Uzucapiunea In Viziunea Noului Cod Civil
CAPITOLUL I: ASPECTE INTRODUCTIVE
I. 1. DEFINIȚIA ȘI IMPORTANȚA INSTITUȚIEI
I. 2. DETERMINAREA NOȚIUNII. ACCEPȚIUNI JURIDICE
I. 3 DOMENIUL DE APLICARE A UZUCAPIUNII
I. 4. CONDIȚIILE POSESIEI
I. 1. DEFINIȚIA ȘI IMPORTANȚA INSTITUȚIEI
Definiție: Codul civil reprezintă unul dintre actele normative fundamentale ale oricărei ordini juridice, o lege care ordonează valorile perene ale unei societăți – relații interumane, familie, patrimoniu, circuitul bunurilor – și care, tocmai de aceea se caracterizează prin stabilitate.
Noul Cod civil a cărui redactare și adoptare a figurat în „Programul de guvernare 2009-2012”, pare a fi fost o inițiativă legislativă necesară și utilă. Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr.287/2009 , cuprinde 7 cărți, iar acestea sunt divizate în titluri și capitole – numărul total de articole ajungând la 2664.
Noul Cod civil îmbrățișează concepția monistă, așa cum rezultă din sistematizarea materiei și din soluțiile formulate. Deși Codul civil actual se regăsește în sistemele de drept romano-germanice și în alte state europene (Elveția, Olanda, Italia, Franța), țara noastră a preluat modelul adoptat în provincia Quebec, Canada (1991).
Fiecare stat trebuie să aibă la bază norme de drept civil care să evolueze o dată cu societatatea, iar statul roman s-a preocupat permanent în ultimii ani de perfecționarea normelor de drept civil. Realizarea acestui demers științific major a fost accelerat de transformările profunde ale societății românești, în contextul asimilării valorilor europene contemporane și al evoluției permanente a conceptelor ideologice consacrate.Astfel, opera de armonizare a legislației naționale, alături de reformarea recentă a sistemelor de drept inspirate din Codul civil francez napoleonian, precum și însăși dinamica relațiilor sociale impun regândirea unora dintre acele principii generale ale dreptului civil și reclamă ocrotirea unor valori socio-morale, culturale, economice și tehnico-științifice noi. Elaborarea unui nou Cod civil devine cu atât mai importantă în contextul angajamentelor asumate de România în cadrul Mecanismului de cooperare si Verificare (Decizia Comisiei 2006/928CE din 13 decembrie 2006, JO L 354, 14.12.2006). De altfel, în ultimul Raport intermediar al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate de România (Bruxelles, 12 februarie 2009), se subliniază deosebita importanță pentru sistemul judiciar privind adoptarea celor patru noi coduri – Codul de procedură penală, Codul penal; Codul de procedură civilă și Codul civil.
În Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind evoluția măsurilor de acompaniere în România după aderare (Bruxelles, 27.06.2007) se menționează următoarele:
„(…) În ceea ce privește reforma judiciară și lupta împotriva corupției, România trebuie să își continue eforturile de a atinge obiectivele specifice și, în special (…) să finalizeze adoptarea noului Cod de procedură civilă (…)" Astfel, din perspectiva Comisiei Europene, actele normative de reformare a sistemului judiciar trebuie să răspundă necesității unui cadru legislativ modern, să reprezinte un răspuns coerent și articulat la nevoia de reformare atât a instituțiilor și a mecanismelor fundamentale ce țin de substanța relațiilor socio-economice, cât și a instrumentelor procedurale.
Totodată, imperativul adoptării unui nou Cod civil este determinat și de necesitatea unificării normelor care guvernează raporturile de drept privat, în contextul în care la momentul actual, anumite materii sunt reglementate prin norme separate, ce au suferit modificări numeroase, operate, în special, în perioada comunistă.
Noul Codul civil român exclude reglementările privind societățile comerciale, reglementări ce se regăsesc în codul civil elvețian, olandez și italian. Dreptul civil este o ramură a sistemului dreptului românesc care reglementează raporturile patrimoniale si nepatrimoniale stabilite intre persoane fizice și persoane juridice aflate pe poziții de egalitate juridică.
Una dintre cele mai importante noțiuni ale dreptului civil este cea de patrimoniu, care are un sens tehnic si precis. Pentru definirea noțiunii de patrimoniu se pornește de la analiza raportului juridic civil, care sub aspect structural este alcătuit din trei elemente: subiectele, conținutul și obiectul. În accepțiunea curentă , patrimoniul are sensul de avuție, dar în sens mai larg acest termen juridic se referă la bunuri și persoane „ et in res et in personas deducitur”, într-o perioadă în care proprietatea privată a triumfat.
Părțile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele, fizice și persoanele juridice care sunt titularele drepturilor și obligațiilor civile. Conținutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile și a obligațiilor civile pe care le au părțile. Obiectul raportului juridic civil constă în acțiunile ori inacțiunile la care sunt îndrituite părțile ori de care acestea sunt ținute să le respecte. În funcție de natura conținutului lor, drepturile și obligațiile civile se clasifică în patrimoniale si nepatrimoniale.
Tot astfel, nu se regăsesc în noul Cod reglementările privind contractul de franciză, acesta rămânând în continuare reglementat de legea specială, ceea ce, de altfel, nu se potrivește cu concepția monistă îmbrățișată. Desigur, noul Cod civil cuprinde elemente noi, pe care le considerăm utile și necesare cum sunt protecția drepturilor și libertăților civile fundamentale ale personalității umane, consacrate deja în acte internaționale sau în codurile civile ale altor state europene.
În același sens, se remarcă reglementarea explicită a dreptului de proprietate privată și a dreptului de proprietate publică, precum și a drepturilor reale principale derivate din dreptul de proprietate publică, și anume: dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință.
În noul Codul civil observăm introducerea cărții funciare cu efectul constitutiv al intabulării sau a instituției fiduciei, caracteristică a dreptului anglo-saxon (trustul), preluată și de sistemul romano-germanic prin tr-o serie de reglementări naționale din Luxemburg, Franța și Elveția.
Practic, în timpul regimului totalitar, Codul civil a fost „cenzurat" prin abrogarea integrală a Cărții I, „Despre persoane" și înlocuirea acesteia cu mai multe reglementări distincte și particulare. Cele mai importante dintre acestea sunt Codul familiei și Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, sub pretextul că raporturile de familie trebuiau să facă obiectul unei ramuri noi de drept, specifică dreptului socialist – dreptul familiei, iar materia persoanelor fizice și juridice trebuia așezată pe baze noi, în acord cu principiile acelei orânduiri sociale și politice.
Totodată, după înlăturarea regimului comunist, una dintre cele mai importante provocări la care au trebuit să răspundă legiuitorul, jurisprudența și doctrina a fost reconstrucția sistemului dreptului de proprietate. Înlăturarea dreptului de proprietate socialistă și revenirea la tradiția dreptului de proprietate privată au fost consacrate, treptat, în legislația post-decembristă, în anii 1990 și 1991. Corolarul acestei evoluții a fost reglementarea constituțională a dreptului de proprietate.
În legea fundamentală s-au pus la punct principiile care guvernează dreptul de proprietate privată și dreptul de proprietate publică. Ulterior, pe această bază, au fost adoptate noi reglementări care au completat regimul juridic al celor două forme ale dreptului de proprietate. Acestea formează un corpus de norme neunitar, care trebuie integrate, așa cum este firesc, în Codul civil.
Noul Cod Civil reglementează raporturile de drept privat, într-un singur act normativ. Acesta încorporează totalitatea reglementărilor privitoare la persoane, relații de familie și relații comerciale. În plus, consecvența a obligat ca opera de codificare să aibă în vedere și dispozițiile de drept internațional privat, astfel acesta este structurat pe șapte cărți, precedate de un titlu preliminar:
Cartea I – Despre persoane
Cartea a Il-a – Despre familie
Cartea a III-a – Despre bunuri
Cartea a IV-a – Despre moștenire și liberalități
Cartea a V-a – Despre obligații
Cartea a VI-a – Despre prescripția extinctivă, decăderea și calculul termenelor
Cartea a VII-a – Dispoziții de drept internațional privat.
II.Precizări conceptuale și de ordin teminologic.
Pentru un nou Cod civil riguros, definirea unor concepte fundamentale este necesară ca bază a unui drept privat unic. În acest sens, putem cita preocupările grupului de cercetare „Terminologie” al Societății de Legislație comparată și al Asociației „Henri Capitant, prietenii culturii juridice franceze”, care a publicat un studiu având ca obiectiv analiza terminologică comparativă a unui număr de concepte, pornind de la terminologia existentă și cunoscută, pentru a se putea ajunge la o terminologie comună a diferitelor sisteme juridice la nivel European.
Definiție.Uzucapiunea este acea sancțiune civilă aplicabilă adevăratului proprietar, ce lasă bunul său în posesia unei terțe persoane, care face acte de posesie sub nume de proprietar, într-un termen stabilit expres de lege. Adevăratul proprietar este singura persoană care își poate constitui apărarea împotriva posesorului neproprietar, care pretinde dobandirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. În materia dobandirii proprietății asupra imobilelor prin uzucapiune, Noul Cod Civil a adus unele modificări majore, fiind instituită: uzucapiunea extratabulară de 10 ani (art. 930) și uzucapiunea tabulară de 5 ani (art. 931).
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 930 Cod Civil, uzucapiunea extratabulară poate interveni în folosul celui care a posedat un imobil timp de 10 ani dacă: a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat; b) a fost înscrisă în cartea funciară declarația de renunțare la proprietate; c) imobilul nu era înscris în nici o carte funciară.
Uzucapantul poate dobandi dreptul de proprietate privată numai dacă și-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terță persoană să-și fi inregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar dupa împlinirea termenului de uzucapiune.
În ce priveste uzucapiunea tabulară (art. 931), ea poate interveni în cazul unei posesii neviciate, exercitate timp de 5 ani de la înscrierea în cartea funciară și dacă înscrierea funciară fără cauză legitimă s-a realizat cu buna credință a posesorului acelui imobil.
Ca efect al acestei uzucapiuni tabulare, dreptul de proprietate al uzucapantului este înscris în cartea funciară și nu mai poate fi contestat.
Pentru clarificarea aspectelor privitoare la aplicabilitate, legea reglementează că actele și faptele juridice încheiate ori, dupa caz, savârsite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului Civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, dupa caz, a săvârșirii ori producerii lor. Argumentația acestui lucru subzistă în faptul că regimul aplicabil trebuie să fie cel inițial cunoscut sau avut în vedere de părți, fără să poată beneficia de efecte noi, ce nu au fost cunoscute la data încheierii unui anume act juridic.
Art. 932 din Cod Civil. Curgerea termenului uzucapiunii
(1) În cazurile prevăzute la art. 930 alin. (1) lit. a) și b), termenul uzucapiunii nu începe să curgă înainte de data decesului sau, după caz, a încetării existenței juridice a proprietarului, respectiv înainte de data înscrierii declarației de renunțare la proprietate, chiar dacă intrarea în posesie s-a produs la o dată anterioară.
(2) Viciile posesiei suspendă cursul uzucapiunii
Conform dicționarului juridic, (dr. civ.) – Prescripția achizitivă reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun prin posedarea neîntreruptă a acestuia în termenul și în condiu având ca obiectiv analiza terminologică comparativă a unui număr de concepte, pornind de la terminologia existentă și cunoscută, pentru a se putea ajunge la o terminologie comună a diferitelor sisteme juridice la nivel European.
Definiție.Uzucapiunea este acea sancțiune civilă aplicabilă adevăratului proprietar, ce lasă bunul său în posesia unei terțe persoane, care face acte de posesie sub nume de proprietar, într-un termen stabilit expres de lege. Adevăratul proprietar este singura persoană care își poate constitui apărarea împotriva posesorului neproprietar, care pretinde dobandirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. În materia dobandirii proprietății asupra imobilelor prin uzucapiune, Noul Cod Civil a adus unele modificări majore, fiind instituită: uzucapiunea extratabulară de 10 ani (art. 930) și uzucapiunea tabulară de 5 ani (art. 931).
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 930 Cod Civil, uzucapiunea extratabulară poate interveni în folosul celui care a posedat un imobil timp de 10 ani dacă: a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat; b) a fost înscrisă în cartea funciară declarația de renunțare la proprietate; c) imobilul nu era înscris în nici o carte funciară.
Uzucapantul poate dobandi dreptul de proprietate privată numai dacă și-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terță persoană să-și fi inregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar dupa împlinirea termenului de uzucapiune.
În ce priveste uzucapiunea tabulară (art. 931), ea poate interveni în cazul unei posesii neviciate, exercitate timp de 5 ani de la înscrierea în cartea funciară și dacă înscrierea funciară fără cauză legitimă s-a realizat cu buna credință a posesorului acelui imobil.
Ca efect al acestei uzucapiuni tabulare, dreptul de proprietate al uzucapantului este înscris în cartea funciară și nu mai poate fi contestat.
Pentru clarificarea aspectelor privitoare la aplicabilitate, legea reglementează că actele și faptele juridice încheiate ori, dupa caz, savârsite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului Civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, dupa caz, a săvârșirii ori producerii lor. Argumentația acestui lucru subzistă în faptul că regimul aplicabil trebuie să fie cel inițial cunoscut sau avut în vedere de părți, fără să poată beneficia de efecte noi, ce nu au fost cunoscute la data încheierii unui anume act juridic.
Art. 932 din Cod Civil. Curgerea termenului uzucapiunii
(1) În cazurile prevăzute la art. 930 alin. (1) lit. a) și b), termenul uzucapiunii nu începe să curgă înainte de data decesului sau, după caz, a încetării existenței juridice a proprietarului, respectiv înainte de data înscrierii declarației de renunțare la proprietate, chiar dacă intrarea în posesie s-a produs la o dată anterioară.
(2) Viciile posesiei suspendă cursul uzucapiunii
Conform dicționarului juridic, (dr. civ.) – Prescripția achizitivă reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun prin posedarea neîntreruptă a acestuia în termenul și în condițiile cerute de lege (C. Civ art. 1890 – 1902).
Lucrarea de față, intitulată sugestiv „Uzucapiunea în accepțiunea Noului Cod Civil”, își propune a răspunde, prin argumente doctrinare și de practică judiciară, mai multor întrebări: Ce este uzucapiunea?; Care este importanța uzucapiunii în dreptul civil român?; Câte tipuri de uzucapiune cunoaște sistemul nostru de drept?; Care sunt condițiile cerute de lege pentru a opera uzucapiunea?; Care este modul de calcul al termenului în materie de uzucapiune?; Care sunt efectele uzucapiunii?
În această lucrare ne propunem să tratăm uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Uzucapiunea este un termen important pentru dreptul civil, deoarece fiecare om poate să devină la un moment dat proprietar. De aceea este bine să cunoaștem cum se renunță la un bun și se trece în favoarea altei persoane pe cale legală. Atunci când o persoană fizică sau juridică intră în posesia unui bun, nu putem trata subiectul cu superficialitate. Este o chestiune practică de care trebuie să aibă idee orice proprietar. Este bine de știut că între actul de donație, moștenire și contract de vânzare-cumpărare diferențele sunt destul de mari.
Avocatul sau notarul pot da explicații suplimentare legate de condițiile de posesie a unui bun, dar în final decizia revine tot proprietarului și poate fi adoptată fără influențe exterioare dacă știm ce anume presupune fiecare termen juridic legat de proprietate.
În acest capitol ne vom referi la proprietate, la felul în care o persoană câștigă dreptul de posesie asupra unui bun și cum se poate pierde acest drept dacă termenii legali nu sunt respectați. Pe scurt, dezbatem drepturile și obligațiile proprietarului în diferite contexte.Dacă pe actul de vânzare-cumpărare ți se vinde un bun, nu este obligatoriu ca acest fapt să îl pună întdeauna pe cumpărător în situația de a fi stăpân al proprietății respective. Legea a fost întocmită de așa natură încât să îi apere și pe vânzători prin conceperea unor clauze în contract.
În acest sens, cineva condiționat de clauza de uzufruct va intra în posesia unei proprietăți de abia la moartea celui care l-a pus în posesia proprietății respective. De fapt, acea persoană, deși proprietar al unei case în actele de vânzare-cumpărare nu poate nici să meargă singur la circa de poliție de care aparține pentru emiterea unei cărți de identitate. De asemenea nu se poate folosi de bun așa cum dorește fără aprobarea uzufructuarului (cumpărătorul nu are drept să înstrăineze bunul, să în închirieze sau să îl vândă).
Când a apărut dreptul de proprietate?
O dată cu apariția Romei ca stat, apare și dreptul de proprietate prin sancționarea normelor sociale în formă juridică. Din acest moment se poate vorbi deci nu numai despre proprietate în sens economic, dar și în sens juridic.
Proprietatea în sens juridic apare fie ca drept subiectiv fie ca instituție a dreptului obiectiv.
Dreptul de proprietate în sens obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează modul de repartiție a mijloacelor de producție, precum și a produselor.
Dreptul subiectiv de proprietate înseamnă posibilitatea de a stăpâni un lucru prin putere proprie și în interes propriu si este definit de normele dreptului obiectiv. Astfel, normele dreptului obiectiv stabilesc atributele dreptului de proprietate. Dobândirea proprietății sau a altui drept real prin posedarea neîntreruptă a lucrului, în tot timpul fixat de lege, se numește uzucapiune.
Codul civil reglementează atât prescripția achizitivă, cât și prescripția extinctivă. Prescripția achizitivă duce la dobândirea unui drept real, pe când prescripția extinctivă are ca efect încetarea posibilității de a obține realizarea, prin constrângere, a unor drepturi.
Poate fi dobândit prin uzucapiune orice bun imobil care se găsește în circuitul civil, adică este alienabil. Imobilele care sunt inalienabile nu pot fi dobândite prin uzucapiune, cum sunt cele care fac parte din domeniul public.
Bunurile mobile pot fi revendicate. Acțiunea în revendicare a acestora este imprescriptibilă, ca și pentru imobile, dar posesorul nu poate invoca prescripția achizitivă la bunurile mobile, ci numai la cele imobile. În cazul bunurilor mobile, termenul de prescripție curge din momentul când proprietarul a pierdut posesia lucrului.
Atributele uzucapiunii.
Uzucapiunea presupune o posesie neviciată, adică utilă. Posesia trebuie, deci, să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Prin uzucapiune nu se cere condiția ca proprietarul lucrului să aibă la cunoștință că acesta este posedat de altul.
Felurile uzucapiunii.
În materia dobândirii proprietății asupra imobilelor, uzucapiunea a suferit câteva schimbări radicale, în locul uzucapiunilor avute până acum vom avea:
A. uzucapiunea tabulară de 5 ani (art.931 Cod Civil), cu urmatoarele condiții de aplicare:
• înscrierea în Cartea Funciară fără cauză legitimă, dar cu bună-credință;
• posesie utilă exercitată timp de 5 ani de la inscrierea în Cartea Funciară.
Ca efect al acestei uzucapiuni tabulare, dreptul de proprietate al uzucapantului este înscris în Cartea Funciară și nu mai poate fi contestat.
În viziunea noului Cod civil efectele înscrierii în cartea funciară sunt:
efectul opozabilității;
efectul informării;
efectul constitutiv;
efectul achizitiv;
efectul stabilirii rangului.
