Utilizarea potenţelor [302891]

CUPRINS

CUPRINS 2

CUVÂNT ÎNAINTE 10

Ce înseamnă homeopatia? 14

Preocuparea personală 16

I. [anonimizat], HOMEOPATIA 18

Starea de sănătate 18

Sistemul de sănătate 19

„Discurs în deschidere” 22

Evoluție, actualitate, cadru legal 24

II. HOMEOPATIA: ISTORIC, CONCEPTE, DEFINIȚII 27

Context istoric 27

„Forța vitală” 35

Boală, bolnav, cauze (scurt istoric) 39

Boală 39

41

Bolnav 42

[anonimizat] 43

Conceptele homeopatice 49

Acut sau cronic 54

Definiții 54

Perspectiva homeopatică 55

Stările acute 55

58

Stările subacute 59

Stările cronice 60

Miasma 61

Miasma acută 63

Miasma cronică 64

Psora 64

65

Sicoza 66

67

Lueza (sifilisul) 67

70

Împletirea miasmelor fundamentale 71

72

Alte miasme 72

Acceptarea miasmei 77

Patologia și miasmele 79

Contaminarea „submiasmatică” 81

82

III. REMEDIUL HOMEOPATIC 83

Definiție 83

Cadru legal 84

Prepararea remediilor 87

Sușa 88

Imponderabilele 88

Mineralele 88

Virusurile 92

Clasa monera (procariote) 94

Clasa nosodelor 96

Plantele 97

Fungii 102

Animalele 105

Apa 110

[anonimizat] 112

Importanța pentru homeopatie 115

Epitaxia 119

Starea coloidală 119

Rolul dinamizării 120

Influența câmpurilor magnetice și electrice 120

”Energiile subtile” – tentative de măsurare 121

Apa ca remediu 128

129

Metoda homeopatică 129

[anonimizat] 132

Sucusiunea și diluarea: tehnici, limite, comentarii 136

Mașinile de potențare 144

147

Scalele de potențe 148

Tinctura mamă T.M. sau Ø. 149

Scala decimală (1:10), X, D, DH 149

Scala centezimală (1:100), C sau CH 150

Scala milezimală (1: 1000), M 151

Scala milezimală ultraînaltă 151

152

Scala quintdecimilezimală (1:50.000) LM sau Q 153

156

[anonimizat] 157

Durabilitatea remediului homeopatic 159

Nivelul (planul) de acțiune a remediului homeopatic 160

161

IV. CONSULTAȚIA 162

Factori condiționanți; Prejudecățile 163

[anonimizat] 164

Placebo 164

170

Nocebo 170

175

Mediul 176

Realitatea 177

Două exemple 182

185

Instrumentele de lucru 185

Simptomul 185

[anonimizat] 187

Pot fi suficiente simptomele obiective? 190

Simptomele generale 192

Totalitatea, consistența și coerența 198

[anonimizat], neobișnuite 201

Simptomele cheie 206

Simptomele caracteristice 207

Simptomele concomitente 208

Intensitatea simptomului 208

Evaluarea dinamică a simptomului 209

Modalitățile de instalare și ameliorare 209

Modalitățile în general 210

Identificarea simptomelor 210

211

[anonimizat], tactul, bunul simț 212

Empirismul 214

Intuiția 215

Bunul simț 216

Tactul 216

Inspecția 217

Constituția 218

Temperamentul – Tipologia 218

Constituțiile în homeopatie 222

227

Anamneza homeopatică 229

Cât timp trebuie petrecut cu un pacient?! Minute, ore, zile?! 229

[anonimizat] 229

Istoricul 235

Paraclinica 239

240

V. IDENTIFICAREA REMEDIULUI (diagnosticul homeopatic) 241

Note de strategie; Ierarhizarea simptomelor 242

Ierarhizarea 242

252

Ce condiționează ierarhizarea? 253

Avem nevoie de ierarhizare?! 256

Valoarea simptomelor: poziții, opinii 258

Vechimea simptomului 262

Patologia 263

Stabilirea țintelor tratamentului 266

Trebuie să știi ce vrei! 266

Ce este vindecabil? 270

Țintele terapiei homeopatice 272

Profilaxia 272

Etiologia 273

Drenajul 273

Patologia (lezionalul) 278

Modul reactiv (Fundamentalul) 283

Constituționalul 284

Miasma intermediară (ocurențială, starea submiasmatică) 287

Terenul, miasma cronică 288

Asocieri 293

Similimum 293

293

Epidemiile, gripa (principala generatoare de epidemii în zilele noastre) 297

Abordarea homeopatică 302

Geniul epidemic 303

Nosodele „gripale” 303

Influenzinum 305

Oscillococcinum 307

Tuberculinum, Tuberculinum bovinum., Bacillinum, Aviaire etc. 307

Pyrogenium 308

Pertussinum (Coqueluchin) 309

Meningococcinum 310

Pneumococcinum 310

Repertoriul 311

Materia Medicală 314

Construcția Materiei medicale 316

Familiile medicamentoase homeopatice 320

Verificarea clinică 323

Metode de aplicare a terapiei homeopatice 325

Homeopatia ”clasică” 325

„Subspecii” ale practicii homeopatice 328

335

VI. ADMINISTRAREA TRATAMENTULUI HOMEOPATIC 336

Alegerea potenței 338

Particularități generale ale scalelor de potențe 341

Calea de administrare 346

Alternarea remediilor 347

A doua consultație 347

Evaluarea tratamentului 349

Capcane 350

Acțiunea favorabilă 353

Acțiunea nefavorabilă 358

Acțiunea nulă 359

Schimbarea potenței 359

Obiectivarea evaluării 360

361

VII. SITUAȚII SPECIALE 362

Idiosincrazia 362

Tratamentele concomitente sau auxiliare 366

Medicamentele (altele decât cele homeopate) 366

Dieta 369

371

Obiceiurile creatoare de dependență 373

Clima 374

Mișcarea, sportul de agrement 375

376

Stările psihosomatice 376

Opțiunea terapeutică 381

Abordarea homeopatică 383

385

Supresia 386

Există supresie homeopatică? 392

Antidotarea 394

VIII. POSTSCRIPTUM 397

De ce homeopatie? 398

Perspectiva pacientului 398

Perspectiva medicului homeopat 400

Perspectiva autorităților (medicale) 400

„Mai este nevoie de homeopatie în zilele noastre?” 401

404

Formarea în homeopatie 407

Toleranță, profesionalism 409

IX. Modulul „Utilizarea potențelor” (UP) 411

Pacientul 411

BOALA 418

Homeopaticitatea 424

427

Forma, calea, cantitatea, momentul, frecvența administrării remediului homeopatic 427

Forma de prezentare (administrare) 428

Calea administrării 430

Cantitatea de administrat 431

433

Momentul administrării 433

Ciclurile sau etapele evolutive naturale 437

439

Frecvența de administrare, repetiția dozelor 439

Durata tratamentului 451

Ce influențează alegerea potenței homeopatice? 456

surse 458

”Un medic ar trebui să fie un slujitor al Naturii, nu un dușman al ei; ar trebui să fie capabil să se folosească de natură, dirijând-o în lupta ei pentru menținerea vieții și nu să-i pună, prin intervenția lui irațională, noi piedici în calea însănătoșirii.”

Paracelsus

Iată un exemplu comun a ceea ce inseamnă soluția naturală de rezolvare a unei îmbolnăviri la o prună:

Prună cu perle cicatriciale

CUVÂNT ÎNAINTE

Trăim o perioadă în care regula parcă a devenit dărâmarea regulii. Fațadele domină conținutul, iar „globalizarea nesiguranței” este speculată în mod cel puțin exagerat de diverșii „responsabili” sau „asiguratori”. Pe acest fond, invazia medicamentelor și a politicilor de marketing s-au autodepășit, atingând cote nemaiauzite. Investițiile în sistemele medicale sau de sănătate au crescut la cifre amețitoare, dar odată cu ele și nemulțumirea populației.

„Omul modern, este sclavul unui univers medicalizat, împotriva căruia nu are nici un mijloc de protest care să nu poată fi interpretat și prin urmare, protestul va fi catalogat ca fiind incompetent și abandonat” (Pressman, 1993:60).

De ce ar dori un producător de medicamente ca produsele sale să pună capăt unei anumite boli?! Medicamentele trebuie să amelioreze starea pentru care au fost administrate, dar nu pentru mult timp, încât pacientul să aibă nevoie de preparatul respectiv, dacă se poate pentru toată viața.

Dacă la începuturile structurării lor, sistemele de sănătate erau un fel de „colac de salvare” pentru problemele de sănătate, între timp s-a ajuns la creșterea globală a nivelului de trai, la înlăturarea în mare parte a foametei, au dispărut unele mari epidemii. Ca urmare, interesul populației pentru înrolarea în aceste sisteme și-a schimbat motivația. Am luat în considerare doar ceea ce numim zona „occidentalizată” a societății care nu include cea mai mare parte a orientului, o mare parte a Africii și o parte a Americii Latine.

În același timp s-a dovedit că „administrarea sănătății” este o sursă inepuizabilă de venituri: slăbiciunea omenească, frica, anxietatea, ignoranța și abia în ultimă instanță boala sau suferința în sine sunt cel mai ușor de exploatat, principalii beneficiari fiind furnizorii și administratorii sistemelor de sănătate în frunte cu „Big Pharma” (Law, 2006). Sumele cheltuite pentru promovarea propriilor produse se triplează la fiecare 5-6 ani, depășind cu mult investiția în cercetare (York University, 2008, Jan. 5).

Haosul creat de labilitatea reperelor generale sau bulversarea vechilor repere (în mod activ deconstruite în prezent) adâncește inevitabil dificultatea construirii unei opinii. Viteza de răsturnare a concluziilor diverselor studii științifice a devenit ceva obișnuit. Nu rareori, acestea au încă de la început rezultate previzibile în funcție de interesul celui care promovează sau detractează un anumit produs, teorie sau chiar o informație fără importanță aparentă.

Astăzi, nutriționiștii promovează cu ardoare carnea albă, mâine pe cea roșie, astăzi consumul de carne sau de grăsime este extrem de dăunător, mâine vom afla cum trebuie s-o consumăm și că cea mai dăunătoare combinație este cea dintre fructe și carne, astăzi este promovată soia în diverse forme, mâine aflăm cu totul altceva etc. O pleiadă de „suplimente alimentare” și-a făcut apariția pe piață, ceaiuri sau alte preparate în diverse amestecuri exotice, fortifiante sau calmante, fiecare promițând avantaje incredibile și lipsa riscurilor, fiind naturale. Asemenea exemple se găsesc nenumărate și în nenumărate domenii, fiecare având drept acoperire diverse studii sau concluzii ale unor specialiști sau cercetători sau pur și simplu natura. Aura în care se „învelesc” aceste studii, parcă a devenit mistică, intangibilă, străduindu-se mai degrabă să dovedească incapacitatea „omului de rând” de a pricepe, în loc să clarifice un anumit fenomen.

Aproape la fel de multe sau îngrijorătoare au devenit accidentele sau reacțiile dubioase apărute în urma consumului acestor „suplimente”, chiar dacă cele care sunt făcute publice rămân relativ puține. De la carnea de pui crescuți cu hormoni și antibiotice, la L-triptophanul obținut prin modificarea genetică a unor bacterii, de la vacile, porcii și găinile „hrănite” cu antibiotice, la diverșii aditivi alimentari, mai toate susținute de rezultate impresionante pe plan economic și nu rareori cu „dovezi științifice” ale eficacității, ne-au ocupat deja viața, iar accidentele sau incidentele apărute, rămân simple „ghinioane discutabile”.

O astfel de atitudine conduce implacabil spre demonetizarea credibilității rezultatelor studiilor științifice.

Hipermedicația, dar și lăgirea bazei de consumatori au devenit un fel de regulă în lumea occidentală contemporană. De la diversele anxiolitice, antidepresive sau alte psihotropice, la Viagra sau anticoncepționale, consumul a depășit cu mult orice precedent. Exagerarea utilizării antibioticelor la indicația medicilor sau din inițiativă personală face ca ”(…)populația să devină vulnerabilă la orice tip de mutație genetică apărută la nivel bacterian, ceea ce ar putea duce la o slăbire considerabilă a imunității în fața bacteriilor și la o diminuare a efectului antibioticelor” (Cartwright, Bidiss, 2006:286). Ignorarea totală a unor rapoarte publice cum ar fi cel publicat în JAMA, unde îngrijirea medicală apare pe al treilea loc al cauzelor de deces în Statele Unite, după bolile de inimă și cancere, dar înaintea accidentelor vasculare cerebrale (Starfield, 2010) este un fapt cel puțin îngrijorător. (Oare pe când putem vedea astfel de rapoarte furnizate și de alte sisteme medicale?)

Pe de altă parte, reperele existente sau reperele cele mai „solide” par tot mai greu de susținut. Chiar o definire fiabilă a stării de sănătate se lasă așteptată. Mulți autori definesc starea de sănătate sau de boală prin termenii celeilalte. Caplan are o poziție relevantă în dimensionarea dificultății la acest nivel, susținând, pentru ca apoi să retracteze ideea că: „sănătatea poate fi cuantificată fixând un reper pe o scală și permițând ca starea de sănătate să fie o deviație standard cu sens dublu” (Hudson, 1993:50).

Opțiunea sau calea optimă rămâne în ultimă instanță în responsabilitatea individuală și ar fi bine ca aceasta să fie generată luând în considerare informații verificabile, dar nu nesocotind rațiunea, bunul simț și propria percepție. Este un deziderat utopic pentru că nimeni nu mai știe pe cine să asculte și ceea ce este mai grav, nimeni nu mai știe să se asculte. Trebuie să apeleze la specialist, iar acest specialist trebuie și el să apeleze la un specialist și așa mai departe. Dependența de iluzii este tot mai mare, iar „asiguratorii” tot mai puternic prezenți.

Astăzi, încep să se vadă limitele acestor tipuri de sisteme, oamenii se mai întreabă, se uită împrejur și poate chiar la propria persoană, în vederea găsirii altor soluții care să poată acoperi nevoile acum și cu costuri decente. Oferta alternativelor la practica medicală convențională cunoaște un grad de inflație considerabil, ceea ce îngreunează semnificativ opțiunea. Mai mult, sunt inventate numeroase metode de  AMY LAROCCA, The Wellness Epidemic. This article appears in the June 26, 2017, issue of New York Magazine.

Una dintre soluții poate fi homeopatia, o știință deja cu mare experiență, depășind 250 de ani de istorie în care și-a dovedit fiabilitatea. Soliditatea și stabilitatea principiilor homeopatiei, au fost pe deplin confirmate de timp. Acestea n-au îmbătrânit, n-au devenit demodate. De asemenea, eficiența, persistența și consistența remediilor a rămas aceeași fără să determine apariția rezistenței sau obișnuinței. Mai mult, bazându-se pe natură și legile acesteia, evoluează odată cu ea, respectând aceleași legi.

În contrast cu homeopatia: celelalte științe medicale care se autodenumesc științifice sunt permanent preocupate să-și redefinească atractiv „principiile” în vacarmul industriilor și laboratoarelor de multe miliarde de dolari. Rezultatul lor este constant același: lansarea pe piață a noi și noi versiuni de antibiotice sau alte „killer-drugs”, totul urmând să fie abandonat peste 10 ani, dovedindu-și toxicitatea sau lipsa de eficiență. Este mersul „firesc” al științei (Vijayakar, 2000:3).

Viața în sine, alături de numeroasele fenomene care contribuie la apariția, menținerea, perpetuarea ei și forța inegalabilă cu care își face simțită prezența, au un grad de complexitate încă nebănuit. Vulnerabilitatea ei îi dublează complexitatea, dar în egală măsură și motivele pentru a face orice este posibil în vederea cunoașterii, înțelegerii și conservării acestui dar divin.

Vlăstari ieșiți prin asfalt

Desfășurarea activităților vitale, a proceselor de adaptare, conservare și perpetuare a speciilor, pot genera anumite disfuncții. Dacă avem capacitatea de a observa, de a înțelege fenomenele vitale și sensul lor, intervenția terapeutică va putea fi dusă în sensul respectării și corectării acestor fenomene. Rezultatul va fi „o mână întinsă” vieții și în nici un caz o luptă împotriva ei sau o speculare a vulnerabilității.

Considerându-mă un adept al postulatului „ceea ce funcționează, dacă o face bine, nu trebuie schimbat” (Hahnemann, 1852), am hotărât să adun principalele informații și date existente, încât eventualul doritor de a pătrunde în vasta lume a homeopatiei, să-și poată forma o idee despre nenumăratele promisiuni, capcane și reușite remarcabile ale domeniului și în același timp să-și poată construi propria opinie pornind de la ceea ce există.

Lucrarea de față se dorește a fi un ajutor la îndemâna practicantului de homeopatie, o întreprindere în vederea identificării și clarificării elementelor care alcătuiesc o prescripție homeopatică reușită.

Principii enunțate, definiții ale bolilor complet diferite de cele învățate în școlile medicale convenționale, vindecări incredibile, păreri contradictorii ale autorităților medicale, dar și ale diverșilor practicanți ai homeopatiei, toate pot genera curiozitate, scepticism, dar în același timp pot ridica anumite semne de întrebare.

Interpretările, reinterpretările textelor creatorului homeopatiei, Samuel Hahnemann de-a lungul timpului sunt foarte numeroase și continuă și astăzi. Fiecare autor afirmă sau își asumă identificarea câte unui mister, fără îndoială în funcție de școala de origine, de propriile sale experiențe, cultură, spiritualitate, dar mai ales angoase, dorințe, incertitudini, fapt ce a determinat construirea treptată a unei imagini idealizate, poate fals mistice a demersului homeopatic.

Cantitatea uriașă de informație, nenumăratele variabile implicate, modul de prezentare a materiilor medicale homeopatice, contradicțiile frecvente sau chiar „naturale” dintre diversele școli de homeopatie și adepții acestora sunt tot atâtea motive de reticență, angoase, dar și ipoteze de cercetat.

Numărul impresionant de personalități din diverse domenii, chiar personaje aparținând unor case regale care beneficiază de serviciile homeopatiei, statisticile istorice referitoare la rezultatele homeopatiei în unele epidemii devastatoare (inclusiv gripa din 1918) pot reprezenta o tentație serioasă de a pătrunde în profunzimea demersului, de a-l înțelege și de a-l cunoaște.

În urmă cu 100 de ani, Hussey face o remarcă perfect compatibilă epocii noastre:

Există o mulțime de factori care concură împotriva adoptării homeopatiei și conduc spre abandonarea ei totală (…) Voi menționa doar unul foarte puternic. Este vorba despre solicitările epocii vitezei(…) Dar, fenomenele naturale sunt ceea ce sunt; nu se grăbesc atunci când procesele necesită timp. Efortul celor care au adus la lumină ceea ce reprezintă legile vindecării, va trebui ca până la urmă, chiar dacă lent, să lumineze lumea medicală (Hussey, 1912).

Ce înseamnă homeopatia?

Dacă ar fi să dau o definiție homeopatiei, aceasta pare să intre sub umbrela a ceea ce înseamnă tentativa de a găsi o aplicație practică a observației că similarul vindecă similarul și în același timp, o exploatare a faptului că organismul viu reacționează la administrarea unor doze de substanță chiar extrem de diluate dacă substanța este selectată conform principiului similitudinii.

Legea similitudinii se regăsește în scrierile lui Hippocrate.

Prima mențiune explicită a acțiunii substanțelor înalt diluate, dar și a modului de preparare prin diluări succesive, se află în „The Golden Treatise of Hermes” (Cameron, 1878), lucrare cu autor incert, datată în jurul anului 172 Î.C (Copenhaver, 1992: xiv).

Observația că orice substanță poate fi atât otravă cât și leac în funcție de doză, este emblematică pentru Paracelsus (Britannica, 2012).

Probabil cel mai vechi text în care este menționată o vindecare folosind similaritatea are aproximativ patru mii de ani și este asociat zeiței cretane Diktamnia (raza), care poartă un veșmânt confecționat dintr-o plantă magică Diktamon sau Diktamnus, veșnic verde, contactul cu acestă plantă generând somnambulism, dar în același timp vindecând somnambulismul. Hahnemann însuși descrie un caz de somnambulism și leucoree vindecat cu o singură picătură de tinctură de Diktamnus (Boger, 1919).

Cel care a adunat și a dat coerență acestor informații, le-a așezat într-o formă utilă și a deschis calea unei noi științe numite homeopatie, rămâne incontestabil Hahnemann.

Nu cred că poate fi identificat un „judecător” mai credibil decât istoria. Dacă ne îndepărtăm puțin și examinăm evoluția istoriei conceptelor și abordării bolilor în Europa, apare surprinzător faptul că pattern-ul acestora, odată identificat și „standardizat”, n-a suferit schimbări semnificative până la revoluția industrială (secolul XVIII-XIX). Din această perspectivă, putem împărți istoria bolilor în doar două perioade și anume: epoca post-neolitică și epoca post-industrială (Ell, 1993).

Din orice perspectivă am privi, apare evident că Revoluția Industrială a schimbat ecologia bolilor în Europa, aproape în totalitate. Medicina și-a perfecționat metodele de vindecare ale bolilor care oricum se găseau într-un proces de declin și dispariție, dar în același timp lupta cu bolile noii ere, este marcată de un succes extrem de limitat (McKeown, 1988). Rămâne în sarcina viitorilor istorici să stabilească dacă omenirea este sau nu capabilă să transforme și să administreze ecologia bolilor pe care le-a produs prin industrializare (Ell, 1993:518).

„Rebeliunea” aproape emblematică a homeopatiei față de conceptele medicinii convenționale, pare motivată prin constatările istoricilor și poate își întărește existența mai justificat ca oricând. Putem considera homeopatia a fi o artă terapeutică care încearcă să stimuleze modul reacțional al pacientului prin intermediul unui remediu analog în microdoză potențată (Julian, 2006). În volumul „Analogy of pain”, Julian încearcă o conturare a particularităților homeopatiei spunând că: „În homeopatie, în cazul în care există ceva original, acel ceva este reprezentat de provinguri (patogenezii experimentale n.a.) și de modalitatea de a doza și administra medicamentul homeopatic, o problemă ce pare a nu avea vreodată o rezolvare definitivă” (Satya,1990).

În completare pot afirma că dacă este ceva cu totul original în homeopatie, acel ceva este reprezentat de descoperirea reacției profunde a organismului la doze infinitezimale de substanță activă și de punerea în practică a acestui fenomen prin intermediul medicamentul sau remediul homeopatic. Remediul sau medicamentul homeopatic se distinge de toate celelalte produse medicamentoase prin modul său de preparare specific, adică diluări și dinamizări succesive, uneori până la valori extreme.

Felul în care se practică homeopatia diferă, dar obiectivul comun rămâne: obținerea stării de sănătate pe calea cea mai scurtă, mai blândă și fără „efecte secundare”.

Rezultatul administrării remediului potrivit, adică reacția intensă și profundă, în ritm natural, se poate sesiza la toate organismele vii. Inițial, nu medicamentul preparat specific (diluat și dinamizat) reprezenta esența homeopatiei (la început, Hahnemann a utilizat doze ponderale), ci reacția declanșată de administrarea acestuia care poate fi pusă în valoare doar prin aplicarea principiului fundamental specific homeopatiei: Similia Similibus Curantur (similarul vindecă similarul).

Intenția mea este ca abordarea practică să constituie un fir roșu al acestui demers, dar un fir care să fie cât se poate de solid ancorat în realitățile concrete și obiectivabile ale demersului homeopatic. În același timp, intenționez să fac posibilă identificarea unor criterii sau principii de raționament pentru cât mai multe din problemele ridicate de înțelegerea și efectuarea fiecărui pas în vederea realizării prescripției homeopatice.

Identificarea și evitarea numeroaselor capcane ce apar în practică, este o altă provocare continuă ce îndeamnă la păstrarea unei minți limpezi, libere de prejudecăți. Încrederea în propria capacitate de a depăși sau evita obstacolele, atât de necesară practicării homeopatiei, este fundamentală, dar nu poate constitui un criteriu de progres decât în măsura în care rezultatul terapiei poate confirma procedura aplicată.

Complexitatea homeopatiei este limitată doar de ființă în integralitatea ei, motiv care m-a îndemnat ca pentru început, să încerc identificarea reperelor cele mai fiabile ale întregului demers. Dacă înotul, mersul cu bicicleta sau schiul sunt învățate corect, șansele de a obține performanță devin reale. Orice deprindere are nevoie de un start bun, optim, bazat pe elemente reale, fiabile.

Obiectul muncii în homeopatie este bolnavul, iar instrumentele sunt MM, repertoriile și remediile cu tot ce le definește pe fiecare în parte. Pe parcursul întregului material am abordat fiecare din aceste elemente, cu punctele lor definitorii, cu exactitățile, cu vulnerabilitățile și impreciziile, cu ceea ce reprezintă fiecare în practica homeopatică.

Părerile nenumărate ale celor care au contribuit mai mult sau mai puțin la dezvoltarea homeopatiei pot furniza noțiuni de ghidare în diverse situații, dar ceea ce rămâne de mare valoare este informația obținută în urma experimentului și confirmată ulterior prin obținerea rezultatului final, adică vindecarea sau ameliorarea bolnavului. Aceste păreri devin utile doar când pot fi raportate la date certe, verificabile și confirmate de aplicarea clinică sau practică.

Subiectivismul inerent ființei umane nu poate și nu trebuie să constituie un reper în aprecierea unei științe, fie ea chiar homeopatia. Separarea arbitrară de medicina convențională este foarte păguboasă pentru toată lumea, atât pentru pacienți cât și pentru medici. De altfel nu avem medicină la plural (Dobrescu, 2011), iar homeopatia nu numai că nu neagă în nici un caz nivelul mai mult decât impresionant la care s-a ajuns în cunoașterea medicală, ci oferă o șansă în plus, de multe ori superioară din mai toate perspectivele, celor oferite de tratamentele convenționale. Homeopatie rămâne o metodă terapeutică de sinestătătoare care folosește propriile principii, diferite radical de cele ale medicinii convenționale sau alopate.

Pot fi aduse împreună cele două școli? Tentativele de a contopi homeopatia cu medicina convențională sau mai precis de a încorpora homeopatia în medicina convențională au fost constant combătute încă din timpul lui Hahnemann. ”Rezultatul îmbinării homeopatiei cu alopatia ar fi un hibrid(…) Cele două sisteme nu pot fi încorporate, rezultatul fiind un mare deserviciu adus homeopatiei”(Corea, 1950). În articolul ”What is wrong with homoeopathy?” publicat în ”The Homeopathic Herald” în 1949, A. Puford subliniază: ”Dacă homeopatia dorește să rămână o știință, atunci va trebui să vorbească în limbajul științei, iar curele miraculoase sau derapajele în misticismul mentalului trebuie să lase loc raționalismului”(Pulford, 1949). Altfel, se face loc eclecticilor care nu întârzie să-și facă simțită prezența, lucru păgubos atât pentru homeopatie cât și pentru medicina convențională.

Preocuparea personală

Demersul homeopatic presupune efectuarea consultației specifice, consultarea MM, a repertoriilor, identificarea remediului, realizarea prescripției și în final evaluarea rezultatului. Ori fiecare din aceste etape este caracterizată prin metode și tehnici specifice și utilizează noțiuni caracteristice, multe din ele având un aer desuet, posibil datorită menținerii denumirilor originale. Categorii și noțiuni ca „forță vitală”, miasmă, consultație homeopatică, simptom, ierarhizare, constituție, mod reacțional, modalități, concomitențe etc., alături de elemente care condiționează actul medical precum placebo-nocebo, empirism, mediu etc., sunt abordate punctual în paginile următoare în vederea clarificării semnificației lor și a sensului în care sunt utilizate.

Prescripția homeopatică trebuie să conțină:

Remediul,

Potența,

Forma de prezentare și calea da administrare (condiționate reciproc),

Cantitatea de administrat,

Frecvența administrării (eventual orele sau perioada din zi),

Durata tratamentului.

Ex: Rp./Eupatorium perfoliatum CH30, granule,

D.S. per os, 4×5 granule/zi, 5 zile

O reală dilemă, inevitabilă pentru orice homeopat, mai ales debutant, este cea generată de prescrierea potenței optime. Fiecare școală, curent homeopatic sau poate fiecare autor își exprimă criteriile pe care le aplică în scopul alegerii potenței, dar și a formei de prezentare, a cantității, a ritmului sau frecvenței de administrare a remediului și a duratei tratamentului. Majoritatea admit ca surse nume importante ale homeopatiei și în final, indiferent de sursa de la care se pornește, de regulă este invocat Hahnemann. În realitate, toate aceste decizii se dovedesc a fi exclusiv apanajul individual al homeopatului, a experienței personale și intenției acestuia.

Dintre subiectele care m-au preocupat încă de la primele lecturi homeopatice, au fost utilizarea și administrarea remediilor potențate, felul în care acționează diversele potențe etc. Este tematica pe care am dorit să o studiez, încât să pot oferi date concrete despre criteriile care contează în alegerea potenței, a ritmului, a perioadei etc. și felul în care acestea pot fi administrate în vederea unei prescripții reușite. Am căutat o argumentare substanțială a reperelor întrebuințate de homeopați de-a lungul timpului, astfel încât susținerea unei poziții personale adecvate, să devină posibilă.

Literatura homeopatică oferă nenumărate căi de identificare a remediului pornind de la MM homeopatice și de la repertorii, dar ultimele 5 repere:

potența,

forma de prezentare,

cantitatea,

frecvența,

durata administrării,

rămân parcă deliberat consemnate parțial, „în trecere” sau chiar deloc. Consecința este faptul că decizia pentru fiecare caz în parte, va rămâne în sarcina individuală a prescriptorului. Pentru a urma calea consacrată a unui asemenea demers, am considerat identificarea celor 5 repere ca fiind problema de rezolvat.

Ipoteza: analizarea cazurilor rezolvate ar putea sugera criteriile de urmat pentru alegerea făcută în fiecare din punctele menționate.

Metoda: am conceput un modul informatic capabil să sintetizeze rezultatele obținute până în prezent în terapia homeopatică pornind de la sursele cele mai sigure. Am luat în considerare cazurile rezolvate și publicate în diversele reviste, cărți, rezumate ale congreselor etc., de-a lungul timpului, prezente în „Encyclopaedia Homeopathica” redactată de Archibel, aceasta fiind o bază substanțială ca amploare și în același timp cuprinzând datele așa cum au fost ele publicate, fără modificări sau interpretări. Analizarea acestor cazuri ar putea oferi repere reale ale motivației prescrierii unei anumite potențe, forme de administrare, frecvențe de administrare etc. Printre semnatarii cazurilor se află dintre cele mai importante nume din homeopatie, nume care au marcat evoluția și dezvoltarea acesteia: Hahnemann, Boenninghausen , H.C. Allen, T.F. Allen, Nash, Kent, Clarke, Hahnemann, Boger, Borland, Hering, Farrington, Julian etc., alături de autori contemporani ca Sankaran, Geukens, Farokh și mulți alții.

Cercetarea: Cazurile au fost analizate în detaliu după mai multe criterii (vezi Modulul Utilizarea potențelor) și introduse în baza de date, pentru a putea crea o imagine a modului în care s-a lucrat în mod concret: scalele de potențe întrebuințate, potențele, frecvența administrării, calea și forma de administrare, durata tratamentelor, patologia abordată etc. Pornind de la aceste cazuri, am obținut un profil complex al modului de prescriere a remediilor.

Rezultatele, respectiv concluziile(vezi Modulul UP) obținute după mai bine de 12 ani de studiu, alături de alte aspecte ale perspectivei homeopatice sunt dezvoltate în detaliu în paginile următoare.

STAREA DE SĂNĂTATE, SISTEMUL DE SĂNĂTATE, HOMEOPATIA

Starea de sănătate

Dacă facem trimitere la definiția stării de sănătate concepută și adoptată de OMS: „Sănătatea este o stare completă de bine fizic, mental și social” și nu lipsa vreunei boli sau infirmități, putem observa o ambiguitate a enunțului, dar și o absență a amendării ulterioare a acestuia.

O asemenea definiție, dacă este adoptată ca referință, vom fi proiectați implacabil către zona politică sau administrativă, iar consecințele sunt cele pe care le vedem în jur: un consum halucinant de medicamente, analize, asigurări medicale, consumabile și alte servicii medicale conexe, alături de o relativă nemulțumire mai mult sau mai puțin constantă a populației. Cei mai mulțumiți dintre europeni par a fi austriecii 70%, belgienii și danezii, aproximativ 50%, iar la polul opus, cu insatisfacție totală găsim grecii și estonienii, cu 14%, irlandezii și letonienii cu 12% (Bleich et al., 2009).

René Dubos aduce două completări: „Stările de sănătate sau de boală constituie expresia succesului sau eșecului organismului în procesul de adaptare la mediu” și „Sănătatea este în primul rând o măsură a capacității și abilității fiecărei persoanei de a face și de a deveni ceea ce dorește” (Mosby's, 2009). Același autor, dar și alții (vezi definiția OMS), introduc în definiție și termenii de bine moral sau spiritual.

Dacă rămânem în zona dicționarelor (Miller-Keane, 2003), starea de bine moral constituie o materializare a unei gândiri etice bazată pe principii nonfilozofice ale moralității comune: pe bunul simț, pe tradiție și rezultă din moralitatea comună membrilor unui grup social, moralitate care include percepte religioase.

Fără a face o detaliere a multitudinii definițiilor stării de sănătate și nici a istoricului acestora, accentuez importanța acelui aspect care se referă la toleranța foarte bună a individului sănătos la influențele interne sau externe, negative sau pozitive, toate acestea, în condiții de independență față de orice fel de tratament medical sau de altă natură.

Putem vorbi despre o stare de sănătate deplină atâta timp cât ea este condiționată în mod specific de vreo terapie? Obținerea reală a stării de sănătate, cea independentă de medicamente sau de vreun altfel de terapie, pare să nu mai fie un obiectiv sau o preocupare în zilele noastre. Se inventează într-un ritm accelerat terapii moderne cu randament cel puțin îndoielnic, diverse „pseudoprofilaxii” sau „amelioratoare ale diverselor funcții”, toate acestea depășind chiar numărul stărilor presupuse a avea nevoie de vreun tratament.

Partea medicală a sistemului medical (corpul medical) este componentă activă a acestei atitudini, îndemnând în permanență spre un medicament sau altul, spre o dietă sau alta etc. și în nici un caz spre obținerea unui grad decent de autonomie sau independență. Este firesc sau necesar ca medicii să fie direct implicați în demersuri de acest tip, dar nici într-un caz lăsând în plan secund preocuparea față de ființa umană în întregul ei sau neavând ca obiectiv suprem, obținerea stării de sănătate și nu a iluziei acestei stării, cel mai adesea condiționată medicamentos (Hudson, 1993:50).

Sistemul de sănătate

Mercantilism. Este suficientă o simplă privire asupra cadrului de lucru utilizat de OMS pentru evaluarea eficienței sistemelor medicale și putem observa că întregul demers se bazează pe criterii aproape exclusiv de natură economică, individul suferind rămânând un simplu pretext al întrebuințării mijloacelor financiare (Murray, Frank, 2012). De ce s-ar dori un consum decent?! Ceea ce poate trezi interesul este balanța cost-eficiență, dar mai ales expansiunea consumismului, încât atenția asupra studiilor de satisfacție a populației se focusează tocmai pe acest consumism. În prezent, în evaluarea eficacității unei instituții medicale, cabinet de familie, spital, sanatoriu sau oricare ar fi, sunt luate în calcul exclusiv parametrii economici, iar părerea beneficiarilor, a bolnavilor nu are nici un fel de pondere. Rezultatul se vede peste tot: o creștere a nemulțumirii populației proporțională cu creșterea investițiilor în sistemele de administrare a sănătății (Bleich et al., 2009).

