă actul, nu constituie un viciu.
Cu privire la interpretarea noțiunii de substanță a obiectului actului juridic, în doctrină și jurisprudență s-au pendulat trei concepții:
– concepția obiectivă (din dreptul roman) potrivit căreia eroarea "in substantiam" se reduce la eroarea asupra materiei din care este alcătuit bunul; în cadrul ei are prioritate criteriul obiectiv al naturii materiale a bunului, ignorându-se parțial intenția părților. Astfel, convenția nu va fi nulă când obiectul achiziționat, deși este de aur, nu este de aur masiv (ci doar un aliaj), deși s-a dorit aur pur;
– concepția subiectivă are o imagine mai cuprinzătoare, astfel încât în conținutul noțiunii de substanță se include totdeauna și orice altă însușire care a fost determinantă la încheierea actului juridic; așadar, calitățile esențiale ale obiectului sunt nu numai însușirile materiale naturale ale acestuia, ci și elementele secundare (autenticitate, vechime etc.). Această concepție este dominantă;
– concepția intermediară acreditează teza potrivit căreia prin noțiunea de substanță a actului juridic se înțeleg acele calități pe care opinia generală și obiceiurile le consideră drept esențiale (substanțiale), sau a căror reunire determină natura specifică a lucrului [28, 156-157].
Atunci când eroarea cade asupra valorii prestației nu mai este vorba de calitățile substanțiale ale obiectului, deci nu mai suntem în prezența erorii ca viciu de consimțământ, ci în prezența leziunii ca viciu de consimțământ.
b) când poartă asupra persoanei cu care s-a încheiat actul juridic (error in personam). Eroarea asupra persoanei constituie viciu de consimțământ în acele acte juridice în care considerația persoanei cocontractantului sau calitățile sale esențiale sunt determinante la încheierea actului juridic, cum ar fi în cazul căsătoriei sau al contractelor încheiate intuitu personae. Eroarea asupra persoanei poate conduce la nulitatea unei adopțiuni. Dacă, însă, identitatea persoanei nu este contestată, eroarea asupra numelui ei nu constituie un motiv de anulare a contractului. Trebuie menționat faptul că, față de împrejurarea că actele juridice cele mai frecvente sunt cele cu titlu oneros, în care identitatea și calitățile persoanei cocontractante sunt indiferente, eroarea asupra persoanei ca viciu de consimțământ este constatată foarte rar în practica judiciară.
Indiferent după cum este vorba de eroare asupra substanței obiectului sau eroare asupra persoanei, pentru a constitui viciu de consimțământ eroarea trebuie să prezinte o anumită gravitate și să fi fost determinantă, hotărâtoare la încheierea actului juridic, în sensul că partea care a căzut în eroare nu ar fi contractat dacă cunoștea realitatea. Acesta este și motivul pentru care legiuitorul a limitat cazurile de eroare ca viciu de consimțământ, la cea asupra substanței și cea asupra persoanei dar numai când identitatea și calitățile persoanei au fost determinante la încheierea actului juridic.
Pentru ca eroarea ca viciu de consimțământ să fie reținută nu se cere ca ambele manifestări de voință să fi fost viciate ci este de ajuns ca eroarea să fi viciat voința uneia dintre părți.
Eroarea constituind o stare de fapt poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, inclusiv prin martori și prezumții. Vicierea manifestării de voință este de natură să atragă sancțiunea nulității relative (anulabilitatea) a actului juridic în vederea anulării actului juridic pentru vicierea consimțământului prin eroare, se cer îndeplinite două condiții:
– să se facă dovada că însușirile substanțiale ale obiectului sau ale persoanei au fost determinante pentru încheierea actului juridic de către partea căzută în eroare (în sensul că n-ar fi încheiat actul dacă cunoștea realitatea);
– la actele juridice bilaterale cu titlu oneros (la actele unilaterale cu titlu oneros nu se pune o asemenea problemă) să se facă dovada că cocontractantul a știut sau trebuia să știe că partea a căzut în eroare asupra substanței obiectului.
3. Eroarea indiferentă (inexpresivă sau ușoară) este eroarea care nu are nici o influență asupra validității actului juridic deoarece poartă asupra unor împrejurări mai puțin importante ale actului juridic. Evident că o asemenea eroare nu afectează validitatea actului juridic neavând nici o consecință juridică.
Tot eroare indiferentă este și cea care se referă la insolvabilitatea cocontractantului sau la vale obiectului. Trebuie apoi să distingem și eroarea privind voința declarată care presupune modul în care cel ce consimte își manifestă voința, condițiile în care mân tarea se face cunoscută destinatarului ei, ori modalitatea în care a interpretată de către cealaltă parte.
Situațiile pot fi însă nuanțate, așa cum vom arăta în continuare, criteriul naturii realității asupra căreia poartă eroarea, se disting:
a) Eroarea de fapt (error facti) care constă în falsa reprezentare a situații de fapt cu privire la încheierea actului juridic.
Doctrina germană acordă o mare importanță erorii (Irrtum). Ea deosebește disensiunea deschisă (der offene Dissens) care are loc atunci când părțile știu că nu s-au înțeles asupra tuturor clauzelor din contract, de disensiunea ascunsă sau acoperită când părțile cred eronat că sau înțeles asupra clauzelor contractuale, deși în realitate ele nu s-au înțeles.
b) Eroarea de drept (error jus) care constă în falsa reprezentare a existenței ori conținutului unei norme de drept. În doctrină s-a susținut că eroarea de drept nu ar putea constitui viciu de consimțământ deoarece nimeni nu poate invoca necunoașterea legii (nerno censetur legem ignorare).Printr-un argument per a contraria eroarea de drept poate fi luată în considerație în alte cazuri deci și pentru a constitui viciu de consimțământ, în cazul erorii de drept, cel ce o invocă arată că și-a dat consimțământul ca urmare a cunoașterii inexacte a realității, situație în care legea civilă prevede sancțiunea nulității [19, 162-163]. Pe lângă aceste argumente de text care pledează în favoarea admiterii erorii de drept, există și numeroase argumente de fapt: Monitorul Oficial nu este întotdeauna accesibil omului de rând, mediocritatea redactării unor acte normative, interpretările inexacte pe care instanțele le pot da unor dispoziții legale prin decizii repetate, imposibilitatea de a asimila întreaga materie legislativă și mai ales de a interpreta regulile de drept obscure (care nu sunt o raritate) etc.
Eroarea de drept presupune nu numai necunoașterea conținutului propriu-zis al unei norme juridice ci și interpretarea ei greșită.
Dolul (viclenia). Prin dol, se înțelege inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene în scopul încheierii unui act juridic. Alți autori definesc dolul mai larg, astfel el fiind orice viclenie, manoperă, înșelăciune utilizată pentru a-1 induce în eroare pe partener și a-1 determina să încheie actele juridice necesare [30, 130]. Manoperele dolosive cunosc o gamă infinită, între simpla tăcere și înscenările fastuoase, dar au o trăsătură comună: intenția de a-1 înșela pe celălalt.
Așadar, acest viciu de consimțământ este tot o eroare dar în acest caz eroarea nu este spontană ci este provocată de cealaltă parte, prin manoperele dolosive (viclene) pe care le folosește.
Denumit și viclenie, dolul apare într-o accepțiune empirică ca o perfidie, un vicleșug ce surprinde partea cocontractantă prin prezentarea falsă ori mincinoasă a realității.
Dolul se compune din două elemente:
a) un element intențional (subiectiv) care constă din intenția, voința de a induce în eroare o persoană pentru a o hotărî să încheie un act juridic;
b) un element material (obiectiv) care constă în folosirea de mijloace viclene (manopere dolosive, acte de șiretenie, abilități sau mașinațiuni, puneri în scenă etc.) prin care persoana este indusă în eroare. Dacă manoperele întrebuințate de o parte contractantă nu sunt culpabile, atunci nu vom putea vorbi de doi.
Pentru existența acestui viciu de consimțământ (dolului) trebuie să fie îndeplinite cumulativ ambele sale componente (intențional și material).
Mijloacele viclene pentru a constitui dolul trebuie să prezinte o anumită gravitate (dolus malus). Mijloacele viclene pot consta din fapte comisive sau din fapte omisive. În practica contractuală, de regulă, pentru a induce în eroare o persoană, se recurge la fapte comisive (manopere dolosive). Simpla tăcere nu constituie prin ea însăși un dol.
Pentru a constitui viciu de consimțământ, dolul trebuie să îndeplinească două condiții cumulative:
a) să fie determinant pentru manifestarea de voință de a încheia actul juridic, în sensul că altminteri partea nu ar fi contractat. Nu constituie viciu de consimțământ dolul incident care nu este determinant pentru manifestarea de voință la încheierea actului juridic deoarece și în lipsa lui s-ar fi încheiat actul. Caracterul determinant al dolului la încheierea actului juridic se apreciază de la caz la caz, adică in concreta;
b) să provină de la cealaltă parte sau mai exact spus, de la una din părțile contractante. Dacă provine de la un terț dolul nu are nici o influență asupra validității actului juridic. Dacă o parte a fost complice la dolul săvârșit de către un terț împotriva celeilalte părți, aceasta va atrage anularea actului juridic deoarece partea cu intenție a înlesnit sau a ajutat la provocarea erorii prin mijloace viclene.
Vom fi de asemenea în prezența dolului ca viciu de consimțământ și în cazul în care acesta a fost săvârșit de un reprezentant (de pildă, mandatarul) sau de prepusul uneia dintre părți.
Dolul constituind un fapt juridic poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv proba testimonială și prin prezumții. Actul juridic viciat prin dol este lovit de nulitate relativă (este anulabil). întrucât dolul are o natură juridică dublă, de viciu de consimțământ și de faptă ilicită a autorului manoperelor dolosive, poate constitui temei atât pentru anularea actului juridic, cât și pentru o acțiune în despăgubire în materia liberalităților, dolul se concretizează sub forma captației și sugestiei, adică în specularea afecțiunii ori pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donație sau un legat. Pentru ca sugestia și captația să poată provoca anularea unui testament, trebuie ca ele să fie exercitate prin uneltiri viclene sau alte mașinațiuni, fără de care testatorul nu ar fi consimțit să dispună așa cum a dispus prin testament.
Comparație între dol și eroare, între cele două vicii de consimțământ (eroarea și dolul) există unele asemănări și deosebiri care trebuie cunoscute pentru o mai facilă aplicare a textelor ce le reglementează.
Asemănări:
– invocarea și dovedirea oricăreia dintre aceste două vicii atrage anularea actului juridic încheiat, cu alte cuvinte acest act este lovit de nulitate relativă pe care n-o poate invoca decât victima viciului;
– ambele vicii fiind elemente de fapt, pot fi dovedite prin orice mijloace de probă, inclusiv prin martori și prezumții.
Deosebiri:
– pentru a constitui viciu de consimțământ, eroarea trebuie să cadă fie asupra calităților substanțiale ale obiectului actului juridic, fie asupra identității sau calităților persoanei cocontractante, pe când dolul constituie viciu de consimțământ chiar dacă manoperele dolosive vizează și alte elemente ale actului juridic (eroarea lezionară);
– spre deosebire de proba erorii, care este mai greu de dovedit, dovada dolului este mai ușoară datorită elementului material al acestuia (mijloacele dolosive);
– pe când eroarea are ca efect acțiunea în anularea actului juridic, dolul are ca efect atât acțiunea în anularea actului, cât și o acțiune în despăgubire.
Violența. Consimțământul la încheierea unui act juridic este viciat prin violența atunci când persoana în cauză este amenințată cu un rău în așa fel încât i se insuflă o temere de natură a o face să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Obiectul amenințării poate să fie de natură patrimonială sau poate să vizeze integritatea fizică ori morală a unei persoane. Și violența are o structură complexă incluzând două elemente distincte:
– un element exterior constând într-o amenințare cu un rău de natură fizică (omor, lovituri etc.), de natură patrimonială (distrugerea unor bunuri, sistarea unor plăți etc.) ori de natură morală (părăsirea, atingerea onoarei, dezvăluiri nedorite etc.);
– un element psihologic constând din starea de teamă insuflată persoanei, de natură a o constrânge să încheie un act pe care altfel nu l-ar fi încheiat, ca mijloc de a evita răul cu care a fost amenințată. De fapt, ceea ce viciază voința (consimțământul) este tocmai această teamă insuflată de violență, teamă care dă naștere motivului determinant care determină hotărârea victimei de a încheia actul în scopul de a evita astfel răul – motiv determinant care nu ar fi existat (și hotărârea încheierii actului nu s-ar fi luat) dacă n-ar fi existat violența (amenințarea), adică, dacă voința sa ar fi fost liberă, neviciată.
Doctrina și practica disting între:
1. violența fizică (vis) existentă atunci când amenințarea cu un rău privește integritatea fizică ori bunurile persoanei.
2. violența morală (metus) atunci când amenințarea se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.
Pentru a justifica anularea actului violența trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) amenințarea să fi fost injustă – nu orice amenințare prin ea însăși, constituie o violență, un viciu de consimțământ, ci numai atunci când amenințarea este nejustificată, când reprezintă o încălcare a legii. Va fi însă violență – viciu de consimțământ în cazul în care, deși se urmărește realizarea unui drept, s-ar folosi mijloace ilicite. Cât privește folosirea unor mijloace legale în scop ilicit, dacă aceasta nu îndeplinește cerințele violenței – viciu de consimțământ, va putea fi sancționată ca un abuz de drept;
b) amenințarea să fi fost determinantă pentru hotărârea încheierii actului, în aprecierea acestei condiții se ține seama de împrejurări ca: vârsta, sexul, gradul de cultură al victimei amenințării. Amenințarea nu trebuie să provină neapărat de la celălalt contractant. În aprecierea acestei cerințe se temerea insuflată trebuie să fie „raționabilă după dânsa”, adică să fie hotărâtoare pentru încheierea actului juridic
În literatura juridică s-a considerat uneori, că ar trebui (cel puțin de lege ferenda) să se admită anularea unui act și în situațiile în care amenințarea cu un rău provine dintr-o împrejurare exterioară (stare de necesitate), în stadiul actual al textelor (de lege lata) această soluție nu poate fi admisă dar în unele cazuri – atunci când una din părți a exploatat situația profitând de starea celeilalte părți pentru a obține încheierea unui act juridic vădit inechitabil acest act va putea fi considerat ca lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală.
Leziunea. Leziunea a fost definită ca reprezentând paguba materială pe care o suferă una din părțile unui contract oneros și comutativ din cauza disproporției vădite de valoare dintre cele două prestații reciproce (privite ca echivalente valoric).
Ca domeniu de aplicare se poate vorbi despre leziune numai în contractele bilaterale cu caracter oneros și comutativ, în care părțile se obligă la prestații reciproce considerate, în principiu, ca fiind valoric echivalente.
Ca structură, leziunea ca viciu de consimțământ implică, în concepția obiectivă, un singur element: acela al disproporției vădite de valoare între prestațiile reciproce; în concepția subiectivă însă, leziunea presupune și vicierea consimțământului de către starea de nevoie în care se găsește una din părți, stare de care profită cealaltă parte pentru a obține foloase disproporționate.
Privire comparativă asupra viciilor de consimțământ. Toate cele patru vicii de consimțământ examinate, prezintă între ele următoarele puncte de asemănare:
1. Viciul de consimțământ trebuie să fi fost determinant la încheierea actului juridic;
2. Viciul trebuie să fie dovedit, nu se prezumă;
3. Sancțiunea juridică pentru oricare dintre viciile de consimțământ este aceeași: anulabilitatea actului (nulitatea relativă);
4. Este suficient ca viciul să afecteze consimțământul unei singure părți (în actele bilaterale), nefiind necesar ca viciul să fie comun.
Între viciile de consimțământ există și unele deosebiri (pe lângă cele ce țin de însăși natura și definiția lor) și anume:
1. Din punct de vedere al probei, eroarea este mai greu de dovedit (pentru că constă dintr-un element subiectiv), în timp ce dolul, violența și leziunea sunt mai ușor de dovedit prin faptul că au în structură și un element obiectiv, exterior;
2. Eroarea viciază consimțământul numai când privește calitățile substanțiale ale obiectului sau ale persoanei (în contractele intuitu personae), pe când dolul viciază voința indiferent asupra cărui element determinant poartă eroarea provocată;
3. Din punct de vedere al sancțiunii aplicabile, dolul și violența – constituind în sine fapte ilicite – pot atrage pe lângă sancțiunea nulității relative și răspunderea civilă delictuală, adică obligarea celui vinovat Ia plata de despăgubiri .
2.1.4 Acordul de voință
Ce reprezintă acordul de voință, acesta fiind punctul de comun acord privind încheierea unui act juridic civil, de regulă contract. În mod necesar, chiar atunci când părțile sunt față în față, una dintre ele ia inițiativa, exprimându-și voința de a contracta, făcând propuneri pe care le adresează celeilalte părți, iar dacă aceasta din urmă le acceptă, se formează contractul. [31, 46-47]. Așadar, acordul de voință al părților se realizează prin ofertă și acceptare.
Oferta de a contracta și acceptarea ei reprezintă cele două laturi ale voinței de a contracta, laturi care, inițial, apar separate, dar care, prin întâlnirea lor, ajung a se reuni în ceea ce numim acordul de voință.
Mecanismul prin care se realizează această reunire a ofertei cu acceptarea reprezintă mecanismul însuși al încheierii contractului și el va constitui obiectul expunerii din prezenta secțiune.
