Utilizarea Tehnicilor DE Identificare A Riscului DE Credit DE Catre Banca DE Economii S.a

Economie

Utilizarea Tehnicilor DE Identificare A Riscului DE Credit DE Catre Banca DE Economii S.a

Byadmin ianuarie 1, 2024

UTILIZAREA TEHNICILOR DE IDENTIFICARE A RISCULUI DE CREDIT DE CĂTRE BANCA DE ECONOMII S.A.

CUPRINS

ABSTRACT

RÉSUMÉ

LISTA ABREVIERILOR

LISTA FIGURILOR

LISTA TABELELOR

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. RISCUL DE CREDIT: ESENȚĂ ȘI IMPORTANȚA GESTIUNII

Conceptul și identificarea riscului de credit

1.2. Importanța gestiunii riscului de creditare pentru activitatea băncilor comerciale

CAPITOLUL II. POSIBILITĂȚI DE DIVERSIFICARE A TEHNICILOR DE IDENTIFICARE A RISCULUI DE CREDIT ÎN CADRUL BĂNCII DE ECONOMII S.A

2.1. Analiza portofoliului de credite și a riscului de credit în cadrul Băncii de Economii S.A

2.2. Perfecționarea metodelor și măsurilor de reducere a riscului de credit

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

GRAFICUL CALENDARISTIC DE EXECUTARE A PROIECTULUI DE LICENȚĂ

FIȘA DE EVALUARE A PROIECTULUI DE LICENȚĂ

LISTA ABREVIERILOR

B.C. – Bancă Comercială

BNM – Banca Națională a Moldovei

RM – Republica Moldova

S.A. – Societate pe acțiuni

CNT – Capitalul Normativ Total

ROA – rentabilitatea activelor

LISTA FIGURILOR

Fig. 1.1. Etapele procesului de evaluarea a riscului de client ……………………………………12

Fig. 2.1. Structura portofoliului de credite acordate de Banca de Economii S.A. în anul 2014 după ramuri de activitate ………………………………………………………………………………22

Fig. 2.2. Evoluția rentabilității activelor Băncii de Economii S.A………………………………23

Fig.2.3. Datoria totală la credite și la credite neperformante a Băncii de Economii S.A…………………………………………………………………………………………………………………….23

Fig. 2.4. Structura creditelor Băncii de Economii S.A. după termene, 2014………………..24

Fig.2.5. Structura creditelor Băncii de Economii S.A.după forma de proprietate a debitorilor, 2014 …………………………………………………………………………………………………24

Fig.2.6. Structura portofoliului de credite a Băncii de Economii S.A.după categorii de risc, 2014 ……………………………………………………………………………………………………………25

Fig. 2.7. Ponderea creditelor neperformante în totalul creditelor și ponderea lor în CNT al Băncii de Economii S.A., 2012-2014 …………………………………………………………………….25

Fig. 2.8. Suma reducerilor calculate și cele nerezervate a Băncii de Economii S.A., mil.lei…………………………………………………………………………………………………………………26

Fig.2.9. Total credite expirate în cadrul Băncii de Economii S.A., mil.lei……………………26

LISTA TABELELOR

Tabelul 1.1.Caracteristica surselor de proveniență a riscului de credit……………………..11

Tabelul 1.2.Coeficienții nivelului riscului de credit………………………………………………….13

Tabelul 1.3.Categorii de agenți economici în dependență de performanțe…………………..15

Tabelul 1.4.Clase de persoane fizice în funcție de risc………………………………………………17

INTRODUCERE

În economiile în tranziție, băncile reprezintă principala categorie de intermediari financiari, jucând un rol crucial în procesul de redistribuire a capitalului. În același timp, canalul creditului bancar reprezintă unul din cele mai importante canale de transmitere asupra economiei reale a efectelor politicii monetare. Asigurarea viabilității sectorului bancar reprezintă, în aceste condiții, o premisă majoră a realizării unui cadru macroeconomic stabil.

Dată fiind instabilitatea acestui tip de economii, băncile se confruntă cu o serie de riscuri, induse atât de activitatea proprie, dar și de caracteristicile de ansamblu ale mediului economic. În pofida transformării cadrului legal în baza căruia acestea operează, a adoptării unor norme și măsuri prudențiale, în general compatibile cu cele practicate în economiile dezvoltate, băncile se confruntă cu o serie de dificultăți în ceea ce privește evaluarea, managementul și controlul riscurilor, datorită unei serii de factori, atât de natură subiectivă (ținând în principal de experiența lor limitată în domeniul gestiunii riscului, a participării pe piețele valutare și de capital), cât și de natură obiectivă prin ceea ce și este vădită actualitatea acestei teme.

Societățile bancare își desfășoară activitatea într-un mediu economic complex, marcat de un dinamism tot mai accentuat, în condițiile intensificării concurenței. Riscurile pe care le incubă activitatea bancară au o determinare multiplă, mergând de la particularitățile operațiunilor proprii, până la caracteristicile mediului economic intern și extern. În aceste condiții, prezintă o importanță deosebită estimarea nivelului riscurilor cu care se confruntă băncile comerciale, în special riscul de creditare.

Gestiunea riscurilor bancare este una din direcțiile principale ale managementului bancar, pe lângă planificarea strategică, administrarea activelor și pasivelor, resurselor proprii ale băncii, administrarea rentabilității, problemele sociale ale administrării colectivului de muncă.

Datorită specificului activității de intermediere bancară, în acest domeniu de activitate performanța are două dimensiuni: rentabilitatea și riscul. Pentru o bancă performanțele sunt cu atât mai bune cu cât profitul este mai mare, iar riscul este mai mic. Obiectivul este foarte greu de atins în practică, deoarece operațiile cele mai rentabile sunt și cele mai riscante.

Prin această lucrare autorul își propune scopul de a studia factorii de influență și metodele de gestiune a riscului de creditare.

Principalele sarcini ale acestei lucrări vizează:

– stabilirea unei definiții larg acceptate a noțiunii de “risc de credit”;

– evaluarea primară a riscului de creditare prin intermediul unui sistem de indicatori de măsurare a acestora;

– determinarea metodelor și tehnicilor de gestiune a riscului de creditare a băncii.

Metodologia cercetării. La elaborarea lucrării s-au utilizat mai multe metode de cercetare: metoda analizei; metoda matematică, metoda statistică ș.a.

Baza teoretică și metodologică. La elaborarea tezei de licență autorul utilizează manuale și monografii ale autorilor autohtoni cât și străini, de asemenea, s-au cercetat actele normative bancare din Republica Moldova: legi și regulamente ce țin de problematica cercetată.

CAPITOLUL I. RISCUL DE CREDIT: ESENȚĂ ȘI IMPORTANȚA GESTIUNII

Conceptul și identificarea riscului de credit

Riscul de credit este primul dintre riscurile bancare cu care se confruntă o instituție financiară. Riscul de creditare exprimă posibilitatea ca împrumutații sau emitenții de titluri să nu-și onoreze obligațiile la scadență. Riscul de credit poate fi definit ca probabilitatea că creditul, dobânda sau ambele să nu fio rambursate la scadență integral sau parțial. De asemenea riscul de credit poate fi redat ca probabilitatea faptului că costul unei părți a activelor băncii ce este reprezentată de suma creditelor acordate se micșorează sau va fi adusă la zero.

Riscul de credit este riscul neîncasării valorilor scontate, determinat de incapacitatea debitorului de a acționa în termenii și condițiile contractului încheiat cu banca.

Sub acest aspect riscul de credit are doua componente:

– Riscul de neîncasare a sumei creditului (riscul de nerambursare a valorii creditului)

– Riscul de neîncasare a dobânzii (riscul de lipsă a venitului din operațiunea respectivă).

În unele cazuri riscul de credit poate fi determinat de riscurile debitorului în aceeași măsură ca și de riscurile băncii (sau a agentului) debitorului. În cel din urmă caz se poate determina riscul de credit ca risc de contrapartidă. Sub acest aspect în raporturile de credit riscurile probabile sunt:

riscul de nerambursare;

riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată datorită conjuncturii, dificultăților sectoriale, sau deficiențelor împrumutatului. Pentru prevenirea riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutatul prin prisma cerințelor respectării raportului de credit sub diverse aspecte: umane (competență, moralitate), economice (situație internațională, națională, cadrul profesional), financiare (situații financiare, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi). Prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului.

Riscul de imobilizare survine de la bancă, sau de la deținătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate. Efectele negative ale unei asemenea situații care îl afectează pe deponent pot fi prevenite prin administrarea incorectă a depozitelor și creditelor de către bănci. Structura și sursa riscului de credit este prezentată în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1.Caracteristica surselor de proveniență a riscului de credit [19, p.34]

Pentru împrumutat, riscul de credit exprimă, într-o formă mai largă, degradarea situației financiare a acestuia. O mare varietate de motive legate fie de situația generală a economiei, fie de condițiile afacerii împrumutatului, dintre care multe sunt imprevizibile și afectează situația financiară a acestuia, pot contribui la riscul de credit.

