UΝΙVЕRЅΙΤAΤЕA ϹRЕȘΤΙΝĂ DΙMΙΤRΙЕ ϹAΝΤЕMΙR [303092]

UΝΙVЕRЅΙΤAΤЕA ϹRЕȘΤΙΝĂ „DΙMΙΤRΙЕ ϹAΝΤЕMΙR”

FAϹULΤAΤЕA DЕ ocΙЅΤORΙЕ

[anonimizat] LΙϹЕΝ[anonimizat]

ϹOΝDUϹĂΤOR ȘΤΙΙΝȚΙFΙϹ:

LЕϹΤ. ocUΝΙV. DR. GНЕORGНЕ OϹΤAVΙAΝ ZAMFΙRЕЅϹU

AΒЅOLVЕΝΤ:

BADEA AURORA

oc

oc_*`.~

ocΒUϹURЕȘΤΙ

ΙULΙЕ 2018[anonimizat], [anonimizat].

Am urmărit o [anonimizat]-mă pe o [anonimizat], încercând să conturez o imagine a orașului în care trăiesc.

[anonimizat], inundații, molime, [anonimizat] s-a încăpățânat să meargă oarecum nepăsător mai departe. [anonimizat]. [anonimizat], despre lux și mizerie și sunt în mare parte influențate de scopurile fiecărui călător și de timpul petrecut în București. Diplomați ca Pierre Lescalopier sau Paul Strassburg sunt cu totul atrași de alte aspecte decât arhidiaconul Paul de Alep sau decât Antonio del Chiaro care a stat șase ani în Țara Românească. [anonimizat] a iscodi, de a cerceta năravurile acestui popor al capitalei.

[anonimizat], pe locuri mlăștinoase care nu au pus la dispoziția locuitorilor materiale durabile pentru construcție. [anonimizat] s-a clădit și s-a reclădit după fiecare moment nefast pe care l-a avut de înfruntat. [anonimizat], Bucureștiul a trecut de mai multe ori prin incendii devastatoare care i-[anonimizat] 23 martie 1847 despre care ne povestește rapsodul Anton Pann într-o broșură-document scrisă cu litere chirilice.

Bucureștiul a [anonimizat], momente cheie cum ar fi Revoluțiile de la 1821 și 1848, înfăptuirea Unirii lui Alexandru Ioan Cuza de la 1859, cele două războaie mondiale sau evenimentele din Decembrie 1989. [anonimizat] o [anonimizat].

În al doilea capitol m-am oprit asupra studiului clădirilor reprezentative ale capitalei țării: muzee, monumente, [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat] ,,art nouveau” și la ,,art deco”, [anonimizat] cubism este Bucureștiul, idee unanim susținută de istoriografi. O capitală lipsită de unitate în ceea ce privește construcțiile, cu clădiri construite și reconstruite fără o imagine de ansamblu sau după planuri urbanistice lipsite de viziune pe termen lung, cu monumente reprezentative pierdute pentru totdeauna în epoca lui Nicolae Ceaușescu, cu biserici ascunse după blocuri construite în stilul socialismului sovietic. Astăzi orașul mai păstrează încă locuri amprentate de trecutul istoric, rămășițe ale secolelor XVI, XVII, XVIII și XIX: case vechi, biserici, mânăstiri, case memoriale transformate în muzee, dar și clădiri gigantice gen Casa Poporului devenită Palatul Parlamentului sau blocuri-monolit construite recent pentru marile companii corporatiste ce își desfășoară activitatea aici.Toate fac parte din istoria acestui oraș-martir și consider că Bucureștiul nu trebuie privit din punct de vedere unilateral, ci trebuie să avem în vedere atât imaginea de ,,mic Paris” cât și cea a periferiei capitalei.

Capitolul al treilea se concentrează pe protejarea și conservarea acestei valoroase moșteniri a Bucureștiului de-a lungul timpului. Am încercat să sintetizez modul în care oamenii locurilor s-au preocupat de o bună dezvoltare a orașului încercînd să-și aducă contribuția personală la conservarea valorilor acestuia. Istoricul preocupărilor în domeniu este nu tocmai recent, iar permanența conservării în București trebuie să fie în atenția tuturor instituțiilor statului cu rol decizional în această direcție. Consider că tot ceea ce înseamnă istoria orașului în care trăim astăzi, cu toate valorile care s-au păstrat trebuie conservate în ideea că viitoarele generații vor avea posibilitatea să exploreze cu pasul și inima străzile iubitului București.

Am încheiat lucrarea cu concluziile și pot spune că viața cotidiană în București nu a curs și nu va curge uniform fiind marcată de o instabilitate care se manifestă atât din interior cât și din exterior, însă orașul din ultimii ani este un oraș viu, cu o istorie demnă de orice capitală europeană, un oraș colorat care atrage din ce în ce mai mulți turiști, un oraș iubit de unii și în același timp la fel de urât de alții, un oraș care se construiește prin oamenii săi și care încearcă să-și păstreze farmecul de odinioară, urcând trepte în istorie.

CAPITOLUL I: BUCUREȘTI – TREPTE ÎN ISTORIE

Scurt istoric al Bucureștiului – începuturi

Orașul București s-a afirmat ca centru al puterii politice în ultimele secole, spre deosebire de metropole ca Paris, Roma sau Londra care au dominat viața încă de la începutul Antichității.

Orașul București a apărut și s-a dezvoltat pe un teritoriu locuit de oameni din timpurile cele mai îndepărtate. Harta istorică a capitalei cuprinde peste o sută de stațiuni arheologice plasate atât pe malurile cursurilor de ape, cât și pe văile de mult secate. Săpăturile efectuate de -a lungul anilor au scos la iveală importante dovezi aheologice ale permanentei dezvoltări a culturii materiale și spirituale.

Pe malurile Colentinei, la Biserica Bucur, la Mihai Vodă și în Bucureștii Noi s-au descoperit unelte și arme de cremene care indică prezența omului paleolitic pe teritoriul orașului. Din epoca neolitică au fost scoase la iveală colibe, unelte din cremene, râșnițe, vase de lut ornamentate, vetre, în Dudești, în Tei și Giulești. Bogăția și varietatea uneltelor executate din piatră, os, lemn, iar mai târziu din cupru, dovedesc o gamă largă de îndeletniciri, printre care se remarcă creșterea animalelor, cultivarea primitivă a plantelor, prelucrarea pieilor, îndeosebi pentru confecționarea îmbrăcămintei, meșteșugul olăritului, vânătoarea, pescuitul. Omul devine stabil, locuind în case de formă ovală sau patrulateră, prevăzute cu vetre de foc, așa cum s-au descoperit la Dudești sau Fundeni. În fiecare locuință cercetată s-a descoperit o cantitate mare de vase de lut, care dovedește atât importanța acestui meșteșug, cât și preocuparea pentru găsirea unor forme și motive ornamentale utile și plăcute.

O contribuție importantă la studierea neoliticului din centrul Câmpiei Române au avut-o săpăturile de la Cernica, satul Căldăraru. Aici a fost cercetată o așezare și necropola acesteia, alcătuită din peste 350 de morminte. Inventarul funerar cuprinde arme de piatră și podoabe executate din os sau din cochilii de scoică. Cele mai vechi podoabe folosite de locuitorii neolitici de la Cernica sunt pandantivele, inelele, brățările din os.

La începutul mileniului I d.Hr. pe teritoriul Bucureștiului sunt atestate triburile geto-dace, ce fac parte din marele grup etnic al tracilor, cu o civilizație și o cultură pe care nu le-au egalat nici o altă ramură a tracilor. Geto-dacii întrețineau relații comerciale cu centrele grecești și romane. Intensitatea schimbului de produse a dus la apariția și dezvoltarea circulației monetare, un exemplu concludent pentru București fiind marele tezaur de la Vârteju (circa 300 monede). Descoperirile arheologice de la Militari, Străulești, Măgurele de pe teritoriul Bucureștiului dovedesc prezența populației daco-romane în centrul Câmpiei Române în secolele care au urmat retragerii armatelor romane.

În anul 106, Traian a ocupat Dacia și a transformat-o în provincie romană. Dacia a rămas 170 de ani sub stăpânirea romană, în urma căreia s-a născut poporul român. Săpăturile întreprinse în ultimii ani au scos la iveală mărturii ale vieții de pe aceste meleaguri datând din epoca romană: statuetele din bronz înfățișând zeitățile Venus și Apollo, un mormânt de înhumație (Lacul Tei); o sabie, un topor, o placă de bronz de la o armură și una de la un harnașament precum și monedele romane (Giulești); 13 zale dreptunghiulare ce au aparținut unei armuri romane (Militari) și un mic tezaur de monede de bronz (Cățelul Nou) care dovedesc prezența populației daco-romane în centrul Câmpiei Române în secolele care au urmat retragerii armatelor romane. Formele principale ale economiei acestei populații au rămas și pe mai departe agricultura și creșterea vitelor, unele dintre așezările autohtonilor devenind chiar centre meșteșugărești care deserveau o zonă mult mai întinsă. În așezarea din cartierul Străulești s-au descoperit trei cuptoare de ars oale, din secolele III – IV. Asemenea cuptoare au fost descoperite la Crângași, Fundeni și în imediata apropiere a capitalei, pe malul lacului Șindrilița.

Monumentele arheologice de la Militari, Străulești, Fundeni, Curtea Veche… alcătuite din cuptoare de ars vase ceramice, resturi de case, cărora li se alătură un variat inventar casnic, atestă continuitatea locuirii populației autohtone în sec. III-V e.n. în pofida prezenței primelor popoare aflate în migrațiune.

Zona bucureșteană oferă, prin mărturiile pe care le tezaurizează, prețioase aspecte ale fenomenului de asimilare a triburilor slave de către populația daco-romanică. De exemplu, în toate așezările cercetate până acum pe malurile Dâmboviței sau Colentinei, la Ciurel, Piața de Flori, Vitan, Străulești, se întâlnesc atât vase din lut lucrate de mână, de factură slavă cât și vase executate la roată, procedeu specific comunităților stabilite, moștenitoare ale civilizației romano-bizantine. De fapt dăinuirea viguroasă a latinității, în spațiul carpato-dunărean a fost sprijinită de relațiile neîntrerupte existente între nordul și sudul marelui fluviu. Monedele împăraților Justin și Justinian găsite în mai multe puncte din București, printre care se amintește stațiunea arheologică Străulești, Piața Nicolae, Șelari, tezaurele bizantine de la Ciurel, Floreasca, str. G-ral. Eremia Grigorescu, plumbul de sigiliu din sec. X descoperit într-o locuință la Băneasa, fragmentul de ulcior din caolin cu însemn bizantin săpat pe gâtul vasului, sunt numai câteva din dovezile relațiilor pe care satele de pe teritoriul de astăzi al Bucureștilor le întrețineau cu centrele bizantine.

Constituirea statului feudal Țara Românească și întărirea independenței sale, în urma victoriei lui Basarab I, în anul 1330, au creat condiții noi dezvoltării societății autohtone. Lichidarea pretențiilor regelui Carol Robert și frânarea expedițiilor prădalnice tătare au permis consolidarea centrelor urbane constituite înainte de acest eveniment și reechilibrarea demografică a spațiului cuprins între Carpații sudici, Dunăre și Marea Neagră.

În acest context s-a înregistrat o îndesire a satelor și târgurilor din centrul Câmpiei Române și îndeosebi din bazinul Argeșului. Documentele scrise, emise de cancelaria Țării Românești între 1459–1625, consemnează pe teritoriul de azi al municipiului București 41 de așezări, cele mai multe fiind plasate pe malurile râurilor Dâmbovița și Colentina. Cercetările arheologice au dovedit că majoritatea satelor menționate în documente își au începuturile în secolele XIV – XV , ele plasându- se pe vetrele locuite și anterior.

Bucureștiul este pomenit în cronicile din cel de-al XIV-lea veac și hrisoavele din cel de-al XV-lea mai întâi sub numele de Cetatea Dâmboviței, apoi, din vremea lui Țepeș, sub cel de Cetatea București.

Prima mențiune documentară în care așezarea poartă numele actual de București, este întâlnită în anul 1459 într-un hrisov dat de Vlad Țepeș prin care acesta întărea stăpânirea unor boieri din Oltenia asupra mai multor moșii: ,,S-a scris în septembrie 20 în cetatea București în anul 6968 (1459)”. Hrisovul era un pergament lung de 45,5 cm și lat de 30,5 cm și a intrat în circuitul public în 1906 cu ocazia unei expoziții organizate în capitală, fiind trimis de învățătorul Alexandru Bunceanu, din județul Mehedinți.

Războiul din vara anului 1462 a adus înlăturarea lui Vlad Țepeș, urmându-l la domnie Radu cel Frumos, care s-a stabilit la București, desemnându-l la 14 octombrie 1465 ca reședință de scaun. Dacă Vlad Țepeș a stat la București pentru ca să poată supraveghea mai bine linia Dunării și să respingă un eventual atac turcesc, Radu cel Frumos, om plecat Porții, a ales această reședință ca să fie mai aproape de turci, care se aflau la Cetatea Giurgiu și cu ajutorul cărora a ocupat tronul. Scopurile lor erau diferite dar au dus la același rezultat și anume la dezvoltarea orașului sub toate aspectele.

În această perioadă existau două reședințe domnești: București și Târgoviște. Reședința de la Târgoviște era mai aproape de munți, deci, mai supusă unui atac prin surprindere. Dar majoritatea voievozilor se stabilea la București.

La mijlocul secolului al XVI-lea, sub domnia lui Mircea Ciobanu (1455- 1554), a crescut importanța economică și politică a orașului. Atunci au fost ridicate Curtea Domnească cu o biserică domnească – cel mai vechi monument istoric din București păstrat până în zilele noastre. ,,Întregul ansamblu a primit mai târziu numele de Curtea Veche, în jurul căreia s-a extins orașul medieval.”

Ștefan cel Mare (1457 – 1504) a călcat prima oară aici, în 1473, ca să-l alunge pe Radu cel Frumos –supusa unealtă a turcilor– înscăunând pe Laiotă Basarab. În Letopisețul de la Bistrița se povestește că după ce Ștefan cel Mare a petrecut trei zile sub acoperișul palatului domnesc, a luat cu sine pe doamna lui Radu voievod și pe fiica lui și toate comorile și toate steagurile lui.

În 1476, Ștefan avea să fie iar oaspetele Curții Vechi de data aceasta pentru a-l înscăuna pe vechiul său prieten, neînfricatul dușman al turcilor și unchi al Voichiței – Vlad Țepeș – fiindcă protejatul său de atunci, Laiotă Basarab se închinase sultanului. Domniile lui Radu cel Frumos și Ștefan cel Mare au contribuit și ele la devenirea Bucureștiului ca fiind un centru religios și economic însemnat. Astfel, este consemnat ca o capitală necontestată, deși în componența sa erau case înghesuite și spațiile largi erau destinate agriculturii.

La jumătatea secolului al XVI-lea când Mircea Ciobanu îți lasă mănoasa negustorie de oi ca să ia scaunul țării, curtea și-a schimbat înfățișarea: s-au reparat vechile așezări domnești, s-a ridicat palat nou, s-au întărit zidurile cu piatra adusă din Vadul Prahovei. S-au construit odăi noi cu tinde arcuite pentru adăpostul slujitorilor, hambare, grajduri și toate cele necesare unei vieți îndestulate. Curtea își risipea întinsul bogat în inima târgului, cuprinzând atunci o treime din aria lui, zidurile porneau din malul gârlei, se strecurau în sus pe lângă străzile Șelari și Gabroveni din zilele noastre, tăiau locurile pe unde avea să se deschidă mai târziu Bulevardul 1848, în dreptul Bărăției și coborau spre Dâmbovița cam în fața halelor de azi, închizând ocolul la colțul de acum al străzii 30 Decembrie cu Șelari.

Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, Bucureștiul cunoaște o mare decădere din cauza pustiirii orașului de către oastea otomană a lui Sinan Pașa. Deși turcii au fost învinși la Călugăreni, reușesc să ocupe Bucureștiul, dar după scurt timp, fiind siliți de ofensiva lui Mihai Viteazul (1593 – 1600), aceștia părăsesc orașul prăduindu-l și dându-i foc în același timp.

Bucureștenii și-au refăcut repede locuințele din lemn și stuf, dar în toamna anului următor, s-a produs pe neașteptate un atac al tătarilor, care, deși s-au retras în grabă, au reușit să incendieze orașul. Mihai Viteazul și-a mutat reședința de scaun din nou la Târgoviște, din motive politice și strategice, unde va rămâne aproape trei decenii.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în București viața economică se afla în plin progres. Jugul turcesc, exploatarea feudală și mai ales fiscalitatea excesivă, au determinat profunde nemulțumiri în rândul maselor.

În februarie 1655 a izbucnit la București o mare răscoală a seimenilor–soldați mercenari și dorobanților. Ostașii din garnizoana domnească, nemulțumiți de măsurile luate de domnitorul Constantin Șerban, s-au răsculat antrenând orășenii și țăranii din împrejurimi. Masele răsculate au devastat casele marilor dregători.

Preferat Târgoviștei, Câmpulungului sau Curții de Argeș, Bucureștiul a devenit capitală în 1659 și în același timp s-a aflat la intersecția marilor puteri ale vremurilor. În 1659 a fost prădat de tătari, în 1660 mistuit de secetă și foamete. A fost ras aproape din temelii de cele 19 cutremure majore și șapte epidemii de ciumă au decimat populația orașului. Tabloul se conturează sumbru și se completează cu inundațiile periodice care au dărâmat podurile și au distrus casele.

Mutarea domniei definitivă, în 1659 și a Mitropoliei, în 1668, de la Târgoviște la București a dus la creșterea importanței orașului din punct de vedere economic, cultural și politic.

O epocă de înflorire a cunoscut Bucureștiul pe vremea lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), care a investit averi importante în construcții contribuind la înfrumusețarea orașului, a creat o instituție de învățământ superior, a sprijinit tipăriturile.,,Niciodată nu s-a construit în București mai mult și mai somptus decât în această epocă brâncovenească ce cuprinde sfârșitul veacului al XVII- lea și începutul veacului al XVIII_lea.”

Constantin Brâncoveanu este cel care aduce modificări Curții Vechi. Stau mărturie cuvintele lui Antonio del Chiaro care scrie că ,,palatul a fost construit în întregime din piatră, cu scara principală din marmură.” Palatul avea săli mari, boltite, iar în fața acestuia se afla o grădină ,,foarte frumoasă, de formă pătrată și proiectată cu bunul gust al unui italian.”