Faptul că în unele situații acordul de voință trebuie să îmbrace o anumită formă – cazul contractelor solemne – ori trebuie să fie însoțit de remiterea materială a lucrului – cazul contractelor reale – nu modifică în mod substanțial formularea de mai sus, ci o circumstanțiată, în sensul că anumite contracte nu pot fi considerate încheiate decât dacă întâlnirea ofertei cu acceptarea se realizează cu îndeplinirea unor condiții suplimentare: respectarea formei solemne ori remiterea materială a lucrului. Aceste condiții suplimentare vor trebui, așadar, să fie avute în vedere la examinarea mecanismului de încheiere a contractelor cărora le sunt aplicabile.
Încheierea contractului și condițiile de validitate ale acestuia, încheierea contractelor nu poate fi, în fond, despărțită de elementele ținând de validitatea contractului încheiat: orice contract se încheie în ideea validității sale.
Validitatea contractului presupune mai mult decât o simplă analiză a mecanismului de formare a acordului de voință; ea presupune examinarea, de sine stătătoare, a condițiile esențiale pentru validitatea convenției, și care sunt: capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza. Cercetarea validității contractului presupune, așadar, examinarea capacității părților contractante – persoane fizice ori persoane juridice – atât sub aspectul capacității de folosință, cât și sub acela al capacității lor de exercițiu. Presupune, de asemenea, o cercetare de conținut a contractului, privind în special ceea ce este definitoriu pentru orice act juridic, deci și pentru orice contract – voința juridică.
Aici avem în vedere nu atât mecanismul întâlnirii ofertei cu acceptarea, cât și conținutul ofertei și acceptării, care, reunite, formează ceea ce numim acordul de voință [39, pag 41].
După cum este cunoscut, voința juridică interesează prin două laturi esențiale: consimțământul – ca hotărâre de a te obliga juridicește si ca manifestare a acestei hotărâri – și cauza sau scopul actului juridic.
Consimțământul nu poate fi cercetat, în el însuși, rupt de ceea ce se află dincolo de manifestarea exterioară; el nu poate fi examinat fără a se lua în considerare voința internă – element de ordin psihologic ce poate explica, fundamenta sau uneori, infirma, manifestarea exterioară de voință.
Pe de altă parte, cel de-al doilea element al voinței juridice – cauza sau scopul actului juridic – vine să precizeze limitele care țărmuresc întinderea voinței interne, păstrând din cuprinsul obiectiv, deosebit de bogat și complex, al acestei voințe, numai ceea ce este relevant din punct de vedere juridic. Tot ceea ce trece dincolo de hotarul trasat de cauza sau scopul actului juridic intră în sfera simplelor motive de ordin psihologic, care nu prezintă interes din punctul de vedere al analizei formării valabile a actului juridic.
l. Oferta. Tratativele legate de încheierea contractului încep cu o propunere de a contracta, făcută de către o persoană. Această propunere poartă denumirea de ofertă sau policitațiune. Ea reprezintă prima manifestare de voință, deci primul pas pentru formarea acordului de voință.
Oferta este propunerea de a contracta, în anumite condiții, adresată unei persoane determinate sau unor persoane nedeterminate. Ea se face de obicei într-o formă expresă și directă prin viu grai ori prin scris (de pildă, trimiterea unui proiect de contract). Ea se poate exprima sub diferite alte forme, precum: trimiterea de cataloage cuprinzând descrierea mărfurilor și indicarea prețurilor, expunerea mărfurilor într-o vitrină cu menționarea prețurilor respective. Oricare dintre acestea înseamnă o ofertă de vânzare, în temeiul căreia oricine care consimte să plătească prețul afișat are dreptul să ceară să i se vândă marfa.
Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar în mod tacit. Desigur că simpla tăcere nu poate să aibă o semnificație juridică deosebită. Atunci însă când, date fiind împrejurările în care se produce, din tăcere se desprinde cu precizie o anumită atitudine ce poate avea efecte juridice, ea va trebui să fie avută în vedere, în realitate, ceea ce interesează este tocmai această atitudine în care se exprimă voința juridică [39, 42].
Oferta, fără a înceta de a fi directă și certă, poate însă să nu fie expresă, ci tacită. De pildă, prezența unui vehicul într-o stație anume destinată vehiculelor de transport în comun, cu preț tarifar, constituie o ofertă, iar acțiunea unei persoane de a se sui într-un asemenea vehicul constituie o acceptare a ofertei, deci încheierea contractului de transport.
Oferta, (ca de altfel și, acceptarea), fiind o manifestare de voință, trebuie să îndeplinească toate condițiile generale, cerute unei manifestări de voință, efectuată cu scopul de a produce efecte juridice.
Oferta trebuie să fie fermă, adică să exprime voința neîndoielnică de a încheia contractul, dacă oferta este acceptată.
Oferta, chiar și atunci când este tacită, trebuie să fie neechivocă. Astfel, expunerea unui obiect în vitrina unui magazin cu eticheta prețului de vânzare constituie o ofertă neechivocă, pe când simpla expunere a unui obiect, fără indicarea prețului de vânzare, poate să însemne numai expunerea unui model. De aceea, uneori, spre a evita echivocul se precizează: „obiectele expuse în vitrină nu se vând".
Oferta mai trebuie să fie precisă și completă, adică să conțină toate elementele constitutive ale contractului, toate clauzele necesare, astfel încât, pentru încheierea acestuia, să fie suficientă o acceptare pură și simplă. Oferta nu trebuie să cuprindă acele condiții sau clauze care rezultă din reglementarea supletivă a legii sau din obiceiuri.
În contractele ce se încheie intuitu personae, oferta nu poate fi făcută decât de o persoană determinată. Dacă în privința unor asemenea contracte se face ofertă publică (de pildă, pentru angajarea de specialiști), aceasta nu constituie o ofertă precisă și completă, ofertantul poate refuza să contracteze cu cel care nu le îndeplinește.
Oferta fiind destinată ca, prin acceptarea ei de către destinatar să formeze contractul, atunci, atâta timp cât nu este acceptată, poate fi revocată. Prin urmare, oferta neacceptată este revocabilă, chiar dacă a ajuns la destinatar; tot astfel oferta este caducă dacă a expirat termenul pentru care a fost emisă, ori dacă mai înainte de acceptarea ei, ofertantul moare sau devine incapabil.
Regula revocabilității ofertei suferă însă unele excepții. Astfel, dacă ofertantul a fixat un termen înăuntrul căruia să se facă acceptarea, oferta nu mai este revocabilă până la expirarea acestui termen, care de altfel poate fi tacit. Se poate considera chiar că orice ofertă conține un termen înăuntrul căruia să se facă acceptarea, oferta nu mai este revocabilă până la expirarea acestui termen, care de altfel poate fi și tacit. Se poate considera chiar că orice ofertă conține un termen tacit pentru acceptare, termen care ar implica, cel puțin timpul necesar pentru examinarea ofertei și pentru ca răspunsul acceptantului să ajungă la ofertant; dacă până la expirarea acestui termen, acceptarea nu se produce, oferta devine caducă, iar dacă în acest interval de timp oferta este acceptată, contractul se consideră încheiat, chiar dacă între timp oferta a fost, în fapt, revocată.
2. Acceptarea, întocmai ca și oferta, acceptarea acesteia trebuie să îndeplinească condițiile unei manifestări de voință producătoare de efecte juridice.
Forma acceptării nu este supusă unor condiții speciale, ci este suficient ca din felul manifestării, să rezulte voința neîndoielnică de a accepta oferta respectivă; acceptarea este expresă, când se face în scris sau verbal, și tacită, când rezultă din acțiuni ori din atitudini care pot fi interpretate în acest sens. Astfel, începutul executării unui contract nu poate fi interpretat decât ca o acceptare a ofertei.
Cu privire la acceptarea tacită se pune problema de a ști ce valoare juridică poate să aibă simpla tăcere, în genera) i se recunoaște valoarea juridică numai manifestării pozitive de voință, contestându-se că și tăcerea ar avea această calitate; dacă oferta nu a fost urmată de nici un răspuns, ori de nici o atitudine, din care să se poată deduce o acceptare indirectă, contractul nu se consideră încheiat.
Cu toate acestea, sunt unele împrejurări excepționale în care fie legea, în mod explicit, fie practica, acordă tăcerii valoarea unei acceptări (qui tacet consetire videtur). Astfel legea consacră tacita reconductio, adică reînnoirea contractului de locație, dedusă din faptul că la sfârșitul termenului contractului, locatarul continuă să rămână și este lăsat în posesie, fără nici o împiedicare din partea locatorului; din faptul că locatorul păstrează tăcere față de manifestarea de voință a locatorului de a se prelungi contractul de locație se deduce că el a acceptat oferta de prelungire a contractului, astfel exprimată (art. 1437 și 1452 c. civ.).
De altfel, nimic nu se opune ca părțile, printr-un acord cu privire la relațiile lor viitoare, să decidă ca simpla tăcere, urmând ofertei, să valoreze drept acceptare a acesteia.
În privința conținutului, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să se refere la același obiect ca și oferta, adică să fie conformă cu aceasta;
neconcordanța între ofertă și acceptare împiedică formarea contractului. Cu alte
cuvinte, acceptarea trebuie să fie integrală, fără rezerve și simplă – fără propuneri de
modificare a contractului – deoarece astfel ea ar echivala cu o contraofertă;
acceptarea trebuie să fie neîndoielnică, o atare problemă se pune mai cu seamă
în cazul acceptării tacite (sau a acceptării prin simpla-tăcere);
cât privește condițiile privind persoana acceptantului, trebuie să facem o distincție; dacă oferta a fost făcută unei persoane determinate, ea nu poate fi acceptată decât de persoana căreia i-a fost făcută. Dacă dimpotrivă, oferta a fost făcută unei persoane nedeterminate (ad incenam personam), ea poate fi acceptată de către oricine (de pildă, în cazul mărfurilor cu indicarea prețurilor, expuse în vitrina unui magazin);
în ceea ce privește momentul în care acceptarea poate interveni pentru a produce efectele sale specifice – adică încheierea contractului – acest moment trebuie să se situeze, în orice caz, mai înainte ca oferta să fi devenit caducă (prin moartea ori incapacitatea ofertantului sau prin expirarea termenului prevăzut în ofertă), ori să fi fost revocată (în condițiile în care acest lucru este posibil). Intervenită după acest moment, acceptarea este tardivă. De asemenea, acceptarea nu mai poate interveni dacă destinatarul ofertei a devenit incapabil sau a murit mai înainte de a-și fi manifestat voința de a accepta; moștenitorii săi nu pot accepta oferta, iar ofertantul nu mai este ținut de oferta făcută.
Conform prevederilor legale, și anume art. 202 Cod Civil, în cazul în care efectul unui act juridic civil care trebuie îndeplinit față de altcineva depinde de acordul unui terț, acordul sau dezacordul poate fi exprimat atât față de o parte, cât și de cealaltă, acordul în cazul dat nu necesită formele stabilite pentru actul juridic.
Acordul de voință în cazul actelor juridice civile poate fi privit până la încheierea actului, acordul prealabil și acordul ulterior. Acordul prealabil este revocabil până la încheierea actului juridic în măsura în care nu reiese altfel din raport juridic în a cărui bază a fost dat acordul prealabil. Revocarea poate fi exprimată atât față de o parte cât și de cealaltă.
Acordul ulterior (confirmarea), în lipsa unor dispoziții contrare, are efect retroactiv din momentul încheierii actului juridic. Prin retroactivitate nu se desființează actele de dispoziție pe care cel care a dat confirmarea le-a făcut anterior confirmării sau care au avut loc în cursul executării silite, al îndeplinirii măsurii sechestrului ori au fost luate de administratorul insolvabilității.
2. 2 Capacitatea parților implicate
2. 2. 1 Reguli generale aplicabile capacității persoanei
În cele mai frecvente cazuri, oamenii priviți individual sunt subiecte ale raporturilor juridice. Pentru a deveni subiecte ale acestora, ei trebuie să aibă capacitate juridică, care este fixată în lege.
Ce reprezintă capacitatea părților implicate, însușirea de a face acte juridice valabile, din (lat. cpacitas sau capcitis), capacitatea fiind aptitudinea generală a persoanelor de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații. Arătăm că pentru ca o persoană să poată participa la încheierea unui act juridic civil, trebuie să aibă capacitatea juridică. Capacitatea juridică, fiind aptitudinea generală și abstractă de a avea drepturi și obligații, capătă trăsături specifice în dependență de relațiile ce se stabilesc.
În dreptul civil se face o distincție între capacitatea de folosință recunoscută în mod egal tuturor persoanelor și capacitatea de exercițiu, care este atribuită de lege potrivit unor principii care reflectă anumite „împrejurări de fapt”.
Capacitatea de folosință a persoanei juridice se deosebește de cea a persoanei fizice prin aceea că aceasta nu este generală și egală, ci este specifică fiecăreia dintre acestea. Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o parte a capacității de folosință a persoanelor fizice și a persoanelor juridice. Aceasta este o premisă a capacității de exercițiu a persoanei, cealaltă premisă fiind discernământul [12, 124] . Persoana juridică are doar drepturi și obligații izvorând din scopul pentru care a fost înființată, existând așadar principiul specialității capacității de folosință a persoanelor juridice. Prin capacitatea (civilă) înțelegem, așa cum am arătat aptitudinea persoane(fizice sau juridice) de a fi subiect de drept, adică da a sta în raporturi juridice civile și prin urmare de a încheia acte juridice civile dobândind drepturi și obligații [29, 124].
Capacitatea de folosință, după cum am mai zis, este aptitudinea de a avea drepturi și obligații [27, 15], pe când capacitatea de exercițiu reprezentând posibilitatea persoanei „de a-și asuma obligații, săvârșind personal, fără reprezentare legală sau autorizare prealabilă ori asistare a vreunui ocrotitor acte juridice”.
Capacitatea civilă este o noțiune care, în înțelesul textului care o reglementează [4, art. 18-22] nu delimitează capacitatea, în virtutea căreia persoana fizică sau juridică poate fi titular de drepturi și obligații, de capacitatea reglementată în mod special în cadrul anumitor ramuri de drept, ea fiind deopotrivă folosită spre a consacra și în cadrul capacității un principiu foarte larg al dreptului, cel al egalității tuturor în fața legii.
Așadar noțiunea capacității civile ca una cu un conținut larg, reprezintă condiția obligatorie pentru calitatea de subiect de drept și este aplicată în toate ramurile de drept, în cazul nostru și în dreptul civil.
Capacitatea civilă este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor, indiferent de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență la politică, avere, origine socială, grad de cultură sau alte criterii similare [4, art23 (1)]. Persoana fizică nu poate fi lipsită de capacitatea de folosință, și nimeni nu poate fi limitate în capacitatea de folosință ți exercițiu decât în cazurile și modurile prevăzute de lege.
Capacitatea de folosință, ca aptitudine generală și abstractă, de a fi titular de drepturi și obligații îl însoțește pe om pe tot parcursul vieții.
Persoana fizică dobândește această capacitate:
– de la naștere, ca regulă;
– din momentul concepției copilului, ca excepție, cu condiția însă de a se naște viu (de interes major în cazul în care și acesta vine la moștenire). Pe când persoana juridică dobândește această capacitate din momentul în care ia ființă. Are o capacitate de folosire restrânsă chiar de la data actului de înființare (adică înainte de înregistrare), cât privește drepturile ce se constituie în favoarea ei; (neîndeplinirea obligațiilor necesare pentru ca persoana juridică să ia naștere în mod valabil).
Capacitatea de exercițiu – presupune aptitudinea unei persoane de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații săvârșind acte juridice.
Orice persoană fizică are capacitatea de folosință, indiferent de faptul că are sau nu o voință conștientă și suficient de dezvoltată pentru a-și da seama de semnificația, importanța și urmările faptelor sale, inclusiv a actelor juridice prin care dobândește drepturi și își asumă obligații [33, 74-75].
Pentru ca o persoană fizică să poată încheia acte juridice, capacitatea sa de folosință constituie o condiție indispensabilă (sine qua non). Cel lovit de o incapacitate de folosință nu poate efectua, valabil, actele ce îi sunt interzise prin incapacitatea respectivă, chiar dacă ar avea capacitatea de exercițiu.
Capacitatea de folosință a unei persoane fizice începe și sfârșește cu viata omului. Cu toate acestea, copilul care se naște viu (nu neapărat viabil), dobândește drepturi chiar și mai înainte de a se fi născut și anume de la momentul concepției sau a zămislirii. El însă nu-și poate asuma obligații (infans conceptus pro nato habetur quoties de ejus commodis agitur). Capacitatea de folosință este inerentă personalității omului și nimeni nu poate renunța – nici parțial, nici total – la capacitatea de folosință.
Orice persoană fizică are capacitatea de a contracta, dacă nu este declarată, de către lege, ca incapabilă, dobândește capacitatea de exercitări depline la vârsta de 18 ani. Până la 14 ani este complet lipsită de capacitate de exercițiu. Între 14-18 ani are capacitatea de exercițiu restrânsă, putând face singură acte de administrare, dacă nu-i pricinuiesc vreo vătămare.
Mai subliniem că în ce privește persoana fizică, deși capacitatea civilă de exercițiu se dobândește și devine deplină numai la o anumită vârstă, când legea consideră că ființa umană dispune de suficient discernământ pentru a participa în mod independent la viața juridică, totuși nu trebuie confundată cu discernământul, căci, pe câtă vreme capacitatea este o stare de drept, recunoscută de lege oricărei persoane, discernământul este o stare de fapt a cărei existență poate fi dovedită, tot astfel și absența discernământului poate fi dovedită chiar la persoanele majore [29, 125].
