Utilizarea Tehnicilor DE Comunicare Nonverbala In Cadrul Unor Activitati Specifice DIN Domeniul Informatiilor Pentru Aparare
TEMA: „ UTILIZAREA TEHNICILOR DE COMUNICARE NONVERBALĂ ÎN CADRUL UNOR ACTIVITĂȚI SPECIFICE DIN DOMENIUL INFORMAȚIILOR PENTRU APĂRARE”
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
COMPONENTELE PSIHOLOGICE ALE COMUNICĂRII NONVERBALE
1.1 Introducere în comunicarea nonverbală
1.2 Scopul comportamentelor nonverbale
1.3 Modul în care se produc comportamentele verbale
1.3.1 Reacția de încremenire
1.3.2 Reacția de fugă
1.3.3 Reacția de luptă
1.4 Elemente esențiale ale comportamentului nonverbal
1.5 Caracteristicile comunicării afectelor. Domenii de manifestare ale emoțiilor
1.6 Ascultarea
1.7 Distanța interpersonală
1.8 Minciuna în limbajul nonverbal
CAPITOLUL II
ACTIVITĂȚI SPECIFICE DIN DOMENIUL INFORMAȚIILOR PENTRU APĂRARE, CARE IMPLICĂ UTILIZAREA TEHNICILOR DE COMUNICARE NONVERBALĂ
2.1 Cerințe de clasificare a activităților specifice care implică elementele comunicării nonverbale
2.2. Activități specifice domeniului informații militare
2.3 Activități specifice de reprezentare militară
2.3.1 Aspecte generale privind activitatea de reprezentare militară
2.3.2 Particularitățile utilizării elementelor de comunicare nonverbală în cadrul activităților de reprezentare militară
2.4 Activități specifice domeniului contrainformații
2.5 Activități specifice domeniului securității militare
2.5.1 Responsabilități specifice
2.5.2 Activități și elemente specifice de protecție a personalului
2.6 Activități specifice domeniului protecție și intervenție
2.7 Pregătirea personalului din domeniul informațiilor pentru apărare
CAPITOLUL III
TEHNICI DE COMUNICARE NONVERBALĂ UTILIZABILE ÎN CADRUL ACTIVITĂȚILOR SPECIFICE
3.1 Metoda interviului (convorbirii) în cadrul activităților din domeniul informațiilor pentru apărare
3.2 Procedee pentru identificarea comportamentului simulat
3.3. Elicitation
3.4 Particularități ale limbajului nonverbal transcultural
3.5 Cerințe pentru identificarea și interpretarea corectă a limbajului nonverbal
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
,,Intelligentia, fides, excellentia”
(pt Roxana = e deviza DGIA!!!!)
INTRODUCERE
,,Pentru a face față provocărilor induse de efectele globalizării și de societatea informațională la adresa intereselor de securitate, în interiorul țărilor sau în spațiul euroatlantic, structurile de informații sunt supuse unui amplu proces de transformare care implică dezvoltarea și integrarea de noi concepte, strategii, doctrine și capabilități, cu scopul de a îmbunătăți eficiența și gradul de interoperabilitate al acestora și de adaptare la noul mediu de securitate. Se impune modificarea la nivel doctrinar, structural, organizațional, al educației și managementului personalului de informații și, nu în ultimul rând, al activității de culegere și analiză a informațiilor”.
Relevanța și actualitatea conținutul temei alese, ,,Utilizarea tehnicilor de comunicare nonverbală în cadrul unor activități specifice din domeniul informațiilor pentru apărare”, raportate și la cuvintele cheie din citatul de mai sus, rezultă din următoarele argumente:
– cercetarea are ca scop identificarea unor măsuri de eficientizare a activităților de culegere a informațiilor, prin aplicarea unitară și adaptată a tehnicilor de comunicare nonverbală, la nivelul tuturor structurilor Direcției generale de informații a apărării (DGIA), cu atribuții atât informative, cât și non-informative (securitate, pregătire, protecție și intervenție);
– din punct de vedere educațional, tema răspunde cerințelor academice de formare profesională, rezultatele cercetării având relevanță atât în subdomeniul meu de specializare, cât și în celelalte subdomenii ale domeniului informaților pentru apărare;
– cercetarea a vizat și reglementările neclasificate din domeniul specific, adoptate de către NATO și țările partenere, în scopul asigurării caracterului de interoperabilitate al tehnicilor propuse;
– actualitatea temei rezultă din faptul că se încadrează în direcțiile cuprinse în Planul de transformare al DGIA, care respectă cerințele din citat.
Metodologia de elaborare a lucrării a fost adoptată având în vedere complexitatea subiectului și obiectivele propuse, cu următorul conținut gradual:
– cercetarea și prezentarea elementelor științifice teoretico-aplicative actuale, privind comunicarea verbală și nonverbală;
– analiza activităților specifice care pot face obiectul aplicării tehnicilor de comunicarea nonverbală și elaborarea unei taxonomii ale acestora, având ca bază atât reglementările departamentale neclasificate, cât și cele similare ale NATO și țărilor din alianță;
– prezentarea unor tehnici de comunicare nonverbală, aplicabile în cadrul activităților specifice;
– prezentarea propriilor concluzii și măsuri de exploatare a rezultatelor cercetării.
Nu pot să închei fără a mulțumi tuturor dascălilor care m-au pregătit, conducătorului științific și, nu în ultimul rând, sprijinului pe linie de specialitate acordat de către col. psih. David Ionela, fără de care nu ar fi fost posibilă această lucrare științifică și nu aș putea să afirm cu mândrie, la absolvire,
,,Semper una”! (pt Roxana = e deviza AFT???)
CAPITOLUL I
COMPONENTELE PSIHOLOGICE ALE COMUNICĂRII NONVERBALE
1.1 Introducere în comunicarea nonverbală
Comunicarea este elementul indispensabil pentru societate, având nu numai rolul de a asigura simplul schimb de informații între indivizi, dar și de a facilita relațiile interumane și bună înțelegere, pentru a face posibilă coexistența oamenilor. Actul comunicării se desfășoară în două planuri: cel verbal și cel psihologic. De cele mai multe ori în spatele unor vorbe dulci se ascund gânduri negative, așa cum deseori un surâs poate fi tentativa de camuflare a adevăratelor intenții și sentimente ce se ascund în spatele acestei măști dezirabile menite să ne integreze în social. Deși în mod firesc cele două planuri ale comunicării ar trebui să fie în concordanță, utopic vorbind, să ne amintim puțin de legenda ghiocului lui Arhimede care dezvăluia adevăratele gânduri ascunse, îmbrăcate în alte cuvinte. În cazul de față, trupul cu al său propriu limbaj este „ghiocul” care ne trădează intențiile reale.
În ultimele decenii importanța pe care oamenii au acordat-o propriului aspect a câștigat din ce în ce mai mulți adepți. Oamenii s-au arătat interesați de modul în care se prezintă și se comportă, îndeosebi de impactul pe care îl au asupra celor din jur și de maniera în care aceștia din urmă îi percep. Odată conștientizată însemnătatea primei impresii pe care o lăsăm cuiva, părere irevocabilă de altfel, oamenii s-au arătat dornici și dispuși totodată să pătrundă în tainele limbajului trupului, fie cu scopul de a-și ameliora ținuta, fie de a desluși arta citirii semnalelor pe care involuntar corpul unei persoane le emite. Cei mai îndrăzneți dintre ei și-au propus ca scop suprem să reușească să-și atingă obiectivele făcând uz de propria imagine și de limbajul corpului. Astfel au știut ce gesturi trebuie să adopte într-o situație dată, ce trebuie evitat și o multitudine de alte tertipuri menite a-i conduce pe calea victoriei. Despre limbajul nonverbal s-au spus și scris multe, unele lucruri fiind autentice, aplicabile întregii populații, altele, banale informații lipsite de vreun suport real.
S-a constatat că din totalul mesajelor, aproximativ 7 la sută sunt verbale (numai cuvinte), 38 la sută sunt vocale (incluzând tonalitatea vocii, inflexiunea și alte sunete guturale), iar 55 la sută sunt mesaje non-verbale.
Limbajul trupului numit și limbaj nonverbal constă în totalitatea stimulilor și semnalelor transmise prin mimică, fizionomie, postură, gestică, privire, distanță, inclusiv prin stil vestimentar, machiaj, coafură, parfum etc.
În momentul în care comunicăm, cuvintele transportă idei, păreri, noțiuni, concepte, în timp ce tonul vocii și mesajele trupului transmit atitudini, emoții, sentimente. În timp ce cuvintele transmit conținutul informațional al mesajului, trupul semnalizează și definește relația ce ia naștere între doi indivizi și care poate fi: pozitivă (de acceptare, aprobare, simpatie, prietenie, supunere, admirație); neutră (de indiferență); negativă (de respingere, dezaprobare, disconfort, dominație, dispreț, ură). Dacă informația digitală cuprinde simboluri, cuvinte, cea analogică se bazează pe stimuli nonverbali, care se transmit în limbaj biochimic la nivel hormonal.
Este important de știut că în multe situații din viața cotidiană, limbajul trupului poate schimba total sensul cuvintelor.
Comunicarea interpersonală definește relația care ia naștere între doi interlocutori prin dialogul excesiv. Aici, charisma, farmecul personal, întreaga gamă de limbaje nonverbale se pot manifesta cu amplitudine maximă.
Comunicarea nonverbală implică semnale corpo-vizuale-olfactive-vegetative ce oferă informații despre persoana conlocutorilor și modul de participare al acestora la contextul social.
Nonverbalul este cel care realizează marcajul social și definirea contextului situației comunicative, oferind informații despre rasă, sex, vârstă, apartenența socioculturală și socioprofesională, nivel de instrucție, intențiile conlocutorilor, efectul unor mesaje primite, starea de spirit etc. Aceste semnale pot fi: statice (naturale, dobândite sau supraadăugate) cu referire la fizionomie, tip morfologic, riduri, cicatrici, îmbrăcăminte, machiaj etc.; cinetice, legate de posturi corporale, gestică, mimică, zâmbet, orientarea privirii; senzitive adică semnale olfactive, termice sau tactile, puternic implicate în relațiile intime. Studiile arată că aspectele nonverbale (elemente și atitudini care nu se transmit prin cuvinte: gesturi, expresii faciale, poziții ale corpului, mișcări oculare, așezare în spațiu etc.) reprezintă între 65% până la 93% din semnificațiile prezente într-o conversație.
Comunicarea nonverbală între adulți este saturată în diferențe transculturale. Contactul vizual, spre exemplu, are semnificații distincte în culturi diferite. Doi europeni aflați în conversație privesc din când în când unii în ochii celuilalt, urmând un tipar învățat din copilărie. Pentru un japonez acest lucru este considerat o gravă impolitețe, el fixându-și privirea pe gâtul partenerului de discuție. Un european consideră aceasta o lipsă de respect și interes a partenerului său japonez și va căuta să întrerupă discuția. Fără a lua în considerare aceste diferențe, comunicarea nonverbală dintre indivizi provenind din culturi diferite are de suferit. Wallbott (1998) oferă unul din cele mai complete și concrete studii empirice (făcute în anii 1990) referitoare la indicatorii nonverbali ai corpului, arătând diferența între diferite reacțiile afective folosindu-se de două dimensiuni ale spațiului afectiv (activare și apropiere):
Tabelul 1 – Mișcări și posturi corporale care fac diferența între diverse reacții
În tabel sunt prezentate frecvențele de apariție ale mișcărilor și posturilor. Se remarcă diferențe destul de mari între reacțiile afective cercetate aici. De exemplu, posturile erecte au șanse slabe să apară în plictiseală sau tristețe (mai ales în depresie). De asemenea, mișcările lateralizate ale brațelor și mâinilor sunt specifice reacțiilor pe care Wallbott le considera „active” (iritare, furie, interes).
Mostre scurte de comportamente semnalează informații valide despre personalitate, inteligență, orientare sexuală și abilități profesionale. Chiar și așa, emoțiile sunt exprimate în primul rând prin intermediul feței, nu prin restul corpului. Corpul exprimă însă mai bine modul prin care cineva face față unei emoții, dar există și mișcări-tipar prin care corpul poate semnala concret furia sau frică, cum există pentru față. Deci, când poziția și mișcările corpului nu pot exprima concret o emoție, pot oferi informații privind intensitatea acesteia.
1.2 Scopul comportamentelor nonverbale
Funcțiile comportamentului nonverbal în cadrul conversațiilor sunt: semantică, sintactică, pragmatică și dialogică. Indicatorii nonverbali funcțione un japonez acest lucru este considerat o gravă impolitețe, el fixându-și privirea pe gâtul partenerului de discuție. Un european consideră aceasta o lipsă de respect și interes a partenerului său japonez și va căuta să întrerupă discuția. Fără a lua în considerare aceste diferențe, comunicarea nonverbală dintre indivizi provenind din culturi diferite are de suferit. Wallbott (1998) oferă unul din cele mai complete și concrete studii empirice (făcute în anii 1990) referitoare la indicatorii nonverbali ai corpului, arătând diferența între diferite reacțiile afective folosindu-se de două dimensiuni ale spațiului afectiv (activare și apropiere):
Tabelul 1 – Mișcări și posturi corporale care fac diferența între diverse reacții
În tabel sunt prezentate frecvențele de apariție ale mișcărilor și posturilor. Se remarcă diferențe destul de mari între reacțiile afective cercetate aici. De exemplu, posturile erecte au șanse slabe să apară în plictiseală sau tristețe (mai ales în depresie). De asemenea, mișcările lateralizate ale brațelor și mâinilor sunt specifice reacțiilor pe care Wallbott le considera „active” (iritare, furie, interes).
Mostre scurte de comportamente semnalează informații valide despre personalitate, inteligență, orientare sexuală și abilități profesionale. Chiar și așa, emoțiile sunt exprimate în primul rând prin intermediul feței, nu prin restul corpului. Corpul exprimă însă mai bine modul prin care cineva face față unei emoții, dar există și mișcări-tipar prin care corpul poate semnala concret furia sau frică, cum există pentru față. Deci, când poziția și mișcările corpului nu pot exprima concret o emoție, pot oferi informații privind intensitatea acesteia.
1.2 Scopul comportamentelor nonverbale
Funcțiile comportamentului nonverbal în cadrul conversațiilor sunt: semantică, sintactică, pragmatică și dialogică. Indicatorii nonverbali funcționează semantic prin semnificarea referenților în mod direct sau prin amplificare, contrazicere sau modificarea sensului dat de indicatorii nonverbali. Funcția semnificației este dată în primul rând de mișcările emblematice. De multe ori, semnalele nonverbale servesc funcții de amplificare, mai ales prin accentuare, însă totodată pot contrazice sensul care este transmis verbal în mod simultan.
Semnalele nonverbale funcționează sintactic în sensul că ajută ordonarea succesiunii și a apariției comportamentelor atât verbale, cât și nonverbale. Una din funcțiile sintactice majore este segmentarea fluxului comportamental, lucru valabil atât pentru segmentele macroscopice ale conversației, cum ar fi începutul și încheierea (de exemplu contact vizual și zâmbet la începutul conversației) sau schimbarea subiectului de discuție (cel mai des semnalată prin schimbarea posturii), cât și segmente microscopice, cum ar fi schimbarea atenției în timpul cuvântării vorbitorului, sau semnale ce indică o parafrază.
Funcțiile pragmatice ale comportamentului nonverbal implică expresia identității sociale, trăsături personale, stări psihologice și semnalarea reacțiilor sinelui la actele partenerei/partenerului de interacțiune. Comportamentele vocale și nonvocale denotă identitatea socială a unei persoane în termenii unor factori precum sexul, vârsta, statusul, originea geografică, trăsăturile de personalitate, și pot fi folosite ca indicatori ai unor stări psihologice cum ar fi emoțiile, psihopatologia sau atitudinile.
Funcțiile dialogice ale indicatorilor nonverbali implică semnalarea unei relații existente între participanții unei conversații sau interacțiuni și reglarea contribuțiilor participanților în cadrul acelui contact social. Indicatori nonverbali, cum ar fi postura sau calitatea vocii, pot reflecta relația dintre participanți în termenii a două dimensiuni: atracție/simpatie și putere/dominanță. Relația are un impact mare asupra cursului acelei interacțiuni sociale, iar unul din cele mai vizibile fenomene ale reglării comportamentului conversațional este organizarea luării cuvântului.
În mod evident, cele mai multe comportamente din cadrul conversațiilor sunt multifuncționale. Prin urmare, o schimbare a posturii, de exemplu, poate servi atât la (re) sublinierea statusului dintre partenerii unei conversații, indicând schimbarea subiectului, cât și la exprimarea unei trăsături de personalitate sau reacții emoționale.
1.3 Modul în care se produc comportamentele verbale
Toate comportamentele noastre, conștiente sau inconștiente, sunt controlate de creier. Această premisă constituie fundamentul înțelegerii comunicării nonverbale. De la simpla scărpinare în cap până la compunerea unei simfonii, nu există nimic din ceea ce facem (cu excepția câtorva reflexe musculare involuntare) care să nu fie controlat sau dirijat de către creier. Urmând această logică putem folosi aceste comportamente pentru a interpreta ceea ce creierul nostru alege să comunice la exterior.
În 1952, Paul MacLean, un om de știință avangardist, a început să vorbească despre creierul uman ca fiind format din trei părți, astfel: „creierul reptilian” (trunchiul cerebral), „creierul mamifer” (sistemul limbic) și „creierul uman” (neocortex). Dintre acestea doar sistemului limbic al creierului (acea parte numită de MacLean „creier mamifer”), joacă cel mai mare rol în exprimarea comportamentului nonverbal. Totuși, folosim și neocortextul (creierul uman sau creierul gânditor) pentru a analiza critic reacțiile sistemului limbic al celor din jur, pentru a decodifica ceea ce gândesc, simt sau intenționează să facă.
Sistemul limbic este locul unde se petrece acțiunea, pentru că este acea parte a creierului care reacționează la ceea ce se întâmplă în jurul nostru în mod spontan și reflex, în timp real și fără gândire și, din acest motiv sunt autentice. De aceea, sistemul limbic este considerat a fi „creierul onest” atunci când vorbim despre comunicarea nonverbală.
Reacțiile de supraviețuire transmise prin sistemul limbic își au originea nu numai în copilărie, ci și în moștenirea ancestrală a speciei umane, sunt adânc imprimate în sistemul nostru nervos, fiind greu de disimulat sau de eliminat – cum ar fi incapacitatea de a suprima tresărirea, chiar dacă se anticipează producerea unui zgomot puternic. De aceea, este mai mult decât evident că elementele comportamentale care au ca substrat sistemul limbic sunt sincere și de încredere; sunt adevărate manifestări ale gândurilor, sentimentelor și intențiilor noastre.
În ceea ce privește neocortexul (creierul nou), acesta reprezintă componenta „umană”, „rațională” sau „intelectuală”, deoarece este responsabilă pentru nivelul cel mai înalt de cogniție și memorie. Neocortexul ne distinge, ca oameni, de celelalte mamifere, tocmai datorită masei sale mari (cortex) folosite pentru gândire. Prin capacitățile lui sunt posibile diferite operații ale gândirii: analiza, interpretarea, sinteza, calculele matematice. Neocortexul determină acel comportament specific doar omului, este creierul critic și creativ. În același timp, este și cel mai puțin onest, fiind considerat „creierul mincinos”, deoarece este capabil de o gândire complexă și, spre deosebire de sistemul limbic, este cel mai lipsit de încredere dintre toate cele trei componente cerebrale majore. De exemplu, în timp ce sistemul limbic îl poate obliga pe un terorist să asude abundent când este chestionat de ofițerul din vamă, neocortexul are capacitatea să-i permită să mintă în legătură cu adevăratele sale sentimente. Partea gânditoare a creierului, care ne guvernează și vorbirea (în mod specific „aria lui Broca”) îl poate determina pe terorist să declare „nu am nici un explozibil în mașină”, chiar dacă afirmația lui este în mod evident falsă.