Pierderile în cazul instrumentelor de piață depind de valorile acestor instrumente și de gradul lor de lichiditate pe piață. Măsurarea riscului de creditare este relativ simplă pentru instrumentele cotate, pentru că ele sunt lichide și negociabile. Deținătorul poate pierde valoarea totală a acestuia, dacă „slăbiciunea titlului" este gravă. Dacă degradarea este progresivă, cedând instrumentele de Piață, înregistrează o pierdere parțială. Aceste două riscuri (total și parțial) există doar pe o durată limitată, perioada în care sunt deținute. Pentru instrumentele derivate (swaps, options) problema este mai complicată, fiind vorba de instrumente a căror lichiditate nu este asigurată deoarece operatorii conservă angajamentele lor pe perioade lungi (de la câteva luni până la 10-15 ani).

Pentru instrumentele pe piață distingem două tipuri de riscuri: riscul curent și riscul potențial. Riscul curent este aferent valorii de piață (valoarea lichidativă) curente, adică cea calculată pe baza valorii prezente a parametrilor pieței. Riscul potențial este legat de valorile viitoare posibile pe care le poate lua instrumentul pe parcursul existenței sale, valori viitoare ce sunt determinate de deviațiile viitoare ale parametrilor pieței în raport cu valoarea lor curentă. Riscul potențial este numit «add-on» pentru a exprima «suplimentul» față de valoarea curentă.

Riscul total este suma celor două riscuri, curent și potențial, și el măsoară riscul de credit total al instrumentului considerat.

Evaluarea riscului de creditare la etapa inițierii afacerii este extrem de importantă. De corectitudinea evaluării depinde volumul de risc pe care banca și-1 asumă și realitatea acestui risc. Fiecare bancă își formulează metodologia proprie de evaluare, care se bazează pe politica de credite a băncii și pe experiența din activitatea de creditate din trecut (vezi Figura 2.1).

Fig. 1.1. Etapele procesului de evaluarea a riscului de client [22, p.45]

Evaluarea riscului de credit presupune doua etape. Prima constă în stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc față de fondurile proprii ale băncii, iar a doua în evaluarea riscurilor la care banca este expusă periodic.

Evaluarea riscului de credit de către băncile comerciale se realizează prin intermediul a două metode: calitative și cantitative [20, p.56].

Metoda calitativă presupune o exprimare verbală a descrierii nivelului riscului și, dde volumul de risc pe care banca și-1 asumă și realitatea acestui risc. Fiecare bancă își formulează metodologia proprie de evaluare, care se bazează pe politica de credite a băncii și pe experiența din activitatea de creditate din trecut (vezi Figura 2.1).

Fig. 1.1. Etapele procesului de evaluarea a riscului de client [22, p.45]

Evaluarea riscului de credit presupune doua etape. Prima constă în stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc față de fondurile proprii ale băncii, iar a doua în evaluarea riscurilor la care banca este expusă periodic.

Evaluarea riscului de credit de către băncile comerciale se realizează prin intermediul a două metode: calitative și cantitative [20, p.56].

Metoda calitativă presupune o exprimare verbală a descrierii nivelului riscului și, de obicei, se realizează prin elaborarea rating-ului creditar. Scopul elaborării rating-ului creditar este primirea deciziei în ce privește posibilitatea creditării și în continuare determinarea unor parametri calitativi. Pe baza acestora se poate aprecia indicatorul riscului întregului portofoliului creditar.

Rating-urile creditare, de regulă, se determină în modul următor [21, p.31]:

– se elaborează o scară a riscului pentru debitor (sau grupe de credite, sau grupe de gaj), de exemplu, „risc minim", „risc moderat", „risc limită", „risc inadmisibil" sau grupe cărora li se atribuie numere în creștere sau descreștere;

– se evidențiază coeficienții esențiali ai activității debitorului ce determină nivelul riscului, cota parte a lor la formarea indicatorului total;

– se determină limitele indicatorilor ce exprimă calitatea lor;

– se calculă un indicator sumar al indicatorului riscului (rating-ul creditar) prin intermediul sumării evaluării indicatorilor separați, în corespundere cu cota-parte.

În practica internațională, de regulă, se utilizează patru indicatori pentru calculul riscului de credit, și anume [14, p.125]:

1. Stabilitatea fluxurilor financiare:

– „risc minim" – afacerea are mai mult de 2 ani, fluxurile financiare suni stabile;

– „risc moderat" – afacerea are mai puțin de 2 ani, fluxurile financiare oscilează sau afacerea mai puțin de 1 an, fluxurile financiare sunt stabile;

– „risc limită" – afacerea are mai puțin de 1 an, fluxurile financiare suni instabile;

– „risc inadmisibil" – afacerea are mai puțin de 6 luni sau fluxurile financiare sunt în scădere.

2. Asigurarea cu mijloace circulante proprii și pasive:

„risc minim" – mijloace proprii și pasivele sigure acoperă nu mai pulul de 70% din necesarul de mijloace circulante;

„risc moderat" – mijloace proprii și pasivele sigure acoperă nu mai puțin de 50% din necesarul de mijloace circulante;

„risc limită" – mijloace proprii și pasivele sigure acoperă nu mai puțin de 30% din necesarul de mijloace circulante;

„risc inadmisibil" – mijloace proprii și pasivele sigure acoperă mai puțin de 30% din necesarul de mijloace circulante.

3. Lichiditatea asigurării:

„risc minim " – gajul poate fi vândut la licitații organizate sau este o marfă cu o cerere masivă;

„risc moderat” – există doi cumpărători potențiali ai gajului;

„risc limită” – gajul este greu de vândut;

„risc inadmisibil" – lichiditatea gajului nu este determinată.

4. Suficiența asigurării:

„risc minim" – asigurarea este suficientă pentru acoperirea datoriei și a cheltuielilor legate de vânzarea gajului

„risc moderat” – asigurarea este suficientă pentru acoperirea datoriei;

„risc limită" – asigurarea acoperă 50% de la valoarea datoriei;

„risc inadmisibil" – asigurarea acoperă mai puțin de 50% de la valoarea datoriei.

Coeficienții care corespund nivelului riscului de credit sunt prezentați în tabelul 1.2.

Tabelul 1.2.Coeficienții nivelului riscului de credit [21].

Nivelului riscului de credit general va fi media ponderată a acestor indicatori.

Metodele cantitative de evaluare sunt diferite atât pentru diverse tipuri de credite cât și pe grupe de clienți. Însă sunt sisteme de evaluare unice pentru agenții economici și pentru persoane fizice Aceste sisteme sunt diferite datorită tipului de informație cu care operează banca în proces de cuantificare a riscului.

A. Evaluarea solvabilității agenților economici:

Evaluarea situației financiare a agenților economici poate fi efectuată prin mai multe metode [11, p.67]:

metoda analizei bilanțiere în baza coeficienților de lichiditate, solvabilitate, profitabilitate și a celor de rulaj;

metoda punctajului;

metode de prevenire a falimentului: metoda Z a lui Altman,

1. Analiza performanțelor economico-financiare presupune că o firmă nu poate contracta un credit decât dacă prezintă o situație performantă economică și financiară pentru perioada precedentă, precum și estimările pentru perioada de angajare a creditului. În analiza solvabilității clientului este nevoie de făcut un studiu a cinci factori de bază:

caracterul – analiza calităților manageriale ale conducătorilor firmei;

credibilitatea și solvabilitatea debitorului;

activitatea economică a firmei solicitante de credit să nu prezinte riscuri majore în perioada de utilizare a creditului;

metode ale marketing-lui aplicate de manageri, competitivitatea produselor și stabilitatea segmentelor de piață cucerite;

condițiile de muncă, asigurarea cu forță de muncă calificată, cu materii prime și materiale, energie.

Solvabilitatea clienților bancari – este o stare financiar-economică care dă încredere în capacitatea debitorului de a rambursa creditul bancar în condițiile menționate în contract.

Pentru aprecierea solvabilității clientului în condițiile actuale, băncile folosesc următorii indici economici :

coeficienții lichidității bilanțului organizației economice;

coeficientul acoperirii creanțelor cu active pe termen scurt;

coeficientul atragerii mijloacelor împrumutate;

coeficientul asigurării debitorului cu mijloace proprii.

Modul de calcul și semnificația indicatorilor de standing financiar este prezentat în anexa 1.