B. uzucapiunea extratabulară de 10 ani (art.930 Cod Civil), care are următoarele condiții de aplicare:
• posesia exercitată timp de 10 ani;
• alternativ, imobilul înscris în Cartea Funciară și proprietarul imobilului înscris în Cartea Funciară să fie decedat sau și-a incetat existența sau înscrierea în Cartea Funciară a declarației de renunțare la proprietate;
• imobilul nu a fost înscris în Cartea Funciară.
Ca efect, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă și-a înregistrat cererea de înscriere în Cartea Funciară înainte ca o terță persoană să își fi inregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune.
În materia accesiunii (art.567 Cod Civil), ca mod de dobândire a proprietății asupra imobilelor, proprietarul terenului devine proprietarul construcției edificate pe teren ori de cate ori nu și-a dat acordul la edificarea construcției, inclusiv în cazul în care constructorul a fost de bună-credință.
• Proprietarul terenului are o situație mai avantajoasă, concretizată în opțiuni mai convenabile, atunci când constructorul este de rea-credință.
• În compararea situației constructorului de bună-credință cu aceea a constructorului de rea-credință intervine și o altă distincție, inedită în raport cu reglementarea din vechiul Cod Civil, și anume distincția dintre „lucrările autonome” și „lucrările adăugate.
Istoria colectivităților umane atestă diversitatea semnificațiilor între posesia de fapt și de drept asupra unor bunuri, cum atestă diversitatea semnificațiilor acestor două categorii de evenimente: dreptul de a lua în posesie un bun cu toate obligațiile care decurg din acest fapt, precum și încetarea dreptului asupra unei proprietăți. În măsura în care admitem că proprietatea este o posesie care întrunește anumite calități, este în firea lucrurilor ca cea care conduce la dobândirea proprietății să fie tocmai posesia.
Ambele servesc la aprecierea forței și longevității drepturilor, în special a celor numite “perpetue” Aceasta implică raportarea la un alt instrument de măsură a continuității situației juridice și anume timpul. Poate de aceea viabilitatea unui drept este analizată adeseori, prin prisma durabilității stărilor de fapt, adică a continuității în timp privind exercitarea unei stăpâniri, a unor prerogative de fapt asupra unui lucru.
Trăinicia acestei simbioze este surprinsă – așa cum poate nici o altă instituție juridică nu a reușit până în prezent, – de către uzucapiune, această “reverență binevoitoare” a dreptului în fața unei stări de fapt: posesia.
I. 3. DETERMINAREA NOȚIUNII. ACCEPȚIUNI JURIDICE
Prin uzucapiune se înțelege “acel mod de dobândire a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale principale, în privința unui lucru, prin posedarea neîntreruptă a acelui lucru în intervalul de timp prevăzut de lege.”
În Codul civil român în loc de termenul numit uzucapiune se vorbește despre prescipție, ea fiind menționată și definită în art. 1837 ca “mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se elibera de o obligație.”(conform terminologiei utilizate în Codul civil francez). Redactorii Codului Napoleon și-au manifestat preferința pentru instituția prescription din Dreptul roman care acoperea un spectru mai larg comparativ cu uzucapio.
Ambivalența efectelor juridice ale prescripției a determinat pe autori să apeleze la numeroase doctrine cu privire la accepțiunile juridice ale acestei instituții. Astfel, în timp ce prescripția achizitivă a devenit sinonimă cu uzucapiunea, în privința celei extinctive, au fost consecrate de literature de specialitate, două sensuri noțiunii.
Instituție de drept civil, care cuprinde totalitatea normelor juridice și reglementează stingerea dreptului la acțiune în domeniul raporturilor civile;
Desemnează esența prescripției extinctive, adică stingerea dreptului material la acțiune.
În ceea ce privește Codul civil actual, menționăm că prescripția extinctivă a trecut prin câteva modificări.
Regulile generale aplicabile prescripției extinctive, Noul Cod Civil reglementează acum anumite aspecte ce în trecut, în lipsa unor prevederi specifice sau din cauza unor dispoziții legale (aparent) contradictorii, au constituit obiectul unor ample interpretări doctrinare, printre care menționăm exempli gratia obiectul prescripției extinctive sau persoanele care pot invoca prescripția extinctivă.
Astfel, Noul Cod Civil menționează că dreptul material la acțiune (iar nu dreptul subiectiv material în substanță sau dreptul procesual la acțiune – dreptul de a intenta acțiunea și de a sesiza organul de jurisdicție competent conferit oricărei persoane în baza principiului liberului acces la justiție) se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen, oferind și o definiție legală a noțiunii de “drept la acțiune”, respectiv dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz. Pe cale de consecință, dreptul substanțial precum și obligația corelativă continuă să subziste și după împlinirea termenului de prescripție, însă ocrotirea acestui drept se poate realiza numai în cazul în care debitorul și-a executat de bunăvoie obligația, pe cale de excepție.
Cu privire la persoanele ce pot invoca prescripția extinctivă, discuții au fost purtate în literatura de specialitate cu privire la existența posibilității ca instanțele judecătorești să aplice, din oficiu, prevederile legale referitoare la prescripția extinctivă, chiar și în lipsa unei cereri exprese în acest sens formulate de persoana interesată. Noul Cod Civil pune capăt controverselor cu privire la acest aspect, menționând în mod expres că prescripția nu operează de plin drept, iar organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu, chiar dacă invocarea prescripției ar fi în interesul statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale. Prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință.
De asemenea, legat de momentul până la care se poate invoca prescripția, Noul Cod Civil aduce o modificare în raport de prevederile anterioare, stipulând expressis verbis în sensul în care prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, contrar prevederilor legale anterioare care permiteau ca excepția privitoare la prescripție să poată fi opusă în tot cursul judecății în primă instanță și în apel până la închiderea dezbaterilor.
Pe lângă aceste aspecte, Noul Cod Civil aduce și o modificare semnificativă în ceea ce privește posibilitatea modificării regimului legal al prescripției. Astfel, art. 2515 alin. 2 din Noul Cod Civil acordă posibilitatea părților care au capacitatea deplină de exercițiu de a modifica, prin acordul lor expres în acest sens, durata termenelor de prescripție sau cursul prescripției, prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.
Exercitarea acestei posibilități trebuie să se realizeze în limitele și condițiile prevăzute de legislație, iar termenele de prescripție pot fi reduse sau mărite, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an și nici mai mare de 10 ani, cu excepția termenelor de prescripție de 10 ani ori mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.
Cu toate acestea, subliniem că prevederile mai sus menționate cu privire la posibilitatea modificării regimului legal al prescripției extinctive nu se aplică în cazul drepturilor la acțiune de care părțile nu pot să dispună și nici acțiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare și cele supuse legislației privind protecția consumatorului.
Având în vedere faptul că anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil prescripția extinctivă era reglementată ca o instituție juridică de ordine publică, ce ocrotea un interes public, clauzele prin care părțile stabileau un alt termen de prescripție decât cel prevăzut de lege sau alte cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției decât cele prevăzute de lege erau lovite de nulitate absolută. În acest context, evidențiem faptul că prevederile Noului Cod Civil anterior evocate nu validează astfel de convențiile având ca obiect modificarea regimului legal al prescripției încheiate de părți anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil.
În final, menționăm că părțile nu pot deroga de la aceste prevederi legale ce le oferă acestora posibilitatea modificării regimului legal al prescripției, orice convenție sau clauză contrară fiind lovită de nulitate absolută.
În continuare vom reveni la uzucapiune, subiectul principal al lucrării de față. Pe lângă valența universal cunoscută de modalitate de dobândire a proprietății, unii autori (G. Marty, P. Raynaud, Drept civil, vol II, Les biens, pag 200, 1066) indică și o altă accepțiune a prescripției achizitive, aceea de mijloc de probă în material proprietății, mai précis prezumția legală absolută sau irefragrabilă de proprietate.
I.4..Terminologie.
Etimologia uzucapiunii se regăsește în dreptul roman. Termenul provine din latinescul usus, us = folosință și capio, capere = a lua, luare. Din îmbinarea acestor cuvinte a rezultat usucapio, usucapere = luare în folosință, dobândire ca efect al folosinței îndelungate.
Termenul de usucapio este utilizat încă din vremea împăratului Caracalla, iar drept dovadă stă inscripția găsită în anul 1952, descoperită în urma săpăturilor arheologice pe locul în care a existat odinioară localitatea Lauriacum.
O dată cu evoluția societății romane, în speță a dreptului roman, uzucapiunea a căpătat noi accepțiuni juridice, constituind un mod de dobândire a proprietății și de clarificare a unor situații juridice în temeiul unei aparențe îndelungate.
În timpul epocii imperiale s-a creat o instituție similar, care răspundea acelorași exigențe economice și sociale, fundamentată din punct de vedere juridic diferit de uzucapiune: longi temporis praescriptio si mai târziu, praescritio longissimi temporis. Această din urmă accepțiune este o excepție de procedură pusă la îndemâna posesorului neproprietar pentru a se apăra de eventualii uzurpatori. Prescripția avea efect limitat în sensul că era valabilă atâta timp cât bunul se afla în posesia celui care invoca acest drept.
Consecința firească și pragmatică a celor două instituții de mai sus a constituit-o contopirea lor într-una singură – prescripția – cu intenția voită de a îmbina avantajele celor două. În acest mod uzucapiunea a evoluat pe treapta istorică.
Noua instituție prelua de la usucapio efectul constitutiv de drepturi al acesteia, de transformare a unei stări de fapt prelungite într-o situație juridică certă. Astfel ea asigura apărarea posesiei de către uzucapant, prin încredințarea, după îndeplinirea termenului stabilit a unei acțiuni în revendicare (rei vindication), aidoma unui adevărat proprietar, ca efect al posesiei prelungite.
Pe de altă parte, a împrumutat de la “longi temporis praescriptio” funcția sa de mijloc de probă, de excepție, de procedură care să îl pună pe stăpânul unui bun la adăpost de orice tip de revendicare a bunului. Prin exercitarea în fapt, timp îndelungat, a prerogativelor de proprietar – posesorul era dispensat – în caz de acțiune petitorie îndreptată împotriva sa, de sarcina dificilă de a dovedi validitatea titlului de proprietate și a tuturor înstrănărilor anterioare.
Succesul acestei fuziuni, datorat în mare măsură complementarității celor două aspect pe care le implică (modul originar de dobândire a proprietății, dar în același timp, mijloc de dovadă – prezumție legată de proprietate în favoarea posesorului) este demonstrat de longevitatea instituției precripției achizitive până în contemporaneitate. Ea s-a păstrat sub denumirea de prescripție achizitivă pentru a se distinge de prescripția extinctivă în toate sistemele juridice de inspirație romană.
Codul nosru civil, sub influența celui francez utilizează termenul de prescripție, însă la români se folosesște totodată termenul de uzucapiune, așa cum apare și în titlul lucrării de față.
1.5. DOMENIUL DE APLICARE A UZUCAPIUNII
Intrarea în vigoare din 1 octombrie 2011 a noului Cod Civil are un impact major asupra multor aspecte ale vieții de zi cu zi, însă cele mai importante modificări din noul Cod civil se reflectă îndeosebi în sfera economică.
Legea civilă este aplicabilă atâta timp cât este în vigoare (potrivit art. 6 Cod Civil). Aceasta nu are putere retroactivă. Este de importanță maximă să reținem că noile prevederi ale Codului Civil nu se aplică:
• actelor/faptelor juridice incheiate/săvârsite înainte de intrarea in vigoare a Codului civil;
• prescripțiilor, decăderilor, uzucapiunilor începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului.
Prevederile Codului Civil se aplică:
actelor/faptelor juridice încheiate/săvârșite după intrarea în vigoare a Codului;
prescripțiilor, decăderilor, uzucapiunilor începute după intrarea în vigoare a Codului;
situațiilor juridice născute după intrarea în vigoare a Codului și, în anumite cazuri, efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior.
În reglementarea Noului Cod Civil există o diferențiere în ceea ce privește termenul de “imobil” în sens general și “imobil” în sens special regăsit în materia Cărților Funciare, astfel:
imobil în sens general (art. 537 Cod Civil) – terenuri, izvoare, cursuri de apă, plantații prinse în rădăcini, construcții și tot ceea ce e încorporat/fixat în acestea cu caracter permanent
imobil în sens special (art. 876 alin. 3 Cod Civil) – una sau mai multe parcele alăturate aparținând aceluiași proprietar, situate pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale și având un număr cadastral unic. Dreptul de proprietate se întinde asupra subsolului și a spațiului de deasupra terenului (potrivit art. 559 Cod Civil).
Aplicația practică a acestei prevederi este utilizată în domeniul drepturilor de servitute/superficie (ex. pentru cabluri, rotor al stațiilor eoliene, etc.).
Dovada dreptului de proprietate se va face în funcție de situația în care imobilul este sau nu înscris în Cartea Funciară:
În cazul imobilelor înscrise în Cartea Funciară (art. 565 Cod Civil), extrasul de Carte Funciară va face dovada dreptului de proprietate (însă numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii Cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare), până la această dată înscrierea dreptului de proprietate în Cartea Funciară are ca efect opozabilitatea față de terți ca și până la 01.10.2011;
În cazul imobilelor neînscrise în Cartea Funciară se va face distincție între modul de dobândire al proprietății originar sau derivat.
În materia dobândirii proprietății asupra imobilelor, uzucapiunea a suferit câteva schimbări radicale, în locul uzucapiunilor avute până acum vom avea:
A. uzucapiunea tabulară de 5 ani (art. 931 Cod Civil,
B. uzucapiunea extratabulară de 10 ani (art. 930 Cod Civil). Felul în care sunt aplicate le găsim la punctul anterior al lucrării numit Felurile uzucapiunii.
Ca efect, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă și-a înregistrat cererea de înscriere în Cartea Funciară înainte ca o terță persoană să își fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune.
În materia accesiunii (art. 567 Cod Civil), ca mod de dobândire a proprietății asupra imobilelor, proprietarul terenului devine proprietarul construcției edificate pe teren ori de câte ori nu și-a dat acordul la edificarea construcției, inclusiv în cazul în care constructorul a fost de bună-credință.
Proprietarul terenului are o situație mai avantajoasă, concretizată în opțiuni mai convenabile, atunci când se „confruntă” cu un constructor de rea-credința.
În compararea situației constructorului de buna-credință cu aceea a constructorului de rea-credința intervine și o altă distincție, inedită în raport cu reglementarea din vechiul Cod Civil, și anume distincția dintre „lucrările autonome” și „lucrările adăugate.
Noul Cod civil menține, în parte, sistemul propus de Legea nr. 7/1996 (fiind abrogate doar articolele care se referă la situații reglementate de de noul Cod civil), astfel că procedura de înscriere în Cartea Funciară va fi guvernată de Lege nr. 7/1996, iar condițiile de înscriere și efectele înscrierii vor fi guvernate de noul Cod civil.
I.6. CONDIȚIILE POSESIEI
Articolul 82 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Noul Cod Civil cuprinde norma tranzitorie privind uzucapiunea, conform căreia "dispozițiile art.930-934 din Codul Civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai cazurilor in care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată, sunt aplicabile dispozițiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. În cazul imobilelor pentru care, la data începerii posesiei, nu erau deschise cărți funciare, răman aplicabile dispozițiile în materie de uzucapiune din Codul Civil din 1864".
Prin urmare, respectand un principiu consacrat în situațiile tranzitorii anterioare chiar legislativ și confirmat prin recurs în interesul legii, atunci cand nu a fost instituită prin norma tranzitorie expresă, legea pentru punerea în aplicare a Codului Civil stabilește ca posesiunile începute sub imperiul reglementărilor anterioare (Decretul-lege 115/1938 si Codul Civil) răman supuse acestor reglementări. Data intrării în posesie care trebuie probată în cadrul acțiunii de uzucapiune în toate cazurile, este cea în funcție de care se stabilește legea aplicabilă.
În privința posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, dispozițiile din legea veche sunt aplicabile condițiilor și domeniului de aplicație a uzucapiunii, precum și modului de calcul al termenului. Conform primei teze a art.82 din Legea 71/2011, posesiilor începute după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil le sunt aplicabile dispozițiile privitoare la uzucapiune din această nouă reglementare. Ultima teză a art.82 din Legea 71/2011 prevede ca "în cazul imobilelor pentru care, la data începerii posesiei, nu erau deschise cărti funciare, răman aplicabile dispozițiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864", nu precizează dacă se referă la posesii începute după data intrării în vigoare a noului Cod civil sau la posesii începute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil. Logic, pare să fie legat de prima teză, referindu-se la posesii începute dupa intrarea în vigoare a noului Cod civil, scopul acestei dispoziții fiind aceea de a institui un caz de ultraactivitate a legii vechi, în situația anume dată a imobilelor neînscrise în cartea funciară. Însă, dacă este ințeles ca referindu-se la posesii începute dupa intrarea în vigoare a noului Cod civil, intră în conflict cu art.930 alin.1 litc) din Noul Cod Civil, care reglementează uzucapiunea extratabulară (adică supusă legii noi, conform art.82 teza I din Legea 71/2011) cazul posesiei utile asupra unui imobil neînscris în cartea funciară începute după data intrării în vigoare a noului Cod civil.
Nu este exclus ca legiuitorul sa prevadă un caz de ultraactivitate a legii vechi abrogate, însa în actuala situație, cazul de ultraactivitate a legii vechi instituit prin legea de punere în aplicare a Noului Cod Civil se suprapune cu domeniul de aplicare a legii noi, constituind o problemă extrem de importantă ce nu poate fi rezolvată decat de legiuitor.
Din acest motiv, opinăm ca această teză trebuie interpretată circumstanțiind pentru a evita un conflict legislativ, respectiv în sensul că, teza a doua a art.82 din Legea 71/2011 se referă la posesiile începute înainte de inrarea in vigoare a Noului Cod Civil aspura imobilelor neînscrise în cartea funciară aflate în regiunile țării în care s-au aplicat prevederile Decretului-lege 115/1938, imobile pentru care anterior s-a admis unanim că se aplică dispozițiile Codului Civil din 1864, in temeiul art.48 din Legea 241/1947, chiar dacă această interpretare nu corespunde, în mod sigur, intenției elaboratorilor Legii de punere în aplicare a Noului Cod Civil.
Noțiunea de posesie ne este prezentată în primul capitol din Noul Cod Civil, art. 916 astfel:
(1) Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpânește și care se comportă ca un proprietar.
(2) Dispozițiile prezentului titlu se aplică, în mod corespunzător, și în privința posesorului care se comportă ca un titular al altui drept real, cu excepția drepturilor reale de garanție.
Conform Art. 917 care ne vorbește exercitarea posesiei:
(1) Posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului fie în mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane.
(2) Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu și persoanele juridice exercită posesia prin reprezentantul lor legal.
Tot în capitolul I, nr. 918, vedem și cazurile care nu constituie posesie:
(1) Nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către un detentor precar, precum:
a) locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist;
b) titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitație sau servitute, față de nuda proprietate;
c) fiecare coproprietar, în proporție cu cotele-părți ce revin celorlalți coproprietari;
d) orice altă persoană care, deținând temporar un bun al altuia, este obligată să îl restituie sau care îl stăpânește cu îngăduința acestuia.
