Uzucapiunea Si Accesiunea

CAPITOLUL 1 CONSIDERATII GENERALE PRIVIND

MODURILE DE DOBANDIRE A

DREPTURILOR REALE

1.1.Probleme generale

1.2.Clasificarea modurilor de dobândire a drepturilor reale

CAPITOLUL 2 ACCESIUNEA, MOD DE DOBÂNDIRE A DREPTURILOR REALE

2.1.Considerații generale

2.2.Accesiunea imobiliară naturală

2.3.Accesiunea imobiliară artificială

2.4.Accesiunea mobiliară

CAPITOLUL 3 UZUCAPIUNEA, MOD DE DOBÂNDIRE A DREPTURILOR REALE

3.1.Probleme introductive privind prescripția achizitivă

3.2.Analiza posesiei și felurile uzucapiunii

3.3.Uzucapiunea de 30 de ani

3.4.Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani

3.5.Efectele uzucapiunii

3.6. Uzucapiunea conform reglementarii Decretului Lege nr.115/ 1938

CAPITOLUL 4 CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

BIBLIOGRAFIE

=== UZUCAPIUNEA SI ACCESIUNEA ===

Plan de expunere

CAPITOLUL 1 CONSIDERATII GENERALE PRIVIND

MODURILE DE DOBANDIRE A

DREPTURILOR REALE

1.1.Probleme generale

1.2.Clasificarea modurilor de dobândire a drepturilor reale

CAPITOLUL 2 ACCESIUNEA, MOD DE DOBÂNDIRE A DREPTURILOR REALE

2.1.Considerații generale

2.2.Accesiunea imobiliară naturală

2.3.Accesiunea imobiliară artificială

2.4.Accesiunea mobiliară

CAPITOLUL 3 UZUCAPIUNEA, MOD DE DOBÂNDIRE A DREPTURILOR REALE

3.1.Probleme introductive privind prescripția achizitivă

3.2.Analiza posesiei și felurile uzucapiunii

3.3.Uzucapiunea de 30 de ani

3.4.Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani

3.5.Efectele uzucapiunii

3.6. Uzucapiunea conform reglementarii Decretului Lege nr.115/ 1938

CAPITOLUL 4 CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

CAPITOLUL 1

CONSIDERATII GENERALE PRIVIND

MODURILE DE DOBANDIRE A

DREPTURILOR REALE

1.1. Probleme generale.

Cartea a lll-a a Codului civil este intitulată „Despre diferitele moduri
prin care se dobândește proprietatea”. Sub acest titlu general sunt cuprinse însă materii variate, de la succesiuni și până la materia obligațiilor civile.

În art. 644 și 645 C. civ. se arată că dreptul de proprietate se poate dobândi prin succesiune, prin legate, prin convenție, prin predare (tradițiune), prin accesiune sau încorporare, prin prescripție, prin lege și prin ocupare. La aceste moduri s-ar putea adăuga și hotărârea judecătorească.

Enumerarea nu este în afară de critică. Astfel, este de observat că unele dintre modurile de dobândire sunt prezentate de sine stătător, deși ele ar putea fi cuprinse în alte moduri mai generale dintre cele prevăzute de lege. Este cazul, de exemplu, al accesiunii și al prescripției achizitive, care ar fi cuprinse în modul general de dobândire, care este legea.

Înainte de a trece la clasificările care se fac modurilor de dobândire
a proprietății, sunt necesare două precizări:

Modurile de dobândire a dreptului de proprietate prevăzute de Codul civil se aplică ambelor forme fundamentale ale proprietății recunoscute de Constituție, ca lege fundamentală, și de celelalte legi în vigoare: proprietatea publică și proprietatea privată.

Totuși, trebuie să menționăm că în cazul proprietății publice putem întâlni unele moduri specifice de dobândire a acesteia, cum ar fi exproprierea pentru utilitate publică, achizițiile publice făcute în condițiile legii, trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică și altele.

Tot astfel, modurile de dobândire a proprietății reglementate de Codul civil sunt aplicabile tuturor subiectelor dreptului de proprietate privată.

În privința persoanelor fizice, au aplicație numai aceste moduri de dobândire a proprietății private.

Dar, dacă este vorba despre persoane juridice, lucrurile au a fi nuanțate, în sensul că, într-adevăr, în principiu, modurile de dobândire a proprietății reglementate de Codul civil se aplică și în privința acestora. Ele trebuie însă corelate, în primul rând, cu principiul capacității de folosință a persoanelor juridice.

În al doilea rând, nu are a fi exclusă ideea existenței, prin reglementările legale aplicabile categoriilor de persoane juridice, a unor moduri specifice de dobândire a dreptului de proprietate privată, după caz.

Astfel, numai statul și unitățile administrativ-teritoriale, ca subiecte de drept public, pot dobândi, în proprietate privată, bunuri din domeniul public ce le aparține, prin declasarea acestora și trecerea lor în proprietatea privată a acelorași subiecte.

Sau, subiectele colective de drept de tip asociativ pot dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor și prin contribuția, sub diferite forme, a celor care se asociază, ceea ce nu este cazul pentru persoanele fizice. Și exemplele ar putea continua.

Modurile de dobândire a proprietății reglementate de Codul civil se aplică, în linii generale, nu numai în privința acesteia, dar și cu privire la celelalte drepturi reale, cu excepția drepturilor reale ce derivă din proprietatea publică – dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosință.

De asemenea, am arătat că și dreptul de folosință corespunzător dreptului de proprietate privată al comunelor, al orașelor și al municipiilor asupra unor terenuri se constituie numai în condițiile prevăzute de art. 19 alin. 3 din Legea nr. 18/1991.

1.2. Clasificarea modurilor de dobândire a drepturilor reale.

Aceste moduri pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere.

A. După întinderea dobândirii trebuie deosebite:

modurile de dobândire universale sau cu titlu universal, când dobânditorul primește o întreagă universalitate ori o fracțiune din aceasta, deci primește atât activ, cât și pasiv;

modurile de dobândire cu titlu particular, când dobândirea poartă asupra unui singur bun.

B. După momentul când operează transmisiunea există:

moduri de dobândire între vii, cum ar fi, de exemplu, convenția;

moduri de dobândire pentru cauză de moarte (mortis causa), cum este cazul succesiunii legale și al legatului.

C. După situația juridică a bunului la data dobândirii distingem: moduri de dobândire originare, caracterizate prin aceea că nu comportă o transmisiune juridică a dreptului de proprietate de la o persoană la alta. Este cuprinsă aici ocuparea. Unii autori includ, de asemenea, și uzucapiunea, dobândirea cu bună-credință a bunurilor mobile, dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credință;

moduri de dobândire derivate, care presupun un transfer al dreptului real de la o persoană la alta. Este cazul, de exemplu, al convenției, al succesiunii legale și al legatului.

D. După caracterul transmisiunii putem deosebi:

moduri de dobândire cu titlu oneros;

moduri de dobândire cu titlu gratuit.

Nu toate modurile de dobândire a dreptului de proprietate reglementate de Codul civil au aceeași importanță practică. Aceasta pe de o parte. Pe de alta, pe unele dintre ele sunt analizate la alte materii ale drepturilor reale, strâns legate de instituțiile juridice în cadrul cărora au aplicare. Astfel, dobândirea proprietății fructelor bunului posedat este cercetată la efectele posesiei, după cum dobândirea proprietății bunurilor mobile corporale prin posesie de bună-credință este analizată la acțiunea în revendicare mobiliară, ca un fine de neprimire al acesteia.

În sfârșit, contractul este cercetat, sub toate aspectele sale, la teoria generală a obligațiilor, iar succesiunea în cadrul dreptului succesoral.

De aceea, în cele ce urmează, vom face o abordare exclusivă a uzucapiunii, ca mod de dobândire a drepturilor reale.

CAPITOLUL 2

ACCESIUNEA, CA MOD DE DOBÂNDIRE

A DREPTURILOR REALE

2.1.Considerații generale.

Potrivit dispozițiilor art. 482 C.civ.: „Proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul și asupra a tot ce se unește, ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial. Acest drept se numește drept de accesiune” (s. n.). Este o definiție prea largă a accesiunii care, după cum s-a spus, ar putea duce în mod greșit la ideea că și dobândirea fructelor ar fi un rezultat al accesiunii, în realitate fiind în fața exercitării unui atribut al dreptului de proprietate (fructus).

Principiul accesiunii este înscris în art. 488 C.civ. potrivit căruia: „Tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului… „. Așadar, dreptul de proprietate se întinde nu numai asupra lucrului ce formează obiectul său, ci și asupra tuturor acelora ce se unesc cu el. Se spune că dreptul de proprietate are o „virtute atractivă” pentru că nu se limitează la obiectul său propriu-zis, ci cuprinde și ceea ce se unește cu el sau i se încorporează.

Accesiunea este un mod de dobândire a proprietății prin care
se constituie nemijlocit în patrimoniul titularului lucrului principal un drept de proprietate asupra unui lucru accesoriu care se încorporează celui principal și care, până în momentul încorporării, aparținuse altei persoane. Ea constă deci, în încorporarea materială a unui lucru mai puțin important, într-un lucru mai important.

Justificarea acestui lucru constă în aceea că dacă lucrul încorporat nu aparține nimănui (res nullius) nu ar fi nici o problemă, accesiunea fiind în această împrejurare o variantă a ocupațiunii. Dar problema accesiunii se pune atunci când lucrurile unite sau încorporate aparțin unor proprietari diferiți. Dacă pornim de la principiul ocrotirii dreptului de proprietate, ar trebui să admitem că fiecare proprietar poate cere separarea pentru a-și recupera bunul său. Pentru că, în cazurile în care operează accesiunea, separarea bunurilor unite nu se poate realiza ori se poate face cu distrugere, cel puțin parțială, a unuia sau a tuturor bunurilor, a fost consacrată ideea de accesiune în virtutea căreia lucrul nou, rezultat din unirea sau încorporarea lucrurilor vechi, aparține numai unuia dintre proprietari. Dintre cei implicați va primi noul bun proprietarul lucrului principal, considerându-se că „lucrul accesoriu se încorporează în cel principal” (accessio cedat principali).

După natura obiectului principal la care se referă, accesiunea se clasifică în accesiune imobiliară și accesiune mobiliară. La rândul său, după cum presupune ori nu intervenția omului, accesiunea imobiliară se subclasifică în accesiune imobiliară artificială și accesiune imobiliară naturală.

2.2. Accesiunea imobiliară naturală.

2.2.1. Noțiune.

Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea a două bunuri
având proprietari diferiți, fără intervenția omului. Cel puțin bunul principal este, prin ipoteză, un bun imobil prin natura sa. Codul civil reglementează următoarele cazuri de accesiune naturală: aluviunea, avulsiunea, insulele și prundișurile, accesiunea animalelor sălbatice și accesiunea albiei părăsite.

2.2.2. Aluviunea.

Potrivit dispozițiilor art. 495 C.civ. aluviunea (alluvio) constă în „creșterile de pământ ce se fac succesiv și pe nesimțite la malurile fluviilor sau ale râurilor”. Potrivit aceluiași text legal aluviunea „este în folosul proprietarului riveran, când este vorba de un fluviu sau râu navigabil, plutitor sau neplutitor, cu îndatorirea pentru proprietar de a lăsa pe pământul său, drumul trebuitor pentru conducerea vaselor1.

Potrivit art. 496 C. civ., „tot ale proprietarului riveran sunt și pământurile lăsate de apele curgătoare, când ele se retrag pe nesimțite de la unul din țărmuri și se îndreaptă spre celălalt țărm; proprietarul țărmului de unde apa s-a retras profită de aluviune, fără ca proprietarul țărmului opus să poată reclama pământul cel pierdut”.

Aluviunea nu va opera în privința lacurilor, a heleșteelor și a iazurilor, pentru că „proprietarul lor conservă întotdeauna pământul acoperit de apă” (art. 497 C.civ.).

Aluviunea aparține proprietarului riveran pentru că el fiind expus riscurilor datorate vecinătății apei curgătoare, trebuie să fie îndreptățit și la foloasele ce ar putea să le aducă această situație.

Dispozițiile cuprinse în Codul civil în această materie trebuie corelate cu cele ale legislației actuale de vreme ce relațiile sociale avute în vedere de legiuitorul de la 1864 sunt astăzi depășite.

În primul rând, potrivit dispozițiilor art. 135 pct. 4 din Constituție, apele cu potențial navigabil valorificabil și cele care pot fi folosite în interes public sunt obiect exclusiv al proprietății publice. Pe de altă parte, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, aparțin domeniului public apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 km2, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea apelor, albiile minore mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparțin proprietarilor terenurilor pe care acestea se formează sau curg, care trebuie să le folosească în concordanță cu condițiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv. Așadar, înseamnă că aluviunea poate primi aplicare numai în privința acestor ape care sunt proprietate privată, nu și în privința apelor care aparțin domeniului public.

În fine, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (2) C.civ., pământul care ar rezulta din retragerea mării aparține întotdeauna domeniului public, ceea ce este conform art. 135 pct. 4 din Constituție.

2.2.3. Avulsiunea.

Potrivit dispozițiilor art. 498 C. civ., avulsiunea constă în ruperea unei bucăți de teren, ca urmare a acțiunii apelor curgătoare, și alipirea ei la un teren riveran care aparține altui proprietar.

Deosebirea dintre avulsiune și aluviune ar consta, așadar, în
faptul că, în primul caz, terenul se poate recunoaște și distinge, în timp ce, în celălalt, el se depune cu încetul și pe nesimțite, fără a se putea stabili care teren s-a adăugat la un moment dat. După cum s-a observat, aluviunea apare ca urmare a acțiunii apelor curgătoare în amonte față de locul unde ea se formează, iar avuisiunea presupune ruperea ca atare a unei bucăți semnificative de pământ și alipirea ei, tot ca urmare a acțiunii apelor curgătoare, de regulă în caz de viituri, la un fond riveran situat în aval.

Proprietarul terenului pierdut poate să-l revendice în termenul de prescripție de un an de la data producerii avulsiunii. Pentru a fi admisă
acțiunea sa el trebuie să dovedească identitatea terenului rupt din proprietatea sa cu cea a terenul alipit la proprietatea pârâtului. Dacă el nu acționează, terenul va deveni, prin accesiune, proprietatea celui unde el „s-a alipit”.

În doctrină au fost puse în discuție și alte aspecte. Astfel, s-a
pus problema dacă avulsiunea operează numai atunci când o bucată de pământ a fost alipită și alăturată unui teren (adjoncțiune), ori și atunci când pământul rupt a fost aruncat deasupra altui teren, răspunzându-se în sensul că art. 498 C.civ. este aplicabil în ambele ipoteze. Pe de altă parte, s-a pus problema dacă proprietarul care a pierdut terenul îl poate revendica pentru a-l transporta la locul de unde a fost luat de ape (dacă acest lucru ar fi posibil), ori el urmează a folosi terenul acolo unde a fost dus de ape, această ultimă soluție fiind susținută de argumentul că proprietarul fondului unde a fost adusă bucata de teren trebuie să accepte riscurile ce decurg din vecinătatea apelor.

În fine, avulsiunea nu poate opera în detrimentul proprietății publice, așa încât acțiunea în revendicarea terenului smuls este imprescriptibilă.

2.2.4. Insulele și prundișurile.

Accesiunea insulelor și prundișurilor este reglementată în art. 500 C.civ. potrivit căruia „insulele și prundurile care se formează pe râurile nenavigabile și neplutitoare sunt ale proprietarului țărmului pe care ele s-au format; dacă insula formată trece peste jumătatea râului, atunci fiecare proprietar riveran are dreptul de proprietate asupra părții de insulă ce se întinde spre el, pornind de la jumătatea râului”.

Potrivit art. 501 C.civ., dacă un râu sau fluviu formându-și un braț, taie și înconjoară pământul unui proprietar riveran și face astfel o insulă, proprietarul nu pierde pământul ce s-a transformat în insulă, chiar dacă el s-a făcut la un fluviu sau râu navigabil sau plutitor.

În mod normal, în situația în care malul spre care s-a format insula aparține mai multor proprietari, insula se va împărți între ei în proporție cu lungimea proprietății fiecăruia de-a lungul malului. Pe de altă parte, aluviunea care s-ar forma la malurile insulei va aparține proprietarului (proprietarilor) acesteia1.

Potrivit art. 3 alin. (3) din Legea apelor, insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivel mediu al apei, aparțin proprietarului albiei apei.

Trebuie să ținem seama și în această materie de dispozițiile legale actuale, așa încât insulele și prundișurile formate pe cursul unor ape proprietate publică urmează același regim juridic.

2.2.5. Accesiunea albiei unui râu.

Acest caz de accesiune imobiliară naturală este reglementat în art. 502 C.civ., potrivit căruia, dacă un fluviu sau un râu își face un nou curs, părăsind vechea sa albie, aceasta se împarte între proprietarii riverani. Pentru ca ei să dobândească astfel proprietatea, trebuie ca schimbarea cursului râului să se fi produs natural, fără intervenția omului. În caz contrar nu sunt aplicabile dispozițiile art. 502 C.civ.

Proprietarii riverani care vor câștiga vechea albie nu au obligația să plătească nici o despăgubire proprietarului pe terenul căruia râul și-a făcut
o nouă albie, pentru că nimeni nu răspunde de cazul fortuit sau de forța majoră.

Chiar dacă legea nu reglementează situația terenurilor inundate, este de principiu că acestea nu încetează a aparține proprietarilor lor. După retragerea apelor, indiferent după cât timp, proprietarul fondului inundat va folosi terenul în mod normal, pentru că, după cum știm, proprietatea nu se pierde prin neuz.

2.2.6. Accesiunea animalelor.

Potrivit dispozițiilor art. 503 C.civ., animalele sălbatice care trec pe pământul unui proprietar revin acestuia, atâta timp cât rămân pe teren, ele devenind accesoriile fondului pe care se află.

Dacă proprietarul, prin diferite mijloace, a determinat cu rea-credință instalarea animalelor pe fondul său („prin fraude sau prin
artificii”), nu poate fi vorba de accesiune. Este deci, necesar ca animalele sălbatice să nu fie atrase de proprietar, instalarea lor pe fond fiind străină faptei omului, pentru că „necinstea nu poate fi un mijloc de a dobândi proprietatea".

Pe de altă parte, art. 503 C.civ. nu se aplică în privința fondului cinegetic, deoarece acesta aparține statului și există reglementări speciale în materie (Legea nr. 103/1996 privitoare la fondul cinegetic și protecția vânatului). În aceste condiții, el are un domeniu de aplicare restrâns la unele animale semisălbatice, cum ar fi: porumbeii, iepurii și roiurile de albine. În nici un caz, art. 503 nu se aplică animalelor domestice, chiar atunci când acestea s-au rătăcit, pentru că ele au întotdeauna un proprietar.

2.3.Accesiunea imobiliară artificială.

2.3.1. Accesiunea lucrărilor făcute de proprietar pe terenul său și cu materialele altora.

Accesiunea imobiliară artificială constând în construcția ridicată de proprietar pe terenul său cu materialele altuia a fost reglementată încă din epoca veche a dreptului roman, în Legea celor XII Table existând dispoziții care interziceau revendicarea materialelor după ce fuseseră încorporate unei construcții. Constructorul era obligat să plătească dublul valorii materialelor și să restituie materialul prelucrat, dar neîncorporat încă în construcție. În dreptul lui lustinian, constructorul care construia cu material străin pe terenul său devenea proprietar al construcției, aplicându-se regula potrivit căreia tot ce se construiește pe un teren aparține proprietarului acestuia – quia omne quod inaedificatur, solo cedit. Dacă dintr-o cauză oarecare construcția se dărâma, proprietarul materialului avea posibilitatea să-l revendice sau să intro ducă acțiune „ad exhibendum", dacă între timp nu fusese despăgubit cu dublul valorii materialului. În privința plantației făcută de proprietar pe terenul său cu materialul altei persoane se aplica regula „omne quod in solo plantatur, solo cedit. Pentru stabilirea dreptului asupra plantației se avea în vedere terenul din care plantele, prin rădăcinile lor, se hrănesc.

În vechiul drept românesc exista regula potrivit căreia proprietarul terenului dobândea proprietatea materialelor încorporate construcției, având obligația de a plăti despăgubiri proprietarului materialelor. Codul Calimach reglementa un tratament juridic diferit pentru proprietarul constructor de bună credință și cel de rea-credință, în sensul acesta din urmă era obligat să plătească „prețul neobișnuit sau îndoit al materiei, dar și toată paguba pricinuită proprietarului”.

În prezent, proprietarul care construiește pe terenul său cu materialele altuia devine proprietarul construcției din momentul încorporării materialelor în sol sau construcție. Potrivit art. 493 C.civ., el este dator să plătească valoarea materialelor și poate fi obligat și la plata de daune-interese. Proprietarul materialelor nu are dreptul să le revendice.

Aceste reguli nu pot fi aplicate unor bunuri care fac parte din domeniul public, Pentru că acestea pot fi oricând revendicate.

Trebuie să observăm că proprietarul terenului devine prin accesiune proprietarul construcțiilor sau plantațiilor, indiferent dacă a cunoscut ori nu că materialele pe care le întrebuințează aparțin altei persoane.

Altfel spus, indiferent dacă este de bună sau de rea-credință, el va beneficia de aplicarea principiului „superficies solo cedit”. Cu toate acestea, atitudinea sa nu este fără urmări juridice. Astfel, în timp ce proprietarul terenului care a fost de baună-credință datorează numai despăgubirile reprezentând valoarea efectivă a materialelor, cel de rea-credință poate fi obligat să plătească și daune-interese.

Fiind o aplicare a principiului îmbogățirii fără just temei, valoarea materialelor trebuie să fie aceea din momentul restituirii, iar nu cea din momentul ridicării construcției ori plantației. Daunele-interese ar putea să privească paguba suferită de proprietarul materialelor prin faptul că nu a putut folosi aceste materiale într-o construcție proprie, fiind obligat să amâne începerea acesteia. Materialele necesare unor construcții, plantații sau altor lucrări, sunt, de regulă, bunuri de gen (res genera) care sunt și bunuri fungibile, așa încât nimic nu se opune ca proprietarul să restituie, în natură, materiale din categoria celor folosite.

Dispozițiile art. 493 C.civ. se aplică plantațiilor, fără a se distinge, ca în dreptul roman, după cum plantele au prins ori nu rădăcini.

Proprietarul materialelor are un termen de trei ani pentru a solicita despăgubirile, termen ce începe să curgă din momentul în care a cunoscut ori trebuia să cunoască faptul că cineva a folosit materialele sale, adică faptul măririi altui patrimoniu și pe cel care a beneficiat de această mărire și împotriva căruia va introduce actio de in rem verso (în speță, proprietarul terenului).

