Utilizarea Sistemelor Expert In Internationalizarea Activitatilor Bancare

CUPRINS

INTRODUCERE

Pe fundalul trecerii de la era informației la cea a comunicației schimbările profunde ce au revoluționat această lume se înscriu firesc în mișcarea vastă ce afectează toate sectoarele de activitate.

Relațiile directe, clasice dintre client și bancă, sunt structural schimbate atât la nivelul conținutului cât și al formei concrete de realizare.

Accesul la informații sau diverse servicii bancare prin telefon, internet, telebanking vor schimba natura raporturilor dintre bancă și clienții săi, iar dezvoltarea rețelelor de comunicații vor elimina treptat ghișeul clasic.

În fapt, asistăm la înlocuirea băncilor cu ghișee numeroase, cu o armată de funcționari și multe dosare și hârtii cu băncile în întregime informatizate, accesibile pe rețea 24 de ore din 24, din orice colț al lumii, capabile să furnizeze orice serviciu specializat în secunda următoare.

Dacă la prima vedere imaginea pare ușor exagerată, dinamica schimbării în unele sectoare bancare, semnele deja vizibile ale noului din activitatea marilor bănci, concurența exercitată de filialele unor bănci-lideri mondiali justifică preocuparea firească a profesionistului din domeniu de a ști cum va fi și de a pregăti munca sa din viitorul ce tinde să devină prezent într-un ritm accelerat.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât parcursul spre "banca viitorului" nu e același în toate țările lumii, particularitățile evoluției sistemului bancar din fiecare țară fiind, în mod firesc, ancorate în dinamica și specificitatea din sistemul economic național; comună e însă în toate cazurile profunzimea și amploarea schimbării.

Spre exemplu, dezvoltarea tentaculară a telecomunicațiilor a schimbat profund sistemul de lucru și în băncile elvețiene, în care discreția în domeniul folosirii banilor este proverbială. Astfel, asistăm la o înmulțire și diversificare rapidă a serviciilor oferite clientelei de băncile elvețiene prin telefon, videotext sau chiar acces de la ecranul personal, cuplat la un modem. Această reacție adaptivă e răspunsul la tendința europeană în materie de servicii oferite clientelei: o legătură personalizată, confidențială și eficientă.

Varietatea serviciilor oferite zi și noapte e bogată: obținerea de informații privind contul personal la vedere, deschiderea unui cont ipotecar, lansarea unui ordin de virament, efectuarea de plasamente, negocierea în direct a unui credit.

Cele mai multe servicii sunt oferite în condițiile în care clientul are de plătit o taxă telefonică și un abonament lunar ce variază între 12 și 20 de franci elvețieni, în funcție de bancă. Încă din 1994, Credit Suisse deschide prima bancă prin telefon din Europa destinată firmelor mici și mijlocii. Pe lângă contul curent, firma clientă a acestei bănci beneficiază de un cont de plasament de tip "Cashbox", în care disponibilitățile de până la 100.000 de franci elvețieni sunt remunerate la o rată de dobândă preferențială.

Sistemul Minitel este destinat utilizării de către persoane fizice și societăți comerciale care efectuează zilnic un număr mai redus de operațiuni bancare. Aparatul Minitel, închiriat de poștă la fel ca un telefon obișnuit prevăzut cu un monitor și o tastatură, este legat de ordinatorul băncii prin rețeaua telefonică normală. Această legătură permite clienților să dialogheze direct și imediat cu ordinatorul băncii pentru a primi informații sau pentru a transmite ordine.

Sistemul Transpac e destinat clienților care efectuează un volum zilnic mai mare de operațiuni și cărora sistemul Minitel nu le oferă satisfacție datorită lentoarei și absenței memoriei de stocare a informațiilor.

Sistemul Transpac utilizează microordinatorul clientului legat de bancă prin rețeaua Transpac și are ca avantaje viteza sporită și posibilitatea utilizării programelor informatice (de exemplu cel de gestiune a casieriei).

Banca grupului Rothschild oferă clientelei programele informatice Tresor care permit obținerea de informații bancare speciale. Aceeași bancă oferă terminalul de buzunar, Bancovox, cu ajutorul căruia se pot obține prin telefon, direct de la ordinatorul băncii, informații orale, diverse, pronunțate de sintetizatorul de voce al ordinatorului. Același terminal, permite la orice oră și în orice punct de pe glob, transmiterea de ordine de virament sau de executare a unor tranzacții de bursă.

Banque Nationale de Paris oferă prin serviciul Madic posibilitatea obținerii de informații din peste 100 de țări. Banca Societe Generale utilizează sistemul Progestel prin Minitel.

Banca franceză C.I.O. propune sistemul Tele CIO Affaires prin Minitel sau prin ordinator.

Reușita și încrederea în aceste sisteme sunt asigurate prin sisteme sofisticate de parole de acces codificate care să nu permită furtul sau indiscreția în materie de date, informații și operațiuni bancare.

Dacă "banca virtuală" a devenit realitate în SUA, unde ghișeele aproape că au dispărut, un studiu realizat de o firmă britanică de consultanță privind managementul strategic în 80 de bănci europene, precizează că din acestea 65% ofereau deja la sfârșitul anului 1996 servicii bancare prin telefon, iar 95% au declarat că au în vedere introducerea până în anul 2000 a acestora.

Segmentul de clientelă vizat e reprezentat de tineri dinamici care apreciază mult posibilitatea de a obține sau efectua viramente și plăți fără să se mai deplaseze la bancă.

Toate aceste schimbări ar fi imposibile fără o schimbare profundă în informatica bancară. Vechile sisteme greoaie și centralizate sunt tot mai mult înlocuite cu lucrul în rețea flexibilă și multipolară ce acordă mai multă autonomie utilizatorilor. În același timp, în raport cu cerințele realității se constată preocuparea de a identifica acel sistem cât mai armonios și eficient care cuprinde o diversitate de căi și canale de circulație a banilor și datelor: telefon, fax, carduri, automate bancare etc.

Reorganizarea sistemelor de prelucrare a lucrărilor repetitive, creșterea productivității muncii, dispariția ghișeelor au determinat ca numeroase posturi de lucru să dispară. Spre exemplu, în Elveția până în anul 2005 aproximativ 20.000 de lucrători din domeniul serviciilor bancare vor fi disponibilizați ca urmare a restructurării posturilor de lucru.

Rețelele informatice existente și baza de date cu care sunt dotate băncile, fac ca decizia de a renunța la soluția privind grefarea noilor funcții pe sistemele existente în favoarea sistemelor mai suple și flexibile de tip server-client să fie dificil de luat. Cu alte cuvinte, băncile se văd nevoite să abandoneze treptat sistemul de a centraliza datele în funcție de cont-văzut ca unitate de bază- și să le centreze în funcție de client (care poate deține, la aceeași bancă, unul sau mai multe conturi).

Nu numai îmbunătățirea și înmulțirea serviciilor oferite clienților determină mutații profunde în sistemul informatic bancar.

CAPITOLUL 1

REȚEAUA INTERNET ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

1.1. Importanța internetului

Internet-ul este o gigantică rețea de calculatoare – mai precis o rețea de rețele de calculatoare, care oferă, după cum vom vedea mai departe o mulțime de servicii pentru cei care doresc acest lucru.

Definiția Internet-ului cuprinde două aspecte – calculatoarele și oamenii. Din punctul de vedere al oamenilor Internet-ul este o vastă comunitate de oameni care schimbă între ei informații, produse ( din magazine aflate la distanță ) sau o multitudine de servicii ca poșta electronică , transfer de fișiere, discuții, aflarea de noutăți din varii domenii, etc. Din punctul de vedere al calculatoarelor Internet-ul reprezintă rețeaua mondială ce leagă rețele de calculatoare, indiferent de platformele calculatoarelor componente sau a topologiilor folosite, la care oricine își poate conecta propriul calculator personal, de acasă sau de la serviciu. Se poate afirma că Internet-ul constituie un conglomerat extrem de complex de arhitecturi, componente fizice și sisteme de operare.

Din fericire, utilizatorul nu trebuie să cunoască sau să înțeleagă în profunzime filozofia calculatoarelor, a rețelelor și implicațiile acestora. La Internet, din punct de vedere conceptual asupra hardware-ului, nu se remarcă vreo componentă care să fie numită ”server central” sau ”punct de con-trol central” al Internet-ului. Internet-ul tratează în mod egal atât minicalculatoarele, cât și PC-urile sau mainframe-urile, fiind un mediu cu componente de tip unu-la-unu, în care aproape toate facilitățile care configurează rețelele componente au importanță egală și în care componentele se comportă una față de cealaltă în mod egal, nediscriminatoriu.

În prefața cărții sale Rețele de calculatoare – Prentice Hall, 1981, autorul său, Andrew S. Tanenbaum afirmă referitor la proiectarea rețelelor de calculatoare și a Internet-ului : ”Cheia proiectării unei rețele de calculatoare a fost prima dată enunțată de Julius Cezar : Devide et impera ( Dezbină și stăpânește )”. Cheia pentru înțelegerea Internet-ului și a rețelelor de calculatoare se bazează pe acest principiu, în sensul că sarcina Internet-ului se împarte în sarcini mai mici pentru fiecare rețea , care la rândul lor se vor împărți în sarcini și mai mici rezol-vate de fiecare componentă a Internet-lui – calculator, repetor, punte ( bridge ), hub, router, poartă ( gateway ) sau orice altă componentă activă a rețelei.

Comunicarea și schimbul de informații în Internet se realizează prin inter-mediul serviciilor care permit căutarea și extrapolarea informațiilor din rețea. Pentru oricare din serviciile Internet-ului există un calculator care solicită informații, deci un client al respectivului serviciu, de la un alt calculator care furnizează informațiile cerute, denumit server. Fiecare calculator legat în rețea, numit și nod de rețea, poate fi atât client cât și server al oricărui serviciu Internet. Există totuși o organizație a utilizatorilor de Internet numită ISOC (Internet Society ), care are un caracter voluntar și ca unic scop promovarea schimbului global de informații prin intermediul acestei rețele. Conducătorii acestei organizații, numiți IAB (Internet Arhitecture Board Comitetul de arhitectură Internet), au responsabilitatea de a gestiona din punct de vedere tehnic Internet-ul și de a standartiza tehnologia folosită. Această activitate este sprijinită de un alt grup de la ISOC, anume IETF ( Internet Engineer Task Force- Grupul Internet pentru Probleme Tehnice ), care este format tot din voluntari și care încearcă să rezolve problemele tehnice cu care se confruntă Internet-ul, propunând noi alternative tehnice care apoi sunt standartizate de IAB.

1.1.1. Internet – scurt istoric.

În anul 1969, Ministerul Apărării al Statelor Unite ale Americii a creat Agenția pentru Proiecte de Cercetare Avansată ( Advanced Research Projects Agency – ARPA ). Obiectivul său consta în proiectarea unei rețele de comunicații care să asigure transmiterea mesajelor chiar și în cazul distrugerii sale parțiale într-un bombardament nuclear. Ca să nu mai vorbim de facilitățile oferite în proiectele nuclearo-militare din timpul războiului rece. Rezultatul a fost încununat de succes și s-a numit ARPAnet. ARPAnet avea 4 noduri, iar participanții la rețea erau Universitatea din L.A. California, Institutul de Cercetări Stanford, Universitatea din Santa Barbara California și Universitatea din Utah. Ulterior rețeaua dezvoltându-se, prin conectarea altor universități americane.

În anul 1983, din motive pragmatice, ARPAnet s-a despărțit în două rețele diferite numite ARPAnet și MILNET. ARPAnet a fost rezervată domeniilor civile, precum cercetarea, în timp ce MILNET a fost destina-tă exclusiv operațiunilor militare. Rețelele au rămas conectate, astfel încât utilizatorii să poată schimba informații. Prima rețea a devenit cunoscută sub numele de INTERNET. Dezvoltarea ARPAnet s-a făcut lent, din cauza diversității de tipuri de calculatoare și de sisteme de operare folosite. De aceea trebuia proiectat și dezvoltat un set de reguli de comunicare care să permită informației să fie transmisă între diferite rețele fără să se țină cont de componentele hardware ale acestora. Acest lucru, început din anii 70, s-a încheiat în anul 1983 când s-a impus protocolul TCP/IP, care este o reuniune de două protocoale : TCP – Transmission Control Protocol și IP – Internet Protocol

În aceeași perioadă, au început să se dezvolte și alte rețele, cum ar fi BITNET – ( Because It’s Time ), și CSNET – (Computer Science Network ). Inițial, acestea au fost rețele separate, utilizate în scopuri educaționale sau științifice , dar cu timpul, au fost conectate la Internet pentru a facilita schimbul de informații între diverse organizații, dar mai ales între universități. Unul din cele mai importante momente ale evoluției rețelei Internet a fost anul 1986, când Fundația Națională pentru Știință (National Science Foun-dation – NSF ), a creat NSFNET pentru a conecta 4 supercalculatoare de mare viteză pe teritoriul Statelor Unite, mai mult din rațiuni științifice. ARPAnet s-a desființat, iar NSFNET a devenit principalul canal de prelucrare pentru Internet. NSF a concesionat părți din Internet către sectorul privat, Internet-ul devenind, pe zi ce trece, preponderent privat și comercial.

Dezvoltarea rețelei Internet a fost explozivă, mai ales după anul 1985, când erau conectate la Internet aproximativ 2.000 calculatoare, astăzi fiind conectate la Internet aproximativ 30.000.000 de calculatoare. Un alt moment important al Internet-ului a avut loc la începutul anilor 90, când cercetătorii de la CERN (Consiliul European pentru Cercetare Nucleară), au adoptat în anul 1992 un sistem hipertext pentru legarea documentelor, în scopul utilizării în comun a rezultatelor cercetării științifice. Un sistem hipertext este un sistem care permite unui browser să creeze legături între documente independente în scopul vizuali-zării acestora. Astfel că după numai 6 luni existau 60 de servere Web, care folosesc protocolul http (HiperText Transfer Protocol).

Ca urmare a celor de mai sus, Internet-ul este caracterizat astăzi ca fiind o Superautostradă Infor-mațională (Information Superhighway), o cale de informații (Inforbahn) și un spațiu cibernetic (Cyberspace).

1.1.2. Adresarea în Internet

Fiecare calculator din Internet are o adresă IP, de tipul nnn.nnn.nnn.nnn, unde nnn nu poate să depă-șească 255. Există componente software speciale ce realizează translația automată între numele de server și adresa IP a serverului și invers. Orice adresă IP are 32 biți și este alcătuită din mai multe părți. Deoarece Internet-ul este o rețea de rețele, începutul adresei IP indică router-elor din Internet rețeaua din care face parte utilizatorul , iar partea dreaptă a adresei indică gazda sau calculatorul care va primi pachetul. Conceptual, fiecare adresă Internet reprezintă o pereche ( nume_de_rețea – identificator_nașină ), adresele IP actuale, trebuind să aibă una dintre cele trei forme, diferențiate prin primii doi, trei biți mai semnificativi, astfel :

– adresele de clasă A (încep cu 0) sunt folosite pentru câteva sute de rețele care comportă un număr de 224 mașini.

– adresele de clasă B ( încep cu 10 ) se utilizează pentru mii de rețele, fiecare rețea cu 216 mașini fiecare rețea.

– adresele de clasă C (primii trei biți sunt 110) sunt destinate pentru un număr foarte mare de rețele care au fiecare până la 256 mașini.

Dar ar fi foarte dificil să ținem minte adresele IP ale tuturor calculatoarelor. Există o modalitate mai simplă de a adresa un calculator, și anume prin intermediul numelor de domenii. O localizare anume din Internet, este identificată de un nume de domeniu unic. Numele de domeniu este alcătuit din mai multe cuvinte separate prin puncte și care identifică organizația și ierarhia de domeniu căreia îi aparține. În Internet există un sistem on-line distribuit pentru administrarea numelor de identificare a locațiilor calculatoarelor conectate la Internet, sistem denumit DNS ( Domain Name System ). DNS constituie o metodă de administrare a numelui, prin care se acordă diferite responsabilități de grup pentru subseturi de nume. Fiecare nivel de sistem se numește domeniu, iar domeniile consecutive sunt separate de un punct. De ex.: gazdă.domeniu_secundar.domeniu_principal

În cadrul numelor poate exista un număr variabil de domenii, practic ființând cel mult cinci. Pe măsură ce se parcurge numele de la stânga la dreapta, numărul de nume conținut în grup devine din ce în ce mai mare. Numele de gazdă (server ) conține, în afara numelui de domeniu, un alt nume ce identifică serverul particular și orice subdomeniu ce poate fi asociat la localizarea server-ului. Astfel ” .ro” reprezintă numele de domeniu atribuit României. Pentru celelalte țări sunt valabile următoarele nume de domeniu :

uk Marea Britanie

ca Canada

es Spania

fr Franța

au Australia

se Suedia

de Germania

În Statele Unite ale Americii există următoarele domenii principale :

com organizații comerciale

edu universității

gov agenții guvernamentale

net furnizori de servicii Internet

mil armata

int organizație internațională

org diverse organizații

1.1.3. Cultură, etichetă și politețe pe Internet

La fel cum unii șoferi pe marile autostrăzi, există utilizatori ai rețelei Internet care cred că pot face orice sub paravanul anonimatului. Utilizatorii cu un comportament necivilizat în Internet suportă o serie de consecințe. Pentru probleme minore, ar putea primi unul, două mesaje e-mail mai obraznice. În cazul unui com-portament ilegal, pot ajunge în închisoare pentru încălcarea legilor referitoare la pornografie sau la concurență neloială. De asemenea pot fi dați în judecată pentru calomnie. O măsură mai blândă ar fi ca furnizorul de servicii Internet să îi deconecteze pentru abuzuri în rețea.

Atunci când scrieți un mesaj pentru a fi transmis prin Internet, încercați să țineți cont de următoarele recomandări :

– Nu deviați de la subiect. Abordați un stil de comunicare concis.

Mesajele să fie cât mai scurte cu putință, referitoare strict la subiectul abordat.

– Dacă nu aveți nimic de spus semnificativ, mai bine nu spuneți nimic.

Lărgimea de bandă măsoară cantitatea de informații ce poate trece printr-o conexiune Internet, într-un interval de timp. Dacă risipiți această lărgime de bandă limitată cu informații inutile, s-ar putea să împiedicați pe

altcineva să transmită informații cu adevărat importante.

– Lăsați glumele și ironiile la o parte. Chiar dacă spuneți ceva în glumă, cei care citesc mesajul pot lua totul în serios, pentru că ei nu vă pot vedea expresia feței și nu vă pot auzi tonul vocii dumneavoastră.

– Nu vă bateți joc de limba engleză. Clientul dumneavoastră de poștă electronică are încorporat un verificator ortografic; nu ezitați să îl folosiți; respectați regulile gramaticale, ortografice sau de punctuație. Citiți fiecare mesaj cu voce tare înainte de a-l trimite.

Ori de câte ori se adună un grup de oameni, există un set de reguli de limbaj, de comportament sau de istorie co-mună, care este cunoscut sub numele de cultură de grup sau în mediul rețelelor interconectate, cultură Internet.

În acest context, este evident că deplasându-ne de la un grup la altul – la serviciu, la școală, în familie, la prieteni – cultura se schimbă, la fel cum există relații diferite cu membrii familiei în timpul cinei, față de relațiile cu colegii de serviciu sau cu prietenii apropiați. Aceeași situație apare și în timpul călătoriei prin Internet, unde un utilizator trebuie să abordeze grupurile întâlnite, ca și cum aceștia ar fi colegi de birou, relațiile fiind în mod normal relaxate și semiformale.

