Utilizari Pragmatice ale Diminutivelor

Utilizări pragmatice ale diminutivelor

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul I. Aspecte teoretice

Capitolul II. Afectivitatea

II.1. Diminutiv în adresare

II.2. Diminutiv în numire

II.3. Diminutiv în enalagă

Capitolul III. Baby-talk

Capitolul IV. Atenuarea politicoasă

Capitolul V. Ironia

Capitolul VI. (Ne)reluarea diminutivului

VI.1. La nivelul intervenției

VI.2. La nivelul schimbului de replici

V.2.1. Reluarea diminutivului

V.2.2. Nereluarea diminutivului

Capitolul VII. Diverse apariții

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Edmnelfmw

Aspecte teoretice

În acest capitol am să prezint pe scurt studiile pe care le-am citit cu privire la diminutivele românești, urmând să subliniez ce idei am preluat din aceste lucrări.

Din cartea doamnei Ionescu-Ruxăndoiu, Conversația: structuri și strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite, am preluat ideile din capitolul Strategii ale politeții, în care vorbește despre politețe, face, politețe pozitivă / negativă și strategii ale politeții pozitive și negative.

Într-o situație de comunicare, participanții au în vedere două principii: principiul cooperării (care asigură coerența discursivă și presupune să ținem seama de ce a spus înainte vorbitorul) și principiul politeții (care asigură coeziunea socială și presupune să ținem seama continuu de celălalt ca individ).

Politețea nu este un element accesoriu, ci, din perspectivă pragmatică, este o constantă a comportamentului comunicativ. Politețea presupune alegerea unor mijloace de expresie pentru atingerea scopurilor comunicative în funcție de epocă, de structura socială a unui anumit grup, de cultură și în funcție de individ.

În sensul curent, politețea se bazează pe dihotomia politicos – nepoliticos și se reflectă în manualele de maniere elegante sau de comportament pentru diverse categorii. Acest tip de politețe este prescriptivă pentru că este legată de anumite norme sociale, pe care se întemeiază reguli practice de comportament.

Din punct de vedere pragmatic,

„a fi politicos” înseamnă a ține în permanență seama de celălalt, a avea sentimentul unei responsabilități față de colocutor în tot cursul interacțiunii verbale.

P. Brown și S. Levinson au întemeiat o teorie pragmatică a politeții, la baza căreia se află un concept din sociologia comunicării de Ervin Goffman, și anume conceptul de face (engl., posibil tradus în română prin eu / imagine individuală). Face desemnează imaginea felul în care idividul se prezintă el în societate:

imaginea publică a eului individual, configurată în termenii unor atribute sociale acceptate de ceilalți.

Ca să nu blocăm interacțiunea, trebuie să ținem cont de acestă imagine individuală, care are două fețe: positive face și negative face (conform terminologiei lui P. Brown și S. Levinson). Prin adoptarea unei imagini valorizante (positive face), fiecare individ vrea să se prezinte ca o persoană agreabilă, plăcută și admirată de ceilalți, iar prin însușirea unui eu negativ, individul are dorința de a fi indepentent, vrea să-și păstreze un fel de autonomie. Așadar, positive face exprimă tendința de apropiere, iar negative face, de apărare a teritoriului.

Politețea reprezintă un corespondent deliberat, strategic al indivizilor, care urmărește să satisfacă exigențele face (ale imaginii publice individuale) a participanților la comunicare. Cooperarea între indivizi are în vedere păstrarea reciprocă a imaginii, bazându-se pe admiterea că imaginea este vulnerabilă (poate fi afectată printr-un comportament necorespunzător).

P. Brown și S. Levinson susțin că toate tipurile de acte verbale au un potențial intrinsec amenințător pentru imaginea participanților. De exemplu, într-un act directiv, este afectat negative face al receptorului (R) (pentru că emițătorul (E) îl obligă să facă ceva), într-un act comisiv este afectat negative face al E (E are obligativitatea de a face ceva).

Din faptul că există acest potențial amenințător, P. Brown și S. Levinson au ajuns la ideea că actele ar trebui să fie performate strategic. Aceste acte care pun în pericol eul pozitiv sau eul negativ au sigla FTA (face-threatening acts), adică fapte amenințătoare pentru imaginea individului. Dacă aleg să comit un FTA, pot să aleg varianta directă de exprimare (neambiguă) — cu sau fără acțiune redresivă — sau varianta indirectă (ambiguă).

Există trei variabile extralingvistice în funcție de care participanții la interacțiune aleg stragetii pentru politețea pozitivă sau negativă: distanța socială, puterea relativă și gradul de interferență:

însumarea valorilor acestor variabile, atribuite în raport cu datele concrete ale fiecărei situații comunicative, îi permit emițătorului să considere o anumită strategie drept adecvată în situația avută în vedere.

De exemplu, dacă între E și R există o distanță socială foarte mare (E, în acest context, deține puterea relativă), suma acestor variabile este mare, așa că R (care vrea să ceară ceva de la E) folosește strategii ale politeții negative (politețe a deferenței, a menținerii distanței). Iar în cazul unei situații în care perticipanții au același statut, puterea relativă poate să treacă de la un participant la altul, suma variabilelor fiind mică (se vor folosi strategii ale politeții pozitive).

Violeta Leu, în studiul Diferențe de gen în uzul diminutivelor în emisiuni românești de divertisment, încearcă să identifice diferențele de gen în utilizarea diminutivelor, punându-și întrebarea dacă diminutivele sunt folosite cu precădere de femei sau de bărbați. Materialul analizat se bazează pe 128 de ore de emisiuni de divertisment (este vorba de două emisiuni, în care moderatorii sunt o femeie, respectiv un bărbat).

Articolul este structurat astfel: mai întâi face câteva considerații teoretice în ceea ce privește diferențele dintre bărbați și femei, apoi realizează o analiză propriu-zisă a corpusului, iar la final prezintă concluziile care se desprind din analiza efectuată.

Autoarea face o atât o analiză cantitativă (realizează o statistică), cât și o analiză calitativă (care ține de domeniul pragmaticii), în care prezintă inițiatorul formei diminutivale (bărbat sau femeie), dacă forma diminutivizată este menținută sau eliminată și dacă acesta este preluată sau nu de interlocutor.

Pentru analiza propriu-zisă a corpusului, autoarea interpretează ocurența diminutivelor atât în vorbirea femeilor, cât și în vorbirea bărbaților la nivelul intervenției („contribuția unui singur locutor în cadrul schimbului de replici”) și la nivelul schimbului de replici („unitatea de bază compusă din minumum două contribuții produse de locutori diferiți”).

Autoarea a observat că se stabilește o relație puternică între uzul diminutivelor și context, ceea ce înseamnă că vorbitorii tind să utilizeze diminutivele în discursul lor, în funcție de intenția comunicativă, cum ar fi: „marcarea atenuării sau a intensificării prin progresie, marcarea acordului sau a dezacordului, sublinierea unei reformulări sau a unei rectificări, stabilirea coeziunii în cadrul interacțiunii, marcarea familiarității”. Cauzele nepreluării diminutivului de către interlocutor sunt: „relația conflictuală dintre participanții la conversație, păstrarea unui ton serios, schimbarea temei de discuție, preferința individuală sau dorința de economie lingvistică, de varietate sau de concizie”.

În ciuda faptului că diferențele nu sunt atât de semnificative, rezultatele au condus-o pe autoare la concluzia că femeile sunt mult mai receptive la formele diminutivale, chiar dacă, conform corpusului, și bărbații folosesc deseori diminutive în conversație.

Pentru analiza mea, m-am folosit de stucturarea analizei autoarei în capitolul (Ne)reluarea diminutivului, renunțând la diferența de gen.

Violeta Leu, în studiul Funcții pragmatice ale diminutivelor în limba română actuală vorbită. Diminutivele în actele de vorbire ritualice își propune o abordare pragmatică a diminutivelor din actele de vorbire ritualică, adică din „acte de vorbire standardizate, performate ritualic în circustanțe de comunicare determinate: salut, urări, raspunsul la telefon, condoleanțe etc.”

Aceste acte de vorbire au rolul de a „marca intenția comunicativă, de a structura interacțiunea și de a-i oferi coerență”. Așadar, din perspectiva psiholingvistică sunt formule de politețe, iar din perspectiva pragmatică sunt acte de tip expresiv.

Metoda de analiză a autoarei se bazează pe două principii pragmatice, și anume principiul cooperării și principiul politeți, pornind de la ideea că „un emițător (E) folosește în mod strategic o formă diminutivală, pentru a-și atinge un scop comunicativ”. Acestă idee vehiculată de autoare este și baza lucrării mele, numai că eu mă ocup de diminutivele în toate actele de vorbire, iar dumneaei, numai de diminutivele din actele de vorbire ritualice.

După o scurtă prezentare a scopului lucrării, autoarea își structurează articolul în următoarele subcapitole: „diminutivele în formulele de salut”, „diminutivele în urări” și „diminutivele în formulele de mulțumire”.

Violeta Leu încearcă să arate că formulele de salut „pot cunoaște o dinamică spectaculoasă”, chiar dacă aceste structuri sunt considerate figé, adică manifestă „o tendință de opacizare semantică”, structura lor neputând fi modificată (buna ziua, noapte bună, la revedere). Diminutivizarea acestor stucturi se realizează în contexte informale, marcând „subiectivitatea locutorului, implicarea afectivă a acestuia în discurs”. Pentru acest subcapitol, autoarea dă exemple de diminutive folosite atât în context de „egalitate discursivă”, cât și în context de „inegalitate discursivă”.

Pentru contextul în care participanți la dialog sunt în raport de egalitate discursivă, formele diminutivizate utilizate sunt salutic / saluțică, bonjuric / bonjurică / bonjurici, te pupic / te pupicuț / pupici / pupicei:

dorina123 intreaba: „Salutic! cine imi spune cum sa slabesc fara pastile

si diete? dau fundita si vot!” (tpu.ro, 2.12.2012)

În cazul diminutivelor în inegalitate discursivă dintre participanții la conversație, autoarea dă doar două exemple buna ziulica și sărut mânușițele:

Sarut manusitele. Cu deosebit respect si consideratiune va anunt ca n-

am schimbat tema, doar culorile ei (maldita.ro, 4.12.2012).

În corpusul meu de texte am găsit o singură formula de salut diminutivizată (sărut mânușițele), pe care am analizat-o în capitolul Diverse apariții ale diminutivelor, subcapitolul În actele de vorbire ritualice – este vorba de exemplul (37). Acesta indică respectul locutorului (bărbatului) față de interlocutor (femeia), și este văzută de Violeta Leu mai degrabă ca o „formulă reverențioasă în comparație cu alte mijloace colocviale de salut specifice internetului”, mai ales fiindcă este o formulă veche în limbă.

În capitolul destinat dimintivelor în urări, autoarea analizează sintagmele noptică bună, somnic ușor, somnic pufos, somnici pufoși, somnicuț ușor, la mulți anișori, mulți-mulți anișori înainte, acestea indicând „implicarea afectivă a locutorului în discurs”.

Diminutivele folosite în formulele de mulțumire „imprimă enunțului un caracter subiectiv, afectiv, glumeț, fiind o manifestare a nonconformismului” (mersicuț, mersicel).

În concluzie, autoare afirmă că aceste constucții diminutivizate ale actelor de vorbire ritualică sunt „la modă”, fenomenul fiind preferat de tineri pentru că „denotă spontaneitate și legeritate, însă numai evoluția limbii va decide ce forme din cele prezente aici se vor impune și cu ce funcții pragmatice”.

Autoarea folosește ca exemple diminutive găsite în conversații online, așadar este o abordare recentă a diminutivelor, însă acest lucru nu m-a împiedicat să mă folosesc de ideile dumneaei, eu analizând diminutivele din teatrul primei jumătăți a secolului al XIX-lea.

Rodica Zafiu, în studiul Diminutivele în româna actuală: lexicalizare și utilizare pragmatică, dorește să ilustreze „randamentul funcțional foarte ridicat al forme din cele prezente aici se vor impune și cu ce funcții pragmatice”.

Autoarea folosește ca exemple diminutive găsite în conversații online, așadar este o abordare recentă a diminutivelor, însă acest lucru nu m-a împiedicat să mă folosesc de ideile dumneaei, eu analizând diminutivele din teatrul primei jumătăți a secolului al XIX-lea.

Rodica Zafiu, în studiul Diminutivele în româna actuală: lexicalizare și utilizare pragmatică, dorește să ilustreze „randamentul funcțional foarte ridicat al diminutivării în româna de azi”. Intenția autoarei este asemănătoare cu a mea, deoarece și eu doresc să demonstrez că fenomenul diminutivării este foarte bine reprezentat în română, însă în româna din teatrul primei jumătăți a secolului al XIX-lea. Diferență dintre intenția Rodicăi Zafiu și intenția mea este în primul rând materialul analizat. Dumneaei dă exemple autentice (din reviste, bloguri, forumuri, siteuri), și deci nu rostite de personaje, care sunt marionetele vorbitoare ale dramaturgului — și perioada din care extrage exemplele este diferită: anii '90 – '00.

De asemenea, autoarea prezintă în acest studiu caracteristicile diminutivelor românești, cateva exemple de lexicalizări și cateva utilizări pragmatice, pe când eu am în vedere numai utilizările pragmatice.