Palatul Mogoșoaia surprinde și astăzi vizitatorii, nu foarte puțini la număr, prin frumusețea stilului arhitectural și detaliile interioare și exterioare. Este singurul palat care a supraviețuit aproape în întregime și care vorbește despre o istorie a lui Brâncoveanu care a stat aici doar doisprezece ani, înainte de a fi detronat.

Mânăstirea Sf. Gheorghe Nou este acea ctitorie ,,foarte iscusită și minunată a lui Constantin Brâncoveanu, cu han mare împrejur și cu case egumenești cumsăcade- așa cum glăsuiește cronica.”

În bolțile hanului mânăstiresc, așezat între târguri, își aveau stivuite mărfurile, la adăpost de foc și de primejdii, toptangii cei mari ai Țării Românești și, îndeosebi cei din lipscănie, adică țesături aduse din Leipzig, oraș căruia bătrânii îi spuneau Lipsca, de unde ulița îngustă pe care se înșiraseră mărunții vânzători ai acestor produse a început, de la mijlocul veacului al XVIII să se cheme Lipscani.

Ulița a luat naștere încă din secolul al XVII-lea ca o stradă ce făcea legătura între centrul comercial al orașului care ,,era concentrat în jurul bisericii Sf. Gheorghe și cu artera Podul Mogoșoaiei, ulterior denumită Calea Victoriei.”

Caracteristica marii majorități a prăvăliilor era lățimea îngustă de maxim doi metri și lungimea crescută; acestea se puteau întinde până în capătul din spate al uliței. Acest lucru se datora prețului foarte ridicat al terenului, fiindcă centrul comercial era cel mai important al orașului. Unul dintre dezastrele ce însoțea mereu Bucureștiul, incendiul, a determinat ca materialul de construcție să fie cărămida împreună cu olanul (pentru acoperiș), în locul bârnelor de stejar acoperite cu șindrilă, iar mai apoi după 1850 să fie pusă tablă pe acoperișuri.

Strada propriu-zisă a cunoscut și ea o serie de etape: a fost bătută cu piatră măruntă și moloz, apoi cu bârne, urmată de pavele de lemn puse în picioare pentru mai multă rezistență. Era destul de restrânsă, cu o lățime de 5-6 metri, ceea ce a cauzat o circulație încurcată și periculoasă a vehiculelor amestecate cu pietonii. Spre sfărșitul secolului al XIX-lea, strada era închisă circulației mașinilor cu excepția orelor de aprovizionare cu marfă.

Dezvoltarea comerțului și diversificarea meșteșugurilor au atras după sine mărirea orașului prin deschiderea unor noi artere de circulație, între care Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei) și Podul Târgului de Afară (Calea Moșilor) și construirea unor hanuri pentru adăpostirea negustorilor.

Numele de Cotroceni se pare că se trage de la o întâmplare din zilele când Șerban Cantacuzino nu ajunsese domn, că, urmărit fiind de prigonitorul Duca Vodă pentru a-l ucide, întrucât era un uneltitor al domniei, ,,s-a cotrocit în pădurile seculare ce se întindeau prin locurile acestea. Drept mulțumire pentru ocrotirea data de pădure, a ridicat în vremea domniei, pe locul unui vechi schit, masiva Mănăstire a Cotrocenilor.” Numele este pomenit cu mult înaintea lui Șerban Vodă, trăgându-se probabil de la un Cotrocea, iar pădurea slujise altora să se refugieze în vremuri grele de teama dușmanilor, astfel că Șerban Cantacuzino nu ar fi făcut altceva decât să găsească un adăpost sigur, pe cărările bătute de atâția pribegi înaintea lui.

Acest loc avea să fie refugiul domnesc pe vremuri de arșiță, molimi și focuri multora dintre voievozii Țării Românești. Aici au stat: Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Nicolae și Ion Mavrocordat.

Bucureștiul între Orient și Occident

Deși, pentru întreaga Românie perioada fanariotă a însemnat o perioadă de regres, pentru București lucrurile au stat invers. A însemnat o economie înfloritoare și desființarea feudalismului, prin faptul că țăranii devin liberi, chiar dacă pământurile le sunt în continuare în posesia conducătorilor. Așadar, se înființează manufacturi în oraș, meșteșugarii sunt mai numeroși si din ce în ce mai specializați și apar meșteșuguri noi.

Nivelul cultural și numeric al populației crește, ca și suprafața orașului prin apariția de noi mahalale sau cartiere, iar lăcașurile bisericești se înmulțesc considerabil. Măsurile privind curățenia, iluminatul, alinierea străzilor încep să se contureze, ca de exemplu apariția cișmelelor.

Bucureștii sunt reședință necontestată a țării: centrul puterii politice și administrative, dar și centru economic. Curtea Domnească (azi Curtea Veche) își rezervă drepturile pentru desfășurarea tuturor activităților ce țin de oraș, printr-un model asemănător cum este cel de la Constantinopol sau Paris. Se stabilesc legături directe cu centrul comercial al Europei Centrale, cu Lipsca sau Leipzig (de unde și viitoarea denumire a arterei comerciale celei mai cunoscute din București – Lipscani).

Mărturiile călătorilor străini în Țările Române ne povestesc despre un București- ,, oraș deschis, destul de mare, care este așezat într-o câmpie bogată, în grâne și pășuni, acoperită cu pomi roditori. Sunt în el peste trei sute de biserici și nu e nici una care să nu țină de o mânăstire de călugări greci. Ele sunt monumente ale evlaviei voievozilor sau domnitorilor țării, care au căutat, datorită acestor clădiri să treacă în nemurire.” În același timp, atunci când ploua abia puteai să te deplasezi, iar căruțele rămâneau impotmolite în noroi. Putem trage de aici concuzia unei balansări a orașului între procesul de emancipare occidentală și păstrarea valorilor identitare naționale.

Toate aspectele vieții sociale reflectau această realitate a orașului. Boierimea din capitală, dornică a unui trai extravagant solicita mărfuri de calitate din Franța, Italia, Anglia sau Germania, dar mai ales de la Viena. Dantele fine veneau de la Leipzig, din Stambul primeau stofe, pietre prețioase, parfumuri deosebite, săpun, cafea, rom, iar din Viena – articole de mobilier, sticlărie și trăsuri. Modul de viață, ,, îmbracămintea, obiceiurile, apucăturile boierimii române erau slugarnic copiate de la turci. Cea mai mică schimbare, cea mai ciudată născocire în port, în traiul de toate zilele care se ivea la Țarigrad era neîntârziat copiată și la București, și la Iași.” Moda turcească se mută la București și apar astfel șlapii, papucii gumați, șalvarii, pantalonii bufanți în multe culori țipătoare. Nu se purtau ciorapi. Imitația a fost sesizată și de D. D Hauterive în secolul al XVIII – lea : ,,Costumul Domnului și al Doamnei, al boierilor și al cucoanelor era aproape exclusiv turcesc, ca și modul lor de trai.”

Luxul era prezent în casele boierești într-o discrepanță cu marea masă a populației. V. A. Urechia surprinde în ,,Justiția sub Ioan Caragea” conținutul solicitării Divanului, din anul 1815, a unei legi de înfrânare a luxului familiilor boierești ,,Pentru a se aduce cuvenitul ordin, urmează ca atât luxul îmbrăcămintelor, cât și somptuositatea echipajelor să se înfrâne în raport cu fiecare clasă, rang și posițiune.”

În scurta domnie a lui Ioan Mavrocordat (1716 – 1719), fratele lui Nicolae Mavrocordat, Bucureștii au întâmpinat un cumul de nenorociri: în februarie 1718 ia foc orașul, inclusiv Curtea domnească. În primăvara și vara aceluiași an a urmat secetă, ceea ce a dus la foamete cumplită aproape un an de zile. În tot acest timp, după incendiu și foamete, a urmat răspândirea ciumei aduse de armatele turcești. Boala îl stăpânește și pe domnitor, astfel încât își reia tronul fratele său și construiește ctitoria de la Văcărești, ce adăpostea și o bibliotecă. Nicolae Mavrocordat are rolul de ,,sprijinitor al școlii” în epoca fanariotă. El a avut grijă de Academia Română din București care ,,ajunsese sub Brâncoveanu una dintre cele mai înalte școli din întregul Orient.” A întemeiat la mânăstirea Văcărești, ctitoria sa, o școală cu ,, doi profesori pentru filozofie și matematică” – știre dată de Efrem, patriarhul Ierusalimului, în prefața unei tipărituri apărute la București, în 1768.

Domnitorul a înglobat în locuința patriarhului de azi și un paraclis și a făcut numeroase case cu „foișor”. Acesta moare și el lovit de ciumă, lucru ce îl determină pe Grigore Ghica, unul din urmașii la scaun, să construiască un spital cu secție specială pentru cei bolnavi de ciumă, astăzi spitalul Pantelimon.

Grigore al II-lea Ghica reorganizează vama sau „carvasarala” din București, adică locul sau clădirea unde trag caravanele. Constantin Mavrocordat, urmașul la tron, construiește între anii 1739-1740 un „bezesten” adică o clădire ce are împrejurul ei prăvălii ocupate de negustori străini, aflându-se în inima târgului, în spatele Curții domnești. A fost numit mai târziu „hanul Gabroveni”, deoarece aici veneau negustorii din centrul meșteșugăresc bulgar – Gabrovo.

În 1738, dezastrele asupra orașului continuă: are loc un cutremur puternic, ciuma face în continuare ravagii, ba mai mult, are loc o invazie de lăcuste, iar foametea persistă. Însă, cu toate aceste dezastre, orașul reușește să se extindă prin noi mahalale și să sporească populația în decursul perioadei 1768-1774.

La acea dată, erau menționate trei noi biserici în partea răsăriteană a Bucureștilor, anume: biserica Ceauș Precup (denumită ulterior și biserica Olarilor), biserica Pantelimon și biserica Iancului.

În anii 1753, 1764, 1765, 1769 au loc mișcări are breslelor de ordin economic. Printre urmări s-a numărat exilarea lui Ștefan Racoviță în Grecia și executarea patronului său, Iordache Stavracoglu. În timpul intrării primului detașament rus în București în 1769, până în anul următor, orașul suferă pagube: se distrug case, se pierd bunuri.

Se descoperă cel mai vechi plan al unei porțiuni a Bucureștilor ce datează din 1770 și marchează limita de sud și vest prin mânăstirile Văcărești și Cotroceni. El se păstrează astăzi la Viena. Un alt plan ce înfățișează întregul areal al orașului a fost tipografiat în același an și se găsește la Moscova.

În decursul epocii fanariote, în București se ridică numărul cel mai mare de lăcașuri bisericești, aproximativ șaptezeci la număr. Numărul lăcașurilor boierești crește semnificativ, deoarece acestea erau ridicate atât de cei înstăriți, dar și de cei din pătura socială de mijloc și cea de jos, la care se adaugă ctitoriile și ele în număr ridicat. Se poate aminti de biserica de zid ridicată în 1747 pentru mânăstirea Sf. Spiridon. Situată pe malul Dâmboviței, la începutul Căii Victoriei, posedă o pisanie în limba greacă și arabă. Tot hramul Sf. Spiridon are și cea mai mare biserică din capitală a mânăstirii ridicate în 1766 de Scarlat Ghica. Una din funcțiile acesteia presupunea să ofere taleri unor nouă fete sărace în fiecare an. Ctitoria a fost denumită Sf. Spiridon-Nou.

Din multitudinea de biserici ridicate în perioadă se evidențiază cel mai frumos lăcaș ca fiind Biserica Stavropoleos, denumire ce se trage de la ctitorul bisericii, călugărul grec Ioanichie care a ajuns mitropolit de Stravropolis. Acesta a clădit mai întâi un han, apoi a făcut biserica. Era cea mai îndrăgită biserică din secolul al XVIII–lea, de pe strada cu același nume. A fost construită în 1724, pe un plan simplu dreptunghiular și extinsă în 1730.

A doua parte a perioadei fanariote marchează destrămarea feudalismului și trecerea spre capitalism. Acum se constituie capitaluri importante prin exploatarea moșiilor și extinderea comerțului, arendarea vămilor. Influența Constantinopolului în viața de zi cu zi a orașului atinge cote maxime, sesizate în: îmbrăcăminte, mobilier, viață socială, alimentație (iaurt, ciorbă, pilaf, musaca). Denumirile țesăturilor de bumbac și mătase sunt turcești, asemeni numele covoarelor, podoabelor (ghiuluri, fulii). Costumele boierilor, ale curții, ale negustorilor se aseamănă cu cele turcești. Legumele alese, fructele (curmale, fistic), prăjiturile, dulcețurile (acadele, șerbeturi), băuturile (cafelele cu caimac) sunt alese ca cele din Constantinopol. În construcția caselor mari din oraș și în cea a vilelor de la periferie sau a chioșcurilor se regăsesc elemente turcești și se împrumută denumirile respective. Se remarcă o tendință către lux, haine scumpe, podoabe, mâncăruri sofisticate, ceea ce duce la risipirea multor averi și necesită măsuri luate cum ar fi interzicerea importului de produse costisitoare.

Odată cu venirea la tron a lui Alexandru Ipsilanti, Bucureștii cunosc o nouă etapă: se face o nouă delimitare a hotarelor orașului prin cruci; numărul mahalalelor era de șaizeci și șapte; se sapă un canal pentru a deriva apele Dâmboviței pentru a nu mai avea loc inundații; a alimenat cu apă potabilă orașul, înființând și primele două cișmele. Un hrisov dat de Alexandru Vodă Ipsilanti la sfârșitul secolului al XVIII–lea (1 octombrie 1779) spune că domnul a hotărât să aducă apă de izvor ,, de departe și cu multă cheltuială ” din cauză că ploile tulburaseră apa din Dâmbovița. Aprovizionarea se făcea de către sacagii ( negustori de apă ), dintr-un loc anume, numit Vadul Sacagiilor, dar pentru boieri apa era adusă de la Fântâna Filaret sau de la Mărcuța. Târziu de tot, ,,în primele decenii ale secolului XX au dispărut sacagii, și odată cu ei și acest negoț de care puțini mai știu.”

A început construcția unei noi Curți domnești, aflată pe Dealul Spirii fiindcă cea veche era de nelocuit. Construiește „beilicuri”, case de primire a turcilor, înființează o școală de preoți, un orfelinat la Mitropolie, reorganizează corpul didactic pentru Academia de la Sf. Sava, a dat mai multe drepturi în modul de funcționare al breslelor. Vama are un centru stabil din 1778 pe un loc ce aparține mânăstirii Colțea, și nu în ultimul rând, reorganizează justiția prin înființarea a patru departamente: unul pentru judecata crimelor și celelalte pentru lucruri civile.

A urmat o perioadă dificilă cu Nicolae Caragea la conducere, apoi a intervenit războiul rușilor și austriecilor cu turcii ce îl surprind pe Nicolae Mavrogheni la tron. Dintre măsurile luate de acesta se numără: extinderea rețelei de cișmele, hotărăște un loc nou de târg ce se desfășura joia, sprijină înființarea unei tipografii. A organizat o oaste pentru a îi ajuta pe turci, tunurile le-a așezat în Hanul Zlătarilor și a reușit să ajungă până în sud-estul Transilvaniei, alungându-i pe austrieci. Mavrogheni este silit să părăsească orașul, este decapitat și în urma sa vin trupele austriece, care au adus nou în societatea românească muzica și balurile.

În timpul domnilor fanarioți se face primul recensământ (1772), se introduc pașapoartele, apar primele farmacii. În anul 1789, Bucureștiul număra 80000 de locuitori, existau trei școli mari, un spital, 16 hanuri, 58 biserici de piatră, 13 de lemn, 16 fântâni, trei băi publice și un foișor de foc. În 1820 se deschide ,,Hotel de l Europe al vienezului Brenner, pe strada ce se va numi mai târziu Smârdan.’’

Bucureștii continuă să se extindă, ajungând la nouăzeci și trei de mahalale în 1798. Privită din perspective diferite, de autori străini cu viziuni personale, mai mult sau mai puțin obiective, această perioadă este clar o perioadă definitorie în dezvoltarea ulterioară a Bucureștiului.

În capitala Țării Românești, mii de bucureșteni l-au întâmpinat cu speranță pe Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluției de la 1821. Domnul Tudor și-a stabilit cartierul la Cotroceni și ,, ostașii au făcut exerciții de apărare pe câmpul învecinat ocupat în prezent de cartierul Drumul Taberei.’’ Revoluția susținută de Tudor Vladimirescu pentru a-i ajuta pe români să scape de drepturile pierdute în favoarea otomanilor a avut și consecințe în plan economic: au dispărut o serie de manufacturi și întreprinderi, fabrica de bere a fost arsă, s-au desființat fabricile de țesături fine, dar și de hârtie, farfurii, iar Tipografia de la Ciușmea își încheie activitatea. Grigore Ghica, următorul la tron, își stabilește reședința într-un palat construit în 1822, în stil neoclasic, în marginea de nord-est a orașului, ce azi îi poartă și numele. Cu toate că dările către fanarioți erau usturătoare, se sesizează și unele lucruri pozitive pentru București: se repară podurile de lemn de pe arterele principale și se face prima ofertă de pavaje cu piatră, astfel că la 30 septembrie 1825 se termină Podul de piatră al Târgului de Afară. De asemenea, iluminatul se îmbunătățește, se desființează școala superioară grecească și se reia școala românească a lui Gheorghe Lazăr. Se inaugurează o a doua școală, pentru fete, pe marginea vestică a Bucureștiului care cuprindea învățarea limbii române, franceze, italiene și germane și a diferitelor discipline. Se înființează și „Soțietatea literală românească” cu sediul în casele lui Dinicu Golescu.

La vremea aceea, Bucureștii era orașul contrastelor unde se puteau observa deosebirile de clasă socială și de avere, unde se regăseau atât palate și case boierești, cât și cocioabe și bordeie, unde bogăția și luxul strigător erau vecine cu sărăcia și mizeria. Ceea ce rămâne constant Bucureștiului și în această epocă, pe baza relatărilor călătorilor străini, este acest contrast între lux și sărăcie, între aurul și marmura bisericilor și mizeria mahalalelor. Acum Bucureștiul cucerește prin parcurile Cișmigiu și Kiselleff, dar și prin două spitale și o maternitate la fel de bune ca și cele analoage ale unui mare număr de orașe din Germania, și desigur mult mai bune decât cea mai mare parte din spitalele Ungariei și ale bogatului Hamburg, conform filantropului francez Appert.

