Utilizarea Stiintelor Auxiliare ale Istoriei In Cadrul Disciplinei Istorie

Abrevieri

Introducere

Istoria este văzută de Nicolae Iorga ca o expunere sistematică și fără un scop străin al faptelor indiferent de loc și timp. Studiul istoriei vizează nu doar faptele în desfășurarea lor dar și ce a stat în spatele lor, cum au fost ele gândite. Până în secolul al XVIII- lea istoria a fost văzută mai mult ca o literatură cu valoare moralizatoare. Deci istoria oferea o serie de exemple pozitive dar și negative, în sensul unor greșeli din trecut ce nu trebuiau repetate în prezent sau viitor. Din perspectiva literaturii, istoria era văzută ca o poveste frumoasă despre anumite fapte de vitejie.

Valoarea științifică a istoriei a fost pusă în evidență odată cu apariția științelor ajutătoare sau auxiliare dezvoltate în jurul istoriei. Schimbarea percepției asupra istoriei se realizează spre sfârșitul secolului al XVII -lea și începutul secolului XVIII. Aceste științe reprezintă filiera prin care trece „materialul istoric mai înainte de a putea fi utilizat cu succes în construcția, în sinteza istorică”.

Termenul de științe auxiliare a fost utilizat pentru prima dată în secolul al XIX -lea. Primul care a adus în discuție termenul de științe auxiliare a fost polonezul J. LEWEL în 1822. El a folosit termenul de științe care ajută la descifrarea izvoarele sau care permit cunoaștere izvoarelor. În a doua jumătate a secolului al XIX -lea, istoricul și paleograful austriac Teodor Sickel este cel care utilizează de fapt termenul de științe auxiliare.

Altă denumire pentru științele din jurul izvoarele istorice a fost cea, de științe speciale ale istoriei. Această denumire îi aparține specialistului Damian P. Bogdan care își face cunoscută această denumire la Congresul International de Științe Istorice, de la Roma din anul 1957.

Termenul de științe auxiliare de istoriei a cunoscut mai multe accepțiuni: științe speciale ale istoriei, științe istorice de bază, discipline istorice speciale sau științe fundamentale ale istoriei.

Indiferent de titulatură științele auxiliare sunt văzute ca reprezentând o sumă de științe care pun în valoare informația obținută prin analiza diferitelor categorii de izvoare istorice și care apoi să poată fi folosită în scrierea istoriei.

Astfel științele auxiliare se dovedesc a fi indispensabile istoricului în munca de descifrare, înțelegere și stabilire a timpului și locului evenimentelor dar și pentru evaluarea critică a izvoarelor istorice.

Diversele accepțiuni ale termenului de științe auxiliare sunt în legătură și cu modul în care își aduc aportul aceste științe la reconstituirea adevărului istoric dar și la scrierea istoriei. Există tendința de a limita sfera de activitate a științelor auxiliare la analiza surselor istorice.

Scrierea istoriei se realizează cu ajutorul informațiilor oferite de surse istorice dar și prin apelul la informația în stare prelucrată sau concluzii oferite de științele ce sunt parte a culturii generale. Ne referim aici la geografie, biologie, filologie, pentru a enumera doar câteva. Astfel vom vorbi de două categorii de științe auxiliare ale istoriei: științele majore, care oferă anumite concluzii și științe minore care oferă doar metode de analizei pentru sursele istorice.

În lucrarea noastră, intitulată Utilizarea Științelor Auxiliare ale Istoriei în cadrul disciplinei istorie, vom încerca să punem accent pe științele auxiliare minore dar și pe științele considerate de graniță (Geografia istorică sau Demografia istorică). Am considerat că științele auxiliare majore se regăsesc în varianta didactică a scrierii istoriei, sau, mai exact în conținutul informațional al manualelor de istorie.

Un alt argument pentru opțiunea noastră ar fi acela că fragmente din izvoarele istorice, ce se regăsesc în manuale, nu valorifică din plin conținutul lor informațional. Categoria de izvoare cel mai bine reprezentate în manualele de istorie sunt cele scrise. Alte categorii de izvoare, precum cele epigrafice sunt abordate ca produs textual iar izvoarele materiale, ca de exemplu artefacte, sunt evaluate din perspectivă didactică mai mult ca produse artistice. Abordarea, în lucrarea noastră, a celor două tipuri de științe auxiliare se va realiza atât din perspectivă științifică cât și didactică.

Abordarea științifică s-a realizat prin raportare la lucrări ale unor specialiști consacrați cu preocupări în domeniul științelor auxiliare. Amintim aici pe Aurelian Sacerdoțeanu, Damian P. Bogdan, Ioan Bogdan, Gheorghe Ionescu sau specialiști contemporani cum ar fi Adina Berciu- Drăghicescu sau Nicolae Edroiu. Lucrările lor abordează atât științele auxiliare în general cu definiri și clasificări dar și o probleme particularizantă pentru fiecare știință auxiliară în parte. La acestea se adaugă și specialiști necunoscuți pentru anumite științe auxiliare minore. Putem menționa , nume precum Maria Dogaru, Dan Cernovodeanu sau Marcel Sturdza Săucești, toți cu preocupări în heraldică sau sigilografie.

Abordarea științifică a presupus și apelul la colecțiile de izvoare edite pentru mai multe categorii de izvoare. În primul rând trebuie menționate colecțiile de documente cum ar fi Documente privind istoria României, inițiată în 1953 sub egida Academiei Române, cu serii dedicate celor trei provincii româneștii, Moldova (Seria A), Țara Românească (Seria B) și Transilvania (Seria C) (Notă: În 1956 au fost editate și două volume introductive ce tratează acele științe auxiliare strâns legate de izvoarele scrise. Se mai adaugă aici și o altă colecție importantă , Izvoare privind istoria României – Fontes Historiae Daco-Romanae, editată tot sub egida Academiei Române. A doua colecție include și mărturii externe referitoare la spațiul românesc. Pe lângă aceste colecții importante au fost referirii la colecții de izvoare pentru fiecare categorie de izvoare dar și lucrări ce prezintă rezultate ale cercetărilor din anumite științe auxiliare.

Lucrările teoretice ne-au oferit informații despre evoluția științelor auxiliare, metodele de lucru și informațiile ce pot fi valorificate prin analiza categoriilor de izvoare corespunzătoare fiecărei științe auxiliare. Colecțiile de izvoare permit un demers bazat pe metodele de lucru furnizate de științele auxiliare strâns legate de izvoarele istorice.

Partea didactică a lucrării noastre va încerca să valorifica informațiile obținute în partea științifică.

Să nu uităm că noua abordare curriculară a istoriei, centrată pe competențe presupune o plasare a elevului în centrul demersului didactic ca un participant la realizarea acestui act. Elevul va trece de la stadiul de asimilare a cunoștințele la cel de construire a cunoașterii, în acord cu paradigma constructivistă a cunoașterii. Pentru disciplina istorie acest demers presupune lucrul cu sursele istorice și implicit utilizarea metodelor de lucru cu aceste surse. Aceste metode nu reprezentă altceva decât o transpunere didactică a metodele de cercetare utilizate de științele auxiliare. A nu se uita că până la un anumit punct, profesorul de istorie reproduce metodele de cercetare utilizate de istorie și științele auxiliare de istoriei .

Lucrarea este structurată pe șase capitole în care sunt prezentate cele mai importante științe auxiliare ale istoriei. Cu excepția primului capitol, celelalte au fost denumite după categoriile de izvoare sau obiectul lor de activitate al științelor auxiliare de istoriei.

Primul capitol, Științele auxiliare ale istoriei și izvoarele istorice, este dedicat unei prezentări a principalelor categorii de izvoare istorie și științele auxiliare destinate analizei lor. În abordarea acestei problematici se va merge în sens invers, fiind descrise Științele ii auxiliare și opri izvoarele istorice.

Vor fi prezentate principalele definiții pentru izvoarele istorice dar și pentru termenul general de științe auxiliare. Ele sunt menite să transmită informații despre utilitate izvoarelor istorice dar și al științelor din jurul lor. In continuare vor fi trecute în revistă principalele criterii de clasificare. Cunoașterea lor este utilă pentru perspectiva din care sunt analizate atât izvoarele istorice cât și științele din jurul lor. Sunt luate în calcul criteriile științifice cât și cele didactice.

Nu vom defini principalele izvoare istorice și științele auxiliare întrucât aceasta face obiectul capitolelor ce vor urma. Scopul capitolului este acela de a ne familiariza cu cele două noțiuni extrem de importante în reconstituirea trecutului.

Următoarele cinci capitole ale lucrării conțin prezentări detaliate despre principalele categorii de izvoare și științele auxiliare din jurul lor. Se vor avea în vedere următoarele aspecte: un istoric al preocupărilor din cadrul fiecărei științe auxiliare, principalele metode de cercetare și categoriile de izvoare analizate precum și domenii tematice care valorifica informațiile furnizate de izvoare.

Fiecare capitol se încheie cu modalități de utilizare a științelor auxiliare și izvoarele corespunzătoare la disciplina istorie. Se vor oferi pentru fiecare capitol acele „ soluții” didactice menite să realizeze o cât mai bună corelare între soluțiile și științele auxiliare.

Concluziile vin să evidențieze acele aspecte ce particularizeze lucrarea de fată. Totodată încercăm să identificam direcții de analiză ulterioară cu privire la utilizarea științelor auxiliare la disciplina istorie.

Informațiile de natura științifică se doresc a fi suportul pentru a se realiza o transpunere didactică eficientă pentru disciplina istorie.

Capitolul I . Științele auxiliare și izvoarele istorice

Științele auxiliare reprezintă un ansamblu de științe care au legătură cu cercetarea istorică. Mai exact este vorba de o sumă de științe care furnizează istoricului mijloacele si metodele specifice analizei izvoarelor si cercetării istoriei. Practic istoricul are nevoie de științele auxiliare întrucât acestea îl ajută „la reunirea materialului, la cercetarea lui analitică și sintetică prin elucidarea oricăror nelămuriri sau îndoieli, precum și la expunerea rezultatelor muncii istorice”. Științele auxiliare îl ajută pe cercetător să își sistematizeze sursele cercetării sale, dar, în același timp, oferă și modele de prezentare a rezultatelor. Este vorba de modele de prezentare științifică a rezultatelor.

În definițiile de mai sus avem furnizate și anumite criterii de clasificare a științelor auxiliare. Astfel există științe auxiliare care furnizează metode de colectare a mărturiilor istorice, altele sunt legate de metodele de analiză a surselor istorice iar alte științe auxiliare se ocupă de colectarea și prezentarea dovezilor descoperite.

În cele ce urmează vom enumera științele auxiliare sau speciale ale istoriei și criteriile în funcție de care au fost clasificate științele auxiliare. Vom observa că există o multitudine de criterii de clasificare. Este vorba de perspectiva din care au fost văzute.

O primă clasificare pe cale o aducem în discuție este cea a profesorului Aurel Sacerdoțeanu. El a împărțit științele auxiliare în două categorii: științe auxiliare majore și științe auxiliare minore. În prima categorie intră științe precum geografia, arheologia, geologia,filologia, antropologia, sociologia, dreptul și filosofia. Științele auxiliare minore sunt, conform lui Sacerdoțeanu, arhivistica, paleografia, diplomatica, grafologia, cronologia, sigilografia, heraldica, numismatica, medalistica, miniaturistica, genealogia, epigrafia, bibliologia. Cercetătorul are la dispoziție discipline care oferă concluzii certe, cum sunt științele auxiliare majore, și, altele care furnizează doar metode de analiză a unor dovezi descoperite de istoric. Deci se face o distincție clară între științe care „oferă istoricului concluzii bine conturate” și cele care furnizează istoricului „mijloace pentru a ajunge la aceste concluzii”

O altă clasificare, ce vine în continuarea celei propuse de Aurel Sacerdoțeanu, împarte științele auxiliare în științe auxiliare și cele auxiliare propriu-zise. Științele auxiliare corespund celor majore, iar cele propriu-zise reprezintă științele auxiliare minore. Această clasificare este legată de etapele din munca cercetătorului. Istoricul purcede mai întâi la identificare și analiza dovezilor referitoare la un fapt istoric pentru a obține informații preliminare. Astfel el va apela la științele auxiliare minore. Dar istoricul are nevoie și la date gata elaborate pentru a fi comparate cu informațiile furnizate de surse apelând la științele auxiliare majore.

Clasificarea propusă de profesorul Sacerdoțeanu se regăsește și la profesorul Mihai Andreescu. În științele auxiliare majore el introduce științe precum: antropologia, arheologia, arhitectura, astronomia,biologia, dreptul, filologia, fizica, geografia, geologia, geopolitica, lingvistica, logica, matematica, paleontologia, sociologia. În categoria științelor auxiliare minore el include arhivistica, bibliologia, caligrafia,codicologia, critica textelor, cronologia, diplomatica, etimologia, genealogia, geografia istorica, grafologia, heraldica, iconografia, medalistica, metrologia, miniaturistica, muzeistica, numismatica, onomastica, paleografia, sigilografia (sfragistica), toponimia.

Arhiviștii propun o împărțire a științelor auxiliare în trei categorii. Ele sunt grupate în jurul arhivelor, al bibliotecii și al muzeelor. Astfel în categoria științelor auxiliare grupate în jurul arhivelor sunt: arhivistica, paleografia, diplomatica, cronologia, sigilografia, filatelia, heraldica, genealogia, filigranologia, grafologia, miniaturistica. Bibliologia și codicologia se regăsesc în cadrul bibliotecilor iar muzeele găzduiesc științe precum muzeologia, arheologia, epigrafia, metrologia, numismatica, medalistica,vexilologia. Criteriul de bază în această clasificare îl constituie locul de depozitare.

Tot arhiviștii propun într-o lucrare intitulată Dicționar al științelor speciale ale istoriei limitează științele auxiliare la cele care au ca obiect de activitate izvoarele documentare. Pe lângă acest neajuns, profesorul Adina Berciu Drăghicescu identifică și un alt neajuns sau mai degrabă o eroare cu privire la definirea științelor auxiliare care sunt confundate cu noțiunea de discipline.

Profesorul Damian P. Bogdan aduce în discuție o altă clasificare. El vorbește de științe speciale și științe auxiliare. El folosește termenul de științe speciale ale istorie pentru științe care au ca obiect de studiu izvoarele istorice și care au devenit independente. Deci discutăm de științe precum paleografia, arhivistica, numismatica, diplomatica, cronologia, sigilografia, istoriografia sau textologia. Celelalte sunt denumite științe auxiliare.

Și în cazul clasificării de mai sus, Adina Berciu Drăghicescu identifică unele erori. Acestea sunt puse pe seama unei înțelegeri greșite a termenului de auxiliar prin raportare la științele auxiliare. Ea consideră că profesorul Bogdan a fost derutat de „o oarecare deturnare de sens, in limba romană, a cuvântului latinesc auxilium, auxiliar, in limba noastră, ajungând să însemne, uneori, ceva mai puțin important.”

Un alt criteriu de clasificare are în vedere gruparea științelor auxiliare în funcție de etapele muncii istoricului. În acest sens amintim clasificările propuse de Constantin Andreescu și Nicolae Edroiu.

Constantin Andreescu propune patru criterii de clasificare a științelor auxiliare. Două criterii se referă la etapele de colectare și cercetare a izvoarelor istorice, iar celelalte două privesc etapele de sistematizare a informațiilor și realizarea lucrărilor științifice.

Astfel există științe auxiliare care „ajută euristicei în căutarea și reunirea materialelor documentare. În această categorie intră științe auxiliare precum: arhivistica, bibliologia, bibliografia, paleografia, filologia, arheologia,numismatica. La acestea se mai adaugă „istoria scrisului și expertiza grafică,(…) istoria isvoarelor, istoria instituțiunilor, istoria artelor și alte științe care mijlocesc cunoașterea isvoarelor istorice.”

Științele auxiliare necesare criticei sunt împărțite, la rândul lor în două categorii în legătură cu izvoarele istorice. Astfel avem științe auxiliare precum paleografia, istoria scrisului și filologia, diplomatica, sigilografia,miniaturistica, arheologia, bibliografia și bibliologia care au un rol în „lămurirea isvoarelor și stabilirea autorității lor” iar altele cum ar fi cronologia, genealogia, heraldica, numismatica, etnografia și geografia care sunt utile „pentru ordonarea materialului de isvoare și fapte”.

Științele auxiliare care se adresează construcției istorice includ „filologia pentru interpretare, istoria, geografia, antropologia, etnografia, etc. pentru combinarea și reproducerea condițiunilor fizice și spirituale; psihologia individuală și a maselor, științele privind diferite domenii ale desvoltării și culturii omenești, ca istoria dreptului, instituțiunilor,filosofiei, etc., pentru degajarea factorilor și încadrarea construcției.”

Punctul final al muncii istoricului este expunerea muncii sale și corespunde realizării unei lucrări științifice. Istoricul trebuie să facă apel la „acele științe sau discipline, care dau noțiuni și cunoștințe în legătură cu construcția estetică și stilistică a lucrării, cu prezentarea materialului documentar și bibliografic”.

Nicolae Edroiu propune o clasificare ce ține de sursele istorice. Astfel avem științe care „prelucrează primar informația oferită de izvoare”,apoi cele care au ca obiect de activitate modul de depozitare și conservare a surselor și, la final, științele auxiliare cu specific aparte. În prima categorie se regăsesc bibliologia, epigrafia, paleografia, codicologia, diplomatica, sigilografia, numismatica, adică științe auxiliare care oferă metode de analiză a izvoarelor istorice. Categoria a doua include științe auxiliare precum arhivistică, arheografie. Ca științe cu specific aparte , Edroiu include genealogia, cronologia, metrologia.

Școala franceză propune o împărțire a științelor auxiliare în științe care studiază mărturiile figurative și scrise, pe deoparte, și cele care conservă și prezintă mărturiile. Conform acestor criterii mărturiile figurative sunt obiectul de cercetare al arheologiei, etnologiei, numismaticii, sigilografiei și filateliei. Mărturiile scrise sunt cercetate de epigrafie, papirologie, paleografie, criptografie, diplomatică, onomastică, genealogie și heraldică. Conservarea și prezentarea mărturiilor rămân în sarcina muzeisticii, biblioteconomiei, codicologiei și arhivisticii.

Într-un final ne vom opri la o clasificare propusă de profesorul universitar Adina Berciu Drăghicescu. Ea împarte științele auxiliare în două categorii: științe auxiliare de gradul I și științe auxiliare de gradul II. În prima categorie intră un „ grup mai apropiat de știința istorică” adică „acele științe auxiliare care au ca obiect de studiu anumite categorii de izvoare istorice”. Dar și aici se disting două subcategorii. O primă subcategorie include acele științe auxiliare care „elaborează și metodologia cercetării acestora(n.n.- izvoarele istorice)” adică „stabilesc valoarea reală, pentru a fi remise, astfel, fie spre editare in volume sau colecții, fie pentru interpretare științifică in orice împrejurare (intr-un studiu de istorie, la catedră, la o expunere publică).” Lista științelor din această subcategorie este destul de vastă, de la mitologie până la sociologie. O știință importantă în această subcategorie este critica textelor sau textologia care mai poate fi denumită și critica izvoarelor, rolul său fiind acela de a realiza o analiză critică a tuturor categoriilor de izvoare. A doua subcategorie de științe auxiliare de gradul I sunt cele care „nu și-au propus ele însele să stabilească valoarea reală a izvoarelor istorice cu care ,,construiesc” opera, ci beneficiază de rezultatul muncii din celelalte, din prima subgrupă (de regulă, ediții științifice de izvoare istorice, de opere, numite și ediții critice).”

Științele auxiliare de gradul II includ „toate celelalte științe ,,înregistrate în repertoriul culturii umane”. Este vorba de acele științe menite să ofere istoricului , într-o abordare interdisciplinară date, interpretări și concluzii referitoare la un fapt istoric studiat.

Din multitudinea de clasificări propuse pentru științele auxiliare sau speciale ale istoriei ne vom opri asupra uneia singure. Deci există două categorii de științe auxiliare: o categorie care include științe auxiliare ce oferă informații gata prelucrate sau concluzii și, științe auxiliare care lucrează cu informație brută ce trebuie prelucrată. Ne-am oprit asupra acestei clasificări întrucât celelalte tind să limiteze sfera de interes, așa cum este cazul de pildă , cu clasificarea propusă de arhiviști. Vom reda mai jos un tabel care să sintetizeze criteriile de clasificare.

Tabel 1-Clasificarea științelor auxiliare ale istoriei

În lucrarea noastră vom acorda un spațiu mai amplu științelor auxiliare minore sau celor care prelucrează informația primară rezultată din surse întrucât noul demers didactic la disciplina istorie se focalizează pe lucru cu sursele istorice. Aceasta și pentru că noi considerăm ca insuficiente grilele de analiză propuse de didactica istorică în privința surselor istorice. Și apoi dorim ca elevul să înțeleagă mai bine munca istoricului.

În continuare vom analiza materia primă pentru științele auxiliare, și anume izvoarele istorice. Vom încerca să vedem ce reprezintă ele și care sunt principalele tipuri de izvoare istorice și criteriile de clasificare.

Definițiile pentru noțiunile de izvor istoric sau izvoare istorice răspund/ar trebui să răspundă la următoarele întrebări: Ce conține un izvor? Care era destinația sursei? Ce valoare au izvoarele istorice pentru munca de cercetare dar și pentru activitatea la catedră?

O primă definiție pentru izvorul istoric este cea propusă de profesorul Aurel Sacerdoțeanu. În accepțiunea sa un izvor istoric este „orice urmă care dovedește existența omenească, oricare ar fi originea și forma în care ne-a parvenit”. O completare la această definiție ar fi cea dată de Jerzy Topolski care consideră izvorul istoric ca fiind „orice sursă de cunoaștere istorică (directă sau indirectă), adică orice informație (în sensul teoriei informației) despre trecutul social, oriunde s-ar afla, împreună cu tot ce servește la transmiterea acestor informații (canale de informație).” Conform acestor două definiții un izvor istoric conține informații despre om și viața sa pe pământ. Sunt definiții ce se axează pe rolul de informare al izvorului istoric.

Aceste definiții sunt incomplete dacă nu se iau în calcul și alte criterii de definire, precum: destinația pentru care au fost create, tipuri de surse și importanța lor pentru munca istoricului. Astfel izvoarele istorice pot reprezenta monumente, texte sau înfăptuiri ce furnizează informații istoricului, sau conform definitei lui Kim, „toate textele, obiectele sau faptele din care poate fi cunoscut trecutul”.

Profesorul Mihail Andreescu propune o definiție mai cuprinzătoare pentru izvoarele istorice. Sunt considerate izvoare istorice „reprezintă totalitatea dovezilor materiale si spirituale, materiale si orale, nescrise si scrise, cu ajutorul cărora istoricii pot reconstitui în linii generale sau în amănunt o anumita perioada si epoca, modul de viața al oamenilor, pot cunoaște și explica un nume, eveniment sau fenomen, pot reconstitui portretul unei anumite personalități sau orice alt fapt de natura istorică”. O definiție complexă ce face referire la tipologia izvoarelor istorice,importanța acestor surse diverse pentru istoric. Din această definiție aflăm că istoricul are la dispoziție o diversitate de surse ce permit acestuia să reconstituie trecutul în amănunt.

Alte două definiții pot fi utile pentru a sublinia utilitatea unui anumit tip de izvoare istorice. Astfel avem definițiile lui Labuda și Bernhein care privesc izvoarele ca rezultat al muncii omului. Pentru primul dintre cei doi izvoarele istorice sunt „toate relicvele psihofizice și sociale care, fiind produsul activității umane și care, totodată, participând la dezvoltarea vieții sociale, au capacitatea de a reflecta această dezvoltare. (…) produs al muncii și capacitate de reflectare(…)mijloc de cunoaștere care facilitează reconstituirea științifică a evoluției societății sub toate aspectele sale." Pentru Bernhein izvoarele istorice reprezintă „materiale din care știința noastră își dobândește cunoașterea" și „rezultate ale activității umane, care, fie prin destinația, fie prin simpla lor existență, origine sau alte circumstanțe sunt deosebit de potrivite pentru cunoașterea și verificarea faptelor.” Sunt două definiții care permit o evaluare a stadiului de dezvoltare materială și spirituală.

Putem concluziona că izvoarele istorice reprezintă totalitatea dovezilor care oferă informații menite să ajute la reconstituirea trecutului. Deci istoricul are la dispoziție o multitudine de surse istorice care se doresc a fi dovezi științifice pentru a reconstitui trecutul. Valoarea științifică a surselor istorice este pusă în evidență prin analiza lor cu metode specifice științelor auxiliare.

Din perspectivă didactică se poate opta pentru două definiții. Acestea corespund ciclului gimnazial, respectiv celui liceal. Este vorba de definiții care să poată surprinde stadiul de gândire al elevului. Astfel pentru elevii din gimnaziu, ni se pare mai potrivită o definiție care să surprindă elementul esențial pentru istorie. Deci ar fi suficient ca acești elevi să știe că izvoarele istorice ar reprezenta „orice știre,informație sau urmă de orice natură și formă care amintește de existența omului și a vieții pe pământ.” O definiție utilă în special pentru elevii de clasa a V a .

Treptat, definiția poate deveni mai complexă și include elemente precum tipologii de izvoare, destinația lor și nu în ultimul rând importanța lor pentru munca istoricului. Ca și definiție complexă putem opta pentru cea propusă de Bernhein sau Labuda. Ele sunt utile mai ales la liceu unde elevii trebuie să deprindă și metode de lucru cu izvorul istoric.

Așa cum s-a văzut în definițiile de mai sus există mai multe tipuri de izvoare istorice. Clasificarea lor s-a făcut în funcție de mai multe criterii: natura lor, material din care au fost realizate, loc de editare, mod de cunoaștere a unui fapt istoric etc.

O clasificare clasică include trei categorii de izvoare: izvoare nescrise, izvoare scrise și izvoare orale. După natura lor, izvoarele istorice se împart în două categorii: izvoare materiale și izvoare orale. Izvoarele materiale se împart, la rândul lor, în izvoare nescrise și scrise. Cele mai vechi sunt izvoarele orale care se referă la tradiții, obiceiuri, legende, povestiri, basme, cimilituri, ghicitori,zicători, proverbe si reprezintă folclorul (înțelepciunea populara) sau „regionalisme, forme arhaice păstrate în limbaj, forme de folclor, ritualuri de înmormântare, descântece, toponime din trecut păstrate până în prezent.” Ele sunt „ cele mai vechi si au apărut o data cu vorbirea”.

Izvoarele nescrise sunt considerate ca urmând celor orale. Există și situații când cele orale sunt precedate de izvoarele nescrise. În această situație amintim „animale preistorice si de hominizi care nu cunoșteau vorbirea.” Izvoarele nescrise sunt obiecte sau urme de obiecte ce au avut legătură cu activitatea oamenilor din trecut. Izvoarele nescrise sunt considerate și izvoare arheologice întrucât au fost descoperite în urma unor săpături. Profesorul Ionescu include în categoria izvoarelor nescrise ceramică, obiecte metalice, ruine, rămășițe de fosile, izvoare monumentale (arhitecturale), izvoare picturale (iconografice).

Izvoarele scrise sunt de două categorii: narative și documentare. Un criteriu de diferențiere pentru acestea ar fi cel al obiectivității. Astfel izvoarele documentare sunt considerate a fi mai obiective decât cele narative, întrucât oferă „ știri sigure despre o anumita epoca, un eveniment, o personalitate etc.” Ele sunt „presupuse a fi obiective datorită caracterului său oficial”. Izvoarele narative sunt considerate a fi subiective „conțin, pe lângă datele obiective, si păreri personale, care alterează obiectivitatea epocii sau evenimentului”.

Natura izvoarelor nu este singurul criteriu după care sunt clasificate izvoarele istorice și aceasta pentru că unele izvoare pot fi, în același timp izvoare scrise dar și nescrise. Este cazul inscripțiilor care sunt considerate izvoare scrise, datorită informațiilor conținute, dar sunt și izvoare nescrise dacă luăm în calcul și criterii precum „originea acelei pietre,fel,formă sau proveniență.” De aici și necesitatea de a clasifica izvoarele istorice luând în calcul și alte criterii.

Alte criterii de clasificare sunt: importanță, provenință sau emitent, locul unde au fost create, modul în care sunt cunoscute, cuprins și destinație, felul în care ajung la cunoașterea creatorului. Astfel avem următoarele tipuri de izvoare:

Figura 1-Clasificare izvoare istorice conform profesorului M. Andreescu

Clasificarea propusă în imaginea de mai sus este utilă în special pentru izvoarele scrise și ține mai mult de critica izvoarelor istorice. Rămân oarecum descoperite izvoarele nescrise. Asta dacă nu luăm în calcul ultimul criteriu și anume cel care se referă la felul în care ajung la cunoașterea creatorului. Izvoarele directe pot fi împărțite în obiective și subiective. Ca izvoare directe subiective am putea aminti cele redactate prin „observare directă și amintire”, în timp ce fotografii sau înregistrări audio sunt izvoare directe obiective. Profesorul Purici împarte izvoarele directe în „scrise și nescrise, în vestigii naturale și vestigii sociale, incluzând rapoarte, jurnale, fotografii, filme, fonograme, diversa obiecte materiale etc.”.Izvoarele indirecte includ tradiția dar și izvoare scrise întrucât au fost notate pt. a nu fi uitate. Sau, conform aceluiași profesor, izvoarele indirecte „pot fi grupate în izvoare transmise pe calea tradiției orale (producții folclorice, povestiri populare, povești, legende, poeme, poezii, cântece, colinde, anecdote etc.),izvoare transmise pe calea tradiției scrise (inscripții, însemnări istorice și genealogice, anale, cronici, pomelnice, liste de conducători, biografii, autobiografii, însemnări zilnice, memorii, pamflete, descrieri, ziare, scrisori, picturi, tablouri, portrete, hărți, planuri etc.) și urme ale trecutului de orice fel (ruine, fosile, vestigii arheologice, monede)”.

Izvoarele istorice pot fi clasificate și după criterii precum exterior și interior. Criteriul exterior se referă la contextul realizării sursei iar cel interior se referă strict la informația conținută de izvor. Important este criteriul interior care face o diferențiere a izvoarelor în funcție de importanța evenimentelor la care se referă dar și în funcție de valoarea informației pentru a face o distincție între falsuri și izvoare autentice,contemporane cu evenimentele la care fac referire. Criteriul exterior include tipuri de izvoare menționate mai sus. Mai jos redăm clasificarea izvoarelor după criteriul intern și extern.

Tabel 2- Criteriul intern de clasificare al izvoarelor

Tabel 3- Criteriul extern de clasificare al izvoarelor

Ernst Bernhein împarte izvoarele istorice în vestigii și tradiții. Dimitrie Onciul oferă o clasificare menită să explice clasificarea lui Bernhein. Astfel vestigii sau resturi reprezintă tot ce s-a păstrat de la un eveniment sau fapt istorice iar tradiția este tot ce s-a transmis referitor la un eveniment sau fapt istoric. Handelsman consideră vestigiile ca fiind izvoare directe și conținând „vestigii direct conservate ale existenței umane și activității omului(adică urme materiale și imateriale).” Handelsman vorbește și despre alte două categorii de izvoare: izvoare indirecte, documente menite să conserve memoria timpurilor trecute, adică tradiția orală și despre izvoare scrise și nescrise.

Profesorul Ștefan Purici propune o clasificare a izvoarelor istorice după criteriul codificării și al valorificării. Astfel după primul criteriu avem izvoare: scrise, orale, materiale,etnografice, lingvistice, foto și cinematografice, literare, artistice, convenționale. Criteriul valorificării include: izvoare potențiale sau „surse care se pot afla la dispoziția istoricului pentru aflarea informațiilor despre trecut”, izvoare efective sau surse utilizate sau pe cale de a fi utilizate de către istoric.

Și ca un ultim criteriu de clasificare prezentăm pe cele ale istoricilor Herodot și Tucidides. Primul împarte izvoarele istorice în funcție de informație în „informația directă ( fapte sau lucruri cunoscute personal de istoric) și cea indirectă ( fapte sau lucruri aflate de la alții)”. Tucidides împarte izvoarele istorice în patru categorii în funcție de importanța lor. Astfel avem: martorii oculari; martorii neoculari; scrierile logografilor și operele poeților.

Din perspectivă didactică se acceptă clasificarea surselor istorice în două categorii: surse nescrise și surse scrise. În categoria surselor nescrise sunt înghesuite o serie largă de surse istorice „de la artefacte arheologice la tablouri înfățișând viața cotidiană a secolului al XIX-lea, de la detalii de urbanism și hărți medievale la filmografia contemporană”

Pentru a vedea clar legătura dintre științele auxiliare ale istoriei și categoria de izvoare studiate, vom prezenta două tabele în care sunt enumerate principalele științe auxiliare și izvoarele analizate. Doar că aceste izvoarele nescrise reprezintă un auxiliar didactic important pentru a realiza un tablou mai amplu al unei epoci. În activitatea didactică se pune accent mai mult pe sursele scrise. De aici și lipsa sau insuficiența unei grile de analiză a surselor nescrise. Sursele nescrise mai sunt considerate ca surse vizuale și „sunt adesea surse care să confirme sau să nuanțeze informațiile conținute în sursele scrise.”

Tabel 4- Corelarea dintre științele auxiliare și izvoarele studiate

Tabel 5 – „Științe speciale ale istoriei”

Cel mai util criteriu de clasificare al izvoarelor istorice ni se pare cel după natura lor,conform căruia avem izvoare nescrise, scrise și orale. Celelalte criterii de clasificare servesc ca perspectivă din care sunt văzute cele trei categorii de izvoarele istorice.

Capitolul II – Cronologia și Geografia istorică ca științe pentru cercetarea timpului și spațiului istoric

II.1. Cronologia

Într-o definiție simplă, cronologia se ocupă cu datarea evenimentelor istorice pentru a stabili succesiunea acestora, stabilirea exactă a datei documentelor, în general, o datare exactă a izvoarelor istorice. În Dicționarul științelor speciale ale istoriei se precizează că, cronologia reprezintă „Știința specială a istoriei care are ca obiect stabilirea datelor evenimentelor istorice și succesiunea lor, implicit și a datei documentelor, traducerea diferitelor sisteme după care oamenii au măsurat și socotit timpul, raportându-l la sistemul contemporan” .

Cronologia are ca obiect de activitate studierea diferitele unități vechi de măsurare a timpului în scopul de a le transforma în sistemul actual.

Cronologia este împărțită în două ramuri: cronologia tehnică și cronologia istorică. Cronologia tehnică este denumită și cronologie astronomică întrucât studiază fenomenele astronomice cu o repetare logică și „ stabilește pe bază de calcul exact momentele fundamentale necesare pentru comportarea diferitelor sisteme de socotire a timpului” . Cronologia istorică are ca obiect de activitate „transcriere în sistemul actual de socotirea timpului a datelor exprimate în diferite sisteme calendaristice” . O altă sarcină a cronologiei istorice este aceia de a realiza cronologii pentru istoria națională, pentru diverse instituții și conducătorii acestora.

De-a lungul timpului, societatea omenească a folosit ca principale puncte de reper pentru a observa trecerea timpului, succesiunea unor fenomene naturale, cum ar fi: răsăritul și apusul soarelui, ziua urmată de noapte și succesiunea anotimpurilor. Un criteriu util pentru preistorie. Antichitatea, însă va furniza sisteme mai complexe și complete de măsurare a timpului. Astfel au fost puse bazele a două sisteme de evidențiere a timpului: astronomic și civil, ca rezultat al unor calcule matematice și măsurători astronomice . Cele două sisteme iau în calcul mișcările de revoluție ale Pământului Lunii și Soarelui.

Ca rezultat al unei îndelungate observații a fenomenelor astronomice, au fost puse bazele unor sisteme de măsurai a timpului si de împărțire a lui în ani, săptămâni și zile .

Pentru început vom face o prezentare a principalele unități de măsurarea timpului: ziua, săptămâna, luna și anul, unități folosite în cronologia istorică. Apoi ne vom opriși asupra principalelor sisteme calendaristice utilizate în decursul timpului.

Despre zi cunoaștem că are 24 de ore denumită și „ ziua civilă”, timp în care Pământul face o rotire completă în jurul axei sale. Însă, timpul nu s-a scurs la fel în diferite timpuri. Chiar din antichitate existau diferite momente pentru începutul unei zile. Dacă la egipteni, chinezi și romani, miezul nopții era considerat ca începutul zilei, babilonienii își începeau ziua la răsăritul soarelui, în timp ce arabii, evreii și grecii considerau ca început pentru o zi apusul soarelui . Anul 1925 este momentul în care s-a propus o unificare a zilei astronomice cu ziua civilă. Astfel, ziua începea după ora 24, deci la miezul nopții, această oră devenind ora zero.

Și numărul de zile într-o săptămână a cunoscut mici variații. Astfel, la romani o săptămână avea 8 zile numite nundinae și notate cu litera de la A la H. Treptat, romanii vor trece la săptămâna de 7 zile, preluată de la evrei. Un ciclu de zile pentru o săptămână era stabilit prin observarea evoluției Lunii. Zilele săptămânii erau denumite după corpurile cerești: Dies Solis (duminica), Dies Lune, Martis, Mercurii, Jovis (de la Jupiter), Veneris,Saturni (sau ebraicul Sabbati). La populațiile germanice numele zilelor proveneau de la zeitățile lor, în timp ce la slavi zilele erau denumite după numărul din cadrul ciclului iar duminica era considerată zi de târg (nedelia).

Luna este o perioada de timp cât durează o rotație a astrului în jurul

Pământului. Deci avem 29 de zile, 12 ore, 44 minute si 3 secunde, aproximativ 29 zile si jumătate. În aceasta mișcare se disting patru faze: luna noua, primul pătrar, luna plina, ultimul pătrar. La început, luna lunară era asimilată lunii civile. Treptat, s-a observat că luna civilă nu începe în același timp cu apariția lunii de pe cer. Astfel luna va avea 30 de zile. Această soluție crea neconcordanțe, fapt pentru care s-a trecut la un calendar lunar, în care o lună avea 29 de zile căreia ii urma una de 30 de zile. Astfel se putea menține a alternanță a celor 12 luni ale anului care era de 354 sau 355 de zile.

Anul reprezintă durata de timp în care Pământul se mișcă în jurul Soarelui (lat.

annus = cerc, ciclu, inel) care este egala cu 365 zile, 5 ore, 48 minute si 46 secunde.

Acesta este denumit anul tropic sau solar. Anul sideral este timpul în care „astrele plecând de la un punct fix pe bolta cereasca revin la el (365 de zile, 6 ore, 9 minute si 9 secunde). Datorita acestei fragmentari a anului tropic, în viața curenta s-a folosit un an cu un număr întreg de zile si care se numește an civil sau calendaristic”.

Maturarea timpului în diferite sisteme cronologice s-a făcut prin aplicarea unor reguli specifice. Totalitatea acestor reguli poartă denumirea de calendar. Termenul este originar din limba latina și are înțelesul de chemare sau anunțare. Preoților le reveneau sarcina de a anunța publicul cu privire la apariția pe cer a lunii noi, în prima zi a lunii . Exista trei tipuri de sisteme calendaristice: calendarul solar, calendarul lunaro – solar și cel lunar.

Calendarul solar este cel mai vechi cunoscut și are la bază mișcarea aparentă a Soarelui si a fost folosit prima data de egipteni în anul 4241 î.Hr. Era un calendar cu 12 luni de câte 30 de zile la care se adaugă 5 zile la sfârșitul anului (cele 5 zile se numeau epagomene), deci 365 zile. Lunile erau denumite după zeitățile cărora le erau dedicate. Fiecare luna avea 30 de zile și era împărțita în trei săptămâni mari de câte 10 zile si 6 săptămâni mici de câte 5 zile. Anul începea cu ziua întâi a lunii. Acest calendar nu lua în calcul fracțiunea de 6 ore din durata anului solar astfel încât în 4 ani se crea o diferență de o zi.

Calendarul lunaro – solar se baza pe mișcarea de revoluție a lunii si pe mișcarea aparentă a Soarelui. Principiul acestui calendar este coincidența întâii zi a fiecărei luni lunare cu apariția lunii noi, dar, în același timp, și a fenomenelor anului solar în aceleași luni. Acest calendar a fost adoptat de multe popoare ale antichității: babilonienii, chinezii, evreii,grecii, indienii, romanii etc. Are 12 luni care variază între 28 – 31 zile.

Calendarul lunar se baza pe fazele lunii. A fost utilizat de popoarele de religie musulmană. El a apărut in Babilon la jumătatea mileniului III î.Hr.. Prezenta următoarele caracteristici: un an cu 12 luni, 354 de zile, o lună cu 4 săptămâni,iar lunile alternau între 29 și 30 zile.

Grecii foloseau în mileniul I î.Hr. calendarul lunaro-solar particularizat pentru fiecare provincie. Preluând ideea de săptămână de la evrei, grecii își denumeau zilele prin numere sau primeau alte denumiri. Cat privește calendarul roman, primele informații datează din secolul al VIII- lea î.Hr., când romanii foloseau un ciclu cu 10 luni și 30 de zile pe care l-au denumit annus, de unde în limba română cuvântul an. Lunile erau dedicate unor zeități romane și începea cu luna martie, dedicată zeului Marte, zeu al războiului. În secolul VII î.Hr. vor fi introduse alte două luni, ianuarie și februarie. Două luni care erau dedicate, firesc tot unor zeități. La 1 ianuarie 45 î. Hr., din inițiativa împăratului Julius Caesar se va pune bazele unui nou calendar bazat pe 365 depila, 12 luni ce alternează între 30 și 31 de zile pe lună. Este practic la originea calendarului nostru de azi. Acest tip de calendar mai este cunoscut și calendar pe stil vechi. S-a constatat de-a lungul timpului că între calendarul iulian și cel tropic existau unele diferențe, astfel ca la 128 de zile, diferența dintre ele era de o zi. În secolul al XVI lea, papa Grigore al XIII- lea a hotărât să reformeze calendarul iulian. La 24 februarie 1582 va lua naștere un nou calendar denumit și calendarul gregorian. Esența acestui colinda este aceea că se propune o decalarea numărării zilelor săptămânii cu 10 zile. Acest calendar mai este denumit și calendar pe stil nou. Dar nici acest calendar nu a reușit să reducă din diferență în comparație cu cel tropic, la 3500 de ani sesizându-se o diferență de o zi. Calendarul pe stil nou fost introdus în țările catolice. A fost adoptat mai târziu întări protestant, pe fondul unor reacții ostile la adresa catolicismului dar și în țări ortodox, care mult timp au adoptat modelul calendarului Iustinian. În România calendarul gregorian a fost introdus abia în anul 1924.

Un alt element important al cronologiei îl constituie era ce reprezintă un moment fix de la care începe numărătoarea succesivă a anilor solari sau lunari. În cronologie avem de-a face cu mai multe ere în funcție de evenimentele care delimitează momentul fix. Distingem trei tipuri de ere: erele astronomice, erele politice și cele religioase. Erele astronomice au momentul de început când s-a produs conjuncția astrelor. În erele politice numerotarea anilor încep de la un eveniment politic important precum Jocurile olimpice sau fondarea Romei. Erele religioase sunt legate de evenimente din viața întemeietorilor noilor religii. Aici se distinge era creștină care începe cunoștea lui Hristos. Era creștină a fost creată în secolul al VI – lea d. Hr. de către abatele Dionisie Exiguus (Dionisie cel Mic).

Așa cum s-a văzut în cele menționate mai sus nu a existat un moment de început pentru an, care să fie unitar pentru toate popoarele. Vorbim de stiluri cronologie diferite care pun probleme de datare a unui eveniment. Astfel vorbim de următoarele stiluri cronologice:stilul circumciziei (anul începea la 1 ianuarie), stilul venețian (1martie), stilul echinocțiului de primăvara (21 sau 22 martie); stilul Bunei Vestiri sau florentin (25 martie), stilul de Pasti (care era variabil), stilul bizantin (1 septembrie), stilul nativității (25 decembrie). În spațiul romanesc au fost folosite era bizantină și stilurile bizantin și circumciziei.

Izvoarele medievale furnizează și alte metode de datare ce aparțin cronologiei secundare și care nu pot contribui singure la datarea evenimentelor. Astfel avem Crugul soarelui , Crugul lunii, Ciclul pascal, Epacta, Mâna anului, Mâinile lunilor și Temelia.

Crugul soarelui cuprinde o perioada cronologica de 28 ani ,,după a cărei împlinire…zilele săptămânii cad pe aceleași data de luna..”Cunoscându-se ziua din săptămâna în care începe ciclul se pot stabili zilele, ordinea lor pentru întreaga perioada de 28 de ani.

Crugul lunii – este o perioada de 19 ani după care fazele lunare revin la aceleași date ale lunilor. Aceasta indica ordinea unui an într-un ciclu de 19 ani.

Ciclul pascal – este creat de biserica creștină pentru a se putea fixa data sărbătorilor mobile într-un an. El reprezintă o perioada de 532 ani care a rezultat din înmulțirea numărului 28 (crugul soarelui) cu numărul 19 (crugul lunii). După aceasta perioada toate elementele cronologice revin la punctele de plecare din primul an al ciclului.

Epacta reprezintă un număr care indica vârsta lunii pe ziua pe 1 ianuarie a fiecărui an, adică numărul de zile trecute de la ultima luna noua până la sfârșitul anului precedent.

Mâna anului – permite determinarea unei zile din săptămână, a unei date lunar. Este în concordanta cu crugul soarelui. Fiecărui început de an din ciclul de 28 de ani îi va corespunde o anume zi din săptămâna.

Temelia indică vârsta lunii la o data din an. Deci ea exprimă diferența de zile dintre anul lunar (354/355 de zile) si anul solar de aproximativ 365 de zile. În prealabil trebuie aflat crugul lunii.

II.2. Geografia istorică și demografie istorică

Geografia istorică este un rod al legăturii dintre istorie și geografie„ preia mediul de la geografie și evoluția socială de la istorie”. Ea este considerată o ramură a geografiei umane, având drept obiect de activitate evoluția relației dintre comunitățile umane și spațiul geografic, cu un grad diferit de umanizare dar, își propune să explice și această interacțiune.

Deci este o știință auxiliară aplecată mai mult spre geografie decât spre istorie. Apelul la geografia istorică urmărește analiza influenței elementele geografice naturale asupra evoluției istorice dar și schimbările survenite ca efect al acțiunii umane asupra evoluției spațului geografic. Geograful Elisée Réclus definește legătura dintre istorie și geografie astfel„ geografia este o istorie a spațiului, iar istoria –o geografie a timpului”

Au existat trei faze pentru precizarea obiectului de activitate pentru geografia istorică:

Faza Darby, în care geografia istorică era considerată unul din pionii geografiei. Corespunde primei jumătăți a secolului XX;

Faza revoluției cantitative când geografia istorică era plasată la marginea geografiei. Este specifică celei de-a doua jumătăți a secolului XX;

Faza eclectică, specifică ultimilor 20 de ani; se pune accent pe interdisciplinaritate;

Geografia istorică abordează o serie de domenii precum: geografia regională, evoluția orașelor și a căilor de comunicații, transporturile, economia agrară, dinamica populației sau probleme de mediu înconjurător. Alte domenii de interes pentru geografia istorică sunt topografia, cartografia.

Geografia istorică își desfășoară munca de cercetare după trei principii: al verificării, cunoașterii contextul istoric și principiul diferențierii.

Principiul verificării este o formă particulară a principiului comparativ. Aplicarea acestui principiu se face pentru a verifica ipoteze și a se elimina erori. Astfel se compară situații similare din punct de vedere istorico-geografic. Un cercetător în acest domeniu trebuie să dețină un înalt grad de cultură și să activeze în mai multe domenii, inclusiv cele de graniță.

Al doilea principiu implică cunoașterea cât mai exactă a unui context istoric în care se manifestă anumite realități geografice.

Principiul diferențierii face trimitere categorii de realități geografice ce trebuie să fie diverse. Se are în vedere scara la care se produce un anumit fenomen geografic.

Cercetarea în domeniul geografiei istorice se realizează prin aplicarea a două categorii de metode:

Metode de colectare a informației geografico-istorice;

Metode de interpretare a informațiilor obținute;

Principalele metode de colectare a informațiilor de natură geografico istorică sunt:

Ancheta directa la teren

Studiul harților si al atlaselor

Studiul documentelor istorice

Dicționare de localități

Catagrafiile, conscripțiile,recensăminte

Monografiile regionale sau locale

Site-urile Internet

Inscripțiile de pe monumentele funerare, monumentele eroilor sau/si înscrisurile de pe zidurile caselor

Ancheta directă de teren este utilizată atunci când se dorește cercetarea unei zone mai înguste obținându-se informații detaliate. Această metodă prezintă o serie de avantaje :

„- înregistrează aceste realități direct de la cei care le utilizează, inclusiv pronunția exacta;

– face posibila precizarea unor detalii locale care nu pot fi găsite în literatura de specialitate;

– evidențiază gradul real de circulație în zona respectiva a apelativelor, antroponimelor si a unor tradiții etno-folclorice care pot fi corelate cu realități actuale, daca ele reflecta o situație actuala sau mai veche”.

Trebuie stabilite în prealabil o problematică a anchetei, criteriile după care se desfășoare anchetași tipurile de chestionare ce trebuie folosite în funcție de tipurile de informații pe care dorim să le aflăm. Anchetele sunt utile pentru realizarea unei monografii locale complexe, în care să se coreleze cu cercetarea lingvistică, etnografică, fizico-geografică sau istorică.

Prin studiul hărților și atlaselor se realizează o colectare indirectă a informației. Se dă credit celui care a realizat harta și care este văzut ca sursă a informației. Astfel se utilizează hărți sau atlase la scară cât mai mare. Ca principale surse cartografice la care se poate apela menționăm: hărțile topografice, planuri de moșii, planurile de orașe, hârțile cadastrale, amenajamentele silvice sau hărți speciale (administrative, turistice, rutiere).

Studiul documentelor istorice relevă informații legate de nume dispărute, forme arhaice ale unor toponime sau antroponime existente și azi. Astfel se realizează „apropierea etimologica si semantica de originea acelui nume si evaluarea în timp a procesului de evoluție a acestuia”.

Există o serie de obstacole care determină o atitudine de precauție atunci când se face apel la documentele istorice. Un prim obstacol se referă le faptul că o serie de documente erau redactate în cancelariile oficiale de către funcționari care nu cunoșteau realitățile din teren. Mare parte din documente erau redactate în limbi oficiale precum slava veche, latina, geruiască și maghiara. Astfel se pot explica o serie de deformări voite ale realității.

Pentru spațiul românesc se remarcă câteva categorii de colecții documentare istorice la care se poate face apel pentru o cercetare în geografia istorică:

Colecții de documente ce fac referire la o anumită epocă sau regiune și corespunde perioadei de dinainte de Al Doilea Război Mondial;

Editarea Documentelor privind Istoria Românilor( D.I. R.), în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial ;

Editarea D. R. H. după 1980;

Pentru Moldova se remarcă colecțiile de documente referitoare la epoca lui Stefan cel Mare, publicate de repurtați specialiști precum Ioan Bogdan și Mihai Costăchescu. Primul specialist a publicat colecția în două volume intitulată Documentele lui Ștefan cel Mare. Mihai Costăchescu a editat colecții de documente referitoare la perioada ce a precedat domnia lui Stefan cel Mare, din perioada domniei sale dar și pentru perioada ce a urmat epocii lui Ștefan cel Mare. Aceste colecții sunt foarte importate pentru cercetările din domeniul geografiei istorice, întrucât ele conțin pe lângă documentele originale și traducerile lor dar și comentarii ce țin de localizarea și originea tuturor toponimelor și patronimelor ce apar în documente.

Pentru Moldova mai menționăm colecții de documente referitoare la anumite regiuni ale Moldovei. Una aparține lui Theodor Balan, profesor la Universitatea din Cernăuți – Documente Bucovinene. Este o colecție în cinci volume pentru următoarele perioade: 1507 – 1653; 1519 – 1662;1573 – 1720; 1720 -1745; 1745 – 1760. O altă colecție aparține lui Theodor Stefanelli – Documente din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc. Mai amintim aici și colecția Documente putnene, publicată de Aurel Sava cu documente din zona Vrancei. Această ultimă colecție este editată în două volume apărute în anii 1929 și respectiv 1931.

După al Doilea Război Mondial Academia Română va iniția publicarea unei colecții de documente care să includă documente din Moldova, Tora Românească și Transilvania. Prima colecție de acest fel va editată între anii 1951-1956, sub egida Academiei R. P. R., cunoscută sub numele de Documente privind istoria României(D.IR.). Această lucrare prezenta o serie de neajunsuri de ordin științific. Dintre acestea menționăm doar două: lipsa unui indice de nume de persoane și locuri; documentele nu erau comentate. Această colecție a fost grupete petrei serii: A. Moldova; B. Țara Românească; C. Transilvania. Parte din carențele de ordin științific au fost remediate doar pentru colecția Moldova, prin publicarea de către Alexandru Gonța și Ion Caproșu a unui indice de nume de locuri, apărut în DIR. După 1980, Academia Română a reluat editarea DIR-lui dar sub o altă denumire Documenta Romaniae Historia.

Colectarea de informații despre toponime se poate realiza și prin apel la dicționarele localităților, cu tematică geografică, istorică sau administrativă și care sunt de matură să ofere o imagine de ansamblu cu privire la zona cercetată.

Alte surse de colectare a informațiilor sunt: catagrafiile, conscripțiile, recensămintele de populație, monografiile regionale sau locale, site-urile Internet și inscripțiile de pe monumentele funerare, monumentele eroilor etc.

