V Sistemul.de.personalitate [625581]

COMPARTIMENTUL V
SISTEMUL DE PERSONALITATE
Tema 1. PERSONALITATEA
1.1. Conceptul de personalitate. Aspecte teoretice și metodologice
Studiul efectuat asupra diferitelor procese, activit ăți, structuri și stări psihice ale individului
nu prezint ă un scop în sine, ci urm ărește ob ținerea unei imagini integrale, dinamice, cât mai
comprehensive – sub aspect psihologic – asupra fiin ței umane.
În accep țiunea sa cea mai larg ă, termenul de personalitate denume ște fiin ța uman ă
considerat ă în existen ța ei social ă și înzestrarea ei cultural ă.
Personalitatea integreaz ă în sine (ca sistem) organismul individual, structurile psihice
umane, și, totodat ă, rela țiile sociale, în care omul se încadreaz ă, și mijloacele culturale, de care
dispune.
În cadrul științelor sociale, și mai ales, în via ța de toate zilele sunt deseori utilizate no țiunile
de om, individ, individualitate, persoan ă, personalitate. Îns ă deseori nu e concretizat sensul
acestor cuvinte, ele fiind întrebuin țate identice ca sens sau diametral opuse. În ambele cazuri se
comite o gre șeală. Pentru a eviden ția deosebirea dintre aceste no țiuni trebuie explicate sensul lor.
În psihologie no țiunea de „om” semnific ă următoarele:
1.„Om” – fiin ță biologic ă, pentru c ă este programat prin ereditate și așa cum spune un
gânditor: „omul devine om pentru c ă se na ște om”. No țiunea de „om “ semnific ă apartenen ța la
specia biologic ă „hommo sapiens” (om cu ra țiune), f ăcând parte din clasa mamiferelor
superioare. Particularit ățile omului, ce-l deosebesc de alte specii, sunt:
-mersul vertical;
-mâinile adaptate la munc ă;
-creierul înalt dezvoltat, ce e capabil s ă reflecte realitatea în no țiuni și s-o transforme
conform trebuin țelor, intereselor și idealurilor sale.
2.„Om” – fiin ță psihologic ă, deoarece posed ă cel mai înalt nivel de reflectare – con știința
explicit ă (reflexiv ă). Omul, fiin ța psihologic ă, posed ă func ții psihice superioare, posed ă limbajul
și capacitatea de a cunoa ște lumea înconjur ătoare, este dotat cu gândire, memorie și voin ță.
3.„Om” – fiin ță social ă, este cea mai esen țială particularitate. Omul, în plan ontologic, fiind
influen țat de mediul social, acumuleaz ă o experien ță social ă, ce-l transform ă și-l influen țează
mereu. Anume via ța și rela țiile sociale în care se încadreaz ă omul, îl fac s ă devin ă tot mai mult
un participant activ la activit ățile sociale.
4.„Om” – fiin ță cultural ă, deoarece este un purt ător și generator al valorilor culturale, al
valorilor adev ărului, binelui și frumosului, c ălăuzindu-se dup ă semnifica ții, credin țe și idealuri,
conferind un sens superior propriei vie ți.
G e n e r a l i z â n d , m e n ți o năm c ă „ o m u l ” e s t e u n s i s t e m bio-psiho-socio-cultural , c e s e
constituie fundamental în condi țiile existen ței și activit ății din primele etape ale dezvolt ării
individuale în societate.
Omul este și poate fi privit ca o entitate, un tot unitar și relativ autonom.
Termenul de individ desemneaz ă „acea totalitate a elementelor și însu șirilor fizice,
biochimice, biologice și psihofiziologice – înn ăscute sau dobândite – care se integreaz ă într-un
sistem pe baza mecanismului adapt ării la mediu”. Desemnând unitatea integrativ ă indivizibil ă
rezultat ă în virtutea procesului vie ții și a ac țiunii legilor evolu ției biologice, termenul individ se
aplic ă tuturor organismelor vii. Fiind o entitate biologic ă și o unitate structural și func țional
indivizibil ă, omul este primordial, un individ.
Individul este privit ca un purt ător al însu șirilor genotipe generale distincte speciei, din care
face parte, exemplar dintr-o categorie.
136

Individualitatea se refer ă, în schimb, la o realitate psihologic ă special ă; la structurarea în
interiorul individului a proceselor sale con știente, a tr ăsăturilor psiho-fizice, a diferitelor însu șiri
personale într-o form ă unic ă, irepetabil ă la ceilal ți.
În acest sens, fiecare om este o individualitate distinct ă. Individualitatea omului se poate
exprima în orice sfer ă a activit ății psihice: intelectual ă, emotiv ă, volitiv ă, atitudinal ă.
Originalitatea intelectului const ă în modul deosebit de a percepe și a în țelege, de a înainta și a
rezolva probleme. Individualitatea ca structur ă interioar ă caracterizeaz ă personalitatea mai
amplu, mai concret și totodat ă are loc deosebirea și diferen țierea unei personalit ăți de alta.
Persoana desemneaz ă specificarea uman ă, deoarece numai oamenii pot fi numi ți astfel.
Persoana, fiind o fa țetă a personalit ății, o ati tudine exterioar ă, care const ă dintr-o totalitate de
însușiri, rela ții și calit ăți exterioare, indicând identitatea social ă a individului.
„Persoana” este manifestarea actual ă a omului într-o situa ție social ă dată, manifestare, care
se subordoneaz ă unui anumit rol, purtând un nume, o stare civil ă și fiind investit ă cu func ții,
datorii și drepturi în grupul, în care activeaz ă.
Omul, ca persoan ă, îndepline ște roluri și dispune de statusuri sociale, deci el apare ca un
personaj. Actor pe scena vie ții, fiecare î și modeleaz ă structurile profunde de persoan ă după
îm prejur ăril e, î n care se afl ă, și dezvol t ă com portam ente conform e cu rol ul / statutul s ău de
părinte sau copil, profesor sau student, șef sau subordonat, produc ător sau consumator, șofer sau
p i e t on , g az d ă s a u oa s p e te , p r of es i on i st s a u n e s pe c i al i s t e tc . , d e f i eca re da t ă a părâ n d ca un
personaj mai mult sau mai pu țin original.
O no țiune mult mai integr ă decât cele definite anterior este no țiunea de personalitate.
Termenul de personalitate cuprinde întreg sistemul atributelor, structurilor și valorilor, de care
dispune o persoan ă. De aceea, personalitatea implic ă și evalu ări privind calit ățile personale,
rolurile și statuturile, de care dispune respectiva persoan ă. Trebuie luat în consideraee și nivelul
suficient de maturitate social ă. În acest caz, copilul mic (pân ă la 3 ani) sau omul cu psihicul
bolnav, bun ăoară, nu pot fi considera ți personalit ăți.
Somitate este un mare specialist într-un anumit domeniu al științei; o personalitate
extraordinar ă.
1.2. Personalitatea ca obiect de studiu psihologic
Termenul personalitate – cu rădăcina în persona – în pofida faptului c ă are un caracter
foarte abstract, a intrat în circuitul comunic ării din cele mai vechi timpuri.
În latina clasic ă se folosea numai cuvântul persona, care, ini țial, însemna masc ă, aparen ță.
Treptat, sensul termenului s-a întregit, conferindu-i-se o func ție distinctiv ă nouă – acea de a
reprezenta șiactorul din spatele m ăștii.Astfel, persona a ajuns s ă exprime reunirea tr ăsăturilor
psihomorale interne și psihofizice externe.
Termenul a fost apoi asociat și cu aspectele diferen țiale, folosindu-se pentru a desemna un
om important (personaj, paroh).
În zilele noastre se vorbe ște tot mai mult despre personalitatea unui om și impactul acesteia
asupra societ ății. „Personalitatea uman ă” este un subiect vast, c ăruia i s-au dat numeroase
interpret ări și defini ții.
În a. 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de defini ții, iar ast ăzi McClelland găsește peste
100 de defini ții ale termenului. Cu toate acestea, subiectul r ămâne înc ă foarte pu țin cunoscut.
Termenul ca atare de personalitate se folose ște în accep țiuni foarte diferite, dobândind astfel
un caracter înalt polisemantic. Deosebirile semantice se eviden țiază în cadrul principalelor
discipline socio-umane, care și-l includ în sistemul lor conceptual: sociologia, politologia, etica,
istoria, pedagogia, psihologia. S ă luăm, de pild ă, sociologia și politologia: prima folose ște
termenul respectiv în sens diferen țial-restrictiv, atribuindu-l indivizilor, care, prin contribu ția
adusă într-un sector sau altul al culturii materiale și spirituale, se ridic ă deasupra celorlal ți; cea
de-a doua, dimpotriv ă, folose ște acest termen în sens larg, pentru a desemna orice om normal ca
137

membru al unei comunit ăți sociale (personalitatea exprimând, în acest caz, modul specific de
organizare psihocomportamental ă a omului în contextul vie ții sociale, al culturii și istoriei ).
Reținem, a șadar, c ă psihologia opereaz ă cu termenul de personalitate în referirea sa la orice
om normal: fiec ăruia dintre noi, ea ne atribuie calificativul „personalitate”. În „Dicționar de
psihologie” de Norbert Sillamy personalitatea este definit ă astfel : „…element stabil al
conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizeaz ă și o diferen țiază de o alt ă persoan ă”. Pentru
sociologie personalitatea este „expresia sociocultural ă a individualit ății umane”. („Dic ționar de
Sociologie” – coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu).
DupăA.Т. Аsmolov personalitatea este totalitatea, sistemul însu șirilor individual-specifice
ale omului, create în decursul vie ții, cu care se apreciaz ă specificul în mentalitatea și
comportamentul omului concret. Ea se formeaz ă în primul rând prin rolul s ău social, pe care-l
îndepline ște.
O defini ție mai structural ă este cea propus ă deH.C. Warren : „Personalitatea este întreaga
organi zare mi ntal ă a fiin ței um ane î n orice stadi u al dezvol t ării sal e. Ea îmbr ățișează fi ecare
aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate și fiecare atitudine, care
s-a format în cursul vie ții cuiva”.
De aceea și factur ă poate fi considerat ă defini ția lui R. Linton : …Personalitatea este
ansamblul organizat al proceselor și stărilor psihofiziologice apar ținând individului.
Menționăm și defini ția propus ă de P. Lecky, care subliniaz ă rolul factorului cognitiv
subiectiv în organizarea intern ă: „Personalitatea este o schem ă unificat ă a experien ței, o
organizare de valori, care sunt compatibile între ele”.
Încheiem seria defini țiilor prin structura intern ă cu formularea, pe care ne-o propune însu și
G. Allport : „Personalitatea este organizarea dinamic ă în cadrul individului a acelor sisteme
psihofizice, care determin ă gândirea și comportamentul s ău”.
Pentru a în țelege mai bine, vom explica în continuare conceptele din aceast ă defini ție:
a)organizarea dinamic ă –formarea structurilor sau ierarhiilor de idei și deprinderi, care
ghideaz ă și organizeaz ă în mod dinamic activitatea;
b)psihofizic –personalitatea nu este nici pur psihic ă (mental ă), nici pur biologic ă
(nervoas ă), ci o unitate complex ă psihofizic ă;
c)sisteme – orice sistem este un complex de elemente într-o interac țiune reciproc ă. O
deprindere este un sistem, la fel și un sentiment, o tr ăsătură, un concept, un stil de comportare.
Aceste sisteme exist ă în mod latent în organism chiar când nu ac ționeaz ă. Sistemele sunt
„poten țialul nostru de activitate”;
d)determin ă –personalitatea este ceva și face ceva. Sistemele psihofizice latente motiveaz ă
sau direc ționeaz ă o activitate și o gândire specific ă atunci când intr ă în ac țiune. Toate sistemele,
care compun personalitatea, trebuie considerate ca tendin țe determinate. Ele exercit ă o influen ță
directoare asupra tuturor actelor expresive, prin care personalitatea ajunge s ă fie cunoscut ă.
e)caracteristic –„orice comportament și orice gândire sunt caracteristice persoanei și (….)
sunt unice pentru aceasta”;
f)comportament și gândire –„personalitatea se manifest ă, se dezvolt ă în ceea ce gânde ște,
simte și face omul. Ace ști doi termeni constituie o etichet ă pentru a desemna tot ceea ce poate un
individ s ă facă”.
În concluzie men ționăm că personalitatea constituie un bloc din 3 determinan ți: biologic,
psihic și socio-cultural.
138Subsistemul
bioconstitu țional
(Eul fizic)Subsistemul
psihic
(Eul psihic)Subsistemul
socio-cultural
(Eul social)

Personalitatea
Fig. 16. Schema-bloc a sistemului personalit ății.
Din aceast ă schem ă observ ăm că personalitatea este o realitate complex ă, care nu poate fi
studiat ă de o singur ă știință. E evident faptul c ă ea trebuie s ă facă obiectul a cel pu țin trei grupe
de științe:biologice, psihologice și socio-culturologice .
Ca urmare, Personologia sau știință a personalit ății nu poate fi decât o construc ție
interdisciplinar ă integrat ă, în care s ă se articuleze, într-o structur ă teoretico-explicativ ă unitar ă,
datele celor 3 grupe de discipline.
Din cele de mai sus rezult ă că psihologia nu- și poate revendica dreptul de monopol sau de
exclusivitate în studiul personalit ății. Domeniul s ău de competen ță îl reprezint ă doar componen ța
psihic ă. Luat ă sub aspect psihologic, personalitatea se identific ă, în linii mari, cu programele și
structurile sistemului psihic uman (SPU), G. Kelly a introdus termenul sugestiv de „constructe
personale” , care se elaboreaz ă în baza experien ței proprii și sunt implicate în decizii.
Caracteristicile „constructelor personale”
1.Constructele personale (tr ăsături, structuri, factori de personalitate) – sunt forma țiuni
integrate, sintetice, care reunesc diferite func țiuni și procese psihice.
De exemplu: Dispozi ția spre comunicare implic ă nu numai limbaj, dar și motiva ția, trebuin ța
de a comunica și totodat ă un mod de a gândi și sim ți.
2.Constructele personale dispun de o relativ ă stabilitate , se manifest ă constant în conduit ă,
neputând fi radical modifica ți în situa ții accidentale.
De exemplu : Cine este înzestrat cu r ăbdare, cu st ăpânire de sine și calm, de cele mai multe
ori dovede ște aceste calit ăți și numai excep țional abdic ă de la ele.
3.Constructele personale tind spre generalitate și caracterizeaz ă pe om în ansamblul s ăuși
nu numai într-un anumit raport concret.
De exemplu : Inteligen ța general ă, modalitatea temperamental ă, fermitatea în atitudini se
manifest ă în cele mai diverse situa ții și independent de acestea.
4.Constructele personale dispun totu și de o oarecare plasticitate , nu sunt total rigizi,
putându-se restructura și perfec ționa sub presiunea condi țiilor de mediu.
De exemplu : mentalitatea conservatoare trebuie s ă cedeze în fa ța for ței transform ărilor
revolu ționare.
5.Constructele dominante în sistemul de personalitate al subiectului sunt defenitorii pentru
el, îl exprim ă în ce are el esen țial ca om cuminte sau turbulent, talentat sau incapabil, respectuos
sau insolent etc.
Totalitatea structurat ă a factorilor de personalitate, la care prin dezvoltarea sa subiectul a
ajuns, reprezint ă o stare de fapt, este îns ăși„substan ța” personalit ății, ce se confrunt ă cu lumea.
De aceea, pe baza cunoa șterii structurilor de personalitate se pot face previziuni asupra
reacțiilor și conduitei subiectului într-o situa ție dat ă sau în fa ța unei sarcini, ce i se încredin țează.
Însuși subiectul, care se observ ă și se compar ă cu al ții ajunge s ă-și constate capacit ățile și
trăsăturile sale. Uneori, se laud ă cu ele, alteori se resemneaz ă fatalist: „a șa sunt eu și n-am ce
face”. Dar omul nu este, totu și, un automat orb; el se cunoa ște și poate decide asupra ce s ă facă și
cum; el, fiind con știent de sine, încearc ă mereu s ă-și ia în st ăpânire propria fiin ță cu tot ce are ea,
inclusiv structurile personale.
O lege fundamental ă a sistemului de personalitate este autodepășirea și realizarea de sine.
139

1.3. Structura integr ă a personalit ății
Personalitatea se caracterizeaz ă prin dou ă trăsături fundamentale:
-prin stabilitate , ceea ce înseamn ă o modalitate de exteriorizare și de tr ăire interioar ă
relativ neschimbat ă în timp. Cu toat ă plasticitatea și modificarea manifest ărilor psihice ale
personalit ății, totu și, foarte limpede rezult ă o relativ ă constan ță a structurii sale psihice, ceea ce,
în special, permite s ă se prevad ă comportarea unei anumite personalit ăți într-o situa ție dat ă.
-prin integrare (unitate) , deci prin formarea unei unit ăți și totalit ăți psihice. Personalitatea
om ul ui e un tot î n treg, un de fi ecare tr ăsătură es te i n di sol ubi l corel at ă cu al tel e și se poa te
schimba complet dac ă acest lucru îl cer raporturile cu alte tr ăsături ale personalit ății.
În descrierea științifică a personalit ății, psihologia apeleaz ă la conceptele de structur ă.
Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri.
Structura personalit ății dup ăRubin ștein I.L. poate fi prezentat ă astfel:
1. Orientarea personalit ății– se manifest ă în trebuin țe, necesit ăți, interese, idealuri,
convingeri, motive dominante ale activit ății, în comportament, concep ția despre lume.
2. Procese psihice și activitatea cognitiv ă:
-cognitive (senza ții, percep ții, memoria, gândirea, limbajul, imagina ția);
-volitive (voin ța);
-afective (emo țiile și sentimentele).
3. Particularit ățile individual-tipologice s e m a n i f e s t ă î n t e m p e r a m e n t , c a r a c t e r și
aptitudini.
4. Particularit ățile morfofiziologice – includ particularit ățile anatomo-fiziologice și de
vârst ă, care sunt direct dependente de particularit ățile func ționale ale creierului.
Tabelul 9
Structura personalit ății după Platonov K.
Substructura orient ării personalit ății Substructura experien ței sociale
Unește atitudinile și calit ățile
morale ale personalit ății. Trebuie
eviden țiate nivelul, larghe țea,
perseveren ța, rezisten ța, și
activismul
În formele orient ării personalit ății
se manifest ă atât atitudinile, cât și
calitățile moraleInclude cuno ștințele, priceperile,
deprinderile și abilit ățile
acumulate în experien ța proprie,
prin înv ățare
Substructura formelor de reflectare
(psihologic ă)Substructura biologic condi ționat ă
Cuprinde particularit ățile
individuale ale unor procese
psihice, care se formeaz ă în
procesul vie ții socialeÎntrune ște particularit ățile
tipologice ale personalit ății,
particularit ățile genitale, de vârst ă
și transform ările ei patologice,
c a r e î n m a r e m ăs u ră s u n t
dependente de particularit ățile
morfofiziologice ale creierului
140

Tabelul 10
Structura personalit ății (după Rubiștein S.L.)
1.4. Tipologia personalit ății
Personalitatea poate fi abordat ă din perspective și din direc ții variate. Exist ă numeroase
teorii și concep ții privind tipologiile personalit ății.
C. En ăchescu, de exemplu, referindu-se la tipurile de personalitate, enumer ă urm ătoarele
concep ții principale:
1) tipologii morfo-fiziologice;
2) tipologii fiziologice;
3) tipologii psihologice pure .
Teoriile personalit ățiia u i z v orâ t di n c l i n i c ă și a u f os t s u g e ra te d e pra c ti c a m e di c al ă.
Teoriile personalit ății bazate pe elemente tipologice au fost realizate în special de c ătre medici,
fapt pentru care s-au folosit drept criterii aspectele morfologice ale corpului, factorii fiziologici
sau psihologici, precum și aspectele clinice sau chiar predilec ția pentru o anumit ă boal ă somatic ă
sau psihic ă. Prezent ăm în continuare câteva dintre tipologiile cel mai des utilizate.
Bazându-se pe analiza cazurilor din clinica psihiatric ă, E. Kretschmer edi fic ă o
tipologie morfo-psihic ă, înfățișând trei tipuri principale și unul secundar:
-Tipul picnic sauciclotim – se caracterizeaz ă prin cap rotund, fa ță rotund ă, gât scurt,
trunchi plin și rotund, membre sub țiri. Din punct de vedere psihiatric, picnicii reac ționeaz ă ca
141STRUCTURA
PERSONALIT ĂȚII
Orientarea
personalit ățiiSe manifest ă în trebuin țe, necesit ăți,
interese, idealuri, motive ale
activit ății, în comportament,
concep ția despre lume
Procesele psihice și
activitateaCognitive (senza ții, percep ții,
memoria, gândirea, vorbirea,
imagina ția)
Volitive (voin ța).Afective (emo țiile și
senza țiile)
Particularit ățile
individuale
tipologiceSe manifest ă în temperament,
caracter și aptitudini
Particularit ățile
morfofiziologiceAici se includ particularit ățile
anatomo-fiziologice și de vârst ă, care
sunt direct dependente de
particularit ățile func ționale ale
creierului

persoan ă unitar ă, sunt sociabili. Ei sunt preocupa ți mai curund de aspectele concrete ale realit ății,
sunt mai curând „empiri ști”. Via ța lor sufleteasc ă se desf ășoară prin oscila ții între euforie și
depresiune.
-Tipul leptosom sauschizotim –se caracterizeaz ă prin fa ța usc ățivă, gât lung, corp sub țire,
torace lung și plat. Ei sunt (sau par) închi și, timizi, nesociabili, singuratici, enigmatici, reci,
indiferen ți la lumea din jur sau chiar ostili fa ță de mediu. Conduita lor este frecvent neadecvat ă.
Gândirea lor este abstract ă, cu capacitatea de a sesiza detaliile. Dintre leptosomi se recruteaz ă
mulți teoreticieni, formali ști, fanatici.
-Tipul atletic –se caracterizeaz ă prin corp înalt, de construc ție solid ă, capul este adesea
rotund, corpul este bine propor ționat. Atleticul este lini știt în mi șcări, mai curând greoi,
imagina ția este redus ă, dar perseveren ța este remarcabil ă. Tipul atletic este caracterizat psihic
prin vâscozitate și explozivitate.
-Tipul displastic –(tip net „anormal”, submorbid sau chiar morbid) –secaracterizeaz ă în
special prin dismorfie.
Fundamentându- și tipologia pe un criteriu embriologic, W.H. Sheldon realizeaz ă o
sistematic ă morfologic ă în func ție de predominen ța țesuturilor derivate din cele trei foi țe
embrionare: endoderm, mezoderm și ectoderm. Tipurile somatice realizate sunt corelate cu o
dimensiune psihologic ă, la rândul ei ilustrat ă prin aproximativ 20 de tr ăsături particulare. Se
descriu astfel:
-Tipul endomorf –amabil, iubitor de comodit ăți, de spectacole și de tov ărășie, curios și
tolerant, satisf ăcut de sine însu și, ata șat de familie și de trecut. Dimensiunea psihologic ă a
acestui tip ar fi ilustrat ă prin: atitudine relaxat ă, laten ță crescut ă în declan șarea reac țiilor, mic ă
amplitudine emo țional ă,toleran ță, extraversie.
-Tipul mezomorf – are sistemul muscular și cardiovascular bine dezvoltate: puternic, plin
de energie, foarte dur, curajos, combativ și chiar agresiv, iubitor de aventur ă și de exerci ții, cu
tendin țe dominatoare, tr ăind mai ales în prezent, caracter energic, cu gust al riscului și
hazardului.
-Tipul ectomorf – are sistemul nervos dezvoltat și sensibil. Este, de obicei, sl ăbănog și
fragil, cu mi șcări dizarmonice, dar cu reac ții fiziologice vii. Este foarte sensibil la durere. Iubitor
de singur ătate, nesigur pe sine, introvertit, egoist.
Teoria psihoanalitic ă a personalit ății
Teoria psihoanalitic ă a personalit ății este elaborat ă de Sigmund Freud, se atribuie la tipul
celor psihodinamice, neexperimentale și structural dinamice, care cuprind toat ă viața omului și
folosesc însu șirile psihologice interne la descrierea lui ca personalitate, în primul rând,
necesit ățile lui și motivele. Este una din cele mai r ăspândite teorii în psihologia personalit ății.
Sigmund Freud (1856–1939) – psiholog din Austria, preocupat de psihoterapie. Un timp
S.Freud a lucrat cu Iosif Breier, care a pus baza teoriei psihoanalitice. Breier pe larg folosea
hipnoza. Pacien ții lor mai des erau femeile, care sufereau de isterie. Boala se manifesta în
diferite simptome: fobii, pierderea sensibilit ății, dedublarea personalit ății. Pacien ții erau ruga ți de
către Freud și Breier s ă povesteasc ă despre toate împrejur ările, care au înso țit apari ția
simptomelor bolii. S-a observat c ă în cazurile când bolnavii reu șeau s ă-și aminteasc ă despre
aceasta, simptomele disp ăreau, cel pu țin pe un timp. Breier a numit acest efect „catarsis”, ceea ce
înseamn ă curățire. În aceste experimente clinice a ap ărut ideea, la care nu o dat ă a revenit Freud.
Pe prim plan au ap ărut rela țiile conflictuale dintre con știent și incon știent, care deregleaz ă cursul
normal al conduitei st ărilor psihice. Noile gânduri ale lui Freud și Breier erau legate de
rezisten ța, care este opus ă de c ătre con știent-incon știent, în rezultatul c ărui fapt și apar bolile
organelor de sim ț. Apelarea la început la hipnoz ă, mai târziu la „asocia țiile libere”, permiteau
atenuarea acestei rezisten țe. Hipnoza sl ăbea controlul con științei, iar câte odat ă aducea la
142