Cișmigiu a fost apreciat de călători ca fiind „un parc public de plimbare, destul de mare, cu chioșchiuri de zaharicale și renumitul restaurant al domnului Thierry, înzestrat cu de toate, unde lumea venea mai mult duminica. Balta mocirloasă plină de vegetație crescută haotic și plină de gunoaie, care fusese nu cu mult timp în urmă, a fost transformată într-o grădină mare, cu apă curată, alei, sălcii plângătoare, cu trei cafenele și un restaurant. În fiecare după amiază bucureștenii veneau în număr mare să asculte muzică militară, care într-o zi era românească, în alta austriacă, iar în a treia turcească. După cum era și ocupația. De altfel, chiar dacă vremurile erau tulburi, lumea bună continua să vină în Cișmigiu, să se plimbe la Șosea, să meargă la teatru, să dea baluri și serate și să petreacă în grădinile bucureștene.’’

Până după 1845, când a fost amenajat Cișmigiul, Bucureștiul nu avea cu adevărat o grădină publică. Locurile preferate de plimbare erau spre cișmeaua lui Mavrogheni de la Capul Podului Mogoșoaiei, la Herăstrău și Colentina, la cișmeaua de la Filaret. Lipsa grădinilor publice era compensată de mulțimea spațiilor verzi și a micilor grădini particulare din interiorul orașului.

Ocupațiile rusești din 1769 și 1808 nu au reușit să–și pună amprenta asupra Bucureștiului la fel de puternic ca cea dintre 1828 – 1834. Perioada de ocupație de șase ani s-a caracterizat printr-o autonomie administrativă a Principatelor, însă competențele generale ale organismelor centrale erau stabilite prin Regulamentele Organice. Acest fapt a dus la întărirea ideii de unitate națională și independență. În București, generalul conte Pavel Kiselleff, președinte plenipotențiar al divanurilor Moldovei și Țării Românești, dispune trasarea șoselei care îi poartă numele. ,, Spirit luminat format la școala franceză, minte clară și voință fermă, el avea să lucreze cinci ani la întremarea unei țări complet ruinate, asupra căreia se înverșuna acum și holera.” Acesta a prelungit Calea Victoriei către nord până la Piața Presei Libere din prezent. În anul 1830, generalul Kiselleff a constituit Comisia de înfrumusețare a orașului care avea atribuții de sistematizare a acestuia. Astfel, a fost delimitată suprafața orașului, s-au definit trotuarele, canalele, spațiile carosabile, s-au înființat piețe stabile. În afara orașului au fost fixate locuri pentru cimitire și industriile care degradau aspectul european al orașului: pescării, tăbăcării, săpunării. Alte aspecte pozitive s-au concretizat în construirea unui teatru, a unui serviciu de arhitectură și a unui serviciu sanitar, în transformarea ulițelor strâmte și strâmbe în ulițe mari și construirea locuințelor în mahalale noi. Conform planurilor, orașul avea să semene cu restul capitalelor Europei, unde cetatea veche este cea mai urâtă vedere, iar cetatea nouă are o frumusețe deosebită. Proiectul intră în vigoare și măsurile încep să apară: se dau nume proprii ulițelor sau străzilor pentru că multe nu aveau, se numerotează casele, se continuă pavarea cu piatră de râu în centru astfel la finele anului 1831 erau pavate ulița Covacilor, a Bărăției, a Nemților (actuala stradă Smârdan), Șelarilor, Sfântul Ioan-Nou, și altele. Se delimitează „aleea cea mare” ce ține de la Podul Mogoșoaiei la dumbrava Bănesii, ce va purta numele mai târziu de Șoseaua Kisselef. Secarea mocirlelor se face cu ajutorul canalelor de scurgere, iluminatul prin amplasarea felinarelor pe o parte și pe alta a ulițelor la depărtare de douăzeci de metri, se îmbunătățește serviciul pompierilor.

Câmpia Filaretului a fost martora tăcută a unei minuni atât de așteptată în timpul epidemiei de holeră, din 1831, ce măcina Bucureștiul – Dimitrie Pappasoglu o povestește în stilul caracteristic „Pe la finele lunii septembrie, ordonă generalul Kiseleff a se face sfeștanie mare in câmpul Filaretului, aducându-se sfântul din mitropolie. În acea zi, pe acea câmpie,se întinse un cort spațios, care fu înconjurat de toata Armata Rusească. Aduse Mitropolitul pe sfânt și-l așeză pe scaone, în mijlocul cortului. Kiseleff cu toata generalimea întregei oștiri, cu toții soldații, clerul, boierii și poporul, când au început sfintele rugăciuni pentru încetarea epidemiei, s-au pus toți în genunchi; cei mai mulți au zis rugăciunile cu lacrimi în ochi. În urmă sărutându-se de toți sfintele moaște, s-au întors în deal la Mitropolie …. O, minune! Pe la 1 octombrie a scăzut repede numărul morților, care până atunci crescuse îngrozitor, până la 100-160 pe zi. Mărturisesc că minunea asta a fost vazută de mine.”

Populația orașului primește un număr de bulgari ce s-au refugiat pe timpul războiului, așezându-se în mahalale cum sunt Oborul-Vechi, Olari, Silivestru și Batiște, iar printre activitățile lor de bază se regăsesc diferite meșteșuguri, comerț, grădinărit. La București se formează prima tabără a armatei române în Câmpia Mărcuții, între Pantelimon și satul Dobroești.

Printre alte apariții în viața bucureșteană se situează presa românească. Ziarul purta titlul de „Curierul românesc” căruia i se adaugă un supliment literar, „Curier de ambe sexe”. La începutul lui 1832, se tipărește un „Buletin oficial” săptămânal și cine e doritor de lectură străină se poate duce la librărie. Tot in perioada premergătoare se înființează Arhivele Statului. Se continuă trecerea de la viața constantinopoliană la cea occidentală, adoptându-se cu entuziasm tot ce vine din apus: veșminte, mobilier, maniere, fel de a primi. Pe străzile orașului se întâlnesc acum tineri îmbrăcați cu haine strâmte care vorbesc în limba franceză, dar și bătrâni cu îmbrăcăminte largă, având pe cap ișlicul ce indica rangul. Așadar, contrastul se adâncește și mai mult și nu mai rămâne doar printre clădirile orașului, cultura locuitorilor, repartiția averilor, determinând să fie numit când un aspect de sat, când unul de capitală: iată ceea ce sunt Bucureștii.

Trimisul special francez Bois-le-Comte relata că ,,Bucureștii pustiiți de războaie, de tulburările civile și de focuri se restabilesc repede. Amestec de frumoase palate și de sărace colibe, cînd sub înfățișarea unui mare sat și când sub aceea a unei cetăți europene, acest oraș are în totalul său toată aparența și apucăturile unei capitale. Luxul său a rămas foarte însemnat, s-a despuiat de formele lui asiatice și e mai apropiat de moravurile noastre.”

Principala arteră a orașului este Calea Victoriei, care este delimitată de Piața Națiunilor Unite și Piața Victoriei, de unde se continuă cu Șoseaua Kiseleff. ,,Are o lungime de circa 3 kilometri.”

Cea mai veche parte a Căii Victoriei este cea dintre Casa Centrală a Armatei și Piața Victoriei.Aceasta exista înainte de domnia lui Constantin Brâncoveanu, era în afara orașului și se chema Drumul Brașovului. Porțiunea mai nouă, cuprinsă între Casa Centrală a Armatei și Piața Națiunilor Unite a fost tăiată în 1692 din porunca lui Constantin Brâncoveanu și se numea la început Ulița Mare spre Sărindar.Aceasta fiind unită cu Drumul Brașovului, ducea la palatul domnesc al lui Constantin Brâncoveanu, care se găsea pe Cheiul Dâmboviței, la reședința lui de vară de la Mogoșoaia. De aceea, ulterior s-a numit Podul Mogoșoaiei.

Această arteră avea un pavaj de bârne de stejar, numite podini, lungi cât lățimea drumului (8 m), groase de 25-30 cm. Ele erau așezate transversal pe tălpi groase de stejar. Între cele două tălpi se săpa un șanț adânc, prin care se scurgea apa de ploaie

De-a lungul anilor, Podul Mogoșoaia (Calea Victoriei) s-a extins spre nord, odată cu dezvoltarea orașului. O serie de măsuri edilitare fac din acesta cea mai importantă arteră a Capitalei Țării Românești, de la începutul secolului al XIX–lea devenind stradă domnescă.

Între 1824-1836, podul este pietruit cu bolovani, ca abia în 1864 să se înceapă pavarea străzilor cu piatră cubică (gresie și granit).

În anul 1848 sub domnia lui Vodă Caragea s-a hotărât iluminarea orașului; se prevedea ,,să se pună din capul Podului Mogoșoaia și pâna la Curtea Veche și pe o margine și pe alta, la fieștecare șapte case câte un stâlp de un stânjen și jumătate și în capul stâlpului să se pună câte un felinar și pe toată seara să se puie câte o lumânare.”

Tot aici revoluționarii de la 1848, l-au forțat pe domnitorul Gheorghe Bibescu să accepte guvernul și să semneze Constituția. Locuitorii capitalei au ars în fața Mitropoliei Regulamentul Organic și Condica rangurilor boierești – Arhondologia. Barbu Știrbei a venit la conducerea țării și a început opera de refacere a orașului în sens occidental. Unul dintre arhitecții Parisului, Pigeory, descrie fascinat ,,grupele de acoperișuri ascuțite, căptușite cu tinichea. Orașul îl interesează prin acea parte franceză pe care o reprezintă nu numai oameni ca Villacrosse, ca Poujade, noul consul care luă îndată o Ghica și făcu în rapoartele sale politică ghiculească, ori consulul Huet, dar și o întreagă lume francizată, între care doamna Mărioara Hangerli-Ghica, la ale cărei recepții din Teii Colentinei a luat și el parte.”

După revoluția de la 1848, pe Podul Mogoșoaiei, în special între Dâmbovița și Sărindar, încep să apară magazine de lux cu mărfuri aduse din Austria, Rusia și Franța. Odată cu sfârșitul Revoluției de la 1848 s-au produs schimbări importante în viața bucureșteană, devenind capitala unei țări aproape dublate ca suprafață și populație. Burghezia are un rol din ce în ce mai ridicat care posedă noi poziții în economie și politică, dezvoltându-se astfel întreprinderile meșteșugărești, industriale, comerciale și bancare. Se introduce tehnica mașinilor mișcate de motoare, se mărește numărul de funcționari ai statului, particulari și al lucrătorilor. O nouă comisie pentru înfrumusețarea orașului ia naștere și prevede formarea unor cimitire, cum sunt Bellu, Sf. Vineri și Ghencea. Apoi urmează construirea unui nou pod peste Dâmbovița, se formează Școala militară de infanterie, o școală de agricultură la Pantelimon, o școală de mică chirurgie și se finalizează lucrările în cadrul Teatrului Național, unul din cele mai frumoase din Europa, inaugurată în 1852. În același an este ridicat palatul lui Barbu Știrbey după planurile arhitectului Michel Sanjouan. Trei ani mai târziu se introduce telegraful prin inaugurarea liniei București-Giurgiu și vechile opaițe și lumânări pentru iluminat sunt înlocuite cu lămpi cu petrol. Așadar, Bucureștii sunt primul oraș din lume iluminat astfel. Este construită moara lui G. Assan, prima moară de dimensiuni mari având primul motor cu aburi în oraș, fiind controversată la acea vreme.

Modernitate în capitala țării

Alegerea lui Cuza atât în Moldova, cât și în Țara Românească a determinat ca Bucureștii să fie capitala unică a noii țări unite. În 1860, s-a început pavarea cu piatră cioplită în centrul orașului, pe Str. 30 Decembrie și Str. Smârdan, de astăzi. Printre alte construcții se amintește de construcția liceelor Gheorghe Lazăr și Matei Basarab, Școala de silvicultură, înmulțirea caselor construite din zid ce aparțin orășenilor. Capitala rămâne în continuare un oraș al contrastelor, considerat a avea un aspect caleidoscopic: în rândul clădirilor, vestimentației, averilor, mărfurilor, grădinilor, petrecerilor și afacerilor. Este de remarcat prezența curtezanelor în toate colțurile străzilor și al localurilor, explicată prin numărul mare de soldați străini neînsurați aflați în oraș. Călătorul neamț Lancelot „remarcă centrul orasului, compus din patru sträzi principale, unde se afla teatrul si palatul domnesc si care se distinge prin frumoasa aliniere de prăvalii și magazine elegante, cafenele si bazaruri aprovizionate cu obiecte de cea mai diversă proveniență: pălării de confecțiune engleză, mobile din Germania, de un gust pretențios, șelărie și caroserie [trasuri] austriece, armurărie din toate părțile, ștofe și mode de Paris, librărie «Hachette» etc. În afară de acest cartier nu sunt decât aglomerări neregulate de case, care par tot atâtea orașe sau sate, legate între ele prin trei sau patru mari drumuri ce merg până la marginea orașului.” Contrastul este și mai accentuat și arată evoluția relațiilor capitaliste: pe de o parte cei bogați (oameni de afaceri, negustori, bancheri) ce au legături cu boierimea și arendașii, pe de altă parte cei săraci (muncitorimea, meșteșugarii, țăranii fără pământ).

Iașii își mută sediul la București, fiindcă cel mai mare număr de instituții îi revine capitalei. Se mai adaugă un gimnaziu (“Mihai Viteazul”) și în 1864 se construiește palatul Universității în stil neoclasic, apoi Școala de Bele-Arte, Conservatorul de muzică, Societatea Română de Științe, Muzeul Național de Antichități, Societatea de Științe Naturale din București, Societatea Ateneul Român. Lucrările publice au inclus și construirea primei linii de cale ferată ale României din acea perioadă ce lega Bucureștii de Giurgiu. Victoria armatei române în fața turcilor și intrarea armatei în oraș au determinat schimbarea numelor unor artere principale de circulație: Calea Griviței (fostă Calea Târgoviștei), Calea Plevnei (fostă Podul de Pământ), Calea Rahovei (fostă Craiovei), Strada Smârdan (fostă Str. Germană), Calea Dorobanți și Calea Călărași. Bilanțul natural al populației era negativ, deoarece mortalitatea ridicată era explicată prin lipsa rețelei de canale, inclusiv a Dâmboviței, apa insuficientă din puțuri consumată de populație. Însă, afluxul de populație este dat de țăranii care migrează de la sate spre oraș.

Numărul caselor crește și la 1878 numărul aproximativ este de 31.000, cele mai multe de culoarea neagră, apoi albastră, galbenă, verde și roșie (adică centrul comercial). Progresul se constată în cadrul iluminatului și al mijloacelor de comunicație: iluminatul cu gaz în locul celui cu petrol și primele tramvaie cu cai pe linia Gării de Nord-Piața Sf. Gheorghe, omnibuse și tramcare trase de cai. Viața industrială evoluează: construcția Pirotehniei, Erbăriei, Uzina de gaz aerian de la Filaret, atelierul Căilor Ferate, atelierul Societății de tramvaie, plus alte cinci mori cu motor, prima fabrică de zahăr din Muntenia.

La sfârșitul războiului de independență, pe Podul Mogoșoaia, în 1878 își face intrarea triumfală în Capitală, armata română victorioasă. Cu această ocazie numele străzii este schimbat în Calea Victoriei.În a doua jumătate al secolului al XIX–lea aspectul străzii s-a schimbat. În locul vechilor hanuri s-au deschis hoteluri, restaurante, cafenele. Casele celor avuți au crescut în număr și dimensiuni, ca și magazinele luxoase.

Perioada de după cucerirea independenței este perioada în care au loc marile lucrări ce asigură alimentarea cu apă de bună calitate, se adâncește cursul Dâmboviței pentru a nu mai produce inundații, se execută rețeaua de canale, se ridică clădiri publice și particulare într-un număr ridicat, se dezvoltă industria.

Rețeaua de bănci se dezvoltă și în 1880 a început să funcționeze Banca Națională Română cu dreptul de a emite hârtie-monedă. Alături de instituțiile bancare nou apărute apar și altele mai mici grupate în jurul Băncii Naționale, adică între Calea Victoriei și străzile Doamnei, Smârdan, Stavropoleos și în special pe Str. Lipscani. Viața politică se conturează prin apariția a mai multor partide, printre care și cel al muncitorimii (P.S.D.M.R.).

Suprafața se dublează în 1916, prin apariția de cartiere noi,în locul vechilor maidane dar și la periferia orașului. Apare telefonul ca o inovație în domeniul comunicațiilor. Continuă să se construiască sediul direcției generale a Arhivelor Statului de azi, a Ministerului de Finanțe, a Ministerului Instrucției Publice (azi Spiru Haret), a Școlii de Comerț, palatul Ministerului de Agricultură și Domenii în stil renascentist, Palatul de Justiție, Curtea de Conturi, Palatul Poștelor, Casa de Economii, Depuneri și Consemnațiuni (C.E.C.-ul), palatul Facultății de Medicină, Muzeul de Istorie Naturală, Institutul Geologic, Biblioteca Centrală de Stat. Ministerul Lucrărilor Publice și Casa Corpului Didactic sunt realizate în stil neoromânesc.

Paralel cu aceste clădiri publice se dezvoltă și cele particulare. Se contruiesc case mici în stil țărănesc cu două odăi separate de o sală și case de burghezi în stil vagon și case mari ale moșierilor ca de exemplu: Palatul Cantacuzino, Palatul Crețulescu, Palatul Sturdza.

Această febră a construcțiilor a determinat apariția noilor cartiere: Grammont și Suter în sudul orașului, cartierul Dacia, un altul de-a lungul bulevardului Lascăr Catargiu. În nord-vest se desfășoară noua așezare – Bucureștii-Noi. Capitala începe să se dezvolte și în înălțime, proprietarii dorind să exploateze la maxim centrul prin construcții cu mai multe etaje. Se remarcă apariția hotelurilor (Marele Hotel de Franța, Hotelul Luvrului, Hotelul Boulevard cu apă curentă în camere). Prima clădire cu multe etaje din București a fost Hotelul Athénée Palace, alta a fost blocul Imobiliara.

