Utilizarea Unui Sistem de Colectare Selectiva Pentru Reciclare
CUPRINS
1 NOȚIUNI INTRODUCTIVE GENERALE PRIVIND MARKETINGUL
1.1 Conceptul de marketing
Societatea umană s-a dezvoltat și diversificat de-a lungul secolelor, nevoile înregistrând aceeași tendință. În aceste condiții comercianții au fost nevoiți să se adapteze acestor cerințe punând în practică noi și noi metode de a atrage consumatorul. Odată cu apariția conceptului de piață s-au distins două tipuri ale acesteia: piața cumpărătorilor și piața vânzătorilor. Caracteristic zilelor noastre este piața cumpărătorilor datorită afluxului mare de produse, ofertanții fiind nevoiți să efectueze activități de marketing pentru a determina și resuscita nevoile consumatorilor. Pentru a înțelege pe deplin ce înseamnă activitatea de marketing, deci și conceptul de marketing trebuie avută în vedere orientarea spre piață a întreprinderii și domeniile în care aceasta activează. Spre deosebire de focalizarea singulară a conceptului de marketing spre client, orientarea spre piață implică una dublă: atât asupra clienților cât și asupra concurenților. Orientarea spre piață se poate defini prin intermediul celor trei componente de bază ale acestea:
generarea informației. În cadrul acestei etape se stabilesc nevoile, preferințele consumatorilor și forțele care influențează dezvoltarea și evoluția acestor nevoi;
diseminarea informației reprezintă procesul schimbului de informații în interiorul întreprinderii pe plan orizontal, vertical, formal și informal, astfel valoarea informației este maximizată fiind utilizată de toate funcțiunile întreprinderii;
răspunsul: acțiunea întreprinsă prin prisma informației care a fost generată și diseminată.
Orientarea spre piață reprezintă deci culegerea sistematică a informațiilor despre clienții actuali și potențiali, analiza sistematică a informației în scopul dezvoltării unor cunoștințe despre piață și utilizarea acestora pentru a recunoaște, a fundamenta, a selecta, a implementa și modifica strategia. Orientarea spre client nu trebuie să se refere doar la nevoile, cerințele și exigențele clienților actuali ci și la cerințele clienților potențiali ale căror nevoi nu sunt însă articulate.
În țările industrializate din occident conform opiniei lui Kotler putem diferenția trei forme de bază în ceea ce privește orientarea pe piață a întreprinderii:
orientarea spre producție;
orientarea spre vânzări;
orientarea de marketing;
Orientarea spre producție a unei întreprinderi presupune fabricarea unor produse care implică costuri reduse pentru producții de masă. Consumatorii solicită produse cu prețuri scăzute apărând astfel o situație favorabilă în care producția pusă la dispoziție de întreprindere va fi vândută consumatorilor.
Întreprinderile orientate spre vânzări consideră că pentru a-și vinde produsele trebuie să adopte o politică agresivă în domeniul vânzărilor. Promovarea și vânzarea vor constitui preocupări majore a întreprinderii făcându-se în acest sens mari cheltuieli financiare având ca scop final realizarea întregii producții planificate. Această fază o urmează uneori pe cea a orientării spre producție când producția nu se realizează la nivelul planificat.
Întreprinderea cu orientare de marketing va porni derularea întregii activități economice de la stabilirea nevoilor de consum existente pe piețele țintă. Odată cunoscute, aceste nevoi, societatea comercială trebuie să-și îndrepte atenția către ceilalți factori importanți, care se regăsesc pe piață și care influențează în oarecare măsură nivelul cererii (concurența și prețul). Orientarea de marketing atrage după sine stabilirea unor măsuri de marketing pentru influențarea trebuințelor pieței pe care activează întreprinderea. Nu producția va fi cea care determină cererea ci trebuințele consumatorilor manifestate pe piață vor determina calitatea și cantitatea producției.
Conceptul de marketing în sensul evaluării proceselor de piață s-a dovedit a fi general valabil în primul rând pentru piețele de desfacere și aprovizionare a întreprinderii. Pentru orientarea obiectivelor și deciziilor întreprinderii dar și în descrierea procesului general de schimb respectiv procesele tipice de tranzacțiune între întreprindere și piețele sale, anume tranzacția cu bunuri economice, financiare și informații economice.
Marketingul ca o concepție de adaptare a întreprinderilor la mediul pieței cuprinde trei elemente determinante:
anumită viziune de marketing;
anumită atitudine față de mediul exterior;
un set de metode și tehnici specifice;
Viziunea de marketing determină o anumită aspirație și formularea unor finalități referindu-se la un anumit mod de acceptare a relațiilor dintre întreprinzător și piață. Întreprinderea trebuie să-și planifice producția cunoscând pe deplin faptul că menirea unei organizații pe piață este realizarea unui profit prin vânzarea producției planificate la un preț corespunzător. Veniturile pot fi maxime fără a implică un risc mare în cazul în care producătorul cunoaște trebuințele consumatorilor manifestate pe piață și încearcă să le satisfacă cât mai deplin.
În ceea ce privește atitudinea întreprinderii față de mediul exterior, aceasta trebuie să fie una de evaluare și analiză permanentă întrucât atât cererea, prețul dar și concurența pot influența pozitiv sau negativ nivelul profitului întreprinderii dar și imaginea acesteia pe piață. Acțiunile întreprinderii pe piață se vor îndrepta în sensul celor două aspecte majore ale conceptului de marketing și anume: primordialitatea cererii și obținerea de profit. Cel din urmă deziderat se poate obține respectând principiul fundamental de marketing adică orientarea activității întreprinderii funcție de cerere prin adaptarea continuă a ofertei la aceasta prin intermediul prețului. Date fiind cele trei elemente importante ale pieței, este lesne de înțeles că marketingul se concretizează pe piață prin și pentru elementele acesteia luând naștere astfel un sistem eficient și interdependent.
O latură esențială a marketingului o constituie acțiunile întreprinse de organizație. Prin intermediul acțiunilor întreprinderea cunoaște elementele pieței, le influențează, le modelează și se adaptează la ele. Întreprinderea trebuie să găsească mai multe modalități prin care să se afirme și să-și facă cunoscută poziția: manifestare prin produsele sale, publicitate, sponsorizări, mecenat, etc.
Tehnicile de marketing reprezintă o componentă care pune în evidență caracterul inter-disciplinar al mijloacelor specifice utilizate pentru studierea fenomenelor de piață printre finalitățile întreprinderii numărându-se satisfacerea cererii – care să atragă după sine creșterea profitului. Paleta tehnicilor de marketing este una foarte vastă cuprinzând mijloacele de cercetare și evaluare prin interviuri, chestionare, observări, experimente, studierea comportamentului consumatorului la diferite nivele, etc.
Conceptul de marketing se definește așadar în funcție de domeniul în care activează întreprinderea și politica adoptata față de piața țintă. Prin îmbinarea armonioasă a celor trei elemente prezentate anterior: viziunea, tehnicile și atitudinea întreprinderii vis-à-vis de marketing, conceptul depășește rolul de funcție a unei întreprinderi devenind “motorul” întreprinderii în abordarea favorabilă a mediului exterior în vederea obținerii de profit.
În lucrarea sa “Managementul marketingului” Philip Kotler sintetizează cele trei componente ale conceptului de marketing:
focalizarea pieței. Este necesară definirea precisă a segmentului de piață pentru care va fi conceput un program de marketing adecvat;
orientarea spre client, presupune o definire a nevoilor din punct de vedere al consumatorului și nu al întreprinderii. Satisfacerea clientului este cheia fidelizării lui;
integrarea eforturilor de marketing presupune coordonarea tuturor activităților și funcțiunii de marketing a întreprinderii.
În practică s-au conturat câteva imagini sugestive pentru prezentarea conceptului de marketing:
“Satisfacerea nevoilor în condiții de rentabilitate.”
“Identificați dorințele (consumatorilor) și îndepliniți-le.”
“Îndrăgiți clientul, nu produsul.”
“Faceți cum credeți că e mai bine.”
“Dumneavoastră sunteți șeful.”
“A face tot ce vă stă în putere pentru a oferi cumpărătorului maximum de valoare, calitate și satisfacție pentru fiecare dolar cheltuit.”
“Problemele dumneavoastră sunt și ale noastre.” (S.N.P. Petrom)
“Nu suntem satisfăcuți până nu sunteți dumneavoastră satisfăcut!”
“A zbura, a servi!” (British Airways)
“Găsim o nevoie și o satisfacem!”
1.1.1 Apariția și dezvoltarea marketingului
Întregul sistem social omenesc se bazează pe două momente importante, care se află într-o relație de interdependență și reciprocitate. Acestea sunt: consumul, care determină dezechilibrul de natură materială și spirituală respectiv producția, prin intermediul căreia se reface echilibrul. Dacă într-o existență primitivă omul era în același timp și producător și consumator, odată cu specializarea producătorilor după aptitudinile fiecăruia apare diviziunea muncii care la rândul său determină autonomia producătorilor și proprietatea privată, condiții esențiale pentru apariția și generarea schimbului. În fazele incipiente ale acesteia schimbul a fost realizat de negustori însă nevoile crescânde au dus la apariția unui aparat complex, cunoscut sub denumirea de comerț. Odată apărut acesta s-a diversificat și perfecționat devenind de-a lungul timpului o verigă tot mai importantă a întregului proces de reproducție. Ca orice fenomen apărut în cadrul societății, comerțul a parcurs numeroase etape de dezvoltare. Prima formă de comerț este comerțul clasic în care este acceptat ca fiind morală orice relație dintre vânzător și cumpărător, care se bucură de acceptarea conștientă a celui din urmă, relațiile post – cumpărare ne fiind cunoscute. Principiul care a stat la baza comerțului în această etapă a fost “cine nu deschide ochii, deschide punga”. Odată cu trecerea la marea producție industrială care implică costuri reduse și cantități mari de produse locul comerțului clasic este luat de un nou gen de relații care se întind și în afara cererii și a ofertei. Aceste relații au cuprins faze în aval și în amonte de actul de vânzare și ca urmare a apărut un nou concept activ: marketingul.
Termenul de marketing provine din verbul de origine anglo-saxonă “to market” care înseamnă a cumpăra și a vinde, a realiza tranzacții pe piață. “Prin marketing se înțelege totalitatea acțiunilor care într-o economie de piață au ca scop să constate, să determine și dacă este cazul să revigoreze trebuințele pentru toate categoriile de bunuri și servicii și să asigure adaptarea continuă a întregului aparat productiv și comercial la trebuințele astfel determinate.” Așa cum reiese din definiție, marketingul presupune primordialitatea cererii, studierea și cunoașterea ei în condițiile unei economii de piață și a unei concurențe acerbe, obiectivele principale ale unei societăți fiind acapararea și satisfacerea clienților. Acele întreprinderi care au îmbrățișat acest mod de gândire încă de la începutul secolului s-au dovedit a fi extrem de profitabile. Având un efect semnificativ atât asupra cererii cât și asupra rezultatelor economice ale întreprinderii, noțiunea de marketing s-a impus treptat în marile economii ale lumii și în fiecare sector al acesteia. Pentru prima dată firmele producătoare de bunuri de consum preambalate au fost cele care și-au implementat în activitatea lor conceptul de marketing fiind urmate de aproape de cele producătoare de bunuri de consum îndelungat, echipamente industriale. În ultima perioadă categoria liber profesioniștilor este cea care și-a îndreptat atenția spre instrumentele de marketing. Organizațiile non-profit manifestă și ele interes în acest domeniu prin organizarea unor campanii sociale de marketing pentru protecția mediului înconjurător, împotriva fumatului, alcoolului, drogurilor, etc., dezvoltându-se astfel marketingul social.
Prin acceptarea și implementarea concepturț este comerțul clasic în care este acceptat ca fiind morală orice relație dintre vânzător și cumpărător, care se bucură de acceptarea conștientă a celui din urmă, relațiile post – cumpărare ne fiind cunoscute. Principiul care a stat la baza comerțului în această etapă a fost “cine nu deschide ochii, deschide punga”. Odată cu trecerea la marea producție industrială care implică costuri reduse și cantități mari de produse locul comerțului clasic este luat de un nou gen de relații care se întind și în afara cererii și a ofertei. Aceste relații au cuprins faze în aval și în amonte de actul de vânzare și ca urmare a apărut un nou concept activ: marketingul.
Termenul de marketing provine din verbul de origine anglo-saxonă “to market” care înseamnă a cumpăra și a vinde, a realiza tranzacții pe piață. “Prin marketing se înțelege totalitatea acțiunilor care într-o economie de piață au ca scop să constate, să determine și dacă este cazul să revigoreze trebuințele pentru toate categoriile de bunuri și servicii și să asigure adaptarea continuă a întregului aparat productiv și comercial la trebuințele astfel determinate.” Așa cum reiese din definiție, marketingul presupune primordialitatea cererii, studierea și cunoașterea ei în condițiile unei economii de piață și a unei concurențe acerbe, obiectivele principale ale unei societăți fiind acapararea și satisfacerea clienților. Acele întreprinderi care au îmbrățișat acest mod de gândire încă de la începutul secolului s-au dovedit a fi extrem de profitabile. Având un efect semnificativ atât asupra cererii cât și asupra rezultatelor economice ale întreprinderii, noțiunea de marketing s-a impus treptat în marile economii ale lumii și în fiecare sector al acesteia. Pentru prima dată firmele producătoare de bunuri de consum preambalate au fost cele care și-au implementat în activitatea lor conceptul de marketing fiind urmate de aproape de cele producătoare de bunuri de consum îndelungat, echipamente industriale. În ultima perioadă categoria liber profesioniștilor este cea care și-a îndreptat atenția spre instrumentele de marketing. Organizațiile non-profit manifestă și ele interes în acest domeniu prin organizarea unor campanii sociale de marketing pentru protecția mediului înconjurător, împotriva fumatului, alcoolului, drogurilor, etc., dezvoltându-se astfel marketingul social.
Prin acceptarea și implementarea conceptului de marketing în toate ariile funcționale, orientarea spre marketing a întreprinderii a fost iminentă. Această orientare a fost definită în mai multe moduri:
implicarea marketingului în deciziile strategice;
acordarea unui rol conducător marketingului;
îndreptarea atenției spre marketing mai mult decât spre problemele de producție și de costuri;
integrarea activității de marketing în cadrul funcțiunii de marketing;
Este lesne de înțeles că adoptarea de către întreprindere a conceptului de marketing în întreaga sa activitate determină o serie de modificări importante în procesul de creare și distribuire a valorii, în procesul decizional dar și în structura întreprinderii.
Într-o viziune tradițională procesul de creare și distribuire a valorii parcurge următoarele etape: proiectarea unor noi produse pe baza unor concepte ale căror acceptabilitate pe piață nu a fost verificată, aprovizionarea asigură resursele necesare funcțiunii de producție în urma căreia rezultă produsul. Funcțiunea financiară stabilește prețul produsului iar marketingul se ocupă de dezvoltarea pieței și de distribuirea produsului, ultima etapă cea de asigurare a serviciilor post vânzare fiind caracteristică serviciului clienți sub a cărui incidență cade. Se pot observa câteva deficiențe și anume: funcțiunea de cercetare-dezvoltare are tendința de a da atenție doar ideilor proprii care de multe ori nu corespund cu nevoile manifestate pe piață, iar funcțiunea de producție poate fi tentată să adopte sisteme de realizare a produsului care reduc costurile în detrimentul calității. La finele procesului se află clientul căruia îi este acordată o importanță insuficientă în ceea ce privește gradul său de satisfacție.
Fluxul tradițional pe măsură ce întreprinderea încorporează în propria activitate conceptul de marketing, este modificat, nevoile clienților căpătând o importanță primordială. Definirea valorii solicitate de consumator constituie prima fază a întregului proces, fază în care intervenția marketingului este decisivă. În cazul produselor noi, la selectarea și dezvoltarea ideilor care în acest caz corespund cerințelor pieței, participă mai multe funcțiuni ale întreprinderii prin constituirea de echipe multifuncționale care au ca scop îndeplinirea unei anumite sarcini. Marketingul intervine de această dată și în finalul procesului, comunicând și transferând pieței valoarea prin intermediul structurilor: de vânzare, promovare și publicitate.
Prin implementarea conceptului de marketing se înregistrează modificări și în procesul decizional, consecințele fiind resimțite prin intermediul criteriilor pe baza cărora se iau deciziile. O pondere ridicată o au factorii de mediu, punctul de vedere al consumatorului precum și o integrare într-un plan de marketing a tuturor activităților care au un impact asupra pieței. În deciziile întreprinderii privind produsul, inovația ocupă un rol important accentul fiind pus pe oportunitățile de piață. Segmentarea pieței se face prin adaptarea ofertei la exigențele cererii iar condiționarea este concepută pentru a proteja produsul. Prețul produsului este determinat în funcție de costuri, cerere și concurență iar circuitul de distribuție urmărește comportamentul de cumpărare al consumatorului, nivelul stocurilor fiind determinat de imperativele cererii. Publicitatea va fi mai informativă iar forța de vânzare ajută consumatorul în cumpărare.
Adoptarea conceptului de marketing induce o serie de modificări la natura structurală de la nivelul întreprinderii și anume: se stabilesc rolul și atribuțiile compartimentului de marketing, se determină locul acestuia în structura organizatorică a întreprinderii, organizarea internă a compartimentului de marketing și determinarea sistemului de relații cu alte companii. Conceptul de marketing este considerat ca o cultură organizațională distinctă care plasează clientul în centrul preocupărilor întreprinderii. Astfel numărul domeniilor în care marketingul se poate aplica cu succes este practic nelimitat. Dezvoltarea marketingului de-a lungul timpului a fost posibilă datorită parcurgerii unor etape într-o ordine logică, perfecționându-se în același timp. Analizând preocupările și realizările în domeniul marketingului înregistrate în prima jumătate a secolului au fost identificate următoarele etape în evoluția sa.
Deceniul I- descoperirea marketingului;
Deceniul II- conceptualizarea marketingului;
Deceniul III- adoptarea în practica întreprinderilor;
Deceniul IV- dezvoltarea marketingului;
Deceniul V- reevaluarea marketingului în noua configurație a economiei postbelice;
Deceniul VI- reconceptualizarea marketingului;
Philip Kotler în lucrarea sa” Managementul marketingului” consideră principalele etape ale marketingului ca fiind:
orientarea spre producție;
orientarea spre produs;
orientarea spre vânzare;
orientarea spre marketing;
orientarea spre marketingul societal.
Fiecare din aceste cinci orientări corespunde unei etape bine definite în evoluția conceptului de marketing fiind denumite după elementul care a stat la baza orientării și care a beneficiat de atenția expresă a participanților pe piață.
Orientarea spre producție are la bază ipoteza conform căreia consumatorul alege produsul care are un preț redus. Se urmărește în permanență creșterea eficienței producției și a distribuției, această orientare fiind strâns legată de noțiunea de producție și distribuție în masă. Orientarea spre producție este potrivită în cazul a două situații: cererea depășește oferta și prețul ridicat al produsului se datorează costurilor mari de producție. O soluție la aceste probleme este găsirea și implementarea unei strategii care să aibă drept urmare creșterea producției și a productivității.
Orientarea spre produs. În acest caz consumatorul va fi interesat în produsele cu cel mai înalt nivel de calitate și performanță. Drept răspuns acestei nevoi întreprinderea își va îndrepta eforturile pentru perfecționarea continuă a produsului. Nu trebuie neglijat faptul că îmbunătățirea produsului este necesară a fi făcută din perspectiva clientului respectiv a problemelor cu care acesta se confruntă, în caz contrar poate apărea miopia de marketing.
“Miopia de marketing” este un fenomen care a fost semnalat în urmă cu mai bine de patru decenii, de către americanul Th. Levitt, semnificând o dereglare sau o “tulburare” de percepere a realității de marketing de către unii întreprinzători, imposibilitatea lor de a sesiza obiectivele majore reale, de a "vedea” în perspectivă efectul derulării afacerilor proprii. Conceptul de produs promovat în mod exagerat în detrimentul consumatorului generează acest fenomen. Numeroase firme de renume au înregistrat pierderi semnificative datorită acestei exagerări. General Motors, în 1992 a suferit cea mai mare pierdere înregistrată vreodată: 23,5 miliarde de dolari fiind nevoit să accepte faptul că, consumatorii preferă automobilele de fabricație germană și japoneză. IBM, unul din giganții în materie de vânzări a suferit prima pierdere de proporție tot în 1992 (4,96 mld. $) pentru că au continuat să comercializeze aceleași produse, într-un moment în care piața evolua către alte cerințe. Din aceste exemple putem vedea cât de important este clientul pentru o întreprindere și ce influențe nefaste poate avea neglijarea acestuia chiar și pentru o scurtă perioadă de timp.
Orientarea spre vânzare se bazează pe ipoteza conform căreia consumatorii nu vor cumpăra în măsură suficientă produsele întreprinderii decât dacă acesta depune un efort substanțial în vânzarea și promovarea produselor, motiv pentru care această orientare este cunoscută și sub denumirea de “abordare agresiva”. Producătorii care adoptă această orientare doresc să convingă clientul să cumpere pe loc așadar se înregistrează o vânzare dar, satisfacția resimțită de client după cumpărare este complet neglijată. Orientarea spre vânzare implică deseori inducerea în eroare a întreprinzătorului în ceea ce privește maximizarea vânzărilor. Ei adoptă concepția greșită conform căreia cu cât oamenii cheltuiesc, cumpără și consumă mai mult cu atât ei sunt mai fericiți. În realitate însă marketingul are la bază maximizarea satisfacției consumatorului și nu pe cea a consumului de produse. Nu contează cantitatea bunurilor vândute ci satisfacția resimțită de consumator în momentul și după consumul produsului sau serviciului.
ORIENTAREA SPRE VÂNZARE
ORIENTAREA SPRE MARKETING
Fig. 1. Orientarea spre vânzări – Orientarea spre marketing, asemănări și diferențe.
Orientarea spre marketing are la bază idea conform căreia atingerea obiectivelor organizaționale constă în determinarea nevoilor pieței țintă și satisfacerea nevoilor clienților într-o manieră mai eficientă decât firmele concurente. Fundamentul acestei orientări se regăsește în patru principii fundamentale ale economiei de piață care pot fi prezentate pe scurt astfel:
ceea ce indivizii caută, sunt experiențe gratificante care constituie motorul dezvoltării individuale și determină bunăstarea însuși;
ceea ce pentru indivizi este gratificant determină alegerile individuale care variază funcție de gusturi, valori, cultură, etc., trebuie să se respecte diversitatea gusturilor și a preferințelor;
prin intermediul schimbului voluntar și concurențial, indivizii și organizațiile reușesc să-și realizeze propriile obiective. Schimbul voluntar va avea loc numai dacă termenii schimbului vor fi reciproc satisfăcători iar în cazul schimbului concurențial vor fi impuse anumite măsuri pentru limitarea riscurilor de abuz din partea producătorilor;
mecanismul economiei de piață se bazează pe principiul libertății individuale și numai în particular, pe principiul suveranității cumpărătorului.
Orientarea spre marketingul societal. “Conform conceptului de marketing societal, sarcina organizației este de a determina nevoile, cerințele și interesele piețelor țintă și să ofere beneficiile așteptate mai eficace decât concurenții, într-un mod în care să se mențină sau să crească bunăstarea consumatorilor și a societății.” Această orientare s-a cristalizat ca urmare a conștientizării unor probleme cu care se confruntă societatea: criza de resurse naturale, deteriorarea mediului, creșterea explozivă a populației, nivelul insuficient al serviciilor sociale, etc.
1.1.2 Trăsăturile și funcțiile marketingului
Implementarea conceptului de marketing în managementul unor întreprinderi și desfășurarea concretă a activității acesteia a scos în evidență trăsăturile esențiale ale marketingului. Multe din aceste trăsături sunt specifice unei științe făcând din marketing un ansamblu de acțiuni care se finalizează pe piață prin intermediul întreprinderii.
Trăsăturile marketingului se concretizează printr-o sensibilitate la diferitele schimbări ale mediului, explicarea și înțelegerea schimbărilor, formularea și adoptarea unui sistem de răspunsuri cu caracter economic, utilizarea unor mijloace pentru o mai bună poziționare pe piață și nu în ultimul rând obținerea eficienței maxime prin folosirea resurselor.
Marketingul trebuie să sesizeze cele mai mici modificări pe piață atât în privința cererii, a comportamentului consumatorului cât și a concurenților. Perceperea se realizează prin intermediul unor observări și cercetări care oferă informații ce impun un răspuns adică luarea unei atitudini. Fără sensibilitate marketingul este inutil întrucât modificările de pe piață nu sunt percepute corect sau chiar deloc iar întreprinderea nu se poate adapta, activitatea devenind una ineficientă.
Odată percepute, modificările trebuie analizate din prisma tuturor participanților de pe piață prin stabilirea legăturilor cauzale sau a factorilor care l-au determinat. Cunoașterea acestor factori determinanți este impusă de necesitatea întreprinderii de a previziona corect evoluțiile viitoare ale fenomenelor în cauză, în special a cererii. Cu alte cuvinte primordialitatea cererii constituie esența marketingului.
Analiza schimbărilor percepute oferă câteva răspunsuri care vor determina întreprinderea să ia o anumita atitudine. Aceasta trebuie în permanență să se adapteze condițiilor mediului pentru a asigura reușita acțiunilor de marketing și atingerea obiectivelor propuse. Adaptarea se realizează prin luarea unor măsuri precum: stabilirea bugetelor pentru fiecare acțiune specifică, pentru calitate, pentru promovare, pentru înnoirea produselor, etc. Lupta pentru o poziție mai bună pe piață este una continuă între întreprinderi care dacă doresc să aibă succes trebuie să elaboreze cu migală și pricepere planuri complexe în care inovația care atrage mereu consumatorii trebuie să aibă un loc primordial.
Acțiunile cu caracter unitar și de eficiență constituie o altă trăsătură a marketingului care este integrată vieții întreprinderii, un fundament a întregii acțiuni manageriale, care va viza în final, să realizeze pe piață un set de potriviri:
aducerea produselor potrivite;
în sortimentele și calitatea potrivită;
la prețurile potrivite
în timpul și locul potrivit;
în cantitatea potrivită.
Reușita întreprinderii, pe baza cunoașterii acestor “potriviri” este condiționată în final de calitatea întregii activități de marketing.
În ceea ce privește funcțiile marketingului, acestea au fost identificate de-a lungul timpului din cel puțin două puncte de vedere și anume: elementul central vizat și rolul marketingului prin prisma funcțiunii sale. Funcțiile marketingului pe baza elementului central vizat sunt:
funcții vizând transferul titlului de proprietate (vânzare-cumpărare);
funcții vizând distribuția fizică (transport, depozitare, stocare);
funcții care facilitează realizarea celor menționate anterior: standardizare, finanțare, studiul pieței, etc.
În lucrarea “Marketing” elaborată de catedra de specialitate de la A.S.E. București se regăsește cea de-a doua grupare a funcțiilor prin abordarea rolului activității de marketing în cadrul unei întreprinderi și anume:
investigarea pieței și a nevoilor de consum;
adaptarea organizației la dinamica mediului;
satisfacerea în condiții superioare a nevoilor de consum;
maximizarea profitului și creșterea ofertei economice;
Prima funcție a marketingului investigarea pieței și a nevoilor de consum decurge dintr-o realitate economică general acceptată și anume: orice activitate economică este orientată spre satisfacerea cererii. În acest sens se urmărește crearea unui flux continuu de informații între mediu și organizație care conduce în final la luarea unei atitudini de către întreprindere și adoptarea unor măsuri concrete precum prospectarea pieței (celor prezente dar și celor potențiale). Caracteristicile acestei funcții sunt: caracterul permanent și primordialitatea acesteia față de celelalte, menținerea caracteristicilor este foarte importantă dată fiind necesitatea cunoașterii și anticipării schimbărilor care pot interveni în nevoile, dorințele consumatorului, mediului concurențial, sistemul de distribuție, piața furnizorilor, mediul economic, politic și tehnologic.
Adaptarea organizației la dinamica mediului este necesară dată fiind dependența întreprinderii de feed-back-ul obținut de la mediul său. Acest lucru se poate realiza în direcția ofertei sau chiar orientării evoluției pieței în direcția dorită. Liniile de acțiune ale întreprinderii au la bază spiritul novator prin realizarea unei înnoiri frecvente a ofertei; perfecționarea continuă a distribuției și a comercializării precum și lărgirea gamei de acțiuni publicitare și promoționale.
Satisfacerea în condiții superioare a nevoilor de consum este funcția care scoate în evidență veridicitatea și măsura în care informațiile obținute au fost valorificate. În cazul în care informațiile sunt corecte și reflectă îndeaproape nevoile și dorințele consumatorilor, produsele întreprinderii vor fi vândute în măsura așteptată, profitul și eficiența activității fiind maxime.
Maximizarea profitului și creșterea eficienței economice este funcția care reflectă dorința și obiectivul suprem al tuturor agenților economici, funcție care se află într-o puternică relație de determinare cu satisfacerea clientului. Rațiunea pentru care întreprinderea se înființează este satisfacerea clientului, acest deziderat având de asemenea ca și efect imediat profitabilitatea întreprinderii în cauză. Satisfacerea clienților adică fidelizarea acestora, este un proces complex compus din mai multe etape care vizează optimizarea desfășurării tuturor proceselor economice care compun fluxul producție-consum.
1.2 Marketingul și societatea
Operatorii de marketing cu simțul responsabilității identifică nevoile consumatorilor manifestate pe piață prin intermediul cererii oferind ca răspuns produse corespunzătoare cu prețuri care să creeze valoare pentru cel ce achiziționează produsul dar și profit pentru producători. În acest sens concepția de marketing reprezintă filosofia servirii și a avantajului reciproc, filosofie care conduce economia ca o mână invizibilă spre satisfacerea nevoilor tot mai complexe a consumatorilor. Procesul de satisfacere a nevoilor consumatorilor trebuie însă să se desfășoare ținând cont de responsabilitatea socială și conduita morală specifică. Aceste din urmă două probleme au început să fie tot mai discutate dată fiind explozia sortimentală a produselor precum și tendințele accentuate ale consumatorilor de a se informa în legătură cu proveniența și calitatea produselor dar și atitudinea producătorului vis-à-vis de consumator. Firmele trebuie să-și asume responsabilități sociale și un comportament etic sănătos în activitatea de marketing deoarece comportamentul firmelor, în înțelesul cel mai larg al cuvântului, începe să influențeze imaginea pe care oamenii și-o fac despre produsele și serviciile lor. Întreprinderile dau dovadă de responsabilitate și comportament etic social prin luarea unor măsuri care sunt în beneficiul consumatorilor în primul rând, concretizându-se în acțiuni de retragere a unor produse dovedite a fi dăunătoare sănătății sau integrității persoanei, luarea unor măsuri de protejare a consumatorilor printr-o informare corectă, completă și clară.
Din păcate însă, nu toate întreprinderile se ghidează după astfel de concepte. Unele apelează chiar la practici de marketing îndoielnice sau acțiuni de marketing care la prima vedere sunt inofensive afectând astfel o mare parte a societății favorizând apariția de critici mai mult sau mai puțin justificate.
1.2.1 Critici sociale la adresa marketingului
Așa cum am amintit anterior tot mai multe critici sunt formulate de către societate la adresa activității de marketing mai mult sau mai puțin justificate dar de cele mai multe ori nejustificate. Categoriile influențate de așa zisele “înșelătorii” sunt:
consumatorii individuali;
societatea în ansamblul ei;
alte firme;
Consumatorii individuali, prima și cea mai vulnerabilă categorie, după cum demonstrează studiile au o atitudine ușor nefavorabilă la adresa marketingului. Acestea se referă în mod deosebit la modul în care interesele acestora sunt deservite. Sunt foarte îngrijorați de produsele periculoase, cele cu prețuri mari și de calitate inferioara, de publicitatea înșelătoare, ambalare sau etichetare greșită, asigurări sau garanții inadecvate, etc. Asociațiile de protecție a consumatorilor, agenții guvernamentale precum și alte firme au acuzat faptul că marketingul dăunează consumatorilor prin practicarea unor prețuri ridicate, practicile înșelătoare, vânzarea sub presiune a unor produse, comercializarea de produse nesigure și de calitate inferioară, uzura morală planificată precum și serviciile prestate într-un mod necorespunzător pentru categoriile de consumatori dezavantajați. Mulți critici susțin că practicile de marketing sporesc costul bunurilor determinând creșterea prețurilor acestora prin “conlucrarea” a trei factori importanți: costuri de distribuție, costuri de publicitate și promovare și adaosurile comerciale toate excesive.
Categoria de agenți economici, cea mai des acuzată de nivelul ridicat al costurilor de distribuție, este cea a intermediarilor care în opinia unora sunt prea mulți, prestează servicii de același tip inutile de altfel, sunt coordonați în mod ineficient practicând o conducere și o planificare necorespunzătoare a activității. Răspunsul detailiștilor la acuzațiile care li se aduc oferă o justificare. Intermediarii afirmă că ei prestează o muncă pe care ar trebui să o presteze producătorul sau consumatorul așadar aceștia sunt degrevați de anumite sarcini datorită activităților agenților economici detailiști. Pe de altă parte adaosul comercial tot mai mare indică prestarea unor servicii de calitate superioară în urma cerințelor consumatorilor: magazine cu program prelungit, posibilitatea de returnare a produselor precum și sortimente tot mai largi de produse, etc. Concurența din ce în ce mai acerbă în acest domeniu precum și costurile crescânde de funcționare a magazinelor impun detailiștilor practicarea unor prețuri mari datorită marjelor de profit destul de mici care le rămân după achitarea tuturor obligațiilor.
