Uzucapiunea In Regimul Noului Cod Civil

UZUCAPIUNEA IN REGIMUL NOULUI COD CIVIL

Cuprins

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: NOTIUNEA DE POSESIE

Secțiunea I: Considerente generale despre posesie

§1. Definiție

§2. Sfera de aplicabilitate

§3. Subiectele și elementele posesiei

§4. Detenția precară

Secțiunea a II-a: Dobândirea, conservarea și pierderea posesiei

§1.Dobândirea posesiei

§2.Conservarea posesiei

§3.Pierderea posesiei

Secțiunea a III-a: Viciile posesiei

§1.Discontinuitatea

§2.Violența

§3.Clandestinitatea

CAPITOLUL II: UZUCAPIUNEA

Secțiunea I: Noțiuni Generale

§1.Definiția uzucapiunii

§2.Bunurile și drepturile ca obiecte ale uzucapiunii

§3. Modul de calcul al termenului pentru uzucapiune

§4.Joncțiunea posesiilor

Secțiunea a II-a: Aplicarea legii în timp din perspectiva uzucapiunii sub Noul Cod Civil

CAPITOLUL III: UZUCAPIUNEA IMOBILIARĂ ÎN REGIMUL NOULUI COD CIVIL

Secțiunea I: Aspecte generale

§1. Domeniul de aplicare

§2.Condiții

§3.Efecte

Secțiunea a III-a: Uzucapiunea tabulara

§1.Domeniul de aplicare

§2.Condiții

§3.Efecte

CAPITOLUL IV: UZUCAPIUNEA MOBILIARĂ

Secțiunea I: Noțiune. Domeniu de aplicare. Condiții

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Dreptul de proprietate este dreptul real principal în baza căruia titularul său exercită atributele de posesie, folosință și dispoziție (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor prevăzute de lege. Analizând art. 555 NCC, putem determina conținutul juridic al dreptului de proprietate, articolul enumerând atributele conferite titularului acestui drept. Astfel, dreptul de proprietate presupune dreptul unui individ de a poseda bunul, dreptul de a-l folosi atât pentru sine cât și prin posibilitatea de a îi culege fructele și dreptul de a dispune de bun, din punct de vedere material și juridic.

Dreptul de proprietate se poate dobândi, conform art. 557, prin convenție, moștenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune ca efect al posesiei de bună-credință, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre judecătoreasca.

Obiectivul lucrării constă în analiza instituției uzucapiunii conform dispozițiilor Noului Cod Civil, într-un mod elaborat și structurat in patru mari capitole, după cum urmează:

“CAPITOLUL I: POSESIE” este divizat in trei secțiuni, fiecare dintre acestea tratând un aspect referitor la instituția posesiei. În secțiunea destinată considerentelor generale despre posesie, vom delimita sfera de aplicabilitate a acesteia, vom determina elementele sale constitutive și persoanele ce pot avea calitatea de posesor și vom defini detenția precară, o situație aparte de exercitare a posesiei asupra unui bun. Tot în cadrul acestui capitol vom prezenta dobândirea, conservarea și pierderea posesiei și cele trei vicii care pot determina o posesie inutilă(discontinuitatea, violența și clandestinitatea).

“CAPITOLUL II:UZUCAPIUNEA” cuprinde noțiuni generale legate de bunurile și drepturile care intră sub incidența acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate, modul de calcul al termenului pentru îndeplinirea uzucapiunii și joncțiunea posesiilor. În continuare, vom avea în vedere regulile de aplicare a legii în timp din perspectiva uzucapiunii reglementate de Noul Cod Civil.

„CAPITOLUL III: UZUCAPIUNEA IMOBILIARĂ ÎN REGIMUL NOULUI COD CIVIL” expune, în secțiuni distincte, cele două tipuri de uzucapiune imobiliară, uzucapiunea tabulară și uzucapiunea extratabulară, în funcție de înscrierea sau nu a bunului în cartea funciară, având în vedere domeniul de aplicare, condițiile și efectele acestora.

„CAPITOLUL IV: UZUCAPIUNEA MOBILIARĂ” prevede particularitățile uzucapiunii în cazul în care aceasta operează asupra unui bun mobil, urmând ca în final să distingem diferențele dintre uzucapiunea mobiliară și cea imobiliară.

Prezenta lucrare este încheiată printr-un capitol prezentând concluziile desprinse precum și bibliografia care a stat la baza redactării acestor rânduri.

CAPITOLUL I: NOTIUNEA DE POSESIE

Secțiunea I: Considerente generale despre posesie

§1. Definiție

1. Sediul materiei. În Noul Cod Civil, posesia își găsește reglementarea în art. 916- 952 ale Carții a III-a, intitulată „Despre bunuri”, în Titlul VIII ce poartă numele aceastei instituții și care cuprinde Capitolul I – „Dispoziții generale”, Capitolul II – „Viciile posesiei”, Capitolul III – „Efectele posesiei” și Capitolul IV – „Acțiunile posesorii”.

2. Definiție. Art. 916 oferă definiția legală a acestei instituții, potrivit căreia „posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpânește și care se comportă ca un proprietar”. Pentru înțelegerea acestei definiții, este nevoie de anumite nuanțări.

În primul rând, textul citat face referire la art. 555 al Codului, întrucat prerogativele dreptului de proprietate exercitate în fapt de către posesor nu sunt altele decât cele ce compun conținutul dreptului de proprietate. Astfel, instituția posesiei reprezintă exercitarea în fapt al posesiei, folosinței si dispoziției bunului. La prima vedere avem de-a face cu un non-sens, iar pentru explicarea acestuia, se impune o diferențiere intre posesie – stare de fapt si posesie – atribut al dreptului de proprietate. Proprietatea este o stare de drept; de aici reiese faptul ca proprietarul se bucură de anumite prerogative asupra bunului, acestea fiindu-i recunoscute dreptului său de proprietate. În cazul proprietații asupra unui bun, exercitarea în fapt a posesiei se mulează pe exercitarea sa în drept, titularului dreptului de proprietate acționand în virtutea calitații sale primite prin lege. Pe de alta parte, posesia ca stare de fapt presupune ca posesorul să stăpânească bunul din punct de vedere material și să aibă voința de a se purta asemenea unui proprietar, utilizând toate atributele, fară a avea dreptul conferit de lege.

În al doilea rând, posesia ca stare de fapt implică stăpânirea unui bun de către posesor deși în realitate, altcineva este titularul dreptului asupra bunului. Această instituție, deși apare ca o posesie contrara dreptului, nelegitimă, este protejată din punct de vedere juridic în măsura în care posesorului îi este prezumată buna-credință.

§2. Sfera de aplicabilitate

1. Conform art 916, alin (2), posesia reprezintă situația în care posesorul se comportă ca un titular al unui drept real, cu excepția drepturilor reale de garanție.

2. Bunurile – obiect al posesiei. În definirea conceptului de bunuri, ne raportăm la art. 535 NCC, conform căruia „sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”. Astfel, putem vorbi despre posesie numai în cazul bunurilor corporale, individual determinate, fie ele mobile sau imobile, întrucât o condiție de bază pentru a constitui obiect al posesie este calitatea de a susceptibil de apropriere.

Este cert că nu pot fi luate in considerare ca obiecte ale posesiei decat bunurile privite ut singuli, excluzând astfel din domeniul de aplicare al universalitațile de bunuri, precum moștenirile sau fondul de comerț. Justificarea stă în faptul că o universalitate de bunuri reprezintă „mai multe subpatrimonii cu o unitate conceptuală”, având în alcătuirea sa, pe lângă bunuri corporale, bunuri incorporale, obligații, drepturi de creanță și procesul de delimitare a consistenței sale devine destul de dificil. De asemenea, întregul patrimoniu al unei persoane ori fracțiuni din acesta nu pot constitui obiect al posesiei, ci numai bunuri individualizate prin măsurare, cântărire, numărare etc.

O altă regulă este ca bunurile vizate să se afle în circuitul civil sau să poată intra în circuitul civil. Altfel spus, pentru a forma obiectul posesiei, bunurile sunt apropriabile daca nu exista o interdictie legala.

3. Drepturile – obiect al posesiei. De-a lungul timpului, în doctrină s-a luat în calcul ideea conform căreia posesia și-ar extinde domeniul de aplicare și asupra bunurilor incorporale si a drepturilor. Din interpretarea textului de lege, reiese faptul că posesia se admite in raport cu orice drept real, nu numai în legătură cu dreptul de proprietate, însa când vorbim despre posesia corespunzatoare drepturilor reale (exceptate fiind drepturile de garantie) trebuie să avem in vedere întotdeauna o posesie asupra unui bun corporal, desi configuratia acesteia poate varia în funcție de dreptul real constituit asupra acelui bun.

Uneori s-a extins notiunea de posesie asupra drepturilor de creanta. Pornindu-se de la o prevedere a Vechiului Cod Civil care utiliza sintagma „posesia creantei”, s-a afirmat că și creanțele pot constitui obiect al posesiei. În realitate, acea prevedere viza noțiunea titlului de creanța. În altă ordine de idei, notiunea de posesie asupra creanței are în vedere nu stăpânirea creanței în sensul de posesie, ci doar aparența de a fi titular al unui drept de creanță a creditorului.

O altă teorie susținea că posesia ar avea in vedere și stăpânirea unor drepturi nepatrimoniale. În acest sens avem ca exemplu posesia de stat („starea de fapt care indică legăturile de filiație și rudenie între copil și familia din care se pretinde că face parte”). Starea civila, de alfel, constituie un drept nepatrimonial și, conform textului de lege citat, presupune un caz de posesie, numai că nu este vorba de stăpânirea unui bun, ci despre simpla exercitarea unui drept. Trebuie să facem diferență între posesie ca putere de fapt asupra unui bun corporal(posesie considerată în doctrina stricto sensu) și posesia ca simpla exteriorizare a unui drept subiectiv(posesia lato sensu). În analiza ce urmărește obiectul nostru de studiu, avem în vedere posesia stricto sensu.

§3. Subiectele și elementele posesiei

1. Subiectul pasiv si subiectul activ. Subiectul pasiv al posesiei îl constituie orice terț împotriva căruia se exercită posesia. Într-o nuanțare a noțiunii, putem preciza ca terțul nu este nimeni altul decât titularul dreptului de proprietate, aflat în stare de pasivitate, ori titularul oricărui drept real ce are ca obiect bunul asupra căruia se exercită posesia.

În ceea ce privește subiectul activ al posesiei, posesor poate fi, în primul rând, orice persoană fizică, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile privind atitudinea sa psihică, așa cum vom discuta în cele ce urmează. Codul Civil nu prevede nicio interdicție în sarcina persoanei juridice, aceasta putând de asemenea să fie subiect activ al posesiei, cu precizarea că „atitudinea psihică” a unei persoane juridice se manifestă prin voința comună a persoanelor care compun organele de conducere, așa cum figurează ele în documentele oficiale.

2. Elementele posesiei. Deși Codul Civil nu prevede expres care sunt elementele posesiei, art. 916 precizeză că în vederea constituirii unui caz de posesie, o persoană trebuie să stăpânească bunul(elementul material) și să se comporte ca un bun proprietar(elementul subiectiv).

Faptele materiale și actele juridice prin care se exercită prerogativele unui anumit drept real principal alcătuiesc elementul material – corpus – al posesiei ca stare de fapt. Există opinii care susțin că actele juridice nu pot fi considerate reprezentative în dovedirea elementului corpus. Astfel, s-a susținut că acestea pot fi efectuate și de către altcineva în afara posesorului, inclusiv de către titularul dreptului real. Pe de altă parte, elementul corpus presupune un contact efectiv, direct cu bunul. Deși nu se poate vorbi despre condiția ca acest contact să fie unul permanent, neîntrerupt, ceea ce se impune pentru a se putea reține existența elementului obiectiv al posesie este ca bunul să poată dispune oricând de acesta(să îi fie la îndecomună a persoanelor care compun organele de conducere, așa cum figurează ele în documentele oficiale.