(2) Detentorul precar poate invoca efectele recunoscute posesiei numai în cazurile și limitele prevăzute de lege.
Alte legi din Noul Cod civil privitoare la posesie sunt prezentate pe larg în capitolul III unde aflăm care sunt efectele posesiei, iar în secțiunea 5 a aceluiași capitol se vorbește despre Dobândirea fructelor prin posesia de bună-credință.
Art. 948
Condițiile dobândirii fructelor bunului posedat
(1) Posesorul de bună-credință dobândește dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat.
(2) Posesorul trebuie să fie de bună-credință la data perceperii fructelor. Fructele civile percepute anticipat revin posesorului în măsura în care buna sa credință se menține la data scadenței acestora.
(3) În cazul fructelor produse de imobile înscrise în cartea funciară, bună-credință se apreciază în raport cu condițiile cerute terților dobânditori pentru a respinge acțiunea în rectificare.
(4) În celelalte cazuri, posesorul este de bună-credință atunci când are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaște și nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască. Bună-credință încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute.
(5) Posesorul de rea-credință trebuie să restituie fructele percepute, precum și contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă.
În noul Cod civil, acțiunile posesorii sunt prezentate în capitolul IV și aici vedem cum o persoană poate să intre în posesia unui bun, să se folosească de el, ce măsuri se cuvin pentru conservarea bunului posedat, care sunt acîiunile posesorii, dar și persoanele împotriva cărora se pot introduce acțiunile posesorii (art. 950).
Conform art. 949
(1)Cel care a posedat un bun cel puțin un an poate solicita instanței de judecată prevenirea ori înlăturarea oricărei tulburări a posesiei sale sau, după caz, restituirea bunului. De asemenea, posesorul este îndreptățit să pretindă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.
(2) Exercițiul acțiunilor posesorii este recunoscut și detentorului precar.
La acestă lege se adaugă și legea nr. 948 care vorbește despre felul în care se dobandesc fructele bunului posedat.
Specific pentru dreptul de proprietate este faptul că împuternicirile proprietarului au un caracter independent. Aceste împuterniciri nu se bazează pe dreptul altor persoane.
Posesia, folosința și dispoziția pot să-i aparțină nu numai proprietarului, ci și altor persoane. De exemplu, arendașul se bucură de dreptul de a poseda și de a folosi bunurile proprietarului, iar în unele cazuri poate chiar dispune de aceste bunuri (spre exemplu transmiterea în subarendă cu acordul proprietarului). Depozitarul posedă bunurile transmise de deponent spre a le păstra (Codul civil, art. 1086). Din cele expuse, vedem că pot poseda, folosi și dispune de un bun nu numai proprietarul, ci și alte persoane. De aceea este necesar de a stabili care este diferența dintre împuternicirile proprietarului față de împuternicirile corespunzătoare ale altor persoane neproprietari.
Împuternicirile proprietarului se caracterizează prin două particularități. În primul rând, conținutul împuternicirilor proprietarului este stabilit prin lege, iar în al doilea rând, proprietarul își exercită de sine stătător împuternicirile sale și nu se bazează pe dreptul altor persoane la acest bun. Pentru caracteristica împuternicirilor proprietarului sunt necesare ambele particularități. Împuternicirile altor persoane (arendaș, depozitar) se bazează atât pe lege cât și pe voința proprietarului. Volumul împuternicirilor arendașului, depozitarului și altor persoane neproprietari este stabilit de lege și de voința proprietarului bunului.
Posesia ca atribut al dreptului de proprietate. Posesia constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate de a stăpâni în fapt bunul. Altfel spus, posesia constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i aparține în materialitatea sa, comportându-se față de toți ceilalți ca fiind titularul dreptului de proprietate. Deci, posesia îi oferă proprietarului posibilitatea de a stăpâni în fapt bunul. O asemenea stăpânire poate aparține direct și nemijlocit proprietarului, exercitându-se în interes propriu și în putere proprie. Proprietarul însă poate conveni ca stăpânirea de fapt să fie făcută și de o altă persoană, dar în numele și în interesul său.
Posesia este un important atribut al dreptului de proprietate, fiindcă în caz că proprietarul este lipsit de posesie, el este și lipsit de posibilitatea de a-și exercita dreptul de proprietate. Neavând bunul în posesie, de regulă, nu îl poți folosi, nici dispune de el.
Folosința ca atribut al dreptului de proprietate. Folosința este considerată acea prerogativă în temeiul căreia proprietarul poate întrebuința bunul în interesul său, percepându-i fructele (naturale, civile, industriale). Deci prin dreptul de folosință acordă proprietarului posibilitatea de a sustrage din bun calitățile utile ale acestuia în scopul satisfacerii necesităților materiale și culturale.
Folosirea bunurilor poate fi efectuată atât nemijlocit de către proprietar cât și de alte persoane la voința proprietarului.
Însă, transmiterea către alte persoane a dreptului de folosință esteo exercitare a dreptului de administrare.
De regulă, folosința nu poate fi separată de posesie. Pentru a folosi un bun, de fapt, este necesar ca să-l posezi. O întreprindere se va putea folosi de materia primă pentru fabricarea bunurilor numai dacă va avea în posesie această materie primă. La fel și o persoană fizică se va putea folosi de bunurile sale numai dacă le va avea pe acestea în posesie.
Exercitând folosirea bunului cu ajutorul altor persoane (de exemplu, prin intermediul contractului de muncă) proprietarul nu transmite folosirea bunurilor altor persoane. Cu atât mai mult, proprietarul nu transmite în aceste cazuri nici posesia bunului. Ambele aceste împuterniciri ale sale (posesia, folosința) proprietarul le exercită cu ajutorul altor persoane. Reflectăm aceasta printr-un exemplu: șoferul conduce automobilul, dar dreptul de posesie nu-i aparține lui, ci proprietarului automobilului. Ultimul primindu-l la lucru pe șofer, nu-i transmite acestuia nici dreptul de posesie, nici dreptul de folosință asupra automobilului.
Deci, în concluzie, am putea spune că, de regulă, este posibilă folosirea bunului numai dacă posezi acest bun sau, cu alte cuvinte, folosirea ca atribut al dreptului de proprietate este inseparabilă de alt atribut al dreptului de proprietate – posesia.
Cap. 2. Noțiunea prescripției extinctive
2.1.1. Definiție și reglementare
2.2. Efectul prescripției extinctive
22.1. Reglementare
2.2.2. Accepțiune
2.1. Noțiunea prescripției
2.1.1. Definiție și reglementare
În noul Cod civil, la fel ca și în reglementarea anterioară nu se regăsește o definiție a prescripției extinctive, înțelegerea noțiunii urmând să se facă pornind de la prevederea ce consacră obiectul și efectul prescripției extinctive.
Potrivit art. 2500 N.C.civ.:
„ (1) Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
(2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune, după caz”.
Caracterul normelor care reglementează prescripția extinctivă.
O problemă strâns legată de “reglementarea prescripției extinctive, este aceea a caracterului – imperativ sau dispozitiv – al normelor ce formează această instituție”.
Prescripția extinctivă este calificată ca o instituție de ordine publică.
Totuși problema care se ridică, (de lege ferendă) este aceea de a ști dacă este bine, sau nu, să se păstreze caracterul imperativ al normelor prescripției extinctive și în viitoarea reglementare.
Se consideră că soluția potrivită (opinia profesorului Belein) este aceea de a reveni la sistemul codului civil: prescripția trebuie aplicată dacă cel interesat (de regulă pârâtul) o invocă.
Natura juridică și delimitarea prescripției extinctive.
Prescripția extinctivă este cunoscută de toate ramurile de drept, și de aici apare o consecințăconform căreia natura juridică a prescripției extinctive trebuie stabilită în cadrul fiecărei ramuri de drept.
Din dreptul civil face parte prescripția dreptului la acțiune (în sens material), și pentru a stabili natura juridică a prescripției extinctive înseamnă a răspunde la întrebarea ce este, pentru dreptul civil, prescripția dreptului la acțiune?
Pentru a răspunde la întrebare este necesar să stabilim ce efect produce prescripția extinctivă asupra dreptului subiectiv civil și, pe cale de consecință, asupra obligației civile corelative.
Rezultă că prescripția extinctivă este înțeleasă ca o sancțiune care stinge dreptul la acțiune neexercitat înăuntrul termenului prescris de lege. Totodată, sub aspect terminologic, prin prescripția extinctivă se înțelege nu numai sancțiunea de drept civil, ci și totalitatea normelor de drept civil care reglementează stingerea dreptului la acțiune în materia raporturilor juridice civile.
Sub acest aspect, Noul Cod Civil vine să dea o reglementare de ansamblu instituției prescripției extinctive, prin dispozițiile Cărții a VI-a, Titlul I unde sunt tratate domeniul, termenele, cursul prescripției, suspendarea și întreruperea acesteia.
Delimitarea prescripției extinctive
Prescripția extinctivă și prescripția achizitivă (sau uzucapiune)
Asemănări:
ambele sunt concepte sau instituții de drept civil,
pentru titularii drepturilor subiective civile, ambele apar ca sancțiuni de drept civil,
ambele presupun termene Prin dispozițiile art. 2517 N.C.civ. se stabilește, însă, în mod expres (și sub denumirea marginală „Termenul general de prescripție”) că: „Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen”. Acest termen se aplică doar raporturilor juridice obligaționale (adică acelora care au în conținutul lor drepturi de creanță cu îndatoriri corelative) și în măsura în care nu există reglementate termene speciale prin alte dispoziții.
Deosebiri:
– există deosebiri din punctul de vedere al sediului materiei,
termenele de prescripție extinctivă sunt mai scurte și mai multe, iar cele de prescripție achizitivă sunt mai lungi și mai puține,
efectul prescripției extinctive constă în stingerea dreptului la acțiune (în sens material), iar prescripția achizitivă conduce la dobândirea unui drept real principal,
pe lângă regulile comune privind calculul termenelor, fiecare prescripție are reguli proprii de suspendare și întrerupere, iar “repunerea în termen” este proprie numai prescripției extinctive.
2.2. Efectul prescripției extinctive
2.2.1. Reglementare
Anterior reglementării date prin noul Cod civil, disputa doctrinară în legătură cu ceea ce face obiectul prescripției extinctive era rezultatul unor dispoziții contradictorii ale Codului civil, care, pe de o parte, enumerau prescripția printre modurile de
stingere a obligațiilor civile (art. 1091, art. 1837), iar pe de altă parte, vizau prescrierea acțiunilor în justiție (art. 1890, 1900,1903, 1904 C.civ.).
De aici, s-a tras concluzia că prin prescripție se poate stinge, pe de o parte, dreptul subiectiv și obligația civilă corelativă, iar pe de altă parte, acțiunea în justiție.
După apariția Decretului nr. 167/1958, care se referă, prin dispozițiile art. 1 alin. 1, la stingerea dreptului subiectiv, controversa în legătură cu efectul prescripției extinctive s-a păstrat, considerându-se, deopotrivă că aceasta duce la stingerea a însuși dreptului subiectiv civil sau doar la stingerea dreptului la acțiune în sens material.
2.2.2. Accepțiune
Noul Cod Civil vine să tranșeze această dispută doctrinară (care avea și consecințe practice, în funcție de opinia îmbrățișată), statuând expres că, ceea ce se stinge prin efectul prescripției extinctive, este dreptul la acțiune în sens material.
De asemenea, pentru a înlătura eventualele interpretări diferite în legătură cu accepțiunea noțiunii de drept la acțiune în sens material, acesta este definit prin dispozițiile art. 2500 alin. 2,ca fiind „dreptul de a constrânge o persoană să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice sancțiune civilă, după caz”.
Din faptul că prin prescripția extinctivă se stinge doar dreptul la acțiune astfel înțeles, decurg următoarele consecințe juridice:
– supraviețuirea dreptului subiectiv civil, ca și a obligației corelative corespunzătoare (care se transformă astfel, din perfecte
devenind imperfecte, în sensul că nu se mai bucură de o sancțiune în justiție);
– imprescriptibilitatea dreptului la acțiune în sens procesual, ceea ce înseamnă că , deși s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă, titularul dreptului la acțiune poate totuși sesiza organul jurisdicțional (în cadrul procedurii judiciare urmând să se verifice dacă într-adevăr, este împlinit cursul prescripției extinctive, dacă nu există cauze de întrerupere sau de suspendare a prescripției, de natură să facă posibilă depășirea acestei excepții și judecata pe fond a cauzei).
2.3.Termene speciale de prescripție
2.3.1. Termenul de 10 ani
Este reglementat prin art. 2518 N.C.civ. și are în vedere prescrierea dreptului la acțiune privitor la:
1. Drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripție;
Prin această dispoziție se modificătermenul de prescripție instituit anterior în materia drepturilor reale imobiliare (conform art. 1890 C.civ., de 30 de ani).
2. Repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violență ori agresiuni sexual comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința;
Este vorba de o reglementare nouă, inexistentă anterior, iar durata mai mare a termenului, deși este vorba în principal, despre valorificarea unor pretenții materiale trebuie găsită în importanța deosebită a valorilor lezate prin actele ilicite ce constituie, în ipotezele menționate, cauzele producerii prejudiciului.
3. Repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.
2.4. Termenul de prescripție de 2 ani
Potrivit art. 2519 N.C.civ., dreptul la acțiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani. În mod asemănător, în decretul numărul 167/1958 se prevedea că termenul de prescripție în raporturile ce izvorăsc din asigurare este de 2 ani (dar în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligațiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare).
2.5. Termenul de prescripție de un an
Este reglementat prin dispozițiile art. 2520 N.C.civ. cu privire la dreptul la acțiune în cazul:
1) ospătarilor sau hotelierilor pentru serviciile pe care le prestează;
2) profesorilor, institutorilor, maeștrilor și artiștilor, pentru lecțiile date cu ora, cu ziua sau cu luna;
3) medicilor, moașelor, asistentelor și farmaciștilor, pentru vizite, operații sau medicamente;
4) vânzătorilor cu amănuntul pentru plata mărfurilor vândute și a furniturilor livrate;
5) meșteșugarilor și artizanilor, pentru plata muncii lor;
6) avocaților, împotriva clienților, pentru plata onorariilor și cheltuielilor;
7) notarilor publici și executorilor judecătorești, în ceea ce privește plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcției lor;
8) inginerilor, arhitecților, geodezilor, contabililor și altor liber-profesioniști, pentru plata sumelor ce li se cuvin.
În mod similar, termenul de un an se regăsește și în dispozițiile art. 1904 C.civ. anterior (privitor la creanțe ale medicilor, chirurgilor, farmaciștilor, pentru vizite, operații și medicamente; ale negustorilor pentru mărfurile ce vând la particulari; ale directorilor de pensionate pentru prețul pensiunii școlarilor și a altor maiștri pentru prețul uceniciei; ale servitorilor ce se tocmesc cu anul, pentru plata simbriei).
Termenul de un an este reglementat prin dispozițiile noului Cod civil (art. 2521 alin. 1) și cu privire la dreptul la acțiune pentru restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc.
Tot un termen de un an prevede noul Cod civil (art. 2521 alin. 2) pentru acțiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului, cu rezerva situației în care contractul de transport a fost încheiat pentru a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu același mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite (și când termenul de prescripție este de 3 ani).
Cu privire la aceste raporturi izvorâte din contractul de transport și la acțiunea care le sancționează, Decretul nr. 167/1958 prevedea în art. 4 alin. 4 că termenul de prescripție este de un an „atunci când contractul a fost încheiat spre a fi executat succesiv cu mijloace de transport felurite”.
Capitolul III. Uzucapiunea în regim de carte funciară
3.1. Noțiuni introductive
Noul Cod civil menține, în parte, sistemul propus de Legea nr. 7/1996 (fiind abrogate doar articolele care se referă la situații reglementate de de noul Cod civil), astfel că procedura de înscriere în Cartea Funciară va fi guvernată de Lege nr. 7/1996, iar condițiile de înscriere și efectele înscrierii vor fi guvernate de noul Cod civil.
Înscrierile în cartea funciară continuă să se prezinte sub forma apărării titularilor drepturilor reale, având ca prim scop asigurarea opozabilității înscrierilor față de terți. Astfel, în sistemul de carte funciară reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938, în sistem prevăzut de Legea nr. 7/1996, precum și în Cartea a III-a din noul Cod civil, înscrierile în cartea funciară păstrează aceeași structură tripartită a intabulării, înscrierii provizorii și a notării.
Din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 7/1996, intabularea reprezintă înscrierea definitivă a unui drept real imobiliar în cartea funciară și are loc după definitivarea lucrărilor de cadastru pe o unitate administrative teritorială (oras, comună etc.), înscrierea care a mijlocit transmiterea, modificarea sau stingerea unui drept real devenind opozabilă față de terți de la data la care cererea de înscriere a fost înregistrată, înscrierea astfel realizata având un caracter declarativ.
În viziunea noului Cod civil efectele înscrierii în cartea funciară sunt:
efectul opozabilității;
efectul informării;
efectul constitutiv;
efectul achizitiv;
efectul stabilirii rangului.
3.2. Efectul opozabilității înscrierilor în cartea funciară
Efectul definitoriu al înscrierii în Cartea funciară înseamnă opozabilitatea drepturilor imobiliare înscrise. Opozabilitatea depinde de tipul de înscriere și vizează drepturile reale imobiliare.
Cartea funciară mai produce și un efect de informare, specific notării anumitor situații juridice. Acest efect de informare e unul rezidual, care se adiționează la cel esențial, de opozabilitate. În plus, mai trebuie amintit că efectul de opozabilitate e și deosebirea esențială, care există între sistemul noilor cărți funciare și cel al vechilor cărți funciare.
Efectul de opozabilitate mai trebuie analizat și în conexiune cu cel privind sfera persoanelor vizate de efectul fundamental al Cărții funciare. Pentru aceasta va trebui să aruncăm o privire asupra art. 885 alin. 1din noul Cod civil, care dispune: „ drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea”.
Principalul efect al înscrierilor în cartea funciară îl constituie dobândirea opozabilității drepturilor față de terți de la data înregistrării cererii de înscriere. Însă există anumite categorii de drepturi reale care sunt opozabile terților și fără înscriere în cartea funciară.
Sancțiunea nerealizării publicității prin înscriere în cartea funciară este inopozabilitatatea față de terți a dreptului real constituit sau transmis. Pe de altă parte, efectul de opozabilitate al înscrierilor este inoperant, dacă privește: suprafața terenurilor, destinația, categoria de folosință, valoarea sau alte asemenea aspecte; restricțiile aduse dreptului de proprietate prin raporturile de vecinătate, expropriere sau prin prevederi legale privind protecția ecologică, sistematizarea localităților și alte asemenea aspect.
Important este și faptul că, înscrierea în cartea funciară a unui drept real naște în favoarea titularului acestuia a unei prezumții de existență a dreptului, cu condiția ca acesta să fi fost dobândit sau constituit cu bună-credință.
Per a contrario, radierea dreptului din cartea funciară naște prezumția inexistenței lui. În ceea ce privește înscrierea actelor și faptelor juridice privitoare la drepturile personale, la starea și capacitatea persoanelor, aflate în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară, legea prevede expres că acestea vor putea fi înscrise la cerere, cu efect de opozabilitate pentru terțele persoane.