dispari ția lui. Aceasta u șura rezolvarea problemei pacientului, atunci când el era rugat s ă
povesteasc ă despre retr ăirile refulate din con știință.
Un alt moment important, descoperit de ace ști doi savan ți, a fost transferul – cazurile, când
pacientul î și transfera retr ăirile vie ții sale asupra personalit ății psihoterapeutului. Transferul,
asemenea hipnozei, a devenit un procedeu de a p ătrunde în sfera pulsiunilor în ăbușite, refulate.
Mai târziu Freud a considerat c ă nu e nevoie de hipnoz ă și a exclus-o.
Freud considera autocon știința omului comparabil ă cu vârful unui aisberg, era de p ărere c ă
numai o parte neînsemnat ă din ceea ce se petrece în sufletul omului îl caracterizeaz ă ca
personalitate și el e con știent de aceasta. Numai o parte mic ă a faptelor omul e în stare s ă le
lămureasc ă, să le descrie, s ă le în țeleag ă.
Partea principal ă se afl ă în sfera incon știentului, și numai metodele speciale, elaborate în
psihoanaliz ă, permit de a p ătrunde în ea.
Concep ția lui Freud cuprinde 2 domenii: o doctrin ă psihologic ă și o terapeutic ă a bolilor
psihice. Doctrina sa psihologic ă se bazeaz ă pe trei no țiuni principale:
1. Ideea de înn ăbușire de c ătre con știință a unor tendin țe sau
reprezent ări, împinse într-o regiune psihic ă în afara con științei – numit ă refulare.
2. Noțiunea de incon știent – via ța spiritual ă nu se limiteaz ă la
conștiință, alături de aceasta exist ă o realitate psihic ă incon știentă, ce influen țează viața psihic ă
conștientă.
3. Noțiunea de libido-tendin ță sexual ă, care ar fi la baza
impulsurilor și tendin țelor, pe care con știința le împinge în incon știent. Lucrurile se complic ă
când aceste reprezent ări au un poten țial afectiv și nu sunt indiferente.
Freud eviden țiază două trebuin țe, care determin ă activitatea psihic ă a omului: libidoul și
agresivitatea. Îns ă din cauza c ă satisfacerea acestor necesit ăți este împiedicat ă de obstacole din
mediul înconjur ător, ele sunt refulate și formeaz ă sfera incon știentului. Câte odat ă ele iese din
incon știent, ocolind „cenzura” con științei și se exprim ă în simboluri. Psihoanaliza lui Freud nu s-
a limitat la sfera psihologic ă, dar s-a r ăspândit asupra întregii istorii a culturii umane.
Toate ac țiunile omului prezint ă simboluri ale necesit ăților, refulate în incon știent, ele se pot
manifesta în scriere, în vorbire. În mituri, obicee Freud de asemenea vedea o simbolizare a
necesit ăților biologice refulate.
În structura personalit ății, elaborate de Freud, sunt inclu și 3 componen ți de baz ă:
1.Id (sinele);
2.Ego (eu);
3.Super-ego (supra-eu).
Id – este sfera incon știentului, aici domin ă instinctele inco știente refulate, ac ționeaz ă după
principiul pl ăcerii.
Ego – pe de o parte urmeaz ă instinctele incon știente, pe de alt ă parte, se supune normelor și
cerin țelor realit ății.
Super-egoul este totalitatea normelor morale ale societ ății, ea îndepline ște rolul de
„cenzur ă”. În a șa fel, Ego se afl ă în situa ție de conflict, c ăci Id și Super-ego sunt incompatibile.
Din aceast ă cauz ă Egoul (eu-l) mereu recurge la mecanisme de ap ărare: refulare, sublimare.
Însăși refularea se efectueaz ă incon știent. Îns ă motivele, retr ăirile, sentimentele, care se transfer ă
în incon știent, continu ă să acționeze, manifestându-se prin simboluri, printr-o activitate, care e
potrivit ă pentru cenzur ă.
Pentru înf ăptuirea variatelor func ții ale formelor activit ății, Freud a eviden țiat un întreg
sistem de mecanisme speciale (sublimarea, proiec ția, transferul, refularea, regresia, etc.).
Organismul e privit ca un sistem energetic complicat, condus de legea p ăstrării energiei. De
aceea, dac ă libidoul e stopat într-o manifestare a sa, el neap ărat trebuie s ă produc ă oarecare alte
efecte. Super-egoul asigur ă acceptarea social ă a acestor mecanisme. Îns ă dacă aceasta nu-i
reușește, conflictul dintre Id și Super-ego se acutizeaz ă, func ționarea normal ă a sistemului este
dereglat ă, libidoul blocat î și găsește expresia în simptomele bolii – nevroza.
143

La mijlocul secolului trecut a început o reformare a înv ățăturii lui Freud – a ap ărut o nou ă
tratare a incon știentului – neofreudismul. O tendin ță de a ignora baza înv ățăturii lui Freud g ăsim
în psihologia analitic ă a lui K. Iung, în psihologia individual ă al lui A. Adler, în psihologia
epigenetic ă al lui E. Erixon, în teoriile lui G. Sulliven.
Critica lui Freud era orientat ă asupra tendin țelor biologizatoare ale concep ției sale,
neofreudi știi au încercat s ă socializeze înv ățătura lui.
Karl Jung (1875–1961) – psihiatru, psiholog elve țian, fondatorul psihologiei analitice, fiind
un adept al lui Freud, a elaborat una din metodicile experimentului asociativ, a introdus no țiunea
de „complex”. Mai târziu Iung s-a îndep ărtat de Freud și freudism, înaintând p ărerea c ă în afar ă
de subcon știentul individual mai exist ă și incon știentul colectiv. Prima pricin ă a contradic ției
dintre ei e ideea pansexualismului, elaborat ă de Freud.
Sistemul s ău Jung l-a numit „psihologie analitic ă”. Jung considera c ă baza vie ții spirituale o
constituie experien ța ereditar ă a genera țiilor precedente, care e alc ătuit din totalitatea
arhitipurilor.
Analiza visurilor de noapte și devierilor psihicului în înv ățătura lui Jung e strâns legat ă de
studierea principalilor componen ți ai culturii, miturilor, religiei, folclorului. Jung e convins de
faptul c ă omul include trei niveluri: con știința, incon știentul personal și incon știentul colectiv,
format din urmele memoriei, l ăsate de trecutul omenirii. Incon știentul colectiv exercit ă influen ță
asupra personalit ății omului, determin ă comportamentul lui din momentul na șterii.
Jung a elaborat o structur ă a personalit ății (foarte complicat ă și nerecunoscut ă de to ți), care
include:
-eu;
-„umbra” – totalitatea închipuirilor refulate despre sine însu și;
-autocunoa șterea sensului vie ții;
-„anima” – izvorul pulsiunilor și mângâierii;
-„animus” – izvorul judec ăților, opiniilor indiscutabile.
Jung a propus tipologia caracterelor în corespundere cu predominarea func țiilor (gândirea,
simțul, intui ția), și orientarea personalit ății spre lumea interioar ă sau exterioar ă (introversiunea
sau extraversiunea).
Adler Alfred (1870–1937) – psiholog din Austria, reprezentant al curentului psihoanalitic în
psihologie. A creat școala științifică a „psihologiei individuale”.
După părerea lui Adler personalitatea e un produs mai pu țin al eredit ății decât al mediului, și
anume al modelului de via ță fixat într-o persoan ă sau alta din lumea înconjur ătoare. Adler e de
părerea c ă educa ția, în țeleas ă în sensul larg de exerci ții și contact cu lumea extern ă, este singurul
factor determinant în formarea personalit ății. Mai mult decât atât, personalitatea individului nu
se formeaz ă în direc ția dispozi țiilor și talentelor înn ăscute, ci în direc ția insuficien țelor organice.
În lupta pentru via ță și adaptare la mediu punem mai întâi în activitate dispozi țiile înn ăscute
și organele bine dezvoltate, mai ales aptitudinile slabe și organele deficiente.
Tratamentul nevrozelor este psihanalitic, ca și la Freud. Adler a numit psihologia sa
„psihologie individual ă” și a studiat problema în leg ătură cu pedagogia, în care teoria
compens ării îndeplinite de func țiile psihice și determinarea personalit ății în mod exclusiv de
mediul social au putut furniza unele concluzii practice.
Critica principal ă, care s-a adus concep ției lui Freud, este valabil ă și împotriva doctrinei lui
Adler, ce are ca punct de plecare acela și determinism psihic rupt de substratul fiziologic al
fenomenelor spirituale.
Conciliind sexualismul lui Freud cu instinctul de domina ție al lui Adler, K. Jung a ajuns la o
sintez ă-compromis între aceste dou ă opinii extreme.
Jung respinge, ca și Adler, extensiunea nejustificat ă dată de Freud no țiunii de libido.
Noțiunea de libido cap ătă la Jung o nou ă defini ție apropiat ă de sensul ei propriu – dorin ța
personal ă.
Instinctul sexual este o astfel de dorin ță, dar nu e singur ă. Alături de acest instinct mai sunt
cuprinse în libido și alte dorin țe, instincte, trebuin țe.
144

Manifestarea acestui libido au dou ă direc ții fundamentale: a conserv ării și a reproducerii
(instinctele vitale cele mai vechi).
Cât prive ște nevrozele, Jung observ ă că nu orice nevroz ă e de origine sexual ă (deși
nevrozele sexuale sunt cele mai numeroase). Nevrozele sunt datorite unei insuficien țe de energie
vitală, unei c ăderi de tensiune nervoas ă. Eșecul unei conduite superioare îl face pe bolnav s ă se
retrag ă într-o conduit ă inferioar ă, părăsită din timpul copil ăriei, nevroza e un proces de
regresiune.
În ce prive ște incon știentul, Jung respinge refularea, oricât de mare ar fi rolul ei ca principiu
de explica ție a incon știentului. El ajunge la concluzia c ă incon știentul e format nu numai din
tendin țele refulate, care au fost la un moment dat con știente, ci și dintr-o serie de tendin țe, ce nu
au fost niciodat ă în con știință, rămânând într-o stare latent ă, cât și prin multe alte deprinderi, care
fără de faptul s ă fie refulate sau automatizate, exercitându-se f ără controlul con științei.
Iung destinge în incon știent mai multe straturi: un incon știent personal (cuprinde diversele
manifest ări individuale specifice) și un incon știent apersonal, ce cuprinde o serie de elemente
comune tuturor indivizilor.
Aportul cel mai important al psihologiei lui Karl Iung const ă în problema tipurilor. Pentru
Iung exist ă două tipuri: tipul introvertit și tipul extrovertit. Iung e de p ărerea c ă pe baza tipologiei
sale se poate încerca și o sintez ă între teoria lui Freud și teoria lui Adler: teoria lui S.Freud s-ar
aplica mai ales la tipul extravertit și cea al lui A.Adler – la tipul introvertit.
Tipul extrovertit –este orientat spre exterior, spre cunoa șterea lumii externe, evit ă
singur ătatea, este sociabil și agregat de comunitate, animator și eventual conduc ător de grup. Nu
se cunoa ște pe sine suficient, nu știe care este Sinele s ău autentic;
Tipul introvertit –este inapt pentru dezvoltarea unor rela ții sociabile, slab adaptat la
realitate; evit ă lumea, se complace în singur ătate. G ăsește în sine ceea ce extravertitul g ăsește în
ceilal ți; solitar, iar uneori bizar și egoist.
Menționăm, îns ă, faptul c ă cele dou ă modele, polar opuse, situate pe extreme,
contrazicându-se, nu sunt niciodat ă pure; introvertitul con ține întotdeauna elemente de
extraversie și invers.
Teoriile umanistice ale personalit ății
Printre direc țiile psihologice, ce se exprimau împotriva psihologiei atomiste, sunt teoriile
u m a n i s te . Es e n ța a ce s t or te o ri i c on s t ă î n f ap tu l c ă p e rs on al i ta te a e p ri v i t ă c a o f orm a ți u n e
psihologic ă, ce ia na ștere în procesul vie ții în societate, ca un produs al dezvolt ării experien ței
umane, însu șirii formelor sociale de conduit ă. Pentru psihologii direc ției umanistice
personalitatea este o forma țiune psihologic ă, care se refer ă nu numai la realitatea înconjur ătoare,
dar și la propria persoan ă. Se înainta p ărerea despre faptul c ă sunt baza conduitei omului.
Acest curent și-a început dezvoltarea în anii ’30, s-a dezvoltat apoi în anii ’50–’60, a
exercitat o mare influen ță asupra dezvolt ării psihologiei sociale. Reprezentan ții acestei teorii
protestau împotriva p ărerii c ă conduita omului e condi ționat ă sau de tendin ța spre pl ăcere, sau de
tendin ța spre agresie, sau spre ap ărarea de societate. Ei au negat p ărerea c ă impulsurile naturale
neap ărat sunt du șmănoase societ ății, dimpotriv ă, psihologia umanist ă înainteaz ă în calitate de
mecanism motivele înn ăscute altruiste. Cu alte cuvinte, psihologii umani ști insistau pe punctul
de vedere antropologic. Anume condi țiile social-istorice formeaz ă sfera afectiv-motiva țional ă a
omului, necesit ățile lui specific umane. Pentru umani ști nucleul central al omului e închipuirea
lui despre sine, autoaprecierea: „Eu-sistemul”, „Eu-chipul”.
Teoria lui Karl Rogers
Unul dintre primii reprezentan ți ai acestui curent este Karl Rogers (1900). Metoda sa de
terapie Rogers a numit-o indirectiv ă sau concentrat ă la pacient. Conform metodei lui Rogers
medicul nu trebuie s ă-i sugereze pacientului careva gânduri, contactul dintre medic și pacient
145

trebuie s ă se bazeze pe stim ă, încredere, egalitate în drepturi. Pacientul a fost numit de c ătre
Rogers “client”. Func ția terapeutului const ă în crearea unei astfel de situa ții, în care medicul este
al doilea „Eu” al pacientului. Unica regul ă a terapiei – stima adânc ă față de pozi ția individual ă a
personalit ății. Metoda terapeutic ă a lui Rogers coincide cu închipuirile lui despre formarea
personalit ății și mecanismele dezvolt ării ei. Ulterior ideea lui Rogers despre terapia indirect ă a
devenit o teorie psihologic ă a purt ării indirective. Comunicarea între oameni trebuie s ă fie
indirectiv ă, bazat ă pe stima fa ță de oameni. Aceast ă teorie e utilizabil ă mai ales în psihologia
copiilor, psihopatologia copiilor, în special în terapia nervozelor, unde într-adev ăr exist ă un
câmp larg pentru comunicarea indirectiv ă.
Veriga principal ă în teoria personalit ății al lui Karl Rogers e categoria autoaprecierii.
Formarea autoaprecierii nu are loc f ără conflicte, adesea autoaprecierea nu corespunde cu
aprecierea altor oameni. Are loc un proces complicat: negarea ori p ărerii proprii, ori p ărerii
oamenilor, care ne înconjoar ă, – „procesul organic de apreciere”. Copilul începe s ă aibă o
atitudine de neîncredere fa ță de propriile senza ții, orientându-se la aprecierea altor oameni, astfel
omul se îndep ărteaz ă tot mai mult de la autoapreciere. Anume aceast ă contradic ție despre
aprecierea gre șită, dar con știentizat ă și mecanismul de apreciere la nivelul necon știentizat
interior caracterizeaz ă personalitatea nematur ă, ce sufer ă de incapacitatea de autoactualizare.
(Rogers evit ă termenul „nevroz ă”).
Omul tinde s ă păstreze valorile „proprii” și închipuirea despre sine bazat ă pe ele, deci omul
construie ște un sistem de ap ărare împotriva experien ței periculoase, incompatibile cu „Eu-
concep ția”. Sunt necesare tot mai multe reac ții de ap ărare pentru a p ăstra p ărerea gre șită despre
sine.
Terapia lui Rogers e menit ă să lichideze contradic ția dintre “Eu-concep ția” con știentizat ă și
experien ța real ă, pe care omul o neag ă, de a-l apropia pe om de experien ța proprie interioar ă (e
posibil doar în situa țiile, când nu este pus ă în pericol personalitatea). În rezultat, se formeaz ă o
„Eu-concep ție” nou ă, plastic ă, orientat ă la procesele interioare de apreciere. Schimbarea
comportamentului se produce automat.
Ca și în neopsihanaliz ă, la Rogers dezvoltarea personalit ății este determinat ă de tendin ța
înnăscută, mediul e doar o influen ță din exterior str ăină omului. Ca și la Freud, psihicul se
determin ă pe sine, rela țiile lui cu mediul au forma unui conflict principal. Rogers cere ca
psihanalistul niciodat ă să nu se apropie de pacient cu schema de acum gata. Rogers e de p ărerea
că autoaprecierea omului exercit ă influen ță asupra s ănătăț ii lui.
Adesea oamenii au o închipuire gre șită despre sine. Dorind s ă evite schimbarea închipuirii
sale, ei denatureaz ă realitatea, în care tr ăiesc. Sunt cazuri când omul schimonose ște nu realitatea
sau p ărerea altor oameni, ci autoaprecierea: „Eu sunt r ău”. Rogers accentueaz ă că omul nu
întotdeauna î și men ține autoaprecierea înalt ă, el ignoreaz ă experien ța sa de via ță. Acest fenomen
de schimonosire a realit ății este o m ăsură necon știentizat ă de ap ărare și conduce la conflict
intern, de aceea scopul psihoterapeutului ( și al oamenilor înconjur ători) este de a ajuta la
formarea unei autoaprecieri plastice. Plasticitatea, conform p ărerii lui Rogers, este cea mai
necesar ă condi ție mereu schimb ătoare a vie ții.
Spre deosebire de psihanalitici, Rogers sus ține c ă chiar trebuin țele primare, cele mai
n e c e s a r e p o t a c ți o n a l a o m n u m a i c u c o n d i ți a c ă e l e s u n t s u s ți n u t e d e n o r m a t i v e l e
corespunz ătoare.
Meritul lui Karl Rogers const ă în faptul c ă obiectul analizei și studiului s ău empiric a fost
structura psihologic ă interioar ă a personalit ății. El și-a concentrat aten ția asupra fenomenelor
importante pentru formarea psihologiei umane, cum sunt autocon știentizarea și autoaprecierea, la
funcțiile lor în dezvoltarea și comportamentul subiectului.
Teoria lui Gordon Allport (1897–1967)
Gordon Allport în trecut a fost psihoterapeut, apoi a început s ă se ocupe de psihologie.
Allport se deosebe ște de ceilal ți psihologi prin faptul c ă el pleca nu de la clinic ă spre omul
sănătos, nu de la omul bolnav psihic la cel s ănătos, ci invers. El a înaintat p ărerea, despre aceea,
146

că psihologii trebuie s ă treac ă de la studierea oamenilor bolnavi la cei s ănătoși. Prin aceasta
Allport se deosebe ște de neofreudi ști și K. Rogers, care transferau legit ățile dezvolt ării psihicului
nevroticului asupra personalit ății sănătoase. Dup ă Allport, omul prezint ă un „sistem deschis”,
aceasta înseamn ă că dezvoltarea omului se petrece întotdeauna în rela ții reciproce cu al ți oameni.
În aceasta const ă prima încercare de a prezenta lumea ca neantagonist ă, dimpotriv ă, aceste rela ții
î l d e z v o l t ă p e o m c a p e r s o n a l i t a t e și dă p o s i b i l i t a t e d e z v o l t ăr i i l u m i i m i c r o s o c i a l e și
macrosociale. De aici rezult ă că nu exist ă un echilibru dintre om și lume.
Încă o tez ă important ă: tratarea personalit ății ca „sistem deschis” nu înseamn ă acceptarea
parametrilor ei stabili, anume consolidarea lor neîntrerupt ă este forma principal ă de existen ță a
personalit ății. Anume rela țiile sociale constituie personalitatea. Personalitatea, dup ă părerea lui
Allport, e un model de categorizare a rela țiilor. Dezvoltarea personalit ății e determinat ă de
nivelul de autonomie a motivelor ei, dezlegarea ei de la necesit ățile biologice. În aceast ă privin ță
Allport e în contradic ție cu freudismul.
În calitate de mecanism de dezvoltare a personalit ății Allport a declarat tr ăsăturile. No țiunea
de „tr ăsătură” este diferit ă de tr ăsătura caracterului, este o „tr ăsătură-motiv” sau „tr ăsătură-
interes”. Tr ăsăturile, în opinia lui Allport, sunt motivele, ce ac ționeaz ă în momentul dat. Allport
accentueaz ă că trăsăturile unui om matur difer ă radical de cele ale copilului. Tr ăsăturile nu sunt
biologice, dar nici nu se reduc la începutul spiritual. Tr ăsătura se prezint ă ca motiv al
comportamentului uman. Dar de unde apare motivul? De aici începe neconsecutivitatea lui
Allport: pe de o parte, el consider ă că trăsătura-motiv nu e factor biologic, dar, pe de alt ă parte,
c o n s i d e r ă că f i e c are om s e n a ște c u o m u l ți m e d e tr ă s ătu ri ( m oti v e ), c e s e tra n s f orm ă p e
parcursul vie ții, dar totu și ele sunt înn ăscute. Omul are dou ă clase de tr ăsături:
-de baz ă;
-instrumentale.
Trăsăturile de baz ă sunt acele tr ăsături, ce stimuleaz ă comportarea, instrumentele – ce
contureaz ă purtarea omului (polite țea, re ținerea, etc.). „Armonizarea tr ăsăturilor de baz ă și
instrumentale este baza form ării noilor motive”. G.Allport spune c ă stabilitatea, permanen ța
trăsăturilor m ărturise ște despre maturitatea personalit ății. Uneori tr ăsătura devine factorul de
bază în via ța omului, ea merit ă să fie dominant ă, cardinal ă. Aceast ă trăsătură nu poate r ămâne
ascultat ă mult timp – ea numaidecât se exprim ă în actele de comportament.
Allport accentueaz ă următoarele tr ăsături caracteristice personalit ății sănătoase:
·poziția activ ă referitor la realitate;
·experien ța trebuie s ă fie accesibil ă pentru con știință (posibilitatea de a vedea fenomenele
propriei vie ți așa cum sunt ele, dar nu prin intermediul „ap ărării psihologice”);
·autocunoa șterea;
·aptitudinea de abstractizare;
·procesul continuu de individualizare;
·autonomia func țional ă a trăsăturilor;
·rezisten ța la frustra ții.
În calitate de condi ție principal ă în dezvoltarea personalit ății Allport înainteaz ă posibilitatea
“împotrivirii echilibrului”, tensiunea trebuie s ă se p ăstreze, dar s ă nu se înl ăture (este contrariul
teoriei lui K. Levin).
Trăsăturile, ce caracterizeaz ă personalitatea nevrotic ă:
§poziția pasiv ă față de lumea înconjur ătoare;
§diverse „m ăsuri de ap ărare” (sublimarea, substituirea, refularea);
§schimonosirea st ării reale a lucrurilor;
§limita în gândire;
§înpotmolirea, în țepenirea dezvolt ării.
Motiv al comportamentul lui poate fi nu numai obiectul real, în afara omului, dar și
imagina ția, închipuirea despre faptul, ce se poate întâmpla. Allport ajunge la concluzia c ă
147

trăsăturile pot fi observate studiind omul, via ța lui individual ă, actele de comportament.
Trăsăturile nu se caut ă prin metoda deduc ției.
Teoria autoactualiz ării a lui Abraham Maslow
A. Maslow (1907–1970) este unul din cei mai str ăluciți reprezentan ți ai direc ției umanistice.
Maslow este împotriva teoriei homeostazei (echilibrului dintre om și lumea înconjur ătoare).
Maslow accentueaz ă părerea c ă nu trebuie de studiat psihologia personalit ății omului pe baza
studierii nevroticilor. Maslow vede la baza activit ății, comportamentului individului tendin ța
c o n t i n u ă s p r e a u t o a c t u a l i z a r e , a u t o e x p r e s i v i t a t e . E l s e c o n t r a z i c e c u D a r v i n î n p r i v i n ța
supravie țuirii animalelor puternice și agresive, spunând c ă agresia și cruzimea nu e instinctul
principal al animalelor. Maslow spune despre instinctul, ce îi face s ă se ajute unul pe altul.
Dezvoltarea acestui instinct umanoid este transferat ă de c ătre Maslow și asupra omului.
A dou a tez ă că om ul e dator s ă f i e cee a, ce p oate dev eni , e dator s ă-și în depl i neasc ă
misiunea, utilizând toate posibilit ățile sale.
Maslow a ajuns la concluziile sale pe cale neexperimental ă. El a studiat biografiile
oamenilor celebri. Maslow consider ă că necesitatea de „autoactualizare”, aceast ă necesitate
umanoid ă superioar ă apare numaidecât la oamenii s ănătoși, nevroticii sunt lipsi ți de aceast ă
necesitate, și însăși nevroza, sus ține Maslow, apare la acei oameni, care din anumite cauze nu au
necesitatea de „autoactualizare”. Cu alte cuvinte, omul trebuie s ă realizeze ceea ce e “depus” în
el, ce el poate realiza. Dac ă în individ sunt depuse aptitudinile de actor, el va tinde s ă devin ă
actor. Dac ă condi țiile vie ții împiedic ă realizarea acestei tendin țe, începe conflictul, care const ă în
faptul c ă omul nu are posibilitatea de „autoactualizare”, de a deveni ceea ce poate fi. Aceast ă
nesatisfacere d ă naștere nevrozelor.
Ce este personalitatea dup ă părerea lui A. Maslow? În ce const ă sensul „autoactualiz ării”?
După Maslow „autoactualizarea” este un fenomen înn ăscut, el se con ține în natura omului.
Copilul se na ște cu necesit ățile umane – bun ăvoință, moralitate, ele constituie nucleul omului,
dar omul trebuie s ă fie în stare s ă realizeze aceste posibilit ăți (condi țiile trebuie s ă permit ă
aceasta). Maslow spune c ă necesit ățile umanoide sunt înn ăscute, instinctuale. Sus ține c ă însăși în
noțiunea de „autoactualizare” e depus ceva social. Aceasta înseamn ă nu în ăbușirea instinctelor,
agresiei omului, ci natura omului, în ce const ă ea, A. Maslow a încercat s ă analizeze con ținutul
necesit ății, trebuin ței, n-a putut, r ămânând pe pozi ție antropologic ă să dezv ăluie latura social ă a
trebuin ței.
Teoria rolurilor
Reprezentan ți ai acestei teorii sunt Dj. Mid, I. Blumer, M. Kun, fiind concomitent
reprezentan ți ai psihologiei sociale americane.
Dj. Mid consider ă că omul se afl ă în rela ție reciproc ă permanent ă cu societatea, de aceea nu
putem presupune comportarea personalit ății. Dj. Mid, și adeptul s ău M. Kun consider ă că
mecanismul de baz ă și structur ă a personalit ății este esen ța de rol a ei. M. Kun accentueaz ă că
individul formeaz ă planurile sale de conduit ă în corespundere cu rolurile și locurile sale în
grupurile referente. Atitudinea sa fa ță de sine ca fa ță de obiect este cel mai bun indiciu al acestor
planuri de conduit ă. Apari ția teoriei rolurilor e legat ă de lupta împotriva behaviorismului.
Reprezentan ții teoriei rolurilor î și închipuie c ă omul ac ționeaz ă în via ța sa ca „cineva” sau ca
membru al colectivului: ca „fiu”, ca „tat ă”, ca „lector”, etc. Omul nu e o personalitate abstract ă,
el e întotdeauna purt ătorul unor anumite norme, drepturi, îndatoriri. Aceasta îns ă nu înseamn ă că
omul con știent joac ă un rol, c ă omul e în calitate de actor.
Dezvoltarea psihicului uman, al activit ății psihice are loc numai în procesul juc ării unui
careva rol. Rolul se formeaz ă în procesul vie ții. Dup ă părerea lui Dj. Mid și M. Cun rolul este
funcția comunic ării între oameni. Adesea teoria rolurilor e numit ă teorie a a șteptărilor (nu po ți
j uc a r ol u l , n e ști i n d c e p oz i ți e să oc u pi î n vi a ț ă). R ol u l po a te f i j u c a t î n tr-u n pl an , n e re al ,
148