2. Modelul punctajului se bazează pe coeficienții bonității debitorului, însă acești coeficienți nu sunt analizați individual pentru fiecare client, ci își au o ponderare în cifra rezultatului final în conformitate cu importanța lor. Însumându-se coeficienții ponderați se obține un indicator cumulativ care se compară cu schema de acordare a creditelor, adoptată de bancă și transcrisă în politica de creditare. Dacă indicatorul respectiv a depășit limita minimă stabilită de bancă, creditul va fi acordat, dacă nu – nu va fi acordat. Pentru creditele aprobate în funcție de același indicator cumulativ se vor forma și condițiile contractului. Pentru un indicator performant dobânda va fi mai mică, pentru unul mediu – mai mare. Metoda punctajului este prezentată în anexa 2.

Notațiile utilizate în tabelul din anexa 2 au următoarea semnificație: At –aprovizionări din țară în raport cu total aprovizionări; Dt –desfaceri în țară în raport cu total desfaceri; Ai –aprovizionări din import în raport cu total aprovizionări; De –desfaceri la export în raport cu total desfaceri.

Modul de apreciere a criteriilor necuantificabile este prezentat în anexa 3. În urma analizei criteriilor necuantificabile prezentate în anexa 3, se vor face aprecieri și se vor aduce corecții de punctaj categoriilor de evaluare A – E, conform tabelului 1.3:

Tabelul 1.3.Categorii de agenți economici în dependență de performanțe [1, p.21]

3. Termenul de Z-analiză a fost introdus de Altman, Haldeman, Narayanan în anul 1977. Ei au constatat că următorii șapte parametri fac deosebirea dintre firmele profitabile și cele mai puțin profitabile: venitul de pe urma acordării creditelor; stabilitatea profitului; deservirea datoriilor; cumularea profitului; lichiditatea; capitalizarea; mărimea portofoliului de credite.

Acești parametri sunt utili și la determinarea profitului scontat; a riscului sau a variației profitului; posibilității debitorului de a-și onora obligația de plată; profitului pe termen lung; a lichidității și a legăturii dintre capitalul acționar și credite; a mărimii portofoliului creditar.

Acest model conține cinci ecuații, soluționarea cărora ajută la gestionarea eficientă a portofoliului creditar:

X1 = capitalul circulant/ active totale;

X2= profit nerepartizat/ total credite;

X3= profit brut/ total credite;

X4= prețul de piață a capitalului/ datorii totale;

X5= credite totale/ active totale.

Modelul Z-analiză folosește metode statistice sau analiza multilaterală. Forma liniară a acestui model este: Z= 1.2X1+1.4X2+3.3X3+0.6X4+1.5X5

Dacă Z<2.675 rezultă că debitorul va fi capabil să ramburseze creditul. Dacă Z≥2.675 – gestiunea portofoliului creditar este ineficientă.

Pentru intervalele Z<1.81; Z>2.99 modelul nu funcționează, Altman denumește aceste intervale ca „zone de necunoaștere".

Pentru evaluarea riscului de nerambursare a creditului acordat agenților economici în cazul unor proiecte investiționale se mai determină riscul de sensibilitate.

B. Evaluarea performanțelor persoanelor fizice.

Analiza riscului de credit se efectuează asemănător cu cea pentru agenții economici, cu unele precizări. Riscul financiar – este legat de posibilitatea apariției unor dificultăți ale solicitantului privind realizarea veniturilor care să-i asigure acoperirea consumului propriu, inclusiv plata impozitelor și a taxelor, precum și a excedentului necesar rambursării creditelor și plății dobânzilor bancare.

Determinarea veniturilor posibile de realizat se va face pe baza:

adeverinței de avere (stare materială) eliberată de primărie;

adeverinței de venituri de la locul permanent de muncă al solicitantului sau ale membrilor de familie;

declarațiile de impunere;

extrasele conturilor de disponibilități (depozite) deschise la bancă.

Cheltuielile persoanelor fizice se vor determina pe baza:

consumurilor necesare producției (materii prime, materiale, semințe, furaje, energie, etc.)

stabilite pe baza normelor generale de consum și a dimensiunilor activității;

înștiințărilor de plată a impozitelor și a taxelor.

Evaluarea riscului financiar se face în funcție de volumul veniturilor și cheltuielilor și a diferenței dintre acestea (V – C), riscul fiind apreciat prin compararea acestei diferențe cu creditul solicitat, astfel:

a. V – C > suma solicitată – risc redus;

b. V – C = suma solicitată – risc mediu;

c. V – C < suma solicitată – risc mare.

Riscul managerial – este dat de calitățile profesionale și morale ale persoanei fizice și va fi apreciat în funcție de:

vârstă, pregătirea profesională și experiența în domeniu;

modul în care este cunoscută persoana respectivă în localitate (aprecierea vecinilor etc.).;

relațiile persoanei fizice cu banca, cu organele locale (administrația financiară etc.) și cu ceilalți cetățeni.

Riscul de garanție – este dat de apariția unor incertitudini la valorificarea bunurilor aduse în garanție în cazul când împrumutatul nu achită la termen obligațiile asumate prin contractul de credite, fiind apreciat astfel:

garanții cu siguranță maximă: scrisori de garanție emise de bănci necondiționate, bilete la ordin avalizate de bănci, cambii acceptate de tras și avalizate de bănci, gaj cu deposedare, depozite bancare în valută și în lei;

garanții cu siguranță medie: ipoteci asupra clădirilor cu destinație de spații industriale (fabrici, ateliere, firme), spații comerciale (magazine, sedii), precum și asupra terenurilor din intravilan situate în orașe mari și localități turistice, bunuri mobile cumpărate din credite;

garanții nesigure: ipoteci asupra clădirilor cu destinație de locuință.

Riscul total de credit (RT) se va determina pe baza punctajelor acordate pe clasele de risc prevăzute (vezi Anexa 4). În dependență de punctajul obținut persoanele fizice se clasifică la una din clasele menționate în tabelul 1.4.

Tabelul 1.4.Clase de persoane fizice în funcție de risc [3, p.34]

Deci, banca calculând nivelul riscului atît pentru agenții economici cât și pentru persoanele fizice posibili debitori ai băncii, ia decizii referitoare la acordarea sau refuzul de a acorda credite acestora.

1.2. Importanța gestiunii riscului de creditare pentru activitatea băncilor comerciale

Creditarea este o activitate de bază într-o bancă și principalul mod prin care băncile obțin venituri și, deci, profit. Însă, în cazul în care o bancă acordă un credit unui client, iar acesta, din anumite motive, nu va putea să-și achite obligația față de bancă (restituirea creditului plus dobânda aferentă), banca va înregistra pierderi pe care va trebui să le suporte din profit. Pentru a reduce la minimum pierderile din credite neperformante și a proteja în acest fel depozitele persoanelor fizice și juridice, lucrătorii bancari implicați în activitatea de creditare trebuie să procedeze cu responsabilitate la evaluarea riscurilor pe care le presupune acordarea împrumuturilor și să depună toate eforturile pentru a-și încasa debitorii.

Iată de ce se impun în această direcție câteva măsuri prudențiale, unele stabilite de fiecare bancă și altele de către banca centrală (sau autoritatea de supraveghere, când aceasta este o instituție separată).

La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadență. În acest scop, deși cerințele sunt unitare, toate societățile bancare procedează la o analiză a bonității clienților și solicită garantarea creditelor în condițiile stabilite prin normele de credite.

Pentru limitarea riscului de credit, banca centrală poate stabili următoarele reguli:

limitarea creditării unui singur debitor;

limitarea împrumuturilor mari acordate. Un împrumut este considerat „mare” atunci când expunerea netă față de o persoană sau a unui grup de persoane acționând în comun alcătuiește 10% și mai mult din CNT al băncii. Astfel în RM Expunerea netă asumată de bancă față de o persoană sau un grup de persoane acționând în comun, nu trebuie să depășească 15% din Capitalul Normativ Total (CNT). Suma datoriilor nete la creditele acordate la 10 persoane, inclusiv grupuri de persoane în interconexiune, care au cele mai mari datorii nete la credite, minus contul reducerilor pentru pierderi la aceste credite, nu trebuie să depășească 30% din portofoliul total al creditelor băncii [17];

constituirea de provizioane. În RM suma necesară a mijloacelor pentru rezervarea în fondul de risc se stabilește trimestrial, aplicând următoarele procente la sumele creditelor din fiecare categorie de clasificare [16]: standarde – 2%; supravegheate – 5%; substandarde – 30%; dubioase – 60%; compromise – 100%.

creditarea persoanelor afiliate. Banca poate acorda împrumuturi persoanelor care se află în relații speciale (persoane afiliate) numai în condițiile prevăzute de reglementările BNM [18]. Banca poate acorda credite persoanelor afiliate numai pe același termen și la aceleași condiții ca și altor împrumutați. Banca nu este în drept de a percepe de la persoanele afiliate o dobândă mai mică sau o taxă mai mică de comision la credit, contra încasărilor de la alți împrumutați pentru acorduri de credite analogice. Expunerea totală a băncii față de o persoană afiliată nu trebuie să depășească 10% din CNT al băncii și suma totală a expunerilor băncii față de o persoană afiliată nu trebuie să depășească 20 % din mărimea capitalului de gradul I al băncii.