Diminutivele se pot forma prin lexicalizare și extinderea utilizării pragmatice, două procedee contrare din punctul de vedere al transparenței stucturii diminutivului: lexicalizarea implică opacizare, iar uzul pragmatic presupune transparență. Așadar, în lucrarea mea, am preluat valorile pragmatice enunțate și exemplificate de Rodica Zafiu: afectivitatea, simpatia, baby-talk, evaluarea (pozitivă / apreciativă sau negativă / depreciativă a referentului), atenuarea conversațională (hedges) și ironia.

Valoarea pozitivă a diminutivelor este actualizată într-un enunnț de tip baby-talk, adică în „manierea de a vorbi a adulților cu copiii, preluată în parte și de copii”. În lucrarea Rodicăi Zafiu sunt consemnate câteva exemple scoase din context (mânuță, pătuț, mâncărică, somnic, bunicuță, anișor) și un singur exemplu autentic, din România literară, anul 1997 („Părinți, bunici și bunicuțe, luați-vă copiii de mânuțe”). În analiza mea am întâlnit adresarea de tip baby-talk extinsă „în afara sferei infantile, asupra relațiilor amicale sau erotice”, în exemplul (4).

Autoarea se referă, în cazul simpatiei, la limbajul tinerilor, care folosesc „diminutive adjectivale la modă, formații (neatestate de dicționare; deși au fost probabil folosite spontan mai mult, cel puțin în limbajul copiilor) cu sufixele –ic(ă) și –el”. Printre diminutivele date ca exemplu se numără: dulcic („forma emblematică a stilului emoțional juvenil”), scumpic, scumpel, luate de pe forumuri, din comentarii de pe bloguri, etc:

Eminem e cel mai tare!!! are niște piese beton, iar el… e super dulcic!

Având în vedere că analiza mea este pe teatrul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, nu am surprins asemenea diminutive. Însă am găsit multe situații în care este actualizată afectivitatea prin intermediul diminutivelor, în exemplele (1), (2), (3), (6).

Vizavi de diminutivele utilizate ca mărci de atenuare a angajării enunțiative (hedges), autoarea dă doar două exemple neautentice („Așteptați un minuțel!, Ajutați-mă cu niște bănișori”) și trei exemple autentice, din presă, de pe un blog și dintr-un volum eseistico-memorialistic. În lucrarea mea, replicile care au un „efect politicos prin minimalizarea daunelor” sunt în număr de două, în exemplele (8) și (9).

De asemenea, pentru a atenua expresia, pentru „încercarea de a o face mai puțin agresivă, mai indirectă, mai nuanțată”, se poate recurge și la „particule ale aproximării, ale vagului și atenuării, de tipul cam, un pic, dar manifestă o preferință clară și stabilă pentru diminutiv”.

În cazul ironiei, autoarea afirmă că este „zona cea mai productivă și mai complexă a diminutivizării contemporane”. Am observat în corpusul meu de texte că multe diminutive sunt folosite cu intenție ironică, ceea ce implică faptul că nu numai în contemporaneitate este productivă ironia, ci a fost întotdeauna. Autoarea spune despre ironie că „mimarea afectivității, a infantilității, nu presupune deprecierea referentului (ca în cazul conotației depreciative), ci, de obicei, ridiculizarea adversarului ale cărui valori sunt respinse”. Autoarea dă un exemplu de ironie bazat pe baby-talk (așadar, o „naivitate infantilă jucată”): „ar fi putut ocupa aceste posturi dacă nu aveau «tătici» și «mămici»?” sau de mimare a aprecierii: „un bătrânel simpăticuț care s-ar fi lăudat că el a condus țara trei mandate”. În lucrarea mea, ironia este marcată în exemplele (22), (23), (24) și (25).

Rodica Zafiu consacră un capitol al diminutivelor care sunt în curs de lexicalizare, procedeu în care diminutivele și-au pierdut sensul inițial. Eu nu m-am ocupat de acest fenomen în studiul meu, pentru că lexicalizarea presupune „un procel lent și imprevizibil”, iar stadiul limbii din corpusul meu de texte încă era în curs de maturizare. Însă am sa amintesc exemplele pe care autoarea le-a dat, pentru o viziune de ansamblu a diminutivelor. Diminutivul mămică (care înseamnă, în prezent, „mamă (de obicei tânără) a unui copil (nou-născut, sugar)” tinde să se lexicalizeze „pornindu-se de la utilizarea în contextul baby-talk, prin transfer metonimic” și îndreptându-se către „un sens obiectiv, non-afectiv, diferit de sensul prototipic mai mic, dar raportabil la acesta”. Alte cuvinte care tind „către o specializare semantică încă neînregistrată de dicționare” sunt: glumiță (=„glumă proastă”), iconiță (adaptarea anglicismului icon), animăluț (=„animal de companie”). Termenii care s-au lexicalizat deja în limbă aparțin în preponderență sferei culinare: cârnăciori, ficăței, dovlecei, mămăliguță, tocăniță.

Rodica Zafiu, în studiul Evaluarea diminutivelor, își propune să prezinte „câteva exemple de evaluare subiectivă a diminutivului; convergența dintre acestea (orientate predominant către ridiculizare și respingere) și situația de fapt (poziția marginală a diminutivului în limba literară)”.

În capitolul Caracteristici structurale și funcționale ale diminutivului, autoarea spune că diminutivele pot avea o valoare denotativă (indică ideea de „mic”) și / sau o valoare conotativă (cu nuanțe afective apreciative sau depreciative, de simpatie sau de mimarea simatiei, adică ironie). Am găsit în corpusul meu multe situații în care diminutivul este folosit cu funcția de atenuare a forței ilocuționare a unui act de limbaj, această utilizare pragmatică fiind considerată de Rodica Zafiu „principala sa valoare pragmatică”. Exemplele sunt consemnate în capitolul Atenuarea politicoasă.

În scrierile vechi, apar destul de des folosite diminutivele, deoarece încă nu se stabilise o delimitare exactă între cult și popular, scris și oral. Astfel, pe baza unor studii ale textelor din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, s-a stabilit că diminutivul apare atât la Dimitrie Cantemir (adeptul unei stil cult, retoric), cât și în textele religioase și juridice. În terminologia administrativă oficială, diminutivul este utilizat pentru a prezenta o „subordonare ierarhică în cazul derivatelor de la nume de funcții, ranguri, etc.”). Termenii dați ca exemplu de autoare, culeși din Pravilniceasca Condică (1780) sunt: armășel, logofețel, vornicel.

Autoarea face o diferență dintre stilul cult și cel popular, sunținând ideea că elementele pragmatice „sunt mult mai puternice în oralitate decât în scris, în limba populară decât în cea cultă.” Așadar, productivitatea diminutivelor se manifestă în registrul popular, diminutivele fiind „evitate în stilul cult, nu numai când au sensuri subiectiv-pragmatice (afectiv, ironic, atenuant), ci și în cazul unor semnificații obiective (desemnarea unui obiect)”.

După cateva consemnări generale despre „caracteristicile stucturale și funcționale ale diminutivului” și „frecvența diminutivelor în funcție de variația lingvistică” (titlurile capitolelor din studiul respectiv), autoarea începe un alt capitol dedicat evaluării propriu-zise a diminutivului. Astfel, autoarea pune în balanță cele două atitudini contradictorii ale diminutivului: respingerea sau acceptarea lui.

Dintre reprezentanții secolului al XIX-lea, Ion Heliade-Rădulescu, Ion Codru Drăgușanu și Titu Maiorescu sunt unii dintre cei care respingeau folosirea diminutivelor. Ion Heliade-Rădulescu considera că diminutivele demonstrează „împuținearea unei limbi, decăderea, implicând starea de sclavie a vorbitorilor ei”. Pe aceeași linie se plasează și Ion Codru Drăgușanu, care ridiculizează într-un mod expresiv diminutivele, în romanul său, Peregrinul transilvan (1865):

Limba francă e virilă prin escelință, ea cunoaște puține diminutive în nume și nicidecum în adjective. Românul se cheamă Ioniță, Costache, Iordache, are moșioară, bouleni slăbuți, văcușoară, lăptice și mămăliguță, de aceea îmblă flămângior și ticălos până-l înghite mormânțelul!

După cum se observă, ca și în decursul întregului roman, Drăgușanu propune ca model limba și cultura franceză, „virilă prin escelință”. În aceeași lucrare, scriitorul indică și sursa externă a folosirii diminutivelor:

Diminutivii sunt în uz numai la popoarele subjugate și decăzute, noi le-am adoptat de la greci cari după decadența lor veniră între noi să ne inițieze în vițiele de ei contractate.

Titu Maiorescu, în studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, se arată vehement împotriva diminutivelor, care marcau „decadența, efeminarea, orientalismul și chiar declasarea”:

Mariță, guriță, Ionițică, cruciuliță, garofiță, piciorușe, versulețe – pentru Dumnezeu! Ce limbă este acesta? Ce forme de copii nevârstnici? Ce lingușire bizantină? Cu asemenea terminațiuni linse și corupte are să se producă energia, intensitatea, vigoarea impresiunii poetice? (…) Și pentru această neglijență, pentru lenea poetului de a-și căuta altă rimă, se corupe poezia întreagă și se introduce în literatură o efeminare și un spirit de miniatură precum nu se mai află nici în ultima decadență a lingușirilor persane și turcești.

De asemnea, criticul respinge diminutivele, argumentând că sunt o particularitate stilistică de origine țigănească:

Toți cunoaștem diminutivele servile ce le obișnuia această ginte asuprită, când vorbea limba noastră, și de atunci încoace diminutivele sunt par exellence o manieră țigănească

Printre susținătorii uzului diminutivelor se numără V. Alecsandri, Alecu Russo și Delavrancea. V. Alecsandri aseamănă limba română cu limba italiană:

Cuvântul drăgulică ne îndeamnă a observa aici asemănarea ce se află între limba românească și cea italiană, în privirea diminutivelor. Așa, din dragă românul face drăguță, ș-apoi drăguliță, precum face italianul din caro, carino, carinetto. Una din calitățile cele mai vederate ale poporului nostru este caracterul său blând, simpatic, dismierdător.

Trăsătura neștiințifică a acestor opinii, „faptul că nu construiesc o argumentație specializată, ci se bazează pe asocieri afective și mitologii ale simțului comun le face și mai simptomatice”. Respingerea diminutivului s-a datorat asocierii cu o imagine negativă printr-o „metaforă cognitivă (analogia între dimensiunile fizice și starea de restrângere, subordonare, slăbiciune)” și printr-o „metonimie contextuală (preluarea din limbajul copiilor, al femeilor și al categoriilor etnice sau sociale lipsite de putere)”. Refuzul diminutivului a constat în asemănarea limbii române cu alte limbi din spațiul sud-estic și oriental, iar apropierea de italiană nu prea a ajutat la neutralizarea evaluării negative a diminutivizării.

Afectivitatea

1. Diminutivul în adresare

În exemplele (1), (2), (3), (4), (5), (6), (7) și (8), diminutivul apare în numire, adică emițătorul (E) i se adresează direct receptorului (R) cu o formulă diminutivizată.

(1)

Cocoana Măndica: Știi că ești nostim? (Aparte.) Băiatul îsta nu prea e de lepădat și mai că… (Tare.) Nicolae, încheind căsătoria cu stăpînă-tău, o să te cer să te lase mie, să mai schimbi norocu… Ce zici?

Nicolae (aparte) : Baba m-a luat la ochi! ai să ne prostim și mai mult. (Tare.) Cu toate că numai p-un rob îl trece cineva din mînă în mînă, dar fiindcă văz că dumneata ești o cocoană rară, o cocoană care știe ce va să zică să ridici un om din pulbere, unde e alungat de noroc, mă supui și sînt gata să te slujesc toată viața dumitale și chiar și pă lumea ceealaltă , dacă și acolo sînt cocoane și au trebuință de slugi.

Cocoana Măndica (aparte, cătînd cu amor la el) : Ei, nătărău e nostim de tot. (Tare.) de unde ești de loc, Nicolăiță?

Nicolae(apart) : S-a-ngroșat gluma! (Tare.) Coconiță, eu de fel sînt romîn-sîrb, adecă corci (…)

(Costache Caragiali, Doi coțcari sau Păziți-vă de răi ca de foc, p. 279)

În (1) este înfățișată o încercare de seducere a cucoanei Măndica, care își arată simpatia față de Nicolae, sluga lui Burdicescu (Burdicescu este logodnicul fiicei Măndicăi). Curtenirea este atipică, deoarece pornește din partea femeii cu o poziție socială mai înaltă decât cea a slugii. Măndica acționează strategic, procesul seducției realizându-se progresiv. Mai întâi, femeia i se adresează bărbatului cu numele nediminutivizat (Nicolae), așa cum apare în lista personajelor: „Nicolae, încheind căsătoria cu stăpînă-tău, o să te cer să te lase mie, să mai schimbi norocu… Ce zici?”. Însă, după ce bărbatul îi face un compliment („dumneata ești o cocoană rară”), exprimându-și bombastic respectul și considerația („mă supui și sînt gata să te slujesc toată viața dumitale și chiar și pă lumea ceealaltă”), femeia îi răspunde prin replica:

(1a) (aparte, cătînd cu amor la el) : Ei, nătărău e nostim de tot. (Tare.) de unde ești de loc, Nicolăiță?