Odată colectate, informațiile trebuie analizate și interpretate. Pentru aceasta geografia istorică apelează la cinci metode de bază:

Metoda geografică

Metoda comparativ-istorică

Analiza lingvistică

Metoda statistică

Metoda informatică

Metoda geografică pune accent pe distribuția spațială a diferitelor realități geografice și pe „corelația cu o serie de fenomene naturale si umane specifice unei anumite arii a Globului”. Metoda este utilizată în elaborarea de hărți tematice cum ar fi hărți toponimice, antroponimice sau etnofolclorice , iar colecțiile de hărți stau la baza atlase istorico-geografice.

Metoda comparativ-istorică este utilizată mai mult din perspectivă istorică. Este analizat modul de formare al toponimelor sau antroponimelor în legătură cu fenomenele istorice care au acționat în faza genezei diverselor nume. Se urmărește „evoluția si transformarea acestor nume în decursul istoriei si accentuează asupra importantei stratificării toponimelor și/sau antroponimelor si a periodizării acestora” . Astfel numele sunt cercetate din perspectiva stratificării și periodizării lor.

Analiza lingvistică a toponimelor și antroponimelor presupune la rândul ei o analiză semantică și etimologică dar și o explicare a modului în care s-au format diversele nume. Se are în vedere „stabilirea limbii în cadrul căreia a apărut toponimul/antroponimul, dar aceasta are un caracter individual”.

Analiza lingvistică are o serie de avantaje:

cunoaște legile fonetice ale unei limbi, dialect sau grai;

combate și elimină o serie de etimologii eronate cum ar fi cele populare sau legendare care sunt avansate de către persoane fără o pregătire în domeniul filologic;

Metoda statistică se concentrează asupra evidențierii frecvenței și distribuției teritoriale a diferitelor tipuri de frecvențe legate de:

toponime sau antroponime de origine românească de pe teritoriul românesc;

maniere specifice de formarea unor toponime sau antroponime prin compunere, derivare sau juxtapunere;

anumite realități etno-folclorice;

O ultimă metodă de interpretarea realității este cea informatică și presupune utilizarea calculatorului dar și a unor softuri care permit analiza unei anumite realități în zona geografică studiată. Este mai utilă în reprezentarea grafică a realități studiate.

Principiile și metodele prezentate mai sus au la bază o perspectivă geografică Se au în vedere disciplinele la care apelează geografia în demersul său de cercetare. Lucru firesc dona ținem cont de fortul că mare parte din ideile enunțate aparțin unui specialist în geografie. Din cele prezentate mai sus ar rezulta faptul că geografia istorică are un domeniu restrâns de cercetare, în domeniul lingvistic. Ce ne facem atunci cu partea de istorie din știința auxiliară denumită geografia istoriei? Privită din perspectiva istoriei, această știință auxiliară își diversifică sfera de interes.

De aici vom distinge trei ramuri principele ale geografiei istorice:

geografia istorico-fizică sau istoria spațului istoric, care analizează modificările aduse mediului de către om;

antropogeografia, care are ca obiect de studiu colonizarea spațiului;

geografia istorico-politică, preocupată de împărțirea teritoriilor din punct de vedere politic în perioade și epoci istorice diferite; ne referim aici la state, religii sau spații economice;

Geografia istorică studiază relația dintre om și mediu prin apel la geografie sau discipline aflate la granița dintre istorie și geografie (climatologie istorică, dendrologie istorică).

Climatologia istorică își propune să stabilească într-o manieră cât mai precisă și amănunțită variațiile climatice prin „ alcătuirea de serii coerente și degajarea unor modele sau cicluri climatice”. Această ramură a geografiei istorice utilizează ca surse de informare izvoarele scrise și observațiile metrologice înregistrate.Ca și model de explicație pentru epoca preindustrială s-a adoptat un scenariu ca în schema de mai jos:

Mecanismul prezentat în această schemă se aplica pentru o perioadă cu un nivel de populație scăzut pe fondul lipsei mijloacelor de subzistență adecvate. Deci vorbim de o interacțiune dintre mediul natural, economie și demografie.

Explicațiile de natură climatologică sunt utile chiar și pentru epoca industrială dacă ne referim la agricultură, domeniu dependent de sol și de variațiile climatice. Se poate afirma că variațiile climatice „pot explica mai bine unele evenimente aparținând timpului scurt al istoriei, decât evoluțiile istorice profunde și de durată”.

Figura 2- Impactul schimbărilor climatice asupra istoriei omenirii

Un factor important care influențează relația om-mediu îl reprezintă și cutremurele de pământ. Istoria analizează urmările denatură umană și impactul asupra evoluției civilizației. Mai sunt și alte ramuri ale geografiei care furnizează informații de natură se explice relația om-mediu. Redăm mai jos un tabel cu alte ramuri ale geografiei care pot furniza informații în

acest sens.

Tabel 6- Domenii ale geografiei istorice

Pentru perioada modernă și contemporană raportul om-mediu numai este influențat doar de factori naturali. Apar pe scenă și factori artificiali creați de om : poluare, radioactivitatea sau defrișări.

O altă știință de graniță, utilă pentru istorie este demografia istorică. Termenul provine din limba greacă și este compus din două cuvinte: „demos” (popor) și „graphein” (descriere). Așadar, demografia are ca obiect de studiu populațiile. Studiul populațiilor din epocile trecute determină demografia se facă apel la istorie, fapt ce explice apariția demografiei istorice.

Demografia își propune să:

Descrie și să analizeze populația (familia structura pe vârstă a populației, dinamica, fluxurile migratorii, urbanizarea);

Descrie și să analizeze fenomenele demografice precum natalitatea, fertilitatea, nupțialitatea, divorțialitatea, mortalitatea);

Identifice cauzele unor fenomene demografice ;

Analizeze politicile demografie ale statelor;

Demografia în general și cea istorică, în special se bazează pe o serie de surse pentru a identifica informații referitoare la fenomene demografice:inventarele, socotelile, urbariile,

registrele de dijmă, acte de stare civilă, anchete sau diverse lucrări cu caracter statistic, întocmite prin metoda recenzării locale, precum și recensămintele. Dor acestea trebuie folosite cu o anumită precauție ținând cont de „tendința de evaziune a bunurilor și chiar a persoanelor, în condițiile în care posibilitățile de înregistrare ale conscriptorului medieval erau limitate”. Poate fi și cazul românesc când până în secolul al XIX- lea vorbim de o perioadă prestatistică. Observațiile de natură demografică din această perioadă aveau mai mult un caracter descriptiv, așa cum sunt cele furnizate de domnitorul Dimitrie Cantemir, primul român cu preocupări de statistică demografică. Alte preocupări la acest nivel se observă și la medicii din secolul al XVIII-lea. S-a încercat explicarea fenomenelor demografice pentru secolul XVIII prin raportare la variabile ecologice, modele culturale, comportament demografic și mentalități ele epocii.

Cât privește demografia istorica, principalele sale domenii de interes sunt:

Reconstituirea familiilor;

Istoria socială;

Mișcările de populații;

Reconstituirea familiilor se realizează pe baza registrelor parohiale și a evidentelor de stare civilă. Ca etape în reconstituire menționăm:

corelarea informaților referitoare la principalele momente din viață omului, pentru fiecare soț în parte;

unificarea datelor referitoare la cei doi soți;

adăugarea informațiilor asemănătoare în cazul copiilor;

prelucrarea sistematică a informațiilor obținute (cu ajutorul calculatorului);

Aceste etape se aplică în cazul familiile cu domiciliul stabil. Pentru familiile care au avut mai multe domicilii în decursul vieții, demografia istorică apelează la genealogie.

În cazul istoriei sociale, demografia și genealogia oferă informații importante și pentru alte discipline precum antropologie, lingvistică sau medicină.

În general se acceptă ca factori ce influențează evoluția demografică mediul geografic, epidemiile și regimul climatic sau politica demografică a unui stat. Fluctuații în evoluția numerică a populației pot fi explicate și cu ajutorul mișcărilor de populație. Distingem două tipuri de mișcări de populație:

mișcare internă care se referă la constatarea unui spor de populație sau scădere;

mișcare externă care analizează aceleași elemente pentru mișcările interne dar în legătură cu alte două concepte – emigrare și imigrare. Primul concept este utilizat pentru explicarea regresului populației, iar al doilea concept pentru un spor de populație dar și pentru a explica o schimbare în structura populației autohtone, ca efect al imigrației.

Începând cu secolul al XVIII- lea spațiul european va cunoaște o revoluție demografică. Aceasta a însemnat o trecere de la un regim demografic vechi, bazat pe un nivel înalt al natalității dar și mortalității, la un regim demografie modern, cu niveluri scăzute ale natalității și mortalității. Această revoluție demografică va produce schimbări în privința vârstei populației. Structura de vârstă a unei populației se analizează prin apel la piramida vârstelor , o piramidă„cu o bază largă și vârful îngustat caracterizează o populație tânără, în timp ce o piramidă cu baza îngustă și vârful hipertrofiat, caracterizează o populație îmbătrânită”.

Îmbătrânirea populației poate fi explicită prin raportare la scăderea fertilității și creșterea dunetei medii de viață. Această îmbătrânire acționează pe mai multe planuri:

– scăderea fertilității feminine;

– creșterea mortalității ;

– îmbătrânea populației active din punct de vedere economic;

Informațiile furnizate de către demografie sunt utile și pentru alte domenii cum ar fi economie politică sau istorie politică .

Strâns legata de demografie este statistica. Aceasta a evoluat în două ramuri: statistica socială și statistica istorică. Statistica istorică oferă concluzii de ordin cantitativ cu privire la fapte și evenimente specifice timpului trecut dar și prezent. Statistica istorică apelează la cea de bază pentru a studia trecutul. Ca surse pentru extragerea datelor cu caracter statistic sunt izvoarele istorice. Simpla utilizare a datelor extrase din izvoare nu este de mare ajutor istoricului. De aceea se impune apelul la metode de calcul statistic, obținând–se astfel estimări cantitative necesare pentru o interpretare istorică.

II.3. Abordări didactice ale noțiunii de timp istoric

În ciclul gimnazial, competențele specifice referitoare la cronologie urmăresc însușirea cât mai corecte a noțiunilor legate de cronologie. Un exemplu de asemenea competență este și cel propus la clasa a VII a și anume localizarea în timp și spațiu a faptelor istorice din secolele al – XIX- lea și XX. Harta oferă o delimitare cronologică a limitelor , întrucât harta este situată și în timp.

Programele de istorie de la liceu propun o abordare tematică a istoriei, cu precizarea că pentru clasele a IX a și a X a, parcurgerea materiei să se facă cronologic. La clasa a IX a, competența specifică care implică utilizarea cronologiei este utilizarea adecvată a coordonatele temporale și spațiale relative la un subiect istoric. Această competență specifică poate fi realizată la fiecare conținut. Se presupune că elevii vin din gimnaziu sunt familiarizați cu localizeze în timp si spațiu, precum și utilizarea termenilor specifici cronologiei în diverse situații de comunicare. Ca și activități de învățare care să permită realizarea competenței specifice amintim: realizarea unei bande cronologice la începutul prezentării fiecărei teme, localizarea de evenimente pe o hartă în care sau completarea unei hărți mute cu evenimente.

La clasa a – X a , ca și competență specifică legată de utilizarea cronologiei este încadrarea unui eveniment sau serii de evenimente într-un context cronologic. Ca și activități de realizarea acestei competențe ar fi aranjarea într-o ordine cronologică a unor evenimente ce fac referire la un anumit subiect, după care să elimine evenimentele mai îndepărtate de subiect. Dintre evenimentele selectate cronologic se vor identifica cauzele și consecințele pentru tema studiată. Ca și metodă didactică se propune predicția în perechi.

Pentru clasa a XI a și a XII a se propune o abordare tematică a istoriei, ceea ce însemnă că aspectul cronologic scade din importanță. Ca atare accentul cade pe însușire unor noțiuni în comunicare, dezbateri și utilizarea din plin a surselor istorice pentru susținerea unui punct de vedere sau inițierea unei investigații istorice. Totuși la examenul de bacalaureat se solicită elevilor să identifice secolul la care face referire o sursă istorică, deși în acea sursă se precizează anul. Astfel elevii trebuie să realizeze conversia anilor în secole, sau mai bine zis să identifice secolul în care este plasat anul. Considerăm aceasta o metodă utilă de a reține domnitorii mai bine prin gruparea lor pe secole. Astfel s-ar realiza mai puține confuzii în identificarea mai exactă a domnitorilor din punct de vedere cronologic.

Pentru elevi este utilă cunoașterea unor noțiuni de cronologie , cum ar fi diversele sisteme de calendare, sistemul de calcul pascal sau sisteme de conversie cronologică. Primele noțiuni de cronologie pe care elevul trebuie să și le însușească sunt cele de an, secol și mileniu. De aici rezultă erori în plasarea cronologică a unor date ce fac referire la anumite evenimente sau ani de domnie. Între a învăța pe de rost anii de domnie ar fi mai util ca elevii să îi aranjeze pe secole, pe baza calculului ce presupune plasarea unui an într-un secol. Cunoașterea sistemului de calcul pascal îi ajută pe elevi să anticipeze data exactă pentru sărbătorirea Învierii Domnului într-un anumit an în viitor. Cât privește cele două sisteme de calendare, cel iustinian și cel gregorian, ele oferă explicația pentru elevi privind existența a două date cu referire la un eveniment, dar și „dezlegarea” misterului pentru care există un decalaj privind sărbătorile ortodocșilor pe rit vechi și a celor pe rit nou. Lecturarea unor documente medievale ce fac referire la istoria românilor fac referire la alți ani (gen 5361); astfel profesorul oferă și formula de calcul care să permită conversia la un an mai„ domestic" și astfel o identificare mai exactă a timpului scurs de la evenimentul relatat de sursă.

Elevii intră de timpuriu în contact cu noțiunile legate de timp în general și timp istoric în special. A înțelege timpul este mai important decât a memora date. Acest lucru presupune apelul la matematică, lingvistică și logică. Cu cât elevii învață mai de timpuriu istoria cu atât vor aplica mai corect noțiunile legate de cronologie.

Cronologia semnifică aranjarea datelor și evenimentelor în ordinea apariției. Importanța pentru elevi a înțelegeri conceptului de timp pentru a înțelege și alte noțiuni precum schimbare și continuitate, progres și regres , cauză sau consecință.

Există modalități diferite de așezare în ordine cronologică a evenimentelor în funcție de particularitățile de vârstă ale elevilor. La vârste mai mici elevii folosesc ca și criterii de grupare și aranjare cronologică corelarea de imagini ce fac referire la viața culturală și materială sau pot fi capabili să localizeze și să descrie un secol apropiat și să realizeze corelația cu perioada corespunzătoare. Aceste activități de gruparea evenimentelor după criterii cronologice trebuie să se finalizeze cu o discuție menită să permită elevilor construirea unui cadru sau hartă a trecutului. Discuție să includă și un vocabular legat de timp.

Înțelegerea timpului este strâns legată de utilizarea unui limbaj specific. Abilitatea de a învăța un vocabular cronologic sau legat de timp reprezintă un bun indicator de înțelegere a noțiunii de timp. Elevul are la dispoziție o varietate de termeni pentru a descrie timpul. Prezentăm în tabelul de mai jos termenii utilizați pentru a descrie noțiunea de timp:

Tabel 7- Termeni cronologici

Învățarea cronologiei trebuie să permită elevului să:

Își construiască un cadru de reprezentare a trecutului;

Își construiască o imagine mai amplă legată de subiecte și episoade pentru a explica de ce au loc evenimente și schimbări;

Înțeleagă noțiuni mai largi de timp precum înainte de Hristos etc. ;

Înțeleagă schimbări chiar în periodizare (ex. era comună în loc de era lui Hristos sau creștine) ;

Pentru realizarea acestor obiective și în general pentru a facilita o mai bună înțelegere și utilizare a noțiunilor cronologice profesorul poate propune o serie de activități :

Pornirea discuției de la niște imagini;

Dezvoltarea unor abilități de aranjare a unor evenimente în ordine cronologică;

Aranjarea cronologică a unor dovezi fizice precum artefactele;

Utilizarea mediului istoric, precum stiluri arhitecturale pentru a citi și aranja cronologic trecutul;

Realizarea unei corelări între materialele vizuale și noțiuni legate de timp

Înțelegerea timpului istoric presupune :

Capacitatea de a ordona momente în timp și de a le corela cu date specifice;

A identifica diverse imagini ce caracterizează perioade specifice de timp;

Înțelegerea ideilor cadru despre schimbare;

Conștientizarea idei că timpul cunoaște reprezentări diverse atât în trecut cât și pentru prezent;

Înțelegerea faptului că schimbarea este intenționată sau neintenționată;

Reprezentarea vizuală a datelor este o unealtă pedagogică puternică pentru clasele primare și gimnaziale. La liceu se presupune construirea unor cronologii mai complexe care să situeze datele într-un context sau legat de mai multe evenimente. Acesta însemnă o conectare a localului la național și internațional, cronologie comparativă etc.

indicatorii de timp.

Reprezentarea grafică a cronologiei unor fapte sau personalități se poate face în diverse moduri. Astfel putem avea liste cronologice care să fie focalizate pe întâmplări semnificative și permit elevilor să realizeze operații precum, cercetare, colectare și structurare de informație cronologică. Se pot utiliza reprezentări cronologice unidimensionale pentru un eveniment anume, individual și care îl ajută pe elev să grupeze cronologic evenimente. Reprezentările cronologice multidimensionale sunt utile pentru a plasa un eveniment într-un context local, național și internațional. Un alt tip de reprezentare cronologică este cea denumită crosscuriculară și care permite gruparea unor informații diverse referitoare la un subiect istoric. Astfel se poate descrie un spațiu sau o epoca din mai multe perspective , având la bază datele grupate anterior. Și mai există reprezentări cronologice vizuale prin care se face o corelare între imagini și date. Elevii înțeleg mai bine trecutul dacă imaginile fac referire la viața socială și cultura materială.

II.4. Abordarea interdisciplinară în predarea noțiunii de spațiu istoric

Interdisciplinaritatea este văzută ca o interacțiune între două sau mai multe discipline de studiu. Are un rol formator în predarea istoriei. Ea mai poartă denumirea și de corelare interdisciplinară. Aceasta poate fi realizată atât în plan orizontal cât, și vertical . Interdisciplinaritatea orizontală presupune integrarea în procesul de predare – învățare a unor cunoștințe ce provin de la obiectele de învățământ din aceeași , clasă de studiu. Corelarea pe verticală implică apelul la noțiuni din diferite discipline de învățământ studiate în ani diferiți.

Scopul corelărilor interdisciplinare este acela de a realiza o legătură între noțiuni și de a le face parte componentă a unor sisteme unitare noi, realizând astfel un caracter dinamic al cunoașterii umane.

La disciplina istorie recorelarea interdisciplinară are în vedere legăturile și relațiile ce se stabilesc în interiorul disciplinei istorice. În predare această corelare se traduce prin apelul la comparație atunci când face apel , la cunoștințe anterioare într-o lecție de evaluare sau consolidare.

Un exemplu de realizare a corelării interdisciplinare pe verticală și orizontală este în cazul studierii apariției statului medieval. O buna înțelegere a purcesului de formare a statelor medievale poate fi mai bine înțeleasă prin compararea cu statul antic pentru a putea sesiza elementele de evoluție și de noutate.

Interdisciplinaritatea nu presupune doar apelul la disciplinele studiate de elevi la școală. Extrem de important este ca profesorul se integreze în procesul de predare – învățare și informații furnizate de științele auxiliare ale istoriei. Rezultate ale cercetările din științele auxiliare de istoriei se regăsesc oricum în conținut manualelor de istorie. Acestea se regăsesc sub forma unor informații cu caracter de noutate dar și prin înserarea unor fragmente din izvoarele ce fac obiectul cercetărilor din cadrul științelor auxiliare. Apoi sunt situații în care profesorul trebuie să răspundă curiozității unui elev în legătură cu un anumit tip de izvor istoric descoperit de elev sau exemplificat în manual. Desigur că informațiile furnizate de profesor n-ar trebui să clarifice mesajul surselor pentru care este chestionat profesorul de către elevi. Este mai util sări furnizăm elevilor informații și metode de analiză pentru a putea răspunde singur la întrebări.

Una dintre finalitățile liceului este de a forma la elevi capacitatea de a reflecta asupra lumii, de a formula și dea rezolva probleme bazând-se pe relaționarea cunoștințelor din diferite domenii. Acest lucru implică o abordare inter și transdisciplinară a conținuturilor științifice din programele școlare. Ca și câștig pentru elev menționăm crearea unor situații care îl pun pe elev să gândească, să formuleze întrebări și să realizeze conexiuni între cunoștințele acumulate la diverse discipline. Astfel un fenomen sau proces istoric va fi înțeles și abordat prin prisma multiperspectivității.

Abordarea multi- și interdisciplinară duce la formarea unor valori și atitudini foarte importante pentru formarea elevului cum ar fi:

Dezvoltarea unei gândiri deschise, creative și a unui spirit de obiectivitate și imparțialitate;

Dezvoltarea independenței în gândire și acțiune;

Manifestarea inițiativei și a disponibilității de a aborda sarcini variate;

Manifestarea curiozității științifice și stimularea imaginației etc.

Programele din cadrul C.D.Ș – lui se dovedesc a fi mult mai flexibile în abordarea interdisciplinară.

Interdisciplinaritatea presupune nu doar realizarea unor legături din diferite discipline ci și selectarea unor metode de lucru utilizate de diverse discipline pentru a înțelege anumite noțiuni. Pentru profesor acest lucru este realizabil prin selectarea conținuturile ce se pretează a fi abordate multidisciplinar sau care prezintă anumite dificultăți în înțelegere prin apel la algoritmul de explicație specific disciplinei sale.

Cât privește cazul istoriei, interdisciplinaritatea este văzută ca o corelare între idei, noțiuni ale istoriei naționale cu cele din istoria universală. Această abordare se regăsește în manualele de istorie editate înainte de 1989 când se realiza o delimitare clară între istoria românilor și cea universală. Noile programe de istorie au încercat să repare această greșeală . Asta întrucât nu se poate face o separație între istoria națională și cea universală . Istoria fiind considerată regina tuturor științelor putem afirma că ea permite realizarea unor corelări interdisciplinare cu un spectru larg de științe sau discipline școlare.

Colaborarea cu științele generale în predarea unor teme de istorie faciliteze elevului înțelegerea unor noțiuni sau formarea unor valori și atitudini. Redăm mai jos un tabel care exemplifică beneficiile acestei colaborări.

Tabel 8- Colaborarea dintre istorie și disciplinele de cultură generală

Interdisciplinaritatea se realizează cel mai bine prin apelul la științele auxiliare de istoriei. Ele însele oferă un model de cercetare bazat pe interdisciplinaritate. Elemente ale interdisciplinarii se observă chiar în manualele de istorie. Ne referim aici la fragmente de surse istorice dar care sunt mai mult sau mai puțin , valorificate prin apelul la metodele științelor din jurul respectivelor surse istorice.

În predarea noțiunilor de timp și spațiu facem apel la două științe auxiliare: cronologia și geografia istorică. Aceste două noțiuni sunt însușite cu destule dificultăți de către elevii din ciclu gimnazial dar și de cei de liceu. Înțelegerea corectă a noțiunilor de timp și spațiu este esențială pentru învățarea istoriei. Este necesar ca elevii să înțeleagă faptul că evenimentele sau fenomenele istorice nu s-au derulat într-un spațiu atemporal. Localizarea în timp și spațiu este realizată și atunci când simțim nevoia să ne exprimăm.

Însușirea și utilizarea noțiunilor de timp și spațiu se regăsesc în programele de istorie pentru clasele a IX a și a X a sub forma următoarelor competențe:

Tabel 9 – Competențe specifice din programele de liceu, legate de noțiunile de timp și spațiu istoric

Aceste competențe specifice se pliază pe o prezentare cronologică a conținuturilor.

O mai bună înțelegere a noțiunii de spațiu istoric se poate realiza prin focalizarea pe anumite domenii de analiză:

climă și istorie

relief și istorie :

vegetația și fauna și influența lor asupra vieții istorice

calamități naturale; ;

resursele naturale și geografia economică acțiunea omului asupra mediului ambient.

Această abordare pune accent pe elemente geografiei fizice că factori în explicarea unor evenimente sau fenomene istorice.

O altă abordare mai apropiată de perspectiva geografică privește analiza spațiului prin cinci concepte geografice de bază: amplasare, loc, interacțiunea omului cu mediu,mișcarea sau migrarea în același spațiu sau în altele și regiune. Sunt noțiuni des întâlnite atunci când abordăm teme legate de spațiul istoric. Redăm mai jos un tabel cu noțiuni geografice și teme din istorie ce presupun utilizarea noțiuni geografice corespunzătoare.

Tabel 10 – Corelarea între geografie și istorie la nivel de conținuturi

Explicarea spațiului istoric se face prin apel la hartă ca principal instrument sau mijloc didactic. Harta este o reprezentare grafică a unui spațiu de o anumită întindere. Această reprezentare este una precisă și generalizată a unui spațul. Sunt redate în interacțiune, elemente naturale dar și antropice, la un moment dat pe teritoriul reprezentat.

Din perspectiva utilizării la clasă putem avea:

hărți murale pentru activități frontale;

atlasele sau cele distribuite ca fișe de lucru în activitatea individuală;

Hărțile utilizate sunt reprezentate la scări diferite. Se merge pe următorul raport: teritorii mici la scară mare și zone mai întinse la scară redusă. Prima categorie de hărți dau o reprezentare mai detaliată asupra unei realități teritoriale în timp ce a doua categorie de hărți sunt mai generale. La disciplina istorie cele două categorii de hărți sunt utilizate atât în cazul unui spațiu istoric universal cât și cel românesc.

Ca hărți istorice la scară mare putem menționa harta unui oraș antic sau a unei provincii, stat iar ca hărți la scară redusă harta unui continent sau a lumii la un anumit moment istoric. Există și hărți , realizate după principiul trecerii la scară . Este vorba de mai multe hărți care redau aceeași , suprafață la scări diferite și plasate într-un context mai larg. Prin acest tip de reprezentare, un teritoriu este plasat într-un spațiu mai larg.

Conform unei alte clasificări există hărți generale și hărți speciale. Cele generale redau o anumita suprafață într-un mod general. Această reprezentare conține anumite elemente de bază. Hărțile generale mai sunt cunoscute sub numele de hărți fizice. În această categorie intră și hărțile politice ce redau doar elemente introduse de om.

Hărțile speciale sunt axate pe redarea cu precădere a unui anumit element. În această categorie menționăm:

hărți climatice ;

hărți ale așezărilor omenești;

harți economice; etc.

La disciplina istorie profesorul utilizează pe scară largă hărțile politice, ca hărți generale. Hărțile speciale cu conținut istoric pot fi cu tematică economică, politică sau culturală. Ca exemple putem aminti: Harta cultivării plantelor și creșterii animalelor sălbatice în preistorie sau harta răspândirii unui fenomen cultural precum Renașterea și umanismul.

Dacă este să ne raportam la timpul pe care îl reprezintă, hărțile istorice ar putea fi considerate hărți speciale. In decursul timpului lumea a cunoscut mai multe modificări la nivel de granițe politice.

Menționam ceva mai sus că în activitatea individuală sunt utilizate atlase. Într-o accepție simplă ele reprezintă o colecție de hărți. Într-o definite mai complexă, atlasul semnifică o „prezentare ordonată și rațională a unor succesiuni de hărți, care se aseamănă prin modul de reprezentare, omogenitatea semnelor convenționale și tipul de scară”.

Distingem două tipuri de atlase: științifice și școlare. Primele conțin detalii și fenomene redate la un grad înalt de abordare și explicare. Atlasele școlare sunt mai simple și mai sintetice. Scopul lor principal este facilitarea învățări si și au un caracter ilustrativ. Ele mai sunt numite și atlase curriculare întrucât sunt concepute în acord cu programa școlară.

Utilizarea hărților în cadru procesului didactic presupune respectarea unei anumite ordini și logici. Astfel se merge de la simplu la complex, de la schițe de hărți la hărțile propriu-zise și atlasele. Apoi se merge de la analiză la sinteză sau de la hărțile generale la cele de detaliu.

Citirea și interpretarea unei hărți presupun parcurgerea unor etape:

Tabel 11 – Analiza unui document cartografic

Utile în predarea spațiului istoric sunt modele grafice sub formă de diagrame, tabele sau imagini, Acestea sunt folosite pentru analize individuale dar și de ansamblu asupra desfășurări în timp și spațiu a obiectelor, fenomenelor și faptelor istorice. Sunt supuse analizei și legăturile dintre acestea, sensul lor de evoluție.

Diagramele prezintă într-o formă succintă și sintetică informații despre spațiu, fenomene geografice sau istorice. Principalele tipuri de diagrame sunt:

diagramele în coloane

histogramele

diagramele în benzi

piramida vârstelor

diagramele sus formă de linii, pătrate sau cercuri.

La nivelul istoriei diagramele sunt utile în analiza următoarelor aspecte:

evoluția demografică într-un anumit spațiu istoric și la o anumită perioade sau succint în mai multe perioade ;

ponderea unei anumite etnii în cadrul unui stat

migrații etc.

Datele dintr-o diagramă nu au rol de memorare ci reprezintă un suport grafic pentru analize comparative evolutive și de structură asupra unui fenomen.

Tabelele sunt folosite mai mult cu valoare statistică. Datele statistice presupun parcurgerea unor etape în analiză. Redam mai jos etapele lecturării unor date statistice sub formă de tabel și sub formă grafică.

Tabel 12 Etapele lecturării unor date statistice

Spațiul istoric poate fi descris și prin apelul la imagini statice sau în mișcare. Cele statice sunt ilustrațiile particularizate sub formă de fotografii, vederi, cărți poștale sau desene schematice ce reprezintă anumite obiecte. În a doua categorie intră documentarele sau simulările ce se regăsesc în anumite softuri educaționale.

Imaginile au rolul de a detalia anumite aspecte ale unui spațiu istoric. De aceea conținutul imaginile fac referire la obiective istorice importante ce se regăsesc într-un anumit spațiu. O descriere mai amplă a unui spațiu istoric și situarea sa într-un cadru mai larg se pot regăsi într-un documentar istoric (Exemplu: Despre Egipt, Grecia antică sau despre războaie napoleoniene.) Problema principală o constituie limita de timp în raport cu termenul avut la dispoziție pentru parcurgerea programei școlare.

Imaginile sunt utilizate în completare cu alte tipuri de resurse materiale. Eficiența lor didactică este pusă în relație cu modul de realizare și claritatea lor. Ele trebuie să fie ușor de interpretat, să nu fie încărcate și se fie realizate la dimensiuni suficient de mari pentru a putea fi observate și analizate în cadrul activităților frontale.

La final oferim câteva exemple de activități de învățare corespunzătoare competențelor specific ale istorice pentru clasa a IX a referitoare la timpul și spațiu istoric.

Tabel 13 – Modalități de realizarea a competențelor specifice legate de spațiu și timp

La final vom prezenta un proiect de lecție ce implică abordarea interdisciplinară a istoriei din perspectiva cronologiei și a geografiei istorice.

Proiect didactic

Unitatea de învățământ: Colegiul Tehnic „ Al. I. Cuza, Suceava

Profesor: Nicodim Andrei

Clara: a IX a

Unitatea de învățare : Forme de organizare politică în antichitate

Lecția: Imperiul Roman în secolul I

Tipul lecției : mixtă

Competențe generale:

1. Utilizarea vocabularului si a informației în comunicarea orala sau scrisa

2. Dezvoltarea comportamentului civic prin exersarea deprinderilor sociale

5. Utilizarea surselor istorice a metodelor si tehnicilor adecvate istoriei pentru rezolvarea de probleme

Competențe specifice:

1.1. Folosirea limbajului adecvat în cadrul unei prezentări orale sau scrise

1.2. Evidențierea relației cauza – efect într-o succesiune de evenimente sau procese istorice

2.1. Recunoașterea unui context economic, social, politic, cultural, istoric

2.2. Extragerea informației esențiale dintr-un mesaj

2.5. Analiza critica a acțiunii personalităților si grupurilor umane in diverse contexte

5.3. Utilizarea adecvata a coordonatelor temporale si spațiale relative la un subiect istoric

Competențe derivate:

Definirea unor termeni istorici specifici descrierii modului de organizare a Imperiului Roman.

Reprezentarea într-o formă grafică etapele extinderii Imperiului Roman

Identificarea cauzelor care vor duce la criza Imperiului

Analizează modul de organizare al Imperiului

Formulează opinii în legătură cu anumite aspecte din istoria Imperului Roman

Utilizarea strategilor de a înțelege și interpreta informațiile identificate în surse

Concepte operaționale

Metode: explicația, conversația euristică comparația

Instrumente de evaluare: verificare frontală, fișe de lucru, observarea sistematică

Forme de organizare a activitatea: frontală, pe grupe

Resurse:

a) Umane: clasa a IX a

b) De timp: 50'

c) Materiale:

– Programa școlară

– Manualul

– Atlas

– Culegere de texte

d) Metode: conversația, comparația, demonstrația, problematizarea, învățarea prin descoperire

Demers didactic

Schema Lecției

Principatul (27î.Hr.- 284 d. Hr)

Apare ca necesitate a înnoirilor structurilor statului republican care se dovedea incapabil să:

Administreze un vast teritoriu și un amalgam de popoare;

Instaureze pacea.

A făcut trecerea spre regimul imperial, păstrând aparențele unui regim republican.

Funcțiile instituțiilor republicane vor fi preluate de împărat.

Apare cultul imperial.

Împăratul cumula următoarele funcții:

Princeps ce semnifică primul cetățean al Romei și primul între senatori;

Părinte al patriei;

Imperator, comandant suprem al armatei;

Consul;

Tribun;

Cenzor;

Pontifes Maximus;

Dinastiile din perioada Principalului au fost: Iulia-Claudia; Flavilor.

În timpul împăratului Marcus Ulpius Traianus (98-117) Imperiul Roman atinge maxima expansiune teritorială (3,3 milioane de km p și 10 000 km lungimea frontierelor.

În timpul domniei împăratului Caracalla (211-217) oamenii liberi din Imperiu vor beneficia de cetățenie.

Între anii 235-284 Imperiul va fi cuprins de anarhie militară. Aceasta a avut drept efect apariția monahiei militare. Aceasta a însemnat o creștere a importanței armatei în defavoarea Senatului și a împăratului.

Capitolul III. Arheologia , știință a trecutului material

III.1 Aspecte teoretice

Arheologia este știința care „descoperă, studiază si interpretează cu metode si tehnici speciale, proprii sau împrumutate,resturile materiale ale activității umane din trecut, care devin izvoare importante pentru cunoașterea istoriei”.

Izvoarele ce servesc cercetării arheologice un produs al unei culturi materiale. Sunt dovezi importante pentru reconstituirea vieții sociale și spirituale a unei societăți la un moment dat.

În linii generale obiectivele arheologiei sunt : identificarea vestigiilor arheologice, clasificarea, ordonarea cronologică, compararea, salvarea si valorificarea, prin interpretare si valorificare. .Cu obiective mai detaliate vine arheologul Dorel Micle. În concepția sa arheologia are patru obiective:„

Studierea siturilor si a conținuturilor lor arheologic în contextul temporal si spațial, pentru reconstituirea secvențelor culturii umane. Aceasta activitate descriptiva reconstituie istoria culturala.

Reconstituirea modurilor de viața din trecut.

Studierea procesului cultural si explicarea schimbărilor culturale.

Înțelegerea siturilor, artefactelor, resturilor alimentare si a altor marturii arheologice, în relație cu lumea contemporana.”

Principalele teme de cercetare ale arheologiei ar trebui să se regăsească, în concepția aceluiași autor în următoarele întrebări:

„ Cum au arătat cei mai vechi înaintași ai noștri și când au apărut ?

Cât de vechi este comportamentul uman și când au evoluat oamenii spre vorbire ?

Prin ce se distinge comportamentul uman de cel animal?

Când și cum a populat (umanizat) omul globul pământesc ?

Care au fost condițiile, cum și când au abandonat ființele umane modul de viața primitiv și au trecut la domesticirea animalelor și cultivarea plantelor, devenind sedentari ?

Cum s-a creat civilizația și ce a cauzat evoluția complexa a societății spre urbanismul din care se va trage mai târziu societatea industriala ?

O alta întrebare este: care sunt cauzele și mecanismele intime ale întinderii, pas cu pas, a civilizației dinspre est spre vest și dinspre sud spre nord și cum s-a ajuns la secătuirea de civilizație a fostelor focare ale acesteia ?”

La o primă vedere s-ar putea crede că arheologia studiază urme materiale doar din

perioada de dinainte de apariția scrisului. Lucrurile nu stau însă așa. Urme materiale ale creației umane se regăsesc si după apariția scrisului. Astfel arheologia are la rândul ei o serie de ramuri de studiu. vorbim de ramuri ale arheologiei precum cele care țin de studiul vestigiilor materiale dintr-o anumită epocă (arheologie preistorică sau medievală), sau pentru a studia de pildă , vestigiile de pe fundul mărilor sau oceanelor(arheologie subacvatică).

In tabelul de mai jos sunt redate principalele categorii ale arheologiei și obiectul lor de activitate.

Tabel 14 – Principalele categorii ale arheologiei

Indiferent de numărul de ramuri, arheologia se ghidează după principii și metode de cercetare unitare la nivelul ei. Ca puncte de pornire într-o cercetare arheologică pot fi:

Tabel 15 – Etapele unei cercetări istorice

Cercetare arheologică implică o predocumentare, realizarea propriu – zisă a săpăturilor în urma cărora sunt scoase la iveală diverse vestigii, sistematizarea descoperirilor și într-un final interpretarea datelor obținute prin confruntare cu concluzii emise de alți istorici pe aceeași temă.

La acea mai putem adăuga si o altă etapizare dar care nu include și săpăturile arheologice. Este vorba de prospecțiune și cercetarea de laborator. Prima din cele două etape utilizează metode de cercetare ce nu presupun distrugerea solului. Scopul prospecțiunii este acela de a identifica și localiza siturile. În urma studiului toponimiei locului prin apel la cartare și punere sub protecție de a identifica și localiza siturile, după care se trece la o cartare și punere sub protecție a sitului descoperit. Ca principale metode de prospecțiune amintim: periegeza si fotogramele. Periegeza presupune o deplasare în teren pentru a culege informații de la suprafața solului. În această etapă cercetătorul face apel și la informați precedente sau la descoperiri întâmplătoare. Indicii importante pot veni si din studiul toponimiei sau prin apel la fotogrammetrie. Alte metode de prospecțiune sunt: teledetecția, aerofotogrammetria în infraroșu.

Ca principală metodă de scoatere la iveală a dovezilor materiale rămâne săpătura arheologică. Printr-o săpătură arheologică se recuperează artefacte se scot la iveală structuri funerare, sau de locuire. Este foarte important ca săpătura arheologica să se realizeze metodic și să țină seama de stratul în care a fost descoperit, întrucât acesta constituie contextul care dă valoare obiectului descoperit. O săpătură arheologică este eficientă din perspectiva cercetării dacă permite „ dezvelirea completa a structurilor si recoltarea obiectelor pe categorii” și „înregistrarea stratigrafica si a obiectelor conform stratigrafiei (claritatea în plan vertical sau orizontal)”. Există mai multe tipuri de săpături, așa cum se vede și în tabelul de mai jos.

Tabel 16- Tipuri de săpături arheologice

Odată scoase la iveală, artefactele trebuie supuse unor investigatei. Arheologul are la dispoziție o serie de metode care au drept finalități o analiză a depunerilor, o clasificare a obiectelor descoperite etc. Astfel avem metoda stratigrafică, metoda tipologică , metoda analizei combinatorii , metoda comparativa , metoda cartografica , analiza polenului , dendrologia , metoda arheomagnetică si radioactiva (carbon 14) . Deci vom avea metode ce vizează studiul la nivelul solului, sau metode care analizează artefactele sau care privesc datarea vestigiilor.

Munca arheologului se termină în laborator. Aici au loc operațiuni de conservare și datare a obiectelor descoperite. Într-o primă fază, vestigiile descoperite sunt supuse unor operații de curățire chimică, iar apoi „stabilizarea pieselor, completarea parților lipsa si

conservarea”. Tot în laborator se întocmesc și fișe pentru fiecare obiect descoperit. În aceste fișe se regăsesc informații precum „descrierea acestuia, din punct de vedere al tipului, folosinței (utilitate), materialului, stării de conservare si tratamentului propus” dar și trimiteri bibliografice , în cazul în care piesa a fost publicată.

Culturile arheologice reprezintă resturi materiale ale culturii umane, conservate într-un anumit spațiu și într-un timp specific, în situri. O cultură arheologica trebuie să îndeplinească trei condiții. O primă condiție implică existența unei anumite mase de vestigii comune, care să fie descoperite în mod repetat, în aceleași situri și având caracteristici comune. A doua condiție se referă la un spațiu bine determinat, în care să se manifeste o cultură arheologică.Ca o a treia condiție se impune o delimitare cronologică pentru o anumită cultură arheologică.

Culturile arheologice se clasifică în două categorii: culturi vii și culturi moarte. Arheologia este interesată de a doua categorie și anume cultura moartă, întrucât o cultură vie nu este altceva decât „cultura actuala a unei populații” și „poate fi observata și e păstrată integral în toate componentele sale”. Cultura moartă „ se păstrează sub forma vestigiilor sau a resturilor materiale”. O cultură moartă necesită o cercetare arheologică întrucât prezintă dificultăți în stabilirea apartenenței, întrucât ea a dispărut si, de aici dificultatea de a reconstitui o cultură ce este tot mai îndepărtată în timp. La aceasta se mai adaugă și lipsa unor izvoare scrise care să permită identificarea creatorilor unei culturi arheologice ca membri ai unei comunități etnolingvistice.

Observam din cele de mai sus, că o cultură arheologică este un rezultat al unei selecții în timp. Este vorba de o selecție naturală și obiectivă, pe de o parte și de una subiectivă, pe de altă parte. Selecția naturală și obiectivă este „determinata de perisabilitatea unor materii (lemn, piele, lut nears)” iar cea subiectivă de „comportamentul uman (distrugerea sau părăsirea unor așezări, ca tip de selecție negativa si conținutul unui inventar funerar, ca tip de selecție pozitiva)”.

O cultură arheologică permite realizarea unei diferențieri între diferite populații din preistorie sau contemporane dar și pentru populații care „ s-au succedat într-un anumit spațiu, si al căror nume nu ne este cunoscut”. Această diferențiere se face prin identificarea unor trăsături specifice ale vieții materiale, cum ar fi tipuri de așezări si locuințe, rit si ritual funerar, inventar mobil etc.

În continuare vom încerca să înțelegem munca de cercetare arheologică prin raportare la noțiuni precum artefact, vestigii materiale, ansamble și subansamble sau situri arheologice. Aceste noțiuni au legătură cu obiectele găsite sau descoperite prin săpături arheologice. Reprezintă elemente de bază în analiza urmelor materiale.

Prin săpături arheologice sunt scoase la iveală o serie de obiecte ce reprezintă rezultate ale activității umane. Acestea poartă denumirea de artefacte. Un artefact reprezintă „orice atribut fizic, orice obiect, ce poate fi considerat drept rezultat al activității umane”. În categoria artefactelor intră topoare de piatra , vasele ceramice, oasele de animal, resturile carbonizate etc. Artefactele reprezintă „manifestări ale comportamentului uman” și se găsesc în siturile arheologice.

Alături de artefacte, pe terenul de cercetare se mai găsesc vestigii materiale. Ele sunt atât complexe fixe cât și inventare mobile. Vestigiile materiale fixe sunt „resturi ale vieții umane în contextul lor spațial si originar, în care au fost folosite (așezări,necropole, ce reprezintă un model constant de comportament uman perspectivă , tehnologică și evolutivă. Profesorul Laszlo vorbește de monumente fixe si de inventar mobil și care „pot fi descoperite întâmplător sau în urma unor recunoașteri arheologice, tradiționale,ori a unor prospecțiuni arheologice “moderne(terestre, subacvatice, aeriene)”

Un artefact are atașate o serie de atribute ce se reprezintă un model constant de comportament și reperabil în artefact. Ne referim la un comportament individual dar parte componentă a unui grup. Acest tip de comportament reprezintă subansamble. Mai multe subansamble formează un ansamblu arheologic. Ansamblurile se găsesc în „asociații ce reflectă comportamentul cultural al unui individ sau a unor grupuri mici”.

Locurile unde sunt descoperite artefactele poartă denumirea de situri arheologice. O definiție simplă ar fi„simpla o suprafața de teren pe care s-au depistat urme de locuire si activitate umana despre care nu se st ie care este epoca istorica în care locuirea sau activitatea umana a funcționat, este numita sit arheologic (stațiune arheologica)”. Siturile se pot întinde pe lungimea unui oraș sau poate fi constituit în jurul unor artefacte.

Există mai multe tipuri de situri arheologice. Ca și criterii de clasificare putem menționa: contextul arheologic, conținutul în artefacte, localizarea geografica, după conținutul de artefacte raportate la funcția sitului. Astfel avem situri comerciale, miniere, artistice, de habitat, funerare sau sacre. Sunt doar câteva exemple de situri conform tipului de artefacte descoperite. Deci avem situri care reflectă activități economice dar și situri care reflectă cultura spirituală a unei comunități umane.

Nu toate vestigiile scoase la iveală prin săpături arheologice sunt analizate prin metode specifice arheologiei. Astfel arheologia, la rândul ei, colaborează cu alte științe precum „epigrafia, numismatica, sigilografia, metrologia, cronologia, istoria artei si arhitecturii, lingvistica (cu ramura sa, toponimia), etnografia, etnologia, geografia, paleontologia, paleoantropologia, paleozoologia (studiază resturile de animale găsite în siturile arheologice), arheobotanica (studiază grăuntele de polen, resturile vegetale), informatica (pentru stocarea si administrarea datelor) si chiar arhivistica (îi oferă informații de arhivă)”.

III.2. Activitățile extrașcolare ca modalitate de abordare a arheologiei

Istoria mai poate fi învățată și în alte forme de educație Activitățile extrașcolare și extracurriculare sunt activități educative. Ele sunt organizate cu scop de orientare școlară și profesională, organizate de regulă la sfârșitul unui ciclu de studii. Mare parte din activități se desfășoară în cursul anului si au rol de destindere dar își păstrează și funcția lor educativă Aici menționăm activități cu tematică culturală, artistică sau sportivă. Activitățile extrașcolare și extracurriculare se desfășoară în afara unității de învățământ dar și în afara orarului.

Vorbim de două tipuri de activități în afara școlii: activități extrașcolare și extracurriculare. Cele două tipuri de activități nu se exclud ci se completează. Ele urmăresc o lărgire a orizontului de cunoaștere, promovarea valorilor morale și civice, dar și a spirilului de competiție și performanță. Aceste activități pot fi parte și din curriculum la decizia școlii. Ele presupun realizarea unor parteneriate cu institutori de la nivel local, noțional dar și internațional.

Activitățile extrașcolare pot fi parte a unui calendar național și legat de celebrarea unor zile oficiale precum Ziua Națională, 24 ianuarie, Ziua Eroilor sau comemorarea Holocaustului etc. La acestea se mai adaugă cele inițiate la nivelul unității școlare și se referă la combaterea violenței, voluntariatul la nivel de școală sau comunitate, excursii tematice, vizite de studiu, activități culturale.

Activitățile extrașcolare sunt partea procesului de învățământ și ca atare au la bază anumite forme de organizare, metode și mijloace. Din perspectiva modului de organizare a unui grup de elevi avem trei tipuri de activități extrașcolare: frontale, pe grupe și individuale. În categoria activităților extrașcolare ce implică o clasă sau mai multe putem menționa: lecții, cursuri, seminarii, vizite, excursii etc.. Ca activități pe grupe se pot organiza cercuri școlare pe discipline, consultații pentru recuperare sau olimpiade, întâlniri cu specialiști din anumite domenii, dezbateri, concursuri, sesiuni de comunicări. Activitățile individuale implică studiu individual pentru realizarea unor anumite lucrări (proiecte, referate), pregătirea pentru anumite concursuri și examene naționale.

Această clasificare ne poate oferiși indicii legate de modul de implicare a elevilor în activitățile extrașcolare. Dacă în cazul activităților frontale se remarcă un grad mare de implicare, acesta va fi mai redus în cazul activităților pe grupe și individuale. Totuși din perspectiva lărgirii orizontului de cunoaștere dar și a gradului de interes situația poate fi inversă. Considerăm că au un interes crescut elevii ce desfășoară activități pe grupe și cei implicați în activități individuale. Activitățile frontale se pretează la activitățile din calendarul național.

Din punct de vedere al metodelor didactice predominante în activitățile extrașcolare se remarcă patru categorii:

Activități bazate pe comunicare: cursuri, prelegeri, consultații sau cercuri pe discipline;

Activități care implică utilizarea unor metode de cercetare: activități în cabinete, studiu în bibliotecă, vizite și excursii didactice;

Activități experimentale: activități în laboratoare, lucrări practice sau experimentale, proiecte;

Activități cu metode aplicative, desfășurate în atelierele școlare sau sala de sport a școlii;

Activitățile extrașcolare implică și alegerea unei locații pentru desfășurarea ei. Ele pot fi organizate în medul școlar dar și în cel extrașcolar sau cele conexe. Cele din mediul școlar sunt organizate cu scopul de a aprofunda pregătirea din timpul lecțiilor. Aprofundarea poate fi realizată în forma unor lecții speciale (dar în afara orelor), în cabinete, laboratoare dar și sub forma unor activități independente, cercuri pe discipline etc. Activitățile din medul extrașcolar sunt realizate prin colaborarea cu instituții din afara școlii. Activitățile extrașcolare mai pot fi grupate și după mediul în care se desfășoară. Astfel avem două categorii: activități parașcolare și perișcolare. Prima categorie vizează mediul socii profesional și are drept finalitate îmbogățirea orizontului de cunoaștere în domeniul profesional. Ca atare activitățile extrașcolare vor consta din practica la unități de profil, stagii de practică, vizionari de expoziții etc. A doua categorie include activități desfășurate într-un mediu social cultural. Ele aparțin domeniului cultural și de divertisment:

  În cele ce urmează vom încerca să ne concentrăm atenția asupra acelor activități extrașcolare care au rolul de a optimiza activitatea didactică. Astfel distingem cercul de istorie, excursia, vizita, excursiile , concursurile și olimpiadele școlare.

  Prima dintre formele la care ne vom referi este cercul de istorice. Cercul ca mod de organizare întrunește la un loc oameni care împărtășesc aceleași preocupări, idei și convingeri în domeniile științifici artistic sau instructiv-educative. La nivel școlar, cercurile sunt organizate pe discipline de învățământ, în regim monodisciplinar sau multidisciplinar. Ele sunt constituite din elevi cu arcași vârstă sau cu vârste apropiate.

Cercurile școlare sunt parte a procesului de învățământ chiar dacă sunt organizate în afara orelor de curs. 

Cercurile de istorie prezintă o serie de oportunități pentru elevi:

oferă elevilor posibilitatea să aprofundeze ceea ce au învățat la orele de la clasă

să deprindă tehnicele de cercetare specifice istoriei;

posibilitatea realizării unor investigații proprii ;

colecționarea de documente și mărturii arheologice din zona în care locuiește și astfel să poată dobândi și cunoștințe de istorie locală;

organizarea unui mic muzeu în incinta școlii etc.

Participarea la cercurile de istorie este benevolă fiind un rezultat al opțiunii elevului. Se are în vedere participarea benevolă dar care să fie un rezultat al dorinței elevului de a se perfecționa în domeniul istoriei. Pentru aceasta profesorul trebuie să identifice pe elevii care au înclinații spre disciplina istorie.

La un cere de istorie pot participa între 30 și 40 de elevi. În momentul în care și-au exprimat opțiunea, ei au obligația de a participa la toate activitățile organizate în cadrul cercului. Cercul de istorie este condus de profesorul de istorie. Tematica este stabilită de profesorul de istorie prin consultarea cu membrii cercului. Fiind o activitate extrașcolară " orele" din cadrul cercului de istorie se desfășoară într-o atmosferă plăcută fără a se înțelege că este un loc de distracție. Este un mod eficient de a petrece timpul liber dar și de a-și îmbogăți cunoașterea având la bază motivații intrinseci. Să nu uităm că este o activitate ce nu este notată. Aceasta nu înseamnă că profesorul nu poate lua în calcul la notare și activitatea desfășurată în cadrul cercului. Pentru a nu crea discriminări la clasă ar fi util ca această activitate să se regăsească într-o notă pusă la sfârșit de semestru, dar și aceasta supusă unor criterii pentru a avea certitudinea că elevul nu avut alte motivații decât cele menționate mai sus.

Tematica unui cerc de istorie se stabilește din timp și trebuie să fie una variată și bogată și axată pe probleme fundamentale de istorie cum ar fi chestiuni controversate din istoria noastră și universală, lucru cu sursele istorice sau însușirea unor metode de lucru specifice istoriei și științelor speciale ale istoriei.

O tematică eficientă se realizează ținând cont de o serie de condiții:

tematica trebuie să fie în acord cu interesele și preocupările membrilor cercului;

să țină cont vârsta celor care compun cercul;

să se raporteze la mijloacele materiale ale școlii ;

activitatea teoretica trebuie dublată și de muncă de cercetare;

trebuie realizata și o valorificare a muncii în cadrul cercului de istorie prin realizarea de către elevi a unor referate sau prin participarea la sesiuni de comunicare cu tematică științifică;

  Cea mai mare paste a activităților în cadrul cercului de istorie se desfășoară în incinta școlii. Parte din activitățile cercului pot fi realizate și în afara școlii, la muzee, arhive, șantiere arheologice etc.