2. Elementele posesiei. Deși Codul Civil nu prevede expres care sunt elementele posesiei, art. 916 precizeză că în vederea constituirii unui caz de posesie, o persoană trebuie să stăpânească bunul(elementul material) și să se comporte ca un bun proprietar(elementul subiectiv).

Faptele materiale și actele juridice prin care se exercită prerogativele unui anumit drept real principal alcătuiesc elementul material – corpus – al posesiei ca stare de fapt. Există opinii care susțin că actele juridice nu pot fi considerate reprezentative în dovedirea elementului corpus. Astfel, s-a susținut că acestea pot fi efectuate și de către altcineva în afara posesorului, inclusiv de către titularul dreptului real. Pe de altă parte, elementul corpus presupune un contact efectiv, direct cu bunul. Deși nu se poate vorbi despre condiția ca acest contact să fie unul permanent, neîntrerupt, ceea ce se impune pentru a se putea reține existența elementului obiectiv al posesie este ca bunul să poată dispune oricând de acesta(să îi fie la îndemână, să se afle sub puterea sa).

Codul Civil prevede că nu există obligația posesorului de a exercita singur elementele posesie. Potrivit art. 917, alin (1) NCC, posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului fie in mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane. În acest caz, posesorul păstrează elementul subiectiv, în timp ce o alta persoană realizează elementul material(asemenea unui mandatar, locatar etc). Singura situație admisă în care elementul subiectiv poate fi despărțit de persoana posesorului este cea prevazută in alineatul 2 al articolului menționat mai sus, și anume situația care vizează persoanele lipsite de capacitate de exercițiu(minorul cu o vârstă mai mică de 14 ani, ori interzisul judecătoresc) sau cea a persoanelor juridice, ambele categorii de persoane fiind reprezentate obligatoriu prin intermediul unui reprezentant legal.

Elementul subiectiv al posesiei – animus – reprezintă convingerea posesorului că el este titularul dreptului real, ori că, deși știe că nu el este titularul dreptului real, poate să nege calitatea adevăratului titular, comportându-se ca și cum el ar fi titularul de drept. Elementul animus nu necesită o eroare comună, o concepție generală a mai multor indivizi cu privire la persoana titularului dreptului real respectiv, astfel încât pentru constituirea acestui element sunt avute în vedere numai comportamentul posesorului si reprezentarea subiectiva a acestuia cu privire la drept.

Ținând cont de elementul animus al posesiei, putem face distincție între posesia de bună-credință și posesia de rea-credință. Astfel, posesorul de bună-credință crede despre sine că este titularul dreptului real, deși în realitate, o alta persoană are această calitate, însă se manifestă prin neglijență și lipsă de interes în ceea ce privește bunul respectiv.

Posesorul de rea-credință cunoaște faptul că nu el este titularul dreptului asupra bunului, ignorând calitatea proprietarului îndreptățit și stăpânind bunul asemenea unui proprietar veritabil. În acest sens putem afirma faptul că hoțul este un posesor de rea-credință.

§4. Detenția precară

1. Posesia și detenția precară. Codul Civil nu oferă o definiție a detenției precare, ci enumeră, cu titlu de exemplu, cazurile ce se încadrează în situația corespunzătoare detenției precare. Astfel, art. 918 NCC prevede că stăpânirea unui bun este exercitată de către un detentor precar, ci nu de către un posesor, în urmatoarele cazuri:

a)cazul locatarului, comodatarului, depozitarului ori al creditorului gajist;

b)cazul titularului dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitatie sau servitute , față de nuda proprietate;

c)cazul oricărui dintre coproprietari, în proporție cu cotele-părți ce revin celorlalți coproprietari;

d)cazul oricărei alte persoane care, deținând temporar un bun al altuia, este obligat să îl restituie sau care îl stăpânește cu îngăduința acestuia.

Analizând dispozițiile articolului 918 NCC si coroborându-l pe acesta cu cel care definea posesia (art.916), putem trage concluzia că detenția precară reprezintă acea stare (de drept) în care se găsește persoana care stăpânește bunul in virtutea unui act juridic încheiat cu titularul dreptului, aceasta recunoscându-i celui din urmă prerogativele cu care a fost înzestrat. Altfel spus, detentorul precar este cel care exercită acte de stăpânire asupra bunului, nu în interes propriu, ci pentru altul, lipsindu-i așadar elementul subiectiv al noțiunii de posesie – animus. Raportul dintre proprietate, posesie și detenție precară este acela că în timp ce proprietarul valorifica în totalitate dreptul său asupra bunului , posesorului se bucură numai de anumite efecte juridice, iar detentorul exercită o stăpânire a bunului, îngrădită de puterea titlului de proprietate, fără a beneficia de avantajele pe care legiuitorul i le-a recunoscut posesorului.

2. Cazurile detenției precare. a) locatarul, comodatarul, depozitarul și creditorul gajist se află în situația în care au devenit detentori ca urmare a încheierii unei convenții.

Locatarul nu poate fi considerat posesor întrucât el primește de la locator numai dreptul de folosință a unui bun pentru o anumită perioadă, stăpânindu-l în baza unui contract de locațiune. În cazul comodatarului, avem un contract de împrumut de folosință prin care comodantul remite un bun comodatarului, cu titlu gratuit pentru ca acesta din urmă să se poată folosi de bun, având obligația să îl restituie după un anumit timp. Depozitul reprezintă contractul prin care depozitarul primește de la deponent un bun mobil, fiind obligat să îl păstreze pentru o perioadă de timp, iar apoi să îl restituie, remiterea bunului fiind, de principiu, o condiție pentru încheierea valabilă a contractului. Creditorul gajist stăpânește bunul în baza unei convenții încheiate între creditor si debitor, prin care debitorul remite bunul sau titlul către creditor sau creditorul se obligă să păstreze bunul, cu consimțământul debitorului, în scopul garantării creanței. Astfel, creditorul gajist are drepturile si obligatiile unui administrator al bunului, fără a exista intenția acestuia de a se comporta ca un proprietar.

b) titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitatie sau servitute, față de nuda proprietate este detentor precar pentru că în baza dreptului real pe care îl are, acesta nu va putea niciodata dobândi proprietatea bunului, știind că o altă persoană este deține dreptul de proprietate dezmembrat, adică nuda proprietate.

Superficiarul este cel care are dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra ori în solul acestui teren, asupra căruia dobândește un drept de folosință. Astfel, el este detentor precar asupra fondului pe care își are construcția, stăpânindu-l având conștiința ca o altă persoană este proprietarul terenului.

Uzufructuarul este persoana care are dreptul de a folosi bunul altuia și de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța. Precaritatea, în acest caz, constă în faptul că prerogativele uzufructuarului sunt îngrădite.

Uzul și abitația sunt dezmembrăminte prin care titularul capătă dreptul de folosință a bunului și dreptul de a-i culege fructele, în măsura nevoilor proprii și ale familiei sale, ori dreptul de folosință asupra locuinței aflate în proprietatea altei persoane.

Servitutea reprezintă sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar. În această situație, titularul dreptului de servitute este un detentor precar față de proprietarul fondului aservit, având posesie asupra servituții, în limitele care îi sunt conferite asupra fondului aservit.

c) oricare dintre coproprietari, în proporție cu cotele-părți ce revin celorlalți coproprietari.

Coproprietatea constă în dreptul de proprietate dispus simultan și în concurs, pe care il au doua sau mai multe persoane a caror proprietate este împărțită fictiv în cote-parți, fără ca bunul respectiv să fie fracționat in materialitatea sa. În situația coproprietății, fiecare proprietar stăpânește bunul în calitate de detentor precar în măsura cotelor-părți care nu-i revin în temeiul titlului său de proprietate, pentru că lipsește elementul subiectiv al posesiei, el având totuși din punct de vedere material un contact direct cu bunul în totalitatea acestuia. Precaritatea coproprietarului se poate interverti în posesie din momentul în care acesta începe să se comporte ca proprietar al întregului bun.

d) oricare altă persoană care, deținând temporar un bun al altuia, este obligată să îl restituie sau care îl stăpânește cu îngăduința acestuia.

Îngăduința proprietarului se referă la actele de toleranță care au fost definite, în doctrină ca „acte pe care autorul lor le îndeplinește fără drept, dar pe care cel care le suportă le tolerează în mod voit din spirit de bunăvoință și fără a avea convingerea că trebuie să rezulte un drept pentru autorul lor”. Astfel, putem include în categoria acestor acte de toleranță culegerea fructelor de pe terenul altuia cu acordul proprietarului.

Secțiunea a II-a: Dobândirea, conservarea și pierderea posesiei

§1.Dobândirea posesiei

1. De principiu, dobândirea posesiei se realizează prin întrunirea ambelor elemente constitutive ale acesteia: animus și corpus. Conform art. 919 al Codului Civil, persoana care stăpânește bunul este prezumat posesor. Dacă, de pildă, se identifică în speță doar deținerea bunului (elementul corpus este îndeplinit), fară ca persoana care stăpânește să aibă și intenția de a se comporta ca un proprietar al bunului, nu se poate vorbi despre un caz de posesie. De asemenea, nu este de ajuns elementul subiectiv, simpla voință de a poseda, pentru a ne afla într-un caz de posesie.

Elementul animus trebuie să fie întrunit numai în persoana celui care invocă posesia. Singura excepție de la această regulă este cea în care raportăm la o persoană lipsită de capacitate de exercițiu. Codul Civil prevede la art. 917, alin.(2) că în cazul unui minor sub 14 ani ori al unui interzis judecătoresc raportul se va face având în vedere persoana reprezentantului legal. Același principiu se aplică mai departe și persoanelor juridice.

În ceea ce privește elementul material al posesie, art. 917, alin. (1) precizează că posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului și prin intermediul altei persoane. O astfel de situație regăsim atunci când posesorul încheie un contract de închiriere, exercitând mai departe puterea materiala asupra bunului închiriat prin chiriaș.

2. Intervertirea detentiei precare în posesie. Legiuitorul român prevede faptul că starea de drept a detenției poate fi modificată într-o stare de fapt, dobândind atributele posesiei. Articolul 920 enumeră cazurile de intervertire a precaritații:

a) „dacă deținătorul precar încheie cu bună-credință un act translativ de proprietate cu titlu particular cu altă persoană decât cu proprietarul bunului”. Dacă persoana cocontractantă nu este proprietarul bunului, deși detentorul ce stăpânea deja bunul îl considera a fi(detentorul este de bună-credință), acesta din urmă primește prin actul translativ elementul intențional al posesiei, devenind astfel posesor. În cazul în care detentorul precar nu este de bună-credință, adică are reprezentarea faptului că persoanei cocontractante îi lipsește calitatea de proprietar al bunului, actul translativ încheiat nu mai favorizează intervertirea posesiei.

b) „dacă detentorul precar săvârșește împotriva posesorului acte de rezistență neechivoce în privința intenției sale de a începe să se comporte ca un proprietar; în acest caz, intervertirea nu se va produce însă mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului”. Cazul expus este cel în care detentorul precar săvârșește acte de rezistență împotriva posesorului. Actele de rezistență trebuie să aibă în vedere intenția detentorului de a se comporta ca un proprietar și să se îndrepte spre persoana care i-a încredințat detentorului bunul, ori împotriva unei alte persoane, dacă detentorul este îndreptățit să creadă că acesta este de fapt adevăratul proprietar al bunului. Se reține în această situație faptul că detentorul precar care devine posesor prin intervertire, este de rea-credință și astfel nu se va putea bucura de efectele juridice ce au la bază o posesie de bună-credință

c) „dacă detentorul precar înstrăinează bunul, printr-un act translativ de proprietate cu titlu particular, cu condiția ca dobândirea să fie de bună-credință”. În această situație, terțul dobânditor primește bunul prin actul translativ de proprietare, începând în persoana lui o posesie utilă dacă este de bună-credință, adică nu cunoaște că cel cu care a încheiat actul translativ nu avea calitatea de proprietar. Dacă terțul știa că persoana care i-a transmis proprietarea nu era adevaratul proprietar al bunului, acesta va fi tratat ca un detentor precar, pentru că reaua-credință împiedică intervertirea precarității.