în care, de data aceasta, locutorul nu mai este numit prin prenumele său (Nicolae), ci prin diminutivizarea sa (Nicolăiță). Diminutivul Nicolăiță apare în adresare, într-un act directiv de tip întrebare, uzul său având valoare de îndrăgire.

Prin utilizarea hipocoristică a numelui locutorului, emițătorul folosește politețea pozitivă, încercând să micșoreze distanța impusă de statutul lor social (distanța este mare deoarece Măndica este o „cucoană”, iar Nicolae, un slujitor).

Se observă opoziția dintre vorbirea interioară și vorbirea directă. Didascalia „aparte, cătînd cu amor la el” ne arată explicit că Măndica vorbește en aparté, numai spectatorii / cititorii având acces atât la replica sa („Ei, nătărău e nostim de tot.”), cât și la sentimentele cu care o rostește, sentimentele fiind de îndrăgire.

Reacția bărbatului, față de utilizarea diminutivului Nicolăiță de către femeie, este prezentată și în vorbirea interioară (prin didascalia apart), și în cea directă (prin didascalia Tare):

(1b) (apart) : S-a-ngroșat gluma! (Tare.) Coconiță, eu de fel sînt romîn-sîrb, adecă corci.

Spre deosebire de uzul hipocoristic al diminutivului Nicolăiță din (1a), diminutivul coconiță din (1b) nu mai este folosit cu aceeași valoare de îndrăgire, ci apare într-o replică marcată de o puternică nepreferențialitate. Emițătorul folosește diminutivul în adresare, indicând doar o funcție socială.

Prin utilizarea diminutivului Nicolăiță, Măndica manifestă familiaritate și încercarea de apropiere față de interlocutor. Nicolae se simte deranjat, stinghereală ce este prezentată în vorbirea interioară, en aparté: „S-a-ngroșat gluma!”. Consideră că femeia a mers prea departe în avansurile sale, contextul fiind inadecvat unei asemenea comportament prea afectuos, iar această apropiere este văzută ca ceva negativ.

Este afectat eul negativ al bărbatului, fiindu-i încălcat teritoriul prin încercarea Măndicăi de a folosi o strategie a politeții pozitive (diminutivul Nicolăiță).

Distanța socială dintre cucoană și slujitor este mare. În mod normal, având în vedere tipul de situație, ar trebui să avem actualizate strategii ale politeții negative; situația ideală ar presupune formalitatea interlocutorilor. Însă, în (1), apar atât strategii ale politeții negative (bărbatul se adresează femeii cu pronumele de politețe, în acea epocă, dumneata), cât și strategii ale politeții pozitive: adresarea directă cu diminutivul Nicolăiță, modul în care este formulat complimentul („dumneata ești o cocoană rară”).

În exemplele (1), (2) și (3) este înfățișată asimetria dintre interlocutori, asimetrie ce în (1) vizează rangul, iar în (2) și (3) vizează genul. Atât în (1) — schimb de replici dintre stăpân și slugă —, cât și în (2), (3) — interacțiune dintre soț și soție — există o diferență de putere socială, care reprezintă foarte bine contextul cultural al epocii respective: slujitorul avea o poziție ierarhică mai joasă decît stăpânul, iar bărbatul / soțul avea o poziție de superioritate față de soție. Dacă în (1b), cuconiță era folosit pentru diminutivizarea calității sociale a interlocutorului, în (2) și (3), nevăstuică marchează diminutivizarea referentului cu valori afective și strategice a calității sociale.

(2)

DOMNICA: Iaca vinul; cătați de nu vă chefăluiți cum ve-i obiceiu.

MIRON: Taci tu, nevăstuică; știi că vinu îmi dă chef să fac niște lucruri… și…

DOMNICA: și — vă-mbătați și treaba rămâne.

MIRON: N-ai nici o grijă. Du-te de ne gătește ceva de mâncat. Avem de vorbit cu cumătrul.

(Constantin Negruzzi, Cîrlanii, p. 451)

Domnica („femeia lui Miron”, cum este prezentată în lista personajelor) le aduce vinul celor doi bărbați, Miron și Terinte (prietenul său), atenționându-i să nu bea atât de mult și să se îmbete. La avertizarea lansată de femeie („cătați de nu vă chefăluiți cum ve-i obiceiu”) bărbatul răspunde cu:

(2a) Taci tu, nevăstuică

adresându-i-se cu diminutivul nevăstuică. Termenul diminutivizat apare în adresare și are o nunanță dezmierdătoare, marchează afectivitatea și posibila implicarea emoțională a vorbitorului.

În funcție de modul în care e marcată forța ilocuționară, acest enunț este un act verbal directiv, de tip ordin (locutorul încearcă să-l determine pe alocutor să facă o anumită acțiune); mărcile forței ilocuționare sunt imperativul și intonația, verbul performativ lipsind; este un act reușit. Pentru a diminua impactul forței ilocuționare, emițătorul folosește o anumită formulă de adresare (diminutivul nevăstuică), iar apoi încearcă să se scuze, să se explice prin „știi că vinu îmi dă chef să fac niște lucruri”.

Din punctul de vedere al eficienței, este un act neeficient deoarece Domnica nu ia în seamă ordinul lui Miron, ba chiar îi completează replica: „și — vă-mbătați și treaba rămâne.”

În (2a), emițătorul comite un FTA (face-threathening act), punând în pericol eul negativ al receptorului. El alege o variantă directă, neambiguă de exprimare (printr-un act directiv de tip directiv — „Taci tu”), însă cu acțiune redresivă prin intermediul diminutivului nevăstuică. Emițătorul încearcă să repare brutalitatea actului directiv de tip ordin cu ajutorul politeții pozitive (politețe a apropierii), punând în valoare eul pozitiv al receptorului. Strategiile folosite pentru atenuarea forței ilocuționare directive sunt dimintivul nevăstuică și explicația „știi că vinu îmi dă chef să fac niște lucruri (…) N-ai nici o grijă.”

(3)

VOCHIȚA: Cum îi bădică1? Iată-mă-s.

TERINTE: Vrem să-ți spui, nevăstuică, că eu și cu cumătru ne ducem păn' la târg c-avem treabă.

VOCHIȚA: Cum? vrei să te duci și să mă lași singură. Hi, hi, hi! (Se face că plânge.) (…)

DOMNICA (ieșind): Dar ce ai pățit? Ce este?

MIRON: Ia, Domnico, o să de ducem la tîrg cu cumătrul…

DOMNICA: Cum? Te duci și mă lași? Nu știi, bădicuță2, că nu pot șidea un ceas făr' dumneata? (…) Mergi sănătos, bădică3. Păzește-te de drum.

(Constantin Negruzzi, Cîrlanii, p. 455)

Dacă în (2), diminutivul nevăstuică a fost utilizat în conversația soților Domnica și Miron, de data aceasta același diminutiv apare în schimbul de replici al celeilalte perechi din piesă: Terinte și Vochița. Observăm că ambii bărbați folosesc ca formă de adresare pentru soțiile lor apelativul diminutivizat nevăstuică, marcând simultan superioritatea, gradul mare de afectivitate, apropierea și relația socială dintre ei.

Replica bărbatului

(3a) Vrem să-ți spui, nevăstuică, că eu și cu cumătru ne ducem păn' la târg c-avem treabă,

este prefațată cu un verb modal (vrem) și cu un verb performativ (să-ți spui) pentru a diminua impactul forței ilocuționare. Soțul știe că soția sa n-ar fi prea fericită să fie lăsată singură, și de aceea vestea plecării nu este dată direct, ci prefațată de construcția „vrem să-ți spui”. De asemenea, și diminutivul nevăstuică atenuează forța ilocuționară a unui anunț (care s-ar putea ca referentului să nu-i prea placă).

Femeile, Vochița și Domnica, își desemnează soții nu prin numele lor (Terinte / Miron), ci prin diminutivul bădică1, bădicuță2, bădică3, fiind termeni de adresare pentru un bărbat / soț tânăr și îndrăgit. Vochița, pentru a-l numi pe Terinte folosește apelativul bădică1, iar Domnica, pentru a-l desemna pe Miron, folosește două diminutive (bădicuță2, bădică3).

Elena Carabulea, în studiul Valorile sufixelor diminutivale substantivale, încadrează diminutivul bădiță în clasa diminutivelor cu valoare afectivă — diminutive care au o nuanță dezmierdătoare și față de care vorbitorul își exprimă „simpatia, duioșia, tandrețea în fața obiectelor mici, delicate” .

Observăm că cele două derivate ale cuvântului-bază bade (bădică1 / bădică3, bădicuță2) apar în adresare, indică raportul social-afectiv dintre locutori și au valoare de îndrăgire. Bădică1 apare într-un act directiv de tip întrebare, bădicuță2 apare în act directiv de tip rugăminte (rugămintea este exprimată indirect, prin întrebare), iar bădică3 apare într-un act expresiv de tip urare.

În (3) cuvantul-bază bade apare de trei ori diminutivizat (bădică1, bădicuță2, bădică3), însă cu două sufixe diminutivale diferite : -ică / -iță. Iorgu Iordan, în Stilistica limbii române, face următoarea apreciere: „se simte deosebirea dintre derivatele cu sufixe diferite de la un singur primitiv, fără a putea preciza prin ce se deosebește unul de altul: bădică — bădiță (…) Printre aceste exemple unele sînt dialectale, și de aceea, probabil, nu le sesizăm bine nuanțele.”

În exemplul (3), diferența dintre bădică / bădiță se face în context: în primul rând, cele două derivate sunt folosite de locutori diferiți — Vochița folosește bădică1, iar Domnica folosește și bădică3, și bădiță2. Având în vedere că în vocabularul Domnicăi apar două derivate (bădică3 și bădiță2) ale termenului bade, nu pote fi vorba de o diferențiere dialectală (cum presupune Iorgu Iordan), ci doar de o dferenșiere la nivelul uzului pragmatic.

Așadar, având în vedere că în (3) același emițător (Vochița) folosește două derivate (bădică3 / bădiță2) ale cuvantului-bază bade, situația se poate rezolva numai în cadrul contextului, deoarece „spre deosebire de nuanța diminutivală propriu-zisă, cea diminutivală afectivă se realizează numai în context, la reliefarea ei participând și alți factori”. Astfel, Vochița folosește mai întâi diminutivul bădicuță2, cu nuanțe afective mult mai puternice decât diminutivul bădică3. De asemenea, bădicuță2 e dublu diminutivizat: bade + – ică → bădică + -(ic)uță, și această dublă diminutivizare poate că încarcă cuvântul cu mai multă valoare afectivă.

(3b) Cum? Te duci și mă lași? Nu știi, bădicuță2, că nu pot șidea un ceas făr' dumneata? (…) Mergi sănătos, bădică3. Păzește-te de drum.

Între bădică3 din și bădiță2 din (3) simt că există o ușoară diferență pragmatică, diferență potențată de actul de vorbire în care apare fiecare derivat (bădică3 apare în act directiv de tip rugăminte, însă formulată indirect, printr-o întrebare, iar bădiță2 apare într-un act expresiv de tip urare).

(4)

GALANTESCUL: Rămâi sănătoasă, Catincuțo dragă. Cînd ne va mai împreună Domnul cu bine, atunci mă vei cunoaște și pe mine.

(OPERA)

Galantescul, luându-și rămas bun, i se adreseză slujnicei iubitei sale cu diminutivul prenumelui. Nu-i spune Catinca (cum este trecut în lista personajelor), ci Catincuța. Pe lângă diminutivizarea prenumelui, folosește adjectivul dragă, ce indică un grad sporit de afectivitate. Este vorba mai mult de recunoștința sa față de slujnică, deoarece ea i-a ajutat mereu (pe el și pe Eliza, iubita sa) să se întâlnească pe ascuns și să rupă logodna cu Mazarescul. Diminutivul apare în adresare, într-un act expresiv de tip urare.

(5) TINCUȚO

În (6) și (7), diminutivele nu desemnează adevăratul grad de rudenie dintre locutori (cucoana Elenca nu este verișoară cu …, dar nici soră, ci sunt prietene, iar Mazarescul nu este fratele Elizei, ci logodnicul ei), ci marchează o afectivitate sporită:

(6)

COCOANA ELENCA: Spune-mi, soro, ai fost vrodată la teatru romînesc?

(…)

Fi donc! Ce spui, verișoară? poate că vrei să glumești?

La Paris se dau vrodată piese d-ale romînești?

(OPERA)

Numele de rudenie diminutivizat verișoară apare în adresare, într-un act directiv de tip întrebare. Apelativul este folosit familiar, pentru a desemna o persoană cunoscută, un prieten. Diminutivul are uz hipocoristic și marchează relația de intimitate dintre cele două prietene, iar nu un raport strict de rudenie. Se observă o anumită inconsecvență la nivelul apelativului cu care i se adresează femeia: mai întâi îi spune soro, apoi verișoară.

(7)

MAZARESCUL (luând de mână pe Eliza): Vino, surioara mea, vino și mulțumește și dumneata scumpului nostru părinte

(OPERA)

Mazarescul i se adresează logodnicei sale, Eliza, cu apelativul surioară, cu intenția de a o determina să-i mulțumească tatălui ei pentru binecuvântarea de a se căsători. Cei doi nu sunt frate și soră, iar prin utilizarea diminutivului surioară, „E caracterizează implicit, prin forma aleasă, natura relației cu aceasta”. Este vorba de o relație foarte apropiată dintre E și R, fiind logodnici. Numele de rudenie diminutivizat surioară apare în adresare, într-un act directiv de tip ordin.