  Membrii unui cerc pot fi organizați în două grupuri cu scopuri bine precizate:un grup de începători și unul de avansați. Primul grup poatele cuprinde elevii din primii ani de învățământ (clasele V-VI sau IX-X) și denumit grup de inițiere. Al doilea grup este constituit din elevii de la clasele mai mari, așa numiții inițiați care desfășoară o activitate de cercetare și elaborare de lucrări științifice. Se presupune că și aceștia din urmă au trecut prin faza de începători. Această divizare va impune o tematică și metode în acord cu nivelul grupului. Astfel pentru grupul de inițiere vor fi propuse teme și activități menite să-i familiarizeze pe aceștia in metode de lucru specifice istoriei sau care fac apel la deprinderile de lucru specifice oamenilor de știință în general.

Odată dobândite metodele și deprinderile aceștia vor putea trece la următorul nivel, cel al avansaților. La acest nivel tematica și activitățile propuse au menirea de a oferi elevilor posibilitatea de a pune în practică ceea ce au dobândit în primul nivel. Ei vor realiza activități de cercetare sau vor elabora lucrări cu conținut științific.

În practică situația nu poate stă întru totul așa cum a fost menționat mai sus. Trebuie luat în calcul și nivelul intelectual al elevilor. Asta dacă ne raportăm și la mediile de admitere cu care au intrat în liceu. O clasă cu profil de științe sociale de la un grup școlar nu este aceeași cu o clasă similară de la un colegiu național. Apoi mai trebuie luat în calcul și faptul că o parte din grupul de inițiere vor renunța. După cum există și situații în care un elev se alătură cercului pentru prima dată deși ca nivel de vârstă el ar putea fi inclus la grupa de avansați. Mai aducem în discuție și ideea de mobilitate în cadrul celor două grupuri. Pot exista în grupul de inițiere elevi care în scurt timp dovedesc abilități care îi recomandă pentru avansați. Cazul invers este mai rar întâlnit.

Prima ședință a cercului de istorie privește acțiuni organizatorice. Sunt chestionați elevii în legătură cu următoarele aspecte :

problemele de istorie și temele pe care le-ar dori abordate;

activitățile practice pe care le-ar organiză la cerc,

După chestionare urmează partea strict organizatorică care se va regăsi în condica cercului . Se alege un colectiv de conducere compus din 3-5 elevi, mai activi și mai pasionați de istorie.

Eficienta unui cerc de istorie se observă în „produsele" sau rezultatele muncii elevilor în cadrul cercurilor. Este vorba de acele acțiuni menite să valorifice cunoștințele și deprinderile dobândite de elevi în cadrul cercurilor. Ca exemple de acțiuni organizate în cadrul cercurilor de istorie menționăm:

sesiuni de comunicări și referate cu tematică istorică;

realizarea unor materiale didactici utile atât în cadrul cercului de istorie cât și la orele de istorie;

expoziții cu tematică istorică sau arheologică;

vizite la muzeu si obiective istorice;

elaborarea de reviste cu tematică istorică;

întâlniri cu istorici;

editarea de monografii ale școli,localității sau ale unor personalități;

Funcția de bază a unui cerc de istorie este aceea de a îmbogăți și diversifica nivelul de cunoștințe de elevilor dar stimulează și motivația învățării pentru alte discipline datorită deprinderilor de lucru dobândite.

În continuare vom prezenta un proiect de cerc la disciplina istorie care să valorifice din plin metodele de lucru utilizate de științele auxiliare ale istoriei. Este propus pentru o grupă de inițiere.

CERC DE ISTORIE

„Arheologie – între cunoaștere și pasiune”

I) Tematica cercului de istorie

Obiectul și obiectivele arheologiei

Noțiunea de arheologie

Importanța ei în studierea trecutului

Evoluția arheologiei

Evoluția arheologiei

Arheologia între pasiune și profesie

Ramurile arheologiei

Cercetarea arheologică și metodele ei

Noțiuni introductive. Concepte legate de cercetarea arheolog.

Prospecțiunile ca etape de localizare a siturilor arheologice

Săpătură arheologică. Etape și importanța ei

Interpretarea și valorificarea științifică a descoperirilor arheologice

Metode de ordonare și clasificare a descoperirile arheologice

Metode de datare

Conservarea popularizarea descoperirile arheologice

Muzeul ca loc de conservare și popularizare a descoperirilor arheologice

Principalele colecții legate de descoperirile arheologia

Atitudini față de relicvele trecutului

Arheologia experimentală

II. Plan de activitate

III. BIBLIOGRAFIE

Ligia,Bârzu, Arheologie generală, București, 1991.

Dumitru, Berciu, La izvoarele istoriei. O introducere în arheologia preistorică, București, 1967.

Marius-Mihai,Ciută, Metode și tehnici moderne de cercetare în arheologie. Note de curs, Alba Iulia, 2003.

Horedt, Kurt, Istoria comunei primitive, București, 1970

Attila,László, Datarea prin radiocarbon în arheologie, București, 1997.

Idem, De la prima familie la primele state. Prelegeri de preistorie generală, Iași, 2005.

Alexandru,Odobescu, Istoria arheologiei (ediție îngrijită și studiu introductiv de Dumitru Tudor), București, 1961.

Guy,Rachet, Universul arheologiei, 1-2, București, 1977

Alte activități extrașcolare ce se dovedesc utile pentru disciplina istorie sunt excursiile. Excursia este concepută sub forma unei călătorii de studiu ce are ca obiectiv principal lărgirea și aprofundarea cunoștințelor și relaționarea lor la realitatea înconjurătoare .

Utilitatea excursiei școlare pentru istorie se explică prin aceea că ele reprezintă un prilej pentru a cunoaște trecutul local, național și chiar internațional. Excursiile facilitează dezvoltarea încrederi în marile posibilități ale omului, formează conștiința răspunderii și demnității umane umane.

Excursiile se dovedesc avea un rol formativ și educativ. Din perspectivă formativă excursiile accentuează curiozitatea,investigația, imaginația și gândirea creativă. Ca și valori educative , excursiile contribuie la cultivarea atașamentului față de istorie și trecutul național.

Distingem mai multe tipuri de excursii școlare clasificate după următoarele criterii:

după anotimpul în care se organizează

după mijloacele de transport utilizate

după loc denotă excursii de 2-3 ore (la nivel local) sau pe o durată mai lungă deci pe mai multe zile și depășind granițele locale;

după obiectivul general și obiectivele concrete; sunt acele excursii tip lecție, la rândul lor împărțite în mai multe categorii;

după tipurile de lecție;

după treptele de învățământ și ținând cont și de particularitățile de vârstă de elevilor. Excursiile din această categorie au un caracter intuitiv.

O altă clasificare, ce ține cont de criteriile instructive, demonstrație sau aplicative, furnizează următoarea tipologie:

1. Excursii preliminare. Acestea au un rol introductiv și sunt organizate înaintea predării unei noi lecții sau serii de lecții

2. Excursii curente corespund perioadei în care sunt predate lecțiile și au un rol demonstrata, aplicativ și ilustrativ.

3. Excursii finale la sfârșit de semestru sau sfârșit de an; au caracter ilustrativ și aplicativ;

4. Excursiile de documentare cu un scop dinainte precizat, pentru elaborarea unor referate la cercurile de istorie;

Excursiile se pot realiza numai după ce s-a obținut aprobarea prealabilă din partea

conducerii școlii dar și a inspectoratului școlar județean. Desfășurarea unei excursii

școlare presupune parcurgerea următoarelor etape sau faze:

1. Faza pregătitoare la nivel administrativ dar și proiectarea unor obiective instructiv

educative ce trebuiesc îndeplinite. Tot în această fază ar fi util ca elevii să parcurgă o

bibliografie minimală în legătură cu obiectivele ce urmează a fi vizitate.

2. Desfășurarea propriu-zisă a excursiei. În cadrul acestei etape profesorul se asigură

că elevii respectă disciplina și indicațiile furnizate de ghizi. Tot în această etapă

elevii vor consemna informațiile oferite de ghizi sau surprinse de ei în timpul excursiei.

3. Valorificarea rezultatelor obținute în timpul excursiei. Aceasta se poate face fie

la sfârșitul excursiei sau la școală prin discuții, referate și notele de călătorie.

Discuțiile ce au loc la terminarea excursiei au rolul de a concluziona sau de a

afla impresii la cald în legătură cu excursia. Dar valorificarea completă a rezultatelor excursiei are loc pe parcursul orelor la clasă sau în cadrul cercurilor de istorie.

4. Metode didactice utilizate în excursii

Ca metode didactice utilizate în cadrul excursiilor menționăm observația, învățarea prin descoperire, problematizarea și demonstrație.

Excursia permite și realizarea unei interdisciplinarități prin apelul la discipline precum geografia sau biologia.

O altă forma de activitate extrașcolară este vizita. Ea poate fi considerată tot o călătorie de studii doar e se desfășoară pe durata a câteva ore și la nivel local. Sunt vizitate obiective istorico-culturale. Vizitele au un scop instructiv-formativ. Sunt în strânsă legătură cu materia predată obiectivele vizitate pot constitui loc de desfășurare pentru o lecție din programa de istorie.

Locurile ce pot face obiectul unei vizite școlare sunt clădiri vechi sau resturi ale unei construcții, câmp de bătălie sau cimitir. Vizitele pot avea drept scop familiarizarea cu anumite locuri dar pot fi organizate și în scop de învățare elevii având posibilitatea să își exerseze capacitatea de investigație sau cercetare a faptelor istorice. Și nu in ultimul rând trebuie menționat și oportunitatea pentru adâncirea nivelului de înțelegere.

Ca și criterii în proiectarea unei vizite menționăm următoarele întrebări:

Cum se pregătește profesorul pentru vizită?

Ce au de făcut elevii pe parcursul vizitei?

Cum vor fi valorificate rezultatele vizitei în activitățile didactice ulterioare?

Cât privește clasificarea lor și etapele unei vizite cu caracter istoric se remarcă similitudini

cu excursiile școlare cu tematică istorică. În comparație cu excursiile, vizitele cu caracter istoric se realizează la un număr mai mic de obiective (de reguli un singur obiectiv) iar

numărul obiectivele este mai redus.

Un important obiectiv aflat pe lista unei vizite cu caracter istoric este muzeul.

Educația globală numai presupune ca, școala să fie singurul furnizor de educație. Ca atare ea trebuie să împartă funcția de educare cu alte instituții și structuri.

Funcția educativă a unui muzeu poate fi explicată prin următoarele afirmații:

muzeul conservă urme materiale ale trecutului dar le și expune spre studiere, educare și spre delectarea privirii;

muzeul dezvoltă gândirea și creativitatea;

muzeul oferă o altă abordare asupra faptelor istorice, una critică și analitică;

Ca și mediu educațional, muzeul prezintă o serie de avantaje fată de mediul educațional clasic, școala. Un prim avantaj este acela că muzeul nu este perceput ca o sală de clasă. Acest avantaj este în strânsă legătură cu percepția inițială a elevilor asupra mediului material favorabil dispoziției psihologice "de a face lucruri". Un al doilea avantaj este legat de materialitatea obiectele din muzeu, readucerea la viața a unor personalități sau evenimente din trecut, lucru puțin realizabil într-o lecție clasică bazată pe manual și modele teoretice. Viață cotidiană este mai bine înțeleasă prin accesul la obiectele din trecut.

Un al treilea avantaj este legat de aducerea muzeului în spațiul educației de bază școala. Este vorba de modul , în care sunt puse în practică de către elevi noțiunile de patrimoniu, conservare și expunere a sa. Modul de organizare, selectare și expunere a obiectelor într-o colecție constituie o interpretare proprie a trecutului. Desigur trebuie avut în vedere faptul ca această interpretare să nu ducă la apariția unor erori de ordin științific. De aici rolul profesorului sau al unui muzeograf ca și consultant pe probleme de conținut științific pentru colecția realizată.

Un ultim avantaj al muzeului ca furnizor de educație ține de dimensiunea sa acțională sau interactivă. Deci muzeul este văzut ca un spațiu al implicării vizitatorilor într-o serie de acțiuni organizate de acesta. Ca și exemple de acțiuni cu rol de implicare putem aminti reconstituirea unor meșteșuguri sau muzeele în aer liber. Putem considera aceste activități ca fiind tipice pentru activitățile extrașcolare.

Cele prezentate mai sus pot constitui argumente destul de importante pentru a considera muzeul un spațiu de educație. Nu trebuie să privim această instituție a un substituit pentru școală. Muzeul are mai degrabă un rol complementar în educație dar fără a fi neglijat. Clasa poate fi privită ca un mediu în care sunt evaluate rezultate de tipul a ști iar muzeul are la bază un demers didactic bazat pe competențe, deci pe rezultate de tipul a face. Considerăm totuși că cele două verbe, ca parte a unor competențe nu trebuie privite ca fiind în antiteză ci în complementaritate. Dacă ne raportăm la tabelul de mai sus putem formula următoarele argumente în favoarea unei legături între cele două competențe:

realizarea unei vizite la muzeu se face plecând de la obiectivele de învățare sau competențele specifice prevăzute în programă;

contactul cu muzeul are eficiență dacă elevii au însușite în prealabil anumite cunoștințe sau deprinderii;

nu putem fi siguri de existența unei motivații intrinseci la elevi dacă activitatea este organizată cu toată clasa;

interactivitatea presupune și verbalizare ca modalitate de interacțiune dar și pentru sistematizarea informațiilor obținute în cadrul activității;

și ca un ultim argument, nu toate temele pot fi realizate la muzeu;

Valorificarea didactică a unei vizite la muzeu se poate realiza printr-o serie de activități cu rol de sistematizare a unor informații obținute în urma observării unor monumente sau exponate din cadrul muzeului:

a) Căutarea de indicii în reprezentările de pe un monument în legătură cu domenii precum războiul sau viața cotidiană dintr-o anumită epocă și spațiu istoric

b) Completarea de fișe pe parcursul unei uzate în legătură cu aspectul unei asedieri medievale. O altă cerință se poate referi la identificarea obiectelor relevante pentru sursele

istorice analizate de elevi în cadrul orelor de istorie. Această ultimă cerință , este utilă pentru a deprinde elevii cu metodele de lucru utilizate de istorici.

c) Replicarea de evenimente istorice care constă în realizarea unei simulări a unor evenimente istorice plecând de la exponatele din muzeu dar și pe baza informațiilor dobândite la orele de istorie.

d) Realizarea de postere cu ilustrații sau obiecte văzute la muzeu. Este folosită mai mult la faza de raportare.

Și școala poate servi ca spațiu pentru un muzeu școlar. El poate fi alcătuit dintr-o colecție de obiecte, documente sau imagini colecționate de elevi, părinți și profesori. Se aplică metode în mare poate similare cu cele practicate într-un muzeu propriu-zis.

Realizarea unui muzeu școlar trebuie privit ca o activitate ce implică pe toți membrii unei școli și de ce nu și comunitatea. Elevii învață , să conserve patrimoniul istoric și cultural al comunități.

Un muzeu școlar nu are pretenția de a copia întru totul un muzeu propriu-zis. Nici nu s-ar putea crede că acesta este scopul principal. Se știe că într-un muzeu propriu-zis, exponatele trebuie să treacă printr-o fază de expertizare științifică pentru a putea fi considerate dovezi autentice pentru o anumită epocă, lucru rar întâlnit într-un muzeu școlar. Si aceasta nu din reaua voința a celor care au pus bazele muzeului școlar ci din cauza unor limite pe care le impune un asemenea muzeu. Să ne referim doar la datarea unor obiecte ce impune apelul la un laborator specializat. Se poate însă ca într-un muzeu școlar să existe obiecte sau documente de certă valoare istorică dar nepuse în valoare încă deoarece s-au aflat în colective particulare.

Un muzeu școlar realizat de membrii unui cerc de istorie poate însemna o organizare mai riguroasă în condițiile în care vorbim de elevi inițiatei în tainele muncii de cercetare în domeniul istoric.

TEMATICA VIZTĂ

Data: 21.09.2012

Tema vizitei : De la preistorie la istorie

Tipul vizitei : Consolidare

Participanți: elevii clasei a IX a

Competențe specifice:

1.1. Folosirea limbajului adecvat în cadrul unei prezentări orale sau scrise

5.3 Utilizarea adecvata a coordonatelor temporale si spațiale relative la un subiect istoric

Obiective operaționale:

1. Să utilizeze corect terminologia temei

2. Să reactualizeze cunoștințe privind reperele cronologice ale preistoriei

3. Să localizeze pe harta județului Suceava localitățile în care au fost descoperite exponatele vizitate

4. Să realizeze o comparație a piesele din cadrul muzeului stabilind asemănări și deosebiri

5. Să-și însușească comportamentul valoric raportat la spațiul în care se desfășoară activitatea, la exponate.

Bibliografie

Ligia Bârzu, Curs de preistorie generala, Universitatea Dimitrie Cantemir, București, 1991

Gordon V Childe, De la preistorie la istorie, București, 1967

Mircea Petrescu-Dâmbovița, Al. Vulpe (coordonatori), Istoria Românilor, I, București, 2001

Nicolae Ursulescu, Începuturile istoriei pe teritoriul României, Iași, 2002

Radu Florescu, Hadrian Daicoviciu, Lucian Roșu, Dicționar enciclopedic de arta veche a României, București, 1980

Etapele vizitei:

Profesorul va realiza o vizită la muzeul de istorie a Bucovinei pentru a se documenta în

privința exponatelor ce vor fi viziomate și analizate împreună cu elevii . Va obține și acordul din partea directorului muzeului pentru acceptul vizitei

Profesorul va realiza fișele de observație în legătură cu exponatele ce vor fi vizitate

II. Desfășurarea vizitei

La plecarea din școală elevii primesc fișa de observație . Elevii sunt împărțiți în patru grupe

fiecare având aceleași sarcini de lucru dar pentru etape diferite din preistorie.

Fișa de observație va cuprinde următoarele sarcini de lucru:

1. Identificați domeniile de utilizare a obiectelor expuse

2. Grupați respectivele obiecte în funcție de domeniul de utilizare

3. Localizați pe hartă zonele de unde provin vestigiile arheologice

4. Formulați un punct de vedere în legătură cu stadiul de evoluție în preistorie pe baza vestigiilor arheologice expuse în muzeu

5. Realizați o analiză comparativă

Fiecare gupă va fi repartizată în câte una din cele patru săli care vor fi vizitate.

III. Prelucrarea și valorificarea observațiilor făcute de elevi.

În ora următoare vor fi analizate observațiile făcute de elevi cu ajutorul fișelor

Fiecare grupa va realiza câte un poster care va cuprinde următoarele elemente:

imagini cu vestigiile observate

harta cu localizarea zonelor unde au fost descoperite vestigiile

Posterul va fi însoțit și de o scurtă prezentare a ceea ce au vizitat și ce i-a impresionat.

Activitatea se va încheia cu un eseu de cinci minute în care elevii vor scrie ce au reținut din prezentarea făcută de alte gupă decât cea din care au făcut parte.

Scopul lecției a fost acela de a-și sistematiza noțiunile legate de preistorie plecând de la prelucrarea informațiile legate de vestigii preistorice descoperite pe teritoriul românesc.

Sarcinile de lucru sunt rezolvate și prin raportare la ceea ce ei știu despre preistorie. Consider că acest tip de vizită în scop didactic sau mai bine zis lecția de istorie la muzeu este foarte utilă pentru a înțelege mai bine noțiuni legate de preistorie. Mai mult, muzeul rămâne locul unde se poate simți cel mai bine parfumul unei epoci istorice, zile, personalității sau al unui colț de viață.

Capitolul IV. Științele izvoarelor scrise

IV.1 Paleografie

Termenul provine din două cuvinte grecești, palios care înseamnă vechi și graph , a scrie. Paleografia este știința auxiliară a istoriei care își propune să cunoască, să descifreze și să transcrie izvoare vechi. Astfel paleografia va oferi informații prețioase privind suportul și instrumentele descriere, evoluția grafemelor dar pot ajuta și la identificarea originalelor și copiilor. Paleografia permite și datarea unui text paleografic atunci când nu există elemente clare de localizare în timp și spațiu.

Așadar, principalul domeniu de studiu pentru paleografie îl constituie cărțile manuscrise, în formă desul sau codice, dar și documentele sau textele care „au la baza un emitent si un destinatar, toate acestea aflate în biblioteci muzee și arhive publice, cât și în colecții particulare”. Este vorba de textul scris cu stilul, condeiul și pana, pe materiale precum tăblițe de lemn cerat, papirus, pergament sau pe hârtie.

La început paleografia cerceta texte scrise pe mai multe materiale, inclusiv pe cele dure. Treptat se desprind noi științe precum epigrafia, sigilografia, numismatica sau codicologia.

Există o strânsă legătură între paleografie si alte științe auxiliare așa cum rezultă din tabelul de mai jos.

Tabel 17 – Raportul dintre paleografie și celelalte științe auxiliare

În decursul istoriei s-a scris pe materiale diverse precum papirus, lemn, piatră, tencuială, sticlă, țesături, sidef, tăblițe cerate și metal. Cele mai importante rămân pergamentul, palimsetul și hârtia.

Pergamentul era obținut din piele de oaie,capra, miel, ied, vițel sau căprioară. După modul cum era pregătit pentru scris, distingem două tipuri : pergamentul sudic sau italian și pergamentul nordic sau german. Primul tip de pergament era răspândit în Europa Meridională, mai cu seamă in Italia. Doar una din cele două fețe era pregătită pentru scris, cea dinspre carnea animalului. După prelucrare, suprafața de scris căpăta o culoare albă sau albă-gri. Se prefera pielea de oaie și capră. Pergamentul nordic sau german era utilizat în țările din nordul Alpilor și mai cu seama în Germania. Dacă în cazul primului tip de pergament se utiliza doar o față, cel nordic pregătea ambele fețe ale pielii pentru scris. Se utiliza cu precădere pielea de vacă, lucru ce explică grosimea pergamentelor nordice. Se mai utiliza și pielea de oaie.

Spațiul românesc a adoptat cu precădere al doilea tip de pergament. Pergamentele utilizate de cancelariile din Țara Românească și Moldova proveneau la început din import, din Transilvania și Polonia. Treptat se vor utiliza și pergamente din producția internă, deși erau de o calitate mai slabe față de cele din import.

Formatul unui pergament era în funcție de dimensiunea pielii animalului sacrificat și de calitatea acestuia. În Țările Române documentele erau redactate pe pergamente în formă dreptunghiulară. În Țară Românească se scria pe axul lung al pergamentului (pe lățime), iar din secolul al XVII- lea se prefera scrierea pe axa transversală.

Din secolul al XIX –lea pergamentul va fi utilizat doar pentru diplome de ranguri civile sau ostășești. Pergamentul a cunoscut denumiri diverse: membrana, charta pergamena sau pergamenum în paleografia latina și coajnic în cea româno-chirilică.

Palimpsestul reprezenta un pergament răzuit a doua oară. Acesta reprezenta o alternativă la pergamente, greu de procurat din cauza prețului ridicat sau a lipsei lor de pe piață. Materie primă pentru palimpsest erau și așa numitele documente„ nedreptnice”, adică cele lipsite de valoare. Acestea erau răzuite și spălate pentru a putea permite scrierea altui text. Uneori pe acestea erau redactate și acte false, conferindu-se astfel autenticitate unui document contrafăcut.

Suportul de scris cu cea mai îndelungată utilizare a fost hârtia. Originile sale se află în China, între anii 104-105 d.Hr. De aici, tehnica fabricării hârtiei se va răspândi în Japonia, iar în secolul VIII va fi preluat de arabi care îl răspândesc în Europa în secolul următor.

Ca materie primă pentru fabricarea hârtiei se folosea inul și cânepa. Cele mai vechi texte scrise pe hârtie sunt din secolele XV-XVI. Din această perioadă sunt și manuscrisele rotacizante (Psaltirea Scheiana, Psaltirea Voroneteana,Codicele Voronetean si Psaltirea Hurmuzaki) sau scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung.

Până în secolul XVII, în Țările Române se folosea hârtie de import, din Transilvania sau Polonia. Din acest secol începe se funcționeze prima moară de hârtie la Călimănești, din inițiativa domnitorului Matei Basarab. Hârtia autohtonă de secol XVII era prevăzută cu un filigran ce conținea pasărea cu cruce, stilizată heraldic.

Alte tipuri de hârtie care au circulat în spațiul românesc au fost hârtia turcească, tricapel și hârtia de tip leon , toate de origine italiană . Primul tip de hârtie se fabrica în nordul Iloaiei pentru Imperiul otoman, având ca filigran trei semilune de dimensiuni inegale și suprapuse. Hârtia tricapel avea un filigran ce conținea trei pălării. O hârtie mai scumpă era cea de tip leon care avea o culoare albă, pronunțată.

Ca lichide pentru scriere au fost folosite cerneala, chinovarul, lichidul de aur și de argint și culori de apă. Cerneala era obținută din extract boabe de soc, din coji de nuca, din fructe de boz, iar din secolul XVIII se folosea și cerneala pe bază de fier. S-a folosit cerneala de culoare închisă.

Un alt tip de cerneală a fost cea de culoare roșie numită și chinovar. Ea se folosea pentru manuscrise, acte domnești și pentru a opera corecturi pe text. La manuscrise, chinovarul era folosit pentru a scrie titlurile de capitole, inițialele, numele proprii, sau pentru semne de punctuație. Cât privește actele, doar cele emise de cancelaria domnească aveau dreptul să folosească cerneala roșie. În aceste documente se scria cu roșu titulatura domnului, monograma și unele inițiale sau majuscule. Modificările unui text se făceau prin procedeul„ocolirii” sau încercuirii cu chinovar. Acest procedeu a fost adoptat pentru a se evita întocmirea unui nou act, fapt ce implica costuri suplimentare.

Alte lichide utilizate pentru scriere au fost:„ lichidul de aur, pentru unele părți din manuscrise, precum si la actele emise de cancelaria domneasca (invocația simbolica, titulatura si monograma domneasca, majusculele inițiale, punctuația si unele elemente de decor) după secolul al XVII-lea sau lichidul de argint, deși pentru ultimul nu exista încă texte propriu-zise păstrate, ci doar rețete care au circulat”.

Principalele instrumente utilizate în procesul de scriere au fost: pene de scris, condei de trestie, călimara cu cerneala, precum si cea cu chinovar, plaivazul sau plumbul (creionul), burete, linie, compas, foarfece, cuțitaș, nisiparnița si haragul.

Scrisul reprezintă una din marile invenții ale omenirii. El a apărut treptat în forme diverse în timp și spațiu și din nevoia de comunicare între diverse grupuri umane. Scrisul a evoluat în timp de la faza ideografică până la cea de alfabet.

Prima etapă este cea a scrierii sintetice sau faza ideogramaticală . În această etapă simbolul era un mijloc de a comunica o idee, un gând sau un obiect. Primele manifestări ale acestui tip de scriere se găsește în picturile rupestre din peșterile preistorice. Este vorba de petroglife , semne diverse pictate sau scrijelite pe pereții peșterilor sau în piatră. Treptat aceste imagini vor evolua către simboluri și semne. Inscripțiile ideogramatice se mai păstrează și astăzi la aborigenii din America de Nord, la eschimoși, sau la unele comunități din Oceania si din Africa.

Scrierea analitică face trecerea la sistemul bazat pe cuvinte. Cele mai vechi scrieri de acest tip sunt cele sumeriene, egiptene și chineze.

Cea mai cunoscută scriere sumeriană este cea cuneiformă descifrată în secolul al XIX lea de filosoful german Georg Grotefend si de savantul englez Henry Rawlinson. Această scriere constă din „semne”, în fapt combinații de pene „imprimate în plăci de argilă proaspătă cu vergele de lemn, terminate în triedru” . Semnele scrierii cuneiforme se realizau din linii orizontale verticale și oblice. Această scriere va fi preluată de babilonieni, asirieni și perși.

Un alt tip de scriere analitică este cea egipteană , cunoscută și sub numele de scriere hieroglifică. Are la bază reprezentarea prin desene a obiectelor desemnate de cuvinte.

Au existat trei tipuri de scriere:

hieroglifa, care era scrierea monumentala, cu litere săpate pe monumente;

hieratica – de uz curent, cursiva, trasata cu calamusul în cerneala roșie sau neagra, pe piele, țesături papirus;

demotica – o scriere hieroglifa simplificata (în gr. demos = popor) folosita la notarea textelor administrative si literare;

Rolul important în descifrarea hieroglifelor l-a avut François Champollion, în 1822. Ele este și întemeietorul egiptologiei. Rezultatul descoperirilor sale a rămas în lucrarea Principi generale ale scrierii sacre egiptene, însă neterminată. Un principiu de bază al hieroglifelor este acela că ele se citesc ca un rebus, iar ca reguli principale de citire: hieroglifele se citesc de la stânga la dreapta și invers, dar și de sus în jos.

Ca suport de scris a fost folosit papirusul (plantă ce creștea în Delta Nilului, Africa Centrală și Malta) iar ca unealtă o pensulă făcută din trestie. S-a scris cu cerneală roșie și neagră, cea roșie fiind folosită pentru a atenționa cititorul asupra pasajelor mai importante

O altă scriere analitică a fost cea chineză. Inițial se scria prin gravare pentru ca din anul 200 -100 î.Hr. să fie utilizată cerneala și pensula și astfel caracterele modificându-și forma. Scrierea chineză a utilizat la început 50.000 de caractere pentru ca apoi să scadă la 8000.

Ultima etapă în istoria scrisului este scrierea fonetică sau alfabetică, în care fiecare sunet are semnul său specific. Cele mai vechi dovezi ale utilizării scrierii fonetice sunt inscripțiile de pe muntele Sinai (Egipt), descoperite în anul 1905. Au existat mai multe tipuri de scriere fonetică.

Primul tip a fost era scrierea denumită ebraica pătrată datorită formei sale. Apare în secolul II î.Hr. Această scriere a fost folosită și la redactarea celebrelor manuscrise de la Marea Moartă. Acest tip de scriere a fost folosit la redactarea manuscriselor cu conținut religios.

Un alt tip de scriere este cea arabă, larg răspândită după cea cu caractere latine. A cunoscut două forme:

cufica, monumentala, unghiulara, dreapta, trasata cu ajutorul dăltiței în piatra;

nashki, de uz curent, trasata cu calamul pe papirus, hârtie, foaie de palmier. Acest tip este la originea scrierilor arabe moderne.

În jurul anului 1200 î. Hr. se formează scrierea feniciană având la bază 22 de semne. Aceste a fost sursa de inspirație pentru scrierile arabe și grecesc.

Alfabetul grecesc clasic a fost definitivat î. Hr. Și conținea 24 de semne( consoane și vocale). În epoca elenistică s-au dezvoltat patru feluri de scriere:

unciala greacă – utilizată de copiști, caligrafiată cu caractere rotunjite;

cursiva greacă – mai simplificată si mai rapidă, cu caractere legate între ele;

scrierea de cancelarie, folosită de romani în Egipt;

minuscula greaca (secolul VIII), va înlocui unciala greacă și a fost utilizată de copiștii bizantini.

Alfabetul grecesc a constituit baza pentru un alt alfabet, numit și glagolitic, utilizat de slavi. Acest alfabet a fost creat în 863 de către călugării Chiril (827-869) și Metodie (815-855) și era compus din 40 de semne. Acest alfabet a fost considerat de către oamenii de știință drept„un model inegalabil în istoria marilor alfabete europene; el este rezultatul perceperii neobișnuit de fine de către autorii săi a sistemului fonetic al limbii (…) literare făurită de aceeași învățați si denumita slava – veche”. Acest alfabet stă la baza celui chirilic care cuprinde 43 de sloave în ordinea alfabetului grecesc.

Alfabetul slav a fost utilizat de către popoarele care au trecut la ortodoxism. Includem aici și Țările Române, mai puțin Transilvania unde se va folosi alfabetul latin. În spațiul românesc alfabetul chirilic va fi utilizat mai bine de 900 de ani, dar adaptat necesităților fonetice ale unei limbi latine, adică limba română.

O ultimă și cea mai răspândită variantă a scrierii fonetice a fost cea romană, definitivată în secolul al III- lea î. Hr. prin preluarea variantei calcidice a alfabetului grec. Și în cazul scrierii cu alfabet latin avem mai multe „perioade, în funcție de caracterul scrisului si de condițiile istorice:

Perioada scrierii romane (secolele VI î.Hr. – VI d.Hr.);

Perioada scrierilor regionale (secolele VI–IX);

Perioada scrierii carolingiene (secolele IX–XII):

Perioada scrierii gotice (secolele XII–XV);

Perioada scrierii umaniste (secolele XV–XVII);

Perioada scrierii moderne (din secolul al XVII-lea)”.

La început romanii scriau cu majuscule numite „capitale-romane”, iar tipul de scriere era denumit capitala romană sau monumentală. Se utiliza în scrierea pe piatră și pe metal. Scrierea cu majuscule și pentru papirus sau pergament dar sub forma celor cursive. Pe aceste suporturi se utilizează și scrierea uncială sau semiuncială.

Scrisul cursiv stă la baza scrierii obișnuite din zilele noastre cu alfabet latin. Ca și caracteristici ale acestui tip de scriere putem menționa litere legate, utilizarea prescurtărilor și o dimensiune redusă a literelor. Era o scriere continuă și rapidă.

IV.2 Diplomatică

Conform unei definiții ample diplomatică, „știință specială a istoriei medievale care studiază apariția, forma și tradiția grafică a actelor scrise. Urmărind modalitățile de elaborare a diferitelor înscrisuri, folosind metode proprii de cercetare, d. analizează, cu ajutorul criticii diplomatice, conținutul actelor, verifică autenticitatea lor și scoate în evidență elementele care pot ajuta cercetarea istorică în vederea editării documentelor”. Etimologic provine din latinescul diploma, care semnifica o foaie îndoita în doua sau un pașaport emis de o autoritate publica care permitea libera circulație în Imperiu. O altă semnificație pentru diploma era acea a unui act dat soldaților romani o dată cu lăsarea la vatra.

Diplomatica are ca obiect de analiză, studiul structurii și cuprinsului documentelor scrise,de natura juridica, pentru a stabili autenticitatea acestora. Tot diplomatica studiază și locul unde s-a creat si s-a păstrat documentul (ajuta la stabilirea autenticității.

Documentele medievale au fost realizate în mare parte în cancelaria domnească fiind redactate pe pergament și hârtie. In aceasta instituție medievală existau slujbași cu rol de conducere și executanții. Din prima categorie amintim marele logofăt sau șeful cancelariei,. In a doua categorie, în care se regăseau și scriitori, amintim pe dieci, pisari, gramatici, condicari, etc. În Țările Române, cei care se ocupau cu redactarea documentelor aveau diverse denumiri: logofăt în Moldova, ispravnicul în Țara Românească și cancellarius în Transilvania.

Deci rolul important în redactarea documentelor medievale revenea logofătului. El trebuia să posede cunoștințe speciale de natură juridică, să cunoască formularul diplomatic al actelor și să știe și limbi străine. Erau recrutați dintre grămăticii cancelariei domnești. Logofătul era răspunzător in fața domnului pentru redactarea documentului in conformitate cu voința domnului și a sfatului domnesc. Am putea să îi atribuim funcția de jurist al Curții. Tot el este cel care poartă sigilul mare domnesc cu care valida documentele solemne.

În actele moldovenești semnătura logofătului era la mijlocul spațiului alb rămas după încheierea actului, în timp ce în Tara Româneasca numele gramaticului si a ispravnicului de document apăreau în redactarea actului, în coroboratio.

Nu doar în cancelaria domnească au fost redactate documente. Au existat si alte locuri precum „cancelarii ale târgurilor si orașelor, cele ale mitropoliilor, episcopiilor, parohiilor sau mănăstirilor, ca si cancelarii ale marilor boieri, necesare pentru administrarea averii si îndeplinirea funcțiilor oficiale cu care erau însărcinați de domnie” sau„grupul de mici știutori de carte din târguri si sate, a scriitorilor mărunți (gramatici, negustorași, preoți, logofeței, dascăli) care realizau diverse înscrisuri private”

Documentele au fost clasificate după următoarele criterii: diplomatic, proveniență, scop, mod de prezentare, formă și conținut. Din punct de vedere diplomatic avem: acte juridice (testimonia; scrisori, fără scop juridic (litterae); înscrisuri diverse, ca însemnătate și cuprins (scripturae). După proveniență avem : acte publice, care emana de la autorități si pot fi imperiale,regale, princiare, ecleziastice; la rândul lor, aceste acte publice pot fi acte solemne sau scrisori; acte private, care provin de la o persoana particulara. În funcție de scopul pentru care au fost emise avem probatorii, cu rolul de a dovedi ceva; aici intra toate actele private a căror acțiune juridica se desăvârșea în fata domnului, prin hotărâre domneasca; dispozitive, adică acele acte care ajuta la săvârșirea acțiunii juridice (actele domnilor de danie sau de confirmare). Ca mod de prezentare avem acte deschise (de obicei, actele solemne erau documente deschise) și care erau denumite literae apertae și acte închise sau literae clausae. După forma în care s-au redactat avem acte subiective și obiective.Ca acte subiective distingem pe cele dispozitive (diplome sau scrisori) iar cele obiective sunt actele probatorii (cum ar fi notițele) și care sunt introduse prin formula “a dat domnia lui” (emitentul fiind la persoana a treia). Și în fine, după conținut, avem acte de vânzare cumpărare (zapise), privilegii, donații, testamente.

Realizarea unui document era precedată de alte etape precum: o cerere prin care se solicita eliberarea unui act, informarea asupra cazului când un funcționar al instituției se deplasa la fața locului și interoga martorii. După ce se adunau toate datele referitoare la caz se trecea la redactarea documentului în formă de ciornă și transcris în formă de document original. Într-un final, „după ce se verifica conținutul actului era aplicata semnătura emitentului si a martorilor, împreuna cu sigiliul sau cosigiliile, iar în epoca moderna se aplica stampila.”

Actele au fost transmise sub diverse forme: ciornă sau conspect, original și copie. Conceptul preceda originalul. Mai purta și denumirea de minuta sau imbreviatură. Din sculul XVIII ele vor apărea și pe spatele documentului pentru a se face economie de suport de scris. Originalul este forma finală a unui document. Era redactat în conformitate cu formularul diplomatic și conținea semnele de validare precum semnături și sigilii. Originalul era de mai multe tipuri. Existau originale multiple utilizate atât în cancelariile domnești cât și de către persoane particulare; actele puteau fi unilaterale și bilaterale. Duplicatele corespund ca formă cu originalul dar cu data eliberării posterioară originalului. Tot identice cu originalul erau și documentele denumite neoriginale, cu dată posterioară originalului și care au rolul dea înlocui pe cele pierdute. În categoria originalului existau și documente originale reînnoite sau „confirmate de același domn într-o alta domnie sau chiar de către urmașii respectivului domn”.

Copiile s-au păstrat și ele sub mai multe opt forme. Redăm mai jos principalele tipuri de copii:„copii autentice sau autentificate, adică acele copii certificate de o autoritate publica, pe baza actelor originale sau a altor copii cu valoare de original (care se găsesc în condicile unor instituții); copiile din ocolnice, care transcriu integral sau sub forma de rezumat acte mai vechi privind stăpânirea asupra unei moșii. În Transilvania, copii asemănătoare cu cele din ocolnice sunt așa-numitele transumpturi (copii autentice sau transcrieri); copii păstrate în diverse registre oficiale sau condici de documente, transcrise în extenso sau în rezumat. Astfel de copii au valoare de original, întrucât pe baza condicilor se eliberau documente oficiale, după cum, ele puteau servi la verificarea unor documente în caz de litigiu. În Transilvania existau registrele locurilor de adeverire, care erau Conventurile si capitlurile cu dreptul de a elibera acte autentice. În aceeași situație se află a transcrierile din registrele tribunalelor pentru conformitate sau registrele agricole de la primarii; copii din registrele particularilor (mănăstiri sau persoane particulare); pentru a avea valoare de autenticitate, copiile din aceste condici se confruntau cu originalul de către o persoana oficiala (de regula, subaltern al marelui logofăt) si erau sigilate la fiecare pagina iar la sfârșitul textului se autentifica, astfel încât sa aibă putere probatorie în justiție; copii figurate, adică acele copii care reproduceau actul în aspectul sau exterior, dar care nefiind autentificate de o instituție publica nu aveau valoare de original (asemănătoare cu facsimilele de azi); copii libere de documente, realizate de diferite persoane, în scopuri diverse, dar care nefiind autentificate de o instituție publica nu au valoare originala; traduceri sau copii în alta limba; acestea se numeau sorete în Moldova si izvoade în Tara Româneasca;rezumate în inventare vechi de arhiva care dau informații prețioase despre unele documente care nu s-au păstrat; reproduceri moderne de documente: fotocopie, microfilm, xerox.”

Documentele au purtat diferite denumiri în cursul istoriei în funcție de conținut, formă de expediere sau după formatul suportului descris. Astfel avem documente cu denumiri precum adresa, diploma, zapis, jalba, petiție, anafora, raport, telegrama, mandat poștal, carte poștala registru, caiet sau dosar. Din secolul al XIX lea denumiri precum hrisov, poruncă sau pitac vor fi înlocuite cu denumiri noi precum oficiu, ordin etc.

Un diplomatist trebuie să cunoască în prealabil, legat de documentul studiat, informații ce țin de arhiva în care s-a păstrat documentul, normele generale de redactare a documentelor utilizate de cancelarii, informații despre dregătorii folosiți ca martori sau despre funcționarii cancelariei și diversele lor însărcinări.

Un izvor diplomatic este supus unei analize externe și interne. La un document ne interesează: elemente externe precum materialul pe care a fost scris documentul; modul de fabricație; calitate, cerneala /culoarea care arata valoarea actului; scrisul, care poate ajuta la fixarea datelor unui document; formatul unui document și limba unui document . Florentina Nițu vorbește despre o diplomatică generală și una specială . Prima analizează documentul după formă și conținut în timp ce diplomatica specială pune accent pe mediul în care a fost creat și depozitat documentul. Diplomatica specială își propune să stabilească gradul de autenticitatea unui document.

Ca prim element de critică externă a unui document este suportul pe care s-a scris. In decursul timpului s-a scris pe papirus, pergament sau hârtie. Aici ne interesează culoarea, modul de fabricație sau filigranul în cazul hârtiei, ca și marcă a fabricii de hârtie. Sunt elemente de datare post – quem (dincolo de care se poate face datarea) .

Alte trei elemente importante în datare sunt cerneala, scrisul și formatul. Cerneala sau culoarea lichidelor utilizate la scrierea documentelor pot oferi indicii importante cu privire la autenticitatea unui act. Scrisul oferă indicii privind proveniența actului, dintr-o cancelarie sau de la o persoană particulară, sau ne poate da indicii privind data emiterii unui document. Formatul, adică forma și mărimea, ne pot da informați privind epoca în care a fost redactat documentul; deci documentul poartă„ amprenta” epocii în care a fost creat documentul .

Extrem de importante în analiza externă a unui document sunt și semnele de validare sau semnăturile și sigiliile. Aceste semne pot oferi indicii despre emitent sau contribuie la o datare mai strânsă a documentului. documentul.

Alte criterii externe, deloc de neglijat, sunt semne distinctive (crucea, monograma), corecturi, ștraifuri sau spațiile libere și completate cu o altă cerneală. Toate acestea pot oferi indicii în depistarea falsurilor.

Analiza internă a unui document sau diplomatica generală are în vedere elementele interne de unui document, precum conținut, formular, lexic și ortografie. Scopul final este stabilirea autenticității documentului.

Formularul unui document are două părți: protocolul și textul. Protocolul este forma convențională utilizată de cancelarie sau de o persoană și se împarte, la rândul lui în protocolul inițial și protocolul final. Textul este partea specifică fiecărui document.

Protocolul inițial se compune din: invocația, intitulația, adresa și salutația. Invocația putea fi simbolica, monogramatica sau verbala (semnul crucii, monograma lui Hristos sau formula In nomina Dei, În numele Tatălui, al Fiului si al Sfântului Duh).

Intitulația sau suscripția conține indicii despre emitent: numele de botez cu Io în față, titlu, formula devoțiunii (Din mila lui Dumnezeu), calitatea de domn. Intitulația cunoaște și formula «de legitimare » utilizată de către diplomatiștii germani.

Adresa sau Inscriptia (inscriptio) cuprindea numele destinatarului, titlul si calitatea acestuia. Unele documente nu conțineau adresa destinatarului aceasta putând semnifica raporturi tensionate, sau lipsa adresei era înlocuită cu o formulă de perpetuitate ("ad perpetuam rei memoriam"). Protocolul inițial se încheia cu salutația („Multă sănătate”).

Textul sau contextul conține, la rândul său șase elemente. Primul element poartă mai multe denumiri precum preambul, prolog sau arenga. Această parte conținea motivați de ordin general pentru emiterea documentului. Este vorba de o motivare și legitimare a actului . În documentele slavo – române arenga era plastă după invocația simbolică iar o a doua, după inscripție. Partea a doua a textului este promulgația, notificația sau publicația și prin care se făcea cunoscut celor interesați ceea ce va urma, prin formulări precum “Fac cunoscut…”, “Sa se știe…”. Trebuie acordat o atenție distincției dintre adresă și complementul indirect al notificației, astfel putându-se sesiza diferența dintre un act solemn (prin lipsa adresei) și o scrisoare ( conține o adresă și o salutație).

Partea cea mai consistentă a textului o reprezintă narația sau expozițiunea. Această parte face referire la motivele care au stat la baza întocmirii actului (răsplătirea unor fapte de vitejie sau răspuns la o cerere). Alte elemente ale natației sunt împrejurările emiterii actului, antecedentele și rațiunile acestuia și argumentele părților. Urmează dispoziția sau hotărârea și care exprimă voința și hotărârea emitentului, de a elibera un act, „porunca acestuia, în consecință însuși obiectul actului, fiind cea mai importanta parte a formularului diplomatic”. Se observă în multe documente existența unei singure formele atât pentru narratio cât si dispositio, după cum în unele documente nu există dispoziția.

Penultimul element îl constituia sancțiunea sau clauzele finale. Existau mai multe tipuri de clauze finale. Clauzele firide penale erau prohibitive sau obligatorii. Clauzele finale cominatorii erau și ele, de natură materială (făceau referire la pedepse date de domn sau amenzi) și de natură spirituală (se făceau referiri la puterea divină pentru respectarea deciziilor din document, prin intermediul unor blesteme și afurisenii). Mai existau clauze derogative („de aplicare a dispoziției si în cazul când ar fi contrara unor acte emise anterior”) și rezervative (emitentul își păstra anumite drepturi).

Ultimul element al textului documentului este coroborația sau coroboratio care face referire la mijloacele de validare sau de întărire a documentului: porunca de aplicare a sigilului sau enumerarea martorilor.

Partea finală a unui document era eschatocolul sau protocolul final. El include: „subscripțiile (subscriptiones), semnăturile manu propria sau prin intermediari ale emitentului si martorilor si ale personalului cancelariei, data de timp si de loc si în cele din urma o aprecație (apprecatio), o formula de binecuvântare”.

Alte elemente de critică internă care pot servi la datarea unui document sunt limba în care a fost scris , conținutul de idei al documentului, prezenta unor sfetnici domnești, numele ispravnicilor de document si ale scriitorilor din cancelarie, anii de domnie si diverse alte nume.

Diplomatica a apărut, în secolul al XVIII lea în scopul depistării multitudinii de documente medievale falsificate. În documente medievale, precurm hrisoave falsurile aveau diverse denumiri: “înșelătoare” sau “cârti rele si înșelătoare”, “direse (acte) cu meșteșug”, pe care „domnul le analiza împreuna cu sfatul sau iar acelea dintre documente care se dovedeau a fi false erau rupte (sau “sparte”)”.

Au existat două forme de realizare a falsurilor: sub formă de original sau copie. Falsurile sub formă de original erau cele provenite din cancelaria domnească dar existau și falsuri parțiale . Falsurile provenind din cancelariile domnești aveau „calitatea” de fals din cauza unor martori mincinoși. Falsurile parțiale erau fie modificări la nivelul actului (modificare a datei, a numelui emitentului sau beneficiarului, precizarea holerelor sau sumelor care au fost plătite), dar au existat și falsuri create ulterior. Acestea erau ușor de identificat prin analiza suportului, grafiei, semnelor de validare, limbii si conținutului de idei. Falsurile parțiale erau realizate„ fie prin răzuire, fie prin ștersătura, mai ales în cazul pergamentului”.

O dificultate prezintă falsurile sub formă de copie întrucât au fost create de falsificatori instruiți. De aceea cercetătorul trebuie să aplice criterii de analiză internă pentru a identifica informații privind epoca în care a fost redactat respectiva copie, instituțiile și persoanele implicate în respectivul document.

Au mai existat falsuri totale, parțiale și formale. Au existat mai multe tipuri de falsuri totale. Astfel avem acte cu un conținut fals dar cu forme în mare parte autentice, fiind create de grămătici care lucrase la cancelariile domnești. Aceste acte aveau chiar sigilul domnesc, sustras de grămătic, din cancelaria domnească, dar asemenea acte puteau fi redactate pe un pergament nescris (sustras de același grămătic), care prezenta sigiliu domnesc. Alteori, falsurile totale puteau fi redactate și pe palimpsest (suport de scris răzuit de textul inițial) care era spălat si se scria deasupra alt text,falsificat.

Falsurile erau realizate de gramatici, popi sau logofeți, care știau carte si cunoșteau formularul cancelariei sau al diverselor forme de acte particulare.

Falsurile au avut la bază o serie de motivații cum ar fi: „obținerea de avantaje materiale sau poziție sociala, din dorința de răzbunare, din motive genealogice” sau motive patriotice.

În spațiul românesc falsurile au avut mai mult motivații patriotice.ca exemple de falsuri românești putem aminti: Diploma bârlădeana, datata 1134 si Hrisovul lui Iurg Coriatovici, datat 1374, Izvodul lui Clanau, tipărit în 1856 la tipografia Institutului Albina.

IV.3 Arhivistica

Arhivistica este disciplina care are ca obiect de cercetare „izvoarele scrise pe suporți friabili, pe baza cărora se efectuează cercetări fundamentale si aplicative în vederea stabilirii soluțiilor optime de ordonare, selecționare, inventariere, conservare si valorificare a documentelor”. Alte funcții ale arhivisticii sunt acelea de îndrumare și control pentru „factorii creatori de arhiva, în vederea respectării normelor privind etapele si operațiunile necesare în vederea constituirii arhivei instituțiilor respective”. Termenul de arhivistică provine din cuvântul grecesc „ archeion” și se referă la locul unde se păstrau actele scrise ale arhonul, ca înalt magistrat.

Primele lucrări de arhivistică apar pe la jumătatea secolului XVI și începutul celui următor și sunt legate de Johan Peter Zwengel, Iacob de Raemingen, Bonifaciu Baltasar și George Aebltin. Lucrările lor abordează teme precum modul de organizare al cancelariei și registraturi. În secolele XIX – XX au fost elaborate reguli privitoare la documente, dar s-au remarcat și preocupări pentru alcătuirea unei terminologii specifice arhivisticii.

Diversitatea domeniilor și metodelor de cercetare a dus la apariția a trei ramuri în cadrul arhivisticii cu obiect de activitate bine precizat conform figurii de mai jos:

Figura 3 – Principalele ramuri de arhivisticii și obiectul lor de activitate

Cele mai vechi arhive sunt cele din Orientul Antic și lumea greco–romană. În Evul Mediu, principalele instituții care dețineau arhive au fost cancelariile domnești, instituiții administrative și teritoriale locale, ale unor organizații socio-profesionale dar au existat și orbire particulare.

Primele mărturii cere atestă prezența unor arhive pe teritoriul românesc sunt din epoca antică. Este vorba de 25 de tăblițe cerate descoperite la Roșia Montana (Alburnus Maior). Acestea erau acte de vânzare – cumpărare .

Pentru Evul Mediu, primele informații despre existența unor arhive datează din secolul al XIV- lea odată cu apariția statelor medievale românești și implicit a cancelariilor domnești. Arhivele domnești erau sub autoritatea ecleziastică cea mai importantă, Mitropolia.

Existența unor arhive ale cancelariei domnești este menționată în două documente, unul datând din 1388, pentru Moldova, iar celălalt din 1390 pentru Țara Românească. Pentru secolul XIV au existat două categorii de documente ce aparțin cancelariilor domnești:

Acte interne care erau destinate mănăstirilor, bisericilor, boierilor sau oamenilor de țară;

Acte externe: scrisori adresate de voievozii din Țara Româneasca și Moldova unor personalități din afara granițelor; tratate politice și comerciale încheiate cu suverani străini; acte de închinare; danii pentru ctitorii de mănăstiri din Peninsula Balcanică;

Pentru secolele XV-XVI, numărul actelor oficiale era destul de redus, fapt explicabil prin aceea că:

Logofeția nu păstra copii de pe actele eliberate și nici însemnări despre persoanele cărora li s-au eliberat actul;

Hrisovul era păstrat de către proprietar iar în caz de pierdere al acestuia, proprietarul se prezenta la domnie cu martori și i se elibera un nou act;

Secolul XVI mai este denumit și perioada arhivei de registru, întrucât cei care creau documentele își păstrau și copii ale actelor eliberate.

Singura dintre instituțiile administrative care deținea registre și păstra copii era visteria. Acestea erau sub formă de scripte, condici și însemnări ce conțineau numele si impozitul pe care să-1 plătească statului, diferitele categorii de locuitori.