În orice împrejurare socială, respectarea unei anumite etichete reprezintă o cerință imperioasă, întrucât ceea ce pare potrivit pentru un grup de persoane, poate fi nepotrivit în alte situații sau pentru altcineva. De aceea se recomandă să se ajusteze limbajul și tonul folosit, conform celui similar utilizat de ceilalți participanți din grup, tratându-se orice utilizator așa cum fiecare ar dori să fie tratat la rândul său.

Conferințele și conversațiile pe IRC ( Internal Relay Chat – serviciul de discuții prin Internet ) sunt în general deschise pentru participare oricărui doritor care are acces la această facilitate, pentru a audia sau pentru a interveni la o astfel de manifestare. Similar cu situația când cineva se apropie de un grup de persoane care discută între ele, utilizatorul trebuie să-și dezvolte obișnuința de a se face mai întâi cunoscut dacă vrea să se alăture unei conferințe și apoi să aștepte să fie recunoscut de participanții la discuție, respectând în acest sens regulile de etichetă obișnuită, care în mediul de rețea se mai numește Netquette.

În continuare, este prezentată o parte dintr-un dicționar internațional al bunăvoinței sau amabilității, recunoscut și folosit pe Internet, care permite identificarea sensului celor mai utilizate grupe de simboluri folosite pentru evidențierea diverselor stări sufletești și emoții ale persoanelor angajate în discuții bi- și mul-tilaterale. Uneori, pentru specificarea emoțiilor se folosesc o serie de cuvinte delimitate de asteriscuri, cuvinte care prin pronunțarea lor, exprimă starea ce se dorește să fie transmisă interlocutorului, dintr-o discuție. Pentru aceasta se folosește un adevărat dicționar de termeni specifici, „cuvinte” foarte criptice pentru utilizatorul începător sau neavizat. Există chiar variații de la o zonă la alta, sau de la un grup de discuții la altul.

Fișierul complet cu termenii întâlniți în conversațiilor Internet, alcătuit de Clay Spinuzzi ([anonimizat]), numindu-se emoticon.txt și poa-te fi obținut prin ftp din folderul /pub/misc de la mercury.unt.edu.

( zâmbet obișnuit ( zâmbet morocănos ( zâmbet indiferent

(-: utilizator stângaci :*) utilizator băut [:] utilizator robot

😎 utilizator cu chelari 8:-) utilizator fetita :-[ utilizator vampir

:- [ utilizator plânge :-{) utilizator cu mustață *<:-) Moș Crăciun

:-Q fumător 😀 râzând 8-0 speriat

8-( îngrozit 8-I îngrijorat :-7 ironic

😛 scoate limba 😎 cu ochi larg deschiși :-/ mustrător

8) uluit 😯 țipăt :-0 șocat

😀 râs I-O căscat ;( plâns

:^( profil încruntat @:-) utilizator cu turban :^) profil vesel

%-) persoana grizata O:-) persoana sănătoasă :-~ persoana indecisa

:###.. persoana bolnava [:-) persoana cu căști i:-) diavolesc

C=:-) utilizator bucătar :-~) utilizator răcit *:) Clovnul Bozo

X-( utilizator mort (:| utilizator chel O:- ) utilizator înger

{:-( utilizator cu moț 😮 un oh! =:- punk roker

C=}>;*{)) Mega Smile… beat, cu moț, cu mustață, cu beretă, etc.

În conversația pe Internet se folosesc destul de des o serie de prescurtări, cu o semnificație larg cunoscută și acceptată. Câteva dintre aceste acronime, des întâlnite în special în grupe de discuții, sunt :

BTW By the Way ROFL Roll On Floor Laughing

IYSWIM If You See What I Mean IMHO In My Humble Opinion

TTFN Ta Ta For Now UYMF Up Your, My Friends

Furtul pe Internet costă organizațiile și persoanele particulare milioane de dolari în fiecare an. Utilizatorii preiau din rețea texte, imagini și videoclipuri asupra cărora acționează legea dreptului de autor. Alții preiau software comercial pe care nu l-au plătit. Convenția de la Berna asupra Drepturilor de Autor , a statuat faptul că orice lucrare privată creată după 1 aprilie 1989 – fie ea în formă electronică sau nu este protejată prin legile dreptului de autor, existente în fiecare țară semnatară a acestei convenții. Aceste legi protejează chiar și lucrările care nu specifică nimic despre copyright. Singura modalitate de a evita încălcarea legii este să cereți proprietarului dreptului de autor permisiunea de a-i folosi lucrarea, fie contra cost fie gratis. De asemenea, plagiatul este interzis acesta presupune că vă asumați paternitatea unor creații aparținând altor persoane. Nu este voie să se folosească întreg conținutul unei lucrări fără permisiunea proprietarului de drept de autor. Dar, este permisă folosirea unor informații și citatea documentului original.

1.2. SERVICII INTERNET

1.2.1. Serviciul de poșta electronică – e-mail

Poșta Internet sau poșta electronică sau e-mail este o formă unică de comunicare, ce combină rapiditatea apelului telefonic cu permanența unei scrisori. Durează doar câteva secunde, iar destinatarul poate răspunde când dorește. Poșta electronică a fost printre primele servicii cu care Internet-ul a început să se afirme. Prin e-mail se realizează transmiterea unui mesaj de tip text ASCII sau binar, de la un cont de calculator la altul. Expeditorul compune un mesaj pe care specifică adresa destinatarului. O adresă de e-mail are două părți. Prima parte este numele utilizatorului celui care i se trimite mesajul, iar cea de-a doua parte este ce a ce se numește fully qualified domain sau numele calculatorului gazda, urmat de computerul gazda de domeniu Internet. Se separă numele utilizatorului de numele gazde, ca în exemplul următor:

[anonimizat] exemplu [anonimizat]

Poșta electronică nu folosește numai la trimiterea unor mesaje scurte. Prin intermediul ei se pot transmite orice tip de fișier: baze de date, documente, programe, imagini, sunete sau chiar executabile freeware sau shareware. Aceste fișiere se numesc atașate și pot fi orice fișier existent pe hard discul calculatorului expeditor. Exista o limită de ordin practic a mărimii fișierelor atașate, în sensul că o data cu mărirea fișierului crește și durata transmisiei și deci crește riscul unei erori de transmisie și totodată nota de plată a telefonului.

Există multe standarde de poștă electronică, diferite între ele, care fac dificilă scrierea unei aplicații cu o interfață generală. Printre aceste putem aminti : programul mail numit AIX pentru mașinile IBM RISC 6000, sub sistemul de operare UNIX, MOSAIC v2.0, pentru suprafețele Windows 3.1, Outlook Express pe WINDOWS 95, 98, NT, Netscape Messenger. Se pot manevra foarte ușor operațiunile de verificare mesajelor primite, de transmitere unui nou mesaj, de a răspunde la un mesaj primit sau de ștergere a unui mesaj primit.

Este posibil la noile aplicații de poștă electronică să formatați mesajul sau să vă puneți semnătura pe el. Se pot formata mesajele cu caractere aldine sau cursive sau se pot crea marcaje sau se pot centra anumite paragrafe. Formatarea se realizează pe baza limbajului HTML. Nu se recomanda formatarea unui mesaj dacă nu suntem siguri că programul de poștă electronică al destinatarului nu poate citi texte formatate. Incompatibilitățile de formatare pot face ca citirea unor mesaje să fie aproape imposibilă. Semnătura este ca antetul de scrisoare, pe care în loc să-l introducem la începutul mesajului, îl trecem la sfârșit. Ceea ce se include în semnătură depinde de ceea ce dorim să comunicăm. Se pot include în semnătură informații despre hobby-urile noastre sau chiar un citat care reflectă de exemplu viziunea noastră aspra vieții sau orice altceva ce dorim noi. Este recomandat să nu se includă în semnătură numărul de telefon sau numele copilului, soției sau orice alte informații cu caracter strict personal. Aceasta pentru că nu există nici o garanție că mesajul nostru nu va fi citit de milioane de oameni, așa încât nu trebuie să includem în semnătură informații pe care nu vrem să le dezvăluim oricui. Pe Internet se găsesc exemple de tipuri de semnături, ca:

http://www.cc.utah.edu/~pdw9469/sign.html

http://www.isisnet.com/MAX/signart.html

http://www.contrib.andrew.cmu.edu/~moose/sigs.html

1.2.2. Serviciul de transferul fișierelor – ftp

Printre primele servicii care au fost dezvoltate pe Internet, se numără și acela ce permite utilizatorilor să mute fișierele dintr-o locație în alte, fiind vorba de serviciul FTP. Acest serviciu este denumit după protocolul pe care îl utilizează (FTP – File Transfer Protocol, adică un protocol de transfer fișiere). Acest serviciu permite ca utilizatorul să se conecteze la un calculator de pe Internet folosind un client FTP de pa mașina sa locală, să foiletoneze folderele (directoarele) și programele aflate într-o zonă publică pe calculatorul de la distanță și să obțină un transfer într-un sens sau altul al unuia sau mai multor fișiere folosind un server FTP aflat pe mașina de la distanță. Pentru a putea realiza conectarea unui calculator local la un calculator la distanță, pe mașina de la distanță trebuie să ruleze un program numit server FTP, cu parametrii de funcționare stabiliți de administratorul mașinii, ce va decide ce directoare și informații sunt accesibile pe serverul FTP.

De obicei, pentru conectarea la un server FTP este nevoie de numele ”login” sau „use name” și de „password” (parola), acestea obținându-se de la printr-un e-mail de la administratorul server-ului FTP. Deoarece nu se poate distribui fiecărui utilizator un cont și o parolă, s-au imaginat servere FTP anonime.

Acestea permit utilizatorului să se conecteze la o mașină FTP anonymous Server și să transfere fișiere fără a avea un cont pe aceea mașină. Pe aceste servere se introduce în calitate de ”user name” cuvântul anonymous (uneori ftp), iar pentru „password” se introduce adresa de e-mail a utilizatorului. Serverele FTP anonime constituie o cale majoră de distribuție a software-lui și a informației în Internet, reprezentând totodată o modalitate de obținere gratuită a acestuia.

Pentru a afla ce conține un astfel de server, imediat după conectare se caută un fișier index , ce conține un index al fișierelor accesibile împreună cu o scurtă prezentare a conținutului acestora.

De asemenea trebuie cercetate fișierele README, sau readme, sau read.me care descriu în general conținutul directorilor sau dau informații despre sistemul de operare al serverului (UNIX, VACS, MS-DOS, System 7). Dacă există probleme sau întrebări despre serverul FTP, acestea se pot adresa printr-un e-mail către „postmater-ul” mașinii FTP. De exemplu la serverul FTP rs.internic.net, adresa persoanei de contact ( postamaster ) este : [anonimizat] .

Totuși unele servere au o persoană diferită de contact, a cărei nume se poate afla din fișierul readme. Comenzile FTP folosite în cadrul acestui serviciu de transfer al fișierelor privesc deschiderea și închiderea sesiunii FTP, transfer simplu sau multiplu de fișiere sau la fișiere de tip text ASCII sau binary .

1.2.3. Serviciul World Wide Web – www

Sistemul World Wide Web este cunoscut ca și WWW, Web, W3 etc, și este unul din multiplele serviciile oferite de Internet, bazat pe indecși și căutări de text, prin implementarea unei noi caracteristici a procesului de căutare – hipertext, ce semnifică lucruri care apar ca fiind ușor diferite pe diverse sisteme ce posedă software de căutare propriu, în esență însă ea reprezentând o bază de date bazată pe text. Practic, în metoda hipertext de prezentare a informației, cuvintele selectate în text pot fi expandate la orice moment pentru a furniza alte informații despre cuvintele respective , oferind astfel posibilitatea de a lega documentele înrudite prin cuvinte și fraze. Hipertext-ul are două caracteristici interesante :

– Nu impune o ordine sau o ierarhie a informațiilor. Ordinea de acces la aceste informații este determinată doar de interesul cititorului.

– Permite unei informații să aibă relații multiple cu alte informații Hipertext-ul oferă acces la fiecare fragment de informație, din diverse locații ale unui document sau a unei serii de documente.

În afară de hipertext, paginile Web includ și componente hipermedia. Pe lângă text, componentele hipermedia conțin imagini multimedia, secvențe video, sunete – și toate pot fi legate între ele. Acest serviciu și toate dezvoltările majore ulterioare au fost realizate și puse la punct la Laboratorul European de Fizică a Particulelor (CERN), în anul 1992. O pagină Web este o combinație de text și etichete HTML (HyperText Markup Lanhuage) care formatează acel text. Etichetele HTML determină cum va arăta textul și cum se va comporta pe ecran. Mai important, etichetele HTML pot lega un cuvânt sau o frază de alte documente din Internet.

Adresa unei pagini Web este dată de locația URL, compusă din trei părți : schema, gazda și calea. Schema este numele de domeniu al gazdei Internet, unde se află pagina Web. Calea cuprinde adresa completă, inclusiv numele de fișier a paginii Web. Schema și gazda sunt întotdeauna cerute, dar calea și numele fișierului nu sunt necesare pentru toate paginile Web.

Legăturile Web ajută la o navigare ușoară printre documentele Web, iar legăturile de text apar de obicei ca sublinieri sau cuvinte și fraze colorate. Legăturile grafice folosesc imagini. Când se oprește indicatorul mouse-ului pe o legătură grafică, semnul de săgeată se transformă în mână.

Un exemplu de imagine folosită ca legătură este imaginea-hartă (image map). Într-o imagine-hartă, diferitele sale zone sunt legate la adrese URL diferite. Când se deplasează indicatorul mouse-ului deasupra unei imagini-hartă , se va vedea în bara de stare unul din următoarele două elemente : o pereche de coordonate în care se indică locația curentă a indicatorului în cadrul imaginii-hartă sau diferite adrese URL care se schimbă pe măsură ce se mișcă mouse-ul. Folosind adrese URL avem acces la foarte multe tipuri de resurse Internet. Dăm exemplu câteva adrese URL :

gopher://gopher.umc.edu

ftp://ftp.mcp.com-que

http://www.mocrosoft.com/ie/ie40

telnet://onramp.net

1.2.4. Serviciul de conectare la distanță – telnet

Componente software telnet reprezintă aplicația de conectare la distanță în cadru unei rețele, în speță în rețeaua Internet. Conectarea se face pe o mașină aflată în aceeași cameră, în altă încăpere sau la mii kilometri distanță de terminalul de unde emitem această comandă. După conectare, utilizatorul are acces la orice servicii pe care mașina de la distanță le asigură terminalelor ei locale, precum execuția unei sesiuni interactive normale (conectare, execuție comenzi, deconectare) și accesul la servicii locale ca parcurgerea unor cataloage de bibliotecă, găsirea unor produse software etc.

1.2.5. Serviciul de conferință on-line – IRC

Sistemul de conferință on-line IRC (Internet Relay Chat ) permite utilizatorului să converseze cu câte persoane dorește, persoane grupate pe așa-numitele canale , criteriul de grupare fiind constituit pe subiectele de interes comun. Accesarea IRC se face fie printr-un fișier de comenzi fie printr-o comandă izolată.

1.2.6. Serviciul Gopher

Asemănător ftp, Gopher este atât un protocol cât și un programul folosit efectiv pentru lucru. Gopher este ușor și intuitiv în folosire, facilitând examinarea directoarelor și fișierelor de pe mașina de la distanță, asigurând la dorință și transportul informațiilor la calculatorul local al utilizatorului. Gopher a fost scris de o echipă de programatori de la Universitatea din Minnesota și oferă o interfață ușor de mânuit și bazată pe meniuri și submeniuri standard, permițând accesul la multe din resursele Internet-ului.

1.2.7. Serviciul Archie

Archie este un sistem de informare client-server, care se folosește pentru regăsirea fișierelor păstrate pe servere-le ftp. Sistemul Archie a fost creat și dezvoltat la Universitatea McGill din Montreal. Pentru a căuta un fișier, din linia de comandă, sau dintr-o casetă de dialog, în cazul lucrului în mediul vizual, se introduce numele acestuia ( sau o parte din el). Odată ce a fost localizat, nu rămâne decât să fie transferat pe calculatorul local.

1.2.8. Serviciul WAIS

WAIS ( Wide Area Information Server ) reprezintă sistemul de servicii care oferă răspunsuri la întrebările puse prin intermediul rețelei Internet sau al altora adiacente cu aceasta, de către orice virtual interesat, fie el client obișnuit, fie un alt server. Cea mai bună traducere în limba română a denumirii WAIS, capabilă să păstreze și contextul, cred că este „Server de Informații de Arie Largă”. WAIS a fost dezvoltat ca proiect comun al firmelor Thinking Machines, Apple Computer, Dow Jones și KPMG Peak Marwick.

1.2.9. Serviciul UseNet

UseNet este un serviciu Internet folosit pentru schimbul de mesaje între utilizatorii din întreaga lume. UseNet organizează grupurile de discuții într-o ierarhie de categorii și subcategorii, de la general la particular și de la stânga la dreapta. Categoriile de nivel superior ale grupurilor de discuții din Internet sunt următoarele :

alt grupuri de discuții alternative

bit liste poștale LISTSERV BitNet

biz reclame pentru afaceri

comp subiecte referitoare la calculatoare, hardware și software

k12 domeniul educațional

sci aplicații științifice

soc subiecte sociale și culturale

talk discuții pe teme controversate

1.3. ELECTRONIC BANKING (EB) ȘI INTERNET BANKING (IB)

1.3.1. Prezentare

Pentru majoritatea oamenilor, electronic banking (EB) înseamnă acces 24 ore din 24 prin bancomate (ATM – Automated Teller Machine) sau viramente din contul de disponibilități în conturi de investiții sau de economii (depozite); dar electronic banking (EB) mai este cunoscut și ca transfer electronic de fonduri (EFT – Electronic Fonds Transfer).

Electronic Banking (EB), cunoscut ca și transfer electronic de fonduri, folosește un calculator și elemente de tehnologia informației pentru a efectua verificări de cont și transferuri de fonduri. Transferul de fonduri este inițiat printr-un dispozitiv de un card sau cod pentru a obține accesul la contul personal.

Transferul electronic de fonduri oferă următoarele principale servicii:

a) ATM sau 24-hour Teller sunt terminale electronice care permit utilizatorului: accesul la contul său 24 ore pe zi pentru efectuarea de restituire de numerar, depuneri sau transferuri de fonduri între conturi prin introducere în ATM a card-ului și tastarea codului PIN (Personal Identification Number)

b) Direct depozit permite efectuare de operații specifice cum ar fi: plăți de facturi, prime de asigurare, ipoteci sau alte utilități.

c) Plata prin telefon permite să luați legătura cu instituțiile financiare pentru instrucțiuni de plată a facturilor scadente sau transfer de fonduri între conturi.

Este nevoie în prealabil de acordul utilizatorului.

d) Operații bancare prin calculator, permit utilizatorului să-și efectueze operații bancare prin PC. De exemplu se poate vedea balanța contului personal, se poate efectua transfer între conturi, sau plăți de facturi.

e) Transferuri la puncte de vânzare permite efectuarea unei plăți la cumpărarea unui produs cu amănuntul, folosind un card, banii fiind automat transferați din contul bancar în contul vânzătorului , iar cardul actualizat.