În privința persoanelor juridice urmează a se avea în vedere că drepturile și obligațiile lor se exercită prin intermediul organelor persoanei juridice, ale căror acte și fapte juridice sunt actele și faptele persoanei (juridice) însăși. Atât timp cât nu au fost constituite încă aceste organe, persoana juridică poate exista, având deci capacitate de folosință, însă ea nu va avea deocamdată capacitatea de exercițiu. Voința organelor de conducere este voința persoanei juridice, astfel că actele întocmite în numele său o obligă. O persoană juridică răspunde de paguba provocată prin neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate sau prin fapta sa ilicită și culpabilă cu bunurile din patrimoniul său.
Este vorba așadar de actele și faptele juridice săvârșite de organele de conducere ale persoanei juridice în limitele puterilor care le-au fost conferite. O persoană juridică nu răspunde de obligațiile personale ale asociaților ce o compun, aceștia răspunzând în nume propriu.
Statul este persoană juridică, apărând ca subiect de drepturi și obligații.
În privința persoanelor juridice trebuie să relevăm că însăși capacitatea de folosință a acestora este restrânsă prin regula specialității, în virtutea căreia o persoană juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei. Drept urmare, persoana juridică poate săvârși orice fel de acte și deci poate încheia orice fel de contracte, dar numai în limitele determinate de scopul ei, prevăzut, ca atare, în, lege, în actul de înființare sau în statut [34, 77].
În sfârșit, mai trebuie de reținut că, privită ca o condiție esențială pentru valabilitatea actului juridic civil, capacitatea de a încheia actul trebuie să existe exact în momentul încheierii acestuia, adică în momentul exprimării consimțământului părții respective.
2. 2. 2 Incapacitățile părților
Așadar, atât în privința persoanelor fizice, cât și în privința persoanelor juridice, regula este capacitatea de încheia acte juridice civile, iar incapacitatea, excepția. Corecta înțelegere a principiului capacității presupune și următoarea subliniere: capacitatea este o stare de drept – de iure – (adică „așa cum o vede legea”), spre deosebire de discernământ, care este o stare de fapt – de facto – putând exista izolat [12, 125] . Aceasta înseamnă că incapacitățile nu pot rezulta decât din lege; ele nu se prezumă. Ca și alte excepții, și excepția de a încheia acte juridice civile trebuie să fie prevăzută expres de lege, iar textele de excepție, după cum se știe, sunt de strictă interpretare și aplicare (exceptiones sunt strictissima interpretatione).
a) Incapacități generale. Când incapacitatea de exercițiu este generală, incapabilul nu poate încheia personal nici un contract. Conform art. 21 Cod Civil, minorul care a împlinit 14 ani încheie acte juridice cu încuviințarea părinților, adoptatorilor sau curatorilor, iar în cazurile prevăzute de lege, și cu încuviințarea autorităților tutelare. Totuși legislația Republicii Moldova prevede expres unele categorii de acte pe care minorul le poate încheia de sine stătător. Minorul între vârsta de 7-14 ani poate face singur numai acte de conservare a drepturilor sale și ”unele acte juridice de o valoare patrimonială foarte redusă, necesare satisfacerii unor nevoi elementare de ordin material și cultural în comun„ acte juridice de obținere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificarea notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor”.
b) Interzisul judecătoresc, adică persoana pusă sub interdicție, din cauza alienației mintale sau a debilității mintale, nu are capacitate de exercițiu, deoarece nu poate conștientiza acțiunile sale și nu le poate dirija, astfel încât; atâta timp cât durează punerea sub interdicție nu poate încheia nici un fel de act juridic. Spre exemplu un contract încheiat în timpul interdicției este anulabil, chiar dacă ar fi fost încheiat într-un moment de luciditate.
Persona care, în urma consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri și de alte substanțe psihotrope, înrăutățește starea materială a familie sale poate fi limitată de către instanța de judecată în capacitatea de exercițiu, instituindu-se curatela [4, art.25(1),(2)]. Persoana indicată anterior are dreptul să încheie acte juridice cu privire la dispunerea de patrimoniu, să primească și să dispună de salariu, de pensie sau alte tipuri de venituri doar cu acordul curatorului.
Hotărârea judecătorească de punere sub interdicție are ca efect transformarea incapacității de fapt, naturală și intermitentă a alienatului mintal sau a debilului mintal, într-o incapacitate de drept, totală și continuă, care înlătură, din punct de vedere juridic, capacitatea naturală, din timpul intervalelor de luciditate.
Există, așadar, o prezumție legală absolută de incapacitate de exercițiu, – care suprimă, sub aspect juridic, momentele de luciditate, în acest mod proba se simplifică, reducându-se doar la o chestiune de dată, spre a se stabili dacă actul juridic considerat a fost săvârșit înainte sau după punerea sub interdicție. Dacă actul a fost încheiat după rămânerea definitivă a hotărârii de punere sub interdicție, el este anulat dar nu fiindcă a fost făcut de un alienat mintal, ci fiindcă a fost încheiat de către o persoană pusă sub interdicție.
Alienatul mintal sau debilul mintal, care nu a fost pus sub interdicție are deplină capacitate de exercițiu și de aceea în momentele sale de luciditate, el poate încheia orice fel de contracte, ca orice persoană capabilă. Dacă se cere anularea unui contract încheiat de o asemenea persoană, trebuie să se dovedească incapacitatea lui de fapt, starea de alienație mintală în momentul încheierii actului. Aceasta deoarece, spre deosebire de cel pus sub interdicție, care este prezumat în mod absolut incapabil, alienatul neinterzis este prezumat, până la proba contrarie, pe deplin capabil.
c) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are o capacitate de exercițiu restrânsă, în virtutea căreia el își exercită toate drepturile și își execută tot astfel obligațiile, dar, în genere, numai cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate face singur, deci fără încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui, actele de conservare, precum și actele de administrare a patrimoniului, dar acestea din urmă numai în măsura în care nu-i pricinuiesc o leziune.
Minorul care a săvârșit un act de administrare nu poate cere desființarea acestuia și deci restituirea prestațiilor făcute în temeiul acestui act – decât dacă dovedește că a suferit o leziune și numai în măsura acestei leziuni (restituitur minor non tanquam minor sedtanquam laesus. Rezultatul economic favorabil al actului constituie o prezumție puternică a capacității minorului, în virtutea căreia i se refuză acestuia dreptul la acțiune în justiție. Drept urmare, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani este capabil să facă – în măsura în care nu-1 vătăma – personal și singur, fără prealabila încuviințare, acte care nu depășesc sfera administrării patrimoniului, cum ar fi contractele privitoare la reparațiile de întreținere a bunurilor sale, contracte de asigurare a acestora în determinarea limitelor incapacității minorului trebuie să se țină seama și de faptul că minorul se poate obliga prin fapta sa ilicită săvârșită cu discernământ.
Incapacități speciale. Incapacitățile speciale nu pot rezulta decât dintr-o dispoziție anume a legii
Cât privește importanța distincție; dintre incapacitatea generală și cea specială, aceasta se învederează «mai cu seamă pe terenul probelor; în cazul incapacității generale, actul este declarat nul dacă nu se dovedește că el se încadrează în categoria celor pe care incapabilul era, în mod excepțional, îndreptățit de lege să-1 săvârșească; dacă, dimpotrivă, este vorba de incapacitate specială, atunci, până la dovada contrarie, partea respectivă se consideră capabilă, deoarece incapacitățile nu se pot prezuma.
2. 3 Obiectul actului juridic civil
2. 3. 1 Noțiunea și necesitatea obiectului ca element de valabilitate
Spre deosebire de Codul Civil din 1964, codul Civil în vigoare conține, la capitolul dedicat condițiilor de valabilitate a actului juridic civil, o normă referitoare la obiectul actului juridic civil, astfel art.206 definește obiectul actului juridic ca o condiție de valabilitate, precum și condițiile ce urmează a fi respectate pentru ca obiectul actului juridic civil să fie valabil.
Prin obiect al actului juridic civil se înțelege conduita părților stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acțiunile sau inacțiunile la care părțile sunt îndreptățite sau de care sunt ținute [12, 138] . Potrivit prevederilor legale, și anume art.206 "obiect al actului juridic este obligația persoanei care a încheiat actul juridic”, de aici rezultă că prin "obiect al actului juridic trebuie să înțelegem prestația (adică acțiunea sau inacțiunea) pe care subiectul activ o poate pretinde iar subiectul pasiv este obligat să o săvârșească în temeiul angajamentului luat prin încheierea actului juridic. Astfel, obiectul actului juridic este identic cu obiectul obligațiilor cărora actul juridic le dă naștere (sau cu obiectul raportului juridic al cărui izvor îl constituie actul) [40, 119]. Așa cum drept obiect pentru raporturile juridice este considerată conduita prescrisa, iar ca obiect derivat sunt bunurile sau lucrurile, tot așa și în cadrul actului juridic civile, bunurile sunt luate ca fiind bunuri materiale derivate. Orice act juridic are drept obiect crearea de obligații, iar obiectul obligației este întotdeauna o prestație (de a da, de a face, sau a nu face); prestația, la rândul ei, are drept obiect, fie transmiterea unui drept, fie un fapt al debitorului (fapt pozitiv sau o abstențiune) [34, 84-85].
Atunci când acțiunea sau inacțiunea, adică prestația, se referă la un lucru, la un bun, acest lucru constituie obiectul prestației și, indirect, constituie obiectul exterior la care se referă actul juridic.
Când legea se referă la obiect ca o condiție de validitate a actului juridic civil (art. 206 Cod Civil al RM), ea cuprinde în reglementarea sa, deopotrivă, atât obiectul actului, cât și obiectul obligației precum și obiectul prestației.
Cât privește obiectul actului juridic, adică felul obligațiilor care se nasc, părțile au o deplină libertate, mărginită numai de normele imperative și de regulile de conviețuire socială.
Prestația care formează obiectul obligației poate fi realizată în cele două forme ale sale: transmiterea unui drept sau un fapt. Când prestația are ca obiect transmiterea unui drept se spune în mod obișnuit că ea are ca obiect un lucru, în realitate, obiectul prestației poată fi și un drept, care nu poartă asupra lucrurilor. Dar chiar atunci când dreptul respectiv se referă la un lucru, ceea ce se transmite prin act juridic civil nu este lucrul, ci dreptul real purtând asupra lui.
În literatura de specialitate, nu toți autorii sunt de aceeași părere cu privire la ceea ce totuși reprezintă obiectul actului juridic civil, de unde sunt desprinse mai multe opinii, și anume: într-o opinie, se reține ideea că obiectul actului juridic civile este însuși obiectul raportului juridic civil născut din acel act juridic, adică conduita părților, respectiv acțiunile și inacțiunile la care aceștia sunt îndreptățite ori pe care trebuie să le îndeplinească. Într-o altă opinie, obiectul actului juridic civil constă în crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unui raport juridic [27, 96] . În cea de-a treia opinie, obiectul actului juridic civil constă în interesele reglementate de părți, în baza și în limitele legii, prin mijlocirea actului juridic [18, 213]. Celor două opinii din urmă le-au fost aduse o serie de critici, și anume în cazul celei de a doua a fost confundat obiectul cu efectul general al actului juridic civil, pe când în cea de-a treia opinie obiectul este confundat cu cauza actului juridic civil, deoarece „interesul” ține de cauza actului și nici de cum nu de obiectul acestuia.
Problema obiectului actului juridic este destul de controversată [34, 9] , astfel în literatura de specialitate sun propuse o serie de opinii, și anume:
a) În lucrările de teorie generală a dreptului civil, ca și în lucrările de teorie generală a dreptului se susține ideea precum că „obiectul actului juridic îl formează anumite acțiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde și pe care celălalt subiect este obligat a le săvârși” [28, 108]. În cadrul acelor acte juridice unilaterale, subiectul activ (determinat) are, în principiu, numai drepturi, iar subiectul pasiv (nedeterminat) numai obligații (corelative drepturilor subiective) – obligația negativă de a nu face. În cazul actelor juridice bilaterale, contractele, fiecare subiect este, deci și subiect pasiv și subiect activ. Totuși în ce constă obligația subiectului pasiv, ea fiind îndatorirea de a avea o anumită conduită care constă în săvârșirea sau abținerea de la săvârșirea anumitor acțiuni (să dea, să facă sau să nu facă ceva). Obligația corespunde deci dreptului subiectiv al celuilalt participant și poate fi impusă. La nevoie prin forța coercitivă a statului. Drepturile subiective și obligațiile părților – care alcătuiesc obiectul actului juridic civil –sunt așadar, legate între ele, fiecare drept subiectiv corespunzându-i o obligație, după cum fiecare obligație îi corespunde un drept subiectiv. Ele au un cuprins corelativ, în sens că ceea ce poate pretinde subiectul activ este tocmai ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv. În concluzie, din analiza dată putem deduce că de cele mai multe ori, fiecare parte are mai multe drepturi sau obligații simultan, și invers.
b) Unii autori consideră că numai bunurile materiale pot constitui obiect al actului juridic, și că actele ce nu se referă la un obiect material nu pot da naștere la raporturi juridice materiale. Adepții acestei opinii susțin materialitatea obiectului actului juridic civil. Anume aici ne putem referi la conținutul articolelor Codului Civil, referitor la bunuri. Astfel obiectele actelor juridice civile pot fi:
1) bunuri imobile și bunuri mobile – imobile fiind bunurile care au o așezare fixă și stabilă, cum ar fi pământul, clădirile și, în genere, tot ceea ce este durabil legat de sol și mobile fiind bunurile care nu au o așezare fixă și stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el însele, fie cu concursul unei forțe străine.
2) bunurile divizibile și bunurile indivizibile – este divizibil bunul care poate fi împărțit în natură fără a i se schimba destinația economică, de exemplu o bucată de stofă, un teren și este indivizibil bunul ale cărui părți, în urma divizării, pierd calitățile și destinația lui, de exemplu, un automobil.
3) bunurile principale și bunurile accesorii – clasificarea bunurilor în principale și accesorii se face în raport cu corelația dintre ele. Codul civil, în art. 292 alin. (1), conține o noțiune legală doar a bunurilor accesorii, stipulând: "Bunul destinat în mod permanent întrebuințării economice unui alt bun (principal) și legat de acesta prin destinație comună este un bun accesoriu atâta timp cât satisface această întrebuințare". Referindu-se la bunurile principale, Codul civil precizează că "toate celelalte bunuri sunt principale". Pornind de la prevederile legale, bunurile principale și accesorii se pot defini astfel: "Principale sunt bunurile care au o existență de sine stătătoare, o destinație economică proprie, adică pot fi folosite independent, fără a servi întrebuințării unui alt bun". Și, invers: „accesorii sunt bunurile destinate să servească întrebuințării unor bunuri principale".
4) bunurile fungibile și bunurile nefungibile – Codul civil consacră art. 293 acestor categorii de bunuri. Clasificarea bunurilor în fungibile și nefungibile se face în funcție de utilitatea lor. Fungibilitate ori nefungibilitatea este determinată de faptul dacă bunul poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligații. Drept exemplu pot servi 100 kg de grâu care pot fi înlocuite cu 100 kg de grâu de aceeași calitate. Fungibile sunt bunurile care pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligații. Nefungibile sunt bunurile care nu se pot înlocui unele cu altele în executarea unei obligații, în acest caz, se va considera că debitorul a executat obligația doar dacă a restituit bunul datorat. De exemplu, în categoria bunurilor fungibile intră: banii, alimentele de un anumit fel, mesele, scaunele, pixurile, caietele etc. Din categoria bunurilor nefungibile fac parte: casele, pământul, câinii de rasă etc.
5) bunurile determinate individual și bunurile determinate generic – noțiunea legală a bunului determinat individual și a bunului determinat generic se conține în art. 294 alin. (1) și (2) din Codul civil. Se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale, se individualizează prin semne, însușiri caracteristice doar lui. Se consideră determinat generic bunul care posedă semnele caracteristice tuturor bunurilor de același gen și care se individualizează prin numărare, măsurare, cântărire.
6) Bunurile consumptibile și bunurile neconsumptibile – Codul civil consacră art. 295 acestor categorii de bunuri. Bunurile se clasifică în consumptibile sau neconsumptibile, după cum folosirea lor obișnuită implică ori nu înstrăinarea sau consumarea substanței lor. Consumptibile sunt bunurile a căror întrebuințare obișnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanței lor. Aceste bunuri nu se pot întrebuința decât consumându-se fie material, fie juridic prin înstrăinare și ieșire din patrimoniu, într-un singur act de folosire. în această categorie de bunuri se includ produsele alimentare, materia primă, grânele, banii, care își îndeplinesc funcțiile prin înstrăinare. Bunurile consumptibile nu trebuie confundate cu bunurile comestibile, corelația dintre ele fiind de gen – specie. Toate bunurile comestibile sunt și consumptibile, însă nu toate bunurile consumptibile sunt și comestibile (benzina, motorina). Neconsumptibile sunt bunurile care pot fi întrebuințate continuu, fără a li se consuma substanța ori fără implicarea înstrăinării. Din această categorie fac parte bunuri ca terenurile, construcțiile, automobilele
7) bunurile domeniului public și bunurile domeniului privat – temeiul acestei clasificări a bunurilor îl constituie art. 9 din Constituție, care prevede că proprietatea este publică și privată. La art. 296 alin. (1), se instituie o regulă foarte importantă, și anume că statul și unitățile administra-tiv-teritoriale au în proprietate două categorii de bunuri cu regim diferit: bunuri ale domeniului public și bunuri ale domeniului privat. Această dispoziție legală instituie prezumția conform căreia bunul este considerat din domeniul privat dacă prin lege (și numai prin lege) nu este atribuit categoriei bunuri publice. Bunurile statului și cele ale unităților administrativ-teritoriale afectate domeniului privat pot circula liber, cu ele pot fi încheiate diferite acte juridice (Codul civil, art. 286). Bunuri ale domeniului public sunt bunurile care aparțin statului sau unităților administrativ-teritoriale și care sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Bunuri ale domeniului privat sunt bunurile care aparțin persoanelor fizice sau persoanei juridice, inclusiv statului și unităților administrativ-teritoriale, și care sunt alienabile, prescriptibile și sesizabile.