3 3. Efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară
În ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate, un element de noutate îl constituie dobândirea acestui drept prin hotărâre judecătorească, act administrativ, iar în cazul bunurilor imobile, prin înscrierea în Cartea Funciară, cu respectarea dispozițiilor legale. Această ultimă modalitate de dobândire a dreptului de proprietate private, prevăzută în art. 557 alin.4 din noul Cod civil, reliefează efectul constitutive de drepturi al înscrierii în cartea funciară.
Ca o consecință, în cazul imobililor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se realizează cu extras de carte funciară, conform art. 565 din noul Cod civil, ce constituie proba veritabilă a dreptului atât între părți, cât și față de terți.
Efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară nu este străin legislației românești. Acesta a stat la baza vechiului sistem de carte funciară prevăzut de Decretul –lege nr. 115/1938 în regiuni ca Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina.
În conformitate cu Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, efectul constitutive de drepturi al înscrierii în Cartea Funciară va fi aplicabil, numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrative-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a carților funciare pentru imobiliele respective, în concordanță cu Legea nr. 7/1996.
Conform art. 885 alin.1 din noul Cod civil “drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea”.
Diferența esențială dintre vechea reglementare și cea aplicabilă prin noul Cod civil rezidă în faptul că drepturile reale vor fi transferate în baza înscrierii actului juridic în cartea funciară, conferind astfel un efect constitutiv de drepturi.
Potrivit noii reglementări, atât modificarea cât și stingerea drepturilor reale vor opera tot în baza înscrierii în cartea funciară, respective a radierii din cartea funciară.
Dacă prin reglementările statuate prin Decretul nr.115/1938 și ulterior prin Legea nr. 7/1996, înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară avea un efect declarativ, scopul primordial al acestei operațiuni juridice fiind acela de a asigura opozabilitatea dreptului înscris față de terți, din noua perspectivă legislativă, înscrierea dobândeste un caracter constitutiv, drepturile reale asupra imobilelor, supuse înscrierii potrivit legii, putându-se dobândi, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea în cartea funciară, în temeiul actului sau faptului ce justifica înscrierea.
Ca atare, un contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică rămâne fără efectul său firesc, atâta timp cât nu este secondat de o înscriere a dreptului în cartea funciară.
Legea nr.7/1996 stabilește în art. 20 actele care pot constitui temei al înscrierii, acestea putând fi: ”actul prin intermediul căruia dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil au fost transmise, actul autorității administrative care va suplini acordul de voință necesar în vederea înscrierii drepturilor reale imobiliare sau, după caz, o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă”.
În acest context, prin introducerea art. 885 din noul Cod civil sunt aduse modificări cadrului legislativ privind acest aspect, în sensul că actele care pot sta la baza înscrierii sunt: actul autentic notarial, hotărârea judecătorească definitivă sau un alt act în cazurile în care legea prevede aceasta.
Modificarea majoră, în acest sens, constă în cerința ca hotărârea judecătorească care este temei al înscrierii este suficient să fie definitivă, nu și irevocabilă ca în reglementarea Legii nr. 7/1996, – aspect pozitiv pentru sistemul legislativ, întrucât condiția ca hotărârea să fie irevocabilă conform dispozițiilor Legii nr. 7/1996 nu își găsea justificare din moment ce pe de o parte hotărârea definitivă este executorie potrivit sistemului nostru procesual, iar pe de altă parte întrucât ulterior, în eventualitatea schimbării situației juridice avute în vedere la înscriere, se putea solicita rectificarea cărții funciare.
3.4. Efectul achizitiv al înscrierii de carte funciară
Conform art.20 alin. 3 din noul Cod civil, deși publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul supus ori admis la publicitate, acesta poate produce efecte achizitive în favoarea terților dobânditori de bună-credință, în cazurile expres prevăzute de lege.
Astfel, art. 901 alin.1 din noul Cod civil precizează că “Sub rezerva unor dispoziții legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credință vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară”.
În noul Cod civil legiuitorul a reglementat un sistem de publicitate imobiliară prin cărți funciare cu efect constitutiv de drepturi și două forme de uzucapiune imobiliară compatibile cu acest sistem, asemănătoare uzucapiunii tabulare (art. 931) și uzucapiunii extratabulare (în art. 930) din Decretul-lege nr. 115/1938, cu o deosebire majoră, însă, în ceea ce privește termenele, care sunt micșorate la jumătate (cinci ani pentru uzucapiunea tabulară și zece ani pentru uzucapiunea extratabulară).
O altă noutate o constituie reglementarea expresă a uzucapiunii mobiliare (art. 939), redactorii noului Cod civil împărtășind, pe bună dreptate, concepția potrivit căreia pot fi uzucapate și bunurile mobile în măsura în care ele nu sunt dobândite ca efect imediat al posesiei de bună-credință (art. 937, alin. 1) sau ca effect al posesiei de bună-credință și al expirării termenului de trei ani (art. 937, alin. 2 și 3).
3.5. Efectul stabilirii rangului înscrierii de carte funciară
Spre deosebire de art. 25 din reglementarea Legii nr. 7/1996, care prevedea că ordinea înregistrării cererilor va determina rangul înscrierii, iar în ipoteza depunerii simultane a mai multor cereri privind același imobil, ele vor primi provizoriu același rang, ulterior stabilindu-se rangul fiecăreia, art. 890 din noul Cod civil aduce un plus calitativ de soluționare a conflictului declansat de data înregistrării cererilor de înscriere, ordinea înscrierilor fiind dată nu doar de data cererii și nici de ora cererii, ci chiar de minutul în care a fost recepționată cererea de înscriere, articolul continuând și cu alte ipoteze privitoare la ordinea înregistrării ipotecilor ce reclamă reglementarea conflictului în ordinea de înscriere a acestora în carte funciară.
Astfel, potrivit art.890 alin.1, înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de la data înregistrării cererilor, ținându-se însă cont de data, ora și minutul înregistrării acestora în toate cazurile în care cererea a fost depusă personal, prin mandatar ori notar public sau comunicată prin telefax, postă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului și confirmarea primirii cererii de înscriere cu toate documentele justificative, în timp ce în alin.2 se statuează că în cazul drepturilor de ipotecă, ordinea înregistrării cererilor va determina și rangul acestora.
De asemenea, potrivit alin.3, în ipoteza în care mai multe cereri sau primit în aceeași zi prin poștă sau curier, drepturile de ipotecă vor avea același rang, iar celelalte drepturi vor dobândi numai provizoriu rang egal, urmând ca instanța să se pronunțe, la cererea oricărei persoane interesate, asupra rangului și, dacă va fi cazul, asupra radierii înscrierii nevalabile.
În situația în care două sau mai multe drepturi au primit provizoriu rang egal, va fi preferat, indiferent de data certă a titlurilor aflate în concurs, cel care a fost pus în posesia bunului sau, după caz, cel față de care debitorul și-a executat cel dintâi obligațiile ce îi incumbă, cu excepția drepturilor de ipotecă care vor avea același rang.
În situația în care nici unul din dobânditori n-a fost pus în posesia bunului sau, după caz, debitorul nu și-a executat obligațiile față de niciunul dintre ei, va fi preferat cel care a sesizat cel dintâi instanța de judecată. Dispozițiile mai sus invocate urmează a-și găsi aplicabilitatea și atunci când în aceeași zi o cerere de înscriere a fost primită personal, iar alta prin poștă sau curier.
În condițiile statuate prin art. 898 din noul Cod civil, înscrierea provizorie al cărei efect constă în dobândirea, modificarea sau, după caz, stingerea unui drept tabular de la momentul înregistrării cererii, sub condiția și în măsura justificării sale ulterioare, sub sancțiunea radierii din cartea funciară atât a înscrierii propriu-zise cât și a celorlalte operațiuni de înscriere condiționate de justificarea înscrierii inițiale, poate fi solicitată, în afara altor cazuri prevăzute de lege:
1. „dacă dreptul real dobândit este afectat de o condiție suspensivă ori rezolutorie sau dacă privește ori grevează o construcție viitoare; în cazul înscrierii provizorii având ca obiect o construcție viitoare, justificarea acesteia se face în condițiile legii”.
Observăm că această dispoziție preia parțial și completează prevederile art.29 alin.2 din Legea nr.7/1996, sub aspectul posibilității expres stipulate a înscrierii în cartea funciară și a dreptului afectat de o condiție rezolutorie, nu doar suspensivă, precum și a construcțiilor viitoare sub condiția ca la momentul finalizării lor, să fie îndeplinite cerințele prevăzute de lege pentru ca înscrierea provizorie să poată fi transformată în intabulare, care, după cum se știe, este singura formă de înscriere cu caracter definitiv.
Însă, prin raportare la dispozițiile art.912 din noul Cod civil, în ipoteza în care condiția suspensivă nu se îndeplinește în termen de 5 ani de la data înscrierii, aceasta urmează a fi radiată din oficiu din cartea funciară, asemănătoare fiind și situația condiției rezolutorii, care va fi radiată dacă într-un interval de 10 ani de la înscrierea ei nu s-a solicitat în temeiul ei radierea dreptului înscris.
2. „dacă, în temeiul unei hotărâri care nu este încă definitivă, partea ce a căzut în pretenții a fost obligată la strămutarea, constituirea sau stingerea unui drept tabular ori cel care administrează bunurile unei alte persoane a fost obligat să dea o garanție ipotecară”.
Considerăm pertinentă remarca referitoare la aspectul învederat de textul legal, prin care poate fi înscris provizoriu în cartea funciară acel drept al unei persoane născut în urma unui raport juridic litigios care încă nu este definitiv.
Prin modificarea acestei dispoziții, care în Legea nr. 7/1996 viza înscrierea provizorie în baza unei hotărâri judecătorești definitive, toate persoanele care au obținut o hotărâre judecătorească favorabilă în primă instanță pot solicita înscrierea provizorie a dreptului lor în cartea funciară, urmând ca în ipoteza în care în căile de atac, hotărârea primei instanțe va fi menținută, înscrierea provizorie se va transforma în intabulare, având data și rangul din momentul înscrierii.
Dacă însă, hotărârea primei instanțe va fi modificată, urmează a opera rectificarea cărții funciare efectuate de persoana interesată. Apreciem pe de o parte, că această modificare legislativă are elemente pozitive concretizate în apărarea dreptului de proprietate al titularului „temporar” prin efectul de opozabilitate față de terți, însă, pe de altă parte nu putem face abstracție de situațiile conflictuale care pot apărea în practică prin raportare la modificările care pot apărea între momentul și soluția pronunțată de prima instanță și soluția care se reflectă în hotărârea rămasă irevocabilă.
3. „dacă debitorul a consemnat sumele pentru care a fost înscrisă ipoteca”;
4. „dacă se dobândește un drept tabular înscris provizoriu”.
5. „dacă ambele părți consimt doar pentru efectuarea unei înscrieri provizorii”.
Această ipoteză vizează situația în care părțile stabilesc înscrierea provizorie în cartea funciară a unui drept care, cu respectarea și îndeplinirea anumitor condiții, urmează a fi consolidat prin transformarea înscrierii provizorii în intabulare.
Capitolul IV.DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE
În acest capitol vom discuta despre dreptul de proprietate în general urmând să definim câțiva termeni esențiali precum sunt: uzufruct, drept de uz, de abitație, drept de servitude și nud proprietar. Definind acești termeni vom înțelege mai bine ce înseamnă dezmembrămintele dreptului de proprietate. Din punctul meu de vedere, este cel mai important capitol al lucrării de față pentru că are o aplicabilitate practică. În momentul însușirii acestor termeni de drept civil, atunci când suntem puși față în față cu semnarea unor contracte de proprietate, înțelegem mai bine sensul termenilor din acte și ne ferim de cei care încearcă să profite de pe urma noastră.
Ca să înțelegeți importanța dreptului de proprietate, înainte să trec la baza juridică, voi face o scurtă paranteză pentru a prezenta un caz real,
O doamnă în varstă, rămasă văduvă de ani buni, locuiește cu fiul său. Femeia, naivă și prea puțin prevăzătoare a trecut cele două apartamente pe care le avea în posesie pe numele fiului său. În contract a fost îndrumată de notar să pună o clauză pentru a-și apăra spatele, în eventualitatea în care fiul său se căsătorește și încearcă să își expedieze mama.
Într-adevăr, fiul s-a căsătorit, acum are un copil, dar între mama și soția sa nu există pic de înțelegere. Nora bătranei și-a schimbat cartea e identitate recent, iar femeia mai în varstă a semnat un act din care reiese că o ia pe nora sa în spațiu. Din acel moment, bătrana primește amenințări constant, iar cei de la secția de poliție de care aparține problematica familie a îndrumat-o pe bătrană să intenteze process nurorii.
Unde duce naivitatea umană și cum din stăpan peste două case te trezești amenințat în propria locuință.
Morala? Cine stăpanește bine noțiunile de drept civil nu se va păcăli niciodată indiferent cat de viclean este cel care încearcă prin diverse șiretlicuri să obțină un drept de proprietate asupra unui bun.
*
Noul Cod civil dă expresie conceptului modern privind dezmembrămintele dreptului de proprietate, potrivit căruia drepturile reale asupra bunului altuia sunt consecința dezmembrării atributelor care alcătuiesc conținutul juridic al dreptului de proprietate.
Astfel spus, asupra aceluiași bun se exercită mai multe drepturi reale, cum sunt: dreptul de proprietate, drept complet, deplin, care în conținutul său include toate atributele (posesia, folosința și dispoziția), dar și alte drepturi reale constituite prin divizarea unor atribute ale dreptului de proprietate, mai puțin dispoziția juridică. Proprietarul dreptului dezmembrat păstrează întotdeauna o parte din atributele dreptului de proprietate, adeseori fiind un nud proprietar.
Domeniu de aplicare
Prin uzucapiune pot fi dobandite: dreptul de proprietate privata si dezmembramintele acestuia, uzufructul, uzul, abitatia, servitutile (daca sunt continue si aparente) si cel putin teoretic superficia.
Uzucapiunea nu se poate aplica in privinta bunurilor imobile proprietate publica pentru ca , atat Constitutia, cat si dispozitiile cuprinse in alte legi prevad ca acestea sunt inalienabile si imprescriptibile.
Bunurile imobile proprietate publică a statului sau a unităților sale administrativ – teritoriale sunt imprescriptibile atat extinctiv, cat si achizitiv.
În doctrină, dezmembrămintele dreptului de proprietate au primit, sub aspectul definirii lor, cu unele nuanțe, caracterizarea ca fiind, în esență, drepturi reale principale, derivate din dreptul de proprietate privată asupra unui bun proprietatea altei persoane, care se constituie sau se dobândesc prin transferarea unor elemente ale conținutului juridic al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv către o altă persoană sau prin exercitarea acestor elemente de către proprietarul bunului și o altă persoană.
Rezultă deci că dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt limitate, ca număr, prin lege.
În enumerarea Codului civil, ele sunt:
a) dreptul de uzufruct;
b) dreptul de uz;
c) dreptul de abitație; d) dreptul de servitute.
Cât privește dreptul de superficie, deși recunoscut unanim de doctrină și jurisprudență, el nu se regăsea în enumerarea dată de Codul civil. În noul Cod civil, dreptul de superficie este expres reglementat, chiar primul, în enumerarea dezmembrămintelor (art.699-701). Desigur, în reglementarea noului Cod civil se regăsesc, cu unele completări față de Codul civil și dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație și dreptul de servitute.
După cum am mai menționat, dezmembrămintele sunt incompatibile cu dreptul de proprietate publică.
4.1. Superficia
Instituție nou reglementată în noul Cod civil, superficia reprezintă dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință (art. 693).
Cu alte cuvinte, dreptul de superficie este un drept real principal imobiliar, al cărui conținut juridic cuprinde dreptul de proprietate asupra construcției, plantației ori instalației, precum și dezmembrământul dreptului de proprietate care presupune
folosința și, într-o anumită limită, posesia și dispoziția asupra terenului proprietatea altei persoane decât titularul dreptului de superficie.
4.1.1. Temeiul legal al dreptului de superficie îl constituie art. 492 C.civil, care consacră ideea că orice „construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa și că sunt ale lui până ce se dovedește din contra”. Se consacră astfel dreptul de accesiune, dar și posibilitatea ca proprietarul terenului să nu fie și proprietarul construcției sau al plantației.
Ulterior, superficia a fost recunoscută legislativ prin Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privind cărțile funciare.
4.1.2. Caracterele juridice ale dreptului de superficie
Dreptul de superficie, ca drept real principal, se poate constitui numai asupra bunurilor imobile. Inițial obiectul său este terenul și apoi construcția, plantația ori lucrarea (în proprietate). Dreptul de superficie este rezultatul dezmembrării dreptului de proprietate asupra terenului, așadar, este un drept derivat.
Această dezmembrare privește prerogativa folosinței și, în mod limitat, cea a posesiei și cea a folosinței.
Superficiarul stăpânește terenul respectiv ca titular al dreptului de superficie, fiind, astfel, posesor de drept în limitele constituirii superficiei. Aceeași dezmembrare conferă titularului dreptului de superficie folosința și chiar dispoziția conform
condițiilor constituirii sale. Astfel, superficiarul poate înstrăina construcția, plantația sau o poate greva cu sarcini. În funcție de actul sau faptul juridic în urma căruia dreptul de superficie a luat naștere, conținutul său juridic este variabil.
Spre exemplu, superficiarul își poate exercita prerogativele numai asupra unei părți din teren, respectiv a solului sau a subsolului, sau în mod complet asupra întregului teren.
Caracterele dreptului de superficie.
Dreptul de superficie este un drept perpetuu dedus din perpetuitatea dreptului de proprietate asupra construcției sau plantației, ceea ce îl diferențiază de dreptul de uzufruct, uz sau abitație. Desigur, această perpetuitate a dreptului de superficie, care ține de natura sa, nu poate fi susținută atunci când el este constituit prin act juridic pe un anumit termen. De altfel, durata maximă a termenului de superficie este de 99 de ani (art. 694 N.C.civ.).
Dreptul de superficie este imprescriptibil sub aspect extinctiv, dat fiind că dreptul de proprietate asupra construcției,plantației sau lucrării este un drept perpetuu și, pe cale de consecință, imprescriptibil.
Însă noul Cod civil renunță, prin reglementările sale, la ideea perpetuității dreptului de superficie, îmbrățișând, explicit,caracterul temporar al acestui drept. Aceasta presupune că, în cazul constituirii superficiei prin act juridic, este necesar să se
precizeze ce se întâmplă cu construcția, plantația ori lucrarea la încetarea superficiei prin ajungerea la termen. În caz contrar. Se vor aplica dispozițiile privind accesiunea.
4.1.3. Dobândirea dreptului de superficie, potrivit reglementării din noul Cod civil, se poate face prin act juridic, precum și prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege. În toate cazurile se aplică dispozițiile privind Cartea funciară. Astfel, în cazul construirii pe terenul altuia, superficia se poate înscrie în Cartea funciară pe baza renunțării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea.
Menționăm că dreptul de superficie poate fi dobândit și prin testament (act juridic unilateral), nu numai prin convenție.