Deoarece neocortextul (creierul rațional) este capabil de minciună, nu este o sursă bună pentru obținerea unor informații de încredere. În concluzie, când vorbim despre descoperirea comportamentelor nonverbale oneste care ne ajută să „citim”oamenii, sistemul limbic este cel care oferă informații despre limbajului corpului.
Una dintre modalitățile clasice prin care sistemul limbic a asigurat supraviețuirea omului ca specie, producând un număr consistent de indicii nonverbale, este adaptarea comportamentului în fața pericolului. Răspunsul creierului la stres sau amenințare poate lua trei forme: încremenire, fugă sau luptă. Ca și alte specii de animale pe care sistemul limbic le-a protejat în această manieră, oamenii care au aceste reacții limbice au supraviețuit, deoarece comportamentele necesare erau deja imprimate în sistemul lor nervos.
Expresia „luptă sau fugi” este folosită pentru a descrie felul în care se comportă toți oamenii în situații de amenințare sau pericol. Dar expresia nu este în totalitate corectă. În realitate, animalele, inclusiv oamenii, reacționează la pericol în următoarea ordine: încremenesc- fug- luptă. Dacă reacția ar fi doar de fugă sau luptă, cei mai mulți oameni ar fi mai tot timpul loviți, bătuți și epuizați. Deoarece am păstrat și am perfecționat acest proces de gestionare cu succes a stresului și pericolului, reacțiile rezultate au generat comportamente nonverbale care ne ajută să înțelegem gândurile, sentimentele și intențiile celorlalți.
1.3.1 Reacția de încremenire
Sistemul limbic, continuându-și evoluția pe scara animalică, a creat strategii de compensare a avantajului puterii prin utilizarea reacției de „încremenire” în prezența unui prădător sau a unui pericol. Mișcarea atrage atenția și de aceea sistemul limbic determină omnul să reacționeze în cea mai eficientă manieră posibilă pentru a-i asigura supraviețuirea, rămânând nemișcat atunci când sesizează un pericol. Cele mai multe animale – și în orice caz majoritatea prădătorilor- reacționează la mișcare, de care sunt atrase. De aceea, abilitatea de a încremeni în fața pericolului are sens. Mulți carnivori aleargă după ținte mișcătoare și utilizează mecanismul „aleargă, prinde și mușcă”, al marilor feline.
Nu numai că multe animale încetează orice mișcare când se trezesc în fața prădătorilor, dar câteva chiar se prefac că sunt moarte, ceea ce reprezintă cea mai avansată reacție de încremenire. Este strategia folosită de oposum, dar și de alte animale. De fapt, în cazul împușcăturilor din școlile de la Columbine și Virginia Tech, martorii afirmă că elevii au folosit reacția de „încremenire” când s-au confruntat cu atacatorii. Rămânând nemișcați și simulând moartea, mulți au supraviețuit chiar dacă erau la doar câțiva pași de atacatori. Din instinct, au adoptat comportamentele străvechi care au funcționat foarte eficient. Încremenirea mișcărilor îi determină pe oameni să devină aproape invizibili pentru ceilalți, un fenomen pe care îl învață orice soldat american și fiecare membru al echipelor SWAT.
În societatea modernă, reacția de încremenire este subtil integrată în viața de zi cu zi. Acest comportament se poate observa când oamenii sunt prinși trișând sau furând sau câteodată când mint. Când se simt amenințați sau expuși, ei reacționează la fel ca strămoșii lor de acum un milion de ani: încremenesc. Nu numai că noi, oamenii, am învățat să încremenim în fața pericolului observat sau perceput, dar și alții din preajma noastră au învățat să ne copieze comportamentul și să încremenească la rândul lor, chiar fără a vedea amenințarea. Oglindirea sau imitația (adoptarea aceleiași mișcări) a apărut deoarece a fost esențială pentru supraviețuirea comună, la fel ca și armonia socială, în cadrul speciei umane.
Încremenirea este numită uneori „efectul căprioară în lumina farurilor”. Surprinși într-o situație potențială de pericol, oamenii încremenesc imediat înainte de a acționa. În viața zilnică această reacție de încremenire se manifestă în mod firesc, ca atunci când o persoană merge pe stradă și se oprește deodată și eventual se și lovește cu palma peste frunte, înainte de a face stânga împrejur. Acea oprire este suficientă pentru a-i permite creierului să facă unele evaluări, fie că amenințarea vine în forma unui prădător sau a unei amintiri. Oricare ar fi, psihicul trebuie să se descurce cu o posibilă situație periculoasă.
Nu încremenim doar când suntem confruntați cu amenințări fizice și vizuale, ci și, ca în exemplul soneriei noaptea, la amenințarea unor lucruri pe care le auzim și care ne pot alerta sistemul limbic. De exemplu, când sunt pedepsiți prin bătaie, cei mai mulți oameni stau pe loc.
Același comportament este observat când cineva este chestionat despre subiecte care i-ar putea aduce necazuri. O manifestare asemănătoare reacției limbice de încremenire apare în timpul interogatoriilor, când oamenii își rețin suflul sau respirația lor devine foarte superficială. Cel interogat nu-și dă seama de ea, dar un observator o poate sesiza.
1.3.2 Reacția de fugă
Când reacția de încremenire nu este adecvată pentru a elimina pericolul sau nu reprezintă cea mai bună soluție (de exemplu, când amenințarea este prea aproape), a doua reacție limbică este fuga.
Scopul acestei alegeri este a scăpa de amenințare sau, cel puțin, distanțarea de pericol. Fuga este utilă când este și practică și reprezintă un mecanism de supraviețuire și o tactică judicioasă pentru a scăpa de pericol. Aceste comportamente se manifestă fie prin respingerea prezenței fizice a oamenilor sau a lucrurilor indezirabile, fie prin depărtarea de acestea. Spre exemplu, închiderea ochilor, frecarea ochilor sau plasarea mâinilor în dreptul feței etc. O persoană se poate „distanța” de altcineva aplecându-se spre spate, așezând unele obiecte pe genunchi (geanta, de exemplu) sau îndreptându-și picioarele către cea mai apropiată ieșire. Toate aceste comportamente sunt controlate de sistemul limbic și indică faptul că cineva dorește să se distanțeze de una sau mai multe persoane nedorite sau de o amenințare pe care a perceput-o în mediu și nu sunt comportamente de înșelare, ci acțiuni care semnalează că persoana respectivă nu se simte liniștită.
1.3.3 Reacția de luptă
Reacția de tip „luptă” este tactica finală a sistemului limbic pentru a supraviețui agresiunii. Când o persoană care se confruntă cu pericolul nu poate evita să fie detectată prin „încremenire” și nu se poate distanța sau scăpa prin fugă, singura soluție care-i rămâne este să lupte. În lumea modernă această reacție îmbracă forma furiei, altercațiilor fizice sau verbale sau alte forme de agresiune (insulte, contraziceri, sarcasm, denigrarea etc.).
Deși oamenii se implică astăzi în altercații fizice mai puțin decât în alte vremuri, lupta rămâne totuși o parte a arsenalului sistemului nostru limbic. Unii indivizi sunt mai înclinați spre violență decât alții, reacția limbică se manifestă în multe alte feluri decât lovirea cu pumnii, cu picioarele sau mușcarea adversarului. Putem fi extrem de agresivi fără nici un contact fizic, de exemplu doar prin postură, priviri, pufnituri sau violarea spațiului personal al celuilalt. Amenințarea spațiului personal determină o reacție limbică la nivel individual. Unul dintre cele mai bune motive pentru cunoașterea acestor semnale nonverbale este acela că elementele sale pot semnala când o persoană intenționează să agreseze fizic, astfel se câștigă timp pentru a evita un posibil conflict.
1.4 Elemente esențiale ale comportamentului nonverbal
Din tot comportamentul nonverbal – mișcările corpului, postură, privire, proxemică, voce – fața este dominantă, dar și cea mai complicată, probabil fiind cea mai confuză pentru oameni. În mare, este dominantă pentru că este mereu vizibilă, mereu furnizând informații. Nu există echivalent facial pentru manevra de ascundere a mâinilor în buzunar, de exemplu. În timp ce sunetele și mișcările corpului care ilustrează un discurs sunt intermitente, fața chiar și în răspuns oferă informații despre emoții sau dispoziții. Multe comportamente nonverbale nu apar când cineva este singur sau apar doar extrem de rar. De exemplu, este neobișnuit ca o persoană să gesticuleze un salut când este în singurătate totală (excepție făcând anumite disfuncții mintale). Cu toate acestea, expresiile faciale emoționale pot fi destul de intense când o persoană este singură. Acestea nu apar numai în prezența altor oameni, iar situațiile sociale le pot inhiba.
Fața este dominantă și datorită faptului că o parte din simțuri sunt localizate aici (miros, gust, văz, auz). Este locul prin care aerul, apa și mâncarea intră în corp. Este sursa vorbirii, iar ceea ce este auzit este determinat în parte de mișcările buzelor observate în timpul cuvântării. Fața comandă atenție pentru că este simbolul sinelui. În general, oamenii deduc trăsături de personalitate din aspectul facial: evaluările făcute după o expunere de 100 milisecunde sunt foarte asemănătoare cu evaluările făcute când nu există o expunere atât de mică a unei fețe, sugerând faptul că cele 100 milisecunde sunt suficiente pentru formarea unei impresii (relativ stabile). Toate evaluările (atractivitate, încredere, competență, agresivitate etc.) care sunt făcute într-un interval de expunere mult mai mare cresc doar încrederea în acea evaluare.
Proprietățile dinamice ale expresiilor faciale au un rol important în percepția expresiei, prin transmiterea unor informații cruciale referitoare la înțelesul unei expresii de către un observator. Schimbări temporale minime ale mișcărilor faciale pot fi suficiente pentru influențarea impresiei generale asupra unei persoane, inclusiv asupra personalității. Există evidențe recente care arată faptul că aspectul facial influențează evaluarea competenței persoanei respective și afectează atitudinea. Aceste efecte sunt – cel puțin parțial – legate de evaluări automate ale sincerității bazate pe aspectul facial care se produc în mai puțin de o secundă. De asemenea, de cele mai multe ori mișcarea unui singur muchi facial creează impresia că toată expresia este schimbată. Totodată, durata unei expresii este direct proporțională cu intensitatea acesteia. O expresie foarte scurtă ca durată, dar intensă, sugerează faptul că emoția este disimulată în mod conștient sau automat. O expresie care durează mult, dar are o intensitate scăzută, este un semn că emoția este controlată în mod deliberat.
Chiar și la o intensitate scăzută, bucuria și surpriza sunt mai ușor de recunoscut decât celelalte emoții. Emoțiile negative necesită o claritate a semnalului mai mare, necesară recunoașterii optime a acesteia. Ca o sursă de semnalare socială, emoțiile negative necesită o diferențiere mai mare deoarece este important pentru observatori să distingă precis natura unei emoții anume. De asemenea, există diferențe culturale ale interpretării efectelor fizionomiei faciale. De exemplu, americanii interpretează (în cazul unei expresii a fricii) ridicarea extremă a pleoapei superioare ca fiind un semn al unei frici foarte intense, în comparație cu pleoapa superioară ridicată moderat; pentru japonezi, interpretarea ridicării extreme a pleoapei este diferită: frică mai puțin intensă. Expresiile faciale trebuie de asemenea să îndeplinească o serie de criterii în ceea ce privește intensitatea musculară pentru a putea fi numite expresii emoționale. De exemplu, tragerea colțurilor buzelor în jos și ridicarea bărbiei – mișcări specifice tristeții – trebuie să fie la o intensitate medie sau scăzută pentru a părea veritabile.
Expresiile faciale comunică informații, însă cuvântul „comunică” este special aici — nu implică faptul că expresiile sunt doar intenționate. Deși mișcările pot fi făcute voluntar, expresiile faciale emoționale sunt involuntare. S-a descoperit faptul că efectuarea voluntară a mișcărilor faciale asociate unei emoții generează schimbări automate ale sistemului nervos vegetativ și ale celui central. Expresiile faciale emoționale sunt produse printr-un mecanism automat de stimuli cognitivi, declanșând neuroni care controlează mușchii faciali (însă recunoașterea și producerea expresiilor faciale emoționale poate fi condiționată de cultură). Această reacție este obligatorie: un om poate încerca să intervină în aparența unei expresii, poate întrerupe acțiunea mușchilor faciali (de exemplu, relaxându-i), dar nu poate alege să întrerupă impulsurile nervilor faciali. Toate expresiile faciale emoționale sunt involuntare — expresiile faciale emoționale, nu toate mișcările mușchilor faciali, pentru că primele sunt substituite mișcărilor faciale.
Disprețul este o emoție socială, de cele mai multe ori pozitivă. Conform DEX, disprețul presupune desconsiderarea unei alte persoane; această definiție nu este însă completă: emoția implică în mod obligatoriu auto-evaluarea pozitivă în raport cu acea persoană sau grup, de cele mai multe ori din punct de vedere moral, și evaluarea negativă a acelei persoane sau grup. Superioritatea mai poate fi simțită și din punct de vedere al inteligenței, puterii fizice, statutului social, aspectului fizic, material etc. — Un subaltern deci poate simți dispreț față de superiorii săi. Poate conduce la afecte negative ca vinovăția, jena și supărarea. Disprețul combinat cu hybris dă naștere atitudinii numită fală.
Disprețul, deși derivat din dezgust, este diferit. Disprețul se poate trăi doar în relație cu o altă persoană sau acțiunile sale. Una din funcțiile disprețului este reglarea ierarhiilor sociale, având efecte între grupuri. Servește la diferențierea membrilor din grup față de cei din afară, și ajută la depersonalizarea acestora din urmă. Acțiunea de depersonalizare conduce la violentă colectivă, deoarece oferă indivizilor permisiunea (morală) să recurgă la acțiuni la care în mod normal nu ar fi recurs. Liderii politici aflați într-un conflict armat își descriu de obicei adversarii folosind cuvinte și fraze relaționate disprețului, având rolul de a declanșa violență colectivă. Prin urmare, o analiză a disprețului ar juca un rol major în înțelegerea conflictelor dintre grupuri.
O altă funcție a disprețului este validarea auto-importanței (self-worth, eng.). Deși în mod normal disprețul este considerat de către majoritatea oamenilor ca fiind o emoție negativă, în realitate acesta implică un sentiment pozitiv despre sine. Această biasare (tendința unei persoane de a se focaliza sau de a prelucra preferențial anumiți stimuli), care apare la majoritatea oamenilor are ca sursă cel mai probabil contextul negativ în care se declanșează disprețul.
De asemenea, există dovezi care arată faptul că disprețul este o emoție strict umană. Implică evaluări ale superiorității față de alții și sunt necesare cogniții complexe necesare apariției acestor evaluări, în special abilitatea de a ști faptul că ceilalți sunt agenți intenționali (recurg la anumite acțiuni deoarece sunt motivați să o facă), și abilitatea de a evalua acțiunile celorlalți conform normelor și moravurilor culturale. Aceste abilități cognitive există în oameni, însă nu și în celelalte animale. Până în momentul de față nu s-a sugerat de către nimeni faptul că disprețul ar face parte sau ar conduce la disfuncții afective.
Supărarea, disprețul și dezgustul primar se asociază cu trei domenii ale moralității: autonomie (drepturi, corectitudine, libertate), comunitate (obligații sau promisiuni),
Pe la mijlocul anilor 1990 s-a ajuns la concluzia finală că expresia facială a disprețului este universală. La începutul anilor 1980, aceasta a stârnit controverse privind universalitatea: apare târziu în dezvoltarea unui om, nu este prezentă în alte primate, implicând cogniții complexe, iar expresia facială este de cele mai multe ori unilaterală. De fapt, există două expresii faciale specifice disprețului.
Prima mișcare facială ce apare în dispreț este de multe ori confundată cu dezgustul primar sau cu zâmbetul, însă zâmbetul autentic este mai complex. În dispreț, unghiul mandibulei (colțul gurii) este încordat, iar de multe ori – mai ales când expresia durează mai mult timp – este ridicat ușor. Această acțiune creează o adâncitură aici – o diferență majoră față de zâmbet. De cele mai multe ori, este o expresie unilaterală, este mai rar bilaterală sau/și asimetrică. Mușchiul implicat în expresia emoțională a disprețului este buccinator.
Disprețul, deoarece este derivat din dezgust, împarte cu acesta o acțiune musculară: ridicarea buzei superioare, mișcare făcută de mușchiul ridicător al buzei superioare. Acțiunea poate fi ușor confundată cu încrețirea nasului, unde apare de asemenea ridicarea buzei superioare, iar mișcarea este specifică dezgustului primar, în special olfactiv –- însă mișcarea este executată de alt mușchi. Disprețul are ca sursă contactul interpersonal aversiv, prin imperfecțiune sau imoralitate sau stimulii care amintesc oamenilor de originea lor animală.
Acțiunile faciale sunt:
– mișcarea de încordare a unghiului mandibulei este cea mai des întâlnită Figura 1, Foto 1,3); mai apare împreună cu ridicarea unghiului mandibulei acționând mușchiul zigomatic mare (Figura 1, Foto 2), însă această acțiune nu este zâmbet deoarece este o mișcare unilaterală și nu activează mușchiul orbicular al ochiului;
– altă mișcare specifică: ridicarea buzei superioare (fără încordarea colțului gurii) (Figura 1, Foto 4,5), acțiune bilaterală sau unilaterală; acțiunea mai apare și în durere fizică, efort sau supărare;
– mișcări posibile de acompaniere a celor faciale: capul poate fi înclinat; pleoapele pot fi coborâte ușor; de multe ori apare acțiunea numită „ochi dați peste cap” (eye roll, eng.), care poate însoți mișcările faciale să apară singure (însemnând tot dispreț);
– de obicei, mișcarea durează între 1/25 secunde și 7 secunde.
Foto 1: încordarea a unghiului mandibulei, unilateral – exprimă dispreț;
Foto 2: încordarea și ridicarea unghiului mandibulei – exprimă dispreț;
Foto 3: încordarea unghiului mandibulei, acțiune bilaterală – exprimă dispreț;
Foto 4: ridicarea buzei superioare și depărtarea buzelor – exprimă dispreț, rareori dezgust primar;
Foto 5: ridicarea buzei superioare, acțiune unilaterală – exprimă dispreț.
Figura 1: Exemplu de acțiuni faciale.
1.5 Caracteristicile comunicării afectelor. Domenii de manifestare ale emoțiilor
expresia emoțională variază în funcție de persoană și de context;
persoanele care interacționează nu interpretează mereu expresia emoțională că fiind o emoție „reală”, ci doar o referire;
are un aspect convențional;
sunt fenomene complexe, care de obicei constau într-un set de comportamente și mai multe reacții psihologice;
orice comportament și reacție psihologică poate fi interpretat de un observator ca fiind o expresie emoțională — independent de modul în care persoana care le exprimă le și înțelege.
Indivizii care interacționează interpretează trăirile exprimate în mod permanent (conștient sau subconștient), chiar dacă intensitatea și acuratețea sunt variabile. Interpretarea constă în:
trăirea specifică ce este atribuită unei persoane observate (independent de indicatorii prezenți);
comportamentele și reacțiile fiziologice sunt interpretate ca expresie emoțională;
tematizarea trăirii este interpretată. Indicarea unei emoții este rezultatul acestor trei componente. Tematizarea se referă la actul de a face o trăire subiectul unei interacțiuni.
În majoritatea situațiilor, trăirile sunt atribuite mai mult sau mai puțin diferențiat persoanei care le exprimă. Chiar și atunci când indicatorii emoționali nu sunt prezenți sau observați, emoțiile pot fi atribuite unei persoane pe baza:
regulilor emoționale care se potrivesc situației;
transpunerii mintale a emoțiilor proprii în persoana cu care se interacționează;
eventual cunoașterii stării emoționale a persoanei cu care se interacționează.
Exprimarea unei emoții poate fi verbală și nonverbală (mișcări faciale, voce, uneori cu ajutorul mișcării și poziției corpului). Deși multe expresii emoționale apar involuntar și sunt produse secundare ale S.N.V., există anumite informații care sunt în cea mai mare măsură sub controlul celui care le exprimă (ex. Postură și mișcările corpului, tonul vocii și alegerea cuvintelor), aflându-se cel puțin la limita dintre conștient și subconștient.