imaginat, verbal, de aceea teoria rolurilor e strâns legat ă de problema psiholingvisticii.
Reprezentan ții teoriei rolurilor acord ă o mare aten ție situa țiilor de joc la copii, anume cazurile
când ei în joc interpreteaz ă careva roluri. Acceptând un rol în joc, copilul se dezvolt ă, se înva ță
să cunoasc ă lumea, rela țiile interumane. Personalitatea copilului se formeaz ă în situa țiile de joc.
Este foarte amplu utilizat ă terapia prin joc.
Căutarea sensului vie ții în teoria lui Victor Francl
Victor Francl (1905) este psiholog și psihiatru austriac. Autorul concep ției logoterapiei,
conform c ăreia un factor important în conduita omului este tendin ța de a g ăsi și realiza sensul
vieții, care exist ă în lumea exterioar ă. Omul nu- și pune aceast ă întrebare, ci r ăspunde la ea prin
faptele și acțiunile sale reale. Rolul sensului îl îndeplinesc valorile – ni ște no țiuni universale de
sens, ce generalizeaz ă experien ța uman ă.
Francl descrie trei tipuri de valori, care pot face via ța omului con știentă, cu sens:
Ùvalorile de crea ție (munca);
Ùvalorile de retr ăire (dragoste);
Ùvalorile rela țiilor (pozi ția omului format ă conștient în situa ții critice de via ță, care nu pot
fi schimbate).
Realizând scopul, omul se realizeaz ă în primul rând pe sine, autoactualizarea este doar un
product colateral, accesoriu al înf ăptuirii scopului.
Conștiința este organul, care-l ajut ă pe om s ă diferen țieze, care din sensurile unei situa ții
concrete este pentru om veridic.
Francl eviden ția trei dimensiuni (parametri) ontologice (sau niveluri ale existen ței):
Ùbiologic;
Ùpsihologic;
Ùpoetic (spiritual).
Anume în ultimul sunt localizate sensurile și valorile, ce joac ă un rol determinat în
direc ționarea conduitei.
Libertatea voin ței (dup ă părerea lui V. Francl) este nedesp ărțită de resposabilitatea pentru
alegerile efectuate, f ără de care libertatea voin ței se transform ă în samovolnicie.
Logoterapia este bazat ă pe con știentizarea de c ătre pacient a responsabilit ății fa ță de
căutarea și realizarea scopului vie ții sale în orice situa ții (inclusiv în situa ții critice de via ță).
Teoriile umanistice pot fi atribuite la cele psihodinamice, și totodat ă interac ționiste,
neexperimentale, structural-dinamice, care cuprind toat ă perioada de via ță a omului și care-l
descriu pe om ca personalitate – ba în termenii însu șirilor interne și ale particularit ăților, ba în
termeni de conduit ă. Un merit al acestui curent este faptul c ă reprezentan ții lui au avut drept
obiectiv de cercet ări – personalitatea omului, sfera lui motiva țional ă, ei au înaintat pe prim plan
problema autoaprecierii omului, scopurile lui, rela țiile reciproce cu lumea.
Teoria personalit ății în psihologia existen țialistă
Un curent important în psihologia contemporan ă în țările de peste hotare este
existen țialismul. Existen țialismul este un curent filosofic, o știință despre existen ță.
Principalele teze ale teoriei existen țialiste sunt urm ătoarele:
1) psihicul uman, con știința nu pot fi reduse la mecanismele fiziologice;
2) orice ac țiune omeneasc ă întotdeauna posed ă însemn ătate (sau stimul), în care î și găsește
reflectare atitudinea omului fa ță de mediu;
3) con știința “reflectoare” este specific uman ă, prin intermediul c ăreia omul se elibereaz ă de
situa ții și opune rezisten ță ei;
4) om ul nu poate fi privit izol at de l a l umea înconj ur ătoare, cu care el se afl ă mereu în
contact.
„Psihologia în țelegătoare” a lui E. Sprangher
Fondat ă de c ătre Diltei, a fost dezvoltat ă ulterior de c ătre E.Sprangher.
Tezele cele mai importante se reduc la urm ătoarele:
1) psihicul se dezvolt ă din psihic;
149

2) psihicul se reduce la în țelegerea intuitiv ă a „modulilor realit ăți vieții”;
3 ) n u tre b u i e s ă cău tăm c a re v a c a u ze , ob i e c ti v e a l e d e z v ol t ări i pe rs on a l i t ă ți i om ul ui , e
necesar de a comporta structurile unei personalit ăți aparte cu valorile spirituale, cu cultura
societ ății.
Sprangher considera principal în personalitate orientarea valoric ă, prin intermediul c ăreia ea
cunoa ște lumea. A eviden țiat 6 forme de cunoa ștere a lumii („formele vie ții”). În închipuirea lui
Sprangher „în țelegerea” echivaleaz ă cu cunoa șterea. E. Sprangher a eviden țiat șase tipuri de
înțelegere a vie ții sau șasetipuri de oameni :
1) omul teoretic – acela, care tinde spre cunoa ștere (a legit ăților, a esen ței lumii,
a rela țiilor omene ști);
2) omul economic – se caracterizeaz ă ca om, care caut ă folos în cunoa ștere;
3) omul estetic – omul, care tinde s ă cunoasc ă lumea prin impresia format ă, prin
autoexprimare;
4) omul social – omul, care dore ște să se g ăseasc ă pe sine în altul (dorin ța, capacitatea de a
trăi pentru altul);
5) omul politic – omul, care are putere, for țe de a urma cerin țele superioare (îns ă nu omul,
care tinde spre putere administrativ ă);
6) omul religios – tipul de om, orientarea valoric ă, a căruia const ă în căutarea sensului vie ții.
Tipurile eviden țiate de E. Sprangher nu reprezint ă o clasificare a oamenilor. Sprangher a
dorit s ă demonstreze c ă oamenii se deosebesc nu prin temperament, constitu ție sau
comportament, dar prin valorile orient ării spirituale.
Tezele „psihologiei în țelegătoare” la fel ca și tezele psihologiei existen țialiste sunt strict
idealiste, ele nu și-au g ăsit nici o întrebuin țare în practic ă, doar au preg ătit terenul pentru
dezvoltarea multor teorii ale psihologiei idealiste, pentru apari ția diferitor direc ții mistice.
Teoria personalit ății în școala sociologic ă din Fran ța
Este un curent, reprezentan ții căruia consider ă că personalitatea trebuie privit ă ca un product
al dezvolt ării sociale. Ultima direc ție al acestui curent a dezvoltat dou ă puncte de vedere:
1. La sfâr șitul sec. XIX și prima jum ătate a sec. XX – biologic – evolu ționist, la baza c ăruia
se găsesc ideile lui Kant și Spenser.
2.Sociologic , care a declarat c ă psihicul omului este mijlocit, condi ționat de societate.
Fondator al acestui curent e considerat E. Diurcheim. Aflându-se în contradic ții cu
behaviori știi, cu psihologia atomistic ă al lui Tarde și psihologia asociativ ă, el a înaintat teza
despre natura biosocial ă a omului. A accentuat c ă procesele psihice superioare sunt determinate
de societate, dar recuno ștea c ă un șir de fenomene psihice se dezvolt ă ca mijlocite biologic.
Anume concep țiile colective (con știința colectiv ă) formeaz ă psihicul omului. E. Diurcheim
și u r m a și i săi n -a u p u t u t s ă s e a p r o p i e d e a c e a s t ă p r o b l e m ă c on s t r u c t i v . L a a c e s t c u r e n t
soci ol ogi c ade r ă și teori a l ui Pi erre Janet, care a i n tra t în i stori a psi h ol ogi ei ca „ psi h ol ogi a
modului de ac țiune”.
Pierre Janet (1859–1947) dup ă specialitate este medic, a fost preocupat de problemele
psihologiei (în special nevrozele isterice și psihastenia). Cele mai importante lucr ări ale lui P.
Janet sunt: „Evolu ția personalit ății”, „Evolu ția memoriei în corespundere cu timpul”.
A înaintat p ărerea c ă diferite procese psihice sunt fenomene, ce preg ătesc ac țiunea.
Sentimentele, gândirea sunt procese, ce înf ăptuiesc reglarea ac țiunii. La baza teoriei sale st ă
învățătura despre comportament, dar aici aceasta e invers ă behaviorismului. Conduita omului e
analizat ă nu numai ca activitate privit ă din afar ă de c ătre individ, dar și având un con ținut psihic,
care e o parte indispensabil ă a conduitei, – con ținutul psihic regleaz ă conduita.
Vorbe ște despre faptul c ă gândirea este metoda de preg ătire a ac țiunii, o prob ă, efectuat ă în
mod specific, iar în sentimente de acum e inclus ă reglarea viitorului comportament.
Pe teza lui Janet despre faptul c ă în structura proceselor psihice este inclus procesul de
reglare, s-au bazat și au dezvoltat-o mai târziu L.S. Vâgotschi, S.L. Rubin ștein, A.N. Leontiev,
L.I. Blonschi. Transformarea individului în om e determinat ă de posibilitatea regl ării și
150

autoregl ării. Dup ă părerea lui Janet, dezvoltarea personalit ății umane are loc nu numai pe baza
chipului sau modelului (gestaltpsihologie), nu numai pe baza motivului (Kurt Levin), dar și pe
baza comunic ării. A eviden țiat trei etape în structura actului de comportare:
1) preg ătirea interioar ă de a ac ționa;
2) apari ția efortului orientat spre efectuarea ac țiunii;
3) etapa de determinare.
Janet a înaintat problema regl ării în analiza con ținutului psihic, îns ă modelul „ac țiunii” nu e
privit de c ătre Janet ca product al procesului de statornicire a obiectivelor sociale, îns ăși noțiunea
de model al ac țiunii nu coincide cu no țiunea de activitate, determinat ă de practica social-public ă.
În pofida acestor gre șeli, teza lui P. Janet despre leg ătura psihicului cu con știința, despre
faptul c ă diferite procese psihice înf ăptuiesc func ția de reglare, a îmbog ățit considerabil
psihologia personalit ății.
Pierre Janet a eviden țiat diferite niveluri de conduit ă a omului :
1) actele reflectorii (cel mai inferior nivel al conduitei);
2) ac țiunile perceptive amânate (la acest nivel conduita are o structur ă mijlocit ă-preg ătirea și
terminarea ac țiunii);
3) acest nivel include în sine actele de imitare (acte sociale elementare);
4) actele elementare intelectuale;
5) la acest nivel manipularea cu obiecte reale conduce la formarea a șa-numitelor obiecte
intelectuale;
6) nivelul activit ății gândirii;
7) nivelul superior – activitatea de lucru și crea ție.
Ca criteriu superior al dezvolt ării personalit ății Janet consider ă aptitudinea de autoreglare,
mijlocire a propriei conduite. În reglarea comportamentului atribuie un rol important limbajului,
consider ă că trecerea de la nivelul inferior la cel superior are loc prin intermediul limbajului.
Limbajul este condi ția principal ă și mijloc de transformare a ac țiunilor practice în ac țiuni
mintale. Janet a dorit s ă lichideze ruptura dintre psihic și conduit ă.
Janet n-a putut crea o teorie integr ă a dezvolt ării personalit ății. Descriind nivelurile de
conduit ă, trecerea de la unul la altul, Janet n-a descris mecanismele interioare ale lor. În
concep țiile lui nu sunt reflectate motiva ția, scopurile con știente, f ără care reglarea conduitei nu
se înf ăptuie ște. O p ărere gre șită al lui Janet este faptul c ă în cazul st ărilor patologice are loc o
regresie la un nivel mai inferior, c ă disfunc țiile activit ății psihice nu sunt un moment negativ în
dezvoltare, ele prezint ă doar o nou ă calitate.
Teoria lui J. Newtten
Teoria personalit ății a psihologului contemporan din Belgia J.Newtten e cunoscut ă ca
concep ția „omului spiritual”. Aceast ă denumire e legat ă de închipuirea sa filosofic ă despre
conștiință, ce s-a format sub influen ța filosofiei subiectiv-idealiste.
În teoria lui Newtten sunt dou ă teze:
1. Rela ția reciproc ă individ – mediu și dominarea individului în aceast ă relație.
2. Personalitatea este un sistem integru.
Principalul mecanism al dezvolt ării personalit ății este latura de cunoa ștere a trebuin ței –
posibilitatea alc ătuirii și prelu ării planurilor ac țiunii.
Personalitatea este un mijloc de func ționare, ce cuprinde dou ă poluri: „Eu și lumea”, „Eu”
reprezint ă totalitatea func țiilor psihice și posibilit ăților individului, „lumea” este obiectul nostru.
O mare aten ție Newtten acord ă motiva ției. Motiva ția, dup ă părerea lui, este selectivitatea activ ă,
continu ă, care determin ă stabilitatea, direc ționeaz ă conduita și asigur ă înfăptuirea scopului.
Spune c ă trebuin țele spirituale superioare (filosofice, morale, religioase) nu se reduc la tendin țele
biologice. Newtten critic ă concep ția freudian ă despre sublimare, cu ajutorul c ăreia Freud
lămure ște procesul transform ării energiei sexuale în forme superioare ale activit ății. Dup ă
părerea lui formele superioare ale conduitei omului au un izvor specific – necesit ățile cu caracter
social și cognitiv, care sunt înn ăscute, dar posed ă o specific ă „prelucrare cognitiv ă”. Newtten a
151

demonstrat diferen ța dintre om și animal. Activitatea uman ă, spune el, e caracterizat ă prin
dezvoltare progresiv ă, ceea ce lipse ște la animale. Recunoa ște esen ța leg ăturii, rela ției reciproce
dintre necesit ățile fiziologice și cele superioare. Sexualitatea sau alte procese fiziologice se
exprim ă în nenum ăratele forme superioare ale activit ății omene ști într-o form ă mascat ă. Îns ă
aceasta nu e procesul sublim ării.
Newtten critic ă tendin țele psihologice ale c ăutării motivelor ac țiunii în con ținuturile
dinamice ale trecutului individului. Motivul actual nu e altceva decât forma, posedat ă de
trebuin ță în condi țiile date ca rezultat al procesului de înv ățare.
Postuleaz ă 3 niveluri ale vie ții psihice:
§nivelul psihologic;
§psihosocial;
§spiritual sau existen țial.
Introduce trei necesit ăți principale:
-îndemnul spre desf ășurarea vie ții și necesitatea contactului biologic;
-desfășurarea personalit ății și necesitatea contactului psihosocial;
-necesitatea sus ținerii existen țiale și integr ării universale (ceea ce se exprim ă în tendin ța
spre autorealizare).
J. Newtten înainteaz ă „teoria relativ ă a trebuin țelor”, ea este orientat ă împotriva teoriei
despre localizarea trebuin țelor în organism. Trebuin țele nu sunt o stare a organismului, ci
„paterne” rela țiilor subiectului cu lumea înconjur ătoare.
Newtten include în sistemul necesit ăților tendin ța spre realizarea motivelor, ce este legat ă de
funcția de cunoa ștere. Teoria lui Newtten este o încercare de analiz ă a structurii și con ținutului
personalit ății. Newtten creeaz ă concep ția eclectic ă despre om.
Un moment pozitiv în teoria lui Newtten îl constituie închipuirea sa sistemic ă despre
personalitatea, în care se eviden țiază trebuin țele sociale și spirituale ale omului, nereducându-le
la tendin țe biologice. Pozitiv în teoria lui Newtten e faptul c ă el a accentuat leg ătura, rela ția
reciproc ă dintre psihic și conduit ă, a apelat la con ținutul psihologic al ac țiunii. Teoria lui
J.Newtten în totalitate sufer ă deeclecticitate , ceea ce rezult ă din nerecunoa șterea func ției active
a con științei ca reflectare a lumii obiective.
Personalitatea în viziunea psihoanalitic ă structural ă a lui Jan Lacan
Jan Lacan este un teoretician francez și practicianul a șa-numitei „Structuri psihoanalitice”.
Este fondatorul și conduc ătorul școlii freudiste din Paris (din anii 1964–1980). Î și pune ca scop
principal în fa ța sa „Revenire la Freud”. Lacan folosea opinia lui Freud despre importan ța
deosebit ă a limbii pentru caracterizarea incon știentului și a produselor lui, concretizând și
dezvăluind aceast ă idee în leg ătură cu noua experien ță a lingvisticii structurale și cu practica
avangardei literare. Opiniile lui Lacan au suferit o evolu ție semnificativ ă. În anii 30–40 el se
găsea sub influen ța tradi ției existent-fenomenologice. Principalele no țiuni în lucr ările lui din
aceast ă perioad ă sunt: „imaginea”, „închipuirea”, „subiectul”, „istoricitatea”.
În anii 50–60 problema central ă în activitatea lui Lacan devine anume rolul limbajului și
simbolului în structura incon știentului. De și unele lucr ări demonstreaz ă prezen ța la fel și a altor
interese, numele lui Lacan tradi țional se leag ă cu concep ția „psihoanalizei structurale”.
În a ceast ă con cep ți e al l ui Lacan pu tem e vi den ți a câteva te ze m ai i m portan te, el e sun t
prezente în lucr ările de baz ă: „Texte” (1966), care reprezint ă o culegere a diferitor articole și
c u v ân t ări a l e au t ori l or l a c on g re s e , s em i n are, „ F un c ți a și c â m p ul d e v orb i re și a l l i m b i i î n
psihoanaliz ă” (1953).
Lacan recunoa ște că incon ști entul este com pus, structurat ca și limbajul . Toate dorin țel e
omene ști se înscriu de acum în ordinea simbolic ă existent ă, unde forma principal ă, este limbajul.
Nouă nu ne este dat incon știentul curat înainte de limbaj, a judeca despre el se poate numai
pe baza povestirii pacientului despre visurile și dorin țele sale, dintr-o parte, și analiza vorbirii
pacientului de c ătre medic – din alt ă parte. Incon știentul – aceasta-i vorbirea „altuia”. No țiunea
despre „altul” la Lacan e variat ă:
152

-p ri m a v a ri an t ă „ a l tul ” – ta ta , n u m e l e c ăru i a p e n tru c op i l s e i n te g rea z ă c u l eg e a și
ordinea.
-„ al tul ” – l a fel este și l ocul cul tural , î n care s e descurc ă toa te a v en turi l e dori n țel or
individuale.
Triada no țiunilor principale ale lui Lacan – „realul”, „imaginativul”, „simbolicul”
aproximativ corespunde triadei freudiste: Ego, super-ego, id-ul. „Simbolicul” la Lacan este
puterea structural ă, dumnezeiasc ă și asupra „realului” și asupra „imaginativului”.
„Realul” – Lacan îl consider ă concomitent ca ceva de neuitat și imposibil, un haos, ce nu
poate fi denumit.
„Imaginativul” – aceasta-i varia ția individului a ordinului simbolic, construit ă pe tinderea
iluzorie spre unitate.
„Simbolicul” – obiectiv și material e demonstrat în „reprezentare”. „Reprezentarea” sunt
formele materiale ale limbii, ce neap ărat domin ă asupra reprezent ării, deci asupra sensurilor sau
asupra ra țiunilor.
Lanțul „reprezent ărilor” semnific ă soarta omeneasc ă. Leg ătura atitudinii dintre „însemnat”
la fel și dintre „imaginativ” și „simbolic” în concep țiile lui Lacan este „subiectul descentrat”.
El neag ă intui ția, care purta caracter superlimbaj, a șa și având tip de instincte înainte de
vorbire.
Incon știentul, dup ă Lacan, e înscris în cultur ă și-i ra ționalizat pân ă la cel mai înalt grad. Spre
deosebire de ceilal ți psihologi el nu tinde s ă adapteze bolnavul la mediul social, scopul lui era
aprofundarea (prelucrarea) limbajului, a experien ței spirituale, ruperea de la vorbirea „de șartă” la
cea „plin ă”, deci cuplarea individului la ordinea simbolic ă, realizarea descoperirii lui a formelor
limbajului, în rezultatul c ărora ceva în interiorul subiectului poate fi însemnat.
În toat ă crea ția lui Lacan a jucat rol nerezolvarea problemei lui centrale – incon știentul ca
limbaj. Pentru solu ționarea ei el a folosit metodele structurii lingvistice, antropologice,
topologice și matematice.
Însă cele mai adecvate însu șiri au fost cele nelingvistice, deci cele matematice. Alc ătuind
textele sale pe baza celor elemente, care au loc în ăuntrul incon știentului verbal, dar a și introdus
pentru privire general ă un șir de lucr ări „cuget ătoare”, nivelul greu ob ținut al func ționării
psihicului uman. Rezultatul ob ținut nu putea fi numit strict „ științific”, ceea ce în țelegea și singur
Lacan.
El a v ăzut condi țiile obiective de cunoa ștere a incon știentului într-o formalizare de realizare
destul de departe a acestui fel de domenii ale experien ței umane ca ac țiune reciproc ă și tipul
lăuntric al subiectului.
Apropierea lui J. Lacan de incon știent este mai întâi de toate un fenomen cultural, dar nu pur
și s i m pl u p ra c ti c – te ra p e u ti c, î n c e e a c e c on s t ă un ul di n p ri n ci pal el e ob s ta c ol e di n p a rt e a
colegilor lui – psihanali ști.
Lacan considera c ă„psihanaliza structural ă” nu poate fi numit ă ca tratament în sensul
direct al cuvântului, a șa cum nu vindecarea, nu izb ăvirea de suferin țe, ci numai prelucrarea
vorbirii, a descoperirilor discursive ai vie ții omului poate fi scopul lui.
Dintre cei m ai de vaz ă adep ți ai l ui Lacan sunt: Z. Laplani ș, J. Pon tal is, S. Lecl er, M.
Manoni etc. În prezent exist ă și func ționeaz ă câteva școli active dup ă ideile lui Lacan.
153