In lămurirea noțiunii de bună-credință în materia intervertirii precarității, alineatul (2) al aceluiași articol 920 prevede că în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dobânditorul este de bună-credință dacă înscrie dreptul în folosul său întemeindu-se pe curprinsul cărții funciare. Altfel, el este considerat a fi de bună-credință daca nu cunoștea și nici nu ar fi putut, după împrejurări, să cunoască lipsa calității de proprietar a celui de la care a dobândit bunul. De asemenea, în completarea acestui articol, Codul Civil prevede în art. 883, alin. (3) că nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut existența unei inscrieri în cartea funciara.

Conform articolul 14, alin. (2), buna-credință se prezumă până la proba contrară, proba rămânând astfel în sarcina oricărei persoane interesate în a demonstra reaua-credință a posesorului.

§2.Conservarea posesiei

1. Prezumtii de conservare. În doctrina veche, se considera că „posesiunea se păstrează mai ușor decât se dobândește. Nici nu este chiar nevoe, spre a conserva posesiunea de a avea voință formală de a poseda. Astfel, cel care doarme o păstrează în timpul somnului, iar cel care cade în demență, o păstrează în timpul nebuniei sale; pentru că, în acest timp, el nu poate să piardă intenția de a poseda.”

Astazi, reglementarea în materie instituie două prezumții în art. 919: a) până la proba contrară, acela care stăpânește bunul este prezumat posesor; b) detenția precară, odată dovedită, este prezumată că se menține până la proba intervertirii sale, transformării în posesie, conform condițiilor prevăzute de art. 920. Astfel, cel care dovedește că are un anumit statut(posesor, ori detentor precar) îl conservă până la proba contrară.

Pentru dovedirea posesiei, trebuie să avem în vedere cele două elemente ale acesteia: elementul material și elementul intențional. Dovada primului element, elementului obiectiv al posesiei, se poate realiza cu orice mijloc de probă, caracterul material facându-l ușor de demonstrat. Elementul subiectiv, aflându-se pe tărâm psihologic, poate crea dificultăți în momentul dovedirii sale, așa că Noul Cod Civil instituie prezumtiile relative prezentate mai sus, în favoarea posesorului sau a detentorului precar.

§3.Pierderea posesiei

1. Precizări generale. Putem vorbi despre pierderea posesiei în momentul în care unul dintre elementele sale dispare. Pierderea elemetului material, ne aflăm într-o situație de solo animo. Aceasta concepție a dus la formularea instituției acțiunii posesorii care protejează posesia existentă numai prin intenția posesorului, ca urmare a unei tulburări a acesteia, însă numai pentru o perioadă de cel mult 1 an de la actul de tulburare. Trebuie să se rețină faptul că tulburarea posesiei de către un terț nu implică pierderea acesteia, ci mai degrabă vicierea ei. Dacă posesorul reusește să reintre în contact cu bunul, posesia se va continua, ignorându-se perioada de dupa apariția viciului. Dacă, în schimb, bunul nu mai revine posesorului, se va considera posesia pierdută de la data deposedării.

In cazul în care ceea ce se pierde este elementul subiectiv, bunul nu iese din stăpânirea efectivă a posesorului, însă acesta nu mai are reprezentarea psihică a faptului că bunul îi aparține, devenind astfel un detentor precar.

Noul Cod Civil prevede în art. 921 cauzele de încetare a posesiei, acestea putând fi clasificate în functie de manifestarea voinței posesorlui ori din perspectiva elementelor componente care se pierd având ca urmare încetarea posesiei. Astfel, există cazuri prin care se pierde unul din elementele componente ale posesiei – corpus sau animus – din voința posesorului sau nu, sau cazuri în care se pierd ambele elemente, aceastea regăsindu-se și în enumerarea situațiilor ce conduc la pierderea proprietății, întrucat posesia se bucură, într-o anumită măsură, de regimul aplicabil dreptului de proprietate.

2. Cazuri legale de pierdere a posesiei. Articolul 921, având denumirea marginală „Încetarea posesiei” enumeră cazurile prin care posesia se pierde:

a) „transformarea sa în detenție precară”. Aceasta ipoteză se referă la situația în care se pierde elementul intențional al posesiei, posesorul fiind cel care decide să nu mai stăpâneasca bunul pentru sine, ci pentru o altă persoană. Ne aflăm într-o astfel de situație atunci când posesorul recunoaște deodată calitatea de proprietar a unei alte persoane, continuând totuși să dețină bunul, ori în cazul în care bunul este înstrainat, cumpărătorul lăsându-l mai departe în stăpânirea vânzătorului(spre pildă, vechiul proprietar devine chiriaș) care devine un posesor constituit.

b) „înstrăinarea bunului” implică în mod evident, pierderea ambelor elemente constitutive ale posesiei printr-un act juridic civil cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

c) „abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a declarației de renunțare la dreptul de proprietate asupra unui bun imobil”. Abandonarea reprezintă un act prin care posesorul renunță la posesia sa asupra bunului, pierzând astfel ambele componente ale acesteia. Nu se poate reține încetarea posesiei dacă cel care decide să abandoneze bunul este proprietarul acestuia, întrucât renunțarea acestuia din urmă la posesia bunului său, ca atribut al dreptului de proprietate, nu poate produce un efect extinctiv in persoana posesorului. Declarația de renunțare a posesiei poate fi înscrisă în cartea funciară numai dacă aceasta prevedea, în prealabil, o mențiune privind calitatea de proprietar a persoanei respective. Daca persoana respectivă este proprietar al bunul și formulează o declarație de renunțare a posesiei, vorbim despre posesie ca atribut al dreptului de proprietate, ci nu de posesia ca stare de fapt. În schimb, daca persoana înscrie declarația în cartea funciară în baza unui titlu viciat înscris anterior, ceea ce încetează este posesia, întrucât nu se poate vorbi de existența unui titlu legitim.

În cazul bunurilor imobile care nu sunt înscrise în cartea funciară, abandonul este un fapt greu de demonstrat, întrucât trebuie avut în vedere caracterul perpetuu al dreptului de proprietate și, în plus, legea prevede că o renunțare la proprietate este posibilă numai prin înscrierea unei declarații în acest sens în cartea funciară, acest lucru fiind greu de realizat din moment ce presupune diligența respectivului proprietar, într-o situație care se caracterizează mai degrabă prin dezinteresul acestuia.

d) „pieirea bunului”. Posesia încetează, oricare ar fi cauza pieirii bunului, dacă are loc ca urmare a unor evenimente naturale ori ca efect al acțiunilor omenești, pentru că dispariția bunului afecteaza deopotrivă atât componentul material al posesiei, cât și pe cel intențional.

e) „trecerea bunului în proprietate publică”. Exproprierea se realizează, conform art. 562, alin.(3), „numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă și prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar și expropriator”, iar confiscarea presupune săvârșirea anterioară a unor infracțiuni prin folosirea unor anumite bunuri. Astfel, dreptul deproprietate publică este cea care pune capăt posesiei asupra acestor bunuri.

f) „înscrierea dreptului de proprietate al comunei, orașului sau municipiului, după caz, conform art. 889, alin. (2)” presupune ca unitatea administrativ-teritorială să își exercite dreptul de opțiune în sensul înscrierii dreptului de proprietate asupra unui bun pn folosul său, daca sunt îndeplinite două condiții: proproetarul bunului a decurs înregistrarea la biroul de cadastru și publicitate imobiliară a unei declarații de renunțare, pentru a înscrie radierea dreptului său și o altă persoană care ar putea poseda bunul în perioada următoare renunțării proprietarului nu solicită înscrierea dreptului său în beneficiul prescripției achizitive.

g) „deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an”. Această ipoteză vizează situația în care posesorul pierde elementul material al posesiei, prin deposedare, fiind lipsit de bun pentru o perioadă de cel puțin un an.

Secțiunea a III-a: Viciile posesiei

1. Cerințele posesiei. Potrivit prevederilor articolului 922, pentru a putea produce efecte, o posesie trebuie să fie utilă, adică nevicită. Posesia nu este utilă atunci când este discontinuă. tulburată sau clandestină. Același articol menționează faptul că posesia este prezumată a fi utilă, ceea ce înseamnă că orice persoană interesată să înlature împlinirea posesiei și implicit a efectelor acesteia, poate dovedi că posesia este viciată, prin discontinuitate, tulburare ori clandestintate.

În materia viciilor posesiei, se impune o discuție prealabilă în ceea ce privește noțiunea echivocului. Se consideră că o posesie este echivocă în momentul în care există un dubiu cu privire la titlul în baza căruia este exercitată, ori atunci când actele posesorului nu sunt relevante în ceea ce privește intenția de stăpânire a bunului pentru sine. Spre exemplu, putem reține că posesia este lovită de echivoc în situația în care mai multe persoane exercită dreptul de proprietate asupura unui lucru aflat în indiviziune, fiecare dintre aceste persoane stăpânindu-l în egală măsură ca un posesor, cât și ca un detentor precar. Astfel, efectele posesiei nu pot fi îndeplinite, chiar dacă textul de lege nu instituie o regulă în acest sens.

§1.Discontinuitatea

1. Noțiune. Posesia nu este utilă atunci când este discontinuă; conform articolului 923, discontinuitatea intervine atunci când posesorul își exercită posesia cu intermitențe anormale în raport cu natura bunului. Continuitatea posesiei, așa cum rezultă din articolul menționat mai sus, trebuie să se analizeze în concret, în funcție de conjunctura expusă în speță, având în vedere că stăpânirea bunului trebuie să se exercite în parametrii normali în ceea ce privește frecvența acestora și într-o succesiune obișnuită, așa cum ar fi firesc potrivit naturii bunului respectiv. De pildă, posesia este considerată continuă dacă posesorul exercită acte materiale în mod regulat, de fiecare dată când este nevoie, chiar dacă nu există un contact permanent cu bunul respectiv, fiind suficient ca perioadele de timp cuprinse între aceste acte să nu prezinte un caracter anormal.

Posesia este, așa cum prevede articolul 922, considerată utilă până la proba contrară. Caracterul util al acesteia se raportează la fiecare viciu care ar putea lovi posesia, deci și la discontinuitate, fapt ce conduce la ideea că posesia este prezumată a fi continuă, sarcina probei discontinuității aparținând oricărei persoane interesate să demonstreze că posesia a fost viciată.

Discontinuitatea nu conduce automat la pierderea posesiei, în forma sa reglementată de art. 921 lit. g) („deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an”), întrucât acest caz de încetare a posesiei presupune ca intermitența să aibă o durată ce depășește un an, ori dacă psesorul își întrerupe exercițiul posesiei sale pe o perioadă de timp mai mică de un an, nu aflăm într-un caz de viciere a posesiei, de discontinuitate a acesteia, ci nu de pierdere a posesiei.