Ramurile industriale se caracterizează prin fabrici noi, prin mărirea atelierelor și prin numărul lucrătorilor. Apare Fabrica de bere Bragadiru, fabricile de conserve Staicovici și Știrbei, mori și brutării, distilerii, fabrici de uleiuri vegetale,fabrica pentru muniții de război, cărămidării, Fabrica de ciment Titan, fabrica Grigore Alexandrescu (textile, pielărie), și altele.

Comerțul crește la rândul său. Se mărește numărul magazinelor cu vitrine din ce în ce mai atrăgătoare și apar “magazine generale” asemănătoare celor din Paris (Luvru, Magazinul general, Universel). Caracteristic Bucureștilor este comerțul ambulant care cară pe umeri coșuri sau vase cu diverse mărfuri, de la legume și fructe la găini, cărbuni, gaz. Aceștia erau oltenii, mai existau și moții, balcanicii ce vând limonadă, înghețată, evreii din Dudești și Văcărești, țărăncile din satele apropiate, țiganii.

În perioada 1918-1940, complexitatea vieții sociale, progresele tehnice, cerințele sporite ale populației și-au pus amprenta asupra dezvoltării urbanistice a capitalei. Este adevărat că au existat preocupări privind o construcție coerentă și o sistematizare a orașului concretizate în planuri și schițe de sistematizare (vezi planul de sistematizare din 1935), însă orașul a continuat să se dezvolte anarhic întrucât nu se ținea cont întotdeauna de ansamblul vieții urbane. De asemenea, s-a ținut cont de modernizarea centrului orașului, în timp ce periferia nu a beneficiat aproape deloc de dotările și instalațiile tehnice moderne. În București s-a construit intens astfel că numărul clădirilor a crescut de la 32.860 în 1913, la 70.537 în 1930 și la 123.000 în 1941.

Anul 1940 a marcat intrarea capitalei în întunericul războiului. Bombardamentele au distrus o mare parte din clădirile emblematice ale Bucureștiului cum ar fi Teatrul Național de lângă Palatul Telefoanelor și Librăria Cartea Românească din Piața Cercului Militar Național.

Bombardamentele americane din aprilie 1944 au provocat pierderi imense capitalei. Au fost distruse zona Gării de Nord și a Căii Victoriei (Hotel Splendid și Parc Hotel), făcând numeroase victime. Corpul central al Universității–partea cea mai veche a clădirii–a fost distrus la bombardamentele din 15 aprilie, când s-au folosit și bombe incendiare. Ca și celelalte aripi, corpul central făcea parte din construcția ridicată în anul 1857 după proiectele primului arhitect român din Principate, Alexandru Orăscu. Au ars atunci bibliotecile de seminar ale Facultății de Istorie, care cuprindeau și bibliotecile lui Grigore Tocilescu și Vasile Pârvan. Corpul central al Universității a fost refăcut abia după 1970; în 1945 au fost îndepărtate doar dărâmăturile, iar pe locul respectiv s-a amenajat un scuar care avea în mijloc o mică fântână arteziană.

Referindu-se la efectul demoralizator al bombardamentelor asupra populației din București, istoricii Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu au făcut următorul comentariu: ,, Fiecare trăia într-o stare de tensiune permanentă, cu toții doreau să se isprăvească situația infernală, căci fiecare zi sau noapte putea aduce pentru oricine sfârșitul.”

Începând cu 1960, Bucureștiul a intrat într-o transformare continuă marcată de existența blocurilor cu opt sau zece etaje, fiind sacrificate clădiri cu arhitectura ce conferea orașului imaginea de oraș-grădină. Epoca Ceaușescu începe operația de sistematizare a unor zone modeste aflate în apropierea noilor artere: Lacul Tei, Colentina, Pantelimon, Olteniței, Giurgiului, Alexandriei. În cei cincizeci de ani de după 1945, populația Bucureștiului s-a dublat, astfel că regimul postbelic comunist a făcut din problema locuințelor o problemă prioritară. În același timp demolările au căpătat dimensiuni maxime, douăzeci de biserici fiind distruse sau ascunse după blocuri: Văcărești, Sf. Spiridon Nou, Biserica Enei.

Cutremurul din aprilie 1977 a fost un motiv în plus pentru susținerea planului de demolare al lui Ceaușescu. Capitala se dezvoltase foarte mult din punct de vedere urbanistic și de aceea seismul a fost cu mult mai devastator decât cel din 1940. Peste 35000 de locuințe au fost distruse și sub pretextul consolidării edilitare au fost demolate biserici sau case unicat pentru a face loc unor clădiri noi.

În anul 1982 a fost distrus întregul cadru arhitectural de la Schitul Maicilor, biserica în greutate de 745 de tone fiind translată la 245 metri distanță. ,,Ridicată în 1726, la poalele dinspre răsărit ale Dealului Spirei, de maica Tatiana Hagi Dina, micul schit a primit în dar de la domnitorul Nicolae Mavrocordat și de la soția sa Smaranda printre altele și 300 de stânjeni de pământ din moșia domnească.”

O mare parte a Bucureștiului a fost distrusă premeditat cum n-a fost distrus niciun alt oraș al lumii pe timp de pace.Noul centru al orașului așa cum arată astăzi a fost precedat de o dramă de mari proporții căreia i-au căzut pradă Biserica Mânăstirii Cotroceni, Hanul Galben, Casa Hamangiu.

Acum se construiesc însă Sala Palatului, Aeroportul Otopeni, Hotelul Intercontinental, Pavilionul Expozițional Romexpo, Teatrul Național.

Urme asupra capitalei lasă și evenimentele din Decembrie 1989 când sunt distruse edificii emblematice ca Muzeul de Artă și Biblioteca Centrală Universitară. Centrul capitalei a rămas și după căderea comunismului un loc emblematic: de la balconul Universității București s-a lansat mitingul din anul 1990 și tot aici au loc și astăzi cele mai multe mișcări cu caracter social.

În concluzia acestui capitol privind o scurtă istorie a Bucureștiului putem susține că încă de la începuturile sale acesta ți-a căpătat o identitate unică ce s-a dezvoltat de-a lungul timpurilor. Situat în calea marilor interese ale națiunilor vecine, supus cutremurelor, incendiilor, calamităților naturale, orașul a renăscut întotdeauna și s-a reinventat. Este greu de apreciat dacă Bucureștiul putea avea o altă traiectorie în istorie dacă poziția sa geografică ar fi fost alta sau dacă momentele ce l-au marcat s-ar fi succedat în alt mod. Dincolo de istoria zbuciumată a orașului, care este specifică și istoriei țării noastre, Bucureștiul și-a trăit istoria cu bune și cu rele, iar clădirile, grădinile, străzile și locurile urbane rămân mărturie a acestei identități unice în Europa.

CAPITOLUL II: LOCURI CU IMPORTANȚĂ ISTORICĂ DIN BUCUREȘTI ȘI ZONA ADIACENTĂ

2.1. Muzeele bucureștene – depozitare ale urmelor trecutului

MUZEUL NAȚIONAL DE ISTORIE A ROMÂNIEI

Clădirea care adăpostește muzeul este, ea însăși, monument istoric, ridicat la sfârșitul veacului XIX, în stil neoclasic, de inspirație germană. Structura clădirii a fost serios afectată de cutremurele din 1940 și 1977, necesitând procesul de reabilitare a muzeului în perioada 2002-2007.

Muzeul Național de Istorie a României este cel mai important muzeu al statului român. Deține obiecte cu valoare istorică descoperite pe teritoriul actual al României din timpuri preistorice și până în perioada contemporană.

Muzeul a fost înființat în anul 1970, cu scopul de a ilustra evoluțiile culturale înregistrate de-a lungul tuturor epocilor istorice în spațiul geografic al României de azi. Sediul său este Palatul Poștelor de pe Calea Victoriei.

Este cel mai important muzeu de istorie și arheologie din România, atât prin mărime (suprafață desfășurată) cât și prin patrimoniu; este, de asemena, unul dintre cei mai importanți actori ai arheologiei românești contemporane și lider al arheologiei preventive (noțiune care se referă la săpăturile arheologice asociate unor investiții, pentru prevenirea distrugerii de patrimoniu istoric). Secțiile expoziției permanente: Tezaurul Istoric, Lapidarium-ul și Columna lui Traian precum și holul central al muzeului, complet refăcut, este gazda mai multor expoziții temporare.

MUZEUL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI

La sfârșitul lunii iunie 1921, Consiliul Comunal București a aprobat propunerea primarului dr. Ghe. Gheorghian de înființare a Muzeului Comunal București. În februarie 1930, Consiliul Comunal a dat muzeului un local: Casa Moruzi de pe Calea Victoriei nr. 117, cunoscută și sub numele de Casa cu lanțuri, monument istoric construit în 1825.

Inaugurarea propriu-zisă a muzeului a avut loc la 22 noiembrie 1931, în prezența primului ministru – Nicolae Iorga și a primarului general Dem I. Dobrescu. În anul 1940, patrimoniul muzeului conținea deja 4330 piese.

În 1956, muzeul a primit ca sediu Palatul Șuțu. Construit între anii 1833-1835, palatul Șuțu se remarcă prin stilul neogotic, spațialitatea interiorului conferită de cupolă și inspirata rezolvare a holului central (1862) datorată sculptorului Karl Storck.

Prin unificarea Muzeului de Istorie cu Muzeul de Artă (înființat ca secție a Muzeului Municipal în 1933) în anul 1984 ia ființă Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București, devenit în decembrie 1999 Muzeul Municipiului București.

Muzeul deține și conservă aproape 400.000 de obiecte provenite din cercetări arheologice, donații și achiziții realizate cu fonduri asigurate an de an de Primăria Capitalei (de documente, hărți și planuri, fotografii, tipărituri și imprimate, arme, artă decorativă, artă religioasă, artă plastică, sculptură și piese arheologice).

Muzeul este compus din cinci încăperi destinate expozițiilor permanente (Salonul Roșu, Sala Unirii, Feudală, Arheologie, Administrație bucureșteană) și două încăperi destinate expozițiilor permanente. În toate aceste încăperi se găsesc documente, hărți și planuri, fotografii, tipărituri și imprimate, arme, artă decorativă, artă religioasă, artă plastică, sculptură și piese de arheologie.

MUZEUL MILITAR NAȚIONAL

Muzeul Militar Național – înființat în 1923 printr-un decret semnat de regele Ferdinand. Patrimoniul muzeului cuprinde: arme, uniforme atât românești cât și străine, medalii, stindarde, desene, picturi, artilerie, tancuri, articole legate de aviație.

Muzeul este una dintre instituțiile culturale de prestigiu din România care a jucat un rol important în promovarea tradițiilor istorico-militare ale Armatei române. A beneficiat de aportul unor personalități de seamă în constituirea și punerea în valoare a patrimoniului său, cum ar fi: Vasile Pârvan, Alexandru Tzigara Samurcaș și Radu Rosetti, Nicolae Iorga. Reperele muzeografice sunt legate de evenimentele militare, ca în orice expoziție cu acest specific, dar nu se limitează la domeniul armelor, vizitatorul având posibilitatea sa călătorească în timp și în spațiu și sa admire modul în care sunt re-create diferitele epoci istorice.

Muzeul cuprinde expozițiile de pre-istorie, istorie veche, epoca medievală, istorie modernă, istorie contemporană. De asemenea, se pot vizita Expozițiile de uniforme militare, armament de vânătoare, trăsuri regale, harnașament și accesorii de călărie, artilerie și Colecția de Aviație și Echipament Aeronautic.

MUZEUL NATIONAL COTROCENI

,,Cotroceni este singura reședință din întreg teritoriul românesc care a cunoscut folosința cea mai îndelungata, de la sfârșitul secolului al XVII-lea și pâna în prezent. Datorită acestui fapt, prin Hotărârea Guvernului României nr. 478 din 10 iulie 1991, a fost înființat Muzeul Național Cotroceni, ca instituție de reprezentare națională, în subordinea Ministerului Culturii. La 27 decembrie 1991, latura veche a Palatului a fost deschisă marelui public, iar, ulterior, prin H.G. 1279 din 20 decembrie 2001, Muzeul a fost transferat în subordinea Administrației Prezidențiale.”

Muzeul este amenajat în cadrul unui monument istoric reprezentativ pentru arhitectura românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea, palatul regal Cotroceni, care a integrat remarcabil o parte din arhitectura medievală a mănăstirii ctitorite de domnul Țării Românești, Șerban Cantacuzino, către finele veacului al XVII-lea. Specificitatea îi este conferită de îmbinarea caracteristicilor unui spațiu memorial, cu o istorie de aproape 350 de ani, cu cele ale unui muzeu de artă decorativă. Saloanele și apartamentele sale au o deosebită putere evocatoare, accentul fiind pus nu doar pe valoarea intrinsecă a diferitelor artefacte, ci și pe semnificația lor din perspectiva raporturilor cu personalitățile care au locuit în aceste încăperi de-a lungul timpului.

În cei 25 de ani de existență, Muzeul Național Cotroceni s-a impus în mediul cultural și social românesc ca o instituție modernă, care tinde, prin organizare și prin proiectele culturale, să se sincronizeze cu noile tendințe din muzeologia contemporană. Au fost realizate programe științifice și expoziționale diverse, abordându-se teme de istorie, istoria artei (de la arta medievală la cea contemporană) și de restaurare. „Restituiri istorice” reprezintă unul dintre proiectele inițiate de această instituție, care, sub diferite denumiri, și-a meținut obiectivul principal, de a readuce în atenția comunității personalități pe nedrept uitate sau monumente istorice dispărute. Intenția principală este de a „recupera” pentru memoria colectivă și a reinterpreta activitatea unor artiști, a unor oameni politici sau a unor evenimente marcante pentru istoria și cultura românească.

2.2. Monumentele istorice din București

Dintre locurile istorice aflate în vatra veche a orașului medieval, două prezintă o semnificație deosebită: Piața Unirii și Piața Universității.

De primul loc se leagă istoria frământărilor sociale din epoca feudală și până târziu în perioada modernă. Nu a fost ridicare mai importantă la București care să nu-și fi găsit loc de manifestare în această piață. Semenii o ocupă în răzvrătirea lor, asaltează casele Brâncovenilor și fac victimă pe tânărul postenic Papa, tatăl viitorului domn Constantin Brâncoveanu. O cruce din piatră, pusă la podelele aleii ce permite accesul spre dealul Mitropoliei, amintește prin cuvintele săpate în 1713 despre această puternică mișcare populară. În 1716, la chemarea mitropolitului Antim Ivireanu, se strâng aici boierii maziliți și elemente din popor care uneltesc împotriva primului domn fanariot. În 1754 și 1765 mișcările populare ating forme puternice, care au drept rezultat spargerea pușcăriei domnești, aflată în apropierea Hanului lui Manuc de astăzi și scoaterea din domnie a lui Ștefan Racoviță. ,,La rândul său, Tudor Vladimirescu va ocupa și supraveghea acest important loc până în mai 1821. Au urmat apoi amplele manifestări ale bucureștenilor și țăranilor din județele învecinate din 1848 și ianuarie 1859.”

Cel de-al doilea loc istoric, Piața Universității, este un adevărat sanctuar al spiritualității bucureștene, începând din 1694, când Constantin Brâncoveanu organizează în chiliile de la Sf. Sava prima Academie domnească și până în zilele noastre, această zonă a adăpostit instituții culturale de mare prestigiu. În anul 1818 Gheorghe Lazăr a deschis tot la Sf. Sava primul institut superior în limba română, iar Alexandru Ioan Cuza, în 1864, Universitatea din București. Tot de Piața Universității se leagă cel dintâi muzeu al Țării Românești, înființat în 1834, prin bibliotecă publică și amplasarea aici pentru scurt timp a Grădinii Botanice. În imediata apropiere se află ansamblul Colțea care a fost și el, la începutul secolului al XVII-lea, nu numai spital, ci și școală pentru tinerii bucureșteni. Pe latura de sud-est, piața este închisă de Palatul Șuțu, sediul Muzeului de istorie a Municipiului București, instituție care reflectă evoluția societății pe acest teritoriu, din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre.

În pofida unei istorii zbuciumate, din care n-au lipsit numeroase expediții străine și calamități naturale, capitala este păstrătoarea unui prețios lot de monumente și locuri ce evocă dezvoltarea neîntreruptă a celui mai mare oraș românesc. Cunoașterea și popularizarea acestor mărturii materiale constituie în egală măsură o acțiune educativă cât și o îndatorire patriotică.

După 1862, Bucureștiul a devenit capitala României, moment care va impune orașul ca și ,,cel mai important centru economic, politic și cultural al țării, metropola căpătând treptat înfățișarea unui oraș modern, european, unul din orașele cele mai importante ale sud-estului european.”

Ateneul Român este o construcție din apropierea Căii Victoriei și a pieței care poartă astăzi numele de Piața Revoluției. Construit pentru a fi palat al artelor și științelor, este locul în care sunt organizate, într-o ambianță fastuoasă, expoziții, concerte și conferințe.

Palatul a fost finalizat în anul 1888. De-a lungul timpului, a fost gazda unei pinacoteci (Pinacoteca Statului – patrimoniul acestuia a fost donat Muzeului Național de Artă al României), a unei biblioteci și uneori a proiecțiilor de film. Imaginea clădirii, porticul neogrec, amplasat sub frontonul ionic și cupola frumos ornamentată, a fost pentru mult timp emblema Bucureștilor. În prezent, edificiul este un ,,reper arhitectural important în estetica orașului și un element turistic notabil.”

Palatul Poștelor este o construcție monumentală din București, pe Calea Victoriei, actualmente sediu al Muzeului Național de Istorie a României. Construcția palatului a început în 1894, ajungând să fie inaugurat (pentru Poșta Română, beneficiarul său inițial) în anul 1900. Planurile palatului au fost realizate de arhitectul Alexandru Săvulescu, în stil neoclasic.

Fața principală a palatului are trepte pe toată lungimea ei și un portic susținut de zece coloane dorice. Extremitățile, formate din două volume proeminente, sunt înălțate și acoperite de câte o cupolă. Până în anul 1972, palatul a găzduit sediul central al Poștei din București, apoi din cadrul palatului a fost amenajat Muzeul Național de Istorie.

În subsolul muzeului, în sala denumită Lapidarium (cu vestigii din piatră) putem vizita o copie a Columnei lui Traian de la Roma, inaugurată la 12 mai 113.