Marketingul modern este acuzat și de creșterea prețurilor ca urmare a unei intense activități de publicitate și promovare, aceste costuri pentru unele produse poate ajunge și pană la 40% din prețul său. Acest lucru este cert, însă, tot certe sunt și acele câteva argumente aduse de întreprinderi acestei acuzații. Este cert așadar că, consumatorii doresc ceva mai mult decât niște produse înzestrate cu caracteristici funcționale aceștia vor ca la cumpărarea produsului să resimtă senzația de prosperitate, frumusețe personală sau senzații speciale. Singurul obstacol în calea resimțirii acestora este însăși prețul produselor care poate fi destul de mare în cazul produselor de marcă, de lux, etc. Cert este și faptul că un nume de marcă implică o anumită calitate deseori consumatorii fiind dispuși să plătească mai mult pentru achiziționarea acestor produse. Datorită faptului că, campaniile promoționale naționale și internaționale implică de regulă milioane de oameni, singura șansă a întreprinderii de a-și face cunoscut produsul este conceperea unei publicități masive care implică costuri semnificative. Aceste costuri trebuie să se ridice la nivelul celor avute de concurență dacă aceștia doresc să se mențină pe piață. Mai este de asemenea cert și faptul că în producția de serie foarte răspândită în economia zilelor noastre, bunurile produse înainte ca cererea să se fi manifestat deci ea trebuie stimulată prin mijloace de promovare dar cu utilizarea înțeleaptă a resurselor financiare a întreprinderii.
Adaosurile comerciale excesive practicate de întreprinderi sunt cele mai evidente în industria medicamentelor unde prețul unui produs poate crește pană ajunge la consumator, de mai multe ori. Ceea ce nu înțeleg consumatorii este că prețul unui medicament încorporează adaosul comercial al firmei în cauză care trebuie să acopere costul achiziției, promovării și distribuirii produselor dar și costurile ridicate de cercetare pentru descoperirea de noi medica-mente.
Există desigur și societăți care comit multe abuzuri la adresa consumatorilor nefiind interesați de satisfacția consumatorilor ci doar de obținerea unui profit cât mai mare. Când consumatorul întâlnește asemenea operatori de marketing dubioși ar trebui să se adreseze organelor competente pentru a-i elimina de pe piață. Este de reținut însă faptul că agenții economici în majoritatea lor încearcă să-i trateze cu onestitate pe consumatori știind că numai prin satisfacție se poate fideliza clientul.
Practicile înșelătoare sunt cele utilizate de operatorii de marketing prin care determină consumatorii să creadă că vor obține o valoare mai mare decât cea real oferită. Se împart în trei categorii:
prețuri înșelătoare;
promovare înșelătoare;
ambalare înșelătoare.
Prețurile înșelătoare se referă la practici de genul falsei promovări a prețurilor ”de fabrică” sau “cu ridicata” ori a reducerii semnificative a unor prețuri de catalog fictive. Prin promovare înșelătoare înțelegem: exagerarea caracteristicilor sau performanțelor unui produs, ademenirea clientului pentru a vizita magazinul și pentru a cumpăra o marfă inexistentă sau epuizată din stoc, organizarea unor concursuri cu participanți și premii fictive. Exagerarea calității conținutului printr-o grafică ingenioasă, utilizarea unor etichete înșelătoare precum și prezentarea dimensiunilor în termeni ne conformi cu realitatea, formează ansamblul practicilor înșelătoare referitor la ambalaj.
Marketerii susțin totuși că întreprinderile de renume cu o istorie bine conturată în rândul consumatorilor evită asemenea practici fiind conștienți de efectul deosebit de dăunător a acestor practici pe termen lung.
Vânzarea sub presiune. Deseori se afirmă că enciclopediile, asigurările, proprietățile și bijuteriile se vând, nu se cumpără. În acest sens agenții de vânzări sunt acuzați de exercitarea unor presiuni asupra consumatorului prin întreținerea cu aceștia a unor discuții agreabile după o anumită tehnică prestabilită. Finalitatea dorită este cea de vânzare a produsului în cauză, date fiind comisioanele și concursurile prin care li se promit premii importante agenților de vânzări care vând cel mai mult.
Produsele de calitate inferioară sau nesigure. Deseori consumatorii acuză firmele producătoare de bunuri că produsele nu sunt bine făcute, ne având calitatea promisă. De asemenea pentru a-și vinde produsele unele întreprinderi încearcă să convingă clienții, să cumpere produsul lor prin lansarea unor afirmații care nu sunt întru totul conforme cu realitatea. Un alt neajuns sesizat de organizațiile de protecție a consumatorilor din mai multe țări se referă la siguranța produsului. Au fost evidențiate riscurile consumului sau utilizării produselor din diverse game cum ar fi: pericolul electrocutării în cazul articolelor electrocasnice, riscul rănirii prin utilizarea mașinilor și designu-lui necorespunzător al automobilelor. Întreprinderile în dorința lor de a oferi produse de calitate consumatorilor dau uneori dovadă și de un ușor exces (ex.: detergentul Persil Power al firmei Lever Brothers s-a dovedit a fi un bun agent de curățare al rufelor însă marea concentrație de substanță care făcea posibil acest lucru distrugea rufele în același timp) lucru “pedepsit” aspru de consumatori. Așadar în ceea ce privește calitatea și siguranța produselor întreprinderile trebuie să aibă în vedere în primul rând faptul că politica dusă în acest domeniu poate influența negativ sau pozitiv renumele ei pe piață.
Uzura morală planificată este o metodă aplicată de producători care determină învechirea produselor înainte de a se impune de fapt înlocuirea lor. Acest program își face simțită prezența în special în rândul articolelor de îmbrăcăminte și aparatelor electronice (ceasuri, aparate de fotografiat, computere, etc.). Producătorii sunt acuzați de ascunderea unor caracteristici funcționale atractive și introducerea lor ulterioară pentru a determina consumatorul să cumpere, reparațiile aparatelor apărute anterior sunt refuzate, piesele de schimb fiind dificil de achiziționat, etc. Pentru o uzură fizică sau morală mai rapidă a produselor, întreprinderile au fost acuzate de încorporarea în acestea a pieselor contrafăcute, mai ieftine dar de proastă calitate (ex.: mătasea artificială ca înlocuitor al mătăsii naturale din perdele, etc.). În replică producătorii afirmă că uzura morală este absolut necesară fiind agreată de consumatori pentru că produsele vechi devin obositoare iar altele noi le vor lua locul dar nu în mod obligatoriu deoarece în final consumatorul este cel care decide dacă va cumpăra sau nu produsul. Astfel așa numita uzura morală planificată este determinată de forțele competitive și tehnologice ale societății libere, forțe care contribuie în același timp la permanenta îmbunătățire a bunurilor și serviciilor.
Slaba servire a clienților dezavantajați. Această ultimă critică evidențiază lipsa de interes a întreprinderilor vis-à-vis de locuitorii săraci ai orașelor. Aceștia nu constituie segmente de piață viabile drept pentru care ei sunt nevoiți să cumpere produse de la magazine care comercializează produse de calitate inferioară la prețuri mai mari. Pentru a veni în sprijinul acestei categorii defavorizate marii detailiști să-și deschidă magazine în zonele defavorizate iar organismele de protecție a consumatorului ar trebui să adopte măsuri împotriva ofertanților care fac reclamă unor valori fictive, comercializează mărfurilor vechi drept noi sau practică prețuri sensibil mai mari pentru vânzare pe credit de exemplu, etc.
Cea de-a doua categorie puternic influențată de activitatea de marketing a unei întreprinderi este societatea în ansamblul său. sistemul de marketing încetățenit în Europa a fost deseori ținta unor acuzații în special în ceea ce privește publicitatea datorită eficienței sale și posibilității de influențare în sens pozitiv sau negativ al comportamentului consumatorilor. Publicitatea a fost învinovățită de crearea unor nevoi false, educarea sentimentului de lăcomie și de inocularea unui materialism exagerat în cadrul societății.
“Banii, banii, banii !!!” este formula magică a zilelor noastre întrucât se pare că sistemul de marketing acordă o atenție deosebită posesiunilor materiale. Primul și cel mai important criteriu în judecarea unei persoane este “ce are” și “nu ceea ce este”. Este considerat un om realizat acela care are o slujbă bine plătită, o vilă într-un cartier rezidențial, o mașină scumpă și o casă complet utilată după ultimele apariții electronice și tehnologice. În opinia criticilor acest interes pentru bunurile materiale este o falsă nevoie creată în mare parte de marketing beneficiarul de prim ordin al acestei tendințe fiind industria care înregistrează mari progrese și profituri și nicidecum consumatorii. Și totuși vina nu aparține exclusiv agenților economici pentru că ei nu pot controla cererea în așa mare măsură. Consumatorii contribuie și ei prin nefolosirea mijloacelor de apărare împotriva marketingului pe care le au la dispoziție și anume: consultarea mai multor opinii înainte de achiziția unui produs nou, studierea atentă a materialelor informative precum și repetarea procesului de cumpărare numai dacă produsul a atras după sine satisfacția dorită. În final trebuie să recunoaștem că foarte mult ne influențează în luarea deciziilor, familia, cercul de prieteni, religia, ori originea etnică, educația, etc. care nu sunt legate de nici un fel de operatorul de marketing.
Majoritatea covârșitoare a întreprinderilor oferă consumatorilor bunuri private fără a ține cont de echilibrul care ar trebui să existe între acestea și bunurile sociale precum și de însemnatele cheltuieli sociale pe care aceste produse le creează. Să luăm exemplul unui automobil, numărul crescând al acestora determină congestionarea excesivă a traficului, poluarea aerului, accidente soldate cu morți și răniți și nu în ultimul rând costuri sociale semnificative. O modalitate prin care echilibrul dintre produsele private și cele publice poate fi refăcut, este adoptarea unor măsuri prin care producătorii să suporte cheltuielile sociale ocazionate de produsele proprii lansate pe piață. Ca o consecință logică numărul întreprinderilor s-ar reduce datorită imposibilității practicării unor prețuri avantajoase în condițiile unor costuri ridicate și s-ar reduce cheltuielile care în momentul de față sunt suportate de societate.
Reclame care întrerup emisiuni TV interesante, pagini întregi de ziar acoperite cu reclamă, panouri și afișe care strică frumusețea peisajelor, toate acestea poluează permanent mințile oamenilor cu mesaje care stimulează dorințele de avere, de putere și de condiție socială luând ființă astfel poluarea culturală. Operatorii de marketing susțin că intenția lor nu este de a agasa populația cu mesaje publicitare însă date fiind mijloacele de comunicare în masă și caracterul accesibil al acestora consumatorilor, deseori mesajul fiind ascultat vrând ne vrând și de alte categorii de consumatori decât publicul vizat. În cazul presei însă, oamenii fac o selecție inconștientă și poate involuntară a mesajelor publicitare în momentul în care cumpără un cotidian sau o revistă cu specific într-un anumit domeniu (Revista Capital, academia Cațavencu, Ziarul Financiar, Avantaje, etc.).
Adesea libertatea de informare obiectivă a mass-media este limitată de controlul exagerat al unor firme care dețin o prea mare putere politică de exemplu “tutunul”, “alcoolul”, “petrolul”. Stoparea acestei tendințe se poate realiza prin implicarea organizațiilor de protecție a consumatorilor în lucrări de elaborare și adoptare la cel mai înalt nivel a unei legislații care să permită înlăturarea opoziției publice din fruntea mijloacelor de comunicare mass-media. În urma unor demonstrații de acest gen, în S.U.A, firmele producătoare de automobile sunt obligate să fabrice automobile mai sigure iar producătorii de țigări să imprime pe ambalajele acestora avertismente medicale. Situația poate deveni favorabilă consumatorilor dacă luăm în calcul faptul că mijloacele de comunicare în masă obțin venituri din publicitatea făcută de diferite firme ele putând rezista astfel mai ușor influenței uneia sau alteia dintre acestea.
Impactul marketingului asupra altor firme, cea de-a treia categorie afectată, se concretizează în trei probleme. Prima ar fi preluarea firmelor concurente de societăți cu o mare putere financiară, prin care concurența se reduce simțitor. Industria automobilistică este cea mai edificatoare în acest sens, în 1986 concernul General Motors a achiziționat firma britanică Lotus producător de mașini sport, Ford a cumpărat 75% din acțiunile firmelor britanice Aston Martin în 1987, Fiat deține acțiuni Ferrari, BMW a preluat grupul Rover, Volkswagen deține controlul firmei Skoda, etc. Aceste achiziții pot avea și consecințe pozitive printre care se numără creșterea eficienței întreprinderii preluate prin aplicarea unor strategii mai bine închegate, dezvoltarea unei întregi ramuri ale economiei, etc. Alte firme apelează la concurența neloială cu intenția reală de a provoca pagube sau a distruge alte firme. Aceștia practică prețuri sub nivelul costurilor, amenință cu întreruperea legăturilor cu furnizorii descurajând consumatorul să cumpere produsele concurenților, fiind uneori sancționați conform legislației din domeniu.
1.2.2 Inițiative sociale pentru reglementarea activității de marketing
Pentru că firmele sunt considerate cauzele multor rele economice în viziunea unor consumatori, au apărut la diferite intervale de timp mișcări de masă menite să țină activitatea economică sub control. Cele mai importante două mișcări au fost consumatorismul și mișcarea ecologistă.
Consumatorismul. Este o mișcare organizată a cetățenilor și organismelor guvernamentale, îndreptată în direcția lărgirii drepturilor și sporirii puterii cumpărătorilor în raportul lor cu vânzătorii. Fenomenul își are originea în America cunoscând trei mișcări majore la intervale de timp diferite și provocate de neajunsuri și abuzuri dintre cele mai variate.
Prima mișcare s-a desfășurat la începutul anilor 1900 fiind determinată de creșterea prețurilor, condițiile precare din industria cărnii și scandalurile izbucnite în industria farmaceutică. A doua mișcare a avut loc pe la mijlocul anilor ’30 fiind declanșată de creșterea prețurilor la bunurile de consum în timpul Marii Crize și un alt scandal în industria farmaceutică. Cea de-a treia mișcare a început în anii ’60 când consumatorii deși erau bine informați, produsele au devenit mai complexe și mai periculoase, oamenii fiind nemulțumiți de activitatea instituțiilor americane. S-au constituit numeroase grupări ale consumatorilor fiind adoptate în același timp mai multe legi care să apere interesele acestora. Mișcarea de protest a consumatorilor a luat o amploare internațională devenind extrem de puternică în Europa.
Însuși J. F. Kennedy a declarat că toți consumatorii au dreptul la siguranță și la informare, au dreptul de a alege și de a fi ascultați. Dat fiind faptul că derularea unei tranzacții de vânzare cumpărare presupune implicarea a două părți, vânzător și cumpărător, aceștia au anumite drepturi dar și obligații. În acest sens enumerăm drepturile tradiționale ale vânzătorilor ca fiind:
dreptul de a lansa pe piață orice produs, indiferent de mărime și stil, produs dovedit a nu fi periculos pentru sănătatea și securitatea individului, în caz contrar pe ambalajul produselor vor fi tipărite avertismente și instrucțiuni de control;
dreptul de a practica orice preț pentru produsul comercializat, cu condiția să nu existe diferențieri între categorii similare de cumpărători;
dreptul de a cheltui oricât cu promovarea produselor atâta timp cât acest lucru nu degenerează în concurență neloială;
dreptul de a folosi orice mesaj pentru produsul respectiv dovedit a nu duce în eroare sau a nu fi neconform cu conținutul sau performanțele prevăzute;
dreptul de a folosi orice stimulente pentru încurajarea cumpărării cu condiția ca acestea să nu fie inechitabile sau înșelătoare;
Drepturile tradiționale ale cumpărătorilor sunt:
dreptul de a nu cumpăra un produs care e oferit spre vânzare;
dreptul de a pretinde ca produsul să fie sigur;
dreptul de a pretinde ca produsul să funcționeze în conformitate cu afirmațiile făcute despre el;
Se poate observa cu ușurință că drepturile vânzătorilor sunt mai complete și mai numeroase consumatorii fiind astfel dezavantajați. Cu toate acestea cea mai eficace metodă prin care consumatorii pot influența vânzarea indiferent de avantajele pe care aceștia le posedă, este refuzul de a cumpăra. Întrucât consumatorul dispune de prea puțină informație, pregătire și protecție pentru a lua decizii înțelepte atunci când are de-a face cu vânzători calificați, partizani ai consumatorismului solicită adoptarea următoarelor drepturi suplimentare pentru consumatori:
dreptul de a fi bine informat în legătură cu aspecte importante referitoare la produs; de exemplu: costul unitar real al unui produs, ingredientele unui produs și prospețimea unui produs alimentar, etc.
dreptul de a fi protejați împotriva producătorilor și practicilor de marketing îndoielnice; de exemplu: acordarea unei puteri sporite organizațiilor guvernamentale, întărirea drepturilor acestora în caz de înșelătorie, solicitarea unor măsuri de siguranță mai mari;
dreptul de a influența producătorul și practicile de marketing într-un mod care să ducă la creșterea “calității vieții”; de exemplu: verificarea componentelor anumitor produse și a ambalării acestora, alegerea unor reprezentanți ai consumatorilor în consiliile de administrație ale firmelor pentru a le susține interesele.
În concluzie autoapărarea de practicile înșelătoare este nu numai dreptul dar și obligația oricărui consumator care în aceste situații poate alege ca variante de rezolvare una din următoarele căi: contactarea organizațiilor guvernamentale, sau private de protecția consumatorilor, întocmirea unei scrisori directorilor de firme sau către mijloace de informare sau chiar și acționarea în instanță a firmelor vinovate.
Mișcarea ecologistă. În timp ce adepții consumerismului pun la îndoială eficiența cu care sistemul de marketing satisface nevoile consumatorilor, ecologiștii sunt preocupați de efectele activității de marketing asupra mediului înconjurător dar și de costurile satisfacerii nevoilor și dorințelor consumatorului.
Ecologismul. Este o mișcare organizată a cetățenilor și organismelor guvernamentale, îndreptată în direcția protejării și îmbunătățirii calității mediului de viață al oamenilor. Principalele griji ale susținătorilor acestei mișcări privesc pagubele aduse ecosistemului de: defrișarea pădurilor, mineritul la suprafață, căderea ploilor acide, depozitarea deșeurilor toxice și a celor urbane și rurale, reducerea zonelor de recreere, etc. Ecologiștii nu sunt împotriva marketingului ci a iresponsabilității privind efectele acțiunilor de care dau dovadă atât întreprinderile cu ocazia producerii de bunuri de consum cat și cumpărătorii când achiziționează și consumă bunurile. În opinia acestora nu maximizarea consumului sau a satisfacției consumatorilor ar trebui să fie obiectivul primordial al sistemului de marketing ci maximizarea calității vieții care incumbă atât calitatea și cantitatea bunurilor și serviciilor de consum cat și pe cea a mediului. Ca rezultate ale acestei mișcări s-au produs masive investiții în industria grea, servicii publice, industria chimică și metalurgică, reciclarea deșeurilor, industria automobilelor, industria producătoare de ambalaje, etc. Măsuri de protecție a mediu-lui au fost impuse firmelor care înregistrând costuri ridicate datorită implementării tehnologii-lor au crescut prețul bunurilor acestea devenind scumpe, cumpărătorii fiind cei care suportă cheltuielile și de această dată. Operatorii de marketing sunt cei care vor avea o viață mai complicată din pricina reglementărilor de mediu dar tot ei sunt cei care în încercarea de a se adapta evoluției au introdus “marketingul ecologic” (green marketing) ca parte a unui sistem mai amplu numit management ecologic. Marketingul ecologic presupune crearea unor produse mai sigure, în ambalaje reciclabile și biodegradabile, un control mai bun asupra fenomenului poluării și desfășurării unor activități cu un consum redus de energie.
Practicile sănătoase ale marketingului ecologic trebuie susținute prin:
elaborarea unei politici de mediu viabile, cu obiective clare și a unui program de acțiune;
actualizarea permanentă a informațiilor cu privire la modificările legislative survenite în acest domeniu;
investiții în pregătirea și educarea personalului, în însușirea cunoștințelor și a tehnologiilor ecologice;
programe de educare a furnizorilor;
colaborarea la programele de protecție a mediului;
aderarea într-o măsură mai mare la valorile marketingului de exemplu: vânzarea avantajelor și nu a produselor, apărarea valorilor organizației nu doar a valorii produselor, etc.
acordarea de asistență consumatorilor și derularea unor programe de educare a acestora pentru întărirea conștiinței responsabilității lor față de mediul înconjurător prin furnizarea de informații, servicii de recuperare a produselor și instalarea unor linii telefonice de consultanță, etc.
Inițial, multe firme s-au opus consumerismului și ecologismului considerând criticile care li se aduc fie nefondate, fie nemeritate sau chiar neimportante. După conștientizarea faptului că prin acceptarea acestor două mișcări toți aveau numai de câștigat, întreprinderile recunosc dreptul consumatorilor la informație și protecție și importanța protejării mediului reacționând pozitiv la solicitările acestor mișcări.
1.2.3 Politica publică și marketingul
Firmele sunt constrânse să țină seama de cele șapte principii ale politicii publice referitoare la marketingul modern cu orientare spre responsabilități sociale. Aceste principii reflectă premisele care în mare parte constituie fundamentul teoriei și practicii moderne de marketing.
Principiul libertății consumatorului și producătorului.
Libertatea producătorului și consumatorului este piatra de temelie a unui sistem de marketing dinamic care-și propune crearea unui nivel de trai ridicat. Oamenii pot fi satisfăcuți în felul în care înțeleg ei satisfacția și nu cum o înțeleg alții. Acest lucru duce la creșterea satisfacției printr-o mai bună adaptare a produselor la dorințele oamenilor.
Principiul evitării potențialelor efecte nocive.
Consumatorii și producătorii acționează relativ liber pe piață dar în momentul apariției unei tranzacții care poate dăuna vreunei din părți sau chiar unor terți intervine sistemul politic (statul) pentru a controla efectul nociv real sau potențial al tranzacțiilor în cauză.
Principiul satisfacerii nevoilor de bază.
Există din păcate și categorii de consumatori care ne având putere de cumpărare pot fi lipsiți de bunuri și servicii care le sunt necesare iar lipsa lor afectează starea fizică și psihică a persoanei. Într-un sistem liber producătorul se adresează prin bunurile oferite piețelor care doresc și pot fi cumpărate. În paralel cu apărarea libertății sistemului de marketing ar trebui să se sprijine și inițiativele economice și politice pentru soluționarea problemei consumatorilor fără putere de cumpărare pentru care fiecare individ să beneficieze într-o oarecare măsură de nivelul de trai pe care sistemul îl creează.
Principiul eficienței economice.
Sistemul de marketing depune eforturi semnificative pentru a satisface cerințele consumatorilor în condiții de eficiență atât pentru client cât și pentru societatea prestatoare de servicii. Măsura în care nevoile pot fi satisfăcute depinde de eficiența utilizării resurselor de cele mai multe ori limitate. Concurența este cea care determină nivelul de eficiență al activității de marketing dar și modul de alocare și utilizare a resurselor. Acest factor de influență prin manifestarea sa avantajează consumatorul întrucât orice firmă producătoare de bunuri sau servicii pentru a se menține pe piață și a-și satisface consumatorii trebuie să obțină profituri, să mențină costurile în limitele normale și concomitent să practice prețuri adecvate prin aplicarea programului de marketing care să satisfacă nevoile cumpărătorului. Existența unei concurențe active și a unor consumatori bine informați atrage după sine un nivel ridicat al calității și unul scăzut al prețului eliminând produsele și serviciile de slabă calitate.
Principiul inovației.
Piața produselor din zilele noastre se caracterizează prin multitudinea falselor inovații adică a imitațiilor după alte mărci, cu ușoare diferențe totul pentru a face produsul vandabil. Se pot astfel identifica zeci de mărci asemănătoare în cadrul unei singure clase de produse. sistemul de marketing încurajează inovațiile dar numai pe cele autentice cu scopul de a redu-ce cheltuielile de producție și distribuție și de a crea produse noi care pot satisface nevoile consumatorilor tot mai deplin, nevoi care sunt într-o continuă schimbare.
Principiul educării și informării consumatorului.
Investițiile pentru educarea și informarea consumatorilor sunt absolut necesare în special în cazul bunurilor sau serviciilor care se confundă din cauza numărului mare și a afirmațiilor contradictorii despre acestea venite din partea consumatorilor, producătorilor dar și a opiniei publice. Rentabilitatea pe termen lung a acestor investiții este un fapt demonstrat întrucât consumatorii se fidelizează dacă nevoile le sunt satisfăcute la nivelul așteptărilor și este informat corect și complet asupra produsului în cauză. Informarea și educarea consumatorilor se poate realiza nu numai prin aportul societății prestatoare ci și din inițiativa organizațiilor consumatorilor, a organismelor legiuitoare dar și a statului dată fiind importanța acestui fenomen din toate punctele de vedere.
Principiul protecției consumatorului.
Informarea și educarea consumatorilor este doar primul pas în vederea protecției acestora întrucât dată fiind complexitatea produselor din zilele noastre, oricât de informat ar fi consumatorul nu poate aprecia calitatea produselor cu deplină certitudine. Aceștia nu pot ști efectele secundare ale unui medicament, existența sau absența radiațiilor cauzatoare de cancer la un telefon mobil sau consecințele asupra mediului înconjurător în cazul utilizării unui produs, etc. Trebuie să existe o protecție a consumatorilor prin intermediul unor organisme guvernamentale care cu ajutorul legislației din domeniu și a numeroșilor specialiști să poată verifica și aprecia în mod obiectiv calitatea și siguranța diferitelor produse. Acoperind activitățile de protecție dar și de marketing în domenii foarte variate, protecția consumatorilor acționează ca un “scut” împotriva practicilor înșelătoare și a tehnicilor de vânzare sub presiune pentru persoanele care sunt lipsite de apărare din acest punct de vedere.
2 MARKETINGUL SERVICIILOR
2.1 Conceptul de serviciu
2.1.1 Natura și caracteristicile serviciilor
O tendință accentuată a economiei contemporane o constituie dezvoltarea într-un mod spectaculos a serviciilor. În principalele țări europene precum și în America și Japonia sectorul serviciilor înglobează mai mulți angajați decât toate celelalte sectoare ale economiei împreună. Contribuția acestui sector la crearea venitului național este de 60-70% iar în totalul fluxurilor mondiale de bunuri și servicii deține aproximativ 30%. În România, sectorul serviciilor apare în statistici ca fiind “în curs de dezvoltare” nu numai în comparație cu țările cu o economie de piață stabilă dar și față de țările vecine foste socialiste impunându-se astfel o abordare într-o manieră diferită fiind necesară reconsiderarea rolului lor în cadrul economiei.
Serviciile nu sunt prestate numai de unitățile specializate precum hotelurile, liniile aeriene și băncile ci și de acelea care desfășoară activități de producție a bunurilor materiale dar care pot oferi și servicii diverse precum: financiare, design, publicitate, consultanță juridică, relații publice, asistență medical, etc. Cele două categorii de servicii: de consum pentru populație și industriale pentru firme au înregistrat creșteri semnificative datorită îmbunătățirii situației materiale a populației respectiv apariției de noi tehnologii cu grad ridicat de complexitate. S-a demonstrat că pe măsură ce veniturile populației cresc aceștia cheltuiesc mai mult pe servicii fie din motive de lipsă de timp când sunt angajate societăți care prestează servicii de curățenie, catering, etc. fie datorită faptului că având mai mult timp liber se apelează la serviciile unor agenții de turism spre exemplu care pot oferi programe turistice. Întreprinderile apelează de asemenea tot mai des la serviciile unor firme specializate în prestarea unor servicii de consultanță în afaceri, consultații juridice, întreținere și reparație a utilajelor, asistență, reparație și garanții de sisteme de calcul, etc. pentru a fi mereu în pas cu tehnologia de ultimă oră și a fi capabil să le utilizeze în activitatea sa.
Sectorul terțiar se poate împărți în trei subsectoare funcție de prestatorul serviciului și anume:
sectorul de stat cu servicii clasice cunoscute ca: asistența medicală, asistența juridică, serviciile poștale, pompieri, poliție, educație, etc.
sectorul privat nelucrativ cuprinde organizații specializate cum ar fi: colegii, fundații, muzee, spitale, biserici, organizații non-profit, etc.
sectorul de afaceri include prestatorii specializați în domeniul serviciilor: hoteluri, bănci, societăți de asigurări, companii aeriene, firme de consultanță, publicitate, curățenie, catering, etc.
Vom defini un serviciu astfel: “un serviciu este orice acțiune sau execuție pe care un subiect o poate efectua pentru un altul, care este eminamente intangibilă și care nu are drept consecință transferul proprietății asupra unui lucru. Producerea sa poate să fie sau să nu fie legată de cea a unui bun material.”
Asociația Americană de Marketing a definit serviciul prin prisma rezultatului nematerial al acestuia astfel: “activitatea oferită la vânzarea care produce avantaje și satisfacții fără a antrena un schimb fizic sub forma unui bun”. Această însușire a serviciului nu este însă suficientă pentru a caracteriza un serviciu și a o diferenția de un bun material întrucât deosebirile sunt numeroase existând de asemenea servicii care se concretizează în bunuri materiale: servicii cinematografice, de alimentație publică, informatice, etc.
Serviciul ca act reprezintă prestarea efectivă punând în legătură activitatea prestatorului, mijloacele materiale ale prestației și obiectivul serviciului, respectiv realitatea materială sau socială de transformat sau modificat. Principala diferență între procesul de producție a serviciilor și cel de fabricare a bunurilor materiale rezidă în faptul că clientul face parte din sistemul de producție. Acest sistem ar trebui denumit, după opinia unor specialiști, cu termenul de “servucție.”
Dacă abordam serviciile din punctul de vedere al rezultatelor, a materialității sau imaterialității lor, putem observa că acestea pot îmbrăca forme dintre cele mai diverse de la servicii pure cu rezultat intangibil până la diverse combinații între tangibil și intangibil. Din acest punct de vedere putem afirma că în mod practic toate activitățile pot fi plasate undeva între un serviciu pur și un bun pur. Astfel putem afirma că este adevărat ceea ce a spus Th. Levitt “nu există activități de prestări servicii, ci doar activități ale căror componente de servicii au o pondere mai mare sau mai mică decât în cadrul altora. Căci de fapt, cu toții prestăm servicii.” Ținând cont de cele precizate anterior trebuie de asemenea să cunoaștem și să facem distincție între cele cinci categorii de oferte potențiale ale unei firme funcție de ponderea mai mare sau mai mică a componentelor de servicii în oferta globală.
Prima categorie de oferta o reprezintă bunul pur tangibil. Acesta nu este însoțit de nici un serviciu, are un caracter tangibil deci consumatorul îl poate examina prin utilizarea tuturor simțurilor: auz, văz, miros, gust, simț tactil.
Bunul tangibil însoțit de servicii. Exemplul clasic al acestor produse este gama de produse electronice (computere, CD playere, casetofoane, etc.) pentru care firmele ofertante pun la dispoziție și servicii gratuite de instalare, testare, livrare, garanții, etc. Cu cât produsul de bază este mai sofisticat din punct de vedere tehnologic cu atât vânzarea sa este mai dependentă de existența și calitatea serviciilor care-l însoțesc. Comercianții care doresc să profite de pe urma acestei interdependențe comercializează serviciul separat de produsul de bază profitul crescând instantaneu.
Un hibrid. în acest caz de ofertă constă în bunuri și servicii în proporții egale. De exemplu serviciile hoteliere sunt contractate datorită serviciului principal cel de cazare dar și pentru serviciile oferite pe lângă acestea (masă, schimb valutar, rezervări de bilete la spectacole, etc.)
Serviciu de bază însoțit de bunuri și servicii secundare. În acest caz oferta firmei constă într-un serviciu de bază și servicii suplimentare cu posibilitatea existenței unor bunuri care servesc drept suport fizic pentru serviciul de bază. De exemplu dacă contractăm un serviciu de transport pe cale aeriană, ajungem la destinație fără ca suma cheltuită să se concretizeze în achiziționarea unui bun tangibil. În pofida acestui fapt însă călătoria include și anumite bunuri cum ar fi masa și băuturile consumate și revista liniei aeriene. Serviciul de bază, cel de transport aerian necesită totuși pentru a putea fi prestat un bun de natură materială, în cazul nostru un avion.
Un serviciu pur. Oferta reprezintă un serviciu care poate consta în supravegherea copiilor, servicii de coafură, frizerie, reparații, masaje, psihoterapii, etc. și a cărui rezultat este intangibil unicele elemente tangibile sunt cele utilizate de prestator. De exemplu aparatele, accesoriile și mobilierul din dotare al unei coafuri.
Pornind de la o altă caracteristică principală a serviciilor și anume desfășurarea simultană a producției, consumului și utilizării, Dicționarul Academiei de Științe Comerciale din Franța definește serviciile ca “ansamblu de avantaje sau satisfacții procurate direct, fie prin folosirea unui bun pe care l-a achiziționat beneficiarul serviciului (ex. Robot de bucătărie, aspirator ,etc.), sau a dreptului de a-l utiliza (ex. Calea ferată).” Prin urmare, ca efecte economice, serviciile trebuie înțelese ca rezultate ale unor activități sociale utile prin care se satisfac necesitați materiale și spirituale ale populației, întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor economice. Natura social-economică a serviciilor este de asemenea subliniată prin definiția care consideră serviciile ca activități indirect productive care formează sectorul terțiar al unei economii cu cele trei subcomponente majore: comerțul, transportul și comunicațiile. Deși comerțul este în totalitate componentă a sferei serviciilor s-a definit și noțiunea de serviciu comercial ca fiind acele activități care însoțesc procesele de vânzare cumpărare a mărfii (înainte și în timpul vânzării) oferind un plus de avantaje și satisfacții clienților constituindu-se în același timp în cea mai importantă strategie de atragere și fidelizare a acestora.