Nașterea dreptului de superficie prin fapt juridic are în vedere dobândirea acestuia prin uzucapiune și prin moștenire legală. Uzucapiunea este posibilă în măsura în care posesorul terenului se comportă ca un superficiar, iar nu ca un proprietar cum ar fi în cazul posesiei ca stare de fapt.
Desigur, în condițiile reglementate de noul Cod civil, uzucapiunea este extratabulară, și se realizează în termen de 10 ani, sau tabulară, pentru care termenul este de 5 ani.
4.1.4. Întinderea exercitării dreptului de superficie este determinată de actul constitutiv. De regulă, în lipsa unor stipulații contrare, exercitarea dreptului este delimitată de suprafața de teren pe care urmează să se construiască și de cea necesară exploatării construcției edificate.
Prevederi speciale privesc interdicția modificării construcției de către titularul dreptului de superficie, acesta având obligația, în cazul reconstruirii, să respecte forma inițială. În cazul nerespectării acestor dispoziții, proprietarul terenului poate să ceară, în termen de trei ani, încetarea superficiei sau repunerea în situația anterioară.
Dreptul de superficie poate fi apărat prin acțiunea confesorie de superficie, acțiune ce poate fi intentată împotriva oricărei persoane chiar și împotriva proprietarului terenului, dacă ea împiedică exercitarea dreptului. Dreptul la acțiune este imprescriptibil ca și dreptul de apărat, în măsura în care acesta există.
4.1.5. Încetarea superficiei
Dreptul de superficie se stinge prin radierea din Cartea funciară din următoarele cauze:
a) la expirarea termenului;
b) prin consolidare, dacă terenul și construcția devin proprietatea uneia și aceleiași persoane;
c) prin pieirea construcției, dacă există o stipulație expresă în acest sens;
d) în alte moduri prevăzute de lege.
Efectele încetării superficiei
În lipsa unei stipulații contrare, proprietarul terenului devine proprietarul construcției edificate de superficiar, prin accesiune, cu obligația de a plăti construcția la valoarea de circulație de la data expirării termenului. Există și posibilitatea, în cazul în care construcția are o valoare mult mai mare decât terenul, ca proprietarul terenului să-l oblige pe superficiar să cumpere terenul la valoarea de piață.
4.2. Uzufructul
Conform Codului civil, la art. 517 „Uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuși proprietarul lor însă cu îndatorirea de a le conserva substanța”.
În noul Cod civil, la art. 703, definiția uzufructului este, pe fond, aceeași, dar poate mai concisă și mai precisă în sensul că „Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța”.
Reglementarea aproape identică, având unele diferențe pe care le vom semnala, în Codul civil și în noul Cod civil, ne permite să afirmăm că, sub aspectul principalelor caracteristici, nu au survenit modificări importante.
Astfel, caracterele juridice ale uzufructului sunt aceleași și anume:
-uzufructul este un drept real care conferă titularului său dreptul de urmărire și dreptul de preferință,
– uzufructul este un drept esențialmente temporar, neputând fi constituit pe o perioadă nelimitată de timp, el este, de regulă, viager;
– uzufructul este, în principiu, netransmisibil (intuitu personae). De altfel, în noul Cod civil se menționează expres că nu poate fi constituit decât în favoarea unei persoane existente.
Ceea ce poate transmite uzufructuarul este numai beneficiul (emolumentul) uzufructului, respectiv avantajele economice pe care acest drept le conferă. Un exemplu poate fi dreptul uzufructuarului de a închiria bunul, dat fiind că prin locațiune se transmite doar dreptul de folosință temporară asupra lucrului.
Față de acest caracter, noul Cod civil face o breșă importantă, aducând o noutate în materie și anume posibilitatea cesiunii uzufructului (art. 714).
În acest fel, în concepția noului Cod civil s-a renunțat, practic, la caracterul incesibil al dreptului de uzufruct, iar, pe cale de consecință, acesta nu mai poate fi considerat că se mai constituie intuitu personae fără acordul proprietarului, precizându-se chiar că uzufructuarul cedent va fi singurul ținut față de nudul proprietar pentru obligația sa născută înainte de cedare, iar uzufructuarul cesionar va fi ținut pentru obligațiile născute după data notificării cesiunii.
4.2.1. Obiectul dreptului de uzufruct
Din capul locului sunt excluse bunurile din domeniul public.
Când este vorba de bunuri din domeniul dreptului de proprietate privată, art. 520 C.civ. precizează că „uzufructul se poate constitui pe tot felul de lucruri mobile și imobile”, astfel cum, în mod mai concret, prevede și art. 706 N.C.civ., anume
„(…) orice bunuri mobile și imobile, corporale și necorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din aceasta”.
Dar, mai mult decât atât, în noul Cod civil au fost introduse și reglementate, în mod expres, dispoziții speciale privind uzufructul asupra creanțelor, inclusiv asupra unei rente viagere, asupra acțiunilor sau a părților sociale, precum și uzufructul asupra fondului de comerț (art. 737-745 N.C.civ.). Pentru fiecare asemenea caz, sunt reglementate drepturile și obligațiile uzufructuarului.
Extinderea sferei bunurilor ce pot face obiectul dreptului de uzufruct la bunuri necorporale este fundamentată pe ideea dezmembrării dreptului de proprietate asupra oricărui bun ce poate face obiectul acestui drept.
4.2.2. Dobândirea dreptului de uzufruct
În conformitate cu dispozițiile art. 518 C.civ., „Uzufructul se dobândește prin lege sau prin voința omului” , iar în noul cod civil, dobândirea uzufructului se poate face prin act juridic și prin uzucapiune, așadar, prin voința omului.
4.2.3. Drepturile și obligațiile uzufructuarului și ale nudului proprietar își au originea comună în actul de constituire al uzufructului, iar conținutul juridic al acestora este variabil.
a) Drepturile uzufructuarului sunt:
– dreptul uzufructuarului de a obține posesia și dreptul de a folosi lucrul care face obiectul uzufructului;
– dreptul de a cere și de a obține predarea bunului,
– dreptul de a-și apăra uzufructul prin acțiunea confesorie sau acțiunile posesorii în cazul unui imobil; el poate exercita și acțiunea în grănițuire;
– dreptul de a culege fructele naturale, industriale, civile și chiar productele.
b) Obligațiile uzufructuarului
Acestea constau fie într-o obligație generală, la un loc cu toți cei care formează subiectul pasiv, de a respecta dreptul de proprietate – așadar dreptul la nuda proprietate, fie în anumite obligații ale uzufructuarului, care dau expresie raporturilor speciale dintre uzufructuar și nudul proprietar (art. 541 C.civ. și, respectiv, art. 713 N.C.civ.).
În acest sens, menționăm:
– obligația uzufructuarului de a conserva substanța bunului;
– obligația de a folosi lucrul ca un bun părinte de familie,
– obligația întocmirii inventarului bunurilor mobile și de constatare a stării acestor bunuri (art. 540 C.civ. și art. 723 N.C.civ.);
– obligația uzufructuarului de a da cauțiune (art. 541-544 C.civ. art. 726-728 N.C.civ.).
c) Drepturile nudului proprietar
Obligațiile menționate ale uzufructuarului devin, în raporturile juridice, drepturi de creanță ale nudului proprietar. Astfel sunt, de exemplu, dreptul de a cere întocmirea inventarului, conservarea lucrului, efectuarea reparațiilor de întreținere, dreptul de a cere despăgubiri, dreptul de a cere restituirea lucrului și altele asemenea.
d) Obligațiile nudului proprietar
În general, nudul proprietar are o obligație generală negativă de a nu tulbura exercitarea dreptului de uzufruct. În acest sens, art. 539 alin. 1 Cod civil precizează că „Proprietarul nu poate prin faptul său nici cu orice chip vătăma drepturile uzufructuarului”.
Un aspect special îl prezintă reglementarea atât din Codul civil (art. 545, fraza a II-a, teza I), cât și, corespunzător, în noul Cod civil (art. 729 alin. 2), potrivit căruia „Reparațiile mari rămân în sarcina proprietarului”, reglementare care a fost interpretată ca fiind o facultate a nudului proprietar, fără a-i crea însă o obligație.
4.2.4. Stingerea uzufructului
Modurile de stingere a uzufructului, prevăzute în art. 557- 564 C.civ. și în art. 746-748 N.C.civ. sunt în număr de șapte, și anume:
– moartea sau, după caz, încetarea existenței juridice a uzufructuarului;
– expirarea termenului pentru care a fost constituit uzufructul;
– consolidarea (când una și aceeași persoană dobândește atât calitatea de proprietar cât și pe aceea de uzufructuar);
– neuzul timp de 10 de ani, iar în cazul creanțelor, 2 ani;
– pieirea totală a lucrului supus uzufructului;
– abuzul de folosință;
– renunțarea uzufructuarului.
Desigur, în afară de aceste moduri specifice de stingere a uzufructului, mai există și alte moduri, nespecifice, cum ar fi, de pildă, desființarea cu caracter retroactiv a titlului de proprietate ori desființarea pe orice cale a actului juridic prin care s-a constituit uzufructul.
4.3. Dreptul de uz și dreptul de abitație
Aceste două dezmembrăminte ale dreptului de proprietate se deosebesc de uzufruct deoarece, pe lângă faptul că ele nu sunt cesibile, este interzisă și cesiunea emolumentului (art. 565-574 C.civ. și art. 749-754 N.C.civ.). Titularul dezmembrământului respectiv nu își poate exercita dreptul decât pentru nevoile lui și
ale familiei sale.
Diferența dintre dreptul de uz și dreptul de abitație rezultă din obiectul acestor dezmembrăminte. Astfel, dreptul de abitație se constituie asupra unei locuințe, iar dreptul de uz asupra unor bunuri mobile sau imobile, cu excepția locuinței.
Ca manifestări particulare ale dreptului de uzufruct, dreptul de uz și dreptul de abitație se supun, cât privește constituirea, exercitarea și stingerea lor, regulilor din materia uzufructului.
4.4.Dreptul de servitute (servituțile)
Față de soluția aleasă de noul Cod civil, potrivit căreia servitutea este sarcina care grevează un imobil pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar și că aceasta se poate constitui numai pe temeiul unui act juridic ori prin uzucapiune,
se pune problema în raport cu „fostele servituți naturale sau legale” (în prezent reglementate ca limite legale ale dreptului de proprietate) dacă nu este vorba doar de delimitări doctrinare. Astfel, unii autori consideră că acestea pot fi privite ca servituți „în sens larg”, cum ar fi, de pildă, curgerea apelor, dreptul de trecere și, poate, chiar obligațiile de protecție a mediului și „servituțile în sens restrâns”, ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, așa cum rezultă din art. 576 C.civ. și art. 755 alin. 1 N.C.civ.
De regulă, servitutea presupune două imobile aparținând unor proprietari diferiți, dintre care unul (dintre imobile) este fondul dominant, iar cel care „suportă servitutea” este fondul aservit. Pot fi însă și situații în care servituțile să aibă caracter reciproc.
În art. 755 alin. 2 N.C.civ. se menționează că fondul dominant poate, prin constituirea servituții, să-și sporească utilitatea economică sau confortul. Dacă avem în vedere opinia doctrinară cu privire la servitutea în sens larg și servitutea în sens restrâns, în
primul caz titularul fondului dominant are un drept corelativ restrângerii exercitării dreptului de proprietate a fondului aservit.
Acest drept potestativ nu este un drept real. De altfel, el nu se regăsește în enumerarea drepturilor reale de la art. 551 N.C.civ., ce are în vedere zece drepturi reale pe care le denumește, precum și alte drepturi cărora legea le recunoaște acest caracter.
Cea de a doua categorie, servituțile în sens restrâns, adevărate dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, oferă posibilitatea titularului dreptului de a exercita chiar unele prerogative ale dreptului de proprietate ale titularului fondului aservit, prerogative ce constituie conținutul juridic al acestui drept. Așadar, numai dreptul de servitute în sens restrâns este un drept real prevăzut în mod expres de art. 551 pct. 6 N.C.civ.
Acest drept real poate fi apărat prin acțiunea confesorie de servitute.
4.4.1. Constituirea servituții, în general, îmbracă forma contractuală, proprietarii fondurilor vecine putând să stabilească:
– servituți care permit titularului fondului dominant să-și lărgească sfera de exercitare a dreptului său cu limitarea corespunzătoare a titularului fondului aservit. De exemplu, prin convenție, proprietarul fondului dominant poate avea dreptul de a planta la o distanță mai mică decât cea prevăzută de lege sau să deschidă o
fereastră de vedere în alte condiții decât cele prevăzute de lege;
– servituți care permit titularului fondului dominant să exercite parțial unele prerogative ale dreptului de proprietate asupra fondului aservit, de pildă, să-și construiască streașina astfel încât apele fluviale să se scurgă pe terenul vecinului, sau un drept de trecere exclusiv în favoarea fondului dominant.
4.4.2. Conținutul juridic al dreptului de servitute este variabil, în funcție de actul de constituire, acesta putând să aibă în vedere și o utilitate viitoare a fondului dominant (art. 758 N.C.civ.).
Servituțile pot fi clasificate după cum urmează:
– servituți aparente și servituți neaparente, după cum ele sunt determinate printr-un semn vizibil (o ușă, o fereastră etc.) sau nu (servitutea de a nu construi peste o anumită înălțime);
– servituți continue și servituți necontinue, în funcție de modul de exercitare, care poate fi continuu, fără fapta omului (servitutea de vedere), sau necontinuu, unde este necesar faptul actual al omului (servitutea de trecere);
– servituți pozitive și servituți negative, cele pozitive implicând exercitarea parțială a unor prerogative ale dreptului de proprietate asupra fondului aservit, iar servituțile negative fiind acelea potrivit cărora proprietarul fondului aservit este obligat să se abțină de la exercitarea unora dintre prerogativele dreptului său de proprietate (de exemplu, servitutea de a nu construi).
Regulile privind exercitarea și conservarea servituții sunt determinate, în principal, de faptul că aceasta este constituită, de regulă, prin act juridic, așadar, prin contract. Aplicându-se principiul libertății contractuale, pe cale de consecință, ne aflăm în situația constituirii și stabilirii libere a servituților (art. 620 C.civ.și, implicit, art. 756 din N.C.civ.).
Contractul prin care se constituie servituțile poate fi cu titlu oneros sau cu titlul gratuit. Considerăm, de asemenea, că forma trebuie să fie autentică, având în vedere că este vorba de un dezmembrământ al dreptului de proprietate ce poate să poarte și asupra terenurilor.
Cât privește dobândirea servituții prin uzucapiune, ceea ce nu reprezintă regula generală, aceasta poate fi numai cea de 30 de ani prevăzută de Codul civil sau de 10 ani în condițiile noului Cod civil. În acest caz, servitutea se dobândește prin posesie ca
stare de fapt, dar nu asupra bunurilor altuia, ci a exercitării servituții, în fapt, asupra bunului altuia.
Obligațiile în sarcina proprietarului fondului aservit sunt, în principal, cele care privesc respectarea obligațiilor asumate pentru asigurarea uzului și utilității fondului dominant precum și notarea în cartea funciară, iar obligația se transmite, pe această cale, dobânditorilor subsecvenți ai fondului aservit.
Cât privește abținerea proprietarului fondului aservit de a împiedica exercitarea servituții, aceasta nu-l poate împiedica pe proprietarul fondului aservit de a schimba locul prin care se exercită servitutea, în măsura în care exercitarea servituții rămâne la fel de comodă pentru proprietarul fondului dominant.
4.4.3. Drepturile și obligațiile proprietarului fondului dominant, sunt:
– dreptul de a lua toate măsurile și de a face pe cheltuiala sa toate lucrările pentru a exercita și a conserva servitutea;
– obligația de a nu agrava situația fondului aservit și de a nu cauza prejudicii prin exercitarea servituții.
4.4.4. Stingerea servituților poate să fie determinată pe cale principală prin radierea acestora din cartea funciară (art.770 N.C.civ.), prin neuz timp de 10 ani (art. 771 N.C.civ.) ori răscumpărarea servituții de trecere de către proprietarul fondului
aservit (art. 772 N.C.civ.).
Cap. V. MODURI DE DOBÂNDIRE A DREPTURILOR REALE
SECȚIUNEA I
Considerații generale și clasificare
§1. Considerații generale. Dreptul de proprietate, dar și alte drepturi reale se pot dobândi prin diferite mijloace juridice care pot fi acte sau fapte juridice. Vechiul Cod civil, în art.644-645 din Cartea a III-a – Despre diferite moduri prin care se dobândește proprietatea, a enumerat modurile de dobândire a dreptului de proprietate:
– prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradiție, prin accesiune sau încorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune. Această enumerare a fost criticată în literatura de specialitate ca fiind incompletă și inexactă. Ea este incompletă, nefiind menționate unele moduri de dobândire a dreptului de proprietate, precum hotărârea judecătorească, posesia de bună-credință a bunurilor mobile, dobândirea în proprietate a fructelor de posesorul de bună-credință. Această clasificare este și inexactă, deoarece face distincție între succesiune și legate, deși succesiunea desemnează atât succesiunea legală cât și testamentară și deci, legatul este inclus în succesiune. Pe de altă parte, nu se face distincție între proprietatea publică și privată, iar în privința proprietății publice unele moduri de dobândire nu pot opera împotriva acestei proprietăți. De asemenea, unele moduri de dobândire enumerate, deși se referă doar la dreptul de proprietate, se aplică și dezmembrămintelor dreptului de proprietate privată.
Noul Cod civil răspunde în parte criticilor formulate, iar în art.557 C. civ. enumeră modurile de dobândire a proprietății: „dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăși.
În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ.
Prin lege se pot reglementa și alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate”.
În acest capitol, urmează să tratăm ceea ce ne interesează în mod deosebit și anume uzucapiunea. Celelalte moduri de dobândire a proprietății sunt tratate în cadrul proprietății publice, în materia persoanei juridice, a moștenirii sau în materia obligațiilor.
§2. Clasificare. Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale pot fi clasificate în privința modului de dobândire potrivit mai multor criterii:
a) după întinderea dobândirii, pot fi moduri de dobândire universale sau cu titlu universal, când se dobândește o întreagă universalitate sau o fracțiune din aceasta (succesiunea legală și testamentară) și cu titlu particular, când se dobândește proprietatea unui bun singular (contractul, legatul cu titlu particular);
b) după caracterul transmisiunii, sunt moduri de dobândire cu titlu oneros prin plata unui echivalent (contractul cu titlu oneros) și cu titlu gratuit, fără această plată prin echivalent (donația, uzucapiunea).
c) după momentul în care operează transmisiunea, sunt moduri de dobândire între vii (contractul) și moduri de dobândire pentru cauză de moarte (succesiunea legală și testamentară).
d) după situația juridică a bunului în momentul dobândirii, sunt moduri de dobândire originare și moduri de dobândire derivate. Modurile de dobândire originare nu implică o transmisiune juridică a acestui drept de la o persoană la alta, dreptul născându-se direct din patrimoniul titularului, precum uzucapiunea, ocupațiunea. Modurile de dobândire derivate implică un transfer al dreptului de proprietate de la o persoană la alta, precum convenția, succesiunea.