În general, sistemele de sănătate sunt subjugate mai mult sau mai puțin evident mercantilismului, fiind depozitarele unor sume semnificative. Sunt direct dependente de deciziile politice, deseori iresponsabile și nu în ultimul rând de nevoia de control total (ca manifestare a globalizării) din partea celor de la putere. Cheltuielile în sistemele de sănătate cresc continuu și în mod rapid, fără a genera o evidență clară a creșterii similare a calității serviciilor oferite percepute de pacienti. Se pare că persistă chiar o incapacitate obiectivă sau chiar deliberată de a evalua numeroasele criterii care influențează acest domeniu (McGlynn et al., 2008). Acest tip de evoluție, a devenit posibil la sfârșitul secolului XX, când medicina din țările cu economie dezvoltată a devenit, la rândul ei, profitabilă. Oricare ar fi raportul dintre serviciile de sănătate publice și cele private, cheltuielile pentru asistența medicală au crescut considerabil, (…) „atingând astăzi un nivel de circa 10% din produsul intern brut (PIB), ba chiar în unele cazuri, cum ar fi de pildă cel al Statelor Unite, ele au atins 15% din PIB, adică aproape dublu față de cât era alocat la începutul anilor ’70” (…) Ori aceste investiții demonstrează că „medicina s-a transformat într-o componentă majoră a economiei” (Cartwright, Bidiss, 2006:283).

Este de remarcat faptul că în zilele noastre nu mai există vreo întâlnire pe teme medicale, în orice ramură și la orice nivel, unde să nu fie prezent mai mult sau mai puțin agresiv un producător de ceva, de la medicamente la diverse noi metode de investigare sau produse adiacente. Fenomen îmbucurător dacă ar fi doar atât, dar implacabil, datorită ispitei financiare sau/și naturii umane în sine, medicii devin complici „justificați” ai metodei și inevitabil își face apariția o latură inacceptabilă a demersului medical, compromițând idealul obținerii corecte a stării de sănătate. Probabil că este calea firească, de altfel pe deplin încetățenită, dar prea puțin credibilă și categoric imorală. Nu rareori asistăm la ritualul atât de comun de ascundere a unor practici sau a unor cheltuieli incredibile în umbra studiilor științifice instituționalizate, devenite mai influente astăzi decât era religia în Evul mediu (Hudson, 1993:51). Până la urmă e doar o problemă de etică.

Dezumanizare. Întorcând privirea spre practica medicală, constatăm că în mod real, importanța examenului clinic a devenit infimă, chiar descurajată în anumite circumstanțe. „Industrializarea” sau „mecanicizarea” actului medical a devenit realitate (Koran, 1975).

Latura umană a dispărut parcă cu desăvârșire, culmea, inclusiv din preocuparea psihologiei (aceasta dă realmente „randament” în slujba eventualului angajator care dorește un profil psihologic specific, bine conturat pentru postul disponibil) sau psihiatriei, ale căror nenumărate metode de psihoterapie sunt parcă uitate, abandonate sau extrem de rar întrebuințate (excepție făcând cazurile în care prelungirea psihoterapiei este justificată financiar), înclinația în favoarea terapiilor medicamentoase devenind dominantă (Conner, 2004). Chiar dacă nevoia de psihoterapeuți este poate mai mare ca oricând, felul extrem de specializat în care este practicată psihoterapia, îi limitează în mod real performanțele, „reumanizarea” ei simțindu-se tot mai necesară (Hoffman, 2006).

Părerea pacientului rămâne ignorată de regulă, chiar dacă nu odată s-a demonstrat că acesta poate știi mai multe despre propria persoană decât poate afla vreun medic după cea mai atentă consultație dublată de cele mai complexe investigații (Ventegodt, 2003:1108-1116).

Interfața umană a actului medical este diminuată, comunicarea limitată, una dintre consecințe fiind deresponsabilizarea directă a medicului. Pentru a putea „acoperi” deresponsabilizarea personală, s-a produs treptat un transfer de responsabilitate din dreptul medicului curant în zona instituțională, a birocrației și ușilor greu de deschis. „Responsabilitatea” a ajuns să fie plasată în spatele diverselor probe paraclinice, devenite criterii eliminatorii sau chiar unice în stabilirea diagnosticului. Nu contează dacă bolnavul se simte bine sau nu, atâta timp cât s-a acționat conform protocolului și paraclinica nu semnalează nimic patologic (Geldof, 2002). Practic, asistăm la o dezumanizare fără precedent a medicinii umane.

Dezumanizarea se mai poate datora și înclinării exagerate a atenției medicilor către abstracțiunile numite boli, ca și cum nu oamenii ar fi „proprietarii” lor. „Poate că neîncrederea crescândă a publicului, ineficacitatea și uneori ridicolul terapeuticii sunt datorate tocmai acestei confuzii între simbolurile indispensabile edificării științelor medicale, pe de o parte și bolnavul concret, pe de altă parte” (Carrel, 1964).

Asistăm de o vreme la apariția omului ca produs al marketingului modern: „perfect sănătos”, care poate activa cu randament maxim, dar numai dacă este „integrat” și consumă în mod constant și „liber” o serie întreagă de analize, medicamente, stimulente, calmante etc., toate acestea condiționând-i acceptarea socială ca individ sănătos. În consecință, starea de sănătate devine un alt produs a marketingului. Indivizii cu probleme de adaptare, dacă tot nu pot fi înlăturați, măcar să poată constitui o țintă în demersul de a-i transforma în consumatori.

Aparent în opoziție cu modelul prezentat mai sus se află modelul propus de societatea suedeză, care a realizat un sistem de îngrijire medicală bazat pe „centre de sănătate”, în care sunt implicați atât medici de diverse specialități, cât și psihoterapeuți, asistenți sociali etc., care conlucrează. Rezultatul cel mai important este reducerea drastică a dezorientării pacientului, care „îmbolnăvit” fiind de faptul că nu are locuință sau a rămas fără loc de muncă, va fi direcționat spre centrul de asistență socială sau cel de administrare a resurselor umane etc., nu spre medicul psihiatru sau spre psihoterapeut. Această funcționare și funcționalitate a vreunui sistem social este greu de găsit în altă parte.

Nevoi false

Niciodată occidentalii nu au trăit mai bine, nu au avut o speranță de viață mai ridicată. Dar în același timp ei au devenit mai anxioși, mai obsedați de sănătate decât toate generațiile precedente la un loc. Printre cele mai justificate temeri ale lor se numără posibilitatea „raționalizării” serviciilor medicale, care a devenit deja subiect de dezbateri publice în multe state și care se va dovedi o problemă stringentă (Cartwright, Bidiss, 2006:284).

Clișee de tipul: „medicamentul respectiv trebuie administrat toată viața”, „analiza X trebuie repetată zilnic” sau „vaccinul Y trebuie repetat odată pe an” etc., reprezintă o ”normalitate” a realității contemporane, realitate care de multe ori sfârșește prin crearea de descurajări sau dezvoltarea unor stări de anxietate/depresie. În același timp poate determina scăderea încrederii într-un sistem care în loc să asigure un grad decent de libertate din perspectiva stării de sănătate, te face tot mai dependent și mult mai mult, sugerează constant o falsă vulnerabilitate a individului. Practic, capacitatea individului de a-și redobândi starea de sănătate este ignorată sau minimizată în mod profund exagerat. Un fel de „fără noi nu te poți descurca”.

Control. Nu rareori, sistemele de sănătate condiționează „integrarea” individului de aplicarea unor proceduri medicale într-un mod greu de justificat, dovedind intoleranță la opțiunile sau părerile personale; de exemplu prin condiționarea apartenenței sau chiar excluderea din comunități (școlare, instituționale etc.) ori prin interzicerea pătrunderii pe un anumit teritoriu.

Încrederea „pacientului modern” în soluțiile oferite de sistem se dizolvă treptat, iar individul începe să-și asume rezolvarea propriei probleme. De regulă începe prin a se îndrepta spre anumite probe de laborator sau investigații imagistice performante la care apelează din proprie inițiativă, folosindu-le ca surse de informație. Ulterior preferă să-și găsească singur un eventual tratament (că doar e plin de reclame la diverse produse medicamentoase și există internetul). Este vorba în principal despre acea categorie formată din persoane care au o problemă reală de sănătate și care nu și-au găsit rezolvarea în soluțiile oferite de sistem. Dacă nici astfel individul nu-și poate rezolva problema, urmează identificarea unei alternative.

Alternativa. Căutarea alternativei este generată de o serie de factori care în ordinea descrescătoare a frecvenței observate în practica personală sunt:

Eșecul abordării convenționale; formele eșecurilor sunt numeroase, de la imposibilitatea abordării cazului pentru că nu poate fi încadrat într-un diagnostic convențional(astăzi se observă numeroase cazuri de bolnavi cărora li se pun multiple dignostice, numărul lor adesea depașind 10 categorii diferite), la diverse forme de manifestare a efectelor secundare ale preparatelor medicamentoase, uneori extrem de perverse sau greu de sesizat.

Una dintre dilemele și temerile existente la sfârșitul secolului XX erau legate de ambivalența, lesne de înțeles, a științei care poate acționa ca un cuțit cu două tăișuri, în funcție de cel care-l deține. În domeniul medical, acest aspect este evident, mai ales în ceea ce privește grija față de acele „condiții iatrogene” – boli sau afecțiuni de a căror apariție se fac vinovați medicii înșiși. Astfel de probleme demonstrează complexitatea tratamentelor moderne. Un medicament poate fi extrem de valoros, dar în egală măsură el poate crea alte disfuncționalități în organism (vezi Thalidomida anilor ’50 din Germania Federală) (Cartwright, Bidiss, 2006:284,285).

Numele (notorietatea) terapeutului,

Completarea terapiei convenționale în vederea diminuării efectelor secundare,

Influențe culturale, informații culese din surse diverse.

Printre alternativele existente, se pare că homeopatia își păstrează o nișă stabilă, cât de cât sigură și treptat se apropie de o acceptare mai extinsă, inclusiv în lumea celor care cer cu cerbicie dovezi „științifice” pe care le doresc cu ardoare, iar când acestea apar, schimbă termenii sau solicită altele.

Homeopatia s-a remarcat în timp ca un sistem de tratament și vindecare eficient, chiar profund, stabil și lipsit de mari riscuri. Pe parcursul propriei istorii, a cunoscut perioade de avânt impresionant, dar și de declin parțial sau regional. Astăzi, poate mai mult ca oricând, cunoaște o răspândire remarcabilă și se află pe o pantă ascendentă, iar „concurența” sistemelor de sănătate publică și a mentalității generate de acestea este în scădere, homeopatia fiind tot mai acceptată (Frass et al., 2012).

Medicina sau știința și arta de a vindeca sau ameliora suferința este un domeniu deschis, extrem de vast, iar homeopatia, ca ramură a marii familii a științelor medicale, completează latura terapeutică.

Christian Boiron încercând să precizeze locul homeopatiei și al medicamentului homeopatic în cadrul medical actual, refuză catalogarea homeopatiei drept alternativă, accentuând complementaritatea reciprocă între terapiile medicale: „Homeopatia nu este o medicină alternativă, căci nu constituie o alternativă la medicină. Medicamentul homeopatic nu are „vocația” de a fi o alternativă la toate celelalte tipuri de medicamente. El își are locul lui în cadrul ansamblului de mijloace terapeutice, un loc care îi aparține numai lui” (Boiron, 2011:92).

„Discurs în deschidere”

Foarte probabil ca granița dintre secolul XIX și XX să fi constituit apogeul evoluției homeopatiei de până la acea vreme, iar T. J. Kent este vârful acelui tip de evoluție, reușind să-și impună viziunea în mod substanțial. În 1912, la festivitatea de deschidere a cursurilor „Colegiului de Homeopatie Hering”, Kent rostește o cuvântare memorabilă, reușind să puncteze contextul istoric în care homeopatia își face apariția, principalele elemente de dificultate în înțelegerea, învățarea și aplicarea ei în practică, de altfel în mare parte valabile și în zilele noastre.

Exprimându-se în apărarea propriilor concepte asupra modului în care ar trebui practicată homeopatia, Kent afirmă: „Nu este un lucru ușor să ajungi pe culmile homeopatiei pure sau dacă îmi este permis, a homeopatiei. Sunt conștient că se admite o calitate a practicii predominante a homeopatiei care nu este strict pură, ceea ce este adevărat, încât orice argumentare devine inutilă.”

Ca și alți autori, Kent confirmă starea de haos în care se găsea medicina acelor vremuri. Practica medicală era dominată de cunoștințele și tehnicile tradiționale. Încă se aplicau în mod exagerat unele măsuri drastice, eroice, ca sângerări, incizii, aplicarea de lipitori, catarctice, sudorifice, soporifice, vomitive etc. Au urmat administrările masive de diverse preparate medicamentoase crude fără a respecta nici un fel de legi sau principii. Atunci, medicii își preparau singuri medicamentele, iar acum le prepară chimiștii și farmaciștii, care la rândul lor instruiesc medicii despre cum se utilizează și cum trebuie pregătit bolnavul pentru administrare. „Invazia” noilor preparate a cunoscut cote inimaginabile, încât anual apărea o Materie Medicală complet nouă Referindu-se la numeroasele transformări care au schimbat medicina convențională, Kent subliniază „ghimpele” introdus în sistemul medical de succesele homeopatiei, fapt care a contribuit la aplecarea profundă spre cercetare a celor implicați, remarcându-se o serie de nume importante printre care Koch sau Pasteur. „Era un „talmeș balmeș” pe care acum îl numim medicină științifică”. Deloc surprinzător, ostilitățile au luat nenumărate forme de manifestare, unele dintre ele fiind prezente și astăzi: „În urmă cu câțiva ani, un microcefal din Philadelphia a oferit un premiu de o sută de dolari celui care realizează cel mai bun eseu capabil să denunțe erorile homeopatiei(…) Dar cât de ieftin ar fi realizarea unui eseu asupra erorilor medicinei tradiționale sau „normale”? (Kent, 1912).

În ceea ce privește decepțiile generate de erorile pretinșilor homeopați, autorul identifică o serie de cauze, printre care: creșterea cererii pentru autentic (homeopatie hahnemanniană), infantilismul relativ al noului sistem, imperfecțiunile sistemului de instruire, imperfecțiunea cărților, nevoia de disponibilitate, dorință din partea pretendenților în homeopatie, cauze prezente în bună măsură și astăzi.

„Alopatia nu ne poate trezi interesul” pentru că de multă vreme căile s-au despărțit și de-a lungul timpului lucrurile au evoluat, iar numărul celor care au verificat și demonstrat veridicitatea legilor hahnemanniene este tot mai mare. Iată una dintre cele mai păguboase atitudini care a marcat ulterior o despărțire extrem de nefericită a homeopatiei de cursul medicinii convenționale. „Poate exista un singur sistem homeopatic. Cei care se ridică pe deplin la capacitatea de a-l utiliza, au depășit barierele prejudecăților, bigotismului, intoleranței și suficienței” (Kent, 1912).

În același timp există grade variate de aplicare a homeopatiei, de la forma brută, în care se utilizează medicamente în doze ponderale, respectându-se doar principiul similitudinii, la combinarea cu diverse metode tradiționale, până la cea mai pură, cu respectarea întocmai a legilor hahnemanniene. „Numărul de etape intermediare este infinit și nu reprezintă decât trecerea de la ignoranță la știință” afirmă Kent, iar „începătorul sau neexperimentatul trebuie asistat și instruit în practicarea homeopatiei fără a recurge la medicina tradițională, asistență ce trebuie acordată doar atunci când este solicitată sau apreciată.”

Chiar dacă uneori este încărcat de patetism, autorul rămâne ferm în aprecieri: „Pentru obținerea cunoștințelor necesare în vederea administrării unui cabinet fără a recurge la metode dubioase, este necesară multă trudă, aplicare constantă, mintea să rămână receptivă, deschisă, iar inima să tânjească după adevăr pentru că acesta va conduce spre ceea ce este bine și nu la vânzarea pe un preț” Odată cunoscute, doctrinele homeopatiei devin simple și ușor de aplicat, pentru că întotdeauna este mai la îndemână să urmezi o cale bătătorită decât să rătăcești în mocirla medicinei tradiționale, spune Kent și spre regretul său, afirmă: „Nu pot fi contrazis când susțin că mulți caută doctrinele pure ale homeopatiei, dar puțini le descoperă și cel care știe să respecte aceste principii nu va mai avea nevoie să se despartă de ele.” Nerespectarea cu strictețe a legilor homeopatiei ocupă un loc special în preocupările lui Kent. Acesta susține că diversele abateri, având numeroase scuze nu fac decât să dovedească ignoranța sau incapacitatea de asimilare a legilor homeopatiei, dar cel mai adesea, nerespectarea legii similarității este urmarea vreunui interes meschin, iar întrebarea: „De ce să nu te bazezi pe lege?”, a avut întotdeauna doar două răspunsuri: „Nu știu” sau „Nu este profitabil”.

Făcând o adevărată apologie Organonului și implicit lui Hahnemann, Kent consideră că această lucrare de căpătâi și adâncă profunzime a medicinei este atât de corect, complet și bine concepută încât nici un alt mare autor nu a fost capabil să-i aducă vreo adăugire, îmbunătățire sau schimbare și că lucrarea reprezintă deopotrivă prima carte a studentului, dar și sursa de adevăr, inspirație și meditație a celui mai experimentat și ocupat practician și care va rămâne, alături de MM, lectura permanentă a tuturor marilor maeștrii ai doctrinei. Acelor homeopați care, din diverse motive îl consideră pe Hahnemann drept „fanatic, teoretician, vizionar”, Kent le amintește simplul fapt că niciuna dintre aceste epitete nu ar fi putut vindeca bolnavi și că orice abatere de la învățăturile Maestrului categoric ar trebui să poarte alt nume.

Chiar dacă de-a lungul istoriei au mai apărut sporadic idei privind principiul similarității (Hipocrate, Galenus, Paracelsus și alții), adunarea, contopirea și formularea lor în principii coerente și cu aplicabilitate practică concretă, îi aparține lui Hahnemann, iar aceste reguli se găsesc redactate în „Organon” și „Bolile Cronice” (Kent, 1912).

O altă caracteristică majoră a homeopatiei în viziunea de Kent, este structurarea ei pe fapte și nu pe teorii sau ipoteze:

(…) cineva poate presupune că voma este cauzată de o problemă cerebrală, de o congestie hepatică, de un reflex uterin și așa mai departe. Acest tip de teoretician (…) consideră că diagnosticul corect este punctul culminant și totuși, (…) Cu cât este mai precis diagnosticul și are o bază substanțială, cu atât mai inadecvate sunt prescripțiile care se bazează pe el (Kent, 1912).

Și pentru a-și întări cele afirmate, Kent susține (citându-l pe Hahnemann) importanța simptomului în detrimentul diagnosticului:

Trebuie să înțelegem că diagnosticul nu va revela natura bolii în maniera în care ar putea-o sugera un remediu (…) Diagnosticul este doar ceea ce denumește rezultatul final al bolii sau ceea ce se vede la exterior, pe când ceea ce ne poate sugera remediul care va vindeca, se petrece în profunzime și se percepe prin semne și simptome particulare, caracteristice ale individului (Organon, §6-8).

Stabilitatea abordării homeopatice, spune Kent, bazată pe construirea cazului în funcție de simptomele prezentate de pacient, va duce întotdeauna la același remediu, lucru demonstrat de nenumărate ori în diverse ocazii (vezi datele furnizate de „Comisia febrei galbene” din Memphis și New Orleans sau statisticile publicate de Boericke&Tafel), pe când în alopatie cu greu se pot regăsi aceleași prescripții în cazul unui pacient dat sau altfel spus, câți medici, atâtea opinii (O afirmație greu de susținut în zilele noastre, când opiniile medicinii convenționale sunt standardizate, nelăsând prea mult „loc de întors”, iar cele ale homeopaților au un grad sporit de neuniformitate).

Cârcoteala permanentă la adresa homeopatiei, amplificată proporțional cu răspândirea ei, la fel ca și astăzi, și în vremea lui Kent a fost susținută de personaje care nu au avut curiozitatea să-i citească măcar principiile sau definiția sau au fost mânați de alte interese. Mai mult, Kent consideră că cel care are șansa să înțeleagă principiile și doctrinele homeopatiei, automat va deveni avocatul acesteia.

Unii spun: „Nu cred!”; dar trebuie să fie clar că în studiul homeopatiei nu există loc pentru a crede sau nu; Hahnemann, odată cu formularea paragrafului §1, statuează: „Prima și unica îndatorire a medicului este să redea bolnavului starea de sănătate.” Pacienții au dreptul să știe acest fapt și de asemenea faptul că până la Hahnemann, o astfel de abordare nu era posibilă (Kent, 1912).

Evoluție, actualitate, cadru legal

De-a lungul timpului, homeopatia a cunoscut mai multe etape de dezvoltare și de răspândire, cu anumite nuanțe particulare în funcție de zona geografică. Poate unul dintre cei mai activi promotori actuali al homeopatiei, dar și un cenzor atent, Dana Ullmann, homeopat american contemporan caracterizat drept „prozelit de frunte al homeopatiei”, a publicat în 1995 o foarte scurtă istorie a evoluției homeopatei (Toufexis, 2008).

Conform autorului, homeopatia a devenit de o popularitate spectaculoasă în anii 1800, atât în Europa cât și în Statele Unite, fiind puternic sprijinită de casele regale, respectiv de numeroși antreprenori de anvergură, lideri din lumea artelor, religiei etc. Apogeul aste atins după o sută de ani, în prima decadă a secolului XX (Ullmann, 1995).

În același timp se dezvolta o puternică animozitate, întărită de o opoziție vigilentă din partea corpului medicinii convenționale. Cel mai important motiv pentru care corpul medical convențional se opunea cu vehemență homeopatiei a fost citat de Martin Kaufman și exprimat de un lider al AMA: „Trebuie să admitem că nu ne luptăm cu homeopații pe teme de principii, ci pentru că au apărut în comunitate și s-au apucat de treabă” (Kaufman, 1971).

Majoritatea medicilor din trecut sau din prezent, nu vor admite ușor că factorul economic joacă un rol major în decizia de a permite sau nu o anumită practică. Într-un număr din 1890 al „Harpers Magazine”, Mark Twain afirma: „Trebuie, sincer, să fim recunoscători că homeopatia a supraviețuit în ciuda tentativelor alopaților de a o distruge” (Ullmann, 1995).

Decăderea homeopatiei a început să se facă simțită dramatic în Statele Unite la începutul celei de-a treia decade a secolului XX, în urma faimosului raport Flexner, după care din cele 22 de colegii homeopatice existente în 1900, în 1923 au rămas doar 2 (Thomas, 2001).

Un alt motiv substanțial ar fi fost este cel financiar, medicii optând în număr semnificativ mai mare pentru medicina convențională, aici putându-se câștiga mult mai bine și cu mult mai puțin efort. Conform lui Ullmann în 1950, în Statele Unite mai practicau homeopatia un număr de sub 150 de medici, toți având vârste peste 50 de ani.

Farmaciile producătoare de medicamente au constituit încă din vremea lui Hahnemann un opozant puternic. Cu toate acestea, în mod paradoxal, într-un număr al „Journal of The American Medical Association”, principalul artizan al opoziției față de homeopatie din acea vreme, se afirmă: „(…) presa medicală se află profund sub influența intereselor proprietarilor (farmaciști, n.a.)” (Salisbury, 1906), aspect care pare să nu se fi schimbat până astăzi și care nu arată să aibă vreun motiv substanțial să o facă.

Astăzi, răspândirea homeopatiei a devenit remarcabilă în Europa de Vest: conform unor studii publicate de reviste prestigioase ca „New York Times”, „British Medical Journal” sau „The Times of London”, în Marea Britanie, între 40% și 50% din pacienți se tratează cel puțin și homeopatic și 80% din medici și-au exprimat dorința de a obține o licențiere în homeopatie, acupunctură sau hipnoză. În Franța, 40% din populație se tratează cel puțin și homeopatic („Homeopathy statistics”, 1990), un impuls serios fiind dat la vremea respectivă de președintele Mitterand care cerea mai multe investiții în cercetarea homeopatică. Un editorialist de la „Le Nouvel Observateur” afirma: „Este un fapt că homeopatia are rezultate, uneori spectaculoase”. Olanda și Belgia au de asemenea un procent situat în jur de 40% din populație care se adresează homeopatiei, iar în Germania este în jur de 30% (Ullmann, 1995).

Chiar dacă există unele urme ale activității homeopatice în urmă cu 200 de ani, răspândirea actuală este mult mai scăzută în Europa de Est, unde perioada comunistă a șters orice formă de învățământ homeopatic (Jütte, 2006). Din păcate procentele sunt în jurul a 1%, uneori chiar mai mici, dar în creștere (Homeopathy statistics, 1990).

Majoritatea tratamentelor homeopate sunt aplicate de medicii de familie, dar nu numai, mai mult sau mai puțin calificați, iar licențele sunt obținute după cursuri de câteva săptămâni sau luni, întinse pe perioade de 2-3 ani (Ullmann, 1995).

În paralel există școli de homeopatie care nu se adresează medicilor, putând fi urmate de oricine și care produc anual numeroși „homeopați prescriptori” relativ răspândiți în Europa occidentală și nu numai. Este una din problemele încă nesoluționate definitiv și care continuă să constituie o piedică în acceptarea firească și deplină a homeopatiei în rândul practicilor medicale numite astăzi complementare.

Conform ECCH, în state ca Belgia, Croația, Danemarca, Estonia, Finlanda, Grecia, Islanda, Irlanda, Israel, Liechtenstein, Malta, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Republica Macedonia, Spania, Suedia și Marea Britanie, de asemenea în majoritatea cantoanelor din Elveția, practicarea homeopatiei nu necesită obținerea în prealabil a unei diplome de medic, iar în Germania, acest lucru este posibil încă din 1939. Țări ca: Belarus, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Ungaria, Letonia, Lituania, Serbia, Slovenia, România și Ucraina limitează practicarea homeopatiei la cei licențiați în medicină, ceea ce au făcut și Austria, Cipru, Franța, Slovacia, Federația Rusă, Armenia și Luxemburg, dar fără să aibă adaptată o legislație specifică referitoare explicit la homeopatie.

În orient, dar în special în India, Pakistan, homeopatia se pare că s-a dezvoltat mult mai mult. În prezent în India își desfășoară activitatea câteva dintre cele mai puternice școli de homeopatie, existând peste 120 de facultăți de 4, respectiv 5 ani și în jur de 100.000 de homeopați practicieni. În jurnalul O.M.S., World Health Forum, ca aluzie la situația din India, se afirmă cu cinism, dar în mod diplomatic: „Tratamentul homeopatic pare foarte potrivit în zonele rurale unde infrastructura, echipamentele și medicamentele necesare medicinii convenționale nu pot fi furnizate” (Ullmann, 1995).

America latină cunoaște o răspândire oarecum mai redusă decât vestul Europei, dar cu o vechime considerabilă. În Argentina, conform unui raport OMS din 2001, în jur de 3000 de medici practicau homeopatia, iar în Brazilia cifra era de aproximativ 12000 și 200 de homeopați veterinari. De remarcat acceptarea homeopatie ca specialitate medicală încă din 1980 (WHO, 2001).

Practic în mai toată lumea, din Africa de Sud, în Noua Zeelandă, din Maroc în Mexic, Rusia sau Ucraina, chiar și în Japonia sau China există nuclee de medici homeopați, școli mai mult sau mai puțin solide sau în curs de construire și în general se face simțit un curs crescător al popularității homeopatiei în rândul lumii medicale, dar mai ales în rândul populației.

O actualizare a situației acceptării și răspândirii homeopatiei în Europa, este întreținută de ECH.

HOMEOPATIA: ISTORIC, CONCEPTE, DEFINIȚII

În demersul homeopatic există pe de o parte bolnavul și pe de altă parte MM homeopatică. Legătura dintre cele două trebuie făcută de medicul homeopat și depinde direct de acesta, de nivelul său profesional și de obiectivele urmărite, iar materializarea actului medical homeopatic se face prin intermediul remediilor homeopatice. În tot acest proces există două lucruri specifice și exclusive, utilizate de homeopatie: remediul homeopatic preparat specific prin diluări și dinamizări succesive (principalul măr al discordiei dintre convenționaliști și cei care înainte de a avea o părere, se apleacă puțin asupra subiectului) și principiul similitudinii.

Context istoric

Dacă patrundem în evoluția istorică a medicinii, probabil fondatorul de drept al medicinii așa cum o vedem astăzi, cel care a rupt firul gândirii mitice în medicină și nu numai, a fost Hippocrate din Cos.

Hippocrate din Cos (460-370 î.c.)

Sub influența filozofilor materialiști ai vremii, poate culminând cu Democrit, Hippocrate a fost cel care a statuat conceptul „observației clinice”, și a pledat pentru o înțelegere holistică a bolnavului, ambele fiind fundamentale în demersul homeopatic. Tot el a fost cel care a delimitat cele trei căi de vindecare (Trueman, 2012):

Natura medicatrix – natura are capacitatea de a vindeca sau a se vindeca singură dacă este lăsată să o facă.

Contraria contrariis curantur (Legea contrariilor) – intervenția medicală se face în sens contrar simptomului, cu intenția de a provoca îndepărtarea sau suprimarea acestuia. Este principala doctrină prezentă în medicina convențională de astăzi.

Similia similibus curantur (Legea similitudinii) – intervenția medicală se face în sensul identic celui provocator de simptome cu intenția de a determina organismul să-și rezolve disfuncția generatoare de simptome.

Doctrina homeopatică inițiată și dezvoltată de Hahnemann a adoptat calea similitudinii, opunându-se căii contrariilor și probabil ținând cont de prima cale: natura medicatrix.

Homeopatia poate fi considerată și ca un simbol al abordării holistice, a pacientului în integralitatea sa, împreună cu istoricul, cu mediul său, cu spiritualitatea sa etc. Originea acestui tip de perspectivă pare să fie situată adânc în istorie, dar Evul Mediu cu apariția și dezvoltarea alchimiei, este perioada în care aceste date apar pe larg consemnate. Paracelsus, ca medic reprezentativ al Evului Mediu, adevăratul master al medicinei alchimice, a fost dintre primii care au conturat criteriile medicinei holistice, integrative. A dezvoltat medicina alchimică ajungând astfel să se delimiteze în toate aspectele de toate celelalte demersuri terapeutice. Sursa acestei științe medicale holistice se confundă cu alchimiștii și în primul rând cu Paracelsus, dar în același timp, Paracelsus rămâne și un adevărat pionier al medicinei chimice. Tot el este cel care a făcut pentru prima dată afirmația: „(…)doze mici din ceea ce te îmbolnăvește, te poate și vindeca(…)”, devenind astfel vizionar, un adevărat precursor sau anticipator al homeopatiei (Britannica, 2012).

Paracelsus (1493 – 1541)

Paracelsus denumea medicina practicată de el medicină spagirică, un cuvânt compus din doi termeni grecești: Spao, a scoate, a separa, a diferenția și Ageiro, a reuni, a asambla. În preparerea remediilor sale proceda la separarea celor Trei Principii (în cazul plantelor era vorba despre spiritul, sufletul și corpul plantei), la purificarea fiecăruia, procedeu care le conferea un plus de dinamism și apoi la reunirea lor în scopul creării de substanțe debarasate de impuritățile care le încarcă. Procesul de purificare, conform lui Paracelsus, va releva natura lor și proporția în care sunt reprezentate „Cele Trei Principii”: „Ceea ce arde este Sulf, ceea ce se ridică în fum este Mercur, ceea ce se descompune în rămășițe pământești este Sare”. Preparate astfel, remediile țintesau spre o nouă viață și ale căror forțe curative erau capabile să opereze pe multiple planuri ale ființei: mental, emoțional și fizic. Paracelsus considera că o ființă perturbată și bolnavă a fost mai întâi astfel în structura sa interioară și abia ulterior a ajuns să se manifeste prin simptome (Ceron, 2008:20,21). Având în vederea contextul extrem de barbar al medicinei medievale, când intervențiile terapeutice se bazau în principal pe exsanguinări, administrări de purgative și vomitive care generau mult mai multe victime decât vindecări, conceptele lui Paracelsus au fost mai mult decât revoluționare (Britannica, 2012).

Evident, influența conceptelor marilor filozofi și alchimiști ai vremii, printre care cu siguranță s-a aflat și Paracelsus, urmează să se facă simțită pe deplin în scrierile hahnemanniene. În același timp, este de neconceput sau inacceptabilă încercarea de a-l înțelege și studia pe Hahnemann prin „extragerea” lui din contextul istoric (vezi imaginea alăturată).

”1857” (Homeopatia sub autoritatea lui Hahneman, privește ororile alopatiei)

Odată cu apariția primei ediții a Organonului, Hahnemann enunță cele trei principii ale doctrinei sale:

similia similibus curantur,

principiul dozei minime și unice,

principiul medicamentului unic.

În aceeași lucrare stabilește și unele strategii de urmat în aplicarea propriei doctrine și cu privire la importanța diferită a diverselor simptome. După publicarea „Bolilor cronice” și introducerea conceptelor miasmatice, autorul consideră că întreaga doctrină a căpătat cu adevărat sens și de îndată ce este înțeleasă și aprofundată, va putea fi aplicată cu real succes.

Cu toate că au fost formulate în condiții istorice, sociale, de evoluție a științei și tehnologiei, a cunoașterii în general etc., cu totul diferite de ceea ce există în zilele noastre, actualitatea tezelor lui Hahnemann rămâne remarcabilă.

Christian Friedrich Samuel Hahnemann (1755-1843)

Ținând cont de contextul acelor vremuri, apariția metodei propuse de Hahnemann a generat ceea ce era inevitabil: controverse.

În școala medicală franceză, prima reacție la vârf a fost exprimată de Armand Trousseau, în volumul „Traite de Therapeutique et de Matiere medicale”, unde își expune poziția față de Hahnemann și principiile sale:

Când Hahnemann a apărut cu principiul terapeutic similia similibus curantur, și-a bazat munca pe observațiile clinice ale celor mai luminați medici. În toate cazurile, edemul local (local phlegmasia) a fost adesea vindecată prin aplicarea directă a unor agenți iritanți care provocau o inflamație similară, inflamația terapeutică înlocuind-o pe cea primară. Dacă a funcționat în cazul bolilor locale și agenților topici, în mod sigur nu poate fi aplicată în cazul afecțiunilor generale și a remediilor respective; dar Hahnemann, orbit de veridicitatea unei idei pe care a descoperit-o și a formulat-o, a devenit extrem de entuziast, asemenea tuturor inovatorilor, încât i-a exagerat importanța (Demarque, 2009:68).

O sinteză critică a doctrinei lui Hahnemann, este publicată de A. Teste într-o perioadă istorică ce poate fi caracterizată ca una de plin avânt, evoluție, frământare și dezvoltare a homeopatiei:

Hahnemann, în plan filozofic a fost un spiritualist declarat, dar în planul fiziologiei și medicinii, un vitalist convins. Altfel spus, în loc să îmbrățișeze doctrina dualistă dezvoltată de Descartes și Stahl (spirit și materie), acesta distinge la om, trei laturi numite: materie, spirit și o altă substanță, ceva imaterial, intermediar între spirit și corp, ceva la care se raportează toate bolile și toate funcțiile noastre vitale (Teste, 1854).

Este conceptul forței vitale, cea căreia i se adresează tratamentul homeopatic și care ordonează întreaga simptomatologie. Socotind forța vitală drept generator și coordonator dinamic al tuturor activităților vitale atât în stare de sănătate cât și de boală, același Teste consideră că doctrina hahnemanniană este construită aproape în totalitate pe următoarele patru propoziții (Teste, 1854):

1. Bolile sunt alterări dinamice ale stării sănătate (a forței vitale care întreține starea de sănătate, n.a.).

2. În același sens, medicamentele sunt modulatoare dinamice ale stării de sănătate și din motivele exprimate mai jos, modulatoare dinamice ale bolilor.

3. „Similia similibus curantur”.