2. Caracterele juridice. Discontinuitatea prezintă 3 caractere:

a) temporară, deoarece încetează în momentul în care stăpânirea bunului de către posesor devine regulată, fără ca perioada de discontinuitate să fie considerată perioadă de posesie utilă, în vederea îndeplinirii efectelor acesteia.

b) absolută, întrucât poate fi percepută de fiecare persoană și implicit oricine prezintă interes în demonstrarea vicierii posesiei poate invoca discontinuitatea acesteia(art. 926, alin.(1))

c) privește, de regulă, bunurile imobile. Trebuie precizat însă ca discontinuitatea poate viza și bunurile mobile dacă ne aflăm într-o situație diferită de cea prevăzută în art. 937, alin. (1) care spune că posesorul de bună-credință al unui astfel de bun pe care l-a dobândit printr-un act translativ de proprietate cu titlu oneros devine proprietarul acestuia din momentul în care a intrat în posesia efectivă a bunului. Astfel, posesia bunului mobil se confundă uneori cu proprietatea acestuia și viciul discontinuității devine inaplicabil.

§2.Violența

1. Noțiune. Posesia este tulburată atât timp cât este dobândită sau conservată prin acte de violență, fizică sau morală, care nu au fost provocate de o altă persoană. Astfel, art. 924 subliniază faptul că posesia trebuie să fie pașnică începând cu momentul dobândirii sale. Textul de lege se referă la acte de violență care nu se manifestă ca replică a unei provocări venite din partea altei persoane. Astfel, cea care conduce la vicierea posesiei prin violență este violența activă care presupune acte de violență, fizică ori psihică, exercitate de către posesor în mod liber. Violența pasivă se referă la actele de respingere a violenței provocate de adversar, străine de voința posesorului, motiv care o face imposibil de reținut pentru constituirea unui viciu al posesiei.

Violența se poate manifesta atât fizic, cât și pe plan psihic, prin amenințări și șantaj, aceste acte putând fi îndreptate nu numai asupra unei persoane ce se află sau se afla în contact cu bunul respectiv , ci si asupra rudelor sau afinilor acesteia.

2. Caractere juridice. Violența este un viciu temporar, întrucât posesia devine utilă din momentul în care actele de violență au luat sfârșit.

Caracterul relativ al violenței rezultă din faptul că acest viciu nu poate fi invocat decât de persoana impotriva căreia s-u exercitat violențele. Celelalte persoane, deși cunosc existența viciului, nu sunt îndreptățite să invoce violența(art. 926, alin. (2)).

Violența se poate pune în discuție indiferent de bunul asupra căruia se exercită posesia, fie mobil, fie imobil.

§3.Clandestinitatea

1. Noțiune. Potrivit articolului 925, „posesia este clandestină, dacă se exercită astfel încât nu poate fi cunoscută”. Astfel, existența acestui viciu trebuie stabilită luând în considerare atitudinea autorului posesiei, acesta alegând să-și exercite posesia într-un mod încât aceasta n-ar putea fi cunoscută de persoanele interesate. Un asemenea posesor ar trebui să se comporte cu intenția de a ascunde, de ocultare a bunului posedat.

Clandestinitatea privește în primul rând bunurile mobile, posesia acestora fiind mai usor de tăinuit. In legătură cu bunurile imobile, în jurisprudență s-a reținut că ne aflăm într-un caz de viciere a posesiei prin clandestinitate atunci când o persoană sapă o pivniță cu scopul de a exploata subsolul unei proprietăți vecine.

2. Caractere juridice. Clandestinitatea este relativă, temporară și se aplică, de regulă, bunurilor mobile.

Relativitatea clandestinității rezultă din faptul că poate fi invocat numai de către cel față de care posesia a fost exercitată pe ascuns, la fel ca și în cauza viciului violenței(art. 926, alin (2)).

Considerăm ca acest viciu este temporar, întrucât posesia lovită de clandestinitate devine utilă îndată ce viciul încetează – art. 927, aplicabil fiecărui viciu al posesiei.

CAPITOLUL II: CONDIȚIILE GENERALE ALE UZUCAPIUNII

Secțiunea I: Noțiuni introductive

1. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate în Noul Cod Civil. Articolul 557 având denumirea marginală „Dobândirea dreptului de proprietate” menționează că dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală ori moștenire testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre judecătorească, atunci când aceasta este translativă de proprietate.

În alineatele următoare, legea prevede că enumerarea nu este una limitativă, oricând existând posiblitatea reglementării unor altor moduri de dobândire a proprietății, ținându-se cont totuși de faptul că în cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobândește prin înscrierea sa în cartea funciară, conform art. 888 .

Modurile de dobândire a proprietății prezentate în art. 557 se aplică în egală măsură, atât proprietății private, cât și proprietății publice, chiar dacă regăsim în reglementarea actuala și modalităti specifice prin care un bun poate intra în proprietate publică.

§1.Definiția uzucapiunii

1. Posesia și efectele sale. Deși este doar o stare de fapt, posesia determină nașterea unor efecte juridice importante care vor fi recunoscute de lege, întrucât posesorul, prin activitatea sa, valorifică un bun neglijat de proprietarul său, prin neexercitarea atributelor dreptului de proprietate de care acesta se bucură.

În Noul Cod Civil, posesia generează:

o prezumție de proprietate – art. 919, alin (3)

dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun posedat, prin uzucapiune – art. 928-934

dobândirea dreptului de proprietate a unui bun mobil de către un posesor de bună-credință – art. 937-938

dobândirea în proprietate a fructelor bunului posedat de către posesorul de bună-credință – art. 948

protejarea acesteia prin acțiunile posesorii – art. 949-952.

Fundamentul uzucapiunii este constituit de existența posesiei, care îndeplinește anumite condiții și durează pentru o anumită perioadă de timp. Fiind unul dintre efectele posesiei, uzucapiunea implică îndeplinirea ambelor elemente ale posesiei(animus și corpus); un detentor precar nu poate invoca acest mod pentru a dobândi un drept. Posesia care va determina uzucapiunea trebuie să fie utilă, conform art. 922 NCC. Astfel, existența oricărui dintre viciile prevăzute de lege (discontinuitate, clandestinitate, ori violență) va împiedica operarea uzucapiunii. Pentru a produce efectul său achizitiv, posesia trebuie să fie exercitată o anumită perioadă de timp, termene specifice fiind prevăzute de legiuitor în funcție de felurile uzucapiunii. Termenul referitor la perioada de exercitare a posesiei, poate fi întrerupt ori suspendat, în condițiile prevăzute în materia prescripției extinctive(art. 2523 și următoarele).

2. Paralelă între prescripția extinctivă și prescripția achizitivă. Articolul 934 instituie o legătură între cele două noțiuni ce au la bază scurgerea timpului prin prevederea sa conform căreia dispozițiile referitoare la uzucapiune se vor completa, în măsura acceptată de lege, cu cele privitoare la prescripția extinctivă. Deși ambele instituții au în vedere curgerea unei perioade de timp, trebuie reținut că prescripția extinctivă reprezintă perioada ce se ia în calcul pentru a calcula cât timp titularul unui drept trebuie să rămână pasiv pentru ca dreptul său la acțiune să se stingă, pe când prescripția achizitivă se referă la durata de timp necesară pentru ca o persoană să dobândeasca dreptul. Astfel, diferența majoră dintre cele două noțiuni o constituie efectul produs de fiecare în parte; în cazul prescripției achizitive dreptul este afectat prin faptul că încetează în persoana titularului său, născându-se în persoana unui titular nou, ori consolidându-se în persoana titularului înscris deja în cartea funciara, iar în cazul prescripției extinctive, dreptul nu este afectat, consecința operării acestui termen fiind respingerea acțiunii de protejare a dreptului titularului ca prescrisă.

2. Uzucapiunea. Textul Noului Cod nu prevede, în articolele destinate uzucapiunii, o definiție a acesteia, menționând totuși elementele sale caracteristice. Posesia este cea mai importantă componentă a uzucapiunii, fiind esențial ca aceasta să fie exercitată o anumită perioadă de timp pentru a-și produce efectele. De asemenea, în cazul uzucapiunii tabulare, hotărâtoare este și existența bunei-credințe a posesorului.

Conform concepțiilor doctrinare, uzucapiunea este „un mod de dobândire a drepturilor reale principale prin posesia bunurilor care formează obiectul lor în toată perioada prevăzută de lege și prin exercitarea pozitivă a dreptului de opțiune cu privire la uzucapiune, ca drept potestativ”. Astfel, nu este considerat ca fiind suficient ca posesorul să exercite o posesie neîntreruptă a bunului, ci această posesie trebuie să fie însoțită de voința celui ce posedă, materializată printr-un act juridic unilateral prin care se exercită un drept de opțiune.

Pentru a putea vorbi despre o situație în care operează uzucapiunea, trebuie să fie îndeplinite două condiții: exercitarea posesiei și invocarea acesteia în vederea dobândirii unui drept real.

4. Caracteristicile uzucapiunii. Pe lângă abilitatea sa de a naște dreptul real în favoarea unei persoane, uzucapiunea are și funcție probatorie. Este de ajuns ca cel care se numește proprietar să poată face dovada operării uzucapiunii în persoana sa, nefiind nevoie, așa cum ar fi părut normal la prima vedere, să demonstreze existența dreptului său urmărind succesiunea de transmisiuni realizate cu privire la bunul său. Din acest perspectivă, putem fi de acord că efectul probatoriu al uzucapiunii se produce în orice situație, indiferent dacă cel care o invocă este deja proprietar sau urmează a dobândi dreptul conform funcției achizitive.

Uzucapiunea poate fi considerată o sancțiune aplicată proprietarului inițial ca urmare a neglijării acestuia prin părăsirea bunului pentru o perioadă îndelungată de timp. În schimb, pentru cel care exercită posesia asupra bunului, legea îî recunoaște, ca urmare a îndeplinirii condițiilor uzucapiunii, efectele juridice corespunzătoare unui veritabil drept de proprietate, întrucât, până la împlinirea termenului prevăzut, s-a comportat ca un adevărat proprietar al bunului.

§2.Bunurile și drepturile ca obiecte ale uzucapiunii

1. Aspecte generale. Uzucapiunea este o modalitate de dobândire a drepturilor reale principale. Așadar, nu numai dreptul de proprietate asupra unui bun., așa cum am fi fost tentați să credem, se poate dobândi prin uzucapiune, ci si dezmembrămintele acestuia: uzufructul, superficia, uzul, abitația sau servituțiile. De asemenea, trebuie avut în vedere că pot fi dobândite prin această metodă numai drepturile reale principale al căror obiect în reprezintă bunurile corporale, determintate, ce pot fi posedate.

2. Bunurile – obiect al uzucapiunii. În noua reglementare, nu sunt menționate bunurile care pot cădea sub incidența uzucapiunii. Articolul 928 prevede că un posesor poate dobândi proprietatea asupra bunului posedat, sau asupra fructelor produse de acesta, iar articolul imediat următor instituie interdicția de a se uzucapa bunurile declarate prin lega ca fiind inalienabile. Bunurile inalienabile sunt, în primul rând, cele ce aparțin proprietații publice. Astfel, proprietatea asupra acestor bunuri nu poate fi dobândită de terți prin uzucapiune. Despre inalienabilitate putem găsi și în articolul 627 care reglementează clauza de inalienabilitate ca fiind interzicerea înstrăinării unui bun, pentru o perioadă de maxim 49 de ani, dacă prin aceasta se protejează un interes serios și legitim. Această clauză prevăzută de lege în capitolul referitor la limitele convenționale ale dreptului de proprietate privată este o modalitate prin care proprietarul unui bun instituie o îngrădire asupra bunului său, printr-un act juridic(testament sau convenție între părți), fapt care face inaplicabilă această reglementare în legătură cu art. 928 din materia bunurilor ce nu pot fi uzucapate.