Bunurile simple și complexe – conform art.297 Cod Civil bunurile pot fi simple atunci când formează o unitate indivizibilă și sunt supuse în mod natural unui regim juridic omogen, și complexe atunci când mai multe bunuri formează un tot întreg care este destinat folosinței comune atribuite de natura unificării. Este complex, conform prevederilor art. 297, bunul format din mai multe bunuri, ca un tot întreg, destinat folosinței comune atribuite de natura unificării.
Bunul complex se caracterizează prin faptul că:
este format din mai multe bunuri, ca un tot întreg (o bibliotecă, o turmă, un serviciu de veselă);
bunurile care îl formează nu sunt legate între ele (spre deosebire de automobil, care, deși este format din mai multe piese, nu este considerat un bun complex, ci unul simplu, un serviciu de cafea, format din mai multe piese, este considerat un bun complex);
totalitatea de bunuri care îl formează este destinată folosinței comune;
d) fiecare parte a lui poate fi utilizată de sine stătător în același scop (de exemplu, o cană sau o farfurie dintr-un serviciu de cafea poate fi folosită de sine stătător).
9) Bunurile corporale și bunurile incorporale (bunurile sesizabile și bunurile insesizabile) – Codul civil nu cuprinde o normă expresă dedicată bunurilor corporale și bunurilor incorporale, așa cum o face în cazul bunurilor descrise mai sus. O asemenea clasificare însă poate fi dedusă din conținutul art. 285, care prevede că bunuri sunt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective și drepturile patrimoniale. Corporale sunt bunurile care au o existență materială, fiind percepute prin simțurile omului. Bunurile corporale pot fi văzute, atinse, dominate în fapt și posedate. Sunt bunuri corporale lucrurile care pot fi în forma solidă, lichidă sau sub formă de gaze (un teren, o casă, un automobil, motorina, gazele naturale e.t.c.). Incorporale sunt bunurile care nu pot fi percepute cu simțurile omului, neavând o existență materială. Din categoria bunurilor incorporale fac parte drepturile, atât cele patrimoniale, cât și cele nepatrimoniale.
c) O altă concepție este cea a pluralității obiectului actului juridic, potrivit căreia acestea pot fi fenomene variate. Se susține în această concepție că și bunurile materiale și drepturile și alte valori sociale pot servi obiect al actului juridic civil.
Obiectul și conținutul actului juridic civil se găsesc în corelație, prin urmare, deși se află în strânsă legătură nu trebuie confundate, acțiunile ori inacțiunile la care sunt îndreptățite sau de care sunt ținute părțile actului juridic civil – care constituie obiectul actului juridic civil – cu drepturile subiective civile și obligațiile la care dă naștere actului juridic – care formează conținutul ori efectele actului juridic civil. În cazul în care conduita părților privește lucrurile ori bunurile, acestea sunt privite ca obiect derivat al actului juridic civil [12, 38].
2. 3. 2 Cerințele impuse fața de obiect
Cu aceste precizări, lucrul, obiect al prestației de a da, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
Lucrul trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic civil. În cazul în care părțile încheind actul ignoră că lucrul nu mai există, lipsește un element esențial al valabilității actului juridic civil, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestuia. Această condiție de valabilitate a actului juridic civil nu este indicată expres în art. 206, dar poate fi prezumată, astfel încât la momentul încheierii actului juridic civil, obiectul la care se referă acesta trebuie să existe. În caz contrar nu se poate pune problema îndeplinirii celorlalte condiții. Condiția existenței lucrului nu înseamnă însă că părțile nu pot conveni cu privire la „lucrurile viitoare" și aceste lucruri pot fi obiect al obligației (art. 206 alin 3 și art. 299 Cod Civil). O întreprindere se poate obliga să vândă un lucru pe care urmează să-1 producă, o cooperativă agricolă de producție poate angaja să vândă recolta viitoare etc. Un act juridic care nu s-ar referi la nici o prestație n-ar putea fi valabil. Cerința existenței obiectului se referă însă cu precădere la existența lucrului sau bunului la care se referă prestația [29, 26].
Lucrul trebuie să se afle în circuitul civil (art. 286 Cod Civil). Nu poate face
obiectul unei obligații ce reiese dintr-un act juridic civil, în primul rând, lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul unui drept de proprietate, cum sunt lucrurile ce se află la dispoziția tuturor (aerul, lumina); de asemenea, lucrurile pe care legea pentru considerentele de ordin economic, politic, social etc. le scoate din circuitul civil (de pildă, obiectele de artă din muzee etc.). Așadar lucrurile cu privire la care legea stabilește că nu sunt în circuitul civil, neputând fi înstrăinate sau dobândite prin acte juridice, nu pot forma obiect al unui act juridic valabil.
Din art. 286 se desprind trei categorii de bunuri după regimul circulației:
1) bunuri care se află în circuitul civil general – sunt bunuri care pot fi dobândite și înstrăinate prin acte juridice. După cum s-a spus, regula constă în faptul că bunurile se află în circuitul civil, prin urmare legea (și numai legea) trebuie să prevadă, în mod expres, excepțiile. Bunurile aflate în circuitul civil sunt toate bunurile alienabile, care pot fi urmărite de creditori și se pot dobândi și pierde prin prescripție. în conformitate cu prevederile art. 296 alin. (1) din Codul civil, și bunurile din domeniul privat al statului fac parte din cele care se află în circuitul civil. Din categoria bunurilor aflate în circuitul civil fac parte bunurile de consum, bunurile de uz casnic și gospodăresc etc.
2) bunuri supuse unui regim special de circulație – sunt bunuri care, deși se află în circuitul civil, au un regim special de circulație, cu alte cuvinte, au o circulație limitată. Bunurile limitate în circuitul civil pot fi dobândite, deținute, folosite și înstrăinate în condițiile prevăzute de lege. în principiu, restricțiile care privesc circulația bunurilor se pot referi la subiectele de drept, care le pot dobândi și înstrăina, ori la condițiile de încheiere a actelor juridice cu aceste bunuri. De exemplu, conform prevederilor art. 8 din Legea nr. 110-III din 18 mai 1994 cu privire la arme, dreptul de proprietate asupra armelor și munițiilor aferente (anume acestea având o circulație limitată) poate fi dobândit de persoanele fizice care au atins vârsta de 18 ani și cărora nu le este contraindicată, din punct de vedere medical, mânuirea armelor. La fel au circulație limitată monumentele, adică bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural
3) bunuri care nu se află în circuitul civil – sunt bunuri care nu pot face obiectul actelor juridice. Bunurile scoase din circuitul civil sunt inalienabile, adică nu pot fi înstrăinate. Sunt scoase din circuitul civil:
– lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de apropiere, sub forma dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, cum ar fi: aerul, apele curgătoare, spațiul cosmic e.t.c;
– bunurile domeniului public în conformitate cu prevederile art. 296 alin. (4) din Codul civil;
– alte categorii de bunuri care, prin lege, sunt scoase din circuitul civil. Importanța juridică a clasificării bunurilor în bunuri aflate în circuitul civil, bunuri scoase din circuitul civil și bunuri limitate în circuitul civil constă în faptul că, pe lângă nulitatea actului juridic încheiat privitor la bunuri scoase din circuitul civil (respectiv bunuri limitate în circuitul civil), poate surveni și răspunderea penală. De exemplu, art. 290 din Codul penal stabilește sancțiunea penală pentru purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea sau comercializarea armelor de foc, cu excepția armei de vânătoare cu țeava lisă.
Lucrul trebuie să fie determinat sau determinabil. În privința gradului de determinare a lucrului, legea prevede că lucrul poate fi un corp cert, când el este determinat, în chiar individualitatea sa, poate fi un lucru determinat numai prin specia din care face parte (genus).
Noțiunea legală a bunului determinat individual și a bunului determinat generic se conține în art. 294 alin. (1) și (2) din Codul civil.
Se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale, se individualizează prin semne, însușiri caracteristice doar lui.
Se consideră determinat generic bunul care posedă semnele caracteristice: tuturor bunurilor de același gen și care se individualizează prin numărare, măsurare, cântărire.
Clasificarea bunurilor în bunuri determinate individual și bunuri determinate generic se face după criteriul naturii lor (alin. (1) și (2) art. 294), precum și după voința părților contractante. La art. 294 alin. (3) se prevede că prin act juridic, bunurile determinate individual pot fi considerate determinate generic, iar bunurile determinate generic pot fi considerate determinate individual.
Bunul este determinat individual dacă se individualizează prin însușirile proprii caracteristice doar lui (tabloul unic "Domnișoarele din Avignon" de Picasso – Pablo Ruiz y Picasso, o casă, un lot de pământ). Deci, aceste bunuri se deosebesc de alte bunuri asemănătoare prin însușirile lor specifice, care sunt în principiu unice [9, 150-151].
Determinat generic este bunul care se caracterizează prin elementele comune bunurilor de gen și care se individualizează prin numărare (10 mese, 5 scaune, 30 de cărți, 20 de telefoane), măsurare (20 de metri de stofă, 8 m de cablu electric), cântărire (5 kg de roșii, 1 tonă de mere). Deși, după regula generală, bunurile determinate generic sunt considerate fungibile, fapt expres prevăzut la art. 294 alin.(2), trebuie totuși să se țină cont că aceste două categorii de bunuri determinate generic și fungibile nu sunt întotdeauna identice. De exemplu, o carte este un bun generic și totodată fungibil, adică poate fi înlocuit, în executarea unei obligații, cu un alt exemplar. Pot exista însă situații când împrumutătorul insistă să se restituie anume cartea împrumutată, căci poartă semnătura autorului. în acest caz nu mai poate fi vorba de un bun generic și fungibil, ci de un bun determinat, diferit de alte bunuri din aceeași categorie.
Rezultă așadar că obiectul poate fi, după caz, fie determinat, adică individualizat prin elementele cuprinse în actul juridic, fie determinabil în viitor, pe baza unor elemente cuprinse în act. În baza condiției date, înseamnă că în actul juridic civil urmează a fi precizate toate elementele care îl individualizează. Dacă actul juridic se referă la o prestație a unui serviciu, acesta trebuie indicat, iar dacă obiectul unui act juridic civil este o casă sau un alt bun material, acesta trebuie nominalizat în actul juridic încheiat prin adresa acelei case sau alte elemente ce individualizează obiectul dat. În cazul în care bunul este de gen, bunul actului juridic civile, acesta trebuie să fie determinat cel puțin prin specie și cantitate.
Obiectul actului juridic trebuie să fie posibil, căci nimeni nu se poate obliga la imposibil (ad impossibiliun nulla est obligatio). Obiectul nu e posibil doar în cazul în care imposibilitatea este absolută (adică pentru oricine). Deși nu este prevăzut de Codul Civil, această condiție de valabilitate a obiectului actului juridic civil decurge din principiul că nimeni nu poate fi silit la imposibil. În literatura juridică se susține că imposibilitatea prestației atrage după sine nulitatea actului juridic civil pentru lipsa obiectului. În cazul dat, este necesar însă ca imposibilitatea să aibă un caracter absolut, adică executarea prestației să fie imposibilă pentru toți, în caz contrar, obiectul va fi socotit posibil. Această condiție de valabilitate a actului juridic civil nu este indicată expres în art. 206 Cod Civil, totuși se poate considera că, pentru valabilitatea actului juridic civil, este necesar, după regula generală, ca obiectul actului juridic civil să întrunească această condiție.
Când prestația are ca obiect un fapt personal al debitorului, [34, 86] acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) Faptul promis trebuie să fie posibil. Imposibilitatea prestației atrage nulitatea absolută a contractului pentru lipsă de obiect (impossibilium nulla obligația). Dar pentru aceasta trebuie ca imposibilitatea să aibă caracter obiectiv; executarea prestației" să fie cu neputință, nu numai pentru debitor, ci și pentru orice altă persoană. Dacă prestația este imposibilă numai pentru debitor, contractul este valabil, iar debitorul este obligat la despăgubiri pentru neexecutare.
Dacă ambele părți contractante cunoșteau imposibilitatea obiectivă a executării prestației promise, răspunderea debitorului nu mai este angajată.
Imposibilitatea prestației trebuie să existe în momentul încheierii contractului: dacă se ivește ulterior, ea nu atrage nulitatea contractului, ci, în cadrul contractelor sinalagmatice, ridică numai problema riscului contractual.
Fapta promisă trebuie să fie licită, adică să nu contravină normelor imperative sau regulilor de conviețuire socială.
Fapta trebuie să fie proprie celui care o promite. O persoană nu poate fi obligată decât prin voința sa. Drept urmare, promisiunea cu privire la fapta altuia nu are nici o eficiență juridică. Dacă însă o persoană se obligă să depună toate eforturile pentru a determina pe o altă persoană să contracteze, o atare obligație – „de a face" – este valabilă, deoarece nu se promite fapta unui terț, ci fapta proprie a celui ce se obligă să obțină consimțământul persoanei respective (adică a terței persoane).
Fapta promisă trebuie să prezinte interes pentru creditor. Dacă ea nu prezintă pentru creditor nici un interes, acesta nu va putea cere executarea prestației prin acțiunea în justiție, care îi va fi respinsă, ca fiind lipsită de interes.
2. 4 Cauza actului juridic civil
2. 4. 1 Noțiunea de cauză
Printre elementele esențiale pentru validitatea actului juridic, legea prevede și „o cauză licită" (art.207 Cod Civil) adăugând că „obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect" [34, 78].
Orice obligație asumată de către o persoană presupune un scop; nu se poate concepe ca o persoană să se oblige fără a urmări realizarea unui scop. Actul de voință prin care o persoană se obligă, include, așadar, nu numai consimțământul său de a-și asuma o obligație, ci în același timp și considerațiunea scopului pe care vrea să-1 înfăptuiască prin obligația asumată, obligația fiind numai un mijloc pentru a ajunge la realizarea unui anumit scop (de pildă, vânzătorul se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui lucru al său, în scopul de a obține suma de bani pe care o reprezintă prețul), în drept, acest scop este desemnat prin termenul cauză.
Au existai mai multe teorii asupra cauzei aciuiai juridic. Astfel în concepțiile clasice, se consideră că acel element (cauza) este unul abstract, obiectiv și invariabil (același într-o categorie de acte juridice), constând, după caz, în prestația celeilalte părți (în contractele sinalagmatice oneroasei: tradiția lucrului ce urmează a fi restituit (în contractele reale); și intenția de liberalitate (în actele gratuite). În aceste concepții, nu prezentau nici o importanții juridică motivele concrete, subiective și variabile care au determinat consimțământul.
In teoriile anticauzaliste se considera că acest element nu este o condiție distinctă a actului juridic, ci un clement al voinței juridice, o condiție a consimțământului, ori că el se confundă cu obiectul actului juridic, fiind deci un element care poate lipsi.
În sfârșit în teoriile neocauzaliste se consideră că este vorba de un element necesar (și chiar indispensabil) si distinct atât de consimțământ, cât și de obiect, dar că acest element nu se limitează la scopul abstract, obiectiv și invariabil urmărit prin încheierea actului, ci el cuprinde și motivele determinante, subiective, concrete și variabile de la un act la altul, care au dus la adoptarea deciziei de a încheia actul juridic [27, 28-30].
Atât dreptul nostru obiectiv, cât și doctrina noastră juridică admit unanim că cauza este element necesar pentru valabilitatea actului juridic, aceasta fiind distinct de obiectul și consimțământul actului juridic.
Cauza cuprinde în dreptul nostru, doua elemente distincte:
a) un clement abstract, obiectiv și invariabil în aceeași categorie de acte juridice, element constând în reprezentarea scopului direct si imediat al consimțământului (care este considerația contraprestație, în contractele sinalagmatice oneroase, remiterea lucrului în contractele reale și respectiv intenția de liberalitate în contractele gratuite);
b) un element concret, subiectiv și variabil de la caz la caz. element constând în scopul mediat al consimțământului, adică în mobilul principal care a determinat hotărârea de a consimți la încheierea actului juridic.
Astfel, de exemplu. într-un contract de vânzare-cumpărare, scopul imediat al consimțământului vânzătorului este obținerea prețului (un scop abstract, obiectiv și invariabil, același pentru toți vânzătorii din lume). In schimb scopul mediat al consimțământului, care explică în mod concret de ce anume vânzătorul a consimțit să-și înstrăineze lucrul și să încaseze prețul, este scopul concret urmărit, sau destinația concretă pe care vânzătorul dorește să o dea sumei obținute cu titlu de preț, scop concret, subiectiv și variabil de la un vânzător la altul.
Includerea în noțiunea de cauză și a acestui scop mediat, concret și variabil. își găsește fundamentul juridic atât în argumente de text, cât și în argumente de logică juridic, presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau n-ar fi dat pe dânsul ceea ce s-a dat, de i-ar fi cunoscut viciile (deci iarăși e vorba de motiva subiective).
Pe de altă parte, dacă acceptăm principiul voinței interne (reale), căreia îi acordam preferință față de voința exteriorizată, trebuie sa acceptăm să ținem seama de motivele concrete, subiective, ale voinței, incluzându-le în elementul structural al cauzei, ca o condiție esențială de validitate a actului (altfel am încălca principiul voinței interne).