Componentele serviciilor se concretizează în:
suport material efectiv (clădiri, amenajări), adjudecat (rezervații), documentar;
echipament: mașini, aparate, instalații;
personal de contact care la rândul sau poate fi de execuție și de deservire, personal de intermediere și personal auxiliar.
material informativ;
simboluri (mărci);
Așadar serviciul reprezintă o activitate umană, cu un conținut și componente specializate având ca rezultat efecte utile, imateriale și intangibile destinate satisfacerii unei nevoi sociale.
Elementele care diferențiază în mod practic serviciile de bunurile materiale sunt reflectate în cele patru caracteristici de bază ale acestora și anume: intangibilitate, inseparabilitate, variabilitate și perisabilitate.
Intangibilitatea serviciilor rezidă din faptul că serviciile nu pot fi expuse deci nu pot fi văzute, gustate, auzite sau mirosite de către consumatori înainte de cumpărare acest neajuns mărind riscurile și incertitudinile persoanei în cauză. Serviciile mai sunt denumite și “invizibile” iar comerțul cu servicii “comerț invizibil”. Clienții încearcă totuși să deducă intr-o oarecare măsură calitatea serviciilor căutând semne sau dovezi în acest sens adică elemente tangibile ale serviciului: locul prestării, echipamentul, personalul angajat, tariful serviciului și materialele publicitare. Criteriile utilizate de consumatori pentru a aprecia un serviciu sunt:
accesibilitatea (serviciul este accesibil la locul și momentul potrivit?);
credibilitatea (compania este credibilă și de încredere?);
gradul de cunoaștere (este serviciul demn de încredere și consistent?);
siguranța (este serviciul sigur?);
Aceste patru criterii fac referire la calitatea rezultatului serviciului iar cele din urmă cinci au în vedere calitatea prestării serviciului în mare parte dependentă de personalul implicat.
competența (este personalul competent, are cunoștințele necesare prestării serviciului?)
comunicarea (cât de bine este explicat serviciul?);
amabilitatea (este personalul atent și politicos?);
disponibilitatea (este personalul dornic și operativ în prestarea serviciului?);
aspectele fizice (atributele tangibile reflectă un serviciu de calitate?).
Pentru a-și vinde mai bine “produsul” prestatorul de servicii trebuie să producă dovezi palpabile și să realizeze imagini pentru a transforma oferta sa abstractă într-una vandabilă. Trebuie să menționăm că în cazul serviciilor cu o expresie materială, valoarea intrinsecă a suportului material este în general mult inferioară informațiilor pe care le vehiculează, ne referim la cărți, filme, reviste, programe de calculatoare, etc. Caracterul intangibil sau ne material al serviciilor are consecințe importante și asupra comerțului invizibil internațional întrucât serviciile nu pot fi “surprinse” la trecerea frontierelor deci pot ocoli restricțiile vamale tradiționale. Înregistrarea schimburilor de servicii în balanțele de plăti prezintă dificultăți de asemenea, declarațiile de plată în străinătate comunicate de bănci și datele cuprinse în conturile societății exportatoare de servicii sunt singurele date care certifica derularea și veridicitatea tranzacțiilor efectuate. De asemenea caracterul intangibil al serviciilor face dificil sau chiar imposibil “transferarea” sau “comercializarea” serviciilor peste graniță acestea trebuind să fie produse în țara în care sunt contractate. Așa cum subliniază și specialiștii de marketing singura modalitate prin care impedimentele menționate pot fi înlăturate este “tangibilizarea” serviciilor adică accentuarea importanței personalului, echipamentelor, tarifului, materialului informativ, etc.
Inseparabilitatea serviciilor de persoana prestatorului precum și a utilizatorului caracterizează majoritatea serviciilor definind în mod esențial procesul de producție al serviciilor. Pentru prestarea unui serviciu sunt necesare a fi îndeplinite simultan doua condiții:
un contact direct între ofertant și cumpărător;
participare activă cumpărătorului în timpul utilizării serviciului.
Întrucât serviciul este prestat de o persoană sau un grup de persoane, prestatorul este parte componentă a serviciului respectiv. Clientul fiind și el prezent în momentul prestării serviciului, relația dintre acesta și prestator se constituie ca o particularitate a marketingului serviciilor, ambii influențând rezultatul prestării serviciului. De exemplu serviciile prestate de un medic, profesor, actor, etc. nu au existență de sine stătătoare fără prezența prestatorului și a consumatorului. Din acest motiv prestatorii de servicii sunt puși în dificultate pentru că serviciul trebuie îmbunătățit și adaptat în permanență pentru că fiecare client are personalitatea și pretențiile diferite. Fiind o parte componentă a serviciului prestatorul influențează în același timp și calitatea rezultatului prestării serviciului prin: calificarea profesională, talentul, îndemânarea, corectitudinea și pasiunea, etc. de care dă dovadă în execuția serviciului. De aici și dificultatea elaborării unor documente pentru a standardiza un serviciu existând practic posibilități nelimitate de diferențiere a ofertei.
Variabilitatea serviciilor trebuie înțeleasă atât pentru ansamblul serviciilor cât și pentru fiecare serviciu în parte având un grad foarte ridicat de dependență de specificul prestatorului, modul de implicare și participare al utilizatorului, condițiile de mediu, etc. Consumatorii de servicii percep această variabilitate și încearcă să obțină cât mai multe informații din discuții cu alte persoane înainte de a alege un prestator sau altul (ex.: alegerea unui medic specialist pentru efectuarea unei intervenții chirurgicale). Așa cum am aminti standardizarea unui serviciu este foarte dificil de realizat însă un prestator trebuie să aibă în vedere satisfacerea consumatorului pentru fidelizarea lui precum și menținerea unui nivel calitativ corespunzător pentru fiecare serviciu prestat. Pentru menținerea acestor deziderate și în special a controlului riguros al calității prestațiilor firmele prestatoare trebuie să parcurgă un proces de trei etape. Prima etapa o constituie selectarea și pregătirea unui personal calificat prin elaborarea unui proces de selectare complex și investiții majore în calificarea personalului prin intermediul unor cursuri special organizate. Personalul va trebui sa fie amabil, atent cu clienții, bine pregătit și să conlucreze asemeni unei echipe al cărui scop este satisfacerea nevoilor clienților printr-o prestare ireproșabilă a serviciilor. A doua etapă constă în standardizarea procesului de servire în cadrul întreprinderii. Instrumentul care permite acest lucru este harta serviciului care descrie fiecare activitate care compune serviciul și permite în același timp depistarea eventualelor puncte slabe ale firmei de pe parcursul procesului prestării. A treia etapă este măsurarea gradului de satisfacere a nevoilor consumatorilor. În acest sens fiecare firmă prestatoare de servicii trebuie să pună la dispoziția consumatorilor condici de propuneri și reclamații, să efectueze sondaje în rândul clienților, să analizeze cumpărările astfel o prestare necorespunzătoare poate fi depistată cu ușurință și trebuie obligatoriu corectată.
Perisabilitatea este asociată cu caracterul imaterial al serviciilor desemnând faptul că un serviciu nu poate fi stocat și păstrat în vederea unui consum ulterior. Această caracteristică poate determina o serie de neajunsuri în special în asigurarea unui echilibru între ofertă și cerere și realizarea efectivă a serviciului. Astfel, serviciile odată oferite dar neutilizate reprezintă risipă de mijloace umane și materiale (ex.: locul într-o sală de spectacol, o unitate de învățământ, etc.) ele neputând fi păstrate. Perisabilitatea nu reprezintă însă o problemă dacă cererea este fermă pentru că în această situație personalul își va putea aloca din timp într-un mod corespunzător pentru a face față cererii. Dacă însă cererea fluctuează, dificultățile privind satisfacerea ei nu vor întârzia să apară. Dacă la un anumit moment sau într-un anumit loc cererea de servicii este mai mare decât oferta vor apărea una din următoarele doua situații: fie va crește prețul serviciului, fie cererea nu va fi satisfăcută pentru o anumită categorie de clienți. Pentru a îmbunătăți sincronizarea între cerere și ofertă pot fi utilizate o serie de strategii care vizează atât cererea de servicii cât și oferta de servicii.
Strategii elaborate pentru cererea de servicii:
aplicarea tarifelor diferențiate (ex.: preturi scăzute în extrasezon pentru turism);
stimularea cererii prin oferte de servicii speciale (ex.: oferte de minivacanțe pe perioada weekend-ului pentru oamenii de afaceri cazați la un hotel);
servicii complementare oferite pe perioade de vârf (ex.: vizionarea unor filme de către cliente în sala de așteptare a unei coafuri, etc.);
dezvoltarea de “automate” pentru servicii cum ar fi: ridicarea de numerar, comercializarea de ceai, cafea, capuccino, etc.
sisteme de rezervare pentru hoteluri, cabinete medicale, coafuri, etc.
În ceea ce privește oferta ar putea constitui soluții:
angajarea cu timp parțial (ex.: restaurante), sezonier (ex.: hoteluri) sau a colaboratorilor (ex.: în cadrul poliției);
stimularea participării consumatorului la prestarea serviciului (ex.: autoservirea în magazine alimentare);
asocierea prestatorilor de servicii în procesul de prestare a serviciilor (ex.: achiziționarea de echipamente medicale în comun a mai multor spitale);
posibilități de extindere a ofertei pe viitor (ex.: achiziționarea unei clădiri în care pe viitor se vor presta servicii de către aceeași firma).
Această caracteristică este mai puțin evidentă la unele servicii decât la altele dar trebuie reținut faptul că, chiar dacă serviciul neutilizat va putea fi prestat la o dată ulterioară, condițiile nu vor mai fi niciodată aceleași fie pentru client fie pentru prestator. În afară de cele 4 caracteristici principale prezentate succint anterior serviciile posedă și câteva caracteristici secundare precum:
simultaneitatea producției și consumului serviciului. Orice neconcordanță de timp va duce la pierderi de ofertă sau cereri nesatisfăcute iar serviciul prestat nu poate fi returnat, etc.
non-durabilitatea majorității serviciilor. Acest lucru se referă la faptul că efectele serviciilor sunt “volatile” adică se consumă chiar în momentul producerii ele neputând fi păstrate și “acumulate”;
tariful serviciului este un preț al cererii întrucât orice client care utilizează un serviciu alege între “a-și face singur serviciul sau a-l cumpăra”;
lipsa proprietății. Un serviciu oferă consumatorului un avantaj sau o satisfacție fără a avea drept rezultat transferul proprietății asupra vreunui lucru. Din acest motiv prestatorii de servicii trebuie să facă eforturi speciale pentru a lăsa impresia că oferă un drept de proprietate.
2.1.2 Clasificarea serviciilor
De-a lungul timpului dată fiind multitudinea de definiții și complexitatea noțiunii de servicii, s-au formulat mai multe criterii care stau la baza clasificării serviciilor, criterii care pe măsura dezvoltării și diversificării sectorului serviciilor au devenit mai complexe și mai bogate în informații. O importantă problemă o reprezintă armonizarea clasificărilor adică, asigurarea corespondenței între două sau mai multe clasificări realizate după criterii diferite, între clasificările naționale și cele internaționale. Acest lucru este destul de dificil de realizat datorita următoarelor motive:
identificarea ramurilor de activitate într-o țară dezvoltată poate să nu coincidă cu cea dintr-o țară în curs de dezvoltare;
gradul de “automatizare” respectiv “externalizare” a serviciilor este diferit pe categorii de țări dar și în interiorul acestora făcând ca multe activități de servicii să fie “raportate” și cuprinse în ramuri ale sectoarelor primar și secundar;
dificultatea ajungerii la un consens privind trasarea “frontierelor” între serviciu și bun;
Serviciile sunt definite destul de diferit de la o țară la alta. De exemplu furnizarea gazului și electricității este considerat serviciu în S.U.A. și bun în multe alte țări; serviciile de alimentație publică sunt considerate servicii în Franța pe când în S.U.A. sunt asimilate industriei alimentare.
chiar în cadrul serviciilor, delimitarea diferitelor categorii nu este lipsită de dificultăți. De exemplu serviciul de transport poate fi furnizat fie de întreprinderi specializate fie de societăți cu alt obiect de activitate precum comerț sau turism, etc.
statisticile naționale sunt caracterizate printr-o mare eterogenitate, grad inegal de detaliere iar înregistrările făcute diferă mult în privința regularității și rigorii în culegerea informațiilor;
comparațiile internaționale sunt afectate de faptul că evidențele statistice nu cuprind așa zisul sector neformal (economia subterană) care are o pondere relativ mai mare în sectorul serviciilor în special în țările în curs de dezvoltare.
În ultimii 20-25 de ani firme interesate, specialiști precum și organisme internaționale cum sunt cele aflate sub egida O.N.U. sau a Consiliului Uniunii Europene au depus eforturi majore pentru armonizarea clasificărilor privind sectorul serviciilor. Necesitatea armonizării și perfecționării continue a clasificărilor naționale și internaționale derivă nu numai din motive teoretice ci și practice. Modul în care sunt dimensionate și structurate diferitele sectoare ale economiei, influențează în mod direct rezultatele economico-financiare ale întreprinderilor cu obiect de activitate în comerțul exterior întrucât acestea se supun unui sistem de impozitare, taxare vamală, etc. care diferă ușor de la o categorie de activitate la alta.
Pentru țările în curs de dezvoltare cum este și România armonizarea clasificărilor serviciilor este cu atât mai importantă cu cât ea constituie un mijloc de progres pentru a ne alătura țărilor cu o economie de piață stabilă și viabilă.
După modelul unor clasificări internaționale precum CITI (Clasificarea Internaționala Tip pe Industrii) și NACE (Nomenclatorul Activităților din Comunitatea Europeană) în anul 1992 a fost elaborata în România CAEN (Clasificarea Activităților din Economia Naționala), PRODROM (Nomenclatorul Roman al Produselor Industriale) și CPSA (Clasificarea Produselor și Serviciilor Asociate Activităților ) derivată din CAEN. Clasificarea Activităților din Economia Naționala devine obligatoriu cu data de 1 ianuarie 1998, clasificarea arborescenta cuprinzând secțiuni codificate cu o litera, subsecțiuni codificate cu două litere, diviziuni codifcate cu doua cifre, grupe codificate cu trei cifre și clase codificate cu patru cifre. Spre exemplu serviciul de salubritate și cel de reciclare a deșeurilor menajere se regăsește în secțiunea H, subsecțiunea HH și cuprinde trei diviziuni (50,51,52) totalizând 19 grupe și numeroase clase.
Clasificarea multicriterială a serviciilor dă naștere mai multor categorii și anume:
servicii cu folosirea echipamentelor sau a personalului;
servicii cu prezența consumatorului sau fără;
servicii pentru trebuințe personale sau sociale;
servicii non-profit sau economice.
Un alt criteriu de clasificare al serviciilor îl constituie conținutul serviciilor care le împarte în două categorii:
servicii de închiriere a unor bunuri materiale;
servicii care presupun adăugarea de valoare unor bunuri materiale;
După natura lor serviciile pot fi :
servicii profesionale;
alte servicii;
Din punct de vedere al consumatorului / beneficiarului distingem:
beneficiari persoane individuale (învățământ, sănătate, cultura, etc.);
beneficiari colectivități (armata, poliția., protecția mediului, etc.);
Tot din punct de vedere al beneficiarului serviciile se împart în:
servicii intermediare care folosesc pentru producția bunurilor sau a altor servicii; Acestea includ: stocarea, transporturile, distribuția, asigurările, finanțele, telecomunicațiile, serviciile juridice, contabile.
servicii finale care contribuie la satisfacerea nevoilor de consum ale populației; Acest tip de servicii cuprind serviciile de marfă precum: turism, alimentație publică, etc. fiind împărțit la rândul sau în: servicii pentru consum individual al populației obținute prin cumpărarea de pe piața sau self-service precum și servicii publice care sunt finanțate prin redistribuirea veniturilor “socializate” de la nivelul bugetelor centrale și locale.
În funcție de natura resurselor care stau la baza serviciilor se cunosc:
servicii bazate pe echipamente (utilaje, mașini): automate; mânuite de personal calificat; conduse de personal calificat;
servicii care au la baza utilizarea personalului: necalificat; calificat; specializat;
După gradul de implicare a consumatorului distingem;
servicii cu implicare puternica a consumatorului;
servicii cu implicare slaba a consumatorului.
După gradul de personalizare a serviciului prin interacțiunea în prestație, serviciile sunt:
servicii cu personalizare scăzuta;
servicii cu personalizare ridicata;
După aspectul corporal al serviciului distingem:
serviciu acorporal;
serviciu care se livrează asociat cu partea corporala;
serviciu incorporat intr-un bun material;
După sursa de procurare serviciile, se împart in:
servicii marfa sau de piața al căror preț este stabilit pe piața; Acestea sunt procurate prin acte de vânzare-cumpărare prin intermediul pieței.
servicii nemarfă sau necomerciale. Sunt cele furnizate de organizații private non-profit și cele pe carte indivizii și le fac ei înșiși (self-service).
Serviciile se structurează în funcție de natura nevoilor satisfăcute in:
servicii private;
servicii publice.
Serviciile private sunt cele care satisfac nevoi particulare ale indivizilor sau familiilor iar serviciile publice sunt definite ca activități organizate, autorizate de o autoritate administrativă locală pentru satisfacerea nevoilor sociale de interes public ( totalitatea intereselor exprimate de o colectivitate umană cu privire la cerințele de organizare, conviețuire, asistență socială, transport, etc.)
După natura prestatorilor serviciile se împart de asemenea în:
servicii publice;
servicii private;
Întrucât serviciile publice sunt furnizate de organisme și organizații publice în timp ce cele private de societăți sau organizații private. Aceste ultimele doua criterii nu se suprapun întotdeauna întrucât exemplul transportului public, telecomunicațiile, salubritatea pot fi realizate de societăți private transformandu-L intr-un serviciu de piața adică cu plata. Pot exista și instituții private care prestează servicii parțial sau total gratuite (ex.: societățile de caritate).
Devenită referința în literatura de specialitate este clasificarea serviciilor bazata pe criteriul funcțiilor economice îndeplinite de acestea. în acest sens amintim:
servicii de distribuție: transport, comerț (en-gros și en-detail), comunicații, etc.;
servicii de producție: asigurări, contabilitate, publicitate, cercetare-dezvoltare, etc.;
servicii sociale: sănătate, educație, posta, servicii publicitare non-profit, etc.;
servicii personale: casnice, hoteluri, restaurante, case de comenzi, reparații, îngrijire personala, etc.;
servicii extractive: agricultura, piscicultura, minerit, etc.;
servicii transformative: construcții, industria alimentară, construcții de mașini, etc.
Un alt criteriu frecvent utilizat pentru clasificarea serviciilor este cel al naturii efectelor. Exista astfel:
serviciu materiale;
servicii nemateriale;
Serviciile materiale sunt cele care vizează direct producția materiala: transportul, distribuția, repararea și întreținerea echipamentelor, etc. dar și cele care sunt incorporate în bunuri. Serviciile nemateriale nu se concretizează în bunuri materiale ele contribuind de regula la satisfacerea unor nevoi spirituale ale indivizilor, nevoi sociale, colective.
Beneficiarul direct și efectele serviciului este criteriul utilizat și pentru clasificarea serviciilor in:
servicii care afectează bunurile (transport, curățenie, reparații, întreținere de bunuri și locuințe, etc.);
servicii care afectează persoanele fie condiția fizica fie pe cea intelectuala a acestora (transport persoane, comunicare, educație, frizerie, coafura, îngrijirea sănătății, etc.);
servicii care influențează atât condiția bunurilor cat și a persoanelor ( serv. financiare);
Funcție de posibilitățile și respectiv modalitățile de comercializare a serviciilor amintim:
servicii comercializabile (transferabile);
servicii necomercializabile (netransferabile);
Serviciile comercializabile se referă la serviciile care pot fi schimbate la distanță sub mai multe forme, fie incorporate în bunuri materiale fie cu ajutorul unui suport electronic sau de altă natură. Printre serviciile comercializabile se numără serviciile editoriale (încorporate în cărți, reviste, ziare, etc.), servicii cinematografice (încorporate în filme) precum și servicii transmise prin folosirea unor echipamente fizice (servicii de telecomunicații, transporturi, informatică, etc.).
Serviciile netransmisibile trebuie furnizate pe loc. Această însușire a serviciului are implicații în schimburile internaționale cu servicii, cu libertatea de stabilire a firmelor în străinătate, posibilitatea de a obține dreptul de muncă în altă țară de către persoane fizice, acordarea aceluiași tratament întreprinzătorilor străini și celor naționali, etc.
Având la bază de asemenea criteriul modalității de furnizare a serviciului, acestea se împart in:
servicii care necesită deplasarea producătorului;
servicii care necesită deplasarea consumatorului la locul ofertei (turiști, studenți);
Funcție de raportul capital / munca în procesul de producție al serviciilor distingem:
servicii care se bazează pe personal, sunt cele în care rolul principal revine forței de muncă mai mult sau mai puțin specializate;
servicii care se bazează pe echipamente sunt acele servicii în care rolul principal revine echipamentelor mai mult sau mai puțin automatizate;
După momentul apariției serviciile în sfera vieții economice distingem:
servicii tradiționale (arhaice);
servicii moderne (avansate);
Serviciile tradiționale se refera la activitățile care și-au pierdut din ponderea economică dar în același timp por fi extinse și la alte activități precum: medicina, arta, sporturile, serviciile bancare, etc. ale căror apariție datează de secole sau chiar milenii.
Serviciile moderne sunt denumite cele care au apărut relativ recent fiind legate pe de o parte de descoperiri științifico-tehnice (serviciile de informatica, cărți de credit, etc.) iar pe de altă parte de creșterile sensibile ale veniturilor înregistrate pe locuitor și ale timpului liber.
“În final trebuie subliniat că multitudinea clasificărilor referitoare la servicii demonstrează diversitatea tipologică deosebită a acestora și complexitatea mecanismelor și legităților economice ce caracterizează funcționarea / funcțiunea sectorului terțiar.” Totodată sunt necesare eforturi susținute pentru elaborarea unor clasificări cât mai detaliate, care vor permite identificarea unui număr mare de activități, clasificări operaționale precum și armonizarea clasificărilor cu cele internaționale care să permită standardizarea activităților și să satisfacă nevoia de evidență și conducere cu ajutorul tehnicii de calcul moderne.
2.1.3 Locul și rolul serviciilor în economie
Preocupările referitoare la clasificarea activităților economice pe sectoare au vizat înțelegerea comportamentului lor economic, evidențierea tendințelor înregistrate și prevederea evoluției structurii economice. Prima perioadă a secolului XX a fost marcată de apariția și modernizarea unor concepții referitoare la clasificarea sectoarelor economiei prin intermediul teoriilor elaborate de : Allan Fisher, Colin Clark, Jean Fourastie, etc.
Allan Fisher a fost cel care a regrupat activitățile de servicii pentru prima dată în lucrarea sa “The Clash of Progress and Security” din 1935 într-un sector distinct al economiei naționale denumit sector terțiar. În opinia sa sectorul terțiar reprezintă un ansamblu de activități consacrate producției nemateriale, sectorul primar grupează activitățile agricole și extractive iar cel secundar industriile prelucrătoare. Ulterior clasificarea lui Allan Fisher este perfecționată de Colin Clark și Jean Fourastie prin diferențierea a următoarelor trei tipuri de activități:
activități primare (agricultura, exploatările forestiere, pescuitul și vânătoarea) caracterizate prin utilizarea directa a resurselor naturale și randamente descrescânde;
activități secundare caracterizate printr-o productivitate ridicată și randamente crescânde având ca obiect transformarea continuă și pe scară mare a materiilor prime în produse transportabile;
activități terțiare caracterizate printr-o productivitate mai redusă. Activitățile care se includ în această categorie sunt: cele meșteșugărești, reparații, croitorii, brutării, activitățile băncilor, asigurări, comerțul, serviciile personale, etc.
Jean Fourastie este cel care a reușit să formuleze un criteriu științific de delimitare a sectoarelor economice funcție de comportamentul lor economic. În opinia sa comportamentul economic al celor trei sectoare este caracterizat prin:
nivelul și dinamica productivității muncii;
nivelul progresului tehnic;
receptivitatea sectorului la progresul tehnic.
Sectorul terțiar este considerat ca înregistrând creșteri ale productivității muncii sub mediu, și cel mai puțin receptiv la progresul tehnic. Realitatea din ultimele decenii a demonstrat contrariul celor susținute de Fourastie întrucât progresul tehnic a pătruns și în sectorul terțiar prin dezvoltarea rapidă a informaticii și a domeniului telecomunicațiilor. S-a schimbat radical și concepția conforma căruia sectorul serviciilor este sau va fi un adevărat “colac de salvare” împotriva șomajului datorită importanței factorului uman.
Odată cu pătrunderea progresului tehnic în acest sector s-au înregistrat masive reduceri de personal: în transporturi, comerțul en-gross, telecomunicațiile, serviciile bancare, de asigurări, etc. Acest fenomen a putut fi observat în mai multe țări dezvoltate, de exemplu în Franța după puternicul avânt al sectorului terțiar din perioada 1960-1980 perioada în care creșterea producției de servicii era însoțită de o creștere aproape simetrica a mâinii de lucru angajate. Începutul anilor ’80 a marcat începutul unei ere a standardizării, informatizării și automatizării pentru numeroase domenii ale serviciilor determinând o diminuare a ritmului de creștere a angajărilor. Informatizarea, automatizarea și tehnologizarea, fenomene care au influențat negativ forța de muncă au fost necesare fiind adoptate și încorporate în activitățile lor de către întreprinderile prestatoare de servicii datorită concurenței acerbe care se manifestă tot mai intens.
În pofida argumentelor aduse de oamenii de știință cu scopul de a diferenția și delimita cele trei sectoare, serviciile, dată fiind marea lor diversitate și complexitate, nu pot fi izolate în sectorul terțiar. Pătrunderea serviciilor în celelalte două sectoare este clar evidențiată prin exemplul serviciilor de producție care înglobează: reparații ale construcțiilor și utilajelor, mecanizarea unor lucrări, culegerea și prelucrarea informațiilor, etc. Acestea sunt considerate factor determinant al sporirii productivității muncii industriale, agricole, etc. și fiind exercitate în chiar interiorul întreprinderilor producătoare de bunuri nu pot fi disociate și evidențiate separat de activitatea de producție, ele sunt cuprinse în sectorul primar sau secundar.
Fig. 2. Sfera de cuprindere a serviciilor.
Această extindere a serviciilor în afara sectorului terțiar a condus la unele încercări de scindare și sistemtizare a sectorului în cauză prin desprinderea din cadrul lui a unor servicii speciale și constituirea unui al patrulea sector denumit cuaternar. Părerile privind sectorul cuaternar sunt împărțite întrucât unii consideră ca activitățile cuprinse în acest sector sunt cele referitoare la timpul liber iar alții consideră ca acest sector cuaternar sau informatic ar cuprinde tot ce se referă la cercetare, producție de softuri, tehnici moderne de interconectare, telecomunicație, etc. Cu toate că, clasificarea sectorială are anumite limite, formularea acesteia este foarte importantă pentru a putea cuprinde și analiza activitatea economico-socială ca un tot unitar iar în ceea ce privește sectorul terțiar trebuie să ținem cont de recomandările formulate de O.N.U. adică cuprinderea în acest sector a tuturor activităților altele decât agricultura (inclusiv silvicultura și pescuitul), industriile extractive și prelucrătoare precum și construcțiile.
Sintetic la nivelul macroeconomic, dimensiunile sectorului terțiar sunt măsurate de o serie de indicatori care exprimă pe de o parte mărimea și ponderea resurselor utilizate în acest sector, iar pe de altă parte volumul și contribuția efectelor produse de servicii la progresul economic și social general. Rolul serviciilor în dezvoltarea economico-socială se referă în principal la contribuția lor la creșterea economică, dar și pe un plan mai larg la aportul lor la creșterea calității vieți.
Fiind considerate timp de decenii ca activități de slabă productivitate, prin natura lor nesusceptibile la mecanizare, la introducerea progresului tehnic, la realizarea producției de serie, a economiilor de scală și nu în ultimul rând neproductive, serviciile încep să fie tot mai mult recunoscute substituind din ce în ce mai mult industria în rolul de motor al creșterii economice. Din punct de vedere al contribuției la creșterea economică este important de făcut precizarea că datorită schimbării opticii privind acest fenomen serviciile au putut fi calificate corespunzător. După cum afirma și Paul Heyne “creșterea ce constă, nu în sporirea producției de lucruri, ci în producerea de avere. Și avere este tot ceea ce oamenii prețuiesc ca valoare. Evident, lucrurile materiale pot contribui la avere și sunt într-un fel esențiale în producerea de avere. Dar, nu există legătură obligatorie între creșterea averii și o creștere de volum, greutate sau cantitate a obiectelor materiale.” În condițiile unei accentuări a progresului tehnic și producerea de sisteme din ce în ce mai complexe a crescut nevoia de servicii care fac utilizabil orice bun industrial sau de consum. Performanța acestor sisteme este dată de calitatea proceselor și produselor așadar dată fiind legătura dintre acestea și servicii este clar că în servicii “calitatea” înseamnă ceea ce a reprezentat “productivitatea” pentru economia industrială. Așadar societatea în ansamblu depinde de serviciile furnizate de unități prestatoare de servicii fie din domeniul furnizării de informații, cercetare, educație, servicii de aprovizionare, întreținere a utilajelor, distribuția sau chiar servicii legate de gestiunea și reciclarea deșeurilor rezultate în urma activității umane.
Pentru a înțelege mai bine rolul serviciilor în activitatea umană (ca individ și ca agent economic) precizăm serviciile necesare pentru derularea normală a etapelor activității economice a unei societăți comerciale.
Elaborarea unui produs debutează cu manifestarea nevoii de informație care este foarte prețioasă pentru că îndrumă agentul economic spre direcția potrivită, ea este culeasă și prelucrată de instituții specializate care contra cost le pun la dispoziția societăților. Este un prim serviciu de care poate beneficia un agent economic.
Cercetarea-dezvoltarea sunt de asemenea activități în urma cărora nu rezultă un bun tangibil profesionalizarea activității având loc în jurul anilor 1920 fiind determinată de complexitatea crescută a noilor tehnologii și a nevoii de a planifica riguros dezvoltarea și realizarea lor. Cercetarea dezvoltarea participă la conceperea de produse și servicii noi care sunt adaptate la cerințele pieței urmărind elaborarea de produse de o înaltă calitate, obținerea lor într-un timp cât mai scurt cu costuri reduse.
Educația ca un serviciu public oferă societății indivizi pregătiți pentru a face față provocărilor de pe piața atât în sfera producerii și comercializării bunurilor precum și a prestării de servicii.
Serviciile intervin și în producția propriu-zisă a bunurilor dată fiind necesitatea efectuării de lucrări de reparații și întreținere a utilajelor de producție, consultanță în diferite domenii, etc. precum și în etape premergătoare producției: aprovizionarea cu materii prime și post producție adică distribuția fizică a acestora.
După stabilirea verigilor prin care produsul ajunge la consumator publicitatea joacă un rol important în cunoașterea, achiziționarea și fidelizarea cumpărătorului cu un produs. Odată cumpărate iar mai apoi utilizate sau consumate, produsele au un puternic impact asupra mediului înconjurător datoria agenților economici și a consumatorilor fiind de a o diminua acest impact negativ. Managementul deșeurilor devenind astfel un serviciu important care se accentuează odată cu trecerea timpului.
Nici o activitate economică nu se poate derula fără acțiunea nemijlocită a serviciilor contabile, resurse umane, audit, marketing, contabilitate, etc. care se desfășoară în interiorul întreprinderii fiind puțin cunoscute consumatorilor. Astfel în condițiile în care fiecărui stadiu de producție îi revine circa 20% din costul de producție, restul de 80% este acaparat de servicii.
Ca persoană individuală în fiecare zi ne întâlnim cu zeci de servicii fără de care nu am putea trăi și care contribuie la creșterea calității vieții: transportul în comun, serviciile de sănătate publică, furnizarea de gaze naturale și energie electrică, apă potabilă, salubritate, comercializarea de produse de către agenți economici, etc. “Calitatea vieții este un concept complex care vizează atât latura materiala a vieții oamenilor cât și pe cea spirituală, calitatea relațiilor umane precum și perceperea subiectivă a tuturor acestor elemente de către individ” Din punct de vedere al contribuției serviciilor la îmbunătățirea calității vieții trebuie să amintim observațiile lui Engel făcute în secolul XIX care demonstrează foarte clar dependența noastră de servicii și tendința urmată de omenire în acest sens. Acesta a observat că, cu cât veniturile familiilor erau mai ridicate, cheltuielile de servicii creșteau vertiginos în timp ce cele privitoare la mărfurile alimentare stagnau sau chiar descreșteau. În țările puternic industrializate serviciile ocupă 1/3-1/2 în consumul final privat înregistrând o ușoară tendință de creștere însă dată fiind importanța factorului economic în țările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare procentul este de numai 15-20%.
Un rol important în manifestarea cererii pentru servicii a populației îl are timpul liber respectiv mărimea acestuia și modalitățile lui de utilizare. Prin timp liber înțelegem “un ansamblu de activități cărora individul li se dedică în mod liber, de bunăvoie și cu plăcere, fie pentru a se odihni, fie pentru a se distra și a-și satisface nevoile estetice, fie pentru a-și îmbogăți informația sau a-și completa în chip dezinteresat formația, pentru a-și largi și dezvolta participarea socială voluntară sau capacitatea creatoare, după ce s-a eliberat de obligațiile profesionale, sociale și familiale” Timpul liber poate fi:
timp fiziologic de baza;
timp de munca;
timp de transport;
secvențe de timp “impuse”;
timp liber.
Durata timpului liber poate fi mărit prin două modalități: fie reducerea timpului de munca (prin creșterea productivității muncii) fie diminuarea timpului afectat satisfacerii cerințelor existenței (prepararea hranei, întreținerea locuinței, îngrijirea sănătății, etc.). Punerea în practică a celor două modalități este favorizată de comerț și de întreaga paletă de servicii din care fac parte: asistența medicală și socială, alimentația publică, transport, curățătorii chimice, servicii turistice, agrement, etc.