Domenii de manifestare ale emoțiilor
– manifestări fiziologice (ex. tremurat, înroșire);
– manifestări nonvocale nonverbale (ex. mimică, mișcarea și/sau poziția corporală);
– manifestări vocale nonverbale (ex. râs, geamăt, oftat, suspin);
– paralingvistica (ex. tonul sau înălțimea vocii);
– proporția verbală a enunțului:
– manifestarea în conținutul lingvistic al cuvântării (ex. alegerea cuvintelor);
– ajustarea conținutului-temă a cuvântării:
– exprimări emoțional-verbale (ex. proclamații);
– exprimări verbal-emoționale (ex. reproș);
– etichetarea/descrierea verbală a trăirilor;
– descrierea/nararea unei circumstanțe situaționale ale unei trăiri;
– tematizarea verbală a trăirii:
– etichetarea verbală a trăirii;
– descrierea trăirii;
– comportament conversațional:
– subiect (ex. alegerea unui subiect trist);
– tipul conversației (ex. bârfă);
– strategii conversaționale (ex. deschidere, negare prin demonstrație);
– organizarea conversației (ex. întreruperi, suprapuneri verbale);
– modalitatea de conversație (ex. ironică, vagă).
Fundamentele sociale ale afectelor devin clare când se consideră regulile acestora. Ele determină, în mare parte, cum se simt oamenii, cum manifestă și cum prelucrează afectele. Există patru tipuri de reguli afective: reguli emoționale, reguli de manifestare, reguli de corespondență și reguli de codificare.
Regulile emoționale indică tipul și intensitatea sentimentelor văzute ca adecvate din punct de vedere social în cadrul unei situații, atât din perspectiva persoanei care adoptă regulile, cât și a altor participanți. De exemplu, într-o situație care implică o pierdere irevocabilă, tristețea este emoția potrivită din punct de vedere cultural-social.
Regulile de manifestare ajustează tipul și intensitatea expresiilor care pot fi exprimate într-o anumită situație, în ciuda afectului care este prezent în realitate. De exemplu, în cazul pierderii irevocabile, tristețea este emoția potrivită din punct de vedere social, dar în anumite culturi această emoție nu se exprimă vizibil (ex. prin plâns).
Regulile de corespondență reglează tipurile de emoție și manifestările așteptate într-o conversație în care se așteaptă un răspuns la starea afectivă a partenerului de dialog. Dacă, de exemplu, partenera de conversație este tristă, observatorul nu va mai continua să fie relaxat sau vesel, sau cel puțin va încerca să mascheze aceste stări.
Regulile de codificare sunt convenții care descriu și determină ce comportament poate fi considerat o manifestare a unei emoții. Astfel, aparțin atât comportamentului prin care o emoție poate fi manifestată, cât și indicatorilor comportamentali ai persoanei, care permit recunoașterea faptului că el sau ea trăiește, având o anumită stare afectivă.
Interacțiunea poate fi înțeleasă ca o ierarhie complexă de sarcini care trebuie să fie împlinite pentru a realiza anumite obiective și țeluri. Procesele de evaluare și afirmare (exprimare) joacă întotdeauna un rol în îndeplinirea acestor sarcini, putând fi rezolvate individual sau interactiv. Ceea ce se numește emoție poate fi înțeles că o procedură specifică pentru îndeplinirea acestor sarcini de evaluare și afirmare, sau cel puțin o parte din acestea este rezolvată la un nivel afectiv. Dintr-o perspectivă funcțională, fiecare emoție poate fi descrisă ca o exprimare a unei evaluări.
1.6 Ascultarea
Ascultarea reprezintă un proces complex bazat pe sistemul senzorial, interpretare, evaluare, stocarea și răspunsul la mesajele primite din mediul extern. În interacțiunea socială, ascultarea este un proces de o importanță crucială. Multe din problemele întâlnite în timpul interacțiunilor umane sunt cauzate de ascultarea deficitară. Din punct de vedere social, ascultarea este procesul de conștientizare a tuturor informațiilor pe care o altă persoană le emite, verbal sau nonverbal, clar sau vag.
Ascultarea este benefică pentru sănătate: studiile arată faptul că atunci când oamenii vorbesc, presiunea vasculară crește, iar când ascultă – scade. Cu toate acestea, depinde de cantitatea de efort depusă pentru ascultare – cei care ascultă cu adevărat încearcă să memoreze și să înțeleagă ce se comunică, arătând semne clare de activitate fiziologică precum accelerarea ritmului cardiac, în timp ce la persoanele care nu sunt atente când ascultă, ritmul cardiac scade foarte mult.
Ascultarea este procesul central în dezvoltarea comunicării, pentru că oamenii trebuie să învețe să asculte înainte să învețe să vorbească, vorbitul apare înaintea cititului, iar cititul apare înaintea scrisului. Ascultarea și cititul sunt două aspecte diferite ale aceluiași proces: dobândirea și retenția informației. Cele două procese sunt paralele, ascultarea fiind totodată echivalentul social al cititului. Amândouă sunt abilități cognitive și lingvistice, iar această perspectivă cognitivă face distincția între a auzi și a asculta: prima este o activitate fiziologică, în timp ce ascultarea este un proces mintal. Oamenii nu trebuie să învețe să vadă, însă învață să citească. Similar, ascultarea necesită învățare, pentru că nu este un proces natural, ci dobândit prin antrenament sistematic.
Ascultarea activă este cea care apare când un individ afișează comportamente care semnalează atenția deschisă către altcineva, prin folosirea proceselor cognitive de asimilare a informației. Aceasta nu implică însă partea deschisă/vizibilă a comportamentului, ci aspectele ascunse. Un individ poate asculta în secret fără a semnala faptul că este atent la ce se spune – aceasta fiind ascultarea pasivă.
Scopurile ascultării variază în funcție de context. O problemă periodică în relație cu obiectivul principal al acesteia este faptul că cei mai mulți oameni ascultă cu intenția de a răspunde, nu cu intenția de a înțelege mesajul. Aici, principalul rol este propria opinie, nu dorința de a sonda mai adânc în informațiile oferite. Principalele funcții ale ascultării într-o interacțiune socială sunt:
– concentrarea atenției asupra mesajului;
– dobândirea înțelegerii depline și corecte a informației transmise;
– evaluarea critică a mesajului;
– monitorizarea mesajelor nonverbale care acompaniază mesajele verbale;
– pentru a arăta interes, atenție și implicare;
– încurajarea exprimării deschise și sincere;
– dezvoltarea unei abordări în care nu ego-ul este în centrul atenției;
– atingerea unei înțelegeri comune și acceptarea obiectivelor și priorităților celorlalți, dar totodată și pe cele proprii.
Principalele tipuri de ascultare sunt:
– distinctivă: forma primară de ascultare, a cărui scop este scanarea și monitorizarea stimulilor auditivi și/sau vizuali pentru a observa feedbackul primit (ex. privirea expresiei faciale a cuiva pentru observarea impactului provocat de mesajul transmis).
– înțelegere: apare când oamenii ascultă mesaje informative sau instructive cu scopul de a dobândi mai multă cunoaștere (ex. cursuri de specialitate, documentare și alte emisiuni radio sau TV). Aici este importantă ascultarea elementelor centrale, a ideilor principale și temelor critice, pentru a înțelege mesajul în totalitate.
– evaluativă: are loc atunci când vorbitorul încearcă să convingă, prin influențarea atitudinii, opiniilor, sau acțiunilor. Receptorii ascultă și evaluează pentru a face hotărârile potrivite (ex. o negociere). Se ascultă dovezile disponibile și argumentele de suport, care sunt evaluate și conduc spre o decizie. Această formă de ascultare mai este numită „de interpretare” sau „critică”.
– apreciativă: apare când un individ semnalează anumite mesaje cu scopul de a dobândi plăcere odată cu recepția stimulilor (ex. ascultarea muzicii).
– empatică: este specifică atunci când oamenii ascultă pe altcineva care are nevoie să vorbească și să fie înțeles. Primele patru tipuri de ascultare aduc beneficii doar ascultătorului, însă aici scopul este dorința de a ajuta vorbitorul. Acest tip de ascultare este comun între membrii familiei, prietenii apropiați.
– dialogică: aici, ascultarea are beneficii atât pentru emițător, cât și pentru receptor, dacă indivizii fac schimb de informații și ating o poziție mutuală.
Oamenii percep și evaluează informațiile primite de la alții pe baza propriilor opinii și cunoștințe. Ascultarea eficace necesită motivație, dar și o atitudine cosmopolită și cât mai obiectivă.
Emițătorii vor ca receptorii să răspundă în mod adecvat mesajelor pe care le transmit, mai degrabă decât doar „să asculte”. Deși răspunsul verbal este principalul indicator al ascultării apreciate și reușite, dacă nu este prezent și comportamentul nonverbal, vorbitorul poate avea dubii în ceea ce privește atenția ascultătorului.
Schimbarea coerentă a subiectului de discuție apare când acesta a fost epuizat; cea incoerentă apare când schimbarea subiectului este abruptă și motivul este neexplicat. În primele trepte ale unei relații, indivizii de obicei se asigură că folosesc mărci de disjuncție înainte de o schimbare incoerentă, însă o dată ce relația este puternică, aceste marcări nu mai sunt necesare.
Principalii indicatori nonverbali ai ascultării sunt: zâmbetul; contactul vizual (însă aici trebuie luat în considerare comportamentul normal al individului); expresiile faciale de reflectare a stării celeilalte persoane; posturile specifice atenției, ca înclinarea corpului în față, înclinarea capului în lateral, sau oglindirea/copierea posturii celeilalte persoane; aprobările din cap;
Deși este posibil ca ascultarea să fie veritabilă chiar și fără apariția acestor indicatori nonverbali, este puțin probabil ca măcar unul din aceștia să nu fie prezenți.
Indicatorii pseudo-ascultării se referă la anxietate sau alte forme ale fricii, iritarea sau dezinteresul în comunicare. În acest caz, comportamentul nonverbal este dat de expresiile faciale nepotrivite/insuficiente, contactul vizual scăzut sau inexistent, folosirea slabă a paralimbajului (ton vocal linear, întreruperi incoerente, lipsa accentelor verbale, etc.), absența aprobărilor din cap, absența regulatorilor, folosirea comportamentelor de abatere, care în anumite contexte semnalează neatenția (căscatul, frecarea ochilor, privirea ceasului, scrisul sau cititul în timpul ascultării), apariția semnalelor nonverbale specifice plictiselii, indicate în tabelul de mai jos:
Tabelul 2- Indicatorii anxietății, iritării și plictiselii
1.7 Distanța interpersonală
Distanțele interpersonale sunt modelate de factori precum mediul cultural, sexul, vârstă, statusul, subiectul de discuție, sau relația dintre indivizi. Alături de privire și orientarea corpului, proxemica ajută la reglarea nivelului de intimitate și implicare. Caracteristicile fizice individuale determină nivelul de apropiere; de exemplu, persoanele care interacționează cu indivizi deformați fizic aleg o distanță inițială mai mare.
Figura 2- Exemple de distanțe personale
Femeile au tendința să folosească distanțe mai mici în timpul unei conversații, în circumstanțe normale. Dacă percep disconfort sau amenințare, se pot depărta, comportament care nu este specific bărbaților. De asemenea, distanțele interpersonale sunt în general mai mici între persoanele de același sex, vârsta apropiată, sau/și status. Copiii foarte mici nu țin cont de convențiile culturale referitoare la distanță.
Distanțele interpersonale sunt doar unul din componentele nemijlocirii nonverbale. Diferențele individuale în comportamentul proxemic asociat cu diverse variabile psihologice poate reflecta mai curând preferințele pentru utilizarea unor componente ale nemijlocirii, decât o preferință generală pentru mai multă sau mai puțină nemijlocire din interacțiunea directă.
În general, distanțele interpersonale sunt mai mari pentru persoanele anxioase (care cred că mediul este dificil și incert) și de persoanele care încearcă să manipuleze alți oameni (de ex. machiavellianismul). Totodată, aceștia au tendința să fie afectați negativ de densitatea socială ridicată când trebuie să proceseze mintal informații complexe.
Distanțele interpersonale mici sunt asociate cu:
indivizii care sunt capabili de control emoțional (opusul nevrotismului);
indivizii cu o auto-apreciere ridicată;
bărbații extravertiți și cu un IQ ridicat.
Bărbații foarte dominanți se apropie mai mult, mai repede și mențin un contact vizual ridicat. Bărbații și femeile dominante se apropie repede și mult, însă fără contact vizual ridicat.
Extraversia nu are legătură mereu cu proxemica, însă s-a observat faptul că persoanele extravertite se apropie mai mult și mai ușor.
1.8 Minciuna în limbajul nonverbal
Nu există indicatori ai minciunii, cum ar fi nasul lui Pinocchio, însă unele comportamente sunt mai indicative decât altele. Foarte important: situații specifice au ca efect comportamente specifice; acest lucru depinde însă de procesele sau fenomenele pe care individul le trăiește: emoții, complexitatea conținutului sau încercarea de control a comportamentului. Comportamentele care sunt asociate într-o măsură mai mare cu minciuna sunt:
– tensiunea în voce și/sau înălțimea crescută a acesteia, ca rezultate ale fricii. Cu toate acestea, diferențele sunt foarte subtile , fiind măsurabile exact doar cu echipament special.
– erori verbale: repetiții, propoziții incomplete, scăpări verbale.
– evitări verbale: folosirea deasă a „umpluturilor”, ca „a”, „i”, care exprimă un model conflictual. Aceste evitări, cât și erorile verbale, pot fi datorate faptului că individul trebuie să se gândească mai mult la ceea ce are de spus. Efectele sunt diminuate sau inexistente atunci când minciuna nu este complexă.
– sarcina cognitivă intensă are ca rezultat neglijarea comportamentului nonverbal, reducând animația corpului. Însă descreșterea mișcărilor poate fi rezultatul încercării de control a acestora. Motivul: majoritatea oamenilor cred că mișcările pot trăda minciună, deci vor încerca să controleze mișcările care nu sunt stric necesare. Această măsură are ca rezultat rigiditate și inhibare, pentru că majoritatea oamenilor fac mișcări care nu sunt esențiale.
– inhibarea voită a mișcărilor faciale și ale corpului poate fi rezultatul lipsei emoțiilor corespunzătoare. În anumite situații trebuie să se declanșeze o anumită emoție și aceasta trebuie să fie exprimată. Când emoția nu este declanșată, individul va trebui să o falsifice.
– persoanele care mint par nepăsătoare sau indiferente și sunt mai puțin cooperante.
– schimbări în poziția picioarelor și dimensiunea pupilelor, iar nemijlocirea nonverbală și vocală este scăzută; zâmbetele emoționale apar mai rar decât de obicei.
– discrepanțe: vorbitorul are inconsistențe sau discrepanțe internale; apar informațiile din surse diferite (ex. față sau voce) ce par contradictorii; vorbitorul pare să fie ambivalent.
Membrele inferioare, deși pot transmite mesaje nonverbale, sunt ușor de ascuns, iar mișcările sunt la fel de ușor de inhibat. Unele mișcări pot fi extrem de scurte ca durată, dar cele mai multe au o durată mai mare de execuție, fiind observabile. Mișcarea independentă a celor 10 degete, accelerația, durata, alegerea zonei de contact și acțiunile care pot fi întreprinse în apogeul mișcării fac din membrele superioare o sursă foarte bogată și expresivă de mesaje nonverbale. Mâinile și brațele sunt mai vizibile decât membrele inferioare, sunt rar acoperite de haine sau invizibile datorită mobilei, dar spre deosebire de față, pot fi ascunse mai ușor, iar mișcările mai simplu de inhibat. Fața nu poate fi urmărită continuu, ca vocea. Privirea intensă (holbatul) denotă intimitate, ostilitate sau dominanță.
Din punct de vedere psihosociologic, minciuna este o strategie protectivă și adaptivă de integrare a individului în complicata rețea socială. Aceasta îi asigură atât neutralitatea sau distanțarea necesară, atunci când societatea nu-i este pe plac, cât și implicarea inteligentă în vederea obținerii unei poziții sau a unui profit maxim.
Minciuna se rafinează pe măsură ce persoana dobândește o anumită experiență și ajunge la o anumită performanță cognitivă, când știe să selecteze și să ierarhizeze, dispune de o anumită performanță discursivă, este integrat în comunitate și are anumite interese. Nu minți doar de dragul de a minți. Editarea unei minciuni presupune o maturitate a conștiinței, o gândire de tip simbolic, precum și o dezvoltare minimală a limbajului. Cele mai dese minciuni sunt antrenate prin limbaj. Este mai ușor să ascunzi sau să te ascunzi în spatele cuvintelor. Te trădezi mult mai ușor prin mimică sau gestică. Mâinile sau fața noastră sunt mai sincere, mai transparente.
Tendința, în cazul minciunii, este de a privi persoana mințită mai mult în ochi decât de obicei, în mare parte pentru a verifica dacă înșelătoria este crezută. Însă nu există certitudini, fiecare om se comportă diferit: intensitatea privirii nu este un semn al minciunii, nici universal, nici personal.
CAPITOLUL II
ACTIVITĂȚI SPECIFICE DIN DOMENIUL INFORMAȚIILOR PENTRU APĂRARE, CARE IMPLICĂ UTILIZAREA TEHNICILOR DE COMUNICARE NONVERBALĂ
2.1 Cerințe de clasificare a activităților specifice care implică elementele comunicării nonverbale
În scopul realizării securității naționale, autoritățile informative sunt autorizate să planifice, să culeagă, să proceseze, să stocheze, să analizeze, să sintetizeze, să disemineze și să valorifice informațiile, în limita competențelor prevăzute de lege.
Autoritățile informative sunt autorizate să creeze, să achiziționeze, să dețină și să utilizeze mijloace, respectiv să folosească metode și surse pentru culegerea secretă, procesarea și valorificarea informațiilor necesare realizării securității naționale.
În conformitate cu prevederile legislației naționale, Direcția Generală de Informații a Apărării asigură obținerea, prelucrarea, verificarea, stocarea și valorificarea informațiilor și datelor referitoare la factorii de risc și amenințările interne și externe, militare și nonmilitare, care pot afecta securitatea națională în domeniul militar, coordonează aplicarea măsurilor contrainformative și cooperarea atât cu serviciile/structurile departamentale naționale și de informații, cât și cu cele ale statelor membre ale alianțelor, coalițiilor și organizațiilor internaționale la care România este parte și asigură securitatea informațiilor clasificate naționale, NATO și Uniunea Europeana la nivelul Ministerului Apărării. În acest sens, personalul Direcției Generale de Informații a Apărării își desfășoară activitatea deschis sau acoperit, în raport cu nevoile de realizare a securității naționale în domeniul militar. Pentru culegerea de informații în teatrele de operații și pentru lupta împotriva terorismului, Direcția Generală de Informații a Apărării poate avea în subordine structuri combatante.
O condiție esențială pentru realizarea misiunilor DGIA o reprezintă creșterea eficienței și îmbunătățirea continuă a modului de îndeplinire a sarcinilor specifice de către personalul din domeniul informațiilor pentru apărare, obiectiv la care poate contribui și perfecționarea utilizării tehnicilor de comunicare nonverbală în determinarea veridicității unor informații din surse umane.