Bunurile proprietate publică nu se confundă cu cele aflate în proprietatea privată a statului. Altfel spus, dacă un bun deținut de stat, municipiu, oraș sau comună, nu aparține domeniului public, unitățile enumerate mai sus exercitând asupra acestuia un drept de proprietate privată, acesta poate fi dobândit de către o altă persoană prin uzucapiune. Astfel, poate constitui obiect al uzucapiunii bunul al cărui titular este statul sau o comunitate legală, dacă acestea nu dețin bunul în regim de proprietate publică

Având în vedere că uzucapiunea se bazează pe existența unei posesii utile, în sensul articolului 922, trebuie să menționăm că aceasta poate opera numai asupra anumitor bunuri, susceptibile de posesie. Bunurile care pot fi posedate sunt cele corporale, mobile sau imobile, individual determinate, care aparțin circuitului civil.

Bunurile incorporale(de exemplu, fondul de comerț) nu pot fi posedate și implicit nu pot fi dobândite prin uzucapiune. De asemenea, bunurile de gen, în măsura în care nu sunt individualizate prin numărare, măsurare sau orice altă formă, nu pot fi încadrate în categoria bunurilor susceptibile de posesie.

O reglementare speciala pentru aplicarea uzucapiunii ca efect al posesiei se regăsește în art. 660 care vorbește despre situația în care prezumția de coproprietate asupra despărțiturilor comune poate fi răsturnată prin demonstrarea dobândirii dreptului de proprietate exclusivă asupra bunurilor considerate despărțituri comune (de exemplu un șanț) .

3. Drepturile – obiect al uzucapiunii. Conform sferei de aplicabilitate a instituției posesiei, uzucapiunea poate fi exercitată numai referitor la drepturile reale principale, categorie în care sunt incluse dreptul de proprietate și dezmembrămintele acestuia. În articolul 928 destinat domeniului de aplicare a uzucapiunii se menționează că aceasta poate interveni doar asupra proprietății unui bun ori asupra fructelor bunului respectiv, urmând ca în art. 930 să fie incluse și dezmembrămintele dreptului de proprietate în categoria drepturilor ce se pot uzucapa.

Dobândirea dezmembrămintelor dreptului de proprietate este mai rar întălnită, deoarece este mai ușor de imaginat că un posesor ar dori să dobândească întreaga proprietate asupra unui bun, ci nu numai un drept real caracteristic unui dezmembrământ. Reglementări care susțin această modalitate de dobândire a dreptului asupra bunului regăsim și în materia fiecărui dezmembrământ în parte. Astfel, în cazul dreptului de superficie, art. 693 precizează în cel de-al doilea alineat că acesta se dobândește în temeiul unui act juridic, precum și prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege. De asemenea, art. 723, alin. (1) prevede că uzufructuarul va putea intra în posesia bunurilor după inventarierea bunurilor mobile sau după constatarea stării în care se află bunurile imobile, cu excepția cazului în care uzufructul este dobândit prin uzucapiune. În privința dreptului de uz și a dreptului de abitație, Noul Cod Civil face trimitere la reglementarea din materia uzufructului.

În ceea ce privește servitutea, este recunoscută posibilitatea constituirii acesteia pe baza uzucapiunii, însă sunt făcute anumite nuanțări. Prin uzucapiune tabulară poate fi dobândite orice servitute, indiferent de felul acesteia, pe când prin uzucapiune extratabulară pot fi dobândite numai servituțiile pozitive. Servituțiile negative, așadar, nu pot fi dobândite decât prin intermediul uzucapiunii tabulare, fiind acelea prin care proprietarul este obligat la a nu face ceva din ce ar fi normal, conform prerogativelor dreptului său. Astfel, dobândirea servituții in cazul unui bun care nu este înscris în cartea funciară, ar crea confuzii asupra intenție proprietarului fondului dominant de a poseda servitutea, întrucât acesta nu înscrie nimic, în acest sens, în cartea funciară.

§3. Modul de calcul al termenului pentru uzucapiune

1. Momentul de început al termenului. În vederea stabilirea termenului uzucapiunii, trebuie să ne raportăm la reglementările din materia diferitelor ipoteze în care se aplică uzucapiunea. Astfel, deși am precizat că uzucapiunea reprezintă o specie a prescripției, termenul general de prescripție prevăzut de lege este înlăturat, urmând a se aplica, în unele aspecte speciale, reguli expres prevăzute în materia uzucapiunii.

Uzucapiunea extratabulară operează în trei situații distincte, prevăzute de articolul 930, după cum urmează:

a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, și-a încetat existența. Pentru stabilirea punctului din care termenul începe să curgă, este important ca atât începerea exercitării posesiei în persoana celui care invoca uzucapiunea, cât și decesul persoanei fizice ori încetarea persoanei juridice care deține bunul în temeiul unui drept de proprietate să se fi petrecut deja, indiferent de ordinea dintre cele două. Astfel, dacă întâi își încetează existența persoana proprietarului, termenul va curge din momentul începerii posesiei. Dacă posesia asupra bunului înainte de decesul ori încetarea persoanei proprietarului, termenul specific uzucapiunii va curge începând cu data în care intervine moartea ori încetarea persoanei juridice. În situația în care cele două condiții sunt întrunite concomitent, acest moment va reprezenta și punctul de pornire în calculul termenului de uzucapiune.

b) a fost înscrisă în cartea funciară declarația de renunțare la proprietate. Ca și în cazul precedent, momentul în care posesia începe a fi exercitată și momentul înscrierii declarației de renunțare a dreptului de proprietate de către cel îndreptățit vor determina începutul curgerii termenului specific uzucapiunii.

c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciară. Această ipoteză de operare a uzucapiunii nu instituie nicio condiție de timp pentru determinarea momentului din care începe să curgă termenul de uzucapiune, acesta urmând a fi stabilit numai în functie de data din care începe posesia.

Uzucapiunea tabulară. Conform articolului 931, calculul termenului se realizeză în funcție de momentul în care sunt îndeplinite cele două condiții: începerea unei posesii neviciate și înscrierea în cartea funciară a dreptului real, fără o cauză legitimă.

Uzucapiunea în materia bunurilor mobile. Articolul 939 referitor la dobândirea bunurilor mobile în temeiul uzucapiunii prevede că singura condiție a determinării curgerii termenului este începerea unei posesii neviciate. Celelalte aspecte specifice termenului și joncțiunii posesiilor se completează, în mod corespunzător, cu cele reglementate în dispozițiile legale reglementate pentru uzucapiunea bunurilor mobile.

2. Suspendarea termenului. Ținând cont că în articolele destinate uzucapiunii nu se gasesc prevederi precise referitoare la suspendarea termenului, iar articolul 934 face trimitere la articolul 2532 având denumirea marginală „Cauzele generale de suspendare a prescripției”, vom aplica în măsura în care acestea sunt compativile cu specificul uzucapiunii, regulile din materia prescripției extinctive. Astfel, conform art. 2532, cazurile generale în care intervine suspendarea termenului prescripției, sunt:

a) între soți, cât timp durează căsătoria și nu sunt separați în fapt (art. 2532, pct. 1 NCC)

b) între părinți, tutore sau curator și cei lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă ori între curatori și cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea și socotelile nu au fost date și aprobate (art. 2532, pct. 2 NCC)

c) între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești sau al unui act juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și aprobate (art. 2532, pct. 3 NCC).

d) în cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există p dispoziție legală contrară (art. 2532, pct. 4 NCC).

e) cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau exigibilitatea acesteia(art. 2532, pct. 5 NCC).

f) pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție (art. 2532, pct. 6 NCC).

g) în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen (art. 2532, pct. 7 NCC)

h) în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forțele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare de război. Sunt avute în vedere și persoanele civile care se găsesc în forțele armate pentru rațiuni de serviciu impuse de necesitățile războiului (art. 2532, pct. 8 NCC).

i) în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forța majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripției decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție (art. 2532, pct. 9 NCC).

j) în alte cazuri prevăzute de lege (art. 2532, pct. 10 NCC).

Din ipotezele enumerate mai sus, se aplică în mod corespunzător toate, cu excepția literelor e), f) și g), întrucât în materia uzucapiunii nu avem de-a face cu un contract, fiind astfel imposibil să ne raportăm la o relație creditor-debitor, la o perioadă de negociere specifică încheierii unui contract ori la posibilitatea concilierii în procedura prealabilă, în cazul formulării unei acțiuni de către una dintre părți.

Un alt caz de suspendare a termenului uzucapiunii este prevăzut în alineatul (2) al articolului 932, acesta menționând că intervenirea unui viciu al posesiei ce stă la baza dobândirii unui drept prin uzucapine, determină suspendarea termenului, urmând ca perioada în care există viciul să nu fie luată în considerare pentru împlinirea termenului de uzucapiune.

Suspendarea termenului poate fi invocată, așa cum prevede articolul 2535, de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, respectiv de titularul dreptului supus prescripției. De exemplu, titularul dreptului de proprietate a unui bun imobil ori succesorul acestuia, pot invoca suspendarea termenului, pentru a demonstra că nu s-a implinit termenul necesar uzucapiunii.

3. Întreruperea termenului. Pentru a stabilit cazurile de întrerupere a termenului uzucapiunii, ne vom raporta, ca și în situația suspendării termenului, la dispozițiile legale referitoare la prescripția extinctivă. Așadar, articolul 2537 conține o enumerare a cazuilor de întrerupere a prescripției, care urmează a fi interpretate corespunzător în vederea aplicării acestora în materia uzucapiunii. Recunoașterea dreptului real al celui împotriva căruia s-a exercitat posesia nu poate fi considerată o modalitate de întrerupere a termenului de uzucapiune, pentru că din momentul în care reprezentarea psihică a posesorului nu mai există în scopul stăpânirii bunului pentru sine, ne aflăm într-un caz de detenție precară, iar detenția precară nu poate avea ca efect dobândirea unui bun prin uzucapiune, iar cererea de chemare în judecată întrerupe curgerea termenului numai în măsura ăn care este admisă de către instanță; acestea fiind de principiu, singurele ipoteze ce pot fi aplicabile instituției uzucapiunii în ceea ce privește întreruperea termenului.

Pe lângă cazurile prevăzute expres în capitolul destinat prescripției extinctive, extragem din interpretarea textelor legale din materia uzucapiunii, alte situații care determină întreruperea termenului. Articolul 929 mai sus citat, prevede faptul că nu vor intra în sfera de aplicabilitate a uzucapiunii acele bunuri care au fost declarate prin lege inalienabile. Astfel, termenul care a început să curgă din momentul exercitării posesiei poate fi intrerupt, ca efect al legii, atunci când un bun este declarat ca fiind inalienabil.

Un alt articol concludent pentru întreruperea termenului de uzucapiune este cel referitor la formularea acțiunilor posesorii. În acest caz, pierderea posesiei pentru o perioadă mai mare de 1 an atrage imposibilitatea persoanei deposedate de a mai introduce acțiunea posesoriei si astfel posesia este pierdută și termenul de uzucapiune este întrerupt. O redobândire a bunului va determina o posesie nouă, perioada anterioară deposedării fiind imposibil de luat în considerare pentru calcularea termenului.

4. Calcul termenului. Potrivit art. 2552, termenul ce urmează a se calcula se împlinește în ziua corespunzătoare din ultimul an, ținându-se cont de perioadele de suspendare sau de cauzele de întrerupere a termenului, dacă acestea există.

§4.Joncțiunea posesiilor

1. Noțiune. Joncțiunea posesiilor reprezintă unirea posesiei exercitate de uzucapant cu intervalul de timp cât poseia a fost exercitată de autorul său, pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune. Articolul 933 prezintă instituția joncțiunii posesiilor ca o opțiune a celui care poseda bunul de a uni perioada în care a stăpânit personal bunul cu perioada în care a altcineva a posedat bunul înaintea sa. Autorul posesorului este persoana care a transmis posesia printr-o operațiune cu titlu universal ori particular. El nu poate fi titularul dreptului real, pentru că astfel aplicarea instituției uzucapiunii nu ar mai avea sens, întrucât aceasta urmărește să îl sancționeze pe titularul dreptului pentru neglijența de care a dat dovadă în relația cu bunul său, transmițând dreptul real posesorului. Dacă posesorul decide să țină cont de posesia autorului său, acesta o preia cu viciile și calitățile sale, adăugând la durata posesiei sale, durata posesiei exercitate anterior, de către autor. Este de înțeles că nu se poate vorbi despre joncțiunea posesiilor în cazul în care cel ce a posedat anterior bunul era un detentor precar.