Practica judiciară a adoptat această concepție și din rațiuni și necesități practice, căci numai astfel puteau fi desființate (anulate) actele juridice care întruneau toate cerințele generale de valabilitate, dar care, prin scopul urmărit de părți, se învederau a fi contrare legilor sau regulilor de conviețuire socială.
2. 4. 2 Condițiile de valabilitate ale cauzei
Cauza fiind scopul urmărit la încheierea actului juridic civil, o condiție de valabilitate este fiind prevăzută la art. 207 din Codul Civil. În această normă legiuitorul a inclus câteva reguli care se cer a fi respectate în cazul cauzei actului juridic civil.
În primul rând, în orice act juridic civil trebuie să existe o cauză, ori, un act juridic nu poate exista dacă nu are scop. Actul juridic civil încheiat fără cauză nu are nici un efect (art. 207 alin. (1)). Nu are efect juridic nici actul fundat pe o cauză falsă sau ilicită.
În al doilea rând, nu este necesară indicarea expresă a cauzei în actul juridic, prezumându-se că există în orice act juridic până la proba contrară. Prezumția este întărită prin dispoziția art. 207 alin. (2): "Cauza actului juridic se prezumă pană la proba contrară". Cauza actului juridic civil, conform prevederilor art. 207 alin. (2), se prezumă până ia proba contrarie. Rezultă, așadar, că cel care invocă lipsa cauzei este obligat să dovedească acest lucru. Problema apare îndeosebi în cazul actului juridic unilateral, precum și al contractului cu titlu gratuit. Problema nu se pune în cazul contractului sinalagmatic, fiindcă existența cauzei unei părți face posibilă proba cauzei celeilalte părți. De exemplu, dacă se dovedește printr-un înscris scopul vânzătorului, acest înscris face și proba scopului urmărit de cumpărător. Lucrurile sunt mai complicate în cazul contractului unilateral, în care înscrisul doveditor se rezumă la recunoașterea primirii unei sume de bani fără a se arăta cauza primirii, legea prezumând cauza. În acest caz, nu este necesară indicarea obligatorie în înscris a cauzei. în contractul unilateral, prezumția cauzei operează în favoarea creditorului, acesta nefiind obligat să dovedească existența ei. în schimb, conform art. 207 alin. (2), debitorul are posibilitatea de a face probă contrarie, adică de a dovedi că nu a existat o cauză.
Totodată, cauza actului juridic civil are un caracter juridic permanent, în această ordine de idei, nu sunt considerate acte juridice înțelegerile care nu au un scop juridic: înțelegerea despre întâlnire, despre petrecerea timpului împreună, despre plimbări etc. Trebuie să se facă deosebire între scopul (cauza) și motivul actului juridic.
Motivul este impulsul nașterii scopului. De aceea motivul stimulează subiectul să încheie actul juridic și nu este elementul lui juridic. Un astfel de element este scopul – cauza actului juridic. De exemplu, cineva cumpără un televizor pentru apartamentul la care speră că i se va repartiza din fondul de stat, dar nu i se eliberează bonul de repartiție. Speranța neîmplinită (motivul) nu poate influența valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a televizorului. Cu alte cuvinte, un motiv greșit nu poate influența valabilitatea actului juridic. Dreptul de proprietate asupra televizorului (în aceasta constă cauza actului juridic) trece la cumpărător indiferent de faptul daca motivul s-a realizat ori nu.
În cazul în care motivul este luat în considerare la stabilirea valabilității actului juridic, relațiile juridice civile nu au un caracter constant. Dar, pe lângă aceasta, părțile pot, de comunul lor acord, să atribuie motivului o importanță juridică, motivul devenind o condiție a actului juridic.
Pentru a desprinde și mai bine noțiunea de cauză se pune în privința obligațiilor, care se nasc prin voința celui ce se obligă, iar pe de altă parte, că noțiunea de cauză a obligației este luată în sensul de finalitate, adică de scop, adică acel scop numai în vederea realizării căruia.
Cauza astfel determinantă constituie o parte componentă a voinței juridice (adică a voinței de a se obliga, a părții contractante), distinctă de consimțământ, într-adevăr, consimțământul este manifestarea de voință, iar într-un sens mai restrâns, voința părții care se obligă, noțiunea consimțământ răspunde deci la întrebarea dacă partea a voit să se oblige, în timp ce cauza învederează pentru ce a vrut partea să se oblige. Fiecare dintre aceste două elemente ale voinței de a se obliga are, prin urmare, un domeniu diferit.
Cauza este, de asemenea, distinctă de obiectul obligației, într-adevăr, obiectul obligației este prestația pe care debitorul se obligă s-o furnizeze creditorului; obiectul unei obligații constituie răspunsul la întrebarea: ce se datorează (quid debetur?) în timp ce cauza unei obligații este răspunsul la întrebarea: pentru ce a vrut partea să se oblige? De aceea, o obligație poate avea drept obiect o prestație licită prin ea însăși și cu toate acestea cauza obligației să fie ilicită.
Conținutul noțiunii de cauză se precizează mai ales prin referire la fiecare categorie de contracte, în contractele sinalagmatice, cauza fiecăruia dintre obligațiile părților o constituie perspectiva executării prestației promise de către cealaltă parte.
Obiectul creanței fiecăruia dintre părți este cauza juridică a obligației sale; partea care se obligă acționează astfel numai în vederea contraprestației promise de cealaltă parte. Astfel, într-un contract de vânzare, cumpărătorul se obligă să plătească prețul, numai fiindcă în acest mod va dobândi lucrul; transmiterea dreptului de proprietate, obiect al creanței cumpărătorului, constituie cauza juridică a obligației sale de a plăti prețul. Și invers, prețul, obiect al creanței vânzătorului, este cauza juridică a obligației sale de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.
În contractele cu titlu gratuit, cauza obligației celui care dispune constă în intenția acestuia de a mări patrimoniul celui gratificat ca un element activ, fără a primi în schimb vreo contraprestație. Cauza este deci intenția liberală (animus donandi) manifestată în privința persoanei gratificate.
În sfârșit, în contractele aleatorii elementul risc constituie cauza obligațiilor. Condițiile de validitate ale cauzei, în privința cauzei obligației, legea prevede că ea trebuie să fie reală și licită. Cauza nu este reală, ci falsă, când debitorul s-a obligat numai în credința greșită a existenței cauzei.
Dacă un contract se încheie intuitu personae, iar persoana cu care s-a încheiat nu are calitățile în considerația cărora s-a încheiat contractul, cauza obligației asumate nu este falsă, ci există numai eroare asupra persoanei, care duce la anularea contractului „când considerația persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenția" .
În al treilea rând, pentru a fi valabilă, cauza trebuie să fie licită. Conform art. 207 alin. (3) Cod Civil, este ilicită cauza care contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri. Cauza obligației trebuie să fie licită „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice. Astfel, într-un contract de vânzare cu privire la un bun scos din circuitul civil, obligația cumpărătorului este nulă pentru că are o cauză ilicită. Tot astfel, obligația de a plăti o sumă de bani unei persoane pentru a o determina să producă prejudicii unei alte persoane are o cauză ilicită.
Uneori, însă, noțiunea de cauză ilicită pare să facă dublă întrebuințare cu aceea de obiect ilicit. De pildă, în exemplele de mai sus, în timp ce obligația cumpărătorului are o cauză ilicită, obligația vânzătorului are un obiect ilicit: consecința este aceeași și anume nulitatea absolută a contractului.
Dar pentru a evita o confuzie trebuie să se țină seama că, cel mai adesea cauza apare ilicită sub aspectul său subiectiv ce trebuie desprins din intenția comună a părților, ceea ce duce la concluzia că, pentru a vicia contractul, cauza ilicită trebuie să fi fost cunoscută de către cealaltă parte.
Proba cauzei, în privința cauzei, legea dispune: „Convenția este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă", iar mai departe adaugă: „Cauza este prezumată până la dovada contrarie". Drept urmare, cel care invocă inexistența cauzei trebuie să dovedească acest fapt, căci altfel cauza este considerată existentă.
Deci, din art. 207 se pot deduce trei condiții de validitate a cauzei:
a) cauza trebuie să existe – această condiție de valabilitate a actului juridic reiese din art. 207 alin. (1), care prevede că actul juridic în care nu există cauză nu produce nici un efect. În literatura de specialitate se susține că în actul juridic lipsește cauza atunci când lipsește scopul lui imediat și când una dintre părți nu poate obține rezultatul urmărit prin încheierea actului. În doctrina de asemenea această condiție a fost înțeleasă diferit, de către autorii care s-au ocupat de acest aspect. Astfel, într-o opinie se consideră că lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care, la rândul său nu este altceva decât o eroare asupra cauzei. Într-o altă opinie, dimpotrivă se consideră ca în ce privește scopul mediat, „inexistența și falsitatea cauzei nu se confundă în toate cazurile”, iar în ce privește scopul mediat, lipsa acestuia se reduce la o eroare asupra cauzei (cauza falsă) [12, 143]. Analizând această situație pot preciza că lipsa cauzei trebuie să se bazeze pe o dublă distincție: pe de o parte, trebuie scopul mediat de scopul imediat și, pe de altă parte, trebuie deosebite cauzele lipse cauzei. Pe baza celor expuse, trebuie de precizat că în cazul în care este lipsă de cauză este datorată lipsei de discernământ, ambele elemente ale cauzei – scopul mediat și cel imediat – lipsesc, deoarece, după cum se știe, în structura voinței juridice intră consimțământul și cauza, cu ambele sale componente, acestea presupunând existența discernământului, în această situație lipsa cauzei va atrage după sine nulitatea relativă a actului juridic civil, deoarece aceasta este sancțiunea lipsei de discernământ.
b) cauza trebuie să fie reală – această condiție de valabilitate este prevăzută la art. 207 alin. (1), care dispune că un act juridic bazat pe o cauză falsă nu are efect juridic. Cauza nu va fi reală, adică va fi falsă, atunci când, de exemplu, a existat doar în imaginația părților actului juridic civil. Cauza nu este reală când este falsă, când există eroare asupra motivului determinant (care este tocmai scopul mediat). După cum se observă, această condiție a cauzei evidențiază strânsa legătură dintre eroare-viciu de consimțământ (error in substantiam) și admisibilitatea motivului determinant ca scop mediat. Falsitatea cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic civil.
c) cauza trebuie să fie licită – sursa acestei condiții de valabilitate este același art. 207 alin. (1), conform căruia un act juridic fundat pe o cauză ilicită nu are efecte. Totodată, legiuitorul, la alin. (3), stabilește care cauză se consideră ilicită, specificând: "Este ilicită cauza care contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri". De reținut că ilicit poate fi doar scopul mediat. [12, 143].
Capitolul III
Condițiile extrinseci ale valabilității actului juridic civil
3. 1 Noțiunea de formă și clasificarea acesteia
Noțiunea de "formă" a actului juridic civil. în sens larg, prin "forma" actului juridic civil înțelegem condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească un act juridic civil atât pentru validitatea lui cât și pentru proba existenței și conținutului actului, cât și pentru opozabilitatea actului respectiv față de terțele persoane [40, 130].
În sens restrâns, prin "forma" actului juridic civil înțelegem modul în care se exteriorizează voința internă a părții (părților) actului juridic, adică modul în care se exprimă consimțământul, "haina" în care acesta este îmbrăcat (pentru că, așa cum am văzut, voința internă nu produce efecte juridice decât dacă este declarată, exprimată sau exteriorizată).
De la bun început ar trebui să facem o mică precizare cu privire la aceea dacă condițiile de valabilitatea analizate anterior sunt considerate ca atare în toate cazurile, forma lui însă este o condiție de valabilitatea doar în cazurile prevăzute de lege. Acest lucru a fost caracteristic și codului civil din 1964, fără a exista o prevedere expresă în acest sens [9, 179]. Codul Civil în vigoare conține o prevedere conform căreia „forma este o condiție da valabilitate a actului juridic civil numai în cazurile prevăzute expres de lege” (art.208 alin(2)). Prin urmare, valabilitatea actului juridic civil depinde și de respectarea formei, însă atunci când acest lucru este prevăzut de lege, iar în cazurile în care legea nu obligă respectarea numitor cerințe de formă, forma actului juridic civil nu se consideră o condiție de valabilitate, ci doar o probă a existenței lui sau un factor care determină opozabilitatea lui față de terți.
După cum se expune în literatura de specialitate [19, 191], prin condiții de formă se
subînțeleg trei forme ale actului juridic:
forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (forma cerută ad validatem);
forma cerută pentru probarea actului (forma cerută pentru ad probationem);
forma cerută pentru opozabilitatea față de terți.
Aceste trei sensuri ale actului juridic civil pot fi desprinse din art. 208-215 ale Codului Civil dedicate formei actului juridic civil.
Principiul consensualismului actelor juridice civile. Ca regulă generală, pentru validitatea actului juridic civil este suficient ca voința părților între care acest act se încheie, să fie exprimată sau exteriorizată, indiferent în ce formă s-ar manifesta această exprimare. Altfel spus, problema formei actului juridic civil este dominată de principiul consensualismului potrivit căruia un act juridic civil este valabil încheiat prin simpla manifestare de voință a părților, indiferent de forma în care ea se exteriorizează (solo consensu) [40, 13-131].
Principiul consensualismului nu este exprimat de nici un text de lege. El este dedus pe cale de interpretare, așa încât este de presupus că forma de manifestare a consimțământului este indiferentă și că exprimarea consimțământului într-o formă anume este necesară numai în cazurile de excepție pe care legiuitorul o prevede expres.
Dreptul roman, la începuturile sale, nu acorda simplului acord de voință nici o valoare (ex nudo pacta non nascitur actio); trebuia ca acest acord să fie însoțit de unele forme solemne (verbis, literis sau re). Actul juridic poate fi încheiat verbal, in scris sau in forma autentica. Forma este o condiție de valabilitate a actului juridic numai in cazurile expres prevăzute de lege. Actul juridic care poate fi încheiat verbal se considera încheiat și in cazul in care comportamentul persoanei arata vădit voința de a-l încheia. Tăcerea se considera exprimare voinței de a încheia actul juridic in cazurile prevăzute de lege sau de acordul parților. Orice modificare adusă unui act juridic trebuie sa îmbrace forma stabilita pentru acel act. Promisiunea de a încheia un act juridic nu trebuie sa îmbrace forma ceruta pentru acel act.
Actul juridic pentru care legea sau acordul parților nu stabilește forma scrisa sau autentica poate fi încheiat verbal. Actul juridic care se executa chiar la încheierea lui poate fi încheiat verbal. Excepție fac actele juridice pentru care se cere forma autentica sau actele juridice pentru care forma scrisa este ceruta pentru valabilitate.
3. 2 Forma cerută ad validatem
Forma cerută "ad validitatem" este forma cerută de lege pentru ca un act să fie socotit valabil. Pornind de la conținutul art. 208 alin.(2), se poate spune că actele juridice sunt valabile indiferent de forma de manifestare a voinței la încheierea lor. Aceasta este regula, excepția de la ea se prevede expres chiar în același alineat, și anume că valabilitatea actului juridic depinde de forma lui doar atunci când acest lucru este cerut expres de lege. Prin excepție de la principiul potrivit căruia actele juridice civile sunt consensuale, adică sunt valabile indiferent de forma de manifestare a voinței la încheierea lor, legiuitorul a prevăzut pentru unele acte juridice civile, necesitatea încheierii lor într-o anumită formă solemnă cerută ca condiție de validitate a actului (ad validitatem sau ad solemnitatem).
Astfel, contractul de donație este valabil numai dacă s-a încheiat în formă autentică (art. 829 Cod Civil), testamentul este valabil numai dacă este făcut în una din cele trei forme reglementate de lege: autentic, mistic (scris sau dactilografiat de testator, închis, sigilat și prezentat oricărei judecătorii) sau olograf (scris, datat și semnat de către testator – art.1458 Cod Civil), actul juridic al căsătoriei nu este valabil decât dacă s-a încheiat în fața ofițerului stării civile, în condițiile de solemnitate.
Conform articolul 212 Cod Civil, forma autentica a actului juridic este obligatorie in cazurile:
a) stabilite de lege;
b) prevăzute prin acordul părților, chiar daca legea nu cere forma autentica.
Codul civil conține puține prevederi care cer autentificarea notarială a actului juridic. De regulă, legiuitorul cere forma autentică în cazul actelor juridice importante: procura de substituire – art. 253 alin. (2); actul juridic prin care se constituie servitutea – art. 431 alin. (2); contractul de ipotecă – art. 468 alin. (2); testamentul autentic – art. 1458 lit. (b) etc. La acordul părților, orice act juridic poate fi încheiat în forma autentică, chiar dacă legea nu o cere. De exemplu, părțile pot autentifica prin acord contractul de vânzare-cumpărare a automobilului, deși legea nu cere autentificarea lui notarială. Forma autentică se deosebește de forma simplă scrisă prin faptul că semnăturile părților actului juridic sunt certificate de notar.
Autentificarea notarială a actului juridic se face în conformitate cu prevederile Legii 1453/2002. Ea facilitează dovada dreptului născut din actul juridic, precum și a conținutului acestui act juridic. Se prezumă că datele incluse într-un act autentic sunt corecte și nu trebuie dovedite. Cel care consideră neconforme realității clauzele unui act autentic trebuie să dovedească neconformitatea.
Dacă nerespectarea formei scrise nu are întotdeauna ca efect nulitatea actului juridic, nerespectarea formei autentice duce, în conformitate cu art. 213 alin. (1) din Codul civil, la nulitatea actului juridic în toate cazurile.