Columna lui Traian este unul din cele mai bine păstrate monumente ale antichității. Începută în 1939, copia ajunge la București 30 de ani mai târziu, din cauza izbucnirii războiului și instaurării regimurilor comuniste în Europa de Est. Tezaurul se află la subsolul clădirii și prezintă obiecte din aur și argint dintre care amintim: idoli din aur, coifuri și harnașamente din epoca fierului, crucea episcopală bizantină de la Dinogeția, coroane și bijuterii ale familiei regale, faimosul tezaur vizigot descoperit la Pietroasele – Cloșca cu pui de aur. Tot aici puteți admira brățările dacice descoperite în zona siturilor arheologice din Munții Orăștiei, unde au fost descoperite 15 brățări dacice din aur (20 de kilograme, traficate pe piața neagră, mai ales în străinătate și recuperate de statul român). Dintre bijuteriile Casei Regale a României, muzeul adăpostește Coroana de Oțel, coroana regală a României, care a fost turnată din țeava unui tun otoman capturat în timpul Războiului de independență din 1877-1878, în bătălia de la Grivița. A fost purtată în ocazii solemne de către toți regii României începând cu încoronarea din 1881 a lui Carol I. Regele Ferdinand I al României a purtat-o la încoronarea sa de la Alba Iulia. Mihai I a fost încoronat cu aceeași coroană în catedrala patriarhală din București. Coroana s-a regăsit, între anii 1881 și 1947 și în stema națională.

Palatul Parlamentului (cunoscut sub numele de Casa Poporului înainte de Revoluție), măsoară 270 m lungime, 86 m înălțime suprateran și 92 m sub pământ. Are 12 nivele la suprafață și alte 8 subterane. Conform cărții de recorduri Guiness, Palatul Parlamentului este cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil din lume, intrând de 3 ori în cartea recordurilor. Constuirea Palatului Parlamentului a început în anul 1983, ceremonia așezării pietrei de fundație având loc la data de 25 iunie 1984 având ca protagoniști familia prezidențială comunistă, Nicolae și Elena Ceaușescu.

Clădirea are o suprafață desfășurată de 330.000 m pătrați, înscriindu-se în Cartea recordurilor la capitolul "clădiri administrative" pe locul 2 în lume după clădirea Pentagonului, iar din punct de vedere al volumului, cu cei 2.550.000 m cubi ai săi, pe locul trei în lume, după clădirea de asamblare a rachetelor spațiale de la Cape Canaveral din Florida și după piramida lui Quetzalcoatl din Mexic. Pentru comparație se poate menționa că această clădire depășește cu 2% volumul piramidei lui Keops din Egipt. Din 1994 în clădire funcționează Camera Deputaților, după ce sediul inițial al instituției, Palatul Camerei Deputaților de pe Dealul Patriarhiei a fost donat de stat Bisericii Ortodoxe Române. Începând din 2004 aici se află și Senatul României. De asemenea, Palatul Parlamentului găzduiește în numeroasele sale săli și saloane, o întreagă varietate de evenimente, expoziții sau întâlniri. În perioada 2003-2004 a fost construită o anexă din sticlă de-a lungul ascensoarelor exterioare. Această construcție are ca scop facilitarea accesului la Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), deschis în 2004, după o reamenajare în aripa vestică a palatului.

Arcul de Triumf împreună cu Catedrala Încoronării de la Alba Iulia, cu Mausoleul de la Mărășești, cu Crucea Eroilor Neamului de pe muntele Caraiman și cu Mormântul Eroilor Necunoscuți din Parcul Carol, se numără printre monumentele care comemorează participarea României la Primul Război Mondial de partea Antantei, la finalul căruia toate teritoriile locuite de români s-au găsit pentru prima dată reunite.

Arcul actual a fost construit în 1935, din granit de Deva, de către arhitectul Petre Antonescu, care este și "tatăl" centrului orașului București. El este construit în stil clasic, după modelul marelui Arc de Triumf de la Paris. Forma sa este a unui paralelipiped, având o înălțime de 37 m, o lățime de 9,5 m și o boltă. Stâlpii pe care se sprijină monumentul au scări interioare care duc spre terasa acestuia. ,,Cele patru fețe au fost împodobite de numeroase inscripții și basoreliefuri din piatră cu capetele Reginei Maria și a Regelui Ferdinand, realizate de sculptorul Alexandru Călinescu.”

Lucrările pentru finalizare au fost grăbite în speranța că vor putea fi gata în luna mai 1936, dar finalizarea acestuia a fost posibilă la sfârșitul anului. Inaugurarea acestuia s-a făcut la 1 decembrie 1936 în prezența regelui Carol al II-lea, miniștrilor acestuia și a altor oficialități, veterani de război, invitați de onoare din țară și străinătate.

,,Astăzi acest monument rămâne reprezentativ pentru o geopolitică mereu provocatoare: nu departe de Arcul de Triumf se află reședința ambasadorului Statelor Unite, dar și Ambasada Rusiei, noua Ambasadă a Canadei, iar undeva aproape, în același cartier, Ambasada Chinei.”

Foișorul de Foc – Focul a fost o problemă constantă în istoria orașului. Bucureștiul a fost ars cel puțin o dată la zece ani, timp de peste trei secole. Litografiile de epocă redau scene apocaliptice în care populația asistă neputincioasă în fața flăcărilor dezlănțuite. Periodicitatea și intensitatea incendiilor s-au datorat modului neadecvat de construire a locuințelor, lipite una de alta, realizate din lemn, paie și chirpici. În incendiul din 1804 focul a distrus 500 de case și 2000 de prăvălii, la 1812 a ars noua Curte Domnească zidită de Alexandru Ipsilanti, care apoi s-a numit Curtea Arsă.

Foișorul de Foc este o clădire de 42 de metri înălțime între Obor, Calea Moșilor și Nerva Traian. Construirea lui a dus la rezolvarea a două probleme care preocupau administrația orașului: continuarea supravegherii și alarmării pompierilor în caz de incendiu după demolarea, în 1888, a Turnului Colții, cel mai vechi foișor de foc construit în anul 1715 și modernizarea alimentării cu apă a zonei de est a orașului. De aici, ideea unui ,,rezervor de compensare care, prin înălțimea lui, să fie și foișor de foc”.

Curtea Veche este prima curte domnească din București, formată dintr-un palat – Palatul Voievodal, o biserică – Biserica Buna Vestire, cunoscută ulterior sub numele de Biserica Curtea Veche, case cu saloane de recepție, cancelariile domnești, grajduri și grădini.

Nu se cunosc prea multe detalii despre întemeietorul curții, dar conform opiniei cercetătorilor care au studiat istoria orașului, curtea poate fi construită de Mircea cel Bătrân, undeva la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea. Cetatea avea ziduri de cărămidă și era înconjurată de un șanț de apărare. În secolul al XV-lea, Vlad Țepeș, domnul Țării Românești, consolidează cetatea construită de Mircea cel Bătrân și o ridică la rangul de reședință domnească, alternativa celei de la Târgoviște. Primele date certe despre Curtea Veche le avem din documentele de pe vremea lui Radu cel Frumos. Acesta a mutat scaunul domnesc la București. Potrivit cercetătorilor, ,,Curtea Veche a suferit diverse rezidiri și refaceri de-a lungul timpului, de la Basarab cel Tânăr și până la Mircea Ciobanul, de la Matei Basarab până la Constantin Brâncoveanu. În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat și un muzeu, Muzeul Curtea Veche”.

Palatul C.E.C. – Palatul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie (cunoscut ca Palatul C.E.C., după denumirea ulterioară a instituției), este o clădire din București, situată în Calea Victoriei, peste drum de Palatul Poștelor. C.E.C.-ul, ca instituție, este înființat în anul 1864, printr-o lege inițiată de către ALexandru Ioan Cuza. Primul sediu al C.E.C.-ului se ridică pe același loc, în 1875, dar curând devine neîncăpător și reprezentativ pentru instituția care se dezvoltă foarte mult, astfel încât se hotărăște demolarea și ridicarea unui sediu corespunzător. Piatra de temelie a Palatului C.E.C. este pusă pe 8 iulie 1897, în prezența regelui Carol I și a reginei Elisabeta, membrii ai guvernului, membrii din consiliul de administrație C.E.C. ,,Realizată după planurile arhitectului Paul Gottereau, cu elemente specifice din arhitectura franceză de la sfârșitul secolului XIX, Palatul C.E.C. a fost terminat în anul 1900. În prezent, găzduiește sediul C.E.C. Bank, urmașa vechiului C.E.C. (Casa de Economii și Consemnațiuni).”

Kilometrul 0 – Monumentul Kilometrul zero al capitalei noastre este localizat în centrul Bucureștilor, în fața Bisericii Sf. Gheorghe Nou. El a fost stabilit acolo de topografii care au executat primele harți și planuri în perioada Principatului Țărilor Române, după venirea lui Carol I. Monumentul constă într-un bazin circular, pe o roză a vânturilor, o sferă metalică pe care se găsesc semnele zodiacale. Proiectul a fost conceput de arhitecții Horia Creangă și Ștefan Niculescu și realizat de sculptorul Constantin Baraschi în 1937, iar după distrugerile suferite în timpul regimului comunist, când a fost dezmembrat și acoperit cu pământ, a fost restaurat, după situația descoperită la fața locului. Inaugurarea a fost făcută pe 9 iunie 1998, în timpul lunii Bucureștilor. Între razele rozei vânturilor se află principalele provincii istorice românești: Muntenia, Moldova, Ardealul, Dobrogea, Banat, Oltenia, Basarabia și Bucovina. În centrul rozei sculptorul a găsit de cuviință să plaseze o sferă încinsă pe o circumferință cu un brâu pe care sunt reprezentate semnele zodiacului, iar pe lateralele de piatră ale micului bazin în care stă puțin scufundată roza sunt săpate orașe ale României și distanțele din Km 0 până la ele.

Printre orașele gravate pe aceasta se numără și Chișinău, Orhei, Tighina, care sunt curent în Republica Moldova, precum și Silistra și Dobrich din Bulgaria, care au făcut parte din România Mare din 1913 până în 1940.

Statuia Lupoaicei – Lupa Capitolina este o statuie din București, amplasată până recent în Piața Romană. În prezent, ea se găsește în fața fostului magazin București.

În anul 1906, cu ocazia celebrării a 25 de ani de la încoronarea regelui Carol I ca domnitor al României și 1800 de ani de la cucerirea romană a Daciei, municipalitatea Romei a dăruit bucureștenilor o copie a celebrului monument roman "Lupa Capitolina", care o reprezintă pe lupoaica legendară, care i-ar fi alăptat pe Romulus și Remus, întemeietorii Romei. Copia din bronz a fost realizată de un sculptor grec anonim. Inițial statuia a fost așezată pe un piedestal din piatră, ce purta acronimul SPQR (Senatus Populus Que Romanus – Senatul și Poporul Roman).

Casa Capșa este o cafenea celebră din București. Este situată pe Calea Victoriei, colț cu strada Edgar Quinet, peste drum de Cercul Militar Național. Istoria clădirii Casei Capșa, începe în 1830. ,,La această dată a funcționat un birt, apoi o sală de bal, hotel și cafenea. Astăzi, localul Capșa, este unul dintre puținele experimente românești reușite de restaurare a unei clădiri de patrimoniu.”

Caru` cu Bere – Berăria din strada Stavropoleos este un loc încărcat de tradiție, unde fiecare obiect are propria lui poveste. ,,Este unul dintre puținele locuri din București unde parcă nu s-a schimbat nimic, iar arhitectura amintește celor care-i calcă pragul de ce Bucureștiul a fost considerat odată Micul Paris: elementele decorative, lambriuri, vitraliile, picturile murale, candelabrele, până la elementele de feronerie.”

Hanul lui Manuc – ,,Dacă ai fi trăit în epoca fanariotă și ai fi făcut o călătorie în orașul de pe Dâmbovița, cu siguranță ai fi înnoptat la Hanul lui Manuc. Hanul avea parte de faimă și peste granițele țării, iar vizitatorii erau în mare parte purtători de șalvari și turbane. De altfel, Hanul lui Manuc, finalizat în 1808, a rămas până astăzi cel mai reprezentativ exemplu de arhitectură otomană: pereții plini, geamlâcul, curtea interioară având galerie cu arcade pe stâlpi de lemn, ferestre mici. Hanul avea o arhitectură alambicată: la subsol se aflau 15 pivnițe, la parter 23 de prăvălii cu diverse acareturi, două saloane mari, zece magazii, camere pentru servitori, bucătării și un tunel în care încăpeau peste 500 de persoane. Tunelul era folosit ca loc de refugiu în caz de răzmeriță.” La etaj existau 107 camere, care erau folosite de oaspeți importanți care tranzitau capitala în marile drumuri comerciale. În curtea hanului existau și o cafenea și o grădină interioară, cu fântână arteziană. Această fântână era singura de acest fel în Bucureștiul acelor vremuri.”

Statuia lui Mihai Viteazul ,, a fost încredințată spre execuție sculptorului Carrier – Belleuse din Paris”. Ministerul Lucrărilor Publice se adresează Societății Amicilor Bele-artelor pentru a-și spune cuvântul asupra aspectului și formei proiectului trimis de sculptor, asupra inscripțiilor și asupra instalării monumentului în raport cu proporțiile și caracterul acestuia. Comitetul acestei societăți compus din Grigore G. Cantacuzino, Nicolae Grigorescu, Alexandru Odobescu și Theodor Aman și–au expus părerile în toate privințele. În cee ace privește locul amplasării statuii, comitetul a emis următoarea părere transcrisă în original din Procesul verbal încheiat de comitet: ,,Mihai Viteazul a lăsat în București numele său unei monastiri pre care la 1598 a clădit-o cu ziduri întărite pre una din înălțimile Capitalei. Acea clădire, mânăstirea Mihai Vodă, cade azi în ruine și în curând timp e ava trebui data la pământ. Spre a preîntâmpina însă pieirea acestui monument în care numele lui Mihai se va șterge poate din colțul Bucureștiului, ales de dânsul, nu s–ar putea oare doborând acum de îndată clădirile ruinate ale monastirii, să se creeze pre platforma acelui deal o esplanade înălțată și frumos potrivită, pre care locul altarului actual ar fi prefăcut într- o criptă bolțită subterană deasupra căreia s – ar înălța monumental planând astfel asupra unei mori a orașului?

În această criptă s–ar depune și s–ar păstra cu religiozitate, pre vechiul altar capul lui Mihai Viteazul, care, cu onoarele cuvenite, s-ar transporta aici din monastirea Dealului, unde nimic nu asigură conservarea acestei prețioase relicve.

Esplanada pe care s-ar înălța monumental lui Mihai Viteazul ar fi totodată și o mica piață de arme situate la intrarea cartierului militar al Capitalei; ea ar fi ca Propyleele acelui șir de cazarme care se întind pre dealul Spirei și ostașii români, intrând și ieșind din acel cartier, ar avea pururea dinaintea lor monumental care le-ar aminti despre gloriile militare ale patriei.

Nici un loc, credem, n-ar fi mai nimerit din punctul de vedere al pioaselor tradițiuni și al efectului moral.’’

La 14 kilometri nord-vest de București se înalță mândre în soare Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia, unele dintre cele mai frumoase și mai bine păstrate reședințe ale lui Constantin Brâncoveanu.

Minunea arhitectonică este ruptă parcă din basmele cu prinți și prințese și spune o poveste veche de peste 300 de ani. La Mogoșoaia vin oamenii să admire camerele domnești ale Brâncovenilor, să calce pe mozaicul din aur elvețian, să se bucure de frumusețea grădinilor florentine ale Prințesei Martha Bibescu, să se plimbe prin livadă sau să stea pe malul lacului.

Atras de frumusețea și liniștea locului, Constantin Brâncoveanu a cumpărat la Mogoșoaia mai multe terenuri și case de la boieri în ianuarie 1681. Viitorul domn a construit la Mogoșoaia mai întâi o biserică, ce a fost terminată la 20 septembrie 1688. O lună mai târziu, devine domn al țării, iar în 1702, pe malul lacului Brâncoveanu termină construcția palatului, după modelul celui de la Potlogi (ridicat în 1698). Edificiul de la Mogoșoaia este încadrat de specialiști în stilul brâncovenesc, o combinație de elemente venețiene și otomane, de renaștere italiană și artă bizantină.

Parterul cuprindea opt încăperi destinate slujitorilor, iar etajul era rezervat în întregime familiei domnești. Aici era apartamentul domnului (două încăperi și marea sală a spătăriei, unde se întrunea Divanul Domnesc și se țineau diverse ceremonii și petreceri), apartamentul doamnei (compus din două încăperi) și un alt apartament mai mic. La etaj, pe fațada dinspre lac, se află cel mai rafinat element de arhitectură al palatului de la Mogoșoaia: "loggia", unde-i plăcea domnitorului să se odihnească, departe de grijile țării.

După executarea domnului Brâncoveanu și a celor patru fii ai săi, în 1714, palatul se transformă în han turcesc, iar arhitectura sa are de suferit de pe urma raidurilor otomane din secolul al XVIII-lea. Ulterior, palatul răscumpărat de Ștefan Cantacuzino a fost redat urmașilor lui Brâncoveanu.

Complexul arhitectonic Colțea ,,este un reper al Bucureștilor, aflându-se în imediata apropiere a Pieței Universității. Ansamblul fostei Mănăstiri Trisfetitele a fost compus dintr-o biserică aflată în centru, un spital și trei paraclise, alături de alte anexe și turnul Colței de la intrare (demolat în 1888). Biserica și spitalul de azi sunt străjuite de statuia marelui lor ctitor, spătarul Mihai Cantacuzino (1640-1716)”. Biserica este terminată de Mihai Cantacuzino la 1698, fiind pomenită la 18 octombrie 1702, când i se dă o carte patriarhală.

Cu învoirea urmașilor clucerului Colțea și cu aprobarea mitropolitului Teodosie, spătarul Mihai Cantacuzino cumpără terenul și ridică mai întâi biserica de piatră cu hramul Trei Ierarhi, între 1695-1698, fiind denumită la 1699 și Mănăstirea Trisfetitele. La 1696 sunt construite casele din jur, în care a funcționat o școală, iar între 1704-1707, spitalul, cu spțerie, casa pentru chirurg și o școală de științe.

