Uzucapiunea Mod DE Dobândire A Dreptului DE Proprietate
=== ad2e0002e8c425d17eaf65496799944cd427790f_555346_1 ===
CUPRINS
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE
1.1. Definirea dreptului de proprietate
1.1.1. Dreptul de proprietate în legea fundamentală
1.1.2. Dreptul de proprietate în fostul Cod civil de la 1864
1.1.3. Dreptul de propreietate în Noul Cod civil
1.1.4. Definiția dreptului de proprietate
1.1.5. Dreptul de proprietate în dreptul comparat
1.2. Conținutul juridic al dreptului de proprietate
1.3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
CAPITOLUL II ACCESIUNEA – MOD DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE
Accesiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate
Accesiunea imobiliară naturală
Accesiunea impbiliară artificială
Realizarea de lucrări cu materialele altei persoane
Realizarea de lucrări autonome cu caracter durabil asupra imobilului aparținând altei persoane
Realizarea de lucrări adăugate cu caracter durabil asupra imobilului aparținând altei persoane
Înțelesul unor termeni și dispoziții legale speciale privitoare la accesiunea artificială
Accesiunea mobiliară
CAPITOLUL III UZUCAPIUNEA – MOD DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE
Uzucapiunea
Uzucapiunea imobiliară extratabulară
Uzucapiunea imobiliară tabulară
Uzucapiunea bunurilor mobile
Dobândirea proprietății bunurilor mobile prin posesia de bună-credință
Dobândirea proprietății fructelor de către posesorul de bună-credință
CAPITOLUL IV PRACTICĂ JUDICIARĂ
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.proc.civ – Codul de procedură civilă
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
N.C.C – noul Cod civil
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista română de drept
S.D.R. – Studii de drept românesc
vol. – volumul
INTRODUCERE
Proprietatea este, atât în sens exonomic, cât și juridic, expresia supremă a accesului oamenilor la posesia, folosința și dispoziția bunurilor.
În doctrină au fost elaborate mai multe definiții ale dreptului.
Astfel, potrivit doctrinei dreptul de proprietate este “acel drept subiectiv ce aparține persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului și unităților administrativ-teritoriale asupra oricărui bun, cu excepția celor aflate exclusiv în proprietatea publică, bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosința și dispoziția, în putere proprie și în interes propriu, însă în limitele determinate de lege.”
Conținutul dreptului de proprietate este format din atributele pe care legea le conferă titularului acestui drept: dreptul de a poseda, dreptul de a folosi, dreptul de a dispune.
În interpretarea dispozițiilor art. 480 din Codul civil de la 1864 care definea dreptul de proprietate, doctrina majoritară a considerat că atributele care formează conținutul dreptului de proprietate sunt dreptul de a folosi bunul (jus utendi), dreptul de a culege fructele (jus fruendi) și dreptul de a dispune (jus abutendi).
În ultimul timp a fost exprimată și opinia că jus utendi nu reprezintă numai folosirea bunului de către proprietar, ci și stăpânirea lui în putere proprie și în interes propriu, ceea ce semnifică posesia bunului.
Această posesie este un atribut al dreptului de proprietate, distinctă de posesia-starea de fapt.
Așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate posesia este expresia juridică a aproprierii și a stăpânirii bunului care constituie obliectul dreptului de proprietate.
Dreptul de a folosi bunul conține dreptul proprietarului “de a alege, după bunul său plac, gusturile și convinderile sale, între multiplelel utilizări posibile ale bunului”
Acest drept implică și dreptul de a culege fructele bunului, dar și de a percepe productele, aspecte ce se desprind din prevederile art. 550 alin. 1 noul Cod civil.
Dreptul de dispoziție are două componente: dispoziția juridică și dispoziție materială.
Dispoziția juridică constă în prerogativa titularului de a întrăina sau a greva bunul său și în posibilitatea de a-și dezmembra dreptul de proprietate, constuituind pe temeiul său drepturi reale în favoarea altor persoane.
Dispoziția materială constă în posibilitatea de a dispune de substanța bunului, prin transformare, consumare sau chiar distrugere. Numai dreptul de proprietate îi conferă titularului o putere asupra substanței lucrului, substanță pe care titularii altor drepturi reale trebuie s-o conserve.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND
DREPTUL DE PROPRIETATE
1.1. Definirea dreptului de proprietate
1.1.1. Dreptul de proprietate în legea fundamentală
În cadrul Titlui II din legea fundamentală, respectiv Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale la Capitolul II, capitol ce reglementează drepturile și libertățile fundamentale se consacră că „dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.” Totodată, același text constituțional statuează principiul potrivit căruia proproietatea privată este garantată și ocrotită în mod legal de lege, indiferent de titular.”
Textul art. 44 din legea fundamentală cuprinde și dispoziții de principiu privitoare la condițiile în care cetățenii străini sau apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, felul în care o autoritate publică poate utiliza subsolul oricărei ăproprietăți imobiliare pentru lucări de interes general, obligațiile ce decurg din raporturile de vecinătateși cele de protecție a mediului, posibilitatea confiscării, numai în condițiile legii, a bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții, preum și regula potrivit căreia averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată.
Se impune a preciza că art. 44 alin. 4 din legea fundamentală interzice expres naționalizarea sau orice alte măsuri de trecerre silită în proprietatea publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice ori de altă natură discriminatorie a titularilor bunurilor.
Tot în legea fundamentală, în cuprinsul art. 136, articol consacrat economiei și finanțelor publice, se precizează că proprietatea este publică și privată. Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale. În cuprinsul alin. 3-4 ale aceluiași articol sunt determinate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietaății publice și care le este regimul juridic, iar alin. 5 statuează că „proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice”.
Așadar, trebuie reținut că, în concepția legii fundamentale, dreptul de proprietate apare ca un drept fundamental al cetățenilor statului român, drept înscris printre celelalte drepturi și libertăți publice fundamentale recunoscute și apărate într-o democrație modernă.
1.1.2. Dreptul de proprietate în fostul Cod civil de la 1864
La modul general s-ar putea afirma că, în cadrul fostului Cod civil român în vigoare de la 1865, principala instituție era proprietatea. Această ideea poate fi susținută de faptul că în Cartea a II-a a Codului se făcea vorbire „Despre bunuri și despre osebitele modificări ale proprietății”, iar Cartea a III-a adică cea mai mare parte a reglementărilor pe care le cuprindea, era consacrată diferitelor moduri prin care se dobândește proprietatea.
Raportat la dinamica dreptului civil, respectiv a bunurilor și valorilor ideea potrivit căreia proprietatea reprezenta principala instituție a fostului cod civil, este justificată.
Însă, în realitate, Titlui II al Cărții a II-a intitulat Despre proprietate consacra doar trei articole dreptului de proproietate. Articolul 480 fin vechiul Cod civil oferea o definiție dreptului de proprietate spunând că acesta este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.
În concepția vechiului Cod civil dreptul de proprietate conferea titlularului său anumite atribute. Sintagma a se bucura nu oferea altceva decât posibilitatea, pentru proprietar, de a stăpâni bunul în această calitate și de a-l folosi în interesul și în puterea sa. Totodată, alături de cele menționate proprietarului i se recunoștea și dreptul de a dispune de bunul care formează obiectul dreptului său, de dreptul de a exercita aceste prerogative în mod exclusiv și absolut însă, în limitele consacrate de lege.
Mergând mai departe, în cuprinsul art. 481 vechiul Cod civil se menționa că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și printr-o dreptă și prealabilă despăgubire. Practic textul vechiului Cod civil formula principiul exproprierii pentru cauză de ulititate publică.
Tot la nivel de principiu art. 482 din vechiu Cod civil reglementa accesiunea în materia proprietății. Potrivit acestui articol proprietatea unui lucru mobil sau imobil dădea drept asupra a tot ce producea lucru și asupra a tot ce se unea ca accesoriu cu lucrul, într-un mod natural sau artificial.
Dreptul „la tot ce producea lucrul” nu reprezenta o accesiune, ci reultatul firesc al exercițiului prerogativei ius fruendi recunoscută titularului dreptului de proprietate.
1.1.3. Dreptul de propreietate în Noul Cod civil
Noul Cod civil, consacră întreaga Carte a III-a materieie bunurilor. În cadrul primului titlul al Cărții a III-a vorbește despre bunurile și drepturile reale în general, ca obiecte ale dreptului de proprietate. Se impune a menționa enunțul art. 552 NCC potrivit căruia proprietatea este publică și privată evidențiindu-se așadar categoriile fundamentale ale dreptului de proprietate în dreptul nostru civil. Următoarele titluri ale Cărții a II-a reglementează succesiv dreptul de proprietate privată, dezmembrămintele acestiea, fiduica, administrarea bunurilor altuia, dreptul de proprietate publică, publicitatea imobiliară prin cartea funciară și posesia
Ceea ce trebuie remarcat este faptul că noua reglementare civilă introduce noi instituții și anume fiducia și administrarea bunurilor altuia.
1.1.4. Definiția dreptului de proprietate
Literatura de specialitate este unanimă în definirea dreptului de proprietate prin evidențierea atributelor pe care acesta le conferă titularului său, respectiv posesia, folosința și dispoziția. Concepția noului Cod civil pare a fi aceeași și asta pentru că art. 555 definește numai dreptul de proprietate privată. Astfel, potrivit art. 555 dreptul de proprietate este dreptul titularului de a poseda, a folosi și a dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege, cu precizarea că, în condițiile legii, el este susceptibil de modalități și dezmembrăminte.
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat ideea potrivit căreia „o asemenea definiție nu este de natură să pună în evidență conținutul social-economic al dreptului de proprietate”.
Altfel spus, pentru a înțelege, din punct de vedere juridic în ce constă raportul de apropriere, a cărui expresie este dreptul de proprietate, este necesar a fi lămutrit modul în care sunt exercitate atributele conferite de acest drept.
Există posibilitatea ca, în temeiul unui drept real derivat din dreptul de proprietate, o parte a atributelor dreptului de proprietate să fie exercitate de către o altă persoană decât proprietarul sau în temeiul unui raport juridic obligațional. Cu titlu de exemplu, în cazul unui contrract d eînchiriere, locatarul deține bunul închiriat și îl folosește exercitând aceste atribute numai în măsura în care i-au fost conferite de proprietar. Totodată, uzufructuarul este titlularul unui drept real care îi conferă stăpânirea și folosirea unui bun; însă, de regulă, cel ce a constituit dreptul de uzufruct este proprietarul bunului, care continuă să exercite atributul dispoziției asupra bunului dat în uzufruct altei persoane
Așadar, simpla întrunire a atributelor caracteristice dreptului de proprietate nu este suficientă pentru definirea acestui drept, impunându-se a se preciza poziția specifică a celui căruia el aparține sau a celui care exercită aceste atribute.
Comparativ cu titularii altro drepturi subiective asupra aceluiași bun, proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proiprietate în putere proprie și în interes propriu.
Proprietarul exercită atributele dreptului său de proprietate în putere proprie, deoarece el se supune numai legii. Celelalte persoane, altele decât proprietarul exercită unele atribute ale dreptului de proprietate în temeiul puterilor transmise de proprietar și în conformitate nu numai cu legea dar și cu voința proprietarului care, recunoscându-i-le altuia asupra unui bun ce îi aparține, i le concretizează și le fixează limitele de exercitare.
Cea de-a doua particularitate a dreptului de proprietate o reprezintă faptul că proprietarul exercită atributele dreptului său de proprietate în interesul său. Deși titularii altor drepturi subiective, reale sau de creanță, prin exercitarea acestor atribute, urmăresc realizarea unor interese proprii, proprietarul este singurul subiect de drept care exercită, direct sau indirect, plenitudinea atributelor proprietății.
În încercarea de a conchide putem afirma că dreptul de proprietate se concretizează în următoarele elemente:
Din punct de vedere economic este un drept de apropriere a unor bunuri, corporale sau incorporale;
Exprimă o relație socială de apropriere;
Cuprinde în conținutul său atributele posesiei, folosinței și dispoziției;
Atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar prin puterea și în interesul său propriu;
Așadar, dreptul de properitate poate fi definit ca acel drept subiectiv care dă expresie aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente.
1.1.5. Dreptul de proprietate în dreptul comparat
Cosdurile civile și legile fundamentale ale statelor europene occidentale adoptate în secolul al XIX-lea sau pe parcursul secolului XX au fost direct influențate de Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului a Revoluției franceze din 1789, declarație care, în
art. 17 proclama dreptul de proprietate sacru și inviolabil.
Articolul 544 C. Civil francez-cod ce a servit ca model multor coduri europene și ale multor state din America Latină, definește proprietatea ca fiind „dreptul de abucura și de a dispune de lucururi, în modul cel mai absolut, cu condiția de a nu face un uz interzis de legi sau de regulamente”.
Ceea ce este interesant de subliniat este faptul că, în cadrul legii fundamentale a Franței, nu există dispoziții specifice referitoare la dreptul de proprietate. În preambulul lefii fundamentale franceze se dispune că „poporul francez proclamă solemn atașamentul său la Declarația drepturilor omului și principiilor suveranității naționale astfel cum ele sunt definite prin Declarația de la 1789, confirmate și completate prin preambului Cosntituției din 1946”.
Articolul 436 al C. civ. italian de la 1865 se regăsea o formulare asemănătoare cu cea cuprinsă în art. 544 C. civ. francez. Însă, Codul civil italian din 1942 deși recunoaște că dreptul de proprietate este un drept complet, exclusiv și individual asupra unui lucru, prin art. 836 impune, cel puțin teoretic, obligația proprietarilor de a utiliza bunurile proprietatea lor potrivit funcțiilor economice și exigențelor producției naționale.
Codul civil german de la 1900 dispunea, în cuprinsul art. 903 că proprietarul, în măsura în care legea sau dpreturile unor terețe persoane nu se opun, are faultatea să utilizeze bunul său, așa cum dorește și de a împiedica orice ingerință din partea ueni alte persoane. Trebuie remarcat faptul că, în cadrul codului civil german nu se face nicio referire la caracterul absolut al dreptului de proprietate. Mai mult, Constituția de la Weimer, adoptată în 1919 proclama că proprietatea obligă, iar legea fundamentală germană în vigoare impune proprietarului exercitarea dreptului său conform cu natura lucrului și cu respectarea intereselor generale ale societății.
Codul civil elvețian, elaborat sub dublă influență, germană și franceză, consacră, în cuprisnul art. 641 că „proprietarul unui lucru are dreptul de a dispune în mod liber de el, în limitele determinate de lege. El poate să îl revendice de la oricine îl deține și să respingă orice uzurpare” .
În sistemul de drept englez, materia proprietății este total diferită de cea continentală. Mai întâi, raporturile feudale de proprietate, extrem de complicate de diversele relații de vasalitate, au fost înlăturate în decursul secolului al XX-lea, perioadă în care s-au simplificat tranzacțiile imobiliare și s-a introdus publicitatea mobiliară. În concepția dreptului funciar englez, Coroana regală continuă a deține, cel puțin la nivel teoretic, dominium eminens asupr totalității pământului englez. De aici decurge consecința că întreaga sduprafață de teren a Regatului britanic ar reveni Coroianei, atunci când nu ar mai exista nicio persoană care să dețină un titlu valabil asupra terenului.
În dreptul englez termenul de property înseamnă ansamblul drepturilor patrimoniale. Ceea ce în dreptul continental se înțelege, în mod obișnuit, prin drept de proprietate, în dreptul englez corespondentul termenului este ownership și are ca obiect bunurile mobile.
Raportat la proprietatea imobiliară se admite că deținătorii acesteia exercită real property asupra pământului, care reprezintă un drept de concesiune de o durată de timp, spre deosebire de cel care închiriiază terenul, care exercită personal property.
Concesiunea este concepută ca un drept ce se exercită pe durata vieții concesionarului și a descendenților acestuia, astfel că, practic se ajunge la exercitarea unui drept perpetuu.
1.2. Conținutul juridic al dreptului de proprietate
Anterior am precizat că art. 555 alin. 1 NCC chiar dacă se referă numai la dreptul de proprietate privată, în realitate definește acest drept prin raportare la atributele pe care le conferă, acestea, la rândul lor, nefiind suficiente pentru definirea dpretului de proprietate.
Textul art. 555 NCC determină conținutul juridic al dreptului de proprietate prin enumerarea atributelor juridice pe care dreptulde proprietate le conferă titularului său. Așa cum am mai precizat, în conceția noului Cod civil aceste atribute sunt posesia, folosința li dispoziția, atribute ce trebuie exercitate în lilitele stabilite de lege. Practic aceste atribute reprezintă ansamblul puterilor, prerogativelor recunoscute de legea civilă proprietarului bunului.
Acesta este motivul pentru care în cadrul literatrurii de specialitate s-a afirmat că dreptul de proprietate este un drept total. Doresc a aminti faptul că art. 480 din vechiul Cod civil de la 1864 determina conținutul juridic al dreptului de proprietate prin definiția protrivit căreia proprietatea este „dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru”.
Însă, noul Cod civil enunță direct cele trei prerogative clasice ale dreptului de proprietate, prerogative ce sunt cunoscute încă din dreptul roman, respectiv dreptul de a poseda bunul-ius possidendi-dreptul de a-l folosi, care presupune folosința pentru sine-ius utendi- și posibilitatea culegeri fructelor bunului –ius fruendi- și dreptul de dispoziție, materială și juridică-ius abutendi.
Posesia (ius possidende)
Ca prerogativă a dreptului de proprietate ce intră în conținutul acestuia, posesia reprezintă aproprierea, însușirea și stăpânirea bunului ce formează obiectul dreptului de proprietate. Dobândirea și prefigurarea calității de proprietar se pot fundamenta pe temeiuri juridice extrem de diverse, însă, toate trebuie să confere, în mod valabil, calitatea de proprietar: constituirea, fabricarea, confecționarea bunului, dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului prin încheierea de acte juridice perfect valabile: contractul de vânzare, contractul de donație, dobândirea bunului pe care succesorală etc. Acesta este motivul pentru care atunci când vorbim despre posesie ca atribut al dreptului de proprietate, se poate afirma că starea de fapt a stăpânirii bunului se suprapune perfect peste starea de drept, „stăpânitorul” fiind însuși titularul dreptului de proprietate asupra bunului stăpânit.