SECȚIUNEA A II-A
Uzucapiunea
§1. Noțiune. Uzucapiunea sau prescripția achizitivă „este un mod de dobândire a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale prin posesia exercitată în termenul și condițiile prevăzute de lege”.
Din această definiție rezultă cel mai important efect al posesiei, atunci când aceasta se prelungește în timp, uzucapiunea reprezentând în același timp și o sancțiune a pasivității adevăratului proprietar față de bunul său.
Pe lângă funcția sa achizitivă, uzucapiunea în materie de proprietate imobiliară are și o funcție probatorie, înlăturând regula impusă de „ probatio diabolica”.
§2. Domeniul de aplicare. Prin uzucapiune sunt dobândite drepturile reale principale, adică drepturile de proprietate și dezmembrămintele sale, uzufructul, uzul, abitația, superficia și servituțile potrivit art.930 C. civ.
În privința servituților potrivit art.763 C. civ., prin uzucapiunea tabulară poate fi dobândită orice servitute, iar prin uzucapiunea extratabulară pot fi dobândite numai servituții pozitive.
De asemenea, potrivit art.928 C. civ. posesorul poate dobândi pe lângă proprietatea asupra bunului și proprietatea asupra fructelor produse de acesta.
În temeiul uzucapiunii pot fi dobândite bunuri imobile, dar și bunuri mobile, acestea din urmă primind o consacrare expresă în art. . civ.
Pot fi dobândite prin uzucapiune numai drepturile reale principale care au ca obiect bunuri susceptibile de posesie, adică bunuri corporale individual determinate și care sunt în circuitul civil. Nu pot fi dobândite prin uzucapiune bunurile comune, bunuri de gen sau universalități.
De asemenea, potrivit art. . civ. nu pot fi uzucapate bunurile care, înainte sau după intrarea în posesie, au fost declarate prin lege inalienabile.
De aici rezultă că dreptul de proprietate publică și drepturile reale constituite pe temeiul acestora nu pot fi dobândite prin uzucapiune.
Potrivit art.136 al.4 din Constituție, bunurile proprietate publică sunt inalienabile în același sens fiind și dispozițiile art.11 al.1 din Legea nr.213/1998 sau art.5 al.2 din Legea nr.18/1991.
Pot fi dobândite prin uzucapiune și drepturile de proprietate privată în care titular este statul sau o comunitate locală.
Potrivit art.5 al.2 din Legea nr.213/1998 „dreptul de proprietate al statului sau al unităților administrativ teritoriale asupra bunurilor din domeniu privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel.” Nu pot fi dobândite prin uzucapiune dreptul real de folosință gratuită și dreptul de accesiune constituite pe temeiul dreptului de proprietate privată aparținând statului sau unităților administrativ-teritoriale, nașterea lor fiind supusă regimului de drept public.
§3. Posesia fundament al uzucapiunii.
Așa cum am văzut, cel mai important efect al posesiei când aceasta se prelungește în timp este uzucapiunea. Deci, pentru a dobândi un drept de proprietate prin uzucapiune este necesară existența unei posesii.
Potrivit art.922 al.1 C. civ., în afara situaților prevăzute de lege, nu poate produce efecte juridice decât posesia utilă, iar potrivit art.932 al.2 C. civ., viciile posesiei suspendă cursul uzucapiunii.
Simpla detenție precară a bunului nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, cazurile în care stăpânirea unui bun de către un detentor precar nu constituie posesie sunt enunțate în art.918 C. civ.
§4.Clasificarea uzucapiunii. Noul Cod civil reglementează uzucapiunea în art. 928-. civ. si art.939 C. civ. Din aceste reglementări rezultă că pot face obiect al dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune atât bunurile imobile cât și cele mobile și deci, uzucapiunea poate fi mobiliară și imobiliară.
La rândul ei, uzucapiunea imobiliară reglementată potrivit art.930-. civ. poate fi extratabulară și tabulară.
Potrivit art.82 din Legea nr.71/2011, dispozițiile art.930-. civ. referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată, sunt aplicabile dispozițiile referitoare la uzucapiune, în vigoare la data începerii posesiei. În cazul imobilelor pentru care, la data începerii posesiei, nu erau deschise cărți funciare, rămân aplicabile dispozițiile în materie de uzucapiune din Codul civil din anul 1864.
Uzucapiunea în regimul de carte funciară a avut o aplicație excepțională în condițiile art.27 și 28 din Decretul-Lege nr.115/1938, care a cunoscut două forme, uzucapiunea extratabulară și uzucapiunea tabulară. Astfel, potrivit art.27 din Decretul-Lege nr.115/1938, în cazul în care s-au înscris, fără cauză legitimă, drepturi reale care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credință, potrivit legii timp de 10 ani.
Potrivit art.28 din Decretul-Lege nr.115/1938, cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiile legii timp de 20 de ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.
De asemenea, putea cere înscrierea dreptului său cel ce a posedat un bun nemișcător, în condițiile legii, timp de 20 de ani, socotit de la data înscrierii în cartea funciară a declarației de renunțare la proprietate.
Și în aceste cazuri, pentru a putea uzucapa, posesia trebuia să întrunească aceleași condiții cu cele ale uzucapiunii de drept comun, prevăzute în Vechiul Cod civil, potrivit art.1847 și următoarele Cod civil, iar potrivit art.29 din Decretul-Lege nr.115/1938: „regulile privitoare la prescripțiune se vor aplica prin asemănare la socotirea termenului de uzucapiune, precum și la întreruperea și suspendarea ei.
Ulterior, regimul de carte funciară instituit prin Legea nr.7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare nu a mai consacrat cazurile speciale de uzucapiune prevăzute de Decretul-Lege nr.115/1938, aplicându-se dispozițiile de drept comun reglementate de Vechiul Cod civil, care urmează să fie expuse într-o secțiune separată.
§5. Uzucapiunea imobiliară extratabulară.
Uzucapiunea imobiliară extratabulară este reglementată în art.930 C. civ., potrivit căruia, dreptul de proprietate asupra unui imobil și dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani, dacă:
– proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, și-a încetat existența;
– a fost înscrisă în cartea funciară declarația de renunțare la proprietate;
– imobilul nu era înscris în nicio carte funciară.
Din aceste dispoziții rezultă că dreptul de proprietate asupra unui imobil poate fi dobândit prin uzucapiunea extratabulară în cele trei cazuri enumerate mai sus.
a. Condițiile uzucapiunii extratabulare. Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune extratabulară trebuie îndeplinite mai multe condiții. Existența acestor condiții rezultă atât din dispozițiile legale care reglementează uzucapiunea în general, și uzucapiunea imobiliară extratabulară în special, dar și din dispozițiile generale care reglementează posesia. Aceste condiții sunt următoarele:
1) Cele prevăzute de art.930 al.1 C. civ.:
– proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, și-a încetat existența;
– a fost înscrisă în cartea funciară declarația de renunțare la proprietate;
– imobilul nu era înscris în nicio carte funciară.
Cu privire la decesul și încetarea existenței proprietarului înscris în cartea funciară, dispozițiile art.930 C. civ. au în vederea atât proprietari persoane fizice, cât și persoanele juridice.
2) uzucapatul și-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terță persoană să-și fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune.
3) posesia să fie utilă. Această condiție rezultă din dispozițiile art.922 C. civ., potrivit cărora numai o posesie utilă produce efecte. Nu suntem în prezența unei posesii utile când aceasta este viciată.
4) posesia să dureze 10 ani. Această condiție rezultă din dispozițiile art.930 al.1 C. civ. Termenul de 10 ani potrivit art.932 al.1 C. civ. nu începe să curgă în cazurile prevăzute la art.930 al.1 lit. a si b, înainte de data decesului persoanei fizice sau, după caz, a încetării existenței persoanei juridice proprietare sau înainte de data înscrierii declarației de renunțare la proprietate, chiar dacă intrarea în posesie s-a produs la o dată anterioară.
În cazul prevăzut la art.930 al.1 lit. c, termenul de 10 ani începe să curgă în momentul în care uzucapatul a intrat în posesia imobilului.
5) uzucapatul să ceară înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, iar această cerere să fie admisă. De aici rezultă că, pe lângă existența celorlalte condiții, inclusiv a termenului de 10 ani, pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este necesar ca acest drept să fie înscris în cartea funciară. Aceste condiții rezultă din coroborarea dispozițiilor art.930 C. civ. cu dispozițiile art. 885 al.1 si . civ., care reglementează dobândirea și stingerea drepturilor reale asupra imobilelor.
Manifestarea de voința a uzucapatului trebuie să îmbrace forma declarației de înscriere a uzucapiunii in cartea funciară, momentul dobândirii dreptului de proprietate fiind momentul înregistrării acestei cereri. În acest sens sunt și dispozițiile art.890 al.1 C. civ cu privire la data producerii efectelor înscrierii, potrivit cărora înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele la data înregistrării cererilor.
b. Efectele uzucapiunii imobiliare extratabulare. Uzucapiunea imobiliară extratabulară produce atât un efect achizitiv, cât și un efect extinctiv. Efectul extinctiv rezultă din dispozițiile art.934 C. civ. potrivit cărora dispozițiile privind uzucapiunea se completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la prescripția extinctivă.
Efectul achizitiv se produce în persoana uzucapatului care devine proprietar asupra bunului uzucapat.
Efectul extinctiv se produce în cazul persoanei fizice decedate, moștenitorilor acesteia, iar în cazul persoanei juridice a cărei existență a încetat în modurile prevăzute de art.244 C. civ., succesorului acesteia.
În cazul bunurilor abandonate sau la care s-a renunțat prin declarația autentică potrivit art.562 al.2 C. civ. acestea intră în domeniu privat al comunei, orașului sau municipiului.
În momentul împlinirii termenului uzucapiunii, în persoana uzucapatului se naște un drept potestativ de opțiune care este un act juridic unilateral ce îmbracă forma cererii de înscriere a uzucapiunii în cartea funciară.
În cazul desfășurării unui proces, această cerere poate fi făcută potrivit art.2513 C. civ. numai în primă instanță, prin întâmpinare, sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Trebuie avute în vedere și dispozițiile art.2512 C. civ. potrivit cărora prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentat, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință.
§6. Uzucapiunea imobiliară tabulară.
a. Reglementare. Potrivit art.931 al.1 C. civ., drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-credință a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată.
Din aceste dispoziții legale rezultă că uzucapiunea tabulară se aplică dreptului de proprietate și celorlalte drepturi reale principale înscrise în cartea funciară, fără cauză legitimă.
Prin sintagma „ fără cauză legitimă „ se desemnează, de regulă, un titlu de dobândire a dreptului de proprietate sau a unui drept real principal afectat de o cauză de nulitate absolută și care, în principiu, emană de la adevăratul proprietar.
b. Condițiile uzucapiunii imobiliare tabulare. Pentru dobândirea dreptului de proprietate sau a altui drept real principal asupra unui imobil prin uzucapiunea tabulară, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
1) titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real a dobândit acest drept fără cauză legitimă, adică afectat de o nulitate absolută, deci în baza unui titlu nevalabil.
2) dreptul la care se referă titlul să fie înscris în cartea funciară.
3) titularul dreptului să fie de bună-credință.
Potrivit art.931 al.2 C. civ.: „ este suficient ca buna-credință a titularului dreptului înscris în cartea funciară să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere și în momentul intrării în posesie.”
4) posesia să fie neviciată, adică utilă;
5) titularul dreptului să posede imobilul timp de 5 ani de la înscrierea în cartea funciară.
c. Efectele uzucapiunii imobiliare tabulare.
Spre deosebire de uzucapiunea imobiliară extratabulară care avea un efect achizitiv și extinctiv, în cazul uzucapiunii imobiliare tabulare, aceste două efecte nu se mai produc. În cazul uzucapiunii imobilelor tabulare temeiul dobândirii dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale îl constituie chiar titlul care a fost înscris fără cauza legitimă în cartea funciară.
Momentul dobândirii dreptului este momentul înregistrării cererii de înscriere a acestui drept.
§7. Reglementări comune uzucapiunii imobiliare.
Indiferent că vorbim de uzucapiunea imobiliară tabulară sau extratabulară, dispozițiile Codului civil conțin reglementări comune aplicabile acestora.
a) Efectul suspensiv al viciilor posesiei.
Indiferent că ne aflăm în prezența unei uzucapiuni imobiliare extratabulare sau tabulare una din condițiile cerute pentru a se putea uzucapa este aceea ca posesia să fie utilă, adică neviciată. Vicierea posesiei nu duce întotdeauna la imposibilitatea dobândirii drepturilor reale prin uzucapiune, deoarece potrivit art.932 al.2 C. civ. viciile posesiei suspendă cursul uzucapiunii. Deci viciile posesiei au un caracter suspensiv cu privire la cursul prescripției achizitive.
Dispozițiile enunțate mai sus cu privire la conținutul suspensiv al viciilor posesiei este în concordanță și cu cele conținute în art. . civ., potrivit cărora posesia viciată devine utilă îndată ce viciul încetează. Conținutul suspensiv al viciilor posesiei nu înlătură timpul scurs anterior apariției viciului posesiei, care poate fi unit cu timpul scurs după încetarea acestui viciu.
b) Joncțiunea posesiilor. Potrivit art. . civ., fiecare posesor este considerat că începe în persoana sa o nouă posesie, indiferent dacă bunul a fost transmis cu titlu universal sau particular, iar posesorul actual poate să unească posesia sa cu a autorului său, atunci când invocă împlinirea termenului pentru uzucapiune, potrivit art.933 al.2 C. civ.
c) Cursul prescripției achizitive. Potrivit art.934 C. civ., dispozițiile prezentei secțiuni se completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la prescripția extinctivă.
De aici rezultă că regulile prescripției extinctive cu privire la modul de calcul al termenului, întrerupere, suspendare, împlinire, vor fi aplicabile cursului prescripției achizitive.
§8. Uzucapiunea mobiliară
a. Definiție. Potrivit art.939 C. civ.: „acela care posedă bunul altuia timp de 10 ani, în alte condiții decât cele prevăzute în prezenta secțiune, poate dobândi dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii”. Din coroborarea acestor dispoziții cuprinse în art.939 C. civ. cu cele din art. 937 și . civ. rezultă că ori de câte ori proprietatea mobiliară nu poate fi dobândită prin posesia de bună-credință a unui bun mobil, proprietatea mobiliară poate fi dobândită prin prescripția achizitivă de 10 ani.
b. Regimul juridic al uzucapiunii mobiliare. Acesta este dat de dispozițiile art.939 C. civ. care fac trimitere la art.932 al.2 C. civ., art.933 C. civ. si art. . civ.
Din dispozițiile art.932 al.2 C. civ., la care se face trimitere, rezultă efectul suspensiv al viciilor posesiei în cazul uzucapiunii imobiliare, iar art.933 C. civ. și art.934 C. civ. se referă la joncțiunea posesiilor și la faptul că regulile prescripției extinctive se aplică și prescripției achizitive. Din aceste dispoziții rezultă că aspectele redate cu privire la uzucapiunea imobiliară, la care face trimitere art.939 C. civ., trebuie avute în vedere și la regimul juridic al uzucapiunii mobiliare.
SECȚIUNEA A III-A
Reglementarea uzucapiunii în Vechiul Cod civil.
§1. Reglementare. Uzucapiunea este reglementată în Vechiul Cod civil în Cartea a III-a, Titlul XX – „Despre prescripție”, care se completează cu unele prevederi din decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă și ale Decretului Lege nr.115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, aplicabil provinciilor supuse regimului de publicitate imobiliară prin vechile cărți funciare.
§2. Domeniul de aplicare. Prin uzucapiune se poate dobândi atât dreptul de proprietate cât și dezmembrămintele sale, precum uzufructul, uzul, abitația, superficia, servituțile continue și aparente. Nu pot face obiectul uzucapiunii acele bunuri care, potrivit Constituției sau legilor speciale, sunt inalienabile și imprescriptibile, precum bunurile proprietate publică.
Codul civil în art.1844 prevede:„nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”.
În sistemul Vechiului Cod civil, uzucapiunea este de două feluri: uzucapiunea de 30 de ani și uzucapiunea de la 10 la 20 de ani.
§3. Uzucapiunea de 30 de ani. Uzucapiunea de 30 de ani este reglementată în art.1890 Cod civil, ea fiind cunoscută și sub denumirea de uzucapiunea lungă. Pentru ca un drept de proprietate sau un alt drept real să poată fi dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani, sunt necesare îndeplinirea a două condiții:
– posesia să fie utilă, adică să nu fie afectată de viciile posesiei;
– posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani.
Din dispozițiile art.1890 Cod civil rezultă că cele două condiții enumerate mai sus sunt necesare și suficiente pentru ca o persoană să poată uzucapa, aceasta nefiind obligată să prezinte vreun titlu, putând fi de bună sau de rea credință.
Uzucapiunea nu operează de drept la împlinirea termenului de 30 de ani, fiind necesar ca acela în favoarea căruia a curs prescripția să-și manifeste voința de a dobândi dreptul de proprietate sau alt drept real asupra bunului pe care l-a posedat, manifestare de voință ce poate fi făcută potrivit art.1843 C. civ. de uzucapant, de creditorii săi chirografari sau de orice altă persoană interesată.
Această manifestare de voință își are fundamentul în dispozițiile art.1841 C. civ. și, plecându-se de la aceste dispoziții, în literatura de specialitate s-a arătat că uzucapiunea are o structură complexă care reunește faptul juridic al posesiei în sens restrâns și un act juridic unilateral prin care se exercită un drept de opțiune, ca drept potestativ.
§4. Uzucapiunea de la 10 la 20 de ani. Această uzucapiune mai este denumită și uzucapiunea scurtă și este reglementată în art.1895-. civ. Potrivit art.1895 C. civ.: „cel ce câștigă cu bună-credință și printr-o justă cauză un nemișcător determinat, va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, dacă adevăratul proprietar locuiește în circumscripția tribunalului județean unde se află nemișcătorul și prin douăzeci de ani, dacă locuiește afară din acea circumscripție”.
Din aceste dispoziții rezultă că uzucapiunea scurtă trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
posesia să se întemeieze pe o justă cauză (just titlu);
posesia să fie de bună-credință;
posesia să fie exercitată neîntrerupt de la 10 la 20 de ani, potrivit distincțiilor prevăzute de lege.
Ca și în cazul uzucapiunii lungi și în cazul acestei uzucapiuni este necesară manifestarea de voință a celui interesat de a dobândi un drept de proprietate sau un drept real asupra bunului pe care l-a posedat.
a. Posesia trebuie să se întemeieze pe un just titlu. Acesta mai este numit și justa cauză și este definit în art.1897 C. civ., „justa cauză este orice titlu translativ de proprietate, precum vinderea, schimbul, etc.”
De aici rezultă că justul titlu sau justa cauză poate fi orice act translativ de proprietate, care din diverse motive nu poate transfera dreptul de proprietate sau un alt drept real și care să provină de la o altă persoană decât adevăratul proprietar.
Justul titlu trebuie să fie un act care are o existență reală, neputând servi ca fundament pentru prescripția scurtă un titlu putativ care există numai în imaginația posesorului.
Pornindu-se de la aceste condiții, doctrina și practica judiciară au considerat că justul titlu este un titlu translativ de proprietate, în acest sens fiind tranzacția, care este asimilată actului translativ și hotărârea judecătorească de adjudecare a unui bun sau cea prin care se constată o convenție translativă de drepturi.