Pentru ca instituția joncțiunii posesiilor să poată fi invocată eficient, trebuie să existe două sau mai multe posesii exercitate asupra aceluiași bun de către persoane diferite, iar între aceste posesii să nu fi intervenit o posesie mai mare de un an care ar fi putut să întrerupă, conform articolului 921, una dintre posesiile care cad sub incidența joncțiunii.

2. Joncțiunea posesiilor în materia uzucapiunii tabulare. Ipoteza la care ne raportăm este cea în care dreptul asupra bunului este înscris de către posesorul inițial, în cartea funciară în baza unui titlu viciat; dacă titlul autorului ar fi fost unul valabil, atunci transmiterea acestuia către posesorului actual ar fi avut ca obiect dreptul în sine, ci nu doar posesia asupra bunului. Astfel, dacă autorul transmite posesorului dreptul său viciat, acesta din urmă poate să invoce uzucapiunea ținând cont de perioada de timp în care autorul său a stăpânit bunul dacă, bineînteles, sunt îndeplinite și celelalte condiții necesare pentru ca uzucapiunea să poată opera, respectiv cele referitoare la exercitarea unei posesii utile, ori la buna-credința din momentul înscrierii dreptului sau din momentul intrării în posesie.

Dacă bunul este înscris pentru prima oară în cartea funciară de către posesorul actual, el nu poate invoca joncțiunea posesiei, pentru că posesia autorului nu îndeplinește condițiile pentru dobândirea dreptului asupra bunului prin uzucapiune tabulară.

3. Joncțiunea posesiilor în privința uzucapiunii extratabulare. În ipoteza în care bunul nu este înscris în cartea funciară, trebuie să ne raportăm la condițiile prevăzute în articolul 930, întrucât nu putem vorbi despre un caz de uzucapiune extratabulară decât dacă este incidentă una dintre cele trei (decesul persoanei fizice sau încetarea persoanei juridice, înscrierea cererii de renunțare la proprietate sau inexistența cărții funciare deschise pentru imobil). Spre deosebire de cazul uzucapiunii tabulară, posesorul care nu este înscris în cartea funciară poate uzucapa bunul fără a mai fi nevoie de buna sa credință, fapt ce se deduce din textul de lege care nu impune condiția bunei credințe a posesorului uzucapant.

Secțiunea a II-a: Aplicarea legii în timp din perspectiva uzucapiunii sub Noul Cod Civil

1. Odată cu adoptarea Noul Cod Civil, se constată tendința de revenire la sistemul uzucapiunii tabulare, în care imobilele sunt înscrise în cartea funciară proprie, fiecare înscriere având efect constitutiv de drepturi. Având în vedere greutatea cu care a progresat proiectul de cadastrare a întregii suprafețe a țării și implicit imposibilitatea de a aplica dispozițiile de carte funciară asupra tuturor imobilelor aflate pe teritoriul României, legiutorul a precizat în articolul 56 din Legea nr. 71/2011 că „(1) Dispozițiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți.” Astfel, prin această normă se stabilește că insituția uzucapiunii în regim de carte funciară se va aplica în măsura în care unitatea administrativ-teritorială deschide, din oficiu sau la cerere, cărți funciare pentru imobile, după ce vor fi finalizate lucrările de cadastru corespunzătoare.

2. Dispozițiile articolului 82 din Legea nr. 71/2011. De principiu, reglementarea invocată susține că uzucapiunea începută și neîndeplinită la data intrării în vigoare a Noului Cod Civil este supusă în întregime legii care a instituit-o. Astfel, în cazul unei posesii începute după intrarea Noului Cod Civil în vigoare, dreptul real asupra bunului posedat poate fi dobândit prin uzucapiune, abia după cel mai devreme 5 ani pentru uzucapiunea tabulară, respectiv 10 ani pentru uzucapiunea extratabulară, de la data intrării în vigoare a Codului.

Pentru posesiile începute ulterior intrării în vigoare a Codului, uzucapiunea extratabulară asupra unui bun al cărui proprietar a decedat ori și-a încetat existența, ori asupra unui bun în legătură cu care s-a înscris în cartea funciară o declarație de renunțare de către titularul dreptului de proprietate, va produce efecte din momentul invocării acestei probleme în fața instanței. În conflict cu această reglementare, vine apoi Noul Cod de Procedură Civilă care prevede expres că toate cererile de dobândire a dreptului prin uzucapiune se vor judeca conform articolelor corespunzătoare ale acestui Cod , dreptul urmând a se dobândi odată cu înscrierea sa în cartea funciară. Astfel, conform art. 1052 NCPC, înscrierea dreptului real în cartea funciară are efect constitutiv.

Articolul 82 din Legea nr. 71/2011, în forma sa inițială, înainte de modificările aduse prin OUG 79/2011, prevedea trei ipoteze privind starea imobilelor la momentul începerii exercitării posesiei asupra lor. Astfel, în cazul imobilelor asupra cărora posesia a început după 1 octombrie 2011, dispozițiile aplicabile în materia uzucapiunii vor fi cele ale Noului Cod Civil, iar în cazul imobilelor pentru care posesia a început anterior datei de 1 octombrie 2011, se vor aplica normele prevăzute de Codul Civil din 1864, în vigoare la data începerii posesiei. În ceea ce privește imobilele care nu erau înscrise în cartea funciară la data începerii posesiei, articolul nu făcea distincție între posesiile începute anterior intrării în vigoare a Noului Cod și cele începute ulterior acestei date, considerând că în ambele situații ar trebui să se aplice dispozițiile Codului civil din 1864, în materie de uzucapiune. Această reglementare a Legii de aplicare a Noului Cod Civil contrazice textul art. 930 al Codului, care prevede că uzucapiunea extratabulară operează dupa 10 ani de la data din care uzucapantul începe a poseda imobilul care nu are deschisă o carte funciară, în condițiile art. 930, alin. (1), lit. a) și b). După modificarea adusă articolului 82 prin Ordonanța 79/2011, aprobată prin Legea 60/2012, noua formă a acestuia clarifică situația imobilelor fără carte funciară, stipulând că doar în cazul imobilelor asupra cărora posesia a început înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil ne vom raporta la dispozițiile Codului anterior, eliminând astfel confuzia creată de prima formă a articolului, așa cum a apărut inițial în Legea 71/2011.

Tot pentru studiul uzucapiunii din privința aplicabilității sale în timp, vom invoca art. 79 din Legea nr. 71/2011. Acest articol face, în primul rând, trimitere la art. 901 din Codul civil, care reglementează dobândirea cu bună-credință a unui drept tabular, printr-un act juridic cu titlu oneros. Conform articolului 901, orice persoană care a dobândit cu bună-credință, printr-un act juridic cu titlu oneros, un drept real înscris în cartea funciară, este considerată titular al dreptului astfel înscris, chiar dacă dreptul autorului său este, la cererea adevăratului titular, radiat din cartea funciară. Revenind la articolul 79 din Legea de aplicare a Codului civil, observăm că acesta conferă tratament juridic diferit în funcție de momentul înscrierii dreptului în cartea funciară raportat la intrarea în vigoare a Codului. Astfel, dacă prima înscriere a imobilului în cartea funciară a avut loc înainte de intrarea Noului Cod civil în vigoare, pesoana care a dobândit cu bună-credință bunul de la un neproprietar, nu poate invoca dispozițiile art. 901 NCC, urmând a dobândi dreptul asupra bunului conform Codului Civil din 1864, dacă posesia a început înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, ori conform NCC, dacă posesia a început dupa 1 octombrie 2011. Dacă bunul respectiv a fost înscris în cartea funciară ulterior intrării în vigoare a NCC, buna-credință a dobânditorului se bazează pe înscrierea dreptului său în cartea funciară. Acesta va putea fi evins numai în situația exercitării unei acțiuni în rectificare, în temeiul articolului art. 908, alin. (1) pct. 1 și 2 NCC .

Articolul 79 din Legea 71/2011 reglementează situația în care prezumția prevăzută în articolul 901 NCC, în virtutea căreia va fi considerat titular al dreptului înscris în folosul său, acela care a dobândit cu bună-credință un drept real deja înscris în cartea funciară în temeiul unui act juridic oneros, chiar dacă dreptul autorului său este radiat din cartea funciară, la cererea titularului adevărat.

CAPITOLUL III: UZUCAPIUNEA IMOBILIARĂ ÎN REGIMUL NOULUI COD CIVIL

Secțiunea I: Aspecte generale

1. Precizări introductive. Noul Cod Civil reglementează uzucapiunea imobiliară în articlele 930-934, iar uzucapiunea mobiliară în cadrul articolului 939. Uzucapiunea imobiliară este reglementată în două variante, în funcție de existența unei înscrieri în cartea funciară a imobilelor. Diferența dintre uzucapiunea tabulară și cea extratabulară este reprezentată, în principiu, de întinderea termenului în care asupra imobilului trebuie să fie exercitată posesia(5 ani, respectiv 10 ani).

Este de observat că din reglementarea articolului 887 NCC care prevede modurile de dobândire a drepturilor reale independent de înscrierea acestora în cartea funciară , este exclusă modalitatea uzucapiunii, efectul achizitiv al acesteia operând numai sub condiția înscrierii în cartea funciară a dreptului astfel dobândit.

Pentru a analiza procedura de dobândire a unui imobil prin uzucapiune, articolele Noului Cod Civil se coroborează cu dispozițiile legale ale articolelor 1049-1052 din Codul de Procedură Civilă care reglementează procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii: instanța competentă, cuprinsul cererii de uzucapiune, etapele de judecată și căile de atac. Astfel, cel care înaintează cererea de uzucapiune este considerat proprietar de la data înscrierii, în condițiile legii, în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii.

Secțiunea a II-a: Uzucapiunea extratabulara

§1. Domeniul de aplicare

1. Bunuri imobile. Articolul 930, având denumirea marginală „Uzucapiunea extratabulară”, se raportează la situația imobilelor înscrise în cartea funciară ale căror proprietar a decedat sau și-a încetat existența, ori a renunțat la proprietate prin înscrierea unei declarații de renunțare în cartea funciară, cât și la situația în care imobilele nu sunt înscrise în cartea funciară. Deși se numește uzucapiune extratabulară, ea poate viza imobile înscrise în cartea funciară, în masura în care acestea au o stare neclară determinată de decesul sau încetarea existenței proprietarului, ori de înscrierea ulterioară în cartea funciară a declarației de renunțare a proprietății de către acesta. Așadar, uzucapiunea extratabulară are în vedere, în mod esențial, persoana îndreptățită să invoce acest mod de dobândire a dreptului real, nu este înscrisă în cartea funciară ca titular al dreptului.

Asupra bunurilor imobile înscrise sau nu în cartea funciară sunt exercitate drepturi reale, așa cum sunt ele denumite de articolul 551 NCC. În delimitarea sferei de aplicare a uzucapiunii, alineatul (2) al articolului 916 NCC, exclude din lista drepturilor reale ce pot fi dobândite prin uzucapiune, drepturile de garanție. Astfel, domeniul de aplicare a uzucapiunii este reprezentat de dreptul de proprietare și dezmembrăminte ale acestuia.