4. Fiecare boală este în mod necesar și riguros individuală.

Lumea medicală din vremea lui Hahnemann, cu toate succesele înregistrate pe tărâmul farmaciei și chimiei timpului, avea numeroase probleme fundamentale nerezolvate. Bolile infecțioase și contagioase, problema anesteziei locale și generale etc., sunt doar câteva din cele mai importante obiective ale medicinii vremii. Fiziopatologia și fiziologia erau încă în faze de pionierat, încât majoritatea cauzelor îmbolnăvirilor și a felului în care se produc erau necunoscute. Pentru a nu intra în capcana suficienței, amintesc faptul că procesul cunoașterii nu poate avea un final. Toate ramurile științelor fac progrese, multe dintre marile descoperiri se infirmă sau sunt înlocuite de altele noi sau de perspective de abordare noi, încât un oarecare nivel poate fi considerat ca fiind cel optim conform modelului cultural al vremii. În condițiile acelor vremuri, atitudinea terapeutică a cunoscut două tendințe oarecum opuse (Izsak, 1979:229-231):

o medicație foarte prolixică și nesigură, polipragmazia fiind la modă în cele mai multe școli medicale

în opoziție cu polipragmazia terapeutică, s-a conturat curentul opus, concretizat în tendința de a folosi un număr cât mai restrâns de medicamente sau renunțându-se la ele în schimbul mijloacelor igienico-dietetice și naturale (ape minerale în principal).

Oamenii erau doritori să „pună umărul”, entuziasmul experimental se găsea în plină floare în acea perioadă, lumea fiind foarte dispusă să încerce ceva nou. Neîncrederea în eficiența terapiei medicamentoase (scepticismul terapeutic) și mai ales în dozele întrebuințate în mod curent, a generat consecințe opuse, adică administrarea minimă sau deloc a medicamentelor, lăsând loc metodelor care se bazau pe regenerarea și autovindecarea organismului.

În acest climat de scepticism și de neîncredere totală în posibilitățile terapiei s-a cristalizat în primul deceniu al secolului al XIX-lea, concepția homeopatiei, formulată de Samuel Hahnemann, care a afirmat că insuccesele terapeutice se datoresc, pe de o parte, aplicării unor doze prea mari de medicament și, pe de altă parte, aplicării principiului Contraria contrariis curantur, specific alopatiei. Hahnemann statuează principiul opus: Similia similibus curantur (Izsak, 1979:229-231).

Samuel Hahnemann, fondatorul homeopatiei este cel care a inventat termenul alopatie, în scopul de a se opune conceptului de homeopatie. „A vorbit la un moment dat despre o a treia metodă numită antipathie sau eonanthiopatie . După Hahnemann, (…) boala putea fi învinsă prin recurgerea la „similitudini” (homeopatia), la „contrarii” (antipathie) sau la alte mijloace derivate. Cuvântul „alopatie” a rămas singurul care să rezume toate celelalte mijloace terapeutice în afara metodei homeopatice” (Boiron, 2011:31).

Controversele stârnite de doctrina homeopatică, de conceptele lui Hahnemann, au apărut odată cu lansarea ei și poate că principalul „vinovat” de împotrivirea din partea lumii medicale este însuși Hahnemann, datorită personalității și a firii sale, lipsite total de diplomație (Hering, 1878).

În 1878, C. Hering publică un articol pe această temă într-un număr din „The Organon”, în care denunță atitudinea agresivă, neprietenoasă a lui Hahnemann:

Hahnemann este acuzat în „British Quarterly” chiar începând de la prima ediție a Organonului (1810) de a fi forțat doctrinele sale cu un dogmatism și exclusivitate care trebuie să fi fost foarte respingătoare pentru mințile contemporanilor săi și că a denunțat practica medicilor vremii, inclusiv propria practică de până atunci, într-un stil ce trebuie să fi fost foarte agresiv. În loc să obțină curiozitatea acestora și să-i determine să se aplece și să-i examineze reformele propuse, rezultatul a fost înveninarea sentimentelor acestora față de el (Hering, 1878).

Textul este preluat și de „British Journal of Homoeopathy”, unde același Hering acuză modul de abordare a lui Hahnemann:

Această asperitate arătată în critica față de sistemul medical dominant nu s-a îmblânzit ci dimpotrivă, în ultimele sale scrieri a luat amploare și cu atât mai mult este regretabil faptul că tinde în continuare să accentueze controversele în ceea ce privește homeopatia, transformând-o mai degrabă într-o afacere de denunțare și incriminare decât să îndemne spre trezirea interesului pentru clarificarea și cercetarea adevărurilor științifice ale noului sistem (Hering, 1878).

În același material, Hering îl citează pe Drysdale, care referindu-se critic la ucenicii sau adepții lui Hahnemann remarcă „(…)orbirea completă a acestora și dedicarea totală către cauză” (…)Și nu uită să completeze: „ (…) dar bineînțeles că ei nu reușeau să vindece bolnavii așa cum el (Hahnemann n.a.) reușea(…) dar vina este a Maestrului care le-a „înveninat sentimentele” și nu i-a atras către o „analiză imparțială” a sistemului”

Cu același ton de revoltă, Hering își exprima vehement opoziția față de inerția corpului medical care părea să nu-și fi schimbat semnificativ atitudinea din vremea lui Hahnemann sau chiar are o atitudine la fel de intolerantă ca a lui Hahnemann.

Au trebuit să treacă nouă ani până când prima ediție a Organonului a văzut lumina tiparului. Este dezgustător să precizăm cum a fost primit, a fost și rămâne pentru totdeauna, o josnicie de neiertat a profesiei medicale în ansamblu. Dar a acuza autorul optzecișișase de ani mai târziu, ignorând cei douăzeci de ani de muncă asiduă este nu numai o experiență deprimantă, ci o adevărată calomnie (Hering, 1878).

În completare la această atitudine generală, Hering își argumenta poziția amintind numeroasele lucrări științifice extrem de valoroase publicate de Hahnemann în acea perioadă, care au culminat cu redactarea primei ediții a Organonului în 1810, dar care, după peste douăzeci de ani de experimente, cercetări și numeroși bolnavi vindecați, nu i-au adus nici măcar un singur adept din rândul medicilor.

Se pare că Hahnemann a avut și o mare plăcere în a călători. Aproape peste tot pe unde a ajuns, a întemeiat câte un nucleu de propagare a homeopatiei, a adunat discipoli, iar aceștia au pus în practică ceea ce au învățat la momentul respectiv. Hahnemann însă, a avut o permanentă evoluție în modul de lucru, acțiune neurmată de discipolii anteriori; rezultatul inevitabil este vizibil și astăzi: apariția primei surse de controverse sau chiar de școli diferite cu privire la potențele folosite, la modul de abordare etc.

Lipsa totală de diplomație, l-a făcut pe Hahnemann să plaseze el însuși întregul demers al homeopatiei într-un con de umbră: „(…) în perioada când preda la universitatea din Leipzig, polemicile sale au devenit adevărate deversări de furie, certându-se cu colegii profesori și pierzându-și studenții, astfel încât în iarna din 1820-1821, a ajuns să fie audiat de doar șapte studenți.” Momentul de cotitură, de altfel destul de timid în atitudinea față de Hahnemann și doctrina sa și-a făcut apariția odată cu publicarea dizertației în latină: „Helleborismo Veterum”. Momentul i-a adus privilegiul de a deveni lector al Universității Leipzig. În același timp, prietenul și deosebit de recunoscătorul său pacient E. Stapf, îi publică prima parte a Materiei Medica, dar abia în 1813, odată cu succesul remarcabil dovedit în epidemia de tifos, Hahnemann are pentru prima dată șansa să întâlnească un auditoriu interesat chiar dacă numeric era foarte restrâns (Haehl, 1922).

La întreaga pleiadă de calomnii care i-au fost adresate lui și adepților săi, Hahnemann răspunde: „Medicii sunt confrații mei; nu am nimic de spus împotriva niciunuia dintre ei. Scopul meu este de a vindeca bolnavii și de a le spune lor (medicilor, n.a.) cum se procedează” (Hering, 1878).

Termenul homeopatie a apărut pentru prima dată în 1879. După R. Haehl, cuvântul „homeopatie”, inventat și utilizat de Hahnemann a fost un termen tehnic, artificial, care din punctul de vedere al filozofiei nu a beneficiat de o inspirație prea fericită. Este compus din „homoios”, adică similar și „pathos”, adică boală. Termenul nu sugerează explicit vreo legătură cu vindecarea unor boli cu ajutorul unor remedii adaptate încât să creeze simptome identice sau similare bolii respective. Sensul corect sau dorit de Hahnemann se găsește tocmai în definiție sau în principiul fundamental al homeopatiei: SIMILIA SIMILIBUS CURANTUR. Homeopatia reprezintă aplicarea practică a observației că remediile capabile să producă anumite simptome la persoanele sănătoase vor vindeca cazurile de boală naturală care prezintă acele simptome (Haehl, 1922).

De-a lungul timpului, o serie de autori punctează diverse nuanțe ale conceptelor homeopatice, accentuând anumite ambiguități sau exprimând în fond propriile angoase. Jacques Jouanny, reputat homeopat francez, recunoaște valoarea istorică a principiului homeopatiei, dar o neagă pe cea științifică:

Când se vorbește despre legea gravitației, despre legile lui Faraday (…), e o chestiune sistematică. Dar când numim lege a similitudinii paralelismul de acțiune între puterea toxicologică a unei substanțe și puterea ei terapeutică exagerăm: lucrul acesta este adevărat pentru anumite săruri de mercur, pentru derivații ergotinei obținute din cornul secarei, pentru aconit, beladonă și multe altele – dar nu este o regulă generală (…) Penicilina vindecă sifilisul, dar dozele toxice masive de penicilină nu au provocat niciodată leziuni similare cu cele de sifilis (…) ceea ce numim noi „legea similitudinii” nu indică altceva decât un fenomen biologic global (Boiron, 2011:35).

Pe de altă parte, intrarea ”pe piață” a homeopatiei, ca în orice alt domeniu, a deranjat încă de la început pe cei care ocupaseră și monopolizaseră deja ”târgul de sănătate”. Conflictele lui Hahnemann cu farmaciștii au făcut ca încă de la început, existența în sine a homeopatiei să fie amenințată.

Istoria ne spune cum Hahnemann a fost pesecutat de farmaciști; în timpul nostru, corporațiile din domeniul farmaceutic, din cel al chimiei, prin intermediul funcționarilor lor, a complicilor din lumea medicală și politică au reglementat sistemul încât homeopatia a ajuns la limita existenței (Rabe, 1948).

Așadar, monopolizarea domeniului sănătății, mult mai accentuată și mai ”bine îmbrăcată” astăzi, este una din cauzele externe substanțiale ale marginalizării homeopatiei, supraviețuirea ei în mediul contemporan ultra comercializat sau armonizarea cu acest mediu fiind o provocare aproape utopică și în esență această marginalizare nu reprezintă nimic altceva decât o formă de manifestare a îngrădirii abuzive a libertăților de opțiune.

O altă cauză a marginalăzării, poate la fel de importantă ca cea exterioară, provine din interior. Existența mai multor curente aparent ireductibile între practicanții homeopatiei, dificultatea asimilării principiului homeopatiei de către o minte gata formată în sistemul convențional, apropierea sau îndepărtarea de medicina convențională sunt câteva dintre numeroasele teme de dezacord intern.

La prima vedere, știința medicală pare atât de practică. Se pune nasul la microscop, se fac scufundări în diverse substanțe chimice și se face publicitate ostentativ. Un mod de lucru materialist, miop și filosofic fără de lege (…) Pe de altă parte, homeopatia este transcendentă, nu numai în filozofia sa, ci și în aplicarea sa. Cel mai adecvată ar fi clasificarea sa alături de intuiție, literatură, muzică, de procesele creatoare ale minții: viziune, evaluarea calităților, recunoașterea legăturilor cauzale (Rabe, 1948).

Se pare că istoria ne condamnă la repetare. Percepția vremii actuale asupra problematicii filozofiei medicinei, nu diferă foarte mult de cea din vremea lui Hahnemann, iar saltul imens științific și tehnologic, odată cu rezolvarea unor probleme, a dus și la ridicarea sau chiar crearea altora, de loc mai puțin numeroase sau mai simple (Hudson, 1993).

„Forța vitală”

Forța vitală este energia care caracterizează un organism viu; majoritatea sistemelor medicale complementare apelează la acest concept sau la unele apropiate în vederea susținerii propriilor teorii (Dorland's, 2007). Reprezintă aspectul bioenergetic al ființelor. Unii susțin că acupunctura, ”qi” și remediile homeopatice acționează la acest nivel și nu la cel fizic (Mosby's, 2005). Și un ultim exemplu: „În biologie, forța vitală, reprezintă o forță ipotetică (nici chimică, nici fizică) concepută cândva teoretic de Henri Bergson și care determină evoluția și dezvoltarea organismelor vii” (Roget's, 1995).

Ținta supremă a terapiei homeopatice, după Hahnemann, este „forța vitală”, adică acea entitate „spirit like”, care crează și menține viața, dar și starea de boală și fără de care viața în sine nu este posibilă. Asta înseamnă că ținta terapiei poate fi orice organism viu, nu numai omul. Încă de la începuturile homeopatiei, au existat veterinari care au aplicat homeopatia, astăzi existând chiar școli în vestul Europei, în Amelica latină, în India și nu numai, care oferă veterinarilor educația necesară aplicării acestei metode. Mai mult, Vaikunthanath Das Kaviraj a publicat un important volum de studii și experimente personale efectuate în mai multe locații, din Elveția până în Australia, dedicate îngrijirii plantelor cu ajutorul remediilor homeopate, oferind în același timp și o materie medicală și un repertoriu specific (Kaviraj, 2006).

Oricât de mult ne-am adânci în deslușirea conceptului, mai toate definițiile ne îndrumă spre aceeași zonă, profund filozofică, vitalistă sau oarecum îndepărtată de științele exacte sau naturale, precum chimia, fizica, matematica.

În prefața traducerii celei de-a cincea ediții a Organonului, ultima la acel moment și cea adoptată de kentieni, publicată în 1833, Dudgeon menționează drept noutate introducerea de către Hahnemann a teoriei explicite a „forței vitale” alături de cea a „dinamizării medicamentelor”. În edițiile anterioare, autorul (Hahnemann n.a.) amintește doar sporadic despre „forța vitală” și influența acesteia în producerea și vindecarea bolilor, iar în această ediție „forța vitală” ocupă o poziție importantă în ce privește boala, cauzele ei și vindecarea (Dudgeon, 1922).

O sinteză remarcabilă a evoluției conceptului de „forță vitală” în homeopatie, este publicată de Olds în 1931. Acesta consideră că „Viața” și tot ceea ce o determină sau influențează trebuie să fie esența preocupărilor în studiul homeopatiei, păstrarea ei în corpul viu atât de mult timp cât este posibil și în cele mai bune condiții, astfel încât acesta să-și poată desfășura activitatea nestingherit.

Încă din adâncurile istoriei, oamenii au identificat ceva imaterial, ceva ce are de-a face doar cu ființele vii, ceva ce nu poate fi văzut sau cunoscut, care vine și pleacă, dar poate fi sesizat doar când dispare. Egiptenii antici considerau viața ca pe un dar al zeilor, cu referire la suflet, la viața acestuia, legătura dintre suflet și corp fiind oarecum particulară: ființa vie conține nu numai sufletul „ba” care încorporează spiritul „khu” ci încorporează și o „forță vitală” „sekhem”, care dispare odată cu moartea trupului. Această ultimă noțiune face posibilă viața trupească și este diferită de cele anterioare care se referă la sufletul nemuritor. Grecii antici formulează diverse variante ale conceptelor, în funcție de școala filozofică, dar păstrând o influență evidentă a civilizației egiptene: Pitagora consideră că există un suflet animal și un suflet al lumii, Platon că sufletul este dual, o parte nemuritoare situându-se în cap și una muritoare subdiafragmatic, iar Aristotel susține că sufletul este principiul vital (Olds, 1931).

Evul mediu nu aduce elemente noi semnificative; acestea pot fi găsite abia în secolul XVI, când Paracelsus își face cunoscută teoria asupra sufletului universal (anima mundi) care ar reprezenta principala forță vitală a universului. Paracelsus e cunoscut și prin celebra afirmație: „Toate lucrurile sunt otravă și nimic nu este fără otravă; doar doza este cea care permite ca ceva să fie sau să nu fie otrăvitor” (Madea et al. 2010:435). sau mai pe scurt: „Doza este cea care determină o otravă”. Paracelsus considera că toate aceste substanțe, pentru a declanșa o reacție trebuiau să acționeze asupra forței vitale (Olds, 1931).

Aceeași perspectivă este dezvoltată de Hugo Schultz și Rudolph Arndt. Cei doi, chiar dacă la un interval semnificativ de timp, susțin că: „Pentru fiecare substanță, dozele mici stimulează, cele medii inhibă, iar dozele mari omoară” (Callinan, 2009). Excepțiile de la această lege sunt atât de numeroase, încât în prezent nu mai constituie o referință în farmacologie, iar explicarea fenomenului a fost înlocuită de conceptul „hormesis” (Kaiser, 2003:376–379). Termenul are origine greacă și se referă la apariția răspunsul biologic în urma expunerii la doze reduse de toxine sau alți factori de stres (Mosby's, 2005).

Reacția oarecum opusă este explicată printr-un alt concept: „mitridatismul” (sau tahifilaxia). Fenomenul se referă la obținerea toleranței la o anumită toxină în urma expunerii treptate și repetate la acea toxină. O tehnică similară cu cea aplicată ca desensibilizare în alergologie (Segen's, 2012).

Spiritul kentian al lui Olds iese la iveală odată cu prezentarea lui Swedenborg, personaj care ar face lumină în clarificarea conceptului de forță vitală, odată cu publicarea lucrării: „Economy of the Animal Kingdom”, în care acesta ar oferi în sfârșit lumii filozofice și științifice, principiul vital într-o formă reală și accesibilă. Swedenborg clasifică existența universală în trei niveluri foarte discret delimitate:

nivelul cel mai profund sau sufletul,

un nivel intermediar și

nivelul al treilea sau cel mai superficial.

Interacțiunea celor trei niveluri este descrisă în mod particular: nivelul cel mai înalt și profund în același timp acționează și influențează nivelurile inferioare, iar acestea nu pot decât reacționa (Olds, 1931). Hahnemann numește acest „principiu vital” drept „forță vitală”, dar nu avem nici o dovadă explicită a existenței vreunei influențe asupra sa din partea lui Swedenborg.

„Doctrina influxului”, o altă teorie dezvoltată de Swedenborg și publicată în 1734, statuează existența ființelor ca permanente consumatoare și generatoare de viață („principiu vital”) sau ceea ce intră trebuie să și iasă și așa mai departe, încât funcționarea nestingherită a acestor procese înseamnă sănătate, iar obstrucționarea, alterarea, respectiv oprirea lor generează boala și ulterior moartea (Sandstrom, 1961).

În paragraful §9 al Organonului, Hahnemann enunță viziunea sa asupra „treimii fundamentale” a alcătuirii omului (Hahnemann, 1922):

– forța vitală, care însuflețește

– corpul material, administrează funcțiile și senzațiile acestuia și

– mentalul, care poate conduce liber instrumentul numit corp spre realizarea proiectelor sau scopurilor existenței.

În paragraful §10 al aceleiași ediții, completează enunțul, specificând importanța fundamentală a forței vitale care conduce sau animă organismul atât în starea de sănătate cât și în cea de boală și fără de care organismul este mort.

Concepția hahnemanniană reliefează forța vitală ca având rolul fundamental în determinarea armoniei sau sănătății organismului cât și în determinarea dizarmoniei sau a bolii. Hahnemann își detaliază percepția asupra forței vitale în prefața ediției a VI-a a Organonului:

(„forța vitală” n.a.), ca energie necesară, înnăscută a ființei omenești are menirea de a direcționa în modul cel mai perfect procesele vitale în starea de sănătate, făcându-și simțită prezența în mod egal în toate componentele organismului, în sensibilitatea sa, în modul de reacție, precum și în dezvoltarea tuturor funcțiunilor naturale ale acestuia, în menținerea vieții și sănătății.

În ultima ediție a Organonului, Hahnemann utilizează termenul „Principiu vital” (Swedenborg) în loc de „forță vitală” sau chiar „forța vitală a principiului vital”. Relația Maestrului cu divinitatea, probabil singura capabilă să genereze „Forța vitală” este remarcată și de Close: „Hahnemann recunoaște Ființa Supremă cu reverență și în mod franc, cum de altfel ar trebui să facă fiecare om de știință capabil să gândească direct și logic până la capăt. Altfel, totul s-ar termina în negație” (Close, 1924).

Încercând să explice modul de acțiune al „forței vitale”, S. Close concepe un model ”electro-mecanic” sugestiv:

Sistemul nervos central poate fi considerat ca un dinam, o mașină alimentată cu abur sau altfel de energie și care convertește această energie în energie electrică. Adică sistemul nervos central poate fi considerat o mașină condusă de energia chimico-fizică obținută din alimente, care prin inducția „electro-vitală” a câmpului vital înconjurător este convertită în energie vitală sub formă de impulsuri electrice propagate prin nervi.

Același autor susține că biologia, examinată îndeaproape pare să recunoască, cel puțin în mod tacit existența „Vieții” ca entitate substanțială indestructibilă. „Cum altfel ar putea fii susținute procesele vitale? Trebuie ca undeva să existe o sursă, astfel încât din punct de vedere dinamic, sau cinetic, puterea (considerată ca atribut al lucrurilor, ceva substanțial) este cauza, forța (vitală n.a.) este mijlocul, iar lucrul este efectul”. În același timp autorul sesizează prezența unei contradicții aparente: existența „forței vitale” ca entitate poate fi negată pentru că în organism nu pot fi identificate alte energii decât cele fizice sau chimice (Close, 1924).

Profesorul francez Gustave Geley susține ipoteza „dinamismului vital”, afirmând:

Corpul(…) nu mai poate fi considerat ca jucând rolul primordial și esențial atribuit de către psiho-fiziologia clasică. Datele cunoscute din fiziologie par să statueze definitiv faptul că diversele moduri anatomice de manifestare ale organismului sunt reductibile la o reprezentare unică: substanța primordială, care nu este nici nervoasă, nici musculară sau de altă natură ci este substanță pură și simplă.

În aceeași manieră filozofică, Geley explică:

Această substanță organică este construită, dezvoltată întreținută și reparată de către un principiu superior, numit „dinamism vital”, care o condiționează. „Dinamismul vital” considerat independent de complexul organic este cel care organizează și direcționează viața. Manifestările directivelor de organizare și puterile „dinamismului vital” nu se pot regăsi înainte de naștere și după moarte. Cu alte cuvinte, există un principiu corporal vital care apare la naștere și ne părăsește la moarte, iar pe perioada prezenței sale direcționează și administrează întregul complex organic cunoscut drept corp, dar rămâne independent de acesta(…) Această independență lasă un imens gol de umplut, gol ce pare a suscita interesul și a se lăsa interpretat în funcție de modă (Geley, 1921).

Alți autori ai începutului de secol XX adoptă în mare, o notă asemănătoare, oarecum metafizică. Kleinschrod, în volumul „The Inherent Law of Life: A New Theory of Life and of Disease”, afirmă: „Forța vitală este principiul natural al naturii animate de viață sau al vieții în sine și este sinonimă cu esența activității vitale sau viața naturii animate, pe când forța este principiul natural al naturii lipsite de viață sau a structurilor naturale lipsite de viață” (Kleinschrod 1910).

O figură proeminentă a sfârșitului de secol XIX, este Rudolf Virchow (1821-1902), medic german, considerat printre altele părintele biologiei și fiziologiei celulare, întemeietor al medicinii sociale etc., spune: „În corpurile vii avem două forțe: forțele moleculare și forța vitală stimulată și stimulatoare. Acestea, conlucrând, generează forțele elementare celulare, care în accepțiunea generală sunt numite forțe ale vieții” (Encyclopædia Britannica, 2012). Deschiderea remarcabilă a lui Virchow rămâne demnă de considerare în zilele noastre: "Nu contează dacă cineva încearcă să avanseze prin investigația anatomică a bolnavului, prin observația clinică a proceselor, prin investigația patologică, prin experimentarea terapeutică, prin chimie sau fizică sau prin cercetare istorică; știința este suficient de mare pentru a permite spațiu pentru toate aceste eforturi, cu condiția să nu pretindă că sunt exclusive, să nu pretindă că vor face totul." (Virchow, 1854)

J. J. Berzelius (1779 –1848), reputat chimist suedez și părinte al notației chimice actuale, și-a exprimat foarte categoric părerea (dar în plan particular) asupra existenței forțelor generatoare de procese vitale. Într-o scrisoare privată adresată botanistului C. A. Agardh, Berzelius critică noua publicație a acestuia negând existența forței vitale chimice:

(…)forțele care acționează în organismele vii se spune că nu sunt forțe chimice. Mulți spun același lucru; dar cum știm asta? Tu spui: pentru că nimeni nu poate reproduce produse de natură organică. Asta nu dovedește nimic. Dovada bazată pe inabilitate nu este o dovadă. A presupune că elementele sunt încărcate cu alte forțe fundamentale în natura organică decât în cea anorganică, este o absurditate. Diferența între cele două este dată de condițiile diferite în care forțele cărora le sunt supuse acționează, iar acestea pot varia la infinit; dar faptul că nu putem înțelege pe deplin condițiile care prevalează în natura organică nu ne îndreptățește să adoptăm alte forțe (Jorgensen, 1965:395).

Toate ipotezele și teoriile prezentate, abordează exclusiv aspectele conceptuale, filozofice, „nepalpabile” ale energiilor care însoțesc viața. O teorie oarecum originală a fost lansată de Walter J. Kilner medic și electroterapeut la spitalul „St. Thomas” din Londra. Acesta, în 1911, în studiul „The Human Atmosphere” afirmă că fiecare om este înconjurat de o atmosferă sau aură alcătuită din „dublura eterică”, o „aură internă” (interioară) și o „aură externă” (exterioară) Aceste „aure” pot fi observate și măsurate prin intermediul unor ecrane chimice colorate cu dicianină și luminate cu o lumină corespunzătoare. „Dublura eterică” apare sub forma unei benzi întunecate adiacente corpului, urmărind fidel conturul acestuia și separându-l de nor sau adevărata aură. Între cele două se situează „aura internă sau interioară” care este de fapt aura mijlocie sau intermediară, fiind localizată între „Dublura eterică” și „Aura externă”. Cele două aure sunt variabile ca dimensiune în starea de sănătate, dar ambele se modifică atât ca dimensiune cât și ca formă în starea de boală sau în anumite stări fiziologice pentru ca odată cu revenirea la starea de sănătate, să-și redobândească simetria și dimensiunile normale. Această aură este prezentă doar la organismele vii. Referindu-se la natura acestei aure, Kilner declară că: „(…)este constituită dintr-o forță a corpului, care asemenea tuturor forțelor, este invizibilă ca entitate, dar devine perceptibilă prin intermediul acțiunilor sale în eter sau in atmosferă” (Kilner, 1973). Kilner este unul dintre pionierii tentativei de a măsura activitatea subtilă, dincolo de simțurile noastre, a „forței vitale” sau a energiilor care caracterizează viața. Necesitatea de a măsura forțele deosebit de discrete, dar evidente care generează și mențin viața, a determinat demararea a numeroase experimente care continuă în zilele noastre, iar ajutorul tehnologiei, în permanentă dezvoltare, a făcut ca rezultatele să nu întârzie (vezi capitolul apa).

Boală, bolnav, cauze (scurt istoric)

Boală

Termenul boală sau maladie, reprezintă orice deviere de la structura normală, orice întrerupere a funcționării normale a unei părți a corpului, organ sau sistem, manifestată printr-un set caracteristic de simptome și semne, ale căror etiologie, patologie și prognostic pot fii cunoscute sau nu (Dorland's, 2007).

Într-un amplu eseu dedicat conceptului de boală în occident, Robert Hudson caracterizează evoluția conceptului de boală pe continentul european ca fiind rezultanta conflictului dintre ontologiști (cei care considerau boala ca entitate de sine stătătoare) și tabăra opusă sau fiziologiștii, care considerau că boala trebuie văzută ca un proces de îmbolnăvire, unic, al unei persoane și care are propria evoluție în timp.

Esențialul acestei contradicții, cu care medicii s-au confruntat de-a lungul secolelor, constă în faptul că înțelegerea bolii necesită o gândire în termeni generali, abstracți, pe când practica medicinii are de-a face cu indivizi suferinzi. Problema ridicată de relația boală vis-a-vis de îmbolnăvire nu este de loc simplă, aspectul ei filozofic fiind o permanentă sursă de amuzament, dar și de frustrare în același timp. Punctul de vedere adoptat are implicare directă în ceea ce medicii aplică în practică (Hudson, 1993:45,46).

În mod natural, orice ființă vie evoluează spre degradare. În același timp, orice ființă are programat instinctul de a supraviețui, scop pentru care apelează la toate mijloacele de care dispune conform codului genetic. Este în esență modul de desfășurare a vieții: o luptă continuă între forțele ostile, distructive și cele de menținere și perpetuare a speciei.

Axându-se pe latura filozofică a conceptelor de viață și de boală, Close remarcă originea eclusiv externă a tuturor bolilor:

Dacă luăm viața ca stare a existenței, aceasta poate fi definită ca o continuă ajustare a internului la condițiile externe; . cauzele bolii sunt de fapt toate externe sau în relație cu factorii externi organismului. Când un factor patogenetic își face apariția într-un organism viu, va întâlni rezistență, reacție din partea acestuia și fenomenele rezultate reprezintă starea de boală (Close, 1924:16).

Vijayakar raportează boala la sistemul imunitar, considerându-l ca responsabil pentru apariția și menținerea unei stări patologice:

În vederea supraviețuirii, omul este dotat cu ceea ce numim sistem imunitar, guvernat de ceea ce numim „forță vitală”, forță care va încerca prin orice mijloace și în orice situație să mențină homeostazia. O fisură a acestui sistem face să apară fenomenul numit boală. Adică nimic altceva decât o tulburare a homeostaziei datorată incapacității sistemului imunitar de a face față forțelor ostile (Vijayakar, 2008:117).

Denis Demarque remarcă un amănunt, ignorat de cele mai multe ori în practica uzuală și care poate duce la clarificarea a ceea ce numim boală din perspectiva nosologică, în detrimentul unor manifestări adiacente, întotdeauna prezente și care pot constitui chiar motivul prezentării la medic. Pe scurt, conceptul nosologic ne îndepărtează de realitatea pacientului, dar ne oferă ”confortul” descoperirii unui diagnostic:

Este esențial ca, la un caz dat, să fie identificate simptomele comune, nespecifice care pot dispărea după administrarea unui medicament placebo și să fie diferențiate de simptomele patognomonice ale bolii care se poate defini prin evoluția clinică, a leziunilor histopatologice și prin identificarea eventualei etiologii. Simptomele patognomonice sunt specifice unei boli definite prin nosologie, fără de care nu ar putea exista o știință a patologiei (Demarque, 2009:22).

Enunțată altfel, boala reală este aceea care poate fi relevată după ce s-a procedat la „particularizarea” ei prin simptomele specifice, iar simptomele nespecifice au fost înlăturate. Este metoda comună de definire, aplicată în medicina convențională și oferă avantajul de a realiza încadrarea cazului din perspectiva nosologică în detrimentul pacientului (Demarque, 2009:22). Este practic o îndepărtare de realitatea bolnavului în numele unei patologii.

Privind asupra a ceea ce fac și spun medicii în zilele noastre, constatăm că orientarea ontologică (boala este considerată ca entitate de sine stătătoare) domină gândirea contemporană. De-a lungul istoriei însă, lucrurile nu au stat întotdeauna așa.

În epoca de aur a Greciei antice, este lesne de identificat gândirea fiziologică (boala este considerată îmbolnăvire sau un proces care cuprinde organismul). Platon n-a avut nevoie de nici un fel de experiență medicală pentru a sesiza deficiențele compartimentării bolilor omului. În „Charmides”, îl citează pe Socrate care afirmă necesitatea abordării în terapie a întregului organism, nicidecum a câte unei părți:

Dacă trebuie să-i vindecăm ochii, capul va trebui tratat; iar dacă ne gândim să tratăm doar capul și nu întregul organism în același timp, comitem un act nebunesc de cel mai înalt grad. Argumentând în acest fel, ei își aplicau tehnicile întregului organism, încercând să trateze și să vindece întregul și părțile în același timp. (…) Marea eroare a zilelor noastre în tratamentul corpului omenesc este că medicii separă sufletul de corp (Hudson, 1993:47).

Hudson subliniază perspectiva categoric fiziologică a adepților lui Hippocrate, care nu numai că luau pacientul ca pe un tot integrat, ci apreciau și necesitatea de a studia indivizii suferinzi în contextul complet al mediului lor constând în apă, aer și locație.

(…)Iar similaritatea observată între anumite sindroame la care aceștia le dădeau nume, era rezolvată prin luarea în considerare atât a pacientului în stare de boală cât și a bolii în sine, fără a le exclude reciproc (Temkin, 1977). Adică se ținea cont de simptome pentru că natura bolii era importantă, dar la fel de importantă era considerată și natura individului. Medicul inteligent nu lucrează cu ontologicul roșu și fiziologicul galben, ci cu oranjul care rezultă (Hudson, 1993:47).

Conflictul extrem de complex și dinamic, dintre religie și știință, a marcat substanțial atitudinea, atât socială, cât și individuală, asupra a ceea ce numim boală.

Studiul științific asupra corpului uman și al bolilor acestuia a trebuit să lupte – și într-o oarecare măsură încă mai trebuie să facă acest lucru – cu o mulțime de superstiții, în cea mai mare parte de origine pre-creștină, susținute însă, până în epoca modernă, de întregul corp al autorității ecleziastice. Boala era uneori o pedeapsă divină pentru păcat, dar de cele mai multe ori era lucrarea demonilor (Russell, 2012:86).

Dacă revenim în zilele noastre, constatăm că boala este definită ca o anormalitate finită a unei structuri sau funcțiuni cu baze clinico-patologice sau patologice identificabile și manifestate printr-un sindrom sau o constelație de semne (Saunders, 2007). Definiția este tradițională în medicina convențională, larg răspândită și adoptată în prezent.

Iată părerea unui laureat al premiului Nobel pentru medicină și fiziologie, Alexis Carrel, publicată într-un volum din 1935:

Bolile nu sunt entități. Noi observăm indivizi atinși de pneumonie, sifilis, diabet, febră tifoidă etc., apoi construim în spiritul nostru Universalii: abstracțiuni pe care le denumim boli . Boala reprezintă adaptarea organismului la un agent patogen sau distrugerea lui progresivă prin acest agent. Adaptarea sau distrugerea vor lua forma individului în cauză și a ritmului său interior (…) Boala este un „ce” personal. Ea ia înfățișarea individului. Există atâtea boli diferite câți bolnavi diferiți există (Carrel, 1964).

Evident, latura ontologică a conceptului este cea care a câștigat teren, iar gândirea „mecanicistă” este cea care „simplifică” abordarea și crează cadrul cel mai „comod” pentru modul actual de dezvoltare a industriei medicale și în același timp punând oarecum la adăpost tagma medicală.

Totuși, o știință a medicinii nu s-ar putea construi numai prin compilarea unui mare număr de observații individuale. A fost necesar ca faptele să fie clasificate și simplificate cu ajutorul abstracției. În acest chip a luat naștere boala. Abia atunci s-au putut scrie tratatele de medicină (…) Știința bolilor nu-i este însă suficientă medicului, el trebuie să mai știe să deosebească limpede ființa omenească bolnavă, descrisă în cărțile medicale, de bolnavul concret în fața căruia se găsește (Carrel, 1964).

Robert Hudson sintetizează esența conflictului dintre ontologiști și fiziologiști afirmând magistral: „Boala a însemnat întotdeauna ceea ce societatea a dorit să însemne – nici mai mult nici mai puțin” (Hudson, 1993:45).