În vederea stabilirii modului de utilizare a tehnicilor de comunicare nonverbală în sprijinul creșterii eficienței îndeplinirii unor misiuni care revin DGIA, este necesară elaborarea prealabilă a taxonomiei activităților cu potențial de aplicabilitate a acestor tehnici și identificarea caracteristicilor lor, sens în care propun următoarelor criterii:
a) subdomeniul de activitate, care determină specificul și conținutul acțiunilor în relație cu misiunile structurilor organizatorice ale DGIA:
– Direcția informații militare (DIM): informații militare și reprezentare militară;
– Direcția contrainformații și securitate militară (DCiSM): contrainformații militare și securitatea informațiilor în cadrul M.Ap.N. ( protecția informațiilor clasificate naționale, NATO și UE);
– Detașamentul special de protecție și intervenție (DSPI): asigurarea securității factorilor umani și materiali din responsabilitatea M.Ap.N., precum și a unor activități politico-militare și militare organizate în România;
– Școala de aplicație a informațiilor pentru apărare (SAIPA): pregătirea prin cursuri a personalului din domeniul informațiilor pentru apărare.
b) tipul de misiunii:
– obținerea (culegerea) și verificarea informațiilor, în situații în care tehnicile aplicate presupun contact uman direct cu sursa de informații sau subiectul misiunii (în corelație cu criteriul de la pct. e, de mai jos);
– prelucrarea (analiza) informațiilor, caz în care se pot aplica tehnicile de analiză a limbajului nonverbal, fără contact uman direct cu subiectul, utilizându-se observarea directă a acestuia sau a unor înregistrări video/foto (vezi pct. e de mai jos);
– identificarea și rezolvarea unor situații conflictuale: în situațiile de specifice de protecție și intervenție, când trebuie determinate comportamentele cu potențial de risc ale unor persoane, prin observarea comportamentului nonverbal, sau soluționate cazurile conflictuale (utilizarea tehnicilor de comunicare nonverbală în procesul de negociere);
– pregătirea personalului din domeniul informațiilor pentru apărare: o condiție esențială de aplicare eficientă a unor noi tehnici de muncă o reprezintă atât însușirea cunoștințelor necesare de către personalul care urmează să le aplice, cât și antrenarea acestuia, în cadrul formelor de pregătire prin cursuri sau la locul de muncă;
c) forma de desfășurare a activităților: deschisă sau acoperită. Acest criteriu se corelează cu cel de la pct. f, de mai jos, în sensul că tehnicile de comunicare nonverbală se aplică în limitele și condițiile reglementărilor interne aprobate;
d) locul și condițiile de desfășurare a activităților: pe teritoriul național, în afara țării sau în teatrele de operații. Acest criteriu influențează modul de aplicare a tehnicilor de comunicare nonverbală. De exemplu, în teatrele de operații trebuie avute în vedere și elementele interculturale de limbaj nonverbal, iar în cadrul unor activități de reprezentare militară au importanță și convențiile/specificul limbajului diplomatic;
e) modul de aplicare a tehnicilor: prin contact uman direct cu sursa de informații (subiectul) sau contact indirect, prin observarea de la distanță sau vizionarea și analizarea unor înregistrări video/foto;
f) conținutul procedurilor operaționale interne, elaborate la nivelul structurilor DGIA, în conformitate cu legislația națională și departamentală. De exemplu, reglementările privind interviul și investigația de securitate ca activități deschise de securitate a personalului, care conțin condițiile de desfășurare și obiectivele urmărite, cu care tehnicile de comunicare nonverbală trebuie să se coreleze;
g) domeniul de aplicare a tehnicilor:
– particularizat: tehnica de comunicare nonverbală se aplică doar pentru un singur tip de activitate. De exemplu, doar pentru interacțiunea cu populația locală din teatrele de operații;
– larg: tehnicile se pot utiliza în cadrul mai multor tipuri de activități. De exemplu, activitățile specifice diverse, care presupun determinarea gradului de sinceritate a interlocutorului. Aici poate fi inclusă și utilizarea elementelor de comunicare nonverbală pentru îmbunătățirea relațiilor interpersonale în cadrul colectivului, cu observația că aceasta nu are un scop operațional specific, ci doar de închegare și eficientizare a acțiunii grupului.
Pe baza analizei elementelor de diferențiere prezentate mai sus, am ales să dezvolt tratarea activităților specifice, care au legătură cu tema lucrării, astfel:
– în secțiuni corespunzătoare criteriului subdomeniu de activitate (criteriul a), care asigură o încadrare și analiză unitară a activităților specifice;
– cu referire precisă la actele normative care reglementează activitățile, în situațiile în care acestea sunt neclasificate (de exemplu, securitatea informațiilor naționale, NATO și UE), și cu o abordare generală, pentru activitățile care se desfășoară în secret.
2.2. Activități specifice domeniului informații militare
Principalele trei categorii de culegere de informații specifice domeniului informații militare sunt:
– HUMINT (HUMan INTelligence): informații de intelligence provenite din date colectate și furnizate prin intermediul surselor umane;
– SIGINT (SIGnal INTelligence): informații obținute din surse care acționează în spectrul electromagnetic;
-IMINT (IMagery INTelligence): informații provenite din surse specializate în prelucrarea imaginilor; culegerea, întocmirea de hărți și prelucrarea imaginilor dobândite prin intermediul senzorilor video-fotografici.
În completarea acestor categorii, poate fi adăugată OSINT (Open-Source INTelligence), care reprezintă informații ce au fost culese în mod deliberat, planificat și organizat, și care au fost prelucrate pentru a fi diseminate unui segment de beneficiari avizați, în general comandanți, state majore sau decidenți politico-militari, cu scopul de a sprijini luarea unei decizii specifice.
Din punct de vedere al aplicabilității unor elemente de comunicare nonverbală, prezintă interes categoria HUMINT, deoarece, spre deosebire de capacitățile de culegere de informații IMINT, SIGINT și OSINT de tip pasiv, informația HUMINT despre un inamic ori o țintă este de tip activ, fiind, în principal, culeasă prin intermediul unei interfețe umane, presupunând, astfel, contactul personal între operator și sursă (cel care culege, respectiv cel care furnizează informația). Această interfață umană permite: evaluarea timpurie, în timp real, aproape instinctuală, a sursei, din punctul de vedere al capacității și credibilității (abilitatea operatorului de a sesiza punctele forte și slăbiciunile furnizorului de informații este un aspect vital al HUMINT); flexibilitatea de a urmări proactiv (a avea inițiativa) și în profunzime cerințele de informații – pot fi adresate întrebări suplimentare pe măsură ce obținerea informațiilor progresează; capacitatea de a orienta o sursă asupra mai multor nevoi de informații, direcționând-o în mod corect; utilizarea unei surse pentru identificarea altora; folosirea sursei pentru a furniza indicii anticipative despre activitatea inamicului. În acest context, obținerea unei informații de calitatea este strâns legată de abilitatea cu care operatorul reușește să interacționeze cu sursa. Fiind vorba despre o interacțiune „față în față”, orice gest, expresie facială sau postură corporală poate veni în sprijinul obținerii sau interpretării unei informații. Astfel, apare necesitatea cunoașterii limbajului nonverbal de către operatorii HUMINT, în vederea utilizării acestuia ca formă ajutătoare de comunicare în contactul direct cu sursa, fapt care justifică tratarea, în continuare, doar a activităților specifice ale acestui domeniu.
Activitatea HUMINT este un proces planificat și direcționat cu atenție, având potențialul de a contribui la întreaga gamă a cerințelor de informații în cadrul planului de culegere a informațiilor. HUMINT, pe de o parte, include informațiile operaționale cu accent pe culegerea de informații orientată pe cerința prioritară de informații a comandantului, iar pe de altă parte, sprijină activitățile de culegere de informații de tip CI – Counter Intelligence, ce completează și sprijină funcția de contrainformații. Simplificând, această activitate presupune două categorii de ,,actori”: colectorul HUMINT și sursa de informații:
-colectorul HUMINT (operatorul) este o persoană cu pregătire specifică, care este calificată, însărcinată și angajată în colectarea de informații de la persoane (sursele HUMINT ), în scopul de a răspunde cerințelor de informații de intelligence;
-sursa HUMINT reprezintă, din punct de vedere informațional, o persoană sau un lucru de la care se pot obține informații. Potrivit Doctrinei NATO de intelligence, “orice persoană – amic, inamic sau neutră –poate fi o potențială sursă umană”.
Personalul specializat în culegerea de informații HUMINT folosește o multitudine de metode și procedee, pasive sau active, legale sau clandestine, acoperite sau nu, în scopul obținerii de date și informații care să satisfacă nevoia de produse de intelligence. Colectorul HUMINT are o pregătire specială, o certificare și o educație în domeniul extragerii optime de informații pentru a răspunde cererilor de informații.
Toți componenții unui grup HUMINT trebuie să fie vorbitori de limbă engleză, buni conducători auto, buni trăgători cu armamentul individual, disciplinați și loiali, dar trebuie să posede și abilități speciale de comunicare, cunoștințe de psihologie individuală și socială și, în general, coeficienți ai inteligenței raționale și emoționale peste medie; pregătirea profesională specifică este indispensabilă. Pregătirea psihologică trebuie să conțină inclusiv elementele de comunicarea nonverbală, având în vedere specificul metodelor de colectare a informațiilor utilizate, care vor prezentate în continuare.
Principalele procedee utilizate în colectarea informațiilor HUMINT, definite în reglementările neclasificate din domeniu, sunt: activitatea de tip screening, chestionarea tactică (Tactical Questioning), interviul, debriefingul, interogarea și elicitation:
1) activitatea de tip screening, pentru care prezint două definiții utilizate în intelligence:
a) Screeningul reprezintă procesul de evaluare și selectare a surselor umane și media pentru colectarea prioritară de informații în sprijinul Cerințelor prioritare de informații ale comandantului și cerințelor de informații;
b) Screeningul cuprinde procesul de identificarea și evaluarea a domeniilor de cunoaștere și cooperare ale unei persoane care deține informații cu valoare de intelligence, precum și posibilele tehnici de abordare.
Esența activității de screening constă în faptul că aceasta clasifică și prioritizează sursele pe baza probabilității ca acestea să dețină informații prioritare și în funcție de gradul de dificultate al extragerii acestor informații de la sursă, având în vedere indicatori precum aspectul general și atitudinea la întrebările specifice, evaluarea domeniului de cunoaștere și gradul de cooperare persoanei țintă. Screeningul nu este, în sine, o tehnică de colectare a informațiilor, dar contribuie la colectarea rapidă a informațiilor, permițând identificarea persoanelor care sunt cel mai susceptibile de a deține informații de valoare pentru cerințele informații;
2) chestionarea tactică (Tactical Questioning) reprezintă o interogare inițială expeditivă, efectuată pentru obținerea informațiilor cu valoare tactică imediată. Aceste informații pot fi, uneori, critice pentru înțelegerea situației. Operatorii efectuează chestionarea tactică pe baza Procedurilor operaționale standard, Regulilor de angajare și ordinului de misiune prevăzute în reglementările militare;
3) interviul este o discuție structurată, concepută pentru a obține informații de la o altă persoană care se cunoaște sau se presupune că posedă informații de valoare pentru o investigație. Acesta are caracter oficial, și, ca atare, trebuie să se desfășoare în conformitate cu normele de probă și alte principii de drept. Persoanele menționate în timpul interviurilor sunt surse potențiale de informații;
4) interogarea reprezintă un efort sistematic de obținere a informațiilor care să răspundă cerințelor specifice de informații, prin utilizarea tehnicilor de chestionare directă sau indirectă a persoanelor aflate în custodia forțelor care efectuează interogatoriul. Un exemplu de surse interogate în custodie îl reprezintă prizonierii de război inamici și deținuții. În esență, operatorul caută să obțină informațiile de interes de la cineva care este posibil să le dețină, dar care nu admite că le are și care știe cine este cel ce interoghează și ce vrea. Interacțiunea dintre interogator și interogat este, de obicei, adversativă;
5) debriefingul constă în chestionarea sistematică a unor persoane, prin tehnici directe sau indirecte, în scopul obținerii de informații care să răspundă cerințelor specifice de colectare. Persoanele nu sunt, însă, în custodia forțelor care execută debriefingul și sunt clasificate ca prietene. Categoriile principale de surse de debriefing sunt reprezentate atât de personalul propriu (patrulele, personalul militar care a fost în contact cu personalul națiunii gazdă) și oamenii de afaceri care au lucrat în zona de interes etc., cât și de străini (refugiați, localnici, membri ai organizațiilor non-guvernamentale etc.). Sursele supuse procedurii de debriefing sunt, de obicei, dispuse să coopereze și pot furniza informații prin conversații uzuale. Interacțiunea dintre sursă și operator este, în general, de cooperare și non-adversativă;
6) elicitation constă în obținerea de informații de la o persoană sau un grup de persoane, într-o manieră care nu dezvăluie scopul conversației. Aceasta este, în general, o tehnică de colectare de informații deschisă, cu excepția situațiilor când se lucrează sub acoperire, și are următoarele caracteristici:
– procedura urmărește colectarea informațiilor de interes de la cineva care poate să le dețină sau nu, ori a recunoscut că le are, și care nu este conștientă că sunt urmărite de către operator;
– se efectuează, pe cât posibil, fără chestionare directă și nu are un conținut contradictoriu.
Pentru o înțelegere cât mai exactă a diferențelor dintre procedurile de colectare prezentate, din punct de vedere al indicatorilor psihologici, trebuie precizat că, în general, interviul, debrifingul și activitatea de elicitation se desfășoară fără ostilitate, voluntar, non-adversativ, sincer, cooperant, în profunzime, pe termen lung, cu feedback, cu obligații, cu discreție și încredere, spre deosebire de interogare care prezintă indicatorii forțat, adversativ, înșelător, necooperant, secvențial, termen limitat, fără feedback, fără obligații, expunere și neîncredere (suspiciune).
O caracteristică generală a procedeelor enumerate o reprezintă influența factorilor transculturali în comunicarea dintre operator și sursă, atunci când aceștia sunt de naționalități diferite. Astfel, exploatarea indiciilor limbajului nonverbal în procesul comunicării nu poate fi eficientă fără considerarea acestor factori și cunoașterea modelelor comportamentale ale surselor.
Din studiul reglementărilor neclasificate privind intelligence-ul militar, au mai rezultat următoarele constatări de interes:
– procedeele de colectarea a informațiilor HUMINT sunt standardizate și prevăzute distinct;
– aplicarea procedurilor necesită și o pregătire psihologică adecvată (generală sau specializată);
– unele dintre proceduri sunt aplicate numai de către operatori specializați, ca de exemplu interogatorii și elicitatorii.
În concluzie, activitățile de colectare a informațiilor HUMINT au un conținut specific în care comunicarea verbală și nonverbală deține o pondere semnificativă, iar cunoașterea și aplicarea de către operator a tehnicilor subsecvente contribuie la succesul misiunii.
2.3 Activități specifice de reprezentare militară
2.3.1 Aspecte generale privind activitatea de reprezentare militară
În prezent, potrivit convențiilor și tratatelor internaționale, între state și organizații internaționale sau regionale se pot stabili relații diplomatice, reglementate prin semnarea unor documente oficiale, care creează raporturile juridice de natură diplomatică. Aceste relații au loc prin intermediul misiunilor diplomatice (ambasada, legația, înaltele comisariate, delegațiile permanente ale unor organizații internaționale etc.), în cadrul cărora se regăsește și componenta apărării. Astfel, structura organizatorică clasică a ambasadelor cuprinde și biroul atașatului apărării, în cadrul căruia se regăsesc funcții specifice: atașatul apărării, atașatul militar, aero și naval, precum și adjuncți și secretari, care sunt asimilate personalului diplomatic și se bucură de aceeași imunitate.
Atașatul militar (AM) este un membru al forțelor armate care funcționează într-o ambasadă ca reprezentant al instituției de apărare a țării sale; în această calitate se bucură de statut și imunitate diplomatică. AM este un termen generic, referitor la personalul din toate domeniile forțelor armate, deși unele țări mari pot numi un atașat reprezentând o anumită armă, cum ar fi forțele aeriene sau marina. AM răspunde, de obicei, de toate aspectele relațiilor bilaterale în domeniul militar sau al apărării. Unele țări trimit atașați pentru anumite probleme de securitate, cum ar fi migrația sau poliția și justiția. De asemenea, membrii forțelor armate ale unei țări pot participa la misiuni militare ale organizațiilor regionale precum NATO, UE sau ONU. Aceștia sunt de obicei numiți « consilieri militari » sau « șefi de misiune ». Misiunile de acest fel sunt preponderent multilaterale, în timp ce sistemul AM este axat pe relații bilaterale între instituții militare. Principalele atribuții ale AM sunt:
– apără interesele militare și de securitate ale țării sale;
– reprezintă autoritățile militare din țara sa și asigură legătura cu cele din țara gazdă;
– constituie un element al politicii de securitate și al instituției militare care poate funcționa chiar și în condițiile când relațiile bilaterale sunt perturbate sau limitate;
– oferă consiliere pe probleme militare și/sau de securitate ambasadorului și personalului ambasadei;
– în țara gazdă, urmărește evoluțiile care au legătură cu securitatea și raportează autorităților din țara sa;
– urmărește și gestionează activitățile din domeniul militar desfășurate pe plan extern, cum ar fi diplomația apărării și cooperarea în probleme de securitate, atât prin schimburi bilaterale cât și prin programe multilaterale, ca Parteneriatul pentru pace al NATO;
– în anumite împrejurări, promovează industria de armament a țării de origine;
– poate juca un rol în orientarea acțiunilor de răspuns în situații de urgență și a eforturilor de ajutorare în situații de criză.
Activitatea AM este una complexă, care solicită abilități psihologice și profesionale multiple, referitoare la cerințe diferite precum: relaționarea facilă cu alte persoane, reprezentarea țării sale, culegerea, analiza și informarea oportună a factorilor de decizie naționali, cu elemente relevante la statul de acreditare, impunerea punctului de vedere primit prin mandat în fața unor terți etc. Pentru a acoperi această gamă variată de competențe, multe dintre ele de natură psihologică, AM trebuie să fie în măsură să interacționeze cu elementele prezente în mediul diplomatic, într-o manieră foarte eficientă. Interacțiunea cu mediul se face prin aceleași canale de comunicare ca ale oricărei persoane, cu deosebirea că ale AM se cer a fi special antrenate și dezvoltate.
În acest cadru general, pot fi evidențiate următoarele direcții de perfecționare a metodelor psihologice de eficientizare a activității AM:
– cunoașterea și aplicarea elementelor de limbaj nonverbal;
– depistarea minciunii și comportamentului simulat;
– determinarea profilului de personalitate al interlocutorului;
– dezvoltarea relațiilor interpersonale în mediul diplomatic;
– abordarea eficientă a negocierii și medierii;
– utilizarea limbajului pozitiv.
În încheierea acestei prezentări generale a activității de reprezentare militară, mai subliniez doar că ,,activitatea serviciilor de informații naționale reclamă o strânsă cooperare atât la nivel național, cât și extern, iar prin intermediul atașaturii militare, acestea reușesc să-și execute funcțiile instituționale și operaționale”.
2.3.2 Particularitățile utilizării elementelor de comunicare nonverbală în cadrul activităților de reprezentare militară
În continuare, voi evidenția principalele caracteristici ale direcțiilor de perfecționare a metodelor psihologice de eficientizare a activității AM, astfel:
a) cunoașterea și aplicarea elementelor de limbaj nonverbal:
Limbajul diplomatic este, prin excelență, unul specific elaborat, caracterizat de respect, etichetă, protocol, subtilitate, pragmatism, penetrabilitate, fiind adresat, în cele mai multe situații, pe un ton / stil neutru și impersonal. În limbajul diplomatic, fiecare cuvânt își are locul său și este așteptat să producă un anumit efect, iar AM trebuie să fie pregătiți să înțeleagă limbajul interlocutorului și să ofere reacția adecvată.
Descifrarea elementelor de limbaj nonverbal al interlocutorului relevă elementele comunicaționale ascunse, sinceritatea sau feedback-ul real al acestuia și poate contribui la:
– identificarea atitudinii interlocutorului, atunci când acesta comunică un mesaj;
– anticiparea unor comportamente ale interlocutorului;
– evaluarea valorii de adevăr a celor afirmate de interlocutor;
– exprimarea reacțiilor empatice;
– manipularea interlocutorului;
– crearea imaginii publice dorite.
Interpretarea elementelor de comunicare nonverbală, specifice activităților din mediul diplomatic, trebuie să fie, însă, corelată și cu conținuturile particulare ale acestui mediu: multiculturalitatea, cerințele de limbaj și comunicare diplomatică, eticheta și protocolul diplomatic.