În situația în care proprietarul terenului care a folosit materiale străine, Ie-a obținut cu bună-credință de la un terț (un detentor precar) și dacă aceste materiale nu au fost pierdute sau furate (adică au ieșit din posesia adevăratului proprietar cu voia lui), el a devenit proprietarul acestora potrivit art. 1909 C.civ., așa încât nu mai este obligat să restituie valoarea lor, pentru că a mai plătit-o o dată detentorului precar.

Materialul străin odată întrebuințat nu mai poate fi revendicat potrivit legislației actuale, pentru că, deși a fost un bun mobil, a devenit prin încorporațiune imobil (art. 463 C.civ.). Proprietarul terenului dobândește, prin accesiune, în mod definitiv și irevocabil proprietatea materialelor folosite, așa încât el le păstrează și dacă ulterior acestea redevin mobile (prin demolarea construcție).

În doctrină s-a exprimat opinia, pe care o considerăm îndreptățită, potrivit căreia de lege ferenda proprietarul de rea-credință, spre deosebire de cel de bună-credință, ar trebui să fie obligat să restituie materialele ori de câte ori este posibil. Posibilitatea restituirii este o chestiune de fapt asupra căreia instanța va aprecia suveran, urmărind, potrivit principiilor echității, asigurarea intereselor legitime ale proprietarului materialelor și, în subsidiar, evitarea suportării de către proprietarul terenului a unor pagube disproporționat de mari.

2.3.2. Accesiunea lucrărilor făcute de o persoană cu

materialele sale pe terenul altuia.

În dreptul roman atunci când se construia un imobil pe teren străin în temeiul principiului „superficies solo cedit”, proprietarul terenului devenea și proprietarul imobilului. Constructorul de bună-credință avea însă dreptul să primească despăgubiri, fie contravaloarea materialelor și a manoperei, fie o sumă reprezentând sporul de valoare dobândit de teren. Constructorul de rea-credință nu avea dreptul la despăgubiri, considerându-se că a lucrat în numele proprietarului sau i-a dăruit acestuia valoarea materialelor și a manoperei. Soluția era însă inechitabilă, ducând la îmbogățirea fără just temei a proprietarului terenului, așa încât în dreptul lui lustinian s-a impus opinia jurisconsultului Ulpian potrivit căreia constructorul de rea-credință poate fi silit să demoleze construcția și să ridice materialele.

În dreptul vechi românesc, Codul Calimach păstrează principiul din dreptul roman potrivit căruia proprietarul terenului dobândește prin accesiune și proprietatea asupra construcțiilor și face distincție între constructorul de bună-credință și cel de rea-credință, numai primul având dreptul la despăgubiri pentru cheltuielile făcute cu ridicarea construcției. În situația în care proprietarul terenului cunoștea că o persoană de bună-credință construiește pe terenul său și nu o anunța să oprească lucrările, el nu mai putea invoca accesiunea, fiind silit să vândă constructorului de bună-credință terenul la prețul locului.

În prezent, situația construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări realizate pe terenul altuia este reglementată de art. 494 C.civ. potrivit
căruia, de principiu, proprietarul terenului devine, prin accesiune, proprietarul lor, având obligația plății unei anumite dezdăunări față de constructor tot pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză. Tratamentul juridic al constructorului este însă diferit, după cum el a fost de bună-credință ori de rea-credință.

Față de art. 493 C.civ., art. 494 reglementează ipoteza inversă. Chiar dacă legea prevede expres numai situația în care un terț construiește pe teren cu materialele sale, soluția se aplică și atunci când terțul folosește materialele străine, pentru că această împrejurare nu schimbă cu nimic raporturile dintre constructor și proprietarul terenului, ci numai dă naștere unui raport între constructor și proprietarul materialelor, căruia îi va restitui valoarea acestora.

Jurisprudența a stabilit că dispozițiile art. 494 C.civ. se aplică numai situațiilor în care un terț ridică pe terenul altuia construcții noi, fără a avea în vedere situațiile în care terțul realizează lucrări de reparații sau îmbunătățiri la imobile existente. Ele nu se vor aplica nici în situația în care între proprietarul terenului și constructor există o convenție cu privire la efectuarea unor lucrări, plantații sau construcții.

Tratamentul juridic al constructorului de bună-credință. Trebuie să începem prin a stabili în ce constă în această materie buna-credință, având în vedere că în acest domeniu nu există o definiție legală a acestei noțiuni. Într-o opinie se consideră că, deși legea nu face trimitere la definiția posesorului de bună-credință în materia dobândirii fructelor, totuși acea definiție poate fi adoptată și în această materie. În consecință, va fi de bună-credință cel care posedă un teren pe care execută construcții sau plantații, crezând că este proprietarul acelui teren și a cărui credință eronată se întemeiază pe un titlu ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute.

Buna-credință constă, așadar, în credința fermă dar eronată că
acel teren se află în proprietatea sa determinată de un titlu ale cărui vicii îi sunt ascunse.

Jurisprudența a dat noțiunii de bună-credință în această materie o accepțiune mult mai largă, în care au fost incluse și următoarele cazuri:

cel care construiește pe terenul altuia, în urma promisiunii că i se va transfera ulterior dreptul de proprietate asupra terenului, așa cum este cazul beneficiarului unei promisiuni de donație a terenului;

coproprietarul care a construit pe terenul aflat în indiviziune în prezența și fără opunerea celuilalt coproprietar;

constructorul care a ridicat clădirea cu știrea și fără opunerea proprietarului terenului. Observăm aici, preluarea ideii din vechiul drept românesc potrivit căreia proprietarul care cunoaște că pe terenul său se efectuează lucrări și nu-l oprește pe constructor, trebuie sancționat, întrucât pasivitatea proprietarului poate îmbrăca forma abuzului de drept;

cel care a construit pe terenul care îl posedă în baza unui antecontract de vânzare-cumpărare.

Buna-credință trebuie să existe în momentul în care se efectuează construcția și încetează atunci când se ivește o îndoială în convingerea constructorului cu privire la legitimitatea titlului său asupra terenului. Cum este știut faptul că ridicarea unor construcții durează deseori, o perioadă mai lungă de timp, nu un „moment", s-ar putea pune problema dacă buna-credință trebuie să existe la începutul lucrărilor sau pe toată durata acestora. În spiritul dispozițiilor legale, buna-credință trebuie să existe pe toată durata edificării construcției, nefiind suficient ca ea să existe numai în momentul demarării lucrărilor. În momentul în care află că terenul pe care construiește nu-i aparține, constructorul trebuie să sisteze orice lucrare, pentru că din această clipă el este de rea-credință. Soluția poate fi exagerată în situația în care constructorul află despre viciile titlului său cu puțin timp înaintea finalizării lucrărilor. Stadiul lucrărilor la momentul cunoașterii viciilor titlului este o chestiune de fapt ce poate fi probată cu orice mijloc de probă, și de care instanța poate ține seama la stabilirea bunei-credințe a constructorului. Oricum, împrejurarea că după chemarea în judecată constructorul a continuat lucrările este o dovadă a relei sale credințe.

Ținând seama de buna-credință a constructorului, art. 494 C.civ., partea finală, prevede că proprietarul terenului devine, prin accesiune, și proprietar al construcțiilor, plantațiilor sau lucrărilor cu obligația de a-l dezdăuna pe constructor.

El nu-l poate sili pe acesta să demoleze și să-și ridice lucrările, dar, în privința obligației sale de dezdăunare, are dreptul să opteze între două soluții legale:

să plătească valoarea materialelor și a muncii prestate;

să plătească o sumă de bani echivalentă cu sporul de valoare dobândit de teren în urma construcțiilor, plantațiilor sau lucrărilor efectuate.

El va opta pentru despăgubirile cele mai mici, împrejurare care poate să ducă la un tratament juridic al constructorului de bună-credință mai puțin favorabil decât cel al celui de rea-credință, după cum vom vedea.

Tratamentul juridic al constructorului de rea-credință. După ce am văzut în ce constă buna-credință, putem spune că, în această materie, este de rea-credință acela care efectuează construcția, plantația sau altă lucrare pe un teren despre care știe că aparține unei alte persoane. Se află în această situație cel care folosește terenul în baza unui titlu lovit de vicii care îi sunt cunoscute sau cel care, cunoscând caracterul litigios al titlului său, construiește pe teren înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești1. în aceeași situație se află toți cei care dețin terenul în baza unui titlu care presupune recunoașterea dreptului de proprietate al altuia, precum detentorii precari care, fără știrea celui de la care au primit terenul, realizează pe acesta vreo construcție, plantație sau altă lucrare. Împrejurarea că dețin terenul în baza unui astfel de titlu este suficientă pentru a înlătura prezumția generală de bună-credință.

O problemă aparte poate să apară în situația în care constructorul începe lucrarea fără a avea un titlu, iar pe parcursul realizării acesteia obține un titlu ale cărui vicii nu le cunoaște. Altfel zis, începe prin a fi de rea-credință, dar ulterior devine, în măsura în care este posibil, de bună-credință. În această situație s-ar părea că ar putea fi considerat de bună-credință, dacă din momentul obținerii titlului se consideră îndreptățit să continue lucrările.

Astfel, potrivit art. 494 alin. (1)-(2) și alin. (3) (prima parte) C.civ., proprietarul terenului are dreptul să opteze pentru una din următoarele posibilități:

să invoce accesiunea, devenind astfel proprietar al construcției, plantației sau lucrării, având obligația de a-i plăti constructorului de rea-credință valoarea și prețul muncii;

să-l oblige pe constructorul de rea-credință să desființeze sau să ridice construcțiile, plantațiile sau lucrările executate. Cheltuielile ocazionate de aceste operațiuni sunt în sarcina constructorului, care poate fi obligat și la daune-interese pentru prejudiciul cauzat proprietarului terenului (cum ar fi, recolta neobținută de pe teren din cauza lucrărilor efectuate). Fiind vorba de o obligație de a
face, proprietarul terenului poate.fi autorizat de instanță să demoleze construcțiile, cheltuielile fiind tot în sarcina constructorului (art. 1077 C. civ.). Potrivit dispozițiilor art. 5802 C.proc.civ., dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligație de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, într-un termen de 10 zile de la prima somație, creditorul poate fi autorizat de instanța de executare, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părților, să o îndeplinească el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului. Este și cazul constructorului de rea-credință care
nu se supune hotărârii de demolare a construcțiilor.

Prima soluție nu ridică probleme deosebite. Observăm numai că în această situație proprietarul terenului nu mai are alternativa plății sporului de valoare dobândit de teren.

În ipoteza în care se alege soluția demolării construcției, fosta instanță supremă, a statuat că:

instanța trebuie să cerceteze condițiile concrete în care s-au făcut lucrările respective, fără a putea deduce reaua-credință numai din faptul că cel care a construit nu are vreun titlu asupra terenului. Trebuie să se observe dacă acțiunea proprietarului nu constituie un abuz de drept, prin pasivitatea sau acceptarea efectuării lucrărilor, introducând acțiunea numai după terminarea acestora sau spre sfârșitul lor. Instanțele trebuie să constate dacă, în raport de aceste împrejurări și altele asemănătoare, acțiunea reclamantului nu prezintă un caracter șicanator și dacă nu este expresia intenției de a obține, prin acțiunea introdusă, foloase ilicite;

soluția neeconomică a demolării construcțiilor sau desființării plantațiilor ori altor lucrări ar trebui, pe cât posibil, înlocuită printr-o despăgubire în bani, ori de câte ori această rezolvare este mai echitabilă și de natură a pune în concordanță interesele individuale ale părților din proces cu cele economice generale;

în cazul în care pentru desființarea unei construcții sau amenajări este necesară autorizația unui organ de stat competent, instanța nu poate hotărî astfel de măsuri fără existența acelei autorizări. Și în prezent, desființarea unor construcții și amenajări se face pe baza autorizației de desființare obținută în prealabil, eliberată de primării sau prefecturi, după caz. în acest context, în situația în care organul administrativ competent nu eliberează autorizația de desființare a construcției, proprietarul terenului nu va avea decât posibilitatea de a plăti constructorului de rea-credință despăgubiri reprezentând valoarea materialelor și a manoperei. În mod paradoxal, în această situație proprietarul terenului are o situație mai grea decât în cazul constructorului de bună-credință.

O parte a practicii recente, pe care o considerăm corectă, este în sensul că lipsa autorizației de demolare a unei construcții în momentul pronunțării unei soluții judiciare în această materie, nu este de natură să afecteze legalitatea hotărârii pronunțate, problema respectivă punându-se doar cu ocazia executării hotărârii. Potrivit dispozițiilor art. I, pct. 10 din Legea nr. 453/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, demolarea, dezafectarea ori dezmembrarea, parțială sau totală, a construcțiilor și instalațiilor aferente, precum și a oricăror amenajări se face numai pe baza autorizației de desființare obținute în prealabil de la autoritățile legale. Autorizația de desființare se emite în aceleași condiții ca și autorizația de construire, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice și ale regulamentelor aferente acestora, potrivit legii. Ea este, ca și aceasta, un act al autorității publice locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor legale în această materie. Autorizațiile de construire sau de desființare, emise cu încălcarea prevederilor legale, pot fi anulate de către instanțele de contencios administrativ, potrivit legii (art. I, pct. 14 din Legea nr. 453/2001). De asemenea, refuzul autorităților locale de a elibera autorizația de demolare poate fi și el atacat la instanța de contencios. În acest cadru juridic, se observă că autorizația de demolare trebuie obținută „în prealabil”, adică înainte de începerea acțiunii de demolare, ceea ce se întâmplă după pronunțarea hotărârii judecătorești, în faza finală a executării silite.

În fine, constructorul de rea-credință asemeni celui de bună-credință are un drept de retenție asupra construcției până la plata despăgubirilor. În doctrină există și opinia potrivit căreia numai constructorul de bună-credință are un drept de retenție, în cazul celui de rea-credință neexistând un temei pentru a i se acorda acest drept, iar lipsa lui trebuie să fie o pedeapsă pentru atitudinea sa. Condiția esențială spre a putea fi invocat dreptul de retenție este aceea ca datoria pe care deținătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în conexiune, să aibă legătură cu lucrul. Așadar, nu se poate face aici o distincție în funcție de buna sau de reaua-credință a constructorului.

2.4. Accesiunea mobiliară.

2.4.1. Adjuncțiunea.

Potrivit dispozițiilor art. 504 C.civ. „Dacă două lucruri a doi deosebiți stăpâni s-au unit împreună încât formează un singur tot, dar se pot despărți și conserva fiecare în parte după despărțire, atunci totul format este al proprietarului lucrului care constituie partea principală, rămânând el dator a plăti celuilalt prețul lucrului ce a fost unit cu principalul”.

Art. 505 C.civ. arată „Este principal acela din două lucruri, pentru uzul sau pentru ornamentul, pentru completarea căruia a servit unirea celuilalt lucru”;

Art. 506 C.civ. „Când însă lucrul unit este mult mai de preț decât lucrul principal, și când el s-a unit fără știrea proprietarului, acesta poate cere despărțirea și restituirea lucrului unit, chiar dacă ar rezulta din despărțire oarecare vătămare lucrului către care el a fost unit”.

Art. 507 C.civ. „Dacă dintre cele două lucruri unite pentru a forma un singur tot, nici unul nu poate fi privit ca accesoriu al celuilalt, atunci acela este considerat ca principal care va fi mai mare în valoare. Dacă valoarea ambelor lucruri ar fi mai tot aceeași, atunci lucrul cel mai mare în volum va fi considerat ca principal"

Adjuncțiunea constă în unirea a două bunuri mobile, care au
proprietari diferiți, în așa fel încât, deși formează un singur tot, ele pot fi despărțite și conservate separat, fără a-și pierde individualitatea, așa cum ar fi, exempli gratia, în cazul inelului – piatra prețioasă și inelul propriu-zis, în cazul tabloului -rama și pictura, în cazul ceasului – cutia și mecanismul, sau o dantelă cusută la o haină etc.

În doctrină s-a arătat că adjuncțiunea se aplică și atunci când lucrurile s-au unit în așa fel încât nu se mai pot despărți, așa încât textul art. 504 C. civ. trebuie interpretat în sensul că accesiunea funcționează chiar și atunci când bunurile pot fi despărțite și cu atât mai mult, mai firesc, atunci când nu se mai pot despărți.

Bunul rezultat prin unire aparține proprietarului lucrului care reprezintă partea principală, revenindu-i acestuia obligația de a plăti celuilalt (celorlalți) prețul bunului (bunurilor) unit cu al său în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză.

Prin excepție, adjuncțiunea nu se aplică atunci când bunul accesoriu are o valoare mult mai mare decât bunul principal, iar unirea lor s-a făcut fără știrea proprietarului (art. 506 C.civ.). În acest caz, proprietarul bunului accesoriu, neinteresat de despăgubirea oferită, are posibilitatea să ceară restituirea lucrului său, chiar dacă despărțirea bunurilor ar aduce o deteriorare a lucrului principal.

Cele două condiții prevăzute de lege sunt cumulative. Dacă proprietarul lucrului accesoriu a fost de acord cu unirea, el nu mai poate revendica lucrul său, indiferent de valoarea sa, ci trebuie să accepte prețul acestuia. Cu atât mai mult, dacă adjuncțiunea a fost opera sa.

Legea nu arată care trebuie să fie raportul dintre valoarea celor două bunuri pentru a fi înlăturată adjuncțiunea (limitându-se a preciza că bunul accesoriu are o valoare mult mal mare decât bunul principal), așa încât această chestiune este apreciată în mod suveran de către instanță (dublul valorii bunului principal ar putea fi un reper).

Potrivit Codului civil, este principal bunul la care celălalt a fost unit pentru întrebuințarea, împodobirea sau completarea sa. Așadar, într-un tablou, rama și pânza sunt accesoriile picturii, la o rochie, dantela este accesoriul stofei, într-un inel, piatra este principalul, pentru că aurul a fost făcut inel pentru piatră etc.

Dacă din cele două bunuri unite prin adjuncțiune, nici unul nu poate fi privit ca accesoriul celuilalt după regula prevăzută de art. 505 C.civ., atunci va fi considerat principal lucrul care va avea o valoare mai mare (pro pretio cuiusque partis). Dacă valoarea bunurilor este aproape egală, atunci lucrul cel mai mare în volum va fi considerat principal. Dacă nici volumul nu poate fi folosit ca un criteriu pentru determinarea bunului principal, atunci lucrul rezultat prin adjuncțiune va fi comun ambilor proprietari, în situația în care nu mai este posibilă separarea lor. S-a observat că pentru situația în care adjuncțiunea s-a produs datorită relei-credințe a unuia dintre proprietari, soluția devine inechitabilă pentru celălalt, așa încât ar trebui să i se acorde posibilitatea să opteze între dobândirea dreptului de proprietate asupra noului lucru (cu obligația de a-l despăgubi pe proprietarul de rea-credință cu valoarea bunului său) sau pretinderea despăgubirilor reprezentând contravaloarea bunului său și daune-interese, dacă este cazul.

2.4.2. Specificațiunea.

Potrivit dispozițiilor art. 508 C.civ.: „Dacă un meșter sau
altcineva a întrebuințat materia care nu era a sa și a făcut un lucru nou, atunci proprietarul materiei întrebuințate are dreptul de a reclama lucrul format din ea, plătind prețul muncii, atât când acel obiect ar putea cât și când el n-ar putea reveni la starea primitivă”.

Art. 509 C.civ. „Dacă însă manopera ar fi atât de importantă încât ar întrece cu mult valoarea materiei întrebuințate, atunci munca lucrătorului va fi considerată ca parte principală și lucrătorul va avea dreptul de a reține lucrul format, plătind proprietarului prețul materiei”.

Art. 510 C.civ. „Când cineva a întrebuințat în parte materia care era a sa, și în parte materia străină, pentru a forma un lucru nou, fără ca nici o parte din materie să-și fi pierdut cu totul ființa, și dacă acele materii nu se mai pot despărți fără vătămare sau pagubă, atunci lucrul format se cuvine ambilor proprietari, celui dintâi în proporție cu materia ce era a sa, și celuilalt în proporție cu materia sa și cu prețul muncii sale”.

Specificațiunea constă în confecționarea, realizarea unui bun nou (nova species) de către o persoană (specificator), prin munca sa, folosind sau prelucrând un material, un bun, o materie primă aflată în proprietatea altuia, în această situație, lucrul nou nu rezultă din încorporarea propriu-zisă a două lucruri mobile, ci din unirea a două valori: materia primă și munca specificatorului. Așa se întâmplă atunci când un sculptor a făcut un obiect de artă din marmura sau metalul altei persoane, sau când un tâmplar realizează un obiect de mobilier din lemnul altei persoane, ori croitorul confecționează un costum din stofa altei persoane etc. Problema care se pune este cui aparține proprietatea acestui lucru.

În principiu, proprietarul materiei prime are dreptul de a pretinde bunul rezultat, indiferent dacă materia poate fi sau nu poate fi adusă în starea inițială. El este obligat, potrivit principiului îmbogățirii fără just temei, să restituie specificatorului valoarea muncii sale, care are un drept de retenție asupra lucrului până la plata acesteia.

Prin excepție, atunci când manopera are o valoare mult mai mare decât valoarea materialului folosit, lucrul revine specificatorului, care are și el obligația de a-i restitui proprietarului valoarea materialului folosit. Dacă lucrul se află în mâinile proprietarului materiei prime, acesta are un drept de retenție asupra lucrului până la plata despăgubirii. Legea nu stabilește nici aici care trebuie să fie raportul dintre valoarea muncii și valoarea materialului, limitându-se a spune că valoarea muncii întrece cu mult valoarea materiei, așa încât acest aspect va fi apreciat de judecător in concreta în mod suveran.

În fine, în ipoteza în care specificatorul a format un lucru nou,
întrebuințând în parte materia sa și în parte materie străină trebuie să distingem între următoarele cazuri:

materiile folosite pot fi despărțite fără a aduce vreo pagubă vreuneia, și atunci cel fără știrea căruia materiile au fost prelucrate poate cere restituirea materiei sale;

materiile nu mai pot fi despărțite fără pagubă, și atunci obiectul aparține în comun ambilor proprietari în proporțiile prevăzute în art. 510 C.civ.; cei implicați devin coproprietari și atunci când materialele folosite și-au pierdut „cu totul ființa lor" așa încât deosebirea lor este cu neputință.