Ca stare de fapt posesia nu trebuie a se confundă cu proprietatea. Nu mai puțin adevărat este faptul că, uneori, se spune că, apărându-se posesia, se apără însuși dreptul de proprietate și că dovada dreptului de proprietate, mai ales în materie imobiliară, fiind extrem de dificilă, însuși proprietarul poate invoca, spre a face dovada dreptului său, un efect al posesiei, cum ar fi uzucapiunea.
În cadrul literaturii de specialitate se consideră că dificultatea dovedirii drepturlui nu trebuie confundată cu lipsa acestuia. Ca stare de fapt, posesia este diferită de proprietate ca stare de drept. Și proprietarul stăpânește bunul, are posesia lui, dar în calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra bunului. Cu alte cuvinte în cazul analizei conținutului dreptului de proprietate, vorbim despre posesie ca atribut al dreptului de proprietate.
Curtea Constituțională într-una dintre deciziile sale în materie de proprietate reține că regimul juridic general al proprietății, publică sau privată, vizează, ca esență, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosința, dispoziția.
Acesta este motivul pentru care în cadrul doctrinei se preferă a se spune că, pe conținut, dreptul de proprietate conferă titularului său posesia, folosința și dispoziția bunului care formează obiectul dreptului său.
Folosința (ius utendi și ius fruendi)
Acest atribut presupune facultatea recunoscută titularului dreptului de proprietate de a utiliza bunul ce formează obiectul dreptului în materialitatea sa, direct și nemijlocit, prin putere proprie și în interes propriu.
Totodată, se admite că dreptul proprietarului de a uza de bunul său implică inclusiv latura negativă a acestei prerogative, anume facultatea de a nu uza de bun, de a nu se servi de el, în afara situațiilor în care însăși legea îl obligă să o facă. În această direcție art.562 alin. 1 NCC prevede că „dreptul de proprietate privată se stinge prin pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz”
Este cunoscut faptul că uzul este prerogativa cea mai directă a dreptului de proprietate, manifestarea concretă a contactului direct al proprietarului cu bunul ce formează obiectul dreptului său. Ceea ce este necesar a se menționa este faptul că atributul folosinței bunului nu poate fi exercitat prin intermediul altei persoane, dimpotrivă, posesia, atât ca stare de fapt, cât și ca stare de drept, poate fi exercitată corpore alieno; proprietarul care închiriază bunul rămâne titular al posesiei asupra acestuia, chiriașul având calitatea de detentor precar.
Un alt element al folosinței bunului este cunoscut sub denumirea de ius fruendi, prin această prerogativă arătându-se dreptul proprietarului de a-și pune bunul în valoare prin exploatarea sa, ceea ce conduce la culegerea derivatelor bunului, fructele și productele.
De altfel, art. 547 N.C.C menționează că produsele bunurilor sunt fructele și productele. Cu titlu de exemplu proprietarul culege recoltele produse de teren, închiriază bunul, împrumută o sumă de bani cu dobândă etc. În același timp, el are dreptul de a nu exploata în acest mod bunul, afară dacă legea nu îl obligă să o facă.
Dreptul proprietarului de a culege fructele bunului său poate presupune atât acte materiale, cât și acte juridice. Raportat la acest aspect trebuie reținut că proprietarul poate efectua acte materiale de culegere a fructelor sau productelor realizate de bun sau poate să le culeagă ca urmare a încheierii de acte juridice, cum ar fi contractul de închiriere a bunului, contractul de împrumut.
Fructele reprezintă derivatele bunului care se obțin periodic, fără alterarea substanței lui.
Prin producte se înțeleg acele derivate care prin culegerea lor, conduc la alterarea substanței bunului, cum sunt pădurile.. Este cunoscut faptul că, prin voința omului se poate ajunge ca productele să fie considerate fructe. Cu titlu de exemplu, dacă exploatarea unei păduri se face eșalonat și pe parcele bine determinate, fără a se ajunge la defrișarea totală a suprafeței de teren care este însăși pădurea,se poate discuta despre culegerea de fructe.
Per a contrario, dacă se defrișează întreaga pădure, se vor culege productele.
Fructele pot fi, la rândul lor, naturale, civile și industriale. În cuprinsul art. 548
alin. 2 NCC fructele naturale sunt definite ca fiind produse de bun în mod spontan, fără a fi necesară munca omului în scopul producerii lor: pășunile naturale, prăsila animalelor etc.
Prin fructe industriale înțelegem produse de bun ca urmare a muncii omului, cum ar fi recoltele de diverse feluri , iar prin fructe civile înțelegem veniturile periodice ale bunului, pe care proprietarul le culege prin transmiterea folosinței bunului său către un terț.
În cuprinsul art. 550 alin. 1 NCC se consacră că fructele și productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel, același text legal determinând și modul de culegere a fructelor de către proprietar.
Dispoziția (ius abutendi)
Este important a menționa că dreptul de dispoziție întregește conținutul dreptului de proprietate și constă în prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la
soarta bunului său, atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere juridic.
Dreptul proprietarului de a dispune material și juridic de bunul său reprezintă un atribut esențial al dreptului de proprietate. Dacă proprietarul poate transmite către un terț atributele stăpânirii și folosinței bunului său, fie temporar, fie perpetuu proprietarul nu va putea transmite niciodată atributul dispoziției bunului și asta pentru că, a transmite acest atribut, presupune însăși transmiterea dreptului de proprietate. Titularul dreptului de proprietate și implicit al atributului dispoziției va fi noul dobânditor al bunului
1.3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
Din analiza definiției și a conținutului dreptului de proprietate, analiză realizată anterior pot fi evidențiate caracterele juridice ale acesti drept. Dispozițiile art. 480 vechiul Cod civil menționau că dreptul de proprietate este un drept „exclusiv și absolut”. Așa cum am precizat anterior o asemeneea formulare nu reprezintă altceva decât expresia juridică a ideilor Revoluției franceze de la 1789 care au proclamat dreptul de prorpetate sacru și inviolabil.
Sub regimul vechiului Cod civil caracterelor exclusiv și absolut li se adaugă și caracterul perpetuu, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate fiind consacrat expres de art. 555 alin. 1 NCC. Așadar, dreptul de proprietate seste un drept absolut, exclusiv și perpetuu.
Dreptul de proprietate este un drept absolut.
Prin caracterului absolut al dreptului de proprietate se dorește demarcarea acestui drept de toate celelalte drepturi reale, în cadrul literatrurii de specialitate susținându-se că „a fost conceput ca expresia cea mai cuprinzătoare a conținutului unui drept subiectiv”. Numai dreptul de proprietate este un drept real complet deoarece este unicul astfel de drept care conferă titularului său exercițiul tuturor prerogativelor sale, respectiv posesia, folosința și dispoziția, în cazul celorlalte drepturi reale putându-se exercita doar stăpânirea și folosința bunului, dreptul de dispoziție aparținând, întotdeauna titularului dreptului de proprietate care a constituit acele drepturi reale, dezmembrăminte ale proprietății.
Adesea, legiuitorul impune anumite restricții în exercițiul dreptului de proprietate, atunci când este nevoie de protecția sau realizarea unor obiective de interes general sau din alte rațiuni. Însă, și în aceste cazuri, proprietarul este liber și în măsură să efectueze toate actele materiale și juridice care nu îi sunt interzise în mod expres, libertatea acestor acte constituind principiul, iar restricțiile exercițiului lor constituie excepții de la regulă și se impune a fi expres prevăzute de lege. Sau, cum s-a spus, „nu trebuie descrise prerogativele proprietarului; este suficient să fie căutate limitele acestora".
Se impune a preciza faptul că numai legiuitorul este cel care poate fixa limitele exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate, iar atunci când o face, trebuie să asigure un just echilibru între prezervarea intereselor proprietarului și luarea în considerare a interesului general, social.
Dreptul de proprietate este un drept exclusiv acest caracter rezultând din
împrejurarea că proprietarul este îndreptățit să exercite singur toate prerogativele
conferite de acest drept.
În virtutea caracterului său exclusiv proprietarul poate folosi bunul său așa cum dorește, fără ca vreo altă persoană să poată interveni în exercițiul dreptului său.
Toto în virtutea acestui caracter proprietarul este singurul îndreptățit să „dezmembreze” dreptul său de proprietate prin consimțirea ca anumite prerogative să fie exercitate de alte persoane, ca drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, sau ca drepturi de creanță, rezultate din raporturi juridice obligaționale, astfel cum, în cazul prooprietății comune, atributele dreptului de proprietate sunt exercitate concomitent de mai mulți titulari asupra aceluiași bun sau asupra aceleiași mase de bunuri, fără a se pune astfel în discuție caracterul exclusiv al dreptului.
În doctrină s-a susținut că, privit prin prisma caraterului său exclusiv, dreptul de proprietate „pare pentru titularul său ca un monopol", ceea ce presupune împrejurarea că „terții nu au, în principiu, nicio parte din utilitatea lucrului care aparține altuia. Ei nu pot nici să îl întrebuințeze, nici să îl folosească, nici să dispună de el. Exclusivitatea se află în raport și cu dreptul de reproducere fotografică”, deoarece proprietarul „are un drept la imagine asupra bunurilor sale”.
Tot în cadrul doctrinei s-a susținut ideea potrivit căreia „caracterul exclusiv al dreptului de proprietate operează în raporturile cu autoritățile publice (…) cărora le este interzisă încălcarea monopolului proprietarului privind exercitarea dreptului de proprietate”.
Potrivit dispozițiilor art. 556 NCC dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său, iar limitarea exercițiului atributelor acestui drept trebuie să rezulte din lege sau din voința proletarului, în acest din urmă caz, cu excepția situațiilor în care legea nu permite o astfel de limitare.
Dreptul de proprietate este un drept perpetuu
Dreptul de proprietate are acest caracter deoarece durează atâta vreme cât subzistă bunul care îi formează obiectul. Trebuie precizat că natura bunului influențează acest caracter al dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate este perpetuu, pentru că există independent de exercitarea lui. Dacă legea nu îl obligă, proprietarul poate să nu uzeze de bun
Caracterul perpetuu rezultă și din ideea potrivit căreia din moment ce dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, aceasta înseamnă că acțiunea cea mai energică prin care el are a fi apărat, anume acțiunea în revendicare, este imprescriptibilă extinctiv.
În cadrul literaturii de specialitate s-a susținut că „numai prin recunoașterea caracterului său perpetuu, în anumite situații speciale, se poate pune probleme recostituirii lui”.
CAPITOLUL II
ACCESIUNEA
MOD DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE
Accesiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate
Noțiunea
Accesiunea este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate deoarece are ca efect nașterea unui nou drept de proprietate asupra unui bun, direct în patrimoniul dobânditorului.
Prevederile art. 567 NCC sunt inspirate de cele ale art. 488 vechiul Cod civil, care, referindu-se la accesiune, arată că „tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului.”
În același timp, redactarea noului text de lege este superioară pentru că, pe de o parte, folosește expres termenul de „accesiune”, iar, pe de altă parte, prin formularea „.. .proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se alipește cu bunul ori se încorporează în acesta…”, sugerează faptul că accesiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate.
Desigur, pentru ca alipirea sau încorporarea a două bunuri să ducă la dobândirea dreptului de proprietate asupra unuia din ele este necesar ca respectivele bunuri să aibă proprietari diferiți. Este însă posibil și ca bunul accesoriu să nu aparțină nimănui.
Accesiunea este o aplicație a regulii de drept accessorium sequitur principale, proprietarul bunului considerat a fi principal dobândind dreptul de proprietate asupra bunului accesoriu care se alipește sau se încorporează bunului său.
Pornindu-se de la această constatare s-a tras concluzia că accesiunea constă în încorporarea materială a unui lucru mai puțin important, într-un lucru mai important.
Ceea ce caracterizează dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune este calitatea de proprietar asupra bunului principal și legătura de accesorialitate la acesta a bunului asupra căruia se dobândește proprietatea.
Pentru a deosebi între formele posibile ale accesiunii, legiuitorul folosește drept criteriu existența sau inexistența faptei omului în realizarea unirii sau încorporării lucrului accesoriu la lucrul principal.
Potrivit acestui criteriu, accesiunea poate fi naturală sau artificială.
Accesiunea naturală este rezultatul unui eveniment natural, care nu implică intervenția omului.
Accesiunea artificială este rezultatul faptei omului, care, potrivit art. 568 NCC, poate fi proprietarul lucrului principal sau o altă persoană.
Din reglementările conținute de articolele NCC rezultă că accesiunea poate fi calificată și în funcție de natura bunului principal. Astfel, atunci când bunul principal este un imobil accesiunea este imobiliară, iar dacă bunul principal este un bun mobil, accesiunea este mobiliară.
Accesiunea imobiliară naturală
Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea a două bunuri, dintre care cel puțin bunul principal este imobil, aparținând la doi proprietari diferiți, fără intervenția omului.
În reglementarea Noului Cod civil se regăsesc următoarele cazuri de accesiune imobiliară naturală: aluviunea, terenul lăsat de apele curgătoare, terenul lăsat de apele stătătoare, avulsiunea, albiile râurilor, insulele și prundișurile, albiile părăsite de apele curgătoare și accesiunea naturală asupra animalelor.
Aluviunea
Aluviunea este o formă a accesiunii imobiliare naturale care constă în dobândirea dreptului de proprietate asupra adăugirilor de teren, prin depozitarea pe maluri a aluviunilor (particule de pământ sau pietriș în suspensie), transportate de apele curgătoare.
Proprietarul terenului situat pe malul apei curgătoare respective dobândește astfel și dreptul de proprietate asupra acestor adăugiri.
Din redactarea art. 569 NCC rezultă că este necesar ca terenul la care aluviunile se alipesc să fie riveran apei curgătoare. Nu este riveran terenul care este despărțit de ape curgătoare printr-o cale publică sau printr-un dig artificial.
Prevederile art. 569 NCC trebuie coroborate cu cele ale art. 3 alin. 1 din Legii
nr. 107/1996 prevăd „aparțin domeniului public al statului apele de suprafață cu. albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 km2. Dimpotrivă, albiile minore mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc suprafața de 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparțin proprietarului pe care acestea se formează sau curg”.
Aluviunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, își găsește astfel aplicarea numai în privința acestor ape, nu și în privința celor care aparțin domeniului public.
Terenul lăsat de apele curgătoare
Textul art. 570 NCC reglementează o variantă a aluviunii, reglementarea fiind inspirată de cea conținută de Codul civil francez în art. 557, care face referire expresă la aluviune și în cazul terenurilor care apar după retragerea apelor curgătoare.
Potrivit prevederii legale proprietarul unui teren situat pe malul unei ape curgătoare, care se retrage treptat în raport de amplasamentul terenului respectiv, dobândește și dreptul de proprietate asupra terenului astfel eliberat de ape.
Pentru ca prevederea legală să fie aplicabilă este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
fondul să fie situat pe malul unei ape curgătoare, situația terenului lăsat prin retragerea apelor stătătoare fiind reglementat de art. 571 NCC;
retragerea apei curgătoare să aibă un caracter de permanență, indiferent dacă este cauzată de deplasarea cursului său spre malul opus sau de reducerea debitului (spre exemplu, ca urmare a barării sale în amonte). Nu are acest caracter reducerea sezonieră a debitului;
ca efect al retragerii apei curgătoare să fi fost eliberată o suprafață de teren din albia acesteia, care este contiguă cu fondul a cărui suprafață se mărește astfel.
În ipoteza în care retragerea apei curgătoare este cauzată de deplasarea cursului său spre malul opus, proprietarul fondului astfel afectat nu va putea revendica suprafața echivalentă eliberată, pentru a-și reîntregi proprietatea.
Și în acest caz sunt incidente prevederile Legii nr. 107/1996, albiile minore ale apelor proprietate publică fiind tot proprietate publică, motiv pentru care proprietarul fondului riveran nu va putea invoca, în cazul retragerii acestor ape, prevederile art. 570 NCC.
Terenul lăsat de apele stătătoare
Proprietarul unui heleșteu, iaz, canal sau al unei alte asemenea ape stătătoare este și proprietarul terenului pe care aceste ape îlocupă.
Scăderea temporară a nivelului acestor ape nu poate conduce, prin ea însăși, la pierderea dreptului de proprietate asupra terenului astfel eliberat.
Ca urmare, spre deosebire de modul în care a reglementat situația terenurilor eliberate de retragerea treptată a apei curgătoare, legiuitorul, prin art. 571 alin. 1 NCC, a prevăzut că scăderea temporară a apelor stătătoare sub înălțimea de scurgere nu poate duce la dobândirea de către proprietarul terenului înconjurat de aceste ape a dreptului de proprietate asupra terenurilor astfel apărute.
Alineatul al doilea al art. 571 NCC privește lucrurile din perspectiva proprietarului terenului riveran, altul decât proprietarul apei stătătoare, care își vede temporar ocupat fondul de apele revărsate. În mod simetric, legea prevede că asemenea evenimente nu au nicio influență în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra terenului acoperit temporar de ape.
Avulsiunea
Avulsiunea constă în ruperea unei bucăți de teren ca urmare a acțiunii apelor curgătoare și alipirea sa la un teren riveran, aparținând altui proprietar.
Spre deosebire de aluviune, care presupune o creștere progresivă a terenului prin adăugarea în timp de nisip, pietriș etc, provenind din eroziunea provocată de ape fondurilor riverane situate în amonte sau propriei albii, în cazul avulsiunii se rupe dintr-o dată o bucată compactă de pământ dintr-un fond riveran, aparținând altei persoane și se alipește unui fond riveran situat în aval sau pe malul opus, aparținând altui proprietar.
Diferențele date de modul în care acționează cele două fapte juridice (aluviunea și avulsiunea) conduc și la existența unor diferențe sub aspectul modului în care poate opera dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor supuse unor asemenea evenimente.
Astfel, potrivit art. 572 NCC, proprietarul nu pierde dreptul său asupra respectivei bucăți de teren, dacă o revendică în termen de un an de la data desprinderii sale.
Reclamantul din acțiunea în revendicare va trebui să dovedească identitatea bucății de teren care s-a rupt din fondul său.