Mediul înconjurător ca parte integrantă a vieții oamenilor și care contribuie și la calitatea acesteia, este într-o strânsă legătură cu serviciile întrucât acestea sunt implicate atât în degradarea cât și în protejarea acestuia. Cele mai dăunătoare servicii pentru mediul înconjurător devenind: transporturile, comerțul și turismul. Serviciile care contribuie la protejarea mediului sunt cele care contribuie la folosirea rațională a resurselor naturale (exemplu: cercetarea științifică pentru găsirea de noi forme de combustibili sau tehnologii moderne de utilizare a acestora, etc.), prevenirea și combaterea deteriorării lui (îmbunătățiri funciare, amenajări silvice, servicii de epurare a apelor, gazelor, servicii de salubritate, depozitare corespunzătoare a deșeurilor precum și servicii de reciclare, etc.) dar și servicii de informare și educare a indivizilor în spiritul protecție mediului.
2.2 Marketingul serviciilor
2.2.1 Apariția și specializarea marketingului serviciilor
Vreme îndelungată marketingul serviciilor nu a constituit o disciplina bine conturata și de șine stătătoare întrucât economia centralizata nu avea la baza marketingul și nicidecum primordialitatea cererii. în faza incipienta a apariției serviciilor “organizate” nu s-a utilizat marketingul întrucât s-au prestat servicii de către persoane individuale dar și datorita faptului ca serviciile de avocatură sau cele social medicale se executau de persoane nu atât de numeroase. Odată cu trecerea la economia de piața s-au conturat principalele cauze care au dus în final la creșterea cererii pentru servicii deci și creșterea numărului prestatorilor și implicit necesitatea implementării marketingului și în servicii. Principalele cauze au fost:
creșterea birocrație în sistemul administrației (numeroase impozite, taxe, fiscalitate mare, etc.);
creșterea tehnicității și adâncirea specializării în tot mai multe domenii (tehnica de calcul, etc.);
specializarea serviciilor pentru populație (asigurări, asistenta medicala, protecția copiilor, etc.);
protejarea specializărilor personalului calificat (organizarea de sindicate, grupări pentru diverse meserii precum notari, juriști, medici, arhitecți, etc.) oferind astfel consumatorului siguranța;
certificarea și asigurarea calității produselor și serviciilor;
protecția consumatorului;
2.2.2 Componentele și specificitatea mixului de marketing în servicii
Multe firme prestatoare de servicii au dimensiuni mici (exemplu: coafuri, frizerii, reparații de automobile, cabinete medicale, etc.) și consideră marketingul ca fiind inutil sau chiar prea costisitor având drept urmare încărcarea prețului serviciului. Alte organizații precum școlile s-au confruntat cu o cerere foarte ridicată marketingul devenind inutil în timp ce alții considerau neprofesional utilizarea marketingului (exemplu: contabili autorizați, birouri de avocați, notari, cabinete medicale, etc.). Spre deosebire de firmele productive care-și expun produsele pe rafturi în așteptarea cumpărătorilor, în cazul societăților prestatoare de servicii elaborarea unui plan de marketing este mult mai dificil dată fiind natura “produselor” oferite și a faptului că, clientul face parte din sistemul de producție. Calitatea serviciului rezultat depinde atât de prestator cât și de întregul proces de producție. Cei 4P ai marketingului tradițional nu sunt suficienți pentru marketingul serviciilor numărul acestora crescând la 7, figura de mai jos ilustrând în mod clar faptul ca marketingul serviciilor este de fapt compus din trei elemente: Marketing intern; Marketing extern; Marketing interactiv;
Marketing intern
Marketing extern
Fig. 3. Componentele marketingului serviciilor.
Marketingul extern este generat de factorii externi care influențează marketingul (birocrația, protecția consumatorilor, etc.). Esențial este studiul pieței și în cadrul acesteia a cererii, ofertei, prețului și a concurenței pentru documentarea planului de marketing.
Marketingul intern presupune din partea firmei efectuarea unor puternice investiții pentru îmbunătățirea calității și performanțelor angajaților, pregătirea și motivarea lor pentru a lucra ca o echipă a cărui scop este satisfacerea pe deplin a clienților. Un bun management al bunurilor corporale presupune evitarea conflictelor între compartimentele întreprinderii în virtutea trăsăturii a patra a marketingului și anume caracterul unitar. În cazul serviciilor, marketingul intern se bazează pe existența unor relații tip piață (cerere și ofertă internă) adică angajații cer iar întreprinderea oferă. Cererea angajaților vizează două aspecte:
cererea personală pentru salarizare;
cererea pentru resurse în vederea obținerii performanțelor;
Marketingul intern trebuie de fapt să-l preceadă pe cel extern constituind o bază pentru aceasta, un fundament de dezvoltare prin lichidarea conflictelor cu ajutorul politicii manageriale cu atât mai mult cu cât componenta personală este foarte importantă.
Marketingul interactiv rezidă din faptul că, consumatorul percepe calitatea serviciilor în funcție de calitatea relațiilor cumpărător-vânzător, fapt ce rezidă din caracterul inseparabil al serviciilor, atât din punct de vedere tehnic cât și funcțional (comportamentul angajaților la prestarea serviciului). Pe măsura creșterii costurilor, intensificării concurenței și în același timp a reducerii calității și productivității, întreprinderile sunt nevoite să apeleze la un marketing mai sofisticat pentru a găsi soluții la cele trei probleme de marketing importante:
îmbunătățirea gradului de diferențiere a serviciului în raport cu concurența;
îmbunătățirea calității serviciului;
creșterea productivității serviciului;
Diferențierea serviciului în raport în concurența ridică probleme speciale din cauza intangibilității și inseparabilității serviciului, cumpărătorul comparând foarte rar ofertele de servicii înainte de a și le procura așa cum procedează în cazul bunurilor. Mulți agenți economici apelează la reducerile de preț pentru rezolvarea acestei probleme, strategia este rapid copiată însă și de concurență. Cea mai buna soluție cu efect de lungă durată o reprezintă crearea unei oferte, prestații și imagini diferențiate, elemente originale constituind punctul central al acestei strategii. Personalul, mediul fizic și prestația propriu-zisă constituie la rândul lor elemente primordiale prin care compania prestatoare își poate diferenția serviciile.
Îmbunătățirea calității serviciilor. Asemeni producătorilor de bunuri materiale, mulți prestatori de servicii recurg la implementarea managementului calității totale. Totuși calitatea unui serviciu este greu de definit în termeni cantitativi date fiind puținele dimensiuni fizice (performanță, cost de întreținere, etc.) pe care le posedă serviciile și care sunt în general utilizate pentru o apreciere de acest gen. Rezultă în mod normal apariția de dificultăți și în elaborarea unor standarde pentru servicii. S-a ajuns la concluzia că singurul care poate aprecia nivelul calitativ al serviciilor este consumatorul care trebuie satisfăcut peste așteptările sale conform sloganului “Promite numai ce poți oferi și oferă mai mult decât ai promis!” este lesne de înțeles că societatea nu poate prevedea absolut toate problemele care pot apărea în decursul prestării unui serviciu atât din punct de vedere calitativ cât și funcțional sau tehnic motiv pentru care trebuie să învețe să rezolve problemele atunci când apar. Printr-o rezolvare promptă a problemelor sesizate de clienți sau a reclamațiilor aceștia devin mai fideli decât în cazul unei activități lipsite de probleme deoarece în momentele critice pot fi observate aptitudinile și profesionalismul angajaților deci și a societății în ansamblul ei. Investițiile în acest domeniu sunt de cele mai multe ori rentabile întrucât prin satisfacerea consumatorilor cresc și vânzările pe termen lung prioritatea prestatorului fiind serviciul “fără cusur” nu doar cel “bun”.
Creșterea productivității. Costurile crescânde obligă și prestatorii de servicii să apeleze la metode prin care să crească productivitatea serviciilor. Spre exemplu:
furnizorii de servicii pot spori volumul serviciilor prestate în detrimentul calității;
furnizorul poate industrializa serviciul prin folosirea unor echipamente și standardizări ale producției;
prestarea unor servicii mai eficiente;
implicarea clienților în prestarea serviciului;
în cazul cererii fluctuante, productivitatea crește îmbunătățind flexibilitatea operațională și influențând în sensul dorit modul de manifestare în timp a cererii;
Aspecte specifice de afirmare a marketingului serviciilor ca rezultat se regăsesc in:
natura, componentele și caracteristicile serviciilor;
rolul personalului în oferta și derularea serviciilor;
rolul clienților în relație cu oferta de servicii și consumul ei;
specificitatea ofertei și livrării serviciilor;
Caracteristici ale marketingului serviciilor:
caracter interdisciplinar;
unitate în diversitate (unitate în servicii adică siguranță în servicii prin procesarea tuturor clienților și în mod uniform);
complexitatea marketingului serviciilor;
3 CERCETAREA DE MARKETING
3.1 Procesul și caracteristicile cercetării de marketing
“În condițiile în care informațiile de marketing reprezintă cheia activităților de piață, modul în care o firma își organizează, conduce și apelează la compartimentul cercetărilor de marketing are o mare influență asupra rezultatelor respectivei firme.”
O societate poate realiza cercetări de marketing în mai multe feluri. Firmele mici pot angaja studenți, profesori de la licee sau universități care să elaboreze și să pună în aplicare proiectul, sau poate apela la serviciile unei firme specializate în cercetări de marketing. Firmele mari dispun de un compartiment propriu, specializat în astfel de activități.
În mod obișnuit, bugetul alocat cercetărilor de marketing se situează undeva între 1% și 2% din valoarea vânzărilor realizate de o firmă. Între 50-80% din acest buget se cheltuiește direct de către compartiment, restul fiind alocat finanțării cercetărilor efectuate de firme specializate care se împart în trei categorii:
Firme de servicii în domeniul cercetării pieței. Acestea culeg periodic informații de natură economică, pe care le pun la dispoziția celor interesați contra unei taxe.
Firme specializate în cercetări de marketing. Se apelează la ele pentru realizarea anumitor proiecte. Ele participă la elaborarea studiului, iar raportul devine proprietatea clientului.
Firme specializate într-un anumit domeniu al cercetărilor de marketing. Acestea oferă servicii de cercetare specializate. Cel mai bun exemplu îl reprezintă firmele de cercetare de teren, care pun la dispoziția altor firme, contra cost, serviciile operatorilor de teren.
O cercetare de marketing presupune parcurgerea a cinci etape:
Fig. 4. Etapele cercetării de marketing
Definirea problemei și a obiectivelor cercetării. Această primă etapă prezintă o importanță deosebită întrucât numai prin formularea corectă a nevoilor de informații se pot concepe următoarele etape. Directorul de marketing și analistul de marketing vor defini cu atenție problema și vor stabili obiectivele cercetării, dată fiind acea vorbă veche care spune că “o problemă bine definită este pe jumătate rezolvată.” Conducerea trebuie să fie extrem de atentă atunci când definește problema, astfel încât aceasta să nu se facă nici într-un sens prea larg, dar nici într-unul prea îngust. Încheierea acestui prim proces trebuie să se concretizeze cu stabilirea exactă a obiectivelor care trebuie urmărite. Trebuie să stabilim ordinea importanței obiectivelor dacă acestea sunt într-un număr mai mare prin cât mai multe specificații și detalii. Pot apărea însă și situații în care nu toate proiectele de cercetare pot fi detaliate în amănunt în privința obiectivelor. Putem identifica astfel trei tipuri de proiecte de studiu:
exploratorii, care au scopul de a obține date preliminare pe baza cărora să se poată identifica adevărata natură a problemei și să se formuleze ipoteze posibile sau idei noi;
descriptive, care urmăresc determinarea unor valori;
cauzale, care vizează testarea relației cauză-efect;
Elaborarea planului de cercetare. Această etapă presupune luarea unor decizii referitoare la :
sursele de date (date secundare, date primare).
stabilirea modalităților de cercetare cele mai potrivite (observarea, interviul, sondajul, experimentul);
instrumentul de cercetare cu care se va opera (chestionarul, instrumente mecanice);
eșantionarea (stabilirea unității de observare, mărimii eșantionului, procedeele de selecție, etc.);
metodele de contactare a persoanelor incluse în cercetare (telefonul, poșta, personal);
Culegerea informațiilor. După determinarea volumului de informații deținut, cel necesar și nu în ultimul rând identitatea firmei care va efectua cercetarea (angajații întreprinderii sau firme specializate), are loc culegerea de informații. Procesul este unul laborios care necesită o abordare serioasă și o metodologie adaptată la tipul instrumentului de cercetare ales. Operatorii de teren trebuie să fie obiectivi în activitatea desfășurată manifestând o minimă implicare și influențare a răspunsurilor date de persoanele chestionate.
Analiza informațiilor. În cadrul acestei etape se vor evalua datele culese în raport cu problemele ce interesează. Funcție de numărul variabilelor implicate în analiza avem:
analiza univariată;
analiza bivariată;
analiza multivariată;
Prezentarea concluziilor. Întrucât cercetarea se realizează cu un scop anume, stabilirea exactă a nevoilor consumatorilor pentru implementarea unei direcții de acțiune corecte și eficiente, este normal ca întregul proces să se încheie printr-o prezentare organizată a rezultatelor obținute. În pofida existenței laturii subiective a cercetării de marketing, rezultatele trebuie analizate cu seriozitate urmate de formularea unor concluzii care vor ghida întreprinderea cu privire la acțiunile viitoare și măsurile ce se impun a se lua. Se vor utiliza mijloace grafice, argumente matematice precum și mijloace de determinare a unei evoluții viitoare probabile.
Activitățile și tehnicile utilizate de analiștii de marketing și-au extins treptat ariile de aplicabilitate, în momentul de față fiind cel puțin 36 de activități de cercetare (anexa 1). Tehnicile de cercetare utilizate sunt din ce în ce mai sofisticate. Unele din acestea, cum ar fi chestionarele sau eșantioanele zonale, au fost printre primele tehnici aplicate și au cunoscut o răspândire deosebită. Altele, ca studiul motivațiilor și metodele matematice, s-au impus greu, fiind adesea subiectul unor discuții aprinse și prelungite între specialiști, pe tema utilității lor practice. Cu toate acestea ele au reușit să ocupe un loc în metodologia cercetărilor.
Cele șapte caracteristici ale unei bune cercetări de marketing sunt:
Metoda științifică. O cercetare de marketing eficientă se bazează pe principii științifice: observare atentă, formularea ipotezelor, previziune și testare.
Creativitatea. Atunci când se desfășoară în condițiile cele mai bune, cercetarea de marketing furnizează noi modalități de rezolvare a unei probleme.
Interdependența dintre modele și date. Analiștii recunosc îndeobște că faptele sunt relevante numai în relația lor cu modelele problemei studiate. Aceste modele furnizează tipul de informație căutat și de aceea trebuie să fie cât mai explicite.
Metode multiple. Analiștii de marketing competenți evită să se bazeze exclusiv pe o singură metodă, preferând să adapteze metodele la problema studiată. De asemenea, ei sunt conștienți de faptul că ar fi de dorit să se adune informații din cât mai multe surse, pentru a avea mai multă siguranță asupra corectitudinii rezultatelor obținute.
Valoarea și costul informațiilor. Analiștii competenți sunt permanent preocupați de estimarea valorii informației în raport cu costurile acesteia. Raportul valoare / cost este folosit de compartimentul cercetărilor de marketing pentru a determina ce proiecte se vor realiza, ce metode de cercetare se vor folosi și dacă mai sunt necesare și alte informații după obținerea rezultatelor preliminare. De obicei, costurile cercetării sunt ușor de calculat, în timp ce valoarea este un factor ceva mai greu de măsurat. Valoarea depinde de corectitudinea și probabilitatea rezultatelor, precum și de măsura în care conducerea firmei este dispusă să accepte concluziile studiului și să acționeze pe baza lor.
Scepticismul constructiv. Analiștii de marketing trebuie să privească cu oarecare scepticism aprecierile aparent adevărate ale directorilor asupra factorilor care determină evoluția pieței.
Caracterul etic. De pe urma cercetărilor de marketing beneficiază atât firmele care le susțin financiar, cât și consumatorii. Prin intermediul acestor cercetări, firmele află mai multe despre nevoile consumatorilor și au posibilitatea de a oferi produse și servicii care sa-i satisfacă într-o mai mare măsură pe aceștia.
3.2 Elaborarea planului de cercetare primară a pieței
Întreprinderea își desfășoară activitatea sub influența factorilor care compun mediul extern al acesteia: clienți, concurenți, furnizori, intermediari, organizații publice, mediul social, politic, juridic, demografic, etc. marketingul considerând piața ca un sistem de referința de maxima importanta pentru orice firma. Numai prin cunoașterea pieței, a tendințelor și evoluției acesteia întreprinderea își poate asigura succesul în rândul consumatorilor săi. Aceste informații atât de necesare sunt determinate cu ajutorul studiilor de piața care constituie doar primul pas în elaborarea unor studii (cercetări) de marketing care la rândul lor preced prognoza și programul de marketing.
Studiul de piața este o “cheie de boltă a cercetărilor de marketing, reprezintă un proces de analiză structural-calitativă și cantitativă a ofertei și cererii, prezente și viitoare, pe o anumită piață.” Prin intermediul studiilor de piață întreprinderea cunoaște în permanenta pulsul pieței, dimensiunea parametrilor pieței, obține informații necesare fundamentării deciziilor menite sa-I asigure o prezenta activa și eficienta pe piață. Un studiu de piață poate viza studiul dimensiunilor piețe, cercetarea structurii pieței, studiul cererii de mărfuri și servicii, studierea ofertei de mărfuri și servicii, studierea preturilor, studierea conjuncturii pieței, etc.
Cercetarea de marketing reprezintă activitatea formala prin intermediul căreia, cu ajutorul unor concepte, metode și tehnici științifice de investigare, se realizează în mod sistematic specificarea, măsurarea, culegerea, analiza și interpretarea obiectiva a informațiilor de marketing, destinate conducerii unității economice pentru cunoașterea mediului în care funcționează, identificarea oportunităților, evaluarea alternativelor acțiunilor de marketing și a efectelor acestora. Fiind obiectul de activitate al unui întreg compartiment (compartimentul de marketing), activitatea de cercetare se desfășoară pe baza unui plan bine închegat care cuprinde toate etapele necesare a fi parcurse precum și obiectivul care este urmărit. Cercetarea poate face referire la: piețe de aprovizionare sau de desfacerere, piața produsului sau piața întreprinderii, piețe actuale sau piețe vizate a se cuceri în viitor, etc.
Indiferent de bugetul alocat sau de agentul economic (instituții specializate sau întreprindere) care efectuează cercetarea de marketing aceasta cuprinde în mod obligatoriu următoarele etape:
Fig. 5 Principalele etape ale unei cercetări de piață.
Fiecare din aceste etape sunt menite sa ne dea răspunsul la cate o întrebare, de exemplu: Ce fel de date trebuie să culegem? De unde culegem datele? Cum culegem datele? Cum prelucrăm datele culese? Cum prezentăm și utilizăm rezultatele cercetării?
Prima etapa: stabilirea datelor primare și secundare necesare a fi culese, după cum indica și denumirea are scopul de a stabili cele doua categorii de date necesare a fi culese fără a omite însă precizarea datelor relevante cu ajutorul cărora se vor lua deciziile de marketing.
Prin date primare înțelegem acele date care sunt culese pentru prima data, datele secundare fiind culese cu alte ocazii nu neapărat pentru compartimentul de marketing. Indiferent de natura lor aceste date fac referire la 4 categorii de factori:
cererea;
oferta;
informații privind determinarea pieței;
conjunctura pieței;
În cadrul factorului cerere este absolut necesar a se stabili caracteristicile purtătorilor cererii adică identificarea acestora, numărul lor, preferințele, etc. iar în ceea ce privește cererea de marfa se stabilesc dimensiunea cererii, structura acesteia pe piața, stabilirea bugetului de care dispune consumatorul, determinarea exacta a trebuințelor, etc.
Determinarea conjuncturii pieței se face cu ajutorul a doua tipuri de date: ne economice (date juridice, tehnice, politice, sociale, ecologice) și economice (prețul psihologic al unui produs, raportul dintre cerere și oferta).
Identificarea surselor de informare pentru culegerea datelor necesare. Așa cum am precizat anterior, datele primare sunt cele culese pentru prima data, piața cu toate elementele sale componente fiind sursa cea mai valoroasa. Datele secundare fiind deja culese și nu întotdeauna de un compartiment de marketing se împart în surse interne și respectiv externe întreprinderii. Printre cele interne se număra: statisticile asupra distribuției, diferitele rapoarte întocmite privind activitatea generala a firmei, datele din evidentele contabile precum și arhiva societății în timp ce sursele externe sunt formate din: surse oficiale (Institutul Național de Statistica), literatura de specialitate, ziare, reviste, publicații, informații de la distribuitori, organizații internaționale 9uniunea Economica Europeana, Banca Mondiala, etc.), asociații economice (Camera de Comerț, Industrie și Agricultura), etc.
Cea de-a treia etapa, stabilirea metodelor de culegere a datelor pornește de la determinarea volumului de informații existent pentru a putea decide asupra necesității culegerii de date noi. Dată fiind importanța calității cercetării și a rezultatelor implicit, organizația în cauză trebuie să decidă cine va efectua cercetarea. Pentru a lua o astfel de decizie se au în vedere următoarele aspecte:
stăpânirea de către societate a metodelor și tehnicilor specifice pentru cercetarea pieței;
gradul de familiaritate a organizației cu problemele cercetării pieței;
posibilitățile de informare care stau la dispoziția societății;
bugetul de marketing alocat pentru cercetarea pieței;
personalul de specialitate disponibil a efectua un studiu de o asemenea amploare.
Culegerea de date secundare este o activitate de amploare mai redusă în comparație cu cea de culegere a datelor primare, situație în care este necesar a se stabili metodele de culegere a datelor, alegerea metodelor și tehnicilor de prelucrare, prezentare a datelor și a rezultatelor cercetării toate acestea depinzând la rândul lor de tipul culegerii de date fie ea parțială fie totală. Practica a demonstrat că cea mai utilă și economică este culegerea parțială de date care se caracterizează prin aceea că, culegerea datelor se face numai pentru o parte din domeniul de bază. Se stabilește astfel un eșantion reprezentativ pentru caracteristicile studiate sau unul aleator. Eșantionarea presupune: determinarea unității de observare (Cine urmează să fie supus eșantionării?), mărimea eșantionului (Cate persoane urmează să fie investigate?), determinarea procedeului de selecție (Cum trebuie aleși subiecții?).
Eșantionarea aleatorie, în acest caz putem determina marja de eroare și poate fi de mai multe feluri:
eșantionare simplă aleatorie;
eșantionare stratificată;
eșantionare de grup;
Eșantionarea nealeatorie nu permite determinarea marjei de eroare, se utilizează când timpul sau costul legat de calculul probabilității este prea mare, tipurile sale fiind:
eșantionare bazată pe accesibilitate;
eșantionare bazată pe judecata proprie;
eșantionare normată;
Determinarea mărimii optime a eșantionului se face ținând cont de legea numerelor mari adică un eșantion va reflecta cu atât mai bine structura mulțimii de bază cu cât este mai mare cuprinderea sa. Așadar se pune întrebarea, cât de mare trebuie să fie eșantionul pentru ca valoarea estimativă să nu se abată prea mult de la valoarea reală? Pentru a ușura procesul de
calculare matematică a mărimii optime a eșantionului se notează cu = gradul de certitudine, p = valoarea de participare a eșantionului, cu P = valoarea de participare a mulțimii de bază, iar cu = intervalul de eroare (P-p).
Întrucât orice rezultat al sondajului trebuie să se afle cu o anumită certitudine statistică adică 1-α în cadrul intervalului de eroare e(P-p) trebuie să luăm în considerare probabilitatea erorii.
Tabel nr. 1
„Marjele de eroare admise funcție de mărimea eșantionului testat.”
Regulile prezentate anterior se aplică numai în cazul eșantionării reprezentative întrucât în cazul eșantionării aleatorii trebuie să ne ghidăm după următorul model: “dintr-o urnă se extrag una după alta câte o bilă. În practică se folosește în locul urnei un tabel cu numere aleatoare care se aleg corespunzând cate unui element al mulțimii de bază”
Procedeele cunoscute de culegere a datelor a datelor sunt:
chestionarea;
observarea;
experimentul;
interviul;
Chestionarea este procedeul prin care după redactarea în formă scrisă a unui chestionar se adresează persoanelor care în prealabil au fost conchise ca făcând parte din eșantion relevant pentru studiul în cauză.
“Observarea ca și procedeu al culegerii de date, poate fi caracterizată printr-o cuprindere orientată către stări de fapt ce pot fi percepute de persoane în momentul apariției lor cu sau fără mijloace tehnice ajutătoare.” Tipurile de observare sunt numeroase și includ: autoobservarea și observarea exterioară, observarea personală și impersonală, observarea participativă și neparticipativă precum și observarea de teren și de laborator fiecare dintre aceste tipuri având la bază metodologii diferite de aplicare.
Experimentul reprezintă verificarea unei corelații presupuse (cauză-efect), în condiții date, prestabilite. Dată fiind larga răspândire a acestui procedeu tipurile cunoscute sunt numeroase și anume: experimente clasice și extinse, propriu-zise și qvasiexperimente, de chestionare și de observare, de laborator și de teren, etc. Fără excepție, punerea în aplicare a tipurilor de experimente enumerate presupune cunoașterea celor cinci elemente care trebuie avute în vedere. Subiecții testați (persoane, magazine, produse, etc.), variabilele independente (măsuri promoționale, etc.), variabilele de control (toți factorii care influențează variabilele dependente) și variabilele aleatoare (factori sau mărimi care influențează variabilele dependente dar care nu pot fi determinate în prealabil).
Cea de-a patra etapă presupune analiza datelor culese și evaluarea acestora cu ajutorul unor calcule matematice precum analiza univariată, bivariată și multivariată a datelor. Printre metodele cunoscute în practică amintim, pentru analiza univariată, media aritmetică, amplitudinea, abaterea medie liniară, dispersia, abaterea medie pătratică, mediana, modulul, etc. Analiza bivariată se realizează prin: tabelarea încrucișată, testul de independență (hi-pătrat), analiza regresiei, analiza corelației iar analiza multivariată are la bază coeficientul de corelație multiplă, coeficientul de determinare multiplă, analiza de varianță, scalarea multidimensională, analiza discriminantei, etc.
Prezentarea și interpretarea rezultatelor se face utilizând metode grafice și matematice prin care putem deduce proporția sau procentul din eșantion care au aderat la o anumită opinie precum și diferite caracteristici ale acestora. Utilizarea rezultatelor cercetării este etapa care încheie procesul de cercetare a pieței fiind ultima etapă a planului de cercetare care se concretizează și se efectuează în cadrul compartimentului de marketing al unei societăți care este în măsură să decidă acest lucru.
3.3 Procedee de culegere a datelor
Așa cum am amintit, metodele de cercetare primară cele mai importante sunt:
observarea;
interviul:
sondajul / chestionarea;
experimentul;
Pentru a se realiza o observare pentru un anumit fenomen trebuie să avem în vedere următoarele etape:
Definirea clară a fenomenului care dorim să-l observăm, acesta trebuie să fie cat mai simplu, cat mai clar și mai ușor de urmărit;
Pregătirea formularelor de colectare a datelor;
Stabilirea orarului observărilor;
Instruirea observatorilor;
Informarea personalului din organizația observată (dacă este cazul).
De asemenea în timpul observării trebuie avute în vedere respectarea metodologiei de observare, discreția și minima perturbare a procesului observat precum și evitarea interpretărilor personale de către observator. Cu toate acestea observațiile nu sunt reprezentative și se pot aplica doar în cazul unităților operative (magazinele).
“Interviul este o metodă directă de investigare, constând în chestionarea unor subiecți anume aleși, în vederea obținerii de informații pe marginea diferitelor probleme. În practica economică, interviul este utilizat în cercetările (calitative și cantitative) de marketing.” Pentru a se realiza un interviu trebuie parcurse următoarele etape:
Proiectarea interviului, trebuie să se facă riguros în funcție de obiectivele urmărite fiind cât mai scurt posibil;
Începerea interviului. Etapa debutează într-un mod caracteristic tipului de interviu ales: telefonic, față în față sau de grup.
Conducerea interviului. Moderatorul trebuie să fie atent ca persoana sau persoanele să nu se abată de la subiect, să nu se simtă ca la o anchetă de poliție și să creeze mediul plăcut obținând în același timp informațiile necesare.
Încheierea interviului constă în concluzionarea informațiilor obținute de la intervievat.
Asamblarea datelor culese și concluzionarea acestora.
Etapele realizării unui sondaj sunt următoarele:
stabilirea dimensiunii eșantionului;
structura eșantionului;
calitatea eșantionului;
realizarea chestionarului;
analiza și interpretarea datelor;
3.3.1 Chestionarul
Chestionarul este un instrument principal de recoltare a informațiilor în cercetările de marketing. În cadrul acestui tip de cercetare, chestionarul reprezintă o succesiune programată, logic și psihologic, de enunțuri (interogative și / sau enunțiative), care prin interdependența lor formează un tot, și prin administrarea de către operatorii de interviu sau prin autoadministrare de către un subiect sau un grup de subiecți determină din partea acestora un comportament verbal ce urmează a fi înregistrat în scris, pe bandă magnetică sau prin suporți telematici. Acest mijloc de sondare a opiniei cuprinde un set de întrebări scrise sau de imagini grafice cu funcție de stimul pentru a genera date și informații necesare privind obiectul specific de cercetare precum și realizarea obiectivelor cercetării. În ciuda faptului că nu există un chestionar “ideal” totuși trebuie să amintim condițiile pe care un chestionar trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi numit bun. Aceste condiții se referă la:
chestionarul trebuie să fie cât mai scurt posibil dar în același timp să cuprindă toate întrebările necesare obținerii informațiilor dorite. Întrebările mai puțin interesante trebuie eliminate, pentru a nu încărca inutil chestionarul și a abuza astfel de răbdarea celui chestionat;
să fie adecvat subiecților chestionați. Să fie explicit pentru a putea fi înțeles de către subiect, să folosească un limbaj corespunzător nivelului intelectual al celui chestionat, să fie ușor de completat, interesant, fluent și logic;
să fie ușor de administrat permițând înregistrarea rapidă a răspunsurilor și codificarea acestora de exemplu în Excel;
să permită tabelarea ușoară a informațiilor;
să fie traductibil, asigurând transmiterea simțămintelor, opiniilor și gândurilor subiecților, a constatărilor și recomandărilor din răspunsurile acestora;
În cazul în care condițiile enumerate anterior nu sunt respectate chestionarul elaborat va fi unul confuz, nu va permite celui chestionat să acorde răspunsuri sincere, nu va transparent iar în urma interpretării nu va aduce rezultatele scontate. Iată în continuare un exemplu de chestionar îndoielnic ai căror întrebări nu sunt corect gândite:
Ce venit aveți? (nu este absolut necesar ca toată lumea să-și cunoască venitul cu exactitate. Oamenii nu sunt dispuși să ofere o asemenea informație. Un chestionar nu ar trebui să înceapă cu o astfel de întrebare);
Sunteți un pasager ocazional sau obișnuit? (ce înseamnă ocazional și ce înseamnă obișnuit);
Vă place această companie aeriană? (“place” este un termen relativ);
Câte reclame ale companiilor aeriene ați văzut la televizor în luna aprilie a anului trecut? Dar în aprilie anul acesta? (Cine mai știe?);
Care sunt cele mai proeminente și mai determinante caracteristici în funcție de care evaluați companiile aeriene? (nu utilizați cuvinte prea mari);
Considerați că este corect ca guvernul să aplice taxe mari pe biletele de avion și să împiedice o mulțime de oameni să beneficieze de acest mijloc de transport? (întrebarea este prea grea!);
Chestionarele utilizate în investigarea pieței se grupează tipologic în funcție de mai multe criterii:
după conținutul programului de cercetare, chestionarele pot fi specializate atunci când programul de investigație urmărește un singur scop, de exemplu studierea preferințelor pentru un anumit produs sau de tip “omnibus” când tema care este supusă cercetării este una complexă iar informațiile care se doresc a se obține se referă la mai multe obiective.
după natura întrebărilor, chestionarele pot oferi date cantitative factuale care dau o imagine asupra structurii, cantității, dinamicii cererii, ofertei sau prețurilor sau informații calitative de opinie care prin natura lor permit adâncirea și nuanțarea rezultatelor cercetării.
după periodicitatea administrării chestionarului, acesta poate fi utilizat într-o singură cercetare, exemplul studiilor de marketing transversale sau utilizat în mod repetat cu ocazia desfășurării unei cercetări de marketing longitudinale cum sunt de exemplu investigațiile de tip panel.
după locul de completare al chestionarului, acesta poate fi administrat la sediul unității economice (pentru anchete industriale), rețeaua comercială de magazine (pentru anchetele realizate în rândul populației), domiciliul purtătorului de informații, pe stradă sau în locuri publice (pentru testarea preferințelor agenților economici și ale publicului consumator cu referire la produsele expuse), comunicare interactivă prin telefon sau TV care apelează periodic la un panel de cumpărători sau utilizatori.
după modul de administrare chestionarele pot fi: completate de operatorul de interviu sau autoadministrate.