Bolnav

În 1932, profesorul Vires din Montpellier, la deschiderea anului școlar făcea o descriere memorabilă a ceea ce se numește bolnav:

Bolnavul nu este o abstracțiune încremenită în timp. În calitate de ființă vie, el descrie o curbă, care integrează faze ritmice de dezvoltare și de extensiune, atât în stare hygidă, cât și în stare morbidă. Ori, fiecare din aceste stări, din aceste cicluri, modifică sau răstoarnă fondul său umoral, modifică sau transformă în bine sau în rău coeficientul său reacțional de adaptare sau de imunizare relativă sau absolută, împotriva cauzei patogene (Aurian-Blăjeni, 1985:263).

Chiar dacă nu spune nimic nou, definiția confirmă nenumăratele nuanțe ale manifestărilor indivizilor aflați în suferință și în același timp nevoia obiectivă de individualizare, fără de care orice act medical devine superflu.

Același Vires, relativ la relația bolnav-boală, consideră că bolnavul domină boala cu individualitatea sa reacțională, întotdeauna originală, specifică, alcătuită din tare organice, ereditare sau dobândite, bune, pasabile sau rele, precum și cu temperamentul, constituția, vârsta, sexul, istoria biologică anterioară și cu toate predispozițiile moștenite sau create de el, aparente sau ascunse, locale sau generale (Aurian-Blăjeni, 1985:263).

În concepția mecanicistă, boala ar fi un simplu accident, intervenind din afară înspre înăuntru, acționând asupra unui organism surprins în plină sănătate și silit să o suporte în chip pasiv. În termeni schematici, ecuația morbidă alopatică ar avea formula: „Boală = Cauză morbidă + Organism sănătos” (Aurian-Blăjeni, 1985:238).

Lăsând la o parte toate aceste definiții și clasificări ale normalității ca reper și în consecință a bolii, rămân evidente diferențe substanțiale între ceea ce oamenii de știință consideră acceptabil sau inacceptabil și ceea ce consideră pacienții în fapt. Hudson exemplifică prin două situații comune capabile să demonstreze existența uneia din cele mai mari surse generatoare de nemulțumire în rândul pacienților și în același timp insuficiența conceptului ontologic (bazat pe diagnosticul patologic):

În urma a numeroase măsurători a tensiunii arteriale, știința medicală a ajuns la stabilirea valorii de 160/95 ca fiind granița peste care orice creștere înseamnă boală. Problema este că mulți dintre pacienții care au valori crescute ale tensiunii arteriale, nu acuză nici un fel de simptome, simțindu-se foarte bine. Unii chiar ajung la vârste înaintate și ajung să moară de afecțiuni care nu au nici o legătură cu hipertensiunea. Nu întotdeauna și nu toți („bolnavul neîmbolnăvit”).

În tabăra opusă, poate fi plasată nevroza cardiacă. Un asemenea pacient poate fi total „scos din funcțiune” de frica unui atac de cord. Acesta va refuza orice fel de mic efort, chiar dacă starea inimii sale este perfectă, iar asigurările pozitive ale medicilor sunt dublate de cele mai sofisticate mijloace de investigare actuale. Problema care se pune în asemenea situație este ce înseamnă tulburare semnificativă? („îmbolnăvitul sănătos”).

„În termeni practici, hipertensivul este îmbolnăvit, dar nu bolnav, iar nevroticul este bolnav fără să fie îmbolnăvit. Un astfel de cadru poate satisface nevoile unui practician, dar cu siguranță va lăsa filozofului senzația de neîmplinire” (Hudson, 1993:49-50).

Până la urmă, orice pacient care apelează la ajutor medical, fie că poate primi un diagnostic convențional, fie că nu (majoritatea celor care nu pot fi încadrați cu modificări paraclinice, vor fi îndrumați spre psihiatrie sau psihologie), cu certitudine are cel puțin un disconfort care-l condiționează. Uneori acest disconfort ia proporții alarmante și poate deveni o sursă generatoare de patologie psihosomatică. Lou Marinoff, dezvoltă acest subiect, încercând crearea unei linii de demarcație între ceea ce reprezintă o boală, adică o stare bine conturată, după criterii precise și care este introdusă și codificată în nomenclatorul internațional (ICD, International Clasification of Diseases sau Clasificatia Internationala a Maladiilor (CIM) ajunsă la revizia A X-A O.M.S.) și ceea ce reprezintă ”doar un disconfort”, adică nu este prins în acea clasificare. Este o zonă în care și-au făcut simțită prezența filozofii moderni cu aplecare spre latura practică. Aceștia au intrat deja pe piață, existând și în România astfel de cabinete de filozofie aplicată în care clienții sunt îndrumați să gândească, să se analizeze și să-și optimizeze atitudinea față de propria persoană și față de situația în care se află, încât starea de disconfort să poată fi redusă sau chiar înlăturată.

Cauzele bolilor, scurt istoric

Cauzele declanșării tulburărilor sau factorii care duc la apariția simptomelor au fost și sunt o sursă de polemici atât pentru medici cât și pentru filozofi și nu numai.

Dinainte de Grecia antică, există foarte puține date care să poată contura conceptele acelei perioade. Până în secolul V î.c., practica medicală era dominată de medicii clarvăzători (iatromantis) care combinau magia cu unele terapii medicamentoase, alături de diverse proceduri de îngrijire a răniților din bătălii. Sursa îmbolnăvirilor era considerată divină sau ca rezultat al traumelor. A urmat perioada influențată de Hippocrate, în care maladia era considerată ca un dezechilibru al umorilor: sânge, limfă, bila albă și bila neagră. În perioada creștină timpurie, maladiile era considerate ca pedepse în urma păcatelor, iar tratamentele aplicate de preoți, constau în confesiuni, exorcizări și miracole. Figura cea mai influentă a perioadei, a fost Galen, adept al conceptelor hippocratice (Risse, 1993:11-13).

Urmează o lungă perioadă (1400 de ani) fără schimbări semnificative ale conceptelor asupra cauzelor îmbolnăviri. Printre personalitățile care au marcat evoluția acestor concepte în cheia propusă de Paracelsus (ontologică), este și chimistul belgian van Helmont (1579-1644). Acesta credea că boala se datorează unui „sâmbure creator” care se ancorează într-o anumită parte a structurii materiale a corpului, pe care acesta o va administra conform propriilor priorități. Esența conceptului era că boala este cea care prezintă variațiuni, nu pacientul. Influențat profund de gândirea lui Paracelsus și a lui van Helmont, în secolul XVII, își face apariția Thomas Sydenham (1624–1689), probabil cel mai important ontologist britanic al vremii, despre care H. Singerist scria în 1971 că „Hippocrate a scris istoricul bolnavilor, pe când Sydenham a scris istoricul bolilor” (Hudson, 1993:48-49).

În opinia lui Hudson, secolele XVII și XVIII, ultimul fiind numit „secolul sistemelor medicale”, au fost dominate de teoriile lui William Cullen, John Brown, Friedriech Hoffmann, Benjamin Rush. Ideile acestor autori aveau o puternică legătură cu elementul umoral, care apare și în conceptele secolului XIX. În principiu, aceștia susțineau că boala este datorată unui dezechilibru – prea mult sau prea puțin din ceva: stimuli (sau spasme) arteriali, nervoși etc. În secolul XIX, boala a fost definită ca o deviere de la normal.

Câteva definiții remarcabile: Daniel Sennert (1572–1637): „(…)sănătatea reprezintă capacitatea individului de a se comporta în mod natural sau absența oricărei tulburări(…)” sau Hermann Boerhaave (1668–1738), care la enunțul lui Sennert adaugă una din problemele majore ale oricărei boli și anume determinarea sau provocarea unei probleme care devine specifică individului: „Suferind de aceeași deficiență fizică obiectivă, indivizi diferiți o vor percepe subiectiv în mod diferit” (Hudson, 1993:49).

Școala clinică franceză este prima care adoptă corelarea între clinică și patologie, metodă introdusă de Giovanni Battista Morgagni (1682–1771) la sfârșitul secolului XVIII și care avea marele avantaj că putea fi verificată pe masa de autopsie. Metoda a dat avânt ontologiștilor, care au descris repede încă o serie importantă de boli.

Secolul XIX a fost dominat de tabăra opusă, a antiontologiștilor. Un reprezentant de seamă al acesteia, Francois Broussais (1772–1838) considera că boala apare când anumite structuri erau stimulate sau „iritate” în mod excesiv, iar aceste stimulări produceau leziuni inflamatorii vizibile care în schema sa, erau centrate pe stomac și intestine. Viziunea secolului XIX se poate distinge prin introducerea și aplicarea noțiunii de normalitate și prin raportarea patologiei la normalitate, ca fiind o deviere de la normal. Noțiunea de normalitate a fost enunțată de Platon în „Timaeus”, dar adoptarea ei în medicină apare evidentă abia în secolul al XIX-lea. Noțiunea se dovedește extrem de complexă, dar două dintre sensurile ei au importanță pentru practica medicală (Hudson, 1993:48-49):

– primul sens definește nivelul de raportare la un ideal, la un anumit tip, la un anumit obiectiv,

– al doilea sens se referă la ceva ce este uzual și poate fi determinat prin enumerare.

„Problema normalității, în sensul în care se confruntă cu practica medicală, nu constă în acceptarea sau nu a diverselor definiții, ci în determinarea granițelor, a amplorii plajei devierii de la normal, încât această deviere să poată fi acceptată ca boală” (Hudson, 1993:49).

Teoria microorganismelor ca sursă a îmbolnăvirii își face apariția ca parte componentă sau integrantă a ”miasmei”. Prima mențiune își face apariția în mileniul 2 î.c., în volumul sanscrit Atharvaveda (Griffith, 2009). În perioada lui Hippocrate, diferitele „miasme” erau considerate a fi cauza multor febre. „Miasmele” respective erau alcătuite din microparticule urât mirositoare, toxice, provenite de la materie organică în descompunere. Ulterior au apărut numeroase speculații legate de aceste miasme: Girolamo Fracastoro (1478-1553) le numește semințe ale bolii (seminaria) sau „viermi microscopici”, William Farr (1807-1883) le numește enzime, iar Justus von Liebig (1803-1873) propune termenul de „fermenți”, care ar fi responsabili atât pentru miasmă, cât și pentru contagiunea aferentă și care ar consta în particule chimice capabile să se autoreproducă. În aceeași perioadă, Jakob Henle (1809 – 1885), medic și anatomist german (fondatorul celor trei postulate capabile să dovedească relația de cauzalitate dintre boală și „paraziți”) sugera faptul că aceste particule sunt de fapt vii și se comportă asemenea paraziților care invadează un organism (Risse, 1993:18-19).

Conceptul etiologiei specifice în sensul actual, își face apariția în secolul XIX, odată cu fundamentarea teoriei germenilor sau a implicării microorganismelor în provocarea bolilor. Chimistul francez Louis Pasteur (1822-1895) și medicul german Robert Koch (1843–1910) fiind două dintre numele care au marcat un adevărat moment de cotitură în gândirea medicală. Astfel devine accesibilă cea mai impresionantă dovadă obiectivă a sursei bolii. În aceeași perioadă, o serie de instrumente cum ar oftalmoscopul, tensiometrul, laringoscopul, chiar radioscopia (investigarea cu raze X) au concurat semnificativ la revenirea în forță a conceptelor ontologice. Pentru a ține pasul cu ritmul crescând al evoluției științelor, redefinirea bolii devine imperioasă, iar impedimentul vechi (al definirii granițelor normalității) se face din nou simțit. După Hudson, în accepțiunea vremii: „(…) înainte de a se îndepărta de granițele încă imprecise ale normalității și a deveni purtător a unei boli, o persoană trebuie să sufere deja într-un grad semnificativ de o problemă fizică sau socială” (Hudson, 1993:49).

Într-un articol publicat în 2007 în „American Journal of Epidemiology”, autorii readuc la viață câteva evenimente notabile din istoria medicinii cu referire la prioritatea cauzală a îmbolnăvirii. Max von Pettenkofer (1818–1901), igienist convins și anticontagionist, este cunoscut prin gestul său de a înghiți vibrionul holerei, gest fără urmări imediate. Tentativa de a detrona teza rivalului său Robert Koch, contagionist convins (susținea că bacilul pe care l-a descoperit este cauza suficientă a holerei), a avut un oarecare succes și evident a mai ridicat câteva semne de întrebare (Oppenheimer, Susser, 2007). Antagonismul celor două teorii susținute prin vocile cele mai autorizate posibile, Koch, respectiv von Pettenkofer, a dus în cele din urmă, la un real progres:

Influența enormă și autoritatea din vremea sa, a teoriei lui von Pettenkofer a fost infirmată de măsurile practice (carantină, dezinfecție etc., repudiate constant de von Pettenhofer) aplicate în Germania în timpul epidemiei de holeră din Hamburg, din 1892. Ulterior, oamenii de știință au reformulat paradigma teoriei germenilor, încorporând factorii biologici, gazda, factorii de mediu, alături de o parte din elementele care caracterizau modelul deosebit de complex al miasmei, propuse de Hahnemann (Oppenheimer, Susser, 2007).

Unul din pașii uriași făcuți de cercetarea medicală (în speță genetica) a fost acela de identificare a genelor considerate a fi „responsabile” de anumite îmbolnăviri. Mike Stratton, personaj activ al „Cancer Genome Project” (the Wellcome Trust Sanger Institute) susține că: „prin identificarea tuturor genelor cancerului, vom deveni capabili să dezvoltăm noi medicamente care să aibă ca țintă mutațiile genetice specifice și astfel pacienții vor putea beneficia de pe urma acestor tratamente noi” (Markolin, 2011). Cercetători britanici au identificat 23.000 de mutații implicate în cancerul pulmonar, dar în același timp au constatat faptul că nu întotdeauna aceste mutații determină cancerul. Un reprezentant al Institutului de studiere a cancerului din Londra, Reis Filho afirmă: „Cu cât sunt cartografiate mai multe genomuri ale cancerului, cu atât mai clar se va contura ideea despre cauzele acestei boli” (Khan, 2009). Chiar mai mult, s-a ajuns la promovarea ideii de a recolta o celulă din embrionul neimplantat, ajuns în stadiul de opt celule, pentru a fi analizată genetic astfel putându-se evita dezvoltarea unui făt purtător de gene patologice. Proiectul este numit „Pre-implantation genetic diagnosis” sau PGD și nu pare altceva decât o încercare cel puțin îndrăzneață de a „îmbunătăți” ființa umană (BBC News, Jan. 8, 2008).

O perspectivă devenită necesară este subliniată de C. Markolin. Autoarea citează rezultatele unor studii în domeniul epigeneticii care demonstrează faptul că genele nu sunt „bătute în cuie”, ci reacționează modificându-se ca răspuns la influența mediului. Altfel spus, ADN-ul și biologia organismului în general se adaptează permanent la semnalele primite din afara celulelor, aici fiind incluse informațiile energetice provenite din sfera mentală ca gânduri sau crezuri.

R. G. Hamer, un personaj contemporan extrem de controversat și inițiatorul conceptului „Noii medicini germane” (1998), are o opinie axată pe existența unui conflict sau a unei situații conflictuale. Hamer consideră boala ca rezultat al unei stări conflictuale, iar simptomele sunt fie dovezi ale refacerii funcționale ale unui anumit organ sau structură (în faza activă a conflictului), fie dovezi ale procesului de vindecare (în faza de reconstrucție). În ceea ce privește cauzele îmbolnăvirii, autorul amintește numeroși factori externi de tipul unei diete inadecvate sau precare, fumatului, expunerii la poluanți electromagnetici, amalgamuri dentare, gânduri negative, lipsa unei perspective sau alți factori care epuizează organismul energetic sau împiedică o bună drenare etc., toți aceștia ducând la scăderea semnificativă a vitalității. În plus, amintește toxicitatea ridicată a produselor farmaceutice, în special a celor folosite în chemoterapie. Întreaga pleiadă de „cauze” enumerate nu semnifică mai mult decât elemente de tip declanșator sau agravant al unei boli, cauza reală fiind conflictul generat de procesul de adaptare a individului la solicitările mediului. Modul de reacție este condiționat în primul rând „epigenetic” și uneori genetic. „Diferențierea dintre psyche, creier și trup este pur academică. În realitate, sunt una. Una fără cealaltă sunt de neconceput” (Hamer, 2011).

O caracteristică a conceptului promovat de Hamer, este acordarea importanței maxime nivelului emoțional, afectiv, ca fiind principala sursă a îmbolnăvirii, în special în cazul bolilor grave precum cancerul. Ipoteza psihosomatică promovată de Hamer a atras propriile critici, de altfel foarte asemănătoare cu cele adresate homeopatiei. ”Sistemul propus nu ar putea da rezultate decât în eventualitatea aplicării de către un personal cu o pregătire foarte specială, urmată chiar sub instruirea directă a fondatorului” (Ventegodt et al. 2009:49-61).

„Majoritatea covârșitoare a simptomelor, inclusiv cele din cancere, sunt simptome ale procesului de vindecare și un indiciu al faptului că relația conflictuală a fost tranșată” (Markolin, 2011). După Hamer, simptomele tipice reprezentând procesul de vindecare, sunt (Hamer, 2011):

Edemul (pentru că procesul de vindecare are loc întotdeauna într-un mediu fluid),

Durerea (cauzată de edem),

Febra și inflamația (datorată prezenței fluxului sanguin crescut în țesutul aflat în proces de vindecare),

Eliminările (are loc înlăturarea și îndepărtarea cataboliților, a țesuturilor deteriorate și a produșilor secundari), uneori însoțite sau amestecate cu sânge și transpirații nocturne (în cazul implicării bacilului tuberculozei),

Cefaleea

Oboseala (datorată stării prelungite de vagotonie a sistemului nervos autonom).

Semnele observate de Hamer sunt aceleași pe care le-au observat mulți medici, inclusiv homeopați de-a lungul timpului, începând cu Hahnemann. Ele au fost relaționate miasmatic și clasate de Vijayakar după principiile homeopatiei, încât pot deveni un instrument de evaluare a stadiului și direcției de evoluție a bolii și a miasmei implicate, prin simpla raportare la modificările obiective tisulare și celulare (Vijayakar, 2006).

Expunerea la factorii agresionali începe odată cu momentul concepției, adică în corpul mamei. Acela este momentul în care devine posibilă apariția simptomelor ca formă de manifestare a noii vieți. Există situații, de regulă grave în care simptomele își fac apariția în sarcină. În aceste condiții, simptomele sunt prezentate de mamă și interpretarea lor trebuie să țină cont de relația mamă-produs de concepție. Aici pot fi descrise cel puțin două categorii de simptome: cele declanșate de o patologie serioasă a produsului de concepție și cele declanșate de o anumită intoleranță a mamei la proteinele propriului copil, chiar dacă acesta este prefect sănătos. Acestea sunt situații delicate, uneori greu de diagnosticat chiar cu mijloacele generoase de astăzi. Cu greu se va putea face o imagine simptomatică specifică produsului de concepție. Ceea ce se poate lua în considerare este tabloul complex oferit de manifestările mamei, mai precis a complexului mamă-făt. Conceptul trimiasmatic are valoare în abordarea acestor situații, sarcina fiind considerată ca unul din procesele naturale de sicozare, miasma sicotică guvernând această etapă.

Momentul nașterii este cel de la care pornește șansa de observare directă a simptomelor ființei nou apărute. Factorul genetic, adică zestrea cu care individul vine pe lume, este primul care se va manifesta în situația în care există o boală dominantă la acest nivel (sindrom Down, hemofilie, epidermoliză buloasă etc.). Predispoziția pentru diverse afecțiuni, dar și modul specific de reacție sau de adaptare la mediu sunt din ce în ce mai vizibile.

Există trei surse potențiale de îmbolnăvire sau generatoare de simptome:

1. cea intrinsecă (moștenită sau dobândită), cu care individul vine pe lume,

2. mediul cu tot ceea ce reprezintă și

3. raportul dintre mediu și individ sau manifestarea modului de adaptare. Această latură generează cea mai mare parte din patologia prezentă care se adresează serviciilor medicale și care într-o anumită măsură, poate fi influențată de intervenția medicului. Celelalte două sunt parțial sau limitat la îndemâna intervențiilor medicale.

Situațiile patologice înnăscute au cauze intrinseci (dependente limitat sau deloc de mediu), cum ar fi bolile genetice, dar și unele îmbolnăviri ale mamei cum ar fi rubeola (generatoare de malformații), unele intoxicații, iatrogenii diverse, (vezi Thalidomida) etc. De regulă aceste stări patologice sunt fără șanse reale de a fi vindecate datorită transformărilor organice care au loc. Unele dintre acestea pot fi identificate intrauterin (sindromul Down și multe altele), unele se observă la naștere sau în perioada imediat următoare (anumite forme de epidermoliză buloasă), iar altele au un moment de declanșare mult întârziat, cum ar fi rinichiul polichistic (în jur de 40 de ani).

Tot ce ne înconjoară (vezi mediul), indiferent de scară (micro sau macro) sau de regn (viu sau neviu), exercită asupra noastră influențe la care trebuie să ne adaptăm. Controlul asupra mediului este limitat, iar solicitarea excesivă devine cauză generatoare de simptome sau de boală.

Sindroamele de inadaptare sau reactive reprezintă manifestarea organismului generată de conflictul dintre sistemele sale de apărare sau imunologice (Vijayakar, 2006) și mediu. Acestea pot lua orice fel de formă, pot fi manifeste din primele momente de viață, pentru ca ulterior să înglobeze toate bolile care se fac simțite pe parcursul vieții. Toate au ca factor etiologic o inadecvare a adaptării sau un mod de adaptare „defectuos”.

Concepția convențională este dominată de gândirea Mecanicist-analitică, conform căreia îmbolnăvirea are loc întotdeauna conform următoarelor trei criterii (Aurian-Blăjeni, 1985:238):

Existența unui anumit factor cauzal implică întotdeauna realizarea unui anumit efect consecutiv.

Suprimarea factorului cauzal provoacă întotdeauna suprimarea efectului acestuia.

Orice modificare a factorului cauzal determină o modificare a efectului acestuia.

În alopatie, punctul de greutate se înclină asupra a ceea ce se consideră a fi „cauza morbidă” și nu asupra organismului. Dacă organismul viu ar fi asemenea unui mecanism de mașină, orice factor cauzal ar trebui să provoace un răspuns unic, întotdeauna același și întotdeauna previzibil și măsurabil, precum în chimie acizii neutralizează constant bazele sau în fizică corpii se atrag întotdeauna între ei cu o forță invers proporțională cu pătratul distanței lor. În realitate, faptele se petrec după alte modalități, mult mai complexe: „(…) reacția organismului nu este previzibilă potrivit legilor fizico-chimice, nu este echivalentă cu cauza ei acțională, nu este simplă, ci întotdeauna complexă, nu este mecanică și automată, ci întotdeauna personală, individuală.” A afirma despre un anumit factor că este cauza reală și directă a unui fenomen biologic, este o constatare relativă și adesea iluzorie, pentru că adevărata cauză directă a fenomenului biologic o constituie însuși organismul viu și nu „pretinsele cauze” ale fenomenelor biologice, care nu sunt decât factori cauzali indirecți, declanșatori sau accesorii (Aurian-Blăjeni, 1985:240-244).

Jean Hamburger, chirurg și eseist francez, subliniază dificultatea practică a îmbinării individului bolnav cu conceptul nosologic de boală:

Deconstruirea noțiunii de „boală” ca entitate, în scopul de a face față rigorilor științei din anumite cercuri medicale, ne va putea întoarce spre vechiul dicton intuitiv care spune că: „Nu există boli ci doar bolnavi.” Astfel, în curând vom observa apariția unui nou domeniu dificil al preocupărilor științifice, dar nu există decât o singură știință, cea care se ocupă de generalități și de corelarea faptelor, nu există o știință a individului. Sunt convins că o nouă metodologie va putea rezolva în curând această dilemă, dar prețul plătit va fi acela de a folosi tehnici de procesare a datelor care vor deveni din ce în ce mai complexe și cu atât mai greu de tradus în termeni simpli utilizabili în practica de zi cu zi (Demarque, 2009:65-66).

Cauzele îmbolnăvirilor acceptate ca repere în medicina convențională de astăzi, prezentate în „Robin’s pathologic basis of disease, 6th edition” (Kumar, Coltran et al., 2001), sunt:

1. Dezechilibre nutriționale.

2. Agenți fizici: traume mecanice, termice, schimbări intense și bruște ale presiunii atmosferice, radiații, șocuri electrice.

3. Agenți chimici și medicamente: orice tulbură homeostazia electrolitică a celulei, poluanți atmosferici, pesticide, insecticide, ierbicide, gaze toxice ca monoxidul de carbon, unele droguri, alcoolul, drogurile terapeutice etc.

4. Agenții infecțioși: virusuri, bacterii, fungi, paraziți.

5. Reacțiile imunologice: anafilaxia, proteinele străine și autoanticorpii, toate generatoare de boli autoimune.

6. Tulburările genetice moștenite sau dobândite.

Etiologia sau originea tulburării stării de sănătate este necesar a fi identificată în vederea determinării țintelor tratamentului sau a eventualei reorientări a pacientului care nu are nevoie de medic, către forul, instituția sau autoritatea care i-ar putea rezolva problema (ex.: depresia reactivă a șomerului etc.).

Conceptele homeopatice

Doctrina homeopatică ia în considerare toți factorii enumerați, dar continuă raționamentul: indiferent de originea factorului perturbator, dacă acesta acționează până la un anumit prag, până la care organismul poate face față prin mecanismele fiziologice de compensare și adaptare, boala nu se va declanșa, iar dacă acest prag este depășit, vor apare semne ale bolii, drept urmare a factorului perturbator și a depășirii capacității forței vitale de a face față provocării.

Odată cu publicarea primei ediții a „Organonului”, în paragrafele §1- §71, Hahnemann clarifică poziția doctrinei homeopatice în ce privește starea de boală, rolul forței vitale ca entitate supremă de creare și menținere a vieții și a cărei tulburare generează starea de boală, iar suprimarea ei înseamnă suprimarea vieții.

În paragraful §10, al „Organonului artei medicale”, Hahnemann punctează:

Organismul material, fără a fii animat de forța vitală, nu este capabil de nici un fel de sensibilitate, de nici o activitate, nici de a menține funcțiile de autoconservare. Orice tip de sensibilitate, toate funcțiile vitale sunt posibile doar sub acțiunea acelei energii imateriale (principiul vital, forța vitală) care însuflețește organismul în sănătate și în boală;

iar în paragraful §11 clarifică etapele urmate de organism în virarea către starea de boală: „(…)forța vitală este în primul rând tulburată dinamic, iar ulterior își manifestă tulburarea prin simptome(…)”

Sensul dat de Hahnemann conceptului de boală particularizează doctrina homeopatică:

Observatorul lipsit de prejudecăți(…), poate discerne semnele bolii ca alterare a condiției corpului și sufletului, simptome detectabile prin intermediul simțurilor. Doar observatorul fără prejudecăți poate percepe devierile de la starea inițială de sănătate ale pacientului acum bolnav, care sunt:

Percepute de bolnav,

Percepute de cei din jur,

Observate de medic.

Toate aceste semne perceptibile reprezintă boala în întreaga sa desfășurare și în totalitate reprezintă adevărul și singura stare de conceput a bolii (Hahnemann, 1922).

În paragraful §7, Hahnemann afirmă: „Totalitatea acestor simptome reprezintă reflectarea la exterior a acțiunii interioare a bolii, a suferinței forței vitale” (Hahnemann, 1922).

Paragraful §33 al Organonului clarifică explicit poziția lui Hahnemann în ceea ce privește condițiile care concură la apariția a ceea ce numim boală: „Factorii morbizi, toxici posedă forța de a tulbura starea de sănătate a individului în sens morbid condiționat, adesea foarte condiționat;” (…) iar în paragraful §31 al aceleiași ediții, subliniază condițiile:

Forțele ostile la care este expusă existența noastră terestră, parțial fizice, parțial psihice, pe care le numim factori morbogeni, nu posedă capacitatea de a tulbura starea de sănătate a omului în mod necondiționat; devenim victimele acestor factori doar dacă organismul nostru este suficient de susceptibil și dispus la agresiunea lor, rezultatul fiind apariția unor senzații anormale și a unor funcții tulburate – deci, nu vor produce boala la fiecare individ și nici de fiecare dată (Hahnemann, 1922).

Kent J. T., în „Lectures on Philosophy” într-o notă explicativă afirmă:

Medicul trebuie să perceapă la boală ceea ce este de vindecat, iar indicația curativă în fiecare caz de boală în parte, este construită în urma însumării tuturor simptomelor; boala este reprezentată de totalitatea simptomelor și această totalitate, ca exprimare naturală, nu este boala în sine, ea doar reprezintă tulburarea de la nivelul economiei interne a organismului (Kent, 1919).

Aurian-Blăjeni propune desprinderea de gândirea mecanicistă și raportarea la ceea ce numește reacție biologică: „(…) ecuația morbidă homeopatică se poate formula: Boală = Cauză + Organism debilitat. Astfel, în biologie, punctul de greutate cade asupra stării organismului și nu asupra cauzei morbide” În consecință, boala nu se poate ivi dacă ea nu a fost precedată de o stare preparatorie a organismului. Această stare de rezistență scăzută a organismului și/sau de receptivitate față de boli a fost denumită de Vannier cu un termen generic sugestiv: stare de intoxinare. Intoxinarea reprezintă starea de alterare a echilibrului biologic, provocată într-un organism viu de către orice factor cauzal debilitant: moștenit sau dobândit, endogen (autogen) sau exogen, microbian, viral, toxic sau psihic, cunoscut, bănuit sau ignorat. Atâta timp cât organismul se găsește în stare de sănătate, adică în echilibru vital, agenții patogeni în general nu pot realiza nici un fel de inserție morbidă. Acțiunea lor devine însă posibilă ori de câte ori organismul este debilitat, adică tulburat în echilibrul său biologic. Agenții morbizi nu au priză decât asupra organismelor în stare de dezechilibru vital (Aurian-Blăjeni, 1985:242, 245).

Referindu-se la doctrina specificității microbiene, Aurian-Blăjeni apreciază că biologia și bacteriologia contemporană (după 1980 n.a.) s-au văzut constrânse să recunoască existența unui important număr de fapte certe care contrazic în mod esențial fundamentele acestei doctrine:

Există forme clinice diverse ale aceleiași boli;

Există boli specifice diverse ale aceluiași microb;

Microbul patogen poate exista fără manifestările morbide corespunzătoare;

Există polimorfismul microbian: forme saprofite și infra-vizibile;

Contagiunea morbidă este o noțiune relativă.

În completare, subliniez și existența sindroamelor „like” (ca și), care mimează în mod fidel cele clasice. Exemplu: erupția scarlatiniformă în care nu se identifică nici un germen, amigdalita pultacee cu frotiu steril, disuria cu urină sterilă și bacteriuria asimptomatică etc., situații mult mai frecvent întâlnite decât ar părea, care de regulă sunt ignorate sau considerate ca greșeli de procedură sau diagnostic.

Citându-l pe Vannier, același autor consemnează multitudinea noțiunilor referitoare la cauzele bolilor apărute de-a lungul istoriei:

Cauza reală a bolilor este definită printr-un șir de noțiuni foarte schimbătoare de-a lungul veacurilor: geniu epidemic de Hippocrate, tartru sau mumie la Paracelsus, miasme la Hahnemann, germeni la Laennec, leziuni anatomo-patologice pe vremea lui Virchow, microbi la Pasteur, toxine și ultra-viruși astăzi, radiații morbogene poate mâine, toate ilustrând doar etape succesive ale cunoștințelor omenești, sfârșind mereu cu un „X” nedeterminabil (Aurian-Blăjeni, 1985:254).

P. Vijayakar plonjează în structurile profunde ale alcătuirii organismului omenesc și aduce în prim plan modelul anatomopatologic al reacției la factorii agresionali sau ostili și identifică trei moduri principale de manifestare ale celulei sau trei moduri de îmbolnăvire, pe care le asociază în mod original cu modelul trimiasmatic propus de Hahnemann :

psora, ca reacție fiziologică, (fiziopatologică de tip inflamator)

sicoza, ca reacție morfologică constructivă și

sifilisul, ca reacție morfologică distructivă.

Astfel definește cele trei tipuri de boli ca trei tipuri generale de profunzime și de progresiune a reacției organismului la agresiune:

Doar datorită „inteligenței proprii” celulele și țesuturile pot recunoaște ceea ce le este ostil sau dăunător, ceea ce aparține mediului intern sau nu, care sunt primii pași ce trebuie făcuți în modul fiziologic (inflamator, n.a.) de răspuns la agresiune, când acest mod trebuie schimbat spre cel morfologic, ce să acumuleze și ce să producă în exces sau ce să producă în cantități mai mici și în ultimă instanță ce țesut sau organ trebuie distrus (Vijayakar, 2006:118).

Pare ușor de asimilat o astfel de observație. „Se datorează propriei inteligențe faptul că organismul știe care organ este mai important și care este mai puțin important (pielea). Iar faptul că produce durere, sensibilizare, dezvoltare în exces sau apariția unei ulcerații, nu face decât să atragă atenția spre exterior asupra faptului că în interior ceva nu este în regulă” Urmând observațiile lui Hahnemann și Kent, Vijayakar continuă vehement: „Medicii care încearcă să trateze aceste „semnale de alarmă” ale corpului, manifestate prin dureri, ulcerații, eczeme, nu fac decât să-și expună precaritatea intelectului. Aceștia sunt personajele care nu au capacitatea să înțeleagă „inteligența organismului” Și dacă aceasta nu este suficient: „Celula, care este unitatea reprezentativă a omului în întregul lui, a fost observată comportându-se în mod diferit în situații diferite, dar întotdeauna sub controlul moștenirii genetice” (Vijayakar, 2006:118).

Vijayakar adoptă modelul propus de Virchow și încearcă utilizarea lui în explicarea sistemului de apărare al organismului și în consecință a modului de producerea a bolilor:

Fără identificarea procesului patologic care stă la baza unei boli, este o prostie să tratezi un pacient aplicând orice metodă, fie alopatie, fie homeopatie, ayurveda etc. Cu atât mai mult în homeopatie; dacă un homeopat se consideră un terapeut holistic, nu are nici un drept să neglijeze „cărămida vieții”, care este celula. Celula, cea care formează țesutul, organul și în ultimă instanță sistemul, este structura de bază a construcției numită om și în același timp parte integrantă a ceea ce reprezintă abordarea holistică (Vijayakar, 2006:55).

Dezvoltarea, specializarea, apărarea etc., toate funcțiile metabolice ale organismului sunt controlate și coordonate genetic, ori fiecare din aceste funcțiuni își au rădăcinile în celulă unde se găsește aparatul genetic. În consecință, ideea individualizării își are originea în fiecare celulă. „Își poate permite un homeopat să neglijeze o astfel de informație?” (Vijayakar, 2006:54-55).

„În corpul material, boala are originea în celulă”, spune Vijayakar și conform conceptului enunțat de Rudolf Virchow, părintele patologiei moderne: „(…)Toate bolile fizice pot fi identificate drept „traumă organică” și fiecare din acestea este inițiată ca tulburare fiziologică, moleculară sau structurală a celulelor”.

Ceea ce se petrece la nivel celular reprezintă un răspuns care nu este independent sau doar al celulei sau țesutului, ci este controlat genetic, este un răspuns global al organismului ca întreg. Ca urmare, celula va suferi un proces de inflamare, de îndurare sau de autodistrugere cu scopul de a conserva starea de bine a persoanei ca întreg. Acest răspuns se poate schimba sau nu pe parcursul vieții în funcție de alcătuirea genetică a individului (Vijayakar, 2006:59).

De multe ori, cauzele bolilor rămân necunoscute, dar descoperirile ultimei perioade în domeniul biologiei și geneticii identifică cele mai profunde modificări obiective și astfel se poate sesiza forma „materială” a sursei îmbolnăvirii. După Patologia lui Robin (2001):

Cele mai multe boli ale organelor sunt cauzate de tulburări la nivel celular.

Tulburări sau afecțiuni precum inflamația, creșterea sau distrucția etc., se datorează mecanismelor de apărare celulară.