Hotărârea judecătorească poate substitui, în cazurile stabilite la art. 213 alin. (2), forma autentică a actului juridic. Conform acestei prevederi, dacă o parte a executat total sau parțial actul juridic pentru care se cere formă autentică, iar cealaltă se eschivează de la autentificarea lui notarială, instanța de judecată are dreptul, la cererea părții care a executat total sau parțial actul juridic, să îl declare valabil dacă nu conține elemente care contravin legii. În acest caz, nu se cere autentificarea notarială ulterioară a actului juridic, în plus, vinovatul de tergiversarea autentificării actului juridic este sancționat cu repararea prejudiciului. Art. 213 alin. (3) prevede: "Partea care s-a eschivat neîntemeiat de la autentificarea notarială a actului juridic este obligată să repare celeilalte părți prejudiciul cauzat prin întârzierea autentificării".
Legislația autohtonă prevede că, actul juridic ce are ca obiect bunuri imobile urmează sa fie înregistrat in modul stabilit prin lege modalitatea poate fi stabilită prin lege. Daca actul juridic ce urma sa fie înregistrat este încheiat în forma ceruta de lege, însa partea obligată se eschivează de la înregistrarea acestuia sau daca a expirat termenul stabilit de lege pentru înregistrare, instanța de judecata, la cererea părții interesate, este in drept sa dispună prin hotărâre înregistrarea actului juridic. În cazul acesta, actul juridic se înregistrează în baza hotărârii instanței de judecata. Partea care s-a eschivat neîntemeiat de la înregistrarea actului juridic este obligata sa repare celeilalte părți prejudiciul cauzat prin întârzierea înregistrării actului juridic.
În toate aceste cazuri – și în altele prevăzute expres de lege – forma de exprimare a consimțământului la încheierea actului juridic civil este un element constitutiv și o condiție de validitate a actului la fel cu oricare dintre condițiile de fond enumerate de art. 208 Cod Civil. Iată de ce actele solemne nu pot fi încheiate prin manifestarea tacită a consimțământului ci numai prin exprimarea lui expresă în forma cerută de lege.
Formei verbale a actului juridic civil îi este consacrat art. 209 din Codul civil. Esența formei verbale constă în faptul că nu se întocmește nici un document, fără ca partea (părțile) să își manifeste prin cuvinte (spuse la întrevederi ori la telefon) voința de a încheia actul juridic. Regula generală care guvernează forma verbală a actului juridic civil este expusă la art. 209: "Actul juridic pentru care legea sau acordul părților nu stabilește o forma scrisă sau autentică poate fi încheiat verbal". Este evident faptul că, spre deosebire de Codul civil din 1964, cel actual oferă subiectelor raportului juridic civil posibilitatea de a alege forma actului juridic civil, lărgind sfera actelor juridice care pot fi încheiate verbal. Art. 209 alin. (1) permite a afirma că orice act juridic poate fi încheiat verbal, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege sau de acordul părților. Pot fi încheiate verbal actele juridice care se execută chiar la încheierea lor (art. 209 alin. (2)). încheierea actului juridic în formă verbală nu depinde de valoarea obiectului său. Important este ca momentul încheierii să coincidă cu momentul executării actului juridic. De exemplu, poate fi încheiat verbal un contract de vânzare-cumpărare chiar dacă suma este de 50 de mii de lei. Important este ca, în momentul transmiterii bunului de către vânzător, cumpărătorul să plătească prețul. Excepție de la regula conform căreia actele juridice care se execută la momentul încheierii lor pot fi încheiate verbal o constituie actele juridice pentru care legea cere forma autentică și actele juridice pentru care forma scrisa este cerută pentru valabilitate (art. 209 alin. (2)).
Se încheie verbal și actele juridice dintre persoanele fizice dacă valoarea actului juridic este mai mică de 1000 de lei (art. 210 alin. (1)). Se are în vedere faptul că dacă se încheie un act juridic între persoane fizice, iar momentul încheierii nu coincide cu momentul executării și valoarea actului este mai mică de 1000 de lei, atunci actul juridic poate fi încheiat verbal. Actele juridice la o sumă mai mică de 1000 de lei, a căror executare nu coincide cu momentul încheierii, urmează a fi încheiate în scris (art. 210 alin. (1)).
Executarea actului juridic încheiat verbal poate fi însoțită de eliberarea unor documente (a unui cec), fapt care nu schimbă natura lui, acesta rămânând a fi un act juridic încheiat verbal.
în conformitate cu art. 208 alin. (3), "actul juridic care poate fi încheiat verbal se consideră încheiat și în cazul în care comportamentul persoanei arată vădit voința de a-l încheia". Se mai spune că, în acest caz, actul juridic este încheiat prin săvârșirea de acțiuni concludente din partea celui care dorește să-1 încheie. De exemplu, persoana care introduce într-un automat specializat o monedă își exprimă astfel voința de a procura bunul din automat.
Tăcerea se consideră exprimare a voinței de a încheia actul juridic în cazurile prevăzute de lege sau de acordul părților (art. 208 alin. (4)). Doar în astfel de cazuri tăcerea va fi considerată exprimare a voinței părții actului juridic de a da naștere, modifica sau stinge drepturi și obligații civile. Drept exemplu de încheiere a actului juridic prin tăcere prevăzut de lege poate servi art. 915 alin. (3) din Codul civil: "'Dacă termenul arendei expiră, iar arendatorul nu cere să i se predea terenul și arendașul continuă exploatarea lui, contractul de arendă se consideră prelungit cu un an". Evident, tăcerea arendatorului și săvârșirea acțiunilor din partea arendașului privind exploatarea bunului arendat este considerată de legiuitor ca o manifestare de voință de a prelungi termenul contractului de arendă cu un an. în acest exemplu, voința arendatorului de a prelungi termenul de arendă se exprimă prin tăcere, iar cea a arendașului prin acțiuni concludente, situație similară celor analizate în literatura de specialitate.
Caracterele juridice ale formei cerută "ad validitatem". Forma cerută ad validitatem se caracterizează prin următoarele însușiri:
este un element constitutiv, esențial al actului juridic; în consecință nerespectarea lui atrage nulitatea absolută a actului juridic civil în cauză;
este incompatibilă cu manifestarea tacită de voință; cu alte cuvinte, această formă presupune manifestarea expresă a voinței;
este exclusivă (în principiu) ceea ce înseamnă că pentru un anumit act juridic civil solemn trebuie îndeplinită o anumită formă, de regulă cea autentică (excepție face testamentul).
Condiții ce trebuie respectate pentru asigurarea formei "ad validitatem". Acestea sunt, în esență, următoarele:
întregul act (adică toate clauzele actului juridic civil) trebuie să îmbrace forma cerută pentru validitatea sa; în principiu nu este admis așa zisul act per relationem (adică prin trimiterea la o sursă externă pentru determinarea conținutului actului juridic);
actul aflat în interdependența cu actul solemn, trebuie să îmbrace și el forma specială;
– actul care determină ineficienta unui act solemn trebuie, în principiu, să îmbrace și el forma specială, solemnă (excepție face legatul care poate fi revocat și tacit); nu trebuie neapărat să existe o simetrie de formă.
3. 3 Forma cerută ad probationem
Forma cerută "ad probationem" reprezintă forma cerută pentru probarea actului juridic civil constând astfel în cerința, impusă de lege sau de părți, de a fi întocmit în scris, fără ca lipsa acestuia să atragă nevalabilitate actului. Uneori, chiar pentru actele juridice consensuale, legea (sau voința părților) poate să impună încheierea actului juridic într-o anumită formă (scrisă) necesară nu pentru validitatea actului juridic ca atare (ca negotium) ci doar pentru dovedirea existenței și conținutului acestuia (adprobationem). Actul juridic încheiat în scris reprezintă o manifestare de voință înscrisă într-un document semnat de părțile (partea) contractante (contractantă). Codul civil se referă la forma scrisă a actului juridic civil în art.210-213.
Forma scrisă poate fi de două feluri: simpla scrisă și autentica.
Forma simplă scrisă. Enumerarea cazurilor când actul juridic trebuie încheiat în formă simplă scrisă o întâlnim în art. 210 alin. (1). Astfel, urmează a fi încheiate în formă simplă scrisă următoarele acte juridice:
— dintre persoanele juridice, cu excepția celor în care momentul încheierii coincide cu momentul executării;
— dintre persoanele juridice și persoanele fizice, cu excepția celor în care momentul încheierii coincide cu momentul executării;
— dintre persoanele fizice, dacă valoarea actului depășește 1000 de lei (cu excepția celor în care momentul încheierii coincide cu momentul executării), iar în cazurile prevăzute de lege, indiferent de valoarea obiectului.
Legiuitorul a prevăzut forma scrisa a actului juridic civil în funcție de subiectele care încheie actul juridic. Toate actele juridice încheiate între persoane juridice și între persoane juridice și cele fizice trebuie încheiate în scris. Excepție fac actele notariale și actele juridice în care momentul încheierii coincide cu momentul executării. De exemplu, încheierea contractului de vânzare-cumpărare a unui bun dintr-un magazin, după regula generală din art. 210 alin. (1), ar trebui să se încheie în scris, fiindcă subiecte sunt: o persoană fizică și o persoană juridică. Un asemenea contract însă se încheie verbal fiindcă, în momentul transmiterii bunului cumpărat, cumpărătorul plătește prețul lui, adică momentul încheierii actului juridic coincide cu momentul executării lui (art. 209 alin. (2)). După cum s-a spus, eliberarea cecului de către magazin nu poate fi considerat încheiere a actului juridic în formă scrisă. În primul rând, din cauza faptului că cecul nu este semnat de nici o parte (cumpărător și vânzător), în al doilea rând, cecul nu este documentul care ar conține întreaga informație despre actul juridic, ci doar informația despre suma plătită de cumpărător (în unele cazuri, se indică bunul vândut). Cecul poate fi utilizat ca probă în dovedirea încheierii actului juridic, dar nu poate substitui forma lui scrisă.
În literatura de specialitate este expusă ideea, că nici "scrisorile de garanție" eliberate de persoanele juridice nu substituie forma scrisă a actului juridic civil. Scrisoarea de garanție, prin care persoana juridică garantează vânzarea sau cumpărarea unui bun, exprimă doar intenția acesteia de a încheia actul juridic. Totuși, ca și cecul, scrisoarea de garanție poate servi drept probă în dovedirea încheierii actului juridic.
Se încheie în scris și actele juridice între persoane fizice pe o sumă mai mare de 1000 de lei, iar în cazurile prevăzute de lege – indiferent de valoarea actului. Deci, pe de o parte, toate actele juridice dintre persoanele fizice pe o sumă mai mare de 1000 de lei, în care momentul încheierii nu coincide cu momentul executării, trebuie încheiate în scris. Pe de altă parte, urmează a fi încheiate între persoanele fizice unele acte juridice, indiferent de valoarea lor, în cazurile în care acest lucru o cere expres legea, de exemplu: contractul de gaj (cu excepția amanetului) – art. 468 alin. (1); clauza penală – art. 625; garanția debitorului – art. 636; contractul de fideiusiune – art. 1147 din Codul civil.
Prin urmare, act juridic încheiat în scris este actul juridic în care voința este expusă într-un document, semnat de persoana care încheie actul sau de persoana împuternicită de ea (reprezentant). Daca se încheie un act juridic unilateral (se eliberează o procură), se întocmește un singur document. Dacă se încheie un contract, poate fi întocmit un singur document semnat de ambele părți ori două documente, unul semnat de o parte și altul de cealaltă parte, schimbate reciproc. O astfel de procedură o stabilește legiuitorul în art. 210 alin. (2): "în cazul în care, conform legii sau învoielii între părți, actul juridic trebuie încheiat în scris, el poate fi încheiat atât prin întocmirea unui singur înscris, semnat de părți, cât și printr-un schimb de scrisori, telegrame, telefono-grame, altele asemenea, semnate de partea care le-a expediat".
Pentru a fi valabil, actul juridic cu formă scrisă trebuie semnat în mod obligatoriu. Actul juridic încheiat de o persoană juridică trebuie semnat de către împuternicit, de regulă conducătorul ei.
În cazul persoanei fizice care încheie un act juridic, există situații în care nu poate semna cu propria mână (defect fizic, boală etc.) potrivit art. 210 alin. (4), pe baza unei împuterniciri date de persoana care nu poate semna, actul juridic poate fi semnat de o altă persoană. Semnătura ei însă trebuie certificată de notar sau de o altă persoană împuternicită prin lege, arătându-se cauza în a cărei virtute cel care încheie actul juridic nu poate semna cu propria mână.
Spre deosebire de Codului Civil din 1964, Codul civil în vigoare nu enumera persoanele autorizate să certifice semnătura celui împuternicit de a semna actul juridic încheiat de persoana care nu-1 poate semna cu propria mână. Apelând la analogia normei, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Codul civil, susținem că sunt în drept sa certifice semnătura împuternicitului de a semna actul juridic încheiat de persoana care nu poate semna cu propria mână actul juridic civil persoanele enumerate la art. 252 alin. (3)-(5) din Codul civil.
Pe lângă aceste condiții, în cazul întocmirii testamentului de către o persoană care nu poate semna cu propria mână, este necesar să fie prezenți doi martori, care de asemenea semnează în testament. Art.1460 din Codul civil prevede: "Dacă testatorul, dintr-o anumită cauză, nu poate semna personal testamentul, la rugămintea și în prezența lui, precum și în prezența a cel puțin 2 martori și a notarului, poate semna o altă persoană în acest caz, trebuie indicată cauza care l-a împiedicat pe testator să semneze personal. Martorii de asemenea semnează în testament ".
În ultimul timp, tot mai dese sunt cazurile când, la semnarea actului juridic, se utilizează mijloace tehnice, cum ar fi aplicarea semnăturii electronice. Posibilitatea utilizării mijloacelor tehnice la semnarea actului juridic este recunoscută și de Codul civil în art. 210 alin. (3). Mijloacele tehnice pot fi utilizate la semnarea actului juridic în două cazuri:
a) când legea prevede o asemenea posibilitate;
b) când părțile au căzut de acord să utilizeze astfel de mijloace
În ambele cazuri însă modul de utilizare a mijloacelor tehnice la semnarea actului juridic trebuie să fie stabilit de lege (art. 210 alin. (3)).
Efectele nerespectării formei scrise a actului juridic civil sunt prevăzute expres la art. 211 din Codul civil. Din conținutul acestui articol se deduc două reguli:
– prima regulă constă în sancționarea părților în cazul nerespectării formei scrise, prin imposibilitatea apelării, în caz de litigiu, la proba cu martori pentru dovedirea actului juridic. Art. 211 alin. (1) dispune în acest sens: "Nerespectarea formei scrise a actului juridic face să decadă părțile din dreptul de a cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului juridic". Înseamnă că actul juridic care trebuie încheiat în scris poate fi dovedit doar prin înscrisuri. Astfel de înscrisuri sunt scrisorile, recipisele, chitanțele etc. În unele cazuri totuși este posibil să se dovedească prin depozițiile martorilor încheierea actului juridic. De exemplu, dacă încheierea actului juridic pentru care este prevăzută forma scrisă este însoțită de infracțiune, faptul încheierii lui poate fi demonstrat prin orice mijloc de probă, inclusiv prin proba cu martori, fiindcă pentru demonstrarea săvârșirii infracțiunii sunt folosite toate mijloacele de probă prevăzute de legislația procesuală penală.
– a doua regulă care se referă la efectele nerespectării formei scrise a actului juridic civil constă în faptul că această nerespectare nu afectează valabilitatea actului juridic. Nerespectarea formei scrise a actului juridic civil va afecta valabilitatea actului juridic doar în cazul în care acest efect este prevăzut expres de lege sau de acordul părților (art. 211 alin. (2)). Drept exemplu în acest sens poate servi art. 625 alin. (2), care prevede că nerespectarea formei scrise atrage nulitatea clauzei penale. în cazul în care nu există o asemenea prevedere, actul juridic va fi valabil. Astfel, înțelegerea cu privire la arvună este valabilă, chiar dacă a fost încheiată verbal, fiindcă legiuitorul, în art. 631, cere ca arvuna să fie încheiată în scris, nesancționând cu nulitate nerespectarea acestei cerințe.
În sfârșit, pentru actele juridice prin care se constituie sau transferă drepturi reale asupra unor bunuri imobile (sau unor mobile de valoare: nave, aeronave, autovehicule etc.), este necesară îndeplinirea unor formalități de publicitate pentru a le face opozabile terțelor persoane.
Caracterele formei "ad probationem" sunt următoarele:
– este obligatorie (iar nu facultativă); sub acest aspect se aseamănă cu forma cerută ad validitatem;
– nerespectarea ei atrage sancțiunea inadmisibilității dovedirii actului (negotium) cu alt mijloc de probă;
– reprezintă (ca și forma cerută ad validitatem) o excepție de la principial consensualismului (deoarece manifestarea de voință trebuie să îmbrace forma scrisă).
Forma cerută ad probationem se întemeiază, pe de o parte, pe importanța anumitor acte juridice civile și, pe de altă parte, pe avantajul practic pe care îl reprezintă o atare formă: certitudinea reținerii drepturilor și obligațiilor părților și, prin aceasta, prevenirea litigiilor.
Sancțiunea nerespectării formei cerută ad probationem nu constă în nevalabilitatea actului – negotium juris – ci în imposibilitatea dovedirii actului cu un alt mijloc de probă. Practic această sancțiune este o decădere din dreptul de a proba.
Sancțiunea nerespectării acestei formalități este aceea că înscrisul este lipsit de putere probatorie ceea ce nu afectează convenția ca act juridic care poate fi dovedit prin alte mijloace de probă, chiar prin proba cu martori și prin prezumții, pentru că, deși nul ca înscris, acesta constituie totuși un început de probă scrisă.