Pentru secolul al XVI –lea avem o însemnare importantă legată de existența unor asemenea registre și sunt din timpul domnitorului Petru Șchiopul (1584-1587 ) . Este vorba de Catastih de cisle de tirani, de la toate ținuturile si curteni si vătafi si neamiși si popi.

În secolul XVII sunt amintite și instituții ecleziastice, ca păstrătoare de copii ale actelor întocmite particulari .

Practica registrelor de copii a apărut spre sfârșitul secolului XVII și începutul celui următor, existând arhive organizate atât de Domnie dar și de marile familii boiești .

În secolul al XVIII cancelariile au fost reorganizate. Aceasta s-a produs și la nivel de organizare a documentelor prin apariția unor condici (protocoale) în care instituțiile ce emiteau documente, transcriere în întregime sau în reprimat actele. Astfel erau prevenite falsificările de acte sau plastografierile. Spre sfârșitul secolului XVIII se constată un număr crescut de arhive de registru .

O altă instituție păstrătoare de arhive a fost Mitropolia. În Țara Românească, ea a apărut în anul 1359 și a reprezentat mult un garant al păstrării principalelor coduri de legi. După modul de organizare al depozitarii documentelor dar și datorită credibilități în rândul instituțiilor care își păstrau actele aici, se poate spune că Mitropolia este un precursor al arhivelor moderne care va apărea în 1831.

Au existat o serie de mențiuni legate de tipurile de documente păstrate și de modul de organizare arhivistic al Mitropoliei Țării Românești. O primă mențiune apare în două hrisoave din anii 1652 și 1746. Primul hrisov este din perioada domniei lui Matei Basarab și conține o notă tergală laconică„ al mitropoliei” și care indică exact locul unde a fost dat spre păstrare documentul. Al doilea hrisov a fost emis de domnitorul Constantin Mavrocordat și se referea la desființarea rumâniei și care urma să fie dat spre păstrare tot la Mitropolie.

O altă mențiune, mult mai clară este Pravilniceasca Condică din 1870 în care se hotăra „trecerea zapiselor si altor asemenea cârti de vânzare – cumpărare în condici, ca sa fie întărite oficial. (…). „Iar în condicele acestea sa fie deosebit e si supt păstrare la Mitropolie si la episcopii, cu pecetea si iscălitura mitropolitului sau a episcopului, ca sa nu mai ramâie bănuiala de schimbare de acele cârti si de vicleșug".

Mitropolia era deținătoare și de acte ce proveneau de la persoane particulare. Existau adevărate proceduri în legătură cu predarea și primirea documentelor de către Mitropolie. În momentul depunerii documentelor Mitropolia eliberează o adeverință de primire . Restituirea documentelor se făcea numai pe baza acestei adeverințe. În lipsa ei, documentul rămânea în custodia Mitropoliei. Depunere și ridicarea documentelor se făcea în baza unei porunci speciale din partea domnitorului țării. Altă informație referitoare la organizarea alintă a Mitropoliei Țării Românești se referă la o hotărâre a domnitorului Mihail Șuțu privind ispravnicii care „la ieșirea din isprăvnicie sa facă predare (teslim) de condici împreuna cu toate cărțile de porunci către ispravnici noi numiți”. Mai amintim și Legiuirea Caragea în care Mitropolia rămâne ca arhivă generală.

În timp, inventarul Mitropoliei Țării Românești va cuprinde „9184 de documente, foi volante din anii 1437-1890, 1287 de dosare din anii 1806-1890 si încă 44 de condici si copii de documente din anii 1364-1861, trecute în colecția „Manuscrise". Acestea conțin acte diplomatice (hrisoave domnești, cârti de judecata, hotarnicii, zapise si tot felul de acte particulare), acte cu caracter juridic, tranzacții, moșteniri, donații etc.”.

Și în Moldova, Mitropolia își menține rolul de principal păstrător de documente. În acest sens stau mărturie relatările episcopului Romanului și Huși care a identificat o serie de depozite de documente în lăcașele de cult vizitate de episcop.

În Transilvania situația a stat diferit față de Țara Românească și Moldova. O caracterizare legată de modul de organizare al arhivelor în Transilvania Aurel Sacerdoțeanu afirma „Fie că citim regulamentul institutului teologic greco-catolic Sancta Barbara din Viena, fie ca urmărim istoria arhivelor mai mari ale bisericii reformate din Transilvania, vom observa aceeași influenta directa a arhivisticii de stat. Supremum Consistorium-ul bisericii reformate si-a încetățenit, rând pe rând la registratura si arhiva sa, toate inovațiile aplicate de gubern încă de la începutul secolului al XVIII-lea”.

Sfârșitul secolului al XIX- lea găsește Transilvania, Banat și Bucovina fără o arhivă a statului„ sistemul de organizare al arhivelor de stat austriece și maghiare având la bază principiul centralizării arhivelor la Budapesta și Viena” .

Majoritatea actelor și documentelor din arhivele transilvănene erau scrise în limba maghiară. Cu toate acestea, multe din documente fac referire la populația românească din zonă, majoritară și care era implicată în multe acțiuni administrative, militare, sociale, religioase și culturale.

În Transilvania existau și mici arhive ce aveau ca deținători diferite instituiții publice, religioase sau culturale precum și arhive ale unor familii celebre (Bâtthyany din Alba Iulia și Teleki din Târgu Mureș). În multe din aceste arhive se găsesc și informații despre românii din spațiul extracarpatic, având ca sursă de informare domnitori și dregători din Țara Românească și Moldova.

După constituirea dualismului austro-ungar (1 ianuarie 1868) mare parte din arhiva de pe teritoriul Transilvanei a luat drumul Budapestei, în anii 1876 și 1882.

În anul 1920, Consiliul Dirigent a hotărât organizarea la Cluj a unei Arhive a Statului, ca direcție generală, cu scopul de a aduna toate documentele istorice de pe cuprinsul Transilvaniei. S-a reușit adunarea unui număr important de documente medievale ce au aparținut unor instituții sau făceau parte din colecții private. Din păcate , nu s-a reușit preluarea marii arhive de la Budapesta.

Cât privește Banatul, acesta a beneficiat de o arhivă proprie până în anul 1868, când a fost preluată de Arhiva Statului din Budapesta.

Și Bucovina a beneficiat de o arhivă proprie, înființată în anul 1907 ca Arhiva Țării din Cernăuți. Aceasta conținea acte și documente emise intre anii 1775 și 1918.

Basarabia, sub ocupație rusească din 1812, dispunea de arhive de o mare importanță. Menționăm arhivele Senatorilor din Chișinău sau cele din anumite mănăstiri și care conțineau vechi documente românești. În arul 198 va lua ființă Arhiva Statului din Chișinău care a reușit să adune un bogat material arhivistic.

Termenul de arhivistică a avut în decursul timpului mai multe semnificații. Aceasta se explică și prin diversificarea sferelor de preocupare pentru arhivistică.

Din perspectivă teoretică, arhivistica a fost definită că reprezentând totalitatea sau ansamblu de documente. Conform acestei accepțiuni, arhiva trebuia să îndeplinească anumite condiții:„ sa ia naștere în urma activității desfășurate de un creator de arhiva (instituție, persoana fizica); sa fie constituita dintr-un ansamblu, culegere, strângere laolaltă de documente acumulate în cursul activității desfășurate de creatorul de arhiva; sa formeze o unitate organica, constituita după o anumita ordine, sau păstrată într-un loc determinat; păstrarea documentelor sa fie justificata de utilizarea lor".

În prezent termenul de arhivă are trei accepțiuni:

Instituție de arhivă. Se referă la instituții care sunt specializate în păstrarea, organizarea și valorificarea documentelor de arhivă, cu valoare practică dar și cele istorico-documentare;

Loc de păstrare al documentelor. Este vorba de compartiment, sector, structură organizată, dar și „locul destinat în cadrul instituției respective pentru păstrarea organizata a documentelor acumulate de către un creator de fond, cu evidenta proprie” ;

Ansamblu de documente provenite de la un creator;

După modul de depozitare al unui act vorbim de trei categorii de arhive:

Arhiva curentă reprezintă „totalitatea documentelor aflate la compartimentele care le-au creat într-o instituție, documente folosite la rezolvarea unor probleme curente” . Durata maximă de păstrare a documentelor în acest tip de adună este de doi ani;

Arhiva de depozit care preia documentele din arhiva curentă. Este arhiva instituției. Aici documentele se păstrează pentru o perindă de 30 de ani. In acest timp se face și o selecție a documentelor împărțite în permanente și temporare. Ultimele vor fi eliminate.;

Arhiva generală sau istorică preia documentele cu caracter permanent din arhiva de depozit. Arhiva generala este găzduită de Arhivele Naționale unde documentele sunt deschise publicului larg spre consultare;

Totuși termenul de 30 de ani nu este unitar pentru toate documentele ce urmează a intra în arhivele naționale. Astfel avem următoarele termene de depunere în funcție de tipul de document:

Documentele scrise, după 30 de ani de la crearea lor;

Documentele tehnice, după 50 de ani de la crearea lor;

Actele de stare civila, după 100 de ani de la întocmirea lor;

Documentele fotografice si peliculele cinematografice, după 20 de ani de la crearea lor;

Matricele sigilare, după scoaterea lor din uz.

O altă clasificarea arhivelor a fost făcută după utilitatea lor. Astfel avem două categorii de arhive:

arhive vii, utile pentru administrația curentă ;

arhive moarte utilizate de istorici;

Clasificarea arhivelor are la bază necesitați de ordin practic dar și teoretic. Astfel dispunem de mai multe criterii așa cum rezultă în tabelul de mai jos:

Tabel 18 – Clasificarea arhivelor

O altă noțiune importantă ce are legătură cu arhivistica este fondul arhivistic care reprezintă „totalitatea documentelor create în decursul activității unei instituții, întreprinderi, organizații, asociații,independenta din punct de vedere organizatoric si operativ, ori a unei familii sau persoane fizice”. Termenul este de proveniență franceză și a fost introdus la noi după Al Doilea Război Mondial. Fondul este alcătuit din documente care provin de la același creator de fond și sunt în acord cu activitatea creatorului de fond și materializat în documente. Documentele ce corespund unui fond arhivistic sunt cercetate și prin reportare la informații privind creatorul fondului, activitatea sa sau structura fondului.

Legea Arhivelor Naționale din anul 1997 precizează criteriile ce trebuiesc îndeplinite pentru ca un act să devină parte a unui Fond Arhivistic Național:„ constituie izvoare istorice si alcătuiesc FAN al României documentele create de-a lungul timpului de către organele de stat, organizațiile publice sau private economice, sociale, culturale, militare si religioase, precum si de către persoanele fizice"

Colecția arhivistică este alcătuită din documente ce au proveniență diferită de adunate după diverse criterii: tematică, cronologie, suport de scris meu după limba în care au fost redactate documentele.

Atât colecția arhivistică cât și fondul arhivistic au existat atâta timp cât și creatorii lor au activitatea.

Unitatea arhivistică este parte componenta a unui fond arhivistic sau colecție arhivistică fiind conform Lexicon of Archive of Terminology „unitate de evidență și clasificare a documentelor de arhiva care reprezintă un document distinct sau totalitatea documentelor care au o importanta de sine stătătoare”.

O unitate arhivistică poate fi:„ dosar cu mai multe file, o condica de documente, o fotografie, o stampa, o harta, un document".

Documentul reprezintă element de bază al unui fond sau colecție arhivistice. Din punct de vedere juridic un document poate fi orice act (oficial sau particular) prin care se adeverește un fapt, se conferă un drept sau se recunoaște o obligație.

Din perspectivă juridică, noțiunea de document se diversifică având ca și criteriu suportul pe care au fost redactate. Astfel pentru Evul Mediu avem tipuri de documente tradiționale, cele redactate pe pergament și hârtie și care aparțin cancelariilor voievodale. După Al Doilea Război Mondial documentele se diversifică și vor apărea și cele imprimate pe suporți speciali precum benzi de magnetofon, videocasete sau dischete.

Deci este vorba de toate categoriile de surse ce pot transmite informații și care prezintă interes pentru cunoașterea istorică

Legea Arhivelor din 1997 include în categoria documentelor ca parte a unui fond arhivistic național „acte oficiale si particulare, diplomatice si consulare, memorii, manuscrise, proclamații, afișe, chemări, planuri, schițe, harți, pelicule cinematografice si alte asemenea marturii, matrițe sigilate, precum si înregistrări foto video, audio si informatice cu valoare istorica, realizate în tara sau de către creatori români în străinătate”.

Specialiștii din cadrul arhivelor sunt de două categorii:

Arhiviștii, cei care lucrează în cadrul arhivelor;

Arhivarii care sunt funcționari pe lângă instituții

Odată intrate în arhivă documentele sunt analizate și clasificate după anumite criterii. Vorbim de o serie de operațiuni arhivistice care presupun o clasificarea materialului primit spre depozitare dar și elaborarea unor instrumente de lucru, utile în primul rând arhivisticii dar și cercetătorului interesat de o anumită problemă și pentru care trebuie să facă apel la materialul documentar corespunzător temei de cercetare.

Prima operațiune arhivistică este selecționarea care implică stabilirea valorii documentelor pentru a fi păstrate cele cu valoare practică și istorico-documentară și eliminarea celor fără valoare. Se urmărește identificarea izvoarelor documentare științifice și care trebuie păstrate permanent.

Ordonarea este o altă operațiune arhivistică și constă în gruparea documentelor selecționate în fonduri și colecții. Gruparea se realizează în conformitate cu criteriile stabilite de arhiviști.

Inventarierea presupune luarea în evidență a documentelor și unitățile arhivistice dintr-un fond sau colecție pe baza nomenclatorului dosarelor.

Inventarul constituie principalul instrument de evidență într-o arhivă. Pe lângă utilitatea lui administrativă, inventarul arhivistic este considerat și un instrument de cercetare. Inventarul oferă informații despre conținutul unui fond arhivistic și astfel constituie un punct de plecare în elaborarea unor lucrări, studii sau articole. Titlul inventarului este dat de numele celui care a creat fondul (instituție, familii sau persoane).

Documentele, parte a unui fond arhivistic există sub diverse forme.

O primă formă este dosarul arhivistic reprezintă unitatea arhivistică ce grupează documente aparținând aceleași perioade, cu aceeași valoare și termene de păstrare.ca și criterii prestabilite pentru realizarea unui dosar arhivistic menționam cel tematic, alfabetic sau geografic. În cazul documentelor, dosarul va deveni unitate arhivistică și va fi elaborat conform Nomenclatorului arhivistic.

Alte categorii de documente păstrate în arhivele naționale sunt sub forme de foaie volantă, fotografie, manuscris și registru.

Rezultatul operațiunilor arhivistice prezentate mai sus a fost apariția unor instrumente de lucru care să ușureze munca arhiviștilor dar și pe a cercetătorilor în identificarea documentelor necesare în realizarea unui demers științific.

Un instrument de lucru este opisul. Acesta reprezintă o listă cu toate actele dintr-o unitate arhivistică și în care este redată pe scurt conținutul documentelor. Pentru istorici acest instrument poate fi util în etapa de identificarea unuia sau mai multor documente referitoare la o anumită problemă. Opisurile reprezintă atât un instrument de evidențiere cât și unul de informare. Evidențierea se referă la locul pe care îl ocupă un fond arhivistic pe baza cotelor.

Urmează o categorie de instrumente ce au menirea de a valorifica documentul istoric. Acestea sunt denumite instrumente de cercetare și asigură o mai bună informare pentru un cercetător. Există o multitudine de instrumente de cercetare arhivistică și se clasifică după mai multe criterii, așa cum rezultă din tabelul de mai jos:

Tabel 19 – Clasificarea instrumentelor de cercetare arhivistică

Instrumentele de cercetare utilizate în cadrul arhivelor se împart în două categorii:

Instrumente de cercetare analitice

Instrumente de cercetare sintetice

Din prima categorie fac parte inventarul arhivistic, albumul de documente, cataloagele arhivistice și edițiile de documente.

Inventarul arhivistic cuprinde descrierea analitice a fiecărei unități arhivistice. Descrierea se regăsește în introducere și se referă la:

Istoricul creatorului de fond;

Istoricul fondului sau a colecției arhivistice;

Genul documentelor;

Importanța istorico-documentară;

Cantitatea;

Sistemele de arhive folosite;

Ca și instrumente de cercetare, inventarul arhivistic are atașat și un aparat științific.

Albumul de documente este o publicație arhivistică ce conține documente grupate tematic. Un album de documente conține următoarele elemente:

Documente selectate în raport cu tema aleasă;

Text explicativ pentru fiecare document din album;

O descriere exactă a documentelor cu indicarea fondului sau colecției din care fac parte documentele selectate;

Scopul unui album de documente este popularizarea documentelor păstrate în arhiva națională. Forma de redare a documentelor este cea de facsimil.

Dacă inventarul arhivistic și albumul de documente conțin informații oarecum generale, în cazul catalogului arhivistic vorbim de o lucrare complexă și foarte utilă pentru munca de cercetare. Acest instrument pune la dispoziție toate informațiile conținute de fondurile unuia sau mai multor depozite arhivistice în legătură cu tema de cercetare.

Structura unui catalog arhivistic se compune din două părți:

Catalogul documentelor care conține o prezentare cronologică a documentelor și o fișă arhivistică cu date de identificare a documentului (dată, localitate, emitent, destinatar, obiectul documentului, descrierea lui), bibliografia.

Aparatul științific ce include introducerea, lista cu documente, lista de corespondenta a fondurilor, lista cu falsuri, lista de institut ii, indice onomastic,toponimic, general, bibliografie generala;

Structura catalogului arhivistic explică de ce documentele incluse în el sunt descrise pentru ele însele și nu sunt reașezate„ în contextul unui nivel superior de descriere” .

IV. 4 Arheografia

Arheografia reprezintă știința editări textelor vechi prin aplicarea unor norme generale pentru a fi util documentul.

Probleme apar în privința transliterației cu caractere latine ,a documentelor românești cu caractere slave, în special în cazul zapiselor, scurtelor notițe ale particularilor, în general documente neoficiale.O dificultate se remarcă și în cazul unui semn cu mai multe valori fonetice, cum ar fi cazul diftongilor. Greșelile făcute de copist sunt datorate: influenței grafiei slavone, obiceiuri personale (înflorituri pe text), necunoaștere exactă sau in totalitate a alfabetului chirilic.

Greșeli de copist trebuie corectate, în note de subsol prin precizarea intervenției. In paranteze ascuțite se precizează: prescurtări întregite, completarea omisiunilor. Alte intervenții ale editorului: introducere majusculă în cazul unui antroponim sau toponim, precum și la începutul propoziției.

O mare atenție trebuie acordată numelor mai importante, mai ales de domnitori (nume și porecle) care trebuiesc transcrise cât mai corect și traduse .

Ca reguli de ortografie și de punctuație trebuie folosite cele actuale pentru a nu se crea confuzii.

„Textul se împarte în alienate, în conformitate cu formularul diplomatic al actului si cu sensul logic al compoziției. Locurile albe din texte sunt semnalate printr-o linie dreapta orizontala si explicate prin nota de subsol”.

Tăieturi, ștersături și rupturi în text reconstituite, dacă se poate. Pentru manuscrise să se prezinte toate variantele de redacție și conceptele

În cazul textele care au fost descifrate se precizează sistemul de prescurtări folosit și traducerea lor, apoi publicarea în facsimile. În fața textului transcris se atașezi un rezumat succint. În fața rezumatului un număr de ordine și o dată. Importanța datei: documentele se ordonează cronologic; astfel se trece anul erei noastre iar între paranteze rotunde, anul în care se face datarea în text, lună, loc și ziua emiterii documentului.

Rezumatului trebuie să conțină: genul actului; emitentul actului; acțiunea actului; beneficiarul actului; obiectul actului

La sfârșitul textului se mai precizează: „depozitul unde se păstrează documentul si cota acestuia; descrierea documentului (forma sub care s-a păstrat, daca este autentic sau este un fals, limba documentului, suportul scrierii, modalitățile de validare, starea de conservare); daca documentul nu are data, se justifica datarea propusa de editor; editările anterioare ale documentului si bibliografia acestuia”.

Documentele publicate să fie perfect identificabile pentru a scuti cercetătorul să mai facă alte demersuri. Un text needitat este inutil pentru un cercetător întrucât el trebuie să reia parte din activitatea editorului.

Alte cerințe pentru un editor de texte: cunoașterea discuțiilor existente privind un document controversat care a mai fost editat;

O culegere de documente, editată în mod științific trebuie să cuprindă : „o prefață explicativă, o lista a rezumatelor actelor, ilustrații si facsimile, liste bibliografice si indici”.

Critica textelor sau textologia se referă la „identificarea scrisului, stabilirea paternității (prin metoda comparativa) si autenticității, precum si identificarea interpolărilor din cadrul textelor si refacerea lecturii acestora”

IV. 5 Textologia sau critica textuală

Critica textuală este definită ca fiind un ansamblu de mijloace utilizate de cercetarea științifică cu scopul de a reconstitui un text original sau cel mai apropiat de original. Această disciplină se află la granița dintre istorie și filologie ocupându-se cu critica textelor paleografice și neografice dar stabilește și metode de transcrierea acestor tipuri de texte. Prin analiza textuală se urmărește stabilirea autenticității, atribuirea, interpretarea, evaluarea istorică și literară a unui text. Analiza textului se realizează sub diferite forme în care ni s-a transmis. Distingem următoarele forme:

Originalul care este textul în formă scrisă sau dictată de către autor;

Arhetipul, identificată ca varianta cea mai apropiată de textul autorului și care servește ca model pentru copiile păstrate;

Copia, manuscrisul rezultat în urma transcrierii originalului sau arhetipului;

Un manuscris este analizat prin apelul la trei metode: istorică, paleografică și bibliografică. Prima metodă implică cunoașterea următoarelor aspecte: gramatica istorică, metrica, autorul textului și orizontul său cultural, epoca în care a fost creat originalul. Paleografia ajută critica textuală în analizarea grafiei și prescurtărilor din text. Prin metoda bibliografică se realizează o incursiune în istoria cărți și a manuscrisului precum și asupra materialelor folosite în diferite epoci.

Actele erau redactate având la bază anumite modele stabilite de cancelarii și care purtau denumirea de formulare. Ele erau concepute ca scheme pentru redactarea documentelor în general (formularul convențional), pentru un anumit tip de acte (formularul abstract). Existau și formulare destinate unui grup restrâns de documente ca parte a unui tip de acte (formularul concret). Că o ultimă categorie de formulare se remarcă cele individuale destinate redactării unui text izolat într-un document.

Tradiția unui text ni s-a păstrat în două forme: tradiția directă și indirectă. Tradiția directă reprezintă totalitatea copiilor legate de o operă. Tradiția indirectă se referă la„ imitații, traduceri sau versiuni, citări, comentarii și parodii făcute asupra originalului sau asupra copiilor lui".

Dreptul de autoritate al unui text se reconstituie pe baza copiei care a supraviețuit. Și alte tipuri de texte pot constitui surse pentru dreptul de autoritate. Astfel se poate apela la o copie sau arhetipul ce reprezintă sursa celorlalte copii. Alteori poate fi vorba de un text tipărit după o copie ce nu s-a mai păstrat. Mai putem vorbi de mai multe copii ce au legătură între ele, fără ca aceasta să fie dovedită.

Din perspectiva copierii tradiția unui text poate fi dinamică sau statică. Tradiția dinamică presupune că un text a fost copiat sau recopiat de mai multe ori într-un interval scurt de timp. În cazul unui text cu un număr redus de copii într-un interval lung de timp vorbim de o tradiție statică.

Respectarea tradiției unui text depinde foarte mult și de tipul textului. Textele religioase sunt tratate cu un anumit respect de către scribi. Nu același lucru se poate spune și în cazul unor texte populare care vor fi supuse unor modificări permanente în cazul copierii.

Primele preocupări pentru realizarea unor ediții critice au apărut la bibliotecarii din Alexandria. Ei au adunat și clasificat toate cărțile existente până la aceea dată și au realizat ediții critice ale celor mai importante lucrări. Aceste ediție conțineau și comentarii de notară textuală și interpretativă. Importanța lor constă în aceea că erau redactate în spiritul păstrării tradiției textelor originale. Corectarea se baza pe compararea cu alte copii și nu pe înțelepciunea de moment a scribului.

Jumătatea secolului al XIV- lea marchează o schimbare în modul de punere în valoare a operelor autorilor antici. Corecturile aveau la bază criterii subiective și în multe cazuri copia nu era în acord cu tradiția originalului. Textul copiei trebuia să fie redat într-o exprimare elegantă. Rezultatul acestor copii, în stil renascentist, a fost obținerea unui text de o calitate inferioară. Această explică faptul că o mare parte din specialiști au fost preocupați de corectarea textelor și nu de valorificarea lor științifică.

Nu toți oamenii de cultură ai Renașterii au adoptat„ modelul” mai sus amintit. Este și cazul poetului și cărturarului Angelo Poliziano (1454-1494) care considera că textele pot fi îmbunătățite prin identificarea și compararea manuscriselor mai vechi. Verificarea surselor ca metodă a stat la bază ediției sale Codexul Florentin al Pandantelor.

Punerea în valoare a unor texte vechi era îngreunată și de faptul că mare parte din manuscrise se aflau în colecții private. La aceasta se adăugă și faptul că exista un număr redus de biblioteci publice dar și de cataloage publicate. După războaiele napoleoniene multe din manuscrisele private au putut fi accesibile prin trecerea lor în colecțiile publice.

Critica textuală în cazul izvoarelor istorice a înregistrat progrese și datorită apariției diplomaticii și paleografiei. Bazele acestor științe au fost puse de către călugării benedictini Mabilon și Monfaucon. Corecturile textelor se realizau pe baza manuscrisului, a surselor tipărite și a criticii de proveniență.

Critica textuală are următoarele direcții de cercetare:

Evoluția textelor de la origini până în prezent;

Vârsta copiilor;

Cauzele coruperii textelor;

Plecând de la aceste direcții, textele au următoarele etape:

Recenzia (recensio) prin care manuscrisele sunt clasate și traduse;

Examinarea (examinatio) etapă în care manuscrisele sunt supuse criticii și comparării;

Emendarea (emendatio) cunoscută și sub numele de conjectură sau divinatio. Această operațiune presupune găsirea celui mai bun text spre a fi editat.

De multe ori critica textuală se realizează în două etape. Dacă prima etapă rămâne recenzia, a doua etapă poate fi o combinare a examinării și emendării.

Recenzia are drept scop reconstituirea formei de bază a unui text. Această operațiune se face prin apel la mărturii interne și externe.

Mărturiile interne reprezintă copiile sau edițiile existente ale unui text la care se adaugă și versiunile în alte limbi, citate ale altor autori sau alte surse care nu aparțin direct tradiției textului supus analizei. Se trece apoi la comparare.Ca etalon sunt alese câteva forme selectate din text sau dintr-o ediție tipărită standardizată. Existența unui număr mare de mărturii va limita comparația la câteva pasaje selectate. Se urmărește identificarea acel puțin unei mărturii pentru ca mai apoi să se treacă la etapa următoare în critica textului și anume examinarea sau emendarea.

Marturile externe sau probele colaterale manuscrisului analizat provin din izvoarele externe ale tradiției directe și indirecte ale acestuia. Informațiile furnizate de aceste tipuri de izvoare sunt de natură să reconstituie istoria textului. Cunoașterea acestui aspect permite criticului să dețină un control asupra soluțiilor conjecturale ale problemelor specifice.

Odată adunate mărturiile, criticul de text trece la o altă etapă importantă, instigația. Aceasta se realizează prin două metode: prima denumită generic„ genealogică”, iar cealaltă „textuală”.

Cel care a pus bazele metodei genealogice a fost K. Lachmann. Elementele caracteristice ale acestei metode sunt:

mărturiile sunt privite ca obiecte fizice;

textul și suportul pe care este editat textul (cartea) sunt privite ca o singura entitate;

crearea unui arbore genealogic al manuscriselor. Acesta este un rezultat al selectării variantelor și este realizat din erorile și omisiunile comune descoperite în mărturiile selectate;

Sunt eliminate manuscrisele ce conțin erori identificate în alte copii. Cele rămase vor constitui baza sau sursa pe baza căreia se va reconstitui textul, așa cum se presupune că a fost în copia pierdută, numită „arhetip".

Elementul central al acestei metode îl constituie identificarea unei erorii comune sigure care se regăsește în mai multe manuscrise. Astfel sunt identificate manuscrisele înrudite între ele. Erorile comune sunt identificate prin selectarea unui fragment de lungime medie care va fi comparat cu manuscrisele existent pentru a se stabili textul care a avut calitatea de arhetip.

Metoda genealogică poate avea anumite limite dacă ne raportam la sistemul erorilor comune ca singurul criteriu de analiză. Se poate întâmpla ca o eroare să fie de fapt corectarea unei erori a originalului. Pentru alcătuirea stemei genealogice se apelează și la elemente exterioare textului de bază Se au în vedere tabelele cuprinsului, ornamentele, prefețele, miniaturile etc. identificabile în două sau mai multe manuscrise și care constituie un grup. Ele pot arăta o înrudire a manuscriselor între ele.

Se mai face apel la analiza lacunelor din text. Se merge tot pe comparația între mai multe texte care prezintă aceleași lacune. Se consideră că prezența aceleași lacune în mai multe texte are la bază o lacună identificată de scribi în același text, independent unii de alții.

Lacuna identificată poate fi în fapt o pată sau o gaură care a dus la dispariția unui text de dimensiunea lacunei. Acest text este considerat arhetipul manuscriselor care prezenta aceleași lacune.

Metoda genealogică oferă criticului posibilitatea să elimine variantele care nu pot fi deduse din manuscrisul cu rol de arhetip sau din cel original.

O sarcină importantă a criticului de texte/ manuscrise este aceea de a identifica tipurile de greșeli ce se regăsesc în special în copiile realizate după original sau arhetip. Trebuiesc identificate acele cuvinte considerate corupte. Există numeroase cauze pentru coruperea textelor:

un scrib distrat sau obosit;

descifrarea cu dificultate a scrisului modelului său;

corectarea din necunoaștere sau înțelegerea eronată a ceea de citește;

includerea în copii a așa numitelor glose care reprezentau însemnări făcute de

cititori pe marginea manuscris (aprobări, contradicții, explicații sau reflecțiile lor);

scribul mai scrie și ce are în minte, rezultând schimbări în topica, înlocuirea cu sinonime sau modificări ale esențialului gândirii;

aplicarea unei interpretări proprii în legătură cu textul și grafia;

Demostene Russo a identificat și el o serie de greșeli ce se regăsesc în manuscrisele copiate. Astfel amintește de următoarele greșeli : interpolările, ortografia, prelucrări ale unor fraze neînțelese, întinerirea unor texte vechi, adaptarea textului originala dialectul copistului etc.

Din perspectiva modului în care copistul redă greșelile din manuscrisul original se pot distinge două tipuri de greșeli: greșeala relativă și cea secundară . Primul tip se referă la reproducerea exactă de către copist a greșelii din model. Redarea greșită a acesteia semnifică faptul că avem dea face cu o greșeală secundară. Acest ultim tip de greșeală poate afecta integritatea originalul.

O problemă importantă în critica textuală o constituie identificarea pasajelor sau chiar manuscris întreg ca reprezentând falsuri. Pentru multe texte din vechime nu se poște identifica autorul și aceasta pentru că „ autorul nu și-a pus numele, fie că din diferite cauze opera a ajuns pana la noi fără nume”.

Ca și cauze pentru falsificare Demostene Russo enumeră:

câștigul material sau moral ;

aducerea de laude poporului său, religiei de care aparținea sau familiei;

răzbunare;

susținerea unor păreri proprii etc.

A existat o adevărată metodologie în realizarea unor manuscrise false. Demostene Russo prezintă în lucrarea sa trăsăturile unui manuscris fals:

Manuscrisele false fac referire la perioade obscure pentru care există încă controverse;

Amestecul adevărului cu ficțiunea;

Reproducerea inexactă a formelor exterioare manuscrisului;

Relatarea unor fapte ce s-au întâmplat cu mult timp decât cel în care își „localizează fabricatul”;

Furnizarea a„ prea multe chezășii și amănunte” care nu se regăsesc în manuscrisele originale;

Ca și scuze pentru lipsa manuscrisului original sunt prezentate pierderea sau distrugerea lui într-un incendiu;

Prezentarea unui manuscris ce ar putea fi ușor identificat ca un fals de către un paleograf experimentat;

Falsurile au existat atât în literatura străină cât și în cea românească. Același autor oferă în lucrarea sa multe exemple de falsuri.

În cazul textelor anonime critica textuală are în vedere identificarea autorului și a datei când a fost redactat textul. Identificarea autorului se realizează prin apelul la paleografie și prin realizarea unei analize interne a operei. Analiza paleografică are rolul de a identifica stilul individual al autorului pentru literatura clasică sau cultă. Analiza internă a operei urmărește sesizarea unor informații indirecte care au legătură cu autorul. Este vorba de„tendințele politice care se vădesc, expunerea într-o lumină favorabilă sau dușmănoasă a faptelor cutărui domn sau cutărui partid politic, amânuntele precise ce se dau despre anumite persoane care aparțin cercului rudelor sau intimilor autorului,amânuntele despre o mănăstire sau un oraș, sau chiar despre însuși autorul”.

Există și texte ce se prezintă ca adevărate compilații. Acestea se constituie fie din părți din text, capitole sau scrieri întregi anterioare, sau sunt texte continuate de unul sau mai mulți autori. În acest caz se urmărește identificarea izvoarelor atribuirea fiecărei părți autorului ei adevărat. Un rezultat ar fi și găsirea și redarea acelei mărturii unice despre un fapt, mărturie care într-un fel sau altul se regăsește la mai mulți autori. Ca și condiție prealabilă trebuie dovedit că unul din autori a servit drept sursă pentru ceilalți sau că toți au avut ca model unul și același izvor pierdut.

În metoda textuală, textul și suportul numai sunt tratate ca un tot unitar ci ca două entități diferite. Se are în vedere analiza și distribuirea variantelor, lucru realizabil prin apel la statistică, logică simbolică și taxonomie. Aceste operațiuni pot fi realizate și cu ajutorul computerului putând fi analizate mii de variante. Totuși apelul la analiză digitală este utilă în cazul în care rezultatele sunt pe măsura eforturilor depuse.

Recenzia a avut drept rezultat reducerea numărului de variante cu pretenții de autoritate asupra textului studiat. Urmează o altă etapă importantă în critica textuală și anume examinarea. În această etapă se urmărește stabilirea autenticității pentru textul sau variantele rezultate în urma recenziei.

Și în cazul textelor rămase la dispoziție după recenzie pot apărea probleme în identificarea arhetipului. Criticul va avea de-a face cu mai multe variante ce se pretind a fi sursa principală cu drept de autoritate dar și cu versiuni diferite ale textului întreg. Examinarea presupune din partea criticului utilizarea capacității de cunoaștere, a judecății și simțului său estetic. Critica se face în acord cu fiecare autor în parte, perioada istorică, genul și caracterul particular al lucrării.

Ultima etapă în procesul de critică textuală este emendarea sau conjectură. În această etapă se dorește o reconstituire a textului transmis în forma lui autentică. Problema în reconstituire este dată de distanța foarte mare în timp între arhetip sau copie și original.

În acest caz istoria textului din perioada respectivă poate fi reconstituită prin apel la izvoare externe. Sesizarea unei lipse de autenticitate atât în textul transmis cât și în variante, determină pe critic să realizeze o emendare conjecturală, definită de cercetătorul american B. L. Gilderslive ca „ un apel de la manuscrisele pe care le avem la un manuscris care s-a pierdut". Totuși această operațiune presupune o interpretare făcută în mod inteligent.

Situarea textului sau variantelor într-un context istoric implică valorificarea rezultatelor obținute prin analiza paleografică și bibliografică. O atenție se va da erorilor strecurate în manuscris. Se încearcă identificarea cauzelor pentru greșelile întâlnite.

Editarea textelor critice se face în funcție de tipul de text dar și în acord cu anumite principii generale. Un editor își va realiza textul conform propriei judecăți. Principiile sale sunt făcute cunoscute chiar din introducere. Aparatul critic va include sursele pentru ediția critică realizată. Notele de subsol sunt redactate într-o terminologie specială care cuprinde abrevieri, semne sau sigle pentru identificarea copiilor. Modul de conceperea unei ediții critice de texte trebuie să țină seama și de categoria de cititori văzută ca și target pentru lucrarea sa. Astfel într-o ediție științifică „pasajele foarte corupte sunt marcate cu paranteze rotunde, în timp ce într-o ediție adresată publicului larg se acceptă compromisuri în interesul accesibilității".

În privința„ accidentelor" de ordin ortografic întâlnite în textele ce urmează a fi editate acestea vor fi ajustate prin utilizarea convențiilor moderne de prezentare și punctuație dar și o ortografie normalizată.

IV. 6 Lucru cu sursele istorice

Un demers didactic centrat pe elev presupune și o schimbare a modului cum elevii se raportează la cunoașterea istorică. Astfel el numai este privit asemenea unui receptor de informații ci ca unul capabil să formuleze păreri proprii. Competențele specifice și activitățile de învățare din programele de istorie sunt menite să asigure cadrul pentru noul demers didactic. Raportarea nu se mai face doar la conținuturile de învățat.

Se au în vedere:

utilizarea surselor istorice;

însușirea și utilizarea corectă a unei terminologii și vocabular de specialitate ;

reprezentarea și interpretarea timpului, spațiului, faptelor și procesele istorice,

formarea de atitudini și valori;

Acestea devin suportul pentru emiterea propriilor opinii oferind argumente de pentru acestea.

Noul demers didactic presupune o ofertă variată de activități propuse de profesorul de istorie. Acestea pot servi și la regândirea conținuturilor existente și la focalizarea pe anumite probleme. Dintre tipurile de activități ce pot fi formulate la clasă menționăm :

formulare unor întrebări la care să se găsească și răspunsuri;

interpretare ;

abordare diferențiată;

dezvoltară multiperspectivității asupra evenimentelor controversate;

abordarea unor probleme sensibile și utilizarea de surse istorice variate;

Didactica istoriei este cea care asigură tranziția de la istoria ca știință la istoria ca disciplină de învățământ. Istoria, în ultimă sa ipostază are în vedere o serie de finalități menite să stimuleze interesul elevului pentru știința dar și formarea de sentimente sau atitudini menite sa-l ajute pe acesta să acționeze cu discernământ, asigurând astfel o mai bună integrare în societate.

Aceasta presupune:

formarea unei gândiri logice și unui spirit critic;

formarea deprinderilor de sintetizare, argumentare și interpretare într-o manieră

obiectivă a faptelor istorice;

Sunt vizate deprinderile specifice științelor în general dar și cele care privesc doar istoria.

În perioada comunistă istoria era privită ca o disciplină bogată în informații, axată pe o prezentare predominant cronologia și cu fapte redate într-o manieră pozitivă și pozitivistă. După anii 90 s-au făcut pași, cei drept cam timizi spre o abordare a evenimentelor în interdependența lor și cu accent pe aspectul didactic formativ. Demersul didactic la disciplina istorie a bazat pe formarea de competențe

Formarea competențele specifice la disciplina istorie este legată de parcurgerea a trei etape ce presupun predarea – învățarea informațiilor, desfășurarea activităților pentru formarea competențelor și evaluarea competențelor.

Predarea – învățarea conținuturilor din programă se realizează ținându-se cont de centrarea demersului didactic pe elev. Acest lucru se realizează prin apelul la metodele de învățare prin cooperare, utilizarea surselor istorice, dezvoltarea gândirii critice etc.

A doua etapă constă în proiectarea unor activități de învățare care au rolul de a asigura formarea competențelor . Activitățile vizează domenii precum termeni istorici, cronologia și sursele istorice. Conform tabelului de mai jos, o pondere mare au activitățile ce implică utilizarea surselor istorice.

Tabel 20- Corelarea între domeniile de cunoaștere și activitățile de învățare

Acestea sunt activități de învățare propuse pentru ciclu gimnazial. Ele pot fi adaptate și pentru formarea competențelor la liceu. Deși pentru clase de nivel slab credem că se pot folosi într-o primă etapă la activitățile de învățare propuse pentru clasele V- VIII.

O ultimă etapă în formarea competențele este evaluarea pentru a vedea gradul de realizare a lor. Stadiul de realizare se poate verifica prin raportare la un standard educațional, elaborat de profesor. Metodele de evaluare pot fi cele tradiționale dar și complementare. La disciplina istorie a evalua competențe însemnă a evalua atitudine pe care elevul o are față de sine și față de societate.

Analiza unei surse utilizând multiperspectivitatea se realizează prin parcurgerea a cinci etape:

Descrierea sursei ;

Interpretarea sursei prin raportare la autorul

Corelarea informațiilor din sursă cu cele din afara ei ;

Identificarea lipsurilor

Identificarea de noi surse ; de informații

Etapele de analiză propuse mai sus corespund in linii generale celor din cadrul criticii textuale.

În predarea istoriei sunt utilizate următoarele concepte de bază:

Schimbare și continuitate;

Asemănare și deosebire;

Cauze și consecințe;

Perioade de timp sau Cronologia;

Faptul istoric și opinia despre acest fapt;

Interpretarea;

Argumentele pe baza surselor.

Principalele tipuri de întrebări ce pot fi utilizate la ora de istorie sunt legate de: date istorice, nume, observație, cauze. Alte întrebări pot viza operații ale gândirii sau atitudinea față de un fapt istoric incluzând aici empatie, generare de ipoteze, rezolvare de probleme, argumente sau întrebări de sinteză.

Principalele tipuri de surse utilizate la ora de istorie sunt obiectele, jurnale, scrisori, documente oficiale, periodice, caricaturi, postere, afișe și fotografii. Dintre aceste doar obiectele și documentele oficiale sunt o reprezentare obiectivă a realității. Restul sunt incluse în categoria izvoarele subiective.

Sursele pentru o lecție se aleg în funcție de următoarele criterii:

unitatea de conținut pe care elevii doresc să o studieze;

existența unor cunoștințe dobândite în prealabil și care vor constitui contextul în care vor fi studiate sursele;

sursele selectate trebuie să reflecte puncte de vedere diverse;

selectarea sursele în funcție de gradul de raportare la evenimentul despre care relatează;

Selectarea surselor pentru lecțiile de istorie presupune respectarea anumitor principii care sunt de natură să asigure succesul în predarea – învățarea istoriei. Sursele trebuie să reflecte atât experiențele de viață ale oamenilor cât și perspective ale instituțiilor sau diferitelor cercuri politice, reflectate în surse oficiale. Apoi, așa cum menționam mai sus, sursele trebuie plaste în contextele care le-au generat .

Din perspectivă didactică, sursele trebuie selectate în acord cu nivelul de vârstă și abilitățile elevului. Să luăm ca exemplu un fragment din lucrarea lui Dumitru Berciu, La izvoarele istoriei .

„[…] Fără îndoială că necesitatea de a se proteja împotriva intemperiilor și a fiarelor impune omului să folosească în acest scop adăposturile sau ascunzișurile de sub stânci și peșteri […].

Peșterile au fost destul de intens locuite, […] unele au fost căutate doar în timpul sezonului de vânătoare. În unele cazuri, omul în Paleolitic era nevoit să părăsească peștera din cauza prăbușirii stâncilor și a inundațiilor.

S-au făcut unele descoperiri care dovedesc că oamenii paleolitici amenajau intrarea peșterilor și, uneori, chiar interiorul lor. […] La intrarea unei peșteri din Franța (La Font Robert) s-a dat peste un postament făcut din pietre pe o suprafață de 14 mp. La intrarea peșterii se aprindea și se întreținea focul, ceea ce explică depunerile de cenușă și de cărbuni descoperite aici […].

[…] La începutul epocii neolitice, așezările nu erau în general fortificate de mâna omului. Totuși, cea mai veche așezare neolitică […] de la Jerihon din Palestina era înconjurată de un șanț săpat în stâncă, adânc de 2,50 metri și larg de 8 metri. […] Pe măsură ce viața social-economică a triburilor neolitice se dezvoltă și a apărut nevoia apărării așezărilor comunităților respective, oamenii au început să-și sape șanțuri de apărare și să ridice valuri de pământ și în cazuri mai rare, de piatră. […] Pe teritoriul României au fost descoperite așezări neolitice cu șanțuri și uneori cu valuri de pământ la Cucuteni și Hăbășești în Moldova, la Sălcuța în Oltenia, la Teiu […] și Vidra în Muntenia […]. Tipurile de locuințe sunt felurite. Frecvent a fost tipul de bordei sau de semibordei în perioada mai timpurie a Neoliticului.

S-a răspândit apoi tipul de colibă, construit la suprafața solului, de formă rotundă, ovală sau cu patru laturi. Tipul cel mai evoluat este acel de casă cu o încăpere, două sau mai multe încăperi […]. Acoperișul avea o pantă sau două pante. în regiunile cu climă caldă s-a folosit și acoperișul în terasă[…]”

Fragmentul poate avea sarcini diferite în funcție de particularitățile de vârstă ale elevilor, deci sarcini diferite pentru elevii de clasa a V a și pentru cei de clisa a IX a, așa cum se observa în tabelul de mai jos:

Tabel 21- Corelația între competențe specifice și activități de învățare

Se observă astfel diferențieri la nivel de sarcini de lucru în acord cu competențele specifice din programă. Selecția s-a făcut și în ce privește lungimea textelor utilizate și care a variat în funcție de clasă. Nimic nu ne oprește însă, să facem schimb de sarcini de lucru și texte atunci când avem de-a face cu o clasă de nivel ridicat, în cazul ciclului gimnazial și una de nivel mediu sau slab pentru liceu.

Sarcinile de lucru exemplificate mai sus reprezintă o ilustrare a unui alt principiu de urmat în utilizarea sursele la oră. Este vorba de elaborarea unor întrebări cu referire la sursele selectate.

Ultimul și nu cel din urmă principiu se referă la gruparea sursele în jurul unui subiect comun permițând astfel elevilor să realizeze comparații și săi încurajeze în abordarea unui subiect din mai multe unghiuri de vedere. Utilitatea acestui principiu se vede cel mai bine când se dorește analiza personalității unui domnitor. Astfel în cazul domnitorului Țări Românește Vlad Țepeș elevii pot creiona personalitatea lui prin analiza a patru surse:

Tabel 22- Surse pentru studiul multiperspectivității

Toate cele patru texte fac referire la domnia lui Vlad Țepeș. Ele sunt surse narative opțiunea pentru aceste tipuri de surse s-a făcut în idea de a pune în vedere mai bine personalitatea domnitorului. Aceste patru surse sunt propuse pentru tema Politica externă a voievozilor români, clasa a XII a . Elevii sunt puși să compare puncte de vedere diferite cu referire la dominion lui Vlad Țepeș

Lucru cu sursele istorice are la bază patru dimensiuni: dimensiunea academică, critică, comparativă și de contextualizare. Prima dimensiune, cea academică ține de principalele tipuri de surse, zonele de cercetare istorică în care sunt utilizate, avantajele limite pentru fiecare categorie de surse. Aceasta presupune o cunoaștere temeinică a științelor auxiliare din jurul sursele istorice. Ele oferă metode de cercetare și rezultate ale cercetărilor astfel Încât profesorul de istorie să facă o selecție a surselor în cunoștință de cauză. Astfel intrăm pe tărâmul celei de-a doua dimensiuni, cea critică. Ea presupune realizarea unei corelări între metodele de analiză și sursele corespunzătoare. Dat fiind că o mare parte a sursele utilizate la ora de istorie sunt din categoria celor scrise se va pune accent pe critica internă și externă.

Dimensiunea critică mai presupune și alegerea celui mai bun tip intelectual, capabil să evidențieze informațiile cele mai utile din sursele utilizate la oră. A se vedea exemplul cu sursele alese pentru a analiza personalitatea domnitorului Vlad Țepeș.

Dimensiunea comparativă presupune o comparare a sursele pentru a se verifica veridicitatea și consistența surselor selectate. Plasarea unei surse în context sau identificarea poziției autorului față de cele relatate în sursă țin de dimensiunea de contextualizare.

Dimensiunile de lucru cu sursele istorice, prezentate mai sus țin mai mult de cercetarea științifică. Decupajul didactic al cercetării istorice are rolul de adaptare a cercetării istorice la un public mai puțin avizat și, implicit mai puțin specializat, elevii. În cazul lor nu putem lua în calcul dimensiunea comparativă. La orele de istorie noi simulăm munca de cercetare istorică sau preluăm acele metode care pot fi utilizate fără prea multe greutăți. Mai mult ei lucrează cu izvoare edite pentru care nu există îndoieli cu privire la veridicitatea lor.

Ei lucrează pe sursele furnizate de profesori și mai puțin pe surse selectate de ei. Credem că ar fi un exercițiu util, mai ales pentru elevii pasionați de istorie, să fie îndrumați spre o cercetare sau investigare individuală a surselor primare și gruparea lor după o anumită tematică Aceasta se poate realiza mai bine în cazul colecțiilor de documente pentru istoria românilor, mare parte fiind accesibile și pe suport digital. La început identificarea poate fi realizată pe baza unor criterii și instrumente furnizate de profesor dar mai apoi și într-un mod independent. Elevii trebuie obișnuiți să caute argumente sau dovezi în special în sursele primare.

Indiferent de gradul de interes față de istorie, elevii trebuie să fie deplini cu modul de lucru al istoricului, cea din schema de mai jos .

Figura 4- Modelul analizei istorice aplicat disciplinei școlare

Schema corespunde în linii generale cu cea legată de cercetarea istorică. Dar există și lipsuri explicabile dacă ne referim la istoria că demers didactic. Astfel bibliografia ca parte a unei cercetări este suplinită de analiza manualului , iar rezultatele cercetări, concretizate în lucrări publicate sunt înlocuite cu prezentarea rezultatului muncii elevilor (individual sau în grup) în fața clasei.

Totuși etapele unei cercetări se respectă chiar dacă pentru anumite etape se folosesc instrumente de lucru diferite. Rolul profesorului este acela de a stimula interesul elevilor pentru istorie dar, în același timp, să le transfere capacități de ordin cognitiv menite să îi ajute în realizarea sarcinilor de lucru de la clasă și pentru a face față provocărilor intelectuale din viața activă.

Figura 5- Relația dintre surse și predarea istoriei în școală

Schema are în vedere un demers didactic bazat pe surse.

Sursele istorice utilizate la clasă sunt cele două tipuri clasice: surse scrise și nescrise. În prima categorie intră tot ce înseamnă text. A doua categorie include o varietate de surse care are mai mult un impact vizual. Este vorba de artefacte, tablouri, hărți sau filmografie. Ele sunt un auxiliar didactic important întrucât dau o imagine vie a epocilor din trecut". Totuși baza rămân sursele scrise a căror informații pot fi nuanțate de cele nescrise .

Conform schemei de mai jos sursele au valoare informativă dar și formativă ceea ce le face utile în predarea lecțiilor de istorie. Valorizarea lor în cadrul orelor se poate realiza prin schimbarea perspectivei asupra acestora prin adoptarea unor noi grile de lectură a surselor.

Figura 6- Predarea cu ajutorul surselor

O primă grilă de lectură se raportează la elemente precum text, context și subtext. Ordinea în care au fost enumerate constituie și etape în analiza unei surse scrise. În această succesiune textul are rolul de mediator între context și subtext. Adică el ne furnizează informații despre mediul în care a fost realizat textul (contextul) și ceea ce autorul consideră ca cititorul căruia i se adresează știe deja (subtext).

Contextul este utilizat ca mod de verificare a autenticității unui text. Aceasta presupune ca profesorul să pună la dispoziția elevului și alte surse de informare întrucât cercetarea lor se realizează într-o manieră didactică și în strânsă corelație cu ora de 50 de minute pe săptămână.

Demersul care merge de la context la subtext este unul clasic bazat pe interogarea surselor.

Tipuri de întrebări puse pe marginea surselor pot fi:

Ce spune sursa… ?

Autorul sursei este obiectiv sau nu….?

Cu ce evenimente se pot asocia sursele analizate?

Grila de lectură a surselor pe baza celor trei elemente și în ordinea enumerată mai sus prezintă anumite avantaje pentru lucru cu sursele la clasă:

abordarea mai detaliată a surselor;

contribuie la formarea competențelor de gândire critică și de comunicare;

conținuturile pot fi predate într-un mod interactiv și astfel pot fi atrași elevi mai puțini interesați de istorie.

Ca și limite în utilizarea acestei grile de letrină menționăm :

înțelegerea limitată a contextului producerii sursei,

nu se poate ști câtă veridicitate și validitate poate oferi sursa;

sursa nu poate fi utilizată într-o argumentare;

Deci pot exista limite și în formarea unor competențe prin utilizarea analizei sursei, ce pleacă de la context și ajunge la subtext. Limitele pot fi înlăturate printr-o grilă de lectură ce merge în sens invers, de la subtext la context. Textul rămâne un mijlocitor între celelalte două elemente ale analizei. Acest demers are un anumit grad de dificultate în aplicare. Întrebări ce pot fi puse surselor din perspectiva celei de-a doua grile de lectură pot fi :

Ce credeți că spune sursa?

Care puteau fi motivele autorului?

Ce evenimente îl puteau determina pe autor să redacteze textul?

Cui credeți că i se adresează?

Cu ce surse poate fi comparata această sursă? etc.