2.4.3. Confuziunea sau amestecul.

Potrivit dispozițiilor art. 511 C.civ.: „Când un lucru s-a
format din amestecarea mai multor materii cu diferiți stăpâni din care nici una nu poate fi considerată ca materie principală, atunci proprietarul, în neștiința căruia a urmat amestecarea, poate cere desfacerea lor, dacă este cu putință a se desface.

Dacă materiile amestecate nu se mai pot despărți fără vătămare sau pagubă, atunci lucrul format se cuvine tuturor stăpânilor, fiecăruia însă în proporție cu câtimea, calitatea și valoarea materiilor lui, întrebuințate la facerea acelui lucru”.

Art. 512 C.civ. arată: „Dacă materia unuia dintre proprietari ar covârși pe cealaltă materie prin valoare și cantitate, atunci proprietarul materiei mai cu preț va putea cere lucrul format prin amestecare, plătind însă celuilalt proprietar prețul materiei sale”.

Confuziunea sau amestecul (confusio, commixtio) este unirea a două sau mai multe bunuri mobile având proprietari diferiți, în așa fel încât își pierd individualitatea, se topesc în bunul nou rezultat, lucrurile componente nu mai pot fi recunoscute, nu se mai pot distinge unele de altele. Este cazul a două metale topite împreună ori a două lichide amestecate.

Amestecul se deosebește de adjuncțiune, unde obiectele, deși unite, se pot recunoaște și distinge unele de altele. Se deosebește, de asemenea, de specificațiune, pentru că formarea lucrului nou nu presupune munca, manopera cuiva.

În baza regulilor accesiunii, proprietarul lucrului principal devine proprietarul lucrului nou obținut (amestecului), cu obligația de a-l despăgubi pe proprietarul lucrului accesoriu. Este principal bunul care are o valoare mai mare sau care este în cantitate mai mare.

Dacă nu se poate stabili că un lucru este principal, lucrul nou va aparține în coproprietate proprietarilor materialelor în proporție cu câtimea, calitatea și valoarea materiilor lor (art. 511 C.civ.).

CAPITOLUL 3

UZUCAPIUNEA, MOD DE DOBÂNDIRE

A DREPTURILOR REALE

3.1.Probleme introductive privind prescripția achizitivă.

3.1.1. Noțiune.

Codul civil român reglementează două forme ale prescripției achizitive: una generală, de drept comun pentru împlinirea căreia nu este necesară decât o posesie obișnuită exercitată pe durata a 30 de ani și cea de-a doua specială, pentru care termenul este redus la 10 până la 20 de ani, având în vedere calitățile cerute posesiei, respectiv de a fi fost exercitată în temeiul unui just titlu și cu bună-credință.

Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege.

3.1.2.Reglementare.

Deși în Codul civil regulile cu privire la prescripția achizitivă erau cuprinse în același titlu (Titlul XX) cu cele referitoare la prescripția extinctivă, cele două instituții nu se pot confunda; prescripția achizitivă are ca efect dobândirea unor drepturi, pe când prescripția extinctivă are ca efect încetarea posibilității de a obține realizarea, prin constrângere, a unor drepturi. Distincția dintre ele este cu atât mai evidentă cu cât prin Decretul nr. 167/1958 prescripția extinctivă a primit o reglementare distinctă. Este adevărat că, și în prezent, există unele reguli comune în privința celor două feluri de prescripție, în special regulile referitoare la calculul termenelor de prescripție dar această împrejurare nu contrazice cu nimic totala diferență de efecte juridice între cele două prescripții.

3.1.3. Importanța instituției.

În sistemul Codului civil român în vigoare uzucapiunea este concepută, alături de ocupațiune, ca o probă absolută a dreptului de proprietate.

Titlurile translative fac dovada relativă a dreptului de proprietate, pentru a se putea face o dovadă absolută ar trebui ca titlul să provină de la o persoană care are calitatea de proprietar (adevărat proprietar) iar această persoană si fi dobândit, la rândul ei bunul de la un adevărat proprietar și tot așa. Acest lucru este, de cele mai multe ori imposibil de demonstrat.

Or, uzucapiunea înlătură aceste dificultăți, deoarece acela care reușește să dovedească faptul că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune nu mai are a suferi rigorile impuse de probatio diabolica. Uzucapiunea prezintă importanță din mai multe puncte de vedere.

Mai întâi, deși posesia este o stare de fapt, este posibil ca, voind a-și procura un titlu de dobândire care face dovada absolută a dreptului său, însuși proprietarul bunului să aibă interes a despărți – în persoana sa – posesia pe care o exercită de dreptul de proprietate asupra bunului și să invoce uzucapiunea. Prin aceasta sunt înlăturate dificultățile amintite ale probei dreptului de proprietate.

În al doilea rând, nevoia de stabilitate a raporturilor juridice, mai ales în privința imobilelor, conduce la recunoașterea de efecte juridice aparenței de proprietate create în persoana celui care se comportă timp îndelungat ca proprietar al bunului, deși poate să fie numai un posesor, în sfârșit, uzucapiunea, în măsura în care apare ca un efect al posesiei prelungite în timp, despărțită de dreptul de proprietate, poate să reprezinte o sancțiune împotriva adevăratului proprietar, care, dând dovadă de o anumită neglijență, a delăsat bunul timp îndelungat.

3.1.4. Justificare.

Spre deosebire de contractul translativ de proprietate, uzucapiunea operează un transfer al proprietății în beneficiul unui posesor neproprietar și în lipsa exprimării unui consimțământ în acest sens de către adevăratul proprietar.

Justificarea reglementării uzucapiunii se observă atât prin raportare la nevoia de stabilitate a circuitului civil, cât și prin prisma conduitei adevăratului proprietar.

Astfel, pe de o parte, nevoia de stabilitate a situațiilor și a raporturilor juridice impune, la un moment dat, ca, în anumite condiții, să se recunoască efecte juridice aparenței îndelungate de proprietate, mergând până la transformarea unei situații de fapt într-o stare de drept.

Pe de altă parte, uzucapiunea se manifestă ca o veritabilă sancțiune îndreptată împotriva adevăratului proprietar pentru faptul că acesta, prin pasivitatea sa îndelungată, s-a desesizat de bun permițând intrarea unei alte persoane în posesia acestuia și, pe această bază, formarea aparenței de proprietate în favoarea acesteia din urmă.

3.2.Analiza posesiei și felurile uzucapiunii.

3.2.1. Posesia, condiție a prescripției achizitive.

Efect al posesiei, uzucapiunea presupune neapărat o posesie utilă, adică neatinsă de nici unul dintre viciile acesteia (art. 1847 C. civ.).

Astfel, în practica judecătorească s-a decis, pe drept cuvânt, că „pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune se cere doar ca posesia să se exercite public și să îndeplinească totodată celelalte condiții prevăzute de art. 1847 C. civ., pentru ca proprietarul să poată afla de posesia ce se exercită împotriva sa. Legea nu prevede însă și condiția ca proprietarul să aibă efectiv cunoștință de împrejurarea că bunul său este posedat de altul.

De asemenea, Curtea Supremă de Justiție a decis recent, în cadrul soluționării unui recurs în interesul legii că „detenția locatarului, fiind viciată de precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune, la dobândirea proprietății asupra imobilului ce face obiectul locațiunii”.

Fostul Tribunal Suprem a statuat că stăpânirea unei construcții de către o persoană alta decât proprietarul acesteia, dar cu îngăduința lui, nu este aptă a duce la dobândirea, prin uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra construcției respective, deoarece acea persoană nu exercită o posesie utilă, fiind numai un detentor precar.

Practica judecătorească a fost confruntată și cu problema de a se ști dacă moștenitorii aflați în indiviziune pot dobândi bunuri succesorale prin uzucapiune. S-a decis că moștenitorii sunt presupuși că stăpânesc bunurile succesorale unii pentru alții cât timp se găsesc în stare de indiviziune, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Prin excepție însă, stăpânirea de către unul dintre moștenitori a unui bun succesoral este aptă să ducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, dacă a intervenit o manifestare exterioară din partea sa, care să demonstreze că a înțeles să transforme posesia din comună în exclusivă, adică s-a produs o intervertire în fapt a posesiei.

Jurisprudența mai recentă a confirmat ideea că detenția precară, oricât de îndelungat ar fi exercițiul acesteia, nu se bucură de efectul juridic al dobândirii proprietății asupra bunului deținut.

3.2.2. Bunurile care pot fi uzucapate.

Pot fi dobândite prin uzucapiune dreptul de proprietate privată și dezmembrămintele acestuia, uzufructul, uzul, abitația, servituțile, dacă sunt continue și aparente și, cel puțin teoretic, superficia.

Determinarea domeniului de aplicare a uzucapiunii presupune identificarea categoriilor de bunuri cărora li se poate aplica acest mod de dobândire.

Uzucapiunea este aplicabilă bunurilor imobile și, excepțional, bunurilor mobile. Se consideră, în mod tradițional, că uzucapiunea nu este de conceput decât în privința unor bunuri imobile, precum terenuri sau construcții.

Fără a tăgădui valoarea de principiu a acestei teze, trebuie luate în considerare și dispozițiile în materie ale Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat. Semnificativ în acest context este, spre exemplu, art. 146 din lege, situat în capitolul XI intitulat „Prescripția achizitivă și extinctivă”: „În cazul în care bunul a fost dus într-un alt stat, unde se împlinește durata termenului uzucapiunii, posesorul poate cere să se aplice legea acestui din urmă stat, dacă sunt reunite, cu începere de la data deplasării bunului, toate condițiile cerute de menționata lege”.

În legătura cu uzucaparea bunurilor mobile se pot face anumite precizări.

Potrivit art. 1909 C. civ., bunurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo curgere de timp, cu îndeplinirea condițiilor impuse de această dispoziție legală.

În același timp, am reținut că dreptul de proprietate este drept perpetuu, fără distincție între bunurile imobile și cele mobile, ceea ce poate conduce la acceptarea imprescriptibilității acțiunii în revendicare mobiliară, de la terțul dobânditor de rea-credință, de la hoț sau de la găsitor; altfel spus, de la posesorul de rea-credință.

Evident că aceeași este situația când bunul mobil se găsește la un detentor precar.

Dacă este așa, înseamnă că trebuie să mergem cu raționamentul astfel construit până la ultimele lui consecințe, anume să recunoaștem posibilitatea dobândirii proprietății bunurilor mobile prin uzucapiune chiar de către posesorul de rea-credință. Altfel, ar însemna să existe o inegalitate de tratament între posesorul de rea-credință al unui bun imobil care-l poate dobândi, în proprietate, prin uzucapiune, ceea ce n-ar putea face posesorul de rea-credință al unui bun mobil.

Uzucapiunea este inaplicabilă bunurilor proprietate publică. În acest sens, art. 1844 C. civ. prevede că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”.

De altfel, în acest caz, imprescriptibilitatea achizitivă este consecința firească a inalienabilității ce caracterizează regimul juridic al acestor bunuri (art. 136 alin. 4 teza întâi din Constituție).

3.2.3. Felurile uzucapiunii.

Uzucapiunea poate fi de două feluri:

uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890 C. civ.);

uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, după distincțiile stabilite în art. 1895 C. civ., când posesia a fost de bună-credință și s-a întemeiat pe un just titlu.

3.3.Uzucapiunea de 30 de ani.

3.3.1. Principii.

Sediul materiei îl reprezintă art. 1890 C. civ., care afirmă că „toate acțiunile (…) reale (…) se vor prescrie prin 30 de ani, tară ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu, și fără să i se poată opune reaua-credință”.

Deși în dreptul roman și în vechile legiuiri românești (Codul Calimach), posesorul de rea-credință nu putea dobândi proprietatea oricât de lungă ar fi fost stăpânirea exercitată asupra bunului, singurul mijloc pentru ocrotirea posesiei sale fiind excepția cu care se putea apăra împotriva celor care i-o contestau, Codul civil recunoaște posesorului posibilitatea de a „prescrie prin 30 de ani, fără […] să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință” (art. 1890). Ca efect al prescripției, un asemenea posesor va putea nu doar să-și apere posesia, ca stare de fapt, ci chiar să revendice bunul, inclusiv de la adevăratul său titular, în cazul în care a pierdut ulterior posesia asupra lui.

3.3.2. Condiții de invocare.

Spre deosebire de uzucapiunea scurtă de 10-20 de ani, uzucapiunii lungi nu i se cere, pentru a-și produce efectele, decât îndeplinirea unei singure condiții: exercitarea pe durata termenului de 30 de ani, prevăzut de lege, a unei posesii veritabile, neviciate. De aceea, este posibil ca prescripția de 30 de ani să-l transforme într-un adevărat proprietar chiar și pe acela care a luat în stăpânire bunul altuia în mod nelegitim.

3.3.2.1. Condiția unei posesii utile.

Ceea ce va trebui să dovedească posesorul care invocă în favoarea sa efectele uzucapiunii de 30 de ani este că stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului respectiv a fost o adevărată posesie, respectiv că reunea cele două elemente constitutive precum și toate calitățile cerute pentru ca posesia să fie utilă

Elementul material al posesiei invocate trebuie să fie format din acte materiale de stăpânire efectivă, invocarea unor înscrisuri, cum sunt de exemplu un proces-verbal de grănițuire sau adeverința de plată a impozitului, fiind insuficientă. Când astfel de acte materiale nu au fost realizate, uzucapiunea nu poate fi invocată, chiar dacă bunul fusese abandonat sau lipsit de întreținere din partea proprietarului Până la recenta abrogare a Decretului nr. 111/1951, în dreptul românesc un asemenea imobil abandonat putea deveni proprietatea statului, potrivit procedurii speciale reglementate de acest act normativ.

În orice caz, actele care compun elementul material trebuie să caracterizeze o atitudine subiectivă specifică unui adevărat titular de drept. Persoana care ar fi sesizat administrația financiară conform procedurii în prezent abrogate, despre existența unui imobil abandonat, fără stăpân și s-ar fi oferit să-l cumpere, nedovedind o asemenea atitudine, nu ar putea ulterior invoca în favoarea sa

prescripția achizitivă. Dacă asupra bunului s-a exercitat o detenție precară, de exemplu de către un locatar, arendaș sau uzufructuar (care este detentor precar în privința nudei-proprietăți), prescripția achizitivă se va putea realiza numai în favoarea celui care posedă prin intermediul acestora, celui pentru care ei exercită stăpânirea. Pentru a beneficia de prescripția achizitivă, proprietarul poate invoca în favoarea sa actele de stăpânire exercitate în numele lui de către arendaș, de către uzufructuar ori de către antreprenorul care a executat pentru el lucrări de construcție pe teren și chiar de către beneficiarul unei servituti de trecere, care plătea o „indemnitate de servitute” exercitând, alături de dreptul său de trecere și o posesie pe seama celui care se comporta ca proprietar al fondului aservit”.

Pentru ca actele materiale de stăpânire să fie raportate la intenția de a se comporta ca titular – animus domini – caracteristică posesiei este necesar ca acela care le realizează sau pe seama căruia sunt realizate să se fi comportat în general, în mod continuu ca adevărat titular al dreptului, să nu fi făcut doar unele din actele specifice acestuia. Un act izolat, cum este, de exemplu, văruirea pe ambele fețe a zidului prezumat comun, nu a fost considerat suficient pentru a constitui posesia necesară dobândirii prin prescripție achizitivă a unui drept de proprietate exclusivă asupra lui. S-a refuzat, de asemenea, beneficiul uzucapiunii aceluia care nu s-a comportat așa cum ar fi făcut un adevărat proprietar, neasigurând imobilul împotriva incendiilor și nefăcând reparațiile necesare. În aprecierea acestui comportament nu se poate avea în vedere, desigur, decât un standard general: comportamentul pe care se poate presupune că l-ar avea un proprietar abstract, standard care însă evoluează de la o perioadă la alta.

Stăpânirea exercitată de către un coproprietar asupra bunului comun, asimilată de art. 1853 din Codul civil român cu detenția precară, dar socotită în dreptul francez o posesie atinsă doar de viciul echivocului se va putea transforma într-o posesie utilă în vederea uzucapiunii. Înlăturarea viciului echivocității posesiei, dacă ea este astfel calificată, este doar o chestiune de fapt, ce poate fi realizată prin acte din care să rezulte ferm intenția de a se comporta ca titular exclusiv – animus domini, în locul lui animus condomini. Unul dintre moștenitori va putea pretinde deci că a dobândit prin uzucapiune un imobil din succesiune, dacă va face dovada unor acte materiale care să releve intenția sa de a se comporta ca proprietar exclusiv, înlăturând orice posibilitate de echivoc asupra acesteia Dacă însă o asemenea stăpânire este asimilată detenției precare, ca în dreptul românesc, coproprietarul nu ar putea-o transforma în posesie utilă pentru a dobândi prin uzucapiune dreptul exclusiv, decât prin unul din modurile legale de intervertire (art. 1858 din Codul civil). Nu se poate caracteriza drept intervertire în posesie utilă, simpla stăpânire în fapt de către coproprietar a unei parcele din terenul comun mai mare decât ar corespunde cotei sale de proprietate, oricât s-ar fi prelungit aceasta în timp. Cu toate acestea, practica judiciară română admite și ea posibilitatea pentru coproprietar de a-și interverti „în fapt” stăpânirea în posesie veritabilă, care să-i servească pentru împlinirea prescripției achizitive împotriva celorlalți coproprietari. În general, o stăpânire cu titlu de detenție precară nu va putea fundamenta prescripția achizitivă, oricât de mult s-ar fi prelungit în timp, dacă ea nu a fost intervertită în posesie prin una din modalitățile legale. Cum printre aceste modalități nu se înscrie și simpla schimbare a voinței detentorului, concluzia potrivit căreia dacă locatarul dovedește că de la o anumită dată a folosit imobilul sau o parte din imobilul închiriat, în mod constant, neîntrerupt, netulburat, cu titlu de proprietar timp de 30 de ani, plătind și impozitul respectiv dobândește dreptul de proprietate prin uzucapiune este insuficient argumentată, mai ales față de interdicția cuprinsă în art. 1857 din Codul civil. Detentorul nu poate de aceea schimba, ci însuși sau prin persoane interpuse, stăpânirea cu titlu precar în posesie, în lipsa unui act juridic care să conducă la intervertire. Această schimbare nu ar putea rezulta decât din acte de rezistență prin care detentorul să nege exercitarea dreptului de către cel pentru care deține bunul (art. 1858 pct. 2 din Codul civil), intrând în conflict deschis cu acesta. Intervertirea nu va fi posibilă dacă titularul nu a fost cel puțin avizat despre schimbarea de atitudine a detentorului.

Imposibilitatea perpetuă pentru detentorul precar de a dobândi prin prescripție achizitivă a fost criticată pentru incertitudinea pe care riscă să o întrețină, propunându-se ca remediu admiterea acestei posibilități de dobândire, după ce obligația de restituire s-a stins. În realitate, legea prevede deja asemenea remedii, în situațiile în care precaritatea se transformă în posesie utilă prin unul din modurile de intervertire admise. În lipsa intervertirii în posesie, efectul achizitiv al unei asemenea stăpâniri ar fi greu de justificat, atâta vreme cât detentorul nu a negat prin acte cărora legea le atribuie o asemenea semnificație, dreptul titularului.

Cel care se prevalează de prescripția achizitivă nu are sarcina de a dovedi că posesia sa a întrunit toate calitățile cerute de lege spre a fi utilă ad usucapionem, revenind adversarului său, dacă le invocă să dovedească viciile care ar împiedica-o să fie utilă. Dacă pretinsul viciu este unul relativ, ca de exemplu violența sau clandestinitatea, numai aceia împotriva cărora ea are acest caracter îl vor putea invoca pentru a se apăra de prescripție (art. 1 862 alin. 2 din Codul civil).

3.3.2.2. Împlinirea termenului de 30 de ani.

Condiția termenului de 30 de ani a făcut deopotrivă obiectul unor aprecieri critice și al altora aprobative. Majoritatea autorilor consideră că durata lui este excesiv de lungă, având în vedere accelerarea ritmului de desfășurare a raporturilor juridice în societatea contemporană, care face ca securitatea tranzacțiilor să impună reducerea termenului de prescripție achizitivă. De altfel, mai multe legislații s-au modificat în acest sens, termenul fiind redus de exemplu în Italia, prin Codul civil din 1942, la 20 de ani sau în Marea Britanie la 12 ani. Împotriva acestei tendințe ar putea fi aduse argumente de ordin moral, ținând seama de faptul că acest termen lung de 30 de ani nu este aplicabil decât atunci când uzucapantul nu este de bună-credință și nu posedă în temeiul unui just titlu, fiind de aceea echitabil să se lase titularului dreptului un termen suficient de lung pentru a putea acționa împotriva „uzurpatorului”.

Desigur, în cele din urmă, stabilirea duratei mai lungi sau mai scurte a termenului necesar prescripției achizitive depinde și ea de concepția generală asupra proprietății. Dacă aceasta este privită ca un drept natural, absolut, de care titularul este liber să uzeze sau nu, după voința sa, chiar dacă se va admite ca un corectiv uzucapiunea, se va impune un termen cât mai lung pentru realizarea ei. Dacă însă proprietatea este privită în primul rând ca o funcție socială, tendința va fi evident spre a permite cât mai repede redistribuirea dreptului în favoarea celui care îl utilizează mai eficient din punct de vedere social.

Întrucât justificarea prescripției achizitive se regăsește mai ales în considerente care țin de probațiune, stabilirea unei anumite durate, mai lungi sau mai scurte a termenului necesar ține seama și de evoluția mijloacelor de probă a drepturilor subiective cărora li se aplică. Astfel, termenele mai scurte convin societăților în care aceste probe sunt mai puțin organizate, supuse rapid degradării sau dispariției, fiind de aceea necesar să se recurgă rapid la prezumția că cel ce posedă bunul este titular al dreptului, pentru a se pune capăt unor litigii care altfel, în lipsa altor dovezi, ar fi insolubile. Pe măsura organizării unor mijloace de dovadă mai rezistente și mai certe, apte de a servi timp îndelungat pentru a face dovada drepturilor titularilor, termenele de prescripție achizitivă se prelungesc, pentru ca însă atunci când drepturile ajung atât de consolidate încât posibilitatea unor uzurpări să fie extrem de diminuată, să se reducă din nou. Este suficient de ilustrativ pentru această idee, exemplul termenelor din sistemul de carte funciară, sensibil mai scurte decât acelea din Codul civil.