§2.Condiții

1. Articolul 930 NCC prevede, în dispozițiile sale, existența mai multor condiții pentru producerea efectului achizitiv prin uzucapiune. În primul rând, trebuie să ne încadrăm într-una dintre cele trei ipoteze prezentate la alineatul (1). A doua condiție ce trebuie îndeplinită este aceea ca posesia să fie utilă și să fie exercitată pe un termen de minim 10 ani. O altă condiție impusă de articolul 930 este reprezentată de cererea înscrierii dreptului uzucapantului anterior înregistrării de către o terță persoană a dreptului său asupra bunului, în temeiul unei cauze legitime, în timpul sau după împlinirea termenului de 10 ani. Nu în ultimul rând, este esențială manifestarea de voință a uzucapantului.

2. Proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, și-a încetat existența. Acestă ipoteză are în vedere atât situația în care titularul dreptului real este o persoană fizică, cât și situația în care titularul este o persoană juridică. Dispariția persoanei fizice poate fi asimilată decesului, întrucât articolul 49 NCC prevede că o persoană dispărută poate fi declarată moartă, la cererea unei persoane interesate, prin hotărâre judecătorească numai dacă au trecut minim 2 ani de la data primirii ultimilor informații. Decesul persoanei fizice determină posibilitatea moștenitorilor de a înscrie în cartea funciară un titlu în nume propriu, situație în care uzucapiunea extratabulară ar fi înlăturată, starea de fapt fiind în concordanță cu dispozițiile cărții funciare. Dacă titularul dreptului nu are moștenitori, după moartea sa, imobilul va reveni comunei, orașului sau municipiului în a cărui rază teritorială se afla bunul, intrând în domeniul privat al acestora, conform art. 1138. Neîndeplinirea formalităților de culege a bunurilor vacante de către persoanele aflate în poziție de continuitate ca urmare a incetării existenței titularului dreptului real, va conduce la pierderea dreptului asupra bunului.

Încetarea persoanei juridice reprezintă, constatarea sau declararea nulității prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desființare, ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege(art. 244 NCC).

3. A fost înscrisă în cartea funciară declarația de renunțare la proprietate. Renunțarea la dreptul de proprietate este reglementată de articolul 889 NCC, iar în urma coroborării acestui articol cu art. 930 NCC deducem că autoritatea locală poate să își înscrie dreptul de proprietate asupra bunului, dacă nicio altă persoană nu a solicitat înscrierea în folosul propriu, a dreptului în temeiul uzucapiunii. Având în vedere dispozițiile articolului 562 în materia stingerii dreptului de proprietate asupra bunurilor, se observă că atât bunurile imobile înscrise în cartea funciară, cât și cele neînscrise în cartea funciară vor fi supuse aceluiași regim juridic în cazul renunțării de către proprietar la dreptul său, prin înscrierea unei declarații de renunțare în cartea funciară. Lipsa unei distincții de tratament între cele două categorii de imobile crează o confuzie în ceea ce privește renunțarea la imobilele fără carte funciară.

4. Posesia utilă. Utilitatea posesiei se analizează din perspectiva continuității, a publicității și a caracterului său pașnic. Astfel, o posesie viciată ori detenția precară nu pot determina dobândirea dreptului real asupra bunului prin uzucapiune. Mai mult, posesorului nu i se cere buna-credință pentru a uzucapa imobilul. Justul titlu nu este o condiție pentru operarea uzucapiunii, fiind de asemenea suficientă o posesie utilă în baza unui act translativ de proprietate viciat, ori apartenența unei situații de intervertire a posesiei, conform articolului 920. În altă ordine de idei, uzucapiunea nu poate interveni în cazul unei detenții precare, fiind substanțial ca cel ce posedă bunul să aibă reprezentanța psihică a faptului că stăpânnește bunul pentru sine.

5. Posesia să fie exercitată un termen de cel puțin zece ani. Termenul de uzucapiune începe să curgă de la data decesului sau a încetării existenței proprietarului bunului, ori de la data înscrierii declarației de renunțare la dreptul de propritate al acestuia, dacă posesia asupra bunului a început anterior acestor momente, ori de la data începerii exercitării posesiei, dacă aceasta este ulterioară momentelor mai sus amintite. Acest termen este susceptibil de întrerupere sau suspendare, în cazurile prevăzute de lege.

6. Înregistrarea cererii de înscriere în cartea funciară. Din coroborarea articolului 930, alin. (2) cu articolele corespunzătoare din Noul Cod de Procedură Civilă, rezultă că procesul de dobândire a dreptului conține două momente distincte: momentul adresării cererii de înscriere a dreptului în fața instanței judecătorești și momentul înscrierii efective a dreptului, ca urmare a admiterii cererii de către instanță. Astfel, posesorul care dorește să invoce uzucapiunea trebuie să înregistreze cererea înainte ca o terță persoană interesată să înscrie o cerere în virtutea unei cauze legitime. Dacă înscrierea cererii de către posesor are loc ulterior înregistrării întocmite de terț, uzucapiunea nu va putea produce efecte, indepedent de îndeplinirea termenului de zece ani prevăzut pentru uzucapiunea extratabulară. Este de reținut faptul că numai înscrierea dreptului de către terțul având p cauză legitimă va conduce la stoparea producerii efectelor uzucapiunii, reținându-se astfel că dacă ulterior înscrierii titlul terțului este desființat, procedura de dobândire a dreptului prin intermediul uzucapiune ar putea să-și urmeze cursul, până la producerea efectului achizitiv în favoarea posesorului.

7. Manifestarea voinței uzucapantului. Posesorul se bucură de un drept potestativ în ceea ce privește invocarea uzucapiunii. Așadar, se consideră că uzucapiunea prezintă o structură complexă care cuprinde atât faptul juridic în sens restrâns al posesiei, cât și manifestarea unilaterală a celui interesat de a dobândi un drept real. Dreptul de opțiune al posesorului se naște în momentul împlinirii termenului de uzucapiune și se stinge în urma invocării beneficiului uzucapiunii, ori la renunțarea acesteia.

§3.Efecte

1. Efectul achizitiv și efectul extinctiv. Uzucapiunea extratabulară generează două efecte elementare.

Efectul achizitiv se răsfrânge asupra posesorului care invocă uzucapiunea, producându-se la momentul înscrierii dreptului în cartea funciară. Conform alineatului (3) al articolului 1052 NCPC, înscrierea dreptului în cartea funciară produce efecte de la data admiterii de către instanță a cererii de înscriere a dreptului în temeiul uzucapiunii. Cererea de înscriere a uzucapiunii poate fi provizorie (situație în care va fi urmată de o justificare), sau definitivă, în funcție de exercitarea dreptului potestativ al posesorului ulterior îndeplinirii formalităților cadastrale și după deschiderea unei cărți funciare. Astfel, dacă posesorul invocă uzucapiunea înaintea finalizărilor lucrărilor de cadastru și deschiderii cărții funciare corespunzătoare imobilului respectiv, cele două efecte ale uzucapiunii se produc de la data introducerii cererii de chemare în judecată având ca obiect constatarea îndepinirii uzucapiunii, ori de la data invocării excepției uzucapiunii în procesul în care posesorul este pârât în acțiunea în revendicare.

Efectul extinctiv privește persoana proprietarului care nu și-a intabular dreptul său asupra bunului în cartea funciară, ori succesorii acestuia, în condițiile prevăzute în prezenta lucrare în legătură cu transmiterea drepturilor reale prin decesul persoanei fizice sau încetarea existenței persoanei juridice titular al dreptului asupra bunului.

2. De asemenea, înainte de momentul dobândirii dreptului de proprietate prin intermediul uzucapiunii, dar în cursul exercitării posesiei de către uzucapant, imobilul aparține fie titularului de drept, fie moștenitorului sau succesorului acestuia, dacă a intervenit decesul sau încetarea existenței sale, ori unității administrativ-teritoriale, dacă proprietarul a înscris o declarație de renunțare la dreptul său în cartea funciară corespunzătoare imobilului.

Secțiunea a III-a: Uzucapiunea tabulara

§1.Domeniul de aplicare

1. Bunuri imobile. Așa cum am prezentat și în situația invocării uzucapiunii extratabulare, sfera de aplicare a uzucapiunii tabulare este reprezentată de drepturile reale prevăzute de articolul 551 NCC, cu excepția drepturilor de garanție. Astfel, posesorul poate dobândi, în temeiul uzucapiunii tabulare, dreptul de proprietate asupra unui bun imobil înscris în cartea funciară, ori dezmembrăminte ale acestuia.

Diferența față de uzucapiunea extratabulară studiată anterior, este că uzucapiunea tabulară acționează în favoarea persoanei înscrise în cartea funciară ca titular al dreptului, fără a avea însă o cauză legitimă.

§2.Condiții

1. Dispozițiile articolului 931 NCC. Codul Civil reglementează condițiile necesare invocării uzucapiunii tabulare. În primul rând este nevoie să existe un drept înscris în cartea funciară în virtutea unei cauze nelegitime. A doua condiție este reprezentată de exercitarea unei posesii utile, caracterizată prin bună-credință, pe o perioadă de cel puțin cinci ani.

2. Drept real intabulat în baza unei cauze nelegitime. Lipsa unei cauze legitime înseamnă că înscrierea în cartea funciară a dreptului real asupra bunului a fost realizată în temeiul unui titlu care nu îndeplinește condițiile de validitate cerute de lege. Astfel, titlul respectiv este produsul unei convenții lovite de nulitate. În cazul în care actul translativ este lovit de nulitate relativă, interesul persoanei în invocarea uzucapiunii apare doar dacă termenul de prescripție conform dreptului comun, prevăzut de articolul 2517 NCC, este afectat de o cauză de suspendare sau de întrerupere, întrucât altfel dreptul înscris în temeiul unui titlu nelegitim se consolidează după curgerea unui termen de trei ani în care actul translativ lovit de nulitate relativă nu a fost contestat. În schimb, dacă asupra actului se constată o cauză de nulitate absolută, exercitarea acțiunii în rectificare a intabulării unui titlu dobândit de la un neproprietar se realizează în mod diferit, după cum urmează: conform articolului 908 NCC, în cazul în care posesorul a dobândit un drept real de la un neproprietar, prin legat ori donație, acțiunea în rectificare se poate exercita în termen de 5 ani de la data înregistării cererii de înscriere a dreptului în cartea funciară. Dacă dreptul s-a dobândit printr-un act juridic cu titlu oneros, acțiunea în rectificare va putea fi exercitată numai în cazurile prevăzute de lege, în termen de 3 ani de la data înregistrării cererii de înscriere, fie în termen de 1 an de la data comunicării încheierii prin care a fost ordonată înscrierea.

3. Posesie utilă, exercitată pe o perioadă de 5 ani de către un posesor de bună-credință. Utilitatea posesiei reprezintă cerința esențială pentru ca această instituție să producă efecte, rezultând, conform articolului 922 NCC, din inexistența viciilor posesiei(discontinuitate, violența și clandestinitate). Astfel, o posesie este considerată utilă dacă este continuă, pașnică și publică.

Buna-credință a posesorului este obligatorie atât în momentul înregistrării cererii de înscriere, cât și în momentul intrării în posesia bunului. Conform dispozițiilor din materia posesiei, în cazul imobilelor care au deschisă o carte funciară, buna-credință se stabilește în funcție de notarea dreptului de către dobânditor în folosul propriu, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare.

Termenul de 5 ani în care posesorul trebuie să stăpânească bunul pentru a putea invoca uzucapiunea curge de la momentul în care începe posesia, ori de la data înscrierii dreptului în cartea funciară.

§3.Efecte

1. Uzucapiunea tabulară determină validarea cauzei aparute inițial ca nelegitimă. Astfel, dobânditorului i se va consolida dreptul real asupra imobilului în baza titlului înscris anterior în cartea funciară, momentul de la care operează această validare fiind chiar cel al înregistrării cererii de înscriere a dreptului în cartea funciară corespunzătoare. Posesorul înscris în cartea funciară ca proprietar va dobândi dreptul de proprietate asupra bunului, iar posesorul înscris în cartea funciară ca titular al unui dezmembrământ al dreptului de proprietate va dobândi dezmembrământul, conform înscrierii sale.