În general când se vorbește de electronic banking (EB) se înțelege legarea unui calculator personal cu modem de calculatorul băncii și folosind un software specific. Internet banking (IB) însemnă, așa cum am mai spus, legarea calculatorului personal de calculatorul băncii prin Internet. Internet Banking (IB) are două categorii de bănci care funcționează on-line:

1)prima categorie, care este un hibrid. Banca folosește propria strategie pentru distribuția produselor bancare și servicii către clienți. Aceste bănci dezvoltă propriul lor departament.

2)adevăratele bănci prin Internet sau chiar bănci virtuale, pentru că ele pot să nu aibă un sediu și sucursale proprii. Banca virtuală nu se gândește la costurile unei bănci reale, dar ea suportă costurile necesare de producere a card-urilor.

Clienții care posedă un PC cu modem se leagă la Internet și printr-un site, de bancă. Ei au un nume și o parolă primită de la bancă. Banca îi alocă anumite drepturi. Accesul este rapid, unii au drepturi de consultare, iar alții de actualizare fișiere. În afară de rapiditate și comoditate, utilizatorii mai au un avantaj. Nu este nevoie de un salariat care să completeze cu mâna orice formular de virament de bani ce îl face prin intermediul băncii.

Softul băncii permite realizarea unei legături cu programul financiar contabil al firmei, de unde preia direct operațiunile de plată. La rândul lui softul firmei poate prelua din programul de transmitere a datelor informații privind decontările din ziua precedentă. Astfel se evită introducerea de două ori în sistem a acelorași date.

În cazul societăților mari, cu mai multe filiale independente, în diferite orașe, care realizează propriile plăți, toate tranzacțiile pot fi urmărite de la cartierul general al firmei.

1.3.2. Informatizarea băncilor în România

Prima bancă din România care a introdus acest tip de servicii pe piața bancară română este ING Barings, din anul 1995, pentru care a primit premiul Banking Product Of the Year, utilizând softul Multicash al firmei germane Omnicrom. Rețeaua ING permite accesul utilizatorilor la două module. Primul furnizează informații privind toate tranzacțiile realizate de firmă. Actualizarea listei tranzacțiilor se realizează în fiecare zi. Opțional fișierele de operațiuni se pot actualiza din 30 în 30 de minute. Pentru această facilitate clientul va plăti un comision mai mare. Cel de-al doilea modul al serviciului electronic banking al ING este cel de plăți. Plățile pot fi făcute atât în lei (către altă firmă sau către bugetul statului), cât și în orice altă valută.

Infrastructura tehnică necesară clientului cuprinde un calculator PC 486, un modem și o linie telefonică. Pe timpul transmisiei telefonice informațiile circulă codificate, iar decodificarea se face la destinație. Softul băncii verifică dacă mesajul transmis este complet, iar comunicarea nu a fost întreruptă din motive tehnice. Astfel se evită situațiile în care s-ar face de două ori aceeași plată. Instalarea sistemului și trainingul clienților sunt oferite gratuit. Comisionul lunar este de 20 USD pentru firmele cu un cont și 25 USD pentru firmele cu mai mult de două conturi, dar se practică și comisioanele specifice fiecărei operațiuni.

La nivelul anului 1999, peste 55% din plățile realizate de ING se fac prin electronic banking.

ABN Amro pune, în 1996, la dispoziția clienților produsul de electronic banking Office Net Romania, care are la bază tot softul Multicash. Acesta permite accesul la informații privind operațiunile efectuate de firmă, precum și la alte informații bancare generale. Pentru plăți, sistemul dispune de două module diferite. Unul este dedicat plăților în lei către alte firme sau bugetul statului. Celălalt este destinat plăților în valută. În anul 1999 ABN Amro a realizat peste 65% din plăți prin mediul electronic. Instalarea și trainingul clienților se realizează în două săptămâni și costă 300 USD. Dacă la sfârșitul testării clientul dorește să testeze produsul, primește banii înapoi, urmând să plătească 30 USD. El va beneficia de comisioane mai mici la operațiuni și un service permanent.

Banca Comercială Română a introdus serviciul Multicash în iunie 1998. Acesta este similar cu celelalte servicii de tip Multicash, cu diferența că momentan se fac doar plăți în lei. Branșarea clientului la sistem se face gratuit, acesta plătind un comision de 24 UDS lunar. Comisioanele la tranzacții nu sunt reduse la aceste plăți față de tranzacțiile clasice. Au mai introdus asemenea servicii BancPost, Banca Internațională a Religiilor, Banca Turco-Română.

Chiar dacă băncile comerciale oferă rapiditate prin informatizarea tranzacțiilor, clienții nu pot beneficia din plin de tehnica de vârf. Utilizatorii serviciilor de electronic banking ar beneficia de avantaje mult mai mari dacă BNR ar trece la rândul ei la un sistem de decontare electronică.

Legătura dintre băncile comerciale și BNR se face pe suport de hârtie. Secretul evitării pierderii de timp în cazul plăților dintre două bănci diferite, constă în modul de lucru al Casei de Compensare Interbancare. Dacă verificările s-ar face automat, durata unei plăți s-ar reduce considerabil. Realizarea on-line a verificărilor implică din partea BNR implementarea unui sistem care să funcționeze automat și să folosească, dacă s-ar copia modul de lucru occidental, Internet-ul. Or tocmai Internet-ul reprezintă problema cea mai mare a băncilor românești, din cauza problemelor de securitate.

Pentru ca o plată să se facă în condiții sigure, nu numai BNR, ci fiecare bancă ar trebui să-și pună la punct sisteme de protecție evoluate, știind că Internet-ul este cea mai vulnerabilă rețea. Totuși, nu numai sistemele de protecție sunt problema băncilor. Chiar dacă o bancă reușește să găsească cea mai bună variantă de protecție, în cazul unei fraude, aceasta nu va reuși să se despăgubească din cauza necunoașterii, în legislația română, a problemelor electronice. Deci nu s-ar putea dovedi frauda. Mai mult, lipsa Internetului din munca de zi cu zi a unei bănci nu permite acesteia dezvoltarea unui sistem multicash, pentru ca un client să poată efectua plăți sau să-și verifice contul fără a mai apela la un angajat al băncii.

BCR este singura bancă cu capital social de stat care a reușit să pună la punct un sistem multicash, însă, nefolosind Internet-ul ; banca trebuie să meargă la fiecare client în parte, care dorește instalarea pe calculatorul său personal a softului ce permite accesarea sistemului din bancă. Această modalitate costă mai mult, deoarece este necesară fabricarea softului de către departamentul de IT al băncii și instalarea acestuia pe calculatorul fiecărui client în parte. BCR urmărește să introducă Internet banking. Avantajele folosirii Internet-ului constau tocmai în faptul că fiecare client are deja softul , iar banca nu ar trebui decât să-i faciliteze accesul la baza de date, cu un nume și o parolă.

Însă, pentru a ajunge la astfel de servicii, o bancă ar trebui să aibă un sistem care să facă față unor astfel de cerințe și care să proceseze informațiile automat. Or, un astfel de sistem bancar ar implica investiții ce depășesc câteva milioane de dolari, dacă ne gândim că numai achiziționarea aplicației software costă peste un milion de dolari USA, la aceasta adăugându-se achiziționarea de calculatoare puternice, împreună cu celelalte componente, de genul imprimante sau modem-uri. O dată ales sistemul fiecare angajat al băncii trebuie să se familiarizeze cu noul sistem. Implementarea se face cu ajutorul specialiștilor firmei care vinde sistemul și poate dura și 6 luni de zile, în funcție de numărul de filiale ale băncii. Toate acestea costă o bancă de mărimea BCR circa 10 milioane USD, asta într-o fază inițială, pentru banca trebuie să țină cont și de costurile curente ulterioare, legate de îmbunătățirea browser-elor și a calculatoa-relor folosite, ce trebuie re-înoite cel puțin odată la 4-5 ani.

Încă de la intrarea pe piața românească, în anul 1997, Citibank a pus la dispoziția clienților trei pachete de servicii tip electronic banking .

Produsul Citibank on line permite verificarea operatțiunilor care au avut loc în conturile unei firme. Pe ecranul calculatorului pot fi vizualizate intrările, ieșirile și soldul contului, cu toate detaliile aferente fiecărei operațiuni : către cine se face plata, de către cine au fost virați banii în cont și ce reprezintă sumele respective. Consultarea situației conturilor se poate face 24 de ore din 24, iar actualizarea informațiilor are loc în timp real. Acest pachet este foarte avantajos pentru companiile locale și multinaționale, deoarece de la sediul central al firmei-mamă pot fi vizualizate conturile filialelor din cele 103 țări în care Citibank este prezentă . Al doilea pachet de servicii al Citibank este Pay Link.

Prin intermediul acestuia se poate realiza electronic tot portofoliul de tranzacții al unei firme : plățile, constituirea de depozite, schimb valutar. Ora limită de acceptare a plăților este 16, față de 13, în cazul în care plățile sunt făcute la ghișeu. Al treilea pachet de electronic banking Collections Database

Oferă clientului posibilitatea să urmărească toate încasările făcute prin interme-diul băncilor corespondente Citibank, din țară. Toate cele trei pachete de servicii sunt prevăzute cu interfață, prin care operațiunile realizate sunt reflectate în același timp și în fișierele programului de contabilitate al firmei.

Securitatea informației este deosebită. Clientul primește, conform contrac-tului încheiat cu banca, un „nume utilizator” și o parolă, care înlocuiesc semnătu-ra normală. Pot exista mai multe parole , în funcție de numărul persoanelor auto-rizate să lucreze în sistem și de puterea de decizie a acestora. De exemplu, conta-bilul firmei poate întocmi fișierul cu plățile care urmează să fie realizate în ziua respectivă, dar nu este autorizat să le trimită spre bancă, inițierea efectivă a aces-tora fiind făcută de către directorul firmei. Sau pot exista mai multe niveluri de autorizare a plăților în funcție de sumele respective.

În afară de cele trei pachete prezentate, Citibank a pus la punct și două aplicații specializate. TrezoLink este destinat firmelor care lucrează mai mult cu trezoreria statului. PayLease se adresează companiilor care au de făcut un număr mare de plăți, la intervale egale de timp. Programul poate, la dorința clientului, fie să inițieze plățile automat, fie să-l informeze la scadență și acesta să decidă dacă le va iniția sau nu. În acest caz, utilizatorul va transmite băncii ordinele de plată respective prin intermediul PayLink.

Citibank utilizează sistemele sale de electronic banking de peste 20 de ani, acestea fiind continuu îmbunătățite. În prezent, majoritatea clienților Citibank România realizează operațiunile bancare electronic. Abonamentul lunar pentru utilizare este de circa 20 USD pentru toate cele trei pachete principale, iar instala-rea softului, trainingul utilizatorului și suportul sunt gratuite. Comisioanele perce-pute la toate operațiunile realizate prin calculator sunt cu 50% mai mici decât cele pentru operațiunile la ghișeu.

În cazul BankAustria Creditanstalt, ce folosește programul Muticash, reali-zat de firma Omikron, informațiile despre conturi sunt actualizate din oră în oră, iar operațiunile efectuate pot fie de plăți interne, plăți externe, operațiuni valutare, la cererea clientului, în condiții de securitate maximă, firma producătoare catego-risindu-l impenetrabil. Toate funcțiile sistemului sunt autorizate separat, existând parole diferite pentru cei care introduc datele tranzacției în sistem, cei care tran-smit plățile la bancă sau cei care consultă extrasele de cont. Este posibil ca un utilizator să fie autorizat să lucreze doar în anumite conturi ale firmei. Pentru fiecare operațiune în parte trebuie introdusă parola de intrare în sistem, numele de utilizator și parola acestuia.

În prezent și Banca Transilvania a pus la punct infrastructura unui sistem de electronic banking operațional.

1.3.3. Aspecte ale Internet banking-ului în străinătate

După părerea domnului Eduardo Diniz, băncile americane care folosesc Internet-ul caută să obțină facilități în trei categorii diferite:

nformații de piață

prezentarea propriilor produse și servicii bancare

îmbunătățirea relațiilor cu clienții

Vom împărți aceste trei categorii în trei nivele de interacțiune asupra băncii.

La primul nivel al interacțiunii, numit de bază sau incremental (de creștere) banca ia contact cu alte medii de tip Web. Acest nivel deschide un front nou fără folosirea tuturor posibilităților oferite de Web. Următorul nivel, numit interme-diar, este specific celor care folosesc Web-ul pentru îmbunătățirea serviciilor și activității băncii. Al treilea nivel, numit avansat, deschide calea spre transfor-marea afacerilor și crearea de noi facilități ale afaceri.

Vom împărți fiecare dintre cele categorii de activități descrise anterior – furnizor de informații, tranzacții și relația client-bancă – în trei nivele de inter-acțiune așa cum se vede în tabelul de mai jos.

Vom avea 9 departajări împărțite în:

băncile folosesc Web-ul ca un instrument de cunoaștere a informațiilor. La nivelul de interacțiune de bază , ca cifre electronice ce furnizează informații instituționale și promoționale, căi de contactare a altor bănci. La nivelul intermediar, motoare de căutare, forme de refacere și legături cu alte site-uri.

La nivelul avansat, se utilizează resurse particularizate, optime, de abonament, grupuri de discuții sau divertisment.

Web-ul este canalul comun pentru tranzacții.

La nivelul de bază de interacțiune se deschid conturi, cereri de produse și servicii bancare, cereri de credite de producție și investiții.

La nivel intermediar al interacțiunii, un client poate avea acces la balanța contului său, poate transfera fonduri.

La nivel avansat al interactivității, banca folosește doar e-cash și dezvoltă doar servicii.

Banca folosește Web-ul să-și îmbunătățească relația cu clienții.

La nivelul de bază al interacțiunii, e-mail-ul și formularul scris sunt forme folosite pentru plângeri și sugestii.

La nivel intermediar, aparatura de vârf (calculatoare) este folosită pentru luarea deciziilor.

La nivelul avansat Web-ul aduce informații pentru dezvoltarea de noi produse și servicii bancare.

Internet Banking (IB)sunt foarte folosite în USA, spre deosebire de Australia care are 52 de bănci, iar la sfârșitul anului 1999, doar câteva bănci au introdus Internet Banking, acestea fiind: Advance Bank, Common Wealth Bank, ANZ, Metway, National Australian Bank. Toate băncile australiene oferă serviciile obișnuite pentru Internet banking: balanța contului, istoricul tranzacțiilor, ordine de plată, plăți de taxe și impozite, transfer de fonduri, plăți de facturi, etc.

Totodată băncile australiene oferă și e-cash, care permite clienților băncii să cumpere cu monedă electronică produse și servicii dorite.

În concluzie, în Australia, spre deosebire de SUA și Japonia, care conduc în Internet banking (IB), nu arată ca o bancă medievală, însă ele se schimbă repede în bine sub presiunea concurenței băncilor care conduc în acest domeniu. Oportunitățile oferite de Internet pe lângă procesarea afacerilor sunt:

– îmbunătățirea serviciilor către clienți, operând în 24 ore, 7 zile pe săptămână;

– operații cu cost redus;

– operarea se face de către client;

– obținerea de informații despre clienții altor bănci;

– furnizarea de servicii clienților;

– realizarea de alianțe;

– mărirea competitivității.

Pe de altă parte, prin folosirea Internet Banking-ului, băncile își globalizea-ză serviciile și își scad costurile tranzacționale. Conform unui studiu făcut de Allen B. Hamilton, www.bah.com , costul mediu pe tranzacție scade de la 1,08$, în cazul sucursalelor tradiționale, la 0,28$ pentru electronic banking(EB) și la numai 0,13$ pentru Internet Banking (IB)

Toate aceste facilități oferite de Electronic & Internet Banking contribuie la democratizarea piețelor individuale (ca de exemplu Euro-piața), care și ele fac parte din piața globală cu următoarele scopuri :

comerț liber în interesul tuturor angajaților

competitivitate în interesul prosperității economice

securitate economică individuală și protecție colectivă

1.4. PROBLEME DE SECURITATEA INTERNETULUI

Reversul medaliei – hackers

Comerțul electronic a devenit o industrie a cărei cifră globală de afaceri crește văzând cu ochii, apreciindu-se ca în anul 2003 să fie de aproximativ 1.300 miliarde dolari. Costurile mici și profitabilitatea ridicată determină ca aproape orice firmă de mărime medie să se îndrepte spre tranzacțiile prin Internet.

Numai că datorită modului de plată prin card-uri, au apărut fraude electronice și odată cu ele anumite riscuri pentru magazinele și băncile virtuale. Cea mai banală fraudă este făcută cu ajutorul cărții de credit. Ele sunt obținute pe diverse căi, ingenioase sau clasice, de către hacker-i, mai precis craker-i.

La categoria fraudelor cu card-uri România deține primul loc în lume. Sute și mii de adolescenți din România riscă ani grei de închisoare în cazul în care vor fi prinși în Occident, pentru faptul că au cumpărat cu card-uri furate CD-uri, cărți, reviste, tricouri etc. Câteodată, unii au dat lovitura cumpărând laptop-uri în valoa-re de mii de dolari, pe care le-au comercializat la jumătate de preț. Cât timp în România nu va exista o legislație care să împiedice prin pedepse aspre orice fra-udă, România va rămâne o țară care tolerează hoția cibernetică.

O altă afacere care picat din cauza fraudelor este European Union Bank, prima bancă virtuală din lume, înființată în 1994 în Anglia, ce a oferit toată gama de servicii bancare, dar care a falimentat din cauza volatilizării celor doi proprietari cu banii băncii. În România, la sfârșitul lunii ianuarie 1999 a fost promulgată legea spălării banilor murdari, care stabilește pedepse între 3 și 12 ani pentru infracțiuni săvârșite cu ajutorul calculatorului

Temerile legate de fraudele asupra cărților de credit și de pierderea intimi-tății prin Internet, cedează în fața unei necesități mult mai mari- comoditatea.

Cumpărătorii doresc să acceseze bazele de date preferate ori de câte ori au chef, chiar și de șapte ori în fiecare din cele 24 de ore ale zilei.

Soarele nu va apune niciodată în imperiul comerțului electronic, asta pentru că au existat și există preocupări majore privind securitatea pe Internet. Nevoia de securitate în rețele, și în special în Internet, a condus la elaborarea mai multor pa-chete de programe destinate protecție criptografice. Dintre acestea, cel mai popu-lar este PGP (Pretty Good Privacy) dezvoltat de Philip Zimmermann în SUA.

Acest pachet de programe a stârnit serioase controverse, datorită răspândi-rii sale pe Internet și a folosirii lui în toată lumea, fără să se respecte drepturile de licență și de export, destul de rigide în privința algoritmilor criptografici. În 1994, Zimmermann a fost anchetat de FBI, pentru acuzația de nerespectare a legilor americane privind exportul de sisteme criptografice, învinuindu-l de punerea pe Internet a PGP-ului, ceea ce a condus la o răspândire necontrolată a utilizării sale, PGP-ul fiind folosit de diverse categorii de utilizatori, de la studenți la guverne sau organizații de toate profilele.