Totuși, evoluția spre reducerea termenelor nu este atât de evidentă în cazul prescripției achizitive, cum este pentru aceea extinctivă și poate nici atât de necesară, dacă se ține seama că domeniul principal de aplicare a acesteia din urmă este constituit din drepturi reale imobiliare. Existența unui anumit spirit de conservare, a unei oarecare încetineli în circulația lor juridică impune ca, în privința lor, posesia să nu capete semnificație decât dacă este prelungită suficient în timp. Cum se va vedea în cele ce urmează, împlinirea termenelor de prescripție poate fi amânată uneori excesiv ca rezultat al admiterii cu multă ușurință a unor cauze de întrerupere sau de suspendare, care fac ca, în realitate, durata necesară pentru a prescrie să fie mult mai mare decât aceea prevăzută în lege.

În loc de concluzie, o subliniere se impune a fi făcută sau repetată: această condiție a posesiei utile exercitate timp de 30 de ani se cere a fi îndeplinită atât pentru invocarea uzucapiunii ca temei al acțiunii în revendicare exercitate de uzucapant împotriva celui care l-ar fi deposedat de bun, cât și pentru utilizarea ei ca mijloc de apărare, respectiv ca o excepție în acțiunea îndreptată de adevăratul proprietar împotriva uzucapantului.

3.4. Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani.

3.4.1. Noțiune și domeniu de aplicare.

3.4.1.1. Noțiune.

Constituind o excepție de la regula generală care este prescripția de 30 de ani, justificarea uzucapiunii scurte se regăsește în intenția de a privilegia, prin reducerea termenului necesar prescripției achizitive, pe acei posesori care pot invoca în favoarea lor pe lângă condițiile generale ale posesiei și un just titlu pe baza căruia au intrat cu bună-credință în stăpânirea imobilului. Având în vedere aceste condiții speciale, domeniul de aplicare a acestei forme de uzucapiune este și el mai restrâns decât al celei de 30 de ani. În măsura în care însă nu există reglementări derogatorii, uzucapiunii de 10 până la 20 de ani îi sunt aplicabile regulile de drept comun, astfel încât acela care, neîndeplinind condițiile generale, nu ar putea să se prevaleze de prescripția achizitivă de 30 de ani va fi exclus și de la beneficiul uzucapiunii scurte. Dacă însă posesorul îndeplinește deopotrivă condițiile prescripției de 30 de ani și pe acelea ale uzucapiunii scurte, el va putea invoca, la alegerea sa, pe oricare dintre ele, fără a i se putea impune una sau cealaltă.

Justificarea existenței acestei forme speciale a uzucapiunii rezultă din necesitatea de a se asigura celui care dobândește, cu bună-credință, un drept de la o persoană care nu era titularul lui și deci nu-l putea transmite, o situație similară cu aceea pe care ar fi avut-o dacă ar fi tratat cu adevăratul titular. Reglementarea ei poate fi privită ca o formă particulară de reparare în natură a pagubei ce ar fi pricinuite dobânditorului prin desființarea actului nevalabil încheiat, dintr-o eroare asupra calității persoanei cu care a contractat. Spre deosebire de regulile răspunderii delictuale, cel care este chemat să o repare nu este acela care ar fi săvârșit faptul ilicit ori s-ar fi îmbogățit fără temei legitim în detrimentul păgubitului, ci adevăratul titular al dreptului transmis. Înlăturarea nevalabilității actului determinată de lipsa calității de titular a transmițătorului, considerarea lui ca un act valabil încă din momentul în care dobânditorul a intrat în stăpânirea dreptului astfel transmis, reprezintă liniile directoare ale întregii reglementări a uzucapiunii scurte.

3.4.1.2. Domeniul de aplicare a uzucapiunii de 10 până la 20 de ani.

a) Bunuri supuse uzucapiunii scurte.

Sub aspectul lucrurilor care pot forma obiectul său, uzucapiunea de 10 până Ia 20 de ani se referă în exclusivitate la bunuri imobile determinate.

În afara beneficiului derivat din prezumția de proprietate reglementată de art. 1909 Cod civil, bunurile mobile pot constitui obiect pentru prescripția achizitivă de 30 de ani. Acela care ar intra cu bună-credință în posesia unui bun mobil de care proprietarul s-a desesizat de bunăvoie, nu are nevoie să aștepte 10 sau 20 de ani pentru a invoca uzucapiunea, devreme ce el este prezumat de îndată a fi adevăratul proprietar al bunului și nimeni nu va putea face nici o dovadă prin care să-i contrazică acest drept. Dar, chiar în situația în care bunul mobil ar fi ieșit din posesia adevăratului său proprietar fără voia acestuia, acela care l-ar dobândi cu bună-credință de la hoț sau de la găsitor nu va putea fi acționat în judecată decât într-un termen de 3 ani de la data la care bunul fusese pierdut sau furat, astfel încât nici pentru acesta uzucapiunea de 10-20 de ani nu va fi utilă. În sfârșit, hoțul sau găsitorul, nefiind de bună-credință și neputând invoca vreun just titlu al stăpânirii lor asupra bunului furat sau găsit, sunt și ei excluși de la beneficiul uzucapiunii scurte.

Întrucât art. 1895 se referă expres la un „nemișcător determinat”, o universalitate de bunuri cum este, de exemplu, o moștenire nu va putea constitui obiect al uzucapiunii de 10-20 de ani. Cel care cumpără o moștenire de la o persoană despre care crede în mod eronat că este adevăratul moștenitor nu va putea invoca așadar în favoarea sa această formă de uzucapiune.

b) Drepturile supuse uzucapiunii scurte.

Sub aspectul drepturilor reale imobiliare la care se aplică această formă specială a uzucapiunii, deși textul se referă numai la dreptul de proprietate, interpretarea care i s-a dat a fost, ca și în cazul art. 1837 citat anterior, una extensivă, fiind incluse în domeniul său și alte asemenea drepturi, cum este, de exemplu, dreptul de uzufruct. Desigur că în practică se întâmplă mai rar ca uzufructul să fie uzucapat distinct de nuda-proprietate. Totuși, este posibil ca o persoană să exercite acest drept cu bună-credință, în temeiul unui just titlu provenind de la altcineva decât adevăratul proprietar, astfel încât acțiunea confesorie pe care ar exercita-o împotriva sa acela care a dobândit dreptul de uzufruct de la cel în drept să-l constituie va putea fi paralizată de acesta prin invocarea uzucapiunii de 10-20 de ani. Se poate, de asemenea, imagina ca dreptul de uzufruct să fie uzucapat chiar de către nudul proprietar, care folosește bunul și îi culege fructele, cu bună-credință, în temeiul actului de renunțare la uzufruct făcut de o altă persoană decât adevăratul uzufructuar. Și în acest caz, adevăratul uzufructuar care va încerca să-și valorifice dreptul, își va putea vedea opusă uzucapiunea de 10-20 de ani. Putând forma obiectul unei posesii comune exercitate în mod concurent asupra aceluiași obiect, de către mai multe persoane de bună-credință și în temeiul unui just titlu, dreptul de coproprietate trebuie inclus și el în domeniul de aplicare a uzucapiunii scurte.

Cu privire însă la posibilitatea dobândirii în acest mod a servitutilor, majoritatea autorilor par a fi de acord că, în măsura în care acestea pot constitui obiect al posesiei, în legătură cu ele se va putea invoca numai prescripția achizitivă de 30 de ani, nu și uzucapiunea scurtă. Această restrângere a domeniului său de aplicare este justificată prin interpretarea literală a dispozițiilor art. 623 din Codul civil, care se referă exclusiv la dobândirea servituților prin posesia de 30 de ani. De altfel, îndeplinirea condițiilor speciale pe care le reclamă această formă specială a uzucapiunii este greu de imaginat în cazul servituților, asupra cărora chiar posibilitatea exercitării unei veritabile posesii este excepțională. Totuși, reunirea acestor condiții nu este cu totul exclusă.

Pentru motivele analizate deja în cazul uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de ipotecă și privilegiile reale sunt excluse și de la aplicarea formei speciale de 10-20 de ani. Art. 1800 din Codul civil reglementează însă posesia de 10-20 de ani ca o cauză de stingere a ipotecii, în cazul în care ea s-a exercitat cu bună-credință și în temeiul unui titlu translativ de proprietate, transcris în registrul de publicitate imobiliară.

c) Persoanele care pot invoca uzucapiunea scurtă.

Deosebit de cele care au fost deja menționate privitor la aptitudinea de a exercita posesia, respectiv de a invoca prescripția achizitivă de drept comun, în cazul uzucapiunii de 10 până la 20 de ani, pentru posesorul care stăpânește în temeiul unui just titlu se pune și problema aptitudinii sale de a fi dobândit drepturi pe acest temei, adică a capacității sale juridice. Lipsa capacității de exercițiu fiind sancționată, de regulă, cu nulitatea relativă, actul încheiat în asemenea condiții va putea servi drept just titlu în vederea uzucapiunii.

Atunci când lipsa capacității este sancționată cu nulitatea absolută, ca în cazul incapacități lor speciale de folosință instituite în vederea protejării unui interes general, cum este aceea referitoare la dobândirea de terenuri de către persoane fizice sau juridice străine, imposibilitatea de a invoca actul încheiat în aceste condiții ca just titlu va avea drept consecință și incapacitatea de a invoca uzucapiunea scurtă.

3.4.2. Justul titlu.

Justul titlu necesar posesorului este un act juridic care i-ar fi putut transfera proprietatea, respectiv dreptul dacă ar fi fost încheiat de adevăratul titular al acestuia. Calificativul „just” desemnează doar calitatea titlului de a fi îndeplinit condițiile de validitate prevăzute de lege pentru actul respectiv, neavând așadar, în acest context, vreo conotație morală. De altfel, funcția uzucapiunii scurte constă tocmai în acoperirea absenței de legitimitate a transmisiunii, derivate din lipsa calității transmițătorului.

Condiția justului titlu, respectiv a unui act de dobândire conform legii nu se referă decât la posesor, la acela care invocă uzucapiunea nu și la acela de la care el a dobândit. Este indiferent dacă acesta din urmă, la rândul său, avea un titlu legal sau a dispus fără nici un temei de dreptul altuia. Dacă însă uzucapantul avea cunoștință de lipsa ori viciile titlului celui de la care a dobândit, cealaltă condiție, adică buna sa credință este exclusă.

Pentru a putea constitui just titlu, în vederea uzucapiunii scurte, actul juridic în temeiul căruia a intrat în posesie uzucapantul trebuie să fie real, valabil (regulat), translativ de drept și definitiv.

3.4.2.1. Act juridic real.

Dacă în vederea culegerii fructelor, posesorului de bună-credință a unui bun frugifer îi este suficient un just titlu putativ, care poate să nu existe în realitate ci doar în reprezentarea sa subiectivă, pentru a se atribui posesiei efectul uzucapiunii de 10-20 de ani este necesar ca acest just titlu să fie unul real, efectiv. Uzucapantul care a intrat în posesia imobilului în calitate de legatar, în temeiul unui testament despre a cărui revocare nu avea cunoștință, deși este de bună-credință, nu are un just titlu real, ci doar unul putativ, care nu-i poate servi ca temei pentru uzucapiunea scurtă.

În caz de simulație, nu poate reprezenta un just titlu pentru uzucapiune actul juridic aparent, care este nereal, mincinos. Acela care apare în mod fictiv ca dobânditor al imobilului ce urma, conform actului secret dar real, să fie dobândit de o altă persoană nu se va putea prevala de actul său ca de un just titlu.

Condiția ca justul titlu să constea dintr-un act juridic real și nu putativ face criticabile acele soluții din practică prin care s-a recunoscut calitatea de just titlu succesiunii universale, considerându-se că un asemenea succesor care ignoră caracterul precar al detenției autorului său va putea uzucapa prin 10-20 de ani, ca și când buna sa credință ar ține loc de titlu. Confuzia a fost generată de enumerarea, în art. 1858 din Codul civil român, a succesiunii universale și cu titlu universal printre modurile legale de intervertire a detenției precare în posesie, dispoziții criticate de unii ca fiind contrare principiilor generale în materie de succesiuni, dar acceptate de alți autori, cu motivarea că ele sunt reflectarea influenței unor legi românești anterioare Codului civil.

Este adevărat că existența acestor dispoziții legale exprese nu poate fi ignorată, dar ele trebuie să-și găsească aplicarea exclusiv pentru situațiile la care se referă, adică la intervertirea detenției precare a autorului, ce nu ar fi putut conduce la uzucapiune indiferent cât timp ar fi durat, în posesie utilă pentru succesor, aptă să-l transforme în uzucapant. A considera însă că aceeași cauză are în plus și efectul reducerii termenului de uzucapiune la 10-20 de ani, extinzând astfel domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 1858, al căror caracter de excepție nu poate fi pus la îndoială, la alte situații decât acelea la care ele se referă înseamnă a contraveni regulii exceptio est strictissimae interpretationis și a încălca în acest fel voința legiuitorului.

Partizanii unei asemenea extinderi au folosit în sprijinul demonstrației lor și argumentul titlului pro herede din dreptul roman, fără a sesiza însă deosebirea de ipoteze: titlul pro herede constituia în dreptul roman un fundament al uzucapiunii numai atunci când posesorul a intrat în posesie cu convingerea că el era adevăratul succesor universal al proprietarului, deși nu avea această calitate -titlul său fiind doar putativ – în timp ce în situația avută aici în vedere, succesorul (adevărat) are credința greșită că autorul său era proprietarul imobilului, deși în realitate acesta nu era. În orice caz, un asemenea titlu existând doar în convingerea subiectivă a posesorului nu este unul real, efectiv, astfel încât nu ar trebui luat în considerare ca o condiție a uzucapiunii de 10-20 de ani. Credința posesorului unui imobil că este moștenitorul legitim al fostului proprietar al acestuia nu poate conduce la uzucapiune în 10-20 de ani dacă nu este unită cu un just titlu real.

Admițând că titlul pro herede ar putea reprezenta o justă cauză pentru uzucapiunea scurtă, practica judiciară a cerut totuși să existe în mod real o succesiune deschisă, nefiind suficient ca persoana despre a cărei succesiune se discută să fie dispărută în fapt, dacă nu au fost îndeplinite formalitățile de declarare a absenței, potrivit vechii reglementări, respectiv de declarare judecătorească a morții, conform Decretelor nr 31 și respectiv nr. 32 din 1954.

Condiția ca justul titlu să fie real, efectiv implică de asemenea existența unei depline concordanțe între obiectul actului juridic invocat ca just titlu și imobilul care se intenționează a fi uzucapat, în sensul că actul juridic trebuie să privească exact imobilul respectiv și în totalitatea sa. Cumpărătorul unui teren a cărui întindere este precizată în contract, dar care intră în fapt în posesia și a unor parcele învecinate, crezând că le-a cumpărat și pe acelea, nu va putea invoca în privința lor uzucapiunea de 10-20 de ani, pentru că îi lipsește pentru ele un just titlu real.

Neconcordanța dintre imobilul posedat și acela care a format obiectul actului considerat ca just titlu poate rezulta uneori din lipsa de precizie sau confuzia în legătură cu numerotarea din cadastru sau din cartea funciară. Chiar dacă înstrăinarea terenurilor este un act juridic solemn, pentru valabilitatea căruia se cere forma autentică, solemnitatea nu implică și utilizarea unor anumite formule „sacramentale” ,astfel încât nu este neapărat nevoie ca în cuprinsul lui să fie indicate expres toate parcelele, cu numerele lor topografice, dacă se poate stabili, potrivit art. 977 și urm. din Codul civil, că acestea au format în totalitate obiectul actului. Dacă însă dimpotrivă, indicarea în actul autentic a unei parcele a fost doar rezultatul unei confuzii a notarului care l-a întocmit sau atunci când actul nu cuprinde elemente suficiente pentru a permite aplicarea lui la imobilul posedat, în privința parcelei sau imobilului respectiv nu se poate considera că există un just titlu real pe care să se întemeieze uzucapiunea scurtă.

3.4.2.2. Act juridic valabil.

Pentru ca actul juridic care a constituit temeiul intrării în posesia imobilului să poată fi invocat de posesor ca just titlu este necesar ca existența sa reală să fie una juridică, adică nu este suficient ca actul să fi fost încheiat în realitate, ci se cere ca el să fi fost valid, apt să producă efectele juridice avute în vedere de părți, dacă se face abstracție de lipsa calității de titular a înstrăinătorului. Aceasta înseamnă că actul care constituie just titlu trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond și de formă cerute de lege, singurul viciu pe care-l poate acoperi uzucapiunea de 10-20 de ani fiind lipsa dreptului înstrăinătorului. Orice alt viciu de care ar fi atins actul juridic îl exclude de la calitatea de just titlu pentru uzucapiune, concluzia contrară riscând să pună în pericol întregul sistem legal de transmitere a dreptului de proprietate imobiliară. Cu toate acestea, instanțele au recunoscut uneori calitatea de just titlu unor acte încheiate cu adevăratul titular.

Dacă pentru a fi îndreptățit la culegerea fructelor bunului, posesorul poate invoca un just titlu provenind chiar de la adevăratul titular al dreptului asupra acestuia, pentru a beneficia de uzucapiunea scurtă va avea nevoie de un just titlu provenind de la altcineva decât titularul dreptului uzucapat. Când actul invocat ca just titlu provine de la adevăratul titular, posesiunea ce se exercită este o posesiune de proprietar, iar nu o posesiune pentru a dobândi prescripțiunea și nu există nici un interes de a se acoperi prin prescripție un viciu ce nu rezultă din lipsa titlului de proprietate. Prin urmare, când actul este încheiat chiar cu titularul dreptului transmis, fie el este valabil și atunci nu mai este nevoie de uzucapiune, dobânditorul exercitând posesia ca prerogativă a dreptului valabil transmis, fie este nul pentru un motiv oarecare – altul decât lipsa calității înstrăinătorului – și atunci este inapt să constituie un just titlu. Un act juridic nul pentru un alt motiv nu va constitui just titlu chiar dacă dobânditorul a ignorat cauza de nulitate, fiind deci de bună-credință.

Este adevărat că tendințele sesizabile de renaștere a formalismului, în special în cazul transmisiunii unor drepturi imobiliare – prin impunerea formei autentice ad validitate/v și a unor formalități de publicitate imobiliară – fac ca practic, un act încheiat cu un neproprietar să fie destul de rar, ceea ce restrânge considerabil sfera celor care ar putea beneficia de favoarea creată prin reglementarea uzucapiunii scurte. Cel mai adesea, dobândirea de la neproprietar vizează includerea în act a unei suprafețe mai mari decât aceea al cărei proprietar este vânzătorul, a unor parcele sau fâșii care aparțin imobilului vecin, caz în care uzucapiunea va acționa ca un mijloc de delimitare și de pacificare a frontierelor.

De la regula potrivit căreia justul titlu trebuie să provină de la un non dominus o singură excepție este admisă, anume situația înstrăinării succesive a unui imobil către doi cumpărători diferiți. Potrivit regulii qui prior tempore…, în concursul dintre cei doi cumpărători va avea câștig de cauză nu acela care a cumpărat primul, ci acela care a îndeplinit primul formalitățile de publicitate, adică – în sistemul Codului civil – acela care și-a transcris mai întâi dreptul dobândit. Dacă cel care transcrie mai întâi este al doilea dobânditor, însă primul cumpărător a exercitat o posesie utilă de 10 până la 20 de ani, uzucapiunea va opera în favoarea lui chiar împotriva celui care și-a transcris dreptul. Când însă cel de-al doilea dobânditor invocă în favoarea sa uzucapiunea, aceasta nu mai este o excepție, ci o aplicare deplină a regulii, pentru că actul pe care se întemeiază provine de la un neproprietar, vânzătorul pierzând calitatea de proprietar în momentul primei înstrăinări.

Chiar dacă actul care a servit ca temei al luării în stăpânire a imobilului a fost încheiat cu un non domino însă nu îndeplinește condițiile de fond și de formă impuse de lege ad validitatem, el nu poate constitui just titlu, astfel încât dobânditorul nu se va putea prevala, pe baza Iui, de uzucapiunea scurtă. Nu va putea fi deci invocat ca just titlu un act lovit de nulitate absolută, indiferent care ar fi fost cauza – de fond sau de formă – a acestei nulități, potrivit art. 1897 alin. 2 din Codul civil, un titlu nul neputând servi de bază a prescripției de 10 până la 20 de ani. În această privință, reglementarea din Codul civil român este mai generală și, de aceea, mai cuprinzătoare decât cea din Codul francez, care se referă expres numai la nulitatea absolută rezultând din neîndeplinirea condițiilor de formă cerute titlului. Doctrina și practica franceză au admis însă și ele că, alături de cauza de nulitate rezultând din nerespectarea condițiilor de formă ad solemnitatem, pentru identitate de motive, actul nu este apt de a servi ca just titlu nici în cazul în care nulitatea ar rezulta din încălcarea unei condiții de fond.

3.4.2.3. Act juridic translativ.

Pentru ca actul juridic pe baza căruia posesorul a intrat în stăpânirea imobilului să poată reprezenta un just titlu, este necesar ca acesta să fi fost un act constitutiv sau translativ, adică să fi fost apt să constituie sau să transfere dreptul real asupra dobânditorului, dacă ar fi fost încheiat cu adevăratul său titular.

Sunt asemenea acte, susceptibile de a fi invocate ca just titlu: vânzarea, donația, schimbul, darea în plată, legatul cu titlu particular, aportul unui imobil la constituirea unei societăți. Dintre hotărârile judecătorești pot servi drept just titlu ad usucapionem numai acelea care, prin excepție de la regula generală, au efect constitutiv și nu declarativ de drepturi, cum este de exemplu ordonanța de adjudecare a imobilului la licitație, în cazul urmăririi silite imobiliare, dacă imobilul urmărit nu aparținea în realitate debitorului. Interesul de a invoca însă ordonanța de adjudecare ca just titlu este diminuat de faptul că acțiunea în revendicarea imobilului de către adevăratul proprietar este prescriptibilă în termen de 5 ani, potrivit art. 561 din Codul de procedură civilă, deci într-un termen care este oricum mai scurt decât acela necesar uzucapiunii. Hotărârea pronunțată în temeiul unui antecontract de vânzare-cumpărare a unui imobil, în temeiul art. 1075 din Codul civil, care urmează să țină loc de contract autentic ar putea fi și ea luată în considerare ca just titlu, dacă vânzătorul nu era adevăratul proprietar. Antecontractul însă, respectiv promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nu poate fi folosit ca just titlu, pentru că efectul acestuia nu este acela de a transfera vreun drept real, ci doar de a da naștere unei obligații de a încheia în viitor un alt act juridic, a cărui neexecutare din partea debitorului îl îndreptățește pe creditor să ceară executarea silită, inclusiv prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract, și aceasta chiar după abrogarea Decretului nr. 144/1958.