Proiectarea și elaborarea chestionarelor se face în 8 etape:
definirea clară a informațiilor necesare și dorite a fi obținute;
stabilirea tipurilor de întrebări;
formularea întrebărilor;
stabilirea succesiunilor întrebărilor;
design-ul chestionarului;
pretestarea chestionarului;
revizuirea și redactarea finală;
implementarea chestionarului;
Stabilirea clară a informațiilor necesare și dorite a fi obținute
Este etapa de debut a procesului de proiectare și elaborare a chestionarelor care vizează o atentă analiză a obiectivelor propuse precum și determinarea mijloacelor prin care acestea pot fi atinse. De cele mai multe ori obiectivul se concretizează printr-o informație care va fi obținută prin concluzionarea răspunsurilor oferite de persoanele chestionate la întrebările regăsite în chestionare. Aceste întrebări, prin modul în care sunt alcătuite și structurate, reflectă calitatea și cantitatea de informații a căror necesitate a stat la baza organizării studiului și în final redactării chestionarului.
Stabilirea tipurilor de întrebări
Există trei tipuri de întrebări:
întrebări deschise (cu răspunsuri libere, post codificate) la care subiectul răspunde cu cuvintele sale. Oferă subiecților libertatea exprimării personale a răspunsurilor și se adresează procesului activ al memoriei subiectului, verifică și testează ceea ce este stabil și puternic consolidat în cunoștințele și comportamentul acestora scoțând în evidență intensitatea și frecvența obișnuințelor de comportament. Dezavantajele acestui tip de întrebări sunt: necesitatea unei perioade de timp mai lungi și a unor cheltuieli suplimentare pentru gruparea și codificarea răspunsurilor, greutatea cu care răspunsurile sunt încadrate într-o anumită grupă. Întrebări deschise: complet nestructurate, asocieri de cuvinte, completarea frazei, completarea unei povestiri, completarea unei imagini, testul de apercepție tematica (TAT).
Întrebări închise. Au răspunsuri prestabilite și codificate. Acest tip de întrebare conține și posibilitățile de răspuns. Sunt mai ușor de administrat dar de cele mai multe ori în variantele de răspuns trebuie introdus varianta “altele” sau în alte situații varianta “nu știu”. Numărul răspunsurilor “pro” trebuie să fie egale cu numărul răspunsurilor “contra” sau cele “mai mult decât” cu cele “mai puțin decât”. Avantajele acestui tip de întrebare se constituie într-o codificare simplă și o prelucrare automată a datelor, eliminarea subiectivismului codificării, lipsa apelării la memoria subiectului, sporirea anonimatului și securității subiecților investigați.
Întrebările închise pot fi: dihotomice (cu 2 posibilități de răspuns), alegere multipla sau multihotomice (cu mai multe posibilități de răspuns), scala lui Likert.
Întrebări cu răspunsuri în scală de mai multe tipuri: diferențiala semantică, conține două cuvinte bipolare subiectul urmând să aleagă între acestea de exemplu: foarte mare….foarte mic, scala importanței (important….deloc important), scala de apreciere (excelent…foarte slab), scala intenției de cumpărare (sigur că da, probabil da, probabil nu, sigur nu). Avantajele acestor întrebări sunt: permit măsurarea intensității opiniilor precum și o prelucrare ușoară a informațiilor obținute. Printre dezavantaje se numără solicitarea de explicații de către subiectul chestionat care adesea nu înțelege scala de răspunsuri dar și frecventa folosire a memoriei. În cazul acestor tipuri de întrebări se recomandă utilizarea a 5 tipuri de răspunsuri: 2 pro, 1 neutră și 2 contra.
Formularea întrebărilor;
Această etapă presupune respectarea a 4 principii de bază:
formularea trebuie să fie clară, concisă și cât mai scurt posibilă. Se recomandă utilizarea unui limbaj simplu, natural, curent, uzual, direct care sa nu provoace confuzie sau sa lase loc interpretărilor, fără înflorituri lingvistice, evitând neologismele, arhaismele, termenii de strictă specialitate, negațiile, dublele negații.
Selectarea cuvintelor trebuie făcută pentru a se evita predispoziția care duce la răspunsuri nesincere, de exemplu: “Cumperi des romane de nivel slab?”.
Trebuie luate în considerare capacitatea subiectului de a răspunde. Există cazuri în care subiectul nu știe răspunsul. Se pot da răspunsuri suplimentare la întrebările subiectului iar dacă nici acum subiectul nu știe să răspundă întrebarea se lasă fără răspuns. Se preferă alegerea acestei variante pentru că este mai bine să nu aflăm răspunsul la întrebare decât să extragem un răspuns dorit dar fals de la subiectul chestionat.
Trebuie apreciată bunăvoința și voluntariatul subiectului de a răspunde. Trebuie evitate întrebările care deranjează, cu referire la viața intimă, relații familiale, sănătate, venit, etc. Întrucât la întrebările cu referire la venit cei cu venituri mici au predispoziția să le mărească iar cei cu venituri mari să le micșoreze este recomandat să se folosească intervale de venituri. Este foarte important de precizat faptul că nici o întrebare nu va începe cu expresiile: “Aș dori să vă întreb…” “Dacă nu vă supărați…” “Ați vrea să…”
Stabilirea succesiunilor întrebărilor;
O mare importanta o are și ordinea în care vor fi formulate întrebările. Succesiunea întrebărilor trebuie să se declanșeze și să se mențină atenția și interesul subiectului pe toată durata anchetei ele având și o anumită ordine logică. În antetul chestionarului se va trece cine, de ce, pentru cine, cu ce scop realizează ancheta după care cu o formulare politicoasă se încearcă “trezirea” reacției de orgoliu al subiectului prin mulțumirea și scoaterea în evidență a importanței informațiilor pe care urmează să le transmită.
Întrebările au următoarea succesiune:
întrebările introductive au rolul de a încălzi atmosfera și trebuie să aibă un caracter general, amabil, simplu, ne amenințător și să se poată da ușor răspunsul. Prima întrebare trebuie să stârnească interesul subiectului. Întrebările dificile sau cele cu caracter personal trebuie puse spre sfârșitul chestionarului, astfel încât sa se evite instalarea de la început a unei atitudini defensive.
Întrebări privind comportamentul uzual, prezent al subiectului. Sunt întrebări referitoare la produse, frecvența cumpărării, modalități de utilizare a produselor, intențiile de a repeta cumpărarea, etc. Aceste două grupe de întrebări trebuie să reprezinte circa 40% din întrebările chestionarului.
Întrebările complicate cu răspunsurile “muncite” se referă la atitudinile, motivațiile, opiniile, opțiunile subiectului investigat. Se folosesc întrebările în scală întrucât această parte trebuie să constituie pentru subiect un dialog și nu un interogatoriu, proporția acestora în întregul chestionar atingând circa 50%.
Întrebări de date facultative, personale și de identificare. Sunt întrebările care încheie chestionarul și urmează după crearea simpatiei dintre cei 2 interlocutori în care subiectul își dă seama că nu mai trebuie să intre în defensivă. Conțin întrebări cu caracter demografic, socio-cultural, economic, etc. (de exemplu: sex, stare civilă, domiciliu, venit, ocupație, ultima școală absolvită, etc.)
Design-ul chestionarului;
Chestionarul trebuie să arate ca un document oficial de maximă importanță. Pe prima pagină se recomandă imprimarea denumirii, siglei, adresei firmei care efectuează cercetarea. Din punct de vedere al hârtiei folosite, aceasta trebuie să fie de cea mai bună calitate în limita bugetului bine înțeles, imprimată pe o singură pagină. În cazul în care numărul paginilor depășește 3,4 se va folosi formatul broșură. Paginile vor fi numerotate și se recomandă încadrarea acestora în chenar. Se pot folosi de la caz la caz poze pentru fonduri ale hârtiei.
Pretestarea chestionarului;
Este o etapă obligatorie și se realizează cu specialiști sau un eșantion pilot. Orice chestionar trebuie elaborat și testat pe un eșantion preliminar de subiecți cu multă atenție, eliminându-se orice neajunsuri înainte de a fi utilizat pe scară largă. Informațiile care se doresc a se obține în urma retestării chestionarului sunt:
necesitatea eliminării unor întrebări dovedite a fi inutile sau introducerea de alte întrebări;
necesitatea reformulării unor întrebări;
necesitatea introducerii unor posibilități suplimentare de răspuns;
înlocuirea unor cuvinte confuze;
modificări în succesiunea întrebărilor;
durata aproximativă necesară completării chestionarului.
Revizuirea și redactarea finală;
În această etapă se aduc modificări chestionarului conform informațiilor culese în etapa anterioară. Se prezintă chestionarul pentru aprobare, dacă este primită se va multiplica în funcție de numărul de persoane din eșantion.
Implementarea chestionarului;
Există două tipuri de implementări:
chestionare administrate de către operatori de anchetă. Dat fiind faptul că un rol esențial în buna desfășurare a procesului de completare a chestionarului îi revine operatorului, acesta trebuie să întrunească câteva însușiri: sociabil, deschis, privire vie, optimist, inteligent, intuitiv, fler, fizic plăcut, alură generală agreabilă, gesticulație rezonabilă, sănătate robustă, eleganță, decență, politicos și capabil de a păstra secretul profesional.
Chestionare auto administrate adică cele trimise prin poștă. Acestea trebuie să conțină informații cu privire la persoana sau firma care realizează ancheta, motivul pentru care o face, instrucțiuni clare și precise de completare, adresa și numărul de telefon la care se pot solicita informații suplimentare (este recomandat folosirea liniilor telefonice verzi), adresa și data la care se solicită obținerea răspunsurilor, mulțumirile pentru colaborare, chestionarul care trebuie completat, un plic timbrat cu adresa completată unde trebuie trimisă scrisoarea. Chiar dacă la prima vedere această metodă este una simplă, ea are și anumite dezavantaje timpul primirii răspunsurilor este mare, nu se respectă termenele în care trebuie trimis chestionarul iar rata de răspunsuri este de 5-10% din totalul persoanelor care au primit chestionarul.
4 RECICLAREA DEȘEURILOR MENAJERE URBANE
4.1 Aspecte sociale ale reciclării deșeurilor menajere
Dacă în trecutul apropiat criza de energie nu s-a manifestat cu pregnanță, în prezent ea a început sa devină un factor important în evoluția economiei mondiale. Descoperirea unor surse noi de combustibili pentru compensarea deficitului celor clasici a devenit o sarcina pentru toți specialiștii de pe glob. Acest considerent a scos la iveala faptul ca mari cantități de energie se arunca pur și simplu la “coșul de gunoi” prin reziduurile menajere și industriale astfel încât după ultimele cercetări, s-a ajuns la concluzia că practic reziduuri nu există, ele pot fi complet valorificate atât pentru obținerea unor materiale secundare cât și ca surse noi, neconvenționale de energie.
Noțiunea de gunoi frecvent utilizata pare să nu mai fie valabilă deoarece prin gunoi înțelegem un produs care nu mai are nici o valoare și care trebuie îndepărtat, considerându-se total nefolositor. Realitatea arată însă că în urma evoluției familiei, deci și a menajului însuși, rezultă nu numai gunoaie propriu-zise ci și o serie se produse care într-adevăr nu mai sunt folositoare menajului respectiv dar cu certitudine au o valoare, care nu trebuie neglijată, ca materii prime pentru anumite industrii.
Cantitatea și componența reziduurilor legate de viața de zi cu zi a oamenilor denumite reziduuri/deșeuri menajere urbane variază după standardul de viață al familiei, natura hranei consumate, condițiile climaterice, anotimpurile în care se produc, etc.
Cantitățile de deșeuri înregistrează o tendință crescândă dată fiind gama larga de produse din unitățile comerciale la a căror ambalare și condiționare se utilizează materiale textile, metale, sticlă și materiale plastice. Dată fiind precara sau chiar lipsa totală de educație privind protecția mediului sau reciclarea deșeurilor în țara noastră, ambalajele produselor ajung adesea pe străzile orașelor fără a fi astfel colectate de societăți de profil, iar mai apoi supuse vreunui proces de reciclare. Numai prin implicarea activă a tuturor producătorilor/generatorilor de deșeuri în colaborare cu societățile cu specific de colectare și reciclare problema deșeurilor, care contaminează mediul de viață al populației, poate fi rezolvată. Este necesara o strânsa colaborare și atenta planificare a acțiunilor în acest domeniu întrucât agenții poluanți noi se răspândesc cu iuțeala în aer, apa sau pe sol generând, dezvoltând și propagând unul dintre cele mai grave pericole pe care le-a întâmpinat civilizația moderna. Ca o ironie amară, nu stihiile naturii ori populațiile vegetale sau animale sunt acelea care îl amenință pe om și condițiile sale de existență, ci însuși omul, prin activitatea sa generală, insuficient controlată și neadaptată în întregime la realitățile naturale înconjurătoare.
Educația populației pentru curățenie este singura modalitate prin care deșeurile din plastic, hârtie, metal, sticlă, etc. vor dispărea de pe străzile orașelor și vor fi antrenate în procese de valorificare care vor aduce beneficii sociale și financiare întregii populații. Educația trebuie sa debuteze cu cea în familie și apoi consolidata și dezvoltata în toate formele de învățământ prin antrenarea în acțiuni de colectare a deșeurilor care ulterior sunt reciclate.
Nu numai persoanele fizice ci și cele juridice sunt producătoare de deșeuri în cantități însemnate cărora odată cu trecerea timpului legislația tot mai aspră din acest domeniu le impune colectarea / recuperarea și reciclarea deșeurilor din ambalajele produselor comercializate sau fabricate. Astfel, în trecut, o firmă din domeniul industriei chimice putea să degaje produse toxice în atmosfera sau sa elimine deșeuri care poluau apa și solul, fără a fi obligata sa dea cuiva socoteala. Firma în cauza nu încerca sa afecteze în mod deliberat mediul, ci doar sa păstreze costurile la un nivel cat mai scăzut. Începând cu deceniul al șaptelea, au intrat în vigoare diferite legi vizând protecția mediului, care impuneau firmelor instalarea de echipamente diverse pentru supravegherea gradului de poluare. Pe măsură ce calitatea aerului din orașele mari s-a degradat, fabricanților de automobile spre exemplu li s-au impus standarde tot mai stricte în privința convertizoarelor catalitice. Toate acestea au dus la creșterea costurilor și la nemulțumirea unor producători din țări precum America, care se simțeau dezavantajați în fața concurenților europeni care operau în condițiile unei legislații a mediului mai blândă sau chiar inexistentă.
Cu toate acestea, mișcarea pentru protecția mediului va fi din ce în ce mai puțin dispusă la compromisuri în viitor. Occidentul a fost șocat nu numai de dezastrul nuclear de la Cernobâl, din 1986, ci și de constatările de după căderea comunismului privind neglijența față de mediu manifestat de fostele regimuri. În numeroase orașe est-europene aerul este irespirabil, apa este poluată, iar solul este otrăvit cu reziduuri chimice. Este evident faptul ca firmele vor fi din ce în ce mai răspunzătoare pentru eliminarea reziduurilor, materialelor folosite pentru ambalaj, depozitarea deșeurilor și a altor produse cu influență negativă asupra mediului, rezultate din activitățile productive și cele de comercializare.
Având în vedere complexitatea consecințelor produse de deșeuri în lumea actuală, s-a ajuns pe plan mondial la concluzia că soluțiile de rezolvare nu se pot obține decât în cadrul unui management integrat al deșeurilor care trebuie să ia în considerare toți factorii implicați și anume:
generatorii potențiali (producătorii de bunuri, lucrări, servicii);
lanțul comercial care pune în circulație produsele;
producătorii efectivi de deșeuri (populația, agenții economici);
operatorii de salubritate care asigură colectarea și transportul deșeurilor;
operatorii economici care acționează pentru reciclarea deșeurilor și reintegrarea lor în circuitul productiv;
operatorii economici care acționează pentru neutralizarea deșeurilor în instalațiile de procesare finală;
Ținta acestui management integrat al deșeurilor este minimizarea producerii de deșeuri, țintă care poate fi atinsă numai prin transformarea populației din ”producători de deșeuri” în “operatori activi de mediu”, prin educarea cetățenilor și agenților economici în direcția unei atitudini active în rezolvarea problemelor de mediu aferente propriului habitat.
4.1.1 Situația actuală a reciclării în România
În prezent, în România, rata de reciclare a deșeurilor și ambalajelor din deșeuri este de 47 % pentru hârtie, 12 % pentru sticlă și 5 % pentru materialele reciclabile din mase plastice. Deșeurile de ambalaje provin în proporție de circa 70% de la populație, regăsindu-se în deșeurile menajere, și numai 30% de la agenții economici. În țara noastră se constată o situație caracterizată prin:
nivel redus de curățenie și acțiuni modeste de salubrizare în majoritatea orașelor țării ;
lipsa oricăror alte activități de salubritate în comune și sate cu excepția câtorva comune de lângă marile orașe ;
lipsa de simț civic din partea majorității populației cu privire la păstrarea curățeniei ca urmare a unor carențe majore de educație, informare, dar și a inexistenței unor acțiuni susținute în acest sens din partea instituțiilor abilitate, în special din partea școlii și a primăriilor ;
implementarea în legislația românească a obiectivelor europene care conțin prevederi extrem de severe în domeniu, creează în raport cu cele prezentate anterior un decalaj însemnat și mai ales dificultăți majore în aplicarea și respectarea lor;
bugete de austeritate care lasă descoperite segmente importante din domeniul protecției mediului în general și al salubrizării în special;
insuficient sprijin acordat sectorului privat, respectiv pătrunderii acestui capital în domeniul salubrizării de către organele abilitate ale statului;
acțiuni insuficiente ale partidelor ecologice și ONG-urilor pentru promovarea soluțiilor și măsurilor de curățenie, respectiv de salubrizare;
Dat fiind obiectivul major la care aspiră țara noastră și anume cea de aderare la Uniunea Europeană, problemele privind mediul (protejare, conservare, etc.) au devenit de prim ordin. Cerințele U.E. care trebuie îndeplinite de țara noastră presupun o abordare mai serioasă și mai pregnantă a acestui domeniu.
Asociația Română de Salubritate a prezentat cu ocazia Forumului Național al Serviciilor Publice de Interes General din 17 – 18 noiembrie 2003 un proiect « Strategie de Dezvoltare Durabila a Serviciilor Publice de Salubrizare si a Managementului Integrat al Deșeurilor Solide – România 2025 » în încercarea de ameliorare a situației existente.
Această strategie prevede că, ceea ce privește reciclarea materialelor recuperabile conținute în deșeurilor menajere (care acum se face doar în proporție de 1 %), datorită colectării selective, aceste vor înregistra o creștere de:
10% până în 2005;
30% până în 2010;
45% până în 2015;
60% până în 2020;
Ca rezultat al realizării indicilor de reciclare prognozați, cantitățile de deșeuri urbane depozitate vor fi:
7,49 mil. tone – în 2005;
6,56 mil. tone – în 2010;
5,65 mil. tone – în 2015;
4,56 mil. tone – în 2020 ;
Acest lucru în condițiile în care populația din România va fi în 2017 de 20.900.487 locuitori iar în 2020 de 20.700.236 locuitori cu următoarea repartizare pe medii: mediu urban dens: 27%; mediu urban: 25%; mediu rural : 48%.
Tabelul nr. 2
„Prognoza gestiunii deșeurilor urbane”
4.1.2 Clasificarea deșeurilor menajere
Prin „REZÍDUU”, „REZIDUURI”, înțelegem restul rămas în urma unui proces chimic sau fizic efectuat asupra unui material brut. ◊ Reziduuri furajere = deșeuri din industria alimentară care pot fi valorificate în alimentația animalelor. ♦ Materie care se depune pe pereții sau pe fundul recipientelor în care se păstrează substanțe lichide. Iar prin „DEȘÉU”, „DEȘEURI”, restul dintr-un material rezultat dintr-un proces tehnologic de realizare a unui anumit produs, care nu mai poate fi valorificat direct pentru realizarea produsului respectiv. Dacă dorim să facem o clasificare generală a deșeurile produse în centrele urbane ajungem la următoarea concluzie:
1. reziduuri menajere (casnice și din gospodării);
2. reziduuri stradale (străzi, parcuri, locuri de agrement);
3. reziduuri din instituții (instituții de învățământ, instituții de cultură, etc.);
4. reziduuri comerciale (unități comerciale);
5. reziduuri din instituții de sănătate (spitale, dispensare, sanatorii, etc.);
6. reziduuri rezultate de la întreprinderile zootehnice și agricole;
Categoriile 1,3 și 4 au structuri și caracteristici apropiate motiv pentru care sunt tratate în general ca fiind grupa reziduurilor/deșeurilor menajere care la rândul său trebuie împărțit în reziduuri menajere urbane și reziduuri menajere rurale date fiind diferitele posibilități de valorificare a lor.
Cele mai importante categorii de materiale care compun deșeurile și care pot fi reciclate (componente valorificabile) sunt:
hârtia;
sticla;
metalul;
materialele plastice;
O prezentare generală a categoriilor de deșeuri care au fost cuprinse în procesul de legiferare este realizată în anexa Nr. I B al legii nr. 426/18 iulie 2001 privind regimul deșeurilor (anexa nr. 2).
Conform determinărilor de ansamblu din cercetările efectuate în ICIM în cadrul programului MENER si promovata ca standard național, deșeurile alimentare / de gradina împreuna cu alte tipuri de deșeuri (textile, lemnoase, provenite din lucrări de construcții, deșeuri periculoase etc.) reprezintă cca. 78.5% din întreaga cantitate de deșeuri analizate.
Referitor la ambalaje, se pot remarca următoarele:
ambalajele din materiale plastice au ponderea cea mai mare – în medie 8,71% din cantitatea totala de deșeuri analizate;
ambalajele din sticla si cele din hârtie / carton au ponderi medii apropiate (2,80% respectiv 2,73%);
ambalajele feroase au o pondere superioara celor neferoase, dar proporția acestora din urma nu fluctuează de la o etapa la alta așa cum s-a observat în cazul ambalajelor feroase.
4.1.3 Valorificarea deșeurilor menajere urbane
În România se produc anual circa 7,7 mil. tone deșeuri urbane din care 6,3 mil. tone deșeuri de la populație și 1,4 mil. tone deșeuri stradale.
Cei 78 de membrii ai ARS (Asociația Română de Salubritate), persoane juridice si fizice, sunt operatori care deservesc mai mult de 80% din populația care beneficiază de servicii de salubritate. Din prelucrarea datelor obținute din teritoriu a rezultat că:
din numărul total de cca. 500 operatori de salubrizare din România, 237 sunt societăți comerciale iar 263 sunt departamente specializate în cadrul primăriilor;
pentru 60% din populația urbană serviciul de salubrizare este asigurat de circa 10% din numărul total de operatori (circa 50 operatori asigură serviciile de salubrizare pentru circa 7,3 mil. locuitori);
pentru 40% din populația urbană, circa 5,3 mil. locuitori, serviciul de salubrizare este asigurat de 187 operatori;
igiena urbană (curățenia stradală și a spațiilor verzi) este asigurată prin servicii proprii de circa 263 de primării;
în orașele mari, serviciul de salubrizare este asigurat de operatori mari, societăți cu capital privat:
20 operatori în 12 localități cu 100.000-199.999 locuitori;
23 operatori în localități cu 200.000-999.999 locuitori;
4 operatori în București (mai mult de 2,5 mil. locuitori).
Creșterea volumului de deșeuri din ce în ce mai mult, necesitatea terenurilor de depozitare tot mai mari și în special criza de combustibili clasici au obligat și obligă tot mai stringent pe specialiști în căutarea de noi și noi metode practice de reciclare, de utilizare pentru ca acestea să nu mai constituie un impediment care să necesite cheltuieli ci o sursă de venit. Acesta cu atât mai mult cu cât conform datelor O.N.U. populația globului era în estimată la 5.400 milioane oameni fiind foarte probabil să ajungă în anul 2075 la 10.200 milioane. În aceste condiții cantitatea de deșeuri menajere produsă de populația globului va creste și odată cu ea și imposibilitatea depozitării și neutralizării lor. O soluție la aceasta problema o reprezintă valorificarea deșeurilor menajere (hârtie, sticlă, metale, materiale plastice, materiale textile și deșeuri organice) într-un mod sau altul. Conform H.G. 349/ 11.04.2002, art. 13, obiectivele privind recuperarea și reciclarea deșeurilor de ambalaje până în anul 2010 sunt următoarele:
recuperarea unui procent de 50 % din greutatea deșeurilor de ambalaje;
reciclarea unui procent de 25 % din greutatea totală a materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de ambalaj recuperate, cu un procent minim de 15 % din greutatea fiecărui tip de material de ambalaj cu următoarea etapizare:
Tabelul nr. 3
„Reciclarea materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de ambalaj recuperate.”
(*) Procent din greutatea deșeurilor de ambalaje. **) Procent din greutatea totală a materialelor de ambalare conținute în deșeurile de ambalaje recuperate, cu un procent minim de 15 % din greutatea fiecărui tip de material de ambalare.)
Ca orice activitate care se desfășoară în cadrul societății și care necesită implicarea cetățeanului de rând, beneficiază de susținători dar și de denigratori. Printre argumentele contra care îi sunt aduse acestui proces se numără volumul mare de muncă manuală implicată în colectarea lor, costurile însemnate ocazionate de sortarea și reciclarea lor, condițiile de muncă speciale, etc. Din acest motiv cetățenii sunt încurajați să facă ei înșiși o parte a acestei munci (în Germania 9 din 10 cetățeni participă la sistemul de colectare a deșeurilor) prin depunerea deșeurilor de hârtie în stive separate și colectarea sticlei pentru depozitarea și transportul acestora ulterior din centrele specializate în fabricile unde aceasta este refolosită precum și sortarea deșeurilor la domiciliu fie numai în două categorii („uscat” și „umed”) fie în: hârtie, sticlă, materiale plastice, deșeuri organice care fiind depozitate ulterior în saci sau recipienți diferiți sunt ridicați și reciclați în mod direct de firme de profil.
Hârtia.
Are o existență milenară fiind descoperita în secolul al II-lea în China pentru a se răspândi apoi și în alte țări din Asia cu 4-5 veacuri mai târziu. În Europa ea apare în secolele XI-XII. Chiar dacă invenția ei este destul de veche, în vremurile noastre caracterizate printr-o multitudine de mijloace de comunicare și de informare fără precedent, producerea hârtiei a devenit o preocupare pregnantă deoarece nevoia de hârtie înregistrează o tendință crescândă și după toate prognozele tendința se va menține în viitor. Materia primă de bază a hârtiei este lemnul (celuloza de lemn), există însă și pastă de hârtie confecționată din paie, anumite ierburi (espadrila și albardina), bumbac și în (hârtia pentru bancnote), material fibros rămas după extragerea zahărului din trestia de zahăr, etc. Necesitățile actuale absorb circa un sfert din producția de lemn a lumii destinată prelucrării. Pe plan mondial, utilizarea materialului lemnos are următoarea repartiție procentuală :
combustibil – 54%;
construcții – 17%;
hârtie – 15%;
produse industriale – 14%.
Varianta cea mai simplă a celulozei de lemn este pilitura de lemn care se obține prin polizarea buștenilor. Ulterior, pilitura este amestecata cu apa și anumiți compuși chimici, iar pasta obținuta este utilizata la fabricarea hârtiei ca material de adaos în cazul în care materialul de baza este cel textil. Prin aceasta metoda se obține o hârtie de calitate inferioară pentru utilizări nepretențioase și de scurtă durată (ex.: presa cotidiană, hârtia igienică, cartoane pentru ambalaj, etc.).
Deșeurile de hârtie sunt de mult timp utilizate în scopul fabricării cartoanelor și a hârtiei de o calitate mai redusă însă începând cu anii 1960 se produc tot mai multe tipuri de hârtii în acest fel. Acest lucru a fost posibil datorită conceperii instalațiilor de decolorare care permit obținerea unei paste de hârtii mult mai albe. Din păcate hârtia fabricată doar din reciclarea deșeurilor de hârtie este de o calitate și cu o rezistență foarte slabă motiv pentru care trebuie adăugată și o anumită cantitate de pastă proaspătă pentru ca fibrele să capete forța necesară utilizării lor cotidiene.
Deși cele mai multe tipuri de hârtie pot fi ușor reciclate, totuși numai un sfert din deșeuri se refolosesc. Procesul de reutilizare este compus din mai multe etape: colectarea hârtiei, mărunțirea acesteia, decolorarea deșeurilor în bazine de decolorare prin adaos de săpun și aer, turnarea pastei și modelarea produsului final. Utilizând aceasta metodă vopseaua de pe hârtie se va lipi de săpun și va ajunge la suprafața de unde se aspiră spuma și vopseaua, pasta astfel rezultată putând fi utilizată pentru obținerea hârtiei propriu zise. Hârtia poate fi colorată prin adăugarea de substanțe colorante sau vopsele precum praful de lut, caolinul care face ca hârtia să fie albă și opacă. O altă metodă prin care deșeurile de hârtie pot fi utile chiar și după ce acestea au fost aruncate este depozitarea lor sistematica alături de celelalte deșeuri menajere, în rampe ecologice. În urma procesului de putrefacție care survine se degajă gaz metan care este captat și utilizat drept combustibil.
În circuitul de fabricare a hârtiei din deșeuri, se înscriu un număr relativ redus de societăți (S.C. Lorena S.R.L. Dâmbovița, S.C. Romrecycling S.R.L. București, S.C. Hermes Eco Group S.A Arad,etc.) dintre care poate cea mai importantă este “Ecopaper” Zărnești care în prezent nu mai produce hârtie decât pe bază de maculatură reciclabilă, fiind la ora actuală principalul producător de astfel de hârtie din țara noastră. Fabrica folosește circa 35% din totalul de maculatură colectată pe întreaga țară, având relații de colaborare cu cei mai importanți furnizori de deșeuri de hârtie reciclabilă din România. Prin acest sistem de reciclare a maculaturii, se înlocuiește procesul de fabricare a hârtiei pe bază de materie lemnoasă, se realizează economii de material lemnos, forță de muncă, utilaje costisitoare, etc. În ultimă instanță, această preocupare nu dovedește decât grija față de mediu, protejarea resurselor lemnoase însemnând salvarea pădurilor, acest proces având în același timp și o importantă valoare educațională și economică. Spre exemplu: prin colectarea unei tone de maculatură se economisesc 4 mc de lemn pentru fabricarea hârtiei.
Pentru a putea aprecia impactul procesului de reciclare a deșeurilor de hârtie asupra mediului, măsura în care putem contribui la păstrarea bogățiilor naturale dar și necesitatea luării unor măsuri urgente în acest sens trebuie să cunoaștem câteva date reale. Pentru producerea unei tone de hârtie sunt necesari 4-5 arbori care produc în fiecare oră oxigenul necesar pentru 320 de oameni și purifică 24.000 mc aer (un singur hectar de pădure de pin și molid retine anual până la 40 tone de praf). Pentru producerea pe cale naturală însă a unui singur mc de masă lemnoasă trebuie să treacă 70 de ani. După unele estimări pădurile “lucrează” mult mai bine pentru protejarea atmosferei decât și-au închipuit specialiștii, dovada fiind cele 1.000.250.000 tone de reziduuri de natura carbonica provenite din combustia carburanților absorbite de păduri intr-o perioada de 30 de ani (adică 20% din totalul reziduurilor de acest tip). Toate acțiunile dăunătoare mediului înconjurător precum: defrișarea pădurilor tropicale și nu numai ar pute fi ameliorate dacă hârtia folosita s-ar putea recupera conștiincios și cu toata răspunderea de fiecare cetățean în parte. Tot astfel s-ar putea economisi forța de muncă, consumul de energie și combustibili necesari la fabricarea hârtiei din lemn. Din păcate însă, aproximativ 90% din locuitorii tarii noastre aruncă hârtia la gunoi odată cu reziduurile menajere fiind inconștienți de valoarea acesteia.
Din motivele enumerate anterior este lesne de înțeles că trebuie să reciclăm hârtia în cantități tot mai mari rolul nostru în acest sens fiind acela de colectare conștiincioasă la centre cu acest specific. Numărul redus de societăți cu un astfel de obiect de activitate în țara noastră se poate explica și prin faptul ca, hârtia rezultata din reciclarea deșeurilor de hârtie, dacă nu luam în considerare rolul ecologic, este de fapt mai scumpa decât hârtia noua, produsă cu mijloacele clasice.
Sticla.
Când, unde, de cine și cum a fost fabricată cea dintâi sticlă este un mister, dar este aproape sigur că descoperirea a fost făcută în Egipt, cea mai veche sticlă cunoscută fiind de origine egipteană, din anul 3200 î.e.n., fără de acest material evoluția civilizației fiind de ne conceput.
Sticla este un amestec de siliciu și hidroxizi alcalini, de sodiu sau potasiu. Fabricarea ei necesită nisip curat (dioxid de siliciu), piatră de var, carbonat de potasiu sau de sodiu și căldură. Dacă această căldură este suficientă, materialele se topesc formând sticla. Dificultățile stau numai în obținerea materiilor prime în stare pură întrucât și cea mai neînsemnată impuritate poate altera calitatea sticlei. Sticla colorata își datorează culoarea adăugării metalelor sau oxizilor. Sticla verde este colorată cu oxid de fier. Cobaltul produce sticla roșie sau albastră, manganul pe cea violetă, cromul galbenă sau verde, plumbul o sticlă galben deschis. Nichelul dă o culoare violetă în sticla de potasiu și o culoare brună în cea de sodiu. Sticla este al doilea produs important care se găsește în reziduurile menajere iar prin colectarea ei se realizează importante economii de materii prime, energie, forță de muncă.
Principalul impediment, în calea reciclării sticlei, este costul ridicat al selectării și colectării acesteia, problemă care ar putea fi rezolvată prin instituirea de centre de colectare pe întreg teritoriul României care să achiziționeze sticlă, de la populație și nu numai, contra cost. Procesul de reciclare a sticlei este unul simplu constând din: colectarea sticlelor cu ajutorul populației sau extragerea ei din deșeurile mixte, sortarea acestora în funcție de culoare (albă, verde, maronie), curățarea sticlei de impurități și etichete, sfărâmarea acesteia în bucăți mici și în final topirea și adaosul de substanțe speciale pentru fabricarea unor noi recipiente din sticlă.
economisește
este materie primă pentru sau
sau
Fig. 6 Reciclarea sticlei. Economii și produse obținute în urma reciclării.