PGP-ul este un program care folosește criptarea pentru a asigura securita-tea fișierelor, a poștei electronice, semnăturilor digitale și altele sau mai precis iată la ce poate fi folosit PGP-ul :

criptarea fișierelor folosind algoritmul cu chei secrete IDEA.

crearea de chei secrete publice și private pentru criptarea mesajelor.

gestionarea cheilor prin crearea și întreținerea unei baze de date care să conțină cheile publice ale persoanelor cu care aveți legătură.

transmiterea și recepționarea de mesajelor e-mail criptate.

folosirea semnăturilor digitale pentru semnarea electronică a documentelor.

certificarea cheilor.

revocarea, dezactivarea și custodia cheilor dumneavoastră.

configurarea după necesități a PGP-ului.

Folosirea server-elor de chei PGP de pe Internet.

PGP funcționează pe diferite platforme: MS-DOS, UNIX, VAX/VMX și altele. Folosirea lui PGP face necesară existența a două chei – o cheie secretă cunoscută numai de utilizator și o cheie publică corespondentă, care trebuie făcută cunoscută tuturor utilizatorilor cu care schimbăm mesaje.

Asupra dimensiunii în biți a cheilor (factor decisiv în asigurarea rezistenței criptografice) se pot face următoarele observații :

O cheie de până la 512 biți reprezintă o soluție acceptabilă pentru aplicațiile comerciale obișnuite; este suficient de greu de spart rapidă în calcule.

O cheie între 512 și 768 biți este mai potrivită pentru aplicații comerciale cu cerințe de securitate deosebite; este foarte greu de spart și cere calcule de viteze medii.

O cheie de 1024 biți este potrivită pentru aplicații cu cerințe de securitate de nivel „militar”; consideră imposibil de spart, însă calculele sunt mai complexe.

Analiștii conceptului de securitate informatică au sesizat o contradicție aparentă între nevoia de comunicații și conectivitate, pe de o parte și necesitatea asigurării confidențialității, integrității și autenticității informațiilor, pe de altă parte.

Viteza și eficiența comunicațiilor „instantanee” de documente și mesaje conferă numeroase atu-uri actului decizional într-o societate modernă bazată pe economie concurențială. Dacă, în general, guvernele reprezintă cele mai aprige apărătoare ale unui control stric asupra cifrării, în special datorită necesității de a lupta împotriva crimei organizate sau terorismului, reacția societății civile și a persoanelor particulare a fost opusă.

CAPITOLUL 2

UTILIZAREA SISTEMELOR EXPERT ÎN INTERNAȚIONALIZAREA ACTIVITĂȚILOR BANCARE

2.1. Noțiuni fundamentale vizând sistemele informatice

2.1.1 Conceptul de sistem informatic

Funcționarea unui sistem informațional-decizional presupune, în principal, desfășurarea următoarelor activități:

culegerea datelor despre starea sistemului condus și a mediului înconjurător;

transmiterea datelor în vederea prelucrării;

prelucrarea datelor, obținerea informațiilor și transmiterea acestora;

adoptarea deciziilor, dezagregarea sau desintetizarea acestora și transmiterea acestora spre execuție.

Utilizarea tehnicii electronice de calcul a produs modificări majore în modul de realizare a acestor activități și implicit a determinat apariția conceptului de sistem informatic.

Sistemul informatic economic este un ansamblu de elemente interconectate, funcțional în scopul automatizării obținerii informațiilor , fundamentării, transmiterii și urmării deciziilor.

Sistemul informatic se interpune între sistemul de decizie și sistemul de execuție, fiind subordonat acestora. El este inclus în cadrul sistemului informațional și are drept obiect de activitate, în general, culegerea, transmiterea și prelucrarea datelor. Prin implementarea unor modele matematice și utilizarea tehnicii electronice de calcul, în activitățile enumerate, sistemul informatic imprimă valențe sporite sistemului informațional sub aspect cantitativ și calitativ. Astfel, asistăm la o creștere a capacității de calcul sub aspectul volumului datelor de prelucrat și a operațiilor de efectuat, la creșterea exactității informațiilor, în condițiile complexității activităților economice etc.

În ceea ce privește raportul dintre sistemul informatic și sistemul informațional se poate aprecia că este un raport de la o parte la întreg, de la subsistem la sistem.

Utilizarea pe scară largă a mijloacelor de calcul a condus la creșterea sferei de cuprindere a sistemului informatic, aceasta tinzând să o egaleze pe cea a sistemului informațional.

2.1.2. Structura sistemului informatic

Un sistem informatic este compus, în principal, din următoarele elemente:

baza tehnico-materială;

sistemul de programe;

baza științifico-metodologică;

baza informațională;

resursele umane și cadrul organizatoric.

Baza tehnico-materială sau HARDWARE-ul sistemului informatic este constituită din totalitatea mijloacelor de culegere, transmitere, stocare și prelucrare a datelor, în care locul central îl ocupă, desigur, calculatorul electronic.

Sistemul de programe sau SOFTWARE-ul cuprinde totalitatea programelor de bază (sistem de operare + medii de programare + programe utilitare) cât și programele aplicative prin care sunt rezolvate problemele concrete, particulare ale utilizatorului.

Baza științifico-metodologică este alcătuită din metodologiile de realizare a sistemelor informatice și din modelele matematice ale fenomenelor și proceselor economice.

Baza informațională cuprinde datele de prelucrat, sistemele și nomenclatoarele de coduri, precum și fluxurile informaționale.

Resursele umane se referă la personalul de specialitate necesar funcționării sistemului informatic, respectiv analiști, programatori, ingineri de sistem, operatori etc.

Cadrul organizatoric este cel specificat în regulamentul de organizare și funcționare a agentului economic în care funcționează sistemul informatic.

Realizarea unor sisteme informatice viabile presupune acțiuni conjugate de asigurare a tuturor elementelor menționate, neglijarea chiar și numai a unuia dintre acestea putând compromite sistemul în ansamblu.

2.1.3. Clasificarea sistemelor informatice

Sistemele informatice se pot clasifica după mai multe criterii:

A) În funcție de domeniul de utilizare, sistemele informatice se clasifică în:

Sisteme informatice pentru conducerea activităților economico-sociale.

Sisteme informatice pentru conducerea proceselor tehnologice.

Sisteme informatice pentru activitatea de cercetare științifică și proiectare.

Sisteme informatice speciale.

B) După nivelul ierarhic ocupat de sistemul obiect:

Sisteme informatice pentru conducerea activității la nivelul organizațiilor economice individuale.

Sisteme informatice pentru conducerea activității la nivelul organismelor economice cu structuri de grup.

Sisteme informatice teritoriale.

Sisteme informatice pentru conducerea ramurilor, subramurilor și activităților la nivelul economiei naționale.

Sisteme informatice funcționale generale.

C) După gradul de integrare a sistemului informatic în procesul decizional, se identifică următoarele tipuri de sisteme informatice:

Sisteme pentru prelucrarea datelor (Data Processing Systems – DPS). Sunt sisteme tranzacționale, clasice, care au drept scop prelucrarea datelor și punerea la dispoziția decidentului uman a informațiilor în vederea fundamentării deciziilor.

Sisteme informatice pentru management (Management Informațion Systems – MIS). Ca și DPS-urile, prelucrează date specifice agentului economic și furnizează decidentului uman informații, dar acestea sunt grupate în rapoarte diferite în funcție de tipul de decizie ce urmează a fi luată pa baza lor și de decidentul căruia i se adresează.

Sistemul suport de decizii (Decision Sistems Suport – DPS). Aceste sisteme informatice includ modele matematice și lucrează cu baze de date sau cu baze de cunoștințe.

Sisteme expert (Expert Systems – ES). Constituie o clasă particulară de sisteme informatice care se bazează pe inteligența artificială. Ele au drept scop reproducerea cu ajutorul calculatorului a cunoștințelor și raționamentelor experților umani și pot hotărî la un moment dat care este cea mai bună variantă de acțiune într-o situație dată. După o perioada de studiu în laborator și de folosire cu precădere în domeniile medical și tehnic, sistemele expert se utilizează din ce în ce mai mult în activitățile economice.

2.2. Inteligența artificială și sistemele expert

2.2.1 Inteligență artificială

Perioada actuală se caracterizează prin dezvoltarea rapidă a unei noi ramuri a informaticii: informatica bazată pe inteligența artificială.

Inteligența artificială este o tehnologie informatică ce s-a dezvoltat pe baza studiului raționamentului uman, pe înțelegerea conceptului de inteligență (din latinește intelligere – în românește înțelegere). Este produsul cercetărilor efectuate atât în domeniul științelor exacte cât și al celor umaniste: matematicile superioare, informatica teoretică, psihologia cognitivă, lingvistica și epistemologia cunoașterii.

În esență, această tehnologie permite reproducerea pe cale artificială a raționamentului uman, automatizarea proceselor cognitive specifice creierului, crearea unor dispozitive cu comportament inteligent. Pe baza experienței dobândite într-un secol de cercetări s-au conturat trei curente principale de abordare metodologică a raționamentului artificial (ALL93):

Abordarea cognitivă – Raționamentul natural este privit ca o suită de stări și procese mentale care transformă datele de intrare în date de ieșire iar raționamentul artificial încearcă să reproducă aceste stări mentale și procese.

Metode de modelare care au servit ca suport pentru implementarea unor sisteme SOFTWARE de tipul sistemelor de gestiune a colecțiilor de date sunt acele sisteme de gestiune a bazelor de cunoștințe.

O altă definiție a inteligenței artificale este aceea că ea este un ansamblu de tehnici și metode care permit captarea cunoștințelor umane și prelucrarea lor simbolică.

Abordarea pragmatică – Raționamentul natural este privit tot ca o suită de stări și procese mentale care transformă datele de intrare în date de ieșire, dar raționamentul artificial încearcă doar să simuleze simptomul de inteligență; se produc aceleași date de ieșire pentru aceleași date de intrare.

În această abordare au fost construite primele sisteme de inteligență artificială cu un grad înalt de utilitate – sistemele expert.

Abordarea conexionistă – Raționamentul natural este privit ca o suită de stări și procese neuronale, iar raționamentul artificial încearcă să reproducă mecanic această activitate neurologică a creierului uman.

Ca un rezultat notabil al acestui mod de abordare, amintim rețelele de neuroni.

Tragem concluzia că sistemele expert fac parte din clasa sistemelor cu inteligență artificială pragmatică, bazate pe depozitarea „în vrac” a unui număr mare de cunoștințe care să acopere în principiu toate situațiile posibile, mai mult sau mai puțin probabile, care pot apare în funcționarea unui sistem biologic, tehnic, social, economic, sanitar, politic etc.

Informatica clasică are la bază noțiunile de prelucrare algoritmică, care constă în descompunerea problemei în pași elementari, aranjarea acestora într-o anumită ordine utilizând structurile standard de control (secvențială, alternativă și repetitivă) și prelucrarea serială, pas cu pas, pentru obținerea rezultatului.

Altfel spus, se efectuează apropierea omului de calculator prin algoritmizare (formalizare).

Aceasta se face cu eforturi umane foarte mari, uneori cu posibilități de eroare și nu poate cuprinde toate domeniile de activități.

Informatica bazată pe inteligența artificială încearcă o adaptare a calculatorului și a instrumentelor informatice la modul de lucru al creierului uman, un mod nealgoritmic, bazat pe raționament. Altfel spus, se realizează apropierea calculatorului de om.

Dacă în informatica clasică materia primă o constituie datele, în prelucrarea inteligentă elementele fundamentale sunt cunoștințele, reprezentând corelații logice și semantice dintre fapte prin intermediul regulilor de raționament.

Prelucrarea algoritmică este strâns legată de noțiunea de procedură, ca expresie a algoritmului, în timp ce prelucrarea inteligentă are un caracter declarativ, deoarece modul de achiziționare, introducere și organizare a cunoștințelor nu influențează raționamentul și cel mai mult concluziile. În felul acesta a apărut o nouă noțiune, prelucrarea simbolică, în care dispare distincția dintre date și programe.

Caracteristica de bază a inteligenței artificiale este căutarea euristică. În probleme complexe, numărul soluțiilor posibile poate fi enorm; de aceea rezolvarea problemelor pe baza tehnologiei inteligenței artificiale este un mod obișnuit orientată după reguli empirice referitoare la euristici (intuiție, experiență, generalizare), folosindu-se intens cunoștințele în domeniu. Inteligența programelor este puternic dependentă de calitatea cunoștințelor disponibile în baza de cunoștințe și structura de control ale cunoașterii introduse în motorul de inferențe.

Deosebirile între programele din informatica clasică și cele de inteligență artificială sunt reliefate în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1

Deosebiri între programele din informatica clasică și cele de inteligență artificială

Cunoștințele trebuie să fie disponibile pentru utilizare când sunt necesare în timpul căutării. Pe această cale schimbul în cunoaștere impun numai schimbări în baza de cunoștințe.

Prin contrast datele de prelucrare și structurile de control în programele algoritmice convenționale sunt integrate. Ca urmare aceste programe sunt mai dificil de modificat pentru că de cele mai multe ori schimbările într-o parte a programului implică schimbări și în celelalte chiar dacă, sunt concepute modular.

2.2.2 Sisteme expert

Elementul central al prelucrării inteligente îl constituie raționamentul artificial, ca imitare al celui natural, efectuat de creierul uman. În orice domeniu de activitate există probleme cu grad ridicat de dificultate care pot fi rezolvate numai de experții formați ca specialiști în urma unui vaste experiențe în domeniul respectiv.

Așa cum nu există o definiție unanim acceptată pentru inteligența artificială nu există încă o definiție unică pentru sistemele expert.

În general, sistemele expert pot fi definite ca fiind programe bazate pe tehnicile inteligenței artificiale, care înmagazinează cunoștințele dintr-un domeniu bine definit și apoi le folosesc pentru rezolvarea problemelor din acel domeniu.

Sistemele expert încearcă să imite în principal raționamentele experților umani prin raționamente artificiale. Mai mult decât preluarea cunoștințelor expertului uman, sistemele expert le multiplică și explicitează experiența acestora. Este cunoscut faptul că un expert uman într-un domeniu se formează foarte greu și necesită, pe lângă pregătirea și experiența personală și calități native. De aceea multiplicarea cunoștințelor experților umani prin intermediul sistemelor expert este, în zilele noastre, o necesitate obiectivă.

Pentru o mai bună înțelegere a unor aspecte privitoare la definirea sistemelor expert, este necesară o partajare a cunoștințelor expertului uman dintr-un domeniu. Un expert uman recunoaște, definește și rezolvă probleme din domeniul său de expertiză având o capacitate crescută de a se orienta în aspecte precum complexitatea, incompletitudinea, incertitudinea, inconsistența confuzia și aprecierile vagi.

Pornind de aici expertul uman trebuie să aducă problema în stadiul în care lucrurile sunt câr mai simple complete precise consistente și clare, adică să treacă problema din sfera expertizei în sfera cunoștințelor comune de specialitate. În acest stadiu, rezolvarea problemei poate fi susținută eventual de prelucrări algoritmice utilizând baze de date. În general, expertul uman acționează într-o clasă de probleme slab structurate pentru care nu se pot defini algoritmi de rezolvare.

Încercând să imite expertul uman, sistemele expert posedă următoarele caracteristici:

cunoștințele sunt independente de mecanismul de raționament, se introduc global nu depind unele de latele iar modificarea unui element nu influențează raționamentul;

spre deosebire de programarea clasică sisteme expert se caracterizează printr-o abordare declarativă în care se specifică cunoștințele care vor fi exploatate în mod dinamic de mecanismul de raționament;

sistemele expert trebuie să fie capabile să explice raționamentele făcute și să argumenteze soluțiile obținute într-o manieră asemănătoare expertului uman;

sistemele expert trebuie să fie capabile să gestioneze baze de date de volum mare și să trateze cunoștințe inexacte și incomplete;

sistemele expert utilizează metode empirice, bazate pe experiență care conduc la soluțiile cele mai bune.

Sistemele expert pot oferi soluții mai productive decât programele algoritmice în situațiile în care cerințele informaționale se schimbă foarte des.

Dacă avem în vedere scopul pentru care un sistem expert este realizat, el trebuie să îndeplinească anumite cerințe funcționale care vor fi prezentate în continuare.

Performanță ridicată. Sistemul trebuie să fie capabil să răspundă la un nivel de competență cel puțin egal cu al unui expert în domeniul respectiv.

Timp de răspuns adecvat. Sistemul trebuie să fie capabil să răspundă într-un timp rezonabil, cel puțin comparabil cu timpul necesar unui expert să ia o decizia în aceiași problemă.

Nivel ridicat de încredere. Sistemul nu trebuie să dea răspunsuri greșite care să producă pagube, în caz contrar el neputând să fie utilizat.

Capacitatea de a fi ușor înțeles. Un sistem expert trebuie să poată explica pașii raționamentului său în timpul unei execuții, deci trebuie să aibă capacitatea de explicare într-o manieră asemănătoare celei în care un expert uman ăși pate explica raționamentul.

Flexibilitate. Datorită unei mari cantități de informație pe care o are un sistem expert este important ca el să posede un mecanism eficient pentru manipularea cunoștințelor, respectiv pentru adăugarea, ștergerea și modificarea acestora.

Există mai multe motive care au impus ca necesare aceste cerințe funcționale pentru un sistem expert:

În multe cazuri securitatea oamenilor sau a unor sisteme fizice depind de răspunsurile unui sistem expert. Acesta trebuie să justifice concluziile, adică să permită o verificare o verificare inteligibilă a raționamentului său de către om;

În faza de dezvoltare a unui sistem expert trebuie să fie confirmat faptul că încărcarea cunoștințelor în baza de cunoștințe s-a făcut corect și sunt folosite corect de expertul uman;

Un alt motiv se referă tot la depanare, datorită interacțiunilor care există în sistemele expert. Controlul execuțiilor nu e secvențial și în general ordinea în care sistemul expert nu este o problemă generează o dificilă înțelegere a modului în care el lucrează.

Sistemele expert pot fi folosite de sine stătător sau pot fi integrate în alte sisteme informatice în funcție de necesități.

2.2.3 Structura unui sistem expert

Elementele centrale ale unui sistem expert sunt baza de cunoștințe, baza de fapte, motorul de inferență, modulul explicativ, modulul de achiziție al cunoștințelor și interfața utilizator.

Baza de cunoștințe conține un ansamblu de cunoștințe specializate într-un anumit domeniu preluate de cognitician de la expertul uman. Procesul de creare a bazei de cunoștințe constă în preluarea acestora de la expertul uman, modelarea de către cognitician în conformitate cu cerințele metodei de reprezentare, introducerea în bază și validarea. Aceste proces este unul foarte laborios și necesită o conlucrare permanentă între cognitician și expertul uman. Realizarea lui necesită foarte multe iterații și texte în cursul cărora însăși expertul uman poate fi pus în dificultate pentru argumentarea unei opțiuni.

Baza de fapte conține datele unei probleme concrete care urmează a fi rezolvată precum și faptele rezultate în urma raționamentelor efectuate de motorul de inferență asupra bazei de cunoștințe. În unele publicații baza de fapte este inclusă în baza de cunoștințe. Dar trebuie făcută distincția între cunoștințe, care descriu rezolvarea unei clase de probleme și fapte care descriu aserțiuni de instanțiere a unei probleme din clasa respectivă.

Motorul de inferență este elementul efectiv de prelucrare în sistemul expert, care pornind de la fapte (de intrare) activează cunoștințe corespunzătoare din baza de cunoștințe, construind astfel raționamente care conduc la noi fapte (de ieșire).