Partajul nefiind un act translativ, ci declarativ de drept nu reprezintă un just titlu pentru uzucapiune. Dacă însă, la dizolvarea și lichidarea unei societăți, împărțindu-se activul net rămas după lichidarea pasivului se atribuie un imobil unui asociat, acest act poate fi considerat un just titlu. La fel, actul de împărțire a bunurilor comune ale soților are, în principiu, caracter declarativ, dar dacă în urma împărțelii se atribuie unui soț un bun imobil care a aparținut exclusiv celuilalt – pentru a compensa valoarea unor bunuri comune atribuite acestuia – actul respectiv va putea fi folosit de către soțul dobânditor ca just titlu împotriva adevăratului proprietar al imobilului.

Tranzacția este și ea un act declarativ, care nu poate fi invocat ca just titlu dacă poartă chiar asupra imobilului litigios. În cazul în care însă, pentru a stinge procesul, una dintre părți transferă celeilalte un imobil care-i aparține și care nu forma obiectul litigiului respectiv, tranzacția va putea constitui pentru dobânditor un just titlu în vederea uzucapiunii scurte.

Pentru că îi lipsește efectul translativ, vânzarea unei parcele nedeterminate dintr-un ansamblu nu poate fi luată în considerare ca just titlu decât din momentul în care parcela respectivă este individualizată. Pentru considerente similare nu poate constitui just titlu așa-numita convenție de porte-fort, prin care o persoană se obligă să-l convingă pe proprietar să vândă co-contractantului imobilul, nici aceea prin care coproprietarii se înțeleg să folosească părți determinate din terenul comun, convenții care nu au nici ele caracter translativ de drepturi.

Așa cum s-a menționat deja, extinzând nejustificat norma de excepție din art. 1858 Cod civil, jurisprudența a admis că succesiunea – inclusiv cea legală – nu este numai o cauză de intervertire a detenției precare în posesie, ci și un titlu apt să conducă la uzucapiunea de 10-20 de ani. „Succesiunea fiind enumerată printre modurile de a dobândi proprietatea (art. 644 Cod civil) constituie prin ea însăși un titlu, care unit cu buna-credință duce la prescripția de 10 ani”. Actele enumerate în art. 1897 din Codul civil, ca exemple de just titluri, respectiv vânzarea și schimbul sunt însă acte translative cu titlu particular, care au ca obiect un anumit bun determinat, așa cum de altfel o cere și art. 1895. Cum succesiunea reprezintă, de regulă, un mod de transmitere nu a unui bun determinat, ci a unei universalități, chiar dacă s-ar trece peste condiția ca justul titlu să fie un act real, nu se poate considera că este și ea vizată prin aceste dispoziții, pentru a putea fi invocată în vederea uzucapiunii scurte. Singura ipoteză admisibilă ar fi aceea a legatului cu titlu particular, căruia principiul amintit nu-i este aplicabil, iar bunul asupra căruia i se transferă dreptul este determinat.

Nefiind un act juridic în sensul de negotium, ci doar un înscris prin care se constată calitatea de succesor și întinderea drepturilor născute din succesiune, certificatul de moștenitor nu constituie just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani.

Textul art. 1897 din Codul civil se referă expres la un „titlu translativ de proprietate”, dar întrucât pentru argumentele expuse în paragraful respectiv, în domeniul de aplicare a uzucapiunii scurte sunt incluse și alte drepturi reale: dreptul de uzufruct, dreptul de superficie, chiar unele servituti, înțelesul care trebuie atribuit acestei expresii din lege nu coincide exact cu acela de act juridic translativ, prin care se strămută un drept dintr-un patrimoniu în altul. Deși practica judiciară pare să nu fi fost confruntată cu asemenea ipoteze și nici doctrina nu s-a preocupat în mod special de această chestiune, nu se poate exclude calitatea de just titlu, apt să servească în vederea uzucapiunii scurte, actelor juridice constitutive prin care o persoană care nu are calitatea necesară constituie în favoarea alteia drepturi noi, inexistente anterior. Astfel, actul prin care o persoană care nu are calitatea de proprietar constituie în favoarea alteia un drept de uzufruct sau de servitute va putea fi invocat de dobânditor ca just titlu, în vederea dobândirii prin uzucapiune a dreptului respectiv. Dacă acestor acte nu li s-ar recunoaște aptitudinea de a fi invocate ca just titlu s-ar ajunge la situația paradoxală în care, dacă obiectul actului l-ar constitui dreptul de proprietate, pe care transmițătorul nu-l avea, acesta să poată fi dobândit prin prescripția de 10-20 de ani, dar dacă ar fi vorba de drepturi mai puțin complete, acestea să nu poată fi dobândite decât prin prescripția de 30 de ani. Interpretarea care trebuie, de aceea, reținută pentru dispozițiile legal menționate este în sensul că prin acestea s-a urmărit excluderea de la calitatea de just titlu numai a actelor declarative, prin care părțile nu fac altceva decât să-și definitiveze drepturi preexistente.

3.4.2.4. Act juridic definitiv.

Cum actul care constituie just titlu trebuie să fi fost apt a-și produce efectul translativ dacă ar fi fost încheiat cu adevăratul titular, este necesar ca acest efect să nu fi fost supus vreunei condiții suspensive sau rezolutorii, respectiv ca actul să fi fost definitiv.

În cazul în care efectul translativ al actului era afectat de o condiție suspensivă, calitatea sa de just titlu și deci utilitatea posesiei în vederea uzucapiunii scurte va începe numai la data îndeplinirii ei. Deși îndeplinirea condiției produce efecte retroactiv, de la data încheierii actului, termenul de 10-20 de ani necesar uzucapiunii nu se va socoti decât din momentul realizării condiției, întrucât ficțiunea retroactivității nu va putea transforma, în fapt, în posesie utilă, o detenție precară așa cum este aceea a dobânditorului sub condiție suspensivă.

Dacă însă actul este supus unei condiții rezolutorii sau unei alte cauze de revocare ori de rezoluțiune, acesta va fi de la început eficace, în sensul că dobânditorul exercită, din chiar momentul încheierii actului, o posesie utilă, corespunzătoare dreptului care trebuia să-i fie transmis, dacă acesta ar fi provenit de la adevăratul titular. El va putea fi invocat ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani, dacă termenul legal s-a împlinit înainte de realizarea condiției sau de valorificarea cauzei de revocare sau rezoluțiune. În caz contrar, împlinirea condiției ori revocarea sau rezoluțiunea actului vor avea ca efect desființarea retroactivă a acestuia și, prin urmare, dispariția justului titlu, astfel încât posesia exercitată nu va putea fi invocată decât, eventual, ca temei al prescripției de 30 de ani. S-a decis totuși că împotriva acțiunii de reducțiune exercitată de moștenitor, beneficiarul donației nu se poate prevala decât de prescripția de drept comun de fi de 30 de ani.

3.4.2.5. Dovada justului titlu în vederea uzucapiunii de 10-20 de ani.

Dovada justului titlu se face după regulile generale de probă aplicabile actelor juridice, sarcina probei revenind uzucapantului, pentru că el este acela care-l invocă în favoarea sa. Vor putea fi utilizate așadar în acest scop, de regulă, înscrisuri – autentice sau sub semnătură privată – și, în mod excepțional, în condițiile art. 1197, 1198 din Codul civil și celelalte probe admise de lege, întrucât lipsa înscrisului constatator nu împiedică luarea în considerare a actului ca just titlu. Bineînțeles, dovada cu alte mijloace de probă nu este permisă dacă actul care constituie just titlu este supus unor condiții speciale de formă ad validitatem sau adprobationem.

Întrucât posesorul invocă drept just titlu un act față de care adevăratul proprietar este terț, înscrisul sub semnătură privată poate servi ca probă numai dacă a dobândit dată certă.

3.4.3. Titlul nul, anulabil și titlul putativ.

Un titlu nul, lovit de nulitate absolută, nu poate servi ca bază a uzucapiunii de la 10 la 20 de ani.

O donație nulă absolut din cauza lipsei formei autentice prescrise de art. 813 din Codul civil nu va putea fi invocată de donatar drept just titlu al uzucapiunii sale asupra imobilului, tot așa cum nu poate fi astfel utilizat nici un act de vânzare-cumpărare a unui teren, încheiat în altă formă decât aceea autentică impusă de art. 2 din Legea nr. 54/ 1998. Cum o astfel de nulitate poate fi invocată oricând și de către orice persoană interesată, inclusiv de către adevăratul proprietar, consecința va fi desființarea actului, cu efect retroactiv și deci lipsirea posesorului de justul titlu necesar.

Există însă situații în care legea admite totuși acoperirea nulității absolute a actului, generată de nerespectarea condițiilor de formă impuse, ca în cazul art. 1167 din Codul civil care permite confirmarea unei donații lovite de nulitate de formă, prin executarea ei voluntară de către moștenitorii donatorului. Doctrina a considerat că, pentru identitate de motive, aceste dispoziții sunt aplicabile și testamentelor. Înlăturarea în acest mod a nulității absolute este oare de natură a transforma actul într-un just titlu valabil? Dacă se are în vedere că executarea voluntară de către moștenitorii donatorului sau testatorului – care prin ipoteză nu era adevăratul proprietar – nu reprezintă decât o renunțare la dreptul lor personal de a se prevala de nulitatea absolută sau mai mult îndeplinirea de către aceștia a unei obligații naturale, a cărei repetițiune nu o mai pot cere, concluzia nu poate fi alta decât aceea că adevăratul proprietar nu este legat de această renunțare și poate invoca nulitatea absolută a actului, cu aceleași efecte ca în situația menționată anterior. În caz contrar, s-ar ajunge pe această cale Ia modificarea regimului juridic general al nulității absolute.

Pentru considerente similare, nu poate servi drept just titlu nici un act juridic nul pentru cauză ilicită ori imorală sau pentru încălcarea unei incapacități speciale de folosință, instituită pentru ocrotirea unui interes general. Astfel, un contract de cumpărare – de la un neproprietar – a unui teren, de către o persoană fizică ce nu are cetățenia română și domiciliul în România sau de către o persoană juridică ce nu are naționalitatea română și sediul în România ori de către o persoană care ar deveni astfel proprietar a mai mult de 100 ha, fiind lovit de nulitate absolută pentru încălcarea interdicțiilor prevăzute în Legea nr. 54/1998 și respectiv în art. 67 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 modificată și republicată, nu constituie un just titlu valabil. De asemenea, ordonanța de adjudecare a unui imobil în favoarea celui prin intermediul căruia se realizează vânzarea – executor judecătoresc, în procedura civilă română – nu ar putea servi ca just titlu, întrucât încălcând interdicția prevăzută de art. 1308 din Codul civil, este nulă absolut.

Dacă însă nulitatea actului care a servit ca just titlu nu a fost una absolută ci relativă, care nu poate fi invocată decât de persoana ocrotită prin dispozițiile încălcate la încheierea lui, actul va putea fi utilizat ca just titlu dacă dobânditorul a ignorat cauza de nulitate și dacă termenul uzucapiunii s-a împlinit anterior valorificării acesteia de către cel îndreptățit, pe calea unei acțiuni în anulare (art. 1897 alin.3 din Codul civil român). Astfel, actul încheiat de către o persoană lipsită de capacitatea de exercițiu necesară sau al cărei consimțământ a fost viciat poate constitui just titlu. Un act de înstrăinare a unui teren agricol încheiat cu încălcarea dreptului de preemțiune prevăzut de art. 5 din Legea nr. 54/1998 fiind, conform art. 14 din acest act normativ, anulabil, poate de asemenea constitui just titlu. Adevăratul proprietar nu este îndreptățit să se prevaleze de această nulitate dispozițiile legale încălcate nevizând ocrotirea interesului său. Actul lovit de nulitate parțială poate servi ca just titlu dacă nulitatea se limitează la o clauză accesorie, care nu pune în discuție titlul în întregul său. Nu poate fi însă considerat just titlu un act lovit de nulitate relativă încheiat cu adevăratul proprietar.

Codul civil nu cuprinde dispoziții exprese care să impună condiția transcrierii în registrul de publicitate a actului care este invocat ca just titlu decât pentru uzucapiunea unei sarcini ipotecare (art. 1800). S-a considerat de aceea că transcrierea nu este necesară pentru justul titlu, mai ales că înregistrările respective sunt destinate tocmai ocrotirii dobânditorului împotriva înstrăinărilor ulterioare, ori acesta nu are interes să se prevaleze de lipsa ei. Această lacună a legii nu poate fi decât regretabilă, întrucât transcrierea este o condiție generală pentru ca actul de înstrăinare să fie opozabil terților, iar în ipoteza avută în vedere pentru uzucapiunea scurtă, adevăratul proprietar este terț față de actul care constituie just titlu. Dobânditorul nu I-ar putea invoca așadar față de acesta decât dacă s-a conformat dispozițiilor art. 720 și urm. din Codul de procedură civilă, transcriindu-l în registrul de publicitate. Chiar dacă tendința sesizabilă și în noua Lege a cadastrului și a publicității imobiliare, nr. 7/1996 este de a nu lega efectul translativ de drept de transcrierea actului în registrul de publicitate, actul de înstrăinare nu se poate considera „regulat” decât din momentul în care această formalitate s-a realizat, astfel încât, cel puțin de lege ferenda, s-ar impune reglementarea transcrierii ca o condiție a justului titlu.

De altfel, lipsa publicității poate să fie expresia unei dorințe a posesorului de a-l ascunde, a unor posibile îndoieli ale acestuia asupra valabilității sale, atitudini constitutive de rea-credință.

3.4.4. Data certă.

O ultimă condiție a justului titlu este aceea ca el să aibă dată certă; numai așa va putea fi opus celui care se pretinde proprietar și care are calitatea de terț față de actul translativ de proprietate, care, prin ipoteză, a fost încheiat de posesorul uzucapant cu o altă persoană.

Nu se cere ca justul titlu să fie trecut în registrul de transcripțiuni imobiliare.

3.4.5. Buna-credință.

Cea de-a doua condiție specială cerută în vederea uzucapiunii de 10-20 de ani se referă la poziția subiectivă a posesorului, căruia i se pretinde nu doar să fi intrat în stăpânire în temeiul unui just titlu, ci se exercite această posesie cu bună-credință.

3.4.5.1. Conținutul bunei-credințe, condiție a uzucapiunii scurte.

Buna sa credință nu este însă examinată sub aspect moral, posesorului nu i se cere să dea dovadă de onestitate în general, ci doar în privința unui anumit aspect, de ordin tehnic: să fi ignorat lipsa de calitate a celui de la care a dobândit, să fi avut credința că acesta avea „toate însușirile cerute de lege” (art. 1898 din Codul civil) pentru a-i transmite dreptul pe care-l posedă.

Orice îndoială posibilă referitoare la dreptul autorului este de natură a înlătura această calitate a posesiei și odată cu ea și posibilitatea de a beneficia de uzucapiunea scurtă. O asemenea îndoială poate să rezulte, de pildă, din faptul că un terț se pretinde a fi el proprietarul imobilului posedat sau din cunoașterea de către posesor a existenței unei cauze de desființare (anulare, rezoluțiune, revocare, etc.) a titlului celui de la care a dobândit. A fost considerat de rea-credință, neignorând incertitudinea care afecta dreptul transmințătorului, cumpărătorul care s-a obligat să plătească el celui de la care a dobândit autorul său, prețul bunului pe care acesta din urmă nu l-a achitat sau care a cunoscut prin alte mijloace că acel preț nu fusese plătit. De asemenea, buna-credință a posesorului va fi exclusă și atunci când a cumpărat imobilul de la un coproprietar, fără a ignora faptul că bunul ar putea să nu-i fie atribuit la împărțeală sau atunci când l-a dobândit de la unul dintre soți, deși avea cunoștință că bunul aparținea exclusiv celuilalt. Fiind de rea-credință nu poate uzucapa prin 10-20 de ani, nici cumpărătorul care, în urma unei erori de numerotare în cadastru, înțelege să stăpânească imobilele corespunzător acestei numerotări greșite, deși ele se găseau în cu totul alt loc decât acela menționat în act, natura lor fizică fiind de asemenea diferită decât a celor efectiv vândute.

Ignorarea unor astfel de elemente face ca posesorul să fie socotit de bună-credință nu numai atunci când s-a aflat în eroare de fapt, ci și în cazul în care necunoașterea se referă la aspecte de drept, ca de pildă, la semnificația juridică a titlului autorului, dacă aceasta nu se datorează culpei sale. Eroarea de drept este admisibilă, principiul nemo censetur ignorare legem, nefiind aplicabil pentru că intenția posesorului nu este aceea de a se sustrage legii.

S-a apreciat că, dobânditorul unui imobil, care avea cunoștință despre o donație pe care înstrăinătorul o făcuse anterior unui terț, a fost de bună-credință dacă, această donație nefiind niciodată executată în fapt, el a putut avea credința legitimă că nu a fost acceptată de donatar și că deci înstrăinătorul a rămas proprietarul imobilului.

Buna-credință cerută posesorului înseamnă oare și ignorarea viciilor care ating propriul său titlu, altele decât lipsa dreptului înstrăinătorului? Dacă aceste vicii erau de natură să atragă nulitatea absolută a actului, problema este lipsită de interes, pentru că un asemenea act neputând oricum constitui just titlu, uzucapiunea scurtă nu va fi posibilă. Dacă însă nevalabiiitatea actului se datora unei cauze de nulitate relativă care, așa cum s-a menționat anterior, nu împiedică luarea lui în considerare ca un just titlu, chestiunea dacă i se cere sau nu posesorului să o ignore este discutabilă. Pornind de Ia definiția legală a bunei-credințe din art. 1898, care se referă numai la necunoașterea lipsei calităților cerute înstrăinătorului, deci exclusiv la cauze legate de persoana acestuia, răspunsul pare să fie negativ. Acela care ignoră lipsa de titlu a celui de la care dobândește, dar cunoaște că titlul său este susceptibil să fie anulat pentru violentă, dol, leziune, incapacitate, etc. poate beneficia de uzucapiune scurtă.

În doctrina românească s-a considerat că soluția ar trebui să fie diferită, pornind de Ia dispozițiile destul de neclare ale alineatului 3 din art. 1897 al Codului civil, care au fost interpretate în sensul că un act anulabil va putea fi invocat ca just titlu numai dacă posesorul nu a cunoscut cauza de nulitate a titlului său. Atitudinea subiectivă a posesorului ar presupune, în afara ignorării lipsei de titlu a celui de la care a dobândit, necunoașterea oricărui alt viciu care ar conduce la anularea actului, interpretare consacrată uneori și în soluții din practica judiciară. O asemenea semnificație atribuită noțiunii de bună-credință ar corespunde într-adevăr mai bine unor exigențe de ordin moral, menite să limiteze injustiția pe care o antrenează prescripția achizitivă, în numele ordinii și păcii sociale, pentru că i se pretinde posesorului să aibă convingerea că prin actul încheiat a devenit el titularul dreptului. Această interpretare ar contrazice însă definiția legală a bunei-credințe și ar avea drept consecință o mai mare severitate în cazul uzucapiunii decât pentru păstrarea fructelor bunului posedat, deoarece așa cum s-a menționat, pentru acest din urmă efect reaua-credință este atrasă numai de ignorarea viciilor titlului care decurg din încălcarea unor norme imperative, de ordine publică, sancționate cu nulitatea absolută.

3.4.5.2. Momentul în care se cere buna-credință.

Pentru ca posesorul să se poată prevala de uzucapiunea scurtă este suficient ca buna sa credință să fi existat în momentul intrării în posesie – al „câștigării imobilului”, potrivit textului legal (art. 1898 alin. 2) – nefiind necesar ca aceasta să dureze pe toată durata termenului cerut pentru uzucapiune. Prin urmare, cunoașterea ulterioară de către posesor a dreptului adevăratului proprietar nu este de natură a înlătura buna sa credință, dacă aceasta a existat în momentul inițial -mala fides superveniens non impedit usucapionem. Și această regulă, prin care se revine la principiile dreptului roman, reprezintă o îndepărtare de la concepția moralistă promovată, de exemplu, de dreptul canonic, în care reaua-credință reprezenta o piedică pentru uzucapiune, indiferent în ce moment ar fi intervenit.

Ce trebuie să se înțeleagă oare prin momentul „câștigării” imobilului: momentul încheierii actului care constituie just titlu sau acela al intrării efective în posesie? Având în vedere faptul că și termenul de prescripție începe să curgă nu de la data actului de dobândire, ci de la aceea a dobândirii efective a posesiei, s-a considerat că, în mod logic, buna-credință ar trebui să existe și ea în același moment. Totuși, nu trebuie pierdut din vedere faptul că buna-credință se referă Ia just titlu, reprezintă o stare de ignoranță a unuia dintre elementele sale, un aspect al voinței juridice, astfel încât ea ar trebui să existe în momentul încheierii actului pe baza căruia se dobândește posesia.

Chiar și atunci când actul era afectat de o condiție suspensivă, buna-credință se apreciază tot în momentul încheierii actului, când dobânditorul și-a exprimat juridic voința, iar nu în acela al realizării condiției.

Probleme speciale pentru determinarea momentului la care se cere să existe buna-credință apar în cazul actelor juridice mortis causa, în măsura în care justul titlu poate fi constituit dintr-un asemenea act. S-ar putea considera că legatarul trebuie să fie de bună-credință la data deschiderii succesiunii, respectiv la data decesului testatorului, pentru că din acel moment se consideră că a dobândit dreptul în mod retroactiv și pentru că altfel, bunul ar risca să rămână o perioadă fără titular. Pe de altă parte însă, dobândirea nu devine efectivă decât atunci când legatarul își manifestă expres sau tacit voința de a o accepta, voință care include printre elementele sale și buna sau reaua-credință, astfel încât ar fi mai potrivit ca aceasta să se aprecieze în momentul acceptării. Este, de altfel, posibil ca legatarul să nu fi avut cunoștință efectiv de deces în momentul în care s-a produs și deci să nu-și fi pus încă problema existenței sau nu a dreptului pe care i l-a transmis defunctul, pentru a se concluziona asupra atitudinii sale subiective în legătură cu aceasta. Întrucât, ca orice ficțiune juridică și aceea a retroactivității efectelor acceptării nu se poate justifica decât prin corectarea, cu ajutorul său, a unor consecințe inechitabile și nici într-un caz pentru a se antrena prin intermediul său asemenea consecințe injuste, ea nu va fi aplicabilă acestei ipoteze, tot așa cum nu se aplică nici aceleia menționate mai sus, a condiției suspensive.