Avulsiunea nu este doar un fapt juridic, ci, ca formă a accesiunii naturale, este și un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Pentru ca proprietarul fondului la care s-a alipit bucata de teren smulsă de ape să dobândească dreptul de proprietate asupra acesteia, art. 572 NCC prevede expres îndeplinirea următoarelor condiții:
bucata de teren să fi fost smulsă brusc dintr-un fond riveran, situat pe malul unei ape curgătoare, prin forța acesteia din urmă;
bucata de teren smulsă să fi fost deplasată de forța apei și alipită unui fond riveran care are un alt proprietar;
proprietarul fondului din care bucata de teren a fost smulsă să n-o fi revendicat în termen de un an.
Prevederile art. 572 NCC, ca și cele ale art. 498 vechiul Cod civil, consacrate avulsiunii, nu prevăd și condiția ca proprietarul fondului la care bucata de teren s-a alipit să-și manifeste intenția de a deveni proprietarul acesteia, condiție menționată de art. 559 C.civ. francez.
Ca urmare, dacă proprietarul pământului luat prin puterea apei n-a revendicat terenul în termen de un an de la alipirea sa la un alt fond riveran, proprietarul acestui din urmă fond va dobândi și proprietatea terenului alipit, chiar dacă nu ar fi intrat și în posesia sa.
Deoarece proprietatea publică este inalienabilă, pe calea avulsiunii nu se poate dobândi dreptul de proprietate asupra unei parcele de teren desprinse din proprietatea publică a statului sau a autorităților administrativ-teritoriale.
Din faptul că termenul de un an începe întotdeauna să curgă de la „data faptului” , iar nu de la data luării în posesie a terenului de către proprietarul fondului la care acesta s-a alipit, precum și din împrejurarea că primul efect al împlinirii sale constă în pierderea dreptului de proprietate al proprietarului originar deducem că suntem în prezența unui termen de decădere.
Albiile râurilor, insulelor și prundișurile
Spre deosebire de Codul civil de la 1864, noul Cod civil reglementează și situația juridică a albiilor râurilor. Astfel, conform art. 573 alin. 1, teza I NCC, albiile râurilor aparțin proprietarilor riverani.
Această manieră de reglementare explică de ce proprietatea insulelor și a prundișurilor poate fi dobândită prin accesiune.
Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 3 din Legea nr. 107/1996 cu cele ale art. 5 din Legea nr. 18/1991, rezultă că albiile râurilor proprietate publică aparțin tot proprietății publice. Este ceea ce dispune și art. 573 alin. 1, teza a II-a NCC.
Insula sau ostrovul este o bucată de pământ înconjurată din toate părțile de apă
Prundișurile sunt și ele înconjurate din toate părțile de apă, dar sunt formate doar din
aglomerarea unei mase de pietre de mici dimensiuni (prundiș), ceea ce le face mai instabile.
Fiind formate în albia râului ele au un caracter accesoriu față de aceasta, motiv pentru care, din momentul formării lor, devin proprietatea proprietarilor acestei albii.
Tot astfel, prevederile art. 3 alin. 3 din Legea nr. 107/1996 sunt în sensul că insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparțin proprietarului albiei apei.
Prevederile art. 573 alin. 3 NCC reglementează situația insulelor formate în albiile râurilor ale căror maluri fac obiectul dreptului de proprietate aparținând unor proprietari diferiți. Cum în asemenea situații limita de demarcație dintre cele două proprietății este linia mediană a apei, dacă insula s-a format de ambele părți ale acestei linii ea va aparține în aceleași proporții proprietarilor respectivi.
Dreptul de proprietate asupra insulelor nou-formate
Insulele situate în apele curgătoare se pot forma fie prin stabilizarea și aglomerarea unor aluviuni, prundișuri, bucăți de pământ purtate de ape, plauri și altele asemenea, fie prin formarea unui braț nou, care înconjoară o bucată de pământ care până atunci făcea corp comun cu restul terenului aflat în prelungirea malului.
În prima ipoteză, dat fiind caracterul accesoriu pe care insula îl are față de albie, se vor aplica prevederile art. 573 NCC, insula devenind proprietatea proprietarului albiei.
Articolul 574 NCC reglementează cea de a doua situație, prevăzând că proprietarul terenului astfel înconjurat de ape rămâne proprietar asupra insulei.
Albiile părăsite de apele curgătoare
Consecințele schimbării cursului unei ape erau astfel reglementate de Codul civil de la 1864, prin art. 502: “Dacă un fluviu sau un râu își face un nou curs părăsind vechea sa albie, această albie se împarte între proprietarii mărginari.”
Textul a fost modificat prin art. 42 din Legea nr. 107/1996, care are următoarea redactare: “1 în situația în care un curs de apă își formează o albie nouă, părăsind în mod natural pe cel vechi, riveranii sau utilizatorii de apă pot să solicite, prin derogare de la prevederile art. 496 din Codul civil, în termen de un an, aprobarea Administrației Naționale „Apele Române" pentru readucerea apei în vechea albie, pe cheltuiala acestora. Litigiile se soluționează de instanțele judecătorești.
2 Dacă, în termen de un an de la sfârșitul anului în care apa a părăsit albia, nu se formulează o cerere conform alin. 1, albia veche rămâne în proprietatea riveranilor, iar albia nouă se consideră albie naturală, se introduce în domeniul public al statului, se înregistrează în Cadastrul apelor și se dă în administrarea Administrației Naționale „Apele Române."
3 Pentru interese publice, readucerea apei în albia veche se realizează la propunerea Administrației Naționale „Apele Române", cu consultarea riveranilor, cu avizul comitetului de bazin și cu aprobarea autorității publice centrale din domeniul apelor, cheltuielile suportându-se de la bugetul de stat.”
Acesta este motivul pentru care art. 575 NCC nu mai reglementează regimul juridic al albiei părăsite, ci face trimitere, în această privință, la prevederile legii speciale.
Accesiunea naturală a animalelor
Reglementarea accesiunii animalelor domestice constituie una din inovațiile noului Cod civil.
Astfel, art. 576 alin. 1 NCC consideră animalele domestice ca fiind accesorii ale fondului, motiv pentru care proprietarul terenului pe care pătrund asemenea animale rătăcite poate dobândi dreptul de proprietate asupra acestora prin accesiune.
Din conținutul textului citat rezultă că proprietarul terenului poate dobândi, prin accesiune, proprietatea animalelor domestice dacă sunt îndeplinite următoarelor condiții cumulative:
animalele domestice care au pătruns pe terenul proprietatea sa să fie „rătăcite”, adică pătrunderea să nu fie una provocată de el însuși;
proprietarul terenului pe care se află animalele rătăcite să fi declarat acest fapt la primăria localității pe raza căreia se află situat terenul;
proprietarul animalelor să nu le fi revendicat în termen de 30 de zile de la data declarației făcute la primărie de către proprietarul terenului.
„Revendicarea” animalelor domestice nu presupune în mod obligatoriu formularea unei acțiuni în revendicare, fiind suficientă o solicitare de restituire adresată de proprietarul animalelor rătăcite proprietarului terenului. Termenul de 30 de zile este un termen de decădere.
După cum s-a arătat în literatura juridică, animalele pot fi împărțite în trei categorii: animalele sălbatice, cum sunt urșii, lupii, porcii mistreții; animalele domestice, precum vacile, boii, caii, rațele, gâștele și animalele semisălbatice, respectiv acele animale care nu sunt nici sălbatice, dar nici pe deplin domesticite – porumbeii, iepurii, albinele etc., „care se consideră ca accesoriul locului în care s-au încuibat, când au pierdut obiceiul de a se întoarce la locul lor”.
Regimul juridic al animalelor sălbatice care formează fauna de interes cinegetic este reglementat de legea specială, care este în prezent Legea nr. 407/2006.
Astfel, potrivit art. 2 Legea nr. 407&2006, fauna de interes cinegetic „este resursă naturală regenerabilă, bun public de interes național și internațional”.
Pentru ca proprietatea asupra acestor animale să fie dobândită prin accesiune de proprietarul fondului este necesar ca trecerea lor să se facă în mod natural, respectiv să nu fie provocată prin fraudă sau prin artificii.
Nu este îndeplinită această condiție, spre exemplu, atunci când proprietarul terenului așează pe el hrană destinată atragerii animalelor semisălbatice.
Într-o asemenea situație, proprietarul terenului de unde animalele au plecat are dreptul să le revendice sau să ceară daune-interese.
Dreptul de proprietate asupra acestor animale durează numai cât timp acestea „rămân pe fond”, după care se stinge și este dobândit de proprietarul terenului pe care acestea au trecut.
Noul Cod civil reglementează, prin art. 576 alin. 3 dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra roiului de albine, distinct de aceea a altor animale semisălbatice.
Astfel, proprietarul terenului va dobândi dreptul de proprietate asupra roiului de albine, fie dacă proprietarul acestuia nu-1 urmărește timp de două zile de la roire, fie, dacă a început să-1 urmărească, a încetat urmărirea timp de două zile.
Accesiunea imobiliară artificială
Dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrărilor
Prevederile art. 577 alin. 1 NCC fac o aplicație, în materie imobiliară, a regulii generale, conținută de art. 567 NCC, potrivit căreia proprietarul bunului principal dobândește și proprietatea a tot ce se unește cu bunul ori se încorporează acestuia.
Astfel, imobilul este considerat a fi bunul principal, iar orice lucrare efectuată asupra sa este bunul accesoriu, pentru care proprietarul imobilului dobândește dreptul de proprietate prin accesiune.
Prin imobil, în accepțiunea prevederilor consacrate accesiunii de noul Cod civil, se înțelege, după caz, fie terenul, fie o construcție preexistentă lucrărilor (în sensul că nu este exclus ca reglementarea accesiunii să se aplice și unor lucrări efectuate asupra unei clădiri..
Astfel, în cazul edificării unor construcții, al înfințării unor plantații sau ai efectuării oricăror alte lucrări pe teren sau în subsolul acestuia (ziduri de sprijin, fântâni, foraje, depozite subterane sau altele asemenea), proprietarul terenului va dobândi și proprietatea bunurilor astfel create, care sunt considerate a avea un caracter accesoriu.
Construcțiile sunt bunuri principale, atunci când asupra acestora se realizează intervenții care au ca rezultat adăugiri de orice fel. Aceste adăugiri sunt bunuri accesorii.
Termenul de lucrări folosit de dispoziția art. 577 NCC sunt, după caz, construcțiile, plantațiile sau alte bunuri imobile edificate pe teren sau în subsolul acestuia ori adăugirile aduse unei construcții.
Asupra tuturor acestor lucrări proprietarul imobilului va dobândi dreptul de proprietate prin accesiune, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.
Spre exemplu, sunt exceptate prin lege de la regulile accesiunii lucrările provizorii, cele pe care autorul lor de bună-credință le-a ridicat înainte de restituirea imobilului către proprietar sau situațiile în care proprietarul optează pentru obligarea celui care le-a efectuat la cumpărarea imobilului.
Regulile accesiunii nu sunt aplicabile nici în raporturile dintre coproprietari, atunci când unul dintre ei construiește pe terenul proprietate comună.
Prin act juridic sunt înlăturate regulile accesiunii imobiliare artificiale în cazul constituirii unui drept de superficie.
Momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra lucrării
În interpretarea vechiului Cod civil, doctrina nu a avut un punct de vedere unitar atunci când a încercat să rezolve problema momentului dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcției, a lucrării sau a plantației, de către proprietarul terenului.
Într-o primă opinie, s-a apreciat că dreptul de proprietate se dobândește prin accesiune de către proprietarul terenului din momentul în care acesta își manifestă intenția de a deveni proprietar al construcției executate, manifestarea sa de voință fiind ulterioară faptului material al unirii sau încorporării.
Cea de a doua opinie pornește de la premisa că accesiunea este un mod de dobândire dreptului de proprietate de sine stătător, așa că dreptul de proprietate asupra construcției se dobândește de către proprietarul terenului prin accesiune, iar nu prin manifestarea sa de voință, care este un act juridic.
Ca urmare, accesiunea se produce de plin drept, pe măsura edificării construcției, fără a fi necesară o manifestare de voință din partea proprietarului terenului.
Categorii de lucrări
Primul alineat al art. 578 NCC împarte lucrările care pot fi executate asupra imobilului altuia în autonome și adăugate. Fiecare din aceste lucrări poate fi, la rândul său, cu caracter durabil sau provizoriu.
Această împărțire prezintă importanță numai în cazul lucrărilor realizate asupra imobilului altuia, nu și atunci când proprietarul imobilului folosește materialele altuia.
Importanța împărțirii lucrărilor în lucrări cu caracter durabil și lucrări cu caracter provizoriu constă în aceea că numai în cazul lucrărilor cu caracter durabil se pune problema dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune, deoarece lucrările provizorii pot fi întotdeauna ridicate de autorul lor.
Pe de altă parte, distincția între lucrările autonome și lucrările adăugate are consecințe în ceea ce privește drepturile proprietarului imobilului și cele ale autorului lucrării, precum și a modului în care operează dobândirea dreptului de proprietate asupra acestor lucrări (cu sau fără înscriere în cartea funciară).
Ceea ce caracterizează lucrările autonome asupra unui imobil este faptul că au un caracter de sine stătător, aspect evidențiat de alin. 2 al art. 578 NCC. Trebuie reamintit faptul că imobilul asupra căruia pot fi efectuate lucrări care cad sub incidența reglementărilor consacrate accesiunii imobiliare artificiale poate fi atât terenul, cât și o construcție.
Prin opoziție cu lucrările autonome, lucrările adăugate sunt acelea care nu au un caracter de sine stătător. După cum rezultă și din denumirea lor, aceste lucrări nu fac altceva decât să se adauge unei lucrări preexistente. Spre exemplu, are caracter de lucrare adăugată înlocuirea pomilor dintr-o plantație, după ce au ieșit de pe rod, cu alții tineri.
Textul analizat distinge între trei categorii de lucrări adăugate: lucrările necesare, lucrările utile și lucrările voluptuare.
Potrivit art. 578 alin. 3 lit. a) NCC, lucrările necesare sunt acelea în lipsa cărora imobilul ar pieri sau s-ar deteriora. Cu alte cuvinte, lucrările necesare au ca rezultat conservarea imobilului.
Lucrările utile sunt acelea care sporesc valoarea economică a imobilului, chiar dacă nu au fost necesare.
Prezumțiile în favoarea proprietarului imobilului
Prevederile art. 579 alin. 1 NCC sunt aproape identice, în conținut, cu cele ale art. 492 din vechiul Cod civil, care dispunea: „Orice construcție, plantație sau lucru făcut-în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui până ce se dovedește din contră.”
Spre deosebire de vechiul Codul civil, care se referea doar la teren, ca bun principal, noul Cod civil vorbește despre „imobil”, ca bun principal, ceea ce înseamnă că și prezumțiile reglementate de art. 579 alin. 1 NCC pot fi invocate, în funcție de natura lucrării, fie de proprietarul terenului, fie de proprietarul construcției.
Dispozițiile art. 579 alin. 1 NCC instituie o dublă prezumție: pe de o parte, aceea că orice construcție, plantație sau altă lucrare este proprietatea titularului dreptului de proprietate al imobilului asupra căruia acestea au fost realizate, pe de altă parte, aceea că și cheltuielile ocazionate de efectuarea lucrărilor au fost suportate tot de proprietarul imobilului
Însă, ambele sunt prezumții simple, care permit dovada contrară
În aplicarea prevederilor art. 492 vechiul Cod civil, doctrina și jurisprudența au reținut că prima prezumție poate fi combătută prin dovedirea unei convenții încheiată între proprietarul terenului și o altă persoană, în temeiul căreia aceasta din urmă a primit dreptul de a construi sau de a planta pe terenul celui dintâi, dobândind astfel un drept de superflcie, ceea ce exclude aplicare regulilor accesiunii.
Articolul 579 alin. 2 NCC, care reglementează expres cazurile în care se poate face dovada contrară prezumțiilor instituite prin primul alineat și-a însușit această soluție.
Astfel, primul caz în care se poate face dovada contrară, menționat de textul analizat, este acela în care s-a constituit un drept de superflcie.
Cel de al doilea caz în care se poate face dovada contrară este acela în care proprietarul imobilului nu și-a întăbulat în cartea funciară dreptul de proprietate asupra lucrării noi.
În sfârșit, se face referire la posibilitatea ca și alte dispoziții legale să reglementeze cazuri în care dovada contrară este permisă.
Treuie observat, din modul de redactare a prevederilor art. 579 alin. 2 NCC, că legiuitorul s-a preocupat numai de reglementarea cazurilor în care se poate face dovada contrară împotriva prezumției de proprietate care operează în favoarea proprietarului imobilului, nu și în ceea ce privește prezumția suportării cheltuielilor de către proprietar.
O posibilă explicație este aceea că situația realizării unor lucrări de către proprietarul imobilului cu materialele altuia este reglementată de art. 580 NCC.
Se impune a reține că este permisă proba contrară și pentru a dovedi că materialele folosite la realizarea lucrării au fost proprietatea altei persoane, dar și că alte cheltuieli, cum ar fi cele cu manopera, au fost suportate de altcineva decât proprietarul imobilului. în toate aceste situații cel care a suportat cheltuielile nu va dobândi însă decât un drept de creanță împotriva proprietarului imobilului.
Realizarea de lucrări cu materialele altei persoane
Prevederile art. 580 alin. 1 NCC, care reglementează dobândirea prin accesiune de proprietarul imobilului a dreptului de proprietate asupra lucrării pe care a realizat-o cu materialele altuia, sunt o aplicație a principiului care se degajă din reglementarea conținută de art. 577 alin. 1 NCC, potrivit căruia imobilul este lucrul principal și tot ce se unește cu acesta este un accesoriu.
În același timp, se face și aplicarea regulii în temeiul căreia proprietarul imobilului dobândește dreptul de proprietate și asupra lucrării, din momentul începerii acesteia, pe măsura realizării ei.
Astfel, proprietarul imobilului care a realizat lucrarea cu materialele altuia devine și proprietar al acestei lucrări. Consecința este aceea că el nu va putea fi obligat nici să desființeze lucrarea și nici să restituie materialele folosite.