Gestionarea riscului de contrapartidă în relațiile de credit are ca obiect limitarea pierderilor în cazul deprecierii situației debitorilor, precum și evitarea ca slăbiciunile unor debitori să antreneze dificultăți prea importante pentru împrumutător.

Prima etapă presupune o gestionare a priori momentului luării deciziei de angajament, bazată pe criterii calitative și cantitative ce conduc la stabilirea deciziei privind acordarea autorizărilor de angajament. Majoritatea autorizațiilor și toate condițiile particulare depind de aprecierea calității debitorilor. Asemenea analiză poate fi făcută de personalul băncii respective, de către băncile corespondente sau de agenții pentru referințe de creditare (de exemplu, în Marea Britanie, S.U.A., numite „rating agencies") [13, p.59].

A doua etapă este gestionarea a posteriori pentru urmărirea acestora și estimarea riscurilor la portofoliul de active. Este vorba de o gestionare cantitativă a riscului de contrapartidă, bazată pe statistici ale situațiilor debitorilor, estimări ale expunerilor la risc și ale pierderilor în cazul înrăutățirii situațiilor clienților și a portofoliilor de clienți diversificate.

Deci, riscul de contrapartidă este cel al înregistrării pierderilor în cazul imposibilității debitorilor de a-și onora obligațiile. Aceste pierderi depind de expunerile la risc și de garanțiile existente. Expunerile se prezintă sub formă de profiluri temporale ale expunerii de risc. Pentru fiecare dintre perioadele viitoare ale acestor profiluri, pierderile depind de expuneri, de profitabilitate, de înrăutățire a situației debitorului, de rata de recuperare în cazul imposibilității debitorului de onorare a obligațiilor. Aceste calcule sunt efectuate pe diferite perioade prezente și viitoare.

Funcția de gestiune a riscului de credit este foarte complexă și își are începutul său anterior derulării operațiunii. Abordarea modernă asupra gestiunii riscului se bazează pe necesitatea intervenției înainte ca incidentul să se producă, anticipând riscurile și deci reactualizând în permanență situația clienților în funcție de informațiile la zi.

Etapele gestiunii riscului de creditare:

Gestiunea riscului la etapa conlucrării cu împrumutătorul. Această etapă a procesului gestiunii riscului de creditar se referă la gestiunea relațiilor „bancă-client", îndreptate spre evaluarea riscurilor individuale in limita reglărilor strategice. Analiza creditară constă în analiza solvabilității împrumutătorilor individuali și în structurizarea creditelor individuale cu scopul minimizării atât a riscurilor descoperite, cât și a pierderilor la fiecare din ele. Monitoring-ul creditar constă în controlul solvabilității și menținerii asigurării băncii în faptul că, solvabilitatea clientului rămâne a fi acceptabilă. Supravegherea creditului presupune restabilirea credibilității în cazul înrăutățirii ei serioase sau în cazul pierderii integrale.

Controlul și gestiunea procesului de creditare. Aceste etape se refera la controlul liniar al relațiilor de tip „banca-client". Astfel de relații sunt legate de primirea deciziilor, care la rândul sau atrag riscuri, și de aceea, necesită control liniar. Analiza creditară, monitoring-ul creditar și lucrul cu creditele problematice – părți componente al acestui control. Rețeaua acceptării și aprobării creditului și organele responsabile pentru aceasta trebuie să fie unică pentru toate deciziile creditare în banca. în literatura de specialitate acest proces se mai numește monitoring creditar.

Gestiunea controlului. In orice banca trebuie sa existe un mecanism independent de gestiune a controlului, obiectul căruia îl constituie deciziile creditare din contracte, componenta portofoliului creditar și procesul controlului primirii deciziilor. Elementele controlului administrativ sunt următoarele:

Auditul creditar trebuie să reprezinte un control calificat, independent al deciziilor individuale creditare și al calității portofoliului în general.

Sistemul informațional de gestiune creditară trebuie să propună informații corecte și operative pentru monitoring-ul situației unei credit în special și calității portofoliului creditar în general, atât personalului secțiilor creditare, cât și controlorilor.

Controlul fluxului mijloacelor trebuie să prevină încasarea numerarului de către împrumutători până la îndeplinirea tuturor formalităților și încheierea procedurii de autorizare.

Gestiunea riscului de credit constă în utilizarea unor tehnici prin care banca poate să diminueze (evite) pierderile sau poate să salveze creditul [12, p.2]. Metodele de gestionare a riscului de credit pot fi reprezentate astfel: Metode de gestiune a riscului de credit:

diversificarea portofoliului de credite;

diversificarea creditării în dependență de nivelul credibilității debitorului, caracterul obiectului de creditare, calități de asigurare etc.;

prolongarea termenului de creditare;

clasificarea împrumuturilor întârziate și formarea rezervelor monetare;

reabilitarea creditelor problematice;

stabilirea unor limite privind mărimea maximală a creditului din punct de vedere al debitorului și sumei acordate;

asigurarea creditelor.

În vederea diminuării sau eliminării pierderilor, băncile monitorizează calitatea portofoliului de credit printr-un audit periodic (revizuire în funcție de notarea internă a creditului care a fost făcută cu ocazia instrumentării dosarului de credit). Monitorizarea permite detectarea din timp a creditelor care ar deveni problematice.

Derivatele creditare permit de a separa riscul de credit de baza activului lui, ce poate fi distribuit între clasa de instituții financiare și investitori, jucând rolul unui instrument important al engineering-ului financiar în domeniul gestiunii riscurilor.

Cu ajutorul derivatelor creditare banca sau furnizorul pot neutraliza riscul de creditare pentru unele poziții. În afară de aceasta, derivatele creditare sunt utilizate pentru reducerea capitalului minim personal: Vânzând aceste instrumente, investitorii își pot asuma riscul, obține profiluri, nefolosind propriul capital. În caz de necesitate se poate de micșorat, de lărgit sau de diversificat pozițiile și portofoliul de credite. În asemenea caz debitorul / emitentul obligațiunii de bază poate să nu cunoască, că față de titlul său de creanță a fost încheiată o derivată creditară.

Numai utilizarea în complex a derivatelor creditare împreună cu alte metode de reglementare a riscului de creditare va permite să fie evitate momentele de criză. În această privință este cazul să ne adresăm la clauzele acordului de la Basel (Basel II), în care se propune de a evalua derivativele creditare prin două moduri de abordare: cel standardizat și cel bazat pe rating intern.

CAPITOLUL II. POSIBILITĂȚI DE DIVERSIFICARE A TEHNICILOR DE IDENTIFICARE A RISCULUI DE CREDIT ÎN CADRUL BĂNCII DE ECONOMII S.A.

2.1. Analiza portofoliului de credite și a riscului de credit în cadrul Băncii de Economii S.A.

Banca de Economii S.A. este unul dintre cei mai importanți operatori ai sistemului bancar autohton și instituția financiară cu cea mai bogată și îndelungată experiență de activitate și tradiție și activează în baza licenței eliberate de BNM (Anexa 7). Banca de Economii S.A. gestionează și în continuare distant cea mai extinsă rețea teritorială de subdiviziuni și deține importante cote din toate segmentele pieței bancare a Republicii Moldova.

Anul 2014 a fost o perioadă în care activitatea Băncii a fost orientată spre majorarea nivelului de capitalizare și îmbunătățire a indicatorilor prudențiali, indicatorilor de performanță și consolidare a pozițiilor pe piață pentru unele segmente cheie ale activității.

Dezvoltarea intensivă a capacităților de oferire a produselor bancare de calitate persoanelor fizice și juridice, extinderea spectrului de servicii oferite clienților băncii, asigurarea creșterii valorii pentru acționari, consolidarea eticii generale solide, la rând cu motivarea performanțelor și încurajarea inițiativelor, constituie repere ale organizării activității băncii.

În figura 2.1. reflectăm structura portofoliului de credite acordate de Banca de Economii S.A. în anul 2014 după ramuri de activitate a debitorilor.

Fig. 2.1. Structura portofoliului de credite acordate de Banca de Economii S.A. în anul 2014 după ramuri de activitate [elaborat de autor în baza sursei 7]

Conform datelor din figura 2.1. observăm că cea mai mare pondere în portofoliul de credite acordate de Banca de Economii S.A. în anul 2014 este ocupată de creditele acordate industriei alimentare (33%), fiind urmate de creditele acordate industriei productive (24%) și cele acordate în domeniul construcției (13%).