Tema 2. TEMPERAMENTUL
2.1. Temperamentul – latura dinamico-energetic ă a personalit ății
După cum nu exist ă doi oameni cu amprente digitale identice, nici dou ă frunze absolut
echivalente pe acela și pom, tot astfel în natur ă nu exist ă nici personalit ăți umane absolut
asem ănătoare – personalitatea fiec ărui om este irepetabil ă.
Experien ța milenar ă a omenirii, ca și cea a fiec ăruia dintre noi, demonstreaz ă că oamenii
diferă unii de al ții nu numai prin însu șirile exterioare, ci și prin cele interioare, psihice, prin
modul, în care reac ționeaz ă la întâmpl ările obi șnuite și la evenimentele neprev ăzute, prin modul,
în care se comport ă cu semenii lor.
Oamenii au o anumit ă „vitez ă de reac ție”, „vitez ă de ap ărare”, care-i deosebesc între ei. S-a
constatat deci c ă deosebirile interioare ale oamenilor se datoresc însu șirilor temperamentale.
Integrarea însu șirilor și trăsăturilor de ordin dinamico-energetic ale proceselor psihice și
actelor motorii, precum intensitatea, pregnan ța, acuitatea, modalitatea, echilibrul etc., d ă
structura temperamental ă a personalit ății.
Dacă însu șirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute, determinate genetic, integrarea
lor în plan psihocomportamental, deci în dinamica proceselor psihice și a actelor motorii, se
realizeaz ă înontogenez ă.
Întrucât aceste însu șiri bioenergetice se imprim ă ca atare pe tabloul comportamental, ce se
elaboreaz ă stadiul în cursul vie ții individului, structura temperamental ă și, respectiv, tipul
temperamental este înnăscut, reprezentând astfel, al ături de predispozi ții, „elementul” ereditar în
organizarea intern ă a personalit ății.
Astfel, de pild ă, N. Sillamy, în al s ău „Dic ționar de psihologie”(1996) define ște
temperamentul ca „un ansamblu de elemente biologice, care, împreun ă cu factorii psihologici,
constituie personalitatea”.
Probabil, cel mai corect este s ă consider ăm cătemperamentul reprezint ă modul, în care
variabilele bioconstitu ționale și bioenergetice se psihizeaz ă (deci, se implic ă în organizarea și
desfășurarea proceselor psihice – percep ție, memorie, gândire, afectivitate ) și se reflect ă în
comportament.
Deci când vorbim de temperament în plan psihologic, noi nu ne gândim direct la constitu ția
fizică sau la procesele metabolice, care au loc în organism, ci la modul cum reac ționeaz ă și se
manifest ă individul, sub aspect dinamico-energetic, în diferite situa ții externe: rapiditatea
percep ției, a r ăspunsurilor verbale la întreb ări, a reac țiilor motorii; intensitatea tr ăirilor
emoționale și durata lor; intensitatea sau for ța acțiunilor voluntare; direc ția orient ării dominate
spre lumea extern ă (extraversie) sau spre lumea interioar ă (introversie); capacitatea general ă
de lucru și rezisten ța la solicit ări puternice și de lung ă durat ă; rezisten ța la frustra ții, la stres, la
situa ții afectogene și conflictuale.
Toate aceste tr ăsături se exprim ă și se concentreaz ă numai la persoana, care se manifest ă, se
comport ă și acționeaz ă într-o împrejurare de via ță sau alta; ele nu pot fi observate în stare pasiv ă,
în somn sau în com ă. De aceea, temperamentul, de și are o condi ționare biologic ă direct ă și
ereditar ă, dobânde ște valen țe și sens real numai în plan psihocomportamental.
Temperamentul reprezint ă, astfel, pecetea și dimensiunea dinamico-energetic ă a oric ărei
unități psihocomportamentale. Temperamentul se reg ăsește și începe s ă-și dezv ăluie tr ăsăturile
sale specifice îndat ă ce omul începe s ă deschid ă gura, s ă ridice mân ă, să gesticuleze. De aceea,
spunem, c ă temperamentul se manifest ă în orice situa ție, în orice împrejurare, fiind prima
determinare a personalit ății, care se impune nemijlocit observa ției.
154

Așa se explic ă faptul c ă primele descrieri și clasific ări ale lui dateaz ă încă din antichitate
(Hipocrate, Gallenus). În istoria științei au fost multe încerc ări de a explica aceste deosebiri
individuale între oameni.
Cea mai veche este teoria medicului grec Hipocrate (sec. V î. Hr.), care explica deosebirile
individuale dintre oameni prin propor ția din organism a patru substan țe: sânge, fierea galben ă,
flegma și fierea neagr ă. Propor ția, în care sunt amestecate cele patru sucuri în organism, medicii
greci au însemnat-o prin cuvântul „crasis”. În limba latin ă pentru a însemna aceast ă noțiune de
amestec se folosea cuvântul „temperament” („tempero” – amestec de propor ții).
Temperamentul, ce se caracteriza prin predominarea sângelui, a primit denumirea de
sanguin ; temperamentul, la care predomin ăflegma – flegmatic ; oamenii la care în organism
predomin ă mai mult fierea galben ă, erau considera ți de temperament coleric. În sfâr șit, oamenii,
la care în organism predomin ă mai mult ăfiere neagr ă, se raportau la temperamentul melancolic.
A s tf el a a p ăru t ști i nța te o ri e i d e s p re te m pe ra m e n t, c a re a f os t a c c e p ta t ă de f i l os of i a și
medicina veche și s-a p ăstrat în știință peste 200 de ani. În ea se trateaz ă ideea leg ăturii dinamicii
comport ării personalit ății cu particularit ățile biologice ale organismului.
La început medicii greci credeau c ă propor ția acestor 4 lichide determin ă numai
sănătatea omului, iar apoi au folosit teoria lui Hipocrate și la elucidarea particularit ăților
individuale ale oamenilor.
În sec. II î.Hr. medicul român Claudiu Galen a f ăcut prima clasificare a temperamentelor, pe
care a expus-o în renumitul tratat „De temperamentis”. El deosebea 13 tipuri de temperamente,
pe care le-a descris foarte minu țios, dar numai 4 din ele au fost cunoscute mai deosebit.
Acestea sunt: sanguinic, flegmatic, coleric și melancolic.
Aceste concep ții referitoare la temperamente create de Hipocrate și Galenus, care aveau la
baza lor ideea predomin ării unui lichid ini țiau fundamentul fiziologic al anumitor forme de
comportare și a ob ținut o recuno ștință parțială în cercet ările psihofarmacologice și
endocrinologice. De aici rezult ă că unele calit ăți, care se refer ă la temperament (reactivitate,
sensibilitate etc.) într-o m ăsură oarecare depinde de diferen țierile individuale în func ționarea
sistemului hormonal.
Au fost și alte încerc ări de a explica natura științifică a temperamentului în acea perioad ă.
Mai târziu Wundt, creatorul psihologiei experimentale, în țelegea temperamentul ca o
predispozi ție la emo ție, iritare. El eviden țiază 2 calit ăți temperamentale bipolare și anume: viteza
și puterea schimb ării emo ției, subliniind însemn ătatea caracteristicii energetice a individului.
Un mare merit științific îl are I.P.Pavlov, care a descoperit însu și rile acti vi t ății nervoase
superioare. El a demonstrat c ă anume îmbinarea înn ăscută a acestor însu șiri caracterizeaz ă ceea
ce numim temperament.
Pavlov a luat pentru cercetare organismul ca unitate și a eviden țiat în cadrul lui creierul ca
component ă, care regleaz ă activitatea tuturor organelor și țesuturilor; une ște și coordoneaz ă
activitatea diverselor p ărți ale sistemului; suport ă influen ța tuturor organelor și sub influen ța
impulsurilor trimise de ele se restructureaz ă func țional, asigurând men ținerea vie ții în organe și
țesuturi.
Cu ajutorul metodei reflexului condi ționat, I. Pavlov a dezv ăluit legit ățileANS (activit ății
nervoase superioare și însu șirile de baz ă ale proceselor nervoase). Teoria despre însu șirile
proceselor nervoase, ce decurge din ea, despre tipurile activit ății nervoase dezv ăluie formele
primare de comportare a animalelor superioare, cât și a omului. Deci temperamentul depinde
direct de structura biologic ă și este propriu nu numai omului, ci și animalelor.
Am putea spune c ă temperamentul ține de latura formal ă, de suprafa ță, a personalit ății, ci nu
de cea intern ă, de con ținut. Temperamentul nu are o semnifica ție axiologic ă, nereclamând o
împărțire a oamenilor în buni sau r ăi, în superiori sau inferiori.
Întrebarea, la care ne r ăspunde temperamentul, este una de ordin pur fenomenologic
dinamico-energetic: cum se exteriorizeaz ă și se manifest ă o persoan ă, într-o situa ție concret ă sau
alta, sub aspectul intensit ății sau for ței, al mobilit ății și echilibrului diferitelor tendin țe, pulsuri și
155

procese biologice de semn contrar (for ță-slăbiciune, labilitate-iner ție, excita ție-inhibi ție, control-
impulsivitate, impresionabilitate etc.).
Din punct de vedere biomedical, se poate afirma doar c ă o formul ă temperamental ă este mai
av an taj oas ă decâ t al ta î n ce ea ce pri v e ște rezi sten ța l a stresu ri și gradul de predi spunere l a
anumite tulbur ări de ordin psihiatric-nevrotic sau psihotic. Dar, din punct de vedere educa țional,
nu se poate eviden ția un temperament ca fiind absolut favorabil sau superior, iar altul ca fiind
total nefavorabil, inferior.
Din cele de mai sus, decurge concluzia c ătemperamentul nu este o variabil ă neutr ă din
punct de vedere adaptativ. Dimpotriv ă, așa cum am men ționat, structura temperamental ă este o
interfa ță între persoan ă și lume și îndepline ște rolul de mediator între intensitatea, durata și
semnifica ția influen țelor externe și efectele în sfera psihocomportamental ă.
O importan ță special ă capătă trăsăturile temperamentale în cadrul rela țiilor interpersonale,
atrac țiile și respingerile, simpatiile și antipatiile dintre membrii unui grup fiind condi ționate de
ele.
2.2. Mecanismele fiziologice ale temperamentului
Explica ția științifică a temperamentelor îi apar ține fiziologului rus I.P. Pavlov.
Conform înv ățăturii lui I.P. Pavlov, deosebirile individuale ale comport ării, dinamica
activit ății psihice depinde de deosebirile individuale în activitatea sistemului nervos.
Pavlov a pornit de la principiul nervismului , potrivit c ăruia rolul principal în reglarea
raporturilor organismului cu mediul extern și a func ționării organelor interne, inclusiv a
sistemului endocrin, îl joac ăcreierul , p r e c u m și d e l a t e z a d e b a z ă a n e u r o p s i h ol o g i e i și
psihologiei științifice, potrivit c ăreia psihicul, în toate componentele și laturile sale, inclusiv cea
temperamental ă, dinamico-energetic ă,este func ție a creierului.
În lumina acestor considera ții, devine logic s ă se presupun ă că func ționarea creierului,
respectiv, propriet ățile naturale înn ăscute ale celor dou ă procese nervoase fundamentale –
excita ția și inhibi ția – reprezint ă principalii factori, care condi ționeaz ă tipul temperamental.
Pe baza datelor experimentale de laborator, ob ținute prin metoda reflexelor condi ționate,
Pavlov a reu șit să desprind ă și să evalueze trei propriet ăți naturale, care împreun ă alcătuiesc ceea
ce el a numit tip de sistem nervos sautip de activitate nervoas ă superioar ă.Acestea sunt:
-forța;
-mobilitatea;
-echilibrul.
Forța(puterea, intensitatea) este considerat ă proprietatea primordial ă și determinat ă, ea
reflectând capacitatea de munc ă a celulelor nervoase și rezisten ța lor la ac țiunile stimulen ților
externi.
Aceasta este determinat ă genetic și define ște atât excita ția, cât și inhibi ția.
Indicatorii comportamentali, dup ă care putem evalua for ța sistemului nervos, sunt:
-capacitatea general ă de lucru, exprimat ă ca func ție de durat ă și de gradul de dificultate și
complexitate a sarcinilor;
-rezisten ța la ac țiunea factorilor stresan ți și afectogeni;
-rezisten ța obiectiv ă la experien țele dure și dramatice ale vie ții;
-nivel ridicat al pragurilor senzoriale (sensibilitate sc ăzută);
-rezisten ță la ac țiunea alcoolului și substan țelor farmacodinamice .
În func ție de valorile, pe care le iau ace ști indicatori, se delimiteaz ă două tipuri generale de
sistem nervos: tipul puternic șitipul slab .
Proprietatea opus ă e sl ăbiciunea proceselor nervoase și se caracterizeaz ă prin lipsa de
capacitate a celulelor nervoase s ă suporte o excita ție sau o inhibi ție de lung ă durat ă și
concentrat ă.
156

Mobilitatea define ște dinamica proceselor nervoase fundamentale, respectiv viteza și durata
instal ării lor, rapiditatea trecerii de la unul la cel ălalt. Ca atare, cantitativ, ea se va exprima în
unități de timp și va fi evaluat ă pe baza unor indicatori, precum:
-rapiditatea form ării noilor leg ături temporare;
-rapiditatea form ării frânelor condi ționate;
-rapiditatea trecerii de la o activitate la alta;
-rapiditatea restructur ării vechilor sisteme de leg ături temporare și stereotipii;
-rapiditatea și ușurința adapt ării la schimb ări.
După valorile acestor indicatori, au fost delimitate dou ă tipuri de sistem nervos: mobil și
inert.
Echilibrul este proprietatea, care rezult ă din raportul de fa ță dintre excita ție și inhibi ție și se
obiectiveaz ă în trei tendin țe:
-tendin ța spre impulsivitate (predominarea for ței excita ției asupra for ței inhibi ției);
-tendin ța spre inhibare (predominarea for ței inhibi ției asupra for ței excita ției);
-tendin ța spre echilibru (forța excita ției aproximativ egal ă cu cea a excita ției, și invers).
La unii oameni aceste 2 procese (excita ție și inhibi ție) se echilibreaz ă reciproc, iar la al ții nu
exist ă echilibrul. Echilibrul sistemului nervos poate fi determinat prin studierea decurgerii
reacțiilor organismului la stimulen ți pozitivi și negativi.
După cum a remarcat I.P.Pavlov, echilibrul este cea dintâi însu șire, care ni se impune
observa ției în plan comportamental, impulsivitatea sau calmul punându- și amprenta pe orice
răspuns motor, verbomotor sau emo țional.
Pe baza acestei însu șiri, au fost delimitate dou ă tipuri de sistem nervos: echilibrat și
neechilibrat; în cadrul celui neechilibrat, exist ă 2 subtipuri: neechilibrat excitabil șineechilibrat
inhibat (inert).
TSN este o însu șire natural ă a SN, care se poate întrucâtva schimba sub influen ța condi țiilor
vieții și a activit ății.
Fig. 16. Tipul de sistem nervos.
Pavlov a pus în coresponden ță tipurile generale de sistem nervos, comune omului și
animalelor, cu cele 4 temperamente stabilite în antichitate. Astfel:
a)Tipul puternic-echilibrat-mobil are drept corespondent temperamentul sanguinic:
vioi, sociabil, comunicativ, adaptabil, controlat.
b)Tipul puternic-echilibrat-inert are corespondent temperamentul flegmatic : calm, t ăcut,
nesociabil, lent, greu adaptabil la situa ții noi, pu țin impresionabil, rezistent la stres și frustra ții.
c)Tipul puternic-neechilibrat-excitabil are corespondent temperamentul coleric:
rezistent, hiperactiv, vioi, irascibil, impulsiv, imprudent, tr ăiri emo ționale explozive, instabilitate
comportamental ă, tendin ță de dominare în rela țiile interpersonale, satura ție și plictiseal ă rapid ă la
monotonie.
157TSN
Puternic Slab
Neechilibrat Echilibrat
Mobil Inert

d)Tipul slab are drept corespondent temperamentul melancolic : interiorizat, retras,
sensibil, delicat.
Pavlov a demonstrat c ă cele 4 tipuri considerate „pure” se combin ă între ele, dând 16 tipuri
mixte, singurele, care se întâlnesc în realitate, „tipul pur” fiind o entitate mai mult teoretic ă.
O tr ă s ătu ră e se n ți ală a te m pe ra m e n tul ui c on s t ă î n f a p tu l c ă î n s u și ri l e l u i s e m a n i f es t ă
frecvent; sunt tipice în diferite situa ții cotidiene, chiar atunci când vorbim cu al ți oameni, lucr ăm,
exprim ăm bucuria sau triste țea.
Însușirile temperamentului nu se unesc între ele întâmpl ător, ci natural formeaz ă un anumit
sistem – structur ă, ce caracterizeaz ă tipul de temperament; no țiune, prin care se în țelege un
ansamblu al însu șirilor psihice, legate între ele și comune pentru un anumit subiect.
Caracteristica fundamental ă a tipurilor de temperament este determinat ă de urm ătoarele
însușiri psihice de baz ă:
1.Senzitivitatea – este cea mai mic ă forță a influen țelor exterioare necesar ă pentru apari ția
unei reac ții psihice. La aceast ă însu șire se refer ă și forța cea mai mic ă necesar ă pentru apari ția
excitantului și viteza apari ției reac ției.
2.Reactivitatea – relev ă gradul impulsivit ății reac țiilor involuntare la influen țele externe și
interne de aceea și putere.
De exemplu: reac ționarea oamenilor la observa ții critice, amenin țări, zgomote puternice și
neașteptate.
3.Activismul – se manifest ă prin energia, cu care omul ac ționeaz ă asupra lumii
înconjur ătoare, înfruntând și învingând obstacolele și greut ățile, ce se afl ă în calea realiz ării
scopurilor, sarcinilor propuse.
La aceast ă însu șire se refer ă consecven ța, concentrarea aten ției, gândirea logic ă asupra
sarcinii propuse.
4.Tempoul (ritmul) reac ției– se apreciaz ă după viteza decurgerii reac țiilor și proceselor
psihice, viteza mi șcărilor, tempoul vorbirii, viteza memor ării, rapiditatea gândirii, ingeniozitatea
și viteza îndeplinirii ac țiunilor și activit ăților.
5.Plasticitatea șirigiditatea – se judec ă după faptul cât de u șor se acomodeaz ă omul la
influen țele exterioare, la condi țiile schimb ătoare ale circumstan țelor – aceasta este caracteristic
pentru plasticitate.
Rigiditatea este o însu șire opus ă plasticit ății,omul, dimpotriv ă, nu poate s ă se adapteze u șor,
comportarea lui este inert ă, la fel și deprinderile, sentimentele sunt inerte.
6.Extraversiunea șiintraversiunea – sunt însu șiri, care relev ă faptul de ce depinde în mod
predominant activitatea și reac țiile omului: de impresiile exterioare, ap ărute la momentul dat
(extraversiunea) sau de imaginile, reprezent ările, gândurile, legate de prezent și viitor
(introversiunea).
7.Excitabilitatea emotiv ă –den ot ă f aptul c ă o ex ci ta ți e sl ab ă e î n stare s ă trezeasc ă o
reacție emotiv ă expresiv ă, precum și viteza apari ției acestei reac ții emotive, pozitive.
Toate aceste însu șiri fundamentale determin ă caracteristica de baz ă a tipurilor de
temperament. Însu șirile temperamentului sunt corelate între ele, formând o structur ă, ce
caracterizeaz ă tipul temperamentului.
2.3. Portrete temperamentale. Caracteristica psihologic ă
Din punct de vedere al lui Pavlov, temperamentul este caracteristica cea mai general ă a
conduitei omului, care exprim ă însu șirile activit ății lui nervoase superioare. Temperamentele sub
158

form ă pură se întâlnesc relativ rar în via ță. Caracteristica integral ă a temperamentului, cât și
însușirile lui depinde de tipul de sistem nervos.
Pentru prima dat ă caracteristica psihologic ă a temperamentelor a fost schi țată de Immanuel
Kant, care identifica temperamentul cu caracterul. Vom descrie în continuare fiecare tip de
temperament:
Sanguinicul – corespunde tipului de sistem nervos puternic, echilibrat și mobil. Oamenii cu
temperamentul sanguinic sunt activi, vioi, mobili, reac ționeaz ă repede la situa ții noi: posed ă o
mare capacitate de munc ă; sunt rezisten ți la împrejur ările dificile; sunt sociabili și comunicabili;
stările emotive sunt des exteriorizate; trece u șor de la o activitate la alta; manifest ă activitate
ritmic ă, echilibrat ă în mi șcări și vorbire; este înclinat spre tr ăiri afective predilect stenice, leag ă
ușor prietenii, dar tot u șor și se desprinde de oamenii, care nu sunt convenabili sub aspect moral.
În activitate și comportare manifest ă reactivitate sporit ă, mișcări expresive, sensibilitate
redus ă, spirit activ, mobilitate mare, plasticitate și extroversiune.
La subiec ții cu temperamentul sanguinic se observ ă o concentrare puternic ă a aten ției. I.P.
Pavlov a men ționat c ă sanguinicul este un activist productiv, numai în cazul când desf ășoară o
munc ă interesant ă, dar în cazul contrar el începe s ă se plictiseasc ă.
Sanguinicul î și însu șește repede limbajul, are un vocabular bogat, vocea este puternic ă,
rapid ă, clar ă, curg ătoare, echilibrat ă, cu accente și intona ții corecte, înso țită de o mimic ă și
pantomimic ă expresiv ă, sunt perseveren ți, ușor suport ă insuccesele.
Este temperamentul bunei dispozi ții, al adaptabilit ății promte și economicoase. De obicei e
vesel și plin de via ță.
Colericul – corespunde cu tipul de sistem nervos puternic, neechilibrat și mobil. Colericul
este un om vioi, impetuos, agitat, inegal, impulsiv, nest ăpânit, capabil de ini țiative. Se distinge
printr-o mare capacitate de munc ă și rezisten ță la oboseal ă. Pentru c ă dispun de mult ă energie
nervoas ă, colericii ac ționeaz ă puternic, dar neeconomic, f ăcând mare risip ă de energie.
Ef e c tu e a z ă a c ti v i t ă ți l e î n as al t, î n i n te rv al m i ni m d e ti m p. În pl a n m otri c, c ol eri c ul s e
caracterizeaz ă prin permanent neastâmp ăr, prin caracterul neregulat, abrupt al mi șcărilor.
Colericii sunt oameni mereu nelini știți, agita ți, alarman ți, ner ăbdători, irascibili, impulsivi,
combativi, agresivi. Vorbirea este exploziv ă, rapid ă, inegal ă, cu intona ții oscilante.
Capacitatea lor de munc ă este mare, u șor înfrunt ă greut ățile pentru a- și atinge scopul și sunt
„nere ținuți în st ări negative, în comportare, comunicare”. Oamenii colerici manifest ă
extroversiune și reac ții de orientare rapid ă.
Colericii î și formeaz ă rapid deprinderile profesionale, adreseaz ă multe întreb ări la problema,
care-i intereseaz ă. În activitatea nou ă acționeaz ă repede la schimbarea situa ției, comit gre șeli din
cauza caracterului impulsiv al ac țiunilor.
Sunt predispu și la furie, violen ță, dar și la afec țiuni neobi șnuite. Extroverti ți, foarte
comunicativi, sunt orienta ți spre prezent și viitor.
Flegmaticul corespunde tipului de sistem nervos puternic, echilibrat și inert. Oamenii de
acest tip nervos sunt calmi, lini știți, înce ți, rapizi în ac țiune.
La flegmatici predomin ă rigiditatea, sensibilitatea e mic ă, emotivitate slab ă, mi șcări
neexpresive, tempoul lent al mi șcărilor, introversiune. Ac țiunile, mi șcările, vorbirea, gesturile,
mimica sunt calculate, gândite și stăpânite.
În activitate și în conduit ă este disciplinat și ordonat. Reactivitatea emo țional ă este
moderat ă, desf ășurarea emo țiilor este lent ă, sentimentele sunt îns ă foarte profunde și stabile. În
acest sens leag ă greu prietenii, dar odat ă închegate, acestea devin foarte statornice. Vorbirea este
lentă, egal ă, fără emo ții vii exprimate, f ără gesticula ții și mimic ă. Din cauza iner ției proceselor
nervoase asemenea oameni nu iubesc s ă-și schimbe locul s ău de serviciu, locul de trai.
Flegmaticii nu irosesc în zadar for țele sale, ci se adapteaz ă foarte greu la situa ții noi, nu doresc s ă
consume în zadar for țele, au nevoie de “imbold” în munc ă, cu greu trec de la o activitate la alta și
exprim ă o stare lini ștită, calm ă chiar în situa ții critice.
Despre flegmatic, I.P. Pavlov scria: „Este muncitor, perseverent, insistent, lini știt și
întotdeauna echilibrat” .
159

Flegmaticul nu se gr ăbește în lucru, autocontroleaz ă și autoanalizeaz ă rezultatele lucrului
său. De obicei sunt închi și în sine, pu țin comunicativi și orienta ți mai mult spre trecut.
Melancolicul corespunde tipului de sistem nervos slab. Asemenea oameni posed ă o energie
nervoas ă redus ă. Melancolicii sunt nehot ărâți, retra și, timizi, emo ționali, sensibili, imaginativi.
Melancolicii manifest ă neîncredere în vorbire, obosesc repede, distribuirea aten ției e sc ăzută, dar
în condi ții bune și favorabile de lucru și activitate aten ția se m ărește.
În situa ții noi adesea se închid în sine, devin timizi, dar în condi ții obi șnuite melancolicii
sunt sociabili. Flexibilitatea aten ției și reac ția de orientare la stimulen ți noi se manifest ă încet.
Melancolicul este pu țin rezistent, nervos, prezint ă, în linii generale, o sc ăzută rezisten ță la
efort, mai ales la eforturile intelectuale. Are nevoie de multe repeti ții pentru în țelegerea și fixarea
materialului înv ățat. Melancolicul este sensibil, analitic, orientat spre interiorizare, romantism,
sentimentalism, spre preocup ări artistice.
Viața afectiv ă este slab exteriorizat ă, mimica inexpresiv ă. Vocabularul este s ărac, vocea
monoton ă, propozi țiile sunt scurte și cu o construc ție gramatical ă simpl ă. Volumul aten ției este
redus, capacitatea de concentrare este sc ăzută. Retr ăirile melancolicului sunt profunde, stabile și
în unele cazuri au un caracter astenic.
I.P. Pavlov a men ționat c ă „melancolicul nu crede în nimic, nu are speran ță în nimic, în toate
vede și așteapt ă numai r ău și pericol”.
Se mai semnalizeaz ă și dificult ăți în adaptarea social ă, aceasta și datorit ă unor exagerate
exigen țe față de sine și a redusei încrederi în for țele proprii.
Sunt predispu și spre dispozi ții statornice și îndelungate, îns ă sentimentele lor sunt pu țin
exteriorizate, nu sunt scoase în vileag. Melancolicul e predispus spre izolare, evit ă comunicarea
cu oamenii pu țin cunoscu ți, deseori se sfie ște, manifestând incomoditate în situa ții noi, e retras,
ocole ște munca în grup.
Încercând o corelare între cele patru temperamente și modalit ăți de rela ționare cu lumea,
propuse de C.G. J un g, M. Ey sen ck, constat ă că pe când colericul și sanguinicul sunt
extraverti ți,flegmaticul și melancolicul sunt introverti ți.
V. Merlin a demonstrat îns ă că orientarea comunica țional ă a persoanei spre lume sau spre
sine este dependent ă nu numai de unele predispozi ții, ci și de împrejur ările de via ță, existând
suficiente cazuri, care contrazic corela țiile lui Eysenck.
Analiza psihologic ă a temperamentelor eviden țiază bivalen ța trăsăturilor acestora, nici un
temperament nu poate fi considerat ca privelegiat pentru c ă, din punct de vedere al adapt ării la
cerin țele vie ții; fiecare are felul s ău atât manifest ări avantajoase, cât și dezavantajoase. Pe de alt ă
parte, modalit ățile de manifestare ale celor doi poli depind afectiv și de celelalte tr ăsături ale
personalit ății: motiva ție, interese, aptitudini, caracter, de starea intern ă sau de anumite
particularit ăți ale mediului exterior, în care se g ăsește omul.
Acum vom prezenta într-o form ă succint ă, care sunt tr ăsăturile pozitive și cele negative ale
fiecărui temperament.
Tipul sangvinic
Trăsăturile pozitive :optimism, sociabilitate, curaj, veselie, buna dispozi ție, reactivitate
accentuat ă, caracter deschis, impresionabilitate, sensibilitate, adaptabilitate, amabilitate,
rapiditatea ac țiunilor, capacitate de a se angaja u șor în activitate, bog ăția expresiei, capacitate de
a se decide, activism, energie etc.
Aspecte negative: atitudini u șuratice, lipsa de probleme, mul țumire de sine, sl ăbiciunea și
instabilitatea sentimentelor, plenitudinea tr ăirilor, fluctua ția și inegalitatea tr ăirilor,
influen țabilitate, u șor de deviat de la o hot ărâre, nestatornicie, expresivitate exagerat ă,
superficialitate, lipsa de concentrare, lipsa de aprofundare, neponderat, vorb ăreț, guraliv.
Tipul melancolic
Aspecte pozitive: seriozitate, sim țul datoriei și al responsabilit ății. Procese afective intense
și durabile, profunzimea sentimentelor, sensibilitate, interiorizare, dependen ța, supunere,
autenticitate, sârguin ța, perseveren ța, con știinciozitate etc.
160