Proprietarul materialelor, care-și pierde acest drept ca urmare a încorporării lor în lucrarea realizată de proprietarul imobilelor, va avea dreptul să-i pretindă acestuia din urmă contravaloarea materialelor folosite.
Dacă folosirea materialelor constituie și un delict civil, proprietarul acestora va putea cere și daune-interese pentru repararea oricăror alte prejudicii. Este ceea ce rezultă din partea finală a prevederilor art. 580 alin. 2 NCC
Realizarea de lucrări autonome cu caracter durabil asupra imobilului aparținând altei persoane
Accesiunea lucrărilor autonome cu caracter durabil realizate de un terț asupra imobilului altuia.
În aplicarea prevederilor art. 494 vechiul Cod civil, s-a decis că domeniul de reglementare al acestora cuprinde numai situațiile în care terțul a edificat pe terenul altuia construcții noi, nu și atunci când lucrările efectuate sunt reparații sau îmbunătățiri aduse imobilului, soluția fiind privită favorabil și de doctrină.
Noul Cod civil reglementează distinct situația lucrărilor autonome de cea a lucrărilor adăugate-categorie din care fac parte, printre altele, reparațiile sau îmbunătățirile aduse imobilului).
Ca și în vechea reglementare însă, noul Cod supune unor regimuri juridice distincte lucrările efectuate de terțul de bună-credință și cele realizate de terțul de rea-credință, soluțiile adoptate în cele două cazuri fiind similare.
Indiferent dacă autorul lucrării a fost de bună sau de rea-credință legea îi oferă proprietarului imobilului posibilitatea să devină și proprietar al acestei lucrări.
Accesiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, va opera numai în situațiile în care proprietarul imobilului a optat pentru preluarea lucrării.
Necesitatea intervenției proprietarului imobilului, sub forma exprimării unei opțiuni,
i-a determinat pe unii autori să arate că trebuie să se facă distincție între nașterea dreptului de proprietate asupra construcției edificate de un terț pe terenul proprietatea altei persoane, care are loc de plin drept în favoarea proprietarului terenului, în momentul încorporării acesteia în teren și exercitarea acestui drept, singura care este condiționată de exprimarea voinței proprietarului terenului de a invoca accesiunea.
Potrivit unei alte opinii, trebuie să se facă distincție între dreptul de accesiune, drept potestativ care se naște pe măsura încorporării materialelor în imobil și dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra lucrării, care este condiționată de exercitarea pozitivă a dreptului de accesiune de către proprietarul imobilului.
Accesiunea lucrărilor autonome realizate de terțul de bună-credință.
Articolul 581 NCC reglementează situația lucrărilor autonome cu caracter durabil realizate de terțul de bună-credință asupra imobilului altuia.
Terțul de bună-credință este acela care crede și are temeiuri serioase să creadă că este proprietarul imobilului asupra căruia efectuează lucrările.
Ca și în cazul reglementării conținute de art. 494 vechiul Codciv., legiuitorul a înțeles să-l protejeze pe terțul de bună-credință prin aceea că nu i-a permis proprietarului imobilului să ceară, în aceste situații, desființarea lucrării.
Însă, spre deosebire de vechea reglementare, în care proprietarul imobilului putea opta doar în ceea ce privește modul de determinare a despăgubirilor pe care urma să le plătească autorului lucrării-plata unei sume egale cu valoarea materialelor și prețul muncii sau o sumă egală cu aceea a creșterii de valoare a fondului-art. 581 NCC îi permite acestuia să aleagă între preluarea în proprietate a lucrării și obligarea autorului să cumpere imobilul.
Astfel, potrivit art. 581 lit. a) NCC, proprietarul imobilului are dreptul să ceară instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării.
În cazul lucrărilor începute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, dreptul de proprietate se dobândește și fără înscriere în cartea funciară, chiar dacă proprietarul imobilului și-a exercitat dreptul de a invoca accesiunea după intrarea în vigoare a noii reglementări.
Pentru a nu înregistra o îmbogățire fără justă cauză, proprietarul imobilului va trebui să-1 despăgubească pe autorul lucrării, în favoarea acestuia din urmă născându-se un drept de creanță.
El poate alege să-i plătească respectivului autor fie valoarea materialelor și a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării. Articolul 581 lit. b) NCC îi conferă proprietarului imobilului dreptul de a cere obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
În această situație nu mai sunt aplicabile regulile accesiunii și nu mai poate fi vorba nici despre o îmbogățire fără justă cauză, pentru că autorul lucrării o va păstra. Ca urmare, nu se mai pune nici problema despăgubirii autorului lucrării.
Pentru ca proprietarul imobilului să poată exercita unul din cele două drepturi este necesar ca autorul lucrării să fie evins în urma admiterii unei acțiuni în revendicare exercitată împotriva sa de cel dintâi, situație cu care jurisprudența l-a asimilat și pe dobânditoral (cumpărător, donatar etc.) în temeiul unui titlu care ulterior a fost desființat.
Acțiunea prin care se urmărește evingerea autorului lucrării și aceea prin care proprietarul imobilului își valorifică unul din drepturile prevăzute în favoarea sa de art. 581 NCC pot fi exercitate separat sau concomintent (în ultima ipoteză poate fi formulată o acțiune cu două capete de cerere).
Dacă autorul lucrării era el însuși înscris în cartea funciară ca proprietar al imobilului va fi necesară și rectificarea cărții funciare, în condițiile art. 908 NCC. Rectificarea cărții funciare nu se mai impune atunci când proprietarul imobilului a optat pentru obligarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului.
Lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-credință
În esență, se poate spune despre autorul lucrărilor că este de rea-credință atunci când știe că imobilul asupra cărora acestea sunt efectuate nu este proprietatea sa ori el nu este titularul unui alt drept real care să-i permită să le efectueze.
Trei opțiuni îi sunt conferite proprietarului imobilului de prevederile art. 582 NCC.
Ca și în cazul lucrărilor efectuate de un terț care a fost de bună-credință, proprietarul imobilului are posibilitatea să opteze pentru a deveni și proprietar al lucrării, prin accesiune.
Astfel, conform art. 582 alin. 1 lit. a) NCC, proprietarul imobilului îi va putea cere instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării.
Dreptul de proprietate asupra lucrărilor începute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil se dobândește și fără înscriere în cartea funciară, indiferent de momentul la care proprietarul imobilului își exercită dreptul de opțiune.
Pentru a nu înregistra o îmbogățire fără justă cauză, proprietarul imobilului va trebui să-1 despăgubească pe autorul lucrării. El poate alege să-i plătească respectivului autor fie jumătate din valoarea materialelor și a manoperei, fie jumătate din sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării.
Cea de a doua opțiune recunoscută proprietarului imobilului este aceea de a cere instanței să-l oblige pe autor la desființarea lucrării.
Modul în care vor trebui desființate lucrările, dacă proprietarul imobilului a optat în acest sens, este prevăzut de art. 582 alin. 2 NCC. Astfel, lucrarea va fi desființată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, care în prezent sunt cele ale Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri de realizare a locuințelor.
În condițiile acestei legi, va trebui obținută o autorizație administrativă de desființare a lucrării. Cheltuielile de desființare a lucrării sunt în sarcina autorului, care poate fi obligat și la acoperirea prejudiciilor cauzate proprietarului imobilului, inclusiv pentru lipsa de folosință.
Ca și în cazul realizării lucrării de un terț de bună-credință proprietarul imobilului are și dreptul de a cere instanței să-1 oblige pe autorul de rea-credință să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
Și în acest caz, pentru ca reclamantul să poată exercita oricare din cele trei drepturi pe care legea i le recunoaște este necesar ca acesta să obțină, în contradictoriu cu autorul lucrării, recunoașterea calității sale de proprietar al imobilului
Dacă autorul lucrării era el însuși înscris în cartea funciară ca proprietar al imobilului va fi necesară și rectificarea cărții funciare, în condițiile art. 908 NCC.
Rectificarea cărții funciare nu se mai impune atunci când proprietarul imobilului a optat pentru obligarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului.
Realizarea de lucrări adăugate cu caracter durabil asupra imobilului aparținând altei persoane
Lucrări adăugate necesare
Sub imperiul vechiului Cod civil s-a decis că prevederile art. 494, consacrate accesiunii imobiliare artificiale, sunt aplicabile numai situațiilor în care terțul a edificat pe terenul altuia construcții noi, nu și atunci când lucrările efectuate sunt reparații sau îmbunătățiri aduse imobilului.
Reglementarea regimului juridic al lucrărilor adăugate în noul Cod civil marchează astfel o schimbare de concepție a legiuitorului.
Lucrările adăugate necesare sunt acelea pe care însuși proprietarul imobilului ar fi trebuit să le efectueze, pentru a-l conserva. Ca urmare, proprietarul imobilului nu va putea cere ridicarea lucrării și va dobândi proprietatea sa „din momentul efectuării acesteia”, indiferent dacă autorul său a fost de bună sau rea-credință.
Autorul lucrării are dreptul să fie despăgubit, întinderea despăgubirii fiind diferită după cum el a fost de bună sau de rea-credință.
Astfel, proprietarul imobilului va fi obligat să-i plătească autorului lucrării „cheltuielile rezonabile făcute de acesta”.
Cuantumul despăgubirii urmează să fie stabilit în funcție de circumstanțele speței, astfel încât el să nu fie prea împovărător pentru proprietarul imobilului, raportat la eficiența lucrării sub aspectul conservării imobilului.
Pentru că proprietarul imobilului a devenit proprietar al lucrării chiar din momentul efectuării acesteia, el va fi obligat să-1 despăgubească pe autor chiar dacă imobilul nu mai există la data soluționării litigiului dintre cei doi.
Despăgubirea cuvenită autorului de rea-credință al lucrării adăugate necesare va putea fi redusă, dacă imobilul este un bun frugifer, cu valoarea fructelor diminuată cu costurile necesare obținerii acestora. Aceasta deoarece, potrivit art. 550 alin. 1 NCC, fructele se cuvin proprietarului, regulă de la care art. 948 NCC derogă numai în cazul posesorului de
bună-credință.
Lucrările adăugate utile
Lucrările adăugate utile, cu caracter durabil, sporesc valoarea economică a bunului așa că, în principiu, proprietarul imobilului este obligat să le păstreze. Regimul juridic al acestor lucrări este similar celui aplicabil în cazul lucrărilor autonome.
Astfel, art. 584 NCC distinge între situația în care autorul lucrării a fost de
bună-credință și aceea în care el a fost de rea-credință.
Prima ipoteză este reglementată de art. 584 NCC, potrivit căruia proprietarul imobilului va dobândi și proprietatea lucrării utile, al cărei autor a fost de bună-credință, din momentul efectuării acesteia.
El nu va putea deci cere ridicarea lucrării, dar va avea opțiune în ceea ce privește modului de calcul al despăgubirii cuvenite autorului și anume să-i plătească acestuia valoarea materialelor și a manoperei sau sporul de valoarea adus imobilului.
Pentru ca obligația de plată a despăgubirii să nu devină împovărătoare, legiuitorul a reglementat și posibilitatea proprietarului imobilului de a cere obligarea autorului lucrării să-l cumpere.
Proprietarul imobilului are deschisă această opțiune numai dacă „valoarea lucrării este considerabilă”, chestiune de fapt care urmează să fie stabilită de instanță. El are dreptul să pretindă un preț egal cu valoarea de circulație pe care ar fi avut-o imobilul dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
Accesiunea lucrărilor adăugate utile realizate cu rea-credință.
Dacă lucrările utile au fost efectuate cu rea-credință, proprietarul imobilului poate opta între a deveni proprietar al lucrării și a cere autorului desființarea acesteia.
Despre accesiune este vorba doar în primul caz, reglementat de art. 584 alin. 2 lit. a) NCC.
Potrivit acestei prevederi legale, proprietarul imobilului poate deveni proprietarul lucrării, „în funcție de regimul acesteia, cu sau fără înscriere în cartea funciară.”
Dacă în privința opțiunii recunoscute proprietarului imobilului de a dobândi proprietatea lucrării utile soluția aleasă de legiuitor este clară și rezonabilă, nu același lucru se poate spune și despre reglementarea modului în care acest drept poate fi dobândit.
Astfel, putem distinge între situațiile în care dreptul de proprietate asupra lucrării adăugate utile se dobândește fără înscriere în cartea funciară și cele în care acest drept se dobândește prin înscriere în cartea funciară, fără a oferi niciun indiciu referitor la caracteristicile care pot conduce la încadrarea lucrării în una sau alta din cele două categorii.
În literatura juridică s-a arătat că dreptul de proprietate asupra lucrării adăugate utile efectuată de un autor de rea-credință se dobândește prin înscriere în cartea funciară atunci când aceasta a condus la modificarea întinderii imobilului.
Raportându-ne strict la prevederile art. 584 alin. 2 lit. a) NCC, trebuie reținut că, în cazurile în care dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrării utile se poate face fără înscriere în cartea funciară, momentul dobândirii coincide cu acela al realizării lucrării, pe când, în celelalte cazuri, proprietarul imobilului ar urma să devină și proprietar al lucrării utile de la data înscrierii dreptului său în cartea funciară.
Proprietarul imobilului îi va putea plăti, la alegerea sa, autorului lucrării fie jumătate din valoarea materialelor și a manoperei, fie jumătate din sporul de valoare adus imobilului.
Dacă valoarea lucrării este considerabilă proprietarul imobilului va putea opta și pentru obligarea autorului să-1 cumpere la valoarea de circulație pe care imobilul ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
Cea de a treia opțiune a proprietarului imobilului este prevăzută de art. 584 alin. 2
lit. b) NCC și ea constă în obligarea autorului lucrării la desființarea acesteia, readucerea imobilului în situația anterioară și plata de daune-interese.
Dacă lucrarea este una pentru a cărei efectuare a fost necesară obținerea unei autorizații administrative prealabile, autorizarea va fi necesară și pentru desființarea sa.
Plata daunelor-interese este menită să acopere prejudiciul suferit de proprietarul imobilului prin efectuarea lucrării ce a fost desființată și este condiționată de dovedirea existenței și întinderii acestui prejudiciu.
Lucrările adăugate voluptuare
Și în cazul lucrărilor adăugate voluptuare legiuitorul distinge între situația autorului de bună-credință și a celui de rea-credință.
În ambele situații, proprietarul imobilului are dreptul să devină proprietarul lucrării, fără înscriere în cartea funciară.
Dacă proprietarul imobilului uzează de dreptul de a deveni proprietarul lucrării-cu mențiunea că în cazul în care autorul lucrării este de bună-credință el este obligat să uzeze de acest drept-sunt aplicabile regulile accesiunii.
Ca urmare, el va dobândi proprietatea lucrării pe măsura realizării ei.
Având în vedere faptul că lucrările voluptuarii au fost făcute pentru simpla plăcere a celui care le-a realizat, în sarcina proprietarului imobilului nu se va naște nicio obligație de dezdăunare, indiferent dacă autorul a fost de bună sau de rea-credință
Dacă autorul lucrării voluptuare a fost de rea-credință, proprietarul imobilului are doar dreptul, nu și obligația s-o păstreze.
Astfel, art. 585 alin. 2 lit. b) NCC îi permite proprietarului să ceară obligarea autorului să desființeze lucrarea, să readucă imobilul în situația anterioară și să-i plătească daune-interese, dacă i-a cauzat un prejudiciu.
Alineatul 2 al art. 585 NCC îi permite autorului de bună-credință al lucrării voluptuare s-o ridice înainte de restituirea imobilului către proprietar.
Într-o asemenea ipoteză el este obligat să readucă imobilul în starea anterioară.
Înțelesul unor termeni și dispoziții legale speciale privitoare la accesiunea artificială
Accesiunea mobiliară
Termenul de accesiune mobiliară desemnează unirea a două bunuri mobile, care aparțin unor proprietari diferiți sau confecționarea ori obținerea unui bun de către o persoană, prin munca sa, folosind materialele altuia.
Cazul de accesiune mobiliară prevăzut de art. 598 NCC corespunde specificațiunii, reglementată de art. 508-510 vechiul Cod civil și constă în dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil confecționat de o persoană care a folosit materialele proprietatea altuia.
Spre exemplu, acesta este cazul croitorului care confecționează un costum de haine folosind stofa proprietatea altei persoane sau cel al sculptorului care realizează o statuie dintr-un bloc de marmură, proprietatea altuia. Dacă valoarea materialului folosit este mai mare decât valoarea muncii, bunul rezultat îi revine proprietarului acestuia, iar dacă munca are o valoare mai mare decât materialul prelucrat, proprietatea bunului va fi dobândită de cel care a prestat munca. în cel de al doilea caz, legiuitorul tratează munca persoanei care a confecționat bunul mobil ca pe un bun principal, față de care materialul folosit este un accesoriu.
În funcție de situație, fie proprietarul materialelor, fie cel care a confecționat noul bun, va fi prejudiciat. Pentru repararea acestui prejudiciu el va avea dreptul să pretindă despăgbiri egale cu valoarea manoperei sau, după caz, cu valoarea materialelor.
Raportul dintre valoarea manoperei și valoarea materialelor
Prevederile art. 599 NCC reglementează o excepție de la dobândirea prin accesiune a dreptului de proprietate asupra bunului mobil confecționat cu materialele altuia.
Excepția are în vedere cazurile în care valoarea materialelor și cea a manoperei folosite pentru realizarea bunului mobil sunt egale sau există o diferență nesemnificativă.
În aceste cazuri nu se mai poate vorbi despre existența unui bun principal și a unui bun accesoriu, iar bunul rezultat va deveni proprietate comună pe cote-părți a celor două persoane implicate.
Unirea a două bunuri mobile
Spre deosebire prevederile art. 504 și 505 vechiul Cod civil, potrivit cărora în caz de unire a două bunuri mobile, aparținând unor proprietari diferiți, realizată în așa fel încât ambele formează un singur tot, dar se pot despărți și conserva fiecare în parte după despărțire, proprietarul bunului principal poate dobândi prin accesiune proprietatea bunului astfel rezultat, art. 600 NCC conține regula conform căreia fiecare din cei doi proprietari va putea cere separarea bunurilor unite.
În concepția noii reglementări, de regulă, în asemenea situații accesiunea nu operează, exeptându-se situațiile în care prin separare i s-ar cauza celuilalt proprietar un prejudiciu mai mare de o zecime din valoarea bunului său.