Orice ființă vie, indiferent că se prezintă ca organism unicelular ca amoeba, multicelular ca diversele plante sau animale până la om, toate duc o luptă permanentă pentru supraviețuire. Apelează la toate resursele disponibile pentru a-și prelungi viața cât mai mult posibil. Ca unitate constituentă de bază a organismului, celula este cea care va suporta „atacurile” mediului, ori „atacurile” vin atât din partea entităților animate sau vii cât și din partea entităților inerte. „Simptomele care apar datorită acestui conflict constituie ceea ce numim boală” (Vijayakar, 2006:62).

Asociindu-și observațiile cu afirmațiile lui Hahnemann, Vijayakar îl citează pe Maestru atribuind forței vitale rolul de generator și întreținător atât a stării de sănătate cât și a celei de boală:

Hahnemann menționează faptul că „fiecare agent” (provocator de agresiune) și „fiecare medicament” tulbură forța vitală și cauzează o alterare a sănătății. Forța vitală se străduiește să se opună. Această acțiune de rezistență este o caracteristică proprie sau automată a sistemului nostru de conservare a vieții. Înseamnă că forța noastră vitală sau forța care animează celulele, țesuturile noastre și întreaga ființă, încearcă să ne salveze viața în propria sa manieră (Vijayakar, 2006:50).

Situându-se în planul filozofic, conceptual al noțiunii de boală, R. Sankaran introduce noțiunea de „tulburare centrală”, pe care o definește ca fiind: „(…) reprezentată în principal de modificări la nivelul mental și al generalităților și este urmată de modificări în diverse organe și sisteme în funcție de tendințele patologice individuale(…) Scopul nostru este acela de a îndepărta această tulburare centrală” (Sankaran, 1992).

Asociindu-și poziția cu cea a lui Kent, Sankaran consideră partea mentală ca fiind originea esențială a declanșării stării de boală care în mod necesar va avea manifestări în întregul organism:

În dezvoltarea punctului de vedere homeopatic este vitală înțelegerea a ceea ce este de tratat într-o boală. Este important ca homeopatul să devină capabil să perceapă, să simtă și să știe că boala nu este ceva local, ci o tulburare a întregii ființe. Să dobândească convingerea de nezdruncinat că dacă tratăm tulburarea la centru, în esența ei, problemele locale se vor ameliora (Sankaran, 1992).

Un concept util din perspectiva cauzalității bolii, aplicabil în unele situații, este propus de Ananda Zaren. Autoarea axează procesele patologice în jurul unei tulburări primare care s-ar afla în zona psihismului: „Trauma, zidul, masca, reprezintă un model care poate oferi o metodă de a discerne și interpreta simptomele unui caz, astfel încât rubricile folosite și remediul selectat să se adreseze tulburării sau patologiei esențiale” (Zaren, 1993:42). Este un model practic, de un real ajutor în înțelegerea dezvoltării patologiei cu origine psihosomatică în special la personalitățile de tip introvertit sau cu o capacitate redusă de exteriorizare, de regulă nativă.

Pe scurt, boala este:

1. rezultatul activității mecanismelor de apărare,

2. o reacție controlată genetic,

3. nuanțată, având aspecte diferite, în funcție de starea organismului, persistența stimulului etc. și acestea fiind controlate genetic.

Aceste concluzii, obținute în urma observației clinice, nu sunt exclusive, nu îndepărtează abordarea ontologică, ci încearcă o definire cât mai cuprinzătoare.

Acut sau cronic

Definiții

Definirea stării pacientului în funcție de forma și modul de manifestare a afecțiunii este punctul de pornire al primei întâlniri cu bolnavul, toate acțiunile ulterioare inițiindu-se de la această premiză.

– Acut; etimologic, provine de la latinul „acutus”, adică ascuțit, înțepător (Mosby's, 2009). În domeniul medical înseamnă „Orice condiție: infecție, traumă, fractură etc., cu evoluție clinică scurtă, adesea sub o lună; revenirea la starea premorbidă, se face de regulă în totalitate” (McGraw-Hill, 2002).

Stările acute sunt acele stări manifestate prin tulburări instalate rapid, întotdeauna limitate în timp, mai mult sau mai puțin grave, putând duce uneori chiar până la moarte, dar dacă s-a depășit momentul critic, revenirea la starea inițială este de regulă în totalitate. Uneori revenirea nu se petrece în totalitate, situație în care are loc transformarea în boală cronică. Stările acute se pot adăuga sau suprapune uneori unor stări morbide cronice, dar se diferențiază de stările cronice acutizate care reprezintă o exacerbare a unor simptome preexistente (Gale, 2008).

– Cronic; etimologic provine de la grecescul „chronos”, adică timp. În accepțiunea medicală uzuală înseamnă boală de lungă durată, cu progresiune lentă sau dezvoltată lent în timp și care nu are un sfârșit, iar simptomele pot fi continue sau intermitente și condiționează pacientul pe viață (Gale, 2008).

Definirea bolilor cronice în manualele de medicină convențională, este foarte precisă, standardizată. Pentru fiecare boală în parte sunt stabilite perioadele concrete de timp în care este necesară prezența simptomelor, astfel încât o boală să poată fi încadrată nosologic ca boală cronică. Acestea sunt folosite drept criterii pentru diagnosticul de boală cronică. De exemplu, pentru ca o bronșită să poată fi încadrată drept cronică, este nevoie ca simptomele acesteia să fie prezente cel puțin 3 luni pe an și minim 2 ani consecutivi de la apariție (Mosby's, 2009).

Perspectiva homeopatică

Perspectiva homeopatică despre tipurile de boală a fost elaborată de Hahnemann și dezvoltată în detaliu în Organon și „Bolile cronice”.

● În definirea bolilor acute, nu există diferențe majore de opinie, doar că homeopatia le consideră reacții ale forței vitale a organismului având ca scop revenirea la starea de echilibru. O manifestare a acțiunii sistemului imunitar.

● Spre deosebire de medicina convențională, în homeopatie prin boală cronică se înțelege o anumită predispoziție, tendință de îmbolnăvire și un anumit mod de reacție specific, particular, al individului. Boala cronică este un mod de funcționare particular moștenit genetic, congenital sau dobândit pe parcursul vieții. În cazul dobândirii, boala cronică face ca reactivitatea individului, modul său de funcționare, să aibă altă formă de manifestare decât până atunci.

În paragraful §72 al ediției a 6-a a Organonului, Hahnemann definește boala acută ca o dereglarea rapidă a forței vitale, dereglare care își va încheia întotdeauna ciclul evolutiv. În bolile cronice, starea de sănătate se alterează treptat, uneori prin modificări greu sesizabile, până la nivelul la care forța vitală, determinată să mențină sănătatea, începe să se opună. Opoziția este continuă, dar fără succes, consecința fiind proliferarea tulburărilor, aprofundarea lor până la distrugerea organismului (Hahnemann, 1922). Definiția dată de Hahnemann, sugerează că o stare sau boală cronică, nu trebuie în mod necesar să fie reprezentată prin simptome acuzate de individ, dar poate cu fi identificată sub forma modului său cronic particular de manifestare sau de adaptare la mediu, simptome prezente la capitolul generalități în mai toate repertoriile.

Stările acute

Abordarea din perspectiva homeopatică a situațiilor acute de tip accident este clarificată de Close în 1924 (De reținut momentul conceperii textului, când organizarea și standardizarea sistemelor medicale și a medicinei de urgență nu erau în preocuparea medicilor în forma actuală; astăzi, medicina de urgență este poate cel mai strict organizată și supusă protocoalelor, asemănător organizării militare.):

În urgențele majore, în care viața este în pericol, timpul de acțiune necesar remediilor homeopatice lipsește, nu există ore, uneori nici câteva minute. În cazul accidentelor apărute la indivizi sănătoși: cum ar fii asfixia acută, electrocutarea naturală sau accidentală, înghețul, înecul, accidentele mecanice de tot felul etc., este necesară o intervenție preliminară de stimulare a iritabilității sau sensibilității (a forței vitale) cu o manevră fizică, cum ar fi electroșocul, câteva guri de cafea tare, aplicarea de căldură în mod gradual etc. După ce aceste stimulări își fac efectul, organele vitale încep să lucreze din nou în forma inițială, caracteristică unei persoane sănătoase pentru că nu este nici o boală care să trebuiască înlăturată ci doar o obstrucție sau supresie a forței vitale perfect sănătoase. În aceeași categorie se pot încadra unele antidoturi pentru intoxicațiile accidentale: sărurile de potasiu pentru acizii minerali, Hepar sulphuris pentru intoxicațiile cu metale, cafeaua și camforul (și Ipecacuanha) pentru opiu etc. (Close, 1924).

Marile urgențe medicale

de tipul insuficiențelor organice acute, șocul anafilactic, unele forme grave de boli infecțioase, intoxicații, disgravidii etc. constituie astăzi o categorie rarisimă în practica exclusiv homeopatică. Toatuși, nu trebuie uitat faptul că homeopatia s-a impus tocmai prin eficacitatea dovedită în controlul unor boli acute infecțioase, epidemii etc. Cazurile din categoria urgențelor medicale raportate ca rezolvate homeopatic de-a lungul istoriei, nu sunt deloc puține sau neglijabile ca număr.

În condițiile de organizare ale sistemelor medicale actuale, pacienții care apelează la serviciile homeopatiei pentru asemenea situații sunt practic inexistenți. Astăzi, medicina de urgență este cea care acoperă zona cu succes real, incontestabil.

O altă categorie de boli acute, poate cea mai comună este reprezentată de boli care se vindecă deseori spontan, dar pentru care în zilele noastre suntem îndemnați să luăm tot felul de măsuri sau tratamente. Ele reprezintă un procent semnificativ din cauzele prezentării la medic, inclusiv la homeopați. Intervenția în cazul acestor boli, de obicei intercurente, este de regulă simplă, dar o intervenție „neinspirată”, mai degrabă strică decât să repare ceva ce ar merge oricum bine (unele febre, majoritatea răcelilor, unele diarei, unele erupții cutanate, majoritatea febrelor eruptive etc.).

Caz recent din arhiva personală: Fetiță de 6 ani se prezintă la cabinet cu o stare febrilă importantă: 39oC. Astenie ușoară, cefalee discretă, fără fotofobie, fără erupții cutanate, fără modificări de tranzit digestiv și urinar, orofaringe liber. Sărăcia simptomelor m-a făcut să întreb de evenimente. Cu greu am identificat o scaldă în ziua precedentă, dar care nu părea să fie cu adevărat motivul. Totuși, pentru că am avut în acea perioadă câteva cazuri cu asemenea reacții în urma expunerii prelungite la căldură și scăldat care au răspuns favorabil la Aconitum, i-am administrat Aconitum în CH30. Rezultatul s-a lăsat așteptat. În 48 de ore nici o reacție, dar nici modificări ale simptomelor, ceea ce m-a făcut să-i indic Belladonna în CH30 la 20-30 min. Încă 24 ore fără reacție, dar cu apariția unei halene fetide și o încărcare evidentă a limbii. Am schimbat din nou. Am recomandat Mercurius solubilis în CH5 la 4-5 ore, bazându-mă pe halenă, sialoree, febră și agravarea relativă nocturnă. Nu prezenta transpirație. După încă 24 de ore am primit vestea erupției molarului de 7 ani care a dus la dispariția febrei. Consider un caz tipic de „expunere” la intervenție exagerată. În toată această perioadă starea generală a fost discret alterată și foarte probabil un „control” cu remedii adecvate Chamomilla, Aconitum, Bell., eventual antitermice, ar fi fost suficient în vederea scăderii riscului de complicație febrilă.

Indignat de atitudinea multor homeopați contemporani în abordarea bolilor acute, Vijayakar consideră inacceptabilă respingerea a priori a cazurilor infecțioase acute:

Întâlnim adesea homeopați, chiar unii homeopați de succes care, dacă găsesc cazuri de pneumonie, febră tifoidă sau altă boală acută cu potențial grav, preferă să îndrume cazurile respective spre serviciile medicale alopate. Cel mai frecvent sunt invocate scuze de tipul: „Homeopatia este o metodă terapeutică lentă”, „este destinată tratamentului bolilor cronice, nu urgențelor”, „Vă rezolvați problema acută prin metode alopatice, după care vă vom trata încât să vă creștem nivelul imunității și să nu vă mai îmbolnăviți” Aceste pretexte complet neconvingătoare sunt exprimate chiar de cei ce se consideră adepți ai homeopatiei clasice și nu fac altceva decât să arate limitele acestor homeopați și nu ale homeopatiei (Vijayakar, 2000:13).

Intoleranța față de o anumită abordare, nu poate constitui în nici un caz un pas înainte pentru nimeni. În ultimă instanță, abordarea corectă este cea care ajută pacientul, dar în egală măsură, la îndemâna terapeutului.

În afara marilor urgențe medicale, există câteva subgrupe ale stărilor acute, comune în clasificarea convențională a bolilor, valabile inclusiv în homeopatie:

Bolile acute neinfecțioase

Cel mai adesea este vorba de diverse crize, de la atacuri de panică (reacție a psihismului), la diverse tipuri de colici, gastrice, biliare, pancreatice, urinare, dorsalgii, crize astmatice, diverse hemoragii, crize cardiace, traume, cefalei sau orice altceva, care se manifestă acut, se instalează rapid și devin foarte greu sau deloc suportabile. Toate aceste situații presupun o identificare rapidă a unei eventuale surse etiologice care dacă se poate va trebui îndepărtată (nimic deosebit față de abordarea medicală convențională), culegerea rapidă a simptomelor patologice, cu cel puțin câte o modalitate și dacă există o concomitență.

Bolile acute infecțioase (stadii)

1. Stadiul de invazie ajunge mai rar în atenția medicului în general și cu atât mai puțin a homeopatului. Caracteristica principală este precaritatea tabloului simptomatic. Stadiul poate fi asimilat nevoii acute de prevenire a instalării unei boli previzibile în cazul în care este identificată sau cunoscută o eventuală „expunere” la un factor agresor sau o contagiune.

Exemplu: copilul a băut apă rece după ce a fost bine încălzit jucând fotbal în curtea școlii. O doză de Aconitum C30 administrată în scop preventiv poate evita o evoluție ulterioară negativă. Același Aconitum se poate administra „preventiv” în cazul oricărei expuneri la „rece”, fie că „recele” este curent de aer, aer condiționat, apă, înghețată sau un geam deschis la mașină etc. Printr-o astfel de administrare înaintea apariției simptomelor, șansele de a evita dezvoltarea unei boli acute reactive, cresc semnificativ.

Rămâne însă de discutat dacă febrele dezvoltate după astfel de expuneri, de altfel foarte frecvente au sau nu la bază un agent infecțios. Dacă da, atunci probabil acest agent este ori foarte virulent, ori „slăbirea” rezistenței organismului este cea care îl „trezește” încât devine patogen, iar dacă nu, starea reactivă a organismului se dezvoltă independent de prezența vreunui germen.

Exemplu: în preajma subiectului există expunere evidentă la un factor cu potențial contagios: unul sau mai mulți membrii ai familiei sunt gripați sau la școală au fost cazuri de varicelă sau orice altă boală contagioasă etc. În cazul în care este deja identificat un „geniu epidemic”, acesta poate fi administrat în potență C30, doză unică sau cu repetări diurne dacă expunerea persistă. Dacă nu există identificat un asemenea remediu, este de preferat administrarea diurnă de remedii ca Nux vomica sau Gelsemium în potență medie C9, C15, cel mult C30 sau eventual așteptarea simptomelor. Astfel de administrări le-am încercat de multe ori și succesul a fost satisfăcător.

2. Stadiul de apogeu ridică probleme asemănătoare cu cele neinfecțioase. Abordarea homeopatică presupune identificarea unei surse etiologice, care în această ipostază este ceva viu: virus, bacterie, parazit, ciupercă, toxină, mai ușor, mai greu sau imposibil de evidențiat. Importanța identificării acestora în homeopatie este însă secundară importanței culegerii corecte a simptomelor.

În cazul bolilor contagioase, în funcție de gradul de contagiune se pot distinge:

Epidemiile sau pandemiile, unde este întotdeauna implicat un agent infecțios extrem de agresiv și cel mai adesea nou, populația nefiind „pregătită”: contează identificarea „geniul epidemic”.

Bolile cu contagiozitate mică sau limitată, asemenea răcelilor de sezon: contează identificarea „geniul epidemic”, dar și forma individuală a bolii.

Bolile infecțioase cu contagiune minimă sau inexistentă: unele furunculoze, diverse manifestări particulare din zona ORL, unele conjunctivite, infecții urinare etc.: contează în primul rând individul și individualizarea bolii.

3. Stadiul de resorbție și eliminare, poate fi caracterizat prin declinul stării acute: dispare febra, durerea intensă, tusea devine productivă și mai puțin supărătoare, erupțiile nu mai sunt pruriginoase, revine pofta de mâncare etc. Poate să nu necesite intervenție medicală. Abordarea homeopatică presupune administrarea unor remedii cu atribuții drenoare sau chiar remediul constituțional.

4. Convalescența este prezentă atât în bolile infecțioase cât și în cele neinfecțioase și reprezintă perioada de după boală (The American Heritage, 2007). Uzual, organismul este oarecum slăbit, vulnerabilitatea sa poate fi crescută, dar direcția de evoluție este evident favorabilă. Cel mai adesea nu necesită intervenție medicală. În cazurile cu debilitare importantă intervenția poate fi utilă și atunci remedii ”recuperatoare” de tipul China, Kalium phosphoric, Gelsemium, Phosphoric acid etc. sau remediul constituțional pot fi luate în considerare, dar întotdeauna, simptomele sunt cele care indică remediul cel mai potrivit.

Un dezavantaj semnificativ în aplicarea la nivel de cabinet a tratamentului homeopatic în cazurile acute este determinat de rapiditatea de succesiune a simptomelor. Dificultatea constă în faptul că o asemenea intervenție presupune o permanentă supraveghere, o eventuală ajustare a tratamentului, o schimbare a remediului, a potenței, a ritmului de administrare etc. Impedimentul poate fi eventual depășit de o experiență clinică suficientă, dublată de experiența homeopatică și o bună colaborare cu pacientul sau aparținătorii.

În același timp pot afirma că rapiditatea și acuratețea rezolvării unui caz acut prin metoda homeopatică, este remarcabilă. Spectaculozitatea rezultatelor unei intervenții homeopatice bine conduse, se poate explica doar prin „miracolul” naturii în sine, pe care remediile nu fac altceva decât să o „reorienteze” înspre vindecare.

În stările acute, diferența majoră dintre abordarea homeopatică și cea convențională constă în tipul tratamentului administrat, deoarece homeopaticitatea prescripției este minimă; un motiv pentru care apare benefică existența unei minime instruiri homeopatice în arsenalul oricărui medic, fie specialist în medicină de urgență, terapie intensivă, fie chirurg, stomatolog, infecționist etc.

Identificarea etapelor naturale de evoluție ale bolilor acute infecțioase, respectiv stadializarea lor orientează obiectivele tratamentului în fiecare etapă, abordarea homeopatică diferențiindu-se substanțial de abordarea convențională pentru că respectă intenționează și chiar stimulează direcția naturală de vindecare:

– stadiul de invazie; pot exista șanse de a „întoarce” sau opri boala prin administrarea remediului homeopatic corect.

– stadiul de apogeu; se urmărește grăbirea evoluției, diminuarea simptomelor și îndreptarea către stadiul următor, rareori fiind posibilă o întoarcere spre stadiul inițial.

– stadiul de resorbție și eliminare; intervenția vizează realizarea unei „curățiri” cât mai profunde a organismului, încât vindecarea să fie deplină.

– stadiul de convalescență, obiectivul poate fi de a restaura eventuala epuizare, de creștere a vitalității și evitarea expunerii.

O reușită a terapiei în bolile acute constă în minimizarea amplitudinii simptomelor, o scurtare a fiecăreia din etape în cazul bolilor infecțioase și în final o ieșire cât mai bună și mai rapidă din starea de boală. Este motivul pentru care anumite simptome nu numai că nu trebuie suprimate, ci chiar „protejate”, fiind indicatori de valoare a ceea ce se petrece în organism, încât observarea lor atentă, poate indica direcția de evoluție a bolii.

De exemplu, o febră nu este întotdeauna de îndepărtat, ci mai degrabă de supravegheat, de evaluat, ea fiind indicatorul fidel al reacției naturale a organismului. Asta nu înseamnă că trebuie lăsată să scape de sub control, generând unele complicații ca deshidratare, convulsii etc. Remedii ca Arsenicum album, Belladonna, Aconitum, Mercurius, Phosphorus, Eupatorium, Pyrogenium, Natrium muriaticum și multe altele, dacă sunt corect alese, după criterii homeopatice, adică prin identificarea simptomelor și nu în funcție de diagnosticul bolii, vor controla cu succes evoluția febrei, evitând complicațiile.

Blocarea simptomelor în cazul unei boli infecțioase acute este cel mai comun mod de a instala sau provoca ceea ce se numește supresie și cel mai frecvent apare în intervenția cu antibiotice, metodă standardizată aproape în orice stare febrilă. Pentru a înțelege corect ce înseamnă o intervenție de tip supresiv, cu „nerespectarea” simptomului cheie și a diagnosticului menționez un caz:

Caz din arhiva personală: fetiță de 4 ani, face febră, este dusă la medicul de familie, unde primește diagnosticul de angină eritematoasa pentru care i se prescriu 5 zile de antibiotic și antitermice. Starea ei se ameliorează parțial și după 4 zile se instalează o astenie marcată însoțită de accelerarea tranzitului intestinal. Febra rămâne intermitentă, de a doua zi, dar nu mai depășește 38 grade Celsius. A trecut încă o săptămână cu asemenea stare și mama, o veche pacientă îi administrează din proprie inițiativă o doză de Sulphur CH30. În 24 de ore fetița face febră 39 și se umple de o erupție generalizată miliară, după care scade febra. În această fază o văd la cabinet. Era erupție rujeoliformă, probabil rujeolă(nu am inițiat demersuri paraclinice de investigare), boală inițial suprimată prin intervenția medicamentoasă și ulterior scoasă la suprafață de administrarea de Sulphur. I-am administrat Belladonna CH5 4 zile și întreg tabloul simptomatic a dispărut de a doua zi, perioada de convalescență întinzându-se încă 4-5 zile.

În patologia acută neinfecțioasă, atitudinea inadecvată poate avea de asemenea efect supresor. De exemplu administrarea de antalgice în anumite forme de lombosciatică sau alte afecțiuni ale coloanei vertebrale, în care există compresie acută pe nervi. Infiltrațiile locale cu anestezice, foarte comune în trecut, dar prezente și astăzi, generează un risc major de lezare gravă a nervilor pensați, complicație uneori ireversibilă, cel mai adesea generată de intervenția terapeutică.

Un capitol particular de boli, a căror abordare homeopatică a fost dezvoltată în mod special de Hahnemann, se referă la epidemii. Hahnemann, în paragrafele §100 până la §103 ale primei traduceri a Organonului (1922), evidențiază nevoia, dar și metoda de a identifica „geniul epidemic”, adică acel remediu care acoperă simptomatologia a cât mai multe sau a majorității cazurilor care au dezvoltat boala respectivă. Este vorba despre alcătuirea unui caz generic, artificial, considerând simptomele comune tuturor indivizilor îmbolnăviți de factorul epidemic. În construirea „geniului epidemic”, spre deosebire de abordarea oricărui caz individual, fie acut, fie cronic, se vor elimina toate simptomele individuale și se vor lua în considerare doar simptomele comune tuturor pacienților. Tabloul rezultat, virtual, va fi cel care indică „geniul epidemic”.

Stările subacute

Forma subacută a unei boli este cea care se dezvoltă mai încet decât una acută (adesea în mai mult de 1-3 zile), dar mai rapid decât un proces cronic, ceea ce înseamnă de regulă ceva mai mult de 2 săptămâni (McGraw-Hill, 2002). Sau, înseamnă mai puțin decât acut, adică acea formă de stare anormală, care apare la o persoană în stare clinică aparent normală sau bună, încât acea persoană nu va acuza simptome sau simptomele acuzate vor fi minime, suportabile. Starea poate fi identificată sau descoperită prin mijloace clinice de laborator, radiologice, imagistice sau alte forme paraclinice (Mosby's, 2009). Dacă luăm în considerare această ultimă definiție, în grupul bolilor subacute, pe lângă formele comune, mai puțin manifeste sau ale unor boli acute, pot fi încadrate acele stări patologice latente, descoperite paraclinic, care nu au dezvoltat simptome sau dacă totuși simptomele există, au amploare minimă. Exemple frecvent întâlnite în activitatea de cabinet, sunt unele hepatite (care au produs doar modificări ale transaminazelor, sau sunt confirmate doar antigenic, simptomele generale fiind în limite normale), alte boli infecțioase, diabetul latent, unele cardiopatii ischemice, unele hipertensiuni arteriale, unele dislipidemii, unele sindroame metabolice etc., toate fiind caracterizate printr-un tablou simptomatic discret.

De regulă tratamentul homeopatic va viza constituția individului (vezi tratamentul constituțional), eventual modul reacțional, iar abordarea lor este similară cu abordarea cazurilor cronice. Tabloul simptomatic este de regulă minim, datele utile homeopatic putând fi culese folosind în principal generalitățile, istoricul etc.

R. Sankaran propune miasma tifoidiana ca miasmă subacută(vezi miasmele) și asimilează acestei stării pacienții cu o imunitate oarecum scăzută, incapabili să dezvolte o formă acută de îmbolnăvire.

Păstrarea categoriei bolilor subacute are mai curând un rol practic, descriptiv, unii autori contestându-i importanța și plasând-o ori în grupul bolilor cronice, ori în grupul celor acute. Exemplul cel mai comun este dat de acceptarea existenței categoriei apendicitelor cronice sau subacute, majoritatea autorilor opunându-se conceptului.

Stările cronice

Bolile cronice în homeopatie. Boala cronică, pe lângă calitatea de a fi de lungă durată, în homeopatie este descrisă ca nefiind autolimitată sau neavând nici o tendință de revenire dacă nu este tratată. Cu siguranță este un punct de vedere unic homeopatiei. Practic, fiecare individ prezintă semne ale unei boli cronice latente, aceste semne fiind baza de susceptibilitate sau predispoziție către o anumită boală cronică homeopatică.

Hahnemann a considerat trei categorii de boli cronice pe care le-a împărțit din perspectiva pe care a considerat-o etiologică, asociindu-le miasmelor. Singura miasmă non-venerică a numit-o psoră, celelalte două, venerice, au fost numite sicoză, respectiv lueză. Această clasificare miasmatică a bolilor este una dintre cele mai dificile probleme ale homeopatiei, dar fundamentul tezei bolilor cronice în general, rămâne esențial pentru homeopatie (Wright, 1959).

Formele acutizate ale bolilor cronice sunt cele care adeseori aduc bolnavii cronici la cabinet pentru că devin insuportabile. Constituie motivul cel mai frecvent pentru care pacientul se adresează la medicul homeopat, pentru că în majoritatea cazurilor acesta este deja „informat” cu privire la eventuala incurabilitate a bolii sale și eventual de necesitatea unei terapii medicamentoase pe viață. Prezența unei condiții generatoare de simptome preexistentă este necesară pentru această formă, dar de regulă pacientul este obișnuit cu ea, uneori nu o ia în considerare pentru că o are dintotdeauna sau de mult timp, însă simptomatologia se poate intensifica sau complica devenind greu de suportat și atunci se apelează la ajutor.

Deseori în timpul tratamentului homeopatic al unei afecțiuni cronice, se poate trece printr-o fază de acutizare. Din propria experiență pot spune că o astfel de acutizare, care nu este neapărat o agravare homeopatică, poate fi un semn favorabil de evoluție, adesea, dar necesar, cu condiția ca starea generală a individului și mentalul să se amelioreze. Atitudine întâlnită la cei mai mulți autori.

Stadiul terminal este cel în care nu se mai intenționează vindecarea, boala a depășit cu mult capacitatea organismului de a-i face față, iar modificările somatice apărute, sunt ireversibile. De asemenea, resursele vitale sunt reduse, dar rămâne nevoia de a ameliora starea pacientului, oricum ar fi. Datorită blândeții intervenției, homeopatia rămâne o opțiune importantă de luat în considerare.

Prescripția pentru această categorie are de regulă cel mai puțin nevoie de o homeopaticitate înaltă, dar are cel mai mult nevoie de o bună cunoaștere a MM homeopatice și de o experiență clinică considerabilă. Uneori aplicarea drenajului este benefică și ușor de administrat. Numai experiența clinică și flexibilitatea gândirii homeopatice sunt cele care pot sugera dacă este sau nu nevoie de remediul similimum, de cel constituțional sau doar de un remediu care acoperă forma patologică. Remediul administrat trebuie să contribuie în primul rând la ameliorarea suferinței și în mod secundar să țintească o eventuală refacere.

Există și acele stări catalogate drept ireversibile prin insuficiență gravă de organ pereche, anumite disfuncții endocrine, metabolice etc., uneori majore, situații în care organismul dispune încă de capacitatea de a compensa parțial lipsa respectivă. Astfel de stări se pretează la o terapie homeopatică obișnuită, identică cu cea din bolile cronice, iar uneori este necesară administrarea de organoterapice sau izoterapice. De remarcat reversibilitatea unor forme de diabet zaharat, a unor hipo sau hipertiroidii chiar vechi etc., de loc rare în cazul unui tratament homeopatic bine condus.

Miasma

Impasul apărut în tratarea diverselor afecțiuni cronice a fost cel care l-a determinat pe Hahnemann să conceapă un sistem de grupare a bolilor cronice în funcție de particularitățile existente în evoluția acestora. Având unele caracteristici comune, asemănătoare, modurile de reacție la îmbolnăvire au fost considerate a avea o sursă comună, pe care a numit-o miasmă, noțiune notorie în acea vreme. Ideea introducerii noțiunii de miasmă și structurarea teoriei miasmatice îi aparțin lui Hahnemann, iar nevoia acestui tip de abordare a fost generată de dificultatea desăvârșirii curei homeopatice cu remedii bine administrate, după cum afirma însuși autorul. Oricât de atent erau alese remediile, corect preparate, corect administrate, boala cronică revenea după o anumită perioadă mai lungă sau mai scurtă. Drept urmare, tratamentul urma să țintească o cauză mai profundă.

Concept emblematic pentru homeopatie, miasma ca noțiune, constituie unul din reproșurile curente aduse adepților homeopatiei poate și datorită perioadei istorice în care a fost definită de Hahnemann, înaintea evidențierii prezenței microorganismelor și a demonstrării legăturii acestora cu unele îmbolnăviri. Teoria lui Hahnemann asupra miasmelor, încerca să explice originea unor epidemii.

„Miasma, la Hahnemann nu semnifică o etiologie materială, concretizată prin prezența vreunui agent infecțios: parazit, microb, toxină, decelabile prin vreun mijloc de investigare” Este un mod de reacția a forței vitale a organismului la ceea ce se numește „agresiunea mediului”. Demangeat aduce un exemplu comun care poate întări cele afirmate, oferit de acupunctura chineză: „prin aplicarea corectă a acelor într-o stare infecțioasă, facem să dispară germenul material. Acest germen moare sub efectul unei energii invizibile, neidentificabile, a cărei natură nu o cunoaștem. În China se numește energie. Hahnemann îi spune forță dinamică administrată miasmatic. Unde este diferența?” (Demangeat, 1982).

Etimologic, miasma provine de la grecescul miainein (American Heritage, 2009), adică „Poluare, descompunere, miros neplăcut, abur, sudoare, emanație, putoare” (Collins, 2009). În diverse dicționare sunt prezentate definiții asemănătoare: „Un termen învechit pentru o atmosferă dăunătoare sau nocivă, expirație urât mirositoare; umoare malignă” (Segen's, 2011) sau: „Atmosferă insalubră, poluată sau un anumit mediu, cum ar fi o mlaștină sau turbărie, care conține materie organică aflată în putrefacție, descompunere” (Mosby's, 2009).

Originea istorică a noțiunii se pare că se găsește undeva în evul mediu. În 1350, ciuma a cuprins Europa, dar în egală măsură Orientul Mijlociu și Nordul Africii, lăsând în urmă nenumărate victime. „Miasma” a fost considerată a fi cauza acestei îmbolnăviri și mai mult, după F. Degroote, era considerată drept consecința alinierii planetelor. În timpul marii ciume din 1665, medicii purtau măști cu parfumuri de flori pentru a evita intoxicarea miasmatică. În aceeași perioadă se proceda la îndepărtarea solului din preajma celor îmbolnăviți, fiind considerat contaminat. Aceste măsuri dovedesc conturarea ideii de contagiune și a modului în care ar putea fi evitată. Mai târziu, în secolul XIX, teoria miasmatică a fost invocată în timpul epidemiilor de holeră care au cuprins Europa. Râul Tamisa a ajuns să fie incriminat ca principala cauză a holerei din Londra, miasma generată pe malurile acestuia fiind deosebit de toxică (Degroote, 2010:2,3).

Referindu-se la „adopția” termenului în homeopatie, Degroote consideră că miasma conține atât conceptul energetic cât și cel nosologic:

Când Hahnemann identifica o boală care avea întotdeauna aceeași cauză, prezenta întotdeauna aceleași leziuni sau întotdeauna aceleași simptome, numea această entitate nosologică drept „miasmă”. Apoi, la un anumit moment, a descoperit „psora”, despre care spunea că este o tulburare morbidă a forței vitale, tulburare pe care a numit-o „miasmă”. Deci, entitatea generatoare de boală este denumită miasmă, iar termenul cuprinde atât conceptul energetic cât și cel nosologic (Degroote, 2010:4).

Noțiunea homeopatică de miasmă, după afirmațiile lui Hahnemann, este rodul a 12 ani (1816-1828) de investigații, cercetare, observații, experimente și meditație. Manifestându-și entuziasmul definirii noțiunii de miasmă, într-o scrisoare adresată doctorului Friederich Gothelf Baumgastner, Hahnemann afirmă că astfel și-a desăvârșit teoria homeopatică:

Prin intermediul a mii de experimente și a meditației neîntrerupte, am reușit în sfârșit să-mi ating obiectivul. Din câte știu, nici unul din ucenicii mei nu știe încă absolut nimic despre această descoperire neprețuită a cărei valoare pentru omenire depășește tot ceea ce am descoperit până acum și fără de care homeopatia ar rămâne nedesăvârșită sau imperfectă (Hahnemann, 1820).

Hahnemann considera miasma ca fiind cea mai importantă descoperire a sa, „veriga lipsă” a teoriei homeopatice și originea bolilor cronice sau o „schimbare internalizată” în esența individului, la nivelul forței sale vitale. În introducerea volumului „Bolile cronice”, Hahnemann afirma:

În Europa, dar din câte știu și pe alte continente, conform tuturor cercetărilor, se găsesc doar trei miasme cronice, iar bolile cauzate de acestea se manifestă prin simptome locale. În aceste miasme își au originea majoritatea, dacă nu toate bolile cronice; anume: sifilisul, numit și boala șancrului veneric, sicoza sau boala negilor și în final boala cronică ce stă la baza erupției pruriginoase, adică psora, pe care o consider cea mai importantă (Hahnemann, 1896).

O perspectivă originală asupra miasmei este adusă de Prafull Vijayakar, în volumul „The End of Myasmtion of Miasms”. Autorul atribuie structurii genetice existența fiecăruia din modurile cronice de îmbolnăvire sau de reacție: „Întreaga existență a omului are o orientare defensivă. Structura fizică, atitudinea mentală, comportamentul etc. sunt orientate spre protecție. Chiar bolile au același sens” Altfel formulat, alcătuirea fizică, alcătuirea mentală, alcătuirea generală și susceptibilitatea la îmbolnăvire a individului condiționează apărarea, iar aceste sisteme sunt generate și controlate genetic. Chiar și vindecările reale au aceeași orientare, spre protecția individului. Scopul intervențiilor terapeutice veritabile este să stimuleze sau să impulsioneze mecanismele de apărare ale individului.