A doua grilă de lectură se bazează pe următoarele elemente:

emitentul sursei

suportul pe care este realizată sursa

poziția autorului față de eveniment

receptorul sursei

gradul de intenționalitate

Emitentul unei surse este fie o instituție, persoană publică sau o persoană privată. Epoca și publicul ales ca și target reprezintă criterii în funcție de care emitentul poate alege un anumit tip de suport pentru mesaj. Aceste criterii definesc și intenționalitatea emitentului în raport cu sursa redactată. Ca o exemplificare putem menționa diferența dintre o inscripție sau frescă, pe de o parte și o scrisoare sau tablou, pe de altă parte. Primele două categorii de surse au un caracter public iar celelalte două, unul privat.

În legătură cu poziția față de evenimentul menționat în sursă , emitentul se poate raporta diferit :

poate fi contemporan cu evenimentul relatat în sursă și se limitează la o relatare obiectivă a evenimentelor;

adoptă o anumită atitudine față de cele relatate în sursă;

poate fi un „ producător" de informație într-o epocă ulterioară

O selecție a surselor scrise pentru a fi utilizate la oră se face prin raportare la criteriul obiectivității. Deci sursele sunt văzute ca o reflectarea realității.

Totuși nu trebuie neglijate sursele care îl prezintă pe emitent în postura de " producător" de informație. O sursă analizată și din această ipostază este utilă pentru a ilustra modul în care un eveniment a fost perceput și valorizat ulterior prin raportare la urmările evenimentului.

Se pleacă de la ideea că personajele implicate în evenimente nu dispuneau de informațiile pe care le aveau istoricii din epocile ulterioare.

Indiferent de grilele de lectură aplicate unei surse, trebuie luat în calcul o anumită succesiune în utilizarea surselor, așa cum rezultă și din schema de mai jos.

Figura 7 – Interogare surse

Întrebările din schemă corespund următoarelor etape:

Analiza contextului

Stabilirea metodologiei de lucru pentru elevi

Analiza și compararea surselor pe baza lecturării

Evaluarea sursele rezultatelor

Ultima etapă este mai dificilă întrucât lucru cu sursele se realizează printr-un șir de întrebări sau sarcini de lucru. Acestea presupun o elaborare și utilizare particularizantă în funcție de nivelul clasei și de evaluarea pe care profesorul o ia în calcul.

Izvorul istoric este cel mai des mijloc de învățământ utilizat la ora de istorie. El are o valoare formativă aparte pentru înțelegerea unui proces istoric. Dintre valențele formatare ale documentului scris menționam :

înțelegerea mai profundă a unui eveniment;

învățarea istoriei prin descoperire;

dobândirea tehnicilor de cercetare în istorie;

dezvoltarea curiozității științifice;

Strategia didactică se referă la un ansamblu de activități derulate în școală și includ atât activități de predare, învățare dar și de evaluare. Această accepțiune implică în actul educației educatul (elevul) și educatorul (profesorul) Se optează foarte mult pentru termenul de strategii didactice și care reprezintă, un grup sau două…”

Strategiile didactice trasează liniile și pașii de urmat în procesul didactic. Ca și funcții de ghidare menționăm:

definirea scopurilor sau obiectivelor;

elaborarea conținuturilor într-o formă accesibilă;

selectarea metodelor, mijloacelor și activităților desfășurate de elevi.

În fond strategia didactică este „ o combinare și o organizare optimă a celor mai adecvate, metode, mijloace și forme" care oferă actului didactic calitatea pe care o așteaptă atât elevii cât si părinții.

Strategia didactică a fost definită în două sensuri: unul mai larg și detailat mai restrâns. Într-un sens mai larg ea este legată de activitatea de predare de la concepere până la realizare. Dar ea poate fi privită și în sens mai strâns ca fiind parte a unei activități de predare, și anume ca metodă de învățământ. Se merge totuși pe prima variantă. Astfel metodele devin parte componentă a unei strategii didactice. Strâns legată de actul predării este metodologia ce înglobează metodele și procedeele didactici utilizat în procesul de învățământ. Mai exact ea reprezintă partea teoretică a acestui ansamblu descriind „caracteristicile operaționale ale metodei, în perspectiva adecvării lor la circumstanțe diferite ale instruirii”. Dintre cele două componente ale strategiei didactice, metodele și procedeele, primele ocupă locul fundamental.

Metodele reprezintă „ o modalitate practică de realizare a activității de predare – învățare și de evaluare. ..” Metodele au un caracter instrumental, cognitiv, formativ-educativ și normativ.

Al doilea element component al strategiei didactice, procedeul didactic, tinde să fie confundat cu metoda didactică. Într-o încercare de delimitare a semnificatei celor două noțiuni s-a mers pe următoarele accepțiuni: metoda „reprezintă o entitate mai cuprinzătoare(…) în vreme ce procedeul este fie doar o parte alcătuitoare a metodei, fie un element de sprijin, fie un mod concret de valorificare a metodei". Putem deduce faptul că procedeul este parte componentă a unei metode didactice cu o acțiune limitată. Confuziile se datorează și faptului că cele două elemente componente ale strategiei didactice fac schimb de statut sau roluri în procesul didactic. Concret există situații în care un procedeu evoluează spre un statut de sine stătător sau când o metodă devine un procedeu pentru alta. Este cazul demonstrației care este utilizată adesea ca procedeu al problematizării sau expunerii.

Metodele de învățământ îndeplinesc mai multe funcții ce privesc formarea elevilor:

Funcția cognitivă prin care metoda devine o cale pentru a descoperi și cerceta;

Funcția formativ – educativă materializată în formarea de deprinderi intelectuale, atitudini, capacități realizându-se și o educare a elevilor;

Funcția normativă care definește metoda drept un ghid în legătură cu modul în care trebuie să se predea, si se învețe pentru a se obține rezultate optime;

Funcția motivațională ce se traduce prin sentimentul de încredere și satisfacție în rândul elevilor ca efect al aplicării corecte a unei metode și care poate fi cuantificat în rezultate;

Funcția instrumentală prin care metoda este văzută ca un instrument pentru realizarea obiectivelor instructiv – educative.

Stă în puterea profesorului de a alege și utiliza metode eficiente pentru a-i conduce pe elevi spre cunoașterea conținuturilor din curriculum dar și spre formarea de competențe necesare pe tot parcursul vieții.

Avantajul pe care îl are istoria în raport cu alte discipline este că ea furnizează cunoștințe dar și modele. Acest avantaj poate fi valorizat prin corecta alegere și utilizare a metodelor utilizate în cadrul lecțiilor. Decizia aparține profesorului.

Metodele utilizate la disciplina istorie corespund în mare parte cu cele utilizate de alte discipline școlare, dar există și metode specifice. În privință clasificării metodelor avem de-a face cu o „coexistență simultană a mai multor clasificări ce pot fi destul de operante în circumstanțe bine stabilite”. În principiu distingem următoarele criterii de clasificare :

după gradul de implicare al elevilor;

după operațiile principale pe care le presupun și modalitățile de prezentare a conținuturilor;

în funcție de obiectivul didactic principal urmărit într-o lecție și după vechimea metodelor utilizate;

după forma de organizare a muncii;

Profesorul Gheorghe Tanasă menționează două criterii de bază în clasificarea metodelor:

obiectivele operaționale și conținuturile învățării: metode informative și formative

psihologia celui care învață: metode participative și neparticipative.

Conform aceluiași specialist această clasificare nu este una fixă. Obiectivele operaționale sunt cele care pot decide utilizarea cu preponderență a metodele formativ – participative sau nu.

Tabel 23 -Clasificarea metodelor de predare învățare

Aceste criterii de clasificare sunt legate de finalitățile unui demers didactic. Adică ne propunem să transmitem informații sau dorim să formăm anumite deprinderi. În practica la catedră nu pot fi utilizate preponderând metode participative sau nonparticipative. Trebuie realizat un echilibru între categoriile de metode utilizate la ora de istorie.

Desigur în condițiile actuale se pune accent pe implicarea elevului în procesul cunoașteri și deci o abordare a predării din perspectiva metodelor active sau participative. Ele se bazează pe „ procedee de construcție a cunoașterii, , de restructurare a ideilor, pe gândirea critică conferind educatului independență și încredere în forțele proprii". Astfel profesorul va deveni un coordonator al învățării. Pregătirea sa științifică și psihopedagogică permit alegerea corectă a metodelor și procedeelor didactice care să asigure o bună înțelegere a conținuturile învățării. În noul discurs didactic metode tradiționale precum expunerea sau conversația sunt utilizate ca procedee în etapa de valorificare a rezultatelor învățării pe grupe sau individual.

Accentul pe metode activ-participative se impune și datorită utilizării din ce în ce mai mult a izvorului istoric, în special al celui scris. Este firesc întrucât munca de cercetare este una realizată individual sau în echipă.

Dintre metodele didactice clasice care pot fi utilizate în munca cu sursele scrise menționăm: conversația, demonstrația, problematizarea, învățarea prin descoperire sau studiul de caz. Fiecare din aceste metode își poate aduce contribuția la valorificarea informațiile conținute în sursele scrise dar și în formarea unor deprinderi de lucru. Din perspectiva organizării muncii la clasă, conversația este utilizată cu precădere în activitățile frontale, în timp ce restul metodelor pot fi utilizate și în cadrul activităților pe grupe sau individuale. Conversația face parte din categoria metodelor verbale. Utilizarea ei în cadrul lecției are drept scop o valorificare didactică a întrebările și răspunsurilor. Ea presupune un dialog între profesor și elevi, deci un schimb de întrebări și răspunsuri. Se merge dintr-un raționament în altul până când sunt găsite soluții care permit formularea de generalizări.

Valoarea formativă a conversație se observă cel mai bine prin utilizarea să în variantă euristică. Astfel este stimulată gândirea liberă și creativă a elevilor, fiind un antidot la răspunsuri stereotipice. Se realizează o intercomunicare sau un schimb de idei, atât între profesor și elevi dar și între elevi.

Raportat la utilizarea sursele scrise în cadrul orelor de istorie, conversația poate oferi sprijin în înțelegerea unui document. Ea poate fi utilizată atât în faza premergătoare lecturii unui document, sub forma conversației introductive, cât și faza lecturării documentului. Utilizarea conversației , în etapa a doua are ca finalitate descoperirea de noi semnificații și ajungerea la reflecția personală prin întrebări de transpunere; interpretative, sintetice sau de evaluare. Este important ca întrebările să stimuleze toate procesele psihice ale celui implicat în învățare.

Formularea întrebărilor ne poate da indicii despre ceea ce credem că dobândesc elevii în cadrul lecțiile de istorie. Laura Căpiță propune o taxonomie a întrebărilor legată de folosirea evidențelor în istorie:

Tabel 24 – Tipuri de întrebări

Alte tipuri de întrebări sunt cele care solicită:

identificarea de date istorice și nume sau localități ;

evaluarea unei situații;

implicarea empatiei;

să-și exprime atitudinea față de o anumită situație;

emiterea de ipoteze și rezolvarea de probleme;

formularea de argumente.

Se observă că anumite întrebări fac apel și la alte metode ce devin procedee. Este și cazul problematizării. Aceasta este o metodă activă de tip euristic. Elevii sunt puși în situații conflictuale între ceea ce ei știu și ce este nou și care trebuie rezolvat. Astfel elevii își dezvoltă gândirea istorică și creativitatea.

Sunt problematizate anumite părți din conținutul unei lecții. Prin rezolvarea de probleme elevii sunt puși să gândească și astfel să dobândească noi cunoștințe. Problematizarea rămâne o metodă didactică modernă valoroasă. Produce efecte pozitive asupra elevilor întrucât îi învață să învețe. Trebuie parcurse trei etape obligatorii :

Stabilirea sarcinii de lucru sau punerea problemei;

Reperarea ei;

Verificarea soluțiilor găsite.

Utilizarea documentului istoric are menirea de a oferi argumente și a verifica soluțiile găsite. Ca exemplu se poate aduce în discuție teoriile legate de formarea poporului român la nord de Dunăre. Ca suport pentru aplicarea probleme furnizăm surse primare și secundare care să ofere baze pentru infirmarea sau demonstrare teoriei continuității. Sursele oferă argumentele pentru verificarea ipotezelor formulate. Problematizarea este utilizată sub două forme: situația-problemă și problema. Prima formă reprezintă o sarcină cu caracter de noutate pentru elevi și care neagă total sau parțial convingerile lor anterioare. Astfel elevul va fi pus în situația să găsească soluții ce conțin elemente cognitive noi. Problema, însă este o sarcină nouă dar care se sprijină pe cunoștințe anterioare.

Din perspectiva actului didactic vorbim de predarea problematizată și de învățarea problematizării. În primul caz profesorul ridică problema și tot el o rezolvă. În al doilea caz elevul este cel care sesizează problemă și tot el este cel care o rezolvă prin aportul intelectual propriu.

Lucru cu sursele istorice presupune folosirea intensă a unei alte metode active și anume învățarea prin descoperire. Este o metodă activă nouă. Ea a apărut ca o reacție la utilizarea excesivă a procedeelor expozitive sau verbalizate. Este opusă învățării bazate pe receptarea informațiilor. Elevul este pus în situația de a afla noile informații prin investigarea pe cale independentă a diferitelor surse de informare. Această metodă este utilă pentru elevi nu atât pentru faptul că descoperă informații noi prin studiu individual dar mai ales pentru că elevul dobândește metodele și procedeele pentru a afla informațiile. Abilitățile și deprinderile dobândite prin investigare proprie se referă la clasificare, ordonare și introducerea informațiilor într-un sistem anterior asimilat. Profesorul va îndruma această activitate prin: stabilirea sarcinilor ca lucru, evaluarea rezultatelor investigației și valorificarea informațiilor obținute de elevi.

Această metodă îi apropie pe elevi de munca cercetătorului istoric și de obiectul muncii lui, izvorul istoric. A nu se înțelege că această metodă este echivalentă cu cercetarea științifică. Putem vorbi de o transpunere didactică a unei cercetări. Elevul va imita comportamentul unui descoperitor primind progresiv date cu privire la acest comportament.

Metoda mai este cunoscută sub numele de „ metoda experienței de încercare" angajând elevul în selectarea informației, în ordonarea argumentelor pentru susținerea tezei și în dezvoltarea capacități de a lucra pe text.

Învățarea prin descoperire poate fi deductivă inductivă și transductivă .

Primul tip presupune o abordare ce pornește de la general la particular. Descoperirea deductivă presupune o abordare în sens invers celui în cazul descoperirii inductive, deci de la particular la general. Al treilea tip, descoperirea transductivă presupune realizarea unor analogii între fapte și evenimente istorice.

Ultimul tip de învățare prin descoperire, și anume cea transductivă, poate utiliza ca procedeu didactic o altă metodă comparația. Această metodă este utilizată pentru a identific și evidenția asemănări și deosebiri în legătură cu fapte, evenimente sau situații istorice, pe baza unor criterii științifice.

Distingem două tipuri de comparație: concomitentă și succesivă. Comparația concomitentă presupune analiza prin comparație a unor fapte și evenimente istorice care au avut loc în aceeași perioadă. Comparația succesivă se referă la etapele aceluiași proces sau noțiuni de același fel care s-au succedat pe scara timpului. Deci primul tip de comparație este utilizat pentru a compara evenimente iar al doilea tip se pretează la analiza unor fenomene sau procese istorice.

Sursele scrise pot oferi suportul pentru cele două tipuri de analiză comparativă. Ca exemplu cele două texte ce fac referire la evoluția așezărilor în Preistorie. Elevilor li se poate cere să realizeze o analiză comparativă a tipurilor de așezări umane din Preistorie (comparația concomitentă) sau în decursul unor perioade(comparația succesivă), observând astfel evoluția așezărilor umane în timp.

Metodele prezentate mai sus sunt din categoria celor tradiționale, folosite și astăzi pe scară largă. Centrarea demersului didactic pe competențe a favorizat utilizarea din ce în ce mai mult a unor metode noi din categoria celor activ – participative, promovate de autori străini sau români.

Această nouă categorie prezintă anumite trăsături care le evidențiază:

utilizarea jocului didactic sau a exercițiului;

lucrul cu fișe;

activități pe gupe care permit elevilor să relaționeze unii cu alți, să-și împărtășească puncte de vederea și să învețe din experiența celorlalți.

Totuși rămâne o ușoară reticență în folosirea lor la ore în general și la cele de istorie în special. Sunt metode consumatoare de timp în condițiile în care programele de istorie nu permit întotdeauna o abordare lejeră a conținuturilor. O soluție ar putea fi regândiră conținuturilor de învățare în jurul unor unități de învățare și pornind de la anumiți termeni, concepte și probleme de atins. Această variantă or fi utile pentru studiul istoriei în liceu unde se presupune că elevii operează la un alt nivel de gândire și înțelegere.

Noile metode, activ – participative formează ceea ce este numit generic cadrul gândirii critice. Acest cadru este organizat în jurul a două idei de bază:

Cuvintele dobândesc valoare când sunt utile ;

Viitorul aparține celor care au capacitate de a interpreta critic informația și de a descoperi singuri adevărul;

Prima idee se referă la faptul că elevii trebuie să aibă un anumit volum de cunoștințe ca punct de pornire sau sprijin în pregătire lor pentru viitor. În condițiile unei societăți în continuă schimbare se constată că informațiile utile 100 % în momentul definitivării studiilor, parte 20 de ani se vor dovedi utile în proporție de 10-15%. A doua idee are legătură cu selecția informației. Explozia informațională și diversificarea mijloacelor de informare în masă fac informația accesibilă unui public tot mai larg. Ca atare cel care are acces la o multitudine de informații trebuie să fie capabil să poată face o selecție a informațiile cu care intră în contact pentru a putea decide între informațiile mai importante sau mai puțin importante. Aceasta presupune o serie de operații cum ar fi:

înțelegerea legăturilor dintre diferite informații;

plasarea în context a noilor idei și informatei

identificarea sensului noțiunilor întâlnite pentru prima oară;

respingerea informaților care se dovedesc irelevante sau false;

să de un sens critic, creativ și productiv acelei părți , din universul informațional cu care se vor confrunta;

Efectele aplicării cadrului gândirii critice se vor vedea în timp. Elevi vor fi desprinși să identifice, să prelucreze iasă și însușească și într-un final să utilizeze în situații noi informațiile dobândite.

În realizarea cadrului se pleacă de la ideea că noile informații se bazează pe experiențe trecute sau mai bine zis „ ceea ce știm determină ceea ce putem învăța.

Principalele etape de cadrului sunt evocarea, realizarea sensului și reflecția. Prima etapă include discuția premergătoare noii teme ce urmează a fi predată. Mai exact se evaluează stadiul cunoștințele pe care elevii le au legat de noua temă. Este o etapă euristică dar care creează și așteptări cu privire la ceea ce vor afla referitor la noua temă. Sunt utilizate metode cu un consum redus de timp, cam cinci minute. Dintre metodele ce pot fi folosite în această etapă menționăm brainstorming cu diversele sale variante, termenii cheie, ciorchinele, stabilirea succesiunii evenimentelor si scrierea liberă.

Cea mai importantă metodă in cadrul evocării este brainstormingul sau metoda asaltului de idei. Este o metodă care dezvoltă spiritul critic și permite exersarea gândiri divergente. Metoda are la bază principiul conform căruia cantitatea generează calitate. Astfel ideile valoroase și inedite sunt rezultatul unei productivități creative câț mai consistente. Această metodă permite implicarea cât mai activă a elevilor în formularea soluției. În același timp se dezvoltă capacitatea de a analiza și de a lua decizii privind soluțiile cele mai optime. Implicarea devin este asigurată și de faptul că brainstormingul nu este o metodă de evaluare. Este important să menționăm, când folosim pentru prima oară această metodă, că se acceptă orice fel de răspunsuri, inclusiv greșite. Astfel încurajăm și elevii mai timizi să se implice în lecție fără teama de a fi sancționați pentru răspunsurile formulate.

De fapt brainstormingul rămâne metoda de bază utilizată în etapa de evocare. Toate celelalte metode enumerate nu sunt decât variante ale brainstormingul.

Principalele activități ce pot fi realizate cu celelalte metode sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Tabel 25 – Alte metode in cadrul ERR

După cum se observă elevul este pus în situația de a gândi creativ dar și de a realiza corelări între evenimente sau procese istorice. Tot ceea ce s-a produs în această etapă va fi confruntat cu informațiile dobândite in cadrul realizării sensului. Confruntarea și reorganizarea ideilor va avea loc în cadrul reflecției.

În etapa de evocare principalul „ instrument" de lucru este creierul elevului. Ca atare nu este necesar apelul la sursele istorice. Totuși această etapă are rolul de a formula direcțiile de analiză pentru temă și implicit o lectură activizată a surselor scrise. La clasa a IX a tema Forme de organizare politică în antichitate este predată printr-un studiu de caz intitulat Pericle, erou privit din mai multe perspective. Înainte de a trece la analiza surselor scrise ce fac referire la Pericle și epoca sa , elevii sunt puși să găsească o definiție a eroului, prin brainstorming.

Profesorul va nota răspunsurile pe tablă, completând un ciorchine. La început ciorchinele va părea ușor nestructurat. După lectura surselor, elevii vor selecta din multitudinea de răspunsuri date în etapa de evocare pe cele care reliefează cel mai bine noțiunea de erou.

A doua etapă a cadrului gândirii critice este realizarea sensului. In această etapă elevii caută informațiile care să le confirme anticipările din evocare. Din perspectiva modului de organizare a clasei, predomină activitățile pe grupe. Ca resurse materiale predominante sunt utilizate sursele istorice , cu precădere cele scrise.

Prima metodă utilizată în cadrul etapei de realizare a sensului este SINELG (sistemul interactiv de notare pentru eficientizarea lecturii și gândirii). Este utilizata pentru a monitoriza înțelegerea și a ține elevii implicați. Presupune o lectură a unui text din manual sau sursă istorică clasificarea conținutului lecturat în patru categorii:

V- pentru informația deja cunoscută

+- pentru informația nouă

pentru informații contradictorii cu ceea ce elevii știu deja

? – în legătură cu informații despre care doresc lămuriri suplimentare.

Aceste categorii de informații sunt trecute într-un tabel ca cel de mai jos.

Activitatea debutează prin lectura individuală a surselor sau a textului din manual după care se discută în perechi informațiile clasificate.

Urmează discuțiile frontale după care profesorul sintetizează informațiile obținute de elevi într-un tabel ca cel de mai sus. Scopul discuțiilor în perechi și frontal este acela de a realiza un schimb de informații și de a se identifica informațiile necunoscute sau contradictorii pentru toată clasa.

Ca exemplu poate fi dat un fragment din lucrarea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri referitor la colonizarea cavalerilor teutoni pe teritoriul românesc:

„Foarte curând după prima cruciadă, la începutul veacului al XII-lea, se înființase în noul regat creștin de la Ierusalim un „ordin de cavaleri", călugări-ostași având misiunea de a îngriji pe răniți și în același timp de a fi gata oricând să ridice armele împotriva „paginilor", a „necredincioșilor", adică a musulmanilor. Se va numi Ordinul Sf. Ioan din Ierusalim (în majoritate alcătuit din francezi). După el vor apărea și altele, dintre care rețineți: Templierii, care vor deveni mari bancheri în Occident, și Cavalerii Teutoni (adică nemți) care, în urma părăsirii Palestinei, după o scurtă ședere la noi, în țara Bârsei, vor coloniza nordul Poloniei, creând o largă enclavă în jurul portului Danzig (Gdansk) și pe care, sub numele de Prusia Orientală, o vor stăpâni germanii până în zilele noastre, până la dezastrul german din al doilea război mondial. Ioaniții, după alungarea din Palestina, la sfârșitul secolului XIII, se vor instala pe rând în Cipru, apoi în Insula Rhodos și, în sfârșit, în secolul XVI, alungați de turcii otomani,în Insula Malta. De atunci sunt cunoscuți sub numele de Cavalerii de la Malta”.

Textul poate fi folosit la clasa a XII a în cadrul temei Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (secolele IX-XVIII) și este legat de formarea statelor medievale românești. Informații despre aceasta temă elevii au asimilat și în clasele a VIII a și a IX a . Ca atare se presupune că parte din informațiile prezentate în fragment ar putea fi cunoscute. Pentru studiul fragmentului se aplică pașii enunțați mai sus. Credem că trebuie alese fragmente care să prezinte elemente de noutate dar care să le stârnească curiozitatea. Raportat la textul de mai sus elevii își pot pune întrebări sau solicita informații despre legătura dintre aceste ordine religioase , și formarea statului medieval Țara Românească.

O a doua metodă ce poate fi utilizată în realizarea sensului este procedeul recăutări. Este folosit atunci când elevii au nevoie de ajutor în lecturarea unui text în care trebuie să identifice informații. Profesorul inițiază această activitatea asumându-și rolul partenerului de dialog, apoi solicită celorlalți elevi din clasă să continue activitatea în perechi. Procedeul poate fi realizat și frontal dar profesorul va interoga clasa. Se au în vedere nu doar întrebări ce solicită răspunsuri scurte ci și întrebări care se referă la concepte sau la implicațiile unui eveniment sau fapt istoric. În cadrul acestei metode, toți elevii vor lectura același text care poate fi din manual sau un fragment dintr-o sursă istorică. Este bine ca sursa propusă spre lecturare să fie una din categoria celor secundare întrucât aceasta oferă informații atât despre evenimente care fapte dar și puncte de vedere referitoare la acestea. Ca exemplu se poate oferi fragmentul din Neagu Djuvara citat mai sus. Această metodă poate fi utilizată și cu texte mai lungi.

O metodă care se aseamănă sau vine în continuarea celei prezentate anterior este predarea reciprocă. Ea se aplică tot pe un singur text care este împărțit în mai multe paragrafe. Se realizează o schimbare a rolurilor între profesor și elevi. Utilizarea acestei metode presupune parcurgerea unor pași necesari pentru cunoașterea și înțelegerea fragmentului:

Adresează celorlalți o întrebare despre text așteptând și răspunsul de la restul clasei; rezumă ce au citit;

Clarifică lucrurile incerte pentru ceilalți;

Fac presupuneri despre ce va fi vorba în paragraful următor;

Solicită clasei să citească celelalte paragrafe și să precizeze care este acesta.

Schema care trebuie urmată in desfășurarea metodei ar putea arăta în felul următor:

Figura 8 Etapele predării reciproce

Valorificarea informațiile din fiecare paragraf se realizează prin conversație frontală Ghidurile de studiu constau dintr-un set de întrebări menite să orienteze studiul textului spre anumite idei. Eficiența acestor ghiduri este strâns legată de anumite condiții de aplicare:

ajuta elevii să analizeze anumite modele de gândire sau să identifice idei subtile;

invită la realizarea unor operații de gândire critică sau de ordin superior;

sunt utilizate ca punct de pornire pentru o dezbatere sau redactarea unei lucrări pe o anumită temă și nu ca un scop în sine;

O altă metodă bazată pe lectura unui text este jurnalul cu dublă intrare. Această metodă are rolul de a realiza o strânsă legătură între text și curiozitatea celor care îl citesc, în cazul nostru elevii. Forma grafică pentru a înregistra rezultatele activității este un tabel cu două coloane. În partea stângă elevul va nota pasaje dintr-un text, care au produs o impresie asupra lor, iar în partea dreapta vor insera un comentariu în legătură cu pasajul sau pasajele alese, prin care își argumentează alegerea. Pasajele selectate pot ilustra și o experiență personală sau un dezacord fată de autorul pasajelor. Pentru a ușura realizarea comentariile din partea dreaptă a tabelului, profesorul poate să le dea anumite întrebări în funcție de care elevii să își redacteze comentariile. Exemple de asemenea întrebări pot fi:

De ce ai ales acest pasaj?

La ce te-ai gândit?

Ce întrebări ai în legătură cu pasajul selectat?

De ce te-a intrigat? etc.

Economia de timp determină profesorul să limiteze numărul de fragmente selectate de elevi dintr-un text. Jurnalul poate fi utilizat și în faza de reflecție.

Tabelul T este în fapt un organizator grafic utilizat în activitatea de argumentare. Este împărțit in două coloane: în stânga argumente Pro iar în dreapta " contra". Utilizarea acestui organizator grafic presupune o lecturare a mai multor surse și, extragerea informațiilor pentru a fi clasificate în cele două categorii de argumente.

Informațiile extrase sunt analizate de profesor împreună cu elevii și se trag concluzii. Rolul acestora este de a se pune de acord cele două părți, profesorul și elevii, în legătură cu informațiile care trebuie să se regăsească în categoria argumentele „pro” și a celor în categoria argumentele „contra". Evaluarea validității unei teorii se realizează în funcție de numărul de argumente ce se regăsesc într-o parte și în alta a tabelului.

Un exemplu de utilizare a tabelului T poate fi și în cazul lecției Romanitatea românilor în viziunea istoricilor, la clasa a XII a. Manualul oferă foarte multe texte în legătură cu tema de analizat. Profesorul poate utiliza textele din manual sau poate propune alte texte. Elevii vor fi împărțiți pe gupe, fiecare grup având un set de texte care fac referire la teoria continuității. Fiecare grup va furniza cele două categorii de informații în funcție de care se va stabili cine au avut dreptate: cei care susțin teoria sau cei care o combat. O altă variantă ar fi ca fiecare grup să primească un set de texte în legătură cu anumite aspecte de acestei teorii: continuitatea populației dacă după cucerirea romană, continuat populației daco-romane după retragerea aureliană din anul 271 sau în legătură cu latinitatea limbii române. Elevii vor completa câte un tabel T pentru fiecare aspect, îl vor afișa în fața clasei sub forma unui poster. După ce se prezintă argumentele pentru fiecare gupă profesorul va completa tabelul T de pe tablă cu cele două categorii de argumente după care va evalua veridicitatea teoriei continuității în funcție de numărul argumentelor identificate.

Pentru clasa a XII a ni se pare mai potrivită a doua variantă întrucât permite analiza în detaliu a teoriei continuității în comparație cu cea imigraționistă.

Metoda tabelului T este prima metodă care permite utilizarea mai multor texte și o abordare diferențiată a unei probleme. Metodele enunțate mai sus pot fi utilizate cu succes chiar la clase cu o oră pe săptămână și de nivel mai slab.

Avantajul pentru profesor ar fi acela că poate folosi un număr redus de texte sau chiar manualul. Folosite în exces pot plictisi la un moment dat pe elevii și creează monotonie. Mai mult, elevii trebuie obișnuiți cu categorii diverse de izvoare scrise sau chiar de alte categorii. Desigur se pot folosi metodele prezentele mai sus cu un număr mai mare de texte dar privesc unitar o anumită problemă. Apoi nu dezvoltă pe deplin gândire critică a elevilor. Utilizarea unor surse diversificate presupune și apelul la metode care să pună în valoare diversitatea sursele și chiar pe o diversitate a punctelor de vedere.

O metodă care pune în valoare o diversitate a perspectivelor din care poate fi privit un subiect este cubul. Abordarea este una complexă și integratoare. Raportându-ne la forma geometrică, care a dat numele metodei putem spune că elevii analizează mai multe fețe ale unei situații. Clasa este împărțită în șase grupe, fiecare primind câte o sarcină de lucru. Sarcinile sunt formulate cu ajutorul verbelor descrie, compară, asociază, analizează, aplică și argumentează pro sau contra. Verbele se regăsesc câte unul pe fiecare din cele șase fețe ale cubului. Selectarea sarcinii de lucru se face prin „ aruncarea” zarului de către un membru al fiecărei grupe. Fiecare grup va prezenta răspunsurile conform sarcinii primite. Urmează o discuție frontală pe marginea răspunsurile găsite și pentru a se aduce completări. Forma finală a scrierii va fi notată de elevi în caiete.

Metoda cubului poate fi utilizată cu succes în strânsă legătură cu multiperspectivitatea. Aducem din nou în discuție exemplul cu analiza democrației ateniene prin raportare la epoca lui Pericle. Sursele istorice pot fi atât primare dar și secundare. Ele se referă la Pericle dar și la cetatea Atena. Ca autori sunt folosiți Tucidide cu al său Război peloponeziac sau un autor din zilele noastre Indro Montanelii.

Toți elevii vor lectura aceleași surse dar vor avea sarcini diferite după cum urmează:

Căci, atât timp cât a stat în fruntea cetății, la vreme de pace, o conducea cu măsură și a păzit-o cu strășnicie, și pe vremea lui a ajuns foarte puternică, iar după ce s-a iscat războiul, tot el i-a cunoscut mai dinainte puterea, și în această privință. Și a mai trăit doi ani și șase luni; și după ce a murit, încă și mai mult i s-a recunoscut previziunea în privința războiului. Căci el afirmase că vor învinge dacă vor sta liniștiți, și se vor îngriji de flotă, și nu-și vor mări imperiul în timpul războiului, și nu-și vor primejdui cetatea.

(Tucidide, Războiul Peloponesiac)

În rezumat, afirm că cetatea noastră, ca un întreg, este educatoarea Eladei, și că indivizii, în particular, reprezintă tot atâtea persoane în stare să se adapteze, cu inteligență suplă și cu farmec personal, la cele mai multe îndeletniciri. Că este singura dintre cetățile de acum care, pusă la încercare se arată mai puternică decât se credea din auzite, și este singura care nu se indignează pe dușmani când o atacă, cum nu ar merita ea să sufere din partea unor astfel de oameni și nici nu este desconsiderată de supuși, că ar fi conduși de oameni incapabili.

(Tucidide, Războiul Peloponesiac)

Pe de-o parte, datorită bogăției care se vărsa în tezaurul atenian, pe de alta, datorită existenței în acea vreme a unor creatori de geniu, cultura și arta ateniană ating apogeul, făcând ca epoca lui Pericle sa fie numită secolul de aur al grecilor. În vremea lui Pericle, cetatea a terminat amenajarea unui al doilea port – Pireul, care din necesități de apărare a fost legat cu Atena de-a lungul a 10 km, de cele două ziduri lungi. Tot în această perioadă începe și se desăvârșește reconstrucția sanctuarelor Acropolei, între care celebrele Theseion, Propylee, Erechteion, Parthenon unde se înălța divina Atena victorioasă, statuie a lui Phidias executată în aur și fildeș.

(I. Șarambei, N. Șarambei, 99 personalități ale lumii antice, Editura Artemis, București,2011)

Atena a ajuns să aibă două sute de mii de suflete. Însă, în vremea aceea, suflet li se atribuia doar trupurilor cetățenilor care reprezentau numai a zecea parte din populație și de care avea statul grijă în caz de nevoie. Spiritul gregar al poporului grec, sentimentul său comunitar exclusivist, cu toate derivatele sale,chiar și cele de proastă calitate – bârfa, invidia, amestecul în treburile altuia – a luat naștere din această incubație.

(Indro Montanelli, Istoria grecilor, Editura Artemis, București, 1994)

Tabel 26 Sarcini de lucru în metoda cubului

O ultimă metodă ce poate fi folosită în etapa de realizare a sensului este studiul de caz. Această metodă activă urmărește confruntarea elevilor cu o situație reală considerată un caz tipic, reprezentativ pentru un domeniu de activitate. Este o altă metodă ce permite utilizarea multiperspectivității. Elevii analizează un caz din unghiuri diferite stabilind concluzi și soluții la problemă dezbătută. Nu se urmărește identificarea unui adevăr general valabil. Sunt explorate doar detaliile obiectului cercetării iar concluziile vizează doar obiectul nu și contextul în care se află obiectul.

Din perspectiva cercetării există mai multe tipuri de studii de caz: ilustrative, exploratorii, cumulative și critice.

Din punct de vedere metodologic, cercetarea urmărește :

întrebările la care se caută răspuns;

informațiile relevante;

informațiile care trebuiesc strânse;

modul de analiză al datelor;

În realizarea studiului de caz elevii vor trebuiră parcurgea o serie de pașii:

Alegerea obiectului de cercetat;

Strângerea datelor;

Analiza datelor;

Întocmirea raportului de cercetare;

Discutarea solidități și legitimității studiului realizat;

După cum se observă studiul de caz se apropie foarte mult de etapele unei cercetări istorice dând posibilitatea elevilor să se familiarizeze cu procedurile de cercetare folosite de istorici. Ca și valoare didactică, studiul de caz permite o înțelegere aprofundată e evenimentelor istorice dar și formarea de valori și atitudini prin adoptarea atitudini de toleranță fală de puncte de vedere diferite.

În învățământul preuniversitar această metodă este folosită destul de rar. După cum se observă este o metode complexă și care consumă timp. Ea presupune o documentare predabilă care poate dura câteva zile. In clasă este utilizata ultima etapă a studiului de caz. Totuși programa de istorie și implicit manualele de istorie oferă o serie de lecții sub titulatura de studii de caz. Manualele oferă subiectul de cercetat și o serie de texte, iar sarcinile de lucru permit realizarea ultimelor trei etape din realizarea studiului de caz. Această metodă permite utilizarea ca procedee didactice și a acelor metode din cadrul realizării sensului. Aducem spre exemplificare două studii de caz din programa de istorie pentru clasa a XII a: Călători străini despre civilizația din spațiul românesc în Evul mediu și începuturile modernității, Gh.I. Brătianu despre Marea Neagră .

Tabel 27- Procedee utilizate în metoda studiului de caz

Redăm mai jos conținutul temei pentru acasă.

Citiți cu atenție textul de mai jos:

Marea,prin toate problemele pe care le pune spiritului și prin toate posibilitățile oferite dezvoltării materiale a popoarelor și civilizațtiilor, reprezintă un cadru foarte indicat pentru a tratat despre marile curente ale istoriei universale.

(Gheorghe Brătianu, Marea Neagră)

Pornind de la acest text realizați un eseu argumentativ în care să utilizați cel puțin trei argumente aparținând istoriei, geografiei, economiei și altor discipline studiate în școală în care să susțineți sau să respingeți afirmațiile din fragment.

Interesant este faptul că al doilea studiu de caz permite și o abordare interdisciplinară a unui subiect de geografie istorică.

În final putem afirma că atât metodele tradiționale cât și cele moderne sau de dată recentă permit utilizarea sursele în general și a celor scrise în particular în procesul de predare – învățare. Există totuși o diferență în privința modului de utilizare a sursele istorice. Metodele tradiționale utilizează secvențial sursele în timp ce metodele din cadrul gândirii critice își bazează în mare parte demersul didactic pe sursele istorice.

Este firesc întrucât metodele gândirii critice sunt o aplicare a ceea ce se numește pedagogia constructivă conform căreia elevul construiește cunoașterea și nu o asimilează . Astfel elevul va fi capabil să construiască și să analizeze argumente. Rolul profesorului este acela de a modela argumentarea istorică a elevului. Argumentarea bazată pe dovezi contribuie la dezvoltarea la elevi a propriilor interpretări istorice.

Capitolul V. Epigrafia și Numismatica, științe ale unor realități obiective

V. 1 Epigrafie

Epigrafia se ocupă cu descifrarea si interpretarea inscripțiilor pe materiale dure precum piatra, metal (plumb, bronz, aur, argint), oase, sidef, fildeș, lemn, piele, mușama, argila, tencuiala, sticla, camee, sigilii, inele (inscripția de pe veriga inelelor), ponduri (greutăți) si chiar pe stânci, în limbile vorbite în trecut sau mai recente. Etimologic, termenul provine din limba greacă și este compus din două cuvinte, “épi” (deasupra) si “graphi” (scriere). În cercetare ea apelează la alte științe auxiliare precum paleografia și bibliologia , întrucât este analizat scrisul de pe inscripții.

Deci materialul analizat de epigrafie este inscripția. Numim inscripție tot ceea ce tot ceea a fost scris, utilizându-se procedee precum: săpat,desenat, pictat, incizat, brodat sau cusut.

În comparație cu alte izvoare istorice, inscripțiile pot fi considerate surse primare și martori direcți la evenimente. Ele nu sunt supuse recopierii ca opere ale un autori antici, și astfel informația este păstrată intact, fără modificări. Pentru inscripții se mai folosește și termenul de epigrafe care „reprezintă cele mai elocvente si obiective documente /…/ nu numai prin faptul ca relativ numeroasele inscripții variate constituie unicate, piese exclusive, singulare, de caracter general sau local, dar si fiindcă înscrisurile, oricât de scurte si ,,laconice” ar fi sau ar părea sa fie, ,,vorbesc” despre autorii si mediul lor social-economic într-un mod mult mai circumstanțial, explicit, si mai direct decât alte izvoare, evident mai mult decât cele nescrise”. Este vorba de a face cunoscut contemporanilor dar și urmașilor fapte considerate mai puțin importante.

Epigrafia este împărțită în trei ramuri. Această împărțire are la bază alfabetul, limba și epoca în care au fost realizate textele. Astfel avem epigrafia greacă, latină și medievală. Epigrafia medievală face apel la mai multe alfabete, deci vom avea inscripții redactate în mai multe limbi, precum greacă, latină, chirilică, arabă, turco-osman, etc.

Au existat mai multe modalități de realizare a textului epigrafic în funcție de suportul pe care se scriau. Astfel, avem următoarele tehnici descriere : prin săpare si excizie (realizare în relief) pe piatră; prin incizie, excizie si gravare pentru metal; prin pictare si sculptare pentru lemn; prin tesere si brodare pentru textile. Ultimele trei categorii au fost utilizate în Evul mediu si ulterior. Ca și instrumente pentru scriere au fost utilizate dalta, punctoriumului, pensula, cuțitașul sau acul, în funcție de suportul de scris.

Textele care se regăsesc pe inscripții sunt dintre cele mai diverse. Astfel avem texte ce fac referire la legi, decrete, hotărâri, acte administrative, înțelegeri,contracte, acte de interes particular sau texte funerare. După epocă, avem inscripții antice, medievale și, într-o mai mică măsură, moderne.

Inscripțiile antice sunt de două categorii, în funcție de conținut. O primă categorie o constituie inscripțiile cu conținut administrativ și juridic, iar a doua categorie o reprezintă inscripțiile cu corector diferit.

În prima categorie includem legi, contracte, liste de funcționari, consuli etc., însemnări cronologie, cronistice și metrologice. A doua categorie grupează inscripții de pe morminte (epitafuri), dedicații sacre (tituli sacri) sau de cinstire (honoris causa). La acestea mai putem include și o categorie aparte de inscripții ce aparțin unui gen întitulat poezia funerară, numai în limba greacă fiind identificate aproape 5000 de poeme.

O clasificare mai succintă a izvoarelor epigrafice antice presupune următoarele categorii: acte publice (legi, decrete sau diplome militare) acte private, inscripții onorifice sau funerare, inscripții gravate pe edificii și borne militare.

Astfel inscripțiile antice furnizează informații diverse și extrem de importante pentru a putea da o imagine mai amplă a societății antice. Informații bogate sunt în domeniul social, juridic, instituțional sau din viața religioasă. Și viața cotidiană este reprezentată din plin în inscripțiile antice putând afla informații despre „viața din agora, celebrări de concursuri atletice, hipice, muzicale, numele câștigătorilor acestor întreceri sportive”. Pe baza informațiilor din inscripții se poate reconstitui cariera unor personalități celebre precum muzicieni sau sportivi. Nu trebuie neglijată nici valoarea linguistică a inscripțiilor pentru reconstituirea limbii și vocabularului antic.

Pentru evul mediu inscripțiile au mai mult un caracter privat și sunt în strânsă legătură cu izvoarele scrise. Pentru această epocă, ponderea în informare o au izvoarele narative și diplomatice. Deși cu o pondere redusă, inscripțiile medievale își păstrează un caracter obiectiv în privința faptei și detaliez pe care le înfățișează, întrucât ele nu au acut un scop intenționat, asemenea izvoarelor scrise. Rămân prețioase pentru arheologie și arta medievală furnizând informații despre constructori, meșteri, decoratori și diferiți lucrători în domeniul artelor minore. Alte informații importante sunt cele care fac referire la „ridicarea unor construcții și monumente cu caracter laic sau religios, civil sau militar, constituind uneori o sursa de neînlocuit pentru istoria locala a orașelor, târgurilor, a unor sate chiar”. Într-un mai putem aminti cantitatea mare de antroponime, toponime si hidronime pe care le conțin inscripțiile funerare, cele votive, pisaniile, pomelnicele si grafitele sau evenimente de ordin militar și politic.

Inscripțiile antice sunt analizate atât sub raport lingvistic cât și arheologic. Analiza lingvistică se concentrează asupra textului redactat în latină sau greacă dar și asupra formei lingvistice. Ca piesă arheologică , inscripțiile antice sunt analizate „cu același rost politic militar, social – economic”.

In cercetarea inscripțiilor epigrafistul trebuie să ia în calcul o serie de elemente precum abrevierile, forma scrisului și limba, elemente importante în datarea inscripțiilor pentru stabilirea autenticității lor. Trebuie să țină seama de faptul că cele două elemente au evoluat diferit. Foarte util pentru epigrafist este plasarea informațiilor furnizate de inscripții, în context. Aceasta presupune apelul la cunoștințe privitoare la epocă, viață socială, economică, politică, instituțională și culturală, dar și la noțiuni legate de istoria scrisului sau istoria artei. Trebuie luat in calcul și locul geografic unde a fost descoperită inscripția. O inscripție ere valoare atunci când este relaționată la o serie de inscripții descoperite într-o anumită zonă geografică. Deci trebuie să avem în vedere un corpus de inscripții care furnizează informații prețioase pentru a putea reconstitui viața unei regiuni sau a unui oraș.

O analiză a formei grafice a inscripțiilor presupune acordarea unei atenții a modului de scriere utilizat. Grecii și romanii utilizau scrierea de la dreapta la stânga, pentru ca ulterior să adopte un scris alternativ însemnând un rând de la dreapta la stânga și următorul invers, acest tip de scriere purtând numele bustrophedon. Literelor pe o inscripție erau dispuse în diverse forme: coloană, unele sub altele, paralelipiped (cărămidă), formă de coș cu rânduri ce se îngustându-se treptat. Mai avem inscripții pătrate sau triunghiulare (în forma de piramida). Se scria cu litere mari, capilare.

Lecturarea inscripțiilor era îngreunată de o serie de probleme legate de ligaturi (literele între ele) care sunt variate, siglele si abrevierile. Alteori cuvintele nu erau scrise în întregime, ci doar prima literă (sigla) sau doua sau mai multe litere de la începutul cuvântului. Accentele se utilizau doar pentru a ușura o lectura corectă. În inscripțiile grecești se întâlnesc trei accente: ascuțit (/), grav (\), circumflex (^), iar în cele latine doar două , ascuțit (/) si circumflex (^) care arata dublarea literei.

Cât privește ordinea cuvintelor într-o inscripție, s-au observat formulări identice atât pentru cele din perioada antică cât și pentru cele din epoca medievală ceea ce este de natură să ușureze lecturarea inscripțiilor.

Observăm că epigrafia, la rândul ei face apel la alte științe auxiliare cum ar fi paleografia, numismatica, sigilografia sau arheologia. Paleografia îl ajută pe epigrafist să studieze inscripțiile cursive de pe tăblițe cerate, precum și grafiți parietali ori realizați pe ceramică și țigle, înainte sau după ardere. Numismatica și sigilografia sunt utile pentru epigrafist datorită legendele explicative de pe monede sau sigiliile, găsind„ în formularele epigrafice soluții de întregite și lectură”. Arheologia își aduce și ea contribuția prin scoaterea la suprafață a unor inscripții de adevărată valoare istorică sau chiar prin oferirea unor soluții pentru întregirea și înțelegerea unor texte epigrafice. Dar și arheologia, la rândul ei, apelează la epigrafie pentru a realiza o coroborare între cercetarea de teren și informațiile furnizate de izvoarele epigrafice sau cele narative.

Odată descoperite, inscripțiile vor trebui adunate într-un corp sau corpus și ordonate pe criteriul cronologic si geografico-topografic. Fiecare inscripție va trebui să aibă o serie informații de identificare cum ar fi „anul, luna, ziua, clasa din care face parte inscripția, cine a ridicat monumentul si alte date existente despre acesta (materialul, dimensiunile lui si ale suprafeței pe care s-a redat inscripția, tehnica de realizare), dimensiunea literelor, tehnicile de redare a acestora (relief, gravare, săpare) si instrumentele folosite, interpretarea scenelor figurative, condițiile descoperirii si starea în care a fost aflat, locul unde se păstrează inscripția, reproduceri foto, urmate de transcrierea în limba si cu alfabetul din text, apoi de traducerea româneasca si de comentarea si inserarea bibliografiei inscripției (publicări anterioare, traduceri, referiri)”. La acestea se mai adaugă informații precum analize privind compoziția chimica si proprietățile fizice ale suportului scrierii, utile în special dacă ne referim la metale sau textile ca suporturi de scris. De asemenea , epigrafistul trebuie să țină seama de cercetări mai vechi care să pună în evidență texte ce nu se mai păstrează până azi și pe care să le analizeze critic.

Cele mai vechi preocupări privind studierea inscripțiilor datează din vremea lui Herodot care folosește pentru opera sa istorică inscripțiile templelor. Epigrafia se va constitui ca știință auxiliară a istoriei în secolul al XIX – lea , având drept fondatori pe August Boekh (1785-1867) si Th. Mommsen (1817-1903). Primul dintre cei doi este și cel care a definit epigrafia ca „arta monumentelor literare care sunt scrise pe material durabil ca lemnul sau piatra”. Este perioada când au apărut si marile colecții (corpusuri) de inscripții antice grecești si latine precum Corpus Inscriptionum Graecarum (CIG) ce conține 9926 de inscripții cu un studiu introductiv si Corpus Inscriptionum Latinarum (CIL), publicat sub egida Academiei din Berlin si la care s-a lucrat aproape un secol. Contribuția celor doi la dezvoltarea epigrafiei va fi urmată de o campanie europeană de publicarea corpusurilor de inscripții antice. Rezultatul acestei campanii a fost apariția altor lucrări de interpretare. Cel care va pune însă bazele teoretice și științifice ale epigrafiei a fost Solomon Reinach cu a sa lucrare Traité d’épigraphie grecque și René Cahnat cu Cours d’épigraphie latine.

Primele preocupări legate de inscripții în spațiul românesc sunt din secolul al XVII lea. Miron Costin (1633-1691) a fost primul care a făcut referiri în operele sale la vestigii arheologice și monumente epigrafice, fiind primul istoric român care ne-a lăsat știri cu caracter epigrafic. Aceste preocupări au fost continuate de fiul său Nicolae Costin (1660-1712), de Dimitrie Cantemir (1673-1723) si de stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716).

Primele preocupări științifice ale epigrafie în spațiul românesc sunt rezultatul muncii unor călători străini din secolele XVI –XVII , care au transcris o serie de inscripții antice și medievale. În continuarea preocupărilor științifice se remarcă , în secolul al XVII-lea activitatea unor călugări cărturari de citire și copiere a pisaniilor de la mănăstiri si a unor pietre tombale. Aici se remarcă și activitatea mitropolitului Dosoftei al Moldovei.

În secolul XVIII, în Tara Româneasca a fost alcătuită lucrarea intitulata Cronologia Tabelarae, cu autor neidentificat. Obiectivul său era realizarea unei baze cronologice sigure a Țării Românești, având la bază o anchetă mai amplă în domeniul inscripțiilor si al hrisoavelor de pe teritoriul respectiv. Această lucrarea a fost apreciată de epigrafiști ca reprezentând prima încercare amplă și sistematizată de utilizare a inscripțiilor medievale românești pentru a întocmi o cronologie a istoriei naționale.

În secolul In secolul XIX are loc o amplă cercetare pentru depistarea inscripțiile antice și medievale cu scopul de a fi strânse și inscripții și alte înscrieri cu caracter religios. Finalitatea acestui demers era alcătuirea istoriei celor mai importante monumente.

Exegeza inscripțiilor a înregistrat progrese deosebite la finele secolului XIX si începutul celui următor. Se remarcă în acest sens: episcopul Melchisedec, Grigore Tocilescu , Ioan Bogdan , Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Grigore Florescu, D.M. Pippidi ,I.I. Russu sau Popescu Emilian .

În privința publicării corpusului de inscripții se remarcă activitatea lui Mihai Manolache Ghica (colecționar de antichități), Nicolae Bălcescu, George Barițiu, A. T. Laurian, Cezar Bolliac, Ion Ionescu de la Brad, Al. Odobescu sau Grigore Tocilescu . Merită menționat și activitatea lui Nicole Iorga, care pe cont propriu a publicat culegerea Inscripții din bisericile României fiind una din cele mai valoroase lucrări cuprinzând inscripții feudale din Tara Româneasca si Moldova.

Ca și corpusuri de inscripții deosebit de prețioase pentru istoria românilor, pot fi menționate: Inscripțiile medievale ale României, Orașul București, vol. I (1395-1800): Inscripțiile grecești si latine din secolele IV-XIII, descoperite în România, publicate de Emilian Popescu, 1976; Inscripțiile Daciei Romane, vol. III, 1980; Inscripțiile din Scynthia Minor, publicate de către D. M. Pippidi în anul 1983.

V.2 Numismatica

Este o știință auxiliară a istorici care studiază monede. Termenul își are originile în grecescul nomisma sau latinescul numisma cu sensul de monede.

Ca domenii de analiză pentru numismatică amintim: „descrierea tipurilor monetare, descifrarea legendelor, analizarea materialului din care sunt confecționate si a tehnicii de batere, stabilirea unor raporturi și echivalente între diferitele monede, precum si studierea circulației monetare de ansamblu; munca numismaților se concretizează în realizarea unor cataloage sau corpusuri de monede”.

Ea colaborează cu alte științe precum arheologia, sigilografia, epigrafia, paleografie

heraldică sau mitologie. Cu arheologia, numismatica se află într-o relație de interdependență. Astfel că arheologia scoate iveală monedele aflate în tezaure sau în descoperiri izolate. Pe de altă parte, numismatica oferă arheologiei informații ce contribuie la reperarea misterelor în legătură cu un complex arheologic.