Situația imposibilității de separare a bunurilor mobile unite
Prevederile art. 601 NCC reglementează accesiunea care are loc în cazurile de imposibilitate relativă de separare a bunurilor unite și de imposibilitate absolută de separare.
Imposibilitatea este relativă atunci când bunurile mobile care aparțin unor proprietari diferiți și care s-au unit ar putea fi separate, dar prin aceasta i s-ar aduce proprietarului care nu a cerut separarea un prejudiciu mai mare de o zecime din valoarea bunului său.
Legea, respectiv art. 600 NCC, împiedică separarea în acest caz, care corespunde adjuncțiunii, prevăzută de art. 504 și 505 vechiul Cod civil
Imposibilitatea este absolută în cazurile în care fizic nu este posibilă despărțirea bunurilor care s-au unit și care și-au pierdut astfel individualitatea, dând naștere unui bun cu totul nou. Această a doua ipoteză corespunde confuziunii sau amestecului, reglementată de art. 511-516 C.civ.
Spre exemplu, acesta este cazul aliajului obținut prin topirea și amestecarea a două bare din metale diferite, care aparțineau unor proprietari diferiți.
În ambele situații, dacă unul dintre bunurile unite poate fi considerat principal proprietarul lui va dobândi prin accesiune proprietatea bunului rezultat, în condițiile prevăzute de art. 598 NCC.
Dacă bunurile amestecate sunt egale ca valoare sau există o diferență valorică nesemnificativă între ele, cele două persoane vor dobândi proprietatea comună pe cote-părți asupra bunului rezultat, fiind aplicabile prevederile art. 599 NCC.
CAPITOLUL III
UZUCAPIUNEA – MOD DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE
Uzucapiunea
Uzucapiunea imobiliară extratabulară
Noțiune
Uzucapiunea extratabulară reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a dezmembrămintelor acestuia asupra unui bun imobil, prin posedarea neîntreruptă a acestuia timp de cel puțin 10 ani, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege și prin
exercitarea pozitivă a dreptului potestativ de opțiune cu privire la uzucapiune.
Uzucapiunea reglementată de textul art. 930 alin. 1 NCC este denumită extratabulară pentru că operează în favoarea unei persoane care nu este înscrisă în cartea funciară.
De asemenea, în cazul în care proprietarul era intabulat, acest tip de uzucapiune va avea efecte împotriva persoanei care se bucură deja de prezumția născută din înscrierea în cartea funciară.
În acord cu prevederile art. 930 alin. 1 NCC, pot fi dobândite prin uzucapiunea extratabulară atât dreptul de proprietate, cât și dezmembrămintele acestuia spre deosebire de reglementarea oferită de art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit căreia putea fi dobândit prin uzucapiune numai dreptul de proprietate.
Pentru a dobândi dreptul de proprietate sau un dezmembrământ al acestuia prin uzucapiune extratabulară, posesia trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să fie utilă;
să existe o posesie de 10 ani.
Uzucapiunea extratabulară, fiind un efect al posesiei, în mod evident trebuie să îndeplinească o condiție de bază, respectiv să fie fondată pe o posesie utilă.
Pentru a produce efecte juridice posesia trebuie să nu fie afectată de vicii, respectiv: discontinuitate, violență și clandestinitate. Ca atare, posesia viciată sau detenția precară, oricare ar fi desfășurarea acestora în timp, nu pot duce la dobândirea dreptului de proprietate sau a unui dezmembrământ al acestuia prin uzucapiune extratabulară.
Posesia uzucapantului trebuie să se fundamenteze pe un titlu care să fie suficient pentru a asigura transmiterea proprietății dacă transmițătorul ar fi avut calitatea de proprietar, ca de exemplu vânzare-cumpărare, donație etc.
Condiția nu este îndeplinită dacă titlul nu are capacitatea de a transmite proprietatea, cum ar fi, spre exemplu, un titlu care acordă doar dreptul de folosință, în condițiile în care nu este incidență o cauză de intervertire a detenției.
Ca atare, chiriașul fiind un detentor precar, nu poate dobândi dreptul de proprietate ca efect al uzucapiunii extratabulare, pentru că acesta exercită posesia în numele
proprietarului, iar ntrîa un proprietar, așa cum arată art. 916 alin. 1 NCC.
Dobândirea dreptului de proprietate sau a unui dezmembrământ prin uzucapiune extratabulară poate avea la bază atât o posesie de bună-credință, cât și o posesie de
rea-credință. Redactarea textului de lege nu lasă loc de controverse – ubi lex non distinguit nec noc distinguere debemus.
Uzucapiunea extratabulară intervine după împlinirea termenului de 10 ani dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege. Termenul se va considera împlinit în ziua
corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă din cel de-al 10-lea an
Zilele de sărbători legale vor intra în calculul termenului, însă în cazul în care
ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul primei
zile lucrătoare care îi urmează.
Condiții specifice.
Regulile privitoare la uzucapiunea imobiliară extratabulară au în vedere atât situația în care titularul dreptului de proprietate a avut intabulat dreptul în cartea funciară, cât și cazul contrar al neintabulării dreptului.
În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, legiuitorul prevede necesitatea îndeplinirii unor condiții specifice compatibile cu sistemul cărților funciare
Dacă proprietarul și-a intabulat dreptul în cartea funciară, acesta trebuie să fi încetat din viață, în cazul persoanei fizice, sau să își fi încetat existența, în situația persoanelor juridice. Textul de lege precizează în mod clar încetarea din viață a persoanei fizice și, ca atare, nu va face obiectul analizei situația dispariției persoanei fizice, ci numai moartea fizic constatată sau declarată prin hotărâre judecătorească.
În același mod, vom avea în vedere doar cazul încetării existenței persoanei juridice, iar nu cazul dizolvării sau al lichidării.
Dreptul de proprietate sau un alt dezmembrământ al acestuia poate fi dobândit prin uzucapiune extratabulară dacă proprietarul intabulat în cartea funciară a renunțat la dreptul său, iar declarația de renunțare a fost înscrisă în cartea funciară.
În acord cu prevederile art. 562 alin. 2 NCC, dreptul de proprietate imobiliară se stinge prin înscrierea în cartea funciară, în condițiile legii, a declarației de renunțare.
Dispozițiile art. 889 alin. 1 NCC arată că declarația de renunțare trebuie să îmbrace forma autentică notarială și, de asemenea, trebuie să fie înregistrată la biroul de cadastru și publicitate imobiliară.
Atât în situația în care proprietarul a avut intabulat dreptul său de proprietate în cartea funciară, cât și în cazul în care acesta nu era intabulat, uzucapantul poate dobândi dreptul real principal numai dacă și-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară.
Ca atare, posesia unui bun imobil pentru un interval de timp de 10 ani nu este suficientă pentru a se dobândi dreptul de proprietate sau un dezmembrământ al acestuia, în cazul în care uzucapiunea nu este înscrisă în cartea funciară.
Intabularea dreptului de proprietate sau a unui dezmembrământ în baza uzucapiunii extratabulare are efect constitutiv de drepturi.
Această soluție reiese în mod evident din analiza textului legal al art. 887 alin. 1 NCC, potrivit căruia se pot dobândi fără înscriere în cartea funciară drepturile reale provenite din moștenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Ca atare, uzucapiunea nefiind expres prevăzută de lege ca modalitate de dobândire a drepturilor reale tară înscriere în cartea funciară, dobândirea dreptului de proprietate sau a dezmembrămintelor acestuia nu se va produce în lipsa înscrierii în cartea funciară.
Înregistrarea cererii de înscriere a dreptului de proprietate trebuie să fie anterioară înregistrării cererii de înscriere a unei terțe persoane interesate. Textul de lege vorbește însă despre cererea de înscriere a unui terț, pe baza unei cauze legitime. În această materie, prin terț interesat înțelegem fie moștenitorii persoanei fizice decedate sau succesorii persoanei juridice care și-a încetat existența, fie comuna, orașul sau municipiul, în acord cu prevederile art. 889 alin. 2 NCC.
De asemenea, terț interesat poate fi și dobânditorul dreptului de la succesorul persoanei fizice juridice înscris în cartea funciară sau de la comună, oraș sau municipiu.
Dobândirea dreptului prin uzucapiune nu se va produce dacă înregistrarea cererii terțului dobânditor este anterioară înregistrării cererii uzucapantului, fiind indiferent dacă se împlinise sau nu termenul de 10 ani în favoarea uzucapantului.
Potrivit art. 2512 alin. 2 NCC, instanța de judecată nu poate aplica prescripția din oficiu, în alin. 1 arătându-se faptul că prescripția poate fi invocată numai de către cel în folosul căruia curge.
Redactarea textului de lege nu lasă loc de interpretări, dobândirea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real prin uzucapiune reprezintă o facultate pentru posesor.
Ca atare, dreptul potestativ al posesorului se poate manifesta în sensul de a invoca dobândirea dreptului real prin uzucapiune sau în sensul de a renunța la uzucapiune.
Dobândirea efectului achizitiv specific uzucapiunii presupune în mod evident, pe lângă îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege, și manifestarea de voință a posesorului sub forma exercitării pozitive a dreptului de opțiune. Alegerea posesorului în sensul de a invoca beneficiul uzucapiunii are ca efect stingerea dreptului de opțiune.
Efectele uzucapiunii extratabulare.
Uzucapiunea extratabulară produce două efecte principale: un efect achizitiv și un efect extinctiv.
Dispozițiile art. 930 alin. 1 NCC coroborate cu dispozițiile art. 890 alin. 1 NCC duc la concluzia că efectul achizitiv produs în persoana posesorului și efectul extinctiv produs în persoana proprietarului care nu și-a intabulat dreptul său în cartea funciară, respectiv moștenitorul autorului intabulat, succesorul persoanei juridice sau comuna, orașul sau municipiul se produc de la momentul înregistrării cererii de intabulare.
Astfel, momentul împlinirii termenului de 10 ani de care face vorbire art. 930 alin. 1 coincide cu nașterea dreptului potestativ de opțiune al posesorului. Dobândirea de către posesor a dreptului de proprietate sau a unui dezmembrământ trebuie precedată de cererea de înscriere a uzucapiunii în cartea funciară care corespunde exercitării pozitive a dreptului potestativ de opțiune cu privire la uzucapiune.
În cazul unui litigiu care poartă asupra dreptului de proprietate asupra bunului posedat, uzucapiunea poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare, sau în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legale citate.
Ca atare, pe cale de excepție, uzucapantul are facultatea de a invoca prescripția achizitivă fie prin întâmpinare, fie la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, acesta constituind termenul limită prevăzut de legiuitor.
În ceea ce privește uzucapiunea extratabulară, invocarea ei pe cale de excepție trebuie însoțită și de îndeplinirea condițiilor referitoare la cartea funciară.
Referitor la acțiunea în constatarea dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune, trebuie menționat că adevăratul proprietar are calitate procesuală pasivă.
Efectul achizitiv al uzucapiunii extratabulare poate privi fie dreptul de proprietate, fie un dezmembrământ al acestuia, fiind condiționat de modalitatea de manifestare a elementului animus.
Uzucapiunea imobiliară tabulară
Noțiune
Uzucapiunea tabulară reprezintă un mod de dobândire a unui drept real principal asupra unui bun imobil, prin posedarea neîntreruptă a acestuia timp de cel puțin 5 ani, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.
Uzucapiunea reglementată de textul art. 931 alin. 1 NCC este denumită tabulară pentru că operează în favoarea persoanei care este înscrisă în cartea funciară, iar nu împotriva persoanei care se bucură deja de prezumția născută din înscrierea în cartea funciară.
Prin voința legiuitorului, uzucapiunea tabulară se aplică în privința drepturilor reale principale înscrise în cartea funciară, fără cauză legitimă, respectiv dreptul de proprietate și dezmembrămintele acestuia.
Condițiile uzucapiunii tabulare.
Uzucapiunea imobiliară tabulară operează dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
înscrierea unui drept real în cartea funciară în absența unei cauze legitime;
posesia să fie utilă și de bună-credință;
posesia să aibă o durată de 5 ani.
În privința înscrierii dreptului real în cartea funciară textul vorbește despre absența unei cauze legitime. Aceasta înseamnă că titlul în baza căruia s-a realizat înscrierea în cartea funciară nu îndeplinește condițiile de valabilitate cerute de lege. Având în vedere că sancțiunea care intervine, în cazul neîndeplinirii condițiile esențiale pentru valabilitatea unei convenții, este nulitatea, înseamnă că titlul de dobândire poate fi afectat de nulitate relativă sau de nulitate absolută.
În ceea ce privește titlul anulabil este mai greu de imaginat interesul persoanei înscrise în cartea funciară de a invoca uzucapiunea tabulară, având în vedere faptul că titlul său anulabil se consolidează în termenul general de prescripție de trei ani, în intervalul căruia poate fi introdusă acțiunea în anulare a actului juridic.
Cu toate acestea, interesul se poate manifesta în cazul în care cursul prescripției extinctive este afectat de modificări precum suspendarea sau întreruperea prescripției și astfel termenul de 5 ani prevăzut pentru uzucapiunea tabulară depășește durata termenului de prescripție extinctivă.
De asemenea, titlul de dobândire a dreptului real poate proveni de la altcineva decât adevăratul proprietar și ca atare există două cauze nelegitime de înscriere în cartea funciară, respectiv titlul neproprietarului care nu este valabil fiind afectat de o cauză de nulitate absolută și titlul terțului care nu este valabil fie pentru că provine de la un non dominus, fie pentru că este afectat de un motiv de nulitate absolută.
Observațiile făcute în legătură cu regularitatea posesiei și cu calculul termenului uzucapiunii în cazul uzucapiunii extratabulare își păstrează valabilitatea și în cazul uzucapiunii tabulare, cu singura mențiune că în situația uzucapiunii tabulare termenul este de 5 ani, spre deosebire de uzucapiunea extratabulară unde termenul este de 10 ani.
Este de observat că legiuitorul prevede în mod expres că buna-credință trebuie să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere a dreptului real în cartea funciară și în momentul intrării în posesia bunului.
Este astfel indiferent dacă ulterior acestor momente posesorul a devenit de rea-credință. De altfel și în art. 931 alin. 1 NCC se arată că posesorul este înscris cu bună-credință în cartea funciară.
Efectele uzucapiunii tabulare.
Uzucapiunea tabulară are ca principal efect validarea cauzei nelegitime care a stat la baza înscrierii în cartea funciară a dreptului real principal. Momentul validării dreptului real principal înscris în cartea funciară coincide cu momentul înregistrării cererii de înscriere a dreptului în cartea funciară, fiind indiferentă data intrării în posesia bunului.
Astfel, dobândirea dreptului real principal se va produce de la momentul înregistrării cererii, chiar dacă înregistrarea efectivă a dreptului real a survenit ulterior acestui moment.
În mod evident, posesorul va dobândi dreptul de proprietate asupra bunului imobil, în cazul în care a fost înscris în cartea funciară ca proprietar al acestuia sau va dobândi un dezmembrământ al dreptului de proprietate în cazul în care a fost înscris ca titular al unui dezmembrământ în cartea funciară.
Dispoziții comune aplicabile uzucapiunii imobiliare extratabulare și celei tabulare
Curgerea termenului uzucapiunii
în cazul proprietarului înscris în cartea funciară, termenul de 10 ani, de care face vorbire art. 930 alin. 1 NCC, începe să curgă la momentul decesului persoanei fizice, respectiv momentul încetării existenței persoanei juridice, indiferent dacă posesia uzucapantului a început anterior acestui moment.
În mod evident, dacă posesia celui care invocă uzucapiunea nu a început la momentul decesului persoanei fizice sau al încetării existenței persoanei juridice, termenul de 10 ani începe să curgă de la momentul intrării în posesie. Ca atare, momentul de la care se calculează termenul de 10 ani trebuie să îndeplinească două condiții, în mod cumulativ, respectiv:
uzucapantul să se afle în posesia imobilului și
proprietarul intabulat să fi decedat, în cazul persoanei fizice, sau să-și fi încetat
existența, în cazul persoanei juridice.
În situația declarării judecătorești a morții, termenul de 10 ani nu începe să curgă înainte de data stabilită ca fiind data morții prin hotărârea de declarare judecătorească a morții.
În situația în care proprietarul intabulat în cartea funciară renunță la dreptul său, termenul 2 de 10 ani se va calcula de la momentul înscrierii în cartea funciară a declarației de renunțare, evident dacă și posesia a început.
În caz contrar, termenul de 10 ani începe să curgă de la momentul intrării în posesie. Astfel, momentul de la care începe să se calculeze termenul de 10 ani trebuie să îndeplinească două condiții în mod cumulativ, respectiv: uzucapantul să se afle în posesia imobilului, iar declarația de renunțare să fie înscrisă în cartea funciară.
În cazul în care proprietarul nu a intabulat dreptul său în cartea funciară, termenul de 10 ani 3 începe să curgă de la momentul intrării efective în posesia bunului imobil
Atât în cazul uzucapiunii extratabulare, cât și în cazul uzucapiunii tabulare, perioada în care posesia este afectată de vicii nu va fi luată în considerare la calcularea termenului uzucapiunii. Această prevedere reiterează concepția potrivit căreia numai posesia utilă, neviciată poate produce efecte juridice, în speță poate conducere la dobândirea
dreptului real prin uzucapiune.
Ca atare, sancțiunea care intervine în cazul în care posesia este afectată de vicii constă în neluarea în calcul a perioadei în care posesia este viciată.
Efectul suspensiv al viciilor asupra uzucapiunii se manifestă în mod diferit, în funcție de caracterul fiecărui viciu în parte.
Discontinuitatea fiind un viciu absolut, efectul suspensiv se va produce întotdeauna, fiind indiferentă persoana împotriva căreia este invocată uzucapiunea.
În schimb, violența și clandestinitatea fiind vicii cu caracter relativ, efectul suspensiv al cursului uzucapiunii se va produce numai în situația în care viciile s-au manifestat față de persoana împotriva căreia este invocată uzucapiunea.