Aspecte negative: neîncredere, pesimism, nesociabil, predispozi ție pentru anxietate,
înclinare de a fi retras, nesiguran ța, triste țe, sentimentul inferiorit ății, adaptabilitate și mobilitate
mai redus ă, reactivitate mai slab ă.
Tipul coleric
Aspecte pozitive: reactivitate accentuat ă, procese afective intense, bog ăția și intensitatea
reacțiilor, pl ăcerea de a depune rezisten ță, de a înfrunta greut ăți, trăsături volitive accentuate,
înclina ție de a fi pasionat.
Aspecte negative: excitabilitate, iritabilitate, agresivitate, nemul țumire, furie, indirijare,
inegalitatea tr ăirilor, înclina ția de a fi partinitor, ner ăbdător, tendin ța de dominare, înc ăpățânare,
tendin ța de a se opune.
Tipul flegmatic
Aspecte pozitive: echilibrare, tendin ța de a fi mul țumit, calm, prietenos, sânge rece, buna
dispozi ție, toleran ță, răbdare, a fi de încredere, perseveren ța, tr ăsături volitive accentuate,
atașament, înclina ție de a fi cugetat.
Aspecte negative: reactivitate redus ă, procese afective mai slabe și mai s ărăcă cioase,
adaptabilitate mai sc ăzută la situa ții variabile, înclina ție de a fi calculat (uneori peste m ăsură),
fără pasiuni, monotonie, tendin ța de steriotipizare, pendanterie, comoditate etc.
Conform manualului „Introducere în psihologia contemporan ă” de I. Radu și al manualului
„Psihologia general ă” dup ă A. Ro șca am sistematizat o caracteristic ă de analiz ă a
comportamentului, unele caracteristici ale temperamentelor și ale for ței proceselor nervoase.
Tema 3. CARACTERUL
3.1. Caracterul – latura rela țional-valoric ă a personalit ății
Cuvântul „caracter” este de uz general. Utiliz ăm acest cuvânt în primul rând, când vrem s ă
apreciem comportarea omului, care exprim ă personalitatea omului, atitudinea lui fa ță de lume.
Oamenii au atitudini diferite fa ță de lumea înconjur ătoare, fa ță de al ți oameni, de munc ă și
față de sine îns ăși. Aceast ă atitudine se exprim ă în comportare, în faptele omului. Dac ă
atitudinile fa ță de realitate, formele de comportare ale unei persoane nu sunt întâmpl ătoare, ci
sunt stabile și permanente, înseamn ă că ele au devenit propriet ățile personalit ății ei.
Cuvântul „caracter” e de origine greac ă și în traducere înseamn ătipar, amprent ă, pecete,
semn, iar cu aplicare la om semnific ă fizionomia (înf ățișarea) individului dat, nu atât sub raportul
chipului s ău fizic, cât sub cel al structurilor sale psihice, spirituale, pe care le deducem din
modelul său propriu de a se comporta în activitate și rela ții sociale.
Deci, caracterul e s t e o f i z i o n o m i e s p i r i t u a l ă, p r i n c a r e s u b i e c t u l s e p r e z i n t ă c a
i n d i v i d u a l i ta t e i r e p e t a b i l ă și p ri n c a r e s e d e o s e b e șt e d e a l ți i , așa c u m s e d e o s e b e șt e p r i n
înfățișarea sa fizic ă.
Cuvântul „caracteristic ă” a fost utilizat pentru prima dat ă de c ătre filosoful grec Teofrast
(sec. IV–III î.Hr.) în descrierea particularit ăților individuale ale omului. Caracterele lui îns ă
includeau doar descoperirea tipului moral al omului.
În biologie termenul „caracter” este folosit în sens de însu șire sau tr ăsătură diferen țiatoare
sau asem ănătoare, ereditar ă sau dobândit ă, care permite descrierea și clasificarea indivizilor.
Culoarea pielii, culoarea ochilor, talia , conforma ția fizic ă etc. sunt considerate caractere.
În psihologie, se întâlnesc dou ă curente: unul, care include în sfera no țiunii de caracter atât
însușirile genotipe determinate biologic, cât și pe cele fenotipice , dobândite sub influen ța
mediului natural și social.
161

Într-o prim ă aproximare, caracterul reprezint ă o dimensiune (structur ă) esen țială, care, pe de
o parte, define ște orice personalitate individual ă în contextul rela țiilor sociale, iar, pe de alt ă
parte, diferen țiază mai mult sau mai pu țin semnificativ personalit ățile individuale între ele.
În definirea caracterului, se impune operarea cu o accep țiune l ărgită și una restrâns ă.
În accep țiunea extins ă, caracterul exprim ă schema logic ă de organizare a profilului psiho-
social al personalit ății, considerat din perspectiva unor norme și criterii valorice. În acest caz, el
include:
a) concep ția general ă despre lume și viață a subiectului;
b) sfera convingerilor și sentimentelor socio-morale;
c) con ținutul și scopurile activit ăților;
d) con ținutul aspira țiilor și idealurilor.
Toate aceste „elemente” sunt corelate și integrate într-o structur ă func țional ă unitar ă, prin
intermediul unui mecanism de selec ție, apreciere și valorizare.
Luată în sens restrâns, no țiunea de caracter desemneaz ă un ansamblu închegat de atitudini,
care determin ă un mod relativ stabil de orientare și raportare a omului la ceilal ți semeni, la
societate în ansamblu și la sine însu și.
Spre deosebire de temperament, care se implic ă și se manifest ă în orice situa ție – natural ă
sau social ă – caracterul se implic ă și se manifest ă numai în situa țiile sociale. Astfel, putem spune
că el se structureaz ă numai în interac țiunea individului cu mediul socio-cultural, ca mecanism
specific de rela ționare și adaptare la particularit ățile și exigen țele acestui mediu.
Din punct de vedere psihologic, orice individ cât de cât normal, n ăscut și crescut într-un
mediu social, în comunicare și interac țiune cu al ți semeni – cu membrii familiei, cu colegii de
școală, cu dasc ălii, cu cercul de prieteni etc. – î și structureaz ă pe baza unor complexe
transform ări în plan cognitiv, afectiv, motiva țional, un anumit mod de raportare și reac ție la
situa țiile sociale, deci un anumit profil caracterial . Este cu totul altceva, acum dac ă acest profil
va fi etichetat ca „bun” sau„rău”, ca„pozitiv” sau„negativ” .
În sistemul de personalitate, caracterul reprezint ă latura rela țional ă și valoric ă, este în
principal un ansamblu de atitudini-valori . Deci caracterul se define ște prin valorile, dup ă care
subiectul se c ălăuzește, prin raporturile, pe care le între ține cu lumea și cu propria fiin ță.
Un rol important le revine modelelor culturale de comportament, pe care se constituie un
fond de deprinderi socio-morale, și totodat ătabelele de valori , pe care le impune și cultiv ă
colectivitatea.
Rezult ă, așadar, c ă modalitatea cea mai eficient ă de cunoa ștere și evaluare a caracterului o
reprezint ă analiza actelor de conduit ă în situa ții sociale înalt semnificative pentru individ.
În sens psihologic, caracterul înseamn ă particularitate specific ă, prin care o persoan ă se
deosebe ște de alta, semn caracteristic al unei individualit ăți, care-i determinat ă modul de
manifestare sau conduit ă, stilul de reac ție față de evenimentele tr ăite.
Prin caracter se subîn țelege totalitatea celor mai esen țiale tr ăsături psihice individuale,
manifestate prin modalit ăți specifice de comportare în împrejur ări tipice de activitate și care sunt
determinate de atitudinea personalit ății față de aceste circumstan țe.
3.2. Mecanismele fiziologice ale caracterului
Esen ța fiziologic ă a caracterului a fost elucidat ă pe baz ă științifică prin înv ățătura lui I.P.
Pavlov despre activitatea nervoas ă superioar ă, în care s-a pus problema studierii integrale a
organismului în interac țiunea sa cu mediul extern. Sistemul nervos și în special scoar ța cerebral ă
asigur ă legătura organismului cu lumea real ă, care constituie substratul material al tuturor
însușirilor individuale ale omului. Emisferele mari se consider ă organul func țional al atitudinilor
compuse ale omului fa ță de mediul social.
Din punctul de vedere fiziologic, caracterul reprezint ă un sistem complex de leg ăturireflex-
condi ționate, ce s-au format și stabilizat pe parcursul dezvolt ării individuale, sub influen ța
învățării și educ ării. Dar formarea acestor leg ături este influen țată într-o anumit ă măsură și de
162

particularit ățile individual-tipologice ale activit ății nervoase superioare (genotipul) cu
transform ările și acumul ările dobândite ca efect al interac țiunii individului cu mediul socio-
cultural.
Pe plan fiziologic, sistemele de leg ături temporare dobândite stau la baza formelor
stabilizate (obi șnuite) de comportare a omului și ele joac ă un rol deosebit de important în acel
„aliaj” , pe care îl reprezint ă caracterul. Aceast ă problem ă impune examinarea rela ției dintre
aspectele conținut șiform ăîn caracterul uman.
Conținutul caracterului îl constituie întreaga experien ță de via ță a omului. Din punct de
vedere fiziologic, acest con ținut reprezint ă întregul sistem de leg ături temporare, iar din punct de
vedere psihologic – orientarea personalit ății, atitudinile dominante, trebuin țele sentimentele,
convingerile, interesele etc.
Aspectul de form ă a caracterului rezid ă, pe de o parte, în particularit ățile tipologice ale
activit ății corticale, care confer ă trăsăturilor caracteriale o anumit ă dinamic ă proprie, iar pe de
altă parte în calit ățile volitive dobândite, prin care este asigurat ă reglarea con știentă a faptelor de
conduit ă.
Cele 2 aspecte:
-conținutul (ceea ce face omul);
-forma (cum face), se afl ă într-o strâns ă unitate dialectic ă.
Deci persoana se caracterizeaz ă nu numai prin ceea ce face, ci și prin felul cum o face.
Sub aspectul echilibrului șimobilit ății proceselor nervoase fundamentale, tipul exercit ă o
influen ță variabil ă asupra form ării sistemului de leg ături temporare, asupra rela țiilor complexe
ale individului cu mediul social.
Prin înv ățătura sa despre reflexele condi ționate, I.P. Pavlov a demonstrat „secretul”
activit ății nervoase superioare, ce asigur ă echilibrul organismului cu ambian ța.
Remarcabilul fiziolog a men ționat c ă modul de comportare a omului depinde nu numai de
propri et ăți l e î n n ăscute al e si stem ul ui n erv os, ci și de infl uen țel e ex tern e. Se ști e c ă scoar ța
cerebral ă e solicitat ă de o mul țime de stimulen ți externi și interni, ce provoac ă în ea diverse
focare de excita ție, care se unesc între ele, formând sisteme de leg ături temporare, stereotipuri
dinamice func ționale – baza fiziologic ă a a ti tudi ni l or org ani sm ul ui f a ță de real i tate, deci a
caracterului.
Stereotipul dinamic se caracterizeaz ă prin stabilitate și variabilitate, care se exprim ă și în
dinamica caracterului.
Stabilitatea lui permite s ă nepăstrăm leg ăturile temporare formate, tipice de comportare, pe
când variabilitatea stereotipului deschide posibilit ăți nem ărginite pentru dezvoltarea și educarea
caracterului personalit ății.
Restructurarea stereotipului dinamic depinde de condi țiile vie ții, de însu șirile individuale ale
tipului de activitate nervoas ă superioar ă și, în sfâr șit, de starea psihic ă, func țional ă a
organismului.
Tipul de sistem nervos exercit ă influen ță asupra caracterului în dou ă aspecte:
1)accelereaz ă sau frâneaz ă formarea tr ăsăturilor de caracter;
2)determin ă mijloacele de ac țiune, ce exprim ă atitudini formate ale omului, consolidate în
anumite condi ții sociale.
În fine, caracterul și trăsăturile lui componente nu pot fi explicate f ără a lua în considerare
funcțiile de generalizare și abstractizare ale celui de-al doilea sistem de semnalizare.
Cu ajutorul semnalelor verbale, omul î și însu șește normele de conduit ă și își autoregleaz ă
activitatea voluntar ă în conformitate cu împrejur ările vie ții. Concep ția despre lume și via ță,
atitudinile, convingerile, aspira țiile și idealurile omului, ca aspect de con ținut ale caracterului
uman, nu sunt de conceput f ără generalizarea prin cuvânt a experien ței individuale și sociale.
Toate rela țiile stabile ale individului cu al ți oameni, cu activitate se fixeaz ă în sisteme complexe
de leg ături temporare la nivelul celui de-al II sistem de semnalizare și devin atitudini, aspira ții,
idealuri, conferind un înalt în țeles existen ței omului.
163

Totodat ă, prin leg ăturile generalizate ale celui de-al doilea sistem de semnalizare, conduita
omului dobânde ște un caracter programat, anticipat, electiv și de perspectiv ă; de asemenea se
conștientizeaz ă și se asimileaz ă relațiile omului cu grupul de munc ă și cu propria persoan ă.
3.3. Structura caracterului și complexul însu șirilor lui
Caracterul trebuie considerat rezultatul unui șir de integr ări a func țiilor și proceselor psihice
particulare din perspectiva rela ționării omului cu semenii și adapt ării sale la mediul socio-
cultural, în care tr ăiește. În diferitele perioade ale evolu ției ontogenetice, integr ările respective
angajeaz ă în m ăsură diferit ăafectivitatea, motiva ția, cogniția șivoința.
Putem afirma c ă în structura caracterului se reg ăsesc „elemente” de ordin:
§afectiv (emo ții și sentimente);
§motiva țional (interese, trebuin țe, idealuri);
§cognitiv (reprezent ări, concepte, judec ăți);
§volitiv (însu șiri, tr ăsături), care țin de existen ța social ă a individului și mediaz ă
raporturile lui cu ceilal ți semeni și cu societatea în ansamblu.
Ponderea celor patru tipuri de componente în structura caracterului este diferit ă la diferi ți
indivizi.
Structura caracterului reprezint ă o totalitate de particularit ăți umane, ce se g ăsesc în
diferite raporturi una fa ță de alta.
Prin defini ție, structura presupune o anumit ăstabilitate și durabilitate . Și într-adev ăr, î n
măsura, în care reu șim să-l cunoa ștem, putem s ă prevedem modul, în care se va comporta o
persoan ă în diferite situa ții sociale.
Mediind și reglând raporturile persoanei cu cei din jur și cu situa țiile sociale, puternic
variabile, structura caracterial ă trebuie s ă posede și un anumit coeficient de flexibilitate, care s ă-i
permit ă „perfec ționarea”, „corela ția”, „reorganizarea”.
În principiu, caracterul este modelabil pe toat ă durata vie ții individului, dintr-unul ini țial
negativ, poate deveni unul pozitiv (dac ă situa țiile și experien țele sunt suficient de semnificative).
În plan social, se apreciaz ă atât stabilitatea / constan ța caracterului , cât șiflexibilitatea,
maleabilitatea lui în func ție de criteriile și etaloanele valorice, care se aplic ă unei situa ții sau
alteia, unui context rela țional sau altuia.
Din cele men ționate se poate constata c ă, spre deosebire de temperament, caracterul reflect ă
și ne trimite întotdeauna la latura de con ținut, de esen ță a personalit ății ca subiect social și ne
impune valorizarea etic ă a comportamentului.
Din punct de vedere func țional, structura caracterial ă include dou ă „blocuri”:
a)blocul de comand ă,în care intr ă scopurile mari ale activit ății, drumul de via ță ales,
valorile alese și recunoscute de individ, și
b)blocul de execu ție,care cuprinde mecanismele voluntare de preg ătire, conectate și reglare
a conduitei în situa ția concret ă dată (Levitov, 1962; I. Radu, 1991; M. Golu, 1993; M. Zlate,
1999).
În cadrul blocului de comand ă, trebuie s ă admitem existen ța urm ătoarelor elemente
esențiale:
a) o structur ă cognitiv ă de receptare, filtrare, identificare și evaluare a situa țiilor sociale;
b) o structur ă motiva țional ă de testare, prin care se stabile ște concordan ța sau discordan ța
dintre valen țele situa ției și starea de necesitate actual ă sau de perspectiv ă a subiectului;
c)o structur ă afectiv ă, care genereaz ă trăirea pozitiv ă sau negativ ă a modelului „cognitiv” și
„motiva țional” al situa ției și, potrivit acesteia, „starea de set” fa ță de situa ție.
Toate aceste elemente, strâns interdependente, formeaz ălatura intern ă (invizibil ă) a
caracterului. Ea este absolut necesar ă, dar insuficient ă pentru realizarea caracterului, dar
insuficient ă pentru realizarea caracterului în act, pentru atingerea unui efect adaptativ concret în
diferite situa ții sociale.
164

În mod obiectiv, activitatea blocului de comand ă se impune a fi corelat ă cu activitatea
blocului de execu ție. Din punct de vedere psihologic, acest bloc include:
a)operatori de conectare, care primesc și proiecteaz ă „starea de set” pe „repertoriul
comportamental”;
b)operatori de activare, care realizeaz ă stabilirea atitudinii fa ță de situa ție;
c)operatori de declan șare, care actualizeaz ă și pun în func țiune aparatele de r ăspuns
(verbale și morale);
d)operatorii conexiunii inverse , care extrag și retransmit blocului de comand ă informa ția
despre efectele comportamentului sau ac țiunii.
Structura intern ă, profund ă a caracterului și conduita manifest ă, alc ătuiesc subsistemul
atitudinal.
Atitudinea este pozi ția intern ă adoptat ă de o persoan ăfață de situa ția social ă, în care este
pusă. Ea constituie prin organizarea selectiv ă, relativ durabil ă, a unor componente psihice
diferite – cognitive, motiva ționale afective –și determin ă modul, în care va r ăspunde și acționa o
persoan ă într-o situa ție sau alta.
După T.M. Newcomb, de pild ă, atitudinea reflect ă fidel forma în care experien ța anterioar ă
este acumulat ă, conservat ă și organizat ă la individ, când acesta abordeaz ă o situa ție nou ă.
Atitudinea ne apare ca verig ă de leg ătură între starea psihologic ă intern ă dominant ă a unei
persoane și mul țimea situa țiilor, la care se raporteaz ă în contextul vie ții sociale.
Acum vom descrie cele mai esen țialeînsușiri sintetice ale caracterului:
·unitatea caracterului înseamn ă a nu modifica în mod esen țial conduita de la o etap ă la
alta din motive de circumstan țe, contrare principiilor declarate;
·expresivitatea caracterului se refer ă la dezvoltarea precump ănitoare a uneia sau a câtorva
trăsături, care dau o not ă specific ă întregului. Caracterele expresive sunt cele clar definite, u șor
de relevat și dominate în raport cu situa ția în care se afl ă;
·originalitatea caracterului presupune autenticitatea în însu șirea și realizarea anumitor
valori, coeren ța lăutrică a acestora, for ța lor moral ă, gradul lor diferit de dezvoltare și îmbinare la
fiecare individ, cu alte cuvinte, nota distinctiv ă a persoanei în raport cu alte persoane;
·bogățiacaracterului rezult ă din multitudinea rela țiilor, pe care persoana le stabile ște cu
viața social ă, cu munca, cu semenii. Cei, care au preocup ări și rela ții înguste, r ămân indiferen ți
în raport cu o serie de fapte și evenimente, nu se angajeaz ă, nu particip ă, rămân izola ți etc;
·statornicia caracterului se realizeaz ă dacă atitudinile și trăsăturile caracteriale au o
semnifica ție de o mare valoare moral ă, aceasta fundamentând constanta manifestare în
comportament;
·plasticitatea caracterului apare ca o condi ție a restructur ării unor elemente ale
caracterului în raport cu noile cerin țe impuse de necesitatea slujirii acelora și principii. Se asigur ă,
astfel, evolu ția caracterului și, totodat ă, autoreglajul eficient în func ție de diverse împrejur ări;
·tăria de caracter se exprim ă în rezisten ța la ac țiuni și influen țe contrare scopurilor
fundamentale, convigerilor, sentimentelor de mare valoare moral ă etc., pe care persoana le-a
transformat în linii de orientare fundamental ă și de perspectiv ă. Datorit ă forței caracteriale, omul
atinge nivelul suprem al eroismului.
Însușirile principale ale caracterului indicat, se afl ă într-o corelare, uneori contradictorie.
Structura caracterului, modul de comportare al personalit ății depind nu doar de adev ăratele
influen țe ale vie ții din prezent, de condi țiile de activitate, ci și de influen țele din trecut, de
întreaga istorie a vie ții, ce condi ționeaz ă caracterul omului.
Însușirile caracteriale reprezint ă o pozi ție a subiectului fa ță de cele din jur, un mod de a se
raporta la evenimentele existen ței sale în lume. A cunoa ște pe cineva, înseamn ă a-i determina
trăsăturile caracteriale, despre care vom vorbi în continuare.
3.4. Formarea tr ăsăturilor de caracter
Cuvântul „trăsătură”semnific ă o component ă sau un detaliu al portretului sau fizionomiei.
165

Trăsătura caracterial ăpoate fi definit ă drept structur ă psihic ă intern ă, c a r e confer ă
constan ța modului de comportare a unui individ în situa ții sociale semnificative pentru el (spre
deosebire de tr ăsătura temperamental ă, care determin ă parametrii dinamico-energetici ai
comportamentului în orice fel de situa ții).
Identificabile în desf ășurarea comportamentelor sociale, tr ăsăturile caracteriale se evalueaz ă
numai printr-o opera ție de compara ție a unei persoane cu altele.
Trăsăturile caracteriale, asemenea celor temperamentale, au o dinamic ă polar ă, ele formând,
de regul ă,perechi antagonice (ex.: egoist – altruist, avar – cheltuitor, respectuos – nepoliticos,
muncitor – lene ș, curajos – la ș etc.). Este important de subliniat faptul c ă la fiecare persoan ă se
întâlne ște întreaga gam ă de perechi, dar cu grade diferite de dezvoltare a fiec ărei tr ăsături.
Astfel, în evolu ția sa, profilul caracterial va integra tr ăsături, care tind preponderent spre
polul pozitiv sau preponderent spre cel negativ, luând aspectul unei balan țe cu 2 talere.
Modelul balan ței prezint ă, dup ă M. Zlate (1999), o întreit ă importan ță:
a) „indic ă și explic ă mecanismul psihologic al form ării caracterului, for ța motric ă a
dezvolt ării acestuia, care const ă în principal în opozi ția dintre contrarii, în ciocnirea și lupta lor”;
b) „sugereaz ă interpretarea caracterului nu doar ca formându-se (din afar ă), nu doar ca
rezultat automat și exclusiv al determin ărilor sociale, ci și ca autoformându-se (din interior) cu
participarea activ ă a individului.”
c) „conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale”.
G.W. Allport (1981) împarte tr ăsăturile de personalitate în:
-comune, care îi apropie pe oameni și dup ă care pot fi g ăsite compara ții intermediare;
-individuale, care diferen țiază o persoan ă de alta.
Trăsăturile individuale sunt la rândul lor:
-cardinale, dominante, cu semnifica ție major ă pentru individ, punându- și amprenta pe
fiecare act de conduit ă;
-centrale, numeric mai multe, care controleaz ă o gam ă întins ă de situa ții obi șnuite,
cotidiene;
-secundare, periferice, mai pu țin active, exprimând aspecte mai pu țin esen țiale ale
activit ății și conduitei individului.
Trăsăturile ca atare se formeaz ă și se individualizeaz ă pe fondul interac țiunii con ținuturilor
proprii diferitelor procese psihice – cognitive, afective, motiva ționale și volitiv-valorizate de
subiect și implicate în determinarea atitudinii lui fa ță de „obiectele sociale”.
Trăsături de natur ă:
·cognitiv ă(reflexivitatea, obiectivitatea, spiritul critic);
·afectiv ă (timiditatea, sentimentalismul);
·motiva țional ă(lăcomia, avari ția);
·intersubiectiv ă(solicitudinea, spiritul de cooperare, spiritul de ajutorare, altruismul și
opusele lor);
·moral ă(bunătatea, cinstea, corectitudinea, demnitatea, modestia);
·volițional ă(curajul, independen ța, perseveren ța, fermitatea, hot ărârea, consecven ța,
autocontrolul).
Lista tr ăsăturilor este în realitate mai lung ă, apreciindu-se c ă num ărul lor dep ășește cu mult
zece mii. În continuare se explic ă faptul cum se formeaz ă trăsăturile de caracter, de ce nu exist ă
doi oameni cu caractere absolut identice?
Caracterul este o particularitate sau însu șire a personalit ății umane, care nu este înn ăscută,
ci dobândit ă în cursul vie ții, pe baza experien țelor sociale.
Nimeni nu se na ște harnic, sociabil, perseverent, modest etc., ci toate aceste tr ăsături se
formeaz ă în cadrul rela țiilor sociale, în activitatea, pe care omul o desf ășoară în cadrul grupului
social, ținând seama de normele de convie țuire stabilite de acesta.
De aceea tr ăsăturile de caracter sunt supuse evolu ției, având un con ținut mai s ărac la vârstele
m ai mici și mai bogat pe m ăsură ce om ul înai nteaz ă în vârst ă, i ar experi en ța sa dobânde ște
dimensiuni mai ample.
166