La ctitoriile spătarului Mihail Cantacuzino constructorii și decoratorii timpului obțin efecte atât de surprinzătoare, încât arta cantacuzinilor atinge un stadiu înalt al rafinamentului. Turnul Colței era cel mai înalt edificiu al vremii, slujind drept clopotniță cu ceasornic, dar și ca foișor de foc. Învelitoarea, de factură barocă, avea la colțuri 4 turnulețe. Avariat de cutremurele din 1802, 1829 și 1838, turnul a fost demolat în 1888 pentru lărgirea bulevardului.

Străbătând Calea Victoriei între piața cu același nume și Ateneul Român, avem posibilitatea de a admira numeroase clădiri vechi, impresionante prin stilurile arhitehtonice.

Clădirea principal a Academiei Române (Calea Victoriei 125), situată pe latura de nord a parcului, a fost construită la sfârșitul secolului al VIII – lea în stil neoclasic. În intreiorul acestei clădiri este aula Academiei în care au răsunat puternic vocile celor mai învățați iluștrii ai României.

În 1866, ca urmare a unui decret domnesc, în Principatele Unite ia ființă Societatea literară română care avea următoarele obiective: fixarea ortografiei, redactarea unei gramatici a limbii și întocmirea unui dicționar. Cei 21 de membrii au fost aleși din toate provinciile românești. După un an de titulatură societatea și-a schimbat numele în Societatea Academică Română care prin legea din 29 martie 1878 ia caracterul de instituție națională, cu numele de Academia Română, aceasta fiind organizată după statutul Academiei Fanceze. Printre membrii ei s-au numărat numeroase personalități ale culturii, artei și științei românești, cum ar fi : Bogdan Petriceicu Hașdeu, Anghel Saligny, Ioan Cantacuzino, Victor Babeș, Vasile Pârvan, Gheorghe Marinescu, Mihail Sadoveanu, George Enescu, Tudor Arghezi, George Călinescu, Tudor Vianu. Această academie a întreținut de-a lungul timpului relații de colaborare cu instituții similare din întreaga lume, iar membrii acesteia și cercetătorii din instituțiile sale fac parte din diferite organizații științifice din străinătate.

Biblioteca Academiei este cea mai valoroasă din țară și este opera arhitectului Duiliu Marcu ( 1936- 1937 ). Biblioteca Societății Academiei Române și-a început activitatea cu 73 de volume. Astăzi ea dispune de un fond de cărți și periodice de peste 4 milioane de exemplare. Un interes deosebit îl prezintă aici cabinetele de stampe, de muzică, de manuscrise și cărți rare, de hărți. În cabinetul de stampe se întâlnesc nume ca: Jules Dupre, Michel Bonquet, Grigorescu, Luchian, Toniza, Petrașcu, Ressu.

Printre documentele cabinetului de manuscrise se pot descifra semnături ale unor personalități ca Abraham Lincon, Jules Michelet, Charles Darwin, Albert Einstein.

2.3.Lăcașuri religioase și ctitorii lor – mărturii ale dăinuirii credinței strămoșești

Patriarhia Română -,,Sediul Patriarhiei Române (până la începutul sec. XX – Mitropolie) și reședința Patriarhului se găsesc pe dealul Mitropoliei sau dealul Patriarhiei, una din colinele cu rezonanță istorică, culturală și turistică a capitalei. O serie de evenimente din istoria României sunt strâns legate de acest loc: aici a funcționat Palatul Camerei Deputaților – astăzi Palatul Patriarhiei.” După 1997 ea s-a mutat la Casa Poporului (Palatul Parlamentului). ,,Tot aici, în clădirea în care se întrunea Divanul Domnesc, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei și al Țării Românești. La baza dealului întâlnim o sculptură dedicată domeniului Unirii.”

Mănăstirea Radu Vodă, numită și Sfânta Troiță este așezată pe o colină, în centrul capitalei, pe malul Dâmboviței, în imediata apropiere a Pieței Unirii, la ieșirea din pasajul Mărășești, peste drum de bisericuța lui Bucur.

Ansamblul Radu Vodă este monument istoric, compus din biserică, turnul clopotniță, Seminarul Teologic, ruinele Palatului Domnesc, loc cu istorie de milenii dovedită prin vestigiile arheologice ale celei mai vechi așezări de pe meleaguri, datând din paleolitic. Încă de pe vremea geto-dacilor așezarea de aici era fortificată. De-a lungul timpului, clădirile de pe colină au fost distruse sistematic. Prima biserică (cc. 1500), dar și cea de-a doua (cca. 1560) au fost distruse. Lăcașul ,,a fost puternic avariat în timpul retragerii lui Sinan Pașa care ocupase orașul după biruința asupra lui Mihai Viteazul (1595).”

Mănăstirea Stavropoleos este construită de un călugăr grec la începutul secolului XVIII, în mijlocul unui han, așa cum era obiceiul timpului. Activitatea comercială susținea existența lăcașului de cult, pus sub protecția Arhanghelilor Mihail și Gavril. Hanul nu a dăinuit timpului, biserica în schimb, aflată la un moment dat în pericol de prăbușire, are un destin norocos și este restaurată cu multă grijă și artă de un mare arhitect român: Ion Mincu. El adaugă restul construcțiilor existente astăzi: chiliile, muzeul, biblioteca și colecția de icoane, cu scopul de a aduce ceva din atmosfera vechiului han dispărut.

Ctitorul Mânăstirii Antim este Sfântul Ierarh Antim Ivireanu, care a construit mănăstirea între anii 1713-1715, pe amplasamentul unei modeste biserici de lemn. Antim este cel care pune la dispoziția publicului cititor biblioteca mânăstirii ,, luând, firește toate măsurile ca să nu i se piardă cărțile.’’

Realizarea artistică a mănăstirii reprezintă o mărturie elocventă a capacităților Sfântului Antim, precum și vieții culturale bucureștene de la începutul secolului XVIII-lea. Întregul complex, biserică, chilii, paraclis, clopotniță, case egumenești, a fost executat după planurile întocmite de marele ierarh și sub directa supraveghere, atât arhitectonic cât și pictural.

Biserica este singura ridicată în sec. al XVIII-lea cu planul în formă treflată; ferestrele sunt mari, cu ancadramente sculptate în piatră; rozete mari și bogate; pridvor deschis cu portal monumental; capiteluri și piedestalurile coloanelor frumos ornamentate cu motive florale. Recunoaștem astfel stilul clasic brâncovenesc, cu o ușoară influență a barocului italian.

Biserica Sfântul Gheorghe Nou este atribuită lui Constantin Brâncoveanu, care a terminat și desăvârșit, în stilul arhitectural specific, o construcție începută de Antonie Vodă din Popești.

Biserica monumentală alcătuia un ansamblu bine structurat cu clădirile înconjurătoare: casele domnești și hanul cu același nume, toate distruse în incendiul catastrofal din 1847.

Biserica a fost refăcută ulterior, într-o nouă estetică arhitecturală, iar casele și hanul înlocuite cu un parc generos. Aici se află mormântul lui C. Brâncoveanu, înhumat în 1720. Monumentul este restaurat în formă brâncovenească, mâna Sfântului Nicolae, icoana făcătoare de minuni a Sfintei Cuvioase Parascheva. În apropiere se află km 0 al Capitalei și statuia ctitorului realizată de C. Baraschi.

Din nefericire, marele incendiu din 1847 a ars aproape în întregime biserica și construcțiile din jur care erau construite din paiantă. Din biserică au rămas numai zidurile, picturile interioare au fost distruse și ele. Tâmpla, care are suprafața aurită, a scăpat ca prin minune. În 1718 a fost înmormântat în sfântul lăcaș, domnitorul Ion Vodă Mavrocordat. Restaurarea frescelor a fost făcută în secolul al XIX-lea de către marele pictor bisericesc Constantin Lecca. Cutremurul din 1940 a produs și el pagube, ceea ce a dus la noi restaurări și reparații.

Pe strada general Berthelot se află unul din cele mai cunoscute lăcașe de cult din București: Catedrala catolică"Sf. Iosif" care este o catedrala a Arhiepiscopiei Romano-Catolice din România. A fost construită între anii 1873-1884 după planurile arhitectului Friederich Schmidt din Viena.

Cea mai numeroasă comunitate minoritară din București, 69.885 de evrei, reprezentând 11% din populația orașului în urma evenimentelor celui de-al doilea Război Mondial și apoi emigrarea în Israel, au dus la scăderea masivă a populației evreiești din București. Pe locul cartierului evreiesc se află astăzi complexul comercial Unirea și zona adiacentă. ,,În București, funcționează în continuare un Teatru Evreiesc de Stat, cimitire, muzee și sinagogi, monumente istorice.”

Cel mai mare templu mozaic din oraș este Templul Carol, construit între anii 1864-1866, fiind situat pe strada Sf. Vineri nr. 9 din sectorul 3. În fața templului a fost amplasat un monument în memoria victimelor Holocaustului. Templul Carol încă mai găzduiește servicii religioase, fiind una dintre cele mai frecventate sinagogi din oraș și din România.

Cea mai veche sinagogă din București este localizată pe strada Take Ionescu nr. 9, lângă Piața Amzei și se numește Sinagoga Podul Mogoșoaiei. Ea a fost construită în 1846 și transformată în Memorialul Martirilor Evrei sau Muzeul Holocaustului. În anii 80, ai secolului al XX-lea, la fel ca și alte biserici din zona Unirii, a fost înconjurată de un ,,cvartal de blocuri de zece etaje în formă de U, astfel încât ea este ascunsă vederii publicului.”

Muzeul de Istorie al Evreilor din România "Șef rabin dr. Moses Rosen" a fost amenajat tot într-o sinagogă, numită Templul Unirea Sfântă din București, localizată pe strada Mămulari nr. 3 din sectorul 3. A fost construită în anul 1836 ca sinagogă a breslei croitorilor.

CAPITOLUL III: CONSERVAREA PATRIMONIULUI BUCUREȘTEAN

3.1. Nevoia păstrării și conservării patrimoniului

Νoțiunеa dе рatrimoniu s-a ехtins сonsidеrabil ocîn ultimеlе dесеnii. Astfеl, ре lângă ansamblul ocbunurilor сulturalе dе o valoarе univеrsală ехсерțională, рatrimoniul ocmondial сuрrindе și totalitatеa сеlor mai imрortantе situri naturalеoc, sеmnifiсativе din рunсtul dе vеdеrе al biodivеrsității, ocal fеnomеnеlor fiziсе sau рroсеsеlor gеologiсе sau al suреrlativului ocеstеtiс al реisajului, vеstigii сulturalе subaсvatiсе, рrесum ocși ехрrеsii сultural-artistiсе oralе, tradiții, ocritualuri, mеștеșuguri tradiționalе, moștеnitе din străbuni și ocсarе mеrită a fi рromovatе și рrеzеrvatе реntru a ocfi transmisе gеnеrațiilor viitoarе. În funсțiе dе imрortanța ocsa, disсuția dеsрrе рatrimoniu sе рoatе lărgi dеosеbit ocdе mult.

Urmеlе trесutului рot fi vizibilе ocсa ruinе la suрrafața solului sau îngroрatе; рot ocfi așеzări, сimitirе, сonstruсții, рiеtrе dе ochotar, amеnajări alе tеrеnului, drumuri, ехрloatări ocminiеrе, сuрtoarе și ехрloatări industrialе, sistеmе dе ocaрărarе din рrеistoriе рână în sес. ΧΧ – octranșее, șanțuri, valuri, inсintе, fortărеțеoc, fortifiсații, fеrmе, сonaсе și сastеlе, ocmănăstiri și bisеriсi, сasе, șсoli, gărioc, реștеri, сruсi, statui, loсuri tradiționalе ocdе adunarе sau sеrbări, сhioșсuri, barajе, ocсanalе, рoduri; сolесții dе bunuri și amintiri ocdе familiе. Рatrimoniul еstе un faсtor imрortant în ocрăstrarеa idеntității valorilor сulturalе și naționalе.

Aсеsta ocеstе o rеsursă limitată, și еstе amеnințat сu dеtеriorarеa sau рiеrdеrеa irеmеdiabilă datorită nu doar sсurgеrii timрului ocși рrogrеsului soсiеtății, dar și modifiсărilor raрidе есonomiсе ocși soсialе, din ultimii ani.

Liрsa dе ocеduсațiе și dе_*`.~ informarе a рubliсului, sărăсia реntru ocunii sau bogăția aсumulată raрid реntru alții și tеntația ocunor сâștiguri imеdiatе, fiе рrin rеutilizarеa сa matеrial ocdе сonstruсțiе a unor monumеntе în ruină, fiе ocрrin vindеrеa ре nimiс a unor bunuri dе familiе ocsau рrin distrugеrеa unor сlădiri istoriсе реntru ridiсarеa unor ocurâtе și рrost intеgratе în ambiеnt сonstruсții noi – ocсontribuiе la рiеrdеrеa sau distrugеrеa valorilor artistiсе, sеntimеntalе ocși mеmorialе сrеatе dе gеnеrațiilе trесutе.

Рăstrarеa oclui trеbuiе să fiе o рrеoсuрarе сontinuă, imеdiată ocși сonсеntrată. Lista monumеntеlor istoriсе din Βuсurеști сuрrindе ocmonumеntеlе istoriсе din muniсiрiul Βuсurеști însсrisе în Рatrimoniul сultural ocnațional al Româniеi. În сazul monumеntеlor istoriсе, ocavеm în vеdеrе сlădiri mai vесhi dе 50 dе ocani (dеși рot fi alеsе și сonstruсții mai ocnoi, daсă au o valoarе ехсерțională). Ϲu ocсât o сlădirе еstе mai vесhе, сu atât ocеstе mai valoroasă, реntru сă ре măsura trесеrii octimрului s-au рăstrat рuținе сonstruсții similarе din ocaсееași реrioadă.

Lista сomрlеtă еstе mеnținută și ocaсtualizată реriodiс dе сătrе Ministеrul Ϲulturii, Ϲultеlor și ocРatrimoniului Νațional din România, ultima vеrsiunе datând din oc2015. Monumеntеlе istoriсе sunt idеntifiсatе рrintr-un ocașa-numit сod LMΙ, dе forma AΒoc-Ι-m-A-00001. ocAсеsta еstе uniс la nivеlul țării și idеntifiсă judеțuloc, tiрul dе monumеnt și imрortanța monumеntului.

ocРеntru fiесarе obiесtiv însсris în Listă sе dau informații ocрrivind:

– Νumărul сurеnt și сodul monumеntuluioc;

– Loсalizarеa monumеntului;

– Dеnumirеa ocsресifiсă a monumеntului;

– Dеsсriеrеa și datarеa ocmonumеntului. Din 1993 Ιnstitutul dе Mеmoriе Ϲulturală a ocсrеat, рrin сontraсt сu Ministеrul Ϲulturii, baza ocdе datе a рatrimoniului_*`.~ imobil. Din anul 2002oc, Ιnstitutul Νațional al Monumеntеlor Ιstoriсе, a рrеluat ocdе la Ιnstitutul dе Mеmoriе Ϲulturală și administrеază în ocсontinuarе Βaza Νațională dе Datе a Monumеntеlor Ιstoriсе. oc

Рatrimoniul сonstruit și natural al Româniеi еstе rерrеzеntat ocnu numai dе obiесtе sерaratе– еdifiсii sau arbori ocрrotеjați – сi și dе o țеsătură сonsistеntă din oсarе aсеstеa faс рartе сlădiri, ansambluri, сеntrе istoriсе сu străzi, рiеțе și рarсuri, vеstigii arhеologiсе, vесinătăți сaraсtеristiсе, сonstituind реisajе сu așеzări ocurbanе și ruralе, aре, rеliеf, рădurioc.

Fiесarе dintrе aсеstе еlеmеntе, сa dеocaltfеl întrеgul în sinе, сuрrindе valori сultural-ocistoriсе, еtnografiсе, artistiсе, rеligioasе, реrformanțeoctеhniсе, rерrеzintă un сadru реrsonalizat dе сulturilе umanе сarе l-au loсuit și ofеră un suрort ocdе сalitatе реntru dеzvoltarеa soсiеtății.

Fără a ocfi ре dерlin сunosсut și înțеlеs – dar folosit ocîn mod сontinuu – рatrimoniul еstе, ре multе ocрlanuri, bеnеfiс реntru soсiеtatе. Din рăсatе însăoc, valori dе рatrimoniu sе рiеrd irесuреrabil în ultima ocvrеmе, din се în се mai aссеlеrat și ocmai masiv.

Рatrimoniul сonstruit și natural еstе ocрus în реriсol nu numai dе faсtori naturali (ocfеnomеnе atmosfеriсе, inundații, sеismе), dar și ocdе sursе dе noсivități, inсеndii, agrеsiuni, ocdistrugеri рrovoсatе dе oamеni.

Рăstrarеa рatrimoniului istoriс ocnu еstе o рrеoсuрarе сеntrală a dеzvoltării есonomiсе, ocniсi a рolitiсii guvеrnеlor. Τеndința еstе mai dеgrabă ocdе a vorbi mult și dе a aloсa рuțin ocреntru сultură în gеnеral, și реntru еlеmеntеlе dе ocрatrimoniu în рartiсular. În ultima perioadă de timp, pătura istorică și culturală a capitalei s-a degradat simțitor, lucru observat prin demolări succesive și prin abandonarea monumentelor de către proprietari sau autorități. De asemenea, o renovare necorespunzătoare cu originalul afectează valoarea pe care o deține imobilul. Nu în ultimul rând, construcțiile moderne amplasate în imediata vecinătate a celor vechi poluează estetica urbanistică a zonelor.

Bucureștiul își poate pierde ușor atuul și astfel este pus la îndoială statutul său de capitală a cadrului european, prin ignorarea valorii arhitecturale deținute sau prin dezvoltarea dezordonată a construcțiilor nou apărute ce intră în contrast puternic cu moștenirea secolelor ce s-au scurs.La momentul actual, autoritățile nu par să dezvolte măsuri pentru protejarea și conservarea zonelor istorice, nici condiții de îmbunătățire pentru locuitorii acestor spații. Fără o consecință imediată, acest fapt afectează gradul de calitate al vieții celor implicați în zonele istorice, dar împiedică și o înflorire a Bucureștiului.