3.4.5.3. Dovada bunei-credințe în vederea uzucapiunii scurte.

Dacă legea cere celui care invocă prescripția de 10 până la 20 de ani să facă el dovada actului care-i servește ca just titlu, în privința bunei-credințe instituie în favoarea sa o prezumție relativă, astfel încât el nu are a face proba faptului că a ignorat lipsa titlului valabil al celui de la care a dobândit (art. 1899 alin. 2 din Codul civil). Revine părții adverse, respectiv celui care susține că posesorul a fost de rea-credință, că a cunoscut sau, a avut cel puțin temei să se îndoiască de existența dreptului autorului său, sarcina de a aduce dovada acestui fapt. De altfel, chiar în lipsa acestei prezumții legale, posesorului nu i s-ar fi putut pretinde să facă dovada faptului negativ pe care-l invocă, pentru că aceasta ar fi pentru el imposibilă. Numai adversarul său, adică acela care se pretinde a fi adevăratul titular și care susține că posesorul a avut cunoștință de această împrejurare, adică de lipsa de titlu a celui de la care a dobândit, poate face dovada acestui fapt pozitiv și pentru că el este acela care-l invocă, are sarcina să o facă, chiar în temeiul regulii generale din art. 1169 Cod civil.

Prezumția pe care legea a instituit-o în favoarea posesorului este așadar una relativă, împotriva căreia dovada contrară se poate face prin orice mijloc de probă. Dacă această dovadă contrară a fost făcută, posesorul va putea, la rândul său să folosească de asemenea orice mijloc de probă pentru a o înlătura, în sprijinul bunei sale credințe. Astfel, dacă s-a făcut dovada faptului că, în momentul dobândirii, avea cunoștință că imobilul fusese anterior vândut de autorul său, posesorul va putea dovedi și el că a avut în mod legitim convingerea că vânzarea respectivă nu putea produce efecte. Va fi oare înlăturată automat prezumția legală de bună-credință în favoarea posesorului când se face dovada că în registrul de publicitate era înregistrată ca titular, o altă persoană decât aceea de la care a dobândit? Deducerea din acest fapt al înscrierii, a relei-credințe a posesorului nu ar fi decât tot o prezumție, de data aceasta însă una judecătorească, lăsată potrivit art. 1203 din Codul civil „la luminile și înțelepciunea magistratului”. Este, desigur, firesc ca atunci când are de apreciat asupra bunei-credințe a posesorului, judecătorul să presupună că acesta a făcut toate demersurile necesare pentru a afla cine este înscris în registrul de publicitate și că, în acest mod, a aflat despre viciile sau insuficiența titlului autorului său. împotriva acestei presupuneri însă, posesorului trebuie să i se admită posibilitatea de a face dovada contrară, ambele urmând a fi apreciate de instanță în contextul tuturor împrejurărilor cauzei, concluzia relei-credințe neputând fi dedusă automat din faptul că exista o înscriere în favoarea altei persoane.

De altfel, dacă o asemenea înscriere ar antrena automat reaua-credință a posesorului, ar însemna să se reducă foarte mult situațiile în care s-ar putea aplica uzucapiunea scurtă, pentru că, în principiu, toate drepturile reale imobiliare sunt supuse înregistrării (art. 711 din Codul de procedură civilă, respectiv art. 21 din noua Lege a cadastrului și a publicității imobiliare, nr. 7/1996).

3.4.6. Termenul uzucapiunii.

Condițiile mai restrictive privitoare la existența unui just titlu și la buna-credință cerută posesorului sunt justificate de reducerea, în temeiul lor, a duratei termenului legal de uzucapiune de la 30 de ani, în regulă generală, la 10 până la 20 de ani. Termenul va fi de 10 ani, în cazul în care adevăratul proprietar locuiește în circumscripția tribunalului în raza căruia este situat imobilul și respectiv de 20 de ani, dacă locuiește în afara acestei circumscripții (art. 1895). Spre deosebire de jurisprudența franceză, care a considerat că textul se referă la domiciliu iar nu la reședința adevăratului proprietar, adică la locuința pe care acesta o folosește efectiv, doctrina românească a interpretat aceste dispoziții legale în sensul că trebuie avută în vedere locuința efectivă, pornind de la sensul literal al termenilor folosiți de .legiuitor: „locuiește”, „a locuit”. De altfel, chiar în doctrina franceză, majoritatea autorilor nu împărtășesc soluțiile care au făcut jurisprudență, considerând că determinarea termenului aplicabil se face în funcție de locul unde proprietarul locuiește în fapt, concluzie urmată uneori și de instanțe. Această interpretare este mai în acord cu rațiunea legii, fiind evident că prin stabilirea unui termen mai lung în favoarea celui care locuiește în altă circumscripție teritorială decât aceea în care este situat imobilul s-a avut în vedere faptul că, pentru acesta este mai dificil să ia cunoștință și să acționeze împotriva actelor de stăpânire exercitate de uzucapant. La fel de dificil i-ar fi însă să acționeze și proprietarului care, deși ar avea, potrivit legii, domiciliul în aceeași circumscripție cu imobilul, nu ar locui efectiv acolo, astfel încât nu s-ar mai realiza în această situație scopul avut în vedere de legiuitor.

În cazul în care uzucapiunea este îndreptată împotriva a doi sau a mai multor coproprietari, care domiciliază în locuri diferite, împotriva fiecăruia va curge un termen diferit, respectiv 10 ani pentru partea celui sau celor care locuiesc în raza tribunalului imobilului și 20 de ani pentru cotele celorlalți. Este, de aceea, posibil ca la un moment dat uzucapantul să devină coproprietar al imobilului, alături de celălalt sau ceilalți coproprietari în privința cărora uzucapiunea nu s-a împlinit încă.

Când titular al dreptului uzucapat este o societate comercială care are mai multe sedii principale, pentru a se aplica termenul de 10 ani va fi suficient dacă unul dintre acestea este situat pe raza tribunalului cu imobilul.

În măsura în care se poate uzucapa împotriva statului, acesta este socotit a fi prezent pe tot teritoriul, astfel încât se va aplica întotdeauna termenul de 10 ani.

Este posibil ca, pe parcursul prescripției care curge împotriva sa, adevăratul titular să fi locuit în mod succesiv în aceeași circumscripție cu imobilul și în afara acesteia, situație în care, pentru a se determina termenul uzucapiunii, se va adăuga la numărul anilor de prezență, dublul a ceea ce lipsește până la împlinirea celor 10 ani. Din această regulă, pe care o stabilește art. 1896 din Codul civil, rezultă că termenul de bază este de 10 ani și că acesta se va prelungi întotdeauna când proprietarul nu a locuit pe tot parcursul său în raza aceluiași tribunal cu imobilul, cu un număr de ani dublu față de acela care i-ar fi lipsit dacă ar fi continuat să locuiască acolo. De exemplu, dacă proprietarul ar fi locuit timp de 5 ani în aceeași circumscripție în care este situat imobilul și deci i-ar mai fi lipsit 5 ani pentru a uzucapa, termenul uzucapiunii se va calcula adăugând la cei cinci ani de prezență, dublul celor cinci de absență, astfel încât termenul va fi de 15 ani. Calculul se poate realiza nu numai pe ani întregi, ci și pe luni, săptămâni și zile. Pentru a fi aplicabil însă acest mod de calcul, respectiv pentru dublarea anilor necesari pentru împlinirea termenului, este necesar ca absența proprietarului din circumscripția tribunalului în raza căruia este situat imobilul să fie una continuă, să nu fie vorba despre o plecare sau o absență trecătoare.

3.4.7. Întreruperea prescripției achizitive.

3.4.7.1. Întreruperea naturală.

Ținând seama de considerentele de ordin juridic dar și de ordin social pe care-și întemeiază existența, curgerea prescripției achizitive nu se justifică în acele situații în care, fie posesorul a încetat să stăpânească în mod util, fie adevăratul titular al dreptului posedat a ieșit din inacțiune, pentru a restabili pe alte căi ordinea juridică tulburată. De aceea, ivirea unor asemenea situații pe parcursul termenului de prescripție va determina întreruperea lui, respectiv înlăturarea oricărui efect pentru timpul curs anterior cauzei care a determinat-o, posesia exercitată în acea perioadă devenind inutilă sub aspectul prescripției achizitive. Un nou termen va putea eventual începe după încetarea cauzei de întrerupere, fără ca pentru împlinirea lui să fie însă luată în calcul și perioada anterioară întreruperii.

Codul civil reglementează două moduri generale de întrerupere a prescripției: întreruperea naturală și întrerupere civilă. Cauzele de întrerupere naturală, prevăzute de art. 1864 se referă exclusiv la drepturile reale, ele fiind menținute în vigoare prin dispozițiile exprese ale art. 21 din Decretul nr. 167/1958. În schimb, întrucât cauzele de întrerupere civilă sunt comune pentru prescripția achizitivă și pentru cea extinctivă, dispozițiile din Codul civil care se refereau la acestea au fost considerate abrogate și în privința uzucapiunii, în locul lor fiind în prezent aplicabile cele reglementate de Decretul nr. 167/1958 care nu diferă însă în mod esențial de cele anterioare.

a) Pierderea în fapt a posesiei.

Atunci când în urma unui fapt material, posesorul este și rămâne lipsit mai mult de 1 an de folosința lucrului, fie de către adevăratul titular, fie de către o altă persoană (art. 1864 pct. 1), prescripția este întreruptă în mod natural, în sensul că elementul material, obiectiv pe care se întemeiază este absent. Termenul de 1 an este stabilit în legătură cu posibilitatea apărării posesiei cu ajutorul acțiunilor în complângere sau în reintegrare, potrivit art. 674-676 din Codul de procedură civilă.

Condiția necesară și suficientă pentru întreruperea naturală a prescripției în această ipoteză constă, așa cum rezultă din text, din pierderea posesiei, indiferent dacă aceasta s-a produs împotriva voinței posesorului ori prin propriul său fapt de renunțare sau de abdicare de la stăpânirea exercitată. În acest din urmă caz însă, pentru producerea efectului întreruptiv de prescripție nu mai este necesar ca pierderea posesiei să fi durat mai mult de 1 an, întreruperea producându-se instantaneu ca urmare a încetării și a elementului subiectiv, adică a intenției de a se comporta ca titular al dreptului care face obiectul posesiei. Posesia nu este pierdută și. în consecință, prescripția nu se întrerupe dacă posesorul se abține doar temporar de la folosirea bunului, fără intenția de a-l abandona. De asemenea, predarea cu titlu precar a bunului de către posesor unei persoane despre care nu are cunoștință că este adevăratul titular al dreptului pe care îl posedă, nu are ca efect pierderea lui animus, posesorul continuându-și posesia prin cel căruia i-a permis să folosească în numele său, astfel încât nu va însemna nici ea întreruperea termenului de prescripție.

Când întreruperea este realizată împotriva voinței posesorului, prin fapta adevăratului titular sau a unei alte persoane este necesar, de asemenea, să fie vorba de o deposedare efectivă și nu de simple acte în legătură cu bunul care nu afectează posesia, cum sunt, de pildă, actele de plată a impozitului.

Evenimentele de forță majoră care l-ar împiedica pe posesor să stăpânească bunul – o inundație, un cutremur etc. – nu antrenează întreruperea termenului de uzucapiune, chiar dacă ar fi durat mai mult de 1 an. Aceasta pentru că, în asemenea situații, nici adevăratul titular al dreptului nu ar fi putut acționa altfel, iar posesia este recunoscută juridic atâta vreme cât ea corespunde unui mod normal de exercitare a dreptului posedat. În schimb dacă asemenea evenimente de forță majoră l-ar împiedica pe adevăratul titular să facă acte de întrerupere, acestea ar putea constitui cauze de suspendare a prescripției .

b) Declararea bunului ca imprescriptibil.

Codul civil român asimilează pierderii în fapt a posesiei, considerând-o tot o cauză de întrerupere naturală a prescripției și declararea bunului ca imprescriptibil, ca urmare a transformării legale a naturii sau destinației sale, deși în acest caz posesia nu este pierdută „în mod natural”, ci este doar socotită astfel, din punctul de vedere al dreptului. Stăpânirea exercitată asupra unui asemenea bun declarat de lege imprescriptibil nu mai este recunoscută juridic ca posesie, își pierde „natura juridică” de posesie și în acest sens întreruperea este „naturală”, chiar dacă în realitatea faptică bunul a rămas în stăpânirea fostului posesor. Astfel, chiar dacă terenul cooperativizat a rămas în stăpânirea fostului posesor, această posesie nu mai poate fi luată în calcul pentru uzucapiune, întrucât termenul de prescripție achizitivă a fost întrerupt, bunul devenind, potrivit legii, imprescriptibil. Deși posesia și prescripția sunt legate, în sensul că posesia servește ca temei al prescripției achizitive, cele două instituții rămân distincte, așa încât este posibil ca, deși posesia există în fapt, prescripția să fie întreruptă.

Considerându-se în mod eronat că și în acest al doilea caz de întrerupere naturală reglementat de Codul civil este necesar să existe o deposedare, respectiv să fi dispărut elementele constitutive ale posesiei, în doctrină și practică a fost negat uneori efectul întreruptiv de prescripție al Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, acte normative care au interzis dobândirea terenurilor de orice fel prin alt mod decât moștenirea legală.

Neîndoielnic, cele două acte normative au reflectat o anumită ideologie și ele au putut fi considerate injuste, efectele lor socotite inechitabile, acesta fiind de altfel și motivul pentru care au fost abrogate în decembrie 1989, prin primul act normativ al noii puteri, Decretul-lege nr. 1/1989. Oricât de mare ar fi însă dorința de a trece peste acea perioadă istorică nu se poate totuși nega că ea a existat și că puterea politică de atunci a emis acte normative a căror forță obligatorie, pe timpul cât au fost în vigoare, nu poate fi înlăturată decât cu prețul unei inechități și mai mari, adică făcând să retroactiveze legile de abrogare a lor.

În vigoare atunci când ea s-a exercitat, neputându-se imagina o transformare retroactivă a acesteia. Legea nouă este aplicabilă nu uzucapiunii, ci posesiei ca fapt juridic, dar numai pentru efectele sale viitoare, inclusiv în privința prescripției achizitive. Existența și întinderea efectelor produse sub legea veche nu pot fi modificate de cea nouă fără a încălca flagrant principiul neretroactivității. Tocmai de aceea, efectele întreruperii încetează iar posesia devine, însă numai pentru viitor, aptă pentru uzucapiune.

Concluzia contrară nu ar putea fi dedusă nici din argumente extrajuridice, cum ar fi acela că, refuzând a admite uzucapiunea, s-ar ajunge la perpetuarea unei discordanțe între starea de fapt și starea de drept, consecință comună de altfel tuturor cauzelor de întrerupere și de suspendare a prescripției. Întotdeauna acceptarea unor asemenea cauze are ca efect prelungirea termenului necesar prescripției – fie extinctivă, fie achizitivă – prin care urma să se pună capăt fracturii dintre fapt și drept, dar aceasta nu înseamnă că ele trebuie înlăturate cu totul, numai de dragul unei „păci sociale”, destul de precare, de altfel, pentru că neconcordanțele ar putea apărea din nou foarte curând.

Fragilitatea unui asemenea echilibru este cu atât mai evidentă în privința situației terenurilor, pentru că admiterea posibilității de a fi fost dobândite prin uzucapiune nu ar face decât să complice și mai mult procesul, și așa suficient de anevoios, al reconstituirii dreptului de proprietate, potrivit Legii nr. 18/1991 a fondului funciar.

Rolul dreptului este dimpotrivă, acela de a prescrie cum trebuie să fie realitatea și numai în mod excepțional, această funcție normativă este abandonată, pentru a da satisfacție unor interese de ordine publică, așa cum este cazul efectelor juridice recunoscute stării de fapt a posesiei. Limitele și condițiile în care sunt însă recunoscute aceste efecte sunt stabilite tot prin lege, astfel încât nu se poate admite ca ele să se producă împotriva unor dispoziții legale exprese care le interzic, așa cum a rezultat din cele ce preced că a fost cazul pentru Legile nr. 58/1974 și respectiv nr. 59/1974.

Pentru că în ambele situații vizate de art. 1864 din Codul civil din punct de vedere juridic posesia nu mai există, nu mai este recunoscută în mod obiectiv ca posesie, întreruperea naturală produce efecte absolute, putând fi invocată de orice persoană interesată (art. 1866): adevăratul titular, noul posesor care a luat în stăpânire bunul, un coproprietar și orice persoană ale cărei prerogative ar fi amenințate de uzucapiune. Caracterul absolut al întreruperii naturale se justifică prin efectele erga omnes ale cauzelor care o determină, fie că este vorba de un fapt material, fie de o dispoziție legală.

3.4.7.2. Întreruperea civilă.

Cel de-al doilea mod de întrerupere a prescripției achizitive este determinat de cauze comune cu cele de întrerupere a prescripției extinctive, reglementate în prezent de Decretul nr. 167/1958, ale cărui dispoziții le-au înlocuit pe acelea, în mare parte similare de altfel, din Codul civil. Ea rezultă din acte juridice care emană fie de la adevăratul titular, împotriva căruia se prescrie, fie de la posesor, în favoarea căruia curge prescripția.

Potrivit art. 16 din actul normativ menționat, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată și printr-un act începător de executare, cauze similare cu cele pe care le reglementa art. 1865 din Codul civil. Ultima dintre cauzele de întrerupere enumerate vizează însă exclusiv prescripția dreptului de a cere executarea silită, neputându-se transpune la domeniul prescripției achizitive.

a) Recunoașterea făcută de posesor.

Recunoașterea voluntară de către posesor a dreptului celui împotriva căruia uzucapează echivalează practic cu o renunțare la posibilitatea de a dobândi acest drept, astfel încât posesorului i se cere să aibă capacitatea necesară încheierii unui act de dispoziție. Ea nu este supusă însă vreunei condiții speciale de formă și poate fi chiar tacită, rezultând din orice fapt care implică o mărturisire a posesorului asupra existenței dreptului adevăratului titular. Astfel, acceptarea încheierii de către posesor a unui contract de închiriere cu adevăratul titular implică o recunoaștere din partea acestuia a dreptului proprietarului. De asemenea, chemarea în judecată pentru partaj a coproprietarilor înseamnă implicit recunoașterea dreptului lor de coproprietate și renunțarea la uzucaparea părților acestora. Oferta făcută de posesor de a cumpăra imobilul litigios implică și ea o recunoaștere a dreptului părții adverse, de natură să întrerupă cursul prescripției începute în favoarea sa. Recunoașterea poate fi cuprinsă într-un act unilateral al posesorului, rod doar al manifestării sale de voință, dar și într-un act bi sau multilateral, la încheierea căruia au participat alături de posesor și alte persoane. În ambele ipoteze, efectul recunoașterii va fi unul relativ, între autorul acesteia, respectiv posesor și titularul dreptului astfel recunoscut. Acesta din urmă va putea însă invoca în favoarea sa recunoașterea făcută printr-un act la care el nu a fost parte.

Ca efect al recunoașterii, posesorul se poate transforma într-un detentor precar, dacă mărturisirea sa privea un raport anterior care-l lega de adevăratul titular, în virtutea căruia deținea bunul în numele acestuia. Nu orice recunoaștere va produce însă această consecință, schimbarea caracterului stăpânirii exercitate fiind legată de asumarea unei obligații de restituire în favoarea celui al cărui drept este astfel recunoscut. Atunci când un asemenea efect s-a produs, prescripția nu va putea reîncepe decât dacă ulterior intervine unul dintre modurile de intervertire reglementate de art. 1858 din Codul civil, pentru ca detenția precară să redevină posesie.

Chiar dacă însă recunoașterea nu ar fi de natură să-l transforme pe fostul posesor în detentor precar, simplul fapt că posesorul acceptă ca fiind titular al dreptului pe o altă persoană pune capăt bunei sale credințe, împrejurare care poate afecta felul prescripției ce va începe, eventual, după încetarea întreruperii. Posesorul devenit de rea-credință nu va putea începe o uzucapiune de 10-20 de ani, chiar dacă ar avea un act care să-i servească drept just titlu, ci va prescrie, eventual, numai prin 30 de ani. S-ar putea, totuși pune întrebarea dacă, deși prescripția a fost întreruptă, posesia nu este tot aceeași care a început anterior și, în consecință, dacă nu este suficient ca buna-credință a posesorului să fi existat în momentul intrării inițiale în posesie, potrivit art. 1898 alin. 2 din Codul civil. Dacă însă efectul atribuit cauzelor de întrerupere se referă nu doar la ștergerea prescripției curse anterior intervenirii lor, ci la încetarea însăși a posesiei, atunci o nouă prescripție va însemna începerea unei noi posesii, iar toate calitățile acesteia, inclusiv buna-credință se vor raporta la acest nou moment. Nu poate fi exclusă nici ipoteza în care, după încetarea întreruperii cauzată de recunoașterea dreptului adversarului său, să fi intervenit o nouă modificare în atitudinea subiectivă a posesorului, astfel încât la data începerii noii posesii el să fi redevenit de bună-credință. Efectul recunoașterii anterioare se va limita arunci la o chestiune de probă, pentru că pe baza ei ar fi înlăturată prezumția de bună-credință pe care o instituie art. 1899 alin. 2 din Codul civil, sarcina de a face dovada împrejurărilor care au determinat schimbarea atitudinii sale subiective revenind de data aceasta posesorului.

b) Cererea de chemare în judecată.

Cel de-al doilea act căruia legea îi atribuie semnificația de cauză de întrerupere a prescripției, cererea de chemare în judecată sau de arbitrare este un act care emană nu de la posesor, ci de la acela împotriva căruia se prescrie, respectiv de la adevăratul titular al dreptului. Deși textul din Decretul nr. 167/1958 este formulat lapidar, nu se poate admite ca simplul fapt de a apărea ca pârât într-o acțiune exercitată de posesor să genereze, în favoarea titularului, dreptul de a invoca întreruperea termenului de prescripție, pentru că această poziție nu are nicidecum semnificația unei ieșiri din pasivitate care să justifice oprirea cursului acesteia. Posesorul nu-și va putea vedea întreruptă prescripția ce curge în beneficiul său, pentru motivul că a formulat o cerere de chemare în judecată , dar dacă din această cerere ar fi rezultat o recunoaștere implicită a dreptului altuia, prescripția se va întrerupe pe acest temei.

Având în vedere efectul relativ al hotărârilor judecătorești, cererea trebuie să fie îndreptată împotriva posesorului, a celui care prescrie, altfel prescripția care curge în favoarea acestuia nu poate fi întreruptă. Textul art. 2244 din Codul civil francez, care se referă la această cauză de întrerupere, în noua sa redactare, dată după modificarea prin Legea nr. 85-677 din 5 iulie 1985, prevede expres condiția ca acțiunea să fie îndreptată împotriva celui ce se urmărește a fi împiedicat să prescrie.