Un alt aspect îl reprezintă aplicarea de către AM a elementelor de comunicare nonverbală, în sensul jucării propriului rol, pe care să-l susțină prin gesturi mimice controlate, în scopul transmiterii anumitor mesaje.
Aplicarea operațională a acestor tehnici de comunicare nonverbală presupune, însă, o învățare și instruire adecvate;
b) depistarea minciunii și comportamentului simulat:
Depistarea minciunii și comportamentului simulat se poate face prin aplicarea unor tehnici specifice și unui proces de analiză, astfel:
● elemente de comunicare nonverbală:
– interpretarea gesturilor și microgesturilor;
– tonul vocii;
– reacții fiziologice observabile ale corpului: transpirație, înroșirea feței etc.;
– ancheta/interogatoriul (din punct de vedere al reacției nonverbale la întrebări);
● alte elemente decât cele nonverbale:
– reacții fiziologice ale corpului neobservabile, dar măsurabile (de exemplu cu poligraful): puls accelerat, reacții chimice cutanate, respirație etc.;
– interpretarea și analiza exprimării lingvistice;
– ancheta/interogatoriul (din punct de vedere al conținutului răspunsurilor la întrebări);
– verificarea probelor și audierea martorilor;
– analiza intereselor celeilalte părți (individ sau organizație);
c) determinarea profilului de personalitate al interlocutorului:
Cunoașterea interlocutorului permite AM să dețină un ascendent cognitivo-comportamental asupra acestuia și, astfel, să-i anticipeze reacțiile și să vină în întâmpinarea nevoilor sale de relaționare, pentru a-i produce impresia dorită și a-i dirija acțiunile de răspuns spre scopul urmărit. Determinarea profilului de personalitate este un proces complex, care necesită o tratare separată și extinsă. Prezintă interes, însă, faptul că unele dintre informațiile care contribuie la elaborarea acestui profil rezultă din descifrarea comportamentului nonverbal al subiectului, prin care se pot deduce elemente referitoare la personalitatea acestuia;
d) dezvoltarea relațiilor interpersonale în mediul diplomatic:
Pentru desfășurarea cu succes a activității diplomatice, se consideră că este foarte important ca diplomatul să dezvolte relații interumane, formale și informale, cu persoane din mediul în care își desfășoară activitatea. Cunoașterea elementelor de comunicare nonverbală poate contribui atât inițierea și construirea relațiilor, cât și determinarea nivelului lor de încredere/sinceritate.
e) abordarea eficientă a negocierii și medierii:
Principala cale de rezolvare a unor divergențe/conflicte, o reprezintă comunicarea directă între două sau mai multe părți (negociere) sau prin terți (mediere). Fără a intra în detalii privind conținutul complex al tehnicilor și tacticilor aplicate în domeniu, subliniez doar că elementele de limbaj nonverbal pot contribui la succesul negociatorului/mediatorului, prin avantajele pe care le oferă în activitatea de comunicare și interpretare a reacției celorlalte părți (transmiterea și receptarea corectă a mesajelor, înțelegerea situației și adaptarea tacticii de negociere/mediere);
f) utilizarea limbajului pozitiv:
În activitatea de comunicare diplomatică, un rol deosebit de important îl are ,,forța” comunicării și limbajului, dată de ,,puterea” cuvintelor, gesturilor însoțitoare și vocii. Atunci când aceste trei elemente sunt corelate și au efectul așteptat (efect pozitiv, imediat și vizibil asupra țintei), se apreciază că s-a utilizat un limbaj pozitiv.
Mecanismul psihologic al limbajului pozitiv are la bază mesaje de tip sugestiv, construite cu cuvinte ne-negative și verbe acționale, care exprimă voință într-o manieră politicoasă, încurajatoare, cooperantă și angajantă, toate acestea fiind susținute de gestică și voce adecvate.
În acest context, cunoașterea și aplicarea elementelor de comunicare nonverbală permite evaluarea impactului pe care îl are mesajul transmis și adaptarea, în consecință, a limbajului, gesticii și vocii.
În concluzie, tehnicilor de comunicare nonverbală au o aplicabilitate largă în cadrul activităților de reprezentare militară, iar cunoașterea și aplicarea acestora reprezintă o modalitate de eficientizare a misiunilor personalului cu atribuții specifice.
2.4 Activități specifice domeniului contrainformații
Structura specializată a Direcției Generale de Informații a Apărării, care are în responsabilitate domeniul contrainformații militare, este Direcția contrainformații și securitate militară (DciSM), care acționează pentru identificarea și contracararea amenințărilor de securitate îndreptate împotriva organismului militar și pentru asigurarea protecției forței, în țară și teatrele de operații. Componenta contrainformații militare are un rol deosebit de important în procesul de identificare, obținere, verificare și contracarare a amenințărilor la adresa securității naționale în domeniul militar, generate de acțiunile teroriste, de spionaj, subversiune și criminalitate organizată.
DCiSM acționează atât pe teritoriul național, cooperând permanent cu comandanții / șefii structurilor Armatei, cărora le pune la dispoziție informațiile necesare pentru realizarea superiorității decizionale, cât în teatrele de operații, pentru asigurarea contrainformativă. Activitatea DCiSM are la bază obiectivele și prioritățile de informare stabilite la nivelul MApN, în funcție de care este orientat procesul de căutare și culegere de informațiilor și în baza cărora sunt elaborate produsele informative destinate beneficiarilor militari și politico-militari.
,,În ultimii 15 ani, DCiSM a parcurs un proces complex de adaptare și transformare, prin care s-a urmărit creșterea capabilităților de intelligence necesare menținerii și dezvoltării statutului de structură aptă provocărilor și amenințărilor într-un mediu de securitate dinamic, fluid și greu predictibil”.
Activitatea de contrainformații are un caracter clasificat și, ca urmare, în această lucrare nu pot face referiri punctuale la conținutul unor reglementări departamentale specifice, ci doar unele generale, cu relevanță pentru subiectul tratat.
Tehnicile de comunicare nonverbală sunt aplicabile în cadrul tuturor activităților de contrainformații militare desfășurate pentru culegerea de informații, care presupun comunicarea directă a personalului specializat cu sursele și contactele umane de interes, cu observația că aceste tehnici trebuie să se adapteze procedurilor operaționale specifice, în vigoare. Astfel, elementele utile din această lucrare pot fi exploatate, după caz, doar de către specialiștii care au acces la aceste informații clasificate.
În general, în culegerea datelor de interes pentru contrainformațiile militare (CI) se pot utiliza aceleași procedee și tehnici aplicate de către operatorii HUMINT, cu diferența că scopul corespunde cerințelor de informații CI. Un exemplu îl reprezintă activitățile din teatrul de operații: ,,atunci când execută operații de culegere de informații, operatorii de contrainformații pot folosi aceleași surse și contacte menționate și multe din aceleași tehnici folosite și de către operatorii HUMINT” …. în timp ce subunitățile HUMINT contribuie la superioritatea informațională oferind date și informații cu privire la inamic, subunitățile CI contribuie la superioritatea informațională manipulând informațiile obținute de către inamic. HUMINT îl ajută pe “Blue” în formarea unei imagini despre “Red”– scop defensiv, în timp ce CIM influențează imaginea pe care “Red” și-o formează despre “Blue” – scop ofensiv”.
Analizând datele avute la dispoziție, rezultă următoarea încadrare a activitățile specifice de CI în cadrul cărora au aplicabilitate tehnicile de comunicare nonverbal:
subdomeniul de activitate: contrainformații militare;
tipul de misiunii: culegerea de informații;
forma de desfășurare a activităților: deschisă sau acoperită;
locul de desfășurare a activităților: pe teritoriul național sau în teatrele de operații;
modul de aplicare a tehnicilor: prin contact uman direct cu sursa de informații sau contact indirect, prin observarea de la distanță ori vizionarea și analizarea unor înregistrări video/foto;
conținutul procedurilor operaționale interne: conform actelor normative departamentale specifice elaborate de către DCiSM;
domeniul de aplicare a tehnicilor: particularizat, în funcție de specificul misiunii.
2.5 Activități specifice domeniului securității militare
2.5.1 Responsabilități specifice
Asigurarea securității informațiilor clasificate naționale, NATO și Uniunea Europeană la nivelul Ministerului Apărării reprezintă una dintre misiunile importante ale DGIA. În conformitate cu legislația națională și în baza reglementărilor departamentale, Ministerul Apărării Naționale, în calitate de Autoritate Desemnată de Securitate, abilitează Direcția Generală de Informații a Apărării ca structură responsabilă în domeniul protecției informațiilor clasificate (organizarea și administrarea securității, protecția personalului, protecția fizică, protecția documentelor naționale, NATO, UE și Echivalente clasificate, securitatea industrială și protecția informațiilor clasificate în sistemele informatice și de comunicații). Atribuțiile Direcției Generale de Informații a Apărării în domeniul de responsabilitate se exercită prin Direcția Contrainformații și Securitate Militară, în calitate de structură specializată, care coordonează și activitatea tuturor celorlalte structuri de securitate militară.
Unul dintre domeniile protecției informațiilor clasificate, în cadrul cărora au aplicabilitate tehnicile de comunicare nonverbală, este protecția personalului. Aceasta reprezintă ansamblul procedurilor și măsurilor de protecție care se aplică persoanelor ce urmează a avea acces la informații clasificate. Măsurile de protecție au drept scop identificarea persoanelor care, prin acțiunile sau inacțiunile lor, pot pune în pericol protecția informațiilor clasificate și prevenirea accesului respectivelor persoane la astfel de informații. Protecția personalului se realizează prin selecționarea, verificarea, avizarea și autorizarea accesului la informații clasificate, revalidarea, controlul și instruirea personalului și retragerea documentelor de acces la informații clasificate.
Atribuțiile Direcției Contrainformații și Securitate Militară în subdomeniul protecției personalului, care implică aplicabilitatea tehnicilor de comunicare nonverbală sunt:
– verifică prin mijloace specifice și avizează/autorizează accesul personalului la informații clasificate naționale, NATO, UE și Echivalente;
– execută verificări asupra personalului și avizează accesul la informații clasificate naționale, NATO, UE și Echivalente;
– împreună cu reprezentanții structurilor implicate, cercetează cazurile de încălcare a reglementărilor de securitate, care conduc/pot conduce la compromiterea informațiilor clasificate.
Verificările de securitate și cercetarea cazurilor de încălcare a reglementărilor de securitate presupun, după cum se va detalia în continuare, contactul specific direct cu personalul care face subiectul acestora sau persoane din mediul de relaționare, care poate fi eficientizat prin utilizarea tehnicilor de comunicare. Competențele pentru efectuarea interviului de securitate la nivelul Direcției generale de informații a apărării revin:
a) conducerii Direcției Generale de Informații a Apărării, pentru funcțiile prevăzute cu gradul de general/similar;
b) conducerii Direcției Contrainformații și Securitate Militară, pentru funcțiile prevăzute cu gradul de colonel/similar;
c) șefului structurii de avizare, pentru funcțiile prevăzute cu gradele de maior și locotenent-colonel/similare;
d) ofițerului care execută verificarea, pentru celelalte funcții, cu excepția celor prevăzute la lit. a)- c) de mai sus.
Decizia privind avizarea eliberării documentelor de acces la informații clasificate se ia pe baza tuturor informațiilor disponibile și are în vedere:
loialitatea persoanei față de statul român și forțele sale armate;
caracterul, obiceiurile, relațiile și discreția persoanei, care să ofere garanții asupra corectitudinii în gestionarea informațiilor clasificate, oportunității accesului în compartimente, obiective, zone și locuri de securitate în care se află informații clasificate din domeniul său de activitate.
Dacă în cursul verificărilor, pentru orice nivel, apar informații ce evidențiază riscuri de securitate, se va realiza o verificare suplimentară, cu folosirea metodelor și mijloacelor specifice instituțiilor cu atribuții în domeniul siguranței naționale.
Trebuie precizat că unele atribuții similare celor ale DCiSM au, conform competențelor aprobate, și structurile de securitate de la toate nivelurile organizatorice ale M.Ap.N, care sunt în coordonarea acestei direcții. Pentru simplificarea analizei, vor fi tratate, în continuare, doar activitățile din responsabilitatea DCiSM, cu observația că toate concluziile rezultate au aplicabilitate și în activitățile similare desfășurate de către celelalte structuri de securitate.
2.5.2 Activități și elemente specifice de protecție a personalului
În vederea eliberării documentelor de acces la informații clasificate, se efectuează anumite verificări de securitate, în funcție de nivelul de acces solicitat. În cadrul investigațiilor de cunoaștere a antecedentelor se au în vedere, gradual, cunoașterea conduitei la locul de muncă actual și la cele anterioare cu referințe obținute din dosarele de angajare, aprecierile anuale asupra performanțelor și eficienței activității, ori furnizate de șefii instituțiilor, șefii de compartimente sau colegi, precum și organizarea de interviuri sau discuții cu persoane care pot face aprecieri asupra trecutului, activității, comportamentului și corectitudinii persoanei verificate.
Principalele criterii de evaluare a compatibilității în acordarea avizului pentru eliberarea certificatului de securitate/autorizației de acces vizează atât trăsăturile de caracter, cât și situațiile sau împrejurările din care pot rezulta riscuri și vulnerabilități de securitate. Sunt relevante și vor fi luate în considerare, la acordarea avizului de securitate, caracterul, conduita profesională sau socială, concepțiile și mediul de viață al soțului/soției sau concubinului/concubinei persoanei solicitante.
Următoarele situații imputabile atât solicitantului, cât și soțului/soției sau concubinului/concubinei acestuia reprezintă elemente de incompatibilitate pentru acces la informații secrete de stat:
a) dacă a comis sau a intenționat să comită, a fost complice, a complotat sau a instigat la comiterea de acte de spionaj, terorism, trădare ori alte infracțiuni contra siguranței statului;
b) dacă a încercat, a susținut, a participat, a cooperat sau a sprijinit acțiuni de spionaj, terorism ori persoane suspectate de a se încadra în această categorie sau de a fi membre ale unor organizații ori puteri străine inamice ordinii de drept din țara noastră;
c) dacă este sau a fost membru al unei organizații care a încercat, încearcă sau susține răsturnarea ordinii constituționale prin mijloace violente, subversive sau alte forme ilegale;
d) dacă este sau a fost un susținător al vreunei organizații prevăzute la lit c), este sau a fost în relații apropiate cu membrii unor astfel de organizații într-o formă de natură să ridice suspiciuni temeinice cu privire la încrederea și loialitatea persoanei.
Constituie elemente de incompatibilitate pentru accesul solicitantului la informații secrete de stat oricare din următoarele situații:
dacă în mod deliberat a ascuns, a interpretat eronat sau a falsificat informații cu relevanță în planul siguranței naționale ori a mințit în completarea formularelor tip sau în cursul interviului de securitate;
are antecedente penale sau a fost sancționat contravențional pentru fapte care indică tendințe infracționale;
are dificultăți financiare serioase sau există o discordanță semnificativă între nivelul său de trai și veniturile declarate;
consumă în mod excesiv băuturi alcoolice ori este dependent de alcool, droguri sau de alte substanțe interzise prin lege care produc dependență;
are sau a avut comportamente imorale sau deviații de comportament care pot genera riscul ca persoana să fie vulnerabilă la șantaj sau presiuni;
a demonstrat lipsă de loialitate, necinste, incorectitudine sau indiscreție;
a încălcat reglementările privind protecția informațiilor clasificate;
suferă sau a suferit de boli fizice sau psihice care îi pot cauza deficiențe de discernământ confirmate prin investigație medicală efectuată cu acordul persoanei solicitante;
poate fi supus la presiuni din partea rudelor sau persoanelor apropiate care ar putea genera vulnerabilități exploatabile de către serviciile de informații ale căror interese sunt ostile României și aliaților săi.
Avizarea personalului pentru acces la informații clasificate se bazează pe rezultatele unor activități specifice, corespunzătoare nivelului informațiilor. Principalele activitățile care implică o comunicare verbală și au potențial de aplicare a tehnicilor de comunicare nonverbală sunt următoarele:
obținerea de referințe de la locurile de muncă și din mediile frecventate, de la un număr determinat de persoane;
investigații de cunoaștere a conduitei și antecedentelor la domiciliul actual și cele anterioare, la locul de muncă actual și la cele anterioare, precum și la instituțiile de învățământ urmate, investigații care se vor limita sau nu, după caz, la audierea persoanelor indicate de solicitantul avizului;
verificări ale mediului relațional pentru a identifica existența unor riscuri de securitate în cadrul acestuia;
organizarea de interviuri și discuții cu persoane care pot face aprecieri asupra trecutului, activității, comportamentului și corectitudinii persoanei verificate;
un interviu cu persoana verificată, dacă se consideră că ar putea clarifica aspecte rezultate din verificările efectuate.
În concluzie, personalul cu competențe în protecția personalului desfășoară activități specifice în cadrul cărora au aplicabilitate tehnicile de comunicare nonverbală, caracterizate astfel:
subdomeniul de activitate: protecția personalului;
tipul de misiunii: verificarea informațiilor prevăzute de procedurile aprobate, precum și obținerea de noi informații relevante privind persoana verificată;
forma de desfășurare a activităților: deschisă. Pentru situațiile în care sunt identificate anumite riscuri de securitate, acestea pot fi și acoperite, în cadrul subdomeniului contrainformații militare;
locul de desfășurare a activităților: pe teritoriul național;
modul de aplicare a tehnicilor: prin contact uman direct cu sursele de informații (persoana verificată și persoanele din mediul de relaționare, precizate în procedurile specifice), în cadrul interviurilor de securitate, discuțiilor și verificărilor din mediul de relaționare (chestionarea persoanelor);
conținutul procedurilor operaționale interne: conform actelor normative departamentale elaborate de către DCiSM, care detaliază modul de desfășurare a activităților de protecție a personalului;
domeniul de aplicare a tehnicilor: larg, având în vedere scopul acestora, de a determina gradul de sinceritate a interlocutorilor în raport cu informațiile care se verifică sau se urmăresc a fi obținute.
Clasificarea de mai sus se poate aplica și pentru activitățile desfășurate în cadrul cercetării cazurilor de încălcare a reglementărilor de securitate, cu deosebirea că persoanele care fac obiectul tehnicilor de comunicare nonverbală sunt cele care au încălcat reglementările și cele care au dat relații în caz.
2.6 Activități specifice domeniului protecție și intervenție
DSPI are ca misiune generală asigurarea securității factorilor umani și materiali din responsabilitatea M.Ap.N., precum și a unor activități politico-militare și militare organizate în România, iar ca misiune de bază prevenirea și combaterea actelor de terorism îndreptate împotriva demnitarilor, personalului și obiectivelor MApN, fiind structura combatantă specializată a DGIA care planifică, organizează și desfășoară, independent sau în cooperare cu alte structuri, acțiuni de descurajare, protecție, intervenție și pază, precum și operații antiteroriste de nivel tactic, în scopul prevenirii și combaterii agresiunilor îndreptate împotriva demnitarilor, personalului, obiectivelor și simbolurilor Armatei României. În cadrul acestor misiuni, personalul DSPI desfășoară activități specifice a căror îndeplinire poate fi eficientizată prin utilizarea tehnicilor de comunicare nonverbală, dintre care pot prezenta următoarele exemple generale:
a) în situațiile de constituire a unui dispozitiv de protecție (pentru personalități, obiective sau activități/evenimente), prezintă interes identificarea persoanelor care au un comportament ce se poate transforma într-o amenințare potențială la adresa elementelor protejate. În acest sens, observatorul poate analiza:
– de la distanță, indiciile nonverbale ale persoanelor din apropierea dispozitivului de protecție. În acest caz, sunt relevante gesturile și microgesturile, reacțiile fiziologice observabile ale corpului (transpirație, înroșirea feței etc.), concordanța dintre comportament și motivul evenimentului (supărare/încruntare versus sărbătoare națională), deplasarea rapidă într-un moment solemn, precipitarea, crisparea, agitația etc.;
– prin comunicare directă cu persoana care încearcă să pătrundă, prin căile de acces, în perimetrul de protecție. În acest caz, indiciile nonverbale pot fi relevante pentru identificarea unei atitudini mincinoase, simulate sau cu potențial de amenințare, în raport cu argumentele prezentate și modul în care comunică (răspunde întrebărilor);
b) o altă direcție aplicativă poate fi soluționarea unor situații perturbatoare (proteste, conflicte, manifestări zgomotoase, persoane în stare de ebrietate, nemulțumiri, tentative de predare a unor documente scrise etc.), prin comunicare directă cu persoanele care le-au creeat. În cadrul comunicării, indicii nonverbali pot sprijini înțelegerea motivației și scopului acțiunii, ajustarea modului de comportament și luarea celor mai bune măsuri pentru aplanarea situației, în conformitate cu procedurile aprobate.