Nu poate constitui just titlu convențiile de locațiune, depozit, comodat, convențiile de împărțeală care au caracter declarativ de drepturi sau certificatul de moștenitor care nu constituie titlu de proprietate și confirmă doar calitatea de moștenitor și întinderea drepturilor succesorale, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.
Potrivit art.1897 C. civ. titlul nul, adică cel afectat de o cauză de nulitate absolută, nu poate servi drept temei al uzucapiunii scurte.
b. posesia trebuie să fie de bună-credință. Potrivit art.1898 C. civ.: „buna-credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”.
De aici rezultă că buna-credință este credința posesorului că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar, neavând dubii asupra calității acestuia.
Buna-credință trebuie să existe în momentul dobândirii posesiei bunului imobil, potrivit art.1898 al.2 C. civ. și se prezumă potrivit art.1899 C. civ.
c. posesia trebuie să se exercite în timpul prevăzut de lege. Pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă, posesia ca durată în timp are două limite: de 10 ani și de la 10 la 20 de ani.
Atunci când proprietarul locuiește într-o localitate aflată în raza aceluiași tribunal județean, unde se află imobilul, durata posesiei trebuie să fie de 10 ani.
Dacă adevăratul proprietar locuiește într-un județ diferit de cel al situării imobilului, posesia trebuie să fie de 20 de ani. Atunci când proprietarul a locuit în diferite perioade de timp atât în circumscripția tribunalului județean în care se află situat imobilul, dar și în afara acestei circumscripții, timpul necesar pentru invocarea uzucapiunii scurte se calculează potrivit art.1896 C. civ.
Potrivit acestor dispoziții, la numărul anilor cât proprietarul a locuit în circumscripția aceluiași tribunal județean în care se află situat imobilul, se adaugă un număr dublu de ani cât a locuit în raza altui tribunal, dublându-se astfel numărul anilor rămași până la împlinirea termenului de 10 ani, de aceea legea vorbește de uzucapiunea de 10 până la 20 de ani.
Exemplul clasic în acest sens este acela în care adevăratul proprietar a locuit 6 ani în circumscripția teritorială a Tribunalului Dolj și 4 ani în cea a Tribunalului Olt, urmând ca cei 4 ani locuiți pe raza altui tribunal să se dubleze și să se adauge la cei 6 ani locuiți în Dolj, astfel încât termenul necesar pentru prescripție este de 14 ani.
§5. Începutul și sfârșitul termenului uzucapiunii. Regulile privind calculul uzucapiunii, indiferent că vorbim de uzucapiunea scurtă sau lungă, le regăsim în dispozițiile art.1886-. civ.
Termenul de prescripție se calculează pe zile și nu pe ore, ziua având 24 de ore și începe la miezul nopții și se sfârșește la miezul nopții următoare, iar ziua în care începe prescripția nu se ia în calcul, prescripția socotindu-se încheiată la împlinirea ultimei zile a termenului.
§6. Întreruperea prescripției achizitive. Întreruperea prescripției achizitive are ca efect înlăturarea efectelor posesiei anterioare întreruperii, având în vedere că, printre condițiile cerute de lege pentru a uzucapa, este enumerată și condiția prevăzută de art.1847 C. civ., aceea ca posesia să fie neîntreruptă.
Este deci necesar pentru a uzucapa ca o nouă prescripție integrală să curgă pentru a putea dobândi un drept real.
Potrivit art.1863 C. civ., întreruperea prescripției este de două feluri: civilă și natural.
a) întreruperea naturală a prescripției are loc în următoarele cazuri, potrivit art.1864 C. civ.:
– când posesorul este și rămâne lipsit mai mult de un an de posesia bunului, indiferent de autorul deposedării;
– când lucrul cu privire la care se exercită posesia este declarat, potrivit legii, imprescriptibil.
b) întreruperea civilă a prescripției. În această privință, cazurile de întrerupere a prescripției achizitive sunt considerate comune cu cele aplicabile prescripției extinctive.
În acest sens, prescripția se întrerupe:
– prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția;
– prin cererea de chemare în judecată ori prin arbitrare, chiar dacă aceasta a fost introdusă la o instanță sau la un organ arbitral necompetent;
– printr-un act începător de executare.
§7. Suspendarea prescripției achizitive.
Prin suspendarea prescripției achizitive, spre deosebire de întrerupere, nu se înlătură timpul scurs anterior cauzei de suspendare, astfel că, după încetarea suspendării, prescripția își reia cursul socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare.
În doctrină, s-a socotit că dispozițiile art.1874, . civ. au fost modificate în privința cauzelor de suspendare prin dispozițiile art.13 și 14 din Decretul nr.167/1958.
Aceste cauze de suspendare sunt următoarele:
– cât timp cel împotriva căruia curge prescripția este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere;
– cât timp cel care se pretinde proprietar ori cel care invocă uzucapiunea se află în rândurile forțelor armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de război;
– între părinți sau tutore și cei care se află sub ocrotirea lor, între curator și acei pe care îi reprezintă, precum și între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătorești, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripția nu curge cât timp socotelile nu au fost date și aprobate;
– prescripția nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exercițiu, cât timp nu are reprezentant legal și nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviințeze actele;
– prescripția nu curge între soți în timpul căsătoriei.
§8. Joncțiunea posesiilor. Potrivit art.1860 C. civ.: „orice posesor are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său”. Din aceste dispoziții rezultă posibilitatea joncțiunii posesiilor, adică unirea posesiei uzucapantului, adică a posesorului actual cu posesia exercitată de autorul său pentru a putea dobândi în final dreptul de proprietate prin uzucapiune. Prin autor, se înțelege persoana care i-a transmis posesia bunului, fără să fie proprietarul acestui bun.
Pentru a invoca joncțiunea posesiilor sunt necesare îndeplinirea mai multor condiții:
– să fie vorba de o posesie și nu de o detenție precară;
– posesorul actual să fi dobândit bunul în temeiul unui raport juridic cu autorul de la care urmează să-și primească propria posesie și nu pe căi de fapt;
Posesorul actual va trebui să continue posesia cu toate viciile sau calitățile sale, în acest caz, în literatura juridică, au fost puse în evidență următoarele consecințe:
– dacă posesia uzucapantului este de aceeași natură cu cea a autorului său, ambele fiind de bună sau de rea credință, întotdeauna va fi în avantajul posesorului actual să invoce joncțiunea posesiilor;
– atunci când uzucapantul este de rea-credință, iar autorul său posesor de bună-credință, cu just titlu, timpul în care cei doi au posedat va putea fi unit pentru ca posesorul actual să uzucapeze, dar el nu se va putea prevala decât de uzucapiunea de 30 de ani;
– în situațiile în care dobânditorul este posesor de bună-credință și are just titlu, iar autorul a fost posesor de rea-credință, dobânditorul va putea opta pentru una din cele două atitudini:
– să înceapă o nouă prescripție de 10-20 de ani, fără a putea beneficia de durata posesiei autorului său;
– să continue posesia autorului său, dobândind dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, soluție ce poate fi adoptată dacă timpul care a mai rămas până la împlinirea termenului de 30 ani este mai mic de 10 ani.
§9. Efectele uzucapiunii. Ca și în cazul Noul Cod civil, curgerea timpului măsoară durata posesiei care este necesară pentru dobândirea dreptului de proprietate, dar, în același timp, măsoară și durata pasivității titularului dreptului și care este necesară pentru stingerea dreptului material la acțiune.
De aici rezultă că odată împlinită prescripția, ea produce retroactiv efecte, în sensul că uzucapantul este considerat proprietar din prima zi a posesiei sale.
Posesorul poate invoca, pe cale de acțiune sau prin excepție, dobândirea proprietății prin uzucapiune, aceasta putând fi invocată și de creditorii posesorului pe calea acțiunii oblice, fără a putea fi invocată de instanță din oficiu, potrivit art.1841 C. civ.
După împlinirea prescripției, potrivit art.1838 C. civ., uzucapantul poate renunța expres sau tacit la efectele uzucapiunii, dar, potrivit art.1843 C. civ., renunțarea la uzucapiune nu este opozabilă terților.
În cazul în care renunțarea este făcută în frauda drepturilor creditorilor uzucapantului, aceasta poate fi revocată pe calea acțiunii pauliene.
CAPITOLUL VI
APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ȘI A DREPTURILOR REALE PRINCIPALE
SECȚIUNEA I
Prezentare generală
§1. Precizări prealabile. Ca orice drept subiectiv, și dreptul de proprietate, indiferent de forma sa publică sau privată, ca și celelalte drepturi reale, sunt apărate prin diverse mijloace juridice care aparțin diverselor raporturi de drept.
În acest sens, amintim excepția de neconstituționalitate, acțiunile în contencios-administrativ, procedurile de urmărire penală, cererile înaintate jurisdicțiilor speciale administrative cu caracter facultativ, procedurile desfășurate în fața autorităților naționale de control și de reglementare în diferite domenii sau procedurile desfășurate în fața instanțelor internaționale, care constituie instrument de garantare și ocrotire a drepturilor reale principale.
Garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate o regăsim în Constituția României. Astfel, potrivit art. 44 al.2, proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal, indiferent de titular, potrivit art. 136 al.2 „proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege…”, iar potrivit art. 136 al. 5 „proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice”. Mijloacele de drept civil care asigură apărarea dreptului de proprietate reprezintă „acele acțiuni prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său și să ajungă la restabilirea lui”. Pentru a beneficia de mijloacele juridice de apărare, dreptul de proprietate și, în general, drepturile reale trebuie dobândite și exercitate cu bună-credință, cu respectarea legii, a ordinii publice și bunelor moravuri.
Principiul bunei-credințe are o consacrare constituțională, ce se regăsește în art. 57 din Constituție.
De asemenea, Codul civil precizează în art.14 al. . civ.: „că orice persoană fizică sau juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”, iar potrivit art.15 C. civ., „nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”, iar art. 563 al.3 C. civ., „dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut”.
Trebuie amintite aici și dispozițiile art. 53 al.1 din Constituție, potrivit cărora, restrângerea exercițiului unor drepturi se poate face numai prin lege, în cazurile limitativ și expres prevăzute, iar potrivit alin.2, restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică și trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului.
§2. Clasificarea mijloacelor juridice civile de apărare a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale. În literatura de specialitate, mijloacele de drept civil care asigură apărarea dreptului de proprietate și a altor drepturi reale au fost clasificate în mijloacele juridice nespecifice și mijloace juridice specifice.
a. Mijloace juridice nespecifice de apărare a dreptului de proprietate. Aceste mijloace, numite și indirecte, apără în mod direct, drepturile de creanță care i-au naștere din raporturile juridice obligaționale și prin aceasta în mod indirect dreptul de proprietate. Intră în această categorie acțiunile în executarea contractelor, în răspunderea contractuală, acțiunile întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză sau acțiuni „ex delictu”, etc.
b. Mijloace juridice specifice de apărare a dreptului de proprietate. Aceste mijloace se întemeiază pe acțiuni în justiție care au la bază dreptul de proprietate sau faptul posesiei. Ele mai sunt numite și acțiuni reale și care sunt, la rândul lor, de două feluri: acțiuni petitorii și acțiuni posesorii.
Acțiunile petitorii sunt acțiunile întemeiate pe un drept real principal și apără acest drept, iar acțiunile posesorii sunt acțiunile întemeiate pe posesia unui bun și apără posesia ca stare de fapt.
Acțiunile posesorii au fost prezentate anterior în capitolul privind posesia, urmând ca în prezentul capitol să prezentăm acțiunile petitorii care servesc la apărarea dreptului de proprietate sau ale altor drepturi reale principale. Acțiunile petitorii care apără dreptul de proprietate și drepturile reale principale sunt: acțiunea în revendicare, acțiunea în grănițuire, acțiunea negatorie și confesorie și acțiunea în prestație tabulară.
SECȚIUNEA A II-A
ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE
§1. Noțiune. Acțiunea în revendicare este mijlocul cel mai energic de apărare a dreptului de proprietate, fiind definită în doctrină ca acea acțiune civilă reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestuia. În mod frecvent, acțiunea în revendicare a fost definită ca acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, definiție care reprezintă o redare sintetică a revendicării, dar care nu este însă cuprinzătoare.
Noul Cod civil, ca și cel vechi, nu definește acțiunea în revendicare, dar prevede în art. 563 al.1 că „proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept”.
§2. Caracterele juridice ale acțiunii în revendicare. Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, petitorie, imprescriptibilă în principiu, sub aspect extinctiv.
a. Acțiunea în revendicare este o acțiune reală. Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, deoarece se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate, ca drept real, asupra unui bun, însoțind și apărând acest drept, spre deosebire de acțiunile personale care se întemeiază pe un drept de creanță, ca un drept personal. Dreptul de proprietate, fiind un drept real, opozabil erga omnes și acțiunea în revendicare poate fi îndreptată împotriva oricărei persoane care deține bunul fără drept. Aceasta deosebește acțiunile reale de cele personale, deoarece acestea din urmă pot fi îndreptate numai împotriva debitorului din raportul juridic obligațional.
b. Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie. Este o acțiune petitorie acțiunea în revendicare, deoarece ea pune în discuție însuși dreptul de proprietate al reclamantului care va trebui să facă dovada, într-un eventual litigiu, dreptului său de proprietate, care constituie obiect al acțiunii în revendicare. Această acțiune tinde să stabilească existența dreptului de proprietate, spre deosebire de acțiunea posesorie, care are la bază posesia ca stare de fapt și asigură protecția juridică a acesteia. În acest sens, instanța supremă a decis că acțiunea în revendicare privește soluționarea unui conflict între părți care se poartă asupra dreptului de proprietate.
c. Acțiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă, sub aspect extinctiv. Imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare decurge din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, care necesită o protecție juridică deplină și din punct de vedere al imprescriptibilității sub aspect extinctiv.
Caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare este prevăzut în mod expres în art.563 al. . civ., „dreptul la acțiune în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel.”
Acest caracter imprescriptibil al acțiunii în revendicare nu exclude posibilitatea ca o altă persoană, pârât într-o acțiune în revendicare, să invoce prescripția achizitivă, dobândirea proprietății bunurilor mobile prin posesia de bună-credință sau orice alt mod de dobândire prevăzut de lege.
În legătură cu acest caracter al acțiunii în revendicare, trebuie precizat că majoritatea doctrinei și practicii judiciare a considerat, potrivit vechiului Cod civil, că acțiunea este imprescriptibilă, existând însă și opinii care au afirmat caracterul prescriptibil al acesteia în termenul general de prescripție de 30 de ani prevăzut de art.1890 C. civ., cu excepția situațiilor în care legea prevede termene de prescripție mai scurte.
d. Acțiunea în revendicare este o acțiune în realizare. Este o acțiune în realizarea dreptului acțiunea în revendicare, deoarece prin ea se tinde nu numai la constatarea dreptului, dar și la realizarea lui prin restituirea stăpânirii materiale. Acțiunea în revendicare tinde în primul rând la constatarea dreptului de proprietate, iar apoi, ca o consecință a constatării, la restituirea stăpânirii bunului, care are semnificația realizării dreptului. De aici rezultă că atunci când reclamantul are stăpânirea materială a bunului, acțiunea în revendicare promovată de acesta va fi respinsă ca lipsită de interes, în acest caz, el având însă deschisă calea unei acțiuni în constatare a dreptului său pentru a înlătura orice incertitudine asupra acestuia.
§3. Exercitarea acțiunii în revendicare. Acțiunea în revendicare, fiind o acțiune petitorie, s-a considerat că ea nu poate fi exercitată decât de proprietarul exclusiv al bunului, titular al dreptului de proprietate. În acest sens, s-a decis că acțiunea în revendicare nu poate fi intentată de un coindivizar împotriva celorlalți, deoarece aceștia au numai cote părți ideale asupra bunului.
De asemenea, în același sens, s-a considerat că un proprietar aflat în indiviziune nu va putea revendica singur bunul, nefiind proprietarul exclusiv al acestuia, iar în acest caz trebuie respectată regula unanimității, deoarece acțiunea în revendicare are caracterul unui act de dispoziție.
Ulterior, acest punct de vedere al doctrinei și practicii judiciare a fost contestat, exprimându-se și opinia potrivit căreia acțiunea în revendicare este un act de conservare care tinde la readucerea bunului revendicat în posesia proprietarului și la întreruperea prescripției. Din această opinie rezultă că, în cazul proprietății comune pe cote-părți, acțiunea în revendicare poate fi formulată și de un singur coproprietar.
În prezent, în practica judiciară, s-a decis că în cazul proprietății comune pe cote-părți aplicarea regulii unanimității se va face în funcție de jurisprudența CEDO, care, fără a nega regula unanimității, impune ca aplicarea ei să se facă în funcție de circumstanțele fiecărei cauze în parte, urmând să se analizeze dacă aplicarea acestei reguli reprezintă o măsură disproporționată față de scopul legitim urmărit.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că aplicarea rigidă a regulii unanimității în jurisprudența națională este de natură să încalce dreptul reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 6 §1 din Convenție, sub aspectul accesului liber la justiție.
Trebuie precizat că în practica judiciară s-a pus problema admisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (Codul civil), având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Secțiile Unite, a stabilit că potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, în cazul concursului dintre legea specială și legea generală se aplică legea specială, iar persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării.
De asemenea, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiunea în revendicare, având în vedere regula „electa una via” și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO.
Persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, precum și cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, de către chiriași.
În prezent, Codul civil permite introducerea acțiunii în revendicare de oricare dintre coproprietari împotriva oricăror coproprietari potrivit art. 643 al.1 C. civ.: „fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare”.
De asemenea, potrivit art.643 al.3 C. civ.: „când acțiunea nu este introdusă de toți coproprietarii, pârâtul poate cere instanței de judecată introducerea în cauză a celorlalți coproprietari, în calitate de reclamanți, în termenul și condițiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane”.
§4. Acțiunea în revendicare imobiliară. Regimul juridic al acțiunii în revendicare este diferit în funcție de bunurile mobile sau imobile la care se referă sau în raport de apartenența bunurilor la proprietatea publică sau privată.
În cazul acțiunii în revendicare imobiliară, urmează a fi analizate două reguli de bază: imprescriptibilitatea acțiunii și proba dreptului de proprietate.
a. Acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă. În vechea reglementare a Codului civil, art. prevăzut că acțiunea în revendicare, ca acțiune reală, este prescriptibilă în termen de 30 de ani, dar literatura de specialitate și practica judiciară, pornind de la caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, au admis caracterul imprescriptibil al acestei acțiuni.
În acest sens, instanța supremă a stabilit că „oricât ar dura pasivitatea proprietarului, acesta nu este decăzut din dreptul de a revendica bunul, chiar dacă a lăsat să treacă mai mult de 30 de ani”.
În sprijinul imprescriptibilității au fost invocate și dispozițiile art. 6 al.2 din Legea nr.213/1998, care permit revendicarea bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație și care conțin ideea imprescriptibilității acțiunii în revendicare.
De la principiul imprescriptibilității acțiunii în revendicare imobiliare există și unele excepții prevăzute de art. 520 Cod pr. civ. și art.498 Vechiul Cod civil .