(8)

FRĂȚIOR + SURIOARĂ

2. Diminutivul în numire

În exemplele (9), (10) și (11), diminutivul apare în numire, adică emițătorul (E) vorbește despre un referent, diminutivându-l. Locutorul nu participă la situația comunicațională, care este fie monolog (9), fie dialog, ca în (10) și (11).

(9)

Elena: (…) Zău, nu este mai mare fericire decît să știe cineva carte. Mătușica a avut un gînd dumnezeiesc, de a luat tînărul ăla strein de dascăl, că despre unchiul, ar fi în stare să ne puie să lucrăm plăpămi cu dînsul în prăvălie. (…) Pînă să-l facă biata mătușică să zugrăvească odaia asta și să cumpere ceva mobile, au scos păr pe limbă…

(Costache Caragiali, Îngâmfata plăpămăreasă sau Cucoană sînt, p. 245-246)

În exemplul (9), adjectivul biata este postpus unui substantiv diminutivat mătușică, folosit cu valoare afectivă, de îndrăgire. Diminutivul în numire și desemnează un referent care nu este de față (înaintea pasajului este indicată didascalia „Elena singură, dinaintea unei mese, țiind o carte în mână”, ceea ce marchează imposibilitatea existenței unui interlocutor, singurii care au accesul la aceast monolog fiind spectatorii / cititorii). Prin urmare, monologul aceasta reprezintă gândul interior al personajului, diminutivul înfățișând modul cel mai direct și sincer prin care personajul își numește referentul.

În această secvență, diminutivul apare de două ori în numire, indicând raportul de rudenie între cele două femei (menționat și de dramaturg în lista personajelor de la începutul piesei), dar și un raport de afecțiune marcat prin diminutivizarea numelui de rudenie. Am observat că pe tot parcursul piesei Ileana i se adresează Ancuței cu apelativul mătușică, prenumele Ancuța nefiind folosit de niciun personaj. Așadar, numele care indica relația de rudenie în formă diminutivizată este mai important decât prenumele pentru identificarea referentului.

Este interesant de observat că Elena, pentru a-și desemna unchiul, folosește termenul-bază, însă pentru mătușa sa, îl folosește diminutivizat. De aici înțelegem că Elena are o relație mai apropiată cu mătușa Ancuța, decât cu unchiul său.

(10) ALECU MITITELUL

(11) SOȚIOARĂ

3. Diminutivul în enalagă

Definiția termenului ENALAGĂ

(12)

STAN: Zoițica mea se supune la toate… Și o să se ducă ca să se schimbe în alte haine, ca o femeușcă de treabă ce este.

ZOIȚA: Ba să nu te gîndești că m-oi duce!

(…)

STAN (bătînd din picior): Ba te-i duce-ti zic!

ZOIȚA (stăpînindu-se): Ei, ș-apoi… m-oi duce, da' de singură voia mea, să știi. (În sine.) O D-zeule! Ce umilire!

(Matei Millo, Însurățeii, p. 328)

În (12), Stan încearcă să o convingă pe soția sa, Zoița, să-și lase ținuta elegantă și să se schimbe în alte haine, mai comode, pentru a putea munci. Ordinul apare mai întai indirect:

(12a) Zoițica mea se supune la toate… Și o să se ducă ca să se schimbe în alte haine, ca o femeușcă de treabă ce este,

fiind mascat sub o formă asertivă. Reacția soției este de respingere a ordinului, de nesupunere („Ba să nu te gîndești că m-oi duce!”). Însă, la insistențele, de data aceasta directe ale soțului:

(12b) Ba te-i duce-ți zic!

Zoița cedează și execută ordinul („Ei, ș-apoi… m-oi duce”).

În (12a) apare numele propriu diminutivizat Zoițica, folosit în enalagă. Emițătorul folosește diminutivul prenumelui soției ca element de atenuare a ordinului. Însă acest ordin este exprimat printr-un act asertiv, iar nu printr-un act directiv, pentru atenuarea forței ilocuționare. Ordinul are un grad mare de inderectitudine dat de enalaga Zoițica, dar și de cuantificatorul la toate al predicatului — prin folosirea acestui cuantificator decurg urmatoarele implicaturi: Zoița trebuie să îl asculte pe bărbatul său, Stan, și să-i respecte ordinul. Aceste strategii off-record (indirecte) ale politeții pozitive îi oferă emițătorului posibilitatea de a negocia sensurile enunțurilor pe care le rostește. Enunțul neîncheiat „Zoițica mea se supune la toate…”, diminutivul Zoițica folosit în enalagă, recurgerea la un act indirect pentru exprimarea ordinului sunt strategii ale politeții pozitive și ajută la atenuarea forței ilocuționare.

Diminutivul apare în structura „Zoițica mea”, adjectivul pronominal posesiv având rol deictic și desemnând stict interlocutorul.

În aceeași replică (12a), emițătorul folosește două diminutive în enalagă (Zoițica, femeușcă) pentru a-și desemna soția, pe Zoița. Se diminutivizează atât referentul Zoițica, cât si genul referentului femeușcă. Diminutivul femeușcă apare într-un compliment, emițătorul adoptând o politețe pozitivă, care pune în valoare eul pozitiv al receptorului. Ordinul, dat cu „duhul blândeții”, este exprimat indirect prin acest compliment. Iar efectele perlocuționare sunt acelea de a o determina pe soție să se supună ordinului, efecte ce sunt marcate explicit („Ei, ș-apoi… m-oi duce, da' de singură voia mea, să știi.”), însă după mai multă insistență din partea soțului.

(14) CATINCUȚA

Baby-talk

Baby-talk, modul în care adulții vorbesc cu copiii, este o strategie pragmatică care, „prin trasfer metonimic și prin strategia de marcare generalizată a afectivității, tot ce e asociat copilului (sau prezentat în perspectiva sa) poate căpăta marca diminutivală.”

(15)

STAN: Mai încet, mai încet, suflețele, nu te sili așa de mult că ți-i scînti degețelile!

ZOIȚA: Și ce-ți pasă d-tale?

STAN: Cum să nu-mi pese de o mînușiță care azi e a mea?

ZOIȚA: Ba te-aș pofti, mă rog, să-ți iasă din gînd.

STAN: D-ta nu poți tăgădui că nu numai mînușițele tale, dar și ochișorii tăi, și gurița ta, toate astea au fost ale mele odată!

ZOIȚA: Ia mă rog, ia-ți seama și nu mă mai tutui așa!

STAN: Să lăsăm astea la o parte nevestică!

(Matei Millo, Însurățeii, p.333)

În acest exemplu (15) apar șapte diminutive, dintre care cinci desemnează părți ale corpului (degețelile, mînusiță, mînușițele, ochișorii, gurița), iar două sunt formule de adresare (suflețele, nevestică). Toate cele șapte diminutive sunt folosite de soț, Stan, pentru a-și exprima dragostea și grija pentru soția sa, Zoița.

De asemenea, se poate observa o anumită modernitate a epocii respective, în care femeia era subordonată bărbatului și era vazută ca o ființă fragilă, fără apărare, de care bărbatul / soțul trebuia să aibă grijă. Astfel, Stan folosește un limbaj de tip baby-talk, deoarece o privește pe Zoița ca pe o femeie delicată, gingașă. Însă reacțiile femeii sunt de respingere, de nesupunere, reacții ce reliefează trecerea la o societate modernă, în locul celei tradiționale.

Baby-talk este modalitatea în care părinții le vorbesc copiilor, diminutivând toate obiectele și părțile corpului care îi înconjoară. Se realizează prin transfer metonimic și evidențiază afectivitatea. „Baby-talk, ca prototip al adresării afectuoase, se poate extinde și în afara sferei infantile, asupra relațiilor amicale sau erotice”, precum în exemplul dat (15).

În prima replica

(15a) Mai încet, mai încet, suflețele, nu te sili așa de mult că ți-i scînti degețelile!,

Stan folosește diminutivul suflețele în adresare, utilizând un sustantiv abstract pentru a-și alinta soția, Zoița. Exemplul (15a) este un act directiv, de tip ordin. Însă acest ordin este îndulcit atât de adresarea directă prin diminutivul suflețele, cât și prin diminutivizarea unei părți a corpului, degețelile. Emițătorul de gen masculin anticipează potențialul damage pe care l-ar produce ordinul, și de aceea folosește strategic cele două diminutive. Prin atenuarea forței ilocuționare decurge conturarea strategiei discursive folosite de enunțiator, și anume politețea pozitivă, care este o politețe a apropierii.

Trei dintre diminutivele care exprimă părți ale corpului sunt în serie, adică apar în aceeași replică:

(15b) D-ta nu poți tăgădui că nu numai mînușițele tale, dar și ochișorii tăi, și gurița ta, toate astea au fost ale mele odată!,

cumulându-se pentru a marca sporirea afectivității. Aceste diminutive sunt folosite într-un act directiv. La fel ca în (15a), Stan folosește diminutivele pentru a-și atăta dragostea profundă pe care a purtat-o și încă o poartă față de Zoița. De asemenea, este actualizată politețea pozitivă prin abundența diminutivelor de tip baby-talk (mînușițele, ochișorii, gurița).

Se observă o trecere de la vouvoiement la tutoiement, trecere de la politețea negativă (politețe a deferenței, a menținerii dinstanțelor) la politețea pozitivă (politețe a apropierii, a intimității). Stan folosește mai întâi pronumele de politețe d-ta, apoi, pe măsură ce cumulus-ul de diminutive progresează, trece la un registru mai familiar, folosind adjectivele pronominale posesive tale, tăi, ta. Pentru a continua pe aceeași linie a unei oarecărei deferențe, Stan ar fi trebuit să folosească mînușițile / ochișorii / gurița d-tale.

Manifestând prea multă familiaritate (prin cumularea diminutivelor mînușițile, ochișorii, gurița și prin tutuire), emițătorul a pus în pericol eficiența comunicațională, deoarece receptorul a fost deranjat. Astfel, Zoița ia atitudine față de încercarea de apropiere a lui Stan și își exprimă indignarea prin replica

(15c) Ia mă rog, ia-ți seama și nu mă mai tutui așa!

Teritoriul fiindu-i încălcat, Zoița încearcă să-i atragă atenția lui Stan că a depășit niște limite care nu ar fi trebuit depășite, chiar dacă sunt căsătoriți. În acest această replică (15c), soția folosește un act directiv de tip ordin pentru a-l determina pe soț să nu o mai tutuiască.

Reacția lui Stan la replica Zoiței

(15d) Să lăsăm astea la o parte nevestică!,

este în același stil mieros și tandru ca pe tot parcursul interacțiunii conversaționale. El folosește diminutivul nevestică în adresare, indicând calitatea socială a interlocutorului. Exemplul (15d) este într-un act directiv de tip ordin-rugăminte, forța ilocuționară fiind atenuată prin folosirea apelativului diminutivizat nevestică.

În concluzie, Stan folosește o politețe pozitivă, a apropierii, prin formulele tandre de adresare (suflețele, nevestică) și prin limbajul de tip baby-talk (evidențiat de abundența de diminutive care exprimă părți ale corpului: degețelile, mînusiță, mînușițele, ochișorii, gurița). Reacția soției la replicile afectuoase este de respingere totală, de răceală, în opoziție cu exprimarea languroasă a soțului. Se observă perseverența soțului care, în ciuda reacțiilor negative și respingătoare ale soției, el este la fel de drăgăstos.

Atenuarea politicoasă

Prin atenuarea politicoasă, E „recurge și la particule ale aproximării, ale vagului și atenuării, de tipul cam, un pic, dar manifestă o preferință clară și stabilă pentru diminutiv”.

(16)

CALFA: Cu plecăciune mă închin d-voastră.

ANCUȚA (făcîndu-i semn să tacă): Bine, bine, d-le, poftim, ședeți. (Lui Stoian.) Și d-ta, cară-te!

STOIAN: Aici este ceva. Voi asculta. (Să preface că iese și să ascunde după ușă.)

CALFA: Dac-ați binevoi să ne desfaceți această mică socoteluță, că avem mare trebuință de bani. Altfel, nu v-am supăra.

ELENA: Ce facem, mătușică?

ANCUȚA: D-le, nu să poate să mai îngăduiți o săptămână? Numai opt zile. Că pînă atunci mă voi înlesni de bani.

(Costache Caragiali, Îngâmfata plăpămăreasă sau Cucoană sînt, p. 250-251)

În (16), „o calfă de lipscănie” (cum este numită în lista personajelor) este trimisă la Ancuța și Elena să-și recupereze datoria. Încă de la începutul interacțiunii cu cele două femei, calfa dovedește o politețe exagerată, salutându-le „Cu plecăciune mă închin d-voastră.”

În replica

(16a) Dac-ați binevoi să ne desfaceți această mică socoteluță, că avem mare trebuință de bani,

diminutivul socoteluță, folosit ca hedge (marcă de atenuare a angajării enunțiative), apare într-un act directiv, și anume într-o solicitare: locutorul, calfa, încearcă să-i determine pe alocutori, Ancuța și nepoata sa, Elena, să facă o anumită acțiune, și anume să plătească datoria pe care cele două femei o aveau.