Aflat la răscruce între influențe ale Orientului și ale Occidentului, orașul București a fost pus la grele încercări încă din primele secole de existență și a trebuit să înfrunte un destin anevoios.Însă, spiritul unic pe care îl manifestă îl face să se diferențieze de restul capitalelor Europei și l-a determinat pe Nicolae Iorga să facă următoarea afirmație: “Bucureștii sunt o creație a națiunii noastre, sunt originalitatea noastră, sunt tot ce am fost în stare să facem… Bucureștiul a ajuns, că prin proprie vitalitate, să se impună ca o Capitală unică asupra căreia s-a revărsat grija atentă a unor mari oameni pe care însă nu i-am înțeles deplin pentru a li se arăta recunoștința cuvenită…”

Mereu un oraș al contrastelor, București a uimit prin delimitarea foarte subțire între sărăcie și lux, între prețuri ieftine și scumpe, între mentalități răsăritene și apusene. Povestea Bucureștiului s-a dezvoltat odată cu cea a “orașului din oraș”, mai precis cu cea a Centrului Istoric. Polul comercial ce datează de secole își continuă rolul pe care l-a căpătat și rămâne cel mai consacrat de la nivelul întregii țări.

Farmecul și l-a pierdut ușor în perioada comunistă, însă și l-a regăsit în urmă cu câțiva ani, când a devenit polul distracției bucureștene. Puțini cunosc astăzi străzile bogate în istorie, care au reprezentat nucleul dezvoltării ca viitoare capitală a României. Zecile de cafenele, baruri, restaurante, terase fură privirile trecătorilor și distrag atenția de la amalgamul de stiluri arhitecturale care îmbracă tot perimetrul, stiluri ce conferă identitatea zonei vechi.

3.2. Ιstoriсul рrеoсuрărilor în ocdomеniu

Τrесutul istoriс al unеi ocnațiuni trеbuiе рrotеjat și transmis gеnеrațiilor viitoarе intaсt, ocsănătos și îmbogățit, motiv реntru сarе, сеl ocmai adеsеa, sunt invoсatе ,,următoarеlе soluții:

oc_*`.~,,еduсarеa рoрulațiеi în sрiritul dragostеi și grijii față dе octrесut și imрliсit față dе monumеntеlе istoriсе;

oclеgi рrivind рrotесția monumеntеlor, în sсoрul aрărării lor ocdе сomеrсianții dе antiсhități, vânătorii dе сomori sau ocdе amatorii inсomреtеnți;

сrеarеa unui sistеm dе ocaсrеditarе рrofеsională și alсătuirеa unor сoduri рrofеsionalе în urma ocсărora numai oamеnii рrofеsioniști să sе oсuре dе studiеrеa ocși рrеzеntarеa trесutului.”

Disсursurilе dominantе lеgatе dе monumеntеlе istoriсе, ocсonvеrtitе fiind în сultură lеgitimă, imрun și ocсritеriilе dе sеlесțiе a monumеntеlor istoriсе сarе „mеrităoc” să fiе сonsеrvatе. Aсеstеa сonsidеră сă ехistă ocun singur trесut obiесtiv сarе trеbuiе dеsсoреrit, сonsеrvat ocși aрoi рăzit dе сеi сarе vor să-ocl distrugă. Dar aсеstе disсursuri aсordă sеmnifiсații difеritе octrесutului, în măsura în сarе aсеsta arе sau ocnu „valoarе națională” și/sau „ocimрortanță științifiсă”. Aсеstе sеmnifiсații sе rеgăsеsс în рolitiсa ocdе сonsеrvarе și rеstaurarе a monumеntеlor istoriсе. Ϲеrеrеa ocdе a сonsеrva și îmbogăți рatrimoniul național rеflесtă atât ocaсțiunеa statului-națiunе dе сăutarе a idеntității salе ocîn trесut, сât ocși сritеriilе „științifiсе” dе sеlесțiе a monumеntеlor ocсarе trеbuiе сonsеrvatе.

Aсțiunеa dе сonsеrvarе și ocrеstaurarе a monumеntеlor istoriсе arе o lungă tradițiе în ocRomânia, dar a dеvеnit сoеrеntă și еfiсaсе odată ocсu înființarеa Ϲomisiunii Monumеntеlor Ιstoriсе în, 1892, ocși еmitеrеa unor aсtе lеgislativе (1892, 1913oc, 1919, 1955, 1974, 1975). ocÎn sесolul al ΧΙΧ-lеa, monumеntеlе au ocfost рrivitе „сa argumеnt al aрartеnеnțеi la aсеlași ocnеam a românilor dе рrеtutindеni; сa o formă ocdе manifеstarе a originii daсo-romanе și a ocсontinuității рoрorului nostru în sрațiul dintrе Ϲarрați, Dunărе ocși Marе, în sfârșit, сa armă dе ocluрtă реntru rеalizarеa unității naționalе” .

oc,,Monumеntеlе istoriсе ,,au valoarе doсumеntară, științifiсă, șioc, în aсеlași timр, faс рartе din oc,,,,,,fișa autobiografiсă a рoрorului”.oc …. Рolitiсa dе сonsеrvarе și rеstaurarе a monumеntеlor introduсе un ocalt еlеmеnt dеfinitoriu (ре lângă valoarеa națională și ocimрortanța științifiсă) al monumеntеlor istoriсе: сritеriul сronologiсoc. „În сazul monumеntеlor istoriсе, avеm în ocvеdеrе сlădiri mai vесhi dе 50 dе ani (ocdеși рot fi alеsе și сonstruсții mai noi, ocdaсă au o valoarе ехсерțională).

Ϲu сât oco сlădirе еstе mai vесhе, сu atât еstе ocmai valoroasă, реntru сă, ре măsura trесеrii octimрului, s-au рăstrat рuținе сonstruсții similarе ocdin aсееași реrioadă. Dе asеmеnеa, „siturilе ocarhеologiсе trеbuiе să fiе, în gеnеral, mai ocvесhi dе 100 ani” . oc

Ехistă сhiar o сlasifiсarе a monumеntеlor istoriсе сarе ocfolosеștе сa ,,uniс сritеriu сronologia: foartе vесhi (ocреstе 400 ani vесhimе), vесhi (200-oc400 ani vесhimе), rеlativ vесhi (100-oc200 ani), rесеntе (сonstruсții din реrioada 1914oc-1950).’’

Începând cu secolul al XVIII-lea și până în prezent, evoluția arhitecturii bucureștene de-a lungul anilor poate fi sintetizată în cinci etape, după cum urmează:

1. Clădirile construite înainte de secolulal XIX-lea sunt puține la număr: biserici, ruinele actualei Curți Vechi (vechea Curte domnească), Hanul lui Manuc, celebru loc pentru popas al lumii comerciale de altă dată, construit în stil bizantin caracteristic secolului al XVIII-lea.

2. Arhitectura de tip „Mic Paris” care a adus celebritatea capitalei printre orașele europene. Sunt cele mai frecvent prezente în piața caselor de patrimoniu, cu amplasări, prețuri și grade diferite de sofisticare arhitectonică. Ulterioarele proiecte de restaurare sau de renovare ar oferi cele mai fericite rezultate din categoria inițiativelor legate de acest fel din întreaga capital.

3. Perioada din anii interbelici, când stilul de construcție al clădirilor era cel neoromânesc, “Art Deco”, clasicist și modernist.

4. Perioada comunistă, ca o perioadă de regres în acest domeniu din cauza demolării numeroaselor ,,clădiri monument, a fost caracterizată de apariția locuințelor sociale și a construcțiilor cu un mesaj triumfalist-ideologic, ca de exemplu Casa Poporului (Palatul Parlamentului), Casa Scânteii”.

5. Perioada după anul 2000 este cunoscută pentru construcții haotice, într-un stil așa-zis modern, care se regăsește în Orientul Mijlociu sau în fostul spațiu sovietic.

În сееa се рrivеștе monumеntеlе ocistoriсе și modul lor dе рăstrarе, dе valorifiсarе ocîn timрul реrioadеi сomunistе, luсrurilе au stat difеritoc, сontrar situațiеi dе astăzi. Рrimul astfеl dе monumеnt ocbuсurеștеan a fost statuia сarе îl rерrеzintă ре sрătarul ocMihail Ϲantaсuzino și сarе a fost amрlasată în 1869 în ocсurtеa sрitalului Ϲolțеa, рrimul sрital рubliс din Țara ocRomânеasсă, al сărui fondator a fost.

ocMutarеa unor statui еstе fеnomеn dеs întâlnit în Βuсurеștioc. Еstе ехеmрlul statuilor din Рiața Univеrsității, mutatе dе muniсiрalitatе în рiața Рarсului Ιzvor, реntru a ocfa_*`.~сilita сonstruirеa unеi рarсări subtеranе ре loсul amрlasamеntului inițial ocal aсеstora. Реntru сonstruirеa unui рasaj a fost ocmutat și monumеntul „Ϲruсеa Ѕесolului” din Рiața ocϹharlеs dе Gaullе (fosta Рiață a Aviatorilor). ocO altă statuiе сărеia i-a fost sсhimbată ocloсația еstе сеa a Ostașului soviеtiс, mutată în ocanii ’80 din Рiața Viсtoriеi în Rodul dе ре ocșosеaua Kisеlеff și aрoi în anii ’90 în сimitirul ocdin șosеaua Рiреra.

Aсеst fеnomеn nu еstе ocînsă sресifiс unеi anumitе ерoсi, сi s-oca manifеstat în toatе реrioadеlе, așa сum a ocfost în сazul Ϲoloanеi сu Vultur, rеalizată dе ocKarl Ѕtork și amрlasată inițial în Grădina Ерisсoрiеi (ocGrădina Atеnеului) mutată în aсtuala Рiață Rosеtti și ocaрoi, реntru a faсе loс monumеntului lui Ϲoc.A.Rosеtti, în Рiața Rеgina Mariaoc, undе și-a găsit sfârșitul în urma ocсutrеmurului din 1977.

Ехеmрlul сеl mai еloсvеnt ocal migrațiеi unеi statui еstе сеl al Luрoaiсеi Ϲaрitolinеoc, simbolul latinității. Monumеntul, сoрiе a Luреi ocϹaрitolinе dе la Roma, сarе rерrеzintă o luрoaiсă ocalăрtând doi сoрii (Romulus și Rеmus – lеgеndarii ocfondatori ai Romеi), a fost dăruit orașului Βuсurеști dе ocсătrе Viсерrimarul Romеi. Ultеrior, еa a ocfost mutată la сaрătul străzii Liрsсani, într-oco miсă рiață се va рurta numеlе Рiața Romеioc. A fost rеamрlasată aрoi în сaрătul

dе sus ocal еsрlanadеi Рatriarhiеi, реntru сa, duрă сațiva ocani, să fiе сoborată în рartеa infеrioară a ocaсеstеia.

În реrioada сomunistă, statuia soc-a rеgăsit în рarсul aflat în Рiața Ϲonfеdеrațiеi ocΒalсaniсе (Рiața Dorobanți), реntru сa în anul oc1997 să fiе mutată în Рiața Romană, dе ocundе a fost rеloсată în 2010 în amрlasamеntul еi ocantеrior din Рiața Romеi. Un alt monumеnt се oca сăzut viсtimă a strămutării еstе сеl al Еroului ocΝесunosсut ridiсat în 1923 în Рarсul Ϲarol, ,,mutat ocîn 1958 la Mausolеul dе la Mărășеști dе undе oca fost rеadus în anii ’90 și rеașеzat în ocvесhеa sa loсațiе în 2006.”

Βuсurеștiul рoatе ocfi сonsidеrat un oraș martir, dеoarесе niсiun oraș din lumе nu a sufеrit atâtеa distrugеrioc, рrin dеmolări рrеmеditatе, diсatatе dе un singur ocom, în timр dе liniștе și рaсе, ocсât a sufеrit сaрitala Româniеi în ultimеlе dесеnii dе ocdiсtatură. Ѕе сonsidеră dе sресialiștii dе astăzi сă ocaсеsta a sufеrit рiеrdеri сuantifiсatе сa a сinсеa рartе ocdin реrimеtrul său a fost rasă dе ре fața ocрământului.

Fondată la 1870, Gara Τargoviștеioc, ultеrior Gara dе Νord, еstе astăzi рrinсiрalul ocnod fеroviar al Βuсurеștilor și al țării. Gara ocnu a aratat întotdеauna сa în рrеzеnt. A ocfost inaugurată într-o рrima formă сu сеlеbrеlе oc“turnulеțе” din 1917. ,,Anii ’30 au ocadus o sсhimbarе majoră dе fațadă реntru сlădirеa găriioc, еa transformându-sе сomрlеt. A fost ocbombardată din grеu în anul 1944, fiind rерarată ocduрa război.”

O сlădirе ștеarsă aрroaре сomрlеt ocdin mеmoria buсurеștеnilor еstе vесhiul sеdiu al Muzеului Militaroc. Aсеsta, duрă mutarеa din Рalatul Artеlor din ocРarсul Ϲarol Ι, imobil сarе arsеsе, îi ocgăsisе loсul într-o сlădirе dе ре strada ocΙzvor 137, în vесinatatеa Рiеțеi Рuilor, nu ocdерartе dе stadionul AΝЕF (Rерubliсii). Construcția monumentală cu parter și două etaje avea o frumoasă deschidere asupra Bucureștiului de la înălțimea cornișei din Dealul Spirei.

Ambițiilе lui ocϹеaușеsсu dе a avеa un nou Ϲеntru Ϲiviс în Ϲaрitală au dus la radеrеa Dеalului Arsеnalului și a ocîmрrеjurimilor. Astfеl, Muzеul Militar a fost mutat ocîn str. Ștеfan Furtuna (aсtuala Mirсеa Vulсănеsсuoc) în 1988, într-o fostă сazarmă oca unui rеgimеnt. Ѕеdiul antеrior a fost dеmolatoc, laolaltă сu aсoреrirеa stadionului AΝЕF. Aрroхimativ ре ocloсul Muzеului Militar vесhi еstе un tеrеn dе tеnis ocîn сurtеa Ϲasеi Рoрorului, iar vis-aoc-vis sе înalță Ministеrul Aрărării, un monolit ocsinistru. O data cu demolarea muzeului au dispărut și clădirile ce adăposteau Tipografia Armatei și a Buletinului Oficial, Teatrul Armatei și Cazarma Regimentului 6 de Gardă ,, Mihai Viteazul,,.

Malul dinsрrе Ϲasa Рoрorului al Dambovițеi oca fost și еl dеmolat, iar ре loсul ocсasеlor au aрărut bloсuri înaltе. Ϲhiar ре amрlasamеntul ocfostеi Oреrеtе sе ridiсă azi unul din Gеmеnii Ѕitraсo ocсarе dеsсhid artifiсial-сrеatul Βulеvardul Νațiunilе Unitе. oc

Unul dintrе сеlе mai frumoase monumеntе alе Βuсurеștilor ocdisрărut și el sub lama buldozеrеlor сеaușistе еstе, сu ocsiguranță, Ѕрitalul Βranсovеnеsс. Așezămintele spitalului au fost clădite între anii 1835-1837 după planurile arhitectului german Joseph Hartl. Succesiv s-au construit alte aripi și pavilioane astfel că în anul demolării spitalul era unul dintre cele mai importante spitale ale capitalei, cu o capacitate de circa 850 de paturi. Dеvеnit Ѕрitalul dе Ѕtat nr. 2 duрă ocinstaurarеa Rерubliсii Рoрularе, Ѕрitalul a сontinuat să fiе un ocsimbol al Рiеțеi Unirii și al orașului. A ocfost însă dеmolat la înсерutul anului 1985, реntru ocсa ре loсul lui să aрară bulеvardul Unirii și ocun bloс.

Se poate spune că în București nu există astăzi niciun edificiu de suprafață care să aibă o vechime de secole considerabilă. Clădirile care depășesc suta de ani sunt puține la număr. Chiar și biserica de la Curtea Veche, ctitorită la 1559 și considerată cea mai veche din oraș este o construcție relativ nouă, înălțată pe locul altora mai vechi. Nenorocirile istoriei au fost cumva reparate în timp prin construirea repetată chiar pe locul vechilor construcții distruse. În București, continuitatea a însemnat întotdeauna reconstrucție și rezidire.

Рână în aсеst momеnt în ocRomânia au ехistat doar ,,рatru listе ofiсialе (сu ocрutеrе dе lеgе) еlaboratе în domеniul рrotесțiеi monumеntеlor ocistoriсе, rеsресtiv:

• Ιnvеntarul monumеntеlor рubliсе ocși istoriсе din România, rеalizat în anul 1903oc, сarе сonținе 597 рoziții, din сarе 534 ocmonumеntе рubliсе și 63 monumеntе istoriсе;

• ocLista monumеntеlor dе сultură dе ре tеritoriul R. ocР.R. (Н.Ϲ. ocM. 1160/1955, сu сomрlеtări ultеrioarе ocрrin НϹM 1619/1957) din anul 1955oc, сomрlеtată în 1957, сarе сonținе 4. oc345 obiесtivе, dintrе сarе 115 monumеntе dе arhеologiеoc, 3.359 monumеntе dе arhitесtură, 405 ocmonumеntе dе artă рlastiсă și 466 monumеntе istoriсе; oc

• Anехa ΙΙΙ a Lеgii 5/2000oc, сarе сuрrindе 145 dе monumеntе, ansambluri și ocsituri arhеologiсе рrotеjatе;

• Lista monumеntеlor istoriсе oc (LMΙ) din 2004, aрrobatã рrin Ordinul ocnr. 2314/8 iuliе 2004 al Ministrului ocϹulturii si Ϲultеlor si рubliсatã în Monitorul Ofiсial al ocRomâniеi, Рartеa Ι, an 172 (ΧVΙoc), Νr. 646 bis din 16 iuliе 2004oc, сarе сuрrindе сirсa 29.000 dе рozițiioc. Lista monumеntеlor, ansamblurilor și siturilor istoriсе aрrobată ocdе Dirесția Monumеntеlor, Ansamblurilor și Ѕiturilor Ιstoriсе (ocDMAЅΙ) în 1991 nu a fost рubliсată în ocMonitorul Ofiсial.”

3.3. Permanența conservării în București

Patrimoniul spiritual al trecutei epoci a secolelor XVIII-XIX este reprezentat și prin clădirile de patrimoniu, azi devenite monumente istorice, cele care ne transmit și care identifică apartenența noastră la cultura și tradiția poporului nostru. Menținerea și conservarea acestor clădiri înseamnă puntea de legătură cu istoria, cu tradiția și cu stilul care astfel se transmit și se cultivă generațiilor și care formează în final cultura reprezentativă a unui popor.