Pentru că dispozițiile din Decretul nr. 167/1958 se referă la o cerere de chemare în judecată sau de arbitrare, deci la acte implicând o procedură jurisdicțională, nu vor putea fi asimilate acestora și, în consecință, nu vor putea servi ca temei de întrerupere a uzucapiunii, acte care emană de la organele administrative, chiar dacă acestea ar fi fost comunicate posesorului și nici alte reclamații extrajudiciare care ar fi fost adresate acestuia. Nu vor produce efectul întreruptiv de prescripție nici cererile formulate după procedura grațioasă reglementată de art. 331 și urm. din Codul de procedură civilă, pentru că ele nu sunt îndreptate împotriva cuiva, respectiv împotriva posesorului, pentru a-i putea opri curgerea termenului de uzucapiune. Dacă însă cererea este una de natură contencioasă, ea va constitui temei de întrerupere chiar dacă a fost formulată pe calea specială a ordonanței președințiale, pentru că, deși efectele hotărârii ar urma să fie numai vremelnice, o asemenea cerere nu relevă mai puțin decât una obișnuită, ci dimpotrivă poate cu și mai multă acuitate, dorința titularului de a pune capăt uzurpării dreptului său de către posesor.

Pentru a se înlătura orice posibilitate de interpretare contrară, prin modificarea menționată anterior a textului art. 2244 din Codul civil francez s-a reglementat expres efectul întreruptiv al cererii de ordonanță președințială.

Producerea efectului întreruptiv nu depinde de calea, principală sau incidentală, pe care ar fi formulată cererea, el realizându-se și atunci când pretenția împotriva posesorului este cuprinsă într-o cerere reconvențională sau într-una de chemare în garanție ori de intervenție și chiar dacă a fost făcută la o instanță necompetentă (art. 16 din Decretul nr. 167/1958), dacă reclamantul a fost de bună-credință, având convingerea că a sesizat instanța competentă potrivit legii.

Cererea de chemare în judecată sau de arbitrare, chiar îndreptată de titular împotriva posesorului, nu întrerupe uzucapiunea care curge în favoarea acestuia dacă nu urmărește prin obiectul său obținerea unei hotărâri prin care reclamantul să fie recunoscut ca titular al dreptului care se prescrie. De aceea, o acțiune în grănițuire prin care se tinde exclusiv la stabilirea liniei de hotar dintre două fonduri și care nu implică neapărat pretenția reclamantului de a fi recunoscut de posesor ca titular al dreptului ce se prescrie nu poate conduce la întrerupere. Scopul respectiv, adică obținerea unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a dreptului în contradictoriu cu posesorul, trebuie să fi fost urmărit de titular nu doar formal, prin intentarea unei acțiuni al cărei obiect ar fi permis pronunțarea unei asemenea hotărâri, cum este de exemplu o acțiune în revendicare sau de evacuare, ci este necesar ca reclamantul să stăruie în obținerea efectivă a hotărârii. Dacă acțiunea este anulată pentru orice motiv – de exemplu, pentru nerespectarea dispozițiilor privitoare la timbrare, a celor referitoare la indicarea, potrivit art. 133 din Codul de procedură civilă, a obiectului cererii, a identității pârâtului sau la semnarea cererii, ori a cerințelor privind justificarea calității de reprezentant, potrivit art. 161 din același Cod etc. – sau dacă se constată perimarea ei, pentru că a fost lăsată în nelucrare de către reclamant, efectul întreruptiv al cererii de chemare în judecată este desființat retroactiv, iar prescripția își va continua cursul ca și când nu ar fi fost niciodată întreruptă. Efectul întreruptiv va fi înlăturat și atunci când reclamantul renunță la judecata acțiunii pe care a formulat-o, cu condiția însă ca renunțarea să releve intenția sa de a se desista de pretențiile față de posesor, nu și atunci când reclamantul o face cu rezerva că urmează a reformula acțiunea ulterior. Consecința va fi aceeași, adică înlăturarea efectului întreruptiv, și în cazul în care prin hotărârea pronunțată, acțiunea celui care se pretindea titular al dreptului a fost respinsă pentru un motiv de fond, constatându-se netemeinicia ei. Acesta a fost motivul pentru care s-a considerat că în cazul prescripției achizitive, cererea de chemare în judecată nu este atât o cauză de întrerupere, cât verificarea prin justiție a legitimității dreptului împotriva căruia se prescrie și prin urmare a legitimității posesiunei. În fapt, pe data introducerii cererii, efectul întreruptiv pe care aceasta ar urma să-l producă asupra prescripției este suspendat până când, prin hotărâre judecătorească definitivă, se dispune fie admiterea ei – și atunci posesorul pierde calitatea cerută pentru a uzucapa – fie respingerea – și atunci efectul întreruperii dispare retroactiv, iar prescripția își va continua cursul, ca și când nu ar fi fost niciodată întreruptă. În acest din urmă caz, în calculul termenului se va include și durata procesului, de la introducerea cererii până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Întreruperea prescripției rezultată din formularea unei cereri de chemare în judecată nu poate fi invocată în favoarea sa decât de acela care a exercitat acțiunea și exclusiv față de acela sau aceia împotriva căreia a fost pornită. Întreruperea pentru această cauză nu poate avea decât efecte relative, pentru că însăși hotărârea judecătorească prin care s-a finalizat are un asemenea caracter. O acțiune în justiție pornită împotriva unor locuitori ai unei comune nu va putea întrerupe, de aceea, prescripția care curge în favoarea comunei înseși, ca subiect de drept. S-a admis totuși, având în vedere legătura strânsă între cele două drepturi și respectiv efectele importante pe care le poate produce aparența de drept, că întreruperea realizată de nudul proprietar profită și uzufructuarului, putând fi așadar invocată și de către acesta împotriva posesorului, tot așa cum aceea realizată de moștenitorul aparent sau obținută împotriva lui poate fi invocată și de către sau împotriva adevăratului moștenitor.

Caracterul relativ al efectelor întreruperii determinate de cererea de chemare în judecată ar putea fi pus în discuție în cazul în care cererea a fost înscrisă în registrul de publicitate imobiliară, devenind astfel opozabilă și terțelor persoane, potrivit art. 21 și 28 din Legea nr. 7/1996. De asemenea, relativitatea efectelor hotărârilor judecătorești pronunțate în materie de drepturi reale ar putea fi socotită practic înlăturată, dacă se are în vedere că potrivit art. 28 alin. final din actul normativ menționat, drepturile reale dobândite prin hotărâre judecătorească sunt opozabile terțelor persoane, fără înscriere. Totuși, în mod evident, acest text înlătură caracterul relativ al efectelor numai pentru acele hotărâri care au efect constitutiv de drept, nu și pentru acelea care se limitează să recunoască drepturi preexistente ale părților, prin care deci nu se „dobândesc” drepturi, ci doar se recunoaște existența lor.

Relativitatea efectelor întreruperii trebuie privită nu numai în raport cu persoanele între care ea poate fi invocată, ci și referitor la obiectul prescripției, în sensul că întreruperea nu se poate extinde de la un bun sau de la un drept la altul, decât în măsura în care ele se găsesc într-un raport de la principal la accesoriu, care face ca regimul lor juridic să nu fie independent.

Întrucât efectele întreruperii se limitează la perioada anterioară cauzei care a produs-o, ea nu poate împiedica, pentru viitor, începutul unei noi prescripții, ale cărei trăsături variază, așa cum s-a menționat în cele ce preced, în funcție de natura actului sau faptului care a generat întreruperea. În cazul în care prescripția veche a fost întreruptă prin recunoașterea voluntară de către posesor a dreptului adevăratului titular, recunoaștere care își produce efectul imediat, o nouă prescripție își va putea începe cursul de îndată. Pentru întreruperea rezultată din cererea de chemare în judecată, al cărei efect întreruptiv este, cum s-a văzut, suspendat pe toată durata procesului, dar se produce retroactiv dacă se pronunță o hotărâre de admitere, o nouă prescripție nu-și va putea începe totuși cursul decât de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri.

3.4.8. Suspendarea cursului prescripției achizitive.

Cursul prescripției achizitive este oprit și în acele situații în care, din anumite motive reglementate expres și limitativ de lege, adevăratul titular al dreptului care se prescrie este împiedicat să acționeze pentru protejarea acestuia, fără ca această inacțiune să-i fie imputabilă. Dacă asemenea împrejurări intervin înainte ca prescripția să-și fi început cursul, efectul va fi acela de a amâna, până la dispariția lor, momentul în care aceasta va începe, generând practic o imprescriptibilitate temporară. Când cauza de suspendare apare după începerea prescripției, cursul acesteia va fi oprit pe toată perioada cât va acționa cauza respectivă, după care se va relua din punctul unde rămăsese anterior.

Efectele suspendării nu sunt, prin urmare, atât de puternice ca acelea ale întreruperii, posesia exercitată până la apariția cauzei de suspendare rămânând o posesie utilă care va fi luată în calculul termenului final, pentru împlinirea căruia, la reluare va fi numai completată cu diferența necesară. Deosebirea de efecte se justifică tocmai pentru că, spre deosebire de cauzele care conduc la întrerupere, acelea care determină suspendarea nu contrazic fundamentul prescripției achizitive, ci se referă doar la împrejurări care-l pun pe titularul dreptului ce se prescrie în imposibilitate temporară de a acționa pentru apărarea dreptului său.

Dar, întocmai ca și în cazul întreruperii, cauzele care atrag suspendarea prescripției achizitive sunt prevăzute și ele expres și limitativ de lege, nefiind îngăduit părților să înlăture sau să adauge la acestea. Textul art. 1875 din Codul civil care stabilește acest caracter exclusiv legal al cauzelor de suspendare își menține interesul și în prezent, fiind în perfectă concordanță cu natura imperativă dată reglementării prescripției prin Decretul nr. 167/1958. Dintre cauzele de suspendare pe care le reglementa Codul civil, o parte au fost abrogate anterior apariției acestui decret, fiind legate de raporturile dintre soți, respectiv de condiția juridică a femeii măritate, condiție căreia i s-au adus treptat modificări pentru a fi pusă de acord cu exigențele principiului egalității. Astfel, articolele 1877, 1878, 1880 au fost abrogate implicit prin Codul familiei și Constituția din 1948,iar art. 1879, prin Legea din 20 aprilie 1932, pentru ridicarea incapacității civile a femeii măritate. Altele, cum sunt acelea la care se referă art. 1876, art. 1881, art. 1882 alin. 2 și art. 1883 din Codul civil se regăsesc, chiar dacă nu într-o formulare identică și în Decretul nr. 167/1958, act normativ care mai adaugă însă și cauze noi de suspendare, pentru care se pune problema aplicabilității sau nu și la cazul prescripției achizitive.

3.4.8.1. Suspendarea prescripției care curge împotriva minorilor si interzișilor.

În privința cauzei de suspendare rezultate din starea de minoritate sau de interdicție, Codul civil cuprindea o singură dispoziție, în art. 1876, potrivit căreia împotriva persoanelor aflate în aceste situații, prescripția nu curge decât în cazurile anume determinate prin lege. Noua reglementare din Decretul nr. 167/1958 se referă la situația minorilor și interzișilor în două ipoteze: o dată pentru a consacra o cauză generală de suspendare a prescripției, însă numai pentru perioada în care cel lipsit de capacitate de exercițiu nu are reprezentant legal, respectiv cel cu capacitate restrânsă nu are cine să-i încuviințeze actele și a doua oară, când reglementează o cauză specială de suspendare, aplicabilă în relațiile dintre părinți sau tutore și cei aflați sub ocrotirea lor, ori dintre curator și aceia pe care-i reprezintă, între care prescripția este suspendată atâta timp cât socotelile nu au fost date și aprobate. Această din urmă cauză este, de altfel, generalizată apoi la toți aceia care administrează, în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătorești, bunurile altora și care nu pot nici ei să prescrie împotriva celor ale căror bunuri sunt astfel administrate, până la darea și aprobarea socotelilor.

Dacă potrivit Codului civil așadar, regula era că prescripția nu curge împotriva minorilor și interzișilor, excepțiile trebuind să fie expres stabilite prin lege, în noua reglementare, regula este că prescripția curge și împotriva acestor persoane, fiind suspendată numai dacă ei nu au reprezentant sau ocrotitor legal. Când adevăratul titular al dreptului care se prescrie achizitiv este minor sau persoană pusă sub interdicție judecătorească, împotriva posesorului nu se va putea invoca deci suspendarea prescripției decât pentru acele perioade în care titularul a fost lipsit de reprezentant sau ocrotitor legal. În cazul în care bunul se găsește în coproprietate și numai unul dintre coproprietari este minor sau interzis fără ocrotire, suspendarea prescripției va opera exclusiv cu privire la cotele acestuia, întrucât cauza de suspendare are un caracter personal și nu poate fi invocată decât de cei în favoarea căreia este instituită.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul din 1958 pare mai apropiată de exigențele societății moderne, respectiv de nevoia de a nu se prelungi prea mult termenele de prescripție prin acceptarea prea largă a unor cauze de suspendare, mai ales că, pe de o parte, de regulă minorii și interzișii sunt ocrotiți, au deci cine să le apere interesele, iar pe de altă parte, posesorul, îndeosebi cel de bună-credință, nu are de unde să cunoască această stare a adevăratului titular. De altfel, dacă regula din Codul civil fusese preluată din cel francez, dispoziția din Decretul nr. 167/1958 are antecedente în Codul Calimach, care admitea și el curgerea prescripției împotriva minorilor, nebunilor și celor smintiți, dacă aceștia aveau tutori sau curatori (art. 1909 și 1964).

Mult mai periculoasă ar putea fi însă pentru aceste categorii de persoane, prescripția care ar curge în favoarea chiar a celor care ar trebui să-i ocrotească, să le administreze interesele și care, de regulă, se află și în stăpânirea bunurilor celor ocrotiți. Este, desigur, discutabil dacă o astfel de stăpânire reprezintă sau nu o veritabilă posesie, aptă să conducă la uzucapiune, din cauza caracterului său cel puțin echivoc. Actele de stăpânire exercitate de o asemenea persoană ar putea fi justificate nu numai prin intenția de a se comporta ea însăși ca titular ci și prin aceea de a administra astfel averea celui aflat sub ocrotire. Dar discuția își pierde interesul față de oprirea prin lege a cursului prescripției între aceste persoane, reglementare cu atât mai oportună cu cât în acest caz „posesorul” este întotdeauna avizat de starea de incapacitate a titularului. Deși Codul civil nu se referea în mod special la raporturile dintre părinți sau tutori și persoanele aflate sub ocrotirea lor, s-a considerat că situația acestora era dintre cele vizate de art. 1883, atunci când se dispunea suspendarea cursului prescripției în raporturile dintre administratorul legal al averii unei persoane și acea persoană.

3.4.8.2. Administrarea bunurilor altora, temei al suspendării prescripției.

Ca tehnică de redactare, Decretul nr. 167/1958 s-a dorit a fi mai explicit, în sensul că enumera exemplificativ relațiile dintre părinți, tutori și cei aflați sub ocrotirea lor și acelea dintre curator și cei pe care-i reprezintă, pentru ca apoi să reia formula generală din art. 1883 al Codului civil, adăugând doar că temeiul administrării bunurilor altuia poate fi și hotărârea judecătorească, nu numai legea. Suspendarea prescripției în general, între orice persoane care administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătorești, este justificată pe considerente similare celor menționate anterior, cu referire la incapabili. Atunci când dreptul de administrare rezultă dintr-un act juridic încheiat cu adevăratul titular, care presupune deci o recunoaștere implicită a dreptului acestuia, administratorul nu poate stăpâni decât ca un detentor precar, situație care-l oprește perpetuu de la prescripție, afară de cazul când detenția ar fi intervertită, potrivit legii în posesie. Soluția nu poate fi alta nici în ipoteza în care bunurile sunt administrate nu pe temei convențional, ci în baza legii sau a unei hotărâri judecătorești, neputându-se admite ca acela căruia i se încredințează astfel soarta averii altuia să poată dispune de ea după interesele sale, nu după acelea ale titularului.

Într-o situație asemănătoare cu aceea a administratorului averii altuia se găsește și moștenitorul care a acceptat moștenirea sub beneficiu de inventar, în legătură cu care, ca măsură de protecție a succesiunii, art. 1882 alin. 2 din Codul civil dispune că prescripția nu curge în favoarea lui nici pentru creanțele, nici pentru drepturile reale pe care le-ar putea pretinde împotriva succesiunii. Pentru că moștenitorul acceptant sub beneficiu de inventar are sarcina administrării și lichidării moștenirii (art. 714 din Codul civil), însă nu doar în propriul său interes ci și în interesul creditorilor succesorali și al legatarilor, cărora trebuie să le dea socoteală în legătură cu modul de administrare, suspendarea prescripției de care el ar putea beneficia împotriva acestor persoane este justificată de aceleași considerente ca în cazul oricărui administrator. De aceea, întrucât aceste dispoziții nu sunt în contradicție, ci dimpotrivă se înscriu în spiritul dacă nu și în litera noii reglementări, lor urmează să li se dea aplicarea cuvenită și în prezent.

3.4.8.3. Suspendarea cursului prescripției achizitive între soți.

O cauză de suspendare la care se referă deopotrivă Codul civil și Decretul nr. 167/1958 este căsătoria, în sensul că prescripția este suspendată între soți, în timpul căsătoriei. Oprirea cursului prescripției achizitive în această situație este justificată, pe de o parte, de considerente de ordin social, pentru a nu-i încuraja pe soți să acționeze unul împotriva altuia și să pună astfel în pericol pacea și înțelegerea conjugală, iar pe de altă parte, de considerente de ordin tehnic-juridic, pentru a împiedica transformarea pe această cale a donațiilor între soți în acte irevocabile, contrar art. 937 din Codul civil. Ținând seama de această justificare, în cazul în care căsătoria este anulată, beneficiul suspendării nu poate fi refuzat pentru perioada dintre data încheierii căsătoriei și aceea a anulării ei, în ciuda retroactivității efectelor acestei sancțiuni. De altfel, stăpânirea exercitată de unul dintre soți asupra bunurilor proprietatea celuilalt s-ar putea justifica nu numai printr-un animus domini, ci și prin îngăduința manifestată de soțul proprietar. Fiind cel puțin echivocă, dacă nu chiar precară în sensul art. 1853 alin. 2 din Codul civil, ea nu reprezintă o posesie utilă ad usucapionem.

3.4..8.4. Forța majoră.

Sub imperiul reglementării din Codul civil, jurisprudența română a refuzat să recunoască în evenimentele de forță majoră care l-ar fi împiedicat să acționeze pe creditor ori pe titularul dreptului supus prescripției achizitive, cauze de suspendare a prescripției, făcând o aplicare strictă a dispozițiilor art. 1875, citate anterior. Totuși, au existat și excepții când, lăsându-se influențată de doctrina și practica judiciară franceză, fosta Curte de Casație a socotit că legea interzice doar luarea în considerare a altor, cauze legate de calitatea sau capacitatea persoanelor, nu și cauze obiective, independente de acestea, al căror efect asupra posibilității de a acționa a titularului trebuie avut în vedere, în aplicarea principiului general contra nou valentern agere non currit praescriptio. Această interpretare pretoriană continuă să fie și astăzi de actualitate în Franța, unde, în lipsa unei modificări a cauzelor legale de suspendare, care să includă printre acestea și forța majoră, se socotește totuși că prescripția este suspendată în cazul în care proprietarul a fost în imposibilitate absolută de a acționa pentru a-și proteja dreptul, fie că imposibilitatea a fost una materială, fie că a fost una de ordin moral.

Decretul nr. 167/1958 recunoaște în mod expres în forța majoră, care-l împiedică pe cel împotriva căruia curge prescripția să facă acte de întrerupere, o cauză de suspendare a cursului prescripției. Fără a intra în detalii în privința noțiunii de forță majoră, al cărei conținut variabil se apreciază de la caz la caz de organul jurisdicțional, trebuie totuși reținut că simpla absență a culpei nu este echivalentă cu forța majoră și, în consecință, doar faptul că titularul nu a putut acționa din motive independente de culpa sa nu conduce automat la suspendarea prescripției achizitive, dacă nu se face dovada unei imposibilități absolute, inevitabile și de neînvins pentru oricine. Pentru că, în ciuda legislației restrictive privind circulația terenurilor, proprietarii terenurilor intravilane nu au fost într-o asemenea imposibilitate absolută de a acționa pentru revendicarea lor de la persoanele particulare care le dețineau nelegitim, aplicarea la o asemenea situație a cauzei de suspendare deduse din art. 13 lit. a al Decretului nr. 167/ 1958, cu argumentul că efectuarea unor acte de întrerupere nu a fost posibilă din cauze care exclud culpa proprietarului este discutabilă. Dar, de la data intrării în vigoare a Legilor nr. 58/1974 și respectiv 59/1974, terenurile devenind prin lege inalienabile și deci imprescriptibile, cursul prescripțiilor începute anterior a fost întrerupt în mod natural, în temeiul art. 1864 pct. 2 din Codul civil, iar după această dată nici o prescripție nu și-a mai putut începe cursul.

O interpretare prea extensivă a noțiunii de forță majoră, cu consecința suspendării frecvente a cursului prescripției pentru acest motiv este chiar mai periculoasă decât întreruperea, pentru că este posibil ca posesorul să nu aibă cunoștință de situația în care se găsea titularul și pentru că s-ar putea ajunge la consecințe contrare funcției uzucapiunii: prelungirea duratei unor situații incerte și posibilitatea unor contestații asupra unor stări de fapt vechi, dificil de cunoscut și de apreciat. De asemenea, întrucât cauzele de suspendare sunt limitativ prevăzute de lege, nici o altă cauză care l-ar pune pe proprietar în imposibilitate de a acționa pentru întreruperea prescripției achizitive care curge împotriva sa nu va putea justifica suspendarea acesteia, dacă nu întrunește condițiile forței majore.

Decretul nr. 167/1958 se referă în mod special la unul dintre cazurile posibile de forță majoră, situația în care creditorul sau debitorul se află în rândurile forțelor armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de război. De data aceasta, evenimentul care atrage suspendarea prescripției îl poate afecta nu numai pe titular, ca în situația forței majore în general, ci și pe acela în favoarea căruia curge termenul, respectiv pe posesor.