În figura de mai sus nu sunt incluse valorile combustibililor, cheltuielile de fabricație, transportul și manopera. Datorită existenței mai multor procedee de refolosire și recuperare a sticlei un program de colectare a tuturor produselor din sticlă este absolut necesar, aici s-ar putea include: ambalaje ale băuturilor alcoolice, produselor alimentare, colectarea cioburilor de geam de pe șantiere, fiolele utilizate a produselor farmaceutice, etc.
Metalul
Cu aproximativ 200 de ani în urmă, Lomonosov, în lucrarea sa “Bazele metalurgiei și arta mineritului” definea metalele astfel: “ Metalele sunt corpuri strălucitoare care se pot ciocăni “. Într-un lexicon german publicat în 1897 metalele erau caracterizate după cum urmează: “Acele elemente care sunt bune conducătoare de căldura și electricitate, posedă luciu metalic, sunt netransparente în anumite proporții în grosime”.
Metalele se clasifică în două mari categorii: metale feroase și metale neferoase. Metalele care nu conțin fier se numesc metale neferoase. Acest grup include aproximativ 70 de elemente, de la aluminiu – metalul cel mai răspândit în scoarța terestră – până la elementele artificiale cum este plutoniul, care nu se găsește niciodată în natură.
În industrie, cele mai importante metale neferoase sunt aluminiul, cuprul, zincul, plumbul, staniul și nichelul. Metalele prețioase aur, platină și argint au, pe lângă rolul lor decorative și comercial, multe utilizări industriale importante.
Pe baza cunoștințelor dobândite până în prezent, metalele pot fi definite ca “elemente chimice cu structură cristalină care, spre deosebire de nemetale, prezintă proprietăți fizico – chimice, mecanice și tehnologice”.
Proprietățile fizico – chimice ale metalelor sunt: culoare – variază de la cenușiu închis la alb strălucitor, au luciu metalic, densitatea variază de la 530 kg/mc (litiu) la 22 500 kg/mc (osmiul), sunt fuzibile (proprietatea metalelor de ase topi), se dilata termic, sunt conductibile termic și electric, magnetismul (proprietatea de a fi atras sau respins intr-un câmp magnetic), rezistă la coroziune. În ceea ce privește starea lor de agregare toate metalele se afla in stare solida la temperatura ambianta cu excepția mercurului care este lichid.
Proprietăți mecanice sunt: plasticitatea, elasticitatea, rezistenta la rupere (rezistenta mecanica), duritatea, rezistenta la soc.
Proprietăți tehnologice: capacitatea de turnare, maleabilitatea (proprietatea de a fi tras in foi foarte subțiri), ductibilitatea (proprietatea de a fi tras in fire subțiri prin trefilare), deformarea al cald, sudabilitatea, prelucrabilitatea prin așchiere ( strunjire, găurire, frezare, etc. – operații în urma cărora rezulta așchii).
Deșeurile metalice sunt parte componentă a deșeurilor menajere prin intermediul: cutiilor de conserve, dozelor de băuturi răcoritoare și băuturi alcoolice, componente de automobile uzate, aparate electronice și electro-casnice defecte, etc. Dată fiind cantitatea însemnată a acestora, numeroase puncte de colectare au fost deschise pe întreg teritoriul țării, fiind considerată o adevărată afacere. Majoritatea fierului colectat la noi în țară este destinat exportului la un preț de 400-600$/t în condițiile în care prețul plătit populației variază între 2.500-6.000lei/kg funcție de categorie. Printre societățile care achiziționează deșeuri de fier de pe teritoriul țării noastre se numără: S.C. Romrecycling S.R.L. București, S.C. Hermes Eco Group S.A Arad, etc.
Asemeni deșeurilor de hârtie și cele metalice sunt reciclate din cauza economiilor de materii prime, de resurse financiare și de personal, care se înregistrează odată cu derularea acestui proces. Procesul de reciclare este unul compus din: colectare, sortare (adesea deșeurile metalice sunt separate de celelalte deșeuri cu ajutorul unor electromagneți puternici), topire și remodelare a noilor produse finite.
Industria utilizează, în zilele noastre în jur de 80 de metale, unele comune dar multe pe cale de dispariție. Zăcămintele bogate exploatabile de diverse feluri sunt puține, reciclarea fiind absolut necesară. De exemplu, cuprul reprezintă 0,117% din scoarța terestră, staniul 0,004%, plumbul 0,0016%, uraniul 0,0004%, argintul 0,000001% și aurul doar 0,0000005%. Unii experți consideră că industria exploatează prea repede zăcămintele bogate în anumite minereuri iar nu peste mult timp anumite metale vor deveni insuficiente deci și foarte scumpe. Ameliorarea acestei situații într-o oarecare măsură se poate realiza numai prin reciclarea deșeurilor de metal. Experții estimează ca deja 1/2 din cantitatea de fier și 1/3 din cantitatea de aluminiu utilizate provin din deșeuri reciclate totuși acesta fiind doar un început. Acest lucru în condițiile în care anual se produc peste 5.400 de milioane de tone de fier, și 19 mil. tone de aluminiu.
Reciclarea prezintă și alte avantaje și anume: reduce poluarea, economisește energia necesară extracției și purificării metalelor din minereuri, etc. De exemplu pentru a produce o tonă de aluminiu din deșeuri este necesară doar a douăzecea parte din energia consumată pentru extragerea și prelucrarea aceleiași cantități de metal din minereuri. O mașină uzată care nu mai poate circula pe drumurile publice care cântărește 1.600 kg conține: 1.100 kg oțel, 110 kg fier, 15 kg cupru, 25 kg zinc, 2 kg aluminiu, 9 kg plumb și circa 200 kg de materiale nemetalice care toate pot fi reciclate în vederea obținerii oțelului de exemplu, economia de materie primă fiind evidentă. Problema costurilor mari, care privesc colectarea, ridicată de deșeurile de materiale plastice și de sticlă este valabilă și pentru deșeurile de metal (aluminiu sau fier).
Materialele plastice
După anul 1950 materialele plastice au devenit de mare interes, în mai puțin de zece ani producția maselor plastice crescând foarte mult. Consumul mondial poate fi acum comparabil cu cel al metalelor neferoase.
Cu toate că unele mase plastice pot părea identice, de fapt sunt grupe de materiale diferite cu o structură moleculară diferită. Reciclarea depinde de procesul de separare a lor în diverse categorii acest lucru putând fi obținut în mod eficient în fabricile unde materialele reciclabile generate în procesul de producție sunt separate.
Utilizarea materialelor plastice prezintă probleme de identificare, separare și de contaminare. Dar acolo unde sunt suficiente cantități de materiale reciclabile clasificabile, de exemplu ambalaje de paleți sau saci utilizați în industrie sau agricultură, reciclarea este realizată cu succes. Cele mai scumpe produse secundare din plastic, cum sunt cele ce provin din calculatoare, fotocopiatoare și o gamă largă de echipamente electronice similare, sunt foarte solicitate. Spectrometrul este una din tehnicile utilizate pentru a asigura precizia identificării acestor materiale care, după procesare, sunt deseori folosite în manufacturarea echipamentelor electronice și electrice noi.
Există șapte tipuri diferite de materiale plastice a căror grad, corespunzător tabelului de mai jos, se poate determina privind aproape în partea de jos a recipientului. Materialele plastice care au codul 6 de exemplu, poartă denumirea de polistiren (PS) și pot fi reciclate în tăvi, pieptene și alte articole.
Tabelul nr. 4
„Tipurile de material plastic.”
Nu sunt incluse toate exemplele posibile
Industria de ambalaje este si va rămâne și în viitor în lume principalul consumator de materiale plastice. Se estimează că rata de dezvoltare a ambalajelor din plastic va fi în continuare în medie de 10% anual în lume, iar pe țări o dezvoltare proporțională cu produsul național brut. Materialele plastice au pătruns adânc în domeniile de utilizare ale sticlei, tablelor și foliilor metalice, precum și extinderea și perfecționarea sistemelor de ambalaje.
“Într-un an, românii aruncă suficiente ambalaje din plastic pentru a umple distanța între București și Ploiești. 3 kilograme din 100 au fost reciclate în vreun fel în 2002 cu toate că fiecare tonă de plastic aruncată înseamnă o pierdere de cel puțin 350$”și mai mult decât atât materialele plastice aruncate la întâmplare au o perioadă de descompunere naturală cuprinsă între 10-30 de ani. Fiecare român, numai în anul 2002, zilnic a aruncat la coșul de gunoi 5 sticle de plastic (1 sticla de plastic de 2L=100gr) și 270 gr carton. Dat fiind ritmul de creștere de 20%/an, în 2003 numărul flacoanelor a crescut la 6/pers. iar în 2004 la 7/pers. Ținând cont de greutatea lor aproximăm o cantitate de 182.500gr/pers./an în 2002, 219.000gr/pers./an în 2003, 255.500gr./pers./an în 2004 iar în cazul în care tendința de creștere se menține se așteaptă pentru anul 2005 o cantitate de 292.000gr/pers./an costul acestor deșeuri nereciclate, la nivelul întregului județ, fiind redat în tabelul de mai jos. Este absolut normală creșterea cantității de deșeuri din material plastic aruncat de oameni la coșul de gunoi în condițiile în care numai “Coca Cola HBC”, lider pe piața băuturilor răcoritoare, a produs în 2003 aproape 1 miliard de litri de băuturi față de doar 768 de milioane în anul precedent, ambalajele acestor produse ajungând de cele mai multe ori la coșul de gunoi fără a fi revalorificate în vreun fel.
Tabelul nr. 5
„Cantitatea de deșeuri plastice produsă la nivelul județului Arad.”
* 1$=28.000 lei
Din analiza atentă a tabelului se poate constata cu ușurință că deși populația are o tendință de scădere, cantitatea de deșeuri plastice pe care o “producem” este în creștere. Pentru anul 2005 un total de 131.194.000.000 lei reprezintă pierderile înregistrate. Adică aproximativ 8,6% din Bugetul General al Consiliului Local al Municipiului Arad care conform HCLM 34/28.02.2005 constituie venituri din impozite și taxe de la populație. Printr-o simplă colectare a acestor deșeuri și a exportului lor în străinătate, aceste sume ar putea fi categorisite drept câștiguri și nu pierderi cum sunt la ora actuală existând posibilitatea investirii lor chiar în îmbunătățirea calității serviciului de salubritate al județului sau de ce nu scutirea populației municipiului Arad de plata taxelor și impozitelor pe perioada unui an cu condiția colectării lor conștiincioase.
Recuperarea ambalajelor de plastic reprezintă cea mai mare provocare, și nu doar în realizarea economică privind colectarea de material suficient segregat pentru a face reciclarea viabilă. Sticlele PET, care sunt utilizate în cantități mari în multe țări pentru băuturi, este un excelent exemplu de reciclare al ambalajelor. Polietilentereftalatul – numele complet al cuvântului PET- este un material sofisticat de o rezistență mare care este utilizat cu foarte mare eficiență ca recipient pentru băuturi. Avantajul reciclării ambalajelor PET este enorm, dat fiind numărul mare de sticle folosite care pot fi exploatate la un cost acceptabil.
Costul de colectare a materialelor în cantități mici de la o multitudine de surse este principalul obstacol în dinamizarea progresului în reciclarea multor polimeri. În unele țări, politicile administrative își asumă o mare responsabilitate în recuperarea de ambalaje și alte produse. Această "responsabilitate" presupune dezvoltarea reciclării maselor plastice prin acoperirea unor elemente ale costurilor comerciale tradiționale – inițial prin manufacturare și distribuire, și în final de către consumator prin prețurile de producție ușor crescute.
Procesele continuă să se dezvolte pentru a obține substanțele utilizate în producerea maselor plastice, și pentru a folosi aceste materiale ca materie primă în producerea unor substanțe diferite. Deșeurile, plasticul ne reciclabil, au valoare calorică și pot fi utilizate prin urmare drept combustibil. Printre societățile, din România, care achiziționează deșeuri PET se numără: S.C. Green-Tech Buzău, S.C. Lorena S.R.L. Dâmbovița, Ecoplast Industries Group Constanța, Redplast Den S.R.L Constanța, S.C. Romrecycling S.R.L. București, SMV Trading Company S.R.L. Sibiu, S.C. Hermes Eco Group S.A Arad, etc.
În țara noastră, la circa 2 mc de reziduuri menajere se găsesc în medie 4 kg resturi de polietilenă. O tonă de polietilenă recuperată economisește circa 8 tone de petrol. Din această tonă recuperată se pot fabrica 6.000 mp de folie polietilenă netransparentă, sau 3.000 saci pentru ambalaj.
Procesul complet de reciclare a deșeurilor din materiale plastice este grupat, în principal, în 5 faze:
Explorarea resurselor de materiale plastice de interes pentru recuperare.
Colectarea de materiale reciclabile pe baza unor scheme optime.
Recuperarea materialelor colectate în forma utilizabilă prin reciclare.
Regenerarea materialului.
Reconversia propriu-zisă.
4.1.4 Norme juridice care reglementează regimul deșeurilor
În ultimii ani România s-a aliniat din punct de vedere legislativ recomandărilor Comunității Europene prin emiterea unor acte normative specifice dar din păcate înainte ca tehnologia de reciclare/valorificare să fie funcțională în România și de aceea aplicarea ei implică costurile greu acceptate atât de investitori cât și de cetățeni.
:
O.G. 33/1995 – privind “Colectarea, reciclarea și reintroducerea în circuitul
productiv a deșeurilor de orice fel.”
H.G. 68/1977 – privind “Regimul produselor si serviciilor care pun în pericol viata, sănătatea, securitatea muncii și protecția mediului.”
H.G. 172/1977 – privind “Registrul național al substanțelor toxice.”
H.G. 155/1999 – privind “Evidenta gestiunii deșeurilor.”
O.G. 78/2000 – privind “Regimul deșeurilor.” (aprobată cu Legea 426/2001)
O.G. 11/2001 – privind “Achiziționarea metalelor neferoase, a aliajelor acestora si deșeurilor neferoase reciclabile.”
O.G. 16/2001 – privind “Gestiunea deșeurilor industriale reciclabile.”
H.G. 157/2001 – privind “Regimul bateriilor si acumulatorilor.”
H.G. 662/2001 – privind “Gestionarea uleiurilor uzate.”
H.G. 162/2002 – privind “Depozitarea.”
H.G. 128/2002 – privind “Incinerarea.”
H.G. 349/2002 – privind “Ambalajele si deșeurile din ambalaje.”
O.M.S.F. 219/2002 – privind “Gestionarea deșeurilor rezultate din activitatea medicala.”
Legea nr. 426/18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor este actul normativ în vigoare care impune condiții cu privire la colectarea, depozitarea și reciclarea deșeurilor din toate categoriile. Obiectul ordonanței de urgentă îl constituie reglementarea activităților de gestionare a deșeurilor (menajere, de producție, de construcție și demolări, deșeuri periculoase precum și alte categorii specifice) în condiții de protecție a sănătății populației și a mediului. Întrucât activitatea de gestionare și de reciclare a deșeurilor este una complexă necesitând utilaje și personal calificat, principiile care stau la baza acestor activități sunt prevăzute de articolul 3 al legii:
principiul utilizării cu exclusivitate a acelor activități de gestionare a deșeurilor care nu aduc prejudicii sănătății și mediului;
principiul «poluatorul plătește»;
principiul responsabilității producătorului;
principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile, fără antrenarea unor costuri excesive;
principiul proximității, care presupune că deșeurile să fie valorificate și eliminate cât mai aproape de locul de generare;
principiile nediscriminării, consimțământului și permisiunii transportului de deșeuri periculoase numai în acele țări care dispun de tehnologii adecvate de eliminare, care trebuie respectate în comerțul internațional cu deșeuri."
În ceea ce privește implicarea autorităților în rezolvarea problemei deșeurilor, legea de față prevede obligativitatea stabilirii de norme, standarde, reguli și adoptării de măsuri stimulative economice și financiare corespunzătoare pentru: valorificarea deșeurilor prin reciclare, reutilizare sau prin orice alt proces care vizează obținerea de materii prime secundare sau utilizarea unor categorii de deșeuri ca sursă de energie, dezvoltarea de tehnologii curate și economice în utilizarea resurselor naturale, dezvoltarea tehnologiei în vederea obținerii de produse astfel proiectate încât prin caracteristicile lor de fabricație, prin comercializarea acestora pentru utilizare si prin eliminarea lor după utilizare să nu contribuie sau să contribuie în măsura cât mai mică la creșterea riscului de poluare și a gradului de nocivitate a deșeurilor, dezvoltarea de tehnici adecvate pentru eliminarea sau neutralizarea substanțelor periculoase conținute în deșeurile destinate valorificării.(art. 6) De asemenea se elaborează, în mod obligatoriu, un sistem adecvat și integrat la nivel național al instalațiilor de eliminare a deșeurilor, ținând seama de cele mai bune tehnologii disponibile, care nu implică costuri excesive. Acest sistem trebuie să asigure eliminarea deșeurilor la nivel național și să își îndeplinească scopul la nivel local, ținând seama de condițiile geografice și de necesitatea unor instalații specifice pentru anumite tipuri de deșeuri, prin intermediul unei strânse colaborări a autorităților locale și județene cu Autoritatea Publică Centrală de Protecție a Mediului, măsură stipulată prin articolul 7. Cea din urmă instituție are de asemenea obligația de a elabora “Planul Național de Gestionare a Deșeurilor” pe baza planurilor județene elaborate de autoritățile teritoriale de protecție a mediului.
Planurile județene pentru deșeuri vor furniza, la rândul lor, măsuri pentru următoarele obiective:
diminuarea sau limitarea generării de deșeuri si a gradului de periculozitate a acestora;
reciclarea, regenerarea sau alte forme de utilizare a deșeurilor;
neutralizarea din punct de vedere ecologic a deșeurilor;
remedierea siturilor poluate.
În ceea ce privește autorizarea activităților legate de deșeuri, Legea nr. 426/18 prevede, organele competente pentru a atribui autorizații pentru selectarea și amenajarea unor noi amplasamente, construirea instalațiilor și aplicarea tehnologiilor, în vederea valorificării si eliminării deșeurilor, pentru activități ce se desfășoară pe un teritoriu mai mare decât un județ, și pentru deșeuri periculoase, în cazul în care capacitatea de procesare a acestora este mai mare de 750 kg/h. Acordurile și autorizațiile de mediu pentru desfășurarea activităților de valorificare și eliminare a deșeurilor se emit în conformitate cu prevederilor Legii Protecției Mediului nr. 137/1995, republicată.
Articolul 131 este menit a stabili persoanele fizice și juridice care trebuie să se implice financiar în întregul procesul de reciclare de la sortare și până la etapa finală de valorificare prin reciclare. Astfel costurile aferente activităților de colectare, transport, depozitare, valorificare sau eliminare a deșeurilor se suportă de: deținătorul de deșeuri care încredințează deșeurile unei unități specializate sau de deținătorul anterior al deșeurilor sau producătorul de produse care generează deșeuri. Aceste costuri se acoperă: în mod direct sau printr-un contract încheiat cu unități specializate în colectarea, transportul, depozitarea, valorificarea sau eliminarea deșeurilor sau printr-un sistem fiscal de taxe prevăzut în Legea nr. 73/2000 privind Fondul Pentru Mediu.
Dată fiind marea cantitate și proporție a acestor deșeuri în totalul deșeurilor menajere s-a impus luarea unor măsuri legislative pentru reglementarea cantității de deșeuri ce trebuie reciclat cu caracter obligatoriu de către fiecare societate producătoare de bunuri în caz contrar aceștia fiind pasibili de amendă plătită la Fondul Pentru Mediu.
Acest fond de mediu în anul 2004 avea aproximativ 938 de mld. de lei colectate din următoarele surse:
deșeuri feroase și neferoase 277 mld. lei;
emisii poluanți 185 mld. lei;
ambalaje goale/pline 270 mld. lei;
substanțe chimice periculoase 110 mld. lei;
masă lemnoasă 43 mld. lei;
producători și importatori de produse finite 12 mld. lei;
taxe/impozite din autorizare 30 mld. lei;
dobânzi circa 9 mld. lei;
Cheltuielile legate de analizarea deșeurilor, de monitorizarea tehnologica proprie si a factorilor de mediu și de verificare a datelor declarate se suportă de deținătorii deșeurilor.
Dacă însă generatorii de deșeuri sunt necunoscuți, cheltuielile legate de curățarea și refacerea mediului vor fi asumate de persoanele care sunt identificate ca actuali deținători, până la aflarea săvârșitorului; acesta din urma va acoperi și cheltuielile legate de acțiunile actualului deținător pentru a-l identifica. În cazul în care generatorul deșeurilor nu poate fi identificat, persoanele fizice sau juridice ale căror proprietăți sunt afectate pot primi sprijin financiar din partea autorităților locale, iar în cazul în care sunt implicate deșeuri periculoase, din partea Fondului Pentru Mediu.
Controlul activităților legate de deșeuri este de asemenea o problemă care a trebuit legiferată pentru a putea stabili în orice moment persoanele responsabile pentru ne îndeplinirea obiectivelor propuse prin Planul Național de Gestionare a Deșeurilor. Din acest motiv articolul 141 prevede următoarele:
Primarii unităților administrativ-teritoriale și persoanele autorizate de aceștia vor controla:
generarea, colectarea, stocarea, transportul si tratarea deșeurilor menajere si de construcție si implementarea planului de gestiune a acestora;
eliminarea deșeurilor de producție si a celor periculoase si implementarea planului local de gestiune a acestora;
facilitățile și instalațiile pentru stocarea si neutralizarea deșeurilor menajere si de construcție si cele pentru eliminarea deșeurilor industriale si periculoase.
Autoritățile teritoriale de protecție a mediului inspectează și iau masuri pentru respectarea de către cei implicați în gestionarea deșeurilor a legislației de mediu în vigoare și a condițiilor de autorizare impuse conform legii, țin evidența și comunică celor interesați informațiile legate de deșeuri.
Autoritatea centrală de protecție a mediului inspectează și ia măsuri pentru respectarea de către cei implicați în gestionarea deșeurilor a legislației de mediu în vigoare si a condițiilor de autorizare impuse conform legii pentru investițiile și activitățile ce se desfășoară pe un teritoriu mai mare decât un județ.
Direcțiile de igiena și sănătate publica vor exercita controlul sanitar al activităților de neutralizare a deșeurilor periculoase.
Autoritățile vamale, cele de control al frontierei și reprezentanți ai autorității de protecție a mediului controlează împreună cu alte autorități publice centrale și locale și iau măsuri pentru asigurarea conformității încărcăturilor cu documentele însoțitoare și pentru respectarea prevederilor legale referitoare la îndeplinirea condițiilor de import, export și tranzit ale deșeurilor.
În conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe de urgență autoritatea competentă căreia îi revin atribuții și responsabilități în ceea ce privește regimul deșeurilor este Ministerul Apelor și Protecției Mediului. Alte autorități publice cu atribuții în domeniul gestionării deșeurilor sunt: Ministerul Sănătății și Familiei, Ministerul Industriei și Resurselor, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, Ministerul de Interne, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Administrației Publice, consiliile locale și județene fiecare cu atribuții specifice.
4.2 DISFUNCTIONALITĂȚI ȘI SOLUȚII ÎN IMPLEMENTAREA UNUI SISTEM INTEGRAT DE GESTIUNE A DEȘEURILOR SOLIDE URBANE
Exista încă disfuncționalități importante în ceea ce privește accesibilitatea serviciilor de salubrizare și implementarea unui program de colectare selectivă a deșeurilor, dintre care cele mai însemnate, pe componente specifice sunt următoarele:
Disfuncționalități de ordin legislativ, ca urmare a faptului că strategia națională nu ține seama de condițiile geografice, administrative și culturale specifice și în ca orașele cu mai puțin de 60.000 locuitori și zonele rurale să fie arondate unor centre zonale pentru tratarea deșeurilor;
Disfuncționalități de ordin instituțional deoarece deși s-au făcut pași importanți în stabilirea unui sistem de colaborare între instituțiile care legiferează domeniul deșeurilor și cele de implementare practică a reglementărilor, această relație nu este suficient conturată;
Disfuncționalități de ordin economic deoarece posibilitățile de finanțare a serviciilor publice de gospodărire comunală sunt îngrădite de lipsa unor politici locale, coerente și practice care să se refere la: sistemele de colectare a deșeurilor; practici de reducere a cantităților de deșeuri eliminate; facilități pentru tratarea deșeurilor; eliminarea deșeurilor în centre regionale pe de o parte și de lipsa unor politici financiare atractive pentru promovarea de tehnologii noi care să conducă la evitarea producerii de deșeuri și valorificarea eficientă a deșeurilor din ambalaje, pe de altă parte;
Disfuncționalități de ordin social: Cea mai gravă problemă o reprezintă spațiul rural în care cca. 30% din populația țării nu dispune de nici un serviciu de salubritate. Organele locale invocă în acest sens lipsa de fonduri centralizate și sărăcia locuitorilor. Totuși primăriile nu impun măsurile ce se cuvin nici în zonele unde nu se pune problema financiară;
Disfuncționalități de ordin educațional, având în vedere lipsa unor campanii de sensibilizare și informare a cetățenilor cu privire la strategia adoptată privind deșeurile.
Soluțiile propuse pentru eliminarea disfuncționalităților și atingerea țintelor propuse se concretizează:
În domeniul legislativ prin:
Participarea la corelarea actelor normative interne;
Crearea unui sistem informațional și a unei baze de date reale;
Asigurarea procedurilor și identificarea resurselor necesare pentru aplicarea legislației.
În domeniul economic prin:
Sprijinirea reală și atragerea capitalului privat prin stimulente financiare pentru operatorii de salubritate, cum ar fi: scutiri de taxe, impozite; facilitarea accesului la împrumuturi avantajoase.
În domeniul instituțional prin:
Definirea clară a responsabilităților și asumarea acestora la toate nivelele;
Autoritatea administrației publice locale se va implica direct în aplicarea planurilor de gestiune a deșeurilor, prin publicarea la începutul fiecărui an a graficului detaliat de salubrizare a localității.
În domeniul educațional prin:
Elaborarea de planuri de comunicare;
Organizarea de cursuri de pregătire în domeniul gestiunii deșeurilor.
Informarea și educarea populației prin toate mijloacele avute la îndemână.
În domeniul cooperării prin:
politica de formare a operatorilor puternici din punct de vedere economic și logistic (fuziuni, comasări, grupuri, holdinguri) care să includă: proiectare, execuție, operare;
atragerea unor operatori puternici din Comunitatea Europeană, pe baza de joint-venture sau alte forme de cooperare cu operatorii locali.
Identificarea de surse privind: infuzia de capital; aportul de tehnologie; echipamente și utilaje; și aportul de management.
4.3 Etapele premergătoare procesului de reciclare
4.3.1 Sortarea, Colectarea, Depozitarea
Sortarea. Este etapa de început a reciclării deșeurilor menajere care-și face apariția în chiar locuințele noastre. Prin sortare înțelegem selectarea deșeurilor menajere în categorii bine determinate: hârtie, materiale plastice, sticla, deșeuri organice și deșeuri metalice pentru a ușura activitatea companiilor de colectare și reciclare a deșeurilor menajere. Procesul de sortare este cel care iscă cele mai multe discuții dat fiind nivelul costurilor înregistrate odată cu efectuarea acestei munci de către o forța de muncă plătită. Din acest motiv populația însăși trebuie implicată și încurajată să efectueze cea mai mare parte a acestei munci. Sticla de exemplu se poate colecta și apoi preda centrelor constituite care depozitează și mai apoi transportă sticla în fabricile unde vor fi produse noi butelii din sticlă, deșeurile metalice sunt colectate și apoi vândute de către populație comercianților cu obiect de activitate în acest domeniu. În centre urbane dezvoltate și cu o populație numeroasă s-au înființat societăți care cumpără chiar și flacoane din PET pentru a le re utiliza ulterior.
Practica sortării deșeurilor de către populație este foarte răspândită devenind chiar un lucru obișnuit în țările vest europene care datorită numărului tot mai mare de locuitori au fost nevoite să adopte aceste măsuri. Practica a demonstrat că populația poate și trebuie să sorteze deșeul menajer care din “povară” pentru oameni și autorități devine cu timpul o sursă de venit și un mijloc prin care protejăm mediul înconjurător puternic afectat de activitățile noastre cotidiene. Având ca obiectiv aderarea la Uniunea Europeana unde protejarea mediului este deosebit de importantă, țara noastră va trebui să implementeze programe în acest sens ajutând cetățenii să înțeleagă că aceasta este singura modalitate prin care putem proteja mediul în care trăim și vor trebui să trăiască multe generații de acum încolo.
O inițiativă lăudabilă în acest sens este cea a societății “Polaris M Holding” care fiind concesionara serviciului de salubrizare menajera a municipiului Arad, începând cu data de 14.15.2003, a pus bazele unui proiect deosebit de ambițios fiind în același timp și o premieră pentru partea de vest a țării noastre. După o campanie de informare, s-a trecut la colectarea selectiva a deșeurilor pentru început în două cartiere arădene: Aradul Nou și Pârneava. Acest lucru a presupus un efort în plus a locuitorilor acestor cartiere care începând cu implementarea acestui proiect trebuie să sorteze deșeurile în doua categorii. Așa cum este descris în ziarul adevărul (nr. 4343/15 oct 2004, vineri), sortarea și mai apoi colectarea se face în saci speciali de culoare galbenă pentru hârtie și cartoane și în saci transparenți pentru PET-uri (recipient din plastic fără dop).
Este important de precizat faptul că în multe locuri în lume deșeurile nu sunt sortate ci direct transportate la rampe de gunoi unde dacă se dorește reciclarea lor este necesar a se realiza o selectare a lor în principalele categorii (hârtie, sticla, plastic și metal). Dată fiind marea cantitate de materiale valoroase conținute de deșeurile generale s-au pus la punct adevărate instalații care au menirea de a selecta materialul reciclabil de cel care va fi presat devenind compost. Pe scurt o instalație de sortare a deșeurilor menajere poate fi descris astfel: transportor orizontal – transportor înclinat – ciur rotativ – platformă de sortare propriu-zisă – transportor magnetic – operator uman (execută sortarea după mai multe criterii) – bandă care preia materialele deja sortate – presă de balotat automată. Deșeurile uscate se încălzesc într-un mediul lipsit de aer pentru obținerea unor substanțe utile precum: monoxidul de carbon, metanul, hidrogenul, manganul, gudronul, etc. Magneți puternici înlătura metalele feroase din totalitatea de deșeuri în timp ce acestea trec pe sub o curea transportoare. Sticla, aluminiul și alte metale neferoase sunt separate prin diverse procese funcție de proprietățile fizice ale materialului. Multe mașini de separare folosesc densitatea diferita a materialelor în vederea separării lor. De exemplu un separator în plan înclinat va determina alunecarea materialelor cu densități mai mari la capătul de jos al curelei în timp ce cele cu o densitate mai scăzuta vor fi transportate în vârf. Crematoriul este locul unde deșeurile sunt arse la temperaturi cuprinse intre 750°C și 1000°C, sticla și metale care se topesc se scurg la fundul compartimentului de unde pot fi ulterior colectate. Pentru o și mai judicioasa colectare a deșeurilor din sticla se utilizează un câmp magnetic puternic care sortează sticla colorata de cea transparentă. În acest mod ele pot fi categorisite după culoare. Particulele sunt trecute în fascicule de lumină schimbarea de culoare produsă de lumină fiind detectată de dispozitive fotoelectrice, particulele se selectează automat după culoarea lor. O metodă mai simplă de selectare o constituie folosirea unui ciur rotativ care sortează deșeurile funcție de greutatea lor. Prescontainerele se utilizează pentru deșeurile care se pretează compactării pentru a reduce volumul deșeurilor (ambalaje din: carton, hârtie, sintetic, plastic; sticle PET si ambalaje din plastic; ambalaje, cutii si folii din aluminiu; hârtie: coli și / sau tocate, deșeuri textile) acestea fiind compactate în rapoarte de până la 25:1 si sunt legate cu benzi de plastic sau sârma pentru a rămâne sub forma de blocuri si a evita decomprimarea lor.
Instalațiile pentru sortarea deșeurilor sunt comercializate de societăți cu experiență în acest domeniu ca de exemplu S.C. “Adarco”, “VFM”, etc.
Colectarea. Calitatea și modul de desfășurare a acestei etape depinde aproape în totalitate de calitatea și strictețea cu care s-a desfășurat procesul de sortare la sursă. Așa cum era de așteptat proiectul pilot al societății de salubritate a municipiului s-a lovit de reticența oamenilor la nou și la greutatea manifestată de aceștia în înțelegerea și respectarea condițiilor de depozitare. Au fost împărțite fluturași și pliante cu caracter informativ însă nu puțini sunt cetățenii care refuză să înțeleagă că sacii transparenți sunt destinați numai flacoanelor din plastic provenite de la băuturi răcoritoare, ape minerale, etc. continuând să adauge acestora și diferite ambalaje de produse alimentare: cutii de margarină, înghețată, produse semipreparate, etc. Pentru o și mai buna desfășurare a procesului de colectare sunt publicate săptămânal în presa cotidiana programul (ora și ziua) transporturilor sacilor cu deșeurile colectate selectiv, muncitorii oferind cu caracter gratuit saci celor ce solicită acest lucru. Cantitatea de deșeuri care este destinată reciclării colectate de la populație ajunge la 300-400 kg / săptămână la nivelul celor două cartiere. Aceste măsuri trebuie implementate în zone tot mai extinse în pofida faptului ca nu sunt neapărat rentabile dar odată cu aderarea țării noastre la Uniunea Europeana acestea vor deveni obligatorii. Sacii vor fi înlocuiți încetul cu încetul cu containere speciale compartimentate a căror utilizare ne va aduce mai aproape de orașele occidentale civilizate unde acest fenomen este unul obișnuit și binevenit.