Perfecționarea procedurilor de lucru, pe baza utilizării tehnicilor de comunicare nonverbală, poate contribui la ,,… menținerea, sub pragul „critic” de pericol, a riscului de apariție a unui eveniment/incident de natură teroristă”.
2.7 Pregătirea personalului din domeniul informațiilor pentru apărare
Procesul de perfecționare sau implementare a unor noi metode și tehnici de muncă este un proces continuu și obligatoriu pentru eficientizarea activităților specifice din domeniul informațiilor pentru apărare și adaptarea acestora la dinamica amenințărilor contemporane la adresa securității mediului miliar; finalitatea practică a acestui proces este condiționată, însă, de însușirea de către personalul specializat a cunoștințelor necesare și dezvoltarea abilităților de aplicarea a acestora, care se realizează, în principal, în cadrul unui sistem organizat de formare și pregătire. De altfel, ,,Concepția de transformare instituțională graduală a DGIA stabilește un set de obiective, precum: … eficientizarea sistemului educațional specific domeniului din responsabilitate, îmbunătățirea strategiei de recrutare, formare și pregătire continuă a personalului”. În acest sens, principalul rol îl are Școala de aplicație a informațiilor pentru apărare (SAIPA), care ,,desfășoară activități de învățământ și instrucție, în scopul formării, specializării și perfecționării personalului MApN în domeniul informațiilor pentru apărare, în acord cu evoluțiile mediului intern și internațional de securitate. Dezbaterile din cadrul cursurilor sunt conduse de experți în domeniul informațiilor pentru apărare și de personalități academice din mediul militar și civil. Școala organizează cursuri de carieră și de nivel, contribuie la specializarea din cadrul cursurilor de licență ale Facultății de management militar din cadrul Academiei forțelor terestre ,,Nicolae Bălcescu” și la desfășurarea cursurilor postuniversitare din domeniul informații, contrainformații și securitate militară organizate de către Departamentul Informații pentru apărare din cadrul UNAp ,,Carol I”.
Modul de introducere în cadrul formelor de pregătire prin cursuri a unor noi conținuturi privind utilizarea tehnicilor de comunicare nonverbală, sunt următoarele:
– stabilirea de către structurile beneficiare (DIM, DCiSM, DSPI, SMG) a noilor cerințe de pregătire și materializarea lor în Modelul absolventului. Aceste cerințe rezultă din nevoile de perfecționare într-un domeniu specializat, evoluția și dezvoltarea domeniului, lecțiile învățate și din noile reglementări, instrucțiuni și proceduri operaționale. De exemplu, beneficiarul DIM elaborează, pe baza nevoilor identificate, un Model al absolventului pentru pregătirea operatorilor HUMINT, prin cursuri de specializare, care să conțină cerințele de aplicarea a elementelor de comunicare nonverbală în activitățile specifice din teatrul de operații;
– elaborarea de către SAIPA a planului de învățământ, programei analitice, fișei cursului (cu condițiile de participare a personalului), care să reflecte obiectivele educaționale, conținuturile pregătirii teoretice și aplicative, formele și metodele de predare-învățare, prin care se pot îndeplini cerințele stabilite în Modelul absolventului. Continuând exemplul de la pct. a de mai sus, se va proiecta un curs de specializare ,,Comunicare nonverbală pentru operatori HUMINT”, pentru care se vor întocmi documentele menționate; detalierea conținuturilor pregătirii se va face în programa analitică, care va cuprinde temele necesare îndeplinirii obiectivelor educaționale (psihologie militară aplicată, informații militare sau contrainformații militare, după caz);
– desfășurarea, finalizarea cursului și însușirea lecțiilor învățate, pe baza cărora să se îmbunătățească următoarele cursuri similare.
În completarea celor prezentate, apreciez că trebuie evidențiate și următoarele elemente particulare ale proiecției cursurilor:
– având în vedere specificitatea domeniului comunicării nonverbale, conținuturile aferente disciplinei Psihologie militară au o pondere importantă, cu focalizare pe partea aplicativă și formarea abilităților de lucru;
– conținuturile de specialitate (informații, contrainformații și securitate militară) trebuie să se raporteze la prevederile celor mai noi proceduri operaționale din domeniu;
– aplicațiile reprezintă forma cea mai eficientă de consolidare a cunoștințelor însușite și de creare a abilităților de comunicare nonverbală.
Trebuie subliniat că pregătirea personalului din domeniul informațiilor pentru apărare nu se limitează numai la cea prin cursuri, putând fi completată prin:
– pregătirea de specialitate executată la nivelul fiecărei structuri a DGIA, în cadrul căreia se pot introduce teme de comunicarea nonverbală, cu caracter preponderent aplicativ și conținut adaptat specificului de activitate;
– pregătirea individuală, care poate fi dirijată fie de către psihologii de unitate (pentru aspectele din competență), fie de către specialiștii cu experiență din structură.
Finalitatea acestui efort conjugat se regăsește în contribuția personalului pregătit în domeniul informațiilor pentru apărare la îndeplinirea obiectivelor de transformare a structurilor DGIA: ,,Investiția în educație, pregătire avansată, multidisciplinară, precum și atitudinea și determinarea personalului DIM au condus, în mod cert, la dezvoltare”.
CAPITOLUL III
TEHNICI DE COMUNICARE NONVERBALĂ UTILIZABILE ÎN CADRUL ACTIVITĂȚILOR SPECIFICE
În toate aspectele muncii de informații, relațiile dintre oameni sunt esențiale. Unele dintre metodele de culegere a informațiilor perfecționate de psihologi în diferite scopuri de cercetare pot fi utilizate, respectând specificul organizațional și în munca de informații. Indiferent de domeniul la care facem referință, culegerea sistematică și secretă de informații reprezintă fundamentul activităților specifice domeniului de informații pentru apărare.
3.1 Metoda interviului (convorbirii) în cadrul activităților din domeniul informațiilor pentru apărare
Culegerea informațiilor, în procesul de comunicare, reprezintă unul dintre obiectivele cele mai importante ale comunicării, iar tehnicile interviului, ca stil de discuție, pot fi aplicate cu succes. Comunicăm pentru a acționa, iar acțiunea conștientă presupune informație.
Pentru un ofițer de informații, orice discuție poate fi de fapt un interviu mascat, cu diferite scopuri: cunoaștere a interlocutorului, culegere de informații etc.
În funcție de scop și de personalitatea interlocutorului, stilul poate varia între o atmosferă amicală, de amabilitate mai mult sau mai puțin caldă, subordonată anumitor directive, cu obiective mai mult sau mai puțin țintite, până la o atmosferă rece, strict formală.
Priceperea în materie de discuții este, înainte de toate, o problemă de practică și învățarea se face mai mult empiric. În orice relație de comunicare, naturalețea este unul din punctele forte. Un interviu bun trebuie să fie armonios pe plan relațional, dar mai important este faptul că un interviu trebuie să furnizeze informații relevante.
În comunicarea interpersonală distingem trei tipuri de tehnici de culegere a informațiilor: interviul nondirectiv, interviul directiv și interviul ghidat. Cele trei tipuri corespund unei scale a nivelului de intervenție în discursul celui intervievat, de la intervenția minimă, în cazul interviului nondirectiv, la intervenția maximă în cazul interviului directiv.
Principalele caracteristici ale celor trei tipuri de interviuri sunt următoarele:
1. Interviul nondirectiv este o tehnică de discuție, care, deși pare o structură predefinită ce poate duce la haos, nondirectivitatea constă într-o tehnică foarte precisă, cu reguli bine definite.
Un interviu are ca scop plasarea individului în fața unei lipse de structurare a discuției, lipsă care va duce spre construirea involuntară a structurii de către el însuși. Acesta o va modela conform percepției sale despre lume, despre viață, conform personalității sale.
Această tehnică presupune anumite calități din partea celui care o practică și anume empatie, o atitudine de înțelegere și ascultare activă. În lipsa acestora, totul poate deveni artificial. Din punct de vedere psihologic, persoana se simte încurajată să se deschidă, capătă încredere, se simte înțeleasă. Cheia este lipsa cenzurii și a evaluării din partea celui care ascultă. Tot ce vine de la celălalt este acceptat ca atare și valorizat, fără să fie judecat, ceea ce duce la simțul propriei valori și la încredere.
Având posibilitatea să vorbească fără să întâlnească o atitudine de evaluare sau cenzură, individul va putea, încetul cu încetul, să se înțeleagă mai bine pe sine și să dezlege anumite „noduri”, imposibil de dezlegat pentru el până acum. Cel care realizează interviul îl va lăsa pe interlocutor să vorbească fără să-l întrerupă, îndemnându-l să continue prin diferite semne de încurajare verbale: „da”, „așa” sau nonverbale: mișcări ale capului, zâmbet de încurajare sau atitudine de concentrare, de seriozitate, în funcție de conotația discuției, mișcări ale ochilor, expresie întrebătoare etc. Mimica, expresia este deasemenea foarte importantă. Ea poate fi congruentă cu atitudinea de ascultare, ceea ce va da credibilitate, sau incongruentă, ceea ce va întrerupe comunicarea.
Reformularea este tehnica principală a atitudinii nondirective. Aceasta înseamnă reluarea unei părți a discursului interlocutorului folosind alte cuvinte care să exprime în primul rând ceea ce simte acesta, emoțiile și sentimentele din spatele cuvintelor și faptelor relatate. Reformularea poate fi mai mult sau mai puțin fidelă sau interpretativă. Această tehnică are o funcție de facilitare, incitându-l pe intervievat să spună mai mult, să concretizeze, dar totodată și o funcție de clarificare deoarece ne poate ajuta să limpezim anumite puncte pe care nu suntem siguri că le-am înțeles.
Reformularea poate fi introdusă prin formule de tipul: „Dacă am înțeles eu bine…” (reformulare interpretativă) sau „Da…” (reformulare facilitantă). Aceasta are întotdeauna ca efect antrenarea interlocutorului spre aprofundarea subiectului. El se va simți ascultat, luat în seamă, înțeles, iar aceasta este pentru oricine o dovadă certă de respect, de considerație. Această atitudine este contrară obișnuințelor noastre cotidiene. Majoritatea oamenilor nu își ascultă cu adevărat interlocutorii sau îi ascultă numai ca să-i poată contrazice sau să le dea sfaturi. Aceștia tind să se concentreze asupra propriei persoane.
Tehnica de reformulare mai poate fi folosită și atunci când interlocutorul se oprește să mai vorbească despre un anumit subiect. Acesta va accepta cu ușurință reluarea sau continuarea discuției și va continua să răspundă cu plăcere dacă această tehnică este aplicată în mod corect.
Dacă se urmărește culegerea de informații concrete și obiective, precum date, fapte, locuri, împrejurări, atitudinea nondirectivă nu este una favorabilă atingerii obiectivelor propuse. Astfel că, în acest caz, atitudinea devine mai directivă, iar ritmul interviului se organizează în jurul unei secvențe întrebare-răspuns.
2. Interviul directiv, având ca variantă principală chestionarul, este interviul în care totul este dinainte stabilit și etalonat precum obiective, conținut și ordinea întrebărilor, numărul întrebărilor și, uneori, chiar și variantele de răspuns.
Această diferențiere nu se mai referă la atitudinea generală a celor care conduc interviurile, ci la însăși formularea întrebărilor. O întrebare directă nu urmărește nimic altceva decât ceea ce spune literalmente. Întrebarea directă se bazează pe principiul că, pentru a afla ceva, este de ajuns să întrebi. Se bazează, de asemenea, pe principiul fundamental că celălalt are răspunsul.
În procesul de intervievare există întrebări directe precum „Ce diplomă ați obținut?”, „La ce dată?”, „Care a fost prima funcție ocupată de dumneavoastră?”, dar și întrebări indirecte cum ar fi: „Care au fost sarcinile exacte ale postului pe care l-ați ocupat în acea perioadă?”, „Ce-mi puteți spune despre activitatea dumneavoastră în acea perioadă?”
Interesul pentru acest fel de abordare rezidă în faptul că ea permite culegerea unor informații mai autentice pentru că sunt mai puțin controlate de candidat, deci mai puțin dependente de imaginea pe care el crede că trebuie să ne-o prezinte.
Nu există o singură tehnică adaptată pentru interviul de cunoaștere, ci mai multe tehnici, adaptate diferitelor faze ale interviului. Tocmai în suplețea adaptării la celălalt și în relația stabilită cu el constă soluția unui bun interviu.
3. Interviul ghidat este o variantă a interviului nondirectiv, în care fazele nondirective sunt alternate cu faze directive, pe baza unui ghid de interviu. În fapt, acesta este un ansamblu de explorări nondirective pe teme introduse directiv. Se folosește mai ales în activitățile exploratorii de teren.
Pe de o parte, unul dintre importantele roluri ale interviului este observarea comportamentului. Observarea comportamentului înseamnă a pătrunde într-un domeniu dintre cele mai bogate și mai complexe ale interviului. Este clar însă faptul că nu totul se poate observa. Este obligatoriu să se stabilească un sistem de referință, un sistem de selecție, el însuși fiind o parte a sistemului nostru de referință.
Pe cealaltă parte, comunicarea reprezintă, în sensul cel mai general, procesul transmiterii, recepționării, stocării, prelucrării și utilizării informațiilor. Prezența ei caracterizează atât individul, cât și societatea pe toate treptele dezvoltării lor. Pentru om, principalul mijloc de socializare îl reprezintă comunicarea, personalitatea lui structurându-se într-un spațiu de comunicare care îi este propriu. Pe de altă parte, sistemele și structurile sociale își mențin stabilirea și își realizează finalitățile prin mijlocirea multiplelor rețele de comunicații de care dispun.
Există, în orice discuție, acele momente-cheie în care, dacă nu iei măsuri rapide și inspirate, riști să pierzi câștigul țintit. De asemenea, o conversație cu o sursă umană va da roade maxime doar dacă știi să te adaptezi mesajului în funcție de ceea ce transmite interlocutorul. Lucrurile par, la prima vedere, cât se poate de simple: trebuie să ne ascultăm și să ne înțelegem interlocutorul.
3.2 Procedee pentru identificarea comportamentului simulat
În observarea și interpretarea comportamentului nonverbal, trebuie luat în considerare faptul că nu există nici măcar un singur semnal care să fie un indiciu clar al minciunii. Acest lucru nu înseamnă că trebuie abandonate eforturile de a studia minciuna și de a observa acele comportamente, care, în context, sunt sugestive pentru a detecta minciuna. Corpul uman trebuie lăsat să vorbească despre ce simte, gândește sau acționează individul, iar semnalele nonverbale trebuie interpretate cu claritate și siguranță astfel încât să se obțină o imagine de ansamblu în urma acțiunii de observare și studiere a lor.
O abordare nouă pentru demascarea minciunii a fost propusă de un agent FBI. Acesta a scris un articol (”Un model în patru etape pentru detectarea minciunii: o paradigmă alternativă pentru interogare”), apărut în publicația FBI-ului în care a prezentat cercetarea și descoperirile sale despre posibilitățile de identificare a minciunii. Acestă lucrare prezintă un model pentru identificarea lipsei de sinceritate, bazat atât pe conceptul de activare a sistemului limbic, cât și pe interpretarea indicilor de confort și disconfort. Astfel, este sugerat faptul că, în situațiile în care oamenii spun adevărul și nu își fac griji, se simt mai bine decât atunci când mint sau sunt îngrijorați să nu fie prinși deoarece, în al doilea caz, au un sentiment de vinovăție. Modelul evidențiază astfel tendința de a avea un comportament mai degajat și gesturi mai ample atunci când sunt sinceri și se simt bine, spre deosebire de situația contrară, când gesturile sunt mult mai reținute.
Acest model este folosit în prezent la nivel mondial. Scopul său a fost de a-i pregăti pe ofițerii din structurile de apărare a legii pentru a detecta minciuna în timpul investigațiilor și interogatoriilor. El cuprinde patru etape, patru domenii care trebuie urmărite: ecuația confort/disconfort, accentuarea, concordonța și managementul percepției.
O primă etapă este aceea a înțelegerii rolului esențial al ecuației confort/disconfort în detectarea minciunii. Persoanele care mint sau sunt vinovate de ceva au conștiința încărcată cu minciunile și delictele lor. De aceea le este greu să se simtă bine și să fie relaxate, iar starea de tensiune și îngrijorare se face observată destul de repede. Încercarea de a-și ascunde vina sau minciuna le împovărează cu o doză semnificativă de stres în timp ce se concentrează să-și fabrice răspunsul la întrebări care, în condiții normale, nu le-ar ridica niciun fel de probleme.
Pentru a obține rezultate în detectarea minciunii, anchetatorul trebuie să își dea seama care este impactul său asupra acțiunilor celui suspectat, învinuit sau inculpat și să conștientizeze că felul în care se va comporta îi va influența reacțiile. Modul în care pune întrebările (acuzator), în care stă (prea aproape), în care se uită (suspicios) va contribui fie la susținerea nivelului său de confort, fie la scăderea lui. Este bine de știut că dacă violează spațiul personal al celui ascultat, dacă acționează cu suspiciune, dacă se uită într-un fel nepotrivit sau pune întrebările pe un ton acuzator, interogatoriul va fi afectat negativ. Cel mai important lucru pentru demascarea mincinoșilor nu este identificarea lipsei de onestitate, ci mai degrabă felul în care îi observă și îi chestionează pentru a detecta minciunile. Apoi, este vorba de colectarea de informații nonverbale. Cu cât înregistrează mai multe (grupări de indicii nonverbale), cu atât va putea fi mai încrezător în observațiile sale și va putea avea mai multe șanse de a sesiza momentul când cel ascultat este nesincer.
Chiar dacă încearcă în mod activ să descopere indicii ale minciunii în timpul discuției sau interogatoriului, atitudinea anchetatorului trebuie să fie cât mai neutră posibil, nu suspicioasă. În momentul în care devine suspicios influențează felul în care persoana îi va răspunde. Gradul de confort sau disconfort al unei persoane în timpul unui interogatoriu, când se discută un subiect dificil sau sensibil, este unul dintre cele mai importante indicii ce trebuie urmărit. Indiciile stării de confort sunt mult mai evidente când oameni spun adevărul; nu au nevoie să ascundă nici un stres și nici nu au conștiița vinovăției care să-i facă să nu se simtă în largul lor. Așadar, pentru a detecta o eventuală minciună, trebuie ca anchetatorul să caute semnale clare ale disconfortului, când apar și în ce context.
Disconfortul apare mai întâi la nivel fiziologic, din cauza activării sistemului limbic. Inima bate mai tare, se ridică părul, se accentuază transpirația, respirația devine mai precipitată. În afara reacțiilor fiziologice, care sunt autonome (automate) și nu necesită implicarea gândirii, corpul exprimă disconfortul și prin limbajul nonverbal.
În încercarea de a observa disconfortul ca indicator potențial al minciunii, cel mai bun spațiu ar fi acela în care să nu existe obiecte (mese, birouri sau scaune) între anchetator și persoana ascultată. Un astfel obstacol va ascunde o mare parte din părțile corpului care ar trebui observate (aproape 80%). Mincionoșii folosesc obstacole sau obiecte (cum ar fi un pahar cu apă/cafea) pentru a ridica o barieră între anchetator și ei. Folosirea obiectelor respective este un semn că acel individ își dorește să se distanțeze, să se separe și că are ceva de ascuns, deoarece este mai puțin deschis – ceea ce corelează cu starea de disconfort și chiar cu minciuna. Este chiar indicat ca anchetatorul să stea, uneori, în picioare pentru a obține informații nonverbale.