În prezent, Codul civil consacrată, în mod expres, în art. 563 al.2 C. civ. imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel.
b. Proba dreptului de proprietate.
Analiza acțiunii în revendicare imobiliară sub aspectul probei dreptului de proprietate, urmează să se facă având în vedere dispozițiile din cele două Coduri civile.
1. Proba dreptului de proprietate în Vechiul Cod civil. În cadrul acțiunii în revendicare se aplică regula generală înscrisă în art. . civ., potrivit căreia „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”. Reclamantul într-o acțiune în revendicare trebuie să facă dovada că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat „actori incubit probatio”. În favoarea pârâtului posesor operează prezumția dedusă din faptul posesiei, el fiind un „beatus possidens”.
Atunci când reclamantul dovedește dreptul său de proprietate, pârâtul este obligat, la rândul său, să probeze titlul său de proprietate.
În practica judiciară, dovedirea proprietății a fost un demers destul de dificil care s-a datorat fie inexistenței actelor juridice sau impreciziei acestora, fie existenței unor principii, cum ar fi acela al relativității actelor juridice sau al consensualismului.
În sistemul legislației noastre civile, chiar și existența titlurilor de proprietate, nu este suficientă în dovedirea proprietății, deoarece înscrisurile translative de proprietate nu constituie o probă absolută, singurele în acest sens fiind considerate modurile originare de dobândire a dreptului de proprietate, precum ocupațiunea, accesiunea sau uzucapiunea.
Pentru a depăși aceste dificultăți în dovedirea dreptului de proprietate, practica judiciară și doctrina au cristalizat mai multe reguli pe care urmează să le redăm în mod succint:
– dacă ambele părți prezintă titluri scrise de proprietate, care provin de la același autor, va avea câștig de cauză cel care a îndeplinit primul formalitățile de publicitate imobiliară, potrivit principiului „qui prior tempore, potior iure” făcând astfel dreptul dobândit opozabil erga omnes . În cazul în care niciuna dintre părți nu a îndeplinit aceste formalități, va câștiga partea al cărei titlu are data cea mai veche;
– în cazul în care reclamantul și pârâtul prezintă titluri de proprietate scrise, dar care provin de la autori diferiți, instanța va verifica titlurile acestor autori și va da eficiență titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil;
– când numai reclamantul are titlu de proprietate, el va câștiga procesul, dacă titlul emană de la un terț și are dată certă anterioară posesiei pârâtului;
– dacă numai pârâtul are titlu, acțiunea reclamantului va fi respinsă, deoarece acesta a dovedit legitimitatea posesiei sale.
Din cele expuse anterior, rezultă că proba dreptului de proprietate se face în funcție de izvorul juridic pe care se întemeiază cererea în revendicare a reclamantului, adică actul juridic sau faptul juridic.
În cazul actului juridic, urmează să se aplice regulile prevăzute de art.1191 Vechiul Cod civil, iar în cazul faptului juridic, dovada se poate face prin orice mijloc de probă, potrivit art.1198 Vechiul Cod civil.
În privința uzucapiunii, așa cum s-a văzut, aceasta a fost reglementată atât de Vechiul Cod civil, cât și de Decretul-Lege nr.115/1938.
Acesta din urmă s-a aplicat în regiunile unde a funcționat regimul de publicitate imobiliară, bazat pe cărțile funciare, care a prevăzut două cazuri de uzucapiune: uzucapiunea tabulară reglementată de art.27 din lege și uzucapiunea extratabulară reglementată de art.28 din lege.
Ulterior, a fost adoptată Legea nr.7/1996 a Cadastrului și publicității imobiliare, care nu a mai preluat sistemul Decretului-Lege nr.115/1938 privind uzucapiunea.
În cazul uzucapiunii urmează să se aplice, după adoptarea acestei legi, dispozițiile Vechiului Cod civil, care vor avea în vedere, sub acest aspect, principiul aplicării legii civile în timp.
Uzucapiunile începute și care s-au împlinit în zonele unde funcționau cărțile funciare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.7/1996 își vor produce efectele potrivit Decretului_Lege nr.115/1938, iar pentru uzucapiunile începute și al căror termen nu s-a împlinit își vor produce efectele în raport de dispozițiile Vechiului Cod civil.
Pentru uzucapiunile începute după anul 1996, când a intrat în vigoare Legea nr.7/1996, se vor aplica prevederile Codului civil.
După intrarea în vigoare a Noului Cod civil se vor avea în vedere dispozițiile art.82 din Legea nr.71/2011, potrivit cărora dispozițiile art.930-934 din Codul civil, referitoare la uzucapiunea imobiliară, se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia.
Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată, sunt aplicabile dispozițiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei.
În cazul imobilelor pentru care la data începerii posesiei, nu erau deschise cărți funciare, rămân aplicabile dispozițiile în materie de uzucapiune din vechiul Cod civil de la 1864.
2. Proba dreptului de proprietate în Noul Cod civil. Nici noile reglementări aduse de Codul civil și Legea nr. 7/1996 nu elimină în totalitate dificultățile pe care părțile le întâmpină în dovedirea dreptului de proprietate, în cadrul unei acțiuni în revendicare. În acest sens, sunt dispozițiile art. 32 lit. a din Legea nr. 7/1996, în care înscrierile în cartea funciară nu produc opozabilitate față de terți, iar potrivit art. 885 al.1 C. civ., sub rezerva unor dispoziții legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea. De aici rezultă existența și a altor dispoziții prin care înscrierile în cartea funciară nu au efect constitutiv. Pe de altă parte, incertitudinea în privința elementelor care alcătuiesc situația materială a imobilelor va exista și după finalizarea lucrărilor cadastrului general, proprietarul imobilului înscris în cartea funciară putând cere oricând modificarea mențiunilor din cartea funciară, potrivit art.33 al.3 din Legea nr. 7/1996 și art. . civ.
Toate acestea impun aplicarea în continuare în dovedirea dreptului de proprietate a regulilor prezentate anterior, ori de câte ori ne aflăm în fața unor imobile neînscrise în cartea funciară și care au fost dobândite înainte de intrarea în vigoare a noilor reglementări, dar și asupra imobilelor cu privire la care dreptul de proprietate poate fi dobândit potrivit legii, fără înscrierea în cartea funciară potrivit art.887 al.1 C. civ.: „drepturile reale se dobândesc fără înscrierea în cartea funciară când provin din moștenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege”.
Trebuie amintit în dovedirea dreptului de proprietate și existența prezumției de care se bucură posesorul bunului potrivit art.919 al.3 C. civ. „până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepția imobilelor înscrise în cartea funciară”.
De asemenea, dispozițiile art. . civ. instituie prezumția existenței sau inexistenței unui drept tabular: „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.
Dacă un drept real s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.
Dovada contrară se poate face numai în cazurile prevăzute la art. . civ., precum și pe calea acțiunii în rectificare”.
În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate potrivit art.565 C. civ. se face cu extrasul de carte funciară.
Potrivit art.56 din Legea nr.71/2011, dispozițiile art.565 C. civ. se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr.7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Până la data prevăzută mai sus, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți.
§5. Acțiunea în revendicare mobiliară.
În cadrul acțiunii în revendicare mobiliară, urmează, de asemenea, să examinăm proba dreptului de proprietate și imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare.
a. Proba dreptului de proprietate.
1. Proba dreptului de proprietate în Vechiul Cod civil. În materia revendicării mobiliare există dispozițiile înscrise în art. 1909 al.1 C. civ., „lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo curgere de timp”.
Această dispoziție a fost redată în literatura de specialitate prin regula că posesia de bună-credință valorează proprietate.
Posesia bunurilor mobile instituie o prezumție absolută, juris et de jure” , de proprietate, care face ca revendicarea bunurilor mobile să devină aproape imposibilă. Aplicarea art.1909 al. . civ. impune îndeplinirea anumitor condiții:
– proprietarul să se fi desesizat voluntar de bunul său mobil, încredințându-l printr-un contract unui detentor precar (depozitar, chiriaș, comodatar);
– detentorul precar, fără consimțământul proprietarului, să înstrăineze bunul mobil unei terțe persoane care este de bună-credință și care a intrat în posesia bunului;
– posesia terțului dobânditor să fie reală și utilă.
Regula înscrisă în art. 1909 al. . civ. se aplică în cazul în care adevăratul proprietar s-a desesizat de lucrul mobil în mod voluntar, încredințându-l detentorului precar.
Dispozițiile art. 1909 al.2 C. civ. înlătură aplicarea regulii înscrisă în primul alineat, ori de câte ori lucrul a fost pierdut de proprietar sau i-a fost furat.
2. Proba dreptului de proprietate în Noul Cod civil.
Dispozițiile art. . civ. instituie o prezumție de titlu de proprietate „oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului”.
Posesia de bună-credință constituie, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. . civ., un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile, iar acțiunea în revendicare împotriva pârâtului va fi respinsă ca nefondată.
Potrivit art. 563 al.3 C. civ., dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut. Regimul special al acțiunii în revendicare mobiliară a fost redat atunci când am examinat dobândirea proprietății mobiliare prin posesia de bună-credință.
Din dispozițiile art. . civ. rezultă că, în cadrul unei acțiuni în revendicare, pârâtul poate opune reclamantului dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
b. Acțiunea în revendicare mobiliară este imprescriptibilă. Acțiunea în revendicare a bunurilor mobile este imprescriptibilă sub aspect extinctiv, art.563 al.2 C. civ. nefăcând distincție între revendicarea bunurilor mobile și imobile.
c. Restituirea bunurilor mobile potrivit Legii nr.182/2000. Legea nr.182/2000 vizează protejarea patrimoniului cultural național mobil și instituie un regim juridic special privind restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene.
Potrivit art.66 din lege, orice stat membru al Uniunii Europene poate cere Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție efectuarea de cercetări în vederea descoperirii bunului și a posesorului sau deținătorului unui bun cultural determinat care a părăsit ilegal teritoriul statului membru al U.E.
În cazul descoperirii unui asemenea bun, acțiunea în restituire a bunului cultural care a părăsit ilegal teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, este introdusă de statul interesat la Curtea de Apel București, împotriva posesorului sau detentorului bunului.
Acțiunea în restituire va fi respinsă ca inadmisibilă atunci când la data la care a fost formulată, ieșirea de pe teritoriul statului membru al Uniunii Europene a bunului nu mai prezintă caracter ilicit.
Această acțiune în restituire se prescrie în termen de un an de la data la care statul membru al Uniunii Europene a luat la cunoștință despre locul unde se află bunul cultural și despre identitatea posesorului sau detentorului, dar nu mai târziu de 30 de ani de la data la care bunul cultural a părăsit ilegal teritoriul acelui stat.
Restituirea bunului este de competența Curții de Apel București și aceasta dispune restituirea bunului atunci când se stabilește că bunul a cărui restituire se solicită este un bun cultural în sensul dispozițiilor art.63 din lege, iar părăsirea teritoriului național al statului membru a avut un caracter ilegal, potrivit art.64 din lege.
În cazul admiterii unei asemenea acțiuni, instanța hotărăște și acordarea unor despăgubiri echitabile posesorului bunului cultural, precum și instituției specializate care a efectuat măsuri de conservare a bunului prevăzut de lege.
Acordarea despăgubirilor este condiționată potrivit art.70 al.2 din lege numai dacă posesorul bunului a făcut dovada tuturor diligențelor cu ocazia achiziționării bunului respectiv, instituindu-se și un drept de retenție în favoarea posesorului, iar în cazul neplății acestor despăgubiri în 3 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de restituire, dreptul statului membru de a intra în posesia bunului cultural se prescrie.
§6. Efectele acțiunii în revendicare. Efectele acțiunii în revendicare cu privire la bunurile mobile sau imobile vizează trei aspecte: restituirea lucrului, restituirea fructelor și restituirea cheltuielilor necesare și utile.
a) restituirea lucrului. Când acțiunea în revendicare este admisă, instanța de judecată va recunoaște reclamantului dreptul de proprietate și va obliga pe pârât să restituie lucrul. Mențiunea privitoare la restituirea lucrului în dispozitivul hotărârii judecătorești este obligatorie, deoarece în caz contrar reclamantul nu va beneficia efectiv de restituire, iar acțiunea în revendicare ar fi ineficientă și hotărârea judecătorească nu ar mai reprezenta un mijloc de apărare a dreptului de proprietate. Pentru a da eficiență hotărârii judecătorești, art.563 al.4 C. civ. a prevăzut că hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare este opozabilă și poate fi executată și împotriva terțului dobânditor în condițiile Codului de procedură civilă.
Restituirea lucrului se face în natură, iar dacă bunul a pierit din culpa pârâtului sau a fost înstrăinat, acesta va fi obligat la despăgubiri potrivit art. 566 al.1 C. civ., dar și la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. Despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii acestora.
b) restituirea fructelor. Potrivit art. 948 al.1 C. civ., posesorul de bună-credință dobândește dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat, el nefiind obligat să le restituie.
Posesorul trebuie să fie de bună-credință la data perceperii fructelor, iar fructele civile percepute anticipat revin posesorului în măsura în care buna sa credință se menține la data scadenței acestora.
Buna-credință a posesorului se apreciază în raport de distincțiile făcute de dispozițiile art.948 al.3 și . civ.
Posesorul de rea-credință sau detentorul precar va fi obligat potrivit art. 566 al.2 C. civ. să restituie fructele produse de bun până la înapoierea bunului către proprietar, dar numai la cerere. De asemenea, posesorul de rea-credință va fi obligat potrivit art. 948 al.5C. civ. să restituie nu numai fructele percepute, dar și contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă, la cerere.
c) restituirea cheltuielilor necesare și utile. Potrivit art. 566 al.3 C. civ., în cazul admiterii acțiunii în revendicare formulată de reclamantul proprietar, acesta poate fi obligat, la cerere, să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut. Cheltuielile necesare sunt acele cheltuieli făcute pentru conservarea lucrului. Cererea la care se referă dispozițiile art. 566 al.3 C. civ. poate fi făcută în cadrul procesului în baza unei cereri reconvenționale, fie în baza unei cereri separate în cadrul unei acțiuni ulterioare promovată de pârât.
La cererea pârâtului, proprietarul va putea fi obligat potrivit art.566 al.5 C. civ. și la restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea și culegerea fructelor sau a productelor.
În privința cheltuielilor utile, adică a acelor cheltuieli care aduc un spor de valoare lucrului, potrivit art. 566 al.4 C. civ., acestea se restituie, la cererea pârâtului, în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Potrivit art. 566 al.6 și . civ., pârâtul are un drept de retenție asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea și culegerea acestora, cu excepția cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanție îndestulătoare. Dreptul de retenție nu poate fi exercitat în nici un caz asupra bunului frugifer sau când intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violență ori fraudă sau când produsele sunt bunuri perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor.
În privința cheltuielilor voluptuare, care reprezintă cheltuielile făcute pentru simpla plăcere sau agrementul autorului, proprietarul, potrivit art.566 al.8 C. civ., nu este dator să le acopere, iar posesorul are dreptul de a-și însuși lucrările efectuate cu aceste cheltuieli numai dacă prin aceasta bunul nu se deteriorează.
Potrivit art.566 al.9 C. civ., dispozițiile alineatelor 3, 4 și 8 se aplică numai în acele situații în care cheltuielile nu se concretizează într-o lucrare nouă, în acest caz fiind incidente dispozițiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale.
Concluzii finale
În ceea ce privește situațiile conflictuale cu finalizare în tribunal, avocații pot acorda sprijin în stabilirea îndeplinirii tuturor condițiilor de aplicare a uzucapiunii. Ei reprezintă pe acei clienți interesați să dobandească dreptul de proprietate prin prescripție achizitivă. Deci, cei care au nevoie de consultanță în problemele legate de proprietate, în speță de litigiile cu privire la prescripția achizitivă, pot consulta opinia unui specialist, fie el avocat, fie mediator.
Deci, uzucapiunea reprezintă din punct de vedere juridic un mod originar de dobandire a dreptului de proprietate, conceput de legiuitor ca sancțiune a pasivității adevăratului proprietar. Dacă un proprietat creează o aparență a dreptului de proprietate în favoarea unei terțe persoane din cauza pasivității manifestate vreme îndelungată față de propriul bun imobil, se ajunge uneori în instanță unde instituția uzucapiunii își atinge finalitatea. Se impune ca acțiunea în justiție să fie promovată în contradictoriu cu adevăratul proprietar al imobilului.
Uzucapiunea este reglementată de Codul civil ca sancțiune impusă contra proprietarilor nediligenți. În cazul chemării în instanță, calitatea procesuală pasivă a proprietarului nediligent are în vedere ca acesta, prin lipsa de interes față de propriul bun pe o perioadă îndelungată, s-a desesizat de bun, permițand intrarea unei alte persoane în posesia acestuia.
Bibliografie
Monitorul Oficial, iulie 2009, nr. 511
Gheorghe Beleiu, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Suiectele dreptului civil, Casa de Editură și presă Șansa, București, 1993
Ioan Adam, Drept civil. Drepturile reale, Editura All Beck, Bucuresti, 2001
E.Chelaru, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H.Beck, 2009
Corneliu Birsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucuresti, 2001
V. Hanga. Principiile dreptului privat roman. Ed.Dacia Cluj-Napoca 1989
G.N. Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, 2004
C. Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2008
Terminologie contractuelle commune, Association Henri Capitant des Amis de la Culture Juridique Française, Société de Législation Comparée, Paris,2008
Fr. Terre, Ph. Simler, Droit civil, Les Biens, 4e ed, Ed. Precis, Dalloz, Paris, 1992, nr. 374
Ph. Jestaz, Prescription et possession en droit francais des biens, Recueil Dalloz-Sirey, 1984
M.N. Costin, Marile instituții ale dreptului civil roman, vol. 1, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982
Vasile Gionea, Curs de drept civil, Ed. Scaiul, Buc, 1996
Marin Ioan, Note de curs – Cadastru și publicitate imobiliară, 2009
Codul civil adnotat de experții caselor de avocatură de top din România, Colecția Lex Dex, Săptămâna Financiară
Daniel- Marius Cosma, Cartea funciară, Ed. Humanitas, Buc, 2007
C.S.J. Secția Civilă. Decizia nr.1976/2000, în Dreptul nr.11/2001
Trib. Suprem. Secția Civilă. Decizia nr.1335/1978, în CD/1978
Trib. Suprem, Secția Civilă. Decizia nr.2241/1972, în CD/1972,
Trib. Suprem, Secția Civilă. Decizia nr.1030/1974, în CD/1975
D. Chirică. Posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare de către un singur coindivizar în Dreptul nr.11/1998
ICCJ, Secțiile Unite. Decizia nr.33/9 iunie 2008. M. Of. nr.108 din 23 februarie 2009
Trib. Suprem, Col. Civ.; Decizia nr.539/4 iulie 1953, în CD 1952-1954, vol. I
E. Marin. Acțiunea în revendicare și regimurile ei juridice. Ediția a II-a revăzută și actualizată. Ed. Hamangiu, 2011
CEDO. Hotărârea din 21 iulie 2005 în cauza Străin și alții contra României. M. Of. nr.99/02.02.2006
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Uzucapiunea In Viziunea Noului Cod Civil (ID: 130191)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.