Deci, motorul de inferență construiește un plan de rezolvare în funcție de specificul problemei, utilizând cunoștințe din domeniul respectiv. În ultimă instanță, motorul de inferență este un program care implementează modalitățile de raționament: deductiv, inductiv și mixt, dar care e independent de baza de cunoștințe.

Modulul explicativ are rolul de a prezenta într-o formă larg accesibilă justificarea raționamentelor efectuate de motorul de inferență și întrebările la care trebuie să răspundă utilizatorul. El servește și expertului uman pentru verificarea coerenței bazei de cunoștințe.

Modulul de achiziție a cunoștințelor are rolul de a transforma cunoștințele din forma din care le explică cogniticianul în forma internă de memorare pe suportul tehnic de date. Acest modul asigură și interfața de comunicare cu baza de date sau cu alte sisteme. Pe viitor, calculatoarele din noile generații vor permite achiziția de cunoștințe în limbaj natural care le va duce la dezvoltarea rapidă a sistemelor expert.

Interfața cu utilizatorul realizează dialogul utilizatorului cu sistemul expert în sensul furnizării de către utilizator a datelor de intrare și a rezultatelor problemei de rezolvat de către sistem.

Toate elementele unui sistem expert, reprezentate în figura 2.1, mai puțin baza de cunoștințe și baza de fapte formează așa numitul sistem esențial care permite dezvoltarea rapidă de sisteme expert prin crearea unor noi baze de cunoștințe, operație cunoscută sub numele de instanțierea unui sistem esențial, posibilă datorită algoritmilor de raționament implementați în motorul de inferență, care sunt în general aceiași, indiferent de sistemul expert pe care dorim să-l dezvoltăm, însă nu se poate construi un mecanism universal de inferență pentru toate domeniile de expertiză.

Achiziția cunoștințelor

MODUL DE ACHIZIȚIONARE A

UNOȘTINȚELOR

Reprezentarea cunoștințelor

BAZA DE CUNOȘTINȚE

Prelucrarea cunoștințelor

Utilizarea cunoștințelor

Fig. 2.1 Arhitectura unui sistem expert

2.3. Domenii de utilizare a sistemelor expert

Unele sisteme expert au fost proiectate ca instrumente de cercetare dar cele mai multe funcționează în domenii industriale, medicale sau economice.

Sisteme expert de configurare care asamblează componentele unui sistem.

Sisteme expert de diagnoză. Ele efectuează operații de diagnosticare în domenii precum cel medical, industrial sau financiar-contabil.

Sisteme expert de învățare-instruire. Sunt sisteme de învățare inteligentă, în care cei care se instruiesc pot pune întrebări asemănătoare celor puse unui instructor uman.

Sisteme expert de interpretare. Sunt sisteme care explică datele observate. Acestea sunt folosite în special în domeniul chimiei.

Sisteme expert de planificare. Planifică acțiunile pentru a produce anumite efecte așteptate. Sisteme expert de prognoză. Prognozează rezultatele într-o anumită situație.

Sisteme expert de monitorizare. Ele compară datele observate cu cele așteptate pentru analiza performanțele unor sisteme.

Sisteme expert de control. Sunt sisteme de reglare și control al unui proces. În general sunt sisteme complexe ce cuprind: interpretare, diagnoză, monitorizare, planificare, prognoză și remediere. De asemenea necesită de multe ori cerința de sisteme de timp real pentru a putea răspunde în timp util sistemului controlat.

Sistemele expert au fost utilizate inițial cu precădere în medicină, chimie, fizică și alte domenii tehnice.

2.4. Proiectarea sistemelor expert

Un sistem expert este un produs software proiectat pentru a raționa ca un expert uman în domeniu. Ca terminologie, expertul uman se mai numește expertul în domeniu. El este un specialist într-o ramură a științei cum ar fi medicina, fizica, marketing, etc.Persoana care extrage cunoștințele de la expertul în domeniu și le structurează după un anumit model în vederea introducerii și procesării acestora pe calculator se numește inginerul de cunoștințe. Expertul în domeniu poate fi aceeași persoană cu inginerul de cunoștințe sau poate să difere de acesta.

Există cinci etape în proiectare unui sistem expert:

Faza de identificare

În această fază expertul uman și inginerul de cunoștințe colaborează pentru definirea obiectivului și identificarea aplicației. Expertul uman și inginerul de cunoștințe trebuie să răspundă în această fază la întrebări de tipul următor:

problema enunțată este specifică unui sistem expert?

există soluții pentru problema enunțată?

care sunt subproblemele și sarcinile acestora?

de unde provin datele?

care este contribuția expertului uman la rezolvarea problemei?

care este natura datelor procesate?

Faza de conceptualizare

Această fază presupune conceptualizarea elementelor care apar în aria problemei și a relațiilor pe care le satisfac aceste elemente. Aceste particularități se enunță sub formă unor aserțiuni. În această fază se răspunde de obicei la următoarele întrebări:

care este informația cea mai importantă pe care o aduc datele?

ce se poate deduce din observații specifice?

care sunt ipotezele utilizate și care sunt concluziile ?

care sunt restricțiile problemei ?

Faza de formalizare

În această fază cunoștințele se reprezintă într-o diagramă de dependență, care este o metodă grafică de reprezentare a cunoașterii. O asemenea diagramă este apoi utilizată la implementare.

În faza de formalizare se au în vedere următoarele elemente:

atașarea numelor de variabile necesare problemelor de rezolvat

formularea tipurilor de întrebări pe care utilizatorul le poate pune sistemului expert

stabilirea modului în care sunt primite datele din exteriorul sistemului (imagini, unde etc)

deciderea modului în care rezultatele consultării sunt afișate ( grafice, rapoarte ale bazelor de date etc)

În funcție de datele care urmează a fi prelucrate de către viitorul sistem expert se alege o metodă de reprezentare a cunoștințelor.

Faza de implementare

Pentru a realiza sistemul expert se alege un mediu de programare convenabil transpunerii cunoștințelor dob`ndite în fazele anterioare. Alegerea acestuia se face în funcție de specificul elementelor constitutive ale bazei de cunoștințe precum și în funcție de felul în care sistemul trebuie să comunice cu userul.

Faza de testare și validare a aplicației

În această fază se testează produsul obținut din faza de implementare. Sunt parcurse toate variantele algoritmilor și modul în care lucrează interfețele cu utilizatorul pentru cazuri ale unor probleme cunoscute. În cazul în care se constată neconcordanțe în modul de funcționare a sistemului obținut, se produc modificările necesare în produsul software. Sistemele expert înmagazinează expertiza umană acumulată printr-un exercițiu îndelungat al unei meserii, prin aprofundarea cunoștințelor dintr-un anumit domeniu, prin experiența dob`ndită de-a lungul anilor.

Primele preocupări în domeniul sistemelor expert au apărut aproximativ în perioada anilor 60-70 și au fost legate de demonstratoarele automate. Ulterior au apărut produsele MYCIN (în domeniul medical), DENDRAL (în domeniul spectografiei) și PROSPECTOR (în domeniul prospecțiunilor geologice). Apariția acestora a condus la evidențierea unor probleme specifice sistemelor expert cum ar fi reprezentarea cunoștințelor, interfața de comunicare cu utilizatorul, interogarea în limbaj natural. Desigur, sistemele expert au pătruns puternic în domeniul economic și în special în domeniul financiar-bancar. Deoarece tot mai multe companii au solicitat produse software cu caracteristicile sistemelor expert, au apărut asemenea produse în bănci, companiile de asigurări, agențiile de asistență legală, financiară sau contabilă, nefiind nevoie să se caute în toată baza de cunoștințe.

2.5. Generalități privind bazele de date

Când vine vorba despre stocarea informațiilor, pentru unii acest termen înseamnă o agenda veche în care sunt trecute toate datele importante de care au nevoie: adrese, numere de telefon, informații financiare ș.a.m.d.. Pentru cei din domeniul IT și nu numai, înseamnă sisteme dedicate special stocării datelor importante.

2.5.1 O istorie a bazelor de date

În continuare voi face o istorie a ceea ce înseamnă stocarea datelor cu ajutorul produselor informatice. Primele baze de date erau dezvoltate pe sisteme mainframe și erau manipulate de oameni special pregătiți pentru a gestiona aceste sisteme. Aceste baze de date erau simple Sisteme de Gestiune a Bazelor de Date (SGBD). Primul Sistem de Baze de Date Relaționale (SGBDR) a fost lansat de Oracle Corporation și folosea limbajul de interogare SQL. Deși versiunea originală a fost dezvoltată pentru sisteme VAX/VMS, Oracle a fost unul dintre primii furnizori care a lansat o versiune și pentru sistemele PC pe sistemul de operare DOS.

La jumătatea anilor 80, Sybase a lansat propriul sau SGBDR – SQL Server. Acesta avea biblioteci client pentru accesul la baza de date. Asigurând suportul pentru proceduri rezidente (astăzi denumite "proceduri stocate") și interoperabilitatea cu o diversitate de rețele, SQL Server a devenit un produs de succes în scurt timp, mai ales în mediile client/server.

O dată cu dezvoltarea sistemelor personale (PC), au apărut și primele aplicații de baze de date care foloseau un singur fișier pentru a stoca toata informația din baza de date (denumite baze de date "flat file"). Ele erau de tip Xbase, un limbaj care s-a răspândit foarte repede fiind folosit în special la manipularea datelor. Sistemele care l-au folosit, daca mai este nevoie să le enumăr, au fost dBase, FoxBase, FoxPro. Aceste versiuni rulau sub sistemul MS-DOS și împărtășeau limitările acestuia. Cea mai răspânditã aplicație care folosea limbajul xBase a fost FoxPro, sistem dezvoltat de firma Fox Software. Chiar și în zilele noastre existã firme care stochează alte extrem de importante în baze de date FoxPro, iar cel mai cunoscut exemplu este cel al organizației care gestionează Euro Tunel. Aceasta folosește o aplicație care gestionează câteva sute de GB de date.

La începutul anilor 90, firma Microsoft Corporation a lansat aplicația Access, aplicație care se bazează în mare parte pe logica de stocare a sistemului FoxPro, sistem care fusese achiziționat de firmã în 1989. Aplicația Access a devenit, în scurt timp, cea mai folositã aplicație de gestiune a bazelor de date "flat file" de pe sistemele personale. Ajuns acum la versiunea 9 (denumitã 2000), sistemul de stocare s-a schimbat fiind pregătit să fie scalat oricând către o baza de date Microsoft SQL Server. Totodată, începând cu versiunea 7 i s-a adăugat un limbaj de programare dedicat (Visual Basic for Applications – VBA), bazat pe limbajul de programare Visual Basic. Prin intermediul acestuia se puteau manipula datele mai ușor, se puteau folosi automatisme pentru diverse interogări, afișări etc. Începând cu versiunea 9, limbajul integrat este compatibil cu Visual Basic și cu limbajul folosit de MS SQL Server.

În privința sistemelor server, piața s-a dezvoltat uimitor de repede deoarece s-a constatat cât de folositoare sunt sistemele dedicate acestui lucru. Oracle a lansat și și-a dezvoltat baza de aplicații server, astăzi ajungând la versiunea 9. Începând cu versiunea 8i, au fost introduse extensii orientate pe obiecte. Lansată cu ocazia Oracle OpenWorld , Oracle 9i reprezintă cea mai completă infrastructură pregătită pentru rularea aplicațiilor Internet. Oracle 9i include Oracle 9i Database și Oracle 9i Application Server și pachetul de unelte de dezvoltare Oracle 9i Developer Suite.

În ceea ce privește corporația Microsoft, aceasta a lansat tot în anul 2000 serverul de baze de date SQL Server 2000. Aplicația se dorește a fi un concurent direct pentru aplicațiile Oracle, iar pentru acest fapt i s-a adăugat suport 100% pentru limbajul XML prin intermediul căruia se poate interoga direct serverul dintr-un browser (dacă serverul a fost configurat să suporte aceastã facilitate).

Tot în 2000, compania IBM a lansat varianta 7 a aplicației DB 2. Aceasta aplicație, ca și Oracle, este implementata pe mai multe platforme (inclusiv Linux), fiind o aplicație pur obiectuală. Și pentru ca am ajuns la aplicații de baze de date obiectuale, trebuie să amintim și de aplicația companiei Computer Associates, Jasmine

Pe sistemele Linux, cel mai folosit server de baze de date este MySQL. Cu toate cã există un alt produs gratuit (MySQL este gratuit atât timp cât aplicația dezvoltată nu este revândută) – PostgreSQL, MySQL rãmâne preferatul programatorilor de Linux. De ce? Pentru că limbajul cel mai folosit pe partea de server web – PHP – dispune de o extensie MySQL înglobată. Dar nu numai acest lucru a influențat folosirea MySQL. Una dintre alegeri a fost și datorită ușurinței administrării acestui sever, el dispunând de un client de accesare inclus.

2.5.2 Utilitatea și avantajele bazelor de date

Organizarea datelor în baze de date constituie o formă de centralizare a acestora. Centralizarea datelor prezintă o serie de avantaje cum ar fi:

Reducerea redundanței datelor memorate

Evitarea inconsistenței datelor memorate

Posibilitatea partajării datelor

Menținerea integrității datelor

Posibilitatea aplicării restricțiilor de securitate

.Încurajarea introducerii standardelor

2.5.3 Arhitectura unei baze de date

Între calculatorul care operează asupra datelor care se prezintă sub formă de biți și utilizatorul unei baze de date care manipulează concepte, mai mult sau mai puțin abstracte, de genul întreprindere, furnizori, angajați, conturi, etc. se interpun mai multe nivele de abstractizare a datelor. Asigurarea independenței fizice și logice a datelor impune adoptarea unor arhitecturi de baze de date organizate pe trei nivele:

nivelul intern (baza de date fizică)

nivelul conceptual (modelul conceptual, schema conceptuală)

nivelul extern (modelul extern, subschema, vedere).

Schema generală a unei baze de date care respecta o asemenea organizare este prezentată în figura 2.2.:

Fig. 2.2 Schema generală a unei BD

2.5.4.O definiție a noțiunii de bază de date

Una din caracteristicile ultimilor ani este explozia informaționalã. Volumul imens de informații nu mai poate fi utilizat eficient prin intermediul metodelor tradiționale. Prelucrarea automată a informațiilor cu ajutorul sistemelor electronice de calcul a devenit o necesitate pentru toate domeniile de activitate. Cea mai evoluatã metodă de organizare a informațiilor în vederea prelucrării lor automate o întâlnim la bazele de date. Aplicațiile care folosesc baze de date sunt, în general, aplicații complexe folosite pentru gestionarea unor informații de dimensiuni mai mari într-o manieră sigură și eficientă.

O bază de date este formată dintr-o colecție organizată de date. O baza de date reprezintă o modalitate de stocare a unor informații (date) pe un suport extern, cu posibilitatea regăsirii acestora. Uzual, o bază de date este memorata într-unul sau mai multe fișiere.

Modelul clasic de baza de date este cel relațional, în care datele sunt memorate în tabele. Pe lângă tabele, o baza de date mai poate conține: proceduri și funcții, utilizatori și grupuri de utilizatori, tipuri de date, obiecte, etc.

Dintre producătorii cei mai importanți de baze de date amintim Oracle, Sybase, IBM, Informix, Microsoft, etc.

Aceste date se prelucrează cu un sistem de programe numit sistem de gestiune a bazelor de date. De obicei, în texte se folosește notația BD pentru Bazele de Date și notația SGBD pentru Sistemele de Gestiune a Bazelor de Date.

Un sistem de gestiune a bazelor de date este format din mai multe programe care asigurã, în principal, următoarele funcții:

Funcția de definire a datelor. Prin aceastã funcție se pot defini tipul datelor, structura lor, precum și relațiile dintre ele.

Funcția de creare a bazelor de date. Aceastã funcție asigură introducerea datelor în bazele de date. Operația de introducere a datelor într-o bazã de date este numitã încărcarea bazei de date.

Funcția de actualizare a bazelor de date. Această funcție asigură ținerea la zi a datelor din bazele de date prin operații de adăugare a unor date noi, ștergere a unor date devenite inutile, actualizarea unor date, etc.

Funcția de interogare a bazelor de date. Această funcție asigură accesul la datele înregistrate în bazele de date.

Funcția de administrare a bazelor de date. Prin această funcție se stabilesc criteriile de actualizare a datelor, drepturile de acces la date, modul de protejare a datelor, etc.

2.6. Modele de date

Principalele modele de baze de date cunoscute în prezent sunt:

modelul ierarhic

modelul rețea

modelul relațional

Aceste tipuri de baze de date diferă între ele, în principal, prin modul de organizare a datelor. În cele ce urmează vom prezenta pe scurt cele trei tipuri de baze de date.

2.6.1 Modele de tip ierarhic

Bazele de date ierarhice sunt baze în care un element este aflat în relație cu cel mult un element situat la nivelul imediat superior și, opțional, cu mai multe elemente situate la nivelul inferior. De exemplu, un produs aflat într-o bazã de date poate fi achiziționat de mai multe societăți comerciale. Într-o structura de baze de date ierarhice elementele sunt aranjate sub forma unui arbore inversat. În acest caz avem o structurã de forma celei din figura 4.2:

Fig. 2.3 Structura unei baze de date ierarhice

2.6.2 Modele de tip rețea

Bazele de date de tip rețea sunt baze în care un element poate fi în relație cu mai multe elemente aflate atât la nivelul imediat superior cât și cu mai multe elemente aflate la nivelul imediat inferior. De exemplu, un produs poate fi realizat de mai mulți furnizori și distribuit pe piațã de mai multe societăți comerciale. În acest caz avem o structurã de forma celei din figura 2.4:

Fig. 2.4 Structura unei baze de date de tip rețea

Standardul actual pentru baze de date de tip rețea este prezentata în documentele emise de comisia DBTG(Data Base Task Group) înființată cu ocazia Conferinței de normalizare a limbajelor pentru baze de date (COnferince on Data SYstem Language-CODASYL) din anul 1971.Raportul original elaborat de aceasta comisie, a suferit o serie de modificări în anii ce au urmat (1973, 1976, 1977,1978). Propunerea DBTG este o specificare în detaliu a unui SGBD având la baza modelul de date rețea. Modelele de date de tip rețea sunt bazate pe tabele si grafuri corespunzătoare celor doua forme de structurare a datelor folosite: tipul înregistrare și legăturile explicite. Nodurile grafului corespund, de regula, tipurilor de entități, reprezentate sub forma de tabele, iar arcele grafului corespund relațiilor între mulțimi de entități si sunt reprezentate sub forma de legături intre tabele.

2.6.3 Modele de tip relațional

Bazele de date relaționale Modelul relațional a apărut relativ târziu in teoria si practica bazelor de date. A fost necesară atingerea unui anumit nivel de performanță a echipamentelor de calcul pentru a conștientiza faptul că modelul relațional poate constitui nu numai un valoros instrument de studiu în teoria bazelor de date, ci și punctul de pornire pentru realizarea unor SGBD-uri competitive din punct de vedere al performanțelor.

Primul model de date bazat pe relații și pe reprezentarea acestora sub forma de tabele a fost propus de către cercetătorul american E.F.Codd. Ideile sale au fost publicate într-o suită de lucrări de referință apărute cu începere din anul 1970. Principiile care stau la baza modelului relațional pornesc de la teoria matematica a relațiilor extinsă în mod logic pentru a satisface cerințele activității de gestionare a datelor. Fundamentarea matematica a modelului relațional permite definirea și deducerea elegantă și concisă a proprietăților acestuia. Numeroase rezultate din teoria relațiilor își găsesc aplicabilitatea practică în cazul diferitelor probleme legate de bazele de date relaționale. Fundamentul teoretic al acestui tip de baze de date îl reprezintă teoria matematică a relațiilor. Larga răspândire a tipului relațional de baze de date se datorează și faptului că celelalte tipuri de baze de date se pot reduce ușor la bazele de tip relațional. În acest curs ne vom ocupa de bazele de date de tip relațional.