Numismatica se folosite de paleografie și epigrafe pentru e înțelege legendele de pe monede. Aceasta presupune „ traducerea textelor de pe monede (din grecește, latina, chirilica, gotică etc.), descifrarea monogramele și abrevierile de pe aversul sere reversul monedelor.

Heraldica oferă elemente pentru descifrarea și interpretarea reprezentărilor heraldice de pe monede sau medalii. Se vorbește chiar de un domeniu aparte denumit heraldica numismatică.

Moneda reprezintă o măsură a valorii, un instrument de schimb, dar poate avea și un rol de intermediar al schimburilor și o rezervă de valoare. Moneda reprezintă un instrument de lucru deosebit de important în analiza vieții economice, sociale, politice și culturale. Ea reprezintă o antenă pentru analiza unei societăți.

Principalele informații furnizate la nivel economic permit:

studierea nivelului economic al unui popor;

determinarea și înțelegerea fluctuațiilor economice, a crizelor din acest domeniu; când apar falsurile monetare;

deprecierile din titlul metalului prețios, monede cu miez de aramă.

circulației bunurilor economice;

realizarea de raporturi valorice între monedele diferitelor țări;

stabilirea puterii de cumpărare a membrilor societății într-o anumită perioadă etc.,

La nivel politic analiza numismatică furnizează informații privitoare la evoluția unor formațiuni politice sau state care au emis monedele cu fac obiectul cercetări. Analiza unor tezaure monetare permit realizarea unei radiografii a evoluției sociale din care provine. La nivelul vieții cultural – artistice se pot obține concluzii legate de obiceiuri, instituții sau dezvoltarea artistică unei țări despre viața religioasă sau cotidiană.

Preocupări legate de numismatică datează din antichitate. Astfel Aristotel, Pliniu cel Bătrân sau Tacitus pun accent pe o cercetare a monedelor în raport cu împrejurările în care a fost descoperită. Acum se face și o distincție între cei care colecționează monede și cei care le analizează critic.

În epoca Renașterii se constată un studiu intensiv al monedelor antice dar și o creștere a numărului colecționarilor. Între secolele XVII – XVIII apar cabinete și societăți numismatice pe lângă biblioteci celebre de la Paris, Roma sau Sankt Petersburg.

În 1792 apare și primul tratat de numismatică, editat de Joseph Hilarius Eckhel. În secolul XIX numismatica va deveni disciplină de studiu la universități, ca parte a științelor auxiliare ale istoriei. Tot în acest secol se va da atenție și studiului medaliilor. În anul 1891 , la Bruxelles are loc primul congres internațional de numismatică.

În secolul XX apar mari tratate de numismatică, cum ar fi cel a lui Ernest Babelon dedicat monedelor grecești și romane. După al doilea război mondial câștigă foarte mult datorită apariției specialiștilor de talie internațională și editării instrumentelor și creșterii lucrărilor cu conținut numismatic.

Cercetarea numismatica se bazează și pe alcătuirea unor Corpusuri și cataloage cu emisiunile monetare naționale. O primă inițiativă în acest sens a apărut în anul 1690 în Franța, la Paris unde Francois le Blanc publicat in catalog despre monedele franceze. Inițiative similare au fost în spațiul maghiar, german și italian.Ca inițiative amintim: Réthy Laszlo: Corpus nummorum Hungariae, în 2 volume – 1899, 1907, reeditat în 1958 la Graz. Mai menționăm, Corpus nummorum Italicorum, Roma, 19 volume (1910-1940), Corpus nummorum Poloniae, I, sec. X-XI, 1939, a lui Marian Gumovski, Östereichische Münzprägungen (1519-1938), Viena, ed. a 2-a, 1948, autorii: W. Miller, A. Loehr, E. Holzmair.

În spațiul românesc , primele preocupări cu caracter numismatic se întâlnesc la cronicari precum Nicolaus Olahus, Miron Costin sau Dimitrie Cantemir. Aceștia utilizează monedele ca surse istorice.

Cel care a pus bazele cercetării numismatice pe criterii științifice a fost Cezar Bolliac, publicist, arheolog și colecționar de monede și antichități. În 1868 el a inițiat un curs de numismatică la Universitatea din București. Activitatea sa va fi continuată de academicianul D.A. Sturdza. Acesta a creat în anul 1910 Cabinetul numismatic al Academiei Române.

Cel care poate fi considerat cu adevărat întemeietorul numismaticii românești este academicianul Constantin Moisil și care a avut o bogată activitate care a însemnat„îmbogățirea colecției Cabinetului Numismatic al Academiei al cărui director a fost, începutul catalogării, clasificării și studierii în amănunțime a pieselor numismatice aflătoare în Cabinet; activitatea deosebit de intensă desfășurată în cadrul Societății Numismatice Române (creată în 1903 și care era în primele decenii ale secolului singurul for numismatic din țară) și la Buletinul Societății Numismatice Române; eforturile deosebite depuse pentru înființarea unui nou periodic, de data aceasta sub egida Academiei Române, ,,Studii și Cercetări Numismatice… al cărui redactor a fost până la moarte; creator al unei catedre de numismatică la Școala de Arhivistică care funcționa pe lângă Arhivele Statului din București (al cărui director era)”.

În zilele noastre, școala românească de numismatică este foarte bine privită pe plan internațional, fiind prezentă la numeroase congrese numismatice internaționale iar rezultatele cercetărilor numismatice românești sunt făcute cunoscute în reviste internaționale precum ,,Coin Hoards… (Londra), sau ,,Numismatic Literature… (New York).

Numismatica la rândul ei este împărțită în mai multe ramuri: istoria monedei, numismatica descriptivă, metrologia, numismatică, circulația monede.

Istoria monedei cuprinde trei perioade: antică, medievală și modernă. Cronologic, ea este analizată în funcție de periodizările fiecărei țări. Moneda reprezintă o piesă de metal folosită în cadrul schimburilor comerciale dar și pentru realizarea de tezaure.

Moneda metalică va fi cea care va înlocui trocul din epoca primitivă. Ea apare în secolul al VII –lea î.Hr. , în Lydia. În secolul V moneda se va răspândi și în Grecia. Influența greacă se va răspândi în spațiul persan și printre unele triburi traco-lirice. La nord de Dunăre utilizarea monedelor datează din secolul IV î.Hr. Primele monede emise erau de forma unor lingouri care aveau caracter oficial.

Din secolul IV doar suveranul avea drept de a bate monedă imprimându-și efigia pe metal. Monedele antice erau denumite în funcție de greutatea lor echivalentă în metal. În Grecia antică unitatea monetară era drahma, o monedă de argint, cea mai valoroasă fiind talantul care echivala cu 6000 de drahme. Primele monede romane datează din secolul V î.Hr., fiind cunoscută sub numele de libră sau uncie și realizate din aramă.

In Evul Mediu s-a înregistrat o diversificare a tipurilor monetare dar și o creștere.Ca unitate de referință ponderală a fost utilizată marca, diferită ca greutate de la o localitate la alta. In Imperiul Bizantin au fost utilizate monedele de bronz și aur.Ca și monede mici și mijlocii cu largă răspândire amintim: dinarul, pfenigul (în statele germane), penny (Anglia), schillingul, creițarul, obolul, asprul sau grosul. Moneda cu cea mai mare circulație în Evul Mediu a fost cea din aur cu diverse denumiri: florinul, ducatul, guldenul sau sultaninul. În secolul XVII apar monede cu nume provenind de la conducătorii de stat sau nume de dinastii: ludovic în Franța sau friederici în Germania.

Primele emisiuni monetare din Țările Române datează din a doua jumătate a secolului al XVI – lea, fiind din categoria groșilor și ducaților de argint, cu subdiviziunile de bronz și aramă.

Aceste emisiuni nu au avut o viață lungă încetând spre sfârșitul secolului XV în Țara Românească și sfârșitul secolului următor în Moldova. În Transilvania însă se vor mai bate monede până la sfârșitul secolului al XVII- tea. Vor mai circula monede turcește, germane, poloneze , austriece dar, sporadic, și monede venite din Europa apuseană sau din zona mediteraneană. În epoca modernă apar bancnotele și biletele de bancă.

Până în sec XVII, monedele erau realizate manual. Ca materie primă se folosea aur, argint sau aramă. Monetăriile erau sub stricta supraveghere a puterii centrale, cea care avea si dreptul exclusiv de a bate monede.

Alte două ramuri importante sunt numismatica descriptivă și metrologia numismatică și privesc o analiză a modelor din anumite perspective. Prima dintre cele două are în vedere o descriere detaliată a unei monede. Se au în vedere „dimensiuni, forma, greutate, metalul din care este confecționată si titlul, imaginile aflate pe cele doua fețe ale monedei (avers si revers), imagini care cuprind legenda, numele sau imaginea suveranului, denumirea statului precum si valoarea monedei (în perioada moderna)”. Monedele avea reprezentări doar pe una din cele două fețe sau pe ambele. În primul caz vorbim de monofaciale , iar în al doilea caz de bifaciale.

Monedele au două tipuri de reprezentări:

Reprezentări de tip heraldic redau stema țării, orașului, blazonului suveranului sau a șefului statului unde s-a emis moneda și sunt caracteristice evului mediu și epocii moderne;

Reprezentări de tip iconografic sau portret,care îl au în centru pe suveran și sunt specifice antichității; legenda de pe fețele monedei iconografice conțin numele suveranului, denumirea țării iar în epoca modernă este indicată și valoarea monedei;

Monedele aveau formă rotundă cu circumferință și grosime ce variau în funcție de valoarea lor. Există și excepții cum ar fi monedele schifate (brachteate), de formă concava, bătute mai ales în Bizanț.

Numismatica descriptivă oferă informații pentru a identifica emitenții, monetăriile și data emiterii lor.

Metrologia numismatică studiază sistemul de măsuri și de cel valoric al monedelor, de etalonul monetar, de acoperirea lor în aur.

Moneda a avut diverse titluri și valori intrinseci în funcție de puterea economică a emitentului. La început , valoarea intrinsecă a unei monede era dată de conținutul de metal prețios din ea. Treptat vor apărea monede cu valori marcate pe una sau ambele fețe. În cazul bancnotelor, valoarea intrinsecă este înlocuită cu una convențională, înscrisă pe ele. Mai existau și monede cu valoare nominală sau teoretică, fiind numite și monede de cont.

Metrologia numismatică este în strânsă legătură cu instrumentele de măsură utilizate la determinarea greutății metalelor prețioase folosite la determinarea la baterea monedelor.

Ca și unități ponderale folosite în antichitate amintim talantul si mina babiloniene, drahma greceasca, livra si uncia romane, solidus în Bizanț. În Evul Mediu sistemul monetar s-a diversificat.

O știință desprinsă din numismatică este medalistica care are ca obiect de activitate studiul medaliilor. Termenul de medalie își are originile în latinescul metallum care însemna o piesă metalică de forma unei monede,cu reprezentări pe ambele fețe și confecționată cu ocazia unor sărbători personale sau pentru celebrarea unui eveniment. Deci aveau un caracter jubiliar, aniversar sau comemorativ.

Cea mai veche medalie datează din anul 480 î. Hr. A fost bătută de atenieni pentru a comemora victoria împotriva perșilor de la Maraton. În perioada romană medaliile aveau o valoare propagandistică. Au urmat opt secole în care medaliile au lipsit. Abia în secolul al XIII- lea ele vor reapărea în orașele italiene.

Deși nu aveau rol economic , cantitatea de metal prețios pe care le conțineau le dădea o valoare monetară . Așa este cazul cu medaliile din perioada Renașterii care puteau fi schimbate în monedă curentă. După cum în secolul XIX apar numeroase monede comemorative pentru a marca evenimente importante.

După tehnica de realizare, medaliile erau turnate, până în secolul al XVI lea, iar după acest secol, medaliile vor fi realizate prin batere. Adoptarea celei de-a doua tehnici va permite confecționarea mai multor exemplare cu ajutorul aceleași matrițe.

Cea mai veche medalie din spațiul românesc a fost bătută în 1600 și îl reprezenta pe Mihai Viteazul pe avers, cu o scurtă inscripție ce continuă în legendă. Medalii au fost bătute în timpul lui Constantin Brâncoveanu, la 1713, în timpul revoluției de la 1848, în memoria unirii Principatelor Române (1859) sau pentru a celebra victoria din Războiul pentru independenta (1877-1878).

Descrierea medaliilor are în vedere: „mărime, forma,greutate, dimensiuni, compoziția metalului, reprezentările si inscripțiile de pe avers si revers, data si locul emiterii, ocazia cu care au fost emise”.

O altă știință derivă din numismatică este insignografia care studiază problematica insignelor, acestea reprezentând obiecte de mici dimensiuni, „fixate pe pieptul purtătorului, având imprimate sau gravate pe una din fete un simbol sau o reprezentare însoțita de o inscripție ce indica apartenenta la o organizație politica sau asociație/societate cultural științifica”.

Specialistul în studiul insignelor are următoarele sarcini:

colecționarea de insigne si ordonarea lor pe criterii cronologice, topografice si tematice;

întocmirea cataloagelor de insigne;

alcătuirea corpusurilor de insigne.

Insignele oferă informații despre instituții si organizații politice ori culturale, despre mentalitățile epocii. Astfel insignografia colaborează cu alte științe precum în heraldica, istoria artei si iconografia.

V.3 Metode de evaluare complementare ca modalitate de abordare didactică a noțiunilor legate de epigrafie și numismatică

Alături de predare și învățare, o altă componentă importantă a procesului de învățământ este evaluarea. Ea are rol de valorizare a acestui proces, de verificare a eficienței actului didactic. Beneficiari ai evaluării sunt deopotrivă elevii dar și profesorii. La acestea se adaugă ca beneficiar și școala. Practic tot ce se petrece în școală este supus unui exercițiu axiologic, de atribuire a unor valori.

Evaluarea este considerată un subsistem critic al sistemului educațional. Ea înglobează activitățile prin care datele sunt colectate, organizate și interpretate. Datele sunt obținute prin intermediul unor instrumente de măsurare în scopul emiterii unei judecăți de valoare și care devin baza unei anumite decizii în plan educațional. Evaluarea este văzută nu ca o formă de verificare a cunoștințelor sau de cuantificare a performanțele dar și ca o cale de perfecționare.

Evaluarea măsoară, apreciază și formulează concluzii , operații raportate la rezultatele școlare. Măsurarea rezultatelor se realizează prin procedee specifice precum probe, proiecte, portofolii etc. Procedeele sunt concepute pe baza unor criterii unitare cum ar fi descriptorii de performanță, bareme de corectare și notare etc. Susținerea probelor pe baza criteriilor unitare se finalizează cu obținerea unor rezultate sub forma unor calificative sau note.

Însă procesul de evaluare nu se oprește doar la obținerea rezultatelor. Ele sunt supuse unui proces de interpretare în urma căruia sunt formulate concluzii și astfel se pot lua decizii educaționale adecvate.

Evaluarea performanței elevilor îndeplinește o serie de funcția căror finalitate este aceea de a regla cât mai bine procesul de învățământ. Astfel evaluăm în următoarele scopuri:

a pune un diagnostic;

a face prognoze;

a realiza o selecție și clasificare;

a produce motivații ;

a forma.

Funcția de diagnosticare permite o evaluare a cauzelor factorilor pentru rezultatele obținute. Este utilă în special pentru rezultatele mai puțin bune și care au o pondere mai mare în raport cu rezultatele mai bune. Astfel sunt formulate o serie de proceduri menite să ducă la o remediere a punctelor critice. Evaluarea, prin această funcție, stabilește nivelul de pregătire al elevilor, punctele critice de activități didactice și, de ce nu orizontul de interese de elevilor și profesorilor.

Evaluarea permite și luarea unor decizii ulterioare și anticiparea nivelului și ritmului de desfășurare a activității în etapa următoare. Sunt propuse soluții și proceduri de remediere. Toate acestea aparțin funcției prognostice a evaluării. Această funcție vine firesc în continuarea celei de diagnoză și realizează o proiecție a evoluției ulterioare a actului didactic.

Probele de evaluare, în special cele de la nivel național sunt subsumate funcției de selecție și clasificare a evaluării. Astfel evaluarea permite stabilirea unei ierarhii sau accesul într-o anumită treaptă de învățământ sau într-un program de instruire.

Definitivarea unui nivel de instruire se realizează printr-un examen după promovarea căruia, elevii primesc un act care să certifice parcurgerea unui ciclu de instruire. Astfel evaluarea dobândește funcția de certificare.

Evaluarea trebuie să stimuleze motivația elevilor pentru învățare. Vorbim de o funcție motivațională realizată prin valorificarea optimă a feedbackului pozitivi oferit de actul de evaluare în sine.

Strâns legată de funcția motivațională este și cea formativă. Aceasta funcție se traduce în actul educațional ca o conștientizare a evaluării din partea elevilor, a formării capacității de autoevaluare atât a elevilor cât și a profesorilor. Deci putem spune că evaluarea vizează atât pe elevi cât și pe profesori.

Distingem mai multe tipuri de evaluare în funcție de momentul în care este ea integrată în procesul instructiv-educativ (momentul desfășurării) dar și față de cei care realizează evaluarea (profesorul, școală sau alte instituții.)

Momentul evaluării și integrarea ei în procesul instructiv-educativ particularizează trei forme de evaluare: inițială, formativă și sumativă. Evaluarea inițială este realizată la începutul unui nivel de studiu sau la început de an școlar. Ea este strâns legată de funcția de diagnosticare. Scopul acestui tip de evaluare este acela de a stabili nivelul de cunoștințe, competențe și abilități pe care elevii le au la un moment inițial sau început de drum educațional. Modalitățile prin care se obțin acestea sunt conversațiile-interviu sau teste. Rezultatele obținute devin bază pentru planificarea activităților viitoare ale profesorului ce vor trebui adecvate la posibilitățile elevilor.

Evaluarea formativă se realizează pe întreg parcursul anului și presupun verificări sistematice ale tuturor elevilor asupra întregii materii. Feedbackul obținut în urma acestora permit atât elevilor cât și profesorilor o adaptare a activității viitoare la specificul situației.

Evaluarea formativă se realizează atât în formă orală cât și scrisă. Prin conversație, ca variantă orală a evaluări sunt urmărite capacități ale elevului precum descoperirea, soluționarea unor situații problemă, exprimarea și corecta utilizare a termenilor istorici. Aprecierile pentru varianta orală a evaluării pot fi realizate sub forma unor aprecieri verbale dar și prin notă care trebuie să fie una stimulativă. Forma scrisă a evaluări formative se realizează prin fișe de lucru, teste formative. În această formă evaluarea formativă poate fi realizată cel mai bine prin metode complementare de evaluare, cum ar fi referatul, eseul sau portofoliul.

Cea de-a treia formă de evaluare, cea sumativă se realizează la sfârșitul unei unități de învățare, sfârșit de semestru sau an școlar. Acest tip de evaluare urmărești modul de realizare a obiectivelor propuse și nivelul de performantă al elevilor în raport cu aceste obiective. Realizarea acestor obiective presupun din partea elevilor demonstrarea unor abilități și cunoștințe dobândite într-o lungă perioadă de timp. Cunoștințele și abilitățile pot fi evaluate atât prin forme orale cât și scrise.

Indiferent de forma adoptată, evaluarea poate fi realizată prin apelul la metodele de predare-învățare. În cadrul evaluări, elevul face dovada că și-a însușit aceste metode. La disciplina istorie vorbim de două categorii de metode de evaluare: tradiționale și moderne sau complementare. În ce privește formele de evaluare, la istorie utilizăm evaluarea orală și scrisă.

Evaluarea orală pune accent pe comunicarea verbală. Prin urmare metoda predominantă va fi conversația examinatorie cu elementul său central întrebarea. Există mai multe tipurile întrebări, conform taxonomiei lui Bloom care vizează atât redarea unor cunoștințe dar se adresează și unor operați ale gândirii (aplicare, analiza, interpretare etc.).

Evaluarea scrisă se realizează sub forma unor fișe de lucru, teste, eseuri și au la bază itemii de diferite tipuri. Putem afirma că itemii sunt într-o oarecare măsură, o transpunere în formă scrisă a întrebărilor utilizate în evaluarea orală. Itemii pot fi obiectivi, semiobiectivi și subiectivi. Prima categorie de itemi, obiectivi, sunt folosiți pentru a evalua o cantitate mare de informații într-un timp scurt.

Au un mare grad de fidelitate, obiectivitate și validitate. Cel mai mare dezavantaj este acela că nu permit evaluarea raționamentului prin care elevul ajunge la răspuns, care de multe ori poate fi un rezultat al hazardului.

Itemii semiobiectivi presupun deja o elaborare a răspunsurilor și nu alegerea lor. Un dezavantaj al acestor tipuri de itemi îl reprezintă faptul că răspunsurile sunt limitate ca și libertatea de a organiza informațiile. Nu pot fi verificate capacități și competențe cu un grad mai complex.

Categoria de itemi care demonstrează latura formativă a evaluării scrise sunt cei subiectivi întrucât răspunsurile sunt deschise. Cea mai cunoscută formă de itemi subiectivi este eseul structurat și cel nestructurat. Primul tip de eseu presupune abordarea unei teme plecând de la un plan prestabilit, în timp ce eseul nestructurat oferă o posibilitate de abordare originală a unei teme.

Itemii subiectivi sunt mai ușor de conceput în raport cu celelalte două tipuri de itemi dar evaluarea este mai subiectivă. Ca atare se impun formularea unor criterii clare de evaluare pentru itemii subiectivi.

Itemii subiectivi reprezintă întru câtva puntea de legătură între metodele tradiționale de evaluare și cele moderne numite uneori și complementare.

Există tendința de a fi numite și metode alternative dar aceasta ar presupune că ele ar înlocui pe cele tradiționale sau clasice „ceea ce, deocamdată, nu este oportun și nu se poate generaliza”. Metodele moderne rămân complementare și sunt văzute mai mult ca instrumente de evaluare dar subliniază cel mai clar latura formativă a evaluări. Aceste metode pot fi privite și ca unele alternative prin raportare la cele tradiționale care evaluează produsele învățării și sunt legate de obiective preponderent cognitive. In schimb metodele complementare permit o evaluare în special a actului de învățare ca și proces. Aceasta însemnă o evaluare a „ capacităților cognitive superioare, a competențelor specifice cât și a motivațiilor, atitudinilor asumate, și a comportamentelor manifestate de elev în demersul educațional".

Privind lucrurile de la acest nivel vom sesiza și o schimbare în relația profesor-elev :

Figura 9 – Relația profesor – elev din perspectiva metodelor complementare de evaluare

Aceasta înseamnă o evaluare a „competențelor specifice cât și a motivațiilor, atitudinilor asumate, și a comportamentelor manifestate de elev în demersul educațional".

Principalele metode complementare de evaluare utilizate de profesor sunt: investigația, referatul și portofoliul. Elevul este pus în situația de a învăța în mod autonom și de aici decurgând o serie de avantaje. Un prim avantaj este acela că sunt evaluate cunoștințe, capacități și atitudini acumulate de elevi într-o perioadă mai lungă de timp, deci o evaluare sumativă.

Avantajul formativ al evaluări bazat pe metode complementare este reparabil prin activitatea depusă de elev care are uneori ca rezultat un produs creativ. Implicarea într-un mod creator este de natură să stimuleze motivația interioară a elevului. Metodele complementare de evaluare pot pune în evidență eventualele dificultăți în procesul de rezolvare a sarcinii de învățare reglând strategia profesorului dar și a elevului.

Munca independentă face parte din procesul de educare a elevului. Metodele noi de evaluare pot pregăti elevul să fie deprins cu o asemenea muncă dar totodată și cu metodele specifice istoriei și științelor sociale. Se poate evalua activitatea elevului și ca membru al unui colectiv sau grup. Sunt facilitate schimburile interdisciplinare. Un ultim avantaj al metodelor complementare de evaluare ar fi acela că ele au un caracter profund integrator.

Încercăm în cele ce urmează să realizăm o prezentare a acestor metode și a unor exemple de aplicare e acestora. Ne-am oprit la acestea întrucât am considerat că aceste metode pot ajuta la o mai bună înțelegere a celor două științe auxiliare abordate în acest capitol, epigrafia numismatica.

Am considerat aceste metode ca un bun prilej de valorificare a inscripțiilor și monedelor. Am considerat util ca produsele muncii elevilor prin aceste metode să demonstreze înțelegerea importanței acestor categorii de izvoare istorice în furnizarea unor informații pentru anumite aspecte ale vieții economice, sociale, politice și culturale din diverse epoci. Apoi să nu uităm că elevii au des ocazia se vină în contact cu aceste izvoare istorice prin vizite la anumite obiective istorice sau muzee. Apoi să nu uităm că aceste categorii de surse sunt și de date recente. Ne referim la monumente, morminte sau monezile de azi. E adevărat că ele pot avea valoare istorică în timp. În stabilirea temelor de investigație sau referate trebuie plecat și de la metodele de lucru sau analiză a inscripțiilor și monedelor.

Deci apelul la științele auxiliare din jurul acestor categorii de izvoare este justificat. Apoi se pot lua în calcul abordarea unor teme din programa școlară prin raportare la aceste categorii de izvoare istorice. Menționăm aici doar două exemple de teme de evaluare: Dovezi de continuității reflectate în inscripțiile de pe teritoriul Daciei romane sau Viața economică dintr-o provincie reflectată prin circulația monetară. Iată doar câteva argumente care ne-au determinat să facem apel la metodele complementare de evaluare ca și perspective de abordare didactică a celor două științe auxiliare, epigrafia și numismatica.

Prima metodă complementară de evaluare este investigația. Această metodă dă posibilitatea elevilor să aplice în mod creativ cunoștințele dobândite, în situații noi și diverse pe parcursul unei ore sau mai multe . Elevii se pot implica activ în procesul de învățare realizând „permanente integrări și restructurări în sistemul noțional propriu, ceea ce conferă cunoștințelor un caracter operațional accentuat ".

O investigație poate fi realizată în raport cu următoarele elemente:

înțelegerea și clarificarea sarcinii de lucru;

identificarea procedeelor pentru obținerea informațiile necesare;

colectarea și organizarea datele sau informațiile necesare ;

formularea și testarea unor ipoteze de lucru;

schimbarea planului de lucru și a metodologiei de colectare a datelor dacă ipotezele nu pot fi demonstrate sau accesul la date este dificili;

motivarea opțiunii pentru anumite metode folosite în investigație;

întocmirea unui scurt raport privind rezultatele obținute prin investigație;

Observăm că aceasta metodă de evaluare are foarte multe în comun cu un demers de cercetare științifică. Cele trei etape de unei investigații sunt: definirea problemei, alegerea metodelor de investigație și identificarea soluțiilor.

Raportat la disciplina istorie, investigata se regăsește și în competențele specifice din programa de istorie pentru liceu. Ne referim atât la competențe specifice ce fac referire în mod explicit la realizarea unei investigații cât și la competențe specifice care trimit la etape sau metode de lucru în cadrul investigatei.

Investigația este folosită și ca metodă de predare – învățare (ca metodă de sine stătătoare sau parte a unui set de strategi de predare). La nivel de predare, investigația reprezintă o discuție pe marginea unui text familiar elevilor. Deci vorbim de o metodă care se aplică pe parcursul unei ore didactice. Metoda poate fi aplicată cu succes într-o clasă cu maxim 20 de elevi, caz destul de rar întâlnit.

Investigația ca metode de evaluare depășește limitele unei ore didactice. Așa cum s-a văzut și mai sus este o metodă de evaluare complexă axată, mai mult pe modul și contextele în care sunt utilizate cunoștințele dobândite. În cele ce urmează ne vom referi la investigația ca metodă de evaluare.

Principalul câștig pentru elev este dezvoltarea capacității de a cerceta sau investiga un fapt istoric. Totuși derularea unei investigați presupune ca elevul să fie inițiat în tainele acestei metode.

Ca atare elevul va trebui si fie ajutat:

să exerseze tehnicele de muncă intelectuale și învățarea prin descoperire;

să interpreteze izvoare istorice și să le coroboreze;

să-și cultive interesul pentru cercetare;

să deprindă etapele proiectării unei investigații istorice;

să i se asigure resurse de documentare greu accesibile și timpul de lucru (o oră sau o succesiune de ore).

Obiectivele unei investigații istorice sunt proiectate pe trei nivele (Doicescu, 69-70) așa cum se observă și în tabelul de mai jos:

Tabel 28 – Nivele în proiectarea unei investigații

După cum se observă cele trei nivele corespund celor trei etape în proiectarea unei investigații de ordin istoric. Astfel primul nivel presupune raportarea la ceea ce se cunoaște despre subiectul supus investigației și sintetizarea lor într-o formă grafică. Nivelul al doilea se referă la o selecție a informației anterioare dar și celor din surse istorice după o anumită logică.

Acest nivel presupune și identificarea noilor informații referitoare la subiect în sintetizarea lor într-o anumită formă grafică. Nivelul al III-lea corespunde etapei de prelucrare a datele acumulate.

Succesul în proiectarea și realizarea unei investigații depinde de trei factori:

atractivitatea temei ;

coordonarea elevilor cu multă răbdare

încurajarea demersului realizării unei investigații ;

Profesorul are rolul de a dirija activitatea elevului în direcția formării și exersării capacității de investigație. Elevul va trebui se demonstreze că și-a însușit această capacitate prin munca independentă.

La nivel de proiectare didactică investigația conține următoarele elemente:

competențe specifice, din programă;

obiective operaționale sau competențe derivate;

sarcinile de lucru;

schema de notare pentru fiecare sarcină de lucru.

Se poate apela și la o schemă de notare care să evalueze în ansamblu o investigație. Aceasta poartă denumirea de schemă de notare holistică Este proiectată pe trei nivele de progres în desfășurarea unei investigații. Elementele de progres reflectat de cele trei nivele se pot observa în schema de mai jos:

Figura 10 – Notarea holistică pentru investigație

Este o schemă de notare cu rol de diagnoză pentru a evalua cunoștințe și capacități în timpul investigației. Trebuie avut în vedere că evaluarea formativă are rolul de a stimula motivația elevilor pentru învățare și în special pentru disciplina istorie. Ca atare primul nivel de evaluare holistică nu trebuie să corespundă unei sancțiuni la nivel de notare decât dacă în demersul lui nu se regăsește nici un criteriu din nivelul I. Este important totuși ca elevul să cunoască nivelul la care se situează în aceasta schemă pentru a-și putea îmbunătăți performanțele. Schema de notare holistică a unei investigații trebuie cunoscută de elevi la începutul demersului de investigație.

Proiectul reprezintă o altă metodă complementară de evaluare și presupune un demers mai amplu decât investigația. În primul rând este vorba de termenul de realizare al unui proiect. Proiectul începe în clasă dar se continuă acasă și poate dura câteva săptămâni iar finalizară lui se realizează tot în clasă. În tot acest timp elevul păstrează contactul cu profesorul. Și proiectul presupune mai multe etape în desfășurare. Poate fi realizat individual sau în grup.

În general proiectul cuprinde o parte teoretică și una practică experimentală. Specificul disciplinei istoriei face ca partea experimentată să fie utilizată la scară redusă și astfel proiectul îmbracă forma unui referat.

Ca formă de redactare, un referat reprezintă un eseu dar ceva mai complex. Există totuși o diferență între cele două forme de evaluare și ține de locul pe care informația istorică îl ocupă în redactarea unui eseu sau referat. În timp ce eseul accentuează mai mult pe latura creativă, referatul vizează modul în care este selecționată informația în raport cu tema. Aceasta nu însemnă că renunțăm întru totul la creativitate. Aceasta se poate observa într-un referat când sunt exprimate opinii personale în legătură cu izvoarele istorice și lucrări de specialitate.

Manualele de istorie oferă o serie de studii de caz sau lecții de sinteză care pot constitui un cadru propice pentru realizarea unui referat. Elevul trebuie îndrumat:

să utilizeze tehnicile de muncă intelectuală;

să interpreteze și să coroboreze izvoarele istorice;

să parcurgă etapele elaborării unei lucrări științifice (alegerea temei; plan preliminar și final;

întocmirea referatului cu elementele sale specifice precum introducere, cuprins, încheiere, lista lucrărilor citite si alte anexe);

să fie motivat în redactarea unei lucrări personale;

să exerseze modul de elaborare a unui referat;

Referatul trebuie susținut având în vedere:

esențialitatea temei aleasă pentru referat;

prezentarea unor idei argumentate;

evidențiere contribuției personale;

realizarea unui expozeu concis, clar și sistematic ;

Și referatul presupune elaborarea unor obiective de evaluare pe trei nivele în funcție de capacitățile elevilor. O asemenea schemă de elaborare a obiectivelor de evaluare este exemplificat în schema de mai jos:

Figura 11 – Criterii în notarea unui referat

Observam și în această schemă o etapizare in elaborarea unui referat. Se au în vedere cunoștințe și capacități dobândite înainte de a redacta referatul dar și elemente ce țin de prelucrarea noilor informații, ordonarea ei pentru a fi utilizată în redactarea referatului. În tabelul de mai jos se poate observa raportul în procente între faza dirijată și ce independentă in realizarea unui referat.

Tabel 29 – Sugestii pentru proiectarea evaluării

În privință unui referat se notează următoarele aspecte:

informația istorică (60 de puncte);

forma referatului (15puncte);

anexele referatului (10 puncte);

prezentarea referatului 5 puncte);

punctajul din oficiu (10 puncte).

Referatul cunoaște și el o schemă de evaluare de ansamblu, holistică ca în schema de mai jos:

Figura 12 – Notarea holistică a unui referat

Implicarea profesorului în referat este la nivel de proiectare și coordonare. Rolurile lui sunt bine definite la toate cele trei faze dirijare, muncă independentă și în susținerea referatelor. În faza de redactare profesorul oferă planul lucrării, bibliografia, analizează împreună cu elevii problemele apărute în timpul documentării și redactări și face aprecieri asupra referatului susținut de către elev.

În faze de redactare independentă profesorul comunică tema, obiectivele de evaluare și schema de notare. Alte roluri ale profesorului în această fază privesc avizarea planului și bibliografiei prezentate de elev. Prezentarea referatului în fața clasei presupune lecturarea lui în prealabil de către profesor care va face aprecieri asupra referatului.

În faza de prezentare a referatelor în fața clasei, profesorul are un rol de coordonator și moderator. El va programa maxim 4 referate într-o oră pentru a da posibilitatea fiecărui elev pentru o intervenție de 10 minute. Tot el este cel care formulează concluziile finale privind referatele susținute dar și legat de discuțiile pe marginea referatelor.

Încheiem periplul nostru prin metodele complementare de evaluare cu metoda portofoliului.

Portofoliul este văzut mai degrabă ca un instrument de evaluare. El reprezintă o colecție de produse ale învățării obținute prin metodele și tehnicele de evaluare tradiționale și complementare la care se adaugă sarcinile specifice fiecărei discipline.

Portofoliul reprezintă " cartea de vizită" a unui elev. El evaluează progresul elevului pe parcursul unui semestru, an școlar sau chiar ciclu de învățământ. Astfel portofoliul va investiga majoritatea " produselor" elevilor ce sunt utilizate în actul evaluării. Mai mult, portofoliul preia cu succes și sarcina evaluării continue în raport cu unele metode tradiționale care pot produce tensiuni.

Portofoliul poate constitui o „piesă” importantă in cadrul evaluării sumative sau al unei examinări, datorită bogăției de informații pe care îl conține. Proiectarea unui portofoliu se realizează în funcție de scop, context și conținut. Proiectarea în funcție de scop presupune raportarea la anumite date sau informații utile pentru profesor (scop imediat) dar și pentru părinți (scop de perspectivă). Din perspectiva profesorului dar și elevului, portofoliul trebuie se ofere date despre capacitățile formate prin operaționalizarea obiectivelor unui capitol dar și despre atitudinile pe care și le asumă elevul. Contextul proiectării unui portofoliu are în vedere particularitățile de vârstă, interesele și abilitățile elevului și de specificul disciplinei.

Un portofoliu poate avea următorul conținut:

probe tradiționale,

teme pentru acasă;

investigatei;

proiecte;

sarcini de învățare;

observarea sistematică de către profesor în clasă;

chestionarul privind interesul elevului pentru istorie ;

autoevaluarea elevului;

Selecția conținuturile pentru portofoliu este realizată de către profesor sau elevi dintre cele mai performante sau reprezentative contribuții de elevilor.

Evaluarea portofoliului se face în raport cu fiecare element din componența sa și în momentul alcătuirii fiecărui element. Elevul va lua la cunoștință tipul de evaluare al portofoliului și criteriile pe care s-a construit portofoliul. Rezultatele obținute la anumite probe de evaluare și care se regăsesc în portofoliu sunt evoluate prin raportare la obiectivele evaluări și prin comparație cu rezultatele altor metode de evaluare. Rezultatele sunt incluse în portofoliu și aduse periodic la cunoștință părinților.

În învățământul românesc, portofoliul reprezintă unul din instrumentele de evaluare și implicit un rezultat în catalog. Dar aceasta este opțiunea profesorului. Raportat la capitolul nostru, considerăm util ca portofoliul să includă rezultatele cercetărilor întreprinse de elevi prin investigație sau proiect.

La final oferim câteva exemple de teme care pot fi abordate din perspectiva epigrafiei și numismaticii.

Realizați o investigație sau referat cu titlul Romanitatea orientală reflectată în izvoare epigrafice, având în vedere:

prezentarea etapelor romanizării spațiului nord dunărean;

analiza factoriei romanizării ;

menționați dovezi ale continuității daco-romane după 271 d H.;

formulați un punct de vedere referitor la importanța surselor epigrafice în demonstrarea succesului romanizări în Dacia și susținerea acestuia printr-un argument istoric.

La aceasta se mai adaugă criterii de structură compozițională și de elaborarea a temei.

BAREM DE CORECTARE:

Informația istorică- 50

4 puncte pentru menționarea etapelor romanizării spațiului nord- dunărean(2px2)

10 puncte pentru prezentarea etapelor romanizării (5px2)

5punct pentru utilizarea doar a unui exemplu sau caracteristici privind romanizarea

6 puncte pentru menționarea factorilor romanizării(2px3)

12 puncte pentru analiza factorilor (4px3)

6 puncte pentru menționarea unor surse epigrafice în descrierea/ prezentarea factorilor romanizării – puncte pentru menționarea unor dovezi epigrafice ale continuității (3px2)

4 pentru formularea oricărui punct de vedere referitor la rolul surselor epigrafice

1 punct pentru pertinența argumentării

6 puncte pentru selectarea unor informații cu caracter istoric rezultat din sursele epigrafice; (3px2)

1 punct pentru utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea (deoarece, pentru că etc.),respectiv, concluzia (așadar, ca urmare etc.)

Structura compozițională -10 puncte

· 4 puncte pentru utilizarea limbajului istoric adecvat

1 punct pentru utilizarea parțială a limbajului istoric adecvat

0 puncte pentru lipsa limbajului istoric

· 1 punct pentru structurarea textului (introducere – cuprins – concluzii)

0 puncte pentru text nestructurat

· 3 puncte pentru respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice

1 punct pentru respectarea parțială a succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice

0 puncte pentru nerespectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice

· 1 punct pentru respectarea limitei de spațiu

0 puncte pentru nerespectarea limitei de spațiu

Pregătirea referatului- 30 p

7 puncte pentru selectarea bibliografiei conform planului;

4 puncte pentru selectarea parțială a bibliografiei conform planului;

0 puncte pentru lipsa unei bibliografii…

8 puncte pentru realizarea unor fișe de lectură pe baza bibliografiei consultate;

4 puncte pentru un număr redus de fișe de lectură;

0 puncte pentru lipsa unor fișe de lectură;

7 puncte pentru realizarea aparatului critic;

3 puncte pentru realizarea parțială a aparatului critic;

0 puncte pentru lipsa unui aparat critic;

8 puncte pentru alcătuirea bibliografiei finale a temei pe baza unor criterii științifice;

4 puncte pentru atașarea unei bibliografii fără a respecta criteriile științifice pentru alcătuirea unei bibliografii;

0 puncte pentru lipsa unei bibliografii atașate temei.

Punctaj din oficiu – 10 puncte

Competențe de evaluare:

Identificarea surselor epigrafice referitoare la tema pentru evaluare

Extragerea informațiile esențiale din textele inscripțiilor

Analiza comparativă a informațiilor extrase din sursele epigrafice cu cele din alte surse primare și secundare care fac referire la tema pentru evaluat.

Formularea unor opinii argumentate pe baza informațiile extrase din nunele epigrafice și alte tipuri de surse.

Evaluarea importanței inscripțiilor ca surse primare de informare.

Obiective de evaluare:

Să definească romanizarea

Să prezente importanța factorilor interni și externi ai romanizării

Să explice importanța inscripțiilor ca surse de documentare și argumentare

Să ordoneze după criteriul tematic informațiile obținute prin lecturarea lor

Să integreze informațiile obținute în procesul de argumentare a unor teorii sau opinii.

Bibliografie

D.M. Pippidi,I.I. Russu, Iorgu Stoian, Emilia Doruțiu-Boilă, Inscripțiile antice din Dacia și Scythia Minor, vol. 1-5Editura Academiei Republicii Socialiste România,București, 1975-1980

E. Cizek, Epoca lui Traian, București, 1980, p. 258-264;

C.C. Petolescu, Administrația Daciei romane, în Revista de Istorie, 39, 1986, 9, p. 880 – 905; Idem, Contribuții privind organizarea administrativă a Daciei romane, „Revista de istorie”, 32, 1979, 2, p. 65 – 81

FHDR, II,

Eutropius, Scurtă istorie de la întemeierea Romei, VIII, 2, 1 – 2, în FHDR, II, p. 37

L. Bârzu, Continuitatea creației materiale și spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii, București, 1979

N. Stoicescu, Continuitatea românilor. Privire istorică. Istoricul problemei. Dovezile continuității, București, 1980

– I.I. Russu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic și componenta latino-romanică, București, 1981

– G.I. Brătianu, O enigmă și un miracol istoric: poporul român, ediție îngrijită, prefață, studiu și note de S. Brezeanu, traducere de M. Rădulescu, București, 1988

Istoria românilor, II-III București, 2001

Temă NUMISMATICĂ

Evoluția monetară în timpul domniei lui Ștefan cel Mare

Planul temei:

Tipurile de emisiuni monetare din timpul lui Ștefan cel Mare

Organizarea monetăriei

Valorile emisiunilor monetare princiare moldoveneștii din vremea lui Ștefan cel Mare

Cronologia emisiunilor monetare

Falsuri monetare

Obiective de evaluat

Să recunoască principalele tipuri de emisiuni

Să compare principalele tipuri de emisiuni care circulau în perioada domniei lui Ștefan cel Mare

Să reconstituie evoluția cronologică a diferitele tipuri monetare

Să aplice tehnici de „ citire” a monedelor pentru a extrage anumite informații de natură istorică și economică

Să compare exemplele de falsuri cu cele autentice pentru a Informala criterii de diferențiere a monedelor false de cele autentice

Bibliografie

OCTAVIAN ILIESCU, Moneda în România 491-1864, București, 1970

LUCHIAN, Octav, Monete de la Ștefan cel Mare găsite la Sulița

Nouă.., în „Cronica numismatică și arheologică”, XVI, 1924, nr. 121-122, p. 66-67.

STOICESCU, Nicolae, Cum măsurau strămoșii. Metrologia medievală pe teritoriul României, București, Ed. Științifică, 1971, 330 p

http://monederomanesti.cimec.ro/st3.htm

Cercetări numismatice,IX-XI, București

***, Istoria României, vol. II, București, Ed. Academiei, 1962

***; Istoria Românilor, vol. IV, Academia Română, București,2001, p. 365-398

FILIPCIUC, Ion, Geneza însemnului „Cap de bour”, în AIIAI, XIV,1977, p. 423-431

Constantinescu, Alexandru, Moneda în Evul Mediu românesc (I-III), în ,,Studii

si Articole de Istorie”

Luchian, Octavian, Oprescu, Constantin C., Monede si bancnote românești,

Ed. Sport-Turism, București, 1977

Capitolul VI. Mărci ale identității istorice. Analiză și reprezentare

VI.1 Sigilografia

Sigilografia este știința auxiliară care studiază sigiliile sub toate aspectele. Este denumită sfragistica. Originea termenului se află în antichitate. Este cunoscut atât în variantă grecească sub numele de sfragis cât și cu cel latin sigillium, ambele însemnând sigiliu sau pecete.

Sigiliul semnifică amprenta (impresiunea, imprenta) ce rămâne pe un material în urma aplicării matricei sigiliare(a tiparului). În practica curentă se utilizează noțiunea de sigiliu atât pentru matrice că și pentru amprenta sigilară.

Rolul sigiliului era de a păstra secretul corespondentei, a garanta autenticitatea unui act, indica participarea beneficiarului documentului, ca emitent sau martor la ceea ce se relatează în document.

Ca domenii de cercetare pentru sigilografie:

Analiza impresiunii lăsata de tiparul sigilar cât si tiparul sigilar (matricea) însuși;

Analiza sub mai multe aspecte (istoric, artistic, tehnic, juridic si diplomatic) a dimensiunilor sigiliului, forma, culoarea, emblema, legenda, modalitățile de aplicare la suport;

Cercetarea valorii probatorii a unui sigiliu;

Sigilografia colaborează cu alte științe auxiliare. Este mai mult o nevoie a sigilografie de a afla informații prin raportare la celelalte științe. Epigrafia și paleografia ajută la descifrarea legendelor de pe sigilii. Heraldica permite o bună interpretarea imaginilor din câmpul sigiliului. Pentru stabilirea autenticității unui sigiliu se face apel la diplomatică. Iconografia de pe sigilii este studiată prin metodele numismaticii.

Primele preocupări legate de sigilografie ca disciplină datează din Evul Mediu și apar în cancelariile puterii centrale. Aici erau cercetate autenticitatea documentelor prin verificarea semnături și obiectelor cu care se efectua sigilarea..

Secolul al XVIII –lea a însemnat o intensificare a preocupărilor cu caracter sigilografic prin apariția a numeroase albume sigilografice din inițiativa unor colecționari și în care erau reproduse diferite sigilii.

Cel care a pus bazele sigilografiei ca știință a fost J. S. Heineccius (Heineck) care publică în 1709 o lucrare intitulată De veteribus Germanorum aliarumque nationum sigilis. În secolul XIX și începutul secolului XX apar o serie de manuale utilizate și azi.

Pecețile încep să fie un domeniu de interes pentru istoriografia transilvăneană din secolul XVIII În acest sens se remarcă lucrarea istoricului Iosif Benko, Transilvania (Viena,1778). Deși lucrarea nu a mai fost continuată ea va da un impuls important muncii de colectare a materialului sigilografic. Așa poate fi explicată și acțiunea oficială de completare a colecției de steme și peceți a moștenitorului Imperiului. Tot în acest sens se remarcă și sugestia lui Gheorghe Asachi adresată autorităților de a păstra sigiliile în arhive, conștientizând valoarea lor.

Preocupările pentru sigilografie se vor intensifica spre sfârșitul secolului XIX și începutul celui următor prin apariția de studii informative și descriptive asupra sigiliilor românești dar și studii de sinteză ce au ca autori pe Ioan Bogdan (1864 – 1919), V. A. Urechia (1834 – 1901), B. P. Hașdeu (1838 – 1907), D. A. Sturdza (1833 – 1914), C. Moisil (1876 – 1958). Nu trebuie omis nici activitatea lui V. A. Urechia și Constantin Moisil.

În secolul XX sigilografia înregistrează progrese notabile prin participarea specialiștilor români la congresele internaționale de profil dar și prin studii sau lucrări ale unor reputați istorici: P. V. Năsturel, Aurelian Sacerdoțeanu, (1904 – 1976), Emil Vârtosu (1902 – 1977), Jean N. Mănescu (1927 – 1994), Dumitru Ciurea (n. 1914), Sigismund Jako (n. 1916), Maria Dogaru (n. 1934).

Sigiliile încep să fie folosite pentru prima oară în antichitate. Ca și matrice erau folosite inele și pietre gravate (camee și geme). Erau utilizate ca modalitate de autentificare pentru acte precum scrisori sau diverse obiecte expediate. În Evul Mediu se foloseau și ca semn al demnității (rang sau slujbă) pentru cel care efectua sigilarea.

Tot în această perioadă, în Bizanț și apusul Europei sigiliul reprezenta un semn de validare a actelor și de întărire a conținutului lor. Sigiliu avea gravat pe el imaginea posesorului actului și, astfel putea fi înfățișat autorităților și în lipsa posesorului. Sigiliul mai era folosit și ca mărturie alteori în sensul unei scrisori de ocrotire.

Din secolul XI sigiliul începe să fie fi utilizat și de către seniori (laici și clerici) dar mai cu seamă din secolul XIII.

Orice sigiliu se realizează pe baza unui tipar. Acesta reprezintă instrumentul cu ajutorul căruia se realizează impresiunea sigilară. Materialul folosit la realizarea tiparului a fost metalul (aur, argint, fier, alamă sau oțel), pietre prețioase (rubin, safir), lemn sau os. Tiparul se aplica în metal, tuș, ceară sau fum și avea ca rezultat o impresiune sigilară. Existau două modalități de gravare: în adâncime și în relief. Prima tehnică de gravare se aplica mai mult pe ceară pentru ca reprezentarea să iasă în relief, iar gravarea în relief se aplica pe tuș și fum având ca rezultat o reprezentare în adâncime.

Un alt element important al sigilului este amprenta sigilară. Aceasta este formată din stemă sau emblemă, legendă și ornamente. În centrul sigilului se află stema, cu reprezentări diverse de la o țară la alta sau de la o perioadă istorică la alta. elementele de bază ale stemei sunt scutul și mobilele(arme), dar pot exista și steme fără scut, plasate direct în câmpul sigiliului. Scutul are mai multe forme de reprezentare: triunghi,oval, rotund, etc.

Legenda este un text scris plasat fie la marginea câmpului sigilar, zonă numită exergă, fie direct în câmpul sigilar. Legendele din exergă sunt încadrate de două sau trei cercuri concentrice, unul spre margine iar unul-două spre interior. Cercurile sunt redate sub forma unor mici puncte (cercuri perlate) sau imită un șnur (cercuri șnurate).

Textul legendei este redactat într-o anumită ordine:

Invocația simbolică (de regula, sub forma de cruce), urmata de cuvântul sigillum sau peceati (adică, sigiliu), redat în întregime sau sub forma de sigla (inițiala);

Formula teocratica (Io),

Numele domnului (format din nume, titlu si filiație),

Numele țarii

Anul realizării sigiliului.

Formula devoțiunii Dei gratia, Milostieiu Bojieiu

Între scut și legendă sun plasate ornamentele care pot reda motive florale, vegetale sau diverși lobi. În acest spațiu mai pot fi plasați diverse inițiale sau ani, dar nu ca o regulă.

Alte elemente care se mai găsesc pe amprenta sau impresiunea sigilară sunt „semnul crucii;coroana care poate fi închisa, cu număr variabil de arcuri, simple sau perlate, deschisa, cu fleuroane si murala; coroana se termina câteodată cu un glob cruciger (sau crucifer) si timbrează scutul (se afla așezata peste scut) sau planează scutul (se afla deasupra scutul dar la o oarecare distanta) ; tenanții (suporți) scutului sunt cei care sprijină scutul; pot fi doi lei rampanți (ridicați pe picioarele de dinapoi) sau afrontați (fata în fata), doi delfini afrontați, doua persoane din profil sau din fata, diverse ființe fantastice (grifoni sau lei înaripați, șerpi înaripați, zgriptori sau vulturi bicefali) ; pavilionul peste care este plasat scutul si care are forma unei mantii de purpura, căptușita cu hermina si brodata cu franjuri si ciucuri din fir de aur” .

Principalele criterii după care se clasifică sigiliile sunt mărimea, forma și tipul sigilar. După mărime, sigiliile pot fi mari (cu diametru de 7-13 cm), mijlocii (4-7 cm), mici (3-4,5 cm) sau inelare (2,5-3 cm). Mărimea explică și semnificația lor. Din punct de vedere al formei, distingem sigilii rotunde (mai ales sigiliile mai vechi si cele de dimensiuni mari), ovale sau oval – culcate, octogonale.

Tipul sigilar diferențiază sigiliile după mobilele sau armele reprezentate în câmpul sigilar. Cele mai întâlnite tipuri sigilare sunt tipul heraldic sau armorial, tipul iconografic, tipul combinat, tipul hagiografic, monumental,maiestate, sacerdotal sau tipul de vânătoare.

Tipul heraldic sau armorial are ca principale mobile bourul în Moldova și o pasăre în Țara Românească. Bourul este reprezentat cu o stea între coarne, coarnele fiind întoarse spre interior si apoi recurbate (întoarse din nou, spre exterior) iar uneori cu barbă. Pasarea de Țarii Românești este reprezentata din față sau conturnată (cu capul întors dextra ori senestra), cu zborul strâns (cu aripile pe lângă corp) sau deschis (aripile întinse); alături de pasare se afla o cruce care ulterior va fi reprezentata în ciocul acesteia. Până în a doua jumătate a secolului al XVII –lea în Transilvania se folosea la sigilarea documentelor emise de cancelarie stema familiei domnitoare și la care se adaugă elemente heraldice.

Tipul iconografic se întâlnește doar în Țara Românească. Sigiliile din această categorie include două personaje și un arbore plasat între ele. La început erau reprezentate doar capetele personajelor aflate față în față și un puiet ce le separa. Treptat personajele sunt reprezentate și cu trupurile iar între ele era un arbore (brad sau chiparos). Până în secolul XVII stema îi reprezenta pe domnul și doamna Țării Românești sau un urmaș la tron. Din acest secol locul lor începe să fie luat de sfinți precum Constantin și Elena și sunt reprezentați cu nimburi.