Riscul de credit este unul dintre cele mai influente asupra activității băncii comerciale. În continuare vor fi analizați mai mulți indicatori caracteristici acestui risc. Acești indicatori sunt calculați în baza datelor din anexele 8 și 9.

Astfel, unul din indicatori ce caracterizează riscul de credit al băncii este rentabilitatea activelor (ROA). Evoluția indicatorului este prezentată în figura 2.2.

Fig. 2.2. Evoluția rentabilității activelor Băncii de Economii S.A. [elaborat de autor în baza sursei 7]

Conform datelor din Figura 2.3 observăm evoluția indicatorului rentabilității activelor al Băncii de Economii S.A. în perioada 2012 – 2014. Conform datelor prezentate, se observă o fluctuație a acestui indicator, indicând în 2012 o valoare negativă de – 4,74%, în 2013 înregistrînduse valoarea pozitivă de 0,54%, dar de asemenea o valoare foarte redusă, ca în anul 2014 să se înregistreze iarăși valoarea negativă de – 1,91%. Astfel, rezultă că eficiența utilizării activelor, este foarte joasă, ceea ce diminuiază profitabilitatea băncii.

În figura 2.3. reflectăm structura datoriei la credite și soldul datoriei la creditele neperformante ale Băncii de Economii S.A.

Fig.2.3. Datoria totală la credite și la credite neperformante a Băncii de Economii S.A., 2012-2014, mil.lei [elaborat de autor în baza sursei 7]

Astfel, conform datelor din figura 2.3 observăm că ponderea creditelor neperformante din totalul creditelor este foarte mare (în jurul la 30%) și este în creștere în anul 2014 comparativ cu anii precedenți.

Structura creditelor după termene este reflectată în Figura 2.4

Fig. 2.4. Structura creditelor Băncii de Economii S.A. după termene, 2014 [elaborat de autor în baza sursei 7]

În anul 2014 Banca de Economii S.A. a continuat realizarea strategiei de majorare a volumelor de creditare pe termen lung a întreprinderilor din R. Moldova, contribuind în acest fel la dezvoltarea în ansamblu a economiei Republicii Moldova. Ponderea creditelor eliberate pe termen mediu și lung a constituit 77.6% din portofoliul total înregistrat la data de 31.12.2014.

Structura creditelor după forma de proprietate a debitorilor este reflectată în figura 2.5.

Fig.2.5. Structura creditelor Băncii de Economii S.A.după forma de proprietate a debitorilor, 2014 [elaborat de autor în baza sursei 7]

Pe parcursul anului 2014 numărul de clienți s-a cifrat la 701 beneficiari de credite. În afară de persoane fizice și întreprinderi mici și mijlocii, au beneficiat de finanțare și clienți corporativi noi, care își desfășoară activitatea în diferite sectoare ale economiei naționale, precum: producerea documentelor din sistemul național de pașapoarte, activitatea particulară de pază, prestarea serviciilor medicale, agricultura etc.

În anul de gestiune banca a continuat conlucrarea cu ÎM ”Biroul de credite” SRL prin transmiterea informației referitor la istoriile de credit a beneficiarilor de crediteși utilizarea acesteia cu scopul micșorării riscurilor de credit la etapa analizei cererilor de acordare a facilităților de credit, precum și monitorizării eficiente a portofoliului de credite existent.

Structura detaliată a portofoliului după categorii de risc în anul 2014 este prezentată în Figura 2.6.

Fig.2.6. Structura portofoliului de credite a Băncii de Economii S.A.după categorii de risc, 2014 [elaborat de autor în baza sursei 7]

Conform figurii 2.6 observăm ponderea mică a creditelor performente în totalul creditelor.

Alți indicatori ce reflectă calitatea portofoliului de credite sunt cei care reflectă ponderea creditelor neperformante în totalul creditelor și ponderea lor în CNT al băncii. În figura 2.7 sunt reflectați acești indicatori.

Fig. 2.7. Ponderea creditelor neperformante în totalul creditelor și ponderea lor în CNT al Băncii de Economii S.A., 2012-2014 [elaborat de autor în baza sursei 7]

Conform datelor din figura 2.7 observăm că în anul 2014 ponderea creditelor neperformante în totalul creditelor a fost destul de mare și anume peste 75%, și chiar în creștere față de anii precedenți, iar ponderea creditelor neperformante în CNT de peste 260%, ceea ce caracterizează negativ portofoliul de credite al băncii

În concluzie constatăm că calitatea portofoliului de credite al Băncii de Economii SA este foarte joasă. Mărimea calculată dar nerezervată a reducerilor pentru pierderi la active și angajamente condiționale reprezintă un alt indicator care caracterizează riscul de credit al băncii. Evoluția acestuia cît și a sumei reducerilor calculate pentru pierderi la active și angajamente condiționale este prezentată în figura 2.8.

Fig. 2.8. Suma reducerilor calculate și cele nerezervatea Băncii de Economii S.A., mil.lei [elaborat de autor în baza sursei 7]

Conform datelor din figura 2.8 observăm un decalaj mare de aproximativ 50 % între mărimea calculată dar nerezervată a reducerilor pentru pierderi la active și angajamente condiționale și suma reducerilor calculate pentru pierderi la active și angajamente condiționale

Valoarea creditelor expirate din cadrul Băncii de Economii este reflectată în Figura 2.9.

Fig.2.9. Total credite expirate în cadrul Băncii de Economii S.A., mil.lei [elaborat de autor în baza sursei 7]

Conform figurii 2.8 observăm tendința de creștere a acestui indicator în ultimii trei ani, de la 75,54 mil.lei în 2012 la 893 mil în 2014, ceea ce ne vorbește despre riscul excesiv de creditare.

În concluzie constatăm că calitatea portofoliului de credite al Băncii de Economii este de cea mai rea calitate, respectiv riscul de credit la care se supune banca este destul de mare.

2.2. Perfecționarea metodelor și măsurilor de reducere a riscului de credit

Aproape toate băncile, într-o măsură mai mică sau mai mare, își asumă riscul de creditare, ceea ce presupune necesitatea analizei modului cum evoluează în timp calitatea portofoliului de credite, cu impact asupra profitabilității, adecvării capitalului și încrederii generale în banca respectivă.

Indicatorii potențiali de măsurare a riscului care pot semnala în avans variațiile veniturilor băncii sunt: concentrarea geografică și pe sectoare economice a creditelor, ritmul de creștere a volumului de credite, rentabilitatea ridicată a unor categorii de credite.

Băncile din străinătate, pentru aprecierea riscului de credit, utilizează metodici speciale de rating creditar. În general aceste metodici prezintă o totalitate de indicatori cu caracter complex. Printre metodele de bază de apreciere a debitorului sunt:

Băncile engleze utilizează metodele PARSER și CAMPARI [4, p.45].

PARSER: P – person – informația despre persoana debitorului potențial;

A – amount – suma creditului;

R – repayment – posibilitatea rambursării;

S – security – garanțiile;

E – expediency – scopul creditului;

R – remuneration – remunerarea băncii.

CAMPARI: C – character –reputația debitorului;

A – ability –aprecierea afacerii clientului;

M – means – analiza necesității apelării la împrumut;

P – purpose – scopul creditului;

A – amount – suma creditului;

R – repayment –posibilitatea rambursării;

I – insurance – metodele de asigurare a riscului de credit.

În practica băncilor americane se folosește regula 5C [6, p.127].

1C – customer’s character – reputația debitorului, gradul de responsabilitate, pregătirea și dorința de a întoarce creditul (portretul psihologic);

2C – capacity to pay – posibilitățile financiare;

3C – capital – structura capitalului;

4C – collateral – asigurarea creditului, calitatea și lichiditatea gajului;

5C – current business conditions and good-will – aprecierea climatului de afaceri (conjunctura economică, concurența).

Băncile germane utilizează metoda rating-ului creditar, care include analiza solvabilității clientului în dependență de 17 criterii, grupate în 5 categorii: management, piața / ramura, relațiile cu clientul, condițiile economice, perspective de dezvoltare.

Selectarea agenților economici cărora să li se ofere credit și cărora nu, la etapa analizei solicitantului de credit, este una din metodele de prevenire a petrecerii riscului de creditare pe care se bazează cel mai mult băncile din RM.