3. 4 Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți
Un act juridic poate da naștere la drepturi și obligații numai în favoarea și, respectiv, sarcina cercurilor de persoane pe care interesează și, în anumite cazuri și condiții, altor persoane. Cu toate acestea, ar fi absurd să se creadă că un act ar fi lipsit de valoare în raport cu terțele persoane. Acul juridic și situațiile juridice la care dă naștere sunt realități sociale care, într-o ordine de drept, impun tuturor o atitudine de respect, cu alte cuvinte, toți sunt obligați să le respecte, în acest sens, afirmăm că un contract este opozabil tuturor, inclusiv terților [39, 98]. Conținutului celor două noțiuni – relativitate și opozabilitate – și stabilirea corelației dintre ele sunt posibile numai făcând distincție între acte juridice și situația juridică născută din acelea. Actul, fiind manifestarea de către persoane fizice și juridice a voinței îndreptate spre nașterea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor civile. Așa se explică de ce contractul creează între și numai între aceste persoane o legătură juridică obligatorie, în conținutul căreia se află drepturi și obligații. Principiul relativității exprimă ideea că dintr-un act juridic civil nu se pot naște drepturi și obligații decât în favoarea și, respectiv, sarcina părților care au încheiat actul juridic civil, astfel actul juridic civil nu produce efecte față de terțele persoane.
În cazul actelor juridice se întâlnesc trei categorii de subiecte, astfel:
sunt părți persoanele care au încheiat actul juridici civil fie personal, fie prin reprezentant;
sunt terți persoanele străin de actul juridic civil, care nu au participat la încheierea actului, nici personal nici prin reprezentant;
sunt avânzi-cauză toți cei care nu au participat la încheierea actului juridic civil, dar totuși, datorită unor legături personale pe care le au cu părțile.
Prin opozabilitate înțelegem calitatea unui act juridic de a produce efecte față de părțile raportului juridic respectiv precum șl de a se impune terțelor persoane. Orice act juridic este opozabil între părți față de care produce efectele juridice în vederea cărora a fost încheiat sau efectele prevăzute de lege. Actul juridic nu produce efecte juridice, deci nu este opozabil, față de terțele persoane dar situația juridică căreia actul juridic i-a dat naștere este opozabilă terților, în sensul că ea se impune respectului terțelor persoane.
Exemplu: actul juridic al căsătoriei produce efecte între părți, între soți care dobândesc astfel o nouă stare civilă și o serie de drepturi și obligații prevăzute de lege, dar noua lor stare civilă se impune respectului tuturor. Tot astfel, printr-un contract de vânzare-cumpărare se nasc drepturi și obligații numai între părți dar faptul că de acum cumpărătorul este noul proprietar al bunului vândut, este opozabil tuturor în sensul că toată lumea trebuie să respecte dreptul real de proprietate al noului titular.
Opozabilitatea este condiționată uneori prin lege de îndeplinirea anumitor formalități de publicitate pentru ca terții să poată lua cunoștință de situația juridică creată prin actul juridic; numai dacă s-au îndeplinit aceste formalități o parte poate invoca actul juridic contra terțului care ar invoca, de pilda, un drept asupra bunului imobil cumpărat, terțul neputând fi ținut să respecte o situație juridică despre care nu avea cum să aibă cunoștință.
Prin forma cerută pentru opozabilitate față de terți se înțeleg formalitățile pe care legea prevede că trebuie îndeplinite în scopul ocrotirii intereselor unor persoane altele decât părțile actului juridic [18, 253-254].
Necesitatea includerii unei asemenea cerințe de formă este dictată de existența principiului relativității, potrivit căruia actul juridic produce efecte juridice doar între părțile contractante. Ca rezultat, actul juridic nu poate fi opus persoanelor terțe sau, altfel spus, nu este opozabil terților, în unele cazuri, legea impune totuși respectarea unor formalități pentru ca actul juridic sa fie cunoscut și terților.
De regulă, legiuitorul face acest lucru în cazul unor drepturi care joacă un rol important pentru titulari. De exemplu, conform art. 214 din Codul civil, actul juridic care are ca obiect bunuri imobile urmează a fi înregistrat în modul stabilit de lege, iar art. 290 alin. (1) prevede că dreptul de proprietate și alte drepturi reale asupra bunurilor imobile, grevările acestor drepturi, apariția, modificarea și încetarea lor sunt supuse înregistrării de stat. Efectele neînregistrării actului juridic civil. După cum s-a menționat, neînregistrarea nu afectează valabilitatea actului juridic civil [9, 178]. Un act juridic încheiat în forma cerută de lege, dar neînregistrat dă naștere la drepturi și obligații între părți, acestea putând cere executarea obligațiilor ce decurg din act. Drepturile, enumerate la art. 290, ce nasc dintr-un act juridic având ca obiect bunuri imobile apar doar în momentul înregistrării.
Se întâlnesc cazuri când partea obligată se eschivează de la înregistrarea actului juridic. Atunci, înregistrarea poate fi dispusa prin hotărâre judecătorească. Art. 215 din Codul civil prevede; "Dacă actul juridic ce urma să fie înregistrat este încheiat în forma cerută de lege, însă partea obligată se eschivează de la înregistrarea acestuia sau dacă a expirat termenul stabilit de lege pentru înregistrare, instanța de judecată, la cererea părții interesate, este în drept să dispună prin hotărâre înregistrarea actului juridic. In cazul acesta, actul juridic se înregistrează în baza hotărârii instanței de judecată". Totodată, partea care s-a eschivat neîntemeiat de la înregistrarea actului juridic va fi obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părți prin tergiversarea înregistrării
În raporturile dintre părți și terți, dintre actul juridic are valoarea unui fapt juridic în sensul restrâns al cuvântului și nu de act juridic. Așa fiind, actul juridic, privit ca un fapt social cu semnificație juridică, este opozabil față de oricine, chiar și față de acele persoane care nu au calitatea de părți.
În concluzie, putem spune că orice act juridic, fie ca contract, fie ca fapt juridic, trebuie să fie respectat Aceasta este opozabilitatea actului juridic. Ea nu se află în contradicție cu principiul relativității efectelor contractului. Relativitatea efectelor contractului poate fi înglobată în conținutul noțiunii de opozabilitate, în sensul cel mai larg al cuvântului.
Noțiunea de opozabilitate a actului juridic în sensul larg al cuvântului, înțelegem că el produce efecte între subiectele implicate în actul juridic, precum și faptul că situația juridică născută din actul respectiv trebuie respectată de toți.
Actul juridic poate fi încheiat verbal, în scris, prin tăcere sau prin acțiuni concludente. Posibilitatea alegerii dintre aceste forme este prevăzută la art. 208 din Codul civil. Aceste forme de încheiere a actului juridic erau cunoscute și Codului civil din 1964. în comparație cu acesta din urmă, Codul civil în vigoare prevede două reguli referitoare la modificarea actului juridic și la forma promisiunii de a încheia actul juridic. Astfel, privitor la modificarea actului juridic, art. 208 alin. (5) dispune: "orice modificare adusă unui act juridic trebuie să îmbrace forma stabilită pentru acel act".
Deși pare lucru firesc, o asemenea precizare este binevenită, va avea un important rol în garantarea stabilității raporturilor juridice civile. O altă inovație a Codului civil este acordarea posibilității încheierii unui antecontract sau, cu alte cuvinte, a promisiunii de a încheia actul juridic civil. Codul civil admite pentru prima dată posibilitatea încheierii antecontractului. Admițând o asemenea posibilitate, legiuitorul stabilește și forma acestui act juridic. Astfel, art. 208 alin. (6) prevede: "Promisiunea de a încheia un act juridic nu trebuie să îmbrace forma cerută pentru acel act". Promisiunea de a încheia un act juridic este o obligație prin care persoana se obligă să încheie în viitor un act juridic. Termenii "promisiune de a contracta" și "antecontract" sunt considerați sinonime.
După cum se poate observa, noțiunea de opozabilitate a contractului, în sens larg al cuvântului, este alcătuită din: opozabilitatea contractului față de avânzii lor cauză și opozabilitatea contractului față de terți [39, 99].
Opozabilitatea contractului în raporturile dintre părți și avânzii lor cauză înfundă cu relativitatea efectelor contractului. În final, putem afirma că opozabilitatea contractului, în această ipoteză, și dreptul părților contractante și al avânzilor cauză ai părților de a cere executarea și prestații sau, după caz, în obligația de a o executa, invocând respectivul contract, care a dat naștere acelui drept sau acelei obligații.
Opozabilitatea contractului față de terții propriu-ziși. Opozabili contractului față de terți este cea de-a doua componentă a noțiunii de opozabilitate in sens larg al cuvântului. De această dată, opozabilitatea are o altă semnificație; ea confundă cu relativitatea efectelor contractului.
Opozabilitatea contractului față de terți constă în obligația tuturor de a respecta situația juridică creată printr-un contract. Așadar, nu înseamnă că terțele persoane devin obligate prin contract, ci numai că situațiile juridice create de ele trebuie să fie respectate și de către alte persoane decât părțile; este respectul datorat, în general, într-o ordine de drept.
Concluzii și recomandări
Tema investigată își propune să reflecte anume acele condiții de valabilitate pe care trebuie să fie respectate la încheierea actelor juridice civile, pentru producerea efectelor juridice dorite astfel, supunându-se analizei teoretico-științifice problemele ce țin de valabilitatea actului juridic civil sunt destul de variate și necesită o analiză aprofundată. Am încercat demonstrarea necesității fiecărei condiții de valabilitate în parte, precum și situațiile create în cazul lipsei uneia din ele, și anume ce consecințe juridice intervin.
Cercetarea în cauză permite de a face anumite concluzii privind condițiile de valabilitate a actului juridic civil și de a determina gradul necesității acestora în viața de zi cu zi.
Odată cu dezvoltarea societății se simte tot mai pregnant apariția diferitor relații juridice care servesc drept temei de satisfacere a nevoilor sociale, astfel oamenii fiind nevoiți să intre în contact unul cu altul. Astfel multitudinea actelor juridice civile pentru a fi valabile sunt cerute spre respectare anumite condiții pentru a putea produce efectele dorite și pentru a stinge necesitățile preconizate.
Deci, în cele ce urmează se poate afirma că institutul dat al dreptului civil fiind reglementat de normele juridice este folosit pe larg și pentru a înlătura acele acte juridice nevalabile, actului juridic i-au fost înaintate spre respectare următoarele condiții: consimțământul valabil încheiat, capacitatea părților, obiectul determinat sau determinabil și cert, cauza licită a obligațiilor asumate și nu în ultimul rând forma cerută după caz unor categorii de acte juridice civile.
Dintre concluziile principale trase în urma investigațiilor, consider că trebuie reliefate următoarele:
1. actele juridice civile – acele acțiunile omenești săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice sunt variate în cadrul societății și sunt în dependență de voința omului, astfel fiecare în parte dobândește individualitatea sa și propriile caracteristici. Actul juridic civil în literatura de specialitate este definit în diferite modalități, un lucru este cert că toți specialiștii menționează anumite elemente definitorii, cum ar fi: actul juridic reprezintă rezultatul unei hotărâri lăuntrice, rezultatul unui proces volitiv, actul juridic având un scop al exprimării manifestării de voință și nu în ultimul rând orice act juridic urmărește producerea unor efecte juridice ce privesc nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile concrete. Trebuie precizat că în literatura juridică și în practica judiciară s-au cristalizat noțiunile astfel: actele juridice sunt acțiunile omenești săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice, iar faptele sunt acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, care însă se produc în temeiul legii, la care se adaugă și evenimentele (deci faptele juridice în sens restrâns).
2. condițiile de valabilitatea ale actelor juridice civile în literatura de specialitate sunt caracterizate destul de aprofundat, fiecare autor aducând o serie de precizări și afirmând importanța fiecărei condiții în parte. Astfel, actul juridic civil nu poate produce efectele juridice scontate de părți dacă nu întrunește acele condiții de valabilitate. Ca o concluzie, la examinarea cumulului de condiții de valabil s-a impus determinarea importanței fiecărei condiții în parte. Printre condițiile de valabilitate ale actului juridic civil sunt:
corespunderea actului juridic prevederilor legii, ordinii publice și bunelor moravuri;
capacitatea persoanei de a încheia actul juridic;
consimțământul valabil al persoanei sau al persoanelor de a încheia acte juridice civile;
obiectul actului juridic de a fi determinat, determinabil și licit;
o cauză corespunzătoare legii și ordinii publice și bunurilor moravuri;
forma actului juridic civil.
În urma cercetării temei date am încercat să disting condițiile de existență a actului și condițiile de validitate a actului. Condițiile de existență ar fi acelea a căror nerespectare atrage nulitatea absolută a actului juridic (consimțământul părților, obiectul și cauza). Condițiile de validitate a actului ar fi acelea a căror neîndeplinire nu împiedică formarea lui, însă acesta va fi lovit de nulitatea relativă (capacitatea părților).
3. În urma examinării problemei date, am dedus ușor că aceste condiții de valabilitate sunt clasificate în subcategorii pentru o analiza mai amplă. Astfel importanța clasificării condițiilor de valabilitate denotă nu doar ordinul teoretic ci și cel practic, pentru o implementare mai ușoară în plan social. Criteriile folosite pentru clasificarea condițiilor actului juridic civil sunt de cea mai mare importanță, întrucât de încadrarea unei condiții într-o categorie sau alta depinde regimul juridic ce i se atribuie. Prin urmare avem condiții esențiale și condiții neesențiale. Cele esențiale servesc drept bază pentru valabilitatea actului juridic civil și nerespectarea lor duce la nevalabilitatea acestuia și imposibilitatea producerii efectelor dorite de părți. Cele neesențiale sunt acele condiții care nu afectează valabilitatea actului juridic civil, acestea pot fi sau nu prezente în structura lor. Alături de această clasificare mai sunt și alte criterii cum ar fi: clasificarea în funcție de aspectul actului juridic civil (condiții de fond și condiții de formă), în funcție de sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării condițiilor (condiții de valabilitate și condiții de eficacitate) ș.a. La rândul lor condițiile se pot subclasifica, dar aceste categorii sunt fie la discreția părților actelor juridic civile, fie stabilite în mod legal.
4. Părțile ce încheie actele juridice civile își pot exprima în orice mod consimțământul, iar dovada consimțământului poate fi orice mijloc de probă, de aceea instanța recunoaște valabilitatea actelor juridice încheiate oral și impun executarea lor. Excepție fac actele solemne și reale care necesită respectarea anumitor formalități pentru a fi socotite valabile și pentru a produce efectele juridice dorite. Pentru a fi valabil, consimțământul la rândul său trebuie să întrunească o serie de condiții, să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exteriorizat, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice și nu în ultimul rând să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ. Consimțământul, care constă în manifestarea de voință a subiectului de drept de a fi legat prin actul juridic la care consimte formează astfel voința juridică, care nu este altceva decât voința internă manifestată exterior. Modul de formare a voinței juridice, momentul întâlnirii voinței interne și celei exteriorizate este destul de controversată, fiind analizate două opinii, prima acordând întâietate celei interne, alta acordând întâietate celei exteriorizate. Consider că, voința internă este principală și anume ea este începutul formării voinței juridice, astfel mă alătur concepției subiective potrivit căreia trebuie să acordăm prioritate voinței interne sau reale. Participanții la raportul juridic civil sunt liberi să încheie sau să nu încheie acte juridice civile, să le modifice ori să stabilească încetarea lor, astfel părțile sunt libere să încheie orice act juridic independent de faptul că ele au sau nu o reglementare expresă, putând deroga de la normele civile dispozitive.
5. Analizând fiecare condiție în aparte am observat necesitatea fiecăreia, astfel capacitatea părților implicate ocupă și ea un loc deosebit în formarea actelor juridice civile. Calitatea de parte o poate avea orice persona fizică și juridică cu excepția cazurilor de incapacitate juridică. Însușirea de a face acte juridice valabile, aptitudinea generală a persoanelor de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații este condiția de bază pentru ca o parte să poată încheia actele juridice dorite. Orice persoană fizică are capacitatea de a contracta, dacă nu este declarată, de către lege, ca incapabilă, dobândește capacitatea de exercitare deplină la vârsta de 18 ani. Până la 14 ani este complet lipsită de capacitate de exercițiu. Între 14-18 ani are capacitatea de exercițiu restrânsă, putând face singură acte de administrare, dacă nu-i pricinuiesc vreo vătămare. Persoana juridică, are drepturile și obligațiile, acestea fiind exercitate prin intermediul organelor persoanei juridice cât privește capacitatea de folosință a acestora este restrânsă prin regula specialității, în virtutea căreia o persoană juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei. Așadar, atât în privința persoanelor fizice, cât și în privința persoanelor juridice, regula este capacitatea de încheia acte juridice civile, iar incapacitatea, excepția. Corecta înțelegere a principiului capacității presupune și următoarea subliniere: capacitatea este o stare de drept – de iure – (adică „așa cum o vede legea”), spre deosebire de discernământ, care este o stare de fapt – de facto – putând exista izolat. Incapacitățile la rândul său pot fi generale și speciale, stabilite legal sau de instanța de judecată.