Replica (16a) este un act verbal indirect, mijloacele de expresie ale forței ilocuționare sunt convenționalizate: solicitarea este exprimată nu printr-o construcție imperativă, ci printr-o construcție asertivă. Pentru a diminua impactul forței ilocuționare a receptorului, emițătorul prefațează enunțul cu conjuncția dacă și verbul la condițional prezent ați binevoi. De asemenea, și postpunerea adjectivului mică subtantivului diminutivizat socoteluță atenuează impactul forței ilocuționare. Pare o exprimare redundantă, diminutivul socoteluță având deja intrinsecă valoarea de micime, însă prin adăugarea adjectivului mică, emițătorul dorește să adauge un plus de afectivitate și să contureze mai puternic faptul că banii datorați sunt foarte puțini, și deci datoria este ușor de plătit.

Emițătorul își alege strategia, evaluând potențialul amenințător al actului. Factorii ce influențează evaluarea gravității prejudiciului adus interlocutorului sunt: distranța socială, puterea și gradul de interferență. Distanța socială este parametrul ce acționează pe orizontală și depinde de anumite atribuții sociale. Puterea este parametrul ce acționează pe verticală și reflectă direcția în care funcționează controlul comunicării. Gradul de interferență reprezintă cantitatea de efort, timp, energie, informație pe care o implică participarea la comunicarea comunicativă. Alegerea strategiei depinde de cei trei factori, de valoarea însumată a celor trei variabile. Astfel, având în vedere faptul că bărbatul are o poziție socială mai joasă decât femeile cărora li se adresează, el adoptă un comportament umil, servil și extrem de politicos.

Această diferență a poziției sociale îl determină pe emițătorul de gen masculin să actualizeze trei strategii ale politeții negative: condiționalul ați binevoi, pesimismul interacțional și exprimarea deferenței.

În exemplul (17), atenuarea expresiei se realizează atât prin particula mai (care reflectă aproximarea, vagul, atenuarea), cât și la diminutivul puțintel.

(17)

PETRACHE: Dar eu sînt mai îndrăneț puțintel, și trebuie să-ncepem vorba cu care venirăm.

ILEANA: Poftim, mă rog, poftiți! Noi vă ascultăm cu ăl mai mare plezir, ca pe niște cavaleri ca d-voastră.

PETRACHE: Tovarășul meu, vreau să zic, amicul meu, i s-a făcut de consortat din ceasul de cînd a văzut pe cuconița Ileana, adică s-aseară. Mi-a ros urechile să-l însor, și mai multe nu. Arde, să pîrlește ca caracuda în tigaie de amorul cuconiții.

ILEANA: Vezi, vorbă tanilie, mătușică!…

ANCUȚA: Apoi cavaleri, soro, nu glumă… Oameni de salon…

ANGHELACHE: Mă prăjesc, săracul de mine, ca un purcel la cuptor.

Ileana (mătuși-săi) : Vezi, n-a zis curat: porc, și mai delicat: purcel.

ANCUȚA: Apoi, ce să zici… de, nu sînt plăpămari. Ah, de ce n-am avut și eu norocul tău?

(Costache Caragiali, Îngâmfata plăpămăreasă sau Cucoană sînt, p. 261)

Petrache și Anghelache („tineri ridicoli”, după cum sunt prezentați de dramaturg în lista personajelor), vin la Ancuța și la nepoata sa, Ileana / Elena (acest personaj este prezentat de autor ca Ileana în primul act, iar în al doilea cu numele de Elena, probabil fiind vorba de o inconsecvență a dramaturgului). Scopul venirii celor doi cavaleri este de a-l însura pe Anghelache cu Ileana. Însă trecerea spre actul verbal principal, de pețire, este prefațat de replica:

(17a) Dar eu sînt mai îndrăneț puțintel, și trebuie să-ncepem vorba cu care venirăm,

emițătorul considerând că ar fi mai bine să-și scuze firea mai directă și să anunțe dorința sa de a trece la subiect. Diminutivul adverbial puțintel este folosit într-o exprimare litotică, strategie discursivă de atenuare a ceva negativ, de prezervare a feței. Litota este „o figură de gândire, formă de disimulare apropiată de eufemism, care constă în exprimarea reticentă a unei idei, astfel încât să se înțeleagă mai mult decât se spune în enunț”. Diminutivul puțintel apare într-un act asertiv, emițătorul folosindu-l pentru a-și face o mică caracterizare, descriindu-se ca fiind „mai îndrăzneț puțintel”.

După ce Ileana îi acordă șansa de a-și exprima direct intențiile pentru care a venit, Petrache spune:

(17b) Tovarășul meu, vreau să zic, amicul meu, i s-a făcut de consortat din ceasul de cînd a văzut pe cuconița Ileana, adică s-aseară. Mi-a ros urechile să-l însor, și mai multe nu. Arde, să pîrlește ca caracuda în tigaie de amorul cuconiții,

folosind un limbaj de coloratură populară: expresia „a i se face (cuiva) de consortat” (a dori să se căsătorească), „a roade (cuiva) urechile” (a plictisi spunând mereu același lucru), „a se pârli ca caracuda în tigaie”. Diminutivul cuconița / cuconiții are două recurențe în (17b), desemnând în numire interlocutorul de gen feminin care participă la discuție. De asemenea, acest diminutiv are o valoare afectivă, dar indică și ideea de tinerețe, deoarece tânăra Ileana este posibila logodnică. Amandouă diminutive din (17b) apar în acte de vorbire asertive, prima recurență a diminutivului „cuconița (Ileana)” fiind folosită la cazul acuzativ, iar ce-a de-a doua repetiție „(amorul) cuconiții”, la cazul genitiv.

Reacția interlocutorilor la (17b) este

(17c) ILEANA: Vezi, vorbă tanilie, mătușică!…

ANCUȚA: Apoi cavaleri, soro, nu glumă… Oameni de salon…,

apreciind pozitiv a limbajul lui Petrache. Ileana folosește regionalismul tanilie(provenit din turcă), pentru a evalua modul de vorbire al bărbatului ca fiind fin, delicat. De asemenea, și mătușa sa, Ancuța, explică motivul pentru care Petrache are un asemenea limbaj: cei doi sunt cavaleri, oameni de salon. În (17c) apare diminutivul mătușică în adresare, indicând atât gradul de rudenie între cele două femei, cât și o anumită afectivitate — este aceeași situație ca în (9); după cum am mai enunțat, pe tot parcursul piesei, Ileana i se adresează Ancuței cu diminutivul mătușică.

Pentru susținerea, cît și pentru completarea replicii lui Petreche (9a), Anghelache rostește:

(17d) Mă prăjesc, săracul de mine, ca un purcel la cuptor.

Diminutivul purcel apare într-un act asertiv, emițătorul rostindu-l pentru a-și exprima dragostea profundă pe care o poartă față de Ileana. Acest diminutiv apare într-o comparație, descriind, într-un mod plastic și expresiv, „chinurile” dragostei. De observat faptul că atât în replica lui Petrache (17a) „să pîrlește ca caracuda în tigaie” cît și cea a lui Anghelache (17d) „Mă prăjesc (…) ca un purcel la cuptor” apare comparația. Această figură de stil descrie într-un mod plastic și expresiv „chinurile” dragostei amorezatului Anghelache. De asemenea, cei doi formează un cuplu, caracterizat prin simbolistica numelui (amandouă antroponime au sufixul –ache) și prin limbajul care se vrea a fi galant, pretențios. De asemenea, și dramaturgul îi grupează în lista personajelor printr-o acoladă, spunând despre ei doar „tineri ridicoli”. De aici deducem că cei doi sunt priviti ca un singur personaj, având amândoi aceleași particularități.

În replica Ileanei către mătușa sa,

(17e) Vezi, n-a zis curat: porc, și mai delicat: purcel,

se reia diminutivul purcel, emițătorul exprimându-și atitudinea metalingvistică față de diminutiv. Ileana afirmă, print-un act asertiv, că diminutivul purcel este „mai delicat” decât cuvantul-bază porc. Această afirmare metalingvistică are rolul de a aprecia positive face-ul celor doi bărbați. Replica nepoatei Ileana (17e) este susținută și argumentată de mătușa sa. Ancuța spune că „nu sînt plăpămari”, adică au un limbaj grosolan, ci unul taniliu. Diminutivul este privit ca o caracteristică a limbajului cavaleresc, prețios, elevat, diminutivul este „vorbă tanilie”.

(18)

STAN: Așa, moș Ichime, și de asta am venit ca sa te rog s-o iei d-ta mai cu binele, știi așa, mai încetișor, pentru că cele dintîi furii ale femeii sînt cam aspre. Ș-apoi…

ICHIM: Pricep, pricep. Ai dreptate! Îmi zici ca s-o iau… bine, bine! Aide, du-te tu și mă lasă pe mine.

(Matei Millo, Însurățeii, p.320)

Iorgu Iordan, în Stilistica limbii române, afirmă că „recurgem la diminutiv, nu la adverbul propriu-zis” pentru a exprima „o nuanță care arată participarea afectului nostru”.

(19)

Logofătul Belu: (…) șî apoi toți v-ați călcat jurămîntul șî n-ați mai pățit nimic, încă v-ați șî folosit gros. Iar Bălăceanul șî Goleștii șî ceilalți, ce n-au vrut să-și calce jurămîntul atunci, nu s-au folosit cu nimic, încă șî au pățit-o cam binișor.

OPERA(pag. 69)

În (19), logofătul Belu spune că toți cei care nu și-au încălcat jurământul (și care, de fapt, și-au trădat țara), nu au primit niciun folos material, ba chiar au „pățit-o cam binișor”, adică au încasat-o bine de tot.

Replica este are construcții paralele: în prima parte a replicii vorbește despre cei care și-au calcat jurământul și nu au pățit nimic, ba chiar s-au „folosit gros”, iar în a doua parte spune că cei care n-au vrut să-și încalce jurământul și să trădeze țara, „nu s-au folosit cu nimic, încă sî au pățit-o cam binișor”.

Emițătorul folosește contrucția „cam binișor” pentru a evalua modul în care cei care au trădat țara au avut necazuri. Însă forța ilocuționară este atenuantă de această sintagmă, compusă din adverbul cam (care, aici, înseamă destul de) și diminutivul adverbului de mod binișor. De fapt este exprimat un superlativ, prin forme care, aparent, diminuează modalitatea.

(20)

Galantescul (băgându-l binișor Catinca pe ușă, se repede către Eliza): Elizo!

Eliza (asemenea): Alecu!… (S-aruncă în brațe unul altuia)

(Costache Bălăcescu, O bună educație, p.136)

Didascalia „băgându-l binișor Catinca pe ușă, se repede către Eliza” în care apare diminutivul binișor indică modalitatea în care intră Galantescul în casa Elizei, ajutat fiind de slujnica Catinca. Aici, binișor este sinonim cu locuțiunile adverbiale „cu băgare de seamă”, „cu luare-aminte”.

În (20) mai apare un diminutiv (Alecu), rostit de Eliza când îl vede pe amantul său, Galantescul. Alecu este derivatul lui Alexandru, prenumele lui Galantescul („D. Alexandru Galantescul, ex-militar, june elegant, amantul Elizei”, cum este descris în lista personajelor). Diminutivul apare în adresare, într-un act expresiv, femeia folosindu-l pentru a-și desemna într-un mod drăgăstos amantul. Emițătorul folosește politețea pozitivă prin utilizarea diminutivizării prenumelui Alecu, dovedind un limbaj al intimității.

De asemenea, se observă că replicile celor doi sunt simetrice, amandouă conținând un nume propriu în vocativ (Elizo / Alecu). Prenumele femeii (Elizo) nu este nu este diminutivizat în adresare pentru că așa apare în lista personajelor („Dlla Eliza, fiica lui Briganovici, jună plină de daruri, și bine educată, amanta Galantescului”) și așa este folosit de celelalte personaje pe tot parcursul piesei.

În (19), diminutivul binișor nu mai apare în didascalii, ca în (20), ci în dialogul dintre personaje, având valoare de superlativ. Iorgu Iordan, în Stilistica limbii române, afirmă despre derivatele diminutivizate de la adverbe că, „În general, se poate vorbi de o nuanță aproape superlativă: sub aspectul diminutival; aceste adverbe par a exprima 'însușirea' (modul cum se înfăptuiește acțiunea) într-un grad mai înalt sau cel puțin altfel decât sub aspectul lor obișnuit.”

De asemenea, despre aceste adverbe de mod spune că „În general, se poate vorbi de o nuanță aproape superlativă: sub aspectul diminutival; aceste adverbe par a exprima 'însușirea' (modul cum se înfăptuiește acțiunea) într-un grad mai înalt sau cel puțin altfel decât sub aspectul lor obișnuit.”

(21)

LIONESCU: Dar măcar primește inelușul ista.

VOCHIȚA: I! câtu-i de frumușel.

(Constantin Negruzzi, Cîrlanii, p. 460)

Lionescu („fiiul boierului proprietar”, cum este descris în lista personajelor), încearcă să o seducă pe Vochița („femeia lui Terinte”), dându-i un inel. Darul bărbatului, inelul, este acceptat de femeie.

Diminutivarea adjectivului frumușel „pentru care sufixele diminutivale au adesea rolul de mărci de gradație” este folosit de femeie pentru a-și exprima atitudinea favorabilă față de darul oferit. De asemenea, frumușel codifică implicit o valoare superlativă de gradație. Este un diminutiv la care semnificația de „mic” s-a șters complet, nuanța afectivă fiind mai importantă. Același lucru s-a întâmplat și cu diminutivul cuconiță din exemplul (1b) — termenul de adresare fiind o convenție a epocii, ideea de micime fiind anulată.