Pentru ca activitatea de colectare să se desfășoare în bune condiții, cu costuri scăzute și cu un impact minim asupra mediului înconjurător trebuie să se țină cont de următoarele:
Colectarea propriu zisă adică transportarea deșeurilor selectate la punctele de depozitare sau reciclare se face cu ajutorul unor autospeciale în care deșeurile sunt compactate și trecute într-un compartiment reglabil unde sunt ținute sub presiune constantă micșorându-se astfel volumul lor.
Colectarea igienică a reziduurilor menajere în recipiente speciale (pubele, containere) amplasate în zone cu cât mai mică circulație și bine acoperite pentru a nu fi accesibile și rozătoarelor;
Îndepărtarea organizată și la perioade cât mai scurte a reziduurilor colectate în afara localităților cu ajutorul unor mijloace care să nu le răspândească în timpul transportului, etc.
Conform HG 349/2002 realizarea obiectivelor de colectare și reciclare a deșeurilor menajere se va putea face individual, de către agenții economici generatori, sau de către o persoană juridică care să fie constituită pentru acest scop și autorizată de către Ministerul Mediului.
Ținând cont de compoziția deșeului solid urban din România se propune colectarea diferențiată la sursă în două componente. Această modalitate prezintă câteva avantaje:
sistemul este simplu și mai ușor acceptat de cetățeni;
separarea componentelor din deșeul uscat conduce la obținerea unor subproduse cu valoare adăugată mare;
deșeurile selectate, în special hârtia, cartoanele și plasticele, nu sunt contaminate cu deșeuri umede și pot fi astfel valorificate cu ușurință;
procentul mare de fracțiune umedă din compoziția deșeului justifică colectarea diferențiată a acestuia în vederea compostării;
se poate obține un compost de categoria A, admis a fi folosit în agricultură;
frecvența de colectare pentru fracțiunea uscată poate fi 1/saptamână;
fracțiunea uscată poate fi selectată manual/mecanic în unități de triere cu dotări mai puțin costisitoare;
se optimizează transportul;
scade cantitatea depozitată și deci și numărul și capacitatea depozitelor;
se creează noi locuri de muncă.
Ca orice proces și acesta prezintă și câteva dezavantaje:
cresc costurile operaționale cu colectarea;
se adaugă costurile cu trierea;
este necesar ca publicul să accepte sistemul.
Aceasta schemă nu este însă operațională în condițiile în care nu funcționează sistemul de valorificare prin reciclare a deșeurilor selectate fiind necesar de subliniat faptul că o colectare diferențiată la sursă implică costuri suplimentare, ca urmare a:
necesității dotării punctului de precolectare cu un număr dublu de containere, dacă se face colectarea diferențiată a două componente, sau chiar mai multe dacă se dorește colectarea diferențiată a mai multor fracțiuni;
dotarea cu mijloace de transport specifice pentru deșeuri uscate și respectiv umede;
un program de ridicare a deșeurilor umede cu o frecvență de 2-3 ori pe săptămâna, iar pentru deșeuri uscate cel puțin o dată pe săptămână, ceea ce înseamnă consum sporit de combustibili;
crearea de centre de triere a deșeurilor uscate cu capacități dimensionate corect, în funcție de cantitatea de deșeuri reală adusă pentru tratare;
aceste centre sunt în proporție de 80% bazate pe munca manuală, deci se adaugă salariile lucrătorilor;
înființarea de unități de compost pentru tratarea deșeurilor umede.
În acest moment costul cu colectarea, transportul și depozitarea deșeurilor menajere solide este de aproximativ 30 euro/tonă. Aplicarea unui sistem integrat de gestionare a deșeurilor, bazat pe colectarea diferențiată la sursă a două fracțiuni, duce la majorarea tarifelor ca urmare a majorării costurilor de capital (investiții). Se apreciază că numai componenta de tratare (separare a deșeurilor uscate în componente și compostare a celor umede, urmată de depozitarea deșeului ultim) va costa cca. 37 euro/tonă. La aceste costuri se adaugă cele de colectare și transport, astfel că tariful final poate ajunge la 50-55 euro/tonă.
Prețul de vânzare, pentru deșeurile selectate, către reciclatori, nu acoperă întotdeauna cheltuielile efectuate. De aceea, în alte țări, această activitate este subvenționată de către stat.
Cele mai bune rezultate, pentru început de colectare selectiva, au dat-o tehnologiile duale, ușor de înțeles și de acceptat pentru majoritatea producătorilor de deșeuri menajere. Sistemul dual constă în separarea în pungi diferite, apoi în containere diferite, a deșeurilor "uscate", constituite din ambalaje de material plastic, hârtie și carton, fracție minoră de lemn și praf, și a deșeurilor "umede", constituite din resturi de vegetale și fracție minoră de carne, hârtie udă de ambalaj etc.
Depozitarea. Depozitarea deșeurilor menajere indiferent de natura lor (mixte sau sortate) sunt depozitate în locuri special amenajate, denumite “rampe ecologice”. Printr-o rampă ecologică (fără a face confuzie cu groapa ecologică) înțelegem un amplasament în care se depozitează deșeuri de diverse tipuri fără a afecta mediul înconjurător.
Rampa ecologică a județului Arad este administrată de societatea S.C. “A.S.A. Arad Servicii Ecologice” S.R.L. fiind una construită la standarde europene și inaugurată la 11 noiembrie 2003. Societatea este filială (100%) a A.S.A. International Environmental Services GmbH. Grupul A.S.A. are sediul principal în Austria și are în total 2000 de colaboratori, din care 400 în Austria si 1600 în țările în curs de reformă: Republica Cehă, Ungaria, Slovacia, Polonia, Croația și România. A.S.A. și-a câștigat o vastă experiență în cei 12 ani de când operează în domeniu, și conduce 16 rampe ecologice, care sunt conforme celor mai stricte norme de mediu și standarde ale Uniunii Europene, în țările amintite. Rampele și instalațiile A.S.A. sunt certificate ISO, județul Arad fiind printre puținele județe din România alături de Brașov, București, Sibiu, Constanța care beneficiază de un asemenea sistem de gestionare a deșeurilor solide. La nivelul țării noastre sunt numai 14 rampe de acest gen care corespund celor mai stricte cerințe europene din acest domeniu.
Construită pe un teren de 13,45 ha, rampa este situată în partea de nord a orașului nostru cu o incintă de depozitare de 10 ha și o înălțime maximă de 30 m are o capacitate totală pentru aproximativ 1,6 mil. mc deșeuri fiind deservită de 13 angajați. La această capacitate ea poate cuprinde toate deșeurile orașului Arad și din împrejurimi pentru următorii 30 de ani. Suma investită pentru construcția primei părți a rampei, cu infrastructura necesară, se ridică la circa 2,3 mil. euro. Construcția ulterioară a rampei, inclusiv recultivarea celulelor deja umplute la intervale de 2-3 ani, va însuma investiții ulterioare de câte 1,5 mil. euro.
De la bun început “.A.S.A.” s-a angajat să păstreze calitățile mediului înconjurător. Prin proiectarea, construcția și administrarea de rampe ecologice de deșeuri sigure conform normelor ecologice ale UE și realizarea acestora la cele mai înalte standarde începând cu activitatea de colectare și transport a deșeurilor până la salubrizarea străzilor, asigurând în același timp servicii publice moderne. Ca urmare localitățile devin mai curate, cu un ambient mai plăcut și mai atractive pentru turism. Începând din 1990, peste 100 de administrații locale au acordat încrederea lor și au însărcinat societatea cu administrarea deșeurilor conform standardelor UE, situații în care acționează ca și parteneri competenți, în unele cazuri sub formă de asociere de tip Joint Venture. Împreună cu administrațiile locale în cauză, “.A.S.A.” investește în economia modernă de administrare a deșeurilor. "Metoda sandwich" (fig.7) folosită de societate ajută la înlăturarea promptă a problemelor locale legate de deșeuri. Aceasta înseamnă totodată – adaptarea treptată și sigură la standardele UE precum și introducerea consecutivă a colectării separate, tratarea și valorificarea deșeurilor.
Fig. 7 „Metoda Sandwich”
Avantajele "metodei sandwich" aplicată de “A.S.A.”
rezolvarea imediată a problemelor locale legate de deșeuri;
apropierea treptată de standardele ecologice ale UE;
costuri avantajoase;
"Metoda sandwich" presupune 3 etape:
1: Pe baza unui studiu regional al managementului deșeurilor, .A.S.A. investește în realizarea unui depozit ecologic și îl administrează conform standardelor UE.
2: Printr-o colectare controlată a tuturor deșeurilor se asigură o depozitare ecologică adecvată a acestora.
3: Concomitent cu creșterea nivelului de trai și realizarea condițiilor legislative, A.S.A. investește în extinderea sistemului de gestionare a deșeurilor ducând la activitatea de colectare separată, sortare, tratare, refolosire și reciclare.
Rampa ecologică din Arad primește zilnic o cantitate de 200-300 de tone de deșeuri/zi de diverse tipuri provenind atât de la persoane juridice cât și fizice. Printre clienții A.S.A. Arad se numără: S.C. Polaris M Holding (pentru deșeuri menajere), S.C. Salubritatea, Leoni Wiring Systems, Contor Zenner, Takata Petri, Manitoba, Aries Textile, Cotta Internațional pentru deșeuri industriale precum și Delphi Packard, Continental, etc. din județul Timiș.
În ceea ce privește prețul perceput pentru depozitarea deșeurilor preluate societatea percepe un tarif diferențiat după natura deșeului astfel:
Deșeuri menajere-18,7 euro/tonă;
Deșeuri industriale-23,05 euro/tonă;
Deșeuri din construcție-9,05 euro/tonă. (prețurile nu includ T.V.A.)
5 PRINCIPALELE TEHNOLOGII DE RECICLARE A DEȘEURILOR MENAJERE
5.1 Reciclarea buteliilor PET în butelii cu utilizare alimentară
Ținând cont de faptul că, materialele plastice din coșul nostru de gunoi dețin până la 30% din total am prezentat în continuare un sistem care întrunește cerințele – "Food & Drug Administration" și documentația ILSI din Martie 1998. În cadrul acestui proces, buteliile, colectate printr-un sistem oarecare sunt transformate în granule de înaltă calitate, cu utilizare alimentară. Calitatea aceasta este determinată de următorii factori :
sistemul asigură mărirea vâscozității materialului reciclat;
testele efectuate extensiv pe granulele obținute au determinat calitatea alimentară a produsului;
Proiectarea, instalarea, managementul pilot și mentenanța instalațiilor la cheie pentru recuperare, de la colectare, trecând prin spălare/măcinare și procesare până la ambalare și livrare, în condiții de calitate măsurată, sunt toate etape în a căror desfășurare o societate care se decide să inițieze o asemenea activitate poate primi consultanță de la firme specializate. Rezolvarea se face în condiții de extremă eficiență, printr-un sistem compact și cu economie de energie. sistemul asigură un cost redus al investiției.
Următorul plan de instalație standard a fost pus în practică la societatea “Erema” din Austria.
Fig. 8 Plan de instalație standard pentru reciclarea buteliilor PET
În prima fază, fulgii de măcinătură sunt transportați prin intermediul unui transportor cu bandă sau melc la instalația de uscare/cristalizare. Materialul este continuu preîncălzit, uscat și cristalizat. Instalația de uscare/cristalizare funcționează într-un proces unic. Materialul este izolat termic și este transportat la un depozit intermediar și apoi la combinația de unități tăietor / uscător /extruder prin intermediul unor supape cu vacuu. Menținerea are loc într-un timp riguros determinat, la vacuum ridicat și la înaltă temperatură. Prin această combinație se elimină contaminarea anterioara (prin volatilizare). Se minimizează umiditatea materialului. Se mărește vâscozitatea până la nivelul vâscozității materialului virgin. Un sistem de traductori determinat permite controlul nivelului rezidual de contaminare. În continuare, fulgii de PET decontaminați și având o vâscozitate corectă alimentează extruderul în care materialul este plastifiat, omogenizat, degazat iar în final este trecut printr-un filtru fin. Filtrul are un sistem automat de autocurățire, programabil. Instalația e dotată cu sisteme de măsură a contaminării (de exemplu unități cromatografice cu gaz) care permit continua măsurare și controlul parametrilor topiturii de PET. Filtrul elimină contaminarea reziduală mecanică. De la filtru, topitura este transmisă la o instalație de granulare.
Rezultatul procesului îl constituie granule cu aviz alimentar, cristalizate, reciclate, cu vâscozitate la nivelul materialului virgin. Acestea pot fi utilizate pentru a produce din nou butelii din PET.
Principalele avantaje ale sistemului prezentat sunt:
Economicitatea investiției;
Economicitatea energetică;
Mentenanță redusă;
Fiabilitate ridicată;
Flexibilitate în adaptarea la cerințe de produs sau necesitate;
Cuplare facilă la tehnologii de aval multiple;
Pentru o instalație de până la 100 kg/h., spațiul necesar se compune din spațiul de depozitare (cca. 200 mp), spațiul de selectare(cca. 50 mp), spațiul de spălare (cca. 150 mp), spațiul de producție granule (cca. 150 mp), spațiul de depozitare produse finite și de livrare (cca. 200 mp).
Costul unor asemenea instalații variază în funcție de complexitatea lor și caracteristicile tehnice astfel: între 5000 și 14000 euro instalații de compactare a buteliilor PET colectate ( în variantele staționară, de hală, pe mijloc de transport), între 7000 și 20000 euro pentru mori de măcinare fără prespălare, de la 4000 euro instalații de balotat butelii compactate. Prețul instalațiilor compuse este de cca. 20-25.000 euro pentru activități tipice de colectare și compactare a materialelor, cca. 60.000-120.000 $ pentru instalații de spălare și măcinare simple, de mica productivitate, cca. 500.000 euro pentru instalații de spălare și măcinare performante, cu productivitate optima (peste 350 kg/h), cca. 120.000 euro pentru o instalație de granulare (pornind de la măcinătura) simplă, cu productivitate mai mica, cca. 800.000 euro pentru o instalație de granulare cu productivitate optima, pentru conversia fulgilor curați în butelii noi de uz alimentar. În funcție de bugetul disponibil, există surse de finanțare pe piața românească, chiar și credite nerambursabile, care au la bază o contribuție a societății care dorește să pornească o activitate în acest domeniu, de 10-40% din valoarea totală a investiției.
5.2 Incinerarea deșeurilor menajere
Arderea (incinerarea) reziduurilor menajere este o metodă termică de eliminare (denocizare) a acestora prin oxidare completă la temperaturi înalte a materiilor organice prin folosirea, de regulă a energiei termice și a produselor de ardere rezultate. Prin ardere se reduce volumul reziduurilor cu aproape 85%, iar pentru depozitarea unei tone arse este necesară o suprafață de numai 0,1 mp.
Din considerente de protecție ale mediului înconjurător, pe lângă folosirea unor instalații a căror incineratoare trebuie să funcționeze continuu cu o ardere “ în masă” completă, este cu mult mai bine dacă se realizează și o selectare premergătoare arderii pentru excluderea acelor componente care produc gaze nocive cum este cazul maselor plastice precum și a acelor materiale care îngreunează arderea – cum sunt materiile organice – și care pot fi folosite în alte scopuri (producerea de compost.)
Colectarea selectivă duală este o soluție ecologică de ameliorare a tratării deșeurilor menajere, care deschide calea spre valorificarea atât a fracției uscate cât și a fracției umede.
Fracția uscată se poate valorifica energetic, cu mare eficacitate, cu tehnologii existente în țara noastră. Dintr-un calcul sumar, pentru București potențialul de valorificare constituie echivalentul sarcinii maxime de încalzire a 2500 de apartamente. Soluția cea mai bună de ardere a acestei fracții de deșeuri menajere cu putere calorică ridicată este în focare ciclon, o tehnică de ardere experimentată și finalizată din punct de vedere constructiv la Laboratorul de Ardere al Facultății de Instalații București.
În România tendința actuală nu este de folosire a proceselor termice de incinerare și coincinerare, cele 5 instalații pilot de incinerare a deșeurilor fiind scoase din funcțiune, și din lipsa unei metodologii specifice de caracterizare a deșeurilor, datele existente nu putând fi folosite în fundamentarea introducerii acestor tehnologii. În domeniul deșeurilor periculoase și a deșeurilor rezultate din activități medicale, procedeul de incinerare a început să fie folosit, fiind în funcțiune mai multe incineratoare de capacități mici.
Această tendință impune introducerea unor reglementari specifice din U.E. prin care să se stabilească condițiile de lucru și regimul de funcționare pentru instalațiile de incinerare și coincinerare a deșeurilor, controlul instalațiilor și monitorizarea emisiilor precum și elemente specifice activității desfășurate de autoritatea competentă pentru protecția mediului.
Un prim pas a fost făcut prin H.G. nr. 128/2002 privind incinerarea deșeurilor, dar este necesară continuarea prin elaborarea și introducerea unor norme specifice. Conform H.G. nr. 128/2002, o instalație de incinerare reprezintă orice unitate tehnică staționară sau mobilă și echipament destinat tratamentului termic al deșeurilor, cu sau fără recuperarea căldurii de ardere rezultate. Aceasta include incinerarea prin oxidarea deșeurilor, ca și piroliza, gazificarea sau alte procese de tratament termic, cum sunt procesele cu plasmă, în măsura în care produsele rezultate în urma tratamentului sunt incinerate ulterior. Această definiție acoperă amplasamentul și întreaga instalație, inclusiv toate liniile de incinerare, recepție a deșeurilor, depozitare, dispozitive de pretratare locală; sistemele de alimentare cu deșeuri-combustibil-aer; boilerul; dispozitivele de tratare sau depozitare a reziduurilor, gazelor de ardere și apei uzate; coșul de fum; dispozitivele și sistemele de control al operațiunilor de control al incinerării, de înregistrare și urmărire a condițiilor de incinerare.
În cadrul unui program PHARE cu asistența experților din Ministerul Mediului din Germania a fost elaborata o primă fază a unui “Normativ pentru controlul emisiilor poluante rezultate din procese termice de tratare și eliminare a deșeurilor”, include elemente specifice prezente în normative similare din Germania și Marea Britanie.
5.3 Compostarea deșeurilor menajere
Compostarea este metoda prin care natura își reciclează propriile deșeuri, compostul reprezentând o masă vegetală degradată reutilizabilă.
Din punct de vedere științific, compostarea, este definită ca un proces biologic accelerat cu cerință de oxigen, unde variatele microorganisme, nevertebrate (viermi, gândaci, urechelnițe, melci, râme, etc.) dar în special bacteriile, produc căldură, dioxid de carbon și apă, prin care materia organică moartă este convertită într-un material omogen și stabilizat, asemănător humusului, numit compost. Compostarea reziduurilor se realizează prin procese aerobe naturale sau artificiale.
Înainte de a trece la compostarea propriu-zisă a reziduurilor, acestea trebuie prelucrate într-o serie de instalații care au scopuri diferite:
Separarea diferitelor materiale conținute de reziduuri, de exemplu fierul (lame de ras, cutii de conserve, etc.), a materialelor dure (pietre, cărămida, metale neferoase, etc.);
Mărunțirea, care are ca scop optimizarea bacteriilor aerobe în procesul de compostare și respectiv amestecul cât mai complet din reziduuri (cu concasoare, cu ciocane);
Cernerea – după compostarea în scopul obținerii unui compost cu dimensiuni cât mai uniforme și conform solicitațiilor beneficiarului (cu ciururi);
Peste 50% din deșeul menajer poate fi reciclat prin această metodă. Pământul, iarba, frunzele sau alte reziduuri provenite din activitatea de grădinărit precum și resturile de fructe și legume nefierte pot fi adunate într-un recipient din lemn, în mod individual pentru fiecare gospodărie, și păstrate într-un recipient în condiții optime. După câteva săptămâni amestecul se va transforma într-o materie de compost de cea mai bună calitate. Întrucât procesul este destul de laborios și îndelungat există posibilitatea înființării unor centre cu acest obiect de activitate pentru fiecare comună sau localitate existând posibilitatea ca investiția să fie finanțată prin diversele programe oferite de U.E. (P.H.A.R.E., I.S.P.A., L.I.F.E.).
Din punct de vedere al eficacității acestui proces trebuie să avem în vedere impactul pozitiv considerabil pe care-l are asupra naturii, reducerea poluării cu deșeuri solide precum și importanța compostului ca materie primă în activitățile agricole (cultura plantelor în grădini și sere, etc.).
Compostarea asigură:
bună protecție a mediului prin reciclarea substanțelor fertilizante-nutrienților N,P,K;
evitarea aproape în întregime a mirosului neplăcut, cât și a rozătoarelor, muștelor, etc.;
posibilitatea răspândirii compostului pe terenurile agricole învecinate fără probleme de transport;
micșorarea suprafețelor și volumelor ocupate de construcția și instalațiile de compostare comparativ cu cele necesare depozitării deșeurilor;
îmbogățește textura solului, permite o mai bună oxigenare și absorbție a apei, reduce eroziunea solului precum și nevoia de îngrășăminte chimice;
este recomandată utilizarea sa în zonele destul de răspândite ale Europei unde solul este sărac în materie organică motiv principal pentru producțiile scăzute la hectar.
Deșeurile biodegradabile reprezintă cca. 51% din deșeurile municipale din România. Pentru a atinge obiectivele generale de recuperare / reciclare și de reducere a materiilor biodegradabile trimise la depozitarea finală trebuie utilizate toate măsurile posibile de valorificare a deșeurilor organice. Pentru a utiliza în mod eficient compostarea este necesară o colectare separată a materiei organice din deșeuri. De aceea, în Planul National se prevede colectarea selectivă a deșeurilor biodegradabile doar din zonele cu densitate medie și mică a populației și ca obiectiv național s-a propus colectarea unei cantități de 100-120 kg/loc./an deșeuri organice pentru compostare.
Pentru a atinge țintele din Directiva 99/31/EC privind depozitarea, preluată prin HG 162/2002, conținutul de materie organică din deșeurile trimise la depozitare trebuie minimizat după cum urmează:
cu 25% până în 2006;
cu 50% până în 2009;
cu 65% până în 2016.;
Aceste obiective pot fi realizate în unele regiuni prin colectarea separată și compostarea materiei organice. În zonele urbane dense aceste obiective se pot atinge doar prin incinerarea sau pretratarea mecano-biologică a deșeurilor municipale.
Pentru fracția "udă" a deșeurilor menajere, rezultată în urma selectării deșeurilor în două categorii („udă” și „uscată”) constituind o pondere de peste 70% din deșeurile menajere, valorificarea în direcția compostării este cea mai indicată. Este avizul unanim al specialiștilor în valorificare de deșeuri menajere, cu exemple de rezultate pozitive în țările din sudul Europei și a Americii de Sud, țări în care compoziția deșeurilor menajere este similară cu cea din țara noastră în etapa actuală de dezvoltare economică.
La noi în țară, experiența pozitivă a instalației de compostare de la Râmnicu Vâlcea este un început edificator pentru soluționarea problemelor la nivel național.
6 ANALIZA DE PIAȚĂ PRIVIND SORTAREA DEȘEURILOR MENAJERE DE CĂTRE POPULAȚIE
6.1 Redactarea chestionarului
În România nu s-au efectuat sondaje cu scopul de a cunoaște opinia generală a publicului, pe de o parte, și opinia autorităților locale, pe de altă parte, în legătură cu strategia de urmat în domeniul managementului deșeurilor solide urbane, dar ar fi de dorit o asemenea inițiativa (urmând în acest sens exemplul Franței și Angliei).
Lucrarea de față, pe baza cererii Primăriei Municipiului Arad, (Anexa 1) dorește să facă un prim pas în acest sens, abordând problema colectării și reciclării deșeurilor. Prin elaborarea acestei lucrări s-a urmărit depistarea și analiza punctului de vedere a populației vis-a-vis de problema omniprezentă a deșeurilor menajere din județul nostru.
Conceperea chestionarului reprezintă o activitate de maximă importanță pentru orice cercetare de marketing bazată pe o anchetă prin sondaj, deoarece calitatea chestionarului determină rezultatele cercetării.
Chestionarul a fost realizat pe baza obiectivelor cercetării și conține 20 întrebări (anexa 3). Predomină întrebările închise, numai întrebările cu numerele 13, 15, 18 fiind deschise complet nestructurate, deoarece acestea îl pun pe subiect în situația de a indica unul sau mai multe din răspunsurile posibile propuse, răspunsurile sunt mai ușor de dat, iar prelucrarea și interpretarea datelor obținute se simplifică. Chestionarul conține atât întrebări cu alegere unică cât și întrebări cu alegere multiplă. Dintre întrebările închise 3 sunt dihotomice: 5, 6, 17 iar celelalte cu multiple variante de răspunsuri.
Pentru formularea întrebărilor s-au ales cuvinte simple, ușor de înțeles, evitându-se întrebările care să sugereze sau să implice anumite răspunsuri. Formularea întrebărilor s-a făcut într-o manieră directă pentru a ușura răspunsurile subiecților și pentru a evita anumite interpretări greșite.
Chestionarul are o anumită dinamică, o anumită ordine de dispunere a întrebărilor. Ordinea de aranjare a întrebărilor în cadrul chestionarului este foarte importantă, deoarece ea influențează decizia subiecților de a participa la desfășurarea anchetei și de a răspunde la toate întrebările.
Acesta debutează cu întrebări simple, întrebări generale, urmează apoi întrebările care ating direct problematica cercetării și care intercalează întrebările mai dificile care cer un timp mai mare de gândire cu întrebări mai ușoare. La sfârșitul chestionarului au fost plasate întrebări de caracterizare a subiecților, care să permită descrierea acestora în raport cu o serie de criterii precum: vârsta, ocupația, venitul și sexul.
Alegerea tipului de scală folosită în acest chestionar a fost influențată de modul de cunoaștere de către subiecți a problemei supusă cercetării.
Pentru întrebările cuprinse în acest chestionar am utilizat următoarele tipuri de scale:
Scale nominale pentru întrebările: 11, 12, 14, 16, 20;
Scale nominale dihotomice: 5, 6, 17,19;
Scale nominale trihotomice: 1, 10;
Scala lui Likert: 9;
Scala importanței: 2;
Scala de normare: 3, 8;
Scala de intenție: 4, 7;
Pentru obținerea unor răspunsuri pertinente și reprezentative trebuie să se determine eșantionul care va fi supus cercetării un rol deosebit revenind stabilirii corecte a populației statistice asupra căreia se va realiza cercetarea. În cazul de față populația cercetată va fi cea a județului Arad în vârstă de peste 18 ani. Mărimea populație totale a județului Arad este de 462.427 locuitori, din care 222.350 (48,08%) persoane de sex masculin și 240.078 (51,92%) de sex feminin, 234.173 locuitori (50,63%) populație urbană respectiv 228.254 locuitori (49,37%) populație rurală. Datele provin de la Direcția Județeană de Statistică-Recensământul populației din 2002.
Din această populație cadru va fi ales un eșantion de la care vom obține informațiile primare format din unități de eșantionare care reprezintă un element sau un grup de elemente ce pot fi selectate pentru a forma eșantionul. Am ales ca unitate de eșantionare, individul (persoana). De la unitățile eșantionului se obțin informații pe baza cărora se vor trage concluziile valabile pentru întreaga populație avută în vedere. Mărimea eșantionului este de 384 de persoane cu o marjă de eroare de 5% fiind astfel reprezentativ statistic pentru întreaga populație a județului Arad de peste 18 ani.
În ceea ce privește componența eșantionului precizăm că este în concordanță cu structura pe sexe, pe medii și pe categorii de vârste a populației în cauză. Astfel din cele 384 de persoane chestionate 187 sunt persoane de sex masculin și 197 de sex feminin, 194 persoane din mediul urban și 190 persoane din mediul rural, repartiția pe vârste fiind următoarea: numărul persoanelor chestionate cu vârsta cuprinsă între 18-24 va fi de 37, al celor între 25-34 de 65, între 35-49 vor fi chestionate 75 persoane iar din categoria persoanelor cu vârsta peste 50 vom chestiona 125 de persoane.
6.2 Analiza și interpretarea răspunsurilor
Întrebarea cu care debutează chestionarul “Vă este cunoscut termenul de “reciclare” a deșeurilor menajere?” a fost formulată cu intenția de a oferi o primă imagine a persoanei chestionate. Este o întrebare închisă cu trei posibilități de răspuns care împarte eșantionul în persoane care cunosc termenul de reciclare (însemnătate, caracteristici, metode, răspândire, etc.) și persoane care-l cunosc puțin sau deloc. Din tabelul și graficul alcătuit putem observa cu ușurință majoritatea covârșitoare (309 persoane) adică 80% a celor care au răspuns favorabil la această întrebare. Numai 49 de persoane adică 13% au declarat că nu cunosc acest termen și numai 26 de persoane adică 7% din persoanele chestionate nu sunt familiarizați cu acest termen dar au mai auzit vorbindu-se despre acesta în mijloacele mass-media sau în cercul de prieteni sau chiar cu ocazia unor vizite în străinătate.
Cea de-a doua întrebare de asemenea închisă “Considerați important procesul de reciclare a deșeurilor ?”se află într-o strânsă legătură cu cea dintâi întrucât persoanele care cunosc într-adevăr acest termen pot aprecia cu obiectivitate și importanța sa. Am considerat important inserarea unei asemenea întrebări întrucât toate măsurile cu privire la sortarea și reciclarea deșeurilor menajere se iau și funcție de atitudinea manifestată de persoanele care vor efectua acest proces în realitate.
Un procent de 36% au considerat procesul de reciclare ca fiind unul extrem de important și unul de 33% îl consideră important. Procentele pentru ambele posibilități de răspunsuri sunt relativ mici. Acest lucru poate fi interpretat în două moduri, fie persoanele care au ales această variantă de răspuns cunosc termenul de “reciclare” dar nu sunt conștienți de efectele benefice pe care le are asupra mediului în care trăim fie că pur și simplu datorită educației și concepțiilor generale despre viață aceste persoane nu consideră procesul unul important.
22% din persoanele chestionate au ales varianta de răspuns “destul de important” persoane care cel mai probabil oscilează în categorisirea procedeului în cauză între important și neimportant. Acestea sunt persoanele care în opinia noastră pot fi convinse despre importanța reciclării dar numai în urma unei discuții în care se aduc argumente pro și contra.
Ceea ce este încurajator este procentul foarte mic de 9% care au răspuns negativ considerând reciclarea nu foarte sau deloc importantă. Pentru a reduce acest procentaj trebuie procedat la organizarea unei campanii masive de informare a populației care va trebui să fie capabilă nu numai să denumească termenul de reciclare ci să poată da exemple de efecte benefice ale acesteia, țări din occident în care se practică cu succes și metode prin care pot contribui la continua îmbunătățire a procesului.
Întrebarea cu numărul 3 “Afirmația “educația în spiritul protejării mediului înconjurător începe din copilărie”, în opinia dumneavoastră este:” este una deschisă oferind posibilitatea persoanelor chestionate de a-și exprima opinia într-o problemă care este a tuturor. În acest fel putem observa atitudinea fiecărei persoane vis-à-vis de oportunitatea implicării procesului de reciclare dar și a protejării mediului în viața unei persoane încă de la o vârstă fragedă.
Prima parte a întrebării, cea cu privire la veridicitatea afirmației a obținut un procent bun, de 58% pentru foarte adevărat și 41% pentru adevărat, ceea ce înseamnă că 379 de persoane din cele chestionate consideră că este adevărată afirmația adică realmente o educație potrivită în spiritul protejării mediului trebuie să debuteze în copilărie. Numai 5 persoane (1%) au ales varianta de răspuns “neadevărată” motiv pentru care tindem să credem că afirmația propusă este general acceptată și sperăm pusă în practică de majoritatea oamenilor.
În cea de-a doua parte a întrebării am dorit să apelăm la obiectivitatea persoanelor chestionate în ceea ce privește popularitatea afirmației propuse atât la cei în cauză cât și în general. Varianta de răspuns “cunoscută” a fost marcată de 195 dintre persoanele chestionate (50%) iar cea “foarte cunoscută” de 87 de persoane (23%). Ceea ce putem deduce din aceste răspunsuri este că foarte mulți cunosc această afirmație și cad de acord asupra faptului că ea este și adevărată. Totuși trebuie să luam în calcul și răspunsurile oferite de cei 102 persoane (27%) care au răspuns negativ considerând că afirmația făcută nu este cunoscută.
Cea de-a treia parte a întrebării care vizează realitatea importanței implementării spiritului protejării mediului încă din copilărie, 55% din cei chestionați (212 de persoane) au conchis că este reală prin acest lucru înțelegând că un individ care nu a fost educat în acest spirit va fi foarte greu dacă nu chiar imposibil de convins în ceea ce privește importanța protejării și conservării mediului în care trăim. Au optat pentru varianta “foarte reală” 146 de persoane (38%) și numai 26 de persoane pentru varianta “ireală” (7%).
Însemnătatea acestei întrebări este covârșitoare întrucât noi suntem responsabili atât pentru protejarea naturii în momentul de față dar suntem într-o oarecare măsură răspunzători și pentru viitorul nostru prin prisma educației pe care o asigurăm copiilor noștri. În cazul acestei întrebări am obținut răspunsuri deosebit de favorabile întrucât 70% din cei chestionați au declarat că își educă sau își vor educa copii în spiritul protejării mediului considerându-l foarte important. Ca un semn pozitiv poate fi interpretat și răspunsul celor 86 de persoane (21%) care au ales varianta “probabil că da”, procentul celor care își vor educa copii în acest spirit și pe a căror sprijin “putem conta” crescând la 91%. Doar 9% (34) din persoanele chestionate au răspuns negativ, dar sperăm că prin programe publicitare putem să-i facem să se răzgândească.