Joncțiunea posesiilor
Noul Cod civil păstrează concepția Codului civil din 1864 cuprinsă în art. 1859, în sensul că fiecare posesor începe în persoana sa o nouă posesie, fiind indiferent dacă transmiterea bunului a operat cu titlu universal sau cu titlu particular.
Astfel, posesorul nu poate fi considerat un continuator al posesiei autorului său, chiar dacă transmisiunea a avut loc cu titlu universal.
Principiul potrivit căruia fiecare posesor începe în persoana sa o nouă posesie își găsește aplicare cu precădere în materia intervertirii detenției precare în posesie.
Astfel, cel puțin în cazul de intervertire reglementat de art. 920 alin. 1 lit. c) NCC, ar fi de neconceput ca posesorul să fie considerat un continuator al autorului său, în condițiile în care autorul este un detentor precar.
Joncțiunea posesiilor reprezintă unirea posesiei exercitate de uzucapant cu intervalul de timp cât posesia a fost exercitată de către autorul său, pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune.
Posesorul are facultatea de a uni posesia sa cu posesia autorilor săi. Textul de lege nu lasă loc de interpretări, posesorul actual are facultatea, iar nu obligația de a invoca joncțiunea posesiilor. De asemenea, posesorul poate alege să înceapă o nouă posesie.
Astfel, în persoana posesorului se naște un drept de opțiune, drept potestativ întocmai ca dreptul de opțiune privind invocarea uzucapiunii de către uzucapant, privind invocarea joncțiunii posesiilor sau, respectiv, începerea unei noi posesii. în situația în care posesorul actual înțelege să se prevaleze de posesia autorului său, la perioada cât a posedat uzucapantul se va adăuga perioada cât a posedat autorul său, joncțiunea posesiilor fiind posibilă în toate cazurile, deci atât la uzucapiunea extratabulară, cât și la uzucapiunea tabulară – ubi lex non distinguit nec noc distinguere debemus.
Condiția premisă pentru a opera joncțiunea posesiilor impune existența a două posesii, exercitate asupra aceluiași bun de către două persoane diferite.
Pentru a opera joncțiunea posesiilor între posesia autorului și posesia succesorului nu trebuie să se interpună posesia unei alte persoane pentru o perioadă mai mare de un an, caz în care intervine încetarea posesiei, conform art. 921 lit. g) NCC.
Joncțiunea posesiilor este posibilă atât în cazul uzucapiunii extratabulare, cât și în cazul uzucapiunii tabulare cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
să existe o posesie propriu-zisă atât în cazul posesorului actual, cât și în cazul autorului său;
să existe un raport juridic între posesorul actual și autorul său. Cel care invocă joncțiunea posesiilor trebuie să fie un succesor în drepturi al autorului său.
Raportul juridic poate avea ca izvor un fapt juridic în sens restrâns, precum moștenirea legală sau un act juridic translativ de proprietate.
În cazul în care posesorul înțelege să-și exercite în mod pozitiv dreptul potestativ de a invoca joncțiunea posesiei sale cu posesia autorului său, posesorul actual este obligat să continue posesia autorului său cu toate viciile sau calitățile acesteia, fără a avea posibilitatea de a schimba în avantajul său caracterul posesiei anterioare.
Ca atare, termenul uzucapiunii va fi perioada de timp necesară posesorului pentru a uzucapa. în consecință, pot apărea următoarele situații posibile:
dacă posesia actuală este de bună-credință, întocmai ca posesia autorului, posesorul va putea invoca joncțiunea posesiilor, atât în cazul uzucapiunii extratabulare, cât și în situația uzucapiunii tabulare, cu respectarea condițiilor privind cartea funciară;
dacă posesia actuală este de rea-credință, întocmai ca posesia autorului, posesorul va putea invoca joncțiunea posesiilor, pentru a dobândi dreptul real principal numai prin uzucapiunea extratabulară;
dacă posesia actuală este de bună-credință, în timp ce posesia autorului a fost de
rea-credință, posesorul va putea invoca joncțiunea posesiilor, pentru a dobândi dreptul prin uzucapiune extratabulară. în măsura în care dreptul său a fost intabulat în cartea funciară, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege, el va putea alege să înceapă o prescripție nouă, cu consecința dobândirii dreptului real principal prin uzucapiune tabulară;
dacă posesia actuală este de rea-credință, iar posesia autorului de bună-credință, posesorul va putea invoca joncțiunea posesiilor numai pentru a beneficia de dobândirea dreptului prin uzucapiune extratabulară.
În situația uzucapiunii extratabulare, joncțiunea posesiilor poate opera indiferent de caracterul de bună-credință sau de rea-credință al celor două posesii.
În acest caz posesorul va beneficia de uzucapiunea extratabulară, putând uzucapa bunul prin posesia de 10 ani, cu respectarea dispozițiilor privind cartea funciară, în sensul că posesia autorului nu va putea începe înainte de decesul persoanei fizice, încetarea existenței persoanei juridice titulare a dreptului real sau înainte de înscrierea în cartea funciară a declarației de renunțare la dreptul de proprietate.
În ceea ce privește însă uzucapiunea tabulară, joncțiunea posesiilor poate fi imaginată 10 astfel: posesorul de bună-credință intabulat în cartea funciară, fără cauză legitimă, înstrăinează dreptul de proprietate înainte de împlinirea termenului de 5 ani, iar posesorul actual înțelege să invoce joncțiunea posesiilor dacă la intrarea sa în posesie a fost de
bună-credință.
Împlinirea termenului de 5 ani, în cazul exercitării pozitive a dreptului potestativ de a invoca uzucapiunea și a dreptului potestativ de a invoca joncțiunea posesiilor va valida dreptul de proprietate al autorului și pe cale de consecință și dreptul de proprietate al posesorului actual.
În măsura în care dezmembrămintele dreptului de proprietate pot face obiectul unei înstrăinări, posesorul actual al dezmembrământului se poate prevala de posesia autorului său pentru a invoca dobândirea acestuia prin uzucapiune.
Astfel, se va avea în vedere faptul că, potrivit art. 695 alin. 4 NCC, titularul dreptului de superficie poate dispune liber de dreptul său, prin acte juridice, fără a avea nevoie de consimțământul nudului proprietar.
Potrivit art. 714 alin. 1 NCC, uzufructuarul poate ceda dreptul său unei alte persoane fără acordul nudului proprietar, în ceea ce privește însă dreptul de uz și dreptul de abitație, potrivit art. 752 NCC, acestea nu pot fi cedate. în ceea ce privește dreptul de servitute trebuie avut în vedere că, fiind un accesoriu al dreptului de proprietate asupra fondului dominant, acesta nu va putea fi înstrăinat, urmărit sau ipotecat decât împreună cu dreptul de proprietate asupra fondului dominant.
Alte dispoziții aplicabile
Legătura indisolubilă între prescripția extinctivă și prescripția achizitivă se justifică din perspectiva curgerii timpului.
Ca atare, în cazul prescripției extinctive, curgerea timpului măsoară durata pasivității titularului dreptului necesară pentru a conduce la stingerea dreptului material la acțiune, iar în cazul prescripției achizitive curgerea timpului măsoară durata exercitării posesiei necesară pentru dobândirea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real.
Înrudirea dintre cele două instituții are în vedere și faptul că, în anumite situații, pierderea dreptului de către o persoană poate însemna dobândirea dreptului de către o alta.
În ambele cazuri, necesitatea asigurării siguranței circuitului civil determină transformarea unei stări de fapt într-o situație juridică, în considerarea perioadei de timp îndelungate de subzistență a acesteia, fie sub forma posesiei exercitate de către uzucapant, fie sub forma pasivității proprietarului.
Problema care se pune în mod necesar este de a determina care transformare se va produce cu prioritate: pierderea dreptului de către proprietar sau titular al altui drept real sau dobândirea dreptului de proprietate sau a altui drept real de către uzucapant.
Din reglementarea art. 930 alin. 1 lit. b) NCC reiese în mod evident că pierderea proprietății intervine mai întâi.
În ceea ce privește celelalte situații, având în vedere dispozițiile art. 555 alin. 1 NCC, potrivit cărora dreptul de proprietate este absolut, s-ar ajunge la concluzia că pierderea dreptului ar surveni prima și ulterior se va produce dobândirea acestuia.
Pentru a considera că dobândirea dreptului se produce anterior stingerii dreptului, ar trebui acceptată concluzia că pierderea dreptului reprezintă o consecință a dobândirii acestuia, ceea ce nu este de admis. în realitate, controversa privind succesiunea în timp a celor două prescripții, se pune sub forma unei legături temporale, iar nu a unei condiționări, în sensul că stingerea dreptului se va produce anterior dobândirii acestuia.
Noul Cod civil tratează doar parțial problematica separării materiei prescripției extinctive de materia prescripției achizitive, stipulând faptul că dispozițiile privitoare la uzucapiune se completează cu cele privitoare la prescripția extinctivă.
Articolul 934 NCC nu trebuie înțeles în sensul că prescripția achizitivă presupune în mod necesar existența unei prescripții extinctive, având în vedere că există drepturi reale declarate de legiuitor ca fiind imprescriptibile extinctiv, care pot face obiectul uzucapiunii, precum dreptul de proprietate.
Această abordare a legiuitorului se justifică pe considerentul că prescripția achizitivă și prescripția extinctivă beneficiază de elemente comune precum suspendarea și întreruperea prescripției, iar, în contextul abrogării Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă prin art. 230 lit. p) LPA, cele două instituții au o reglementare comună, respectiv art. 2500-2544 NCC.
Suspendarea prescripției achizitive reprezintă modificarea cursului prescripției constând în oprirea de drept a curgerii termenului pe perioada în care acționează cauzele prevăzute de lege care îl pun în imposibilitate pe titularul dreptului real principal să acționeze în instanță pentru recunoașterea dreptului său și restituirea posesiei corespunzătoare.
Ca atare, suspendarea prescripției achizitive intervine atât în cazul în care posesia este viciată cât și în cazurile limitativ prevăzute în art. 2532 NCC și în materie succesorală în cazul reglementat de art. 2533 NCC.
După încetarea cauzei care a determinat suspendarea, prescripția achizitivă își reia cursul, pentru împlinirea termenului calculându-se și timpul scurs înainte de intervenirea suspendării.
Întreruperea prescripției achizitive reprezintă modificarea cursului prescripției constând în înlăturarea posesiei exercitate anterior intervenirii cauzei de întrerupere cu consecința începerii unei noi posesii, după încetarea cauzei de întrerupere.
Întreruperea prescripției achizitive este de două feluri: întrerupere naturală, care intervine în situația în care posesorul este lipsit mai mult de un de posesia bunului, indiferent cine este autorul deposedării și întrerupere civilă care intervine în cazurile limitativ prevăzute în art. 2537 NCC.
Întreruperea prescripției are ca efect înlăturarea posesiei anterioare cauzei de întrerupere, pentru a se uzucapa fiind necesar a se începe o posesie nouă.
Dobândirea proprietății bunurilor mobile prin posesia de bună-credință
De cele mai multe ori în materia actelor translative de proprietate ce poartă asupra unor bunuri mobile, dobânditorul nu este în măsură să producă dovada încheierii unei astfel de convenții.
Ca atare, cel care a transmis dreptul de proprietate asupra bunului mobil poate exercita împotriva dobânditorului acțiunea în revendicare și dovedindu-și posesia va avea câștig de cauză împotriva dobânditorului care nu poate face dovada titlului translativ.
Instituirea prezumției de titlu de proprietate în favoarea posesorului are ca obiectiv tocmai prevenirea unui astfel de conflict, legiuitorul prezumând că posesia face prin ea însăși dovada titlului translativ de proprietate.
Pentru a face dovada contrară, adversarul posesorului în cadrul unei acțiuni în revendicare are posibilitatea de a răsturna prezumția de titlu de proprietate, fie prin dovedirea titlului său de proprietate și pe cale de consecință a titlului precar al pârâtului, fie prin dovedirea faptului că bunul a ieșit în mod independent din patrimoniul său, prin furt sau pierdere.
Dovada titlului precar al pârâtului va răsturna prezumția instituită prin dispozițiile
art. 919 alin. 1 NCC, potrivit căreia dovada elementului material al posesiei face să se prezume existența elementului intențional, precum și prezumția potrivit căreia posesorul unui bun mobil sau al unui bun imobil neînscris în cartea funciară este considerat proprietar.
Prezumția cuprinsă în art. 935 NCC privind existența titlului de dobândire a proprietății presupune în mod necesar ca posesia să fie reală și utilă, iar pârâtul să aibă calitatea de posesor, iar nu de detentor precar.
Posesorul trebuie să exercite elementul material în persoană proprie. În caz contrar, în ipoteza introducerii unei acțiuni în revendicare, posesorul nu are calitate procesuală pasivă, pentru că nu se află în stăpânirea bunului.
În ceea ce privește utilitatea posesiei, avem în vedere că aceasta se prezumă până la proba contrară.
Noul Cod reglementează în cuprinsul art. 937 alin. 1 și 2 două moduri diferite de dobândire a dreptului de proprietate mobiliară de către un terț dobânditor de bună-credință care încheie un act translativ de proprietate cu titlu oneros, asupra unui bun mobil cu un non dominus, respectiv cu un uzurpator.
Modurile de dobândire a dreptului de proprietate ca efect al posesiei de bună-credință reglementate în art. 937 NCC se diferențiază în funcție de rolul avut de voința proprietarului în ceea ce privește desesizarea de bun.
Astfel, efectul achizitiv ca urmare a desesizării voluntare a proprietarului de bunul său mobil face obiectul regulii instituite în art. 937 alin. 1 NCC, în timp ce dobândirea dreptului de proprietate ca urmare a desesizării involuntare a proprietarului de bunul său mobil este reglementată în art. 937 alin. 2 NCC.
Desesizarea voluntară are ca efect transmiterea bunului și pe cale de consecință pierderea elementului corpus, ca urmare a manifestării de voință a proprietarului, în timp ce desesizarea involuntară se produce independent de manifestarea de voință a proprietarului, ca urmare a unor fapte precum pierderea sau furtul.
Textul 2 art. 937 NCC reglementează dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile prin posesia de bună-credință.
Cu toate acestea, nimic nu împiedică dobândirea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, în măsura în care posesorul unui bun mobil a încheiat cu un detentor precar un act juridic având ca obiect un dezmembrământ al dreptului de proprietate, iar nu însuși dreptul de proprietate.
Având în vedere că superficia, abitația și servitutile sunt drepturi reale imobiliare, efectul achizitiv reglementat de art. 937 NCC se va produce numai în cazul uzufructului și al uzului, în măsura în care sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege.
Posesorul de bună-credință poate invoca în favoarea sa efectul achizitiv de proprietate, însă având în vedere prevederile art. 2512 alin. 2 NCC, dar și principiul echității, nu poate fi obligat în acest sens.
În baza acestor argumente, dreptul de opțiune își găsește aplicare în toate ipotezele reglementate în art. 937 NCC, chiar în situația dobândirii bunului mobil de la un neproprietar unde s-ar putea argumenta că dobândirea proprietății se produce în mod instantaneu.
Noul Cod civil preia concepția Codului civil din 1864 cuprinsă în art. 1909 alin. 1, potrivit căreia, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, în favoarea posesorului bunului mobil se creează o prezumție absolută de proprietate. Articolul 937 alin. 1 NCC consacră un mod specific de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile, de către un terț dobânditor, cu îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege privind persoana care poate invoca dobândirea dreptului de proprietate, categoria de bunuri asupra cărora se poate dobândi dreptul de proprietate, actul juridic încheiat și posesia persoanei care invocă dobândirea proprietății.
Reglementarea modului specific de dobândire a proprietății în condițiile art. 937 alin. 1 NCC se justifică pe considerentul că legiuitorul a dat prioritate bunei-credințe întemeiate pe aparența de proprietate care reprezintă consecința faptei proprietarului care nu a fost suficient de diligent când a încredințat bunul unei anumite persoane.
Legiuitorul consacră regula potrivit căreia numai persoana care are calitatea de posesor poate dobândi proprietatea în condițiile art. 937 alin. 1 NCC, având în vedere că dobândirea proprietății coincide cu momentul intrării în posesia efectivă a bunului.
Ca atare, un detentor precar nu se poate prevala de regula instituită în art. 937 alin. 1 NCC.
Împotriva detentorului precar adevăratul proprietar poate exercita o acțiune personală, având ca obiect restituirea în natură a bunului, în cazul în care bunul se mai află la detentor, sau o acțiune având ca obiect restituirea prin echivalent, dacă bunul a fost înstrăinat de către detentor.
Proprietarul poate introduce totodată o acțiune în revendicare împotriva detentorului precar, în cazul în care bunul se mai află la acesta.
În situația detentorului precar, se poate atrage răspunderea penală a acestuia pentru abuz de încredere sau pentru gestiune frauduloasă, fără însă a afecta aplicarea regulii instituite în art. 937 alin. 1 NCC în privința terțului dobânditor de bună-credință.
De asemenea, regula instituită de legiuitor în art. 937 alin. 1 NCC se va aplica numai dacă posesorul a dobândit bunul de la un neproprietar, pentru că altfel dacă a încheiat actul translativ de proprietate cu adevăratul proprietar, posesorul devine proprietar și ca atare nu se mai justifică.
Prin neproprietar se înțelege fie un detentor precar, dar și orice altă persoană care nu are calitate de proprietar. Astfel, în situația în care bunul a fost transmis unui posesor cu titlu gratuit în temeiul unui act juridic translativ de proprietate viciat, iar ulterior acest posesor transmite cu titlu oneros către un terț dobânditor, terțul este în măsură să invoce în favoarea sa efectul achizitiv de proprietate, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege.
De asemenea, regula menționată are aplicabilitate numai dacă proprietarul a încredințat de bunăvoie bunul neproprietarului de care face vorbire textul de lege.
Un exemplu în acest sens îl constituie cazul în care s-a încheiat un contract de depozit, comodat, locațiune etc, iar depozitarul, comodatarul, locatarul înstrăinează bunul obiect al convenției printr-un act translativ de proprietate cu titlu oneros către un terț dobânditor care devine astfel posesor.
Efectul achizitiv de proprietate privește numai bunurile care îndeplinesc următoarele condiții: sunt mobile, corporale și individual determinate.