Astfel de semnale nonverbale includ frecarea frunții lângă regiunea tâmplelor, contractarea mușchilor feței, mângâierea sau atingerea gâtului sau a cefei. Unii își pot arăta neplăcerea dându-și ochii peste cap în semn de dispreț, culegându-și scame de pe haine sau ”vorbind în doi peri” cu persoana care le pune întrebări – dau răspunsuri scurte, devin potrivnici, ostili, sarcastici sau fac gesturi cu conotații indecente. Pe fața învinuitului pot fi observate indicii de disconfort: încordarea fălcilor, freamătul orificiilor nazale, îngustarea ochilor, tremurul gurii sau strângerea buzelor. Este important de știut că nici o expresie facială care durează prea mult sau se prelungește, fie că este vorba de un zâmbet, o încruntare sau o privire surprinsă, nu este normală. Astfel de comportamente artificiale în timpul unui interogatoriu au menirea de a influența opinia anchetatorului și nu sunt autentice.
Mecanismele de respingere prin închiderea sau acoperirea ochilor sunt comportamente care se manifestă inconștient și se leagă, de obicei, de un anumit subiect incomod. Clipirea deasă poate fi de asemenea observată în astfel de momente. Toate aceste manifestări ale ochilor sunt indicii puternice ale modului în care este primită o informație sau ale întrebărilor care sunt problematice pentru persoana ascultată. Totuși, ele nu sunt neapărat indicii directe ale minciunii.
De asemenea, un contact vizual mai redus sau chiar evitant nu este un indiciu de minciună. Mulți psihologic sunt de părere că evitarea privirii în ochii altora, mai ales în ochii celor investiți cu autoritate, este un semn de frustrare. De cele mai multe ori, învinuiții sau inculpații sunt într-o puternică stare de frustrare care în majoritatea cazurilor duce la manifestări agresive. Agresivitatea într-o cameră de audiere se manifestă mai ales în răspunsuri insolente, încercări de sfidare și ca reacție la privirea scrutătoare a anchetatorului, evitarea de a-l privi în față. Simptomul stării de frustrare nu trebuie să fie, deci, confruntat cu o trăsătură de personalitate (sinceritate-nesinceritate).
Într-o stare de disconfort, sistemul limbic preia controlul și fața persoanei audiate fie se înroșește, fie pălește. În timpul unor discuții incomode, poate apărea o transpirație mai abundentă sau o respirație întețită. Orice tremurat al mâinilor, al degetelor, al buzelor sau orice încercare de a ascunde buzele (îngustându-le până aproape nu se mai văd) sau mâinile ori de a le diminua mișcările pot indica disconfortul/minciuna, mai ales dacă aceste manifestări apar după ce semnalele inițiale de nervozitate normală au dispărut. Vocea unei persoane se poate schimba brusc sau poate părea slabă în timpul unui discurs mincinos; înghițirea devine dificilă deoarece gâtul se usucă de la stres. Această situație poate fi însoțită de reglarea repetată a glasului. Toate aceste comportamente indică disconfortul. Trebuie însă reținut că ele nu sunt neapărat indicii de minciună, ci pot fi provocate de stres. Așadar, indiciile de încordare și de neliniște trebuie descifrate în context.
Alte două domenii principale ale comportamentelor nonverbale care sunt utile pentru detectarea minciunii sunt: accentuarea și concordanța.
Accentuarea se referă la faptul că oamenii însoțesc deseori ceea ce spun prin gesturi ale diverselor părți ale corpului (cum ar fi sprâncenele, capul, mâinile, pieptul, picioarele) pentru a scoate în evidență un lucru pe care îl consideră foarte important, profund sau care le trezește o stare emoțională intensă. Observarea acestei accentuări este importantă deoarece este o manifestare universală atunci când oamenii sunt sinceri. Reliefarea vorbelor reprezintă contribuția sistemului limbic la comunicare. Prin contrast, când sistemul limbic nu susține afirmațiile, gesturile de accentuare sunt mai reduse sau chiar lipsesc.
În majoritatea situațiilor, mincinoșii nu accentuează prin gesturi ceea ce declară. Ei își folosesc partea rațională a creierului pentru a decide ce să spună și cum să înșele, dar foarte rar se gândesc la felul cum vor prezenta minciuna, nefiind conștienți de felul cum intervine accentuarea sau sublinierea cuvintelor. Când o persoană încearcă să-și construiască un răspuns, accentuarea acestuia prin gesturi pare forțată sau este întârziată; foarte rar subliniază ei ceva atunci când este cazul s-o facă sau accentuează doar problemele neimportante.
Accentuarea unei idei se poate face atât verbal cât și nonverbal. Verbal, se scoate în evidență ceva prin voce (prin intensitatea sau tonul ei) ori prin repetiție. Accentuarea nonverbală poate da anchetatorului indicii mai corecte și mai utile decât cuvintele atunci când încearcă să detecteze adevărul sau lipsa de onestitate într-un interviu/anchetă. Unele persoane care dau mult din mâini în timp ce vorbesc își punctează remarcile prin gesturi. La altele, accentuarea se face ”din vârful degetelor”, fie prin atingerea unor lucruri, fie prin anumite gesturi. Mișcările mâinilor completează discursul sincer, gândurile și sentimentele adevărate. Arcuirea sprâncenelor și mărirea ochilor sunt alte modalități prin care poate fi evidențiat un punct de vedere. Alt gest de accentuare este aplecarea pieptului în față, în semn de interes.
Din contră, oamenii mincinoși slăbesc semnificația cuvintelor rostite sau își manifestă lipsa de angajament față de propriul discurs ascunzându-se în spatele mâinilor (acoperindu-și gura cu mâinile) sau printr-o mimică limitată. O persoană se controlează și adoptă diverse mijloace de restrângere a mișcărilor și de retragere când nu are susținere pentru ceea ce spune. Cei care mint afișează deseori deliberat o postură reflexivă, ducând degetele la bărbie sau atingându-și obrajii, de parcă nu s-ar mai gândi la ceea ce vor spune; aceste atitudini sunt în deplin contrast cu felul în care se manifestă oamenii sinceri care își accentuează punctele de vedere. Mincinoșii își consumă timpul evaluând ceea ce spun și felul în care va fi primită informația, tendință care este neconcordantă cu un comportament sincer.
De asemenea, declarațiile celor care mint sunt foarte slabe, lipsite de subliniere, cu gesturi moderate pentru că le lipsește angajamentul și încrederea în ceea ce spun. Acest lucru se explică prin faptul că partea emotivă a creierului nu se angajează în înșelăciune și drept urmare, nu va accentua afirmațiile prin mesaje nonverbale (gesturi). Sentimentele din zona limbică a creierului sunt foarte greu de păcălit.
Concordanța este un domeniu de studiu important pentru identificarea unei stări de confort în relațiile interpersonale. O persoană care dă un răspuns afirmativ la o întrebare ar trebui să-l susțină imediat de mișcarea capului, nu cu întârziere. Lipsa de concordanță apare când cineva afirmă ”nu este vina mea”, în timp ce capul se înclină în sens afirmativ. Surprinzându-se făcând aceste gesturi care-i dau de gol, cei ascultați își modifică mișcările capului, încercând să repare ce au stricat. Aceste gesturi dau impresia de artificialitate și patetism, comportamentele sunt neconcordante și prin urmare pot fi echivalate cu minciuna, deoarece manifestarea lor indică disconfortul.
Un ultim domeniu principal care trebuie observat în încercarea de a detecta minciuna este acela al managementului percepției. Acest concept se referă la încercările celui care este intervievat de a controla și influența modul în care este perceput. Variantele în care se realizează controlul apar atât verbal cât și nonverbal.
Verbal, cei care mint vor încerca să-și susțină onestitatea, integritatea și imposibilitatea de a fi implicați într-o infracțiune. Pot folosi afirmații cum ar fi „nu aș putea niciodată răni pe cineva”, „nu-mi stă în fire să mint”, „nu am mințit niciodată”, „ca să fiu sincer”, „să fiu cinstit” sau „am fost învățat să spun întotdeauna adevărul”, cu scopul de a influența.
Nonverbal, cei care mint vor încerca, într-un mod insistent sau excesiv, să pară plictisiți, relaxați sau să ocupe cât mai puțin spațiu pentru a-și demonstra confortul. De asemenea, o formă de gestionare a modului în care este perceput este și controlul privirii. Pe parcursul relatărilor sale, el urmărește reacția (nonverbală) a interlocutorului și, în funcție de ceea ce i se pare că vede la el, își ajustează a doua parte a expunerii sale. În timpul unei conversații obișnuite sau al unei relatări, privirea pendulează la partener cu intermitență. În momentele cruciale, exact la argumentele cele mai importante, oriunde ar fi, privirea revine la interlocutor spre a controla dacă a înțeles, dacă este de acord sau nu cu cele relatate.
O deosebită importanță în cadrul acestor relații interpersonale o are autocontrolul celui care efectuează interviul/cercetarea unei cauze, asupra manifestărilor comportamentului său expresiv (nervozitate, superficialitate, duritate, labilitate emoțională, simpatie sau antipatie față de persoana interogată).
Concluzionând, cu privire la observarea comportamentului nonverbal și detectarea minciunii cu ajutorul său se poate spune că identificarea înșelăciunii este o sarcină dificilă. Nu există semnale nonverbale care, doar prin ele însele, să indice clar minciuna, dar prin interpretarea corectă, în context, a indiciilor comportamentului nonverbal putem fi avertizați când cel din fața noastră va încerca să facă acest lucru.
3.3. Elicitation
Acest termen este nou în cultura organismelor cu rol în siguranța și securitatea națională, însă semnificația lui sau punerea sa în aplicare datează încă din momentul înființării structurilor cu atribuții în culegerea de informații.
„Elicitation” poate fi definit în limba română ca fiind o artă a conversației. Este o modalitate strategică prin care se pot extrage date și informații prețioase, ce nu sunt destinate publicului larg, de la diferite persoane, însă fără a ridica suspiciuni și fără a semăna sentimentul unui interogatoriu.
Pe de o parte, aceste încercări ale unui „interviu ascuns” pot fi destul de simple, ba chiar evidente uneori. Cu cât denotă o mai mare simplitate, cu atât sunt mai ușor de detectat și de deviat. Pe cealaltă parte, acest „interviu ascuns” poate fi imaginativ, persistent, poate să implice planificări extinse și totodată poate implica și o terță parte în conversație.
Persoanele care dețin controlul acestui tip de interviu (elicitori) pot deasemenea folosi povești de acoperire pentru a-și putea susține locul și rolul lor în context, dar și pentru a motiva existența întrebărilor ce urmează a fi puse pe parcursul conversației.
Aceștia pot culege informații atât despre intervievat, cât și despre colegii acestuia, informații ce pot fi utile ulterior, în diferite contexte, nefiind necesar un spațiu anume pentru a direcționa un interviu. Direcționarea acestuia și sustragerea de informații aparent inofensive poate avea loc cu ocazia diferitelor tipuri de adunări, la conferințe, în conversații telefonice, pe stradă, pe rețelele sociale sau chiar în propria casă.
Această tehnică a „interviului ascuns” nu este o raritate. Nu este ceva neobișnuit ca oamenii să descopere diverse lucruri, informații, despre o persoană, fără a avea un scop anume. De exemplu, atunci când plănuim o petrecere surpriză unui prieten, trebuie să îi cunoaștem programul zilnic, ce îi place și ce nu îi place, ce și-ar dori să primească și ce nu și-ar dori, lista mâncărurilor preferate, simpatiile și antipatiile și alte informații ce le-am putea găsi folositoare, fără ca acesta să își poată da seama de ce colectăm toate aceste informații și care este scopul nostru final.
Agenții de informații sunt pregătiți în arta „interviului ascuns”, pentru a obține date valoroase de la persoane care le dețin, fără ca aceștia să aibă intenția să le împărtășești, ba mai mult, fără fără să realizeze că aucomunicat acele informații.
Un agent antrenat în arta „interviului ascuns” poate înțelege anumite stări umane sau predispoziții culturale și, în atingerea scopurilor, folosește tehnici specializate pentru a exploata aceste mici vulnerabilități. Tendințele naturale către care se va îndrepta un astfel de agent și va încerca să le exploateze sunt:
dorința de a fi extrem de politicos și de ajutorare, chiar și cu străinii sau persoanele noi cunoscute;
dorința de a părea bine informat, în special făcând referire la profesia noastră;
dorința de a te face să te simți apreciat și totodată, faptul că aduci o contribuție importantă în desfășurarea anumitor activități;
tendința de a se extinde pe un anumit topic, aducând cuvinte de laudă și încurajare;
tendința de a bârfi;
tendința de a îi corecta pe ceilalți;
tendința de a subestima valoarea informațiilor căutate sau primite, în special când cel care furnizează informațiile nu are cunoștințe despre cum ar putea fi acestea folosite;
tendința de a îi face pe ceilalți să creadă că lumea este sinceră;
tendința de a răspunde cu sinceritate la întrebările „oneste” adresate de el;
dorința de a converti pe altcineva la părerile noastre.
De exemplu, poți întâlni pe cineva într-o instituție publică alături de care poți construi acel scurt dialog incipient de cunoaștere, ajungându-se, într-un final, și la locul tău de muncă. Deși nu ai menționat niciodată numele organizației din care faci parte, persoana în cauză poate să îți adreseze diferite întrebări inofensive despre câtă satisfacție îți aduce locul tău de muncă, probabil în timp ce se plânge cu privire la al său. În primă instanță, puteți fi de părere că persoana respectivă nu știe unde anume lucrați sau cu ce anume vă ocupați și că aceasta doar încearcă să facă conversație despre un subiect banal și că nu veți face nimic greșit dacă îi veți răspunde. Totuși, ea poate ști exact care este meseria dumneavoastră, dar se bazează pe anonimitatea sa și pe dorința dumneavoastră de a fi onest, de a părea bine informat și pe înclinarea dumnevoastră de a nu fi suspicios în dialogul aparent inofensiv. Aceasta poate urmări găsirea unui angajat nemulțumit de condițiile de muncă și care, totodată, îi poate furniza informații valoroase direct din interiorul organizației.
Există o gamă variată de tehnici care stau la baza unui „interviu ascuns” și totodată, pot fi folosite în încercări subtile de a extrage informații. Următoarele sunt descrieri ale unora dintre aceste tehnici:
cunoștințe asumate: persoana în cauză va pretinde că are cunoștințe și asociații în comun cu persoana vizată („La rețeua de calculatoare, obișnuiam să lucrez cu … și în general sarcina mea era …. ”);
încadrare majoră: oferă o estimare cu o marjă de eroare foarte mare („Presupun că tarifele vor avea o creștere destul de rapidă, undeva între 5 si 15 unități monetare.” Răspuns: „Da, vor crește cu 7 unități monetare.”);
expunere extremistă: expunerea unei povești dusă la extrem, în speranța că interlocutorul va dori să adauge și alte detalii interesante („Am auzit că proiectul de bază al Companiei X este de a dezvolta un uimitor produs capabil să…”);
momeală confidențială: pretinderea de a furniza informații confidențiale în speranța de a primi altele la schimb („Neoficial…”, „Între noi fie vorba…”);
critica constructivă: criticarea unui individ sau a unei organizații despre care știi că persoana respectivă are afinități în speranța că aceasta va dezvălui informații confidențiale pentru a-și apăra punctul de vedere („Cum a reușit compania dumneavoastră să semneze acel contract? Se știe clar că cea dea doua companie are ingineri mult mai pregătiți!”);
declarații false deliberate/negarea adevărului evident: afirmarea unor declarații false în speranța că vei fi corectat cu informații adevărate („Toată lumea știe că acest proces nu va funcționa. Este doar o pierdere de timp…”);
ignoranța simulată: pretinderea de a fi în necunoștință de cauză asupra unui subiect cu scopul de a-l determina pe celălalt să-ți explice/arate/demonstreze („Sunt nou în acest domeniu așa că îmi va fi de mare folos tot ajutorul pe care îl pot obține. Cum funcționează acest lucru?”);
flatarea deliberată: folosirea unor cuvinte de laudă pentru a determina o persoană să furnizeze informații („Sunt sigur că tu ești persoana cheie în promovarea acestui produs…”);
bunul ascultător: exploatarea instinctului uman de a se plânge sau a se lăuda cu privire la anumite lucruri și totodată, de a asculta și a fi în asentiment cu acesta, fie pozitiv sau negativ. Atunci când o persoană simte că poate avea încredere în alta și că îi sunt împărtășite sentimentele, aceasta poate furniza mult mai multe informații;
întrebarea îndrumată: adresarea unei întrebări a cărui răspuns să fie „Da” sau „Nu”, dar care conține cel puțin o prezumție („Ai avut ocazia să lucrezi la testarea sistemelor integrate înainte să părăsești compania?”, în opoziție cu: „Care erau responsabilitățile tale la locul de muncă anterior?”);
de la macro la micro: inițierea unei conversații la un nivel general, iar mai apoi gradual, conducerea persoanei către subiectul de interes. Poți începe să vorbești despre economie, despre cheltuielile guvernamentale, despre potențialul de apărare și reducerile bugetare, ca mai apoi să adresezi o întrebare precum „Ce se va întâmpla cu programul X din organizația dumneavoastră dacă reducerile bugetare vor continua?”. Un bun elicitor va știi când să inverseze procesul conversației, înapoi către starea de general, pentru a nu trezi suspiciuni;
interese comune: sugerarea de similitudini cu privire la interesele comune, hobby-uri sau experiențe petrecute de-a lungul vieții, ca o modalitate de a obține informații sau de a construi o relație înainte de a solicita diverse informații („Fratele tău a executat misiuni în Irak? și eu la fel. Cu ce unitate a fost acesta plecat?”);
referințe încrucișate: discutarea unui anumit subiect poate oferi diferite perspective cu privire la altul. O întrebare adresată cu privire la firma ce asigură mâncarea și băutura la o petrecere pentru angajații unei organizații poate fi de fapt o încercare de a realiza care este tipul de acces al furnizorilor în respectiva facilitate;
opoziția/neîncrederea simulată: indicarea de neîncredere sau opoziție în scopul de a determina o persoană să ofere informații în apărarea lor („Nu există nicio cale ca într-un timp atât de scurt, să poți proiecta și produce acest lucru. În teorie este bine, dar…”);
declarații provocatoare: atragerea unei persoane de a vă adresa o întrebare în scopul de a stabili direcția dorită a conversației („Mă simt foarte vinovat pentru faptul că am refuzat acel loc de muncă.” Răspuns: „De ce l-ai refuzat?”). Având în vedere că cealaltă persoană adresează întrebarea, aceasta contribuie la inofensivitatea discuției ulterioare.;
chestionare și sondaje: stabilirea unui scop precis și fix al interviului. Încadrarea unor întrebări a căror răspunsuri sunt de interes major cu alte întrebări logice. Folosirea unui sondaj pentru a convinge oamenii să stea de vorbă cu dumneavoastră;
întrebări bazate pe informații din domeniul public: referirea la informații reale sau false, dar care pot influența persoana în cauză să considere că acestea au suferit scurgeri în domeniul public („Veți comenta asupra rapoartelor ce fac referire la concedierea angajaților dumneavoastră din Compania X?”, „Ați citit despre faptul că analiștii prezic că…”);
interviuri șirete: pretinderea de a fi un recrutor de personal cu înaltă calificare și adresarea ulterioară de întrebări cu privire la experiența acumulată, calificări și proiecte recente;
vizarea celor din exterior: adresarea de întrebări despre o organizație din care interlocutorul nu face parte. Adeseori prietenii, familia, furnizorii de servicii, filialele sau competitorii au cunoștințe asupra unor informații, dar care nu au cunoștințe despre ce și ce nu poate fi divulgat;
oferirea voluntară de informații/favoare contra favoare: cu scopul determinării persoanei vizate de a oferi și ea, la schimb, alte informații („Acuratețea senzorilor noștri este de 80%. Ai voștri sunt mai buni?”);
repetarea cuvintelor: repetarea unor cuvinte cheie, de bază sau concepte, în speranța că interlocutorul își va continua ideea („3000 de metri lungime, zici? Interesant…”).