Întrebarea cu numărul 5 readuce în discuție termenul de reciclare și mai exact notorietatea a două efecte ale acesteia și anume scăderea poluării mediului și generarea de produse ecologice. Printr-o simplă și rapidă analiză a tabelului și graficului putem observa că 89% adică 342 de persoane din cele 384 chestionate sunt bine informate fiind conștiente de cele două efecte majore ale reciclării. În urma comparației între întrebarea 5 și întrebarea 1 se observă cu ușurință că aproximativ acele persoane care cunosc într-o oarecare măsură însemnătatea acestui termen (335) au răspuns afirmativ și la această întrebare.
Acest simplu test de verificare ne oferă certitudinea obiectivității și sincerității manifestate de persoanele chestionate odată cu administrarea chestionarului. Un procent de 11% din persoanele chestionate nu știu că reciclarea duce la scăderea poluării și generează produse ecologice. Este un procent relativ mic, dar prin campanii publicitare pot fi informați.
Întrebarea cu numărul 6 “Știați că deșeurile menajere, în alte țări, sunt sortate în 4 categorii: hârtie, materiale plastice, deșeuri metalice și sticlă, și resturi organice?”, a fost formulată pentru a determina cunoștințele persoanelor, care formează eșantionul, în acest sens.
Un număr de 321 de persoane (84%) au răspuns favorabil întrebării afirmând că au cunoștințe de practica statelor vecine cu privire la sortarea deșeurilor menajere în 4 categorii (hârtie, materiale plastice, deșeuri metalice și sticlă precum și resturi organice). Restul de 63 de persoane (16%) au răspuns cu „NU”.
Una din modalitățile prin care se poate diminua procentul celor necunoscători sau neinteresați este stârnirea interesului prin diferite mijloace cum ar fi campanii de publicitate, apariția unor discuții și dezbateri în presa locală și centrală.
Întrucât succesul unei campanii de sortare a deșeurilor depinde în mare măsură de acordul cetățenilor care vor participa în mod direct la această acțiune am dorit să aflăm disponibilitatea persoanelor chestionate de a sorta deșeul în momentul de față sau în viitor. Au răspuns afirmativ în total 323 de persoane adică un procent de 85% fapt care ne încurajează să credem că în cazul punerii în practică a unui asemenea program acesta nu s-ar solda cu un eșec. Reticența oamenilor la orice lucru nou se concretizează însă prin răspunsurile a celor 44 de persoane care nu sunt deciși în acest moment dar care nu resping categoric ideea. Problema apare însă în cazul celor 17 persoane (4%) care prin alegerea ultimelor două variante de răspunsuri au respins cu hotărâre propunerea noastră.
La formularea acestei întrebări am pornit de la câteva fapte concrete și reale în ceea ce privește sortarea și reciclarea deșeurilor menajere în județul nostru. Serviciul de salubrizare stradală al municipiului Arad este asigurat de S.C. Polaris M Holding S.R.L cu sediul în Constanța care, ca urmare a licitației din data de 14.05.2003, prestează și servicii de colectare a deșeurilor menajere fiind lansat un proiect pilot pentru colectarea selectivă în două cartiere ale Aradului. Serviciul județean de salubrizare este în continuare asigurat de S.C. Salubritatea S.R.L care de asemenea colectează deșeul din localitățile limitrofe Aradului fără a fi însă întreprinse acțiuni cu privire la educarea și punerea în practică a unui sistem de sortare a deșeurilor menajere de orice fel.
Prin întrebarea de față am dorit să aflăm opinia cetățenilor în ceea ce privește calitatea serviciului de salubritate atât municipal cât și județean din prisma reciclării și sortării deșeurilor. 21% adică 77 de persoane din totalul de 384 au creditat societatea de salubritate considerând serviciile prestate excepționale, de foarte bună sau de bună calitate.
Cea mai mare parte a persoanelor chestionate, 307 (79%) însă nu sunt mulțumite de calitatea serviciilor prestate.
Un exemplu demn de urmat este cel al Austriei care datorită circuitului ecologic al ambalajelor instituit de Sistemul ARA, Austria se afla astăzi pe locul întâi în Europa în ceea ce privește cantitatea de deșeuri de ambalaje colectată pe cap de locuitor. În anul 1999 au fost colectate în această țară, prin sistemul ARA, 667.640 tone de deșeuri de ambalaje, din care, 622.873 tone (93.3%) au fost efectiv reciclate (și astfel nu au ajuns la groapa de gunoi!).
Așa cum am mai precizat intervenția legiuitorului prin norme juridice este absolut necesară în implementarea unui program de orice natură. Oportunitatea legiferării este în această problemă cu atât mai accentuată cu cât avem de-a face cu o concepție și un sistem care până în momentul de față ne-a fost necunoscut.
Prin administrarea întrebării de față am dorit să aflăm atitudinea cetățenilor județului nostru față de legile care sunt deja în vigoare cu privire la această acțiune și față de cele care se vor elabora negreșit odată cu aderarea țării noastre la U.E.
Un procent de 84% agreează posibilitatea intervenției statului sub formă legislativă în această problemă, 42 de persoane s-au declarat indiferenți și numai 21 din cei 384 (5%) sunt împotriva acestei măsuri. Analizând cifrele obținute tindem să credem că decizia organelor statului de a emite legi în această problemă nu va stârni prea mari nemulțumiri, oamenii înțelegând că acesta este drumul firesc pe care țara noastră trebuie să-l urmeze.
În afară de persoanele care acceptă să sorteze deșeul menajer înțelegând importanța acțiunii lor și supunându-se în același timp legislației din momentul respectiv trebuie să avem în vedere și acele persoane care nu acceptă să sorteze și care se vor opune oricăror măsuri în acest sens.
56% (216) din persoanele chestionate au agreat posibilitatea introducerii unor amenzi pentru persoanele care au fost depistate că nu se conformează măsurii de sortare a deșeurilor fiind considerate de asemenea și un factor stimulativ. Numărul indecișilor este de 112 (29%) care au ales varianta de răspuns “poate” iar un număr de doar 56 de persoane (15%) au considerat că amenzile nu numai că nu sunt necesare dar nici nu constituie un factor stimulativ în acest sens.
O bună informare a populației poate însemna o atitudine pozitivă din partea acesteia precum și creșterea numărului persoanelor care vor agrea ideea sortării deșeurilor. Din acest motiv am dorit să aflăm care este sursa principală pe care cetățenii o consideră cea mai accesibilă pentru informare.
Televiziunea este în topul preferințelor persoanelor chestionate, 133 din aceștia (35%) optând pentru această variantă de răspuns. Pe locul secund se află cea de-a doua mare sursă sunt pliantele, 112 din cei chestionați (29%).
Un procent însemnat au ales ziarele și revistele (21% adică 81 de persoane) acesta fiind astfel pe locul trei în topul preferințelor urmat de ultimele trei variante de răspuns: radio (8%), cercul de prieteni (4%) și alte surse (3%).
Fiind imposibil de a segmenta pe cap de locuitor cantitatea deșeurilor menajere, prin intermediul acestei întrebări am dorit să ne facem o viziune generală asupra acesteia.
42% (165 de persoane) din persoanele produc între 5-10 kg de deșeuri pe săptămână, 26% produc între 1-5 kg/săpt., 21% produc între 10-20 kg/săpt. și numai 11% au ales produc mai mult de 20 kg/săpt.
Răspunsurile la această întrebare sunt influențate într-o foarte mare măsură de factori direcți precum mediul în care locuiește familia în cauză fiind cunoscut faptul că familiile din mediul rural produc mai puține deșeuri o mare cantitate din acestea fiind arse sau utilizate ca nutrimente pentru animale.
Pentru a veni în sprijinul atestării veridicității răspunsurilor și susținerea afirmațiilor anterioare am efectuat un studiu de caz la nivelul a 10 familii (42 de persoane) din mediul rural și urban, membrii familiilor studiate având ocupații dintre cele mai diverse.
Concluziile care se pot trage în urma efectuării acestui studiu de caz (tabelul ) este că ponderea cea mai mare în totalul deșeurilor menajere o ocupă deșeurile organice care sunt ideale pentru producerea compostului, cantitățile de deșeuri variază realmente funcție de mediul de viață al familiei precum și faptul că la o cantitate totală de 59.259 gr./săpt. cantitatea medie care revine unei persoane este de 1.411gr./săpt.
STUDIU DE CAZ
Tabel nr. …….
Întrebarea cu numărul 13 a fost formulată cu scopul de a oferi o imagine asupra disponibilității persoanelor chestionate de a plăti o sumă mai mare pentru acest serviciu decât în prezent. O concluzie generală privind răspunsurile persoanelor chestionate este aceea că: numai un procent de 8% din persoanele chestionate nu sunt de acord cu plata unei sume în plus față de momentul actual, 10% sunt nehotărâți asupra sumei pe care ar dori să o aloce iar restul de 82% au optat pentru contribuții cu sume cuprinse între 1.000 lei și chiar 200.000 lei /lună/familie. Rezultatele sunt încurajatoare pentru momentul în care, pentru colectarea deșeurilor menajere sortate s-ar introduce o taxă mai mare decât cea existentă în momentul de față.
O mare problemă a societăților care au ca obiect de activitate reciclarea deșeurilor menajere și mai apoi comercializarea produselor rezultate este reticența și lipsa de informare a populației în cumpărarea acestor produse. La succesul unui asemenea program într-o foarte mare măsură contribuie și sprijinul factorului uman. Cu ajutorul întrebării 14 am dorit să analizăm intenția persoanelor chestionate de a cumpăra aceste produse și în același timp sensibilitatea lor față de prețul acestora.
Un procent de 62% din totalul persoanelor chestionate și-au exprimat acordul cu privire la achiziționarea acestor produse dar numai în cazul în care sunt mai ieftine, 13% ar cumpăra produse din materiale reciclate chiar dacă ar fi mai scumpe, 11% ar cumpăra indiferent de prețul acestora și un procent de 14% nu sunt dispuse sub nici o formă să cumpere aceste produse.
Obiectivitatea și succesul unei cercetări de marketing prin administrarea de chestionare este asigurat în mare măsură de omogenitatea persoanelor chestionate care formează eșantionul studiului. Această întrebare a dorit să determine ocupația fiecărei persoane care a completat chestionarul, informație necesară clasificării persoanelor chestionate.
Pentru o mai bună clasificare a persoanelor chestionate am formulat întrebarea numărul 16 care face referire la vârsta acestora. 23% din cei chestionați au vârste cuprinse între 18-24 de ani, 27% vârste cuprinse între 25-34, 33% vârste cuprinse între 35-49 de ani iar 17% sunt persoane cu vârste peste 50 de ani. S-a ales vârsta minimă de 18 ani întrucât aceasta este vârsta la care o persoană este considerată majoră. Categoriile au fost alese în funcție de tendința care se observă în întemeierea unei familii, schimbul locurilor de muncă precum și ideologiile și educația care caracterizează fiecare grupă de vârstă.
Este foarte important de făcut această clasificare a persoanelor chestionate întrucât așa cum am arătat mai devreme funcție de acest criteriu diferă cantitatea de deșeuri produsă într-o gospodărie, ocupația persoanelor în cauză, unitățile de învățământ frecventate precum și prezența sau absența serviciului de salubrizare stradală a comunei sau localității respective.
Structura familiei este de asemenea un factor important în clasificarea persoanelor care formează eșantionul servind cu succes ca date statistice pentru determinarea numărului persoanelor cărora li se adresează o societate cu activitate de sortare sau reciclare a deșeurilor menajere.
Este foarte relevant pentru acest studiu și nivelul veniturilor persoanelor chestionate întrucât prin alegerea unor persoane cu venituri cât mai variate, de la nivelul minim la cel maxim, asigură o omogenitate necesară oricărui chestionar. De asemenea cu ajutorul acestei întrebări putem determina și nivelul real al cheltuielilor consacrate acestei probleme precum și suma potențială pe care putem conta în acest sens.
Determinarea sexului celor care au răspuns întrebărilor cuprinse de acest chestionar a fost necesar atât clasificării persoanelor cât și efectuării unei corecte codificări a acesteia.
În urma administrării chestionarului se pot trage câteva concluzii atât cu privire la atitudinea persoanelor față de această problemă precum și la posibilele evoluții ale programului propus. Termenul de reciclare s-a dovedit a fi popular în rândul oamenilor fiind de asemenea considerat important de majoritatea persoanelor chestionate care au conchis de asemenea că o atitudine pozitivă se poate obține numai printr-o educație corespunzătoare de la vârste fragede, amănunt cunoscut, dar din motive necunoscute nu se prea aplică de mulți cetățeni ai țării noastre.
Întrucât cu fiecare generație acest concept trebuie să se încetățenească tot mai mult în subconștientul oamenilor, am fost curioși să aflăm câte persoane cunosc cele două efecte majore ale reciclării deșeurilor menajere (reducerea poluării mediului și generarea de produse ecologice) constatând cu surprindere că aceste efecte se cunosc, dar mizeria care inundă străzile orașelor noastre nu demonstrează acest lucru.
Pentru a rezolva această din urmă problemă măsurile trebuie luate în cunoștință de cauză și cât mai repede posibil ele bucurându-se de aprobarea populației așa cum rezultă din răspunsurile date, însă numai după o riguroasă informare prealabilă, răspunsurile indicând faptul că televiziunea, pliantele, revistele și ziarele fiind în continuare în topul preferințelor în informarea populației.
Măsurile trebuie să se refere atât la modernizarea serviciului de salubrizare stradală, care în prezent face pași modești dar siguri spre atingerea standardelor europene, cât și la adoptarea de măsuri legislative în domeniu care să constituie norme de conduită pentru cetățeni și nu numai. Deși aceste măsuri aparent s-ar bucura de acceptul populației, posibil datorită regimului trecut, acestea se vor putea impune cel mai probabil prin constrângeri financiare. Ținând cont de faptul că la nivel de familie cantitatea de deșeuri produsă este în creștere dar și de aspirațiile țării noastre de aderare la U.E. trebuie găsite soluții la această problemă care va implica investiții și costuri majore, contribuția populației în acest sens fiind minimală. Vrând ne vrând populația va trebuie să fie parte importantă a acestei acțiuni atât prin contribuția cu fonduri, prin acceptarea acestui program ca fiind normal și printr-o colaborare nestingherită cu autoritățile. Când spunem contribuție financiară ne referim nu numai la plata unei taxe de salubrizare mai mare ci și achiziționarea produselor care rezultă în urma reciclării acesta asigurând un flux corespunzător activității și de ce nu o eficiență pe termen lung.
7. CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Este unanim recunoscut că România este „invadată de munți de deșeuri”, care din diverse motive financiare, legislative, tehnice etc., rămân nevalorificate și continuă să degradeze mediul înconjurător. În afara aspectelor legate de mediu, acești munți de deșeuri ocupă spații enorme și înghit sume importante de bani, în condițiile în care ar putea constitui surse valoroase de material reciclabil sau combustibili neconvenționali pentru sectorul energetic.
Reciclarea deșeurilor, reprezintă o problemă de maximă importanță în realizarea obiectivelor privind protecția mediului. Din acest punct de vedere și în România, așa cum am arătat, există unele realizări notabile.
Astfel, la nivel național este organizată activitatea de reciclare a fierului vechi și a deșeurilor industriale din metal, a cauciucului, deșeurilor din plastic și hârtiei.
În 2004 din 800.000 tone de deșeuri din ambalaje au fost reciclate doar 21%, dar cantitatea totală de deșeuri produse este de 9.578 milioane tone din care 8.81 milioane tone provine de la populație restul fiind deșeuri provin din construcții (622.000 tone) și nămol rezultat de la stațiile de epurare orășenești.
O problemă deosebită care nu este rezolvată încă la noi în țară este sortarea urmată de reciclarea deșeurilor menajere, în 2002 numai 7% din deșeurile municipale au fost colectate pe categorii pentru a putea fi reciclate, procese care implică tehnologii de reciclare avansate respectiv organizarea recuperării/colectării deșeurilor reutilizabile.
Putem da 3 exemple viabile:
în Germania, activitatea de reciclare a ambalajelor și deșeurilor menajere se promovează prin vânzarea produselor cu sigla “Grune punct” (punctul verde), deci a acelor produse pentru care există pusă la punct tehnologia de reciclare a ambalajelor.
în SUA firma „Anhauser-Buch” deține supremația în reciclarea cutiilor din aluminiu. Firma recuperează aceste cutii din aluminiu de la consumatori prin sutele de centre de colectare din țară și le revinde fabricanților de aluminiu obținând profituri.
în SUA firma „Weyerhaueeuser” reciclează anual 1.5 milioane tone de hârtie prin 16 stații de recuperare aflate pe întreg teritoriul SUA.
În viitor protecția mediului va constitui o problemă tot mai mare pentru firmele românești. Societățile comerciale din petrochimie, metalurgie, industria materialelor de construcție sau agricultură vor cheltui, din 2005, mai mulți bani pentru adaptarea la cerințele de mediu ale Uniunii Europene. Nici utilitățile publice nu vor face excepție. Se vor scoate din buzunar sume importante pentru reducerea emisiilor, stocarea deșeurilor sau calitatea apei.
Potrivit Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor (MMGA), totalul costurilor pentru implementarea acquis-ului comunitar de mediu în perioada 2004-2021 se ridică la suma de 30 de miliarde euro. Cea mai mare parte a cheltuielilor va reveni agenților economici, care vor suporta un procentaj de 35.7% din totalul cheltuielilor. A doua sursă majoră de finanțare este bugetul Uniunii Europene, care va plăti 28.8% din nota de plată aferentă cheltuielilor de mediu. Bugetul nostru va suporta 1/5 din costuri, mai precis 19.5%. Cu toate că cea mai mare parte a investițiilor privind gestionarea deșeurilor va fi realizată după 2007, primele fonduri vor fi cheltuite în perioada 2004-2007. Din suma de 14.4 milioane euro, 13,4 milioane se vor îndrepta către achiziționarea sau retehnologizarea instalațiilor de reciclare.
Incinerarea deșeurilor este un alt domeniu care va cere surse de finanțare de la agenți economici și autorități locale și centrale. Până în 2006, vor fi cheltuiți circa 127 de milioane de euro pentru incinerarea deșeurilor medicale, industriale și municipale. În 2005, vor fi în deplină desfășurare sau în curs de încheiere o serie de investiții destinate sistemului de incinerare a deșeurilor. Cele mai importante cheltuieli din perioada 2004-2006, peste 118 milioane euro, sunt destinate modernizării incineratoarelor existente. Cheltuielile cu incinerarea deșeurilor vor totaliza, până în 2017, peste 680 de milioane euro.
Așadar modernizarea și alinierea la normele Europene a serviciilor de interes general – servicii publice – din toate domeniile deci și din cel al salubrizării presupune în prezent eforturi deosebite în domeniile legislative, instituționale, tehnice și cu totul deosebite în cel financiar. Fondurile necesare care constituie acum principalul factor incriminat în ceea ce privește rezolvarea problemelor de salubrizare vor trebui asigurate în primul rând de la populația beneficiară, prin tarifele pentru servicii, de la producătorii de ambalaje, ce acum au o pondere în jur de 15-20% în masa deșeurilor menajere. În acest context se pune problema suportabilității costurilor respective – taxe și tarife – de către populația deja încărcată cu sisteme de impozitare dintre cele mai mari în raport cu țările candidate.
Tendința care se poate observa vis-a-vis de acest domeniu este privatizarea serviciilor de salubrizare din România care este o realitate de necontestat prin ponderea și numărul operatorilor ce acționează, prin acoperirea de către aceștia practic a tuturor municipiilor și marilor orașe, prin dotarea modernă pe care o au și chiar prin calitatea sporită a serviciilor. Investițiile private atrase aici inclusiv cele externe, prin consorții cu firme străine sunt importante și ele nu puteau fi asigurate în acest moment de la bugetul de stat.
Privatizarea trebuie însă sprijinită și printr-o legislație adecvată cu anumite degrevări fiscale care se regăsesc apoi ca reduceri de cheltuieli bugetare în alte compartimente economice (de exemplu mai multă curățenie înseamnă mai multă sănătate și deci cheltuieli de la buget mai mici în acest sens). Organele Administrației de Stat își vor păstra atribuțiile de gospodari ai orașelor urmând aplicarea legilor, vor organiza corect licitațiile de încredințare a serviciilor și vor monitoriza calitatea acestora.
Managementul integrat al deșeurilor va sta la baza oricăror strategii și planuri, având ca element fundamental găsirea de soluții pentru colectarea diferentiață. Pașii ce trebuie făcuți sunt: reducerea producerii de deșeuri, recuperarea, refolosirea și reciclarea, incinerarea cu recuperare de energie, incinerarea deșeurilor spitalicești și produselor toxice și periculoase, compostarea cu obținerea de îngrășăminte ecologice, depozitarea în instalații amenajate conform normelor europene. Educația populației pentru curățenie fiind esențială în implementarea oricărui sistem de management al deșeurilor acesta ocupând un loc primordial pe lista elementelor care asigură succesul unui astfel de program. Ea trebuie să debuteze cu educația în familie și apoi consolidată și dezvoltată în toate formele de învățamânt.
Obiectivele acestei lucrări au fost de a cunoaște opinia generală a publicului spre a informa autorităților locale pentru a-și stabili o strategie în domeniul managementului deșeurilor solide urbane.
7.1. Atitudinea populației privind sortarea gunoiului menajer în vederea reciclării;
În urma studiului efectuat pe un eșantion reprezentativ de 384 de persoane au rezultat următoarele concluzii:
80% din persoanele chestionate cunosc termenul de recciclare și doar 13% nu știu nimic despre reciclare. Acest rezultat este favorabil în cazul implementării unui program de reciclare;
91% din persoanele chestionate consideră procesul de reciclare important, ceea ce dă posibilitatea succesului în cazul aplicării unui asemena program;
89% din persoanele chestionate sunt conștiente de faptul că reciclarea duce la scăderea poluării și generează produse ecologice;
84 % din populația chestionată știau că sortarea gunoiului menajer se face pe 4 categorii: hârtie, materiale plastice, deșeuri metalice și sticlă;
85% din populație este dispusă să-și sorteze gunoiul menajer;
84% din persoanele chestionate consideră că este necesară o legislație în domeniul sortării și reciclării;
56% din cei chestionați sunt de acord cu amenzi pentru nesortarea gunoiului menajer. 29% sunt indeciși în această problemă și 15% nu doresc sancțiuni;
în ceea ce privește sursele de informare, din cei chestionați 35% consideră televiziunea, 29% pliantele, 21% revistele ca fiind cele mai bune pentru ei;
82% din persoanele chestionate ar fi dispuși să plătească supmentar pentru colectarea și reciclarea deșșeurilor menajere. Prețul mediu ponderat ar fi de 28.600 lei/lună;
doar 24% din cei chestionați ar fi dispuși să cumpere produse din materiale recciclate dacă sunt mai scumpe decât celelalte produse, dar un procent de 62% ar cumpăra daca ar fi mai ieftine. Un procent de 14% nu doresc să cumpere aceste produse din motive psihologice.
7.2. Propuneri privind programul de implementare
7.2.1. Soluții tehnologice
În concluzie putem spune că soluția propusă, pentru rezolvarea problemei gestionării deșeurilor, se concretizează în punerea în practică a cel puțin unei tehnologii din următoarele: reciclarea, incinerarea, compostarea și depozitarea deșeurilor menajere. Menționăm că în capitolul 4 am prezentat câteva tehnologii posibile.
Reciclarea deșeurilor menajere, așa cum ne indică și numele acestei tehnologii, constă în prelucrarea deșeurilor în vederea folosirii lor din nou, fiind astfel cea mai importantă și eficientă metodă pe termen lung. Tehnologiile sunt dintre cele mai diverse; mai simple și mai complexe; mai costisitoare și mai puțin costisitoare; însoțită sau nu de mână de lucru umană; etc. motiv pentru care și gama de deșeuri reciclabilă prin această metodă este una vastă: de la hârtie, deșeuri plastice, metalice, periculoase, etc.
În lucrarea de față am prezentat poate cea mai complexă metodă de reciclare a buteliilor de PET în urma căreia se obțin butelii PET cu utilizare alimentară. Dată fiind marea cantitate de flacoane PET care circulă sub formă de ambalaje și nu numai, această activitate este una rentabilă prețurile de comercializare a buteliilor PET fiind cuprinse între 0.067$ (0.5 L) și 0.100$ (2 L). De asemena reciclarea hârtiei este necesară și constituie o activitate rentabilă dovadă stând experiența celei mai mari societăți de reciclare a hârtiei din România, Eco Paper Zărnești. În ceea ce privește reciclarea metalelor aceasta nu necesită prezentare întrucât au proliferat cu repeziciune societățile care achiziționează deșeuri metalice de la populație pentru a recicla mai apoi sau a le prezenta pentru export.
Incinerarea deșeurilor menajere și cu precădere cea cu recuperarea căldurii este o reală alternativă la problema deșeurilor. Pentru o bună desfășurare a acestui proces complex mai întâi deșeurile colectate trebuie sortate în cel puțin 2 fracțiuni: „umedă și uscată”, organizarea unei rețele de colectare regulată și distribuire a energiei calorice obținute fiind de asemenea probleme care necesită proiecte și finanțări serioase.
Compostarea deșeurilor menajere este metoda care se pretează cu precădere fracțiunii organice a deșeurilor. Și această metodă necesită o sortare prealabilă a materialului brut rezultatele fiind însă pe măsură: obținerea de compost de primă calitate pentru fertilizarea solurilor în agricultură dar și dispariția de tone de deșeuri și eliberarea teritoriilor ocupate de acestea.
Depozitarea deșeurilor este soluția aplicată cu precădere în țara noastră din păcate de puține ori în depozite ecologice, 95% din deșeurile produse de orașe ajungând la gropile de gunoi neecologice. Va trebui să se procedeze la ecologizarea sau închiderea celor 265 de depozite municipale și a celor 3.453 de depozite de deșeuri din spațiul rural existente la nivelul României și punerea bazelor pentru înființarea depozitelor ecologice construite la standarde internaționale al căror număr în prezent este de numai 14 la nivelul țării noastre.
7.2.3. Modalități de finanțare
În calea implementării unui program de sortare și reciclare a deșeurilor în România, stau și numeroasele obstacole de ordin juridic, economic și financiar pe care le întâmpină un întreprinzător care dorește să investească în acest domeniu. Totuși o problemă importantă este finanțarea acestor activități.
Soluție la această problemă poate fi CHF care oferă credite pe termen lung pentru realizarea acestor tipuri de proiecte.
O altă soluția ar fi sprijinul acordat de Uniunea Europeană țării noastre prin diversele finanțări și cofinanțări în domeiu, mai ales dacă vom adera la U.E. Sumele acordate țării noastre prin acest mod cresc de la an la an, LIFE, PHARE 2003 (oferă 5,33 milioane euro) și ISPA prin domeniile de aplicabilitate și sumele acordate, venind în ajutorul investitorilor.
Una din soluțiile cele mai favorabile pot fi acele tehnologii și procese care sunt aducătoare de profit, generând materie primă care se regăsește în produsele din materiale reciclate. Cert este faptul că aceste produse sunt mai scumpe, dar propunem intewrvenția statului prin subveții care să facă produsele mai competitive pe piață.
7.2.2. Propuneri privind implementarea
După decizia privind achiziționarea unei tehnologii privind reciclarea gunoiului menajer, un pas important este implementarea programului, de care depinde reușita acesteia. Putem afirma că există sprijin mare din partea populației, care erezultă din studiul efectuat. Trebuie însă să atragem atenția asupra unor puncte pe care le considerăm foarte importante a se ține de ele în momentul implementării. Aceste puncte ar fi:
explicarea importanței procesului de reciclare evidențiind următoarele:
reciclarea contribuie la reducerea cantității deșeurilor;
reciclarea crează materie primă și reduce epuizarea meterilor prime naturale și așa limitate;
reciclarea contribuie la realizarea unui mediu ambiant ecologic și mai curat;
explicarea procesului de sortare, care este cel mai important în tot procesul de reciclare, de a nu se ajunge la situația în care deșeurile menajere sortate să necesite o sortare suplimentară;
stabilirea unei sume suplimentare, egală sau mai mică decât 28.600 lei, care poate fi o sumă de finanțare a întregului proces;
elaborarea unui cadrul legislativ cât mai explicit și a unui procedeu de sanționare cât mai corect posibil a celor care nu-și sortează corect gunoiul menajer;
8 BIBLIOGRAFIE
Androniceanu Armenia, “Managementul proiectelor cu finanțare externă”, Editura Universitară, București, 2003.
Anuarul Statistic Al României 2003.
Dumazedier J., „Vers une civilisation du loisir”, Edition du Seuil, Paris, 1962.
Foltean Florin, Lădar Lucian -coordonatori, “Marketing”, Editura Brumar, Timișoara, 2001.
Groșan Nicolae, Universitatea “Aurel Vlaicu”, Arad, “Uniunea Europeană, mai mult decât o istorie”, Editura Mirton, Timișoara, 2004, pag. 90-93.
Heyne Paul, „Modul economic de gândire”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991, pag 109.
Ioncică Maria, “Economia serviciilor”, Editura Uranus, București, 2000.
Isac Florin Lucian, “Tehnici promoționale – note de curs”.
Kotler Philip , “Managementul marketingului”, Editura Teora, București, 1997.
Kotler Philip, Armstrong Gary, Saunders John, Wong Veronica – “Principiile marketingului”, Editura Teora, București 1998.
Legea 426/18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului României nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor.
Mâlcomete P., Florescu , C. Pop N Al -coordonatori, “Marketing-Dicționar explicativ”, Editura Economică, București, 2003.
Păcurariu Gheorghe , “Bazele Marketingului”, Editura Mirton, Timișoara, 2000.
Păcurariu Gheorghe , “Marketing în comerț și turism – note de curs”.
Revista Capital nr. 18/29 aprilie 2004, “Sticlele de plastic îngroapă România”, pag. 4,5.
Revista de cultură generală pentru întreaga familie “Arborele lumii”, secțiunea “Știință și tehnologie”, articolul “Eliminarea deșeurilor și reciclarea”, pag. 145-148, “Reciclarea metalelor”, pag. 42, “Hârtia”, pag. 234.
Rusu D. Pascu, “Valorificarea gunoaielor menajere, importantă sursă economică”, Editura Tehnică, București, 1981.
Sanda Grigorie, “Prospectarea pieței – note de curs”.
Szenteși Silviu , “Marketingul în societățile comerciale, vol I Piața”, Editura Sophia, Arad, 1993.
Stolojan Theodor, Rodica Tătăreanu, “Integrarea și politica fiscală europeană”, Editura Infomarket, Brașov, 2002.
www.anpc.ro
www.arad.insse.ro
www.A.S.A.ro
www.infoeuropa.ro
www.primariaarad.ro/buget.html
www.reciclare-deseuri.ro
www.salubritatea.ro
www.vfm.ro
9 ANEXE
anexa nr.1- DOCUMENT PRIMĂRIE
anexa nr.2- Cele 36 de domenii de activitati de cercetare conform lui philipe kotler
Anexa nr.3- anexa nr. I B al legii nr. 426/18 iulie 2001 privind regimul deșeurilor pentru prezentarea categoriilor de deșeuri
Anexa nr.4 – Chestionarul completat
BIBLIOGRAFIE
Androniceanu Armenia, “Managementul proiectelor cu finanțare externă”, Editura Universitară, București, 2003.
Anuarul Statistic Al României 2003.
Dumazedier J., „Vers une civilisation du loisir”, Edition du Seuil, Paris, 1962.
Foltean Florin, Lădar Lucian -coordonatori, “Marketing”, Editura Brumar, Timișoara, 2001.
Groșan Nicolae, Universitatea “Aurel Vlaicu”, Arad, “Uniunea Europeană, mai mult decât o istorie”, Editura Mirton, Timișoara, 2004, pag. 90-93.
Heyne Paul, „Modul economic de gândire”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991, pag 109.
Ioncică Maria, “Economia serviciilor”, Editura Uranus, București, 2000.
Isac Florin Lucian, “Tehnici promoționale – note de curs”.
Kotler Philip , “Managementul marketingului”, Editura Teora, București, 1997.
Kotler Philip, Armstrong Gary, Saunders John, Wong Veronica – “Principiile marketingului”, Editura Teora, București 1998.
Legea 426/18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului României nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor.
Mâlcomete P., Florescu , C. Pop N Al -coordonatori, “Marketing-Dicționar explicativ”, Editura Economică, București, 2003.
Păcurariu Gheorghe , “Bazele Marketingului”, Editura Mirton, Timișoara, 2000.
Păcurariu Gheorghe , “Marketing în comerț și turism – note de curs”.
Revista Capital nr. 18/29 aprilie 2004, “Sticlele de plastic îngroapă România”, pag. 4,5.
Revista de cultură generală pentru întreaga familie “Arborele lumii”, secțiunea “Știință și tehnologie”, articolul “Eliminarea deșeurilor și reciclarea”, pag. 145-148, “Reciclarea metalelor”, pag. 42, “Hârtia”, pag. 234.
Rusu D. Pascu, “Valorificarea gunoaielor menajere, importantă sursă economică”, Editura Tehnică, București, 1981.
Sanda Grigorie, “Prospectarea pieței – note de curs”.
Szenteși Silviu , “Marketingul în societățile comerciale, vol I Piața”, Editura Sophia, Arad, 1993.
Stolojan Theodor, Rodica Tătăreanu, “Integrarea și politica fiscală europeană”, Editura Infomarket, Brașov, 2002.
www.anpc.ro
www.arad.insse.ro
www.A.S.A.ro
www.infoeuropa.ro
www.primariaarad.ro/buget.html
www.reciclare-deseuri.ro
www.salubritatea.ro
www.vfm.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Utilizarea Unui Sistem de Colectare Selectiva Pentru Reciclare (ID: 124737)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.