Exact ceea ce a propus Hahnemann denunțând tratarea bolilor la oameni și încurajând tratarea omului aflat în starea de boală. El a statuat faptul că tratamentul trebuie conceput doar luând în considerare structura mentală, fizică și generală a individului, toate acestea fiind creația codului genetic și astfel reflectă particularitatea sistemului de apărare sau miasma (Vijayakar, 2006:109).

În vederea explicării propriei viziuni, Vijayakar invocă perspectiva imunitară ca mod de adaptarea și funcționare a organismului în mediul înconjurător, iar miasmele încadrează sau particularizează aceste moduri de reacție imunitară.

Condiția de a fi imun, în accepțiunea contemporană, presupune a fi protejat împotriva bolilor infecțioase, iar răspunsul imun este generat fie prin imunizare activă (prin vaccinare), fie prin imunizare oferită de o infecție anterioară, fie prin factori nonimunologici. Reacția imunologică implică capacitatea organismului de a distinge corpurile străine, diferite de cele proprii, de a le neutraliza, elimina sau metaboliza prin mecanisme fiziologice. Toate aceste fenomene alcătuiesc ceea ce se numește răspunsul imun (Miller-Keane, 2003). Calitatea de a fi imun la boli poate fi de trei feluri: dobândită, activă sau pasivă (Mosby's, 2009).

Conceptul lui Vijayakar presupune considerarea tuturor activităților sau acțiunilor individului, nu numai a organismului acestuia. Reprezintă modul de reacție la factorii agresionali sau cu potențial agresiv, adică întreaga activitate de integrare a individului în mediul înconjurător, ceea ce implică inclusiv alte dimensiuni ale „imunității”, cum ar fi adaptarea la regimul termic, la regimul alimentar, apărarea de agresiuni sau pericole fizice, apărarea sau protejarea afectivă, emoțională, inclusiv dimensiunea socioeconomică sau spirituală. Reprezintă toate activitățile menite să mențină, să protejeze și să perpetueze individul și ulterior specia. Imunitatea referitoare la bolile infecțioase reprezintă doar unul dintre segmentele sistemului imunitar propus. Toate aceste reacții luate împreună conturează extrem de fidel modul de funcționare sau de reacție al individului, iar felul în care se desfășoară poate sugera încadrarea miasmatică sau poate particulariza individul.

Miasma acută

Concept hahnemannian, miasma acută și cauzele sale, este explicată de autor detaliat în paragraful §73 al „Organonului”: „Calamități ca războaiele, inundațiile, sau alte catastrofe nu sunt foarte rare și prezența lor vor avea aceeași influență ca miasmele acute declanșate de boli precum rubeola, rujeola, scarlatina, varicela etc., adică influențează major o singură dată în viață”

În capitolul 17 al „Lectures on Philosophy”, Kent diferențiază miasma acută de cea cronică:

O miasmă acută este aceea care apare în economia organismului, urmându-și stadiile normale: prodromal, perioada de stare și apoi declinul, fiecare caracterizate printr-o perioadă mai lungă sau mai scurtă, dar întotdeauna având tendința de revenire, de recuperare. Un asemenea eveniment, un atac singular de acest tip, poate apare ca miasmă acută, iar dacă tendința se manifestă spre evoluție și progres, nu spre vindecare, aceasta aparține unei miasme cronice (Kent, 1919).

Conceptul miasmei acute a fost mult dezbătut și interpretat în timp de diverși autori. Relaționatând lupta organismului cu agresiunea prin intermediul sistemului imunitar (Vijayakar, 2006): „În cazul miasmei acute, reacția individului este suficientă pentru a tranșa rezultatul războiului spre victorie sau spre înfrângerea definitivă, adică exitus. Dacă scapă de episodul acut, individul iese victorios, posibil întărit, chiar dacă cu unele pierderi, dar cu eventuale beneficii ulterioare materializate printr-o anumită imunitate sau rezistență față de cauza respectivă”

Al treilea mod de evoluție posibil (pe lângă vindecare sau exitus) în cazul expunerii la o agresiune, este cel în care boala se „stabilizează”, produce modificări somatice, metabolice etc., care devin permanente, cu simptome mai mult sau mai puțin caracteristice. Este momentul în care nu mai poate fi vorba despre o stare acută ci de una subacută sau cronică.

Miasma cronică

Charles J. Hemple (1811-1879), o autoritate a vremii, definește boala ca fiind totalitatea efectelor prin intermediul cărora identificăm sau percepem acțiunea unor forțe particulare, ostile asupra organismului care este adaptat special sau pregătit pentru a le face față. Hahnemann a identificat trei forme de manifestare a reacției organismului, pe care le-a numit Psoră, Sifilis și Sicoză. Această „triadă” de „forțe subversive” constituie ceea ce se numește miasmă cronică sau întruchiparea bolii interne, profunde, fiecare din ele încercând să determine organismul să i se conformeze. O caracteristică definitorie a acțiunii „miasmei cronice” este dată de incapacitarea „forței vitale” de a se elibera de legătura profundă cu ea fără o intervenție exterioară. „Modul în care aceste forțe subversive: Psora, Sifilisul sau Sicoza se combină în organism ori cu „forța vitală”, probabil că nu va fi niciodată înțeles sau explicat pe deplin”(Allen J. H., 1910).

Hahnemann nu numește și nu identifică în mod explicit o cauză materială, obiectivabilă a acestor îmbolnăviri, dar face totuși trimitere la sindroamele cele mai apropiate ca manifestare generală, asociind psora scabiei, sicoza gonoreei, iar sifilisul rămâne ca atare, evoluția miasmei sifilitice suprapunându-se cu cea a bolii cu același nume.

Teoria miasmatică homeopatică, în forma originală, hahnemanniană, este susținută și promovată de latura „clasică” sau kentiană a homeopaților, întreaga strategie terapeutică fiind clădită pe această structură.

Psora

Psora este prima boală cronică descrisă de Hahnemann. Maestrul considera că la baza tuturor manifestărilor bolilor, atât cronice cât și acute, există o cauză specifică (non-venerică), necunoscută, un principiu cu puteri devitalizante, pe care îl numește Psora. Răspândirea ei ar fi universală, putând fi întâlnită dintotdeauna de-a lungul istoriei și peste tot în lume. Chiar mai mult, psora este atât de generală și omniprezentă, încât condiționează toate formele de viață. „Nu există creatură care să nu fie afectată de semnele distructive ale psorei, aceasta putând fi sesizată chiar la formele cele mai primitive sau la plante. Este forma primară de manifestare a „păcatului originar” sau împlinirea profeției fundamentale: „cu siguranță vei muri” (Allen J.H., 1910).

Simptomul patognomonic sau definitor al psorei este pruritul sau mâncărimea, probabil motivul principal pentru care Hahnemann i-a atribuit denumirea. Pruritul este absent în sicoză sau sifilis și atunci când totuși apare, nu reprezintă altceva decât o manifestare a combinării acestora cu psora. „Dacă psora n-ar fi prezentă în organism, acesta nu ar fi afectat de nici o altă boală, nici chiar de sicoză sau sifilis” Apariția „psorei originare” este atribuită de Hahnemann unei contagiuni care ar putea avea loc imediat după naștere, iar manifestarea simptomatică inițială, o asimilează cu cea prezentă în scabie (Allen J.H., 1910). (A nu se confunda cu scabia ca boală, a cărei tratament este foarte ușor de realizat astăzi, cu psora ca miasmă cronică)

Evoluția psorei ca boală cronică poate fi stadializată în trei etape (Hahnemann, 1896):

1. Prima etapă ar fi cea de „contagiune” care, realizându-se prin contact direct, prin piele are loc în primele clipe ale vieții.

2. A doua etapă este cea de manifestare specifică, cu diverse „erupții” care alternează la nivelul oricăruia dintre emonctori (mai puțin importante sunt erupțiile la nivelul sistemului urinar și aproape absente la nivel genital, acestea fiind „rezervate” sicozei), care au rolul de a „elimina” diversele „reziduuri” metabolice și care alternează nu numai între ele, ci și cu unele perioade mai mult sau mai puțin liniștite în care manifestările sunt aproape absente. Această perioadă poate dura foarte mult timp, poate toată viața sau se poate încheia repede.

3. A treia etapă este marcată de punctul sau de momentul în care tulburările nu mai rămân în stadiul funcțional, ci trec în forma de tulburări organice, ireversibile. De aici, fiecare episod de agravare va evolua mult mai repede înspre forme tot mai invalidante, înspre regresiune și în final exitus prin degenerare extremă.

Privită din perspectiva fiziopatologică, psora semnifică tulburări situate la nivel nutrițional. Asta înseamnă tot ce ține de nutriție: de la tipul de alimentație, la felul în care elementele nutritive ajung unde trebuie, când trebuie și în forma în care trebuie încât să poată fi utilizate la destinație, iar în final, modul în care cataboliții rezultați părăsesc sau nu organismul. În egală măsură, tot ce ține de respirație sau de aportul de oxigen însoțește și completează toate mecanismele implicate în nutriție, ATP-ul constituind principala „monedă de schimb” la acest nivel.

Vijayakar propune asimilarea psorei ca prim nivel al intervenției imunitare a organismului sau ca prim instrument de adaptare la mediu, respectiv apărarea primară, fiecare organism trecând prin acest nivel sau fiecare organism fiind în posesia acestui mod de apărare. „Răspunsul primar sau fiziologic al aparatului defensiv al celulei se exprimă prin intermediul sensibilității: iritație, durere, inflamație, spasm etc., în plan fizic, respectiv iritabilitate, anxietate, mânie etc., în plan mintal” (Vijayakar, 2006:127). Trecerea la al doilea (sicoza) sau al treilea (sifilisul) sistem de apărare, ar avea loc doar dacă primul sistem, reprezentat de apărarea primară sau psoră, este depășit. Controlul acestor reacții, momentul în care se modifică modul de reacție de la cea primară sau psorică la cea sicotică sau sifilitică, este determinat genetic (Vijayakar, 2006:124-125).

După Vijayakar, înfățișarea clinică a psorei, poate fi reprezentată prin afecțiuni recidivante, alternanțe, reacții cutanate specifice, anxietate.

O „traducere” sintetică a numeroaselor interpretări și adiții aduse la conceptul de psoră a lui Hahnemann sună așa: psora este un fenomen omniprezent, o manifestare primară a forței vitale, înfățișată printr-o gamă practic infinită de simptome, dar cu unele particularități (menționate mai sus). Reprezintă un mod de reacție de adaptare a organismului viu, fie ea patologică sau nu. Dacă devine patologică sau simptomatică, se manifestă ca o deprimare sau exaltare a sensibilității și iritabilității în mod excesiv sau sub forma unui complex de fenomene care urmează modul de apărare primar: rubor, calor, dolor, tumor, functio laesa. Indiferent de „contaminarea” individului cu oricare din celelalte miasme cronice, acest mod de reacție rămâne și însoțește individul atât timp cât este în viață și se va manifesta prin simptome eligibile, chiar dacă eventual secundare ca importanță celor generate de alte miasme. Se poate asimila procesului natural de adaptare la mediu și de îmbătrânire, comun tuturor formelor de viață.

Sicoza

În medicina convențională de astăzi, noțiunea de sicoză semnifică o inflamație cronică a foliculului pilos, situată în special în zona bărbiei, caracterizată prin apariția de papule, pustule și noduli, cel mai adesea cauzată de stafilococ (The American Heritage, 2009). Originea termenului este în limba greacă și descrie o excrescență: „fig” (Collins English Dictionary, 2003).

În homeopatie, semnificația sicozei este cu totul alta, dar sensul original al termenului se pare că a contribuit substanțial la alegerea sa. Alături de sifilis, în concepția lui Hahnemann, sicoza sau „boala negilor” este una din cele două boli venerice cronice și după cum spunea Allen J. H.: „(…)sicoza este cea mai venerică dintre toate bolile venerice”

Sursa contaminării sicotice homeopatice a fost considerată a fi de origine sexuală și odată cu descoperirea germenului specific gonoreei, de către Neisser, în 1879 se părea că problema avea un dușman identificabil. Gonoreea poate afecta indivizi aparținând ambelor sexe, în orice perioadă a vieții, din copilărie până la bătrânețe, condiția fiind contactul mucoaselor cu secreții contaminate. Ori lucrurile nu au stat de loc așa, pentru că sindroamele „like” sau cele care dezvoltau o evoluție asemănătoare celor ale gonoreei (în special a gonoreei suprimate) au fost numeroase, iar acest tip de contaminare sicotică în care era implicată Neisseria se întâlnea la foarte puține cazuri în comparație cu amploarea reală (Allen J.H. aprecia la 80% din patologia vremii sale) a fenomenului sicotic (Allen J. H., 1910). Spre deosebire de acele vremuri, tratamentul actual al contagiunii cu Neisseia gonorhee, este standardizat, extrem de facil și constă în eliminarea germenului cu antibiotice (în principal peniciline). Rezultatul „contaminării sicotice” însă, va rămâne, independent de prezența sau absența gonococcului.

Ulterior lui Hahnemann, sicoza a fost asociată și ca miasmă a vaccinozelor sau a reacțiilor cronice postvaccinale. Kent spunea în „Lectures on Philosophy” că o gonoree foarte rapid suprimată sau o vaccinare care n-a supurat, se va transforma într-o reacție cronică sicotică. A numit-o sicoză dobândită, unul din modurile frecvente de manifestare a supresiei simptomatice (Kent, 1919). A fost numită boală cronică pentru că nu se vindecă niciodată spontan. Contaminarea sicotică, conform lui Hahnemann, presupune preexistența psorei.

După Allen J. H., sicoza ar avea și ea trei etape evolutive:

perioadă primară: prodrom urmat de proces eliminator (gonoree sau condilomatoză mucoasă),

perioadă secundară: stadiul intern – sicoza se generalizează, dar rămâne silențioasă (poate apare o creștere sau scădere ponderală),

perioadă terțiară cu tendința la malignizare.

Raportându-se la celulă, Vijayakar socotește sicoza drept al doilea pas natural de manifestare a reacției sistemului imunitar:

În situația în care stimulul ostil persistă, celula începe să se simtă vulnerabilă. Apare teama de moarte și nefiind capabilă să facă față luptei corp la corp, va adopta tactica războiului de gherilă. Se manifestă apărarea constructivă. Celula va încerca să evite invadatorul acoperindu-și slăbiciunea prin elaborarea de fortificații, după care să se poată ascunde (Vijayakar, 2006:127).

Autorul identifică două direcții de manifestare a sicozei, ambele manifestându-se prin exces, fie în plus, fie în minus, amândouă fiind caracterizate prin trăsături mentale ca egoism, frică, viclenie etc.

Organismul în întregul lui, atât prin partea fizică cât și prin cea mentală, pe parcursul întregii existențe este supus agresiunilor. Dacă țesuturile supuse distrugerii nu s-ar regenera, întreaga existență ar fi pusă sub semnul întrebării. Tendința de reparare, generare și regenerare, reproducere, este controlată genetic. Atunci când se manifestă netulburată, duce la progres. „Omenirea n-ar fi evoluat spre ceea ce reprezintă astăzi fără „tendința de creștere” sau „sicoză”. (Vijayakar, 2006:165).

Dacă este tulburat sau solicitat excesiv acest nivel, manifestările dezvoltării exagerate devin patologice, crează suferință. Manifestările tipice sunt tumorile, excrescențele de tot felul, depunerile litiazice, hiper și hipolipoproteinemiile, obezitatea, acumulările excesive, pierderile excesive, diversele disfuncții hormonale etc.

În zilele noastre, sursele de sicozare sunt foarte probabil mai numeroase decât cele prezente în vremea lui Hahnemann, dar și decât cele prezente în urmă cu 50-60 de ani. Printre acestea, alături de eventualele îmbolnăviri prin contaminare cu germeni ”modificați” sau ”adaptați” după numeroasele tratamente cu antibiotice, se află toate expunerile la care suntem obligați să facem față fără a avea posibilitatea vreunei opțiuni și care sunt reprezentate de: alimentație (cu aditivi chimici, cu modificări genetice etc.), aer (cu diverși poluanți), radiații (altele decât cele cosmice), tratamente medicamentoase (antibiotice, hormoni etc.), vaccinări și intervenții chirurgicale excesive etc. Toate acestea nu fac decât să oblige individul să se adapteze la agresiuni ale mediului pentru care nu a fost pregătit natural. Efortul necesar pentru adaptare este uneori peste capacitatea proprie obișnuită (cea care nu produce simptome), rezultatul fiind decompensarea prin modificarea „producției” sau „îmbolnăvirea” de tip sicotic.

Simptomatic, atunci când este dobândită, sicoza poate fi identificată sub forma unui moment distinct de la care evoluția generală și-a schimbat cursul, modul de reacție al individului devenind altul decât cel cunoscut și acest nou nivel rămâne constant, nu mai revine la cel inițial, dar poate evolua spre un altul, tot sicotic sau spre lueză, moment în care simptomele distrucției își fac simțită prezența.

Lueza (sifilisul)

A treia boală cronică (a doua boală venerică după sicoză) descrisă de Hahnemann, are un istoric controversat. În prezent originea ei este atribuită populației din „Lumea nouă”, de unde a fost adusă după colonizare. În același timp, ar exista dovezi ale acestei afecțiuni găsite în diverse alte perioade istorice sau locații, una dintre ele fiind Pompeiul de sub lava vulcanică, unde s-au descoperit copii având dinții cu caracteristici specifice sifilisului congenital (Beers & Berkow, 2004).

Conform lui Hahnemann, condiția contactării sifilisului (asemenea sicozei) este dată de prezența psorei. Părerea este împărtășită și de Kent, care remarcă: „Fără psoră, omul n-ar putea contacta sifilisul: nu ar dispune de terenul necesar, favorabil, pe care această boală se poate așeza pentru ca ulterior să-și dezvolte întreaga acțiune” (Kent, 1888).

Natural, sifilisul evoluează în trei stadii, în general distincte:

1. Primul stadiu se manifestă prin apariția șancrului sifilitic nedureros, cu oarecare reacție ganglionară regională, la 10-90 zile după contaminare. Dacă acesta nu este „tratat”, va dura (conform lui Hahnemann) foarte mult timp, poate fără să se modifice semnificativ. Dacă se face intervenția locală asupra șancrului, acesta va dispare, făcând loc celui de-al doilea stadiu.

2. Al doilea stadiu se inițiază după aproximativ 6 săptămâni de la contagiune. Apare seropozitivitatea care pe lângă calea naturală mai poate cunoaște și căi iatrogene (injecții, transfuzii etc.), iar manifestările principale sunt rozeola sifilitică, alte sifilide, placarde mucoase, ulcerații bucofaringiene etc. Practic, manifestarea clinică a acestui stadiu este extrem de variată, dar întotdeauna există manifestări la piele sau mucoase. Treptat, pe parcursul a 2-4 ani de evoluție, boala progresează în profunzime, cuprinzând pe rând toate organele importante.

3. Stadiul al treilea reprezintă finalul și se manifestă prin cuprinderea oaselor și a țesutului nervos, degradarea fiind ireversibilă.

După observațiile făcute de Hahnemann, cele trei etape care apar în dezvoltarea sifilisului sunt în legătură directă cu intervenția medicală mai mult sau mai puțin inspirată asupra leziunii primare. Cazurile care nu au fost abordate terapeutic, au avut o evoluție temporală mult mai lentă, practic trecerea la faza a doua, respectiv a treia (tabes) nemaiavând loc. Pacientul rămâne mulți ani cu ulcerația sifilitică și atât. Cazurile care au fost „tratate”, au evoluat imediat spre etapa următoare (Hahnemann, 1896).

Studierea evoluției sifilisului sub tratament homeopatic evidențiază un aspect complet diferit de cel al evoluției în cazul tratamentului alopatic (contemporan autorului). Kent accentuează nevoia cunoașterii bolii în cursul ei natural, departe de manifestările catastrofale ale complicațiilor terapiilor vremii. Este de remarcat faptul că tratamentul alopatic aplicat în acele vremuri nu implica antibioterapia care astăzi este standard și are drept țintă etiologia.

Astăzi, odată diagnosticată contaminarea sifilitică, nu se mai pune problema altei intervenții decât cea standardizată, cu antibiotice. Totuși, datorită existenței a numeroase cazuri de tip sifilis „like” sau de evoluție stadială asemănătoare, în cazuri în care nu se identifică prezența vreunui germen, strategia oferită de modelul lui Kent poate fi utilă.

Stadiile sifilisului, conform lui Kent, vor urma întotdeauna aceeași ordine de evoluție. Aplicând cu strictețe terapia homeopatică vom putea observa că îndată ce un stadiu este vindecat, stadiul următor își va face apariția, încât în aproximativ șase luni, pacientul va trece prin toate stadiile în sens invers și va fi vindecat. Reprezentarea fiecărei etape evolutive a sifilisului vor constitui reperele ghid pentru alegerea remediului. Autorul atrage atenția asupra riscului de a „distruge” simptomele, greșeală pe care a făcut-o Hahnemann și alți homeopați datorită dificultății de a face diferența între șancroid și șancru. Astfel au apărut raportări de cazuri vindecate rapid cu Mercurius CH30. Aceste vindecări nu constituie vindecări ale miasmei sifilitice pentru că în timpul lui Hahnemann nu se făcea diferența între șancroid și șancru.

Odată cu descoperirea penicilinei, negativarea serologică a infecției cu „Treponema pallidum” a devenit extrem de facilă. Dar, antibioterapia este eficientă doar în primele două stadii, în ultima etapă a evoluției nemaiavând vreun efect. Spre deosebire de celelalte două boli cronice, sifilisul, chiar dacă este negativat serologic, va rămâne profund impregnat și se va transmite urmașilor, ceea ce este binecunoscut și menționat în numeroase tratate medicale, iar transmiterea sa se face atât transplacentar cât și de la părinți care actualmente sunt negativi serologic, dar au infecția sifilitică în antecedente (Beers & Berkow, 2004).

Sifilisul congenital este a patra formă de manifestare a acestei boli. Sifilisul se poate transmite transplacentar sau în momentul nașterii, prin contagiune (McGraw-Hill, 2002), caz în care avem seropozitivitate. Forma mult mai perversă și probabil cea mai importantă astăzi este cea transmisă către urmași de la progenitori actual sănătoși (negativi serologic), dar cu infecția sifilitică prezentă în istoricul personal sau familial. Modificările anatomice sunt caracteristice și se manifestă prin apariția a diverse deformări, dizarmonii, asimetrii, prezente la nivelul scheletului, al dinților, la nivelul ochilor, al cordului sau având alte localizări. Aceste „malformații” destul de caracteristice (dinții Hutchinson, nasul în șa etc.). se pot transmite pe mai multe generații, „impregnarea sifilitică” rămânând vizibilă (Mosby's Dental, 2008). Partea mentală nu rămâne cu nimic mai prejos, fiind binecunoscută psihoza gravă sifilitică cu agresivitate exagerată, depresie profundă, manie etc (Mosby's, 2009).

Malformațiile la naștere pot avea și altă natură, accident genetic, unele boli virale, radiații, unele medicamente, hormoni etc., dar simpla prezență a acestora ne poate îndrepta atenția către miasma luezinică (nu boala sifilitică), prin aspectul, profunzimea și amploarea modificărilor morfologice de tip distructiv. În același timp mentalul, psihismului individului, poate fi un indicator prin modul caracteristic de manifestare: dizarmonic, violent, distructiv, bizar etc.

Sifilisul este al treilea nivel de reacție a corpului ca modalitate de răspuns la factorul agresional. Sifilisul este acel răspuns celular de bază care are ca obiectiv salvarea întregului „in extremis”. O ultimă cale secundară urmată de organism, după ce capacitarea fiziologică a fost depășită, este aceea de a proteja global organismul prin înlăturarea unei părți a acestuia. Este ceea ce autorul numește al treilea nivel al imunității sau miasma sifilitică. Sacrificarea unei părți a organismului duce la pierderea armoniei generale, a simetriei, chiar a „controlului” în general. Ori „pierderea controlului” duce la noi distrucții tisulare, la dizarmonie în toate sensurile. Dacă la nivel organic, aceste dizarmonii sunt ușor de văzut ca modificări tisulare discontinue, dezechilibre, lipsă, ulcerație, carie etc., la nivel mental, sifilisul se manifestă ca emoție scăpată de sub control, distrugerea discernământului și generarea de atitudini bizare sau perverse, criminale etc., inclusiv alterarea instinctelor de conservare manifestate prin diverse psihoze ca depresii profunde, manii, schizofrenie etc. Este o formă de moarte celulară programată, activată și controlată genetic (Vijayakar, 2006:156-157).

În mod obișnuit, fără a se manifesta patologic, procesul poate fi observat în perioada de creștere și dezvoltare, în menținerea numărului și proporției optime a celulelor, atunci când se înlătură cele deteriorate. Sau, în cazul reacției la anumite noxe sau factori infecțioși, se manifestă prin îndepărtarea celulelor moarte (puroi, cazeum, celule sanguine etc.). La nivel mental, modul reacțional sifilitic compensat se manifestă printr-un curaj deosebit sau lipsa „rațională” a oricărei urme de frică (Vijayakar, 2006:164).

Un caz amuzant din arhiva personală este al unui băiat de 4 ani care vine cu mama la cabinet pentru că (spune mama): „Mă tem foarte tare pentru copilul meu că nu arată nici cel mai mic semn de frică pentru nimic. Fiind în parc, și-a dat drumul pe tobogan fără cea mai mică ezitare, direct cu capul înainte. Copilul văzuse toboganul pentru prima dată. S-a lovit, dar n-a schițat nici un gest de disconfort, urcându-se la loc pentru o nouă experiență” Copilul nu prezenta nici un fel de simptome subiective. I-am administrat o doză de Luesinum CH30. Rezultatul a fost o reducere semnificativă a „curajului”. Remediile de care ar putea avea nevoie pe parcursul vieții se află foarte probabil în zona luetică.

Împletirea miasmelor fundamentale

În exercițiul practic cotidian este aproape imposibilă sau excepțională șansa de a întâlni un individ miasmatic pur. Natural, avem diverse împletiri ale miasmelor descrise, din care niciodată nu va lipsi psora, dar nici celelalte două, sicoza sau lueza, în diverse proporții.

Ordinea în care își fac apariția cele trei tipuri sau niveluri de reacție nu este întotdeauna aceeași, ele putând să urmeze una din direcțiile de mai jos. Este echivalentul progresiei bolii sau direcția de urmărit în sens invers în cazul aplicării unui tratament:

Psoră → Sicoză

Psoră → Sifilis

Psoră → Sicoză → Sifilis

Psoră → Sifilis → Sicoză

Întotdeauna, prima reacție a organismului sau reacția fundamentală imunitară ar fi cea psorică. Toți indivizii sunt „dotați” cu capacitatea naturală de a dezvolta o astfel de reacție care va fi prezentă pe tot parcursul vieții. Chiar și atunci când își fac apariția nivelurile următoare de reacție, sicoza, respectiv sifilisul, psora va însoți fenomenele sicotice și luetice într-un grad mai mult sau mai puțin accentuat.

Constatarea amestecării celor trei miasme se poate face la fiecare individ, în diverse proporții. Manifestarea predominantă a câte unei miasme apare evidentă în foarte multe condiții. Una dintre acestea este naturală și evidentă în etapele de dezvoltare și devenire. Sunt cunoscute ciclurile de 7 ani: 0 (nașterea), 7, 14, 21 de ani, fiecare dintre acestea reprezentând câte un moment de sicozare natural când prin creșterea și modificarea secrețiilor hormonale, se produce diferențierea și ulterior maturizarea sexuală. Alte momente de sicozare naturală, care se adaugă celor amintite sunt: sarcinile, menarha, menopauza la femei, respectiv discutabila andropauză la bărbați. De asemenea, se poate lua în considerare și primul act sexual care poate declanșa anumite modificări la nivel endocrin.

Sicoza dobândită este determinată de diverse cauze și evenimente prezentate pe larg în acest volum: hipermedicația, în principal cu produse biologice (hormoni etc.), vaccinările, antibioticele în exces, unele boli etc.

Miasma constituțională este cea dominantă, cu care individul vine pe lume și se reflectă în tendințele generale, structura fizică, mentală etc. Fiecare constituție miasmatică, fie că este sicotică, fie că este sifilitică, vor dezvolta reacții psorice pentru că reacția psorică rămâne, însoțește individul toată viața. Există afecțiuni intercurente care se manifestă prin implicarea primului nivel de apărare, adică al psorei, ca inflamație după înțepătură de insectă, coriză apoasă cu strănuturi etc. Diferența constă în nuanțe: la indivizii psorici coriza este predominant apoasă, la indivizii sicotici secreția va fi mai vâscoasă, eventual gălbuie, va predomina blocarea nasului, pe când la cei luezinici, secreția va fi excoriantă, va prezenta urme de sânge, miros fetid etc. Altfel spus, constituțiile sicotice sau sifilitice vor dezvolta afecțiuni psorice care reflectă miasma inițială (Vijayakar, 2006:170).

Mexicanul P.S. Ortega atribuie foarte plastic miasmelor, trei culori fundamentale: roșu = lueza, galben = sicoza și albastru = psora. Prin combinația între ele, se pot obține practic toate colorile din mediul înconjurător, în funcție de proporțiile prezente. La un anumit moment individul va fi dominat de miasma respectivă sau va răspunde cu certitudine la remedii din grupul miasmatic respectiv. Autorul consideră că: „Miasma stabilește modulația, nuanțele prin care se exprimă ființa umană, conformează sau deformează impulsul individualității sale stimulând-o, inhibând-o, grăbind-o sau deformând-o” (Ortega, 2001:83). În realitate, miasmele nu apar niciodată pure, întotdeauna fiind reprezentate sub forma unor combinații între două sau trei, dintre care predomină întotdeauna câte una (fără a lua în considerare alte miasme propuse astăzi).

Sunt bune sau sunt rele miasmele? se întreabă Vijayakar, iar răspunsul îl dă tot el: „Toate cele trei miasme sunt esențiale pentru supraviețuirea individului și a speciei. Fără oricare dintre ele, ființa umană nu ar funcționa și nu ar supraviețui. Fără oricare dintre ele, oamenii nu ar suferi și nu ar muri” (Vijayakar, 2006:163).

Referindu-se la cele trei miasme fundamentale, Ortega subliniază avantajele definirii sau încadrării pacientului din punct de vedere miasmatic, ignorarea lor și a observației clinice, ducînd inevitabil la crearea de iluzii și erori terapeurice.

Prezentarea miasmelor fundamentale făcută de Hahnemann și ulterior de autori ca Allen J.H., Hering, Kent, Ortega, Vijayakar, dar și de alții, subliniază necesitatea imperioasă de a cunoaște patologia în profunzime, a mersul natural al afecțiunii, a modului în care corpul reacționează la fiecare stadiu sau etapă evolutivă în parte, încât intervenția terapeutică să poată urma pas cu pas revenirea la starea de sănătate respectând etapele naturale.

Teoria miasmatică sau doctrina miasmatică evidențiază modul specific de „acomodare” la dinamica existenței, efortul continuu de adaptare a ființelor la mediul „ostil”, care constituie o permanentă provocare. Modul în care se face această adaptare la mediu, prin intermediul zestrei genetice moștenite de la antecesori, constituie un criteriu de clasificare a diverselor structuri, moduri reacționale sau miasme. Conceptul este rezultatul observației clinice meticuloase a părintelui homeopatiei, iar asocierea cu evoluția clinică a anumitor boli, poate explica și anticipa mai sugestiv modul de manifestare și directia de evoluție atât în boală cât și în vindecare.

Alte miasme

Odată dovedită valoarea practică a conceptului trimiasmatic, modelul inițiat de Hahnemann a fost preluat și dezvoltat în tot felul de direcții, fenomen ce pare a nu se fi terminat. Probabil că din dorința de a perfecționa sau ușura modul de prescriere, imaginația diverșilor autori nu s-a oprit.

De ce ne trebuie încadrarea miasmatică? Se poate prescrie fără a ține cont de miasmă?

Se poate face prescrierea ignorând miasma și se pot obține și rezultate, dar e ca și cum s-ar face o prescripție într-o bronșită acută infecțioasă în faza de stare, cu tuse seacă, febră, stare generală alterată fără să avem vreo idee asupra a ceea ce ar trebui să ne așteptăm în urma tratamentului. Dacă tratamentul este potrivit și corect administrat, imediat după administrare va apare tusea productivă, eventual purulentă, care de regulă nu va mai trebui abordată, fiind un semn natural, favorabil, de revenire și vindecare. Dacă am aborda acea tuse din nou, riscăm să producem supresia sau blocarea eliminării, ceea ce poate agrava serios și inutil evoluția cazului. În cazurile cronice, exemplele sunt nenumărate.

Noțiunea de miasmă este de diferențiat de cea de diateză, cu care adesea se confundă sau uneori se suprapune.

Diateza, o noțiune comună, pornită din zona de cultură franceză, frecvent utilizată în limbajul medical în trecut, este descrisă ca: „Un termen elegant pentru a denumi predispoziția sau tendința” (Webster’s, 1979). Apariția și utilizarea ei avea un aspect pur practic, fiind rezultatul observației că unii indivizi urmau în dezvoltarea propriei patologii modele similare. Astăzi lipsește aproape cu desăvârșire din manualele medicale. Nuanțarea oferită de conceptul diatezic crează posibilitatea apariției a numeroase nișe, încât gradul de specificitate devine considerabil. Asimilarea sensului noțiunii de diateză cu cea de miasmă, este frecventă în textele homeopatice, ceea ce poate genera confuzie. Spre deosebire de miasmă (modelul trimiasmatic), diateza nu dispune de posibilitatea de generalizare a reacțiilor organismului.

Diateza cancerinică; după epoca lui Hahnemann, au mai fost definite o serie de miasme și diateze, deseori în mod confuz. Dintre miasmele „noi” sau definite și clasificate ulterior și care au câștigat oarecare teren de-a lungul timpului se remarcă cea cancerinică. Cel care a structurat sau a creat ceea ce numea diateza cancerinică, a fost Vannier. Acesta s-a raportat la miasmele hahnemanniene și a caracterizat-o ca pe o stare tri-miasmatică (psoră + sicoză + lueză) având trei stadii evolutive. Vannier descrie cancerul ca pe o miasmă a inadaptării și consideră ereditatea ca singură cauză a apariției proliferării maligne (Vannier, 1952).

Pseudo-psora sau tuberculinismul a fost introdusă ca noțiune de Allen J. H. în 1910. Allen definește tuberculinismul ca o stare bi-miasmatică alcătuită din psoră și sifilis și avînd o puternică determinare genetică.

În timp, odată cu evoluția atitudinii terapeutice și a metodelor aplicate, răspândirea și impactul diverselor patologii s-a modificat semnificativ. Tuberculinismul, conform lui Zissu este: „o ramură a psorei ce nu poate fi decât o achiziție homeopatică posterioară lui Hahnemann” (Zissu, 1958). Foarte probabil ca manifestările clinice ale tuberculozei sau formele de manifestare de astăzi sunt oarecum diferite față de descrierile originale.

Vaccinozele; o categorie oarecum specială, încadrată uneori drept miasmatică, este cea a tulburărilor apărute în urma vaccinării. Sunt relativ frecvente în ultima perioadă, cu forme variate de manifestare, cele mai comune, după experiența personală, fiind în urma vaccinării pentru rujeolă și/sau pentru tuse convulsivă. Este imposibil practic de făcut o reală diferențiere datorită vaccinărilor multiple (mai multe sușe la o inoculare), aproape exclusive astăzi. Unii autori le încadrează ca tulburări distincte, de tip miasmatic (sau submiasmatic), fără a face vreo diferență între tipurile de vaccin după care au apărut tulburările, alții le clasifică după aspectul patologiei declanșate. Categoria este importantă din perspectiva terapeutică pentru că este numeric în creștere și de regulă, abordarea homeopatică, nu poate ocoli administrarea unor nosode.