La vârsta pre școlar ăse formeaz ă primele reprezent ări, no țiuni, sentimente și obi șnuințe de
comportare civilizat ă, fapt care reprezint ă premisele psihologice ale form ării ulterioare a
trăsăturilor de caracter.
În acest mod, se pun bazele unor tr ăsături incipiente de caracter: disciplina, prietenia,
cinstea, spiritul de ajutor reciproc.
Vârsta școlar ă micăeste perioada, în care începe structurarea caracterului, organizarea și
conturarea urm ătoarelor tr ăsături de caracter: dragostea fa ță de munc ă, umanismul,
sociabilitatea, punctualitatea, perseveren ța, modestia.
Înpreadolescen ță,caracterul este în plin proces de dezvoltare. Preadolescentul manifest ă
m ul t s pi ri t d e i n i ți a ti vă, n u l uc re a z ă l a î n tâm pl are , ci î n ce p s ă -și p rop un ă s c op u ri p re ci s e,
concrete.
Înadolescen ță trăsăturile de caracter ajung la o stabilitate și o constan ță mai mare, deoarece
tânărul a dobândit o experien ță de via ță mai ampl ă, și-a însu șit o serie de cuno ștințe, priceperi și
deprinderi, care îi influen țează substan țial conduita, f ăcând posibil ă prevederea cu destul ă
siguran ță a modului s ău de comportare în diferitele situa ții create de mediul social.
Printre trăsăturile voluntare de caracter , care acum se dezvolt ă rapid și intens, cit ăm:
orientarea spre scop, independen ța, spiritul de hot ărâre, perseveren ță.
O mare importan ță în formarea caracterului o au ac țiunile și faptele în situa țiile de conflict,
în func ție de accesibilitatea conflictului psihologic. Cum arat ă cercet ările acestor conflicte,
schimb ările caracterului în aceste momente sunt foarte adânci și stabile.
Dar situa țiile critice se repet ă pe parcursul întregii vie ți a omului. Noi pierdem prietenii cei
mai buni, apropia ții, suntem obijdui ți pe nedreptate, avem situa ții complicate la facultate, la
serviciu etc. În fiecare caz, în func ție de faptul cum și la ce fel de fapt ă se va hot ărî omul, rezult ă
cum se va forma caracterului lui de mai de departe. Noi singuri ne form ăm caracterul cu faptele
noastre pe parcursul vie ții.
3.5. Tipurile accentuate de caracter
O importan ță deosebit ă pentru practica medical ă o poate avea cunoa șterea celor, pe care
Leonhard Karl i-a numit personalit ăți accentuate.
Printre însu șirile „firii” omene ști, Leonhard diferen țiază cele, care conduc la simple varia ții
ale individualit ății, de cele propriu-zis accentuate, cele, care manifest ă tendin ța de a aluneca spre
anormal.
Prin personalit ăți anormale se în țelege acei oameni, care, chiar în lipsa unor împrejur ări
exterioare nefavorabile, au dificult ăți în adaptarea la cerin țele vie ții.
Firește că personalit ățile accentuate manifest ă un mare interes pentru clinica psihiatric ă,
varia ții puternice, într-un sens sau altul intrând în domeniul nevrozelor, al psihopatiilor și chiar al
psihozelor. Dar ele au interes tot mai mare pentru clinicianul de orice specialitate, deoarece
prezint ă dificult ăți în adaptarea la boal ă, formeaz ă obstacole în interac țiunea medic-pacient și în
c a l e a tr a ta m e n tul ui , f av ori z ea z ă a p a ri ți a u n or s t ări m orb i d e (n u n um ai psi h os om a ti c e , ci și
somatice).
Cercet ări l e ef ectuate î n cl i ni ca b erl i nez ă a l ui Leon h ard au dem onstra t c ă cca 50% di n
popula ție poate fi considerat ă ca „neie șind din comun”, iar cealalt ă jumătate ca „accentuat ă”.
Deci, Karl Leonhard, psihiatru german, a efectuat emperimente și a ajuns la concluzia c ă mulți
oameni posed ă accentu ări de caracter.
Accentuarea de caracter este o exprimare excesiv ă a anum itor tr ăsături de caracter și a
combina țiilor lor, prezentând variante ale normei, m ărginite cu patologiile.
Accentu ările de caracter difer ă de psihopatii prin faptul c ă lipse ște manifestarea celor trei
simptome proprii psihopatiilor, prezente concomitent:
1)caracterul stabil în timp;
2)manifestarea simptomelor în orice situa ție;
3)dezadaptarea situa țiilor.
167

Accentuările de caracter pot trece unele în altele sub influen ța:
§climatului psihologic în familie;
§mediului social;
§activit ății de baz ă a subiectului;
§sănătăț ii fizice.
K. Leonhard deosebe ște urm ătoarele accentu ări de caracter:
§tipul hipertimic;
§tipul cicloid;
§tipul epileptoid;
§tipul isteroid (demonstrativ);
§tipul schizoid;
§tipul psihoastenic;
§tipul paranoic;
§tipul senzitiv;
§tipul instabil;
§tipul conformist;
§tipul labil;
§tipul astenic.
Tipul hipertimic caracterizeaz ă oamenii egoi ști, ambi țioși, mobili, comunicabili, g ălăgioși.
La aceste persoane predomin ă dispozi ția bun ă cu tendin țe de euforie sau disforie, bun ătatea
sufleteasc ă. Ei sunt optimi ști, cu ini țiativă, nu duc lucrul pân ă la cap ăt în cazul emo țiilor,
incapacitatea de a se concentra la o anumit ă activitate, neurotici, merg la risc, sunt brutali și
amabili.
În linii generale, hiperticii nu suport ă lucrul mig ălos, singur ătatea, tind spre fapte amorale,
neprev ăzute. Sunt lideri ai companiilor, dac ă nu au prieteni cad în depresie, nu se r ăzbun ă, dac ă
au jignit, nu- și cer scuze. Poate avea succes, dar prevaleaz ă infantilismul, nu- și pot concentra
atenția, întârzie. Dac ă are necesitatea de ceva, hipertinicul se lingu șește, în procesul activit ății se
distrage u șor, are lacune în cuno ștințe, nu înva ță sistematic, dar timp de 1–2 zile poate compensa
cuno ștințele. E necesar de exclus din activitate monotonia, este nevoie de stimulare. Rela țiile
sexuale superficiale. Partenerul este un obiect de schimb; activitatea sexual ă e considerat ă drept
o distrac ție. Sunt predispu și spre alcoolizare.
Se recomand ă ca aceste persoane s ă fie implicate în activit ăți ce necesit ă mult ă comunicare:
sport, teatru.
Tipul cicloid se deosebe ște prin schimbarea frecvent ă a dispozi ției pe o anumit ă perioad ă
de timp (5–7 zile). La etapa dispozi ției bune este vesel, cu ini țiativă, îndeplinesc u șor activit ăți.
La etapa indispozi ției devine pasiv, îngândurat, irascibil, indiferent, sup ărăcios, moh ărât.
În l i ni i gen eral e, ci cl oi dul este f oarte a ta șa t de f am i li e, î n s ă deseori s e î ndep ărteaz ă de
persoanele apropiate și sunt ini țiatorii conflictelor. Calit ățile, ce atrag aten ția altor persoane, sunt:
seriozitatea, sim țul datoriei și al drept ății.
Activit ățile, în care ei ar trebui implica ți, necesit ă condi ții, în care nu se schimb ă radical
situa țiile. În rela țiile sexuale are probleme, are nevoie de stimulare. Simte nevoia de a fi dirijat,
de a „fi ținut în mâini”.
Tipul epileptoid. De mici copii sunt responsabili spre acurate țe deosebit ă, păstreaz ă
îmbrăcămintea, ocrote ște tot ceea ce-i apar ține. Prevaleaz ă tendin ța de a p ăstra ordinea, nu
accept ă observa țiile altora.
Sunt observatori, agresivi, r ăutăcioși, energetici, explozibili, cruzi, p ăstreaz ă jignirea cu
dorin ța de a se r ăzbuna. Nu are grij ă de p ărinți, e orientat spre amorul propriu. Nu vor s ă se
supun ă, se r ăzbun ă, dac ă sunt știrbite interesele proprii.
În rel a ți i l e cu al te persoan e sun t re ți n uți , își f ac greu p ri eteni , dar î i p ăstreaz ă un ti m p
îndelungat. Se deosebesc prin felul de a- și pune anumit scop, astfel fiind punctuali, pedan ți și
foarte aten ți față de propria personalitate.
168

Pentru a evita conflictele e necesar de a feri aceste persoane s ă fie conduc ători, responsabili
de activitate. Ele nu se str ăduie s ă înțeleag ă nenorocirea altora. Sunt foarte exacte și raționale.
În rela ții intime sunt reci, cruzi sexuali, agresivi, sadi ști, mazohi ști, mig ăloși, suspicio și,
încorda ți, gelo și.
Î n f a m i l i e t i n d s ă f i e l i d e ri , s ă f i e s ti m a ți , n u r e c u n oa șt e g r e șe a l a , n u – și c e r e s c u z e .
Apropia ților li se cere s ă fie r ăbdători, tactico și, să nu atrag ă aten ție la acurate țea exagerat ă.
Tipul isteroid se str ădui e s ă fie m ereu în centrul aten ți ei. Nu se sfie ște, nu ști e ce este
timiditatea, îi place m ăsurile artistice, în copil ărie iube ște să recite poezii, s ă cânte, s ă danseze.
Dore ște să se eviden țieze din masa de oameni, le place s ă fie lăudat și înalt apreciat.
Se caracterizeaz ă prin egocentrism, egoism, este orientat spre atingerea scopului, ager, activ,
energic, minciunos, demagog, îi place s ă riște, activitatea se aseam ănă cu jocul de teatru, este
orientat spre satisfacerea dorin țelor, supraapreciere proprie, mereu în centrul aten ției. Are nevoie
de mul ți prieteni, care-l sus țin, are nevoie mereu de sfat. Prime ște satisfacere de la comunicare.
Nu suport ă să fie demascat, se r ăzbun ă pe aceste persoane.
Au succese în via ță. Dac ă nu li se acord ă aten ție, reac ționeaz ă nervos. Calit ățile, ce pot
provoca conflict: l ăudăroșie, capacitatea „de a se îmboln ăvi” în situa ții responsabile, poate fi un
intrigant. Este bine s ă fie lideri. Via ța sexual ă o joac ă ca un teatru. Pentru a evita conflictul nu
trebuie s ă lezăm amorul propriu, talentul, aptitudinile, care are dorin ța de a le ar ăta.
Tipul schizoid se caracterizeaz ă prin orientarea spre propriul Eu. Persoanele de acest tip
prefer ă singur ătatea, omit jocurile g ălăgioase și activitatea în comun. Î și aleg prietenii mai în
vârste.
La vârsta pubertar ă se închide în sine, nu vorbe ște cu mama, cu tata; sunt vis ători. La orice
fenomen se str ăduiesc s ă dea o l ămurire filosofic ă, cu termeni complica ți, calmi, serio și, vorbesc
puțin, au interese și ocupa ții stabile. La prima vedere sunt de ștepți în activitatea creatoare, au o
productivitate sporit ă de munc ă, se str ăduiesc în atingerea scopului, dar nu este atins, deoarece
cuno ștințele sunt unilaterale. Complic ă faptele, obosesc foarte repede, scade energia, sunt reci,
nu au emo ții profunde.
D a că e i m pu s s ă î n de pl i n e as c ă c e v a , i n s uc ce s ul î l du c e l a tu l b u r ări n e u ro ti c e , u șor s e
îmboln ăvește. Sunt neîncrezu ți, sunt capabili de a avea sentimente profunde, anticipat fa ță de alt
sex, tendin ța spre anonism, se c ăsătoresc târziu, rela ții reci.
Nu suport ă tensiunea nervoas ă, supraîncordarea. Sfera emo țional ă este slab dezvoltat ă. Pot fi
trauma ți, influen țați foarte u șor și obida o țin un timp îndelungat și devin opseda ți de ea. Au un
număr mic de prieteni, la care înainteaz ă cerin țe exagerate. Ei nu pot stabili rela ții de prietenie,
nu se pot deschide altor persoane, intr ă ușor în conflicte. Nu sunt buni conduc ători. Este necesar
să-i atragem în discu ție, să fie orienta ți la exprimarea p ărerilor despre prieteni, rela ția cu alt sex.
Ei trebuie s ă fie implica ți în activit ăți ce presupun un cerc mic de comunicare, joc de șah. E
necesar ca subiectul s ă fie orientat la cercet ările științifice.
169

Tipul psihoastenic încă din copil ărie este timid, fricos, suspicios. Apar interese mature în
perioada timpurie 6–7 ani. De asemenea evolueaz ă diferite fobii fa ță de oameni necunoscu ți,
obiecte, frica de a r ămâne singur în întuneric, în cas ă.
Trăsăturile dominante ale acestui tip sunt: neîncredere în for țele proprii, anxietate sporit ă,
stare de ipohondrie (depresie). Se caracterizeaz ă prin seriozitate, acurate țe, sunt sârguincio și,
raționali, autocritici, nehot ărâți, lipsi ți de ini țiativă, cu tendin ța de a pune totul la îndoial ă. Sunt
foarte supersti țioși și cred în lucruri inventate.
În orice activitate se includ atent și sunt sârguincio și. Rezultatele ob ținute le verific ă
îndelungat dup ă enciclopedii, dic ționare. Prefer ă lucrul lini știt, curat, monoton. Mereu se
îndoiesc, au fric ă sporit ă de responsabilitate fa ță de activitate, prefer ă lucruri mig ăloase, lini știte.
Sunt orienta ți spre profesia de contabil, croitor, unde e necesar lucru manual.
În rela țiile intime sunt retra și, neîncrezu ți în sine, au probleme sexuale. Nu face dedica ție de
dragoste, nu se poate apropia de persoana iubit ă. Pentru înl ăturarea inferiorit ății e necesar de
organizat psihoterapia cognitiv-comportamental ă. Se analizeaz ă situa țiile, care au avut insucces,
se compar ă și se eviden țiază esen țialul s ă-și dea singur p ărerea de cel dezavantaj al neîncrederii,
care a condus la insucces.
Tipul paranoic. E sporit ă orientarea spre un scop chiar din copil ărie. Sunt serio și, anxio și,
îngrijora ți, vis ători.
În cadrul activit ății sunt energici, individuali, ac ționeaz ă cu siguran ță, colaboreaz ă cu alte
persoane, care au scopuri similare. Dac ă este ofensat de cineva, îl înl ătură complet din via ța
personal ă și chiar poate s ă-i pricinuiasc ă ceva r ău.
Sunt irascibili, agresivi, sup ărăcioși, mai ales când cineva le creeaz ă probleme în atingerea
scopurilor. Emo țional sunt reci și nu se pot apropia spiritual de alte persoane.
Sunt conflictuali, pu țin comunicabili, nesentimentali. Li se pare c ă lucrul, care-l fac, e cel
mai important, e necesar de a-l orienta spre activitatea, din care va avea profit.
În rela țiile cu alte persoane sunt cruzi, se str ăduiesc s ă domine, s ă asupreasc ă. Sunt foarte
categorici în concep țiile lor. Prietenia cu sexul opus determin ă o continu ă prelungire a atingerii
scopului propus. Sunt brutali, reci, lipsi ți de ging ășie. Nu suport ă să fie lezat amorul propriu.
Activeaz ă mai mult singuri, fiindc ă le vine greu s ă găseasc ă parteneri s ă lucreze în grup.
Sunt înfumura ți și răzbun ători. E necesar s ă organiz ăm cu ei discu ții de suflet, s ă le form ăm
convingerea în aceste discu ții.
Tipul senzitiv. De mic este fricos, orientat spre lumea intern ă. Este o fire sfioas ă, se teme de
singur ătate, întuneric, animale, evit ă locurile g ălăgioase. Se ata șează de persoanele, cu care se
deprinde.
În c o pi l ări e s u n t n i ște c op i i c as n i ci . N u l e pl ac e s ă p l e c e î n c om p an i i , s ă -și s c h i m b e
colectivul, prietenii.
Sunt timizi, le este propriu sentimentul de inferioritate. Sunt autocritici, se subapreciaz ă,
sunt lini știți, buni la inim ă, aten ți față de al ți oameni, cu sentimentul datoriei; sunt disciplina ți,
responsabili, cinsti ți, cu cerin țe sporite fa ță de sine, suspicio și, închi și în sine, u șor se sup ără ș i
retrăiesc adânc insuccesele. Se str ăduiesc s ă aibă puțini prieteni, îns ă se ata șează foarte strâns de
ei; sunt ginga și și supu și.
Ca parteneri în dragoste sunt ale și de alte persoane. Au probleme în dragoste, din motivul
timidit ății și neîncrederii în sine.
Orice activitate se str ăduie s-o îndeplineasc ă la nivel superior, ca s ă nu jigneasc ă partenerii
de lucru, profesorii. Activit ățile lor preferate: arta, medicina, îngrijirea plantelor și animalelor,
educa ția copiilor.
Au nevoie s ă fie încuraja ți. Școala pentru ei este o povar ă. E necesar s ă-i cre ăm condi ții
pentru a ob ține succes. Nu trebuie inclu și în competi ții și activit ăți responsabile.
Tipul instabil. Din fraged ă copil ărie este o fire instabil ă, are probleme comportamentale,
sunt neascult ători, hipermobili.
170

Se caracterizeaz ă prin sociabilitate sc ăzută, sunt buni la inim ă, deschi și, serviabili,
emoționali. Se adapteaz ă ușor la condi ții noi de via ță. Sunt ni ște persoane nestatornice; în
procesul activit ății pot s ă uite de scopul final și să se ocupe de lucruri str ăine.
Specific este c ă ușor cad sub influen ță, aten ția este instabil ă, se distrag de la lucru. Nu înva ță
sistematic, au nevoie de ajutor de la adul ți pentru a-i atrage în micromediul, în care persoanele
sunt sârguincioase.
Dacă nu sunt controla ți, sunt lene și, evit ă conflictele, mint pentru a ie și din situa ții, trăiesc
cu ziua de azi, abandoneaz ă activit ățile, care necesit ă încordare intelectual ă.
Sunt lipsi ți de for țe de voin ță și au tendin ța de a- și petrece timpul liber în distrac ții și
companii. Se laud ă, atribuindu- și calit ăți, pe care nu le au. Sunt frico și, fățarnici, iresponsabili.
În rela țiile cu al ți oameni sunt nestatornici, nu pot avea încredere în ei. Rela țiile de prietenie
sunt de scurt ă durat ă. Își schimb ă repede prietenii și ușor se acomodeaz ă cu al ții noi. Rela țiile
sexuale prezint ă pentru ei o distrac ție.
Aceste persoane au un regim foarte strict de activitate, control riguros, în copil ărie tutelare
strict ă. Imit ă persoanele, care îi sus țin, deci dac ă are un prieten cu familie trainic ă și el va fi a șa.
Tipul conformist accept ă tot ceea ce i se propune. Dac ă nimere ște sub influen ță, imediat
neag ă ce a acceptat anterior și își formeaz ă o alt ă părere.
El nu- și expune propria p ărere niciodat ă, ci accept ă părerea liderului, a autorit ății, a tradi ției,
a majorit ății. Via ța lui decurge sub deviza „S ă fiu ca to ți, să gândesc ca to ți”. Este specific ă
acomodarea la orice mediu sau grup de oameni.
Se caracterizeaz ă prin faptul c ă sunt persoane prietenoase, bune la inim ă, blânde,
îngăduitoare, sunt buni executori, nu intr ă în conflict, nu critic ă pe nimeni. Sunt ascult ători, dar
lipsiți de voin ță, au o autocritic ă scăzută.
Principala sl ăbiciune este c ă își schimb ă ușor părerea, distruge u șor stereotipurile formate și
frecvent evolueaz ă psihozele reactive, psihopatiile.
În comunicare cu alte persoane u șor contacteaz ă și își fac prieteni, stimeaz ă liderii, îi emit în
comportare, pretind la prietenii, îns ă prietenii nu prezint ă mare interes pentru tipul conform.
Relațiile intime nu au importan ță pentru acest tip. Ei au nevoie din partea partenerului de
gingășie și tutel ă patern ă.
În procesul activit ății e nevoie de stimulat permanent, de men ționat succesul și activitatea,
pe care o manifest ă. De obicei sunt muncitori, inovatori, creatori, dac ă sunt sub conducerea unui
adult cu autoritate.
Pentru evitarea rela țiilor conflictuale e necesar s ă atragem aceast ă persoan ă într-o educa ție
conform ă. Este necesar de a orienta acest tip spre ac țiuni, unde ar putea lua decizia de unul
singur.
Tipul labil. Din copil ărie se caracterizeaz ă prin labilitatea (schimbarea) dispozi ției sub
influen ța unui cuvânt, gest sau privire. Dispozi ția lui se poate schimba de câteva ori pe zi. Este
bun la inim ă, sociabil, sensibil, m ărinimos. Se deosebe ște de ceilal ți prin sentimente adânci,
relații sincere cu cei, care îl iubesc. În caz de dispozi ție rea, este irascibil, nervos, conflictual.
Comunicarea cu alte persoane depinde de dispozi ție. Dac ă are dispozi ție bun ă, atunci
comunic ă cu mare pl ăcere, poveste ște mai mult despre sine, îns ă la o observa ție netacticoas ă
cade în depresie sau chiar stopeaz ă prietenia.
Tipul labil este capabil de o prietenie sincer ă, devotat ă. Ușor se ata șează de alte persoane,
sentimente adânci dup ă atașare, rela ții sincere, este cinstit cu persoana, care o iube ște, indiferent
de dispozi ție. La el este dezvoltat sim țul comp ătimirii și altruismul.
Anxietate sporit ă, ușor plâng ăreți, pentru autoapreciere poate s ă brutalizeze persoana, care îi
face observa ții și netactico șii. Cel mai mult retr ăiește pentru tr ădarea din partea persoanei iubite,
în caz de psihotraum ă, se dezorienteaz ă în via ță.
Intuiție bun ă, ușor se pot modifica la condi ții. Dac ă se îndr ăgostesc cu adev ărat, sunt foarte
sinceri. În rela ții cu partenerii sunt capabili s ă iubeasc ă din inim ă, cu o durat ă lung ă de timp.
Partenerii trebuie s ă le sus țină dispozi ția bun ă.
171