Conform strategiei de creditare băncile nu trebuie să crediteze proiectele care reprezintă un pericol și nu se înscriu în standardele naționale privind protecția mediului înconjurător. Astfel, băncile nu trebuie să ofere credite companiilor:

– care sunt nerentabile și ineficiente, care cheltuiesc capitalul lucrativ contrar destinației statutare, bilanțul cărora nu este lichid, care nu dispun de un program de autorestructurare și nu-si efectuează restructurarea;

– nivelul de rentabilitate și fluxurile de numerar ale cărora sunt insuficiente pentru rambursarea creditului și plaților aferente;

– care nu prezintă băncii garanții certe de rambursare a creditului;

– care nu au posibilitatea de a oferi băncii o asigurare acceptabilă (gaj) în mărime de 130% de la suma creditului;

– dreptul de proprietate al cărora asupra averii poate fi disputat de părți;

– care au datorii restante față de bancă la creditele obținute anterior;

– care au datorii restante față de alte bănci;

– care funcționează de regulă nu mai puțin de 2 ani sau care își modifică brusc direcțiile de activitate, daca datoria lor totala la credite a atins cifra de 4,5 mln. de lei.

Creditarea gospodăriilor țărănești, asociațiilor fermierilor, pentru acoperirea cheltuielilor de construcție și reconstrucție a clădirilor se efectuează numai cu garanția Guvernului Republicii Moldova.

În același context Banca de Economii are un comision special pentru risc. În funcție de riscul creditului, cuantumul acestui comision se stabilește în mărime de la 1 până la 5% din suma creditului acordat sau liniei de credit deschise. Comisionul se încasează în momentul încheierii tranzacției de creditare pentru întreaga sumă a tranzacției, indiferent de periodicitatea ridicării creditului.

Comisionul "pentru risc", se încasează în momentul încheierii tranzacției:

a) la creditele pe termen mediu – în mărime de la 1,5 până la 6% din suma creditului afectat;

b) la creditele pe termen lung – de la 2,5 până la 8% din suma creditului afectat;

O procedură obligatorie care trebuie să fie respectată pentru evitarea producerii riscului de nerambursare a creditului este monitorizarea a procesului de realizare și finisare a fiecărei etape, stabilite în contractul de creditare. Astfel experții creditări efectuează un studiu și un control după următoarele direcții:

• analiza operațiunilor trecute prin conturile clienților;

• controlul folosirii cu scop determinat a mijloacelor creditare;

• controlul rambursuri sumei datoriei de bază și a dobânzii;

• analiza rapoartelor prezentate de client în procesul creditării;

• monitoringul cu plecare la locul petrecerii măsurii creditate;

• controlul folosirii cu scop determinat a mijloacelor creditare;

• se verifică volumele reale a lucrărilor efectuate (serviciilor, volumul vânzărilor) și folosirea cu scop determinat a creditului, acordat pentru achitarea materialelor, utilajului și serviciilor;

• controlul respectării regulilor de păstrare a averii gajate și a producției finite. Monitoringul are ca scop micșorarea riscului nerambursării creditului, după eliberarea creditului și reprezintă activitatea de bază a expertului creditar. Monitoringul constă în: înregistrări privind evoluția creditului; efectuarea vizitelor de lucru către debitor; controlul asupra rambursării la timp a creditului și dobânzii.

Riscul de creditare este, într-o formulare generală, riscul pierderilor determinate de încălcarea obligațiilor debitorilor prevăzute în contractul de credit. Întârzierea plății dobânzilor sau a ratelor reprezintă manifestări ale unui asemenea risc. În forma sa extremă sau finală, riscul creditului aduce băncii pierderi prin falimentul debitorului.

Ponderea cea mai importantă în totalul activelor băncii revine creditelor acordate clienților. Aceasta este determinat de faptul că activitatea de creditare este acea care aduce cele mai multe venituri pentru băncile comerciale, dar care prezintă grade diferite de risc, funcție de procedurile fiecărei bănci utilizate în analizele preliminare acordării creditelor.

Obiectivul principal al activității de creditare, în cazul oricărei bănci, îl reprezintă acordarea de credite în condiții de reducere la maximum a expunerii la riscuri și asigurare a unei profitabilități corespunzătoare riscului asumat.

Cunoașterea și limitarea riscului de credit reprezintă o componentă a activității Băncii Naționale a Moldovei în supravegherea băncilor comerciale.

Pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate dacă operațiile de creditare sunt organizate și gestionate cu profesionalism. Din acest punct de vedere cea mai importantă funcție a conducerii este de a controla calitatea portofoliului de credite. Pentru aceasta băncile trebuie să conceapă și să implementeze politici de creditare performante și să angajeze sau sa pregătească un personal ireproșabil.

Sistemul gestiunii riscului de credit include: determinarea metodelor de evaluare a riscului de credit, analiza portofoliului de credite, în dependență de metodele primite de bancă, utilizarea diferitor metode de reglare a riscului (asigurarea, etc.).

Este foarte important ca determinarea riscului să se facă înainte de acordarea creditului. Pentru diminuarea riscului băncile constituie Comitete de credite, care analizează și aprobă documentația de credite.

Băncile trebuie să identifice riscurile fiecărei cereri și propuneri de creditare, să le recunoască și să contribuie la reducerea sau chiar eliminarea lor. Pentru aceasta e necesar un studiu de senzitivitate sau risc, pentru că numai în acest fel se poate reduce sau elimina. În funcție de acest studiu se aprobă sau refuză cererile de creditare. Stabilirea deciziilor privind creditele acordate întreprinderilor se realizează, de regulă, prin analiza complexă și multilaterală a proiectelor / planurilor de afaceri. Analiza riscului individual de credit are dimensiuni calitative și cantitative.

Dimensiunea calitativă a evaluării riscului este, în general, mai greu de estimat. Etapele în evaluarea calitativă a riscului se referă la obținerea de informații în legătură cu responsabilitatea financiară a clientului, determinarea scopului real pentru care acesta dorește creditul, identificarea riscurilor cu care se confruntă activitatea clientului, ținând cont de tendințele de evoluție a condițiilor economice în viitor și estimarea eforturilor reale pe care clientul le va face în vederea rambursării.

Dimensiunea cantitativă a evaluării riscului constă în analiza istoricului datelor financiare ale clientului și proiectarea viitoarelor rezultate financiare, pentru a evalua capacitatea clientului de a rambursa la timp creditul și capacitatea sa reală de a supraviețui în cazul apariției unor fenomene adverse.

Analiza financiară se efectuează pentru identificarea și cuantificarea riscului performanței clientului, riscului de lichiditate și riscului legat de structura capitalului și finanțare. Analiza nefinanciară vine în completarea analizei financiare. Principala metodă de analiză nefinanciară este analiza SWOT [5, p.36].

Majoritatea băncilor din Republica Moldova efectuează analiza aspectelor financiare și nefinanciare ale clienților și tranzacțiilor. La etapa actuală în structura organizatorică a băncilor comerciale este introdus un departament special care se ocupă de gestiunea riscului.

Există mai multe metode de prevenire a riscurilor. În domeniul bancar una dintre principalele măsuri de prevenire a riscurilor este sistemul de delegare a deciziilor, privind acordarea creditelor funcție de riscuri. Alte metode de prevenire a riscului de creditare sunt [3, p.126]:

Măsuri preventive. Riscul legat de credit constă în riscul insolvabilității clientului și riscul imobilizării, atunci când clientul (din diferite motive) nu respectă angajamentul achitării la scadență a sumelor convenite. Riscul ce rezultă din insolvabilitatea debitorului pot fi surmontate prin constituirea de garanții (reale). De asemenea se efectuează analiza debitorului, cu scopul de a determina capacitatea potențialului credit de a produce venituri. Certitudinea cu care se efectuează aceste estimări nu împiedică banca să-și ia garanții. Un alt element în estimarea și prevenirea riscului este oportunitatea repartizării creditelor între diferiți întreprinzători ce operează în diferite sectoare economice, pe diferite termene pentru fracționarea riscului.

Măsuri operative – totalitatea acțiunilor ce corespund acordării, urmăririi și rambursării creditului (informarea la fața locului privind desfășurarea acțiunilor creditare, analiza trimestrială a situației debitorului, controale inopinate etc.).

Măsuri curative. Dacă în cadrul măsurilor operative banca constată neîndeplinirea obligațiilor contractuale, banca are dreptul să întrerupă contractul de credit, ca și în cazul în care activitatea debitorului nu prosperă, ci dimpotrivă. O altă măsură curativă este evitarea riscului prin constituirea unui fond de rezervă (marja de siguranță a băncii).

Pentru evaluarea riscului de creditare se folosesc următoarele metode indirecte calitative (metodele directe probabilistice nu sunt utilizate) [19, p.32]:

Metoda statistică. Se studiază pierderile care au avut loc în urma deciziilor anterioare de acordare a creditelor. Se determină mărimea lor, se efectuează o analiză probabilistică și se alcătuiește prognoza pe viitor. Mărimea riscului se determină sub forma unui indicator statistic, calculat în baza istoriei creditare a băncii, ca un raport dintre suma creditelor nerambursate și volumul total al creditelor.

Metoda expert. Este legată de prelucrarea opiniilor specialiștilor experimentați. Această metodă se folosește pentru acele elemente ale riscului care nu sunt supuse analizei cantitative. Presupune efectuarea unei anchete și stabilirea unor note.