Modelul de date relațional stă la baza majorității SGBD-urilor comerciale care există și apar la ora actuală. Popularitatea crescândă a modelului relațional și răspândirea tot mai largă a bazelor de date relaționale se datorează, în mare parte, faptului ca acestea dispun de limbaje pentru manipularea datelor de nivel înalt simple, dar foarte puternice. Caracteristica principala a acestor limbaje, numite generic limbaje relaționale, este capacitatea lor de a permite definirea de relații noi pe baza unor relații existente. Pornind de la aceste limbaje în cadrul SGBD-urilor relaționale au fost dezvoltate interfețe flexibile și prietenoase care deschid calea spre exploatarea directă a bazelor de date pentru categorii mult mai largi de utilizatori decât în cazul sistemelor bazate pe modelele de date ierarhice sau rețea.

2.6.4. Caracteristici ale modelului de date relațional:

Independența datelor. Datorită modelului relațional, reprezentarea în calculator e independentă de interfața aplicației. Cel mai semnificativ avantaj asupra primelor sisteme este că reprezentarea fizică a datelor poate fi modificată fără să afecteze aplicația. Baza de date poată fi complet reorganizată la nivel fizic fără a cere recompilarea programelor. Facilitățile de performanță, cum ar fi indici pot fi adăugați sau îndepărtați rapid, tabelele pot fi partiționate pe driverele de disc sau comprimate pentru a câștiga spațiul nefolosit și așa mai departe.

Manipularea declarativă. Modelul de date relațional definește o mulțime de operatori care pot fi aplicați datelor relaționale. Un limbaj standard internațional numit Structural Query Language (SQL) a fost dezvoltat ca să permită implementarea modelului relațional. SQL oferă un mecanism mai simplu pentru manipularea bazei de date față de limbajele de manipulare precedente. Software-ul bazei de date poate să îmbunătățească dinamic felul în care întrebările sunt executate, eliberând programatorul aplicației de aceste sarcini.

Redundanța redusă. Când o bază de date e proiectată, un proces de normalizare poate fi aplicat datelor. Un model de normalizare, produce o bază de date în care redundanța datelor a fost redusă la minim. Reducerea redundanței are două avantaje asupra sistemului. Primul, înlătură posibilitatea ca porțiuni din baza de date să nu se sincronizeze în timpul actualizărilor. Aceasta a fost o problemă și cu bazele de date ierarhice și cu bazele de date de tip rețea, unde elementele de dată redundante erau comune. În al doilea rând, micșorează de obicei cantitatea de date stocate, reducând mărimea bazei de date și salvând spațiu pe disc.

Simplitatea reprezentării datelor. Modelul relațional a limitat numărul de obiecte de date si numărul de operatori ce pot fi aplicați acestor obiecte. Majoritatea programatorilor, sunt deja familiari cu conceptele relaționale de bază, de vreme ce au lucrat cu date organizate sub formă de tabele formate din coloane si linii.

Simplitatea prezentării datelor. Rezultatul tuturor operatorilor relaționali este un nou tabel, care deseori este soluția cerută de aplicație. Modelele de date anterioare trebuia sa extragă anumite informații și apoi să le transforme într-o formă dorită, deseori un tabel de un anumit tip. Sistemele de BD relaționale elimină acest ultim pas, căci rezultatul e deja sub formă de tabel.

Toate aceste caracteristici permit aplicațiilor să se dezvolte mai repede și sa fie întreținute mai ușor ceea ce a condus la popularitatea actuală a produselor relaționale.

În figura 2.5 apare un extras dintr-un tabel cu rezultatele la un examen de admitere. Coloana Data conține datele de naștere ale candidaților, iar coloana Mediul conține mediul din care provin candidații.

Fig.2.5 Exemplu de rezultat al unei baze de date relaționale

2.6.5.Compararea modelelor de date

Tabelul 2.1.

2.7. Sisteme de gestiune a bazelor de date

Primele baze de date au apărut în anii ´60. Unul din primii cercetători în domeniu, care a introdus de fapt conceptul de bazã de date, este Ch. W. Bachman.

Sistemul de gestiune al bazei de date -SGBD, (în engleză Data Base Management System-DBMS) este întregul ansamblu software care tratează toate cererile de acces la baza de date.

SGBD cuprinde două facilități importante pentru proiectarea și exploatarea bazelor de date:

facilități de descriere datelor (limbajul de descriere a datelor – LDD)

facilități de manipulare a datelor(limbajul de manipulare a datelor – LMD)

La ora actuală se conturează două alternative în domeniul SGBD:

sisteme de gestiunea bazelor de date orientate pe obiect (SGBD-OO)

sisteme de gestiune a bazelor de cunoștințe (SGBC)

Cele mai cunoscute sisteme de gestiune a bazelor de date relaționale care s-au impus înainte de apariția PC-urilor sunt: SQL (Structured Querry Language) și QBE (Querry By Example). Apariția PC-urilor a reorientat specialiștii în baze de date. Astfel, au apărut numeroase sisteme de gestiune a bazelor de date de tip relațional pentru PC-uri autonome sau conectate în rețele locale. Dintre acestea menționãm aici: dBase, Paradox, FoxPro, Oracle și Access.

2.7.1 Relații – definiții

Definiție 1:

Fiind dată o colecție de mulțimi D1, D2, … , Dn (nu neapărat distincte) spunem că R este o relație pe aceste n mulțimi, dacă este o mulțime de n-tuple ordonate (d1,d2,…,dn) astfel încât d1aparține lui D1, d2 aparține lui D2,…, dn aparține lui Dn.

Mulțimile D1, D2,…,Dn sunt domeniile relației R.

Valoarea n este gradul (aritatea) relației R. Cardinalitatea relației R este dată de numărul n-tuplelor conținute în relație.

Definiție 2:

Definim produsul cartezian D1XD2X…XDn al mulțimilor D1, D2, … , Dn ca fiind mulțimea tuturor n-tuplelor ordonate (d1,d2,…,dn) astfel încât d1 aparține lui D1, d2 aparține lui D2,…, dn aparține lui Dn.

O relație R pe mulțimile D1,D2, … , Dn este o submulțime a produsului cartezian D1XD2X…XDn.

Din definițiile de mai sus rezultă că orice relație este o mulțime ale cărei elemente sunt n-tuple.

Definiție:

Un domeniu reprezintă ansamblul de valori admisibile pentru o componentă a unei relații.

Domeniile sunt mulțimi de elemente mai mult sau mai puțin omogene, din care anumite obiecte semnificative și proprietățile lor pot lua valori în timp. În cadrul modelului relațional conceptul de domeniu este important în realizarea legăturilor semantice între relații.

Definiție:

Două domenii sunt declarate compatibile dacă ele sunt comparabile din punct de vedere semantic, dacă mulțimile de valori care le definesc nu sunt disjuncte.

Conform acestei definiții două domenii identice sau aflate în relație de incluziune sunt compatibile. Orice operație de cuplare a două relații sau, în general, de comparare a unor valori din domenii are sens numai dacă cele două domenii sunt compatibile. De exemplu nu are nici un sens să comparăm numele unei persoane cu numele unui oraș. Conceptul de atribut a fost introdus pentru a explica rolul jucat de un domeniu în cadrul unei relații. Este important să se facă distincție între un domeniu și atributele derivate dintr-un domeniu.

Definiție:

Un atribut este un domeniu cu nume sau mai precis o utilizare sub un nume oarecare a unui domeniu. Din același domeniu pot fi derivate mai multe atribute având nume distincte.

Definiție:

Numim cheie a unei relații R un subset K al atributelor relației R care satisface proprietățile:

Identificare unică – fiecare tuplă a relației R este identificată în mod unic de valorile atributelor care compun cheia K.

Neredundanță – subsetul K este minimal în sensul că eliminarea oricărui atribut din K duce la pierderea proprietății 1.

Definiție:

Orice atribut al unei relații R care face parte din cel puțin o cheie se numește atribut prim.Toate celelalte atribute ale relației R sunt neprime.

Într-o relație pot exista mai multe chei. Pentru fiecare relație din cadrul unei baze se definește o cheie privilegiată numită cheie primară. Distincția dintre o cheie primară și celelalte chei (dacă sunt) , numite și chei candidate, este importantă numai din punct de vedere operațional, cheia primară având un rol important în implementarea strategiilor de căutare în bază. Cheia primară este acea dintre cheile unei relații care este folosită în SGBD la identificarea unică a tuplelor.

Restricții impuse asupra cheii primare de către SGBD:

nu sunt admise valori nedefinite pentru atributele unei chei primare. Orice altă cheie a unei relații poate avea valori nedefinite pentru unele dintre atributele sale.

nici o valoare a unui atribut dintr-o cheie primară nu poate fi modificată în cadrul operațiilor de actualizare.

La selectarea unei chei primare din mulțimea de chei candidate se va ține seama de necesitatea ca numărul atributelor cheii primare să fie cât mai mic posibil, deci va fi desemnată drept cheie primară cheia candidată care are definite toate valorile atributelor sale și care are cel mai mic număr de atribute.

Definiție:

Un subset, FK, al atributelor unei relații R2 este o cheie străină dacă:

există o relație R1 (nu neapărat distinctă) având o cheie K;

pentru fiecare valoare a lui FK din relația R2 există o valoare identică a cheii K din relația R1.

2.7.2 Limbajul SQL

Limbajul SQL(cunoscut inițial și sub numele SEQUEL) este limbajul de interogare al SGBD System R dezvoltat în cadrul laboratorului de cercetare din San Jose al firmei IBM. SQL a evoluat din predecesorul său numit SQUARE care a constituit prima etapă în dezvoltarea unui limbaj de interogare pentru System R. Conceptele de bază ale celor două limbaje sunt în esență aceleași, deosebirea principală fiind aceea că limbajul SQUARE are o sintaxă bazată în mare măsură pe notații matematice, în timp ce SQL are o sintaxă mai apropiată de limba engleză așa cum arată și denumirea sa(SQL sau SEQUEL=Structured English Query Language).

Din anul 1986 SQL a devenit standard ANSI pentru limbajele de interogare ale bazelor de date relaționale.

La ora actuală SQL este una din cele mai răspândite interfețe pentru SGBD-urile relaționale. SQL este un limbaj neprocedural. Structured Query Language (SQL – limbajul structurat de interogare) este limbajul standard de facto folosit pentru manipularea si regăsirea datelor din aceste baze de date relaționale. Prin SQL, un programator sau un administrator de baze de date poate face următoarele lucruri:

să modifice structura unei baze de date ;

să schimbe valorile de configurare pentru securitatea sistemului;

să adauge drepturi utilizatorilor asupra bazelor de date sau tabelelor;

să interogheze o baza de date asupra unor informații;

să actualizeze conținutul unei baze de date.

2.8. Noile trăsături caracteristice activității bancare, infomatizarea sistemului bancar

Evenimentele din "viața" societății bancare-reorganizări structurale, înființarea de filiale, dar mai ales fuziunea a două sau mai multe bănci, ridică inevitabil problema organizării sistemului informatic al noilor entități.

Experiența din țările europene a evidențiat trei principale forme de organizare a sistemului informatic.

Tabel nr. 2.2.

Forme de organizare ale sistemului informatic

În prima formă considerată, sistemele de prelucrare a datelor din bănci, de la o zi la alta sunt eliminate și înlocuite cu cel al uneia din băncile care fuzionează. Întreg sistemul de prelucrare a datelor e rapid operațional la nivelul noii entități realizate prin fuziune, se realizează tratarea uniformă a datelor dar personalul operativ din băncile care au asimilat noul sistem au probleme de adaptare la lucru, schimbarea fiind foarte rapidă.

Cea de-a doua formă de reorganizare a sistemului informatic are în vedere cuplarea băncilor pe calculatoare comune, dar fiecare păstrând direcția în planul informatic și în gestiunea priorităților. Sistemele sunt treptat apropiate printr-un efort de construcție comună, obținându-se în final un sistem unic.

Cea de-a treia formă de reorganizare s-a impus în condițiile unor realități specifice, de exemplu nevoia de a găsi o soluție pentru holdingul format din 98 de bănci regionale elvețiene ce operau cu 66 de sisteme diferite de tratare a datelor.

Arhitectura cea mai potrivită, ca și programele pentru viitoarea entitate sunt cumpărate de la societăți specializate de către băncile ce vor fuziona în perioada premergătoare acesteia. Nașterea noii bănci se rezumă în acest caz, în plan informatic, la o simplă asamblare a unor părți perfect armonizate. Impactul automatizării funcțiilor repetitive produce mutații profunde și asupra numărului posturilor, a structurii posturilor și în mod deosebit asupra posturilor puțin specializate din bănci. Chiar dacă modernizarea modului de lucru și introducerea tratării automate a datelor nu înseamnă obligatoriu suprimarea corespunzătoare a numărului locurilor de muncă, de cele mai multe ori lucrătorul bancar e confruntat cu schimbarea conținutului muncii sale de zi cu zi. Calculatorul a permis, la început, prelucrarea mai rapidă a datelor precum și difuzarea imediată a datelor mai multor utilizatori. Chiar crearea și dezvoltarea unor produse financiare sofisticate privind gestionarea riscului, nu ar fi fost posibilă fără utilizarea acestuia.

Apariția bancnotelor și a sistemelor care le deservesc, lucrul în sistem server-client și accesul acestuia din urmă, personalizat și automat, la o serie de servicii bancare, automatizarea traficului de plăți, sunt numai câteva exemple care să explice dispariția sau eliminarea drastică a unor posturi tradiționale.

În acest plan, restructurarea e sinonimă cu apropierea de client; dacă o serie de operații, clientul le poate face acasă sau la locul de muncă prin calculatorul personal, el are nevoie tot mai mult de un interlocutor profesionist capabil să-l ajute în plasarea economiilor sale în diferite produse financiare, în țară și-n afara ei, gestionarea disponibilităților în valută, gestionarea rezervelor pentru plata mai târziu a instruirii copiilor sau a unei indemnizații la pensionare, pentru operarea la bursă sau reprezentarea specializată a intereselor de acționar.

Bancherul clasic trebuie să-și părăsească biroul individual și izolat și să lase loc profesionistului care se mișcă cu multă abilitate și ușurință în multitudinea diversă și complexă a serviciilor, produselor și schemelor financiare din sălile de consiliere pentru clienți.

Adaptarea societății bancare la realitatea extrem de complexă și dinamică presupune mereu schimbări, uneori extrem de profunde la nivel organizațional, tehnic, al profilului profesional.

2.9. Perfecționarea pregătirii personalului pentru prestări de servicii bancare

Dezvoltarea și consolidarea funcției de personal constituie pentru orice bancă un obiectiv esențial ce presupune un efort permanent. Succesul unei bănci depinde de oamenii pe care îi are, personalul constituind principalul element care determină buna sa funcționare, realizarea funcțiilor de bază și îndeplinirea funcțiilor sale strategice. După înființare, odată cu crearea și dezvoltarea poziției și imaginii față de clienții săi, precum și a autorității față de concurență, apare necesitatea îmbunătățirii performanțelor salariaților.

În gestionarea resurselor umane, obiectul principal al băncii este asigurarea unei bune concordanțe între cunoștințe și cerințe, concomitent cu accesul personalului la locul de muncă potrivit pregătirii. Pregătirea personalului, ca parte importantă a strategiei resurselor umane, se regăsește în prezent într-o structură organizatorică corespunzătoare, materializată în centre de pregătire care sunt menite să asigure coordonarea întregii activități de pregătire și perfecționare.

Pentru băncile românești, pregătirea și perfecționarea profesională sunt realizate în cadrul unei structuri în care se combină și se completează pregătirea prin sistemele proprii, pregătirea prin Institutul Bancar Român, alte instituții specializate și pregătirea în străinătate.

La începutul lui '90 principalele forme de pregătire profesională le constituiau pregătirea la locul de muncă și pregătirea prin Institutul Bancar Român. Mai târziu a început o abordare sistematică a activității de pregătire, organizându-se pentru prima dată cursuri pregătire în sisteme proprii fiecărei bănci. Cea mai mare parte a cursurilor organizate s-au adresat, în această etapă, ofertelor de credite și salariaților din compartimentele valutare. Au urmat acțiuni ce au constat în organizarea de cursuri la care a participat întregul personal de conducere din unitățile teritoriale. Astfel s-au creat premisele înființării centrelor de pregătire, prin formarea profesională a unor lectori proprii din cadrul personalului, lectori care au preluat aceste cursuri și ulterior le-au dezvoltat și adaptat evoluțiilor din bancă. Centrele de pregătire sunt dotate cu săli de conferințe, săli de curs, săli de calculatoare, condiții optime de cazare și masă. Logistica acestor complexe este de nivel internațional, fiecare dintre săli fiind dotate cu retroproiector și tablă cu suport de hârtie, iar ca mijloace didactice audio-vizuale sunt utilizate aparatele video-player, camerele video, casetofoanele CD-player. Laboratoarele de informatică dispun de videoproiectoare care permit preluarea imaginilor de pe monitorul calculatorului pe un ecran de proiecție.

Prin utilizarea optimă a întregii capacități de pregătire au fost organizate cursuri pe următoarele teme: Management, Analiză financiară, Riscul în activitatea de creditare, Finanțare în comerțul internațional, Evaluarea mijloacelor fixe, Marketing și relația bancă client, Contabilitatea agenților economici, Inițierea în utilizarea calculatoarelor personale, Limba Engleză. Numărul cursurilor a crescut, în condițiile în care s-a răspuns unor cerințe de actualitate privind introducerea unor teme noi precum: Contabilitate bancară, SWIFT, INTERNET, INTRANET, Succesul relației bancă-clienți. Realizări importante le-au constituit organizarea de programe speciale de pregătire pentru personalul operativ din unitățile teritoriale.

Băncile, în primii ani de la înființare, au întâmpinat serioase dificultăți în recrutarea și încadrarea unui personal pregătit corespunzător, experimentat în acest domeniu, în multe unități angajându-se personal cu pregătire la nivel mediu, urmând ca acesta să se califice la locul de muncă.

În contextul strategiei de pregătire a personalului care are ca obiectiv formarea unui personal de calitate, capabil să asigure dezvoltarea și eficiența activității profesionale, selectarea și formarea managerilor este fundamentală pentru succesul băncii.

Pentru a asigura constituirea rezervei de potențiali manageri în următorii ani și având în vedere că formarea-dezvoltarea unui manager necesită timp, au fost elaborate de către fiecare bancă, programe de pregătire profesională și managerială pentru potențialii manageri.

Tabel nr. 2.3.