Pentru dezvoltarea normal ă e necesar de înl ăturat situa ția, în care labilul are concuren ță,
aceste situa ții, care i-ar putea leza amorul propriu. S ă nu-l impunem, când n-are dispozi ție, să-i
înlăturăm situa ția, care n-are succes ca s ă nu se descurajeze, s ă-i acord ăm aten ție. Să înlăturăm
situa ția, în care prevaleaz ă neîncrederea, unde sunt întâmpl ări nepl ăcute, situa ții critice, pedeapsa
s-o înl ăturăm.
Activit ățile recomandate acestui tip: art ă, sport, profesii de tip om-natur ă, om-om.
Tipul astenic se caracterizeaz ă prin sensibilitate sporit ă, neurotism. Aceste persoane dorm
rău, n-au poft ă de mâncare, sunt capricio și, frico și și plâng ăreți.
Sunt sensibili la sunetele puternice, la lumin ă puternic ă, este irascibil și obose ște ușor. Nu
suport ă gălăgia, companiile; specific pentru ei prevaleaz ă frica de a se îmboln ăvi. În colectiv ei
sunt disciplina ți, lini știți, ordona ți, mode ști, prieteno și, blânzi, îng ăduitori.
În procesul activit ății și în comunicare cu alte persoane sunt timizi, ru șinoși, anxio și, se
subapreciaz ă, se adapteaz ă greu la condi țiile noi de via ță.
În caz de insucces, devin irascibili, manifest ă explozii afective, devin apatici, capricio și,
neîncrezu ți în sine. Astenia general ă se răsfrânge asupra asteniei psihice, și, în rezultat aceste
persoane au aten ție instabil ă, memorie sc ăzută, nu pot ține un discurs în fa ța auditoriului, nu pot
să-și organizeze ziua de munc ă. În rela țiile intime sunt retra și și reținuți. În discu ții cu alte
persoane se înro șesc, se pierd cu firea, nu pot r ăspunde promt la întreb ări, apoi nu uit ă un timp
îndelungat aceste momente și le retr ăiesc profund.
Munca fizic ă îl obose ște, îl irit ă, de aceea e necesar s ă fie atras în munca manual ă: împletit,
cusut. Au nevoie de o form ă de activitate u șoară, fără mult ă încordare. S ă nu-și schimbe frecvent
activitatea, e necesar s ă fie încurajat, s ă dezvolte curajul, încrederea în sine, la orice succes s ă fie
a n a l i z a t v e r b a l . S ă- i a c o r d ăm a j u t o r , a t i t u d i n e t a c t i c o a s ă d i n p a r t e a a d u l t u l u i și să- l
supraapreciem.
E necesar s ă-i planific ăm activitatea, s ă-i prezent ăm un exemplu sau model, pentru
executarea unui lucru. E recomandabil controlul permanent din partea adultului și un ajutor
tacticos.
Tema 4. APTITUDINILE
4.1. Aptitudinea – latura instrumental-opera țională a personalit ății
Oamenii se deosebesc între ei dup ă posibilit ățile lor de ac țiune. Știm cu to ții că acelea și
acțiuni (practice, intelectuale, artistice, sportive etc.) sunt executate de diver și indivizi la diferite
niveluri calitative, cu o eficien ță mai mare sau mai mic ă, uneori foarte redus ă.
Desigur, to ți oamenii normali pot executa diverse și numeroase activit ăți, depinde îns ă de ce
calitate. To ți pot s ă cânte, dar unii sunt deplorabilii, iar al ții trezesc admira ție și impresioneaz ă.
De unde și calific ările fixate în limb ă de „apt pentru…”, „apt de”, prelungire prin termenii de
aptitudine, capacitate .
Aptitudinea e s te o î n s u și re s a u un c om pl e x d e î n s u și ri psi h i ce și f i zi ce , c a re a si gu r ă
succesul, reu șita într-o activitate sau alta.
Defini ția subliniaz ă aspectul de eficien ță, de randament. Orice însu șire sau proces psihic
privit sub unghiul eficien ții devine aptitudine (de exemplu: memoria este aptitudinea de a
memora; spiritul de observa ție este aptitudinea de a percepe).
Aptitudinea ne d ă măsura gradului de organizare a sistemului personalit ății sub aspect
adaptativ-instrumental concret.
Ea n e r ăspunde l a î n treb area: „Ce p oate și ce f ace ef ecti v un an um i t i n di vi d î n cadrul
activit ății pe care o desf ășoară?”și se leag ă întotdeauna de performan ță și eficien ță, în dublu s ău
înțeles: cantitativ și calitativ.
În evaluarea laturii cantitative a performan ței, apel ăm la indicatorii precum:
172

Ùvolumul total al sarcinilor rezolvate și, corespunz ător, volumul „produselor finite”
obținute;
Ùtimpul necesar rezolv ării unei sarcini individuale;
Ùtimpul necesar ob ținerii unui „produs finit”;
Ùintensitatea efortului depus.
Pentru evaluarea laturii calitative ne folosim de urm ătorii indicatori:
Ùgradul de dificultate și complexitate a „sarcinii” rezolvate;
Ùnoutatea și originalitatea „produsului final”;
Ùvaloarea în sine a „produsului final” în domeniul dat;
Ùprocedeul folosit în rezolvarea sarcinii;
Ùdiversitatea modal ă a sarcinilor accesibile rezolv ării.
Cu cât cele 2 laturi ale performan ței iau valori mai sporite, cu atât aptitudinea este mai bine
structurat ă, și invers.
Aptitudinile constituie latura instrumental ă și opera țional ă a personalit ății. Orice activitate
se efectueaz ă cu ajutorul unor mijloace sau instrumente, mai ales în cazul ac țiunilor practice.
Una este un bisturiu în mâna unui om neîndemânatic și alta în cea a unui chirurg talentat. Tot
așa putem vorbi despre pensula pictorului, condeiul poetului și ferestr ăul tâmplarului. Prin
urmare, în joc intr ă și mijloace sau instrumente psihomotorii, structuri intelectuale, func ții și
subprocese psihice.
Cuvintele au fost considerate drept instrumente spirituale, dup ă cum și regulile gramaticale
și schemele logice sau func țiile memoriei și procedeele imagina ției.
Aptitudinile sunt sisteme opera ționale, superioare dezvoltate . Prin intermediul unor
operatori (opera ții) și condi ții logice, omul realizeaz ă modelul intern (mental) al produsului, ce
se propune a fi ob ținut.
Aptitudinile nu se reduc la suma cuno ștințelor, priceperilor și deprinderilor reclamate de o
anumit ă activitate. Po ți să ai deprinderi și cuno ștințe de muzic ă, poți să ai deprinderi și
priceperile necesare pentru a cânta la pian de pild ă, și cu toate acestea s ă nu ai aptitudini
muzicale deosebite. Și invers, dac ă un copil posed ă aptitudini muzicale nu rezult ă că el va deveni
muzician profesionist.
Cuno ștințele, priceperile și deprinderile, în lipsa aptitudinilor, asigur ă îndeplinirea
activit ăților la un nivel obi șnuit, mijlociu. Prezen țaaptitudinilor, alături de acestea determin ă
obținerea unor rezultate superioare în activitatea respectiv ă.
Rubin ștein afirma c ă: „…. Aptitudinile sunt priceperi, pe de o parte, și, pe de alt ă parte,
re p re zi n t ă o n o ți u n e d i n a m i c ă, c e e a c e p re s u p u n e c ă e l e s e f orm e a z ă și s e d e z v ol t ă și s e
manifest ă doar în activitate”.
În limbajul curent se folosesc termenii de aptitudine șicapacitate ca sinonime. Dic ționarul
de psihologie face îns ă o distinc ție între aptitudine, c a r e r e z u l t ă d i n t r – u n p o t e n ți a l și s e
demonstreaz ă prin facilitatea în înv ățare și execu ție, șicapacitate, ca o aptitudine împlinit ă, care
s-a consolidat prin deprinderi, rezultate din exerci țiu și s-a îmbog ățit cu o serie de cuno ștințe
adecvate.
O aptitudine izolat ă nu poate singur ă să asigure succesul într-o activitate. Performan țele
într-o activitate se ating doar datorit ă combin ării aptitudinilor.
4.2. Natura aptitudinilor
Problema privind natura și determinismul aptitudinilor a fost și continu ă încă să fie puternic
contraversat ă.
Conform defini ției enun țate, aptitudinile sunt totdeauna un rezultat al dezvolt ării, un „aliaj”
între elementul înnăscut și cel dobândit prin experien ță.
Unii autori sus țin teza caracterului înnăscut ereditar șinemodificabil al aptitudinilor. Drept
exemplu, Mo țart a compus un menuet la 5 ani; Ghiothe a scris la 8 ani lucr ări literare cu o
173

m a tu ri ta t e d e a d u l t; En es c u a î n ce p u t s ă c ân te l a v i oa r ă l a 4 a n i , i a r l a 7 a n i a i n tra t l a
Conservatorul din Viena. Repin a manifestat aptitudini pentru desen și pictur ă de la 3–4 ani etc.
Un atare punct de vedere unilateral, care acord ă importan ță hotărâtoare factorului intern,
este îns ă tot mai mult p ărăsit în favoarea concep ției, potrivit c ăreia factorul ereditar este modelat
de condi țiile de mediu socio-cultural.
Psihologii B.G. Teplov, A.N. Leontiev, S.L. Rubin ștein, Al. Ro șca relev ă faptul c ă
aptitudinile apar și se dezvolt ă numai în procesul activit ății, ele sunt un rezultat al dezvolt ării
individuale.
Dezvoltarea omului, se subliniaz ă, înseamn ă în fapt dezvoltarea aptitudinilor reprezint ă
dezvoltarea personalit ății.
Aptitudinile se formeaz ăîn anumite condi ții sociale, care fac necesare aceste aptitudini și în
procesul unei activit ăți adecvate.
Aptitudinile sunt condi ționate în acela și timp și de existen ța dispozi țiilor naturale sau a
zestrei native.
Ereditarea are, a șadar, un rol important în procesul form ării aptitudinilor, dar ea nu este
determinat ă. Într-adev ăr, la baza aptitudinilor stau unele premise ale dezvolt ării lor, premise
consolidate ereditar sub form ă de dispozi ții.
Dispozi țiile sunt concepute ca particularit ăți anatomo-fiziologice ale aparatului
neurocerebral al omului.
Premisele ereditare ale aptitudinilor constau în însu șirile de tip ale sistemului nervos:
intensitatea, mobilitatea șiechilibrul dintre excita ție și inhibi ție,plasticitatea sistemului nervos.
Particularit ățile activit ății nervoase superioare nu sunt îns ă aptitudini, ci doar condi ții interne
ale dezvolt ării acestora, ele sunt realit ăți biologice și nu psihologice.
Dispozi țiile naturale nu determin ă dezvoltarea nici a unei capacit ăți umane. Ele sunt doar
premise naturale favorizate pentru dezvoltarea aptitudinilor.
Aptitudinile sunt determinate, pe de o parte, de poten țialitățile date în programul genetic, pe
de alt ă parte, de condi țiile, în care aceste poten țialități latente devin active.
Condi ționate de existen ța unor premise ereditare, aptitudinile se constituie, se structureaz ă,
se dezvolt ă și se afirm ă ca structuri sintetice complexe ale personalit ății, întotdeauna în procesul
activit ății, în raport cu o activitate concret ă, în care dispozi țiile sunt intens exercitate.
Aptitudinea nu poate ap ărea în afara unei activit ăți concrete corespunz ătoare; aptitudinea se
formeaz ă în activitate și se manifest ă în activitate. Pe m ăsură ce societatea, în dezvoltarea ei,
creeaz ă noi domenii de activitate, se nasc și se dezvolt ă aptitudini noi.
Totodat ă, în conformitate cu cerin țele social-economice noi, cu modific ările, ce se produc în
natura și con ținutul activit ății individului, se produce și modificarea, restructurarea aptitudinilor
acestuia. Aptitudinea se relev ă ca o sintez ă a însu șirilor naturale și a celor dobândite.
Exist ă cazuri, în care manifestarea aptitudinii este deosebit de timpurie. În alte cazuri,
maxima dezvoltare și afirmare a aptitudinii se înregistreaz ă târziu.
Aceast ă realitate impune pruden ță în aprecierea copiilor, care înregistreaz ă rămâneri în urm ă
la înv ățătură, insuccesul școlar, prin el însu și, nu este relevant pentru absen ța unor predispozi ții
sau aptitudini.
După Kovalev și Measi șcev, indiferent de natura activit ății, în procesul dezvolt ării
aptitudinilor intervin urm ătoarele momente:
·dezvoltarea, îmbog ățirea și adâncirea intereselor, în centrul c ărora se afl ă trebuin ța de a
însuși activitatea respectiv ă;
·creșterea volumului de cuno ștințe, priceperi și deprinderi;
·dezvoltarea caracterului, ca proces, în care se urm ărește, în primul rând, educarea unei
voințe ferme, dirijate de anumite principii social-morale;
·îmbog ățirea con ținutului de idei al activit ății și creșterea nivelului con științei sociale;
·dezvoltarea atitudinii critice fa ță de sine și față de rezultatele activit ății proprii.
4.3. Clasificarea aptitudinilor
174

Subsistemul aptitudinal al personalit ății pune în eviden ță o organizare intern ă complex ă, el
incluzând entit ăți de modalit ăți psihofiziologice și psihologice diferite, cu multiple conexiuni de
ordonare, coordonare, integrare și subordonare între ele.
De aici se face necesar ă o diferen țiere și o clasificare în interiorul subsistemului aptitudinal,
criteriul cel mai larg acceptat.
Pe baza lui au fost delimitate:
a) aptitudini generale;
b) aptitudini speciale.
Aptitudinea general ăeste acea aptitudine, care este solicitat ă și intervine în orice fel de
activitate a omului sau în rezolvarea unor clase diferite de sarcini.
Aptitudinile generale alcătuiesc repertoriul instrumental-adaptativ al oric ărui individ,
care asigur ă o rela ționare și o adaptare cât de cât satisf ăcătoare în condi țiile variabile ale
mediului.
Aptitudinile generale pot fi împ ărțite în:
1) Aptitudini senzoriale (rapiditatea, plasticitatea perceptual ă);
2) Aptitudini psihomotorii (for ța mișcărilor, rapiditatea, precizia lor);
3) Aptitudini intelectuale (inteligen ța, care reprezint ă o sintez ă a mai multor aptitudini
intelectuale: spiritul de observa ție, memoria, fluen ța verbal ă, flexibilitatea gândirii,
raționamentul inductiv și deductiv, aten ție distribuitiv ă etc.).
Aptitudinile speciale sunt structuri instrumentale ale personalit ății, care asigur ă obținerea
unor performan țe în anumite sfere particulare de activitate profesional ă. Se structureaz ă și se
dezvolt ă selectiv în interac țiunea sistematic ă a subiectului cu con ținuturile obiective și condi țiile
diferitelor forme ale activit ății profesionale. Ele sunt sus ținute din interior de predispozi ții
ereditare diferen țiate și de mare intensitate, care „dicteaz ă” direc ția de evolu ție a personalit ății.
Aptitudinile speciale se clasific ă după genul activit ății, în cadrul c ăreia se manifest ă:
·aptitudini artistice (pentru literatur ă, muzic ă, pictur ă, sculptur ă, actorie etc.);
·aptitudini științifice (pentru matematic ă, fizic ă, astronomie, biologie etc);
·aptitudini tehnice (aptitudinea pentru proiectarea, producerea și întrebuin țarea a tot ceea
ce înseamn ă mașină);
·aptitudini sportive (aptitudinea pentru atletism, gimnastic ă, jocul cu mingea etc.);
·aptitudini manageriale (aptitudinea pentru organizare, administra ție, conducere-
comand ă).
În interiorul fiec ărei clase se eviden țiază aptitudini cu un grad de individualizare și de
specializare și mai ridicat .
După structura lor, dup ă gradul de complexitate, aptitudinile pot fi clasificate în: simple și
complexe .
Unele aptitudini sunt elementare, simple, constatând din realizarea superioar ă a unui singur
fel de opera ții (văzul la distan ță; diferen țierea excitan ților lumino și, sonori, olfactivi; m ăsurarea
din ochi a distan țelor; fixarea rapid ă a imaginilor sau a ideilor; actualizarea rapid ă a imaginilor
sau a ideilor fixate cu mult timp în urm ă etc.).
Aceste aptitudini, având la baz ă o singur ă func ție, constând doar dintr-o singur ă însu șire
psihic ă, nu conduc la rezultate remarcabile, decât pe linia unor ac țiuni simple.
De regul ă însă activit ățile umane sunt complexe și presupun îmbinarea în form ă organizat ă,
a unei diversit ăți de mijloace de ac țiune.
Desfășurându-se într-un cadru profesional specializat, activit ățile umane complexe impun
prezen ța mai multor aptitudini elementare, care se întrep ătrund și se structureaz ă specific.
Aptitudinile complexe se clasific ă după genul de activitate, care le modeleaz ă structural:
aptitudini lingvistice, matematice, tehnice, muzicale, plastice, sportive. C.I. Morgan consider ă că
pot fi atâtea aptitudini câte feluri de activit ăți exist ă.
175

Pentru ob ținerea unor performan țe superioare, remarca P. Popescu-Neveanu,
individul ajunge s ă-și îmbine și să-și dezvolte resursele sale într-o manier ă superioar ă, pân ă la
structuri individuale, ce se exprim ă într-un stil individual de personalitate creatoare.
Drept exemplu de aptitudini complexe poate servi aptitudinea muzical ă, care presupune o
reuniune de aptitudini elementare, simple:
§acuitate auditiv ă;
§auz absolut;
§simț al ritmului;
§memorie;
§auz armonic;
§auz muzical;
§auz intern (reprezentarea melodiilor);
§fantezie muzical ă;
§sinestezii specifice.
Es te d ec i o s tr u c tu r ă s a u o m a tri ț ă, d u p ă c a re s e p r of i l ea z ă u n s ti l i n di v i d ual prop ri u
muzicianului.
În acela și mod am putea vorbi despre aptitudinea de conducere auto sau de orice alt ă
capacitate profesional ă. Nivelul cel mai înalt, la care se poate realiza dezvoltarea și integrarea
aptitudinilor speciale și a celor generale, este cel al talentului și geniului.
Atât talentul, cât și geniul se distan țează semnificativ prin performan țele lor de restul
reprezent ărilor domeniului sau domeniilor considerate. Dar cele 2 structuri se deosebesc și între
ele, nefiind echilibrate.
Astfel, în vreme ce performan țele talentului se încadreaz ă în coordonatele valorice ale
„epocii”, îmbog ățind într-o anumit ă continuitate logic ă tezaurul existent, performan țele geniului
creeaz ă o epoc ă nouă într-un domeniu sau în mai multe domenii, punând bazele unui nou curent,
unui nou stil, unui mod de gândire etc.
Față de aptitudine, talentul reprezint ă un nivel superior de înzestrare, de organizare, de
dezvoltare și de reu șită; el presupune o îmbinare original ă a aptitudinilor, îmbinare, care face
posibil ă crearea de valori noi și originale.
Talentul, sus țin Al. Ro șca și B. Zorgo, se constituie dintr-o varietate de însu șiri și aptitudini,
care asigur ă realizarea la nivel supramediu a anumitor activit ăți.
O form ă mai înalt ă de dezvoltare și reușită o constituie geniul. Geniul presupune crearea de
valori de o importan ță istoric ă pentru via ța și evolu ția societ ății.
4.4. Inteligen ța – aptitudinea general ă a personalit ății
Una dintre cele mai importante aptitudini generale este inteligen ța, întrucât ea este
îndeplinit ă în orice activitate, atât în cadrul profesiunilor predominant intelectuale, cât și în
cadrul celor predominant manuale.
Termenul de „inteligen ță” a fost ini țial utilizat de c ătre Cicero.
Etimologic, termenul provine din latinismul „interlegere” , care înseamn ă în acela și timp „a
discrimina”(disocia) și „a lega”. De aici, o prim ă defini ție: inteligen ța este capacitatea de a stabili
relații între obiecte, fenomene și situa ții.
H. Spenser este cel ce i-a atribuit inteligen ței semnifica ție psihologic ă: capacitatea de a
combina mai multe impresii separate, prin intermediul c ăreia se realizeaz ă adaptarea la mediu.
Studiat ă din perspectiva psihologiei aplicate, mai ales în raport cu dezvoltarea mintal ă a
copilului, inteligen ța a fost definit ă însă, foarte divers. Iat ă, spre exemplificare, câteva defini ții
formulate:
·dibăcie mintal ă înnăscută;
·eficien ță mintal ă înnăscută;
·capacitatea de a dobândi o capacitate;
·capacitatea de a realiza o gândire abstract ă;
176

·capacitatea de abstractizare, de a face sinteze, de a combina, de a construi;
·aptitudine general ă superioar ă, care-l orienteaz ă pe subiect la noi probleme și condi ții
ale vie ții;
·aptitudinea de modificare a conduitei conform împrejur ărilor;
·aptitudine de adaptare, pe carea rezolv ării problemelor noi, folosind mijloace noi,
neînv ățate înainte;
·aptitudinea general ă a unui individ de a- și adapta con știent gândirea sa la situa țiile și
condi țiile noi de via ță.
După A. Binet, inteligen ța se afl ă în urm ătoarele 4 cuvinte:
§înțelegere (capacitatea de a clarifica o idee prin alt ă idee sau fapt);
§inven ție (capacitatea de a g ăsi formule sau solu ții pentru rezolvarea diferitelor probleme
ridicate de via ță și de munc ă);
§direc ție (orientarea și concentrarea aten ției);
§cenzur ă (capacitatea de discern ământ și selec ție a ideilor și faptelor);
În accep țiunea psihologiei moderne prin termenul de inteligen ță se denume ște activitatea
complex ă mintal ă, flexibil ă și mereu confruntat ă cu situa ții noi și probleme, în care se utilizeaz ă
memoria, ra țiunea, cuno ștințele disponibile.
De aici se desprind trei caracteristici fundamentale ale inteligen ței:
I. capacitatea ei de a solu ționa situa țiile noi, cele vechi, familiare cu ajutorul deprinderilor,
obișnuințelor, competen țelor;
II. rapiditatea, suple țea, mobilitatea, flexibilitatea ei;
III. adaptabilitatea adecvat ă și eficien ța la împrejur ări.
În psihologie exist ă mai multe modele, ce descriu structura inteligen ței umane.
În a. 1903, Thorndicke formuleaz ă teza c ă inteligen ța este un ansamblu de capacit ăți
reciproc independente.
În a. 1904, Spearman a dezvoltat teoria bifactorial ă. Dup ă el, inteligen ța are la baz ă energia
mintal ă, care influen țează reușita, succesul îndeplinirii unei activit ăți.
Spearman s-a preocupat de aptitudinile speciale (profesionale). Dup ă întreprinderea unui șir
de cercet ări, el a ajuns la concluzia c ă succesul oric ărei activit ăți intelectuale este determinat de:
1) aptitudinea general ă –factorul G (general);
2) aptitudinea specific ă pentru activitatea dat ă –factorul S (specific).
Mai târziu Spearman și-a formulat ideea inteligen ței, într-un model ierarhic. Între factorul G
și S, el a plasat factorii de grup, comuni, care intervin în grupe de activit ăți înrudite (verbal,
numeric, spa țial etc).
S S S (Apt specific)
T T T (Teste)
Fig. 17. Modelul ierarhic al structurii inteligen ței (după Spearman).
177G
Apt verbal Apt numeric Apt spa țial

În psihologia contemporan ă s-a acreditat ideea c ă inteligen ța se compune dintr-o serie de
factori simpli (inteligen ța este egal ă cu: spiritul de observa ție + aten ția + memoria + imagina ția +
voința etc.). Inteligen ța are ca scop adaptarea individului la realitate.
În a. 1930, Thurston, fondatorul unei teorii multifactoriale, neag ă existen ța factorului
general (G).
El consider ă că fiecare ac țiune intelectual ă este rezultatul interac țiunii unei multitudini de
factori. Ini țial el a eviden țiat 12 factori, apoi le-a simplificat pân ă la 7 factori, pe care i-a
numit factori mintali primari semnificativi ai inteligen ței:
§fluen ța verbal ă (ușurința, cu care persoana se exprim ă, utilizând cele mai potrivite
cuvinte);
§aptitudinea numeric ă (de a opera cu cifrele, de a efectua opera ții aritmetice);
§perceperea verbal ă(capacitatea de a în țelege limbajul oral și scris, în țelegerea sensului
cuvintelor);
§orientarea spa țială(capacitatea de a- și reprezenta și a-și imagina anumite obiecte în
spațiu);
§memoria asociativ ă;
§aptitudinea de a face ra ționamente (deductive și inductive);
§viteza percep ției (rapiditatea perceptual ă).
Între ace ști factorii exist ă o anumit ă corelare. În actul inteligent ace știa se îmbin ă, chiar se
întrep ătrund, interac ționeaz ă.
Conform lui Thurston, dac ă măsurăm fiecare din aceste aptitudini, putem construi profilul
poten țialului intelectual al individului.
În a. 1939, Dj. Guilford propune modelul morfologic. El eviden țiază cca 120 de aptitudini
ale intelectului, pe care în a. 1967 le une ște într-un model tridimensional , al interac țiunii
complexe dintre con ținut, opera ții și produse, termeni ce intr ă în definirea opera țional ă a oric ărui
act sau proces psihic.
El a încercat s ă răspund ă la trei întreb ări:
-Despre ce noi gândim? (conținuturi) ;
-Cum noi gândim? (opera ții);
-Care sunt produsele gândirii noastre? (produse) .
Sub no țiunea de con ținut se subîn țelege natura informa ției cu care are loc opera ția. Guilford
deosebe ște patru tipuri de con ținuturi:
·figurativ (forma, culoarea obiectelor);
·simbolic (cifre, semne, coduri);
·semantic (idei, gânduri);
·comportamental (sentimente, dispozi ții).
Opera ția se refer ă la procedeele și mijloacele de rezolvare a unei probleme, alese de subiect,
precum și la procesele mintale, care au loc în timpul utiliz ării procedeului ales.
Guilford distinge cinci opera ții:
1.Cunoa șterea (recunoa șterea și înțelegerea problemei).
2.Memoria (cantitatea de informa ție, de care dispune subiectul).
3.Gândirea divergent ă (se refer ă la acel stil de gândire, care opereaz ă pluridimensional și
admite o pluritate de c ăi și solu ții).
4.Gândirea convergent ă (se refer ă la stilul de gândire sistemic, agloritmizat, unidirec ționat,
necreativ, riguros organizat și admite un singur rezultat optim).
5.Gândirea apreciativ ă (sau evaluarea – se refer ă la capacitatea de apreciere a unor situa ții,
stabilirea semnifica ției, ierarhizarea de valori intelectuale conform unor criterii logice, etice,
estetice).
Produsul se refer ă la modul, în care a fost conceput ă și structurat ă de c ătre subiect
informa ția.
Guilford distinge urm ătoarele produse:
Ùunități;
178