Un alt tip de sigiliu a fost o combinație între tipul heraldic . și cel iconografic. În cazul

acestui tip combinat arborele „arborele este însoțit dextra si senestra de domn si doamna si are în vârf pasarea heraldica". Locul personajele domesticite a fost luat de un arcaș deextra și o femeie, din profil (în senestra), iar în vârful arborelui, o pasăre cu un inel în cioc. Tot în cadru acestui tip se mai întâlnesc și sigilii ce au în mijloc stema țări și însoțite de stemele celorlalte județe sau ținuturi (plasate în exergă).

Tipul combinat are la rândul lui o altă variantă, tipul unit. Un exemplu poate fi sigilul lui Mihai Viteazu cu stemele celor trei provincii unificate la 1600, sau sigiliile unor domni fanarioți din secolul al XVIII -lea. Unirea scuturilor era realizată prin acolare , lipirea celor două scuturi pe flancuri.

Sigiliile de tipul hagiograf și sacerdotal fac trimitere la domeniul religios. Sigiliile de tip hagiograf reprezintă scene cu un conținut religios iar cele sacerdotal au în centrul lor personaje ecleziastice.

În funcție de procedeul de folosire la document distingem sigilii atârnate, aplicate si timbrate.

Primul tip este și cel mai vechi în spațiul românesc. Se compune din trei elemente: amprenta sigilară, căușul și legătura. Căușul mai era numit covățica, capsula, înveliș și reprezenta un obiect de formă semisferica, realizat „manual sau în forme din ceara naturala, lemn sau metal, având în partea superioara o scobitura în care era așezata ceara peste care se aplica tiparul sigilar”. Sigiliile atârnate vor dispărea la începutul secolului al XIX –lea. Distincția dispare și la nivelul cernelii și a tușului folosite de sigiliile atârnate. Astfel vom întâlni ceară albă pentru sigiliul domnesc, după cum si documente administrative, de uz comun, sigilate cu ceara roșie, specifică altădată cancelariei domnești.

Încă din perioada medievală sau păstrat și bulele sigilare denumite și sigilii duble , întrucât sigiliul se aplica atât pe avers cât și pe revers. Aversul reprezenta sigiliul tarii iar reversul, simbolurile lăcașurilor sfinte cărora le erau destinate documentele la care atârnau bulele respective. Ca materie primă pentru bule se foloseau argint suflat cu aur, alama suflata cu aur si plumb.

Sigiliul era atașat sau legat la document cu ajutorul plicaturii, șnurului și țăncușelor. Plicatura era o îndoitura a parții de jos a documentului,lata de câțiva centimetri, de care se prindea șnurul ce lega sigiliul. Pe plicatură existau patru orificii prin care trecea șnurul. Acesta era din fire de mătase singura culoare, sau obținut prin împletirea mai multor fire colorate; la documentele solemne, se foloseau și fire de aur sau argint printre cele textile. Țăncușa era o fâșie de pergament care asigura, și el, prinderea sigiliului la document.

Alte categorii de sigilii atârnate sunt cele prin cosigilare și subsigilare. Cosigilarea se aplica în cazul documentelor externe când era nevoie și de sigiliile membrilor sfatului pentru a da mai multă credibilitate actului și o garanție pentru aplicarea prevederilor din document. Subsigilarea presupunea prinderea pe același șnur a mai multor sigilii, cel mai mare fiind al emitentului. Autenticitatea unui document putea fi asigurată prin aplicarea unui sigiliu secret sau contrasigiliu, de mici dimensiuni și plasat în spatele capsulei. O ultimă categorie de sigilii atârnate sunt sigiliile de transfix, un procedeu ce presupunea legarea mai multor documente la un singur sigiliu.

Sigiliile aplicate au amprenta sigilară pusă direct pe suport, în ceară , în lichide sau în fum. În cazul în care se utiliza ceara, aceasta era topita si se aplica în partea inferioara a actului, sub text; peste ea se punea tiparul sigilar realizând întipărirea sau impresiunea. Lichidele folosite pentru sigilare era de culori diverse în funcție de instituția care utiliza sigiliul. Astfel ase foloseau lichide roșii pentru documente domnești, verde pentru cele ecleziastice și lichidele de culoare neagră pentru sigiliile boierești sau aparținând unor dregătorii.

O variantă a sigiliilor aplicate sunt cele timbrate. Particularitatea este dată de folosirea unei foițe de hârtie , așezată peste ceara fierbinte și după care se va aplica tiparul sigilar. Era o măsură pentru păstrarea imaginii sigilare chiar în condițiile în care se deteriora ceara. S-au folosit sigilările cu timbru mobil și cu timbru fix. Sigilarea cu timbru mobil presupunea coaserea cu mătase a foitei timbru în jurul amprentei sigilare. Sigilarea cu timbru fix se folosea pentru documentele cu două foi, prima pagină luând locul foiței.

Alte criterii de clasificare pentru sigilii sunt locul de aplicare al sigiliului, culoare sau proveniență.

Sigiliile ca și monedele au un ,,caracter de oficialitate, de garanție care le da o valoare excepționala ca izvoare pentru cunoașterea trecutului. Monedele sunt garantate de puterea suverana, sigiliile deși emana adeseori de la instituții sau persoane particulare, prezintă garanții suficiente prin însuși faptul ca menirea lor este tocmai sa certifice autenticitatea unui act”.

În general studiul sigiliilor oferă informații despre:

Persoanele , corporațiile si instituțiile care le-au emis;

Organizarea cancelariilor;

Mod de autentificarea documentelor;

Istoria costumelor laice, bisericești militare, a armamentului

Reconstituirea steme oficiale ale statelor, ale familiilor suveranilor, ale orașelor sau ale corporațiilor meșteșugărești;

Istoria unor zone, unor orașe, unor instituții

VI.2 Heraldica

Heraldica are ca obiect de activitate analiza stemelor sau scuturilor. Astfel heraldica are următoarele sarcini:

Analiza și explică compunerea stemelor ce aparțin ținuturilor, orașelor, familiilor nobile,fetelor bisericești, ale unui stat sau unitate administrativă;

explicarea figurile heraldice de pe scut prin studierea și descifrarea simbolurilor și devizele de pe scut;

descrierea și împărțirea scutului, interpretând culorile și smalțurile de pe scut;

evoluta istorică și terminologia emblemelor;

analiza normelor de drept privind folosirea stemelor sau blazoanelor;

Heraldica este considerată o știință a blazoanelor " ca simbolistică caracteristică prin forme, culori si utilitate a vieții sociale europene medievale ". Iar blazonul desemnează ceva durabil si alcătuit după reguli exacte impuse de familii, instituții sau corporații.

Etimologic, cuvântul heraldică provine din limba latină, medievală și este cunoscut sub numele de heraldus sau héraut și însemna crainic. Heralzii în Evul Mediu erau persoanele desemnate să ducă mesaje de război dar făceau și oficiul de prezentare al luptătorilor în turniruri și de introducere a acestora în arenă. Ei trebuiau se fie buni cunoscători ai simbolurilor heraldice întrucât trebuiau să prezinte blazoanele nobililor ce urmau să intră pe câmpul de turnir.

Heraldica este împărțită la rândul ei in două ramuri: știința heraldică si arta heraldică sau știința și arta blazonului. Mult timp cele doua noțiuni au fost considerate a fi sinonime. Diferențierea începe să se producă din sec. XII, când vorbim de o heraldică specifică ca stil și aspect de la o țară la alta.

Știința heraldică înglobează principiile teoretice pe baza cărora „se poate întocmi o stema cu toate elementelor ce o compun, si istoricul alcătuirii acestei steme”. Arta heraldică reprezintă realizarea practica a unui armorial, prin transpunerea principiilor teoretice; de asemenea, studiază evoluția iconografica a respectivei ".

Heraldica colaborează , la rândul ei, cu alte științe auxiliare precum sigilografia, numismatica,genealogia sau paleografia. Dintre acestea, sigilografia are o legătură strânsă cu heraldica, împrumutându-i„principiile si terminologia (armele de pe scut sau din câmpul sigilar sunt descrise cu ajutorul heraldicii)”

Ca și surse la care apelează heraldica, pot fi amintite pecețile, monedele, pietrele de mormânt, monumentele de arhitectură sau diplomele.

Primele preocupări sunt legate arta heraldică,lucru firesc dacă ne raportăm și la obiectul de activitate al celor două ramuri ale heraldicii. Primele „blazoane" apar în sec. XI în Germania, la Göttingen în anul 934. Aici se organizau concursuri unde cavalerii purtau bucăți de stofă realizate într-o manieră ce se apropria de stemele de mai târziu . Cu această ocazie au apărut și primele simboluri heraldicii cum ar fi lei, vulturi, cruci, mierle, șerpi sau monștri. Ea cunoaște o perioadă de glorie în epoca marilor cruciadelor a turnirurilor. În sec. XIII-XV. Din secolul XVI, se observă o scădere în importanță a artei heraldice . În epoca modernă si contemporană importanța blazoanelor de familie scade în favoarea stemelor ce aparțin statelor naționale.

Primele preocupări ce țin de știința heraldică apar în sec. XV în Franța, când Clement Prinsault va redacta primul tratat de heraldică (1416) . Cel care va consolida știința heraldică va fi teologul Filip Iacob Spener.

În secolul XIX apar si primele periodice de specialitate :,,Archives héraldiques suisses… (1887-1953) devenit în 1954 ,,Archivum Heraldicum…, și ,,Revue franșaise d’Héraldique et de Sigilographie… (Paris, 1938).

În spațiul romanesc, primele preocupări de heraldică se întâlnesc le cronicarii secolului XVII: Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691), Nicolae Costin (1600-1712), la Dimitrie Cantemir (1673-1723). În lucrările lor apar elemente precum legenda heraldică a capului de bour, a corbului, sau ,,pretinsele armerii ale Daciei” (doi lei afrontați) . În secolul XVII, preocupări heraldice se observă la marile familii boiești interesate să-și realizeze steme proprii. Este cazul familiilor Sturza, Balș sau Văcărescu.Spre sfârșitul secolului apar sigiliile domnești care vor include pe lângă stema principatului și pe cele aparținând celor 17 județe .

Preocupări pentru heraldică ca știință încep să apară în secolul XIX când se vor remarca în acest sens: Gh. Asachi (1788-1869), fiul său Alexandru, Gh. Seulescu, Mihail Kogălniceanu (1817-1891), Cezar Bolliac (1813-1881), precum și reputați istorici ca B. P. Hașdeu (1838-1907), V. A. Urechia (1834-1901), D. A. Sturdza (1833-1914).

În secolul XX apar și institutele științifice ce au ca și preocupări, heraldica. Astfel în 1921 a fost înființată Comisia Consultativă de Heraldică. Aceasta avea 7 membri și ca principale atribuții. elaborarea noilor steme românește.

În anul 1970 a fost creată și Confederația Internațională de Heraldică care avea drept scop unificarea eforturilor specialiștilor din diverse țări de a efectua cercetări în cele trei domenii, heraldică, genealogie și sigilografie. România a fost chiar membru fondator.

Stema reprezintă ,,ansamblul semnelor distinctive și simbolice care alcătuiesc blazonul unei persoane, instituție sau stat exprimând atributele sale…” .O stemă în componență următoarele elemente: scut, figuri heraldice, elemente exterioare ale scutului, incluzând cimierul, coroana, susținătorii, pavilionul, deviza.

La început, blazoanele aparțineau unor persoane, familii sau instituții ce reprezentau puterea centrală și eclesiastică. Treptat blazonul va reprezenta țări, regiuni, cetăți, orașe, asociații, case de comerț, ateliere, fabrici etc.

Clasificarea blazoanelor se face în funcție de modul de prezentare și după modul cum a fost creat. După modul de prezentare avem blazoane simple (unul singur) și combinate (unul sau mai multe unite sau nu). Ca și mod creare distingem blazoane de concesie (concedat de suverani, în forme inițiale) și blazoane transformate, cu toate adăugirile și modificările ulterioare.

Elementul de bază al blazonului este scutul . Termenul provine din limba greacă , skutos cu sensul de piele. El reprezintă și câmpul pe care se așează celelalte elemente de heraldică. În antichitate blazonul servea ca mijloc de apărare al celui care-l poartă. Evul Mediu va individualiza blazonul, el conținând lucruri care simbolizau mai ales victoriile sale militare. Scutul poate fi de mai multe forme: rotund, oval, pătrat, dreptunghi, romb, triunghi.

În funcție de simbolul heraldic avem cinci tipuri de scut:

Scutul simplu sau neted are o suprafață plană, netedă, vopsit într-o singură culoare și nu conține nici o piesă heraldică;

Scutul compus este acoperit de mai multe smalțuri (culori, metale, blănuri) iar câmpul este împărțit în mai multe partițiuni;

Scuturi unite sunt două scuturi care își ating marginile,

Scut în jumătate părți sau despicat alcătuit din unirea a două scuturi împărțite în jumătate, în lungime și alăturate, astfel încât să se observe din fiecare câte o jumătate;

Scut-ecuson este așezat pe un scut mai mare și semnifică o concesiune făcută de un suveran unui nobil. Dispunerea lui poate fi centrală, când este unul singur, sau pe margine, când sunt mai multe scuturi-ecuson;

Câmpul unui scut este divizat prin linii drepte sau curbe. Astfel apar carierele sau cantoanele(numărul maxim trebuie să fie de 32). Se întâlnesc mai multe tipuri de partițiuni sau împărțiri scutului:„ despicat (tăiat cu o linie verticala la jumătatea sa), tăiat (cu o linie orizontala la jumătate), tăiat în banda (în diagonala, de la stânga la dreapta), tăiat în bara (în diagonala de la dreapta la stânga), scartelat (linie verticala si orizontala întretăiate la mijloc), scartelat în curmeziș (diagonale întretăiate la mijloc), gironat (combinare între scartelat si scartelat în curmeziș, rezultând 8 cartiere), tripartit în pal (împărțit în trei cartiere, pe verticala), tripartit în fascie (împărțit în trei cartiere, pe orizontala)”.

Alcătuirea unui scut se face în funcție de anumite reguli:

scutul familiei trebuie să fie întotdeauna în centru;

în stema se pot folosi doar heraldice precum rosul, albastrul, verdele si negru;

fiecare figura să se deosebească pe câmpul scutului;

nici un coif nu poate exista fără creștet (sau cimier) întrucât coiful are rol de a proteja scutul;

Reprezentările de pe steme sau blazoane conțin semnificații ce fac trimitere la mitologia antică, când anumite animale sau obiecte erau considerate sacre. Animalele și păsările au devenit principalele simboluri heraldice pentru a reprezenta anumite calități și trăsături ale persoanelor, familiilor sau dinastiilor domnitoare. Ulterior aceste vietăți vor fi utilizate pentru a reprezenta trăsături și pentru anumite state.

Reprezentările grafice în heraldică sunt denumite smalțuri. Arta heraldică utilizează trei smalțuri:

Arta heraldică utilizează 3 smalțuri reprezentate prin:

1) două metale – aurul de culoare galbenă și argintul de culoare albă;

2) 6 culori propriu-zise: roșu sau stacojiu, albastru sau azur, negru (sable), verde (sinople, luat de la arborii din preajma cetății Sinope), purpura sau violet și portocaliu;

3) două blănuri: hermina, numită și cacom (albă cu pete negre), și contra hermina; sângeapul (singipie), numit și vair, și contra sângeapul (contra singipie) de culoare albastră (azur) cu alb.

Culorile redau în reprezentarea smalțurilor doar imaginea. Astfel argintul era reprezentat prin culoarea albă, negru prin linii încrucișate, roșu prin linii verticale, azur prin linii orizontale etc.

Câmpul scutului conține și numeroase piese denumite figuri heraldice. Ele se împart în piese onorabile și piese mai puțin onorabile. Prima categorie reprezintă cele mai vechi piese iar a două se referă la piese introduse recent. O altă deosebire consta în faptul că piesele onorabile dețineau între un sfert și jumătate din suprafața scutului. Piesele onorabile ale scutului sunt ,,suprafețe ale scutului, diferite ca smalț de restul câmpului, realizate prin trasarea unor linii drepte, oblice sau curbe…”. Ca piese mai puțin onorabile amintim„romburi, bezanții, turlele…”.Cele mai folosite piese din categoria celor considerate onorabile sunt:

șeful sau capul reprezentat printr-o linie orizontală trasată în partea superioară a scutului;

talpa sau treimea inferioară a scutului realizată prin trasarea unei linii orizontale în partea inferioară a scutului;

banda (realizată prin trasarea a două linii oblice din colțul drept superior spre colțul stâng inferior);

bara (realizată prin două diagonale duse din colțul stâng superior spre colțul drept inferior);

Pe scut se regăsesc și alte figuri heraldice denumite mobile. Ele se împart în trei categorii: figuri naturale, figuri artificiale și figuri himerice. Prima categorie reprezintă elemente preluate de la astre, corpul omenesc, animale, insecte,păsări sau plante. Aceste elemente fac trimiteri la trăsăturile de caracter ale posesorului. Figurile artificiale conțin elemente ce fac trimitere la ocupațiile oamenilor. Astfel ca și figuri artificiale întâlnim: cruci, buzdugane, săgeți, arbalete, cornuri, turnuri, castele,poduri, coroane, vapoare, chei, inele, oglinzi. Figurile himerice sunt inspirate din mitologie ca de exemplu zgripțorul, pasarea Phoenix, salamandra, licornul, dracul, sfinxul, balauri.

Alături de figurile și mobile, scutul include și o serie de elemente ce alcătuiesc ornamentul exterior. Aceste elemente sunt: coif, coroană, lambrechinuri, cimier, mantou, suporți, tenanți, susținători, deviză, insigne sau strigăte.

Primul element component al ornamentului exterior este coiful. Este considerat și cel mai vechi ornament exterior având originea în antichitate și reprezenta veșmântul cavalerilor în armură. De aici și caracterul lor nobil. Rolul coifului era acela de a timbra sau ocroti scutul. Dar el indică și rangul celui care îl poartă. Astfel avem coifuri de suverani, de principi, daci, marchizi, conți, viconți, baroni, bastarzi. Coiful prezenta și el o serie de elemente decorative precum un mănunchi de pene sau din alte materiale.

Un alt element ornamental al scutului este coroana care este specifică fiecărei țări, rang sau perioade istorice. Există mai multe tipuri de coroane ce se diferențiază în funcție de metalul utilizat la fabricare, sau podoabele ce se află pe ele sau după fleuroane.

Deasupra coifului se află cimierul considerat elementul cel mai înalt dintr-o stemă. Își are originile în lumea greco–romană fiind un pămătuf din pene sau păr de cal de pe coifurile grecești și romane. Ca elemente componente pentru cimier amintim elemente himerice, capete de om, gulere, pene , coarne de animale sau blănuri. Cimierul a fost la început un semn distinctiv obligatoriu pentru membrii unei familii. Treptat el va deveni un semn personal și un simplu ornament.

Lambrechinele reprezintă fâșii de stofă ce sunt fixate în spatele coifului, atârnând de o parte și de alta. Acestea se găseau în gluga purtată de cavaleri, în fâșiile de pânză legate de coif având rol de a răcori. Lambrechinele erau reprezentate pe stemă prin frunze de pălămidă. Pe blazon ele trebuia să aibă același fond de culoare cu câmpul scutului, iar „vârfurile din smalțul pieselor care se află pe câmpul scutului”.

Scutul era susținut în părțile laterale de suporți și tenanți . Aceștia erau reprezentați prin animale, ființe omenești,îngeri sau de părți ale corpului uman sau ale animalelor fantastice.

Tenanții și suporții erau reprezentați stând în picioare sau față în fața (afrontați). Cele 2 elemente nu se regăseau pe stemele clericilor și femeilor, iar pentru acestea din urmă, dacă erau văduve „ scutul era înconjurat cu un șnur de mătase neagră și albă, împletit și din loc în loc înnodat".

Susținătorii reprezentau plante obiecte sau steaguri, fanioane, cârpe, tunuri. Aceste elemente aveau rol de ornare dar și de susținere.

Deviza heraldică reprezenta o cugetare referitoare la un sentiment sau obiectiv și poate fi filozofică, sinistră sau în manieră umoristică. Spațiul redus de pe scut impune un mod de exprimare cât mai concis. Locul acestei devize era sub scut.

Utilizarea extinsă a stemelor a impus crearea unei terminologii specifice și reguli pentru alcătuirea unei steme. Redăm mai jos o parte din aceste reguli:

cunoașterea scutului;

cunoașterea smalțurilor heraldice, a metalelor, culorilor, blănurilor, pieselor sau mobilelor;

spargerea sau modificarea stemelor și ornamentelor exterioare;

partițiunile scutului sunt în număr de 4: despicat, tăiat, despărțit, spintecat;

direcția tăieturilor sau a dungilor se consideră totdeauna după poziția scutului și a axelor sale;

o piesă heraldică este formată prin împărțirea unui scut în diferite culori și prin mărginirea acestora cu dungi drepte sau oblice;

numărul maxim de cartiere al unui scut este de 32;

scutul familiei principale se pune peste figurile din scut, în centrul său;

se folosesc numai culori heraldice ca roșu, albastru, verde, negru, purpură, portocaliu;

pozițiile figurilor în câmpul scutului sunt în număr de 10;

piesele și figurile sunt supuse la reguli precise determinate;

fiecare figură heraldică trebuie să se deosebească pe câmpul scutului în care este plasată și pe care trebuie să-l umple;

nici un coif nu poate fi fără creștet (cimier) și nici un cimier fără coif.

Heraldica rămâne un domeniu destul important pentru istorici. Informațiile furnizate cuprind domenii diverse ale societății. Heraldica ajută la explicarea unor moravuri, obiceiuri sau mentalități, medievale. Independența și unitatea românilor au fost strâns legate de simbolurile heraldice, utilizate drept arme de luptă pentru realizarea acestor idealuri.

V.3 Genealogia

Conform Dicționarului științelor speciale ale istoriei, genealogia are ca obiect de activitate ,,nașterea și evoluția neamurilor și a familiilor, înrudirile care se stabilesc între persoanele unei epoci date, precum și rolul pe care aceste înrudiri îl joacă în desfășurarea unor evenimente istorice…”. Din această definiție putem deduce că genealogia poate fi considerată o știință auxiliară istoriei dar și o știință de graniță istorico – sociologică, ce operează m metode proprii de analiză . Un alt domeniu de studiu pentru genealogie îl reprezintă grupurile sociale. În acest sens ea își propune să „reconstituie evoluția acestor grupuri sau locul lor în structura sociala a statului, precum si rolul jucat în evoluția istorica a acestuia”.

Genealogia este la rândul ei utilă altor științe precum biologia, psihologia dar și pentru științele auxiliare ale istoriei, cum ar fi cronologia son diplomatica. Primelor două științe oferă explicații despre individ și comunitățile umane în general.

Genealogia poate oferi informații suficiente pentru identificarea unui fals cu privire la un document. Alte științe care pot apela la genealogie sunt statistica și demografia pentru a identifica numărul de locuitori ai unei așezări. Aria tematică a informațiilor oferite de genealogie sunt politica, viața socială si economică, istoria artei, dar și pentru viața cotidiana.

Preocupări cu privire la stabilirea descendenței datează din Preistoric. La începutul acestei perioade descendenta era stabilită pe linie maternă fiind perioada matriarhatului. După apariția familiei pereche, în perioada patriarhatului,va conta, descendența pe linie masculină. Pe la sfârșitul , epocii primitive va lua naștere marea familie patriarhală, în care se impune autoritatea celui mai bătrân, numit si pater familale din comunitatea respectivă. Pentru familiile nobiliare romane un rol important în stabilirea descendenței îl au arborele genealogic și cartea casei . În Evul Mediu vor apărea tabelele genealogice dar și reguli ca principii de alcătuire pe bază științifică a filiațiilor. În epoca modernă, un rol tot mai important încep să îl aibă fondurile familiare, în special în viața politică, socială și culturală.

Prima lucrare genealogică a apărut în anul 1486 la Strasbourg și se intitula Incunabulul Anonim. A fost o lucrare prețioasă datorită informațiilor despre istoria anumitor

familii și personalități. În secolul al XVI lea va creste numărul cărților de genealogie.

Secolul al XVIII lea, a însemnat apariția genealogiei ca știință cu norme, principii și reguli clar stabilite. În această epocă, genealogia va fi introdusă în universități ca disciplină universitară, în 1788 apărând și primul manual de genealogie realizat de către Johann Christophe Gatterer .

În secolul al XIX -lea genealogia se va constitui ca o știință de sine stătătoare datorită lui Ottokar Lorenz celebru pentru un tratat și o serie de tabele genealogice. După Al Doilea Război Mondial, cercetările genealogice se intensifică și ca rezultat apar instituții specializate precum Comisia Internațională de Științe Genealogice si Heraldice, afiliată la Comitetul International de Științe Istorice.

Preocupări românește în domeniul genealogic datează din Evul mediu, la nivelul cancelariilor medievale când se cercetau diferite acte de proprietate ale diverșilor beneficiari și au fost elaborate spițe de neam, chiar și pentru familiile de țărani liberi din secolele XVIII- XIX .

Genealogia „ cultă” își are începuturile în secolul XVIII și sunt legate de Dimitrie Cantemir care a întocmit genealogia familiei sale, iar lucrarea Descrierea Moldovei conținea și listă a familiilor boiești . În 1878 banul Mihail Cantacuzino elaborat o lucrare intitulată Ghenealoghia Cantacuzinilor publicată de George Barițiu în 1884 . O lucrare importantă este și cea a paharnicului Constantin Sion intitulată Arhondologia Moldovei. Amintiri și note contemporane și elaborată între anii 1844-1856. Lucrarea ne furnizează date cu caracter genealogic despre aproximativ 750 de familii boierește din secolele XVIII și XIX . Cercetătorii atrag atenția că se impune o verificare a informațiilor furnizate de aceasta lucrare cu privire la ascendenta .

Bazele științifice ale genealogiei în spațiul romanesc au fost puse de Ștefan Dimitrie Greceanu autor al unei valoroase opere, Genealogiile Documentate ale familiilor Boierești,în trei volume și apărute între anii 1913-1916. In Transilvania se remarcă activitatea lui Ioan Pușcariu cu o lucrare valoroasă în două părți Date istorice despre familiile nobile române , apărută între anii 1892 și 1895 la Sibiu.

Cercetările cu caracter genealogic au fost continuate cu succes de specialiști , precum Ioan C. Filitti (1879-1946), Emanuil Hagi Mosco (1882-1976), Gh. Ghibănescu (1864-1936),Marcel Romanescu (1897-1955), Constantin Sava, Gheorghe Bezviconi (1910-1966), gen. Radu Rosetti (1877-1949), dar și contemporani ca și N. Grigoraș, Paul Cernovodeanu, Dan Berindei (n. 1923), Ștefan S. Gorovei (n. 1948).

Un rol important în studiile de genealogie l-a avut și înființarea la Iași, în 1912, a unui periodic intitulat „ Arhiva Genealogică", dar care a avut doar un an de existență cu 11 numere. Acest periodic a fost înființat de Sever Zotta

În 1970, la București va lua ființă Comisia de Heraldică, Genealogie și Sigilografie,ca parte a Institutului de ISTORIE „ N. Iorga" . In 1949 se va înființa Academia Internațională de Heraldică cu sediul în Elveția, Romania fiind unul dintre primii membrii.

Genealogia contemporană începe să-și extindă domeniile de cercetare. Astfel se observă , o preocupare pentru studiul familiilor de altă condiție de cât cea nobiliară, precum orășeni , țărani etc.

Munca de cercetare genealogică se realizează plecând de la o serie de principii și prin aplicarea unor metode specifice. Conform Dicționarului științelor speciale de istoriei principiile de care se ține seamă în cercetarea genealogică sunt principiul numelui,ol prenumelui, al proprietăților sau al generaților genealogice. Se are în vedere înrudirea biologică și socială, „ a relației statuate juridic între un bărbat și o femeie" .Tipurile de înrudire sunt atât la nivel agnatic (pe linie masculină) cât și cognatic (pe linie feminină).

Se operează cu două metode de cercetare:metoda analitică și metoda sintetică . Rezultatul este întocmirea tablei ascendenților (prin metoda analitica) și tablei descendenților. Tablele ascendenților și descendenților cuprind liste cu persoane care se înrudesc și au ca punct de plecare un individ de la care se urmăresc toți antecesorii și respectiv descendenții. Tabla ascendentelor se alcătuiește având la bază criterii matematice și „ evoluează în progresie geometrică prin puterile succesive ale lui doi" . Această metodă a fost creată de Stradonitz. Tabla descendenței nu este alcătuită pe criterii matematice însă poate avea un număr de urmași într-o continuă creștere de la o generație la alta, creștere ce se realizează în progresie geometrică.

Strâns legat de genealogie este și termenul de generație. Această noțiune se referă la totalitatea oamenilor cu aceeași vârstă și la aceeași distantă de un individ considerat comun. O generație genealogică durează 65 de ani și apare la o distanță de 30 de ani .

Genealogia mai analizează arborele genealogic, spița de neam și spița genealogică. Arborele genealogic 'este un extras din tabelele descendenților și include doar urmașii în linie bărbătească ai unui strămoș comun. Este în fapt „o reprezentare grafică, înfățișată de obicei, sub forma unui arbore cu ramuri pornite dintr-un triunghi comun și care redă filiațiunea membrilor unei familii și indică gradul de înrudire între ei. Într-un anume sens este sinonim cu spița genealogică și spița de neam…”. Arborele genealogic este alcătuit plecând de la aspecte principele din biografia individului: originea lui, părinții, când și unde s-a născut, funcția și demnitatea avută , circumstanțele morții, date despre căsătorie și persoana cu care s-a căsătorit,copii de pe ambele ramuri, fără a se lua în calcul urmașii pe linie maternă.

În strânsă legătură cu tabela descendenților este spița de neam „ apăruta ca urmare a regimului juridic de patriarhat și indică succesiunea generațiilor în linie masculină ".

Spița genealogică este o listă cu persoane „ care descind dintr-un autor comun (putând fi o succesiune după tatăl sau după mamă, directă sau lăuntrică) care au drepturi asupra unor bunuri, respectiv asupra părții care ar fi revenit autorului comun, dacă ar fi în viață; se deosebește de arborele genealogic prin faptul că n-are înfățișare de arbore și este întocmită, de obicei, în vederea rezolvării unor aspecte practice… ".

Reprezentările grafice utilizate în stabilirea ascendenților sau descendenții fac referire la aspecte din viața individului. Astfel avem următoarele simboluri:

n sau x pentru născut; pentru botez;

Ą sau = pentru căsătorie;

ą pentru căsătorie nelegitimă;

# pentru legătură nelegitimă;

%, )(, ; pentru divorț; m sau + pentru decedat;

¶6 pentru căzut în bătălie;

Ă, , pentru înmormântat; pentru fără urmaș; pentru posteritate necunoscută;

f.c. pentru copii etc.

Reprezentarea ascendenților se face începând de la cifra 1 în sus, bărbații având număr par iar femeile impar. Ca metode de reprezentare grafică se utilizează metoda orizontală și cea verticală. Metoda verticală presupune divizarea generațiilor prin linii orizontale, plecându-se de jos în sus. Reprezentarea pe orizontală se face de la stânga la dreapta, generațiile fiind despărțite prin linii verticale, deci o reprezentare pe coloane. În prima coloană este individul care constituie punctul de plecare în stabilirea ascendenței iar în celelalte colane sunt redați ceilalți membrii părinți, bunici etc. Genealogia descendentă folosește ca procedeu de numărare cifrele romane pentru generații și cele arabe pentru membrii aceleași generații și se numără de la stânga la dreapta.

Sursele genealogiei se împart în trei categorii: scrise, materiale si orale. La acestea se mai adaugă și izvoare genealogice propriu-zise precum „ descrierile sau monografiile unui neam,arborii și tabelele genealogice" dar utilizate cu precaute întrucât creatorii lor și-au dus originea cu mult timp în urmă sau și-au legat spițele lor de neam la arbori genealogici ai unor persoane cu rang nobiliar mai mare.

În general, ca și surse la care face apel genealogistul enumerăm:„ actele de stare civilă (registre de stare civila cu privire la nașteri, căsătorii, decese), matricole si registre parohiale (cu referire la botez, cununii, decese /înmormântări), însemnări manuscrise marginale de pe vechi tipărituri, corespondența din arhive personale, pisaniile, inscripțiile de pe monumente funerare sau alți purtători epigrafici, diplomele de înnobilare, de înălțare în grad, foile de zestre, testamentele (diatele – veche denumire a testamentului), actele juridice, actele notariale, s.a.” .

Cercetarea genealogică este în linii generale asemănătoare cu cercetarea izvoarele istorice. Diferența apere la fixarea rezultatelor. Demersul genealogic se bazează pe trei elemente: dosarul genealogic, fișele genealogie și tabelele genealogice.

Dosarul genealogie reprezintă o primă etapă în munca de cercetare genealogică. Acesta are la bază toate izvoarele ce fac referire la o persoană și cuprinde toate datele legate de ea situație materială, categorie socială, profesie și date cronologice ce fac referire la naștere, căsătorie și moarte. Urmează o a doua etapă, cea a realizării fișelor genealogice care conțin un rezumat al dosarului genealogic. Ele sunt utile pentru a realiza tablele cronologice sau pentru prelucrarea electronică a informațiilor. Odată adunate informațiile despre o persoană se trece la alcătuirea tablelor genealogice.

Prin intermediul genealogiei istoricul poate găsi explicați, pentru anumite procese sau fenomene care altfel ar fi mai dificil de deslușit. Astfel prin stabilirea filiațiunilor unui individ putem afla informații interesante. Așa putem explica și puterea lui Ludovic al XIV lea , mama sa Ana de Austria fiind fiica regelui Spaniei Filip III. Alteori analiza unui arbore genealogic oferă explicați pentru organizarea unui stat. Este și cazul imperiului creat de Carol Quintul ca rezultat al politicii matrimoniale a Habsburgilor în secolul XVI. Era alcătuit din posesiuni moștenite de acesta: „domeniile ereditare ale Habsburgilor le moștenește de la bunicul sau dinspre tata, Maximilian, fiul împăratului Frederic al III-lea, Tarile de Jos si provincia Franche Comptè provin de la bunica sa dinspre tata, Maria de Burgundia, fiica lui Carol Temerarul, Aragonul vine de la bunicul sau dinspre mama,Ferdinand Catolicul iar Castilia era moștenită de la bunica dinspre mama, Isabella ".

Analiza unui tabel genealogic întocmit riguros ce aparține unei familii burgheze, permite istoricului să analizeze evoluta unei mari averi. Deci genealogia ajută la descifrarea informațiilor din surse.

VI.4 Opționale cu tematică istorică în cadrul curriculum-ului la decizia școlii

Noțiunea de disciplină opțională pentru învățământul preuniversitar datează din anii 1998-1999, ca parte a reformei propusă de ministrul educației de atunci, profesorul Andrei Marga. (Nota: Prin ordinul nr. 3207 din 3.02. 1999 se introduce conceptul de curriculum la decizia școlii (CD S.). Actele normative emise ulterior au fost de natură să reglementeze clar statutul acestui tip de curriculum.

Văzut ca o modalitate de a se obține „individualizare școlilor în crearea unei personalități a acestora cât și asigurarea parcursurilor individuale ale elevilor, potrivit intereselor și atitudinilor lor prin posibilitatea elevilor de a alege".

Actualele planuri – cadru pentru învățământul liceal conțin trei categorii de ore:

trunchiul comun (TC) cu numărul de ore minim ce trebuie parcurs de toți elevii indiferent de profil și specializări;

curriculum diferențiat C D ce conține un număr de ore suplimentar pentru disciplinele din trunchiul comun dar alocate în funcție de profil și specializări;

curriculum la decizia școli CDȘ, care semnifică în fapt oferta educațională pe care fiecare școală o pune la dispoziția elevilor.

Din această structură se observă o tendință de particularizare a studierii conținuturilor la nivel de discipline dar avem și discipline de sine stătătoare.

Particularizarea parcursului de conținuturi la aceeași disciplină se realizează prin noi teme în cadrul disciplinelor obligatorii. Ultimele două tipuri de curriculum C.. și C.D.Ș., oferă posibilitatea definirii unor trasee particulare de învățare în funcție de interesele și aptitudinile elevilor.

Metodologia stipulează că parcurgerea orelor în cadrul CD și CDȘ reprezintă opțiunea elevilor exprimată în scris de către aceștia și cu acordul părinților. În practică orele din cadrul celor două tipuri de curriculum sunt alocate prin decizi de consiliului de administrație al școlii. Dacă la nivel de gimnaziu profesorul de istorie mai poate spera la ore în cadrul CD sau CDȘ, la liceu situația stă cu totul diferiți. Alocarea orelor se face doar pentru clasele cu profil uman. Cele de la profil tehnologic nu au prevăzute asemenea ore iar curriculum la decizia școli este înlocuit cu noțiunea de curriculum de dezvoltare locala CDL ce reprezintă un răspuns la nevoile comunității locale.

Există trei tipuri de CDȘ:

CDȘ aprofundat

CDȘ extins

Opționalul

Primul tip de CDȘ are drept scop „aprofundarea obiectivele de referință ale curriculumului nucleu prin diversificarea activităților de învățare în număr maxim de ore prevăzut în plaja oară a unei discipline". Acest tip de curriculum se aplică colectivelor de elevi care necesită program de recuperare.

CDȘ extins vizează „extinderea conținuturilor din curriculum nucleu prin noi obiective de referință: și unități de conținut". Aceasta presupune parcurgerea programei școlare în întregime, inclusiv temele marcată cu asterix.

Dacă primele două tipuri de CDȘ-uri sunt in fond extinderi ale programai de bază sau au ore alocate din trunchiul comun, în cazul opționalului discutăm despre o disciplină separată cu rubrică nouă în catalog alături de cele din trunchiul comun.

Și în cazul opționalului avem de-a face cu o anumită tipologie. Avem opționale la următoarele niveluri: disciplină, arie curriculară și la nivelul mai multor arii curriculare. Tematica în cazul primului tip de opțional are legătură strictă cu domeniul istoriei. Putem menționa aici opționale precum Mari Enigme ale trecutului, Sigilografie, Heraldică

și Genealogie.

La nivelul ariei curriculare opționalul trebuie să includă teme care au legătură cu cel puțin două discipline din aria curriculară Om și Societate, din care face pate și istoria. În elaborarea unui asemenea tip de opțional se pleacă de la principiul interdisciplinarități, aceasta însemnând o integrare între diferite discipline de studiu, relativ apropiate, utilizarea unui limbaj comun și a unei metodologii comune în derularea conținuturilor. Ca exemple de teme de opțional ce implică o abordare interdisciplinară menționăm: Istoria Uniunii Europene, Istoria marilor descoperiri geografice , Feminismul, teme ce presupun o abordare din punct de vedere istoric dar și din cel al geografiei locale.

Opționalul conceput la nivelul mai multor arii curriculare include teme din disciplina istorie la care se adaugă și teme din discipline ce aparțin mai multor arii curriculare. Este cazul să menționăm câteva teme de opțional: Istoria culturii și civilizației, Artă și societate în Renaștere sau Rolul culturii și civilizației franceze în istoria lumii. Aceste teme presupun apelul la istorie, pe de o parte și discipline din ariile curriculare Limbă și comunicare, Științe sau Educație artistică.

Implementarea unui opțional de istorie la clasă se face după parcurgerea anumitor etape. Mai întâi, profesorul va propune titlul opționalului și rezumatul temelor (numărul de ore, clasa pentru care a fost proiectat opționalul și perioada de timp) în fața Consiliului profesoral, spre aprobare.

Odată ce a trecut de aprobarea consiliului profesoral, opționalul va fi inclus în lista ofertelor de opționale, întocmită de Consiliu de Administrație. Această listă va fi făcută cunoscută elevilor în pachete care cuprind șapte sau opt propuneri. Elevii vor opta pentru un opțional sau două în funcție de specialitate, aptitudini și interese. Opționalele sunt din mai multe ari curriculare . Se presupune că modalitatea de alegere este una democratică. Realitatea este că alegerea se realizează în mod arbitrar și este mai mult una impusă de școală. Pe de alta parte există și riscul ca elevii să aleagă anumite opționale și în funcție de modul în care îl percep pe profesor. De multe ori severitatea unui profesor poate constitui un obstacol în precizarea opțiunii pentru un anumit opțional.

Elevii, mulți dintre ei, impun ca principal criteriu gradul de popularitate al profesorului sau dacă este un profesor „ de gașcă". În aceste condiții poate trece neobservat un opțional ce propune o tematică foarte interesantă. Din păcate acest criteriu în alegerea unui opțional se întâlnește și în rândul studenților. De aceea profesorul trebuie să își cunoască destul de bine elevii pentru care proiectează opționalul.

Odată ce trece și de „ aprobarea” elevilor, opționalul intră în faza de proiectare detaliată după care este înaintată Comisiei metodice a ariei curriculare „ Om și societate" cu o fișă de avizare. Această fișă va obține avizul șefului comisiei metodice și a direcțiunii după care, împreună cu programa este înaintată inspectorului de specialitate care o va aviza și va obține acordul inspectorului general.

La clasa a IX a elevii vor opta pentru un opțional sau două în prima săptămână după afișarea rezultatelor. Mai exact când vin să depună dosarul de înscriere la liceul unde au optat prin repartizare computerizată. Nu pot opta pentru unul sau mai multe opționale elevii de liceu care sunt la filieră tehnologică. Deci profesorul de istorie care predă la un liceu tehnologic este oarecum vitregit. Situația este valabilă în general pentru cadrele didactice de cultură generală de la liceele tehnologice. Salvarea poate veni de la acele puține clase cu filieră teoretică care se pot regăsi în cadrul liceelor tehnologice.

Programa de opțional întocmita de profesor trebuie sa conțină:

un argument în care profesorul motivează alegerea temei și în ce măsură opționalul se încadrează în orizontul de așteptare al elevilor ;

competențe specifice formulate după modelul celor din programa de istorie dar nu tocmai, deoarece opționalul trebuie sa vina cu ceva nou, în vederea formarii și dezvoltării unor capacitați și abilitați; ele trebuie sa fie măsurabile, corelate cu tema opționalului, adecvate nivelului și vârstei elevului;

activitățile de învățare indica modalitățile concrete în care elevii vor dobândi abilitățile vizate prin competențele specifice;

lista de conținuturi cuprinde informațiile pe care opționalul le propune corelate cu competențele specifice;

valori și atitudini;

sugestiile metodologice vor include tipuri de activități de învățare (care sunt recomandate pentru formarea competențelor) precum și modalități de evaluare;

bibliografie.

Un opțional nu beneficiază de un manual ca disciplinele din trunchiul comun. Sunt cazuri rare când există manuale pentru un curs opțional. Asta în cazul disciplinelor opționale propuse de către Ministerul Educației. Amintim doar O istorie a comunismului din România. Deci profesorul va fi cel care își va întocmi un suport de curs. Acesta trebuie gândit din perspectivă didactică mergând pe un demers creativ și flexibil. Nu în ultimul rând să răspundă așteptărilor formulate de elevi în sondajul de opinie pe baza căruia a fost selectat opționalul.

Am considerat utilă abordarea celor trei științe auxiliare, sigilografia, heraldica și genealogia, din perspectiva unei discipline opționale întrucât oferă posibilitatea studierii mai aprofundate a modalităților de reprezentare a descendenței și identității în trecut. Parcurgerea unui asemenea curs opțional permit elevilor să înțeleagă semnificația stemei localităților în care au domiciliu sau unde învață. „ Citirea" corectă a unei steme poate oferi informații despre identitatea celui reprezentat prin respectiva stemă.

Cât privește sigilografia, considerăm utile înțelegerea de către elevi a modalităților de autentificare a unui act și cum a evoluat el în timp, în general care sunt domeniile de utilizare a unui sigiliu și recunoașterea acestor elemente de autentificarea. Mai mult elevul poate sesiza elemente comune ale heraldicii și sigilografiei.

Genealogia permite elevilor o reconstituire și înțelegere a gradelor de rudenie din familiile lor. Prin reconstituirea descendenței și ascendenței familiilor din care fac parte ei pot identifica și originea în timp și spațiu a familiei în ansamblu și membrilor. Sub raport istoric, analiza arborelui genealogia unor domnitori și lideri politici furnizează elevilor informații despre politica de alianțe familiale și rolul lor în opoziția unor state.

Opționalul va fi conceput plecând de la informația de ordin științific care va oferi suportul pentru demersurile didactice interactive. Elevul își va însuși cunoștințe legate de cele trei științe auxiliare și izvoarele ce fac obiectul analizei acestor științe auxiliare. Demersurile practice vizate de un asemenea opțional se focalizează pe analiza metodele de analiză ale celor trei categorii de izvoare și utilizarea în diferite contexte a informațiilor obținute. Aceleași metode de analiză vor putea fi aplicate și în realitatea cotidiană.

COLEGIUL TEHNIC „ALEXANDRU IOAN CUZA” SUCEAVA

HERALDICA SIGILOGRAFIE ȘI GENEALOGIE

Proiect de programă de curs opțional

I. DENUMIREA OPȚIONALULUI: HERALDICA SIGILOGRAFIE ȘI GENEALOGIE

TIPUL: Opțional la nivelul disciplinei

CLASA: a XI a

DURATA: 1 an

NR.ORE PE SĂPTĂMÂNĂ: 1

AUTOR: Andrei Nicodim

ABILITATE PENTRU SUSȚINEREA CURSULUI: absolvirea Facultății de istorie ,Univ.”Al. I. Cuza” Iași,specializarea Istorie

UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: Colegiul Tehnic AL.I.CUZA Suceava

ARGUMENT

Am considerat utilă abordarea celor trei științe auxiliare, sigilografia, heraldica și genealogia, din perspectiva unei discipline opționale întrucât oferă posibilitatea studierii mai aprofundate a modalităților de reprezentare a descendenței și identității în trecut. Parcurgerea unui asemenea curs opțional permit elevilor să înțeleagă semnificația stemei localităților în care au domiciliu sau unde învață. „ Citirea" corectă a unei steme poate oferi informații despre identitatea celui reprezentat prin respectiva stemă.

Cât privește sigilografia, considerăm utile înțelegerea de către elevi a modalităților de autentificare a unui act și cum a evoluat el în timp, în general care sunt domeniile de utilizare a unui sigiliu și recunoașterea acestor elemente de autentificarea. Mai mult elevul poate sesiza elemente comune ale heraldicii și sigilografiei.

Genealogia permite elevilor o reconstituire și înțelegere a gradelor de rudenie din familiile lor. Prin reconstituirea descendenței și ascendenței familiilor din care fac parte ei pot identifica și originea în timp și spațiu a familiei în ansamblu și membrilor. Sub raport istoric, analiza arborelui genealogia unor domnitori și lideri politici furnizează elevilor informații despre politica de alianțe familiale și rolul lor în opoziția unor state.

Opționalul va fi conceput plecând de la informația de ordin științific care va oferi suportul pentru demersurile didactice interactive. Elevul își va însuși cunoștințe legate de cele trei științe auxiliare și izvoarele ce fac obiectul analizei acestor științe auxiliare. Demersurile practice vizate de un asemenea opțional se focalizează pe analiza metodele de analiză ale celor trei categorii de izvoare și utilizarea în diferite contexte a informațiilor obținute. Aceleași metode de analiză vor putea fi aplicate și în realitatea cotidiană.

COMPETENȚE SPECIFICE

Competențe specifice

Analiza evoluției stemelor în raport cu cea a istoriei naționale și universale

Utilizarea termenilor specifici limbajului utilizat în analiza izvoarelor de tip heraldic, sigilografic și genealogic

Descoperirea mesajului celor trei categorii de izvoare

Identificarea izvoarele de tip heraldic în contextul actual.

Analiza și interpretarea datelor obținute din lectura unui arbore genealogic

Argumentarea importanței sigiliilor ca elemente în validarea actelor

Identificarea căilor și mijloacelor de colaborare a celor trei științe auxiliare, Heraldica, Sigilografia și Genealogia

Aplicarea noțiunilor legate de genealogie în construirea unor arborii genealogici pentru familiile lor

COMPETENȚE SPECIFICE ȘI ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE

CONȚINUTURI

MODALITĂȚI DE EVALUARE :

Evaluare inițială

Evaluare continuă (formativă)

Evaluare cumulativă (sumativă, globală)

Probe scrise, probe orale , probe practice

Observarea sistematică a comportamentului elevului prin: fișe de evaluare /autoevaluare, liste de control/verificare, scări de clasificare, investigația, proiectul, referatul, portofoliul, autoevaluarea

Bibliografie:

Dicționar al Științelor speciale ale istoriei. Arhivistica, cronologie, diplomatica, genealogie, heraldica, paleografie, sigilografie, Ed. Științifica și Enciclopedica, București, 1982

Aurelian,Sacerdoțeanu, Sarcinile științelor auxiliare ale istoriei, în ,,Revista Arhivelor”, 1966, 9, nr. 1, p. 17- 45

Maria,Dogaru, Sigiliile, marturii ale trecutului istoric. Album sigilografic, Ed. Științifica si Enciclopedica, București

Eadem, Aspirația poporului român spre unitate și independența oglindită în simbol. Album heraldic, Ed. Științifica si Enciclopedica, București, 1981

Dan,Cernovodeanu, Știința si arta heraldica în România, Ed. Științifica si Enciclopedica, București, 1977

Marcel,Sturdza-Săucești, Heraldica – Tratat tehnic, Ed. Științifica, București, 1974

Stefan,Andreescu, Familia lui Mihai Viteazul, în vol. Mihai Viteazul. Culegere de studii. Redactori coordonatori Paul Cernovodeanu, Constantin Rezachievici, Ed. Academiei, București, 1975

Mihai,Berza, Genealogia – disciplina auxiliara a istoriei, în ,,Hrisovul”, IV, 1944, p. 81-99

Stefan S., Gorovei, Cantemireștii. Eseu genealogic, în ,,Revista Arhivelor”, 1973, 50, nr. 3, p. 481-512

Concluzii

Definițiile legate de noțiunea de izvor și izvoare a pus în evidență utilitatea să ca sursă de informare despre trecut. Pe lângă aceasta se mai adaugă și importanța sa științifică, pentru cercetător ca și argumente în susținerea sau combaterea unei teorii sau fapt istoric. Dar valora

sa științifică rezultă din analiza lor prin metodele furnizate de științele auxiliare ale istoriei. Astfel științele auxiliare sunt definite în strânsă legătură cu izvoarele istorice, în sensul că pun în valoare informația conținută în ele. Odată valorificată, informata este utilizată în scrierea istoriei.

Totuși nu putem limita sfera preocupărilor pentru științele auxiliare doar la analizor izvoarelor istorice. Este cazul unor științe precum Biologia sau Geografia care furnizează concluzii ce pot fi utilizate în înțelegerea și scrierea istoriei. Prin urmare pot fi incluse în categoria științelor auxiliare toate acele științe ce permit istoricului descifrarea, înțelegerea, stabilirea locului și timpului și a locului evenimentelor" dar și „ evoluarea critică a izvoarelor istorice"

Clasificarea izvoarelor istorice și a științelor auxiliare a fost făcută în funcție de anumite criterii. În ce privește izvoarele istorice criteriile de clasificare se pot constitui și în criterii de selecție a surselor în scrierea istoriei. Ca și criteriu de bază rămâne forma în care ne-au parvenit. Acest criteriu este utilizat și la disciplina istorice când se face referire la izvoare.

Științele auxiliare au fost clasificate în funcție de etapele cercetării istorice, categoriile de izvoare istorice, prelucrarea informației sau arhivistic. Credem că importanța lor este mai bine înțeleasă în raport de etapele cercetării istorice. Istoricul se raportează mai întâi la informații gata prelucrate în legătură cu un fapt istoric iar mai apoi trece la analiza izvoarelor istorice pentru a certifica sau infirma un fost istoric. Etapele pot fi inversate atunci când se dorește valorificarea unor izvoare inedite, dar apelul la prima categorie de informației rămâne important. Prin urmare vom lua în considerare împărțirea științelor auxiliare în două categorii: științe majore și științele minore, în funcție de cele două categorii de informații. Această clasificare se reflectă și în conținuturile manualelor de istorie – pentru învățământ preuniversitar. O lecție conține atât informații gata prelucrate cât și surse istorice referitoare la tema studiată. Sursele sunt valorificate la nivel didactic având asociate sarcini de lucru care

preiau mai mult sau mai puțin metodele de analiză a științelor considerate minore.

Evaluarea conținuturilor privește informațiile oferite de cele două categorii de științe auxiliare. Centrarea demersului didactic la istorie pe competențe implică utilizarea surselor istorice și a unor metode didactice adecvate lucrului cu sursele, cum ar fi învățarea prin descoperire sau investigația

Putem să vorbim de o simulare a cercetării științifice a istoriei. Trebuie luat în calcul particularitățile de vârstă ale elevilor și faptul că istoria este una din disciplinele ale căror conținuturi trebuie parcurge de elevi. O limită în organizarea conținuturilor la istorie este faptul că nu sunt utilizate mai mult metode și etape de cercetare utilizate de științele auxiliare ale istoriei. Implementarea acestora în organizarea conținuturilor sunt de natură să asigure un grad mai mare de realizare a competențelor specifice, în special a celor ce au legătură cu sursele istorice. De aceea este foarte important ca profesorul să aibă cunoștințe temeinice în domeniul științelor auxiliare, cu precădere în cel al metodelor de lucru cu sursele istorice dar și a valorificării informațiilor oferite de sursele istorice. Aceasta asigură o corectă aplicare a conceptului de transpunere didactică la disciplina istorie.