Este diminutivizat darul oferit de bărbat femeii, într-un act directiv de tip rugăminte, realizându-se un trasfer implicit de la gingășia inelului la gingășia femeii căreia i se potrivește acest inel.

(21a) Dar măcar primește inelușul ista.

Reacția femeii la replica (21a) este:

(21b) I! câtu-i de frumușel.

și ea folosind un diminutiv, frumușel. În (21b) este clar marcat efectul perlocuționar al actului verbal anterior (oferta) print-un act expresiv de tip compliment: Vochița se arată foarte încântată de bijuterie și exclamă „I! câtu-i de frumușel.” — este o exclamație cu funcție ilocuționară de acceptare a ofertei. Din punctul de vedere al eficienței, spunem că este un act eficient. Reacția Vochiței (complimentul) valorizează imaginea pozitivă a bărbatului (positive face).

Rodica Zafiu consideră că „diminutivarea adjectivelor și a adverbelor funcționează ca marcă de gradație (de obicei în minus) asociată calificativelor (cumințel, binișor) sau cantitativelor (nițeluș, puțintel).” Raportânu-mă la considerațiile autoarei, adjectivul frumușel este o marcă de gradație „în plus” (poate fi sinonim cu foarte), asociată calificativelor: emițătorul își arată atitudinea favorabilă, marcând o valoare pragmatică: evaluarea pozitivă a referentului.

Aprecierea din (21b) este o exprimare care se vrea a fi mai rezervată, însă izbucnirea este enuziastică (evidențiată de interjecția I!), marcând afectivitatea, bucuria, surprinderea. Așadar, diminutivarea nu mai are rolul de micșorare a calității, ci prin propoziția exclamativă cât de… marchează o valorizare pozitivă a referentului, sporind forța ilocuționară.

Ironia

(22)

CATINCA(singură): (…) Dar bietul bărbățel! Ha, ha, ha, ha!(…) Mor de rîs când îmi pui în gând cum o să i se par; cum o să-și atîrne buzele de doi coți la vale! Ha, ha, ha! … parcă îmi spunea inima ca să-l văz cu fruntea împodobită și cu lacramele pe obraz… Cine-l punea să-și vîre nasul în lucru ce nu era de obrazul lui? (…) Adevărat că o bucățică bună cui nu-i place? (…) Omule, alege-ți bucătură care poți s-o înghiți, că să nu stea în gît, că-ți iese pe nas la urmă.

(Costache Bălăcescu, O bună educație, p. 161)

Eliza („jună plină de daruri, și bine educată”) și Galantescul, („ex-militar, june elegant”) sunt amanți și propun să-l „scoată din joc” pe Mazarescul („om trecut în vârstă”), care urma să se căsătorească cu Eliza. Reacția Catincăi, slujnica Elizei, la planurile ascunse ale celor doi îndrăgostiți este evidențiată în acest monolog, la care doar spectatorii / cititorii au acces, deoarece ea vorbește singură, după cum este notat în didascalii.

Diminutivul bărbățel apare în numire, persoana la care se referă enunțiatorul nu este de față, replica fiind rostită en aparté. Este un act expresiv: locutorul își exprimă atitudinea față de un personaj care nu ia parte la conversație. Personajul față de care Catinca ia atitudine este Mazarescul care, după părerea slujnicei, nu trebuia să țintească atât de sus, vrând s-o ia de soție pe Eliza, deoarece el este „om trecut în vârstă”, iar ea (Eliza), „jună plină de daruri”.

Se observă un contrast între componenta verbală (părerea de rău exprimată prin „Dar bietul bărbățel!”) și componenta gestuală (râsul evidențiat prin „Ha, ha, ha, ha!”). Din această opoziție deducem că atitudinea Calincăi este ironică, așadar ea folosește diminutivul bărbățel cu valoare zeflemitoare. Este un act de vorbire realizat indirect: intenția emițătorului este de a exprima opusul — mila, compasiunea sunt exprimate indirect prin acest act expresiv ironic, care deci nu este autentic. Iar pentru a marca și mai pronunțat sentimentul mimat de compătimire pe care îl afișează emițătorul, acesta recurge la diminutivul bărbățel și la postpunerea adjectivului bietul.

Prin adoptarea unei atitudini ironice, emițătorul încalcă în mod evident maxima calității, formulând o apreciere („Dar bietul bărbățel!”) care este contrazisă în secvențele următoare, prin râsul batjocoritor.

În (22), este folosită politețea in absentia (politețea se manifestă cu o persoană care nu este de față și de care emițătorul ia atitudine ironică). Este o strategie care afectează positive face-ul personajului numit prin diminutivul bărbățel.

Acest efect pe care îl produce opoziția dintre aparență și esență a atitudinii reale pe care o manifestă emițătorul vizează spectatorul / cititorul, pentru că numai el este de față la monologul rostit en aparté.

(23)

Matacu Racoviță: Auzi minune! Șî tocmai dintr-acești bani zicea, arhon vistier, măria sa vodă, că o să-mi dea șî mie o sumă bună, ca să-mi pun la loc călușăii miei, oișoarele mele, iepșoarele mele șî celelalte vite, ce mi le-au luat păgînii dă turci șî hoții de zavergii.

Măscăriciul: Șî hăinișoarele mele cele dă parangol, c-am rămas în curul gol.

(Iordache Golescu, Barbul Văcărescul, vînzătorul țării, p. 63)

Vornicul Matacul Racoviță rostește o replică de informare, de planificare, de rezolvare a problemelor personale: vodă îi promisese că-i dă „o sumă bună” pentru a-și completa averea care i-a fost luată de turci. Acesta își exprimă regretul față de bunurile pe care le-a pierdut și pe care speră că le va recupera curând.

Bunurile sunt enumerate în formă diminutivală, formate de la substantiv comun, antepunerea adjectivului pronominal posesiv mele, care atenstă o implicatură a afectivității vorbitorului față de propria lui avere:

(23a) să-mi pun la loc călușăii miei, oișoarele mele, iepșoarele mele șî celelalte vite

Diminutivele călușăii / oișoare / iepșoare sunt folosite în enumerare, într-o replică asertivă de tip regret. Aceste diminutive sunt folosite cu valoare afectivă, emițătorul sugerând părerea de rău față de ceea ce nu mai este în posesia sa.

Lăcomia vornicului este luată în derâdere de Măscărici:

(23b) Șî hăinișoarele mele cele dă parangol, c-am rămas în curul gol,

având implicatura: „Ești un arivist!” Acesta îi completează replica, ironizându-l. Coerența discursivă se realizează prin folosirea aceluiași sufix diminutival –ișor (hăinișoarele) — pentru a exprima aceeași idee, putea să folosească derivatul hăinuțele.

Vornicul Racoviță nu reacționează la replica înțepătoare a Măscăriciului, care, se pare că ar fi en aparté, dar fără să existe didascalia. „Surzenia” personajului este strategic folosită: se creează un joc între serios și ironie, este o strategie a naratorului pentru a stârni râsul spectatorilor / cititorilor; Măscăriciul solidarizează cu sala și-și bate joc de personajul Racoviță.

(24) DOMNIȘORUL NOSTRU

(25) VEVERITO

(Ne)reluarea diminutivului (autorepetiția sau refuzul reluării diminutivului)

Raportul diminutiv-diminutiv sau diminutiv-bază

În această secțiune, am urmat modalitatea în care Violeta Leu, în articolul Diferențe de gen în uzul diminutivelor în emisiuni românești de divertisment analizează diminutivele în schimbul de replici și la nivelul intervenției.

Aceasta afirmă în studiul său că autorepetiția sau heterorepetiția diminutivelor — deci când sunt acceptate și preluate — sunt folosite cu diferite „intenții comunicative”, și anume: „marcarea atenuării sau a intensificării prin progresie, marcarea acordului sau dezacordului, sublinierea unei reformulări sau a unei rectificări, stabilirea coeziunii în cadrul interacțiunii, marcarea familiarității”.

Cauzele pentru care diminutivul este respins de interlocutor — deci nu este acceptat și preluat — sunt, după concluziile Violetei Leu: „relația conflictuală dintre participanții la conversație, păstrarea unui ton serios, schimbarea temei de discuție, preferința individuală sau dorința de economie lingvistică, de varietate sau de concizie.”

Studiul ei este autentic, bazat pe subiecți reali (interacțiuni din emisiuni de divertisment), pe când studiul meu se sprijină pe piese de teatru din prima jumătate al secolului al XIX-lea.

Am împărțit capitolul în două subcapitole (apariția diminutivelor în cadrul intervenției și apariția diminutivelor în schimbul de replici), subcapitolele fiind împărțite la rândul lor în: reluarea diminutivului și nereluarea diminutivului.

La fiecare subcapitol am realizat o mică schemă, în care am arătat propagarea sau refuzul propagării diminutivului, urmând să discut în parte fiecare exemplu și să trag concluzii — unele au fost aceleași ca ale Violetei Leu, iar altele au fost diferite.

Apariția diminutivului în cadrul intervenției

Intervenția înseamnă „contribuția unui singur locutor în cadrul schimbului de replici”, „lungimea acesteia fiind variată (un cuvânt, o sintagmă, o propoziție, o frază sau mai multe).”

În cadrul intervenției (am selectat replica unui singur locutor, A), există următoarele două situații de folosire a diminutivului.

A: x, x,…x (unde x = diminutiv)

A: x1, x2 (unde x1 = un derivat diminutival al bazei, x2 = alt derivat diminutival al bazei)

Diminutivele poate apărea ca adverb (26) sau ca substantiv (27) și pot avea diferite funcții: în (26), diminutivele sunt folosite cu intenție ironică, iar în (27), exprimă ideea de „tinerețe”.

Autorepetiția diminutivului poate fi schematizată în următorul mod (conform I):

A: x, x,…x (unde x = diminutiv)

(26)

BRIGANOVICI (Zărind pe Galantescul): Dar ăla cine e? Ce caută aici după miezul nopții? (…) Vino, du-te, ieși mișelule, tot pe unde ai intrat… (Îi deschide însuși ușa; către Catinca văzând-o lângă ușă.) (…) du-te cu dânsul de-l scoate binișor pe unde l-ai și băgat negreșit, că tu trebuie , fără îndoială, să fii amestecată în dievoliile astea (…) cată acum și mi-l treci binișor prin vamă (…) du-te, îți zic, de întovărășește pe domnișorul nostru, să nu-și spargă capul pe scară, că așa cap făgăduiește mult.

(Costache Bălăcescu, O bună educație, p. 141)

Autorepetiția diminutivului poate fi schematizată în următorul mod (conform II):

A: x1, x2 (unde x1 = un derivat diminutival al bazei, x2 = alt derivat diminutival al bazei)

(27)

Stoian: D-odată auzii niște țipete ale unei fetișoare ca de 10 ani (…) Am lăsat jos pe biata mumă uimită de bucurie. I-am dat in brațe și pe fetița ce o aștepta

(Costache Caragiali, Îngâmfata plăpămăreasă sau Cucoană sînt, p. 268)

În (27) am observat o inconsecvență în folosirea diminutivului: apar două derivate ale primitivului fată: un derivat cu sufixul diminutival –ișoare (de la care s-a format fetișoare), și un derivat cu sufixul diminutival –ița (prin care a apărut fetița).

Diminutivele sunt folosite în numire, pentru a desemna o persoană in absentiae, fata respectivă neluând parte la dialog. Stoian, emițătorul, îi povestește stăpânului său o întâmplare, un incendiu, la care a luat parte și a salvat o fetiță.

Având în vedere contextul comunicațional, locutorul rostește replica cu afectivitate, lucru ce se observă și în preluarea a două derivate fetișoare / fetița de la cuvântul-bază fată.

2. Apariția diminutivului în schimbul de replici

Schimbul de replici, în cadrul interacțiunii verbale, reprezintă „unitatea de bază compusă din minimum două contribuții produse de locutori diferiți”.

În cadrul schimbului de replici (A, B = locutori, A ≠ B), am găsit două feluri de utilizare a diminutivului.

A: x

B: x (A și B folosesc același diminutiv x)

A: x

B: y (A folosește diminutivul x, iar B folosește y = baza lui x)

Reluarea diminutivului

Am găsit 6 schimburi de replici (28), (29), (30), (31), (32), (33) în care ambii locutori utilizează același diminutiv; pentru acest tip de autorepetiție a diminutivului funcționează următoarea schemă:

A: x (subiectul A folosește dimintivul x)

B: x (subiectul B acceptă diminutivul x și-l folosește și el la rândul său)

(28)

ELIZA: Apropo, șezi mai bine în balcon de-l așteaptă când o veni. Portița e deschisă?

Catinca: Portița e deschisă; am purtat de grijă. Mă duc dar să aștept pe balcon.

(Costache Bălăcescu, O bună educație, p. 135)

În (28), diminutivul portița este inițiat de un exponent feminin (Eliza, stăpîna), și este preluat tot un exponent feminin (Catinca, sluga).

Replicile celor doi intelocutori feminini sunt de tipul întrebare ^ răspuns, unde întrebare = răspuns (Portița e deschisă? ^ Portița e deschisă.)

Observăm în (28) că diminutivul portița apare de două ori, odată într-un act directiv de tip întrebare („Portița e deschisă?”) , altădată într-un act asertiv, de tip răspuns („Portița e deschisă”).