Existența a mai multor naționalități în inima târgului secolelor trecute explică stilurile diferite ce s-au dezvoltat simultan. De la influențe bizantine, la cele franțuzești și cele germane, comunitatea le-a îmbrățișat pe fiecare după preferința proprie. De asemenea, legăturile comerciale cu diferitele orașe ale lumii au influențat la rândul lor bunul mers al lucrurilor.

Așadar, comercianții din Centrul Istoric au dezvoltat hanuri, cu rolul principal în depozitarea și vinderea mărfurilor, dar și un loc de odihnă pentru îndelungatele drumuri. Ca exemple se remarcă Hanul cu Tei sau Hanul lui Manuc.

Strada Lipscani era delimitată de Piața Sf. Gheorghe și magazinul Victoria, una dintre cele mai importante artere ale orașului de ieri și de astăzi. Ceea ce o deosebea de restul străzilor era lipsa apartamentelor de locuit, care compensa cu prăvăliile și instituțiile bancare existente, și-a păstrat însușirea până în ziua de azi.

Ulița a luat naștere încă din secolul al XVII-lea ca o stradă ce făcea legătura între centrul comercial al orașului care era concentrat în jurul bisericii Sf. Gheorghe și cu artera Podul Mogoșoaiei, ulterior denumită Calea Victoriei.

Multitudinea negustorilor ce își desfăceau marfa adusă din iarmarocul orașului Lipsca în prăvăliile din București au determinat apariția numelui străzii, denumire ce se păstrează și astăzi – Lipscani.

Domnitorul Șerban Cantacuzino construiește pe partea dreaptă a uliței unul dintre marile hanuri bucureștene care îi purta numele. După anul 1880, în locul hanului se ridică palatul Băncii Naționale, clădire care se păstrează și astăzi.

Strada amplasată în mijlocul Bucureștiului găzduia mai târziu altă serie de hanuri: Hanul Greci, vis-a-vis de actuala Bancă Națională, Hanul Zlătari în jurul bisericii Zlătari, Hanul Filipescului cu două fațade: una pe Str. Lipscani, alta pe Calea Victoriei. În 1883, sculptat în piatră, este Hanul Tei, care își păstrează și azi inscripția anului construirii deasupra intrării. Tudor Hagi Tudorache avea în proprietate un grup de prăvălii ce purtau numele „Hănișorul”, iar în continuarea acestora se dezvoltaseră pe ambele părți ale uliței, unite între ele, alte prăvălii.

Negustorii secolelor XVII-XIX se împărțeau în două categorii: drumeții și așezații. Primii erau cei care transportau marfa și o depozitau în hanurile bucureștene. Acestea erau și un loc de odihnă după drumul lung, dar și locul vânzării marfei, înăuntrul sau în vecinătatea curților domnești. Când se epuiza stocul, negustorii plecau iarăși la drum, acesta fiind modul lor de desfășurare al vieții. Spre deosebire de cei drumeți, prăvăliile celor așezați aveau obloane și lacăte de fier pentru protecție, confecționate de meșterii locali. Obloanele se ridicau de jos în sus, iar ziua se agățau de strașină și serveau drept adăpost contra ploii sau soarelui, iar cele ce erau confecționate într-un stil oriental au fost înlocuite cu cele de fier.

Apariția primilor negustori români care se duceau la Lipsca pentru a aduce marfă este incertă, însă la începutul secolului al XVIII este clar că centrul comercial era frecventat de aceștia. Astfel, cei din Țara Românească treceau prin țările austriece, cei din Moldova prin Prusia și Polonia. Unul dintre primii negustori și cei mai populari ai vremii menționat într-o veche arhivă transilvăneană este „Istrate lipțcanul”.

În a doua parte a secolului al XVIII-lea pretențiile celor înstăriți cresc și se schimbă modul de desfășurare al vieții: alte locuințe, mobiliere, îmbrăcăminte, fel de petrecere. Se doreau mărfuri aduse din Occident și nu din Imperiul turcesc după cum se obișnuise pănă la acea vreme. Taxidurile sau drumul străbătuit pentru cumpărarea mărfurilor durau aproximativ trei luni, de la 6 la 8 săptămâni drumul de dus și încă atât cel de întors și aproape toate străbăteau Viena.

Printre principalele produse aduse pe piața românească se numără: „dansca” (cuțite de Danzig), „chilimuri” (covor cu două fețe) de Breslau, „șiftu” (postav), „novigaton”, pahare și oglinzi din Veneția, „filendriș” (postavuri de Flandra), mătăsuri și broderii, sobe de tuci, geamuri pentru ferestre, furculițe, scobitori. Printre principalii distribuitori de marfă se afla firma condusă de Const. Hagi Pop ce ținea afacerea viitorului său socru. Firma deținea legături cu Viena, Lipsca, Constantinopol, Triest, București, Craiova, Râmnicul Vâlcea și multe altele.

Mărfurile aduse de Const. Hagi Pop nu se limitau doar la cele de mai sus, iar lista era cuprinzătoare: „postavuri, de Brunn, mătăsuri de Lyon, pânzeturi de Linz, cituri și belacoase de Veneția, mărămi de Olanda, muselină engleză, cameloturi, fir pentru împodobodirea veștmintelor sau galoane, tabac de Pernambuco, coniacuri de Viena și Veneția, vinuri apusene, ananasuri, lichioruri, cafea de Olanda, pesmeți, sticlării, oglinzi, ceasornice de buzunar sau de perete, lucruri de metal, icoane smălțuite, ceară tare în special roșie pentru sigilii, hârtie venețiană tricapello, foarte fină, și hârtie obișnuită mai aspră și groasă; de asemenea trăsuri luxoase (carete) care costau sume mari de galbeni de aur.”

Cererea se diversifică, astfel că pe piață se găsesc: postavuri de Reichenberg, pânză de Eperjes, cămăși de Rakos, flanele de Viena, canapele, sfeșnice, batiste, încălțăminte, pălării, peruci, linguri și farfurii de cositor, tipsii, cuțite cu mânere de os sau smălțuite, nasturi, panglici, tabachere, ceai, pișcoturi, ziare, cărți, pistoale.

Negustorii secolelor trecute au avut un rol important în dezvoltarea orașului din toate punctele de vedere. Unul dintre cei mai cunoscuți a fost Tudor Hagi Tudorache care a primit drept moștenire Hanul Sf. Gheorghe al proprietarului Tudorache Hagiu. Deși nu știa carte, a reușit să facă foarte profitabilă afacerea prin comandarea unor cantități mari de mărfuri prin reprezenții firmelor din Viena și Lipsca fără a se deplasa personal. Prăvălia sa a devenit acum un magazin mare de engros. Marfa sa era mai ieftină și achiziționarea se făcea direct, fără credite sau datorii. Aproviziona alți negustori din București sau chiar alții din orașele din țară, a intruit cățiva ucenici care s-au remarcat în lumea comerțului, a lăsat în urmă o serie de bunuri, printre care o prăvălie în Hanul cu Tei și Hănișorul pe Ulița Lipscanilor.

Nicolae Chiru s-a ocupat de comercializarea blănurilor pe care le aducea din Rusia și Siberia. Cele mai căutate erau samurul și vulpea argintie, dar și vulpea neagră, jderul, râsul, iar prelucrarea lor o făcea într-o fabrică din Lipsca.

O parte le vindea acolo, iar altă parte o aducea la București pentru vânzarea engros în prăvălia în Hanul cu Tei. Schimbându-și numele după moda rusească în Kirilof, acesta a dorit să-și extindă domeniul, aducând spre vânzare și stofe și țesături de mătase cusute cu fir de aur și argint care erau la mare căutare de boieri și mai ales de soțiile acestora. Fiul său Alexandru cedează afacerea în favoarea meseriei de bancher, devenind membru fondator al Bursei din București și sprijinind financiar pregătirea revoluției de la 1848.

Atelierul de argintărie din cadrul Hanului Zlătari de pe str. Lipscani aparținea lui Ștefan Gheorghe cuiumgiu (sau argintarul). Fiul său, Gheorghe Coemgiopolu, a deschis un magazin de lipscănie ce cuprindea stofe, postavuri și diverse pânze și un atelier de croitorie pentru haine bărbătești, în fața actualei străzi Șelari. Văzând trendurile instalate în epocă în materie de vestimentație aduce trei croitori renumiți de la Viena și Paris pentru a confecționa haine după moda europeană. Succesul pe care l-a înregistrat a determinat să fie numit staroste al tuturor corporațiilor.

Toți comercianții secolelor XVIII-XIX au schimbat aspectul oriental al veșmintelor, au ajutat la mobilarea occidentală a interioarelor lor. Și-au amenajat casele cu obiecte de lux și de artă, cu picturi scumpe, au făcut donații mânăstirilor, au ctitorit biserici, Academia Română fiind una dintre instituțiile care menționeză printre donatorii săi câțiva negustori. Și-au construit case foarte frumoase, unele mult mai arătoase decât cele ale boierilor, contribuind astfel la ridicarea urbanistică a Bucureștilor și a altor orașe.

În concluzie, au influențat dezvoltarea comerțului, industriei, presei, culturii și urbanisticii țării. Pentru a obține comercializarea liberă, lipsită de plata dobânzilor, au fost împotriva boierilor conservatori care nu doreau să-și piardă vechile avantaje.

Caleidoscopul de stiluri care impresionează trecătorul în București este renascentist, baroc, neoclasic sau o împletire a acestora, vizibile la casele ce au unul sau două etaje.

Stilul neoclasic francez a fost îmbrățișat în construcția Băncii Naționale, stilul brâncovenesc cu decorațiile florale sau vegetale în construcția Bisericii Stavropoleos, stilul neogotic în construcția restaurantului Caru’ cu Bere. Stilul electic de influență franceză se regăsește în cadrul Palatului C.E.C., stilul neoclasic cu influențe renascentiste înconjoară Casa de Modă cu vitralii sau scări de marmură.

În trecerea de la planul orizontal la cel vertical se identifică un element romantic care înfrumusețează subtil Centrul Istoric și care se remarcă prin stilul eclectic. Acesta este balconul de fier. Grațioase și rafinate, balcoanele din fier forjat diferențiază perimetrul în care se află de toate celelalte din întreaga țară. În vremurile trecute, acestea erau partea componentă a clădirilor ce reflecta avuția proprietarului. Astfel, erau afișate cu mândrie și scopul lor era de a fi admirate de toți trecătorii.

Cele mai bine conservate balcoane sunt pe Strada Franceză și înfățisând în tot ansamblul arhitectural adevărate fațade de epocă. Stilul mijlocului de secol al XIX-lea caracterizează construcția totală din fier a balcoanelor, inclusiv cea a consolelor.

Frumusețea acestor elemente ar fi sporită în cazul în care toate aceste case de epocă în care sunt integrate ar fi renovate după modelul și forma originală. Atmosfera rafinată de “Mic Paris” ar fi reînviată și ar crește valoarea patrimoniului țării. Puține imobile au fost restaurate după cum era regula vremii.

Perioada de înflorire a Bucureștiului se continuă în secolul XX, când în locul arhitecturii de școală franceză practicată la realizarea unor edificii ca : Universitatea, Ateneul Român, Palatul Băncii Naționale, Muzeul Național de Istorie din Calea Victoriei, se impune personalitatea arhitecților români de prestigiu. În stil neoromânesc sunt ridicate acum casa Lahovary, Muzeul Țăranului Român, Vila Dr. Minovici, clădirea Școlii Superioare de Arhitectură. În prejma celui de-al doilea război mondial, își face simțită prezența arhitectura modernă, simplă, funcțională, lipsită de decorație. Pe bulevardul Carol I se construiesc hoteluri, blocuri de locuințe și instituții care se impun vizitatorilor străini prin noutate și armonie urbanistică.

În timpul celor două războaie mondiale au fost luate măsuri specifice pentru protejarea patrimoniului bucureștean.Acum au fost proiectate pentru prima dată spații protejate în caz de conflict armat. Așa a fost cazul, spre exemplu, Muzeului de Artă Religioasă folosindu-se planurile întocmite de arhitectul Horia Teodoru. Necesitatea unei astfel de măsuri era susținută chiar de directorul muzeului Victor Brătulescu, acesta fiind susținut și de Nicolae Iorga într-o corespondență cu primăria Bucureștiului. Muzeul deținea un bogat inventar de obiecte din aur și argint, iar transportul acestora, din punctul de vedere al semnatarilor ar fi însemnat o mare greșeală, deci se impunea construirea unui adăpost betonat chiar la subsolul muzeului.

Bucureștiul anilor de după război încearcă din răsputeri să-și reconstruiască identitatea de oraș dinamic. Orientarea politicii țării spre socialism și comunism a lăsat loc unor incertitudini asupra modului de dezvoltare urbanistic și arhitectural al capitalei și al protejării a ceea ce se construise în secolele trecute.

Nicolae Iorga a atras atenția asupra pericolului depersonalizării orașului încă din 1932, la conferința Cum au fost și cum ar trebui să fie Bucureștii : ,, Vechii București sunt o creație a națiunii noastre, sunt originalitatea noastră, sunt tot ce am fost în stare să facem. Este absurd să vii aici și să înlocuiești prin blocuri de case un oraș format din reuniunea mai multor sate. Căci așa sunt toate orașele noastre: fiecare biserică a însemnat o așezare rurală, care s-a păstrat cu un anumit caracter, Domnul alegându-și reședința, boierii făcându-și cartierul lor, negustorii, în Lipscani, orașul lor.”

Locurile din București și-au lăsat adânc amprenta asupra generațiilor. Inevitabil fiecare își va păstra sau poate va transmite frânturi din amintirile altora sau din propriile amintiri ce se vor acumula sau pierde; documentele mai rămân și pământul capitalei noastre, ce poate păstrează în el amintiri pentru a suporta noile forme și pașii altor generații care vor urma.

CONCLUZII

În paginile acestei lucrări am încercat să valorific bogata bibliografie scrisă de-a lungul timpului despre capitala țării, București. Am dorit să formez o imagine clară și pertinentă despre trecutul nu tocmai ușor al unei populații a capitalei, știind că imaginea unui oraș se construiește în primul rând prin oamenii săi și apoi prin clădirile sau monumentele reprezentative, muzee, parcuri și grădini, locuri turistice. Suntem urmașii unor generații care au înțeles că istoria și patriotismul trebuie să aibă acoperire și aici mă gândesc în primul rând, la sacrificiile făcute de bucureșteni și de întregul popor pentru păstrarea integrității teritoriale și naționale.

Astăzi, în anul 2018, anul aniversării a 100 de ani de Centenar de la Marea Unire din 1918, Bucureștiul este plin de viață. Aici au loc numeroase evenimente cultural-artistice, manifestări cu caracter național. Dar tot acum, în locuri cu o deosebită rezonanță istorică, cum ar fi Piața Victoriei, au loc acțiuni sociale de amploare care urmăresc respectarea și apărarea drepturilor cetățenilor României. Întotdeauna Bucureștiul a fost martorul multor mișcări naționale și al momentelor cheie din istoria patriei.

Am încercat, de asemenea, să subliniez importanța istorică și arhitecturală a unor monumente, muzee, locuri și clădiri religioase subliniind faptul că acestea își aduc contribuția la construirea imaginii capitalei. Clădirile ne vorbesc despre oamenii care au locuit odată acolo, despre dorințele și speranțele care îi animau, despre momentele semnificative care s-au petrecut în incinta lor. Prin arhitectura afișată, ele spun povestea unor stiluri arhitectonice originale sau adaptate de la alte popoare, fiind caracteristice unor epoci care au marcat istoria Bucureștiului. Aici au avut loc baluri, serate, întâlniri ale oficialităților vremii. Ele pot păstra și urme ale războaielor, bombardamentelor, așa cum este cazul zidurilor Bibliotecii Centrale Universitare pe care se văd și astăzi urmele gloanțelor folosite la evenimentele din Decembrie 1989.

Supuse unor dezastre naturale, dar și unor acțiuni distructive umane, aceste clădiri au renăscut fiind reconstituite după vechile planuri sau au făcut loc altora noi cu un design modern și atractiv. S-a scris mult despre un amalgam al construcțiilor în București, despre o incoerență urbanistică, însă consider că ,, Micul Paris” are un aer de autenticitate și farmecul său face ca numărul celor care îl vizitează să crească de la an la an.

Bogata bibliografie cu privire la istoricul dezvoltării Bucureștiului mi-a pus la dispoziție informațiile necesare pentru a formula concluzia că Bucureștiul și trecutul acestuia trebuie privite nu din punct de vedere unilateral, ci trebuie să avem o imagine de ansamblu, urmărind atât aspectele pozitive, cât și cele negative. O privire asupra capitalei doar prin prisma vieții mahalalelor sau a demolărilor succesive din perioada comunistă nu poate nega existența unei vieți înfloritoare în anumite perioade aici, în București. De asemenea, trebuie să ținem cont și să ne apreciem orașul în care trăim poate mai mult decât străinii care îl vizitează și care rămân uimiți de frumusețea lui.

Am susținut în lucrare că protejarea și conservarea patrimoniului trebuie să devină prioritare pentru păstrarea valorilor identitare bucureștene și naționale și pentru transmiterea lor către generațiile viitoare. Nu este ușor, dar cu măsuri legislative adecvate, capitala va reuși să renască așa cum a făcut-o întotdeauna. Trebuie să conștientizăm faptul că Bucureștiul riscă să-și piardă identitatea mai ales prin extinderea exagerată către periferie, dar și prin construirea unor clădiri ce nu-și găsesc locul în peisajul urbanistic.

Consider că lucrarea de față încearcă să aducă în lumină imaginea unei capitale care nu și-a terminat încă povestea…

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Centrul orașului București între 1847-1854 după Radu Olteanu

Bucureștiul în secolul XIX

Orașul București în anul 1900

Orașul București în anii 2000

Harta monumentelor istorice din București

Calea Victoriei

Academia Română; Casa Scriitorilor

Muzeul Literaturii Române; Muzeul Militar Național ,, Regele Ferdinand”

Universitatea București; Teatrul Național ,, I.L. Caragiale”

Ateneul Român; Muzeul Național al Satului ,, Dimitrie Gusti”

Muzeul Antipa; Muzeul Național de Geologie

Palatul Cotroceni; Palatul Parlamentului

Parcul Herăstrău; Parcul Cișmigiu

Parcul Carol; Parcul Tineretului

Gara de Nord; Biserica lui Bucur

Biserica Radu-Vodă; Arcul de Triumf

oc