Ùclase;
Ùrelații;
Ùsisteme;
Ùtransform ări;
Ùimplica ții.
Fiecare din cei 120 de factori constituie o îmbinare a opera ției, a con ținutului și a produsului
(5·6·4=120). Dup ă Dj. Guilford, inteligen ța trebuie considerat ă o aptitudine general ă,
aplicabil ă în orice domeniu; ea posed ă o anumit ă structur ă și se manifest ă sub forma unui
complex de aptitudini speciale; acestea sunt și rămân totu și variabile independente.
Tema 5. CREATIVITATEA
5.1. Definirea conceptului de creativitate
Societatea contemporan ă, comparativ cu cele anterioare, se caracterizeaz ă prin schimb ări
radicale, care se produc în conduit ă, la locul de munc ă sau în familie, în educa ție, în știință și
tehnologie, în religie și aproape în orice aspect al vie ții noastre.
A trăi într-o asemenea lume presupune un înalt grad de adaptare și de curaj, care este legat
în mare m ăsură de creativitate.
Termenul creativitate a fost introdus în psihologie de G.W. Allport pentru a desemna
o forma țiune de personalitate.
Prin creativitate , A l l port î ncerca s ă desem neze o m odal i tate i n tegrati v ă a person al i t ăți i
umane, ce nu se reduce doar la o serie de însu șiri și func ții par țiale, având facultatea de a
înțelege, reproduce și rezolva numeroasele probleme impuse de via ță, profesiune, mediu, etc., ci
să exprime ansamblul de calit ăți, care conduce la generarea noului, la originalitate.
În prezent exist ă sute de modalit ăți, prin care este definit ă creativitatea. Psihologii sus țin în
general c ăa fi creativ înseamn ăa crea ceva nou, original și adecvat realit ății.
A crea înseamn ă: a face s ă existe, a aduce la via ță, a cauza, a genera, a produce, a fi primul,
care interpreteaz ă rolul și dă viață unui personaj, a compune repede, a z ămisli, a f ăuri.
Creativ este cel, care se caracterizeaz ă prin originalitate și expresivitate, este imaginativ,
generativ, deschiz ător de drumuri, inventiv, inovator etc.
Noutatea este și ea evaluat ă gradual, dup ă cote de originalitate. Cota de originalitate
corespunde distan ței dintre produsul nou și ceea ce preexist ă ca fapt cunoscut și uzual în
domeniul respectiv. În literatura noastr ă se apreciaz ă originalitatea culminativ ă a poeticii lui
Eminescu și, dup ă el, a poeziei lui Arghezi, Blaga, Nichita St ănescu.
După unii autori „ creativitatea este aptitudinea sau capacitatea de a produce ceva nou și de
valoare”, iar dup ă alții ea constituie un proces, prin care se realizeaz ă un produs.
Conform lui P. Popescu-Neveanu „creativitatea presupune o dispozi ție general ă a
personalit ății spre nou, a anumit ă organizare a proceselor psihice în sistem de personalitate”.
Termenul de creativitate este foarte general și a fost introdus în vocabularul psihologiei,
pentru a dep ăși înțelesurile termenului de talent . Între conceptele de creativitate și de talent nota
comun ă este cea de originalitate.
Talentul corespunde creativit ății de nivel superior. Creativitatea exist ă și la nivel mediu și la
nivel inferior, și chiar la nivel redus.
Toți oamenii sunt în diverse grade creativi și numai unii din ei sunt talenta ți. S-a apreciat
talentul ca fiind hot ărât de dota ția ereditar ă. Conceptul nou de creativitate admite o mare
contribu ție a influen țelor de mediu și a educa ției în formarea creativ ă a fiec ăruia. Totodat ă, se
179

consider ă că oricare din activit ăți sau profesiuni poate fi desf ășurată la un nivel înalt de
creativitate.
Talentul a fost conceput ca o dezvoltare superioar ă a aptitudinilor generale și speciale și ca o
fericit ă îmbinare a lor. Creativitatea îns ă, precum vom vedea, include structuri mai complexe de
personalitate, dep ășind aptitudinile.
În psihologie, conceptul de creativitate are urm ătoarele trei accep țiuni:
a) de comportament și activitate psihic ă creativ ă;
b) de structur ă a personalit ății sau stil creativ;
c) creativitate de grup, în care interac țiunile și comunicarea mijlocesc generarea de noi
idei, deci conduc la efecte creative.
Creativitatea se caracterizeaz ă printr-o multitudine de calități:
Productivitatea – se refer ă la num ărul mare de idei, solu ții, lucr ări de specialitate.
Utilitatea – prive ște în special rezultatele ac țiunii, care trebuie s ă fie folositoare, s ă
contribuie la bunul mers al activit ății.
Eficiența – are în vedere caracterul economic al performan ței, se refer ă la randamentul
acțiunii, la performan țele, care se pot ob ține prin folosirea rezultatelor activit ății creatoare.
Valoarea produselor activit ății creatoare trebuie s ă prezinte însemn ătate din punct de vedere
teoretic sau practic, s ă fie recunoscut ă și respectat ă în plan social.
Ingeniozitatea presupune elegan ță și deosebit ă eficacitate a metodelor de rezolvare.
Originalitatea – se apreciaz ă prin raritatea ideilor, solu țiilor sau produselor. De obicei, sunt
considerate originale rezultatele creativit ății, care apar o singur ă dată într-o colectivitate, deci
sunt unice.
Conceptul de creativitate apare abordat din cinci perspective: ca poten țial, ca proces, ca
produs, ca preajm ă, ca psihoterapie.
§Potențialul creativ
Atunci când vorbim de potențialul creativ, eviden țiem în primul rând calit ățile creativit ății,
care au fost descrise mai sus: utilitate, productivitate, eficien ță, valoare, ingeniozitate,
originalitate.
§Procesul creativ
S-a constatat c ă stadiile (etapele) procesului creator sunt urm ătoarele:
·stadiul preg ătitor;
·stadiul incuba ției;
·stadiul ilumin ării;
·stadiul verific ării.
Aceste stadii vor fi descrise într-un nou paragraf.
§Produsul creativ
Orice proces creativ se finalizeaz ă cu un produs, care, pentru a fi considerat creator, trebuie
să posede urm ătoarele calit ăți:noutate, originalitate, utilitate.
§Preajma (mediul)
Creativitatea este abordat ă și din perspectiva cerin țelor și solicit ărilor… din mediul intern și
extern. Studiile … pe de o parte trebuin ța de actualizare a poten țialului creativ – „Suntem n ăscuți
pentru a învinge prin creativitate” – (presiuni interne), cât și presiunile și problemele exterioare,
ce vin din mediul de via ță al individului și necesit ă solu ționarea creatoare. Totodat ă, calit ățile și
condi țiile nivelului, în care omul î și desf ășoară activit ățile, pot facilita sau inhiba manifestarea
creativit ății.
§Psihoterapia prin creativitate
În ultimii ani studiile asupra creativit ății individuale și de grup au relevat valen țele curative
ale metodelor de creativitate, activitatea într-un grup creator, având ca efect reducerea barierelor
interne ale creativit ății. Se utilizeaz ă ședințe cu ceilal ți.
5.2. Structura creativit ății
180

Orice subiect dispune de un poten țial creativ, pentru c ă orice subiect posed ă o experien ță, pe
care o prelucreaz ă mereu și variabil, utilizând opera ții, tehnici și scheme mintale.
În linii generale, se ajunge la noi idei sau proiecte prin transform ări și recombin ări ale
datelor cognitive, de care subiectul dispune.
Gândirea logic ăaduce o anumit ă contribu ție la crea ție. Renumi ți savan ți, consider ă că și
mai important ă este imagina ția, care posed ă un grad mai mare de libertate, nu este înc ătușată de
reguli și norme fixe.
Demersurile creatoare pot fi spontane sau inten ționate și voluntare. În ambele cazuri, ele
trebuie s ă fie sus ținute energetic de trebuin țe și motive, de înclina ții, interese și aspira ții.
În psihologia româneasc ă structura creativit ății este explicat ă prin intermediul modelului
bifactorial al creativit ății. Cele 2 categorii de factori sunt:
a)vectorii –termen, ce reune ște toate st ările și dispozitivele energetice, acestea sus ținând
subiectul în ac țiune și anume: trebuin țele, motivele, scopurile, înclina țiile, aspira țiile,
convingerile, atitudinile caracteriale.
b)opera țiile generative –cuprind sistemele de opera ții, aptitudinile generale sau speciale de
nivel supramediu.
Vectorii sunt cei, care declan șează, selectiv ciclurile operatorii și le direc ționeaz ă într-un
anumit sens.
Deci creativitatea nu este altceva decât interac țiunea optim ă între vectorii creativi și
opera țiile generative.
La nivelul personalit ății se constituie blocuri între vectorii atitudinali și acele sisteme de
opera ții, pe care le-am numit aptitudini. Aceste structuri fac parte dintr-un stil de ac țiune,
cunoa ștere și realizare a subiectului, care au sau nu efecte creative.
Considerat ă ca o structur ă de personalitate, creativitatea este, în esen ță, interac țiunea optim ă
dintre atitudinile predominant creative și aptitudinale generale și speciale de nivel supramediu și
superior.
Nu este suficient deci s ă dispui de aptitudini, dac ă acestea nu sunt orientate, strategic, prin
motiva ție și atitudini, spre descoperirea și generarea noului cu valoare de originalitate.
Printre atitudinile creative importante, men ționăm:
·încrederea în for țele proprii și înclina ția puternic ă spre realizarea de sine;
·interesele cognitive și devotamentul pentru profesiunea aleas ă, care se include esen țial în
sensul și scopul vie ții;
·cutezan ță în adoptarea de noi scopuri neobi șnuite;
·perseveren ța în c ăutarea de solu ții și în realizarea proiectului schi țat.
·simțul valorii și atitudinile valorizatoare;
·grupul atitudinilor direct creative, constând din sim țământul noului, dragostea și
receptivitatea pentru tot ce este nou și respectul fa ță de originalitate.
5.3. Niveluri și stadii ale creativit ății
Fiind o proprietate general-uman ă, creativitatea se prezint ă în diverse forme și se situeaz ă la
diverse niveluri ierarhice.
Savantul american C.W. Taylor distinge cinci niveluri ale creativit ății:
Ùcreativitatea expresiv ă;
Ùcreativitatea productiv ă;
Ùcreativitatea inventiv ă;
Ùcreativitatea inovatoare;
Ùcreativitatea emergent ă.
a)Creativitatea expresiv ă –se m ani f est ă l i b er și s pon tan î n desen el e sau con struc ți i l e
copiilor pre școlari. Nu se pune problema, la acest nivel, de utilizare sau originalitate. Acest tip de
c r e a ti v i ta t e r e p r e z i n t ă t r e a p t a d e b a z ă și e s t e u n m i j l oc e x c e l e n t d e a c u l t i v a a p t i t u d i n i l e
creatoare, ce se vor manifesta ulterior.
181

b)Creativitatea productiv ă– este crearea de obiecte, specific muncilor obi șnuite. Un dar
sau o țesătoare de covoare produc obiecte, a c ăror forma se realizeaz ă conform unei tradi ții, unei
tehnici consacrate, aportul personal fiind redus. Este planul, la nivelul c ăruia ajunge orice om
muncitor.
c)Creativitatea inventiv ă –presupune generarea de noi metode și îndeplinirea artificial ă a
unor noi func țiuni. E vorba de inventatori, acele persoane, ce reu șesc s ă aduc ă amelior ări par țiale
unei unelte, unui aparat, unei teorii contraversate.
În inven ție se introduc forme și rela ții obiective, care sunt noi în raport cu dispozitivele
tehnice preexistente.
Într-o țară mare, cum este Japonia, se înregistreaz ă anual peste 100.000 de brevete de
inven ții, ceea ce asigur ă un progres vizibil al produc ției.
d)Creativitatea inovatoare – implic ă modific ările semnificative ale principiilor, care stau
la baza unui domeniu.
Acest tip de creativitate o g ăsim la oamenii caracteriza ți ca fiind „talente”. Ei realizeaz ă
opere, a c ăror originalitate este remarcat ă pe plan na țional.
e)Creativitatea emergent ă –este caracteristica geniului, a omului, care aduce schimb ări
radicale revolu ționare într-un anumit domeniu și a cărui personalitate se impune de-a lungul mai
multor genera ții.
Astfel a fost principiul evolu ționist al lui Darwin, relativitatea lui Ein ștein, etc. Este nivelul
suprem și cel mai elaborat al creativit ății.
Creativitatea este considerat ă o expresie a personalit ății, care presupune activit ăți
îndelungate și eforturi deosebite.
Psihologul englez G. Wallas stabile ștepatru stadii ale procesului de crea ție:
1.Stadiul preg ătitor – este o faz ă inițială și obligatorie. Orice act de crea ție presupune o
prepara ție con știentă, adeseori intensiv ă și de lung ă durat ă. În perioada de preparare se
delimiteaz ă scopul sau problema. În vederea rezolv ării problemei, viitorul creator cite ște,
discut ă, întreab ă, adun ă informa ții, face observa ții, schi țează o ipotez ă sau un proiect general.
L a a c ea s t ă e ta p ă s e p ro d u c e o m ob i l i z are a su b i e ctu l ui și i n te rv i n s ch i ț ări de pl an u ri ,
experimente mintale. Un rol important are capacitatea de mobilizare a subiectului pentru
antrenarea și men ținerea în procesul creator.
Problema devine obsedat ă, apar st ări de tensiune, încordare, apare anxietatea specific ă,
frustr ări.
2.Stadiul incuba ției – poate dura foarte mult, ani de zile! Este mai pu țin vizibil în exterior.
Incuba ția este r ăstimpul încerc ărilor, când nu se g ăsește solu ția. Procesul de crea ție continu ă să
se desf ășoare în incon știent.
3.Iluminarea (intui ția) – este momentul fericit, când apare solu ția, momentul intui ției
acesteia, al vizualiz ării obiectului creat. Este faza, în care se consider ă că procesul de crea ție
ajunge la punctul culminant. Ideea cre ării apare brusc. Se întâmpl ă ca gânditorul creator s ă
descopere ceva diferit de ceea ce a c ăutat.
4.Stadiul verific ării (sau elabor ării finale) este cea mai important ă. Solu ția identificat ă
este verificat ă în practic ă și apoi implementat ă. Este stadiul final, în care materialul brut, furnizat
de inspira ție, este finisat, creatorul verific ă dacă ilumina ția a fost corect ă, apreciaz ă și eventual
revizuie ște ideea sau solu ția găsită.
Newton și Darwin au elaborat și verificat ani de zile teorii, a c ăror inspira ție a fost poate
rezultatul unor momente de scurt ă durat ă.
5.4. Factorii, ce stimuleaz ă sau inhibeaz ă creativitatea
Creativitatea are un caracter cu informa ție complex ă, în care interac ționeaz ă două categorii:
1) categoria social ă;
2) categoria special ă.
182

Prima categorie face parte din factorii stimulativi ai creativit ății și se împart în:
a)interni –individ;
b)externi –colectivi;
c)sociali –societatea.
Interni
1.Intelectuali (imagina ția, gândirea fluent ă, divergent ă; capacitatea de elaborare,
sensibilitatea la probleme, inteligen ța, capacitatea de transformare, memoria, tehnici
opera ționale).
2.Aptitudini speciale (școlare sau academice, creatoare, științifice, artistice, tehnice, de
conducere, sociale, pedagogice, culinare etc.).
3.„De personalitate” (atitudini, motiva ție, caracter). Cel mai general recunoscu ți fiind:
voința, perseveren ța, dorin ța de a schimba, tendin ța de informare, curiozitate, prezen ța unor
interese și preocup ări variate de tip hobby, încredere în sine, nonconformism, fond emo țional și
bogat.
Externi
1. Climatul creativ:
·structura și func ționarea organiza ției, institu ției;
·compozi ția și interac țiunile grupului;
·personalitatea și comportamentul individual.
2.Conducerea (șeful la diferite niveluri ierarhice ).
Sociali
1. Valori promovate.
2.Condi ții create: baza material ă, legisla ție, form ă de guvern ămînt.
3.Educa ție(în familie, școală, factori educa ționali formali sau informali).
4.Nivelul cultural (cantitatea și calitatea informa ției).
5. Securitatea psihic ă.
6. Securitatea personal ă.
7. Necesitatea social ă.
Din categoria special ă fac parte factorii, ce inhibeaz ă creativitatea.
a)Factori cognitivi-perceptuali:
·incapacitatea de a formula problema;
·incapacitatea definirii termenilor problemei, când nu a fost în țeleas ă suficient;
·incapacitatea de a distinge între cauz ă și efect;
·neutralizarea tuturor sim țurilor în observa ție;
·stilurile cognitive extreme: empiric și teoretizant.
b)Factorii cognitivi-informa ționali:
·insuficien ța informa ției;
·necunoa șterea tehnologiei crea ției; tehnicilor de descriere a inova țiilor.
·blocajele creativit ății.
c)Factorii vizând caracteristicile gândirii:
·fixitatea metodei, stereotipul dinamic;
·imposibilitatea abord ării divergente a rezolv ării problemelor tehnice;
·autoimpunerea idea ției;
·autoimpunerea unor restric ții, neprev ăzute în condi țiile problemei;
·conformismul intelectual.
d)Factorii „de personalitate”:
·supramotivarea versus submotivarea (la sarcin ă sau profesional ă).
e)Factorii temperamental-caracteriali:
183

·slaba încredere în sine și descurajare;
·conformismul comportamental;
·încrederea prea mare în componen ța altor persoane;
·gama restrâns ă de interese și preocup ări;
·lipsa voin ței și obișnuinței de a duce lucrurile pân ă la cap ăt.
f)Factorii afectivi (emo ționali):
·timiditate;
·conflicte, frustr ări;
·teama de ridicol;
·teama de dezaprobare social ă;
·teama de șefi, de colegi, de subalterni;
·incapacitatea asum ării riscului intelectual.
Blocaje ale creativit ății
Sidney Shore a descris trei tipuri de blocaje ale creativit ății:
¨emoționale;
¨culturale;
¨perceptive.
1. Blocaje de tip emo țional
§teama de a nu comite o gre șeală, de a nu p ărea extravagant;
§teama de a risca s ă fii un „pionier”, de a fi în minoritate;
§oprirea prematur ă la prima idee, solu ție, care apare sau teama ori neîncrederea fa ță de
superiori, colegi, colaboratori;
§dificultatea de a schimba modelul de gândire;
§dependen ța excesiv ă față de opiniile altora;
§lipsa competen ței de a depune un efort sus ținut pentru a desf ășura procesul de
rezolvare a unei probleme de la identificarea ei pân ă la solu ționare.
2. Blocaje de ordin cultural
§dorin ța de a se conforma modelelor sociale, dorin ța de apartenen ță;
§„conformism” la idei vechi, ca și la cele noi;
§tendin ța de a reac ționa conform principiului „totul sau nimic”;
§prea mare încredere în statistici și experien ța trecut ă;
§punerea pe primul plan a factorilor practici sau economici în luarea deciziilor, ceea ce
reduce timpul pentru a avea un num ăr suficient de idei;
§slaba capacitate de a transforma sau modifica ideile;
§sentimentul c ă tendin ța de a îndoi sistematic este un inconvenient social;
§prea mare încredere în logica a ceea ce se nume ște rațiune.
3.Blocaje de ordin perceptiv:
§incapacitatea de a distinge între cauz ă și efect;
§dificultatea de a defini o problem ă sau declinarea capacit ății, refuzul de a sesiza, de a
releva;
§dificultatea de a destructura o problem ă în elemente, care pot fi manipulate, dirijate;
§dificultatea de a diferen ția între fapte și probleme;
§prezentarea prematur ă a pseudosolu țiilor la problem ă, care nu au fost înc ă definite;
§incapacitatea de a utiliza toate sensurile, care ne pun în contact cu mediul;
§dificultatea de a percepe rela țiile neobi șnuite între idei și obiecte;
§incapacitatea de a defini lucrurile;
§îngustarea excesiv ă a punctului de vedere;
§credin ța negativ ă: „Nu sunt creativ”.
184

Este foarte important s ă înve ți să detectezi natura acestor blocaje pentru a introduce spiritul
inovator în grupuri și organiza ții.
Aceste blocaje sunt numite și bariere ale creativit ății.
Exist ă patru grupe de bariere ale creativit ății:
I. Bariere legate de contextul socio-cultural:
Ùconflictul de valori;
Ùcondi ționarea;
Ùprejudec ățile;
Ùdiferen țele culturale;
Ùnonintegrarea frustr ărilor.
II. Bariere datorate temerilor endemice:
Ùfrica de confruntare;
Ùagresivitatea;
Ùcompeti ția;
Ùrezisten ța la schimbare;
Ùlipsa încrederii în sine.
III. Bariere legate de atitudinile individualiste:
Ùcomportamentele egocentrice;
Ùnecunoa șterea de sine;
Ùsentimentul de incompeten ță;
Ùsubiectivitatea și nerealismul;
Ùpasivitatea excesiv ă.
I. Bariere referitoare la rela ția individ – grup:
Ùlipsa comunic ării;
Ùmarginalizarea;
Ùlipsa autenticit ății;
Ùizolarea;
Ùdependen ța.
BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă
1.Alain Lieury. Manual de psihologie general ă. Bordas, Trad. de Iulia Ha șdeu-Oradea,
Paris, 1990.
2.Cosmovici Andrei. Psihologie general ă. Ed. „Porom”, Ia și, 1996.
3.Dinu Mihai. Comunicarea: repere fundamentale. Ed. Științifică, Bucure ști, 1997.
4.Ey Henri. Conștiință. Trad. Din l. francez ă de Dinu Grama, Ed. Științifică, Edi ția a II-a,
Bucure ști, 1997.
5.Fordham, Frieda. Introducere în psihologia lui C.G. Jung . Trad. Eseu introductiv și note
de Leonard Gavriliu, Ed. IRI, Bucure ști, 1998.
6.Laplanche Jean, Pontalis J.B. Vocabularul psihanalizei . T r a d . d i n l . f r a n c e z ă / E d .
„Humanitas”, Bucure ști, 1994.
7.Marghidan Valentina. Metode de psihodiagnostic . E d . D i d a c t i c a și P e d a g o g i c ă /
Bucure ști, 1997.
8.Minulescu Mihaela. Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologic ă. Bucure ști,
1996.
9.Mihai Golu. Comunicarea: repere fundamentale. Ed. Științifică, Bucure ști, 1997.
10.Mihai Golu. Fundamentele psihologiei. V ol . I, Ed. F un da ți ei „Rom âni a de m âi n e”,
Bucure ști, 2003.
185

11.Norbert Sillamy. Dicționar de psihologie. La Rouse, Ed. Univers enciclopedic,
Bucure ști, 1996.
12.Nicky Haies, Sue Orrell. Introducere în psihologie. Ed. All Educational S.A.,
Bucure ști, 1997.
13.Nemov R.I. Psihologia . Ed. „Chi șinău”, 1994.
14.Oprescu Victor. Aptitudini și atitudini. Ed. Științifică, Bucure ști, 1991.
15.Parot Francoise, Richelle Marc. Introducere în psihologie. Istoric și metode. Chi șinău,
Ed. „Humanitas”, 1995.
16.Pospai Aurelia. Schițe din istoria psihologiei. Chișinău, 1994.
17.Psihologia vie ții cotidiene. Coord. Mielu Zlate / Ed. „Polirom”, Ia și, 1997.
18.Psihologia social ă a rela țiilor cu celalalt. Coord. Sergiu Mocovici, Ed. „Polirom”, Ia și,
1998.
19.Radu I. Psihologia. Cluj-Napoca, 1988.
20.Radu I. Introducere în psihologia contemporan ă. Cluj, Ed. „Sincron”, 1991.
21.Rădulescu-Motru C. Curs de psihologie. Ed. „Esotera”, Vox, Bucure ști, 1996.
22.Stanton, Nicky. Сomunicarea. Ediți a Revi zui t ă, Ed. „Societatea, Ști ința și Tehnica”,
Bucure ști, 1995.
23.Șchiopu Ursula, Emil Verza. Psihologia vârstelor. Bucure ști, 1995.
24.Șoitu Lauren țiu.Comunicare și acțiune. Ed. „Inst. European”, Ia și, 1997.
25.Șchiopu Ursula (coord.). Dicționar enciclopedic de psihologie . Ed. Babel, Bucur, 1997.
26.Tereșciuc Raisa, Berezovschi Natalia. Psihologia aptitudinilor comunicative . Editura
USM, Chi șinău, 2000.
27.Zlate Mielu. Introducere în psihologie. Bucure ști, Ed. „Polirom”, Ia și, 1997.
28.Zlate Mielu. Psihologia mecanismelor cognitive. Ed. „Polirom”, Ia și, 1999.
29.Бурлачук Л.Ф ., Морозов С.М .Справочник по психологической диагностике .
Москва , 1992.
30.Гамезо М.В ., Домащенко И.А .Атлас по психологии . Изд-во „Просвещение ”,
Москва , 1986.
31.Конихов Н.И .Словарь-справочник по психологии . Москва , 1996.
32.Лоуренс Первин , Оливер Джон .Психология личности . Теория и исследования .
Изд.-во «Аспект Пресс », Москва , 2000.
33.Матюгин И.Ю .Как запоминать слова : школа эйдетики развивает память
детям и взрослым , готовит педагогов по развитию памяти . Донецк , 1997.
34.Немов Роберт Семенович .Психология . В трех книгах . Москва , 1995.
35.Практическая психодиагностика .Методика и тесты . Редактор-составитeль –
Д.Я. Райгородский . Издательский Дом „Бахрах ”, Самара , 1998.
36.Практикум по психологии (п о д р е д . п р о ф . Н . Д. Т в о р о г о в о й ) . М И А ,
Москва , 1997.
37.Рубинштейн С.Л .Основы общей психологии . Изд.-во «Питер », Санкт-Петербург ,
2001.
38.Соколова Е.Е .Тринадцать диалогов о психологии :хрестоматия с
комментариями по курсу .Введение в психологию , Москва , 1997.
39.Столяренко Л.Д .Основы психологии ( для студентов вузов ). Изд.-во «Фених »,
Ростов-на-Дону , 1997.
40.Сухарев В.А .Психология интеллекта . Донецк : Сталкер , 1997.
186