Conform unei opinii din doctrină, în cazul uzucapiunii tabulare, temeiul dobândirii dreptului real imobiliar va fi chiar titlul nevalid care a fost deja înscris în cartea funciară, iar momentul dobândirii acestui drept va fi cel al înregistrării cererii de înscriere a titlului pe baza căruia el a fost dobândit. Astfel, nu vor mai exista ambele efecte menționate anterior.

CAPITOLUL IV: UZUCAPIUNEA MOBILIARĂ

Noțiune. Domeniu de aplicare. Condiții

1. Element de noutate în legislație. Instituția uzucapiunii mobiliare este reglementată de articolul 939 NCC, care prevede că persoana care posedă un bun care nu-i aparține timp de 10 ani, poate dobândi dreptul de proprietate asupra bunului, în temeiul uzucapiunii.

2. Domeniul de aplicare a uzucapiunii mobiliare este reprezentat de bunuri mobile care pot fi posedate. O distincție trebuie făcută între dispozițiile articolului 939 NCC si cele ale articolului 937 NCC care reglementează modalitatea de dobândire a proprietății asupra unui bun mobil prin exercitarea unei posesii de bună-credință, în cazul în care bunul a intrat în stăpânirea posesorului printr-un act translativ de proprietate, cu titlu oneros, încheiat de acesta cu un neproprietar, bunul astfel dobândit intrând în proprietatea posesorului de la momentul începerii posesiei. Alineatul (2) al aceluiași articol prezintă o ipoteză deosebită ce privește situația în care bunul mobil este pierdut de către adevăratul proprietar sau este furat de la acesta, dându-i posibilitatea proprietarului de drept să revendice bunul ieșit din patrimoniul său fără voința sa.

În concluzie, bunurile mobile asupra cărora poate fi invocată uzucapiunea mobiliară sunt toate cele susceptibile de posesie, cu excepția celor care se încadrează în condițiile expuse de articolul 937.

3. Condiții. Pentru a ne afla într-o ipoteză de invocare a uzucapiunii mobiliare, trebuie să fie îndeplinite două condiții: exercitarea unei posesii utile și îndeplinirea termenului de 10 ani. Având în vedere că textul de lege nu face distincție între posesia de bună-credință și cea de rea-credință în ceea ce privește aplicabilitatea uzucapiunii pentru bunurile mobile, vom considera ca admisibilă oricare dintre formele posesiei. Într-o opinie separată, se susține că dobândirea unui bun mobil în temeiul uzucapiunii poate interveni doar ca urmare a exercitării unei posesii de rea-credință asupra bunului, pe o durată de 10 ani. Argumentul acestei opinii constă în interpretarea textului de lege care prevede că „acela care posedă bunul altuia timp de 10(..)” în sensul că posesorul bunului respectiv cunoștea, la momentul dobândirii posesiei, lipsa calității de proprietar al înstrăinătorului

Utilitatea posesiei se analizează din prisma viciilor acesteia. Astfel, discontinuitatea, violența ori clandestinitatea vor conduce la împiedicarea dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului mobil prin intermediul uzucapiunii.

Termenul de exercitare a posesiei pentru a putea fi invocată uzucapiunea mobiliară este de 10 ani. Dispozițiile articolului 933 privind joncțiunea posesiilor sunt aplicabile, astfel încât posesorului i se acordă posibilitatea de a uni propria posesie cu cea exercitată de autorul său, pentru implinirea termenului. Acestă opțiune a posesorului actual reprezintă un drept potestativ în vederea dobândirii bunului mobil în temeiul uzucapiunii.

4. Efecte. Având în vedere lipsa unei reglementări în ceea ce privește realizarea unei publicități formale a circulației juridice a bunurilor mobile, e prezumă, conform articolului 935 NCC, că acea persoană care posedă la un moment dat bunul este prezumat a avea un titlu legitim asupra bunului respectiv. Din dispozițiile articolului 939, observăm că există două momente de importanță deosebită în exercitarea posesiei asupra bunului: momentul începerii posesiei și momentul împlinirii termenului de 10 ani. Ținând cont de prezumția prezentată mai sus, putem considera că dobândirea dreptului de proprietate operează în mod retroactiv, de la momentul în care uzucapantul începe a stăpâni bunul.

§Diferențe față de uzucapiunea imobiliară

1. Obiectul uzucapiunii. Cea mai evidentă diferență dintre cele două tipuri ale uzucapiunii este cea referitoare la domeniul de aplicare. Astfel, uzucapiunea imobiliară are în vedere dobândirea drepturilor reale asupra bunurilor imobile, pe când uzucapiunea mobiliară vizează dobândirea drepturilor reale asupra bunurilor mobile.

2. Momentul dobândirii dreptului asupra bunului. Având în vedere dispozițiilor din materia uzucapiunii imobiliare, care prevăd aspecte de publicitate prin intermediul instituirii sistemului de carte funciară, este ușor a determina momentul dobândirii dreptului real asupra bunului imobil, în funcție de înregistrarea acestuia în cartea funciară corespunzătoare. Asupra bunurilor mobile, în schimb, nu există o reglementare expresă pentru a determina momentul în care posesorul dobândește dreptul asupra bunului. Astfel, se va considera că uzucapiunii mobiliare i se poate recunoaște caracterul retroactiv al dobândirii dreptului de la momentul intrării în posesia bunului.

Într-o altă opinie, este de discutat dacă efectul achizitiv și efectul extinctiv retroactivează pană in momentul inceperii posesiei, fiind mai lesne acceptată ideea potrivit căreia efectele uzucapiunii mobiliare se produc in momentul exercitării in forma pozitivă a dreptului potestativ, prin alegerea posesorului de a invoca uzucapiunea

CONCLUZII

Rațiunea instituției uzucapiunii este consolidată pe nevoia de stabilitate a posesorului asupra situației bunului stăpânit de către acesta, favorizând recunoașterea unor efecte juridice în cazul în care se crează o aparență de proprietate asupra bunului, pe o perioadă îndelungată, transformând o stare de fapt într-un veritabil drept de proprietate în beneficiul posesorului.

În consecință, vechiului proprietar uzucapiunea i se aplică asemenea unei sancțiuni, întrucât acesta se dovedește a fi dezinteresat de bunul său, îndelungata sa pasivitate încurajându-l pe posesorul uzucapant să ia bunul în stăpânire și să se comporte ca un proprietar.

Utilitatea uzucapiunii este pusă în evidență și din prisma probării dreptului asupra bunului, întrucât aceasta se realizează, de principiu, prin dovedirea întregului șir de acte translative de proprietate care au stat la baza justului titlu. Având în vedere că proba prin contract poate fi uneori greoaie, dovedirea îndeplinirii condițiilor de uzucapiune a bunului este favorabilă, fiind astfel mult mai ușor să dovedești o stare de fapt, o posesie utilă exercitată asupra unui bun pentru o anumită perioadă de timp.

BIBLIOGRAFIE

C. DRAGUȘIN, „Comentariile Codului Civil. Posesia. Uzucapiunea” Ed. Hamangiu, București, 2012;

C. BÎRSAN, „Drept Civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil” Ed. Hamangiu, București, 2013;

V. STOICA, „Drept civil. Drepturile reale principale, ediția 2” Ed. C.H. Beck, București, 2013;

G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, „Curs de drept civil. Partea generală” ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2012;

A. BOAR, „Uzucapiunea. Prescripția, posesia și publicitatea drepturilor reale” Ed. Lumina Lex, București, 1999;

V.M. CIOBANU, „Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II”, Ed. Național, București, 1997;

I. ROSETTI BĂLĂNESCU, Al. BĂICOIANU, „Tratat de drept civil român, vol. II”, Ed. Națională, București, 1929;

D. ALEXANDRESCO, „Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, vol. XI”, Ed. Cartea Medicală, București, 1926;

Fl. A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI, „Noul cod civil – comentariu pe articole”, Ed.C.H. Beck, București 2012;

L. POP, L.-M. HAROSA, „Drept civil. Drepturile reale principale”, Ed. Universul Juridic, București, 2006;

E.CHELARU, „Curs de Drept Civil.Drepturile reale principale”, Ed. ALL Beck, București, 2000;

I. FILIPESCU, A.-I. FILIPESCU, „Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale”, Ed. Universul Juridic, București, 2006;

T. DÂRJAN, „Uzucapiunea sau prescripția achizitivă”, Ed. Monitorul Oficial, București, 2010;

D. DIMA, „Uzucapiunea.Studiu de doctrina și jurisprudență”, Ed. Hamangiu, București, 2006;

D. GHERASIM, „Teoria generală a posesiei ı̂n dreptul civil român” , Ed. Acad. R.S. România, 1986;

COLECTIV, Noul Cod Civil – Comentarii, doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, 2012;

V. STOICA, Note de curs predate studenților Facultății de Drept a Universității din București, anul al II-lea, seria I, în anul universitar 2013-2014;

Fl. A. BAIAS, Note de curs predate studenților Facultății de Drept a Universității din București, anul al II-lea, seria a III-a, în anul universitar 2013-2014;

Codul civil (2013), ediție coordonată de conf. univ. dr. Flavius-Antoniu Baias, Ed. C.H.Beck;

Codul de procedură civilă (2014), Ed. Monitorul Oficial

Constituția României(2011), Ed. Universul Juridic.

BIBLIOGRAFIE

C. DRAGUȘIN, „Comentariile Codului Civil. Posesia. Uzucapiunea” Ed. Hamangiu, București, 2012;

C. BÎRSAN, „Drept Civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil” Ed. Hamangiu, București, 2013;

V. STOICA, „Drept civil. Drepturile reale principale, ediția 2” Ed. C.H. Beck, București, 2013;

G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, „Curs de drept civil. Partea generală” ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2012;

A. BOAR, „Uzucapiunea. Prescripția, posesia și publicitatea drepturilor reale” Ed. Lumina Lex, București, 1999;

V.M. CIOBANU, „Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II”, Ed. Național, București, 1997;

I. ROSETTI BĂLĂNESCU, Al. BĂICOIANU, „Tratat de drept civil român, vol. II”, Ed. Națională, București, 1929;

D. ALEXANDRESCO, „Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, vol. XI”, Ed. Cartea Medicală, București, 1926;

Fl. A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI, „Noul cod civil – comentariu pe articole”, Ed.C.H. Beck, București 2012;

L. POP, L.-M. HAROSA, „Drept civil. Drepturile reale principale”, Ed. Universul Juridic, București, 2006;

E.CHELARU, „Curs de Drept Civil.Drepturile reale principale”, Ed. ALL Beck, București, 2000;

I. FILIPESCU, A.-I. FILIPESCU, „Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale”, Ed. Universul Juridic, București, 2006;

T. DÂRJAN, „Uzucapiunea sau prescripția achizitivă”, Ed. Monitorul Oficial, București, 2010;

D. DIMA, „Uzucapiunea.Studiu de doctrina și jurisprudență”, Ed. Hamangiu, București, 2006;

D. GHERASIM, „Teoria generală a posesiei ı̂n dreptul civil român” , Ed. Acad. R.S. România, 1986;

COLECTIV, Noul Cod Civil – Comentarii, doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, 2012;

V. STOICA, Note de curs predate studenților Facultății de Drept a Universității din București, anul al II-lea, seria I, în anul universitar 2013-2014;

Fl. A. BAIAS, Note de curs predate studenților Facultății de Drept a Universității din București, anul al II-lea, seria a III-a, în anul universitar 2013-2014;

Codul civil (2013), ediție coordonată de conf. univ. dr. Flavius-Antoniu Baias, Ed. C.H.Beck;

Codul de procedură civilă (2014), Ed. Monitorul Oficial

Constituția României(2011), Ed. Universul Juridic.