Metoda combinată. Îmbină aprecierea experților cu calculul indicatorilor ce caracterizează situația financiară a întreprinderii-debitor. Se folosește larg în activitatea de creditare la etapa inițială a procesului de creditare în formă de analiza bonității întreprinderilor și organizațiilor.

Măsurarea riscului de credit global se face în două etape: Prima etapă constă în stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc față de fondurile proprii, prin calcularea suficienței capitalului (gradul de solvabilitate – norma Cooke) și pe care banca va trebui să o respecte. A doua etapă constă în măsurarea (analiza) riscurilor la care este expusă banca prin evaluarea periodică a portofoliului de credite. Banca Centrală impune băncilor să-și clasifice portofoliul de credite și să-și constituie provizioane. Această etapă parcurge următorii pași:

stabilirea metodologiei de clasificare a portofoliului de credite;

clasificarea propriu-zisă a portofoliului de credite: fiecare credit se încadrează în una din categoriile convenționale. De exemplu, în RM creditele sunt clasificate în cinci categorii: standard, supravegheat, substandard, dubios, compromis;

determinarea provizioanelor necesare a fi constituite. Sumele aferente provizioanelor de risc se includ în cheltuieli.

Analiza riscului de creditare se face deci la două nivele: primul – clientul și tranzacția (riscul individual de credit) și al doilea – portofoliul de credite al băncii (riscul de credit global), (vezi Anexa 5).

Analiza riscului de credit se referă la analiza calității portofoliului de credite, deoarece slaba calitate a creditelor constituie una din principalele cauze ale falimentului bancar. În cadrul analizei riscului de creditare, de asemenea se determină principalii indicatori ai riscului de creditare, care permit evaluarea statică și dinamică a riscului de creditare Gestiunea riscului reprezintă un complex de măsuri orientate spre reducerea probabilității de apariție a evenimentelor nefavorabile, reducerea urmărilor negative ale apariției lor. Gestiunea riscului de credit constă în utilizarea unor tehnici prin care banca să poată să diminueze (elimine) pierderile sau poate să salveze creditul.

În cadrul unor bănci, în scopul completării instrumentarului utilizat în managementul riscului de credit s-a elaborat un sistem bidimensional de rating de credite, care coroborează rezultatele analizei caracteristicilor clientului cu cele ale creditului [14, p.32] (vezi Anexa 5).

Introducerea ratingului de credite are rolul de a diferenția nivelurile de risc în cadrul portofoliului de împrumuturi, pentru:

evitarea situației grupării creditelor în categoriile cu risc major;

determinarea trendului calității portofoliului, astfel încât să poată fi întreprinse măsurile necesare pentru a evita deteriorarea în timp a acestei calități;

asigurarea unui management activ al riscului de credit și protecția corespunzătoare a băncii împotriva acestui risc.

În esență, ratingul de credite reprezintă un calificativ exprimat numeric, aferent calității portofoliului de credite. Ratingul de credite se calculează ca medie ponderată a ratingurilor de credite individuale ale clienților aflați în portofoliu.

Banca de Economii analizează cinci componente ale riscului de creditare: riscul zonal, riscul concentrării creditelor, riscul ramural, riscul pe termenele de utilizare și riscul valutar [21].

În vederea diminuării sau eliminării pierderilor, băncile monitorizează calitatea portofoliului de credite printr-un audit periodic (revizuire). Monitorizarea permite detectarea din timp a creditelor care ar putea deveni credite problematice. Pe parcursul revizuirii, indiferent cine o face, se urmărește starea financiară și capacitatea de rambursare a clientului, precum și existența și starea garanțiilor.

Operația de salvare a creditului constă în recuperarea unor creanțe de către bancă prin preluarea acestora de către o altă întreprindere, care finanțează cumpărarea creanțelor. Derularea unei astfel de operațiuni este posibilă atunci când debitorul a suferit un “accident”, însă imaginea lui – puterea economică – prezintă un interes pentru alte întreprinderi.

Principalele activități de gestiune a riscului de creditare sunt:

elaborarea politicii gestiunii riscurilor. Această politică trebuie să includă măsurile de prevenire a situațiilor nefavorabile și “netezirea” urmărilor situațiilor care nu pot fi total excluse. Comitetul de creditare trebuie să precaute doar cererile de credite care corespund politicii de creditare a băncii;

elaborarea recomandărilor ce reglează procedura încheierii contractului de credit;

elaborarea sistemului intern de limite, ce asigură diversificarea portofoliului de credite pe durate, ramuri, debitori, tipuri de credite, teritorii și alți factori importanți;

colectarea informației privind riscul de credit și utilizarea sistemului de apreciere a acestuia (sistemul de indicatori, analiza individuală a debitorului, standarde de apreciere a calității creditelor, clasificarea creditelor din punct de vedere al riscurilor);

crearea sistemului de monitorizare a riscului de creditare. Acest sistem are ca scop aprecierea calității creditelor în parte și a portofoliului de credite în ansamblu, elaborarea propunerilor asupra limitelor riscului de creditare etc.;

activități efectuate pentru reducerea riscului, adică pentru reducerea pierderilor posibile și a influenței acestora asupra solvabilității băncii, ce includ: crearea rezervelor, transferarea riscului asupra patrimoniului debitorului sau persoanelor terțe (garanți), transferarea riscului societăților de asigurare etc.;

lucrul cu creditele neperformante (crearea unei secții speciale, tratative cu debitorii pentru găsirea soluțiilor ce vor mări probabilitatea întoarcerii creditului, elaborarea politicii și condițiilor de anulare a creditelor nerambursate.

Considerăm că strategia creditării Băncii de Economii trebuie să aibă în vedere următoarele principii:

acceptarea unui risc corelat cu profitul care se previzionează a se obține;

acceptarea riscurilor care pot fi cuantificabile și care au termen scadent;

corelarea cât mai strânsă a maturității creditelor cu cea a resurselor;

excluderea de la creditare a unor țări, bănci, ramuri, clienți care întâmpină dificultății, precum și stabilirea unor sume limită pe ramuri de activitate, pe clienți, pe tipuri de credite, pe termene de rambursare;

atenuarea, pe cât de posibil, a numărului de credite mici și foarte mici, care necesită un volum mare de muncă pentru instrumentare și urmărire, precum și reducerea creditelor foarte mari, care antrenează o expunere ridicată a băncii față de clienții respectivi;

dezvoltarea în continuare a unor tehnici și proceduri de identificare a creditelor neperformante;

abordarea creditului pe baza unei metode de analiză financiară istorică computerizată, care să dea posibilitatea interpretării cât mai reale a datelor în evoluția lor;

dezvoltarea unei baze de date, cu ajutorul calculatorului, care să dea posibilitatea de a compara în viitor clienții din cadrul aceleiași ramuri sau sector de activitate. Elementele sistemului de gestiune a riscului de credit sunt prezentate în anexa 6.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Băncile comerciale sunt instituții concepute funcțional pentru gestionarea riscurilor. Acest adevăr, care a dobândit valențe profunde în experiența economiilor de piață în ultimii ani, pe măsură ce fenomenul globalizării redimensionează mediul de afaceri și relațiile internaționale, impune băncilor adaptări comportamentale în consecință. Riscul bancar se poate spune că este un fenomen care apare pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care provoacă efecte negative asupra activităților respective, prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectarea funcționalității băncii.

Condițiile de apariție a riscurilor bancare sunt determinate de manifestarea unui complex de factori care depind de: evoluția generală a economiei, schimbări legate de organizarea băncii, luarea unor decizii financiare, condițiile politice și economice.

În Republica Moldova, principalele riscuri bancare provin din activitatea de creditare. Cea mai răspândită metodă de evitare a riscului creditar este menținerea coeficientului lichidității. În diferite țări, sunt aplicate diverse cote și normative ale riscului.

În vederea limitării riscurilor în activitatea de creditare și pentru a menține în permanență un nivel minim de solvabilitate, banca își constituie rezerve specifice de risc, în urma clasificării creditelor în funcție de calitatea lor. Ca și analiza calității portofoliului de credite, cea de constituire a rezervelor de toate categoriile capătă un caracter continuu și rezultă, implicit, din evoluția calității creditelor acordate de bancă.

Pentru băncile care operează în țările cu economii în tranziție, impactul influențelor externe centrului lor de decizie face extrem de dificilă cuantificarea prospectivă a riscurilor, astfel încât, din prudență, ele pot opta pentru consolidarea capitalurilor proprii care să compenseze imprecizia estimărilor. Mai mult decât atât, este important să reținem că tocmai pentru aceste bănci imaginea publică (respectiv încrederea clienților) are un rol determinant în menținerea pe piață.