Remedii antisicotice precum: Thuja, Silicea, eventual Apis, Ant-t, (în principal pentru leziunile locale) etc., dețineau supremația abordării vaccinozelor având ca țintă etiologia. Un studiu comparativ Thuja – Variolinum, a arătat superioritatea incontestabilă a „reginei sicozei” cum este numită Thuja, în abordarea acestor cazuri de vaccinoze apărute după vaccinarea antivariolică, comparativ cu remediul izopatic, Variolinum (Wheeler, 1927).

AIDS; O miasmă „nouă” ar putea fi cea generată de îmbolnăvirea cu virusul AIDS, mult discutată în perioada actuală și care pare a nu fi altceva decât rezultatul unui stil de viață caracteristic, cu un anumit tip de promiscuitate: sex anal, homosexualitate excesivă, contacte sexuale multiple, anonime, alcool, droguri injectabile etc., toate desfășurându-se cu o relaxare sau iresponsabilitate extremă, poate în mare măsură datorate „relaxării” generate de „promisiunea” omniprezentă a existenței la îndemână a eventualelor terapii necesare, dar și ca metodă de a obține „senzații tari”, caracteristică profilurilor psihologice ale unor nosode ca Medorrhinum sau Luesinum.

Conform lui Peter Fraser, AIDS ar fi miasma epocii actuale, a electronicii și tehnologiei informatice. Originalitatea autorului (prea speculativă) constă în considerarea miasmei drept o cale de adaptare, un mod de manifestare sau de reacție a umanității la schimbările majore ce s-au produs în procesul cognitiv sau de asimilare a realității înconjurătoare, respectiv a abilităților tehnologice dobândite și devenite indispensabile în perioada actuală, dar care cu siguranță își revendică prețul (Fraser, 2002).

Teoria miasmatică poate clarifica mult despre homeopatie, despre ceea ce diferențiază și structurează sistemul propus de homeopatie. De asemenea, poate cristaliza esența abordării alopatice în care „vindecarea” bolii semnifică dispariția simptomelor, evaluată exclusiv în termeni tangibili sau obiectivi (moleculari, germeni, gene, organe; toate exclusiv măsurabile prin metode paraclinice).

În volumul „The System of Homeopathy” R. Sankaran afirmă acceptarea teoriei trimiasmatice a lui Hahnemann, dar subliniază importanța senzațiilor, considerând că acestea fac parte în mod implicit din existență, înlăturarea sau ignorarea lor fiind profund eronată sau forțată. În același timp, autorul propune alte „noi” miasme pe care le adaugă și le plasează între cele trei clasice, hahnemanniene și tuberculinism, prezentându-le ca fiind de sine stătătoare și/sau ca pe diverse combinații distincte, încât în propria viziune ar exista 10 miasme. Alături de psoră, sicoză și lueză, autorul propune:

Miasma acută (introdusă de Hahnemann); nu implică vreo contaminare ci doar un mod de reacție. Remedii tipice pentru miasma acută, după Sankaran, ar fi Aconitum și Lyssinum.

Miasma subacută sau tifoidiană; miasmă intermediară între cea acută și psoră. Remediul emblemă pentru o astfel de evoluție, în opinia lui Sankaran este Bryonia.

Miasma herpesului circinat, a eczemei circinate, a impetigoului sau pecinginei, („ringworm”) este intermediară, situată între psoră și sicoză. Autorul numește ca remedii principale ale acestei miasme Calcarea sulphurica și Calcarea silicata.

Miasma cancerului este diferit abordată față de ”diateza cancerinică” a lui Vannier, dar fără a o contrazice. Situată între sicoză și sifilis miasma este caracterizată ca fiind dominată de tendința de a face față cu succes la solicitările crescânde ale mediului chiar depășind propriile capacități. Remediile reprezentative pentru miasma cancerului, propuse de Sankaran sunt Carcinosinum și Nitricum acidum.

Miasma malariei este rară în lumea occidentală, dar comună în Africa și unele zone din Asia; caracterizată de Sankaran ca fiind dominată de perioade de exacerbare cu febră și frisoane care alternează cu cele de acalmie. Senzația dominantă este cea de persecuție, iar remediul reprezentativ, China.

Miasma leprei este situată de autor între tuberculoză și sifilis. Răspândirea bolii în Asia este semnificativă, pe când în occident în general și în Europa în special este cu totul excepțională. Senzația dominantă este de opresiune, lipsa oricărei speranțe, cu dorința intensă, uneori acută de schimbare, de altfel asemănătoare miasmelor tuberculoase și sifilitice. Sankaran numește Secale, Hura brasiliensis ca fiind remedii reprezentative pentru miasmă.

Încadrarea miasmatică capătă fiabilitate semnificativă dacă simptomatologia subiectivă poate fi ancorată în simptome obiective. Propunerea lui Vijayakar, de asimilare a miasmelor drept moduri de integrare a individului sau de manifestare particulară a sistemului imunitar, ar putea deschide o apropierea față de posibilitatea obiectivării conceptelor miasmatice, deci implicit o acceptare a lor. Din perspectiva manifestării reacțiilor imunitare, nu pot exista decât trei moduri distincte: apărare fiziologică (psora), apărare morfologică constructivă (sicoza) și apărare morfologică distructivă (lueza) și ca justificare, autorul amintește paragraful §74 al Organonului (Vijayakar, 2006:83).

Din perspectiva efortului de adaptare curentă, conștientă la nevoile vieții cotidiene (stresul), reacțiile individului sunt condiționate de o anumită capacitate sau dispoziție personală. Această capacitate este mai mult sau mai puțin solicitată, iar reacția individuală depinde de tipologie sau predispoziție, de starea actuală și de nivelul sau intensitatea stresului, dar mai ales de modul în care acesta este perceput. După Vijayakar, pot exista patru moduri generale de manifestare, moduri ce pot ajuta la o eventuală încadrare miasmatică, fără a fii neapărat vorba despre stări patologice: modul acut, modul psoric, modul sicotic și modul luetic.

Acceptarea miasmei

Clinica a fost cea care a generat nevoia de a stabili anumite modele de reacție care pot deveni utile în aplicarea practică a homeopatiei. Construcția miasmelor este consecința experienței și observației clinice, dar și a unui tip de gândire inductiv, greu de susținut cu dovezi știițifice, ceea ce duce la asimilarea lor planului teoretic sau filozofic. Chiar rămânând în acest plan, se pot identifica câteva motive de reținere sau contestare a conceptelor miasmatice. Modelul miasmatic este alcătuit pe un schelet simptomatic dinamic, iar aceste grupări simptomatice includ din abundență simptome subiectice sau din zona mentalului. Unul din motivele de contestare este generat de diferența substanțială a aspectelor culturale. Ori modelele culturale, ca generatoare a mentalului și mai ales a exprimării senzațiilor, diferă semnificativ sau chiar radical în occident față de orient sau de alte regiuni chiar din aceeași țară, încât criteriile de apreciere subiectivă nu pot fi aceleași. Alt motiv, asimilabil primului, este dat de dimensiunea temporală a informațiilor. Descrierea simptomelor de-a lungul timpului este cvasiimposibil de suprapus cu cea de astăzi.

Primele critici asupra teoriei miasmatice au apărut chiar în timpul lui Hahnemann chiar dacă evidențierea microorganismelor era încă departe (Morrell, 1999). Principala critică a fost și este cea legată de presupusa implicare a agenților infecțioși în generarea stărilor miasmatice sau a îmbolnăvirii. Odată cu evoluția științei și tehnologiei, cu accesul relativ facil în lumea microscopică și cu dezvoltarea științelor medicale, dar și paramedicale, perspectiva asupra implicării germenilor a suferit și suferă diverse răsturnări. Identificarea a nenumărate specii vii din această dimensiune, a mii de substanțe drept indicatoare ale diverselor procese biologice, în esență conceptele materialiste ale medicinii s-au revigorat substanțial, încât astăzi au devenit exclusive în stabilirea diagnosticului. Toate aceste repere obiective, adăugate modului reacțional al individului (care include simptomatologia subiectivă și istoricul), pot contura miasma predominantă (modelul trimiasmatic) în fiecare caz în parte, astfel încât relaționarea la parametrii actuali obiectivi, ar putea facilita și confirma conceptele miasmatice fără a le contrazice (vezi modelul propus de Vijayakar, 2006).

Pe de altă parte, miasmele și-au dovedit și continuă să-și confirme utilitatea practică. Oricâtă intenție sau bunăvoință ar fi disponibile, parametrii paraclinici nu pot explica decât o parte a modificărilor ce au loc în organism în starea de boală: modificările „măsurabile” obiectiv, restul fiind ignorate. Hemoglobina prea puțină sau transaminazele prea mari, aflate într-o fază relativ compensată, nu dor, nu generează simptome subiective, dar vor fi considerate în stabilirea diagnosticului patologic. Este ceea ce putem numi îmbolnăvire fără boală (îmbolnăvitul sănătos al lui Hudson), în general greu de acceptat de pacient, pe când insomniile cu coșmaruri, meteorismul, anumite alergii respiratorii sau dermice, extrem de supărătoare, care păstrează analizele în parametrii normali vor fi clasate la tulburări psihosomatice, nevroze, ciudățenii sau la nevoia de „investigații suplimentare” (bolnavul neîmbolnăvit al lui Hudson). Ambele situații scot în evidență îndepărtarea perspectivei medicale convenționale de factorul uman, de loc agreată de pacienți, dar în același timp evidențiază acoperirea acestor situații de perspectiva miasmatică. Ori spectrul simptomatic acoperit de miasme poate acorda un sprijin generos prescripției.

Posibil ca tocmai denumirea de miasmă să nu fie agreată în medicina zilelor noastre și cu atât mai mult asocierea cu „sursele materiale” ale fiecăreia din miasmele cronice, respectiv sarcoptul scabiei pentru psoră, gonococul pentru sicoză și treponema pentru lueză. Prezența sau absența acestora, din perspectiva miasmatică (modelul trimiasmatic), nu are importanță. Este posibil ca un individ psoric să contacteze gonococul și să-l trateze fără ca în economia organismului său să intervină nici o schimbare. Modul său cronic de reacție va rămâne tot cel psoric. Hahnemann precizează explicit nevoia de a distinge foarte precis între gonoreea acută, gonococică sau nu și sicoză sau boala negilor genitali care este miasmatică (Hahnemann, 1896). Cu sifilisul lucrurile stau asemănător, prezența sau absența treponemei neavând importanță, atâta timp cât tabloul simptomatic indică acest mod reacțional. De remarcat faptul că se pot găsi indivizi puternic „impregnați” miasmatic, fără a putea identifica vreo contaminare anterioară, chiar utilizând cele mai sofisticate metode de cercetare antigenică sau de altă natură.

Teoria miasmelor a stârnit trei categorii de reacții diferite:

De respingere sau negare; este reacția cea mai comună sau chiar instinctivă, caracteristică curentului medical convențional. Uneori se apelează chiar la ridiculizarea întregii teorii, argumentarea rezumându-se în esență la criterii mecaniciste sau nosologice.

De exacerbare sau „dezvoltare” excesivă; este întâlnită cu precădere printre adepții homeopatiei „clasice”, care fără a simți nevoia unor probe obiective, măsurabile sau verificabile a fenomenelor, au speculat și au adăugat sau chiar construit, diverse concepte noi care se bazează pe o posibilă intuiție personală și raționament speculativ.

Un exemplu de dezvoltare „liberă” a conceptului miasmatic este cel propus de H. Van Der Zee. Autorul, obstetrician fiind, relaționează miasmatic evoluția intrauterină a fătului, apoi nașterea, primul impact cu ambientul etc. Noțiunea originală pe care o introduce și o explică, este cea a stării pre-miasmatice: „uniunea primordială cu mama”, când experiența intrauterină dinaintea declanșării travaliului este expresia a ceea ce numește întruchiparea Paradisului: „Nu există dorințe, nu există nevoi care să fie îndeplinite. Este experiența abundenței mamei natură, protejată de un „col uterin de calitate”; această fază prenatală pare să nu fie o sursă majoră de patologie în viața de mai târziu” Ulterior, autorul menține conceptele originale hahnemanniene: odată cu nașterea, se realizează expunerea la contaminarea miasmatică etc (Van Der Zee, 2000). Autori ca R. Sankaran, P. Fraser, Louis Klein, F. Degroote, G. Vitoulkas, H. Van Der Zee etc. au adus diverse ”clarificări” sau noi interpretări ale miasmelor, toate acestea nefiind altceva decât transpunerea perceptelor particulare ale fiecăruia dintre ei, materializarea propriei interpretări (cel mai adesea conform experiențelor personale), nici mai mult, nici mai puțin.

De cercetare și aprofundare. Poate cea mai necesară, mai pertinentă sau decentă dintre atitudini, mai ales când este în discuție un text de 200 de ani, este aceea de a încerca explicarea și adaptarea informației furnizate de literatura vremii, la ceea ce este disponibil în zilele noastre. Consider că nu mulți homeopați au avut această tentativă și cu siguranță nu mulți au reușit o materializare suficientă. Probabil primul care a demarat și a materializat demersul a fost Henri Bernard (vezi capitolul constituția). Preluând ideea lui H. Bernard, dar fără a-l menționa în vreun fel, P. Vijayakar structurează ideea asocierii straturilor embrionare cu modurile reacționale cronice, respectiv cu miasmele, într-un mod coerent și categoric fără precedent. Prin volumele publicate, in special ”Genetic materia medica”, 2008, a reușit o apropiere remarcabilă a homeopatiei de științele medicale actuale, de asemenea fără precedent. Dezvoltarea conceptelor pe care le propune, are șanse să apropie homeopatia de științele medicale actuale și să o situeze pe o poziție de pe care să-și poată manifesta pe deplin potențialul.

Indiferent de felul în care ne place să denumim aceste moduri reacționale, sub umbrela lor, un clinician experimentat poate așeza fiecare caz în parte și în același timp poate evidenția stratul cel mai superficial, straturile subiacente și straturile cele mai profunde de manifestare a bolilor. Miasmele constituie un instrument valoros, care poate face diferența în practică și asta nu numai din perspectiva tratamentului ci și a prognosticului cazului.

Adoptarea sau nu a filozofiei miasmatice rămâne opțională. Unii dintre adepții homeopatiei clinice (vezi metodele de aplicare a terapiei homeopatice) contestă conceptul chiar dacă unele aspecte sunt luate în considerare, fiind extrem de utile și frecvente în practică (nosodele miasmatice).

Este de evitat confuzia ce poate apare între diversele tipologii și miasme. Miasmele fundamentale pot acoperi teoretic oricare din tipologiile existente. În anumite situații ar putea fi identificate unele afinități sau asocieri între miasme și tipologii. Tipologiile (vezi capitolul „Inspecția”) în schimb, se rezumă la a descrie aspecte somatice, uneori asociate unor particularități fiziologice sau mentale.

Patologia și miasmele

Entitățile abstracte numite boli sau sindroame, au în prezent criterii de definire extrem de precise fiind descrise în detaliu în lucrările de specialitate. Relaționarea acestor entități cu nivelul răspunsului imun al organismului, face posibilă încadrarea bolilor sau raportarea lor la diversele miasme (Vijayakar, 2006:231-236). Listele cu patologiile caracteristice fiecărei miasme se pot lungi foarte mult, aproape fiecare autor având câte o listă proprie.

Odată asimilat nivelul imunității implicat în reacția organismului la agresiune, identificarea miasmei sau a miasmei dominante devine facilă. Cunoscând miasma și direcția naturală de urmat spre vindecare, prescripția va putea fi mai solid ancorată, iar feedback-ul ulterior poate confirma sau infirma corectitudinea opțiunii.

Despre cancer din perspectiva miasmatică. Cancerele sunt o plagă crescândă a perioadei actuale iar abordarea lor homeopatică a stârnit și stârnește o mulțime de dezbateri. Fiecare din homeopații cu oarecare experiență, au avut șansa să poată opri din evoluție sau chiar să întoarcă asemenea stări maligne. Fiind vorba despre o proliferare celulară, stările maligne debutează în zona sicotică, dar datorită distrucției generate se aliniază zonei luetice.

Vijayakar distinge două moduri de dezvoltare a cancerelor pe care le împarte în funcție de cauzalitate: cu determinare genetică și cu determinare epigenetică. Prima categorie aparține mismei sicotice decompensate spre lueză. Prescrierea va avea ca țintă situația actuală, remediile fiind selectate din zona luetică (stadiul sicotic fiind depășit). Din a doua categorie fac parte cancerele determinate de mediu sau epigenetic, pacientul putându-se situa în oricare din cele trei miasme. În această situație prescripția constituțională este fundamentală (Vijayakar, 2006:246, 247).

Contaminarea „submiasmatică”

Miasmele cronice fundamentale, descrise de Hahnemann sunt: psora, sicoza și lueza. Dacă le atribuim aspectul modurilor specifice de reacție, miasmele clasice acoperă și astăzi, conceptual, cea mai mare parte a patologiei. În același timp, unele miasme mai recent descrise pot avea o oarecare utilitate practică, punctuală sau poate specifică unor zone geografice sau chiar vremurilor actuale. Adoptarea acestor noi miasme și a nosodelor specifice și-au dovedit pe deplin utilitatea. Specificitatea reacțională caracterizată astăzi ca aparținând unei anumite miasme, alta decât cele trei fundamentale, se găsește situată pe un plan intermediar, sub miasma fundamentală. Numărul miasmelor intermediare sau a stărilor submiasmatice este practic imposibil de definit și în același timp inconstant.

Conceptul de contaminare submiasmatică (pe care mi-l asum ca) se poate identifica în literatura homeopatică sub diverse denumiri: miasmă ocurențială, intermediară etc. Nevoia adoptării conceptului este dată de necesitatea de a clasa modificările reactivității individului care intervin la un anumit moment și rămân oarecum stabile, fără a modifica miasma fundamentală, căreia i se „supune”. Uneori, acest tip de reacție este asimilat neadecvat celei sicotice pentru că implică o schimbare care se suprapune peste fondul constituțional, miasmatic, moștenit genetic, al individului, a cărui manifestare o deturnează permanent sau pentru o foarte lungă perioadă, dar cu păstrarea miasmei originale. Asemenea situații se pot întâlni relativ frecvent, iar cauzele cele mai comune sunt pot fi încadrate în patru mari categorii:

1. Accidente:

– contaminări cu substanțe proteice: înțepături de insecte (sensibilizarea la veninul de albină), șerpi, alte veninuri, toxine organice,

2. Îmbolnăviri în care sunt implicate entități vii ca etiologie:

– boli virale, bacteriene (contaminarea cu germenii tusei convulsive), fungice sau fără sursă cunoscută,

– infestări parazitare (modificarea sau dispariția reacțiilor astmatiforme după infestarea cu tenie),

3. Unele tratamente:

– tratamente cu substanțe proteice sau cu origine „organică” (modificarea reactivității organismului după transfuzie),

– transplanturi,

– vaccinuri de orice fel, fie cu germeni atenuați, fie morți, fie fragmente proteice „like”,

4. Cauze neidentificate.

Susceptibilitatea la aceste contaminări este individuală și nu pare să poată fi generalizată: după transfuzii, majoritatea indivizilor prezintă tulburări profunde ale modului de funcționare, tulburări ale simptomelor generale etc, dar nu toți; de asemenea, în cazul unor microepidemii de tipul răcelilor de sezon există un anumit procent, extrem de variabil de indivizi care după acea îmbolnăvire se schimbă, rămân cu unele simptome persistente și stabile. La fel în cazul unor tulburări postvaccinale (vezi autismul postvaccinal, tusea persistentă după vaccinarea cu pertusis etc.) și lista poate continua.

Din observațiile personale, în special în unele cazuri complexe și/sau complicate, în care s-au aplicat tratamente multiple, pot afirma că modificările reacționale ale individului au virat atât spre sicoză cât și spre lueză sau au rămas în psoră, dar cu alte nuanțe sau particularități decât cele inițiale. Acestea se încadrează la stările submiasmatice.

Toate aceste tipuri de contaminări, indiferent de origine sau denumirea atribuită, necesită o abordare strategică delicată și foarte probabil luarea în considerare a unui nosod care nu trebuie neapărat să fie isodul implicat direct. Numărul crescând al acestor tipuri de afecțiuni nu este de neglijat, iar abordarea homeopatică oferă o șansă remarcabilă de apropiere și foarte probabil de vindecare, poate înaintea oricărui al mod de abordare. Motivul principal este tocmai acest tip de filozofie, bazată strict pe observația clinică și nu pe vreo teorie „sterilă” (atitudine la care îndeamnă Hahnemann).

Chiar dacă este învechit sau inexistent în medicina convențională, luarea în considerare conceptului miasmatic, nu face decât să ușureze alegerea remediului dintr-un grup mai restrâns, eliberând homeopatul de căutarea lipsită de discriminare prin MM. Apreciind importanța miasmei, Hughes apreciază că:

Obiectivul de a căuta „cauza fundamentală” apare evident. Medicamentele alese vor trebui să fie potrivite nu numai grupului de simptome existente, dar și miasmei, astfel încât și aceasta să fie luată în considerare în vederea selectării remediului potrivit. Transformați dubiosul „psoric” în „sifilitic” (sau altă miasmă, după caz n.a.) și veți elibera conceptul de prejudecăți. Se știe că urmărirea unei boli spre originea ei sifilitică (după caz, n.a) este de cea mai mare importanță în ceea ce privește tratamentul pentru că ne îndrumă spre o clasă de remedii la care altfel nu ne-am fi gândit (Hughes, 1902).

Conceptul miasmatic a fost oarecum „adus la zi” de P. Vijayakar, care pornind de la modelul celular și bazându-se pe date fiziologice, patologice și genetice actuale, își propune să încadreze cele trei miasme ale lui Hahnemann în datele științifice actuale numindu-le moduri sau tipuri de manifestare ale sistemului imunitar. În același timp, ipoteza lui Vijayakar, inițiată de H. Bernard (Séror, 2005), crează unui palier de referință distinct, identificabil obiectiv prin tehnici de investigare obiective, paraclinice, pentru fiecare din miasmele fundamentale. Ori, cele trei moduri de reacție fundamentale, încadrate în „spatele” miasmelor nu reprezintă nimic altceva decât modul posibil de manifestare a organismului la ceea ce putem numi agresiune. Toate celelalte „submiasme” sau reacții particulare apărute în urma unui eveniment sau agresiune specifică, sunt adăugate în subsidiar celor fundamentale. Rămâne necesar a nu se confunda miasma cu boala propriu-zisă (scabia, gonoreea, sifilisul), care poate exista sau nu, independent de miasma aferentă, dar prezența ei poate declanșa reacția miasmatică.

Contestat sau nu, conceptul miasmatic are o utilitate practică majoră și nu doar cu referire la homeopatie ci la întreaga filozofie a imunității, a procesului de îmbolnăvire și de boală, a direcțiilor de evoluție atât în progresia patologiei cât și în dinamica vindecării. Ori toate aceste elemente sunt rodul unei observații precise și atente inițiate de Hahnemann și continuate de alți autori, adică o sumare „structurată” a modului de adaptare a organismelor la mediu.

Baza întregului demers aflat în „spatele” miasmelor, se găsește în viața însăși, în modul în care aceasta își face posibilă existența și perpetuarea, atât în stare de echilibru sau de sănătate cât și în stare de dezechilibru sau de boală.

„Dacă adunăm toate miasmele la un loc, vom obține o imagine completă a evoluției omului pe această planetă” spune Harry Van Der Zee. Din poziția sa de obstetrician și neonatolog, autorul își exprimă viziunea asupra devenirii umane, făcând o ordonare a miasmelor de-a lungul vieții și îndemnând fără reticență spre culegerea roadelor a ceea ce poate să însemne abordarea miasmatică. Debutul în viață ar fi dominat de psoră, urmează sicoza ca miasmă „corectoare”, apoi, în faza ascendentă în care se exersează calități ca: dorințele, conștiința, creația, miasma activă va fi cea sifilitică.

Pentru a concluziona, în concepția homeopatică actuală, miasma poate fi descrisă ca modul de manifestare a ființelor în procesul de adaptare la mediul de viață.

REMEDIUL HOMEOPATIC

Incursiunea în bucătăria farmaciei homeopate, o consider necesară și poate de readus în atenția homeopaților care uneori par să fi uitat de nevoia reală de a utiliza remedii de bună calitate și în potențe variate, așa cum cazurile concrete și experiența fiecăruia o cer.

Definiție

Farmacologia contemporană este focusată aproape în exclusivitate pe studiul specificității acțiunii moleculelor medicamentelor sintetice sau a unor extracte purificate provenind din diverse surse naturale. Acestea sunt testate analitic, utilizând doze măsurabile aplicate unor pacienți cu simptome morbide specifice, selectate tot mai riguros după diverse criterii. Pornind de la studiul specificității restrânse la un anumit simptom morbid sau la o cauză specifică, în final se dorește promovarea medicamentului în sensul utilizării lui la un număr oricât de mare de pacienți prezentând respectivul simptom sau categorie de simptome.

Așa-numita acțiune terapeutică specifică este obținută prin compararea acțiunii unei substanțe active (verum) cu un medicament placebo. Celelalte efecte specifice „secundare”, sunt de regulă neglijate în studiu (puse artificial în plan secundar n.a.), dar ele pot afecta pacientul în mod variabil, prin fenomenul iatrogenic, în funcție de sensibilitatea acestuia și de doza administrată (Demarque, 2009:45-46).

Nu văd nici un motiv întemeiat care să justifice absența homeopatiei din spectrul preocupărilor studiilor farmacologiei. Întreaga pleiadă de substanțe active mai mult sau mai puțin utilizate în practica medicală de-a lungul timpului, fie ele sintetice sau naturale, au pe lângă efectul direct obținut în urma administrării ponderale și un efect „secundar”. Acest efect, dar și cel dezvoltat în urma administrării dozelor infinitezimale, poate fi sau nu superior celui primar din diverse perspective (amploare, intensitate, durată etc.) Indiferent care ar fi acest efect, el trebuie cu certitudine cunoscut sau în nici un caz ignorat.

Alături de principiul similitudinii, o caracteristică specifică și unică homeopatiei este dată de medicamentul sau remediul homeopatic diluat și dinamizat după tehnici particulare.

Remediul homeopatic, pe lângă avantajul excepțional dat de înlăturarea riscului de intoxicare medicamentoasă, are și un mare dezavantaj, pe care Cartier îl definește ca fiind o enigmă: „Cel mai mare inconvenient al homeopatiei este imposibilitatea de a controla prepararea remediului”(…) iar consecința acestui fapt se găsește în plan moral: „Conștiința trebuie să fie prima calitate a celui care pregătește medicamentul” (Aurian-Blăjeni, 1985:471).

Medicamentul sau remediul homeopatic reprezintă acea substanță preparată prin metodele specifice descrise mai jos și care se utilizează în scop terapeutic după criteriile specifice homeopatiei. Se poate prezenta în orice formă, iar denumirea sau identitatea sa, este simbolizată prin trei simboluri:

1. denumirea sușei: de regulă în limba latină, denumirea chimică sau denumirea farmacologică veche, alchimică (vezi Antimonium crudum respectiv Stibium sulfuratum),

2. o cifră care indică numărul diluărilor succesive: 6, 10, 30, 200 etc.,

3. o literă sau un grup de litere care indică scala de potențare și diluare utilizată: D, DH, X, C, CH, M, MH, K, MK, LM, Q etc.

Ordinea în care sunt consemnate aceste date depinde de producător, de limba respectiv de cultura în cauză.

Cadru legal

În Europa, conform ECCH: medicamentele homeopate sunt preparate din sușe obținute din substanțe derivate din toate cele trei regnuri naturale: vegetal, animal, mineral, cât și din surse ale tărâmului energetic sau surse sintetice. Medicamentele având surse energetice, au fost produse folosind diverse tipuri de radiații (magnetice, solare, X etc.). Procesul de „potențare” prin care sunt produse toate medicamentele homeopatice implică etape repetate de diluare și sucusiune, standardizate. Modul specific de preparare face ca toate produsele homeopatice originale să fie total inofensive pentru ființa umană din perspectiva chimică sau fizică. Toate medicamentele potențate mențin proprietățile curative ale substanței originale și acestea devin efective când medicamentul ales este aplicat unui anumit pacient conform legii similarității (ECCH, 2005).

Medicamentele potențate sunt preparate conform instrucțiunilor înregistrate în farmacopeea homeopatică. Principalele două farmacopei utilizate în Europa sunt cea germană și cea franceză, oarecum diferite din anumite perspective. Se află în desfășurare un proiect în vederea dezvoltării unei Farmacopei Homeopatice Europene, care să poată înlocui cele două existente (WHO, 2010).

Diferențele existente între diversele farmacopei care definesc modul de preparare al remediilor au intrat în atenția administrațiilor sistemelor de sănătate până la cel mai înalt nivel. După textul publicat în februarie 2010 de OMS, se pare că demersul este de tip reactiv, generat fiind în urma unei dezvoltări fără precedent a homeopatiei și a unei răspândiri semnificative a utilizării remediilor homeopatice. Este un document tehnic de răspuns a OMS la solicitările și recomandările făcute prin rezoluțiile Adunării Mondiale a Sănătății a statelor membre, a conferințelor internaționale de reglementare în domeniul medicamentelor și de implementare a strategiei medicinei tradiționale a OMS (WHO, 2010).

Rezoluția adoptată de Adunarea Mondială a Sănătății în mai 2009 (WHA62.13), îndeamnă statele membre să „formuleze politicile naționale, regulamentele și standardele, ca parte a sistemelor naționale de sănătate, să promoveze o aplicare a unei practici sigure și eficiente a medicinei tradiționale” (WHO, 2009).

Dr. Xiaorui Zhang, ca autor al textului din prefața documentului OMS, argumentează solicitarea Adunării Mondiale a Sănătății către OMS, subliniind necesitatea ca aceasta: (…) „să continue asigurarea asistenței tehnice și suportului către state în vederea asigurării securității, eficacității și calității medicinei tradiționale” Îndemnul se aplică și metodelor de preparare a medicamentelor homeopatice și documentul este o contribuție la implementarea acestor recomandări prin identificarea riscurilor potențiale generate de producerea medicamentelor homeopatice. În același timp, se dorește ca documentul să genereze un anumit consens în terminologie, în armonizarea definițiilor medicamentelor homeopatice, să poată recomanda gradele de diluții lipsite de risc și să promoveze schimbul activ de informații (Zhang, 2009).

În pregătirea și documentarea acestui text, OMS a consultat peste 400 de referenți specialiști din 105 țări, incluzând experți în medicamentele homeopatice, gemo-fitoterapice, biologie și farmacologie, membrii ai Comisiei de Experți Consilieri OMS în Medicină Tradițională, membrii ai Comisiei de Experți Consilieri OMS în farmacopeea internațională și preparare farmaceutică, alți colaboratori din centre OMS de medicină tradițională și organizații neguvernamentale din domeniu. Documentul a fost trimis spre dezbatere în peste 100 de țări (WHO, 2009).

În același document este prezentat concret un remediu: Aconitum napellus și modul de preparare în funcție de țară, respectiv de farmacopeea specifică (vezi tabelul alăturat).

Cantitatea de substanță activă prezentă în materialul de pornire în producerea medicamentului diferă în funcție de metoda de preparare, ori tocmai această cantitate poate genera probleme de siguranță în utilizare și este complet ignorată. Se poate sesiza că în cazul Indiei, conținutul de alcaloizi nu este specificat pentru că membrii Comitetului Farmacopeei Homeopatice (HPC) consideră că variația în cantitatea de alcaloizi activă fiziologic este minoră la nivelul produsului final și nu are nici o consecință în modul de acțiune al medicamentului. Ei consideră că acesta lucrează calitativ, nu la nivel fiziologic, are acțiune calitativă și nu cantitativă sau dependentă de doză.

Aconitum napellus, monografiile din patru farmacopei (WHO, 2009)

În Europa, medicamentele homeopatice au recunoaștere unică materializată prin două directive (92/73/EEC&92/74/EEC) ale legislativului farmaceutic al Uniunii Europene care definește natura particulară a medicamentului homeopatic, conferindu-i un statut special în raport cu restul farmaciei convenționale. Principala diferență în cerințe este că pentru medicamentele homeopate uniciste pentru care nu s-a făcut o dovadă a unei anumite indicații terapeutice sau dovezi ale eficacității, nu sunt solicitate licențe pentru a fi puse pe piață (ECCH, 2010).

În prezent în farmacopeile complete din occident (Europa și America de Nord, dar nu numai) se află listate peste 3000 de remedii. Lista este permanent completată cu noi medicamente, pe măsură ce acestea au patogeneziile realizate și au fost testate pe grupuri de oameni sănătoși pentru a le demonstra potențialul terapeutic (ECCH, 2000).

Prepararea remediilor

Prima rețetă pentru prepararea remediului homeopatic, am primit-o de la Hahnemann, în Materia Medica Pura (Hahnemann, 1821).

În vremea lui existau în mod convențional trei regnuri: animal, vegetal și mineral, de altfel profund încetățenite și în zilele noastre (Linnaeus, 1735).

Clasificările formelor de viață cel mai frecvent luate în considerare astăzi sunt cele cu cinci grupe (Whittaker, 1969) și cele cu șase grupe (Woese, Kandler, Wheelis, 1990). La acestea, în vederea preparării remediilor, se adaugă sursele lipsite de viață, respectiv imponderabilele și mineralele.

Primele surse de „substanță activă” utilizate pentru preparare au fost: mineral, vegetal, animal și ulterior nosodele ca produse patologice. De-a lungul timpului s-au mai adăugat unele surse, au evoluat clasificările, procese desfășurate în mai multe etape. Astăzi este oarecum convenită o clasificare specifică homeopatiei, cu opt regnuri, după care sunt consemnate remediile în principalele materii medicale și principalele repertorii, fiecare având moduri de preparare distincte:

Imponderabile

Minerale

Virusuri

Monera (procariote)

Nosode

Plante

Fungi

Animale

„În opoziție cu noțiunea de drog sau medicament, remediul homeopatic face doar atât: remediază o situație, determinând îndepărtarea simptomelor (care sunt expresia unei boli), lăsând în urmă un individ mai sănătos” (Yasgur, 1990).

Noțiunea de remediu este utilizată specific în homeopatie încă de la început, având cel mai „propriu” înțeles. După alte dicționare, remediul este „agentul care reface starea de sănătate a pacientului” (Mosby's, 2005); sau „orice vindecă sau ameliorează o boală” (Saunders, 2007); sau „Ceva ca un medicament sau terapie, care ameliorează durerea, tratează boala sau corectează o disfuncție” (American Heritage, 2007); semnificația comună a remediului este destul de generală, fiind oarecum asimilată celei de medicament, mulți autori și terapeuți folosind curent termenul de medicament homeopatic.

Realizarea remediului homeopatic presupune trei ingrediente:

1. sușa sau substanța activă și

2. mediul de diluare, respectiv apa, alcoolul sau lactoza și mediul de dinamizare, adică apa pură,

3. vectorul, vehicolul sau forma de conservare și de administrare.

Ca etape de lucru se disting mai multe faze, unele comune farmacologiei clasice, altele specifice și unice homeopatiei:

Recoltarea substanței active,

Aducerea ei în forma în care poate fi diluată și dinamizată,

Diluarea și dinamizarea specifice, după mai multe metode,

Impregnarea diverselor forme de administrare.

Primele două reprezintă procedurile pentru obținerea sușei, adică a sursei produsului (Dexonline, 2012) care va urma procesul de diluare și dinamizare.

Sușa

Fiecare dintre „regnurile” (kingdoms) enumerate au anumite particularități de preparare. Pentru a avea o imagine asupra modului de preparare, voi exemplifica cu câte unul, două remedii caracteristice pentru fiecare din acestea. Majoritatea surselor tehnicilor citate, sunt cele folosite la prima preparare a remediilor și cele care stau la baza desfășurării patogeneziilor originale.

Imponderabilele

Se numesc astfel datorită faptului că nu au masă, adică sunt remedii preparate prin aplicarea diverselor surse energetice. Mai precis, unde electromagnetice sau alte radiații de diverse frecvențe, având spectre diferite, dar constante, întotdeauna aceleași, în funcție de sursa aleasă.