Teme ale programului de pregătire profesională

Până în 1993 singura formă de pregătire oferită de Institutul Bancar Român a fost reprezentată de cursurile de scurtă durată. Din acest an, I.B.R. a înființat Colegiul Bancar, formă de învățământ superior cu durata de 4 ani. Pentru persoanele care nu au posibilitatea de a participa la cursuri, I.B.R. a introdus o modalitate flexibilă de pregătire și specializare profesională-formă de învățământ la distanță. Creșterea profesionalismului în activitatea bancară constituie un obiectiv permanent al strategiei resurselor umane. În îndeplinirea acestui obiectiv un rol deosebit îl joacă centrele de pregătire proprii ale băncii. Realizările din acest domeniu de până acum pot fi considerate nesatisfăcătoare, dacă se raportează la evoluțiile rapide înregistrate în domeniul financiar-bancar la nivel european. Astfel se impune continuarea și adaptarea permanentă a activității de pregătire la standardele specifice unui mediu concurențial.

2.10. Internaționalizarea activității bancare

Una dintre caracteristicile relațiilor financiar-monetare e internaționalizarea. Această caracteristică se resimte pe deplin și la nivelul segmentului bancar.

Concret, internaționalizarea activității bancare se desfășoară pe două planuri:

La nivel instituțional-băncile comerciale și de afaceri își dezvoltă rețeaua operativă dincolo de teritoriul național, înființându-și unități pe teritoriul altor țări.

La nivel operațional-produsele și serviciile oferite desfășurându-se și în alte monede decât cea națională.

Procesul de internaționalizare a activității bancare are anumite trăsături distinctive. Astfel, el e un proces istoric, în sensul că el nu e specific perioadei actuale, ci el începe la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, dar în prezent, ritmul în care se desfășoară îl face evident. Acest aspect obligă factorul politic să adopte măsuri, fie pentru a-l ține sub control, fie datorită intereselor să-l susțină și chiar să-l promoveze.

A doua trăsătură e faptul că el se desfășoară cu intensități diferite de la stat la stat. Astfel, el e deosebit de viguros în cazul băncilor americane, japoneze și vest-europene, state în care mișcarea capitalului e deosebit de puternică iar instituțiile de credit din aceste țări își multiplică implantările bancare din statele în curs de dezvoltare.

A treia trăsătură ar fi că dinamismul său din perioada contemporană e favorizat de o serie de factori.

Tabel nr. 2.4.

Factori favorizanți ai internaționalizării activității bancare

Aceste cauze explică de ce fenomenul ce s-a desfășurat și în trecut, are o magnitudine deosebită și în zilele noastre. Alături de acești factori care au afectat economia mondială, în ansamblul ei, la dinamica fără precedent a fenomenului își aduc contribuția și unii factori interni ce s-au manifestat doar la nivelul anumitor state. Acești factori explică de ce procesul se desfășoară cu intensități diferite de la stat la stat. Fenomenul internaționalizării bancare îi face pe unii teoreticieni să vorbească de un sistem bancar internațional sau de o industrie bancară internațională. Aceste denumiri sunt exagerări, ele propunându-și să indice dinamica deosebită a fenomenului.

Nu se poate vorbi de un sistem atâta vreme cât tehnicile folosite de bănci sunt diferite în funcție de instituții, circuitele bancare ale fluxurilor creditelor și dobânzilor se desfășoară doar în interiorul aceleași bănci, fie ea transnațională și, în sfârșit, nu există niște reglementări care să stabilească normele internaționale de comportament ale băncilor, în desfășurarea operațiilor dincolo de granițele statelor sau ale modului de implantare și organizare a activității pe teritoriul altor state.

În ceea ce privește termenul de industrie bancară internațională, deși mai potrivit e totuși limitat. Este potrivit pentru că operațiunile bancare din perioada contemporană implică o participare sporită a publicului, devenind o activitate de masă (aproape că banca e prezentă în viața agenților economici în mod cotidian, iar populația apelează la acestea tot mai des), mijloacele tehnico-electronice și informatice pe care le presupun în prezent operațiile bancare le apropie de produsele industriale și, nu în ultimul rând, produsele și serviciile bancare au un ciclu de viață asemănător cu al mărfurilor industriale. E limitat pentru că termenul vizează doar operațiunile desfășurate de bănci nu și organigrama internațională a unei bănci, internaționalizarea bancară desfășurându-se atât la nivelul operațiilor, dar și a rețelei teritoriale a băncilor ce se extinde sub diferite forme și dincolo de granițele naționale. În concluzie, internaționalizarea bancară se definește ca procesul de extindere a activității bancare dincolo de granițele naționale, de efectuare a tranzacțiilor în două sau mai multe state, ponderea operațiunilor desfășurate în monedă națională fiind în scădere în favoarea celor străine.

Activitatea unei bănci a avut și are o latură internațională intrinsecă. Trapeziștii greci și argentarii romani, în antichitate, sau băncile din statele italiene desfășurau în mod curent schimbul de monede. Dezvoltarea statelor, desfășurarea unor războaie pentru supremație în Evul Mediu implică o creștere a nevoilor financiare. În multe cazuri resursele financiare ale statelor nu erau suficiente iar atunci când ele nu se puteau acoperi prin jaf, cotropire, confiscări, cea mai la îndemână tehnică era apelul la casele de bancă din statele cu comerț înfloritor. Bancherii venețieni sau cei fiorentini erau creditori internaționali recunoscuți. Dezvoltarea capitalismului în secolul XVI și XVII și, inerent, a comerțului internațional, a făcut ca unele state să înregistreze deficite de balanță la ratele excedente. Acoperirea deficitelor se făcea prin circuite bancare. Dezvoltarea imperiilor coloniale a făcut ca băncile din metropolă să-și înființeze oficii în teritoriile căzute sub dominație. Hârtiile de comerț cu care se materializau creanțele și cu ajutorul cărora se stingeau diverse obligații sunt exprimate în valute tot mai diferite. Acestea sunt etape incipiente ale viitorului proces de internaționalizare.

Revoluția tehnică din secolele XVIII și XIX din Europa amplifică aceste tendințe. Lumea avea nevoie de capital, iar acesta începe să circule de la țară la țară. De asemenea primele încercări de a înființa bănci pe teritoriul românesc aparțin băncilor străine, iar încercările de a crea o bancă de emisiune aveau la bază tot capital străin. Sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX marchează apariția primului centru financiar internațional, Londra. Băncile de depozit engleze finanțează comerțul mondial, sunt principalele creditoare ale statelor, rețelele lor se întind în întregul imperiu colonial britanic. Aceasta se consideră prima etapă a procesului de internaționalizare bancară. Intrarea în cea de-a doua etapă a procesului presupune mutarea centrului financiar mondial peste Oceanul Atlantic, la New York.

A doua etapă se caracterizează prin faptul că aurul monetar începe să-și restrângă circulația, locul lui fiind luat de câteva monede naționale, precum dolarul și lira, comerțul înregistrează cote de creștere înalte, iar implicarea băncilor în decontarea financiară e tot mai mare, relațiile de credit tot mai întinse, are loc o segmentare a instituțiilor bancare, cele puternice își creează rețele internaționale, iar cele mici, fie falimentează datorită primelor, fie sunt preluate de acestea. Restabilirea convertibilității principalelor valute în anul 1958 marchează sfârșitul celei de-a doua etape. Infrastructura bancară internațională era deja creată, mai rămânea ca ritmul de desfășurare al procesului să determine specialiștii să-l ia în seamă, să-l studieze și să găsească efectele și perspectivele sale.

Internaționalizarea sistemului bancar din ultimele patru decenii s-a desfășurat pe fondul globalizării activității economice în general. Firmele transnaționale au nevoie ca bancherul care le ține conturile în țara de origine să-le finanțeze și în țările în care se implantează. Implantarea băncilor dincolo de țara de origine se desfășoară după o anumită logică. Corespondența logică e zona de influență sau criteriul vechilor imperii coloniale. Astfel băncile britanice se implementează pe teritoriile țărilor din Commonwealth, cele franceze în Africa, iar cele americane în zona Pacificului, Americii Latine dar și în Europa. Primul șoc petrolier din 1974 agravează deficitele balanțelor de plăți ale multor state, pe de o parte, dar pe de alta determină, în cazul țărilor exportatoare de petrol apariția unor excedente considerabile. A rezultat o masă de capital ce migra dintr-un stat în altul în căutarea unor dobânzi cât mai înalte. Multe din aceste capitaluri au fost împrumutate statelor cu deficite. A rezultat în final un proces de intermediere bancară internațională, în care băncilor comerciale le-a revenit un rol important, ele trecându-și de la una la alta aceste capitaluri. Aceste capitaluri erau de regulă depuse și împrumutate între băncile mari, iar dacă acestea erau și naționalizate, procesul se desfășura și mai ușor întrucât apărea granița statului. Astfel, băncile unde erau depuse aceste sume, au ocupat poziții dominante pe piața internațională.

O altă cauză care a determinat internaționalizarea a fost existența unor sume în valută (dolari, franci, mărci și mai târziu yeni) depuse la bănci din afara statului emitent al monedei respective, adică a așa-numitelor eurovalute (eurodolari, euroyeni). Băncile primind în depozite astfel de monede le utilizau acordând credite unor agenți economici din statul respectiv sau din alte țări. Aceste sume în valută scăpau controlului statului de origine al valutei, dar și statului pe teritoriul căreia funcționa banca respectivă. Pe de altă parte aceste credite în valută acordate de aceste bănci puteau fi contractate în condiții avantajoase pentru că restricțiile puse de băncile centrale asupra lichidităților din economie, prin intermediul politicii monetare, afectau doar circulația monedei naționale și nu a valutelor. La fel, nici restricțiile impuse de banca centrală din țara de origine a valutei nu aveau cum să afecteze valuta împrumutată terților de băncile comerciale din alte state. Creșterea creditelor în valute și internaționalizarea bancară a avut drept cauză și aplicarea unor politici restrictive de către autoritățile monetare din alte state. Expansiunea pieței eurovalutelor și în special a creditelor acordate în aceste monede a fost accelerată de procesul de reglementare bancară promovat de țările dezvoltate în deceniile 6,7 și 8 ale secolului nostru.

A treia cauză a fost reglementarea bancară. Statele occidentale pentru a consolida și a da durabilitate creșterii economice au încercat să orienteze capitalurile disponibile din economie către investiții pe piețele de capital. Pentru aceasta au început să impună anumite limite în ceea ce privește creditele acordate de băncile comerciale din statul respectiv (să le plafoneze creditele acordate), iar pe de altă parte să stabilească dobânzile care erau acordate de instituțiile financiare și de credit la depozitele terților în monedă națională. Aceste aspecte au făcut ca instituțiile de credit să-și orienteze creditele acordate în afara statului în care își aveau sediile. A fost posibil, acest lucru, prin expansiunea în afara granițelor naționale. Astfel băncile și-au creat rețele de unități operative-sucursale, agenții-în afara teritoriului național prin care derulau operațiuni de creditare, utilizând resurse colectate în metropolă.

Al doilea aspect al reglementării, adică stabilirea unor dobânzi maximale la depozite a avut două efecte:

Pe de o parte, a determinat fie ca băncile să creeze noi instrumente de economisire ce nu s-au supus reglementării (ca certificatele de depozit ce au apărut în anii '60 în SUA, iar prin anii '70 s-au extins și în Europa),fie că au făcut ca sumele respective, care s-ar fi constituit în depozite, să fie plasate pe piața de capital.

Pe de-altă parte, plasarea pe piața de capital deși aduce câștiguri superioare celor din dobânzi bancare, a făcut ca o serie de capitaluri consistente, să migreze peste granițe, unde erau plasate la bănci fără riscuri, chiar dacă în condițiile unor câștiguri relativ modeste.

În concluzie, procesul de reglementare are două efecte considerabile asupra instituționalizării bancare:

Pe de o parte determină o accelerare a procesului de constituire a unor rețele bancare dincolo de granițele țărilor.

Pe de altă parte determină o expansiune fără precedent a pieței eurodolarilor, a capitalurilor pe termen scurt, ce migrează de la o bancă comercială la alta, de la un stat la altul, în dorința de a fi fructificate cât mai bine.

Un alt factor ce a avut influență asupra internaționalizării bancare poate fi considerat a fi constituirea așa numitelor paradisuri financiare. O serie de state insulare mici, au devenit refugii pentru multe bănci comerciale mari, acestea creându-și aici unități operative de genul filialelor, sucursalelor. Motivul pentru care băncile și-au înființat unități operative a fost tocmai lipsa unor reglementări în domeniul bancar. Astfel, datorită faptului că nu există o legislație bancară care să le impună un capital minim, lipsa unor norme de prudență bancară, lipsa controlului statului asupra acestor activități sau a interdicțiilor pentru anumite operații, neperceperea unor taxe și impozite pe venituri sau servicii sau a unor taxări foarte reduse au fost tot atâtea motive care au determinat băncile comerciale să-și extindă rețelele teritoriale.

Succesul centrelor financiare de acest fel a mai fost determinat și de libertatea circulației capitalurilor, faptul că apar o serie de capitaluri din economia neagră, necontabilizate sau din activități nepermise în țările dezvoltate, fonduri ce trebuie spălate și care căutau amplasamente avantajoase.

Acești factori explică de ce se poate vorbi de un adevărat succes al paradisurilor fiscale și considerabila lor creștere numerică la sfârșitul anilor '70 și începutul anilor '80. Astfel, giganții bancari din SUA și Europa își înființează unități operative în insulele din Caraibe, în cele situate de-a lungul țărmului Marii Britanii, în Gibraltar, Malta, Cipru. Anii '80 și '90 caracterizați ca fiind perioada dereglementării bancare, a dezintermedierii financiare, produc o globalizare a activității bancare și financiare în general.

Astfel, statele dezvoltate dar și cele în curs de dezvoltare elimină reglementările care până atunci limitaseră într-o anumită măsură implantările pe teritoriul național al unor bănci din străinătate, se abrogă legislația restrictivă în ceea ce privește operațiile de creditare și de colectare a depozitelor desfășurate de băncile comerciale sau cele care separau lumea băncilor de investiții de cele comerciale. Toate acestea au determinat un nou avânt al internaționalizării activității bancare. La acest avânt au contribuit și procesele de privatizare a băncilor. Astfel, băncile străine au cumpărat pachete de acțiuni și chiar pachetul de control al băncilor ce se privatizau, acestea din urmă devenind niște subsidiare ale trusturilor bancare internaționale. Mai mult se adoptă o legislație permisivă în ceea ce privește implantarea băncilor în centre financiare de tradiție.

Motivul liberalizării legislațiilor bancare a fost tocmai necesarul mare de capital al țărilor avansate dar și efectele pe care implementarea băncilor îl produce în economie: creșterea populației ocupate, a P.I.B., efectul pe care îl are implantarea asupra altor segmente economice (comunicații, industria electronică, tehnică de calcul).

Astfel apar paradisuri bancare nereglementate la New York, Londra, Paris, Amsterdam. Chiar dacă ele presupun o anumită dimensiune a capitalului băncii implantate, lipsa anumitor norme de prudență bancară, mai importante decât în paradisurile bancare insulare, vecinătatea sau faptul că sunt chiar în interiorul centrelor financiare de tradiție, le fac deosebit de atrăgătoare în condițiile în care capitalurile disponibile pot trece rapid de pe piața monetară pe cea de capital, lichiditatea lor fiind evidentă. Corespunzător, această apropiere implică și o reducere a costurilor de plasare și de tranzacționare.

Libertatea băncilor de a acționa și pe piața de capital, fie direct, fie prin firme pe care le controlează în totalitate, face internaționalizarea mai ușoară. Astfel că, un depozit în mărci constituit la o bancă pariziană e utilizat pentru un credit acordat unei bănci americane, în franci, aceasta utilizându-l parțial, pentru a cumpăra titluri de valoare la bursele din Asia de Sud-Est, iar restul îl plasează, cu dobânda pieței, la o bancă londoneză.

Migrarea capitalurilor de la o bancă la alta, transformarea lui dintr-o monedă în alta si posibilitatea plasării lui fie pe piața monetară, fie pe cea de capital, e o operațiune frecventă pentru marile bănci, care și-au deschis unități în toate marile centre financiare din lume.

Tabel nr. 2.5.

Formele internaționalizării activității bancare

Implantarea băncilor în străinătate începe de cele mai multe ori prin înființarea unei reprezentanțe. Aceasta nu desfășoară activități bancare în străinătate. Ea are rolul de a asigura relațiile cu băncile din țara gazdă, de a consilia firmele naționale ce funcționează în statul respectiv în privința activității efectuate, de a informa banca numai în legătură cu aspectele particulare ale sistemului bancar, cu legislația din statul de implantare.

Cu timpul reprezentanța se transformă în agenție (sucursală) în țara de implantare. În acest caz, noua entitate operativă desfășoară activități bancare în numele băncii mamă, dar cu respectarea normelor bancare din țara gazdă.

Multe bănci mari s-au implantat în țara de origine, sub forma unor agenții, motivul fiind că ele nu au restricții în privința capitalului sau acesta nu trebuie să fie la nivelul normat pentru o bancă. Implantarea poate avea loc și sub forma unei filiale, caz în care noua bancă va avea personalitate juridică. Opțiunea băncii mamă pentru a-și deschide pe teritoriul altui stat o filială sau agenție e determinată de legislația bancară din acel stat. Astfel, dacă se interzice existența unei agenții, evident, banca se va implanta sub forma unei filiale. În cazul filialelor, acestea vor avea același regim ca și al băncilor autohtone, trebuind să îndeplinească și să respecte aceleași standarde. Este posibil ca legislația să impună ca noua bancă să aibă majoritatea capitalului deținut de un cetățean al țării gazdă. În acest caz se va opta pentru constituirea unei subsidiare bancare, caz în care chiar dacă noua bancă nu va aparține în totalitate băncii mamă, aceasta din urmă poate să participe la stabilirea politicii subsidiarei.

Intermedierea internațională a capitalurilor constă, fie în asigurarea necesarului de capital al țării de origine a băncii din resursele atrase din alte țări prin intermediul agențiilor sau filialelor, fie participarea la transferul unor fonduri între două țări, acesta fiind mijlocit de o bancă dintr-o a treia țară, tranzitul fondurilor efectuându-se prin intermediul rețelei teritoriale pe care banca o are atât în țara cu deficit de resurse cât și în cea cu excedent.

Clientela băncilor ce efectuează intermedierea e diversă, de la guverne, bănci centrale, bănci comerciale, firme, acestea aflându-se atât în situația de debitor cât și de creditor. O particularitate a intermedierii internaționale este valoarea mare a sumelor transferate de bancă de la creditor la debitor, iar riscurile presupuse de transfer se împart reciproc între banca ce execută intermedierea, debitor dar și creditor. Concret, intermedierea apare atunci când într-unul dintre state se aplică politici monetare restrictive, creditul este scump, fiind avantajos "să imporți" resurse financiare din statul în care costul creditului e scăzut sau când la nivelul statelor implicate în transfer apar într-unul excedente ale balanței de plăți, iar în celălalt deficite. Băncile ce execută transferul câștigă, în primul caz, un plus de dobândă, iar în al doilea din diferența de curs valutar, cumpără valută ieftină din statul cu excedent și o plasează scump în cel cu deficit.

Activitatea în valută pe teritoriul național are o pondere din ce în ce mai importantă în bilanțul băncilor. Ca urmare a acestui lucru, dar și a faptului că activitatea în valută era un refugiu în cazurile în care banca centrală aplica o politică austeră, de reducere a lichidităților în economie-în acest caz creditele și depozitele în valută creșteau rapid-operațiunile valutare au început să fie incluse din ce în ce mai mult în reglementările bancare. Concret, activitatea în valută constă în atrageri de depozite în valută și acordări de credite în valută, schimbul între două valute. Totodată operațiunile în valută se desfășoară în condiții ce sunt dictate încă de piața caracteristică, la Londra, indiferent de statul unde se desfășoară. Astfel, dobânda la care se acordă creditele sau se colectează depozitele e London Interbank Offered Rate (LIBOR), la aceasta adăugându-se un coeficient de bonitate, numit rating, stabilit de firme de consultanță precum: Moody's, Standard and Poor's etc. Acest rating se acordă în funcție de gestiunea și managemetul băncii, de operațiunile active și pasive ale băncii.