Sistemul bancar al Republicii Moldova nu poate fi considerat adecvat, până când el nu este în stare să crediteze și să investească în proiecte de lungă durată, de realizarea cărora depinde restructurarea întreprinderilor, creșterea competitivității lor, crearea noilor locuri de muncă, organizarea exportului de mărfuri și servicii cu un cost înalt al prelucrării. Volumul mic al acestor investiții nu poate fi explicat prin lipsa resurselor financiare pe piață, ci prin lipsa business-planurilor, ce vor cuprinde o evaluare detaliată și argumentată a eficienței financiare (comerciale) a proiectului și a riscului investiției.

Băncile trebuie să-și clasifice riscurile astfel încât să aibă posibilitatea aprecierii precise a fiecărui risc în sistemul general de riscuri: să determine suma de proceduri și reguli pentru asigurarea controlului asupra riscurilor de un anumit gen, să elaboreze un sistem de procedee pentru diminuarea riscului eventual, ca riscul să nu fie evitat cu orice preț, ci să fie prevăzut, tinzând spre reducerea lui la minimum.

Gestiunea riscurilor bancare, presupune un set de măsuri care vor permite minimizarea pierderilor sau cheltuielilor suplimentare ce pot fi suportate de bancă. Aceste măsuri sunt: evaluarea riscurile aferente, urmărirea evoluției lor, evidențierea modalității de evitare și finanțare a riscurilor. Pornind de la aceste abordări, vom încerca să precizăm unele aspecte ale gestiunii riscurilor bancare.

Riscul de creditare exprimă posibilitatea ca împrumutații sau emitenții de titluri să nu-și onoreze obligațiile la scadență. Riscul de credit poate fi definit ca probabilitatea că creditul, dobânda sau ambele să nu fio rambursate la scadență integral sau parțial. De asemenea riscul de credit poate fi redat ca probabilitatea faptului că costul unei părți a activelor băncii ce este reprezentată de suma creditelor acordate se micșorează sau va fi adusă la zero.

Evaluarea riscului de creditare la etapa inițierii afacerii este extrem de importantă. De corectitudinea evaluării depinde volumul de risc pe care banca și-1 asumă și realitatea acestui risc. Fiecare bancă își formulează metodologia proprie de evaluare, care se bazează pe politica de credite a băncii și pe experiența din activitatea de creditate din trecut

Creditarea este o activitate de bază într-o bancă și principalul mod prin care băncile obțin venituri și, deci, profit. Însă, în cazul în care o bancă acordă un credit unui client, iar acesta, din anumite motive, nu va putea să-și achite obligația față de bancă (restituirea creditului plus dobânda aferentă), banca va înregistra pierderi pe care va trebui să le suporte din profit. Pentru a reduce la minimum pierderile din credite neperformante și a proteja în acest fel depozitele persoanelor fizice și juridice, lucrătorii bancari implicați în activitatea de creditare trebuie să procedeze cu responsabilitate la evaluarea riscurilor pe care le presupune acordarea împrumuturilor și să depună toate eforturile pentru a-și încasa debitorii.

Iată de ce se impun în această direcție câteva măsuri prudențiale, unele stabilite de fiecare bancă și altele de către banca centrală (sau autoritatea de supraveghere, când aceasta este o instituție separată).

La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadență. În acest scop, deși cerințele sunt unitare, toate societățile bancare procedează la o analiză a bonității clienților și solicită garantarea creditelor în condițiile stabilite prin normele de credite.

Funcția de gestiune a riscului de credit este foarte complexă și își are începutul său anterior derulării operațiunii. Abordarea modernă asupra gestiunii riscului se bazează pe necesitatea intervenției înainte ca incidentul să se producă, anticipând riscurile și deci reactualizând în permanență situația clienților în funcție de informațiile la zi.

Gestiunea riscului de credit constă în utilizarea unor tehnici prin care banca poate să diminueze (evite) pierderile sau poate să salveze creditul.

Obiectivul principal al activității de creditare, în cazul oricărei bănci, îl reprezintă acordarea de credite în condiții de reducere la maximum a expunerii la riscuri și asigurare a unei profitabilități corespunzătoare riscului asumat.

Pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate dacă operațiile de creditare sunt organizate și gestionate cu profesionalism. Din acest punct de vedere cea mai importantă funcție a conducerii este de a controla calitatea portofoliului de credite. Pentru aceasta băncile trebuie să conceapă și să implementeze politici de creditare performante și să angajeze sau sa pregătească un personal ireproșabil.

Considerăm că strategia creditării a băncilor din Republica Moldova trebuie să aibă în vedere următoarele principii:

acceptarea unui risc corelat cu profitul care se previzionează a se obține;

acceptarea riscurilor care pot fi cuantificabile și care au termen scadent;

corelarea cât mai strânsă a maturității creditelor cu cea a resurselor;

excluderea de la creditare a unor țări, bănci, ramuri, clienți care întâmpină dificultății, precum și stabilirea unor sume limită pe ramuri de activitate, pe clienți, pe tipuri de credite, pe termene de rambursare;

atenuarea, pe cât de posibil, a numărului de credite mici și foarte mici, care necesită un volum mare de muncă pentru instrumentare și urmărire, precum și reducerea creditelor foarte mari, care antrenează o expunere ridicată a băncii față de clienții respectivi;

dezvoltarea în continuare a unor tehnici și proceduri de identificare a creditelor neperformante;

abordarea creditului pe baza unei metode de analiză financiară istorică computerizată, care să dea posibilitatea interpretării cât mai reale a datelor în evoluția lor;

dezvoltarea unei baze de date, cu ajutorul calculatorului, care să dea posibilitatea de a compara în viitor clienții din cadrul aceleiași ramuri sau sector de activitate.

BIBLIOGRAFIE

Bușmachiu E. Managementul activității financiare a băncilor comerciale în perioada de tranziție. Teză de doctor în științe economice, Chișinău, 1999. 180 p.

Dedu V. Gestiune bancară. București: Didactică și pedagogică, 2013. 340 p.

Enicov I. Orientări în managementul riscurilor bancare. Chișinău: ASEM, 2001. 170 p.

Galiceanu C. Gestiune bancară. Craiova: Universitaria, 2007. 159 p.

Ghițu M. Probleme ale riscurilor creditării bancare. Chișinău: ASEM, 2011. 260 p.

Gust M. Management bancar. București: Independența economică, 2009. 210 p.

Informație privind activitatea economico-financiară. http://www.bem.md/page/5276 (vizualizat 20.03.2015).

Kirițescu C., Dobrescu E. Băncile, mica enciclopedie. București: Expert, 2008. 370 p.

Legea Republicii Moldova a instituțiilor financiare nr.550-XIII din 21 iulie 1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.8-56-57 (cu modificările și completările ulterioare).

Legea Republicii Moldova cu privire la Banca Națională a Moldovei nr.548-XIII din 21 iulie 1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.56-57 (cu modificările și completările ulterioare).

Nițu I. Managementul riscului bancar. București: Expert, 2012. 255 p.

Pascariu D. Esența managementului bancar – administrarea riscurilor. București: Institutul bancar român, 2005. 450 p.

Pâslariuc V. Gestiunea riscului valutar în RM. Teză de doctorat, București 1998. 190 p.

Răduț R., Barry H. Management bancar, vol.II . București: Institutul Bancar Romăn, 2001. 340 p.

Regulament cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează în RM, nr.153 din 25.12.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.8/24 din 30.01.1998 (cu modificările și completările ulterioare).

Regulament cu privire la clasificarea activelor și angajamentelor condiționale nr.231 din 21.10.2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 216-221 din 09.12.2011.

Regulamentul cu privire la expunerile „mari” nr.3/09. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.17-23/97 din 24.01.2014.

Regulamentul privind tranzacții cu persoane afiliate băncii nr.1/09. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.17-23/97 din 24.01.2014.

Roxin L. Gestiunea riscurilor bancare. București: Didactică și pedagogică, 1997. 250 p.

Stoica M. Managament bancar. București: Economica, 1999. 325 p.

Strategia de creditare, 2014. http//www.bem.md/creditare-agenti-economici/2014. (vizualizat 20.03.2015).

Tomozei V., Enicov I., Oboroc I. Riscuri și instrumente financiare de acoperire. Chișinău: Evrica, 2002. 351 p.

A N E X E

Anexa 1

Modul de calcul și semnificația indicatorilor de standing financiar

Anexa 2

Metoda punctajului

Anexa 3

Aprecierea criteriilor necuantificabile

Anexa 4

Evaluarea riscului total de credit – persoane fizice

RT = RF + RM + RG

Anexa 5

Structura și controlul riscului de credit

Sursa: Banca Comercială Română. Anale, seria 2. Editura Sega Internațional, 2006.

Anexa 6

Sistemul gestiunii riscului de credit

Anexa 7

Anexa 8

Anexa 9