Legiuitorul, în reglementarea art. 937 alin. 1 NCC, are în vedere doar bunurile mobile, așa cum sunt definite în art. 539 alin. 1 NCC.
Însă nu tuturor bunurilor mobile li se poate aplica regula menționată, ci numai bunurilor mobile care se află în circuitul civil.
Ca atare, bunurile mobile proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale nu pot face obiectul dobândirii, fiind imprescriptibile atât sub aspect prescriptiv cât și achizitiv.
Chiar dacă bunul este mobil, efectul achizitiv nu se produce în cazul bunurilor prevăzute de art. 937 alin. 4.
Sunt sustrase posibilității de a fi dobândite prin posesia de bună-credință bunurile mobile care constituie accesorii ale unui bun imobil. Ca atare, legiuitorul are în vedere bunurile care își păstrează calitatea de mobile, dar care sunt folosite ca accesorii ale unui imobil.
În ceea ce privește modul de percepere a bunurilor, dobândirea dreptului de proprietate ca efect al posesiei de bună-credință are în vedere numai bunurile mobile corporale, pentru că acestea având o existență materială sunt singurele susceptibile de a fi obiectul unei stăpâniri
Bunurile mobile, pentru a fi dobândite prin posesie de bună-credință, trebuie să fie individual determinate, pentru că art. 937 alin. 1 NCC nu se aplică bunurilor mobile care formează o universalitate, cum este cazul unei succesiuni mobiliare.
Efectul achizitiv de proprietate reglementat de art. 937 alin. 1 NCC se produce dacă între neproprietar și terțul dobânditor a intervenit un act juridic civil, translativ de proprietate și cu titlu oneros.
Prevederea amintită poate fi invocată numai în situația în care strămutarea dreptului din patrimoniului neproprietarului în patrimoniul terțului dobânditor s-a realizat cu obținerea unui folos patrimonial.
Ca atare, actul juridic civil poate îmbrăca forma unui contract de vânzare-cumpărare sau a unui contract de schimb. Justificarea caracterului oneros al titlului translativ se relevă în necesitatea de a proteja proprietarul care încearcă să evite o pagubă, iar nu posesorul care încearcă să păstreze un câștig.
Dobândirea dreptului de proprietate este condiționată de posesie, care trebuie să fie: reală, utilă și de bună-credință. Pentru ca posesia să fie efectivă, terțul dobânditor trebuie să exercite, în persoana sa, ambele elemente constitutive, animus și corpus.
Regula este inaplicabilă dacă terțul dobânditor exercită posesia corpore alieno.
În ceea ce privește utilitatea, posesia terțului dobânditor nu poate fi viciată de discontinuitate, violență și clandestinitate. îÎnsă, referitor la viciul reglementat de art. 923 NCC, având în vedere că efectul achizitiv de proprietate se produce instantaneu în persoana terțului dobânditor, este evident faptul că discontinuitatea este inaplicabilă în această materie.
Numai o posesie care presupune o anumită desfășurare în timp poate fi discontinuă.
Ca atare, în această materie regularitatea posesiei presupune ca aceasta să fie pașnică și publică. Momentul la care se apreciază utilitatea posesiei este reprezentat de momentul intrării terțului dobânditor în posesia efectivă a bunului mobil, fiind astfel indiferent dacă după acest moment posesia sa a fost viciată.
Regularitatea posesiei este prezumată și ca atare dovada contrară trebuie să fie produsă de către persoana care invocă contrariul.
Beneficiul efectului achizitiv de proprietate este acordat de către legiuitor numai posesorului de bună-credință. În această materie, buna-credință reprezintă atât o condiție cerută în persoana terțului dobânditor, cât și o calitate a posesiei exercitate de către acesta
Condiția bunei-credințe este expres prevăzută de legiuitor în cadrul art. 937 alin. 1 NCC, noțiunea de bună-credință fiind definită de legiuitor în art. 938 alin. 1 NCC.
Ipoteza premisă în cazul reglementat în art. 937 alin. 2 NCC are în vedere posesorul de bună-credință care dobândește de la un hoț sau un găsitor un bun mobil.
Întocmai ca modalitatea de dobândire reglementată de art. 937 alin. 1 NCC și în această situație, producerea efectului achizitiv de proprietate în persoana terțului dobânditor este condiționată de exercitarea de către terț a unei posesii efective și de bună-credință asupra unui bun mobil, corporal, individual determinat. Pe lângă aceste condiții comune, din formularea textului art. 937 alin. 2 NCC reiese necesitatea îndeplinirii unor condiții specifice care vizează: categoria persoanelor care pot invoca beneficiul efectului achizitiv și momentul împlinirii termenului prevăzut de lege.
Dacă efectul achizitiv în cazul ipotezei reglementate de art. 937 alin. 1 NCC putea fi invocat de terțul care dobândea bunul mobil de la un detentor precar sau o persoană asimilată acestuia, în ipoteza reglementată în art. 937 alin. 2 NCC, legiuitorul prevede expres că posesorul dobândește bunul de la uzurpator.
Calitatea de uzurpator are în vedere faptul că acesta acționează împotriva voinței proprietarului, independent de manifestarea de voință a acestuia de a se desesiza de bun.
Dobândirea dreptului de proprietate de către un terț dobânditor de la un uzurpator se realizează numai după împlinirea a trei ani, de la momentul pierderii de către proprietar a stăpânirii materiale a bunului. Termenul se va calcula începând cu momentul pierderii sau al furtului, fiind un termen de decădere iar nu de prescripție și ca atare nu este susceptibil de suspendare sau de întrerupere.
Rațiunea instituirii acestui termen este de a da posibilitatea proprietarului care în mod independent de voința sa s-a desesizat de stăpânirea bunului, de a-1 revendica de la terțul dobânditor de bună-credință.
În această materie nu se pune problema existenței unei posesii pe perioada termenului de trei ani; este astfel posibil ca terțul dobânditor să intre în posesia bunului cu puțin timp înainte de expirarea termenului de trei ani, imediat după împlinirea termenului sau la un anumit interval de timp după împlinirea acestuia.
Efectul achizitiv și efectul suspensiv se vor produce la momentul intrării în posesia bunului, cu condiția trecerii termenului de trei ani de care face vorbire textul de lege sau la momentul trecerii termenului de ani, în cazul în care posesia a început anterior acestui moment.
Dacă sunt îndeplinite condițiile menționate în art. 937 alin. 1 sau 2 NCC, acțiunea în revendicarea bunurilor mobile va fi respinsă ca nefondată. Aceeași soluție se va da și acțiunii confesorii de uzufruct sau de uz..
Pe cale de consecință, potrivit art. 937 alin. 2 NCC, pentru a fi admisă, acțiunea în revendicare mobiliară exercitată de către proprietar împotriva terțului dobânditor de
bună-credință trebuie introdusă înainte de trecerea unui termen de trei ani de la momentul pierderii stăpânirii materiale asupra bunului.
Reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate și de asemenea a faptului că bunul mobil i-a ieșit din patrimoniu independent de voința sa, în condițiile în care există identitate între bunul care i-a aparținut și bunul furat sau pierdut.
Necesitatea dovedirii faptului că bunul a ieșit involuntar din patrimoniul reclamantului se justifică pe considerentul că terțul dobânditor are posibilitatea de a invoca în beneficiul său efectul achizitiv de proprietate, așa cum este reglementat în art. 937 alin. 1 NCC, care se produce instantaneu și ca atare reclamantul nu ar mai putea beneficia de termenul de trei ani stipulat în favoarea sa.
Dovada ieșirii involuntare a bunului din patrimoniu precum și dovada identității dintre bunul furat și cel posedat anterior pierderii sau furtului, se poate face cu orice mijloc de probă.
În cazul în care revendicantul are câștig de cauză, posesorul este obligat să restituie bunul mobil, putând solicita însă restituirea cheltuielilor necesare și utile pe care le-a făcut cu bunul mobil.
Dacă acțiunea în revendicare este exercitată după împlinirea termenului de trei ani de la momentul pierderii sau furtului, dreptul de proprietate se stinge, având în vedere că termenul prevăzut de legiuitor este de decădere.
Acțiunea în revendicare poate fi exercitată și în contradictoriu cu posesorul actual de la un dobânditor de bună-credință care la rândul său a dobândit bunul mobil de la un hoț sau un găsitor
În cazul admiterii acțiunii în revendicare exercitate împotriva unui terț dobânditor de bună-credință, legiuitorul nu prevede obligația reclamantului de a-l despăgubi pe posesor, acesta având posibilitatea de a exercita împotriva transmițătorului acțiunea personală care se întemeiază pe convenția încheiată între transmițător și dobânditor.
Cu toate acestea, în cazul în care terțul dobânditor a cumpărat bunul dintr-un loc sau de la o persoană care vinde în mod obișnuit bunuri de același fel, acesta are posibilitatea de a reține bunul până la indemnizarea sa integrală pentru prețul plătit. Acestei situații îi este asimilată și cumpărarea bunului în cadrul unei licitații publice.
Protecția deosebită acordată posesorului se justifică dintr-o dublă perspectivă: prima este reprezentată de buna-credință a posesorului, iar cea de-a doua este reprezentată de împrejurarea în care a fost dobândit bunul de către posesor.
Astfel, buna-credință a terțului fiind dublată de eroarea comună în care se află acesta cu privire la calitatea de proprietar a transmițătoralui, asigură protecția specială a terțului dobânditor în cazul în care acțiunea în revendicare este exercitată înăuntrul termenului de trei ani.
Dacă acțiunea este introdusă după împlinirea termenului de trei ani, buna-credință a terțului dobânditor este suficientă pentru a face aplicabilă regula instituită în art. 937 alin. 2 NCC.
Prin voința legiuitorului îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 937 alin. 3 NCC dă naștere unui drept de creanță și unui drept de retenție.
Posesorul poate recupera prețul plătit fie de la proprietarul bunului, fie de la uzurpator, și în acest sens îi poate chema în judecată fie împreună, fie separat.
Dreptul de retenție instituit în favoarea posesorului de bună-credință se stinge când fie proprietarul bunului, fie uzurpatorul restituie posesorului prețul plătit.
În cazul în care posesorul restituie bunul proprietarului înainte de indemnizarea sa pentru prețul plătit, el va putea totuși să îl urmărească pe proprietar pentru indemnizarea sa conform prețului plătit, renunțarea la dreptul de retenție neavând incidență asupra dreptului său de creanță.
Dovada împrejurărilor în care a fost cumpărat bunul trebuie făcută de către terțul dobânditor.
Dobândirea proprietății fructelor de către posesorul de bună-credință
Potrivit art. 550 alin. 1 NCC, fructele se cuvin proprietarului, în măsura în care prin lege nu se dispune altfel.
Din această perspectivă, art. 948 alin. 1 NCC instituie o excepție de la principiul enunțat mai sus, stipulând faptul că posesorul de bună-credință dobândește proprietatea fructelor bunului posedat. Noul Cod civil păstrează concepția Codului civil din 1864 cuprinsă în art. 485 potrivit căreia posesorul de bună-credință dobândește proprietatea asupra fructelor bunului posedat.
Soarta fructelor intră în discuție în măsura în care adevăratul proprietar are câștig de cauză în cadrul acțiunii în revendicare. Astfel, conform principiului menționat, dacă posesorul a fost de bună-credință, adevăratul proprietar nu mai este în măsură să ceară restituirea fructelor.
Categorii de fructe
Noțiunea de fructe este definită de art. 548 alin. 1 NCC care arată că acestea sunt produsele rezultate din folosirea unui bun, fără afectarea substanței acestuia.
Fructele sunt de trei feluri: naturale, respectiv produsele periodice și directe ale unui bun fără intervenția omului, industriale, respectiv cele obținute cu intervenția omului și civile, fiind veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în temeiul unui act juridic.
După cum se arată în art. 948 alin. 1 NCC, posesorul de bună-credință dobândește doar proprietatea asupra fructelor bunului posedat, textul de lege nevorbind însă și de producte.
Acestea din urmă reprezintă produsele obținute prin consumarea sau diminuarea substanței unui bun.
Cu toate că art. 550 alin. 1 NCC comportă excepții atât în privința fructelor, cât și a productelor, textul art. 948 alin. 1 NCC se referă în mod expres numai la fructe când vorbește de posesorul de bună-credință. Neincluderea dobândirii productelor în categoria efectelor posesiei de bună-credință se justifică din perspectiva faptului că productele consumă sau diminuează substanța bunului și a lipsei caracterului periodicității, care constituie criterii ce le delimitează de fructe.
Deși atât fructele, cât și productele alcătuiesc categoria produselor unui bun, fructele sunt produse de acesta, în mod constant și la intervale rezonabile de timp, astfel încât bunurile produse să nu-și piardă caracterul de fructe prin perenitatea lor. În acest sens se arată că nu intră în sfera noțiunii de fructe copacii, cu toate că sunt produse periodice ale pământului.
Condițiile dobândirii fructelor de către posesorul
Spre deosebire de concepția Codului civil din 1864 care analiza buna-credință într-un cadru general în cuprinsul art. 486, noul Cod civil distinge în cuprinsul art. 948 buna-credință în privința imobilelor înscrise în cartea funciară și buna-credință în celelalte cazuri.
Potrivit art. 948 alin. 3 NCC, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară,
buna-credință se apreciază în raport cu condițiile cerute terților dobânditori pentru a respinge acțiunea în rectificare.
Potrivit art. 901 alin. 2 NCC, „Terțul dobânditor este considerat de bună-credință numai dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite următoarele condiții: a) nu a fost înregistrată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare; b) din cuprinsul cărții funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane; și c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărții funciare”.
Ca atare, art. 901 NCC consacră efectul achizitiv de drepturi reale imobiliare ca urmare a înscrierii unor drepturi tabulare în folosul unui terț dobânditor de bună-credință și cu titlu oneros.
În raport cu textul art. 948 NCC, buna-credință operează numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
la momentul înregistrării cererii de înscriere a dreptului nu a fost înregistrată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare;
din cuprinsul cărții funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia; și
terțul dobânditor nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărții funciare.
În ceea ce privește prima condiție este de observat că textul de lege vorbește de momentul înregistrării cererii de înscriere a dreptului, iar nu de momentul încheierii actului juridic translativ de proprietate.
Referitor la cea de-a doua condiție, se vor avea în vedere prevederile art. 883 alin. 3 NCC, potrivit căreia nimeni nu poate prevala de necunoașterea existenței unei înscrieri efectuate în cartea funciară sau, după caz, a unei cereri de înscriere înregistrate la biroul de cadastru și publicitate imobiliară, ținând cont că art. 883 alin. 1 NCC consacră principiul potrivit căruia „orice persoană, fără a fi ținută să justifice vreun interes, poate cerceta orice carte funciară, precum și celelalte documente cu care aceasta se întregește, potrivit legii. Mapa cu înscrisurile care au stat la baza efectuării înscrierilor în cartea funciară poate fi consultată de orice persoană interesată, cu respectarea dispozițiilor legale cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date”.
Cea de-a treia condiție are în vedere faptul că reaua-credință rezultând din cunoașterea inexactității cuprinsului unei cărți funciare nu poate fi acoperită tocmai prin înscrierea în cartea funciară, având în vedere că multe cauze de ineficacitate nu sunt susceptibile de publicitate prin intermediul cărții funciare și nici nu reiese din cuprinsul înscrisului care constată convenția și ca atare este normal ca acestea, în măsura în care au fost cunoscute pe altă cale să fie opuse terțului subdobânditor.
În cuprinsul art. 948 alin. 4 NCC, legiuitorul definește noțiunea de bună-credință în materia bunurilor mobile și a bunurilor imobile care nu sunt înscrise în cartea funciară.
În acord cu textul de lege menționat mai sus, buna-credință reprezintă convingerea posesorului că este proprietarul bunului dobândit printr-un act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu îi sunt cunoscute și pe care nici nu ar trebui să le cunoască.
Astfel, titlul translativ de proprietate nu este valabil încheiat. în cazul în care acesta ar îndeplini condițiile de valabilitate prevăzute de lege, nu am mai fi în prezența unui posesor, ci acesta ar avea calitatea de proprietar.
Situațiile cele mai frecvente de viciere a titlului translativ de proprietate au în vedere lipsa calității de proprietar a celui care transferă dreptul, bunul dobândindu-se astfel de la un non dominus. în ceea ce privește sarcina probei, cel care solicită restituirea fructelor de la posesor va trebui să facă dovada relei-credințe a posesorului.
În analiza dispozițiilor art. 486 vechiul Cod civil, doctrina a opinat în sensul că, în materia dobândirii fructelor de către posesorul de bună-credință, titlul pe care se întemeiază buna-credință este un element intrinsec al acesteia, nefiind astfel necesară dovedirea sa separată. Având în vedere că buna-credință se prezumă, pe cale de consecință se prezumă și existența titlului posesorului, ca element al bunei-credințe.
De asemenea, se consideră că și un titlu putativ, care exista numai în imaginația posesorului, era în măsură să satisfacă cerințele legale.
În ceea ce privește noua reglementare a materiei dobândirii fructelor de către posesorul
de bună-credință, ideea titlului putativ are o sferă extrem de restrânsă, în special în materia sistemului de carte funciară, în care buna-credință a dobânditorului este analizată în raport cu diligentele efectuate privind verificarea registrelor de publicitate imobiliară.
Titlul translativ de proprietate trebuie înțeles în sens de negotium, iar nu în sens de instrumentum.
Operațiunea juridică trebuie să fie aptă a transfera proprietatea către posesor, în situația în care nu ar fi afectată de o cauză de nevalabilitate, precum: vânzarea-cumpărarea, schimbul, donația etc.
Momentul în care posesorul de bună-credință cunoaște cauzele de ineficacitate ale titlului translativ de proprietate coincide cu momentul încetării bunei-credințe a posesorului.
Astfel, introducerea unei acțiuni în revendicare împotriva posesorului va face să înceteze buna-credință a acestuia din urmă și din acest moment nu mai poate invoca dobândirea fructelor. Fiind o împrejurare de fapt, momentul încetării bunei-credințe a posesorului poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.
Noul Cod civil stabilește în art. 948 alin. 2 momentul când trebuie să se manifeste buna-credință pentru a se produce efectul posesiei constând în dobândirea proprietății fructelor bunului posedat.