Diminutivul portița are o „valoare diminutivală propriu-zisă (non-afectivă)”, ceea ce înseamnă că „derivatele cu sufixe diminutivale care se referă la dimensiunile obiectelor sînt mai ales substantive inanimate.” Așadar, cei doi locutori folosesc diminutivul portița pentru a desemna un anumit obiect, și anume poarta din fundul curții, de dimensiune mai mică decât poarta principală, care se află în fața curții.

Sluga, Catinca, preia diminutivul inițiat de stăpâna sa, folosind o superstrategie a politeții pozitive (politețe a apropierii, nucleul comportamentului familial): aprobarea emfatică a receptorului. Astfe, autorepetiția diminutivului portița marchează acordul și familiaritatea dintre cele două femei, stabilind coeziunea interacțiunii.

(29)

STAN: Da' cu cine vorbeai cînd ai intrat?

ZOIȚA: Ia! cu un țăran pe care l-am văzut pe fereastră. L-am trimis să-mi facă o trebușoară!

STAN: Și cam ce fel de trebușoară, mă rog?

ZOIȚA: Ia nu mai ști toate, mă rog.

STAN: Și de ce?

ZOIȚA: Ia, pentru că n-am chef să-ți dau socoteală de faptele mele.

(Matei Millo, Însurățeii, p. 331)

În (29), diminutivul trebușoară este inițiat de o femeie (Zoița, soția), și este preluat de un bărbat (Stan, soțul).

Primul diminutiv apare într-un act asertiv („L-am trimis să-mi facă o trebușoară!”), iar al doilea diminutiv este folosit într-un act directiv de tip întrebare („Și cam ce fel de trebușoară, mă rog?”).

Bărbatul reia diminutivul inițiat de femeie pentru a cere lămuriri, consideră că are nevoie de mai multe detalii, și o chestionează pe nevasta sa. Aceasta, ca reacție la insistențele soțului, nu dorește să-i dea explicații („Ia nu mai ști toate, mă rog.”) Stan folosește o politețe a apropierii (politețea pozitivă), însă această familiaritate este simțită de femeie ca un exces, iar ea dorește să mențină distanțele („Ia, pentru că n-am chef să-ți dau socoteală de faptele mele.”)

(30)

EPISTRATUL (La ușe, deschizînd Zoiții.) Intră, fetico, intră! D-ei, cucoana mare spătăreasă, au binevoit a catadicsi să te priimească.

SPĂTĂREASA: Apropie-te, fetico, apropie-te!

(Matei Millo, Însurățeii, p. 339)

Diminutivul fetico apare de două ori în schimbul de replici dintre Epistrat și Spătăreasă. Este inițiat de un bărbat („Intră, fetico, intră!”) și preluat de o femeie („Apropie-te, fetico, apropie-te!”)

Diminutivul este utilizat în acte de vorbire expresive de tip ordin, ambele replici în care apare fiind construite simetric — această simetrie implică o anume coeziune la nivelul interacțiunii dintre cei doi locutori, a doua replică fiind o completare a primei replici.

Actul expresiv este alcătuit din:

verb la imperativ ^ diminutiv la vocativ ^ verb la imperativ,

de aici deducem că impactul forței ilocuționare a durității ordinului (marcat prin imperative) este atenuat de diminutivul fetico.

Observăm că diminutivizarea se realizează in presentiae, referentul desemnat de diminutiv ia parte la conversație, lucru desemnat atât prin didascalia („La ușe, deschizînd Zoiții.”), cât și prin utilizarea diminutivului în adresare.

Așadar, în (30), prin folosirea diminutivului fetico, se poate vorbi de atenuarea forței ilocuționare, „indicând, pe lângă dimensiunile reduse, o ființă tînără.”

(31)

Briganovici: Și dumneata le-ai făcut toate acestea ? Eu, mă rog, dumitale bun, le auzeam cîntecele astea pe bietul răposatul răspopa Ioniță de la Coltea, că și el se pricepea la d-alde astea.

Mazarescul: Da, le cînta popa Ioniță, dar le lua de la mine.

(Costache Bălăcescu, O bună educație, p. 158)

În (31), diminutivul este inițiat de un bărbat, și apoi realuat tot de un bărbat. Astfel, diminutivizarea numelui propriu Ioniță apare de două ori, în numire. Referentul nu este de față la dialog, și deci se face referire la el in absentiae.

Cele două recurențe ale diminutivului sunt în acte asertive, fără valoare hipocoristică: prenumele popii este folosit de toate personajele la fel. Am putea sesiza o anumită afectivitate a emițătorului Briganovici, conferită de aprecierea „bietul răposatul”, care atestă implicarea sa emoțională.

Autorepetiția dimintivului Ioniță în replica lui Mazarescul are rolul de marca acordul față de replica lui Briganovici („Da, le cînta popa Ioniță”), însă și de completare („dar le lua de la mine”), de clarificare a unor aspecte pe care locutorul le dorește a fi enunțate.

(32)

STOIAN: Femeia lui, cum au văzut că nu are ce mai cheltui, l-a lăsat. Casa lui s-au spart și copilașii i-au rămas pe uliță (…) Copilașii a murit în mîinile streinilor. Și D-zeu știe ce s-au ales de dînșii pînă în sfîrșit.

PENCU: Să ne ținem fiecare după teapa noastră, că o să pățim ca bietul Stancu, la balamuc, și copilașii pe uliță.

(Costache Caragiali, Îngâmfata plăpămăreasă sau Cucoană sînt, p. 255-256)

În (32), diminutivul copilașii apare de trei ori, fiind inițiat de un bărbat, și preluat tot de un bărbat. Stoian folosește de două ori derivatul copilașii, pentru a marca implicarea sa emoțională și pentru a-l determina pe alocutorul său să empatizeze cu personajele. De asemenea, prin recurența diminutivului, Stoian dorește să intensifice tragismul poveștii lui Stancu, pe care l-a părăsit nevasta, iar „copilașii i-au rămas pe uliță”.

Pencu, la rândul său, își exprimă acordul față de replica lui Stoian și trage o concluzie cu valoare moralizatoare: fiecare să nu se întindă mai mult decât îi e plapuma („Să ne ținem fiecare după teapa noastră, că o să pățim ca bietul Stancu, la balamuc, și copilașii pe uliță.”)

Primele două diminutive, din replica lui Stoian, apar în replici asertive, deoarece el spune o poveste, iar al treilea diminutiv, din replica lui Pencu, este folosit într-un act directiv de tip îndemn, povață.

(33)

SĂFTICA: în sfîrșit sosi…

MĂRTIN (iute): Un domnișor tînăr…

SĂFTICA: Ai gîcit; tocma așa (…) Domnișorul sosește, dar nu îndrăznește să-i vorbească… (…) În sfîrșit tinerelul prinde la curaj…

(Mihail Kogălniceanu, Două femei împrotiva unui bărbat, p. 429)

În (33), diminutivul domnișor este inițiat de un bărbat, urmând să fie preluat de o femeie. Ambele diminutive apar în acte asertive, locutorii descriind o întâlnire dintre un tânăr și o tânără.

Primul diminutiv apare în replica bărbatului:

(33a) Un domnișor tînăr…,

cu scopul completării replicii femeii („în sfîrșit sosi…”), completare ce este consemnată ca fiind foarte rapidă prin didascalia iute.

Intervenția lui Mărtin din (33a) pare redundantă la nivelul conținutului: acesta postpune adejectivului tînăr după diminutivul domnișor, care exprimă aceeași idee de tinerețe, dar și o funcție socială (acesta era fiul neînsurat al stăpînului). Din punct de vedere pragmatic, bărbatul dorește să scoată în relief calitatea de tinerețe și poziția socială a tânărului, mai înaltă decât a lui (Mărtin) și să-și exprime neagrearea față de acesta — Mărtin era gelos pe acest tânăr, crezând că-i curtează nevasta.

Reacția Sărticăi este de exprimare a acordului față de replica (8a) a lui Mărtin:

(33b) Ai gîcit; tocma așa (…) Domnișorul sosește, dar nu îndrăznește să-i vorbească…,

continuânu-și, de fapt, replica inițială („în sfîrșit sosi…”), care a fost întreruptă și completată rapid de bărbat (33a). Ea folosește, de asemenea, diminutivul domnișorul în numire, pentru a desemna o terță persoană care nu este de față și despre care se vorbește.

Autorepetiția diminutivului domnișorul are rolul de a marca acordul, de a aduce o completare, de a stabili coeziunea în cadrul interacțiunii și de a marca familiaritatea.

În continuarea povestirii, Sărtica utilizează în loc de diminutivul domnișorul, un alt diminutiv, și anume tinerelul:

(33c) În sfîrșit, tinerelul prinde la curaj…

Observăm, la sfârșit, că diminutivul domnișorul este respins de Săftica, și înlocuit, nu de cuvântul-bază, cum ne-am aștepta, ci de un alt diminutiv, tinerelul, care conține doar ideea de tinerețe, funția socială neactualizându-se. Datorită faptului că femeia a adoptat un alt diminutiv care exprimă aceleasi nuanțe, credem că este vorba de dorința de varietate, sporită și de contextul zicerii unei întâmplări.

(33)

DOMNICA: Nu știi, Vochițo? Mangosiții noștri de bărbați ne tem de cuconașul.

VOCHIȚA: Zău, cam au dreptate. Cuconașul îi tînăr și frumos. Mi se pare că d-ta i-ai cam luat seama.

(Constantin Negruzzi, Cîrlanii, p. 453)

În (33), diminutivul cuconașul este inițiat de o femeie (Domnica) și este preluat tot de o femeie (Vochița). Cele două diminutive apar în acte de vorbire asertive, și sunt folosite în numire, persoana la care se face referire fiind absentă la dialog.

Se realizează o opoziție între bărbații celor două femei, catalogați ca „mangosiți” (termen regional, familiar, care înseamnă „om nătărău, tont, care nu e bun de nimic”), și cuconașul, care este „tînăr și frumos”.

Termenul cuconașul are, pe lângă ideea intrinsecă de tinerețe — este sinonim cu domnișor din (33) — pe care o conține diminutivul, și o ușoară valoare de îndrăgire, de simpatie din partea femeilor, care îl consideră frumos și tânăr.

Diminutivul este reluat de Vochița pentru a indica acordul față de replica Domnicăi, și de a-i completa aprecierea; de asemenea, este folosit cu scopul de a menține familiaritatea și coeziunea în cadrul interacțiunii.

Nereluarea diminutivului

(35)

Istrate Crețulescul: Va să zică — bată-i Dumnezeu! — să pierz șî eu miișoara dă lei, ce-mi făgăduise Trăsnea dintr-acei bani, dă cînd iscălisem socoteala dă bună, după cum cerea el.

Măscăriciul: Aferum saca, boier cinstit, ba căcat, să fie fața dumneavoastră cinstită, boierilor! Pentru o mie dă lei țe-ai pus sufletul șî ai iscălit socoteala mincinoasă dă patru sute dă pungi, să plătească țara! Șî la mai mare să te învrednicească, boierule, domnul din iad!

(Iordache Golescu, Barbul Văcărescul, vînzătorul țării, p. 64)

(36)

Galantescul: Așadar, coconiță mea (…) de multă bucurie ce ațîțarăți acum în mine, îmi veni în gînd un mititel cîntecel care a ieșit acum nuou, cu niște versuri nu tocmai așa urîțele, pe care îndrăznesc a va spune că le-am compus însumi (…)

BRIGANOVICI: Ha! Frumușel cîntec, și versurile n-ar fi tocmai așa urîte, numai înțelesul le este cam întunecos.

(Costache Bălăcescu, O bună educație, p. 154-155)

Diverse apariții ale diminutivelor

În acte de vorbire ritualice

În ……..

(13)

SĂFTICA: Ei, bună dimineața, Tincă… Ce! Creangă1 se duce în târg?

TINCA: Se duce să-mi cumpere niște lucruri.

SĂFTICA: Cât de bine îmi pare. Așteaptă puțintel, dragă Cranguță2. Mă duceam să ieu niște marfă care am cumpărat ieri și care nu vroiam s-o dau în mâna slujnicei. Crenguță3 o să mi le aducă și eu rămîn cu tine.

CREANGĂ (deoparte): Asta-i bună! Trebuie să slujesc mahalaua întreagă. O să vedeți că curâd o să fiu silit să le cumpăr și cărbuni și verdețe.

SĂFTICA (dându-i un izvod): Iată însemnarea ce ai să faci.

Creangă: Da, cucoană Săftică.

(Mihail Kogălniceanu, Două femei împotriva unui bărbat, p. 424-425)

În (13), funcția predominantă a diminutivelor este de micșorare a distanțelor și de captatio benevolentiae. Numele personajului Creangă apare de trei ori: de două ori este diminutivizat sub formă de Cranguță2, Cranguță3 și o singură dată este folosit sub formă de cuvânt-bază Creagă1. Să observăm contextele în care apare utilizat numele propriu al personajului:

Creangă1 – în uz referențial, nediminutivizat, la cazul nominativ, folosit in absentia

Cranguță2 – în uz interlocutiv, diminutivizat, la cazul vocativ, folosit in praesentia

Cranguță3 – enalagă, diminutivizat, la cazul nominativ, dar fără valoare de vocativ, folosit în prezența celui numit

Săftica îi face o vizită vecinei sale, Tinca, dar când observă că sluga sa, Creangă, pleacă în târg, profită imediat de situație. Așadar, Săftica folosește pentru început numele personajului nediminutivizat Creagă1 în uz referențial:

(13a) Ei, bună dimineața, Tincă… Ce! Creangă1 se duce în târg?

adică într-un context în care personajul nu este încă prezent și deci emițătorul nu are nevoie de nicio strategie pentru a-și atinge scopul conversațional — Săftica dorește să-l convingă pe Creangă, care nu este sluga sa, ci a Tincăi, să se ducă în locul ei în târg. Numele Creangă1 este nediminutivizat atunci când este folosit în uz referențial, tot așa cum este introdus de dramaturg la începutul piesei, în lista personajelor și tot astfel este folosit de toate personajele pe tot parcursul piesei. În (13a), Creangă1 are rol de referent, și nu de interlocutor.