Profesorul este cel care realizează selecția la nivelul informațiilor de natură științifică dar și a metodele de lucru specifice istoriei și științelor auxiliare ale ei. Se poate crede că utilizarea științelor auxiliare în procesul de predare-învățare la disciplina istorie este un deziderat greu de realizat. În mare parte adevărat dacă ne raportam la perioada anterioară anilor 90.

Accesul profesorului la sursele istorice sau la orice surse suplimentare care să poată fi utilizate la ora de istorie era destul de redus. Se mai adaugă și posibilitățile restrânse de multiplicare a surselor pentru a fi utilizate în scop didactic. Era digitală a rezolvat multe din aceste neajunsuri. Au apărut bibliotecile virtuale care facilitează accesul la surse primare și secundare legate de istorie.

Trebuie amintit aici proiectul intitulat Daco-Romanica care permite accesul la lucrări vechi și colecții de documente. Mai poate fi amintit și proiectul digitat al Institutului de Memorie Culturală care a creat o bază de date legată de patrimoniul romanesc și o bibliotecă digitală gratuită cu lucrări din științele auxiliare ole istoriei. Sunt exemple de proiecte digitale ce sunt manageriate de instituții de cultură. Rolul profesorului rămâne unul important chiar și în această eră când avem de-a face cu o adevărata explozie informațională. El este asemenea unui consultant de specialitate care validează informațiile identificate de elevi prin studiu individual. Avem asigurate suporturile sau baza pentru un demers didactic bazat pe valorificarea informațiilor și metodelor de cercetare utilizate de științele auxiliare.

În lucrarea de față am încercat să alegem mijloace și metode didactice care să faciliteze lucrul cu sursele istorice prin apelul la științele auxiliare. Acestea pot fi folosite atât în mediul formal de educație cât și în cel nonformal. Se au în vedere atât ora de istorie cât și o serie de activități extrașcolare.

Importanța arheologiei în studierea trecutului poate fi înțeleasă mult mai bine prin intermediul unor activități extrașcolare cum ar fi cercul de istorie, excursia vizitele la anumite situri arheologice și, de ce nu, prin implicarea în taberele de arheologie experimentală. Elevul trebuie să înțeleagă că arheologia este o muncă de teren.

Noțiunile de timp și spațiu au fost raportate sub aspect didactic la conceptul de interdisciplinaritate și utilizarea mijloacele didactice în predarea acestor noțiuni. Conceptul de interdisciplinaritate poate fi aplicat în cadrul aceleași discipline sau prin colaborare cu alte discipline.

Colaborarea cu alte discipline însemnă atât preluarea de informații cât și de metode de lucru. Interdisciplinaritatea este utilă atât pentru învățarea istoriei cât și a altor discipline. Se creează oportunități de aplicare a noțiunile și metodelor de lucru de la celelalte discipline din curriculum școlar. Si de ce nu și de consolidare.

Capitolul dedicat surselor scrise a presupus o prezentarea a mai multor științe auxiliare care au a legătură cu acest tip de surse. Este vorba de paleografie, arhivistică diplomatică și textologie sau critica textuală. Deci au fost abordate probleme precum: evoluția scrisului, suportul și instrumentele de scris, analiza documentele oficiale sau diplomatice dar și narative. În analiza surselor scrise se are în vedere o critică internă și una externă. Prima se concentrează asupra conținutului documentului iar a doua ține de contextul editării documentului. Aplicarea celor două criterii presupune o colaborare între științele auxiliare mai sus amintite. Finalitatea acestei colaborări este acea de a pune în valoare sursele scrise analizate.

Dacă în cazul arheologiei, cronologiei sau geografiei istorice se poate vorbi de utilizarea lor la disciplina istorie, în mod independent, nu același lucru se poate spune despre științele auxiliare legate de studiul izvoarele scrise. Acestea din urmă oferă metode de cercetare pentru etape în cadrul criticii izvoarele scrise. Arhivistica este știința auxiliară care se ocupă cu păstrarea documentelor. Elevii trebuie să înțeleagă utilitatea arhivisticii în legătura cu rezolvarea unor probleme cotidiene cum ar fi reconstituirea unui drept de proprietate pe baza documentelor existente în arhive. Mai putem aduce în discuție și criterii de aranjare a documentele, ca altă modalitate de a explica importanța arhivisticii. Elevul poate astfel afla metode de păstrare și aranjare a documentele sale ce au legătură cu școala sau din viitoarea

carieră.

La nivel didactic, capitolul dedicat surselor scrise s-a axat pe lucrul cu sursa istorică și ce presupune aceasta sub raport didactic. S-a avut în vedere că mare parte din competențele specifice la istorie privesc lucrul cu sursele istorice. Criteriile de analiza a sursele scrise sub raport didactic sunt în mare parte preluate din metodele de analiză utilizate de științele auxiliare.

În cazul sursele diplomatice am încercat să oferim exemple de analiza și din perspectiva structurii de conținut a unui document oficial. Nu am fost interesați să urmărim cât de bine cunosc aceste elemente ci conținutul informațional și importanța cunoașterii lor.

Lucrurile devin mai complexe în cazul izvoarele narative. Documentele oficiale sunt obiective exprimând o stare de fapt. Izvoarele narative sunt subiective și redau o percepție sau imagine asupra realității. De aceea și analiza devine mai profundă. Analiza izvoarelor narative se răsfrânge și asupra autorului izvorului punându-se accent pe relația acestuia cu cele relatate în izvor. Gradul de subiectivitate al acestor categorii de izvoare implică și o analiză din perspective imagologică. Se are în vedere identificarea acelor scrieri partizane care sunt niște reprezentări ale realității și nu realitatea însăși. Elevul învăță că un eveniment trebuie privit din mai multe perspective. Tocmai de aceea abordări moderne în didactica istoriei vorbesc de utilizarea la clasă a conceptului de multiperspectivitate. Abordarea acestui concept la clasă contribuie și la educativa pentru valori și atitudini. Ne referim la educația pentru toleranță, de pildă. Și mai putem adăuga aici deprinderea elevului în a analiza un fenomen, proces sau eveniment istoric din mai multe unghiuri sau puncte de vedere. Metodele propuse pentru analiza surselor scrise sunt preponderent cele care aparțin cadrului gândirii critice. Le-am considerat a fi mai apropiate de ceea ce însemnă o abordare critică a surselor istorice dar care să reprezinte și un preambul la o cercetare științifică.

Epigrafia și numismatica au fost descrise ca științe auxiliare ce oferă prin analiza inscripțiilor și monedelor, informații despre o realitate obiectivă și funcțională. Inscripțiile și monedele sunt două categorii de izvoare ce se regăsesc și astăzi. Sa ne gândim doar la inscripțiile de pe monumente sau la monedele utilizate astăzi având o destinație economică. Și aceste științe auxiliare realizează o analiză interdisciplinară a izvoarelor corespunzătoare. Astfel epigrafia colaborează cu arheologia și paleografia, inscripțiile fiind privite atât ca piese cât și ca produse textuale.

Și numismatica apelează la arheologie, heraldică și metrologice. Ca piese arheologice monezile sunt analizate în relație cu contextul arheologic în care au fost descoperite. Heraldica oferă informații despre simbolistica monedelor iar metrologia identifică valoarea ei economică în epoca din care datează.

Sub raport didactic am optat pentru abordarea celor două științe auxiliare din perspectiva evaluării, punând accent pe metode alternative sau complementare de evaluare. Această perspectivă este de natură să sporească atractivitatea elevilor față de aceste două științe auxiliare, dar mai ales față de izvoarele ce fac obiectul analizei celor două științe. Apelul la metode complementare de evaluare este pus în legătură cu lucrul individual sau pe gupe ca modalitate, de investigare legate de cele două științe și izvoarele istorice analizate de ele. Este o evaluare bazată pe competențe. Astfel informațiile aflate de elevi prin intermediul unor teme de studiu furnizate de profesor le permit să înțeleagă semnificațiile unor inscripții sau simbolistica monedelor. Mai mult, temele de proiecte contribuie la cultivarea dragostei și respectului pentru monumente sau înțelege valoarea unui tezaur monetar ca mărturie a unei realității din trecut.

Un ultim capitol a fost alocat Heraldicii, Sigilografiei și Genealogiei. Așa cum sugerează și titlul capitolului ele au ca obiect de studiu ceea ce am numit noi identitatea din trecut. Dacă primele două științe auxiliare au ca obiect de activitate " mărcile" unor identități din trecute, sub forma sigiliilor și stemelor, cea de-a treia se ocupă de originile unor identități sub forma arborelui genealogic. Ca și posesori ai identitățile putem repera pe emitenții , unor acte oficiale, instituții, familii, orașe și state. Acestea fac obiectul analizei sigilografiei și heraldicii, științe între care există o bună colaborare.

Reconstituirea originii unei identități reprezintă un obiect de activitate pentru genealogie. Ca și beneficiari ai analizei sunt mari familii princiare și mobiliere dar am observat că sunt analizate și originile unor categorii sociale mai modeste. Valorificarea didactică a acestor științe auxiliare s-a realizat sub forma unui curs optimal sau C.D.Ș. despre cele trei științe. Conținutul programei de opțional pentru liceu îmbină noțiuni teoretice cu activități practice. Acestea din urmă au însemnat atât analiza categoriilor de izvoare corespunzătoare celor trei științe cât și punerea elevilor în situația de a concepe ei înșiși „ produse" ce corespund celor trei categorii de izvoare. În cazul genealogiei, programa de curs opțional prevede că parte practică și o investigate individuală pentru a realiza modele de stabilire a ascendenței și descendentei.

Într-un final consideram ca și demersuri ulterioare abordarea conținuturilor din programele de istorie prin prisma acestor științe auxiliare. Aceasta trebuie realizată prin valorificarea atâta metodelor de lucru de acestor științe cât și prin cercetările din aceste domenială.

O altă direcție ar putea presupune preluarea unor informații și metode de cercetare și din alte științe precum geopolitica sau antropologia. Raportarea la alte științe trebuie văzută ca și surse pentru noi algoritmi de explicare a unor aspecte de trecutului.

Lista figurilor și tabelelor din lucrare

Listă figuri

Figura 1-Clasificare izvoare istorice conform profesorului M. Andreescu 18

Figura 2- Impactul schimbărilor climatice asupra istoriei omenirii 35

Figura 3 – Principalele ramuri de arhivisticii și obiectul lor de activitate 101

Figura 4- Modelul analizei istorice aplicat disciplinei școlare 130

Figura 5- Relația dintre surse și predarea istoriei în școală 131

Figura 6- Predarea cu ajutorul surselor 131

Figura 7 – Interogare surse 134

Figura 8 Etapele predării reciproce 148

Figura 9 – Relația profesor – elev din perspectiva metodelor complementare de evaluare 172

Figura 10 – Notarea holistică pentru investigație 177

Figura 11 – Criterii în notarea unui referat 179

Figura 12 – Notarea holistică a unui referat 181

Listă tabele

Tabel 1-Clasificarea științelor auxiliare ale istoriei 14

Tabel 2- Criteriul intern de clasificare al izvoarelor 19

Tabel 3- Criteriul extern de clasificare al izvoarelor 21

Tabel 4- Corelarea dintre științele auxiliare și izvoarele studiate 22

Tabel 5 – „Științe speciale ale istoriei” 23

Tabel 6- Domenii ale geografiei istorice 37

Tabel 7- Termeni cronologici 42

Tabel 8- Colaborarea dintre istorie și disciplinele de cultură generală 46

Tabel 9 – Competențe specifice din programele de liceu, legate de noțiunile de timp și spațiu istoric 47

Tabel 10 – Corelarea între geografie și istorie la nivel de conținuturi 48

Tabel 11 – Analiza unui document cartografic 50

Tabel 12 Etapele lecturării unor date statistice 52

Tabel 13 – Modalități de realizarea a competențelor specifice legate de spațiu și timp 53

Tabel 14 – Principalele categorii ale arheologiei 64

Tabel 15 – Etapele unei cercetări istorice 65

Tabel 16- Tipuri de săpături arheologice 66

Tabel 17 – Raportul dintre paleografie și celelalte științe auxiliare 87

Tabel 18 – Clasificarea arhivelor 108

Tabel 19 – Clasificarea instrumentelor de cercetare arhivistică 112

Tabel 20- Corelarea între domeniile de cunoaștere și activitățile de învățare 124

Tabel 21- Corelația între competențe specifice și activități de învățare 127

Tabel 22- Surse pentru studiul multiperspectivității 128

Tabel 23 -Clasificarea metodelor de predare învățare 138

Tabel 24 – Tipuri de întrebări 139

Tabel 25 – Alte metode in cadrul ERR 145

Tabel 26 Sarcini de lucru în metoda cubului 152

Tabel 27- Procedee utilizate în metoda studiului de caz 154

Tabel 28 – Nivele în proiectarea unei investigații 175

Tabel 29 – Sugestii pentru proiectarea evaluării 180

Bibliografia lucrării

Instrumente de lucru

Băluțoiu,Valentin , Grecu,Maria, Istorie. Manual pentru clasa a XII a, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2007

Dumitrescu, Doru,Manea, Mihai,Popescu, Mirela,Culegere de surse istorice. Antichitatea. Lumea medievală, București ,Editura Nomina, 2011

Idem, Culegere de surse istorice. Lumea modernă. Lumea contemporană, București, Editura Nomina,2011

Lazăr Liviu (coordonator), Surse istorice, sarcini de lucru și activități de învățare pentru ciclu gimnazial, București, Editura Nomina, 2012

Glenoe, World History.Modern Times, California, National Geographic Society , 2006

Murgescu, Bogdan, Istoria României în texte, București, Editura Corint, 2001

Mic dicționar enciclopedic, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1972

Oane, Sorin, Ochescu , Maria, Istorie. Manual pentru clasa a VII-a, București, Editura Humanitas, 1999

Dicționar al științelor speciale de istoriei, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982

Izvoare

Balan Theodor, Documente Bucovinene, Vol. I, Cernăuți, Institutul de Arte Grafice și Editură „Glasul Bucovinei”, 1933

Idem, Documente Bucovinene, Vol. II, Cernăuți, Institutul de Arte Grafice și Editură „Glasul Bucovinei”, 1934

Idem, Documente Bucovinene, Vol. III, Cernăuți, Editura Consiliului Eparhial al Bucovinei, 1937

Idem, Documente Bucovinene, Vol. IV, Cernăuți, Editura Mitropoliei Bucovinei,1938

Idem, Documente Bucovinene, Vol.V, Cernăuți, Editura Mitropoliei Bucovinei,1939

Bogdan, Ioan, Cronicile slavo-române din secolul XV-XVI, București, ediție revăzută și completată de Petre. P. Panaitescu, 1959

Călători străini despre Țările Române, Vol. I, îngrijit de Holban, Maria și colaboratori Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1968

Documente privind istoria României. Veacul XIV —XV, A. Moldova, Vol. I (1384 – 1475), București, Ed. Academiei, 1954

Documente privind istoria României. Veacul XV, A. Moldova, Vol. II (1476 -1500),București, Ed. Academiei, 1954

Documente privind istoria României. Veacul XVI, A. Moldova, Vol. I (1501 -1550), București, Ed. Academiei, 1953

Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, Vol. II, întocmit de Șimanschi, Leon în colaborare cu Ignat,Georgeta și Agache, Dumitru, București, 1976

Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, Vol. III, întocmit de Cihodaru,Constantin; Caproșu loan; Ciocan, Nistor, București, 1980

Documenta Romaniae Historica, D. Relații între Țările Române, Vol. I, (1222 – 1456), întocmit de Pascu, Ștefan; Cihodaru, Constantin; Gundisch, Konrad; Mioc, Damaschin;Pervain Viorica, București, 1977

Sava, V. , Aurel Documente putnene, Vol. I, Focșani, Tipografia „Cartea Putnei”, 1929

Idem, Documente putnene, Vol. II, Chișinău , Tipografia Băncii Centrale Cooperative, 1931

Lucrări generale

Andreescu, I. Constantin , Știință și tehnică în istorie, București, 1945

Chiciudean , Ion, Halic, Bogdan, Alexandru, Imagologia. Imagologie istorică, București, S.N.S.P.A., 2008

Chiciudean, Ion, Gestionarea imaginii în procesul comunicării, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 2000

Ciucă, Marcel , Arhivele Statului din România la 160 de ani de la întemeiere, în R.A.,2,1991

Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, București, Editura Humanitas, 2002

Flocon, Albert,Universul cărților. Studiu istoric de la origini până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976

Flocon,Albert, Universul cărților. Studiu istoric de la origini până la sfârșitul secolului al XVIII- lea, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976

Fourquin, Guy,Histoire économique de l’Occident médieval, Paris,1971

Lăzărescu, Dan,Amedeo, Imagologia – o nouă disciplină socială de graniță,în „Magazin istoric” nr. 4(301), p. 17-21

Papacostea, Șerban, Lazar, Gheorghe; Cristea, Ovidiu, Național și universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Șerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1998

Russo, Demostene, Studii istorice greco-române, Tomul II, București, Editura pentru Literatură și Artă, 1939

Stahl, H. , H., Sociologia istoriei, în „Progresul științei”, 4/1968

Stevens, Anthony,Jung, București, Editura Humanitas, 1996

Topolski, Jerzi, Metodologia istoriei, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987

Topor, Claudiu, Lucian, Introducere în studiul istoriei, Universitatea ”Al.I.Cuza” Iași, 2005

Lucrări speciale

Albu, Ioan, Științele auxiliare ale istoriei, Sibiu, Editura Universității ”Lucian Blaga”, 2011

Andreescu, M., Mihai, Introducere în studiul istoriei și al științelor auxiliare, București, Editura Fundației “Romania de Mâine”, 2007

Berciu, Drăghicescu, Adina, G., D., Iscru, Introducere în știința istorică și în științele auxiliare ale istoriei,surse info-documentare, București, Editura Universității din București, 2005

Berciu – Drăghicescu,Adina, Arhivistica și documentaristica. Partea I : Științele auxiliare ale istoriei, București, Editura Universității, 2000

Berciu ,Dumitru , La izvoarele istoriei. O introducere în arheologia preistorică,București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1967

Boamfă, Ionel, Geografia istorică, Iași, Editura Universității „ Alexandru Ioan Cuza”, 2010

Boiangiu, Aneta, Curs special de heraldică. Probleme controversate ale heraldicii românești, București, Tipografia Universității București, 1981

Cernovodeanu, Dan, Știința și arta heraldică în România, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977

Constantinescu, N., A., Curs de științe ajutătoare istoriei, București ,Facultatea de Filozofie și Litere ,1929-1930

Damian, P. Bogdan, Paleografia româno-slavă. Tratat și album, București, D.G.A.S, 1978

Dogaru, Maria, Colecția de sigilii a Direcției Generale a Arhivelor Statului București, în R.A., Nr. 2,1969

Eadem, Expoziția internațională de sigilografie, în R. A. Nr.3, 1979

Eadem, Sigiliile, mărturii ale trecutului, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976

Edroiu, Nicolae, Introducere în științele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca, Editura Universității „Babeș-Bolyai”, 1992

Ionașcu, Ion, Cronologia documentelor din Moldova și Țara Românească, în Documente privind istoria României,I, Introducere, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România , 1956

Ionescu, Gheorghe. T., Introducere în istorie și științele auxiliare ale istoriei, București, Centru de Multiplicare al Universității, 1974

Jakó, Sigismund, Manolescu, Radu, Scrierea latină în evul mediu, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1971

Lazăr , Mihai, Pintescu, Florin, Izvoarele istoriei medii universale, Suceava, Editura Universității, 2003

László, Attila, Începuturile istoriei omenirii. Preistorie generala (O introducere), Iași, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, 2005

Luchian, Octavian, Buzdugan , Gheorghe; Oprescu, Constantin C., Monede și bancnote românești, București, Editura Sport – Turism, 1977

Micle, Dorel, Introducere în arheologia generală, Sibiu, 1999

Moisil , C.,Două științe surori: numismatica și sigilografia, în B.S.N.R., an. XVII, 1922, București, 1923

Nițu, Florentina, Științele auxiliare ale istoriei, București, P.I.R., 2005

Petolescu, C., Constantin, Epigrafia Latină, București, Editura Ars Docendi, 2001

Pippidi , D. M.,Russu, I. I., Inscripțiile antice din Dacia și Scythia Minor, vol I, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975

Pungă, Gheorghe,Gorovei, Sorin ,Ștefan, Științele speciale ale istoriei. Paleografie românească, Iași, Universitatea “AL.I.CUZA”, 2007

Purici, Ștefan, Științe speciale ale istoriei, Editura Universității, Suceava, 2000

Sacerdoțeanu, Aurelian, Curs de științe auxiliare ale istoriei

Idem, Îndrumări în cercetările istorice, București, Editura Casa Școalelor, 1943

Sturdza-Săucești, Marcel, Heraldica, Tratat tehnic, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1974

Lucrări metodico-didactice

Adăscăliței, Felicia; Bercea, Marilena; Dumitrescu, Doru; Lazăr, Liviu; Manea, Mihai; Popescu, Mirela, Elemente de didactică a istoriei, București, Editura Nomina, 2010

Căpiță, Laura; Căpiță, Carol; Stămătescu, Mihai, Didactica istoriei 2, București , P.I.R., 2006

Căpiță,Carol, Utilizarea informațiilor arheologice în predarea istoriei vechi, SAI, LXVII, 2002

Cerghit, Ioan, Vlăsceanu, L. (coord.), Curs de pedagogie, Universitatea București,1988

Ciurcănescu,C., Adămuț, Z., Excursia școlară , București, Editura Didactică și Pedagogică, 1968

*** Constructivism: Actively Building Knowledge, preluat de pe http://teachinghistory.org/teaching-materials/ask-a-master-teacher/23896

Cosmovici,Andrei (coordonator), Psihopedagogie pentru examenul de definitivat și gradul didactic II , Iași,Editura Spiru Haret, 1994

Cristea, Sorin, Dicționar de termeni pedagogici, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1998

Crișan,V., Dezvoltarea capacității corelative a elevilor prin studierea istoriei, în „Tribuna școlii” 128/1974

Doicescu,Rozalia, Ghid de evaluare la istorie, București, Editura Pro Gnosis, 2001

Felezeu, Călin, Didactica Istoriei, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000

Flueraș, Vasile, Paideia și gândirea critică, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2003

Ghid metodologie de aplicare a programele școlare pentru istorie clasele a IV a -VIII -a, București ,Editura Aramis, 2001

Giles, Kirby, OFCN's Academy Curricular Exchange – Social Studies, Education Place: http://ofcn.org/cyber.serv/academy/ace/soc/cecsst/cecsst188.html, 1997

Hoose, Von, Viona , Ancient Civilizations. Lesson Plan ,Teaching with Technology, http://ctap295.ctaponline.org/~vvanhoo/index.html , 1991- 2000

Huffman, Beth , Primary Source? What is That?, Learning to Give – http://learningtogive.org/lessons/unit16/lesson1.html

Ilinca, Nicolae, Mândruț, Octavian, Elemente de didactica aplicată a geografiei, București, Editura CD Press , 2006

Ilinca, Nicolae, Didactica geografiei, București, Editura Corint, 2007  

Iutiș Gheorghe, Cozma,Elena , Asăvoaie, Iuliana , Iași, Elemente de didactica istoriei, Editura Graphys, 2008

Ioniță, Gh. I., Metodica predării istoriei,București, Editura Universității, 1997

Joița ,Elena, Instruirea constructivistă- o alternativă. Fundamente. Strategii, București, Editura Aramis, 2006

Lisievici,Petru, Evaluarea în învățământ.Teorie. Practică. Instrumente, București, Editura Aramis, 2002

Manes, Sharin, Archeology Dig , http://ofcn.org/cyber.serv/academy/ace/soc/cecsst/cecsst072.html, 2011

Mândruț, Octavian, Didactica geografiei, București, Editura Politehnica Press, 2012

Microsoft Discover the science of archaeology,: http://www.microsoft.com/education/enus/teachers/plans/Pages/science-of-archaeology.aspx , 2011

Mifflin, Houghton ,Archaeology Activity: Message to the Future, http://www.eduplace.com/rdg/gen_act/arch/ancient3.html, 1997

*** Modeling the complexity of constructing an historical interpretation, preluat de pe http://sheg.stanford.edu/?q=node/45

Neacșu, Ioan, Stoica Adrian, Ghid general de evaluare si examinare, București, MEN, 1996

Nistorescu, Cruceru, Steliana, Toma,Steliana, Pregătirea elevilor pentru autoeducație, București, Tipografia București, 1980

Păcurari, Otilia și colab., Strategii didactice inovative, București,Editura Sigma, 2003

Păun, Ștefan, Didactica istoriei, București, Editura Corint, 2001

Porcairages, Esclarmonde de Heraldry For Kids, 2010, http://www.antirheralds.org/education/armory/heraldryforkids.pdf,

Postelnicu, Constantin, Fundamente ale didacticii școlare,București, Editura Aramis,2002

Price, L.,Margo , Samford , M., Patricia, Steponaitis, P.Vincas , Intrigue of the Past: North Carolina's First Peoples A Teacher's Activity Guide for Fourth through Eighth Grades, http://rla.unc.edu/lessons/Menu/title.htm

Postolache, Nicolae, Didactica Istoriei, București, Editura Fundației „România de Mâine” , 2008

Roaită, Alice D. Ionela, Didactica istoriei: un manual pentru profesorul de istorie Ediția a II a , Pitești, Editura Paralela 45, 2012

Sarivan, Ligia, Predarea–învățarea interactivă centrată pe elev, București, DPCDAM,2009

Spătan ,Adriana, Lecția de istorie la muzeu. Preferința pentru un exponat, în SAL XX , București, 2005

Stănculescu, Florea , Probleme privind modernizarea predării istoriei, București ,Editura Didactică și pedagogică, 1978

Steel, Jeannie, L., Meredith, Kurtis S., Temple, Charles, Lectura și scrierea pentru dezvoltarea gândirii critice, București, Casa de Editură și Tipografia Gloria

Idem, Inițiere în metodologia dezvoltării gândirii critice, Ediția a II a, Chișinău, Editura Didactica Pro, 2003

Tanasă, Gheorghe, Metodica predării – învățării istoriei în școală, Iași, Editura „Spiru Haret", 1996

Taylor, Tony; Young, Carmel, Making history. A Guide for the Teaching and Learning of History in Australian Schools, Curriculum Corporation , Carlton South, 2003

Steele, L.,Jeannic, Meredith, S., Kurtis, Temple, Charles, Lectura și scrierea pentru dezvoltarea gândirii critice, București, Centrul Educația 2000+, 1998

Stoica,Adrian, Evaluarea curentă și examenele. Ghid pentru profesori, București, Editura Pro Gnosis, 2001

Stradling ,Robert, Multiperspectivitatea în predarea istoriei: un ghid pentru profesori, www.coe.int/t/dg4/education/…/MultiperspectivityRomanian.pdf

*** Strategii didactice inovative-suport de curs, București,Centrul Educația 2000+, 2003

Designe your own coat of arms, http://www.storyboardtoys.com/gallery/coat-of-arms-lessonplan.htm, 2005

Un cadru pentru dezvoltarea gândirii critice la diverse materii de studiu, ghidurile I-III, București,Centrul Educația 2000+, 2000

Anexe imagini

Cronologia și Geografia istorică

Tipuri de calendare folosite în antichitate

Cea mai veche hartă din lume, preluare de pe http://roexpertcad.ro

Tipuri de hărți din secolul al XIII –lea, preluare de pe http://ro.wikipedia.org

Hartă reprezentând spațiul balcanic în secolul al al XVI-lea, preluare de pe de pe http://www.moldavica.bnrm.md

Prima hartă a Moldovei ,din secolul al XVI –lea, preluat de pe http://nelucraciun.files.wordpress.com

Tabvla Geographica Moldauiae / Harta Cantemir a Moldovei, preluat de pe http://nelucraciun.files.wordpress.com

Harta Principatelor Moldova și Țara Românească conform geografului Giovanni Antonio Rizzi, http://upload.wikimedia.org

Arheologia , știință a Trecutului

Harta unor vestigii arheologice preluat de pe http://oradeiasi.oradestiri.ro

Ipostaze ale cercetării arheologice

Mormântul unui rege trac, preluat de pe http://2.bp.blogspot.com/

Expunere vestigii arheologice, preluate de pe http://www.sibiul.ro , http://www.replicaonline.ro și http://www.dreamdestinations.ro

Arheologie experimentală, preluare de pe http://www.certitudinea.ro

Afiș destinat atragerii publicului tânăr spre arheologie, preluat de pe www.cimec.ro

Secvență din Platforma digitală pentru idendificare informațiilor legate de un sit arheologic , preluat de pe www.cimec.ro

Fișă didactică pentru o lecție susținută pe un șanier arheologic ,preluată din Laura Căpiță, Carol Căpiță,Mihai Stamatescu,Educație non-formală, comunicare și istorie, Bucirești, PIR, 2007

RAN – FIȘĂ DE SIT ARHEOLOGIC (nr. ) cod sit RAN: cod LMI 2004:

ID SIT

Nume sit: _________________________________________________________________________________

Categorie sit:_____________________________________________________________________________

Tip sit:___________________________________________________________________________________

Localizare

Localitate:_________________________________________________________________________________

Nume localitate în alte limbi:__________________________________________________________________

Unitatea adm. sup.:__________________________________________________________________________

Județ:_____________________________________________________________________________________

Adresa:____________________________________________________________________________________

Punct (Toponim):____________________________________________________________________________

Den. punct în alte limbi:_______________________________________________________________________

Coordonate geografice

Parcela cadastrală:________________________________________________________________________

Reper geografic:__________________________________________________________________________

Reper hidrografic:_________________________________________________________________________

Forma de relief:___________________________________________________________________________

Suprafață sit:______________________________________________________________________________

Stare de conservare:

Factori de risc:

Descriere:_____________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________________

Observații:_____________________________________________________________________________________

_______________________________________________________________________________________________

Regim proprietate:_______________________________________________________________________________

Proprietar:______________________________________________________________________________________

Data descoperirii:________________________________________________________________________________

Descoperiri (ansambluri, structuri și complexe arheologice):

Atestare documentară:___________________________________________________________________________

Descriere:______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Stratigrafie:_____________________________________________________________________________________

Materiale și tehnici de construcție:__________________________________________________________________

Inscripțiii:

Observații:______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Tipul de cercetare_______________________________________________________________________________

Istoricul cercetării:______________________________________________________________________________ ________________________________________________________________________________________________

Bibliografie:_____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Întocmit (Nume și Instituție): Data:

IZVOARE SCRISE

Evoluția alfabetului , preluat din Adina Berciu-Drăghicescu, , G. D. Iscru, Introducere în știința istorică și în științele auxiliare ale istoriei,surse info-documentare, București, Editura Universității din București, 2005

Diverse instrumente utilizate pentru scris, preluat din Florentina Nițu, Științele auxiliare ale istoriei, București, P.I.R., 2005

Document scris pe pergament , preluat de pe http://upload.wikimedia.org

Uric de danie de la Alexandru cel Bun pentru Iuga și Nan, preluare de pe www.cimec.ro

Zapis – Iuga. Zapis de danie de la Iuga, mare vistier, pentru mănăstirea Putna,preluat de pe www.cimec.ro

Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, preluat de pe www.cimec.ro

Autograful lui Mihai Viteazu, preluat din Olimpia Mitric, Curs si album de paleografie chirilica romaneasca, Editura Universitatii Suceava, Suceava, 1998

Epigrafia și Numismatica, științe ale unor realități obiective

Donariul de la Biertani, preluare de pe

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/1/10/DonariumBiertan.JPG/220px-DonariumBiertan.JPG

Inscriptie din anul 156 d.Ch, scrisa in greaca veche, preluare de pe http://image.stirileprotv.ro/media/images/extra/Oct2011/60520000.jpg

Inscriptie funerara romană,preluare de pe www.vroma.org/images/raia_images/inscription_hilara.jpg

Emisiuni monetare antice de pe teritoriul românesc, preluat de pe www.cimec.ro

Emisiuni monetare medievale,preluare de pe www.cimec.ro

Mărci ale identității trecutului

Genealogia familiei regale române, preluat de pe http://www.familiaregala.ro/uploads/images/arbore%20genealogic/Arborele-genealogic-2011.gif

Tipuri de coifuri, preluat din Adina Berciu-Drăghicescu, , G. D. Iscru, Introducere în știința istorică și în științele auxiliare ale istoriei,surse info-documentare, București, Editura Universității din București, 2005

Tipuri de coroane , preluat din Adina Berciu-Drăghicescu, , G. D. Iscru, Introducere în știința istorică și în științele auxiliare ale istoriei,surse info-documentare, București, Editura Universității din București, 2005

Smalțuri heraldice, preluat din Marcel Sturdza-Săucești , Heraldica tratat tehnic, Editura Științifică și Enciclopedică, București,1974

Figuri Heraldice Mobile, preluat din Marcel Sturdza-Săucești , Heraldica tratat tehnic, Editura Științifică și Enciclopedică, București,1974

Evoluția stemei statului român, preluare de pe http://upload.wikimedia.org

Steme ale unor instituții, preluat de pe http://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/14/heraldica-romaniei/

Steme ale unor mari familii din istorie, preluare de pe http://www.heraldica.freeservers.com

Bibliografia lucrării

Instrumente de lucru

Băluțoiu,Valentin , Grecu,Maria, Istorie. Manual pentru clasa a XII a, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2007

Dumitrescu, Doru,Manea, Mihai,Popescu, Mirela,Culegere de surse istorice. Antichitatea. Lumea medievală, București ,Editura Nomina, 2011

Idem, Culegere de surse istorice. Lumea modernă. Lumea contemporană, București, Editura Nomina,2011

Lazăr Liviu (coordonator), Surse istorice, sarcini de lucru și activități de învățare pentru ciclu gimnazial, București, Editura Nomina, 2012

Glenoe, World History.Modern Times, California, National Geographic Society , 2006

Murgescu, Bogdan, Istoria României în texte, București, Editura Corint, 2001

Mic dicționar enciclopedic, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1972

Oane, Sorin, Ochescu , Maria, Istorie. Manual pentru clasa a VII-a, București, Editura Humanitas, 1999

Dicționar al științelor speciale de istoriei, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982

Izvoare

Balan Theodor, Documente Bucovinene, Vol. I, Cernăuți, Institutul de Arte Grafice și Editură „Glasul Bucovinei”, 1933

Idem, Documente Bucovinene, Vol. II, Cernăuți, Institutul de Arte Grafice și Editură „Glasul Bucovinei”, 1934

Idem, Documente Bucovinene, Vol. III, Cernăuți, Editura Consiliului Eparhial al Bucovinei, 1937

Idem, Documente Bucovinene, Vol. IV, Cernăuți, Editura Mitropoliei Bucovinei,1938

Idem, Documente Bucovinene, Vol.V, Cernăuți, Editura Mitropoliei Bucovinei,1939

Bogdan, Ioan, Cronicile slavo-române din secolul XV-XVI, București, ediție revăzută și completată de Petre. P. Panaitescu, 1959

Călători străini despre Țările Române, Vol. I, îngrijit de Holban, Maria și colaboratori Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1968

Documente privind istoria României. Veacul XIV —XV, A. Moldova, Vol. I (1384 – 1475), București, Ed. Academiei, 1954

Documente privind istoria României. Veacul XV, A. Moldova, Vol. II (1476 -1500),București, Ed. Academiei, 1954

Documente privind istoria României. Veacul XVI, A. Moldova, Vol. I (1501 -1550), București, Ed. Academiei, 1953

Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, Vol. II, întocmit de Șimanschi, Leon în colaborare cu Ignat,Georgeta și Agache, Dumitru, București, 1976

Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, Vol. III, întocmit de Cihodaru,Constantin; Caproșu loan; Ciocan, Nistor, București, 1980

Documenta Romaniae Historica, D. Relații între Țările Române, Vol. I, (1222 – 1456), întocmit de Pascu, Ștefan; Cihodaru, Constantin; Gundisch, Konrad; Mioc, Damaschin;Pervain Viorica, București, 1977

Sava, V. , Aurel Documente putnene, Vol. I, Focșani, Tipografia „Cartea Putnei”, 1929

Idem, Documente putnene, Vol. II, Chișinău , Tipografia Băncii Centrale Cooperative, 1931

Lucrări generale

Andreescu, I. Constantin , Știință și tehnică în istorie, București, 1945

Chiciudean , Ion, Halic, Bogdan, Alexandru, Imagologia. Imagologie istorică, București, S.N.S.P.A., 2008

Chiciudean, Ion, Gestionarea imaginii în procesul comunicării, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 2000

Ciucă, Marcel , Arhivele Statului din România la 160 de ani de la întemeiere, în R.A.,2,1991

Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, București, Editura Humanitas, 2002

Flocon, Albert,Universul cărților. Studiu istoric de la origini până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976

Flocon,Albert, Universul cărților. Studiu istoric de la origini până la sfârșitul secolului al XVIII- lea, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976

Fourquin, Guy,Histoire économique de l’Occident médieval, Paris,1971

Lăzărescu, Dan,Amedeo, Imagologia – o nouă disciplină socială de graniță,în „Magazin istoric” nr. 4(301), p. 17-21

Papacostea, Șerban, Lazar, Gheorghe; Cristea, Ovidiu, Național și universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Șerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1998

Russo, Demostene, Studii istorice greco-române, Tomul II, București, Editura pentru Literatură și Artă, 1939

Stahl, H. , H., Sociologia istoriei, în „Progresul științei”, 4/1968

Stevens, Anthony,Jung, București, Editura Humanitas, 1996

Topolski, Jerzi, Metodologia istoriei, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987

Topor, Claudiu, Lucian, Introducere în studiul istoriei, Universitatea ”Al.I.Cuza” Iași, 2005

Lucrări speciale

Albu, Ioan, Științele auxiliare ale istoriei, Sibiu, Editura Universității ”Lucian Blaga”, 2011

Andreescu, M., Mihai, Introducere în studiul istoriei și al științelor auxiliare, București, Editura Fundației “Romania de Mâine”, 2007

Berciu, Drăghicescu, Adina, G., D., Iscru, Introducere în știința istorică și în științele auxiliare ale istoriei,surse info-documentare, București, Editura Universității din București, 2005

Berciu – Drăghicescu,Adina, Arhivistica și documentaristica. Partea I : Științele auxiliare ale istoriei, București, Editura Universității, 2000

Berciu ,Dumitru , La izvoarele istoriei. O introducere în arheologia preistorică,București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1967

Boamfă, Ionel, Geografia istorică, Iași, Editura Universității „ Alexandru Ioan Cuza”, 2010

Boiangiu, Aneta, Curs special de heraldică. Probleme controversate ale heraldicii românești, București, Tipografia Universității București, 1981

Cernovodeanu, Dan, Știința și arta heraldică în România, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977

Constantinescu, N., A., Curs de științe ajutătoare istoriei, București ,Facultatea de Filozofie și Litere ,1929-1930

Damian, P. Bogdan, Paleografia româno-slavă. Tratat și album, București, D.G.A.S, 1978

Dogaru, Maria, Colecția de sigilii a Direcției Generale a Arhivelor Statului București, în R.A., Nr. 2,1969

Eadem, Expoziția internațională de sigilografie, în R. A. Nr.3, 1979

Eadem, Sigiliile, mărturii ale trecutului, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976

Edroiu, Nicolae, Introducere în științele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca, Editura Universității „Babeș-Bolyai”, 1992

Ionașcu, Ion, Cronologia documentelor din Moldova și Țara Românească, în Documente privind istoria României,I, Introducere, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România , 1956

Ionescu, Gheorghe. T., Introducere în istorie și științele auxiliare ale istoriei, București, Centru de Multiplicare al Universității, 1974

Jakó, Sigismund, Manolescu, Radu, Scrierea latină în evul mediu, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1971

Lazăr , Mihai, Pintescu, Florin, Izvoarele istoriei medii universale, Suceava, Editura Universității, 2003

László, Attila, Începuturile istoriei omenirii. Preistorie generala (O introducere), Iași, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, 2005

Luchian, Octavian, Buzdugan , Gheorghe; Oprescu, Constantin C., Monede și bancnote românești, București, Editura Sport – Turism, 1977

Micle, Dorel, Introducere în arheologia generală, Sibiu, 1999

Moisil , C.,Două științe surori: numismatica și sigilografia, în B.S.N.R., an. XVII, 1922, București, 1923

Nițu, Florentina, Științele auxiliare ale istoriei, București, P.I.R., 2005

Petolescu, C., Constantin, Epigrafia Latină, București, Editura Ars Docendi, 2001

Pippidi , D. M.,Russu, I. I., Inscripțiile antice din Dacia și Scythia Minor, vol I, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975

Pungă, Gheorghe,Gorovei, Sorin ,Ștefan, Științele speciale ale istoriei. Paleografie românească, Iași, Universitatea “AL.I.CUZA”, 2007

Purici, Ștefan, Științe speciale ale istoriei, Editura Universității, Suceava, 2000

Sacerdoțeanu, Aurelian, Curs de științe auxiliare ale istoriei

Idem, Îndrumări în cercetările istorice, București, Editura Casa Școalelor, 1943

Sturdza-Săucești, Marcel, Heraldica, Tratat tehnic, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1974

Lucrări metodico-didactice

Adăscăliței, Felicia; Bercea, Marilena; Dumitrescu, Doru; Lazăr, Liviu; Manea, Mihai; Popescu, Mirela, Elemente de didactică a istoriei, București, Editura Nomina, 2010

Căpiță, Laura; Căpiță, Carol; Stămătescu, Mihai, Didactica istoriei 2, București , P.I.R., 2006

Căpiță,Carol, Utilizarea informațiilor arheologice în predarea istoriei vechi, SAI, LXVII, 2002

Cerghit, Ioan, Vlăsceanu, L. (coord.), Curs de pedagogie, Universitatea București,1988

Ciurcănescu,C., Adămuț, Z., Excursia școlară , București, Editura Didactică și Pedagogică, 1968

*** Constructivism: Actively Building Knowledge, preluat de pe http://teachinghistory.org/teaching-materials/ask-a-master-teacher/23896

Cosmovici,Andrei (coordonator), Psihopedagogie pentru examenul de definitivat și gradul didactic II , Iași,Editura Spiru Haret, 1994

Cristea, Sorin, Dicționar de termeni pedagogici, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1998

Crișan,V., Dezvoltarea capacității corelative a elevilor prin studierea istoriei, în „Tribuna școlii” 128/1974

Doicescu,Rozalia, Ghid de evaluare la istorie, București, Editura Pro Gnosis, 2001

Felezeu, Călin, Didactica Istoriei, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000

Flueraș, Vasile, Paideia și gândirea critică, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2003

Ghid metodologie de aplicare a programele școlare pentru istorie clasele a IV a -VIII -a, București ,Editura Aramis, 2001

Giles, Kirby, OFCN's Academy Curricular Exchange – Social Studies, Education Place: http://ofcn.org/cyber.serv/academy/ace/soc/cecsst/cecsst188.html, 1997

Hoose, Von, Viona , Ancient Civilizations. Lesson Plan ,Teaching with Technology, http://ctap295.ctaponline.org/~vvanhoo/index.html , 1991- 2000

Huffman, Beth , Primary Source? What is That?, Learning to Give – http://learningtogive.org/lessons/unit16/lesson1.html

Ilinca, Nicolae, Mândruț, Octavian, Elemente de didactica aplicată a geografiei, București, Editura CD Press , 2006

Ilinca, Nicolae, Didactica geografiei, București, Editura Corint, 2007  

Iutiș Gheorghe, Cozma,Elena , Asăvoaie, Iuliana , Iași, Elemente de didactica istoriei, Editura Graphys, 2008

Ioniță, Gh. I., Metodica predării istoriei,București, Editura Universității, 1997

Joița ,Elena, Instruirea constructivistă- o alternativă. Fundamente. Strategii, București, Editura Aramis, 2006

Lisievici,Petru, Evaluarea în învățământ.Teorie. Practică. Instrumente, București, Editura Aramis, 2002

Manes, Sharin, Archeology Dig , http://ofcn.org/cyber.serv/academy/ace/soc/cecsst/cecsst072.html, 2011

Mândruț, Octavian, Didactica geografiei, București, Editura Politehnica Press, 2012

Microsoft Discover the science of archaeology,: http://www.microsoft.com/education/enus/teachers/plans/Pages/science-of-archaeology.aspx , 2011

Mifflin, Houghton ,Archaeology Activity: Message to the Future, http://www.eduplace.com/rdg/gen_act/arch/ancient3.html, 1997

*** Modeling the complexity of constructing an historical interpretation, preluat de pe http://sheg.stanford.edu/?q=node/45

Neacșu, Ioan, Stoica Adrian, Ghid general de evaluare si examinare, București, MEN, 1996

Nistorescu, Cruceru, Steliana, Toma,Steliana, Pregătirea elevilor pentru autoeducație, București, Tipografia București, 1980

Păcurari, Otilia și colab., Strategii didactice inovative, București,Editura Sigma, 2003

Păun, Ștefan, Didactica istoriei, București, Editura Corint, 2001

Porcairages, Esclarmonde de Heraldry For Kids, 2010, http://www.antirheralds.org/education/armory/heraldryforkids.pdf,

Postelnicu, Constantin, Fundamente ale didacticii școlare,București, Editura Aramis,2002

Price, L.,Margo , Samford , M., Patricia, Steponaitis, P.Vincas , Intrigue of the Past: North Carolina's First Peoples A Teacher's Activity Guide for Fourth through Eighth Grades, http://rla.unc.edu/lessons/Menu/title.htm

Postolache, Nicolae, Didactica Istoriei, București, Editura Fundației „România de Mâine” , 2008

Roaită, Alice D. Ionela, Didactica istoriei: un manual pentru profesorul de istorie Ediția a II a , Pitești, Editura Paralela 45, 2012

Sarivan, Ligia, Predarea–învățarea interactivă centrată pe elev, București, DPCDAM,2009

Spătan ,Adriana, Lecția de istorie la muzeu. Preferința pentru un exponat, în SAL XX , București, 2005

Stănculescu, Florea , Probleme privind modernizarea predării istoriei, București ,Editura Didactică și pedagogică, 1978

Steel, Jeannie, L., Meredith, Kurtis S., Temple, Charles, Lectura și scrierea pentru dezvoltarea gândirii critice, București, Casa de Editură și Tipografia Gloria

Idem, Inițiere în metodologia dezvoltării gândirii critice, Ediția a II a, Chișinău, Editura Didactica Pro, 2003

Tanasă, Gheorghe, Metodica predării – învățării istoriei în școală, Iași, Editura „Spiru Haret", 1996

Taylor, Tony; Young, Carmel, Making history. A Guide for the Teaching and Learning of History in Australian Schools, Curriculum Corporation , Carlton South, 2003

Steele, L.,Jeannic, Meredith, S., Kurtis, Temple, Charles, Lectura și scrierea pentru dezvoltarea gândirii critice, București, Centrul Educația 2000+, 1998

Stoica,Adrian, Evaluarea curentă și examenele. Ghid pentru profesori, București, Editura Pro Gnosis, 2001

Stradling ,Robert, Multiperspectivitatea în predarea istoriei: un ghid pentru profesori, www.coe.int/t/dg4/education/…/MultiperspectivityRomanian.pdf

*** Strategii didactice inovative-suport de curs, București,Centrul Educația 2000+, 2003

Designe your own coat of arms, http://www.storyboardtoys.com/gallery/coat-of-arms-lessonplan.htm, 2005

Un cadru pentru dezvoltarea gândirii critice la diverse materii de studiu, ghidurile I-III, București,Centrul Educația 2000+, 2000

Anexe imagini

Cronologia și Geografia istorică

Tipuri de calendare folosite în antichitate

Cea mai veche hartă din lume, preluare de pe http://roexpertcad.ro

Tipuri de hărți din secolul al XIII –lea, preluare de pe http://ro.wikipedia.org

Hartă reprezentând spațiul balcanic în secolul al al XVI-lea, preluare de pe de pe http://www.moldavica.bnrm.md

Prima hartă a Moldovei ,din secolul al XVI –lea, preluat de pe http://nelucraciun.files.wordpress.com

Tabvla Geographica Moldauiae / Harta Cantemir a Moldovei, preluat de pe http://nelucraciun.files.wordpress.com

Harta Principatelor Moldova și Țara Românească conform geografului Giovanni Antonio Rizzi, http://upload.wikimedia.org

Arheologia , știință a Trecutului

Harta unor vestigii arheologice preluat de pe http://oradeiasi.oradestiri.ro

Ipostaze ale cercetării arheologice

Mormântul unui rege trac, preluat de pe http://2.bp.blogspot.com/

Expunere vestigii arheologice, preluate de pe http://www.sibiul.ro , http://www.replicaonline.ro și http://www.dreamdestinations.ro

Arheologie experimentală, preluare de pe http://www.certitudinea.ro

Afiș destinat atragerii publicului tânăr spre arheologie, preluat de pe www.cimec.ro

Secvență din Platforma digitală pentru idendificare informațiilor legate de un sit arheologic , preluat de pe www.cimec.ro

Fișă didactică pentru o lecție susținută pe un șanier arheologic ,preluată din Laura Căpiță, Carol Căpiță,Mihai Stamatescu,Educație non-formală, comunicare și istorie, Bucirești, PIR, 2007

RAN – FIȘĂ DE SIT ARHEOLOGIC (nr. ) cod sit RAN: cod LMI 2004:

ID SIT

Nume sit: _________________________________________________________________________________

Categorie sit:_____________________________________________________________________________

Tip sit:___________________________________________________________________________________

Localizare

Localitate:_________________________________________________________________________________

Nume localitate în alte limbi:__________________________________________________________________

Unitatea adm. sup.:__________________________________________________________________________

Județ:_____________________________________________________________________________________

Adresa:____________________________________________________________________________________

Punct (Toponim):____________________________________________________________________________

Den. punct în alte limbi:_______________________________________________________________________

Coordonate geografice

Parcela cadastrală:________________________________________________________________________

Reper geografic:__________________________________________________________________________

Reper hidrografic:_________________________________________________________________________

Forma de relief:___________________________________________________________________________

Suprafață sit:______________________________________________________________________________

Stare de conservare:

Factori de risc:

Descriere:_____________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________________

Observații:_____________________________________________________________________________________

_______________________________________________________________________________________________

Regim proprietate:_______________________________________________________________________________

Proprietar:______________________________________________________________________________________

Data descoperirii:________________________________________________________________________________

Descoperiri (ansambluri, structuri și complexe arheologice):

Atestare documentară:___________________________________________________________________________

Descriere:______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Stratigrafie:_____________________________________________________________________________________

Materiale și tehnici de construcție:__________________________________________________________________

Inscripțiii:

Observații:______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Tipul de cercetare_______________________________________________________________________________

Istoricul cercetării:______________________________________________________________________________ ________________________________________________________________________________________________

Bibliografie:_____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Întocmit (Nume și Instituție): Data:

IZVOARE SCRISE

Evoluția alfabetului , preluat din Adina Berciu-Drăghicescu, , G. D. Iscru, Introducere în știința istorică și în științele auxiliare ale istoriei,surse info-documentare, București, Editura Universității din București, 2005

Diverse instrumente utilizate pentru scris, preluat din Florentina Nițu, Științele auxiliare ale istoriei, București, P.I.R., 2005

Document scris pe pergament , preluat de pe http://upload.wikimedia.org

Uric de danie de la Alexandru cel Bun pentru Iuga și Nan, preluare de pe www.cimec.ro

Zapis – Iuga. Zapis de danie de la Iuga, mare vistier, pentru mănăstirea Putna,preluat de pe www.cimec.ro

Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, preluat de pe www.cimec.ro

Autograful lui Mihai Viteazu, preluat din Olimpia Mitric, Curs si album de paleografie chirilica romaneasca, Editura Universitatii Suceava, Suceava, 1998

Epigrafia și Numismatica, științe ale unor realități obiective

Donariul de la Biertani, preluare de pe

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/1/10/DonariumBiertan.JPG/220px-DonariumBiertan.JPG

Inscriptie din anul 156 d.Ch, scrisa in greaca veche, preluare de pe http://image.stirileprotv.ro/media/images/extra/Oct2011/60520000.jpg

Inscriptie funerara romană,preluare de pe www.vroma.org/images/raia_images/inscription_hilara.jpg

Emisiuni monetare antice de pe teritoriul românesc, preluat de pe www.cimec.ro

Emisiuni monetare medievale,preluare de pe www.cimec.ro

Mărci ale identității trecutului

Genealogia familiei regale române, preluat de pe http://www.familiaregala.ro/uploads/images/arbore%20genealogic/Arborele-genealogic-2011.gif

Tipuri de coifuri, preluat din Adina Berciu-Drăghicescu, , G. D. Iscru, Introducere în știința istorică și în științele auxiliare ale istoriei,surse info-documentare, București, Editura Universității din București, 2005

Tipuri de coroane , preluat din Adina Berciu-Drăghicescu, , G. D. Iscru, Introducere în știința istorică și în științele auxiliare ale istoriei,surse info-documentare, București, Editura Universității din București, 2005

Smalțuri heraldice, preluat din Marcel Sturdza-Săucești , Heraldica tratat tehnic, Editura Științifică și Enciclopedică, București,1974

Figuri Heraldice Mobile, preluat din Marcel Sturdza-Săucești , Heraldica tratat tehnic, Editura Științifică și Enciclopedică, București,1974

Evoluția stemei statului român, preluare de pe http://upload.wikimedia.org

Steme ale unor instituții, preluat de pe http://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/14/heraldica-romaniei/

Steme ale unor mari familii din istorie, preluare de pe http://www.heraldica.freeservers.com