Activitatea din cadrul cluburilor și asociațiilor bancare internaționale, are drept scop pe de o parte cooperarea între băncile din diferite state, iar pe de altă parte, colaborarea băncilor în acordarea de credite de valori mari. Astfel cooperarea dintre bănci vizează aspectele tehnice, de inovare a unor produse bancare, de introducere a unora noi sau promovarea unor tehnologii moderne de efectuare a operațiunilor bancare. În ceea ce privește cooperarea băncilor în acordarea unor credite, elocvente sunt creditele consorțiale. Creditele consorțiale au apărut la sfârșitul anilor '60 ca urmare a necesarului de resurse al firmelor transnaționale americane ce investeau în Europa. Cu timpul aria solicitanților a crescut, firmele de stat sau particulare, guverne vor apela la acesta. După cele două crize ale petrolului creditele consorțiale vor înregistra o dinamică apreciabilă. Creșterea lor a fost posibilă datorită creșterii capitalurilor țărilor OPEC dar ele au avut ca efect și o creștere a datoriei externe. Creditorii-sindicatele bancare-au inovat în domeniul acestor credite, reușind să creeze o piață secundară a creditelor consorțiale, aspect care le-a crescut lichiditatea și a dat un nou impuls acestora. Creditele consorțiale se caracterizează prin valori ridicate, termen mediu și lung de acordare, cu o perioadă de grație, flexibilitate, în sensul că erau create pe principiul liniei de credit, dobândă variabilă în funcție de rata LIBOR, la care se adaugă anumite comisioane. Creditorii ce formau un consorțiu bancar erau bănci puternice din diferite state. Ele se implicau fie în garantarea creditului respectiv, riscul disipându-se pe fiecare bancă participantă și numai pentru o parte a creditului, fie emiteau și plasau efecte de regulă unor investitori ce acționau pe piața de capital.

Una din activitățile bancare, cea internațională, e foarte greu de apreciat pentru că statisticile sunt lapidare, situație explicabilă ca urmare a dificultăților în evaluarea și cuantificarea acestei laturi a băncilor. Dacă ar fi să ne luăm după afirmația făcută de bancherii francezi, cum că rentabilitatea instituțiilor conduse de ei e datorată doar de activitățile internaționale desfășurate, ar rezulta că operațiunile bancare extranaționale ar fi considerabile dar și deosebit de eficiente. Realitățile par a fi altele. Astfel, criza datoriilor din anii '80, anularea datoriilor unor țări slab dezvoltate, falimentul unor țări precum Argentina, Mexicul, Chile sau mai recent Polonia, Coreea de Sud și celelalte state din Asia de Sud-Est, par a indica faptul că tocmai activitățile internaționale au afectat într-o anumită măsură profiturile băncilor.

De altfel în anii '80 se vorbea că băncile comerciale își aranjează bilanțurile astfel încât riscurile pe care le presupune activitatea internațională să nu sperie clientela și lumea financiară în general. Unul dintre efectele deosebit de importante ale internaționalizării e creșterea concurenței între bănci. Aceasta rezultă din analiza numărului fuziunilor bancare și stratificarea bancară, împărțirea lumii băncilor în două categorii.

Pe de o parte băncile mari cu rețea operativă dincolo de granițele țării și, pe de altă parte, băncile mici care supraviețuiesc fie datorită interesului statului pentru ele, fie datorită reglementărilor din aceste state, ce nu privesc cu ochi prea buni implantarea trusturilor bancare internaționale. Rezultatele concurenței de pe piața bancară internațională sunt fuziunile dintre marile bănci. "The Economist" aprecia că lumea bancară a fost cuprinsă de febra fuziunilor iar actorii sunt de primă mână. Astfel Mitsubishi Bank fuzionează cu Bank of Tokio, formând Bank of Tokio-Mitsubishi și urcă pe locul II în topul mondial, Chemical Bank cu Chase Manhattan Corp. și urcă pe locul IV mondial formând Chase Manhattan Corp., holdingul britanic HSBC cumpără puternica bancă braziliană Banca Bamerindus și 20% din grupul financiar Serafin din Mexic pentru a-și consolida poziția de leader.

Motivele pentru care băncile fuzionează sunt datorate ambiției de a deveni leaderi în top, controlând lumea finanțelor, dar și datorită concurenței acerbe din domeniu, urmare a inflației de bănci din țările avansate în raport cu resursele economice limitate dar și a concurenței din afara sistemului bancar a fondurilor mutuale ce oferă profituri superioare investitorilor sau a societăților transnaționale care oferă gratis credit filialelor. Teoretic, fuziunea a două bănci determină reducerea costurilor unei bănci, dar poate însemna și o completare a activității băncilor ce fuzionează.

Dar fuziunile determină și o serie de noi probleme. Astfel ea poate să determine o creștere a birocrației, un management mai puțin riguros, dar și probleme cu organele de supraveghere ce nu privesc cu ochi buni nașterea noilor giganți.

Un alt efect ce rezultă de altfel și din concentrarea bancară la care asistăm e inovația rapidă în acest domeniu. Astfel sunt create rapid noi produse și servicii bancare care au o durată scurtă de viață, în locul lor apărând alte produse mult mai sofisticate. Consecințele inovației în domeniul bancar sunt: creșterea productivității ca urmare a reducerii personalului, creșterea operațiunilor procesate și costurile din ce în ce mai mari pe care le presupune inovarea. Dar creșterea costurilor e deosebit de periculoasă pentru că dacă veniturile provenite din inovare nu vor fi suficient de mari, băncile vor intra în zona de pierdere, de unde până la a-și închide porțile mai e doar puțin. Dar internaționalizarea a fost determinată și de goana băncilor după profit în condițiile reducerii riscurilor, ori creditul tradițional e deosebit de riscant și are o lichiditate tot mai scăzută.

Resursele colectate de bănci vizează din ce în ce mai mult termenele scurte și condiții de fructificare similare piețelor de capital. Ca atare băncile confruntate cu resurse plasate doar pe termen scurt vor dezvolta circuite care le aduc câștiguri rapide și au lichiditate înaltă. Altfel spus, băncile își utilizează mai puțin resursele în creditul bancar tradițional, orientându-se către piețele de capital, plasând resurse în obligațiuni, titluri ce aduc câștiguri mari și lichiditate rapidă.

Asistăm la transformarea băncilor din intermediar în simplu investitor pe piața internațională de capital, acesta fiind procesul de dezintermediere bancară.

CONCLUZII

Relațiile directe, clasice între client și banca, sunt structural schimbate atât lanivelul conținutului cât și al formei concrete de realizare. Accesul la informații saudiversele servicii bancare prin telefon, internet, telebanking vor schimba natura raporturilor dintre banca și clienții săi, iar dezvoltarea rețelelor de comunicații vor elimina treptat ghișeul clasic. Aceasta, cu atât mai mult cu cât parcursul spre ‘’banca viitorului ‘’ nu este același în toate țările lumii, particularitățile evoluției sistemului bancar din fiecare țară fiind, înmod firesc, ancorate în dinamica și specificitatea din sistemul economic național,comună e însă în toate cazurile profunzimea și amploarea schimbării.Spre exemplu, dezvoltarea tentaculară a telecomunicațiilor a schimbat profundsistemul de lucru și în băncile elvețiene, în care discreția în domeniul folosirii banilor este proverbială.

Astfel, asistam la o înmulțire și diversificare rapida a serviciilor oferite clientelei de băncile elvețiene prin telefon, videotext sau chiar acces de laecranul personal, cuplat la un modem.

• Tendința de agregare a intereselor economice prin formarea de blocuricomerciale, caracterizate prin: libera circulație a mărfurilor, serviciilor si capitalului, și înlăturarea barierelor fiscale si vamale.

• Uniunea Economica si Monetara în cadrul UE.

• Tendința de globalizare a economiei mondiale, inclusiv în domeniul bancar manifestata prin fuziuni, achiziții si acorduri de cooperare, tendința caredemonstrează României ca nu poate rămâne izolata fata de sistemul bancar internațional 

 • Concentrarea capitalului si consolidarea noilor entități.

• Deplasarea centrului de greutate a activitatii bancare către Investment Banking

.• Crearea de bănci universale (universal banking) – conform modelului Uniunii Europene.

Introducerea si dezvoltarea unor noi produse bancare, de înalta tehnicitate, Electronic Banking și Internet Banking, care contribuie la înlocuirea celor tradiționale.

Structura sistemului bancar românesc înainte de 1990 era în mare măsurasimilara cu cea a celorlalte economii din Europa Centrala si de Est, totuși, în anumiteprivințe era mai rigida si a avut un rol pasiv în economie. Sistemul bancar esteconsiderat ca fiind cel mai fragil mecanism al unei economii, în sensul care simte celmai puternic șocurile induse în economie; sistemul bancar românesc de dupa 1990, deși afectat de falimentul câtorva bănci private, s-a dovedit a avea cea mai bunaevoluție, prestația Băncii Naționale influențând hotărâtor atât băncile comerciale câtsi evoluția economiei în ansamblu. Reforma sistemului bancar românesc a început în 1991 prin crearea unui sistem pe doua nivele, în care Banca Naționala  își pierdecaracterul de banca comerciala(prin desprinderea din BNR a BCR) si, domeniul sedeschide noilor operatori bancari. 

În perioada scursă din 1990, în pofida unor sincope ale câtorva bănci, receptate negativ de către populație, sistemul bancar românesc este vizibil mai stabil si maibine reglementat decât restul economiei în ansamblu. Dubiile care au planat asupramodalității de acordare a creditelor de către băncile comerciale au dus la perfecționarea normelor de creditare a societarilor bancare, la scăderea risculuigeneral de creditare în sistemul bancar si la apariția unor fonduri specializate degarantare a creditelor, în principal orientate spre garantarea facilitaților bancareacordate întreprinderilor mici si mijlocii si sectorului agricol privat.

Ca urmare a socului resimțit de industria bancara româneasca în urmadificultatilor majore întâmpinate de unele bănci, cauzate si de retragerile masive aledepozitelor populației, Banca Naționala a instituit Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare

Pe fondul reglementarii stricte a activitatii băncilor comerciale din partea BănciiNaționale, printre carentele sistemului financiar bancar românesc se numărau:

• restructurarea inadecvata a băncilor comerciale românești,

• lipsa unei culturi adecvate în domeniu, atât în rândul populației cât si apersonalului bancar,

• conducerea corporatista în formare la nivelul întregii economii,

• creditele neperformanțe si legislația în curs de formare.

Menținerea distorsiunilor in sectorul real, fluctuațiile ratelor dobânzilor, alecursului de schimb al monedei naționale, precum si ale preturilor de consum si-aupus amprenta asupra sectorului bancar, influențând negativ performantele financiareale băncilor si indicatorii de prudenta bancara in sensul creșterii ponderii veniturilor nerealizate din dobânzi si din influente de curs valutar in totalul  profitului brut evoluția de ansamblu a sistemului bancar nu poate fi detașata desituația generala a economiei naționale, care s-a confruntat cu disfunctionalitățimajore, atât la nivel microeconomic, cat si macroeconomic. Problemele structuraledin sectorul real au avut un impact negativ asupra calității portofoliului de credite albăncilor, îndeosebi al acelora expuse sectorial. Afectarea cotațiilor băncilor active inRomânia de către rating-ul de țara apreciat de agențiile internaționale specializate, cuimplicații asupra costului resurselor. 

Continuarea procesului de restructurare si privatizare. Creșterea calitățiiserviciilor prestate si educarea populației. Stimularea atragerii în sistemul bancar a economiilor agenților economici si populației. Modernizarea sistemului de plăti, prindezvoltarea sistemului electronic de plata. Intensificarea operațiunilor pe piața decapital. Dezvoltarea de instituții financiare specializate pentru activitatii de leasing, brokeraj, asigurări, investment banking, fonduri de investiții, fonduri de pensii, etc. Accelerarea procesului de integrare economica a României în structurileeconomice europene.

Creșterea accelerate a concurentei în sistemul bancar. Creșterea calității si diversificării produselor si serviciilor bancare. Banca Naționala și-a imbunătățit substanțial funcția sa de regulator al sistemului bancar. In prezent exista deja orelativa aliniere la indicatorii si standardelor UE si s-a redus influenta politicului insfera reglementarilor financiare care a fost pana de curând un factor major dedestabilizare.

Finalizarea procesului de înființare a Registrului de Garanții. Creditareaeconomiei, deși in creștere, nu constituie inca un plasament atractiv pentru bănci. Riscul de neplata a datoriilor câtre bănci mai persista, atâta timp cat economia se aflainca departe de a da semne de dezvoltare. Pe fondul unui mediu economiccaracterizat de fluctuatia ratei de schimb si de o rata a inflației înca ridicata, creditele acordate de bănci se fac pe baza unor garanții  de valori mari. Nivelul actual de intermediere financiara este scăzut, cu împrumuturi bancarerelativ reduse. Ponderea împrumutului bancar in finanțarea investițiilor este de numai13%. Datorita crizei economice băncile au preferat sa atragă bani de la clienți pe careI-au plasat ulterior in titluri de stat, conducând astfel la finanțarea deficitului bugetar.

Obiective specifice

Strategia bancara tine de natura si transformările majore intervenite în sectorulbancar mondial. In elaborarea strategiei de dezvoltare se va tine seama de situațiaactuala si de tendințele viitoare de conjunctura, precum si de anumiți factoriconsiderați durabili si de viitor:

• Continuarea dezvoltării unor mecanisme specifice economiei de piața

• Perfecționarea cadrului legislative adecvat acestor mecanisme.

• Începerea relansării creșterii economice

• Continuarea si intensificarea procesului de privatizare reala cu accent pelatura calitativa a acestuia (investitori strategici).

• Promovarea unor politici financiare si structurale destinate: reducerii inflației; creșterii volumului anual al investițiilor stranie directe; diminuării progresive a deficitului balanței de plați comerciale.

• Accelerarea procesului de integrare economica în structurile europene

• Crearea piețelor si instituțiilor ce lipsesc si dezvoltarea pieței de capital, afondurilor mutuale si de pensii.

• Accent puternic pe stabilizarea macroeconomica, procesul restructurării industriale și îmbunătățirea conducerii corporative în nou privatizatele întreprinderi, astfel încât sa fie create mai multe companii de rang 1 (blue chip) care vor sa fie listate la BVB.

• Invitarea unor agenții de cotare internaționale si case de brokeraj cu experiența înevaluarea companiilor sa ajute la înființarea unor agenții de cotare înRomânia; aceasta ar contribui la diseminarea informațiilor despre firme si ar ajutaaceste firme sa obțină capital pe piața.

• Înființarea unei agenții guvernamentale sau cvasi-guvernamentale care sa ajute ladezvoltarea unei piețe secundare ipotecare.

• Accelerarea procesului de restructurare industriala si a investițiilor deinfrastructura pentru crearea de noi oportunitati pentru companii de asigurări.

Consolidarea relațiilor cu instituțiile financiar-bancare internaționale si accesul lafinanțarea externa în condiții avantajoase.

Propuneri

Revizuirea legislației bancare și alinierea acesteia la legislația comunitara și înlăturarea ambiguităților legislative care obstrucționează capacitatea realizării unuimanagement bancar strategic și eficient, îmbunătățirea conducerii corporative, capitalizarea în sectorul industrial si continuarea accentului pe stabilizareamacroeconomica;

privatizarea eficienta a băncilor si structurarea tranzacțiilor deprivatizare astfel încât sa crească valoarea de franciza a băncilor pentru investitoriistrategici străini;

examinarea atenta a sistemului de reglare si siguranța asociat cu"universal banking";

îmbunătățirea supervizării directe si legarea frecventeiinspecțiilor de capitalul băncilor;

continuarea dezvoltării pieței de titluriguvernamentale. întărirea reglementarii si supervizării pieței de capital, îmbunătățireainformației despre firmele cotate la BVB și RASDAA, atragerea investitorilor străiniinclusiv a investițiilor de portofoliu.

Concentrarea pe dezvoltarea pieței de capital prin invitarea agențiilor internaționale de cotare renumite si a caselor de brokeraj sa participe mai activ pe piața si prin asigurarea unor cerințe mai stricte de transparenta;

introducerea Sistemului Electronic de Compensare pentru eliminarea întârzierilor si costurilor ridicate ale tranzacțiilor.

BIBLIOGRAFIE

1. Andone, I., Țugui, Al., Sisteme inteligente în management, contabilitate, finanțe-bănci și

marketing, Editura Economică, București, 2001.

2.Avram, M., Mangra, M.G., Avram, V., – Contabilitatea agenților economici, Editura Universitaria, Craiova, 2003;

3.Avram, V., – Monedă, Credit, Bănci, Editura Tipo Radical, Drobeta Turnu Severin, 2004;

4.Cerna, S., – Moneda și teoria monetară, Vol I, Editura Mirton, Timișoara, 2000;

5.Constantinescu, D., – Cunoștințe economice fundamentale, Editura Universitaria, Craiova, 2003;

6.Dima, G., Dima, M., – FoxPro 2.6. sub Windows, Editura Teora, București, 1999;

7.Dima, G., Dima, M., – Visual FoxPro, Editura Teora, București, 2002;

8.Hamzescu, I. “Cardul-instrumentul mondial de plată”, Ed.Tribuna economică, București 1998

9.Heteș, G.I. – Organizarea și operațiunile băncii, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2003;

10.Ionescu, L.C. – Băncile și operațiunile bancare, Editura Economică, București, 1996;

11.Juran, J. “La qualite’ dans les services”, AFNOR Gestion, 1994

12.Lungu, I., (coordonator) – Sistemul FoxPro. Prezentare și aplicații, Editura ALL, București, 1993;

13.Lungu, I., Sabău, Ghe., Roșca, I., Mușat, N., – Baze de date relaționale. Utilizarea limbajului SQL, Editura ALL, București, 1993;

14.Odobescu, E. “Marketing bancar na\ional și internațional”, Ed. București, 1998

15.Popescu,V., Sisteme informatice economice,Ed Universitaria,Craiova,2010

16.Schileru, I. “Merceologie”, note de curs, an univ. 1996-1997

17.Stanciu I., Olaru M. “Bazele merceologiei”, Bucureși 1998

18.Turcu, I. – Operațiuni și contracte bancare, Editura Lumina Lex, București, 1994;

19.Wood, D., – Windows N.T. Server 4, Editura Teora, București, 1996;

20.*** – Legea nr. 445/2001 privind semnătura electronică;

21.*** – Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară,

22.*** – Norme metodologice de creditare,Banca Transilvania.

23.*** – Principii, metode și tehnici de creditare, Institutul Bancar Român;

24.*** – Regulamentul BNR nr. 5/2002, privind clasificarea creditelor și plasamentelor;

25.*** “Finanțe, bănci, asigurări”, revista, nr. din: februarie-martie, aprilie, iulie-august, septembrie, octombrie, 1998, Ed. Tribuna economică

26.*** “Tribuna calității”, anii 2000 – 2006