Mobilizarea posesorului în forțele armate aflate pe picior de război poate determina lipsirea acestuia în fapt de stăpânirea bunului, însă, chiar prelungită pe o perioadă mai mare de 1 an, aceasta nu conduce la întreruperea naturală a prescripției întrucât, așa cum s-a menționat, nici adevăratul titular al dreptului nu ar fi putut acționa altfel într-o asemenea situație, iar posesia este recunoscută juridic și produce efecte numai atâta vreme cât ea corespunde unui mod normal de exercitare a dreptului posedat. De altfel, în asemenea situații, titularul de drept este și el în imposibilitate de a-l acționa în justiție pe posesor pentru a-și revendica bunul, astfel încât ar fi inechitabil ca această perioadă să fie luată în calculul termenului care curge împotriva sa.

Prescripției achizitive nu i se aplică suspendarea cursului termenului până la soluționarea reclamației administrative prealabile, la care se referă art 13 lit. c din Decretul nr. 167/1958, întrucât această cauză vizează exclusiv prescripția dreptului la acțiune pentru despăgubiri și restituiri în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poștă și telecomunicații.

Nici una dintre cauzele de suspendare a prescripției achizitive nu produce efecte absolute, ca în cazul întreruperii naturale. De acestea nu va putea beneficia decât persoana aflată în situația căreia legea îi atribuie această semnificație juridică. Uzufructuarul nu se va putea prevala, pentru a obține suspendarea prescripției ce curge împotriva sa, de un caz de forță majoră în care s-ar fi găsit proprietarul, un coproprietar nu poate invoca împotriva posesorului suspendarea determinată de incapacitatea altui copărtaș.

La încetarea cauzei care a determinat suspendarea, prescripția își va relua de drept cursul, continuând de la momentul în care a fost oprită. Dacă, de exemplu, prescripția a început să curgă împotriva unui proprietar major, care însă moare, iar moștenitorul său este un minor fără reprezentant legal, cursul său este suspendat dar se va relua de drept în momentul în care moștenitorului i se va desemna o asemenea persoană care să-l reprezinte și prin care să poată face acte de prezervare a dreptului său. Cum legea nu face nici o precizare asupra momentului în care trebuie să intervină cauza, pentru a determina suspendarea, acest efect se va produce indiferent dacă motivul de suspendare s-a ivit într-un moment aflat mai la începutul sau mai spre finalul termenului de prescripție. Pentru ca titularul să aibă însă efectiv posibilitatea de a acționa după încetarea cauzei de suspendare, dacă ea s-a produs în ultima parte a termenului de prescripție, potrivit art. 15 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 acesta nu se va socoti împlinit mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la încetarea cauzei, iar pentru termenele mai scurte de 6 luni, înainte de o lună de la același moment. Față de durata lungă a termenelor de prescripție achizitivă, această prelungire pare nesemnificativă însă ea s-ar putea dovedi totuși utilă.

3.5. Efectele uzucapiunii.

3.5.1. Efectele uzucapiunii.

Principalul efect al uzucapiunii este acela că posesorul devine titular al dreptului de proprietate sau, după caz, al altui drept real asupra bunului posedat în tot timpul cerut de lege.

Efectul uzucapiunii este retroactiv, în sensul că uzucapantul va fi considerat proprietar, nu din momentul împlinirii termenului, ci chiar din ziua în care a început posesia.

Îndeplinirea condițiilor stabilite de lege pentru diferitele forme ale uzucapiunii conduce în mod automat la realizarea acesteia, numai în sensul că generează dreptul de a invoca prescripția achizitivă, fie pe cale de acțiune principală, fie pe cale de excepție, ca mijloc de apărare împotriva celui care se pretinde a fi adevăratul titular. Spre deosebire de prescripția extinctivă, cea achizitivă nu poate fi așadar invocată din oficiu de instanța de judecată sau de Ministerul Public, în cauzele la care participă, art. 1841 din Codul civil lăsând acest drept exclusiv la dispoziția celui interesat.

Prin recunoașterea facultății posesorului de a opta între invocarea efectelor uzucapiunii și renunțarea expresă sau tacită la acestea sunt menajate eventualele scrupule care l-ar putea determina să nu continue spolierea adevăratului titular al dreptului, ca o ultimă barieră de ordin moral înainte de producerea acestui efect. Până în momentul în care se prevalează de uzucapiune, cerând recunoașterea sa ca titular al dreptului, posesorul păstrează, chiar după împlinirea prescripției, o obligație naturală de restituire față de adevăratul titular. Existența unei asemenea obligații naturale a posesorului, după împlinirea uzucapiunii a fost contestată cu argumentul că ea ar fi de natură să pună în pericol ordinea socială a cărei apărare reprezintă tocmai fundamentul acestei instituții. Dacă este adevărat că ordinea socială este interesată în recunoașterea, în general, a prescripției achizitive ca instituție necesară pentru menținerea stabilității și păcii în relațiile sociale, ea nu poate fi însă invocată invariabil, în diferite cazuri particulare.

Totuși, dreptul de a invoca uzucapiunea împlinită nu aparține în exclusivitate posesorului, nu este un drept strict personal al

acestuia, legea recunoscând această posibilitate și altor persoane care ar putea avea interes. Potrivit art. 1 843 din Codul civil, pot opune prescripția câștigată „creditorii și orice altă persoană interesată'' și aceasta, chiar dacă proprietarul ar fi renunțat la ea.

Sunt asemenea persoane interesate, în primul rând, succesorii posesorului în persoana căruia prescripția fusese deja împlinită. Indiferent dacă aceștia sunt succesori universali, cu titlu universal sau cu titlu particular, lor nu li se mai cere să facă dovada unei posesii utile exercitate de ei înșiși, după decesul autorului, pentru că termenul fiind deja împlinit, problema unei eventuale joncțiuni nu se mai pune.

Succesorii universali sau cu titlu universal care, potrivit principiilor generale, continuă persoana autorului lor vor putea exercita dreptul de a invoca uzucapiunea ca pe orice alt drept din moștenire, cu efectul că dreptul dobândit în acest fel se va include în masa succesorală și se va împărți odată cu celelalte elemente ale acesteia. Practica a admis totuși asemenea cereri formulate de către unul dintre moștenitori, constatându-se că acesta a dobândit dreptul prin joncțiunea posesiei cu aceea a autorului sau pur și simplu in nume propriu, deși prescripția era împlinită în persoana defunctului, cu riscul de a exclude astfel bunul de la împărțeala cu ceilalți eventuali succesori. Dacă însă în patrimoniul autorului, dreptul de a invoca uzucapiunea nu mai exista în momentul decesului, pentru că acesta a renunțat expres sau tacit la el, succesorii săi universali sau cu titlu universal nu se vor putea prevala de dispozițiile citate ale art. 1843, pentru a beneficia de prescripție. Și aceasta chiar dacă ar fi moștenitori rezervatari, pentru că renunțarea la uzucapiune nu reprezintă o Iiberalitate, supusă reducțiunii, ci un refuz de a se îmbogăți care nu este cenzurabil pe această cale.

În schimb, dispozițiile legale menționate ar putea juca în favoarea succesorilor cu titlu particular ai posesorului, cum sunt, de exemplu, cumpărătorul sau donatarul unui imobil pe care vânzătorul, respectiv donatorul îl stăpânise în mod util anterior vânzării sau donației. Este adevărat că asemenea ipoteze când un imobil ar fi fost vândut de către o persoană care nu s-a prevalat sau chiar a renunțat la invocarea uzucapiunii sunt destul de greu de imaginat, în condițiile de formalism și publicitate impuse înstrăinărilor de drepturi imobiliare. Mai frecvent s-ar putea întâmpla ca posesorul să promită încheierea unor astfel de acte și apoi să renunțe la invocarea uzucapiunii. Beneficiarii unei astfel de promisiuni se vor putea prevala și ei de uzucapiunea împlinită de promitent, dar nu în calitate de succesori, ci în aceea de creditori ai dreptului de a cere încheierea contractului, potrivit art. 1843 citat anterior.

Recunoașterea dreptului creditorului de a invoca, în locul debitorului său, prescripția achizitivă care a operat în favoarea acestuia din urmă a fost socotită o aplicație specială a acțiunii oblice, ale cărei condiții generale sunt stabilite prin art. 974 din Codul civil. Reglementarea specială a acestei ipoteze a fost însă necesară pentru că dreptul de a invoca uzucapiunea împlinită are, pentru motivele arătate în cele ce preced, aspectul unui drept personal care ar fi fost altfel exclus din domeniul acțiunii subrogatorii. Creditorul va avea, în mod incontestabil, dreptul de a acționa în locul și în numele debitorului său dacă, din neglijență sau voit, acesta nu s-a prevalat de uzucapiune.

Dacă neinvocarea uzucapiunii nu este o omisiune din partea acestuia, ci consecința faptului că debitorul a renunțat expres sau tacit la dreptul de a se prevala de efectele sale, textul art. 1843 îl îndreptățește pe creditor să o invoce, pe calea unei acțiuni formulate în nume propriu. Această posibilitate recunoscută creditorului ar putea fi asimilată acțiunii pauliene, revocatorii însă renunțarea debitorului nu reprezintă propriu-zis un act de diminuare a patrimoniului, ci mai degrabă un refuz de a-l spori. Existența unei asemenea deosebiri a generat îndoieli în legătură cu aplicarea, în completarea dispozițiilor art. 1843, a condițiilor generale ale acțiunii pauliene, stabilite prin art. 975 din Codul civil, în special acelea referitoare la frauda debitorului și la prejudiciul pe care trebuie să-l fi încercat drept consecință, creditorul.

În realitate, în asemenea ipoteze creditorul are de parcurs două etape distincte. În primul rând, el nu va putea invoca uzucapiunea la care a renunțat debitorul său, decât dacă în prealabil va ataca pe calea acțiunii revocatorii actul de renunțare făcut de acesta. Art. 1843 necuprinzând reguli derogatorii, acestei acțiuni îi vor fi aplicabile condițiile generale stabilite de art. 975, inclusiv în privința fraudei debitorului. Soluția contrară, în sensul că dovada unei asemenea fraude nu ar fi necesară, deși a fost și ea susținută în teorie și aplicată în practică nu poate fi justificată doar cu argumentul că o asemenea condiție nu este cerută de art. 1843, sensul acestui text nefiind decât acela de a înlătura dubiile posibile asupra caracterului strict personal al dreptului de a invoca uzucapiunea, și nu de a stabili alte condiții de exercitare a acestui drept, decât cele specifice fiecărei categorii: succesori, creditori, etc. După ce renunțarea îi va fi devenit în acest mod inopozabilă, creditorul va putea, de data aceasta pe calea acțiunii oblice speciale care-i este pusă la dispoziție de art. 1843 din Codul civil, să „opună prescripția câștigată” debitorului, pentru a aduce dreptul astfel dobândit de acesta în patrimoniul ce va putea fi urmărit.

3.5.2. Renunțarea la beneficiul prescripției achizitive.

Dacă dreptul de a invoca uzucapiunea nu aparține exclusiv posesorului, putând fi exercitat și de alte persoane interesate, renunțarea la acest drept nu poate fi făcută decât de către posesor și numai după împlinirea ei, renunțarea anticipată – puțin probabilă, de altfel – fiind sancționată cu nulitatea, potrivit art. 1838 din Codul civil. Nu constituie însă o renunțare anticipată care să fie astfel sancționată, simpla recunoaștere de către posesor a dreptului altuia, înainte de împlinirea prescripției, aceasta fiind o cauză legală de întrerupere a prescripției. În schimb, o clauză de prelungire a termenului necesar pentru realizarea uzucapiunii ar putea fi asimilată cu o renunțare anticipată și considerată nevalabilă.

Deși renunțarea nu este un act translativ de drepturi, ci o simplă abdicare a posesorului de la facultatea de a invoca în favoarea sa uzucapiunea, legea cere ca autorul ei să aibă capacitatea necesară pentru a înstrăina, incapabilii neputând face așadar în mod valabil asemenea renunțări. Condiția este totuși justificată, dacă renunțarea este privită ca un mod de executare a obligației naturale de restituire despre care s-a spus că se menține în sarcina posesorului și după împlinirea prescripției.

Renunțarea este un act juridic unilateral, validitatea sa nefiind condiționată de consimțământul celui în favoarea căruia urmează a-și produce efectele, respectiv al adevăratului titular. De asemenea, legea nu stabilește nici condiții speciale referitoare la forma de exprimare a voinței posesorului, ea putându-se manifesta expres sau tacit, prin acte sau fapte din care să rezulte fără echivoc intenția sa de a renunța la invocarea uzucapiunii, care presupun după expresia legii „delăsarea dreptului câștigat (art. 1839 alin. 2 din Codul civil). Pot fi astfel interpretate, de pildă, promisiunea posesorului de a restitui proprietarului bunul uzurpat sau acceptarea constituirii de către adevăratul titular a unui drept real în favoarea posesorului. Renunțarea nu va putea fi însă dedusă dintr-o simplă atitudine pasivă a posesorului sau dintr-o ofertă de a cumpăra imobilul pe care acesta ar fi făcut-o într-un moment în care avea nelămuriri în legătură cu drepturile sale. De asemenea, actul făcut de către posesor din eroare, în urma de exemplu a unei confuzii de cadastru nu poate fi nici el interpretat ca o renunțare la prescripția împlinită.

3.6. Uzucapiunea conform reglementarii Decretului Lege nr.115/ 1938.

În unele provincii ale țării, anume Transilvania, Banat și Bucovina de Nord, unde s-au aplicat dispozițiile Legii nr. 115/1938 privitoare la publicitatea imobiliară, bazată pe cartea funciară, uzucapiunea avea o reglementare specială.

Așadar, în aceste teritorii nu se aplică dispozițiile Codului civil privitoare la uzucapiune, pe care le-am analizat-o până în prezent, ci cele cuprinse în Legea nr. 115/1981.

Această lege reglementează două cazuri excepționale de dobândire a dreptului de proprietate prin uzucapiune în art. 27-28.

Un prim caz este acela în care s-au înscris, fără cauză legitimă, adică pe baza unui titlu nevalabil, drepturi reale ce pot fi dobândite prin uzucapiune. Acestea vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul astfel înscris le-a posedat cu bună-credință, potrivit legii, timp de 10 ani (art. 27). Acest caz se mai numește uzucapiune tabulară, pentru că, prin bună-credință și stăpânirea pe timpul prevăzut de lege, posesorul deja înscris dar fără un titlu valabil, își consolidează dreptul.

Al doilea caz este acela în care posesorul unui imobil pe care l-a posedat în condițiile legii, timp de 20 de ani de la moartea titularului dreptului de proprietate înscris în cartea funciară, poare cere intabularea dreptului în favoarea sa, în temeiul uzucapiunii (art. 28). Aceasta este o uzucapiune extratabulară, pentru că abia după ce posesorul l-a stăpânit pe timpul cerut de lege după moartea proprietarului tabular, poate cere înscrierea dreptului pe numele său, deoarece a devenit el proprietar, prin uzucapiune.

Cu privire la uzucapiunea în regim de carte funciară, este de reținut că în anul 1996 a fost adoptată Legea nr. 7 a cadastrului și a publicității imobiliare, care a instituit cadastrul general național și cărțile funciare pe întreg teritoriul țării.

Noua lege nu a mai preluat cazurile speciale de uzucapiune din sistemul cărților funciare reglementat de Legea nr. 115/1938 (art. 27-28, amintite mai sus).

Aceasta înseamnă că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, uzucapiunea are a fi reglementată pe Întreg teritoriul țării, de dispozițiile Codului civil.

Pe de altă parte, noua reglementare nu conține nici norme tranzitorii privitoare la uzucapiune, ceea ce conduce la consecința luării în considerare a principiilor generale ale aplicării legii civile în timp.

Drept urmare, dacă este vorba despre uzucapiuni începute și împlinite în acea parte a țării în care se aplicau dispozițiile Legii nr. 115/1938, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, și-au produs efectele potrivit acelor dispoziții.

Uzucapiunile începute și neîmplinite încă urmează să-si producă efectele numai în condițiile și în termenele prevăzute de Codul civil, deoarece legea veche nu supraviețuiește decât dacă există dispoziția expresă în acest sens în legea nouă, ceea ce nu este cazul pentru materia discutată.

Cât privește uzucapiuniie care au început după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, este limpede că au a fi guvernate de dispozițiile Codului civil.

CAPITOLUL 4

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Cu ocazia elaborării prezentei lucrări am urmărit realizarea unui studiu cât mai complet și totodată complex al instituției accesiunii și al prescripției achizitive. Conștienți fiind ca lucrări privind aceste instituții s-au scris și se vor mai scrie, unele probabil mai de valoare ca prezenta, am încercat totuși să facem un studiu în care să atingem toate problemele referitoare la această instituție, folosind atât doctrină românească de valoare, dar și străină, de asemenea am folosit un bogat material jurisprudențial pentru a ilustra acolo unde era cazul poziția jurisprudenței, uneori contrară iar alteori pe aceeași poziție cu doctrina.

Ne-am început studiul cu un capitol în care am făcut referire la modalitățile prin care subiectele de drept pot dobândi drepturi reale, făcând și o scurtă clasificare a acestor modalități.

În capitolul următor am tratat problema accesiunii.

Capitolul III a fost destinat studiului prescripției achizitive, și a elementelor de bază ale uzucapiunii, dar am analizat și categoriile de bunuri și drepturi care ar putea fi dobândite pe cale de uzucapiune.

Am continuat cu descrierea, într-un mod detaliat, a celor două categorii de uzucapiune.

Desigur că nu puteam sări peste efectele pe care uzucapiunea le produce, acestea fiind, desigur, sensul existenței instituției și al elaborării prezentului studiu.

În penultimul capitol am făcut o prezentare succintă a uzucapiunii în reglementarea Decretului Lege nr. 115/1938, în care am descris cele două modalități de uzucapiune.

Lucrarea se încheie cu un capitol în care încercăm să formulăm niște concluzii și eventuale propuneri pentru îmbunătățirea cadrului legislativ în materie.

Privitor la propunerile de lege ferenda pe care le putem face, începem prin a ne gândi dacă, în societatea de azi, când comunicațiile și modalitățile de transport s-au dezvoltat în așa măsură încât în 24 de ore, sau poate mai puțin, putem ajunge în orice punct de pe glob, fără a mai vorbi de obținerea de informații care, de cele mai multe ori, se limitează la câteva secunde, nu ar fi benefică o reducere a termenului de prescripție, atât în ceea ce privește prescripție scurtă, cât și cea lungă de 30 de ani.

Un alt argument pe care îl aducem în acest sens este uimitoarea viteză cu care circulă capitalurile, atât cele mobiliare, cât și cele imobiliare și modul rapid în care resursele financiare se transformă în adevărate valori materiale. În acest context, pentru o mai bună protejare a posesiei, dar și pentru a crește gradul de fluiditate a operațiunilor civile suntem de părere că aceste termene de prescripție ar trebui reduse, dacă nu chiar înjumătățite.

Desigur că vor veni și contraargumentele privitoare la posesorii de rea-credință care vor urmări să realizeze anumite beneficii profitând de termene mai mici, dar considerăm ca această problemă poate fi soluționată prin găsirea altor garanții decât prelungirea în timp a termenelor. Căci, dacă suntem în stare să pășim pe lună sau să producem tot felul arme de distrugere în masă, cât de greu poate fi să concepem un cadrul legislativ în care să protejăm atât pe proprietari dar și pe posesorii de bună-credință, în primul rând.

Tot privitor la protecția posesiei și aici ne referim exclusiv la posesia de bună-credință suntem de părere ca ar fi benefic ca această stare de fapt, care se cheamă posesie, să poate fi protejată prin o eventuală publicitate, de ce nu, chiar în cadrul cărților funciare.

Încheiem prin a aduce un omagiu tuturor celor care, îndrăgostiți fiind de drept, și-au adus aportul prin lucrările publicate la o mai bună ilustrare și înțelegere a diverselor instituții.

BIBLIOGRAFIE

BÎRSAN CORNELIU, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. All Beck, București, 2001;

BOAR ANA, Uzucapiunea, prescripția, posesia și publicitatea drepturilor reale, Ed. Lumina Lex, București, 1999;

CANTACUZINO M., Elementele dreptului civil român, Ed. Cartea Românească, București, 1921;

CARBONNIER J., Droit civil. Les biens, tom 3, Ed. Presses Universitaries de France, ed. a XI-a, Paris, 1983;

HAMANGIU C., ROSETTI-BĂLĂNESCU I., BĂICOIANU AL., Tratat de drept civil român, Ed. All Beck, București, 2002;

IONAȘCU T., BRĂDEANU S., Drepturi reale principale în Republica Socialistă România, Ed. Academiei, București, 1978;

MIHUȚĂ I., Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe, pe anii 1969-1975, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

MIHUȚĂ I., Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1991, Tribunalul Municipiului București. Ed. șansa S.R.L, București 1992

MUREȘAN M., J. KOCSIS, Drept civil. Succesiunile. – privire sintetică -, Ed. CORDIAL LEX, Cluj-Napoca, 1995;

MUREȘAN M., Consecințe ale abrogării Legii 58/1974 asupra antecontractelor de înstrăinare a imobilelor, în Dreptul nr. 7-8, 1991;

ORTSCHEIDP. T, Prescription. Prescription de dix a vingt ans în Repertoire de droit notarial francais, fasc. J;

PERJU P. Probleme de drept civil și de drept administrativ survenite în practică, în Dreptul, nr. 6/1996;

PLANIOL M., RIPERT G., Droit civil français, tom III, Les biens, Librarie Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1952;

POPA I., Opinii în legătură cu dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor pe calea prescripției achizitive prin posesiune exercitată pe perioada cât au fost în vigoare Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974. în Dreptul nr.2, 1994;

POP L., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, vol. II, Ed. Fundației „Chemarea", Iași, 1993;

POP LIVIU, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, București, 1997;

RAU AUBRY, , Droit civil français, tom III, Les biens, ed. a VII-a, 1961;

RIPERT G., La règle morale dans les obligations civiles, Ed. Librarie Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1949;

STĂTESCU C., BÎRSAN C., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. ALL, 1992;

STOICA V. , BAIAS F., Executarea silită a antecontractelor de înstrăinare a imobilelor în condițiile abrogării art. 12 din Decretul nr. 144/1958, în Dreptul nr. 3, 1992;

STOICA V., Corelarea dispozițiilor art. 14 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din Codul civil, în R.R.D., nr. 10/1998

ȘCHEAUA M., Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin prescripție achizitivă, în Dreptul nr. 5-6, 1993;

TAISNE J . J., Prescription. Interruption, în Reperloire de droit notarial francais, fasc. G, (11, 1983);

24. TOADER C., NICOLAE M., POPESCU R., DUMITRACHE B., Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență, Ed. Universul Juridic, București, 2004;