Astfel, legiuitorul instituie regula potrivit căreia buna-credință trebuie să existe la data perceperii fructelor.
În ceea ce privește momentul perceperii, art. 550 alin. 2 NCC arată că fructele naturale și cele industriale se dobândesc la data separării de bunul care le-a produs, în timp ce alin. 3 al aceluiași text de lege arată că fructele civile se dobândesc zi cu zi.
În concluzie, posesorul va dobândi numai fructele pe care le-a perceput la momentul la care era de bună-credință. Având în vedere că textul de lege vorbește de momentul perceperii fructelor, în mod evident în cazul fructelor naturale și celor industriale pentru a fi dobândite de către posesorul de bună-credință se cere ca perceperea să aibă loc la momentul potrivit și anume la data la care acestea se separă de bunul care le-a produs.
Astfel, o percepere anticipată a acestor fructe echivalează cu o percepere anormală și ca atare posesorul lucrului va trebui să restituie fructele naturale și cele industriale percepute
În privința fructelor civile percepute anterior, situația se schimbă, în sensul că legiuitorul prevede expres că posesorul de bună-credință va dobândi în proprietate și fructele civile percepute anticipat în măsura în care buna sa credința se menține până la data exigibilității acestora.
De altfel, această prevedere este justificată având în vedere faptul că perceperea anticipată a fructelor civile nu poate fi asimilată unei perceperi anormale cum este cazul perceperii anticipate a fructelor naturale și a fructelor industriale.
Este posesor de rea-credință în materia bunurilor immobile înscrise în cartea funciară, posesorul care nu îndeplinește condițiile prevăzute în art. 901 alin. 2 NCC, respectiv la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului posesorului a fost înregistrată o acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare sau din cuprinsul cărții funciare reiese necesitatea rectificării cărții funciare în favoarea altei persoane sau posesorul a cunoscut pe altă cale inexactitatea înscrierii din cartea funciară.
În ceea ce privește bunurile mobile și cele imobile neînscrise în cartea funciară, posesorul este de rea-credință în măsura în care cunoaște viciile titlului translativ de proprietate, știind că acesta este afectat de o cauză de nevalabilitate.
Având în vedere prevederile art. 948 alin. 3 NCC, posesorul care nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 901 alin. 2 NCC sau cele prevăzute de art. 948 alin. 4) NCC este dator să restituie fructele percepute, precum și contravaloarea fructelor pe care a omis să le perceapă, începând cu momentul în care posesorul a luat cunoștință de viciile titlului său. Ca atare, sunt supuse restituirii toate fructele: naturale, industriale și civile, percepute sau contravaloarea celor nepercepute din neglijența posesorului. în lipsa unei stipulații exprese, considerăm că aprecierea contravalorii fructelor nepercepute se realizează în raport cu momentul la care se impunea perceperea acestora, putând fi eventual actualizată. Neglijența manifestată prin omisiunea de a percepe fructele se apreciază în funcție de un criteriu obiectiv al omului prudent și diligent.
Fructele care au fost percepute, precum și contravaloarea celor nepercepute trebuie restituite reclamantului în situația în care acesta în cadrul acțiunii care poartă asupra ineficacității titlului translativ al posesorului, face dovada relei-credințe a acestuia din urmă.
În ceea ce privește cheltuielile avansate de posesorul de rea-credință pentru producerea sau perceperea fructelor, aceste cheltuieli sunt supuse restituirii, în acord cu principiul disponibilității.
Până la momentul restituirii, posesorul de rea-credință are drept de retenție asupra fructelor pe care trebuie să le restituie.
Restituirea fructelor anterior înaintării cheltuielilor făcute de posesor cu producerea sau perceperea acestora are drept consecință stingerea dreptului de retenție al posesorului, însă nu va afecta creanța pe care acesta o are asupra proprietarului.
CONCLUZII
Într-o sistematizare mai riguroasă și mai clară, art. 557 NCC, cu marginala intitulată „Dobândirea dreptului de proprietate", dispune, în primul său alineat, că dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală ori moștenire testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre judecătorească, atunci când aceasta, prin ea însăși, este translativă de proprietate.
De asemenea, textul arată că, în condițiile prevăzute de lege, dreptul de proprietate se poate dobândi prin efectul unui act administrative și că, prin lege, pot fi reglementate și alte moduri de dobândire a acestui drept. În sfârșit, potrivit art. 557 alin. (4) NCC, cu excepția anumitor situații prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândește prin înscriere in cartea funciară, cu respectarea dispozițiilor prevăzute la art. 888, care dispune că înscrierea dobândirii unui drept în registrul de publicitate imobiliară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătorești rămase definitivă, a certificatului de moștenitor sau în baza unui alt act emis de autoritățile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta.
Totuși, potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a noului Cod civil, dispozițiile art. 557 alin. (4) se vor aplica numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu prevederile Legii nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Dispozițiile art. 557 NCC impun câteva precizări. Astfel, în primul rând, este de observat că textul este așezat într-o secțiune distinctă a Capitolului I din Titlul al ll-lea al Cărții a lll-a a codului – „Despre bunuri" -, titlu consacrat dreptului de proprietate privată. Primul capitol al acestui titlu cuprinde dispoziții generale în materie, iar prima lui secțiune se intitulează „Conținutul, întinderea și stingerea dreptului de proprietate privată'. Or, nu se poate susține că modurile de dobândire a dreptului de proprietate se aplică numai privitor la dobândirea dreptului de proprietate privată.
Dimpotrivă, ele au a fi aplicate, în general, în mod corespunzător, și în privința dreptului de proprietate publică, în măsura în care, prin punerea în valoare a vreunuia dintre ele, s-ar ajunge la dobândirea unui bun care ar fi destinat apoi uzului ori utilității publice.
Nu este mai puțin adevărat însă că dreptul de proprietate publică și drepturile reale corespunzătoare acestui drept noul Cod civil reglementează moduri specifice prin care pot fi dobândite. Însă, dacă este de conceput aplicarea circumstanțiată cel puțin a unora dintre modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate enumerate de art. 557 NCC în privința dreptului de proprietate publică, este de neconceput aplicarea lor referitor la drepturile reale corespunzătoare acestui drept, dată fiind natura juridică de drept public a modalităților pe baza cărora ele se pot naște; astfel, nu ar fi de conceput dobândirea dreptului de administrare, a dreptului de concesiune ori a dreptului de folosință gratuită, de exemplu, prin succesiune legală ori testamentară, prin uzucapiune etc.
În al doilea rând, modurile de dobândire prevăzute de art. 557 NCC se aplică în privința tuturor subiectelor de drept, persoane juridice de drept public ori de drept privat și persoane fizice.
Nu mai puțin, anumite discuții au a fi făcute și pe acest plan. Astfel, în privința persoanelor fizice, este evident că au aplicație numai aceste moduri de dobândire a proprietății private.
Dar, dacă este vorba despre persoane juridice, lucrurile au a fi nuanțate, în sensul că, într-adevăr, în principiu, modurile de dobândire a proprietății reglementate de noul Cod civil se aplică și în privința lor. Ele trebuie însă corelate, în primul rând, cu principiul înscris în art. 187 NCC, potrivit cu care orice persoană juridică are o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general. Este foarte adevărat însă că noul Cod civil are o concepție mult mai largă despre cuprinsul patrimoniului persoanelor juridice în raport cu reglementările anterioare, deoarece, potrivit art. 206 alin. (1) NCC, persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, deci și drepturi reale principale, afară de acelea care, prin natura lor ori potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice.
Totuși, art. 206 alin. (2) NCC dispune că persoanele juridice fără scop lucrativ nu pot avea în patrimoniu decât acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit de lege, de actul de constituire ori de statutul acestora. Actul juridic încheiat cu încălcarea ambelor principii arătate este lovit de nulitate absolută.
Totuși, nu are a fi exclusă ideea existenței, prin reglementările legale aplicabile categoriilor de persoane juridice, a unor moduri specifice de dobândire a dreptului de proprietate privată, după caz. Astfel, numai statul și unitățile administrativ-teritoriale, ca subiecte de drept public, pot dobândi în proprietate privată bunuri din domeniul public ce le aparține, prin declasarea acestora și trecerea lor în proprietatea privată a acelorași subiecte.
Subiectele colective de drept de tip asociativ pot dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor și prin contribuția, sub diferite forme, a celor care se asociază, ceea ce nu este cazul pentru persoanele fizice. Și exemplele ar putea continua.
În al treilea rând, modurile de dobândire a proprietății reglementate de noul Cod civil se aplică, în linii generale, nu numai în privința acesteia, dar și cu privire la celelalte drepturi reale, cu excepția drepturilor reale ce derivă din proprietatea publică – dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosință gratuită.
CAPITOLUL IV
PRACTICĂ JUDICIARĂ
4.1. Uzucapiunea de 30 de ani. În cazul uzucapiunii de 30 de ani întemeiată pe prevederile Codului civil din 1864 se pot uzucapa terenuri cu luarea în considerare și a posesiei exercitate înainte de anul 1989.
Judecătoria Arad, sentința civilă 3091/23.06.2014,
Potrivit extrasului de CF instanța reține că pârâtul Municipiul Arad figurează ca proprietar tabular asupra imobilului teren intravilan în suprafață de 540 mp, drept de proprietate dobândit prin lege, înscris în CF în anul 1874, iar din declarațiile martorilor audiați instanța reține că din anul 1943, imobilul a fost folosit de părinții reclamantei care au cultivat terenul, iar de atunci și până în prezent a fost folosit de către reclamantă care este cunoscută ca proprietar al întregului imobil.
Așa cum rezultă din considerentele Deciziei nr. LXXXVI din 10.12.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii, legea aplicabilă în situația constatării dobândirii dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive este cea din momentul începerii posesiei asupra imobilului și având în vedere că dispozițiile Decretului – Lege 115/1938 au fost puse în aplicare doar o dată cu apariția Legii 241 din 12 iulie 1947, la data începerii posesiei de către autorii reclamantei, în anul 1943, erau în vigoare dispozițiile Codului Civil (1865) cu privire la uzucapiune.
Față de această stare de fapt, instanța reține că reclamanta exercită posesia asupra imobilului, prin unirea posesiei sale cu cea a autorilor acesteia, continuu, netulburată, public și sub nume de proprietar, din anul 1943, adică de mai mult decât 30 de ani.
Instanța reține că posesia utilă, adică exercitată în mod public, continuu, sub nume de proprietar și neechivoc, pe durata unei perioade de 30 de este susceptibilă, în conformitate cu prev. art. 1890 C.civ. să conducă la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului posedat de către cel care a exercitat posesia cu precizarea că dreptul se consideră născut în patrimoniul acestuia, retroactiv, începând cu data începerii exercitării posesiei, fapt pentru care, constatând întemeiată acțiunea reclamantei, instanța o va admite și în baza art. 1837, 1846, 1847, 1860 și 1890 din Codul civil (lege aplicabilă în temeiul Legii 389/1943 având în vedere data începerii posesiei) va constata că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate cu titlu de uzucapiune asupra imobilului indicat, înscris în CF pe numele Municipiului Arad
Instanța de apel :
În mod corect prima instanță, a stabilit că în cauză sunt aplicabile dispozițiile privind uzucapiunea reglementată de Codul civil de la 1865, iar nu cele cuprinse în Decretul Lege 115/1938, astfel după cum susține pârâtul apelant; așadar, posesia reclamantei a început în anul 1945 astfel după cum rezultă din depozițiile martorilor, dată la care nu erau în vigoare prevederile Decretului Lege 115/1938 ale cărui dispoziții au devenit aplicabile în Transilvania doar din anul 1947 ca urmare a aplicării Legii 241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare din 27.04.1938.
Altfel spus, anterior anului 1947, în Ardealul de sud erau aplicabile dispozițiile Codului civil austriac – până la 22.07.1943, după care s-a extins aplicarea Codului civil român prin Legea 389/22.07.1943; în Ardealul de nord, până în toamna anului 1941 era în vigoare Codul civil austriac, iar de la această dată până la 04.04.1945 era aplicat dreptul civil maghiar; codul civil român a fost extins asupra Ardealului de nord abia prin Legea 260 din 04.04.1945.
Potrivit art.6 al.2 din Legea 241/1947 „Prescripțiile împlinite, precum și cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi, sunt cârmuite, în ce privește natura, durata și efectele lor, de dispozițiile legii sub care au început”. Cu alte cuvinte normele privind uzucapiunea sunt cele în vigoare la data la care a început posesia imobilului, în cazul de față, fiind vorba de anul 1945, sunt aplicabile dispozițiile Codului civil român, care s-a aplicat în Ardealul de sud de la 22.07.1943, când a intrat în vigoare Legea 389/1943 până la 12.07.1947 când a intrat în vigoare Legea 241/1947 prin care s-a extins aplicarea Decretului Lege 115/1938 și asupra acestei regiuni.
Prin urmare, în prezentul litigiu termenul și condițiile uzucapiunii sunt cele reglementate de Codul civil român de la 1865, astfel după cum a reținut și prima instanță, fiind întrunite cerințele prevăzute de art.1847 Cod civil, astfel după cum rezultă din probațiunea administrată în cauză.
De asemenea, tribunalul nu poate împărtăși punctul de vedere al pârâtei, în sensul că proprietatea privată a statului și a unităților administrativ teritoriale a primit consacrare legală după anul 1991, astfel că anterior acestei date, bunurile aparținând acestor subiecte de drept nu puteau fi dobândite prin uzucapiune.
În primul rând, este de menționat că în privința bunurilor supuse prescripției, domeniul de aplicare al acesteia este limitat prin dispozițiile art.1844 Cod civil, conform cărora nu se pot prescrie lucrurile care sunt scoase din comerț. Pentru a fi așadar obiect al uzucapiunii, bunurile trebuie să fie susceptibile de posesie utilă, dar în același timp să nu fie scoase din comerț. Astfel, doar bunurile din domeniul public al statului sau al unităților administrativ teritoriale, deși pot forma obiect al posesiei, sunt imprescriptibile achizitiv; or, în cazul de față, terenul în litigiu face parte din domeniul privat al unității administrativ teritoriale, fiind înscris în favoarea Comunității Orașului Liber Regal Arad încă din anul 1874.
Pe de altă parte, este de menționat că prin Legile 58 și 59 din 1974 (abrogate în decembrie 1989) au fost scoase din circuitul civil terenurile, fiind interzisă înstrăinarea lor, altfel decât prin moștenire legală. Cu toate acestea, în doctrină și jurisprudență s-a consacrat opinia că inalienabilitatea terenurilor nu impunea în mod necesar scoaterea acestora din domeniul de aplicare al uzucapiunii, atâta vreme cât prin legile menționate era interzisă expres numai înstrăinarea prin act juridic.
În concluzie, nefiind inalienabile, bunurile din domeniul privat al statului și al unităților administrativ teritoriale pot forma obiect al uzucapiunii în aceleași condiții ca și bunurile aflate în proprietatea privată a oricărui alt proprietar.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Beleiu, Gh. Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și presă Șansa, București 1993;
Bîrsan,C. Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București 2008;
Bîrsan, C. Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civi, Editura Hamangiu, București 2013;
Bleaoanc㸠Al Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. III, Art. 1650-2664, Editura Hamangiu, București 2012;
Boar, A. Uzucapiunea. Prescripția, posesia și publicitatea drepturilor, Editura Lumina Lex, București 1999
Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Bujorel Florea, Drept civil.Drepturile reale principale, Eitura Universul Juridic, București, 2011;
Cărpenaru, St.D. Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic București 2009;
Gherasim, D. Teoria generala a posesiei în dreptul civil român, Editura Academia R.S. România, București 1986
Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;
Ionașcu, Tr.S. Brădeanu, Drepturile reale principale în Republica Socialistă România, Editura Academia 1978;
Lupulescu, D. Dreptul de proprietate pe cote-părți și aplicațiile sale științifice, Editura Științifică, București 1973;
Pop, L., L.M. Harosa, Drept civil.Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic București 2006;
Nicolae, M Tratat de publicitate imobiliară, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2011;
Rudăreanu, Mariana Drept civil. Drepturile reale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2012;
Stătescu, C Drept civil. Persoana fizică.Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică și Pedagogică, București 1970;
Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Editura Humanitas, București 2004;
Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Editura C.H. Beck, București 2009;
Stoica,V. Drept civil, Drepturile reale principale, ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, București 2013;
Ștefănescu, N.-L Accesiunea. Mod de dobândire a dreptului de proprietate, Editura Ofsetcolor, Râmnicu-Vâlcea, 2007;
Toma, T. Drept civil. Drepturile reale. Editura Tipografia Argument, București 1999;
Uliescu, Marilena, Aurelian Gherghe, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic, București, 2011;
Ungureanu, O., C. Muneatnu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București 2008;
Urs, Robu, I., Ispas P. Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București 2013;
Articole din reviste de specialitate
I. Lulă, Unele probleme privind noțiunea de patrimoniu, în Dreptul nr. 1/1998;
S. Văcărus, Obștile de moșneni, obștile de răzeși, comunitățile grănicerești de avere și composesorateler ca subiecte de drept, în lumina legislației fondului funciar, în Dreptul nr. 10/2000;
C.L. Popescu, Posibilitatea persoanelor fizice sau juridice care nu au cetățenia, respectiv naționalitatea română, de a fi titulare ale dreptului de proprietate asupra terenurilor în România, în Dreptul nr. 8/1998;
R. Dimitriu, Discuții în legătură cu Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire șla asociații și fundați, în Dreptul nr. 5/2000;
D. Chirică, Posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare de un singur coproprietar, în Dreptul nr. 11/1998;
Practică judiciară
Decizia Curții Constituționale a României nr. 4/1992, publicată în M. Of. Nr. 182 din 30 iulie 1992;
Legislație
*** Constituția României<
*** Noul Cod civil;
*** Codul civil de la 1864;
*** Legea administrației publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001, republicată în M. Of .al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007;
*** Legea nr. 312/2005, privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, publuicată în M. Of. Al României, Partea I nr. 1008 din 14 noiembrie 2005;
*** Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 97 din 6 mai 1991
*** Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 172 din 28 februarie 2005
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Uzucapiunea Mod DE Dobândire A Dreptului DE Proprietate (ID: 120599)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.