3.4 Particularități ale limbajului nonverbal transcultural
Exploatarea elementelor de limbaj nonverbal în cadrul comunicării cu parteneri de dialog străini implică două direcții de abordare:
a) indiciile limbajului nonverbal cu exprimare universală, care se manifestă aproape identic la toți indivizii.
Figura 3- Exemplu de manifestare universală a ,,dezgustului”.
c) indiciile limbajului nonverbal transcultural, care diferă în funcție de zona culturală/țara individului. Cunoașterea acestor particularități, raportate la modelele comportamentale specifice persoanei străine, este esențială pentru atingerea scopurilor propuse în cadrul dialogului, astfel:
enunțarea mesajelor cu intensitate mai mult sau mai puțin sporită și variația înălțimii vocii depind de spațiul cultural al persoanei. În țările asiatice este preferat un ton calm, moderat al discursului, iar în cele latino-americane și Europa Centrală au loc schimburi de opinii aprinse, aparent încinse, dar care nu pot fi considerate atacuri la persoană sau atitudini agresive;
diferențele sunt mai evidente în cazul în care interlocutorii, aparținând unor culturi și limbi diferite, utilizează în conversație o altă limbă străină, de exemplu engleza. Folosirea aceleiași limbi nu garantează perfecțiunea comunicării și, în acest caz, trebuie să se țină cont de faptul că partenerul de discuții va avea un stil de comunicare diferit de cel în care ar utiliza limba țării sale, ceea ce va interfera puternic cu conținutul comunicării;
comportamentul nonverbal poartă o puternică amprentă culturală și socială. Multe gesturi și posturi ale corpului trădează aria socio-culturală în care individul a trăit sau trăiește în prezent. Astfel, există diferențe culturale și în ceea ce privește contactul vizual: asiaticii consideră contactul vizual o impolitețe, un semn de ostilitate, pe când latino-americanii apreciază o privire directă, susținută. Ca urmare, lipsa de atenție aparentă a interlocutorului, manifestată prin lipsa contactului vizual, poate crea un disconfort pentru un european sau american într-o țară africană sau asiatică, neobișnuit fiind cu obiceiurile locale, unde evitarea privirii interlocutorului (de regulă superiori pe scara ierarhică) reprezintă o obișnuință și nu o dovadă de respect;
în ceea ce privește atingerea, în țările arabe, latino-americane și cele din sudul Europei oamenii au tendința de a sta aproape unii de ceilalți atunci când se întâlnesc și își vorbesc, atingându-se adesea. Pe de altă parte, nord-americanii și nord-europenii preferă să păstreze o anumită distanță atunci când comunică cu cineva;
bărbații arabi dau mâna cu blândețe, pot să-și adreseze cuvinte sau să se sărute pe obraji, frunte, nas ori mâna dreaptă în semn de salut, acestea reprezentând gesturi de profund respect. De asemenea, pot păstra mâna interlocutorului pentru a-l conduce către o altă locație. Dacă un arab nu-l atinge pe cel care-l salută, atunci acesta îl antipatizează sau se abține datorită perceperii faptului că interlocutorul nu este familiarizat cu ideea de a fi atins. A nu da mâna la o întâlnire sau la plecare este considerată grosolănie. După strângerea mâinilor, gestul de a duce palma mâinii drepte la inimă este semn de respect sau sinceritate. Strângerea mâinii se face doar cu mâna dreaptă, folosită de altfel în exprimarea gestuală, pentru că mâna stângă nu este considerată curată. Pentru femeile arabe, ducerea mâinii drepte la inimă după servirea mâncării este semn că a fost oferită cu sinceritate. Dacă un bărbat este prezentat unei femei arabe, este alegerea acesteia dacă întinde mâna sau nu; de regulă, se așteaptă ca femeia să inițieze strângerea mâinii, iar atingerea se produce doar la nivelul degetelor, fiind interzise atingerea palmei, sărutatul mâinii sau obrazului;
gesturile au semnificații diferite în culturi diferite: spre exemplu, semnul inelului (unirea vârfului degetului mare cu al arătătorului așa încât să formeze un cerc) însemnă OK pentru cei mai mulți anglofoni, dar în unele zone din Franța înseamnă zero, fără valoare.
Figura 4 – Gesturi comune care însă au funcții și semnificații diferite în diverse culturi.
în lumea arabă sunt folosite gesturi care au semnificație diferită față de cele cunoscute în cultura noastră. Mișcarea de încuviințare făcută cu capul către în jos înseamnă „da”, iar „nu” poate fi exprimat în mai multe moduri: prin înclinarea ușoară a capului către înapoi însoțită de ridicarea sprâncenelor sau bărbiei, prin sunete specifice („țâțâit”) sau prin folosirea palmei deschise, mișcată de la dreapta la stânga către interlocutor. Gestul făcut cu degetul mare ridicat este considerat obscen de către arabii tradiționaliști, spre deosebire de alte popoare care îl consideră un semn de aprobare, iar pentru a face un semn cu mâna unei alte persoane, palma trebuie întinsă către în jos. Plecarea capului către înainte, însoțită de atingerea frunții cu degetele mâinii drepte sunt semne de adânc respect. Plasarea mâinii drepte sau a degetului arătător la vârful nasului, pleoapa inferioară dreaptă, vârful capului, mustață sau barbă înseamnă: „este responsabilitatea mea” sau „sunt fericit să fac asta pentru tine”. Lovirea pumnului drept în palma deschisă a mâinii stângi indică sfidare sau obscenitate. Expunerea tălpii piciorului/bocancului către fața unei persoane (în special atunci când stă jos) este interpretat ca insultă gravă și considerat ca o lipsă extremă de maniere;
cultura diferă și prin modul în care se exprimă politețea și eticheta. Spre exemplu, în cultura japoneză se pune accent pe sentimentul armoniei în societate și se utilizează un număr mare de expresii standard sau expresii care exprimă simpatie și înțelegere, pentru a face mai rezonabilă o respingere, a facilita un NU sau a prezenta scuze. Pentru europeni și nord-americani, acest lucru reprezintă vorbe goale, și, de multe ori, nesincere;
neînțelegerea sau ignorarea convențiilor sociale, care variază de la o cultură la alta, pot genera probleme de comunicare. În America de Nord, punctualitatea este o condiție esențială a întâlnirilor de afaceri, spre deosebire de lumea arabă unde întârzierea la o negociere, ședință, întâlnire este un atribut al omului de succes. Dacă un american decodifică o astfel de întârziere ca lipsă de respect, arabul consideră că se străduiește să asigure o impresie bună. În plus, timpul este privit diferit ca noțiune atât de către arabi, cât și occidentali. Un ritm de lucru susținut nu va obține adeziunea arabilor, iar impunerea acestuia va fi apreciată ca pe o insultă pentru că raportarea lor la ideea de timp este mult mai relaxată;
de la o cultură la alta diferă și rolul femeii în societate. În țările islamice este de neconceput ca o femeie să fie implicată în activități destinate bărbaților. Femeilor străine li se permite să nu poarte văluri cu condiția să aibă o ținută tradițională. Acestea pot merge la cumpărături și pot călători singure, însă trebuie să evite localurile destinate bărbaților (aproape toate).
Principala concluzie care rezultă din cele prezentate mai sus o reprezintă faptul că, pentru o exploatarea corectă a indiciilor limbajului nonverbal, trebuie ca procesul comunicării să fie abordat în context intercultural, având la bază cunoașterea modelelor comportamentale ale partenerilor de dialog și o pregătire psihologică adecvată.
3.5 Cerințe pentru identificarea și interpretarea corectă a limbajului nonverbal
În continuare sunt prezentate câteva cerințe care trebuie îndeplinite pentru identificarea și interpretarea corectă a indiciilor limbajului nonverbal, cu sublinierea elementelor de psihologie care trebuie dezvoltate:
a) pentru decodificarea indiciilor nonverbali și folosirea eficientă a comunicării în spațiul transcultural este necesară, în primul rând, observarea concertată a indiciilor nonverbali și înțelegerea situației contextuale. Aceasta presupune dezvoltarea abilității de a observa, care nu este același lucru cu a vedea. A observa înseamnă cunoaștere situațională, conștientizare a ceea ce se întâmplă în jur, folosirea tuturor simțurilor (nu numai văzul) și acordarea unei atenții sporite schimbărilor care se petrec în mediu. De asemenea, nu trebuie uitate sau, mai grav, ignorate contextul și circumstanțele care au generat și contribuit la apariția respectivului indiciu;
b) interpretarea comportamentul nonverbal în contextul în care se produce. Starea de agitație sau disconfortul pot fi generate de un eveniment neprevăzut sau pot fi trăsături temperamentale, situație în care cunoașterea anterioară a interlocutorului are o mare contribuție în evitarea greșelilor de interpretare;
c) observarea corespondenței între simptome și semne izolate pentru o decizie corectă privind semnificația semnelor. Exprimarea emoțiilor, a stărilor interioare traversate de o persoană în timpul unei discuții, se realizează prin multiple semne
d) cunoașterea și interpretarea corectă a elementelor nonverbale universale. Anumite comportamente nonverbale sunt considerate universale pentru că sunt realizate în mod asemănător de către toți oamenii. În această categorie sunt incluse expresiile faciale ale emoțiilor primare: bucurie, teamă, surpriză, furie, dezgust și tristețe;
e) evaluarea psihologică prin observație. Cunoașterea și interpretarea corectă a elementelor nonverbale particulare, a semnelor unice, specifice unei anumite persoane, multitudinea comportamentelor și conduitelor flexibile, mobile, verbale și motorii ale individului, inteligența și varietatea expresiilor colectiv-atitudinale;
f) realizarea evaluării biografice. O atenție deosebită trebuie acordată interpretării datelor obținute din istoria partenerului de dialog, luând în considerare apartenența socioculturală, status-urile și rolurile conferite sau asumate ale acestuia. Folosirea unui număr cât mai mare de resurse informaționale contribuie la acumularea de date suficiente pentru construirea unui suport minim și necesar pentru o conversație și abordarea fără riscuri a unei persoane;
g) stabilirea elementelor de bază ale limbajului nonverbal specifice persoanei, mai ales în situația în care aceasta este întâlnită frecvent. Astfel, este supusă observației starea obișnuită a persoanei, care se referă la poziția picioarelor, ținuta corpului și expresiilor faciale, felul în care își înclină capul, locurile în care își așează lucrurile personale și chiar felul în care le ține. Stabilirea comportamentului de bază al unei persoane este esențială, întrucât permite observarea la timp a eventualelor devieri ce pot fi purtătoare de informații importante;
h) observarea elementelor din limbajul nonverbal (indiciilor multiple sau grupurilor de semne) care indică starea de stres, urmate imediat de gesturi de calmare. Acestea pot oferi informații care semnalează starea în care se află persoana într-un anumit moment. În același registru intră și schimbările bruște în comportamentul unei persoane, care relevă informații cu privire la modul în care interpretează informația primită sau cum se adaptează la evenimentele emoționale. Orice schimbare de atitudine interioară atrage după sine o schimbare de atitudine exterioară. Aceste modificări în comportament pot scoate la iveală interesul sau intențiile în anumite circumstanțe. Observarea lor cu atenție permite să fie prezisă evoluția ulterioară a lucrurilor și oferă un avantaj clar, mai ales în eventualele situații de pericol;
i) dezvoltarea abilităților de a diferenția indiciile autentice de cele înșelătoare, printr-o pregătire și exerciții permanente pentru evaluarea corectă a situațiilor în care interlocutorul încearcă să simuleze diferite comportamente (de exemplu un zâmbet fals sau ascunderea adevărului). Este necesar să fie sesizate diferențele subtile dintre acțiunile persoanei, care indică atitudinea ei sinceră sau nu, aspect ce contribuie la o cunoaștere cât mai corectă a partenerului de dialog;
j) cunoașterea stărilor de confort și disconfort ale persoanei. Interpretarea lor corectă evidențiază și ajută la descifrarea facilă a mesajelor transmise de corp și minte și, de asemenea, poate elimina nesiguranța în interpretarea corespunzătoare a semnificației unui comportament. În cele mai multe cazuri, comportamentul observat poate fi încadrat în una dintre aceste două categorii, astfel: o atitudine ce ilustrează confortul este de mulțumire, fericire, relaxare etc; o atitudine care ilustrează disconfortul este de neplăcere, nefericire, stres, anxietate, tensiune;
l) pentru identificarea mesajelor nonverbale ale interlocutorul atât observarea, cât și intențiile celui care observă nu trebuie să fie evidente sau exagerate;
m) informațiile obținute depind foarte mult de „ecuația examinatorului”: în posesia acelorași date, o altă persoană ar putea ajunge la alte concluzii. Celui care observă îi sunt necesare abilități în cunoașterea celorlalți, capacități psihostructurale de personalitate din punct de vedere al cunoașterii de sine și aptitudini intelectuale privind memoria și spiritul de observație.
Dintre multitudinea de indicatori care ar putea fi observați la o sursă, operatorul va învăța să-i „decodifice” în special pe cei care relevă:
minciuna (răsucirea bărbiei spre umărul ridicat, ridicarea unui umăr, ilustrările false cu mâinile, trasarea de linii pe sol cu vârful piciorului etc.);
refuzul/reținerea de a coopera (evitarea privirii, închiderea sau acoperirea ochilor, întoarcerea într-o parte, înroșirea gâtului și a feței etc.);
plăcerea/confortul (înclinarea capului spre un umăr, ridicarea vârfului unui picior etc.);
disconfortul/insecuritatea (încrețirea nasului într-o mișcare ascendentă, acoperirea buzelor cu degetele este un indiciu de insecuritate sau îndoială, coborârea colțurilor gurii, atingerea gâtului etc.).
Decodificarea indicatorilor nonverbali necesită o pregătire temeinică care cuprinde teorie și practică. În cadrul practicii are loc observarea, evaluarea și, în special, validarea informațiilor obținute pe această cale, dar și antrenarea celor care desfășoară activitate de culegere a informațiilor pentru în transmiterea celor mai potrivite mesaje în funcție de context.
Limbajul nonverbal este o sursă de informații în sine, acele „informații mute” care uneori pot schimba cursul unui dialog, pot mări/ scădea încrederea în sursa respectivă sau pot deschide noi perspective pentru activitatea de culegere a informațiilor.
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Allport, G. W., Vernon, P. E. (1933), Studies în Expressive Movement. New York: Hafner, Published by Johnston Press, 2007;
CHÄFER, Claudia Limbajul corpului, editura Niculescu, București, 2001, p. 41;
CHELCEA, Septimiu Comunicarea non – verbală în spațiul public, editura Tritonic, București, 2004, p. 54;
CIOCARLAN,Vasile Constantin Raporturile interpersonale, Editura Politică, București, 1973, p. 28;
COLLET, Peter – „Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acțiunile lor”, Ed. TREI, București, 2011;
COLLET, Peter – „Cartea gesturilor europene”, Ed. TREI, București, 2008;
COSNIER, Jaques – „Introducere în psihologia emoțiilor și a sentimentelor”, Editura POLIROM, 2007;
DUCK, Steve Relații interpersonale: a gândi, a simți, a interacționa, Editura Polirom, Iași, 2000, p. 99;
MARINESCU, Valentina Introducere in teoria comunicarii. Principii, metode, aplicatii., Editura Titronic, Bucuresti, 2003, p. 61;
MIELU, Zlate, Zlate, Camelia, Cunoașterea și activarea grupurilor sociale, Editura Politica, Bucuresti, 1982, p. 77;
MOSCOVICI, Serge Psihologia socială a relațiilor cu celălălt, editura Polirom, Iași, 1998, p. 46;
NAVARO, Joe, KARLINS, Marvin dr. – „Secretele comunicării nonverbale”, Ed. METEOR PRESS, București, 2008;
PÂNIȘOARĂ, Ion Ovidiu Comunicarea eficientă,, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 70-76;
PÂNIȘOARĂ, Ion Ovidiu op. cit., p. 79;
PEASE, Allan Limbajul trupului, editura Polimark, Bucuresti, 1995, p. 16;
RUS Fl. C., Introducere in știința comunicprii și relațiilor publice, Editura Institutul European, Iași, 2002, p. 24;
SCHÄFER, Claudia Limbajul corpului, editura Niculescu, București, 2001, p. 175;
VLASCEANU, Zamfir Dicționar de sociologie, Editura Babel, Bucuresti, 1993, p. 273;
WALLBOTT, H. G. (1998). Bodily Expression of Emotion. European Journal of Social Psychology, p. 28, 879-896.
http://www.psychologies.ro/Dosar-Psihologie.
http://garnizoanasibiu.org/directia-generala-de-informatii-a-apararii/
http://www.presidency.ro/static/ordine/CSAT/Proiect_Lege_activitate_informatii-contrainformatii.pdf
http://securitatea-romaniei.blogspot.ro/p/o-scurta-prezentare-domeniului.html
HUMINT Manual.pdf
http://www.sis.md/ro/contraspionaj
BIBLIOGRAFIE
Allport, G. W., Vernon, P. E. (1933), Studies în Expressive Movement. New York: Hafner, Published by Johnston Press, 2007;
CHÄFER, Claudia Limbajul corpului, editura Niculescu, București, 2001, p. 41;
CHELCEA, Septimiu Comunicarea non – verbală în spațiul public, editura Tritonic, București, 2004, p. 54;
CIOCARLAN,Vasile Constantin Raporturile interpersonale, Editura Politică, București, 1973, p. 28;
COLLET, Peter – „Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acțiunile lor”, Ed. TREI, București, 2011;
COLLET, Peter – „Cartea gesturilor europene”, Ed. TREI, București, 2008;
COSNIER, Jaques – „Introducere în psihologia emoțiilor și a sentimentelor”, Editura POLIROM, 2007;
DUCK, Steve Relații interpersonale: a gândi, a simți, a interacționa, Editura Polirom, Iași, 2000, p. 99;
MARINESCU, Valentina Introducere in teoria comunicarii. Principii, metode, aplicatii., Editura Titronic, Bucuresti, 2003, p. 61;
MIELU, Zlate, Zlate, Camelia, Cunoașterea și activarea grupurilor sociale, Editura Politica, Bucuresti, 1982, p. 77;
MOSCOVICI, Serge Psihologia socială a relațiilor cu celălălt, editura Polirom, Iași, 1998, p. 46;
NAVARO, Joe, KARLINS, Marvin dr. – „Secretele comunicării nonverbale”, Ed. METEOR PRESS, București, 2008;
PÂNIȘOARĂ, Ion Ovidiu Comunicarea eficientă,, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 70-76;
PÂNIȘOARĂ, Ion Ovidiu op. cit., p. 79;
PEASE, Allan Limbajul trupului, editura Polimark, Bucuresti, 1995, p. 16;
RUS Fl. C., Introducere in știința comunicprii și relațiilor publice, Editura Institutul European, Iași, 2002, p. 24;
SCHÄFER, Claudia Limbajul corpului, editura Niculescu, București, 2001, p. 175;
VLASCEANU, Zamfir Dicționar de sociologie, Editura Babel, Bucuresti, 1993, p. 273;
WALLBOTT, H. G. (1998). Bodily Expression of Emotion. European Journal of Social Psychology, p. 28, 879-896.
http://www.psychologies.ro/Dosar-Psihologie.
http://garnizoanasibiu.org/directia-generala-de-informatii-a-apararii/
http://www.presidency.ro/static/ordine/CSAT/Proiect_Lege_activitate_informatii-contrainformatii.pdf
http://securitatea-romaniei.blogspot.ro/p/o-scurta-prezentare-domeniului.html
HUMINT Manual.pdf
http://www.sis.md/ro/contraspionaj
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Utilizarea Tehnicilor DE Comunicare Nonverbala In Cadrul Unor Activitati Specifice DIN Domeniul Informatiilor Pentru Aparare (ID: 108332)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.