Abia când Săftica află că sluga Tincăi se duce în târg, Crenguță2 trece de la statutul de referent din (13a) la statutul de interlocutor din (13b):

(13b) Așteaptă puțintel, dragă Cranguță2.

Săftica i se adresează direct: însă de data aceasta Crenguță2 nu mai este folosit în uz referențial ca în (13a), ci în uz interlocutiv pentru că personajul capătă statut de interlocutor. În această replică, emițătorul folosește două diminutive: adverbul puțintel, cu funcție de captatio benevelentiae și cu valoare litotică și numele propriu diminutivizat al slugii Crenguță2. Cele două diminutive apar într-un act directiv de tip ordin-solicitare. Însă acest ordin este îndulcit atât de exprimarea litotică puțintel, cât și de diminutivul Crenguță2. Așadar, forța ilocuționară este atenuată prin mascarea ordinului. Pentru a se asigura că scopul va fi atins, Săftica apelează la adresarea directă „dragă Crenguță2” (postpunerea adjectivulului dragă și diminutivizarea numelui sunt două strategii ale politeții pozitive, reflectând efortul de apropiere, de familiaritate, de afectivitate sporită).

Diminutivul Cranguță3 apare în enalagă:

(13c) Crenguță3 o să mi le aducă și eu rămîn cu tine,

pentru a marca adresarea mascată, cu uz deicitc. Enalaga implifică inderectitudinea, exemplu (13c) fiind un act asertiv, care se apropie mai mult de actul directiv de tip ordin. Este un act verbal indirect, prin care Săftica, adoptând un comportament strategic, îl supune pe Creangă să facă ceva contre son coeur. Săftica folosește mijloace de expresie indirecte a forței ilocuțioanare, care sunt convenționalizate: exprimă ordinul printr-o aserțiune.

Reacția lui Creangă la solicitarea Săfticăi este dublu evidențiată: mai întâi nu este de acord să slujească pe toată lumea, însă acest lucru este rostit deoparte, numai cititorii / spectatorii au acces la aceste replici en aparté, care dau savoare și strârnesc comicul de situație: „Asta-i bună! Trebuie să slujesc mahalaua întreagă. O să vedeți că curînd o să fiu silit să le cumpăr și cărbuni și verdețe.” Însă la final, cedează ruguminții strategic formulată a femeii, rostind un

(13d) Da, cocoană Săftică.

obedient, à contrecoeur. În (13d) Creangă folosește și el diminutivizarea prenumelui Săftica în adresare directă, însă nu are valoare afectivă, ci este o convenție impusă de dramaturg încă de la începutul piesei — numele Săftica apare în lista personajelor și este folosit de toate personajele piesei așa cum este dat de autor. Diminutivul este folosit de slugă față de o persoană care are o poziție socială asimetrică față de el, cel puțin egală cu cea a stăpânei sale, Tinca. Se poate sesiza o aparentă micșorare a distanței sociale, care este tolerată, admisă de interlocutor.

Sărut mȃna, ȋn calitate de formulă de salut, este folosită în diverse contexte: de copii către persoane adulte, de credincioși către preot, dar și de bărbați atunci cȃnd salută o femeie. Formula poate fi folosită atȃt la ȋnceputul, cȃt și la finalul conversației, nefiind caracteristică unui anume moment. Formula, ȋnsoțită rareori de gestul (de unde are originea) pe care ȋl presupune, marchează respectul locutorului pentru interlocutor. Atestată și binecunoscută din opera lui Caragiale, Lanțul slăbiciunilor, forma diminutivală sărut mȃnușitele nu a dispărut definitiv din limba romȃnă actuală, fiind folosită ȋn momentul ȋn care un bărbat salută o femeie. „Bărbații folosesc și formula sărut mȃinile (sau mȃnușițele) dorind, poate, să exprime o politețe mai galantă” (Pietreanu 1984: 75).

(37)

CALFA: Cu plecăciune mă închin d-voastră.

Calfa: Cu plecăciune mă închin și vă sărut mînușițile. (Iese.)

(Costache Caragiali, Îngâmfata plăpămăreasă sau Cucoană sînt, p. 250-251)

Sfârșitul interacțiunii este asemănător cu începutul („Cu plecăciune mă închin d-voastră”), însă este exprimat și mai ceremonios

(37b) Cu plecăciune mă închin și vă sărut mînușițile,

prin adaugarea construcției „vă sărut mînușițele”, semn al respectului locutorului față de interlocutor. De asemenea, poate fi vorba și de o modă a timpului, care impunea un anumit tipar al salutului unui bărbat față de o femeie, dorind să exprime o politețe mai galantă. Diminutivul mînușițile apare într-un act expresiv, și anume salutul. În (37b) este actualizată atât politețea negativă (distanța este menținută prin limbajul formal), cât și politețea pozitivă (diminutivul mînușițele indică efortul de apropiere față de interlocutori).

Se observă faptul că formalitatea este păstrată de la începutul interacțiunii, panâ la sfârșitul ei, însă apare o mică intruziune a încercării de apropiere, prin folosirea diminutivului mînușițile. Participanții la comunicare folosesc le vouvoiement (apar deicticele personale de politețe d-le, d-voastră), particularitate a politeții negative, întreținând distanța socială, dar și o distanță a genului: bărbatul exprimă o politețe mai galantă față de femei, politețe impusă probabil de contextul cultural al epocii respective.

În sintagme fixe

(38)

STOIAN: Ei, leică, îți tai eu de unghișoară. Te desbăr eu de Arghir și Marghir. Numai jupînu să trăiască și să nu-și schimbe vorba că zău, mă cam tem să nu-i puneți olcica, că muierea multe știe.

ELENA: Aide, cară-te! Ieși din salon! Ieși, țopîrlane! Nu e mutra ta pentru salon.

(Costache Caragiali, Îngâmfata plăpămăreasă sau Cucoană sînt, p. 248)

Adoptarea stilului familiar-popular al personajelor piesei este explicat de dramaturg, prin plasarea acțiunii „la anul 1846, în mahalaua Vergului”, și prin descrierea succintă, însă reprezentativă a personajelor la începutul piesei de teatru. Stoian este „calfă de plăpămărie”, așadar ne așteptăm să nu aibă o cultură foarte bogată, și deci nici nu limbaj îngrijit. Așteptările ne sunt confirmate la fiecare replică a sa, Stoian folosind un limbaj autentic popular, puternic încărcat de expresii și de formulări populare, diminutivele fiind folosite ca mijloc expresiv. În (38), el folosește apelativul „leică”, tautologia „muierea multe știe” și două expresii, „îți tai eu de unghișoară” și „să nu-i puneți olcica”, una dintre ele fiind explicată într-o notă de subsol.

În replica

(38a) Ei, leică, îți tai eu de unghișoară. Te desbăr eu de Arghir și Marghir. Numai jupînu să trăiască și să nu-și schimbe vorba că zău, mă cam tem să nu-i puneți olcica, că muierea multe știe,

apare expresia populară „a (-i) tăia (cuiva) de unghișoară”, care înseamnă „a-l face inofensiv pe cineva”, adică „a-l pune la punct”. Prin această expresie sesizăm mentalitatea populară, care privea unghia (parte a corpului omenesc) ca pe un macanism primar de apărare sau de atac. Există mai multe expresii care demonstrează această proprietate primar-animalică a unghiei: „a lua în unghii” (a ataca violent), etc. Prin tăierea unghiilor, ești deposedat de a te apăra sau de a ataca. Există, de asemenea, un ritual vechi popular prin care moțul și unghiile copilului erau ascunse pentru a evita să cadă în mâinile cuiva care făcea vrăjitorii.

Expresia „a pune olcică” avea sensul originar de „a face farmece, a descânta, a face vrăji”, însă aici are sensul de „să nu-l influențați, să nu-l faceți să-și schimbe intenția”. Diminutivul este folosit în expresia populară „probabil din cauză că, în aceste scopuri, era folosită o mică oală”, după cum este consemnat într-o notă de subsol, de către Florin Tornea, cel care s-a ocupat de notele bio-bibliografice ale ediției.

Prin folosirea tautologiei „muierea multe știe”, se încalcă maxima cantității (încălcarea se face din motive de expresivitate). Tautologia transmite o informație global nouă și prijeluiește o deducție: voi, Elena și Ancuța (personajele vizate), știți multe, sunteți niște femei șirete. Emițătorul dorește să facă o judecată de valoarea despre personajele care sunt de față, însă adoptă o strategie off-record (indirectă) de enunțare a opiniei. Acestă figură de stil îi oferă emițătorului posibilitatea de a negocia sensul enunțului, deoarece el nu se exprimă direct, nu desemnează direct referenții.

Diminutivul unghișoară apare într-un act de tip expresiv, și anume o amenințare. Prezența diminutivului are rolul de a atenua agresivitatea verbală, având și o nuanță ironică, astfel forța ilocuționară este atenuată prin alegerea strategică a unei constucții intrisec îndulcită. Diminutivul olcica apare într-un act asertiv, emițătorul manifestâmdu-și o atitudine temătoare, rezervată față de interlocutorii săi.

Reacția Elenei la replica lui Stănică este agresivă:

(38b) Aide, cară-te! Ieși din salon! Ieși, țopîrlane! Nu e mutra ta pentru salon,

semnalând faptul că a deranjat-o vorbele lui. Pentru a-și exprima dezacordul și furia, folosește o serie de acte directive pe un ton amenințător: „cară-te! Ieși din salon! Ieși, țopîrlane!” Repetiția verbului la imperativ („ieși”) amplifică tensiunea și marchează starea de extremă enervare a Elenei. De asemenea, în (7b), întâlnim mărci ale limbajului popular „țopîrlane” (om grosolan, bădăran) și ale limbajului familiar „mutra”, imperativul „cară-te”.

Diminutivizarea interjecției

(39)

ORA: Săltați șî chiuiți! Că domn pămîntean ne-a venit.

MĂSCĂRICIUL: Aolică!

CIMPOIAȘUL: Lasă, lasă, să vedem.

(Iordache Golescu, Barbul Văcărescul, vînzătorul țării, p. 58)

La începutul piesei este prezentat contextul în care are loc desfășurarea acțiunii: „Auzind norodul buna vestire că s-a învrednicit țara dă a dobîndit domn pământean șî nădăjduind că vor scăpa dă chinuri șî necazuri șî dă caznele ce pătimea mai nainte dă la domnii greci, a început a să înveseli, bînd pîn cîrciumi șî chiuind.”

Personajul colectiv al piesei, notat în stânga replicilor Ora, este descris în lista personajelor „Oră mare dă bărbați”. Așadar, (h)ora, auzind venirea domnitorului pământean (autohton, care nu este străin), îi îndeamnă și pe ceilalți să se bucure:

(39a) Săltați șî chiuiți! Că domn pămîntean ne-a venit.

Este o replică care înfățișează atitudinea mulțimii, aceasta exprimându-și bucuria, entuziasmul. Enunțiatorul colectiv, (h)ora, rostește o urare, un îndemn, în care actul de vorbire care se realizează este cel de vestire, de anunț.

Reacția Măscăriciului la (39a) este o replică de tip backchannel (trebuie să caut definiția, însă în vacanță este închisă biblioteca), (= replică de reacție al un act de vorbire de bază, aici îndemnul/ invitația)

(39b) Aolică!

marcând opusul replicii (39a) la nivel de atitudine. Lamentarea emițătorului se realizează doar prin interjecția diminutivizată Aolică! Diminutivul apare într-un act expresiv și are o funcție comică contrastivă.

Evenimentul, venirea domnitorului, este privit în perspectivă: unii bucurându-se (39a), alții se vaitându-se (39b). Așadar, între (39a) și (39b) se creează o pereche de adiacență de tipul: bucurie ^ atitudine nepreferențială — vestirea / trâmbițarea veștii primește ca pereche de adiacență o lamentare comică.

Însă lamentarea (39b) este atenuantă de Cimpoiaș:

(39c) Lasă, lasă, să vedem.

Aolică este singura interjecție diminutivizată pe care am găsit-o în corpus, iar „dacă alt exemplu similar nu există, avem dreptul să afirmăm că interjecțiile nu pot deveni diminutive”. Iorgu Iordan crede că aolică este „o simplă valoare morfologică a lui aoleà, la fel cu păsărică, vițică, față de păsărea, vițea.” De asemenea, consideră că interjecțiie „sunt inapte de diminutivizare: cînd ne manifestăm durerea, bucuria etc. printr-o interjecție, sîntem stăpâniți cu atâta putere de aceste sentimente, încât a recurge la forma diminutivală a cuvîntului menit să le dea expresie mi se o imposibilitate.”