6. Consimțământul părților capabile trebuie să se refere la un obiect cert licit. Prin obiect al actului juridic civil se înțelege conduita părților stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acțiunile sau inacțiunile la care părțile sunt îndreptățite sau de care sunt ținute. Și această problemă pe parcursul studierii a trezit o serie de neînțelegeri, astfel au fost expuse o serie de opinii referitor la ceea ce reprezintă obiectul unui act juridic civil. Într-o opinie, se reține ideea că obiectul actului juridic civile este însuși obiectul raportului juridic civil născut din acel act juridic, adică conduita părților, respectiv acțiunile și inacțiunile la care aceștia sunt îndreptățite ori pe care trebuie să le îndeplinească. Într-o altă opinie, obiectul actului juridic civil constă în crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unui raport juridic. Unii autori consideră că numai bunurile materiale pot constitui obiect al actului juridic, și că actele ce nu se referă la un obiect material nu pot da naștere la raporturi juridice materiale. Un lucru este cert că toți autorii se aliniază idee că orice obiect al actului juridic trebuie să existe, să fie posibil, să fie în circuitul civil și să fie determinat sau determinabil.
7. Cauza actului juridic, o altă condiție esențială de valabilitate își impune necesitatea respectării, astfel absența cauzei poate afecta existența actului juridic civil. Orice obligație asumată de către o persoană presupune un scop; nu se poate concepe ca o persoană să se oblige fără a urmări realizarea unui scop. Actul de voință prin care o persoană se obligă, include, așadar, nu numai consimțământul său de a-și asuma o obligație, ci în același timp și considerațiunea scopului pe care vrea să-1 înfăptuiască prin obligația asumată, obligația fiind numai un mijloc pentru a ajunge la realizarea unui anumit scop, în drept, acest scop este desemnat prin termenul cauză. Analizând cauza am dedus faptul că est formată din două elemente, un clement abstract, obiectiv și invariabil în aceeași categorie de acte juridice, element constând în reprezentarea scopului direct si imediat al consimțământului și un element concret, subiectiv și variabil de la caz la caz, element constând în scopul mediat al consimțământului, adică în mobilul principal care a determinat hotărârea de a consimți la încheierea actului juridic. Cauza actului juridic, în concluzie trebuie să respecte anumite cerințe, să existe, să fie reală și licită.
8. În capitolul trei m-am referit la condițiile extrinseci ale actului juridic civil, în concluzie aș putea afirma că valabilitatea actului juridic civil depinde și de respectarea formei, însă atunci când acest lucru este prevăzut de lege, iar în cazurile în care legea nu obligă respectarea numitor cerințe de formă, forma actului juridic civil nu se consideră o condiție de valabilitate, ci doar o probă a existenței lui sau un factor care determină opozabilitatea lui față de terți. Forma actului juridic se subdivide în forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil, forma cerută pentru probarea actului și forma cerută pentru opozabilitatea față de terți. Ca regulă generală, pentru validitatea actului juridic civil este suficient ca voința părților între care acest act se încheie, să fie exprimată sau exteriorizată, indiferent în ce formă s-ar manifesta această exprimare, excepție fiind respectarea formei cerută de lege sau în mod convențional.
9. Ca o generalizare, poate fi lesne dedus din textul lucrării că fiecare condiție de valabilitate trebuie respectată și nerespectarea acestora duce fie la nulitatea absolută, fie la nulitatea relativă a actului juridic civil. În diferite cazuri nerespectarea unei și aceleași condiții poate duce la consecințe diferite. Astfel, lipsa unei condiții de fond sau a unei condiții esențiale, atrage nulitatea actului juridic, în timp ce nerespectarea unei condiții neesențiale sau de eficacitate implică inopozabilitatea față de terți a efectelor actului juridic încheiat.
E bine știut faptul că societatea noastră este protejată prin lege, și de aceea toate acțiunile umane sunt conforme legii. Reieșind din cele expuse aș pute recomanda ca condiția corespunderii actului juridic civil legii, ordinii publice și bunurilor moravuri să fie inclusă de rând cu celelalte condiții în capitolul ce se referă la condițiile de valabilitate ale actului juridic al Codului Civil și nu capitolul denumit Nulitatea actului juridic, deoarece ar fi mult mai ușor de a înțelege și însemnătatea aceste condiții. Cu toate că aceasta condiție este cercetată în Codul Civil ca temei pentru nulitatea actului juridic, era mult mai bine să fi fost mai întâi menționată în cumulul condițiilor de valabilitate a acestuia.
La fel e și în cazul capacității juridice a persoane, acest lucru fiind menționat la caracteristica persoanei fizice și juridice și nimic menționat la condițiile de valabilitate a actului juridic civil. Plus la asta incapacitățile juridice, excepția de la regula capacității este descrisă la fel în acest capitol și deși sunt explicate ar fi nevoie de o descriere mai aprofundata privind cazurile de apariție a incapacității și modurile de exercitare a drepturilor celor ce sunt limitați în capacitate sau declarați incapabili.
Nu este complicat de a demarca diversitatea condițiilor de valabilitate a actelor juridice civile, dar totuși acestea sunt explicate nu prea accesibil și sunt dispersate în mai mult subdiviziuni, astfel creând situații ambigue.
Referitor la obiectul actului juridic civil, aș putea menționa că nu este expus explicit ce constituie acesta el fiind nu doar obligația persoanei care a încheiat actul juridic civil ci și bunurile materiale, acest lucru fiind doar dedus.
Consider că în cazul formării consimțământului, mai bine zis modul de manifestare în legislație nu este bine determinat, fiind doar făcute mențiuni că voința trebuie să fie exteriorizată, parvenită de la o persoană cu discernământ și cu intenția de a produce efecte juridice.
Prezentul studiu dedicat totalmente condițiilor de valabilitatea a actului juridic civil impune cunoașterea fiecărei condiții în parte și modul lor de formare precum și cerințele înaintate spre respectare pentru a fi socotite valabile.
În urma celor expuse aș încerca sa atenționez faptul că pentru încheierea actelor juridice civile, indiferent la ce fac ele referire, trebuie să respecte condițiile de valabilitate, acestea fiind așa-numitele motoare de generare a valabilității actelor juridice civile, și anume ele permit ca un act sau altul să fie capabil de a produce efectele juridice dorite de părți.
Pe măsura ce societate avansează în timp și cerințele agesteai se măresc considerabil, oamenii sunt nevoiți de a intra în contact unii cu alții, încheind acte juridice civile, anume de aceea și s-a simți nevoia cercetării și expunerii condițiilor de valabilitate a actului juridic civil.
Bibliografie
Acte juridice cu caracter internațional
1. Declarația Universala a Drepturilor Omului, New York 10.31.1948. Rezoluția 217 A (III)
din 10.31.1948
2. Convenția internaționala cu privire la drepturile copilului New York 20.17.1989 Intrată in
vigoare la 20 septembrie 1990.
Acte normative ale Republicii Moldova
3. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, M. O. al Republicii Moldova Nr.1 din
12.08.1994
4. Codul Civil al Republicii Moldova, Nr. 1107-XV HP 6.06.2002, M. O. al Republicii Moldova Nr. 82-86 din 22.06.2002
5. Codul Familiei al Republicii Moldova, Nr. 1316-XIV din 26.10.2000, M.O. al Republicii Moldova Nr. 4748 din 26.04.2001
6. Legea Republicii Moldova cadastrului bunurilor imobile Nr.1543-XIII din 25.02.98,
M.O. al Republicii Moldova Nr.44-46 din 21.05.1998
7. Legea Republicii Moldova cu privire la notariat Nr. 1453-XV din 8.11.2002, M. O. al
Republicii Moldova Nr. 154-157 din 21.11.2002
Literatura de specialitate
Angheni Smaranda, Urs Iosif, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ. PERSOANLELE, Vol.I, Edit. Oscar Print, București, 2000
Baeș Sergiu, Roșca Nicolae, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ. PERSOANA FIZICĂ. PERSOANA JURIDICĂ, Edit. Cartier, Chișinău, 2004
Baeș Sergiu, Roșca Nicolae, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ (scheme) Chișinău, 2001
Baltag D. Guțu A. TORIA GENERALĂ A DREPTULUI, Chișinău, 2002
Beleiu Gheorghe, DREPT CIVIL ROMÂN. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL. SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL, Edit. Șansa, București, 1995
Botea Gheorghe, Țiclea Alexandru, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit. Lumina Lex, București, 1993
Buffelon-Lanore Yvaine, DROIT CIVIIL. PREMIERE ANNE, Edit. ARMAPYD Colin, Paris, 1997
Cantacuzino M.B. ELEMENTELE DREPTULUI CIVIL, Edit. All, București, 1998
Cocoș Ștefan, DREPT ROMAN, Edit. Lumina Lex, București, 1998
Columschi Otilia, SUBIECTELE COLECTIVE DE DREPT ÎN ROMÂNIA, Edit. Academieie RSR, București, 1981
Cosma Doru, TEORIA GENERALĂ A ACTULUI JURIDIC CIVIL, Edit. Științifică, București, 1969
Cosmovici Paul Mircea, INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL Edit. ALL Beck, București, 1994
Costin Mircea N. Costin Mircea C. DICȚIONAR DE DREPT CIVIL, Vol.I A-C, București, 1997
Craiovan Ion, TRATAT ELEMENTAR DE TEORIE GENERALĂ A DREPTULUI, Edit. All Beck, București 2001
Dogaru Ion, ELEMENTELE DREPTULUI CIVIL, Vol.I, – Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editura si presa “Șansa”, București, 1993
Dogaru Ion, DREPT CIVIL. TRATAT, Vol. I, Fundația Europeană „Titulescu”, Craiova, 2000
Hamangiu C. DREPT CIVIL ROMÂN, Edit. Științifică, București, 1996
GH1MPA N. D. IZVOARELE OBLIGAȚIILOR, vol. I, București, 1947
Hess-Fallon Brigitte, Anne Maria Simon, DROIT CIVIL, Edit. Dalloz, Paris, 1999
Ionașcu A. DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit. Didactică și Pedagocică, București, 1963
Lupan E. DREPT CIVIL. PERSOANA JURIDICĂ, Edit. Lumina Lex, București, 1994
Mureșan Mircea, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994
Pop Teofil, DREPT CIVIL ROMÂN, Edit. Lumina Lex, București, 1993
Pop Liviu, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Universitatea Independentă „Dimitrie Cantemir”, Cluj, 1992
Popa Marin, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Universitatea Independentă „Dimitrie Cantemir”, București 1992
Popescu Teodor, DREPT CIVIL, Edit. Oscar Print, București, 1994
Popescu Tudor, DREPT CIVIL (Note de curs), Edit. Oscar Print, București, 1994
Petrescu Paul, DREPT CIVIL, Edit. Oscar Print, București, 1997
Rauțchi Ștefan, DREPT CIVIL, Iași, 1992
Toma Toader, DREPT CIVIL, Edit. Chemarea, Iași, 1998
Turianu Corneliu, CURS DE DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit. Universitară, București, 2001
Stăsescu C. Bîrsanc. DREPT CIVIL, Edit. Științifică, București, 1970
Ungureanu O. MANUAL DE DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit. All Beck, București, 1999
Vrabie Genoveva, Popescu Sofia, TORIA GENERALĂ A DREPTULUI, Edit. Ștefan Procopiu, Iași, 1993
Бyлай E.B. HOPMЫ ПPABA И ПPOBOOTHOШEHИЯ B OБШECTBE, Киeв 1987
Калпина A. Г. Mаcляeва A.H. ГPAЖДAHCКOE ПPABO, Издатeльcтвo Юpиcт, Mocква, 1997
Пpoтаcoв B.H. ПPBOOTHOШEHИЯ КAК CИCTEMA, Издатeльcтвo Юpиcт, Mocква, 1991
Xалфина P.O. OБШEE УЧEHИE O ПPBOOTHOШEHИЯX, Издатeльcтвo Юpиcт, Mocква, 1974
Periodice
Revista de științe juridice, Universitatea din Craiova „Nicolae Titulescu”, facultatea de drept, Nr.16 (1)/2000, Edit. Craiova
Revista de științe juridice, Universitatea din Craiova „Nicolae Titulescu” facultatea de drept , Nr.22 /2001, Edit. Craiova
Bibliografie
Acte juridice cu caracter internațional
1. Declarația Universala a Drepturilor Omului, New York 10.31.1948. Rezoluția 217 A (III)
din 10.31.1948
2. Convenția internaționala cu privire la drepturile copilului New York 20.17.1989 Intrată in
vigoare la 20 septembrie 1990.
Acte normative ale Republicii Moldova
3. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, M. O. al Republicii Moldova Nr.1 din
12.08.1994
4. Codul Civil al Republicii Moldova, Nr. 1107-XV HP 6.06.2002, M. O. al Republicii Moldova Nr. 82-86 din 22.06.2002
5. Codul Familiei al Republicii Moldova, Nr. 1316-XIV din 26.10.2000, M.O. al Republicii Moldova Nr. 4748 din 26.04.2001
6. Legea Republicii Moldova cadastrului bunurilor imobile Nr.1543-XIII din 25.02.98,
M.O. al Republicii Moldova Nr.44-46 din 21.05.1998
7. Legea Republicii Moldova cu privire la notariat Nr. 1453-XV din 8.11.2002, M. O. al
Republicii Moldova Nr. 154-157 din 21.11.2002
Literatura de specialitate
Angheni Smaranda, Urs Iosif, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ. PERSOANLELE, Vol.I, Edit. Oscar Print, București, 2000
Baeș Sergiu, Roșca Nicolae, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ. PERSOANA FIZICĂ. PERSOANA JURIDICĂ, Edit. Cartier, Chișinău, 2004
Baeș Sergiu, Roșca Nicolae, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ (scheme) Chișinău, 2001
Baltag D. Guțu A. TORIA GENERALĂ A DREPTULUI, Chișinău, 2002
Beleiu Gheorghe, DREPT CIVIL ROMÂN. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL. SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL, Edit. Șansa, București, 1995
Botea Gheorghe, Țiclea Alexandru, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit. Lumina Lex, București, 1993
Buffelon-Lanore Yvaine, DROIT CIVIIL. PREMIERE ANNE, Edit. ARMAPYD Colin, Paris, 1997
Cantacuzino M.B. ELEMENTELE DREPTULUI CIVIL, Edit. All, București, 1998
Cocoș Ștefan, DREPT ROMAN, Edit. Lumina Lex, București, 1998
Columschi Otilia, SUBIECTELE COLECTIVE DE DREPT ÎN ROMÂNIA, Edit. Academieie RSR, București, 1981
Cosma Doru, TEORIA GENERALĂ A ACTULUI JURIDIC CIVIL, Edit. Științifică, București, 1969
Cosmovici Paul Mircea, INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL Edit. ALL Beck, București, 1994
Costin Mircea N. Costin Mircea C. DICȚIONAR DE DREPT CIVIL, Vol.I A-C, București, 1997
Craiovan Ion, TRATAT ELEMENTAR DE TEORIE GENERALĂ A DREPTULUI, Edit. All Beck, București 2001
Dogaru Ion, ELEMENTELE DREPTULUI CIVIL, Vol.I, – Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editura si presa “Șansa”, București, 1993
Dogaru Ion, DREPT CIVIL. TRATAT, Vol. I, Fundația Europeană „Titulescu”, Craiova, 2000
Hamangiu C. DREPT CIVIL ROMÂN, Edit. Științifică, București, 1996
GH1MPA N. D. IZVOARELE OBLIGAȚIILOR, vol. I, București, 1947
Hess-Fallon Brigitte, Anne Maria Simon, DROIT CIVIL, Edit. Dalloz, Paris, 1999
Ionașcu A. DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit. Didactică și Pedagocică, București, 1963
Lupan E. DREPT CIVIL. PERSOANA JURIDICĂ, Edit. Lumina Lex, București, 1994
Mureșan Mircea, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994
Pop Teofil, DREPT CIVIL ROMÂN, Edit. Lumina Lex, București, 1993
Pop Liviu, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Universitatea Independentă „Dimitrie Cantemir”, Cluj, 1992
Popa Marin, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Universitatea Independentă „Dimitrie Cantemir”, București 1992
Popescu Teodor, DREPT CIVIL, Edit. Oscar Print, București, 1994
Popescu Tudor, DREPT CIVIL (Note de curs), Edit. Oscar Print, București, 1994
Petrescu Paul, DREPT CIVIL, Edit. Oscar Print, București, 1997
Rauțchi Ștefan, DREPT CIVIL, Iași, 1992
Toma Toader, DREPT CIVIL, Edit. Chemarea, Iași, 1998
Turianu Corneliu, CURS DE DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit. Universitară, București, 2001
Stăsescu C. Bîrsanc. DREPT CIVIL, Edit. Științifică, București, 1970
Ungureanu O. MANUAL DE DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit. All Beck, București, 1999
Vrabie Genoveva, Popescu Sofia, TORIA GENERALĂ A DREPTULUI, Edit. Ștefan Procopiu, Iași, 1993
Бyлай E.B. HOPMЫ ПPABA И ПPOBOOTHOШEHИЯ B OБШECTBE, Киeв 1987
Калпина A. Г. Mаcляeва A.H. ГPAЖДAHCКOE ПPABO, Издатeльcтвo Юpиcт, Mocква, 1997
Пpoтаcoв B.H. ПPBOOTHOШEHИЯ КAК CИCTEMA, Издатeльcтвo Юpиcт, Mocква, 1991
Xалфина P.O. OБШEE УЧEHИE O ПPBOOTHOШEHИЯX, Издатeльcтвo Юpиcт, Mocква, 1974
Periodice
Revista de științe juridice, Universitatea din Craiova „Nicolae Titulescu”, facultatea de drept, Nr.16 (1)/2000, Edit. Craiova
Revista de științe juridice, Universitatea din Craiova „Nicolae Titulescu” facultatea de drept , Nr.22 /2001, Edit. Craiova
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Valabilitatea Actului Juridic Civil (ID: 130192)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.