Clasa este destul de mică, principalii constituenți fiind: Razele-X, Magnetis polus arcticus, Magnetis polus australis, Magnetis poli ambi, Luna, Spectrum, Solar eclips etc (Schroyens, 2001).

Recoltarea sușei în cazul imponderabilelor se identifică cu expunerea soluției de impregnat, la sursa generatoare de radiație. Primul „proving” al razelor X a fost realizat de B. Fincke și publicat de „International Hahnemannian Association” în 1897. Acesta explică contextul și modul în care a preparat prima sușă: vicepreședintele nostru, Dr. Walter M. James a făcut pentru „Homoeopathic Physician” (martie 1896) o prezentare foarte abilă a descoperirii profesorului Roentgen și a încheiat cu cuvintele: „De ce nu ar încerca homeopații să obțină o patogenezie a efectelor razelor X asupra economiei ființei umane? S-a deschis un teren îmbietor pentru noi experimente ale școlii noastre. Fie ca acesta să fie cât de curând cultivat” (…) 27 Martie 1897. Un flacon de măsură („drachm vial”) umplut cu alcool absolut a fost expus pentru jumătate de oră acțiunii unui tub Crook (generator de raze X, n.a.) în funcțiune, apoi a fost adusă la potența centezimală 6(…) (Fincke, 1897). Astfel s-a obținut soluția de la care s-a inițiat procedura de diluare și dinamizare, iar ulterior impregnarea granulelor cu care a fost făcută prima patogenezie.

În mod similar, prin expunere la sursa de radiație, se obțin sușele pentru fiecare din remediile clasei imponderabilia.

Mineralele

Reprezintă clasa din care fac parte toate substanțele chimice organice sau anorganice, pure sau impure, orice fel de materie care nu a fost sau nu este vie. Adică toate elementele chimice împreună cu compușii lor pot reprezenta o eventuală sursă de preparare a unui remediu.

În cadrul clasei sunt acceptate mai multe clasificări, în funcție de diverse criterii. J. Scholten s-a ocupat în mod special de capitolul mineralelor, grupând diversele elemente după tabloul periodic (vezi la temperamente). Diverși autori au dezvoltat diverse clasificări, dar cele mai utile din perspectiva practică rămân cele pe care fiecare practicant în parte le poate întrebuința.

După modul de preparare specific datorat în primul rând formei de agregare, dar și a solubilității, avem:

Gaze

Lichide

Solide

Metale

● Gazele se dizolvă în apă sau alcool. Sursa de recoltare este cea a producătorului (uzină chimică sau orice alt furnizor) care poate respecta standardul solicitat de normele farmaceutice.

Normele originale cu referire la Clor sunt: „elementul Clor, sub formă gazoasă, se dizolvă în apă rece ca gheața până la obținerea soluției saturate; de aici se obțin diluțiile prin amestecare cu apă” (Allen T. F., 1879). Prin dizolvarea unei părți din soluție cu 99 părți apă se obține diluția 1C.

● Din grupa lichidelor am ales Petroleum, acesta având o metodă oarecum particulară de preparare detaliată de Hahnemann în „Chronic Diseases”:

Se întrebuințează uleiul de cărbune sau uleiul de piatră, (adică țițeiul n.a.) iar pentru siguranță, am recomandat testarea lui prin amestecarea cu acid sulfuric concentrat, care va lăsa petrolul neatins și orice adaos de alte uleiuri sau corpi străini va fi transformat într-o substanță sulfuroasă (ușor de îndepărtat n.a.) (…) Pentru prima triturare se vor lua o sută de granule de lactoză, care vor fi impregnate cu o picătură de petrol (Hahnemann, 1896).

Triturația următoare, a 2-a centezimală se obține amestecând o parte din prima triturație cu 99 părți de lactoză, iar trecerea la forma lichidă se face pornind de la a 3-a triturație centezimală, care se dizolvă într-o soluție compusă din 50 părți apă și 50 părți alcool. Aceasta este potența centezimală 4 (O' Connor, 1883).

Pentru prepararea în scara decimală, se ia o parte din substanța pură și se amestecă cu 9 părți lactoză, rezultând potența 1X sau 1D. Trecerea la forma lichidă se inițiază pornind de la diluția 6X, din care se ia o parte și se dizolvă într-o soluție compusă de alcool 50 părți și apă 50 părți. Rezultatul este potența 8X. Trecerea la 9X se face amestecând o parte din soluția 8X cu 9 părți din soluția de alcool 50% (O' Connor, 1883).

Metoda de preparare a formei lichide este aproximativ aceeași și pentru celelalte remedii, având totuși unele particularități date în principal de solubilitatea substanței active și de convențiile farmacologilor, care în timp au ajuns să fie tot mai unitare.

● Solidele, sunt reprezentate aici de toate substanțele prezente în mod natural în această formă de agregare, cu excepția metalelor. Se prepară în funcție de tipul de solubilitate. Substanțele pot fi solubile în apă, în alcool (apa și alcoolul fiind singurii solvenți utilizați) sau insolubile (în apă sau alcool).

Am ales Arsenicum album sau Oxidul alb de arsenic sau Arsenicum acidum:

(…) cel mai adesea arsenicul este obținut prin coacerea arseniatului de fier (arsenopirita, vezi foto alăturată), de nichel sau de cobalt (…) Acest produs crud obținut, este eliberat de arsenicul metalic și de sulfiți prin resublimare (…) Proprietățile produsului vor fi diferite în funcție de tipul de condensare:

– la 400°C vor rezulta cristale sub formă de prisme rombice care formează o masă albă, opacă asemănătoare porțelanului (arsenicul vitros), iar dacă este realizată

– la 200°C se vor obține cristale strălucitoare octoedrice (O' Connor, 1883).

Este de remarcat mirosul de usturoi (datorat arsenicului metalic) ce se degajă la încălzirea cristalelor.

Arsenopirita

Prepararea pentru uzul homeopatic a fost explicată de Hahnemann în „Materia Medica Pura”: se ia o parte de acid de arsenic vitros sub formă de pulbere fină care se fierbe în 60 părți apă distilată, apoi se filtrează. Se adaugă apă distilată până la 90 părți și se completează cu 10 părți alcool 95%. Soluția obținută reprezintă diluția 1C (Hahnemann, 1821). De aici, prepararea se face prin adăugare de apă distilată 9 părți sau 99 de părți, în funcție de prepararea pe scala decimală, respectiv centezimală. Datorită toxicității sporite sunt necesare măsuri speciale de protecție specificate în manualele de specialitate și normele legislative dedicate.

Un remediu frecvent încadrat în două regnuri: mineral și animal este Calcarea carbonica. Prima menționare amplă este făcută de Allen T. F. în enciclopedia sa:

Hahnemann a folosit pentru „provingurile” sale, triturat obținut din stratul mijlociu al scoicii(…) (vezi foto alăturată). Dr. Koch a folosit precipitat de carbonat ce calciu dintr-o soluție de cretă cu acid clorhidric. Acesta este triturat cu o cantitate egală de lactoză. Douăzeci de părți din acest triturat sunt amestecate cu o sută de părți de alcool, rezultatul fiind numit tinctură. Niciuna din aceste metode nu generează Carbonat de Calciu pur (CaCo3) (Allen T. F., 1879).

Scoică marină

Ulterior, s-au făcut unele delimitări între cele două surse, iar astăzi doar unele laboratoare specifică sursa minerală sau animală. Se mai numește Calcarea carbonica ostrearum sau Calcarea ostrearum (Encyclopaedia Homeopathica, 2006). Unii producători, ca DHU din Germania folosesc denumirea chimică: Calcium carbonicum.

● Metalele au de asemenea un mod specific de preparare.

Am ales spre exemplificare aurul (vezi figura alăturată) care este pe larg descris de Hahnemann în „Materia medica pura”. Hahnemann citează mai mulți autori și dezvăluie probabil una din sursele care l-au inspirat în realizarea conceptelor homeopatiei și anume medicina arabă.

Lingouri de Aur

(…) prima urmă a utilizării aurului se află în secolul VIII, publicată fiind de Geber (mare alchimist al vremii n.a.), care spune că „este substanța care crează bună dispoziție și menține corpul tânăr”(…) Avicenna, în secolul unsprezece precizează: „Praful de aur este adăugat ca medicament împotriva melancoliei; vindecă halena fetidă și luat intern, are rol curativ pentru căderea părului; întărește ochii, ajută în durerile cardiace și palpitații și este extrem de util în astm”(…) Prepararea pulberii de aur este descrisă în secolul doisprezece de către Abulkasem (Abulcasis) (in librio servitoris de praep. Med., p. 242): „Aurul trebuie frecat de o piatră aspră într-un vas plin cu apă și pulberea fină care se depune pe fundul vasului este cea care poate fi folosită”(…) Apoi, Hahnemann precizează: „La o vreme după ce am încheiat acest capitol preliminar, am avut oportunitatea de a mă convinge că prepararea centesimală se face prin triturarea pulberii de aur obținută prin metoda menționată cu 100 părți lactoză” (Hahnemann, 1821).

În unele cărți vechi de homeopatie se poate face o distincție între Aurum metallicum și Aurum folliatum, acesta din urmă fiind preparat din foiță de aur, o formă de prelucrare specifică a prețiosului metal. Ductilitatea remarcabilă și unică a aurului face ca aceste foițe să poată fi subțiate până la transparență. Produsul final, adică pulberea menționată anterior este același, astfel încât la nivelul remediului, forma de la care se inițiază prepararea, pare să nu mai aibă nici o importanță.

Regnurile următoare: 3, 4, 5, 6, 7 și 8, adică virusurile, clasa monera (procariotele), nosodele, plantele, fungii și animalele, sunt toate surse de sușe cu o caracteristică comună importantă, adică viața, care le animă în momentul recoltării sau care le-a animat anterior.

Virusurile

Virusurile (vezi imaginea alăturată) sunt cele mai mici forme de viață capabile să se reproducă și să se dezvolte doar în interiorul celulelor gazdă, respectiv a organismelor gazdă. Sunt fragmente de ADN sau ARN, care în anumite condiții pot declanșa boala. Cele mai cunoscute virusuri sau cele care au produs cele mai mari probleme omenirii sunt cele gripale, urmate de numeroase altele, de la virusurile herpetice, la acelea ale diverselor hepatite infecțioase etc.

Virus gripal H1N1

Din perspectiva homeopatică, forma, structura, respectiv proprietățile acestor virusuri, capătă importanță doar în măsura în care pot fi relaționate cu organismul îmbolnăvit, care ajunge să sufere, să dezvolte anumite simptome.

Cel care s-a ocupat pentru prima dată de producerea unui remediu pornind de la ADN, a fost O. A. Julian care între ani 1970 – 1972, a condus prima patogenezie a acidului dezoxiribonucleic folosind metoda hahnemanniană (macerarea în alcool și apoi diluarea cu apă și dinamizarea succesivă) (Julian, 2003).

Belgianul Maurice Janaer a publicat în 1986 un eseu în care își face cunoscută propria experiență (de peste 18 ani) în utilizarea remediilor preparate din ADN, ARN și din unele proteine presupuse a fi implicate în declanșarea sau propagarea cancerului, dar și al altor boli grave, precum SIDA, hepatitele virale cronice B și C etc (Janaer, 1999:176).

Patogeneziile acestor remedii nu sunt încă suficient de extinse sau nu există deloc, iar informațiile încă insuficient verificate. Atât Julian, dar în special Janaer aplică în practică cu precădere metoda isopatică sau prescrierea axată pe patologie, având unele rezultate remarcabile într-o serie de cazuri „incurabile” (Janaer, 1999:165-172). Terapia propusă este aplicată preponderent în scop paleativ, iar remediile sunt administrate deseori sub forma unor formule complexe. Homeopaticitatea prescripțiilor propuse este redusă sau nesemnificativă pentru că nu simptomele sunt criterii de prescripție ci patologia.

În prezent, există remedii preparate dintr-o mulțime de virusuri, de la cele herpetice, la cele gripale și de la HPV la virusurile hepatice. De regulă sunt încadrate în clasa nosodelor sau isodelor cu care nu trebuie confundate, fiind preparate din culturi artificiale. Importanța lor încă nu este suficient de bine cunoscută, dar continuă să fie prescrise, iar criteriile de prescriere pot fi cele destinate nosodelor. Cel mai frecvent sunt destinate prescrierilor patologice, cu homeopaticitate redusă fapt care în nici un caz nu le scade din importanță. Cu siguranță rămân de luat în considerare, verificarea lor în timp fiind singura care le poate confirma importanța.

Clasa monera (procariote)

Include procariotele sau organismele cu organizare unicelulară fără membrană în jurul nucleului, ulterior împărțite în archaea și bacteria (diferența fiind dată de structura ADN). Ultima clasificare (1990) biologică a regnului viu, propusă de Wheelis & co. conține trei domenii: bacteria, archaea și eukaria și este întocmită în funcție de organizarea celulară (Woese, Kandler, Wheelis, 1990).

Microorganismele având această încadrare și care au importanță pentru homeopatie și medicină în general, sunt bacteriile sub toate formele lor de existență, de la spori, la formele vegetative inclusiv fragmente ale acestora, începând cu membrana și încheind (fără a-i diminua importanța) cu ADN-ul, ARN-ul celular sau fragmente ale acestora. Toate aceste elemente sunt susceptibile la a fi dinamizate și transformate în remedii homeopatice: bacterii întregi obținute din culturi, fragmente ale acestora etc.

Actualmente există sute de remedii obținute din diverse bacterii. Convențional, aceste remedii sunt încadrate impropriu în clasa nosodelor, dar există și o clasă oarecum acceptată, a bioterapicelor, care încadrează natural aceste remedii.

Remediul ales pentru exemplificare este Streptococcinum. Prima patogenezie (Sevaux, Emar, 1959:197-206) este republicată ulterior de O. A. Julian:

Streptococul (vezi foto alăturat. a fost descoperit de Pasteur în 1879. Streptococcinum, ca bioterapic se prepară dintr-un lizat obținut fără adiția de antiseptic dintr-o cultură preparată dintr-o mixtură de sușe de Streptococcus, furnizată de Institutul Merieux (…) Este vorba de o suspensie tip lizat care conține până la 10 miliarde per cm3 entități de Streptococcus pyogenus Rosenbach, furnizată sub formă de ampule de 1 ml, din care urmează să se prepare diluțiile homeopate (Julian, 2003).

Bacteria Streptococcus

Tehnica de laborator (prepararea remediului Streptococcinum, după metoda Sevaux) este plicticoasă și de importanță redusă din perspectiva practicianului homeopat, dar înțelegerea procedurilor de urmat în vederea obținerii unor remedii de calitate nu este de neglijat. Accentuez acest aspect din două motive:

1. Sursele originale ale remediilor sunt cele utilizate în primele patogenezii sau în „provingurile” originale, ceea ce face ca detaliile de preparare să devină repere în vederea respectării utilității MM.

2. Există o anumită tendință de a „simplifica” procedurile de preparare pe seama sușelor, neluând în considerare necesitatea imperativă de a respecta întocmai procedura inițială. Cel mai frecvent se întâlnește la remediile din plante, dar nu numai, când se ocolește sau se modifică câte unul sau mai mulți pași prescriși de autorii inițiali: planta nu se mai culege din locul unde crește spontan, nu se mai respectă sezonul, segmentul propus spre utilizare, se cultivă artificial, se mai modifică și unele etape sau procedee de laborator etc. Standardizarea metodelor de preparare și acceptarea acestor standarde este o problemă de rezolvat. De asemenea, normele actuale de preparare a remediilor cu origine bacteriană sau virală au ajuns ca în mod absurd, în numele protecției împotriva riscului de contaminare, să fie atât de modificate încât se îndepărtează inacceptabil de mult de cele originale. Este o zonă în care apare o contradicție în termeni cel puțin stupidă: cei mai vehemenți contestatari ai homeopatiei(bazați pe diluarea excesivă a remediilor care n-ar mai conține nimic), acum devin îngrijorați de riscul de contaminare.

Produsele biologice de acest tip, dar și produsele patologice, care fac obiectul preparării remediilor sunt furnizate în prezent de institute specializate și se supun unor standarde extrem de precise și riguroase.

Clasa nosodelor

Nosodele reprezintă în principal acele remedii homeopatice preparate din produse patologice, produse metabolice umane sau animale, secreții, puroi, excreții, extracte de organe sau țesuturi bolnave etc (Mosby's, 2005). Sușele sunt distribuite de către instituții specializate sub formă de preparate sterile care urmează a fi diluate și potențate conform metodologiilor homeopatice.

În această clasă, de-a lungul istoriei au fost introduse și bacterii, virusuri obținute din culturi, unele imponderabile, sau sarcodele, adică acele remedii preparate din organe sau țesuturi umane sau animale sănătoase (Mosby's, 2005). În ultima vreme distincția dintre aceste surse pentru remedii pare să se facă tot mai precis.

Pentru exemplificarea clasei am ales nosodele proprii miasmelor fundamentale propuse de Hahnemann: Medorrhinum pentru sicoză, Psorinum pentru psoră, respectiv Syphilinum (Luesinum) pentru sifilis.

Medorrhinum. Remediul este introdus în practica medicală de medicul și politicianul american Samuel Swan în 1842, când acesta conduce primele patogenezii. Este nosodul sicozei și cu toate acestea, Hahnemann, chiar dacă l-a intuit, amintind de mai multe ori catarul specific, nu a apucat să-l folosească (Biographical Directory of the United States Congress: Swan, 2012). Prima publicare a patogeneziei este făcută de Berridge în Medical Advance în 1889 (Bradford, 1901).

În 1910, Allen C. H. diversifică sursa, folosind două preparări diferite: unul din forma acută și unul din forma cronică, fiecare fiind recoltată din secreția gonoreică aflată în stadiul acut, respectiv în cel cronic. Secreția respectivă conținea gonococul. „Simptomele produse de virus în boala acută au fost incluse în tabloul patogenetic exact ca simptomele toxice produse de Arsenic, Mercurius, Opium și Plumb care la rândul lor au fost incluse în tabloul patogenetic” Adică simptomele descrise în patogenezii sunt completate cu simptomele prezente în boala acută.

Julian O. A. explică în detaliu metoda actuală de preparare pentru Medorrhinum, a cărei reglementare legală este stabilită de „Central Services of Pharmacy” Franța, (Biroul Seruri și Vaccinuri).

În condiții identice se prepară Syphilinum (Luesinum), respectând aceeași metodologie, iar sursa este obținută din serozitatea șancrului sifilitic al unui bolnav netratat.

Psorinum este un nosod care inițial cunoaște metode de preparare pornind de la sușe diferite.

Conform enciclopediei lui Allen T. F., primul produs a fost conceput de Hahnemann folosind secreția seropurulentă obținută din pustula unui bolnav cu scabie.

O altă preparare pe care a numit-o psora sicca, a fost realizată ulterior de Gross folosind eflorescențele crustoase ale unui bolnav cu pitiriazis.

O ultimă preparare menționată este cea a lui Hering, despre care se știe că a folosit un produs derivat al psorei (leziuni de grataj), metodă care probabil a constituit principala sursă de inspirație a producătorilor de astăzi.

În prezent, Psorinum se prepară pornind de la serozitatea generată de leziunile de grataj ale unui bolnav cu prurit care nu a fost tratat. Serozitatea este lizată fără vreun adaos de antiseptice. Colectarea și prepararea sușei este reglementată după aceleași norme la care se supune Syphilinum și Medorrhinum.

Controlul citologic evidențiază polimorfonucleare distruse, rare hematii, alături de numeroși germeni mobili sau imobili, alte celule. Sarcoptul este absent.

Colorația Gram va evidenția floră microbiană polimorfă, mixtă dominată de cea Gram pozitivă, polimorfonucleare, celule complet lizate. Se urmează aceleași proceduri ca în cazul Medorrhinum și în final serozitățile se vor dilua în proporție de 1 la 100 părți apă distilată. Rezultă produsul de bază: C1, din care se vor prepara diluțiile succesive.

În prezent, clasei nosodelor (sau organoterapicelor) mai aparțin o sumedenie de remedii preparate din tot ceea ce înseamnă țesut animal sau uman (vezi organoterapia). Sunt în uz atât preparate din țesuturi sănătoase (organe integrale sau fragmente ale acestora) cât și din țesuturi alterate de diverse boli (nosodele propriu-zise). Modul de obținere a sușelor este reglementat de farmacopeile în vigoare și este similar cu cel utilizat la nosodele fundamentale.

Plantele

Dintotdeauna, oamenii au făcut parte și au fost beneficiari ai naturii. Probabil că inițial ca utilizatori pasivi și cu siguranță ulterior activi, ai produselor acesteia. Plantele, datorită calităților, a varietății și răspândirii, constituie o resursă impresionantă, dar în același timp indispensabilă pentru oameni și nu numai.

Pe lângă calitățile nutritive ale acestora, încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au avut șansa să observe diverse efecte ale plantelor asupra organismului: de la intoxicare și îmbolnăvire, la efecte favorabile ca lecuirea anumitor simptome sau dezvoltarea unor simptome, inclusiv psihice.

Pentru practica medicală, prezintă interes deosebit speciile toxice, dar nu numai, în homeopatie fiind prezente unele plante ca pătrunjelul (Petroselinum sativum) sau leușteanul (Levisticum officinale) etc., plante aliment, care sunt binecunoscute și întrebuințate în bucătăriile din întreaga lume.

Din perspectiva istorică, modul inițial de a folosi plantele (altfel decât aliment) era amprenta unui amestec de empirism și simbolism. Se făceau diverse analogii între formele plantei și corpul uman sau anumite părți ale corpului (Swedenborg). Foarte curând magia și chiar religia au profitat din plin de efectele pe care plantele le au asupra organismului uman. În tratatele medievale se descriu plantele ca fiind calde sau reci, uscate, umede etc., cu o precizie demnă de analizele chimice moderne (Ceron, 2008:19). Nu există vreo cultură în care să nu fie menționate diverse terapii care să se bazeze pe plante, multe dintre acestea fiind preluate și în practica homeopatică.

Până la sfârșitul secolului XVIII, plantele erau folosite întregi sau sub forma anumitor segmente ca rădăcini, flori, semințe etc., mai mult sau mai puțin prelucrate, în formă crudă sau uscată. În 1803 Serturner, izolează pentru prima dată morfina de opium. Acesta a fost momentul care a declanșat separarea și apariția punctului de vedere al farmaciei. Practic, cu timpul cunoștințele străvechi au fost abandonate sau puse „în așteptare”, iar interesul s-a axat asupra izolării și purificării principiilor active (Ceron, 2008:19).

Astăzi, acest interes continuă să persiste sau chiar să crească, iar tehnologia disponibilă, a adus performanțe remarcabile în ceea ce privește capacitatea de identificare și izolare a diverselor substanțe. Treptat, s-a pierdut din vedere natura, cu totalitatea proceselor ei vitale, ciclurile și mișcarea sa. Problema esențială pentru farmacie a devenit izolarea principiului activ și obținerea formulei chimice, iar ulterior sintetizarea artificială a principiului activ, obținerea pe cale chimică.

Experiența clinică însă, este cea care contează cu adevărat și indiferent cât ar fi de pompoase și impresionante graficele producătorilor de medicamente, rezultatele obținute în mod real cu pacienții își spun cuvântul. Astfel planta în sine, ca entitate, ca întreg a ajuns din nou în atenție sau chiar în prim plan.

Mult timp medicina a crezut că acțiunea anumitor plante se datora câtorva componente izolate, dar descoperim din ce în ce mai mult că acțiunea terapeutică se datorează esențialmente unei sinergii de factori, cunoscuți sau nu de către știință. Diversele mecanisme subtile ale plantelor și efectele lor în organismul nostru nu se pot cunoaște prin simplul lor studiu farmaceutic (Ceron, 2008:19).

Obiceiul de a considera componente ale plantelor precum alcaloizii, glucozidele etc., ca fiind singurele substanțe care posedă proprietăți solide, demne de încredere, i-a condus pe farmacologi spre înlocuirea sistematică a plantelor cu aceste componente ale lor. Progresul tehnologic a contribuit pe deplin la dezvoltarea acestui demers.

Deseori am remarcat similarități între concepția acestor minți înguste și spiritul acelor observatori cu privirea mioapă și simțul olfactiv abolit, care într-un buchet de flori nu vor putea distinge decât flori izolate, separate, fără a avea capacitatea de a rămâne impresionați de simfonia armoniei de culoare, formă și parfum. Dacă știința este prea austeră încât să poată observa în această comparație altceva decât un capriciu sentimental, asta nu înseamnă că se opune criticilor noastre la adresa indivizilor care promovează exclusiv utilizarea elementelor constituente fundamentale descoperite prin analizele științifice . O astfel de atitudine denotă „subestimarea energiei vitale” care nu este numai creatoarea elementelor constituente ale plantei ci a întregii ei structuri interne (Leclerc, 1955:65).

O plantă grupează atât de multe substanțe care luate separat, par inactive, fără nici un efect, dar împreună, în starea lor simbiotică, devin eficace. Plante ca aloe, digitalis, kola etc., prin administrare ca atare au un efect mai puternic decât dacă le sunt utilizate doar componentele. In esență, are loc un fel de proces simbiotic care le potențează efectul, cel mai adesea datorită componentelor „secundare”. O dovadă a afirmației este dată de procesul de catalizare, care împotriva tuturor misterelor care îl învăluie, evidențiază unele reacții chimice declanșate de interacțiunea dintre componente, care în alte condiții nu ar interacționa (Demarque, 2009:84).

Demarque îl amintește pe Prof. G. Pouchet, ca fiind primul care a pledat încă din 1897 pentru reinstalarea plantelor pe locul care li se cuvine. Acesta considera că relevanța medicamentelor simple, preparate din ingrediente active, a fost validată de numeroase date științifice noi, iar efectele obținute cu preparatele galenice utilizând planta întreagă diferă substanțial de cele obținute prin administrarea izolată a ingredientelor active (Demarque, 2009:85).

Regnul este omniprezent dintotdeauna în practica medicală și nu este exceptat de homeopatie. Primele remedii produse, aparțin regnului plantelor.

Am ales aleatoriu Crataegus oxyacantha sau păducelul(vezi imaginea alăturată). Planta este prezentă în medicina tradițională europeană, dar și nord-americană. Ulterior, a fost preparată ca remediu și adoptată de homeopatie. Asemănător multor alte remedii, a fost introdusă în practică fără a i se face o patogenezie experimentală, ci în baza deducției pornind de la utilizarea ei în medicina tradițională. Primele mențiuni sunt publicate de Jennings în „New York Medical Journal”, octombrie, 1896 și în „Kansas City Medical Journal” 1898, autorul fiind entuziasmat de rezultatele obținute și pledând în favoarea introducerii remediului în MM.

Crataegus Oxyacantha

Prima patogenezie a fost condusă de A. C. Cowperthwaite și publicată în „The Transactions of the American Institute of Homoeopathy” în 1900 (Anshutz, 1917).

Planta, un mic pomișor sau o tufă, face parte din familia Rosaceae și a fost denumită astfel de Linnaeus. Există unele controverse legate de varianta sau subspecia descrisă care ar putea fi Crataegus rhipidophylla, alta decât cea acceptată în mod comun, de altfel fiind aproape imposibil de personalizat din cele peste 200 de subspecii descrise. Conține mai multe substanțe active printre care: flavonoide, glicozide, procianidine, cratetegin, saponine etc. (Verma et al., 2007:65-71).

Pentru preparare s-a folosit fructul întreg, proaspăt cules în perioada toamnei, când coacerea este completă. Tinctura se obține prin zdrobirea fructelor și amestecarea cu alcool concentrat în cantități egale. După macerare, se filtrează, rezultatul fiind Tinctura mamă, din care se vor prepara diluțiile succesive (Yasgur, 1990).

Asemenea celorlalte sușe pentru remedii, fiecare plantă în parte, este clasată în funcție de toxicitate și astfel supusă unor criterii reglementate legal și publicate în farmacopeile în vigoare în fiecare țară.

Asa foetida (Ferula assafoetida) Asafoetida, plantă încadrată în familia Umbeliferelor sau Apiaceaelor, este una din cele mai impresionante specii a familiei prin dimensiunea mare și vigoarea sa. Originară din Iran, Afganistan și nordul Indiei, erbacee perenă, ajunge la peste 2 m înălțime, baza tulpinii având un diametru de 5-8 cm. Frunzele au 30-40 cm lungime, sunt tripinate sau divizate chiar mai mult și au o teacă bazală foarte puternică de implantare pe tulpină. Florile sunt galbene dispuse în umbrele compuse, de mari dimensiuni (vezi figura alăturată). Este răspândită în pădurile umede din zonele amintite.

Ferula asafoetida (gravură)

Întreaga plantă emană un miros caracteristic puternic, fetid, de unde și denumirea autohtonă: „căcat de drac”. Este întâlnită și în farmaciile din România secolului XIX. Tulpina sau rădăcina secționate, secretă o rășină care prin uscare formează substanța numită asafoetida.

Alexendru cel Mare a introdus în Europa această plantă considerată mirodenie în anul 4 Î.C., urmând a fi folosită ca aromatizant în bucătăria Romană, la fel ca în India unde este larg utilizată la gătit. În medicina tradițională orientală, planta are o mulțime de întrebuințări: antidot pentru flatulență, în bronșite, în isterie, dureri de stomac, dureri de cap etc. Se folosește ca atare, întreagă, rădăcina, planta uscată sau rășina pe care o secretă. Îndepărtează pericolul de înțepătură a diverselor insecte, fiind citată în mai multe surse ca având eficacitate remarcabilă ca repelent. În Afganistan se freacă încălțămintea cu planta crudă pentru a îndepărta șerpii veninoși (Burton, 2000).

Remediul homeopatic se prepară din rășina obținută din plantă sau din rădăcina acesteia, un lichid care se scurge după o incizie practicată plantei vii. Rășina conține o serie de substanțe active printre care asareninotanoli, acid ferulic, umbeliferonă etc (Wikipedia, 2012). Din rășină, prin amestec cu alcool în proporții egale, se prepară tinctura mamă și apoi se procedează asemenea celorlalte preparate din tincturi (Yasgur, 1990). Primele patogenezii au fost efectuate de pionierii homeopatiei, printre care și Hahnemann (Allen T. F., 1879).

Fungii

Ciupercile, ca și plantele, prin răspândirea remarcabilă, prin valoarea nutritivă, dar și prin toxicitatea lor, au trezit interesul din cele mai vechi timpuri. Speciile prezente în MM homeopatice, sunt în principal cele toxice sau halucinogene. Ele au depășit ordinul zecilor, dar câteva dintre acestea sunt mai bine cunoscute, poate chiar comune, unele putând fi întâlnite și în România. Toxicitatea variază foarte mult, de la unele mici tulburări digestive date de unele russule, la intoxicarea fatală prin insuficiență hepato-renală acută, dată de Amanita phalloides, sau la neurotoxicitatea dată de Amanita muscaria. Cele halucinogene (Psilocyibe, Clitocybe etc.) în cantități mici, pot deveni și ele mortale în cantități însemnate.

Agaricus muscarius (vezi imaginile alăturate) a fost printre primele ciuperci „adoptate” în homeopatie, iar la patogeneziile experimentale, a participat și Hahnemann (Allen T. F., 1879).

Foarte bine cunoscut în toxicologie, sindromul muscarinic este dintre primele învățate la orice școală de medicină, odată cu primele incursiuni în fiziologia sistemului nervos autonom.

Crește în Europa, America de Nord, Asia și a fost introdusă simbiotic odată cu unele specii de pini și în emisfera sudică. Preferă locurile umede (ca orice ciupercă), în păduri, la marginea acestora, în luminișuri, de la șes, la zonele submontane și chiar montane nu foarte înalte. Anotimpurile preferate sunt primăvara târzie și toamna, dar nu există reguli foarte stricte. Crește izolat sau în grupuri mici. Dimensiunile și nuanțele de roșu ale pălăriei sunt variabile în funcție de locul de creștere, de gradul de expunere la soare, de natura solului, temperatură etc. Poate fi roșu intens, cărămiziu, oranj, dar și cu tentă violacee, purpurie sau chiar mov. Ca dimensiune face parte din categoria medie, piciorul având o înălțime de 10-20 cm, iar diametrul pălăriei ciupercii adulte, este cuprins între 10 și 15 cm. Cele mai importante substanțe chimice izolate sunt muscarina, muscimolul și acidul ibutenic, ultimele două fiind psihoactive. Este suficient de toxică încât să producă decesul dacă este consumată în cantități de ordinul zecilor de grame, dar mult sub nivelul de toxicitate al Amanitei phalloides, care este mortală după cantități de ordinul gramelor din ciuperca crudă. Toxinele sunt termorezistente. Wasson R.G., în lucrarea sa „Soma: ciuperca divină a nemuririi”, avansează ipoteza că misterioasa substanță halucinogenă a indienilor și a iranienilor antici era de fapt ciuperca otrăvitoare pălăria șarpelui, adică Amanita muscaria (Wasson, 1968).

William Emboden, una dintre autoritățile mondiale în domeniul plantelor și ciupercilor psihoactive, spunea despre Amanita muscaria că era muza lui Wasson, acesta utilizând-o constant sub formă de drog (Rudgley, 2009).

Agaricus muscarius (amanita muscaria)

Denumirea utilizată în homeopatie respectă vechea taxonomie (Agaricus muscarius), astăzi ciuperca numindu-se Amanita muscaria (Agaricus formează astăzi o altă familie distinctă de ciuperci, având o serie de specii comestibile și chiar cultivate).

Conform lui Allen T. F., tinctura mamă originală a fost obținută prin extracție cu alcool din ciuperca crudă întreagă, dar ulterior, Clarke H. C. menționează și prepararea din triturat obținut din pălăria ciupercii uscate care se macerează în alcool. Mai departe, procedura devine identică oricărei dinamizări (Allen T. F., 1879, Clarke, 1904).

Psilocybe caerulescens. Specia Psylocibe (vezi imaginile alăturate) cuprinde un mare număr de subspecii cu răspândire practic pe tot globul, condiția fiind să existe suficientă umezeală. Este cunoscută foarte bine peste tot, inclusiv în România, ca ciupercă cu proprietăți halucinogene, psihedelice.

Principalele substanțe active izolate de chimiști sunt psilocina și psilocibina. Din genul psilocybe (scrierea diferă în funcție de sursa utilizată. În majoritatea scrierilor homeopatice este menționată sub forma „psilocybe”) fac parte peste 75 de tipuri răspândite în întreaga lume. Unele sunt doar halucinogene; cele care conțin psilocibina si psilocina sunt folosite de indienii din Mexic pentru ritualuri șamanice, dar există și câteva subspecii mortale. Talia este mică, piciorul având între 3 și 10 cm înălțime, iar pălăria 3-4 cm în diametru. Denumirea generică caerulescens sugerează culoarea albăstruie pe care o ia carnea ciupercii dacă este ruptă.

O mărturie interesantă a efectului ciupercii, este menționată de Richard Rudgley în „Enciclopedia drogurilor”, în care îl citează pe R. E. Schultes (directorul muzeului botanic de la Harvard și descoperitorul utilizării ciupercilor halucinogene de către indienii mexicani): care face o descriere remarcabilă a simptomelor mentale produse de psilocybe.

Psilocybe (statuete din lemn)

Psilocybe caerulescens (cultură)

În Europa ciupercile din specia Psilocybe sunt comune, întâlnindu-se de primăvara până toamna în zonele de câmpie, dar și de deal, în păduri, pe pășuni, pe marginea drumurilor, dar și în unele culturi agricole sau pe terenuri „sterpe”. Crește în grupuri mici, formate în general din 4-5 exemplare numite familie, dar și în grupuri mari, uneori impresionante (Rudgley, 2009:99).

Foarte probabil ca efectul halucinogen să se bazeze pe unele componente chimice ale structurii de bază: triptamina prezentă în întreaga ciupercă și pe serotonină, binecunoscutul neuro-mediator.

Prima patogenezie a fost condusă de David Flores Toledo în 1968 și conform lui Julian, au fost implicați trei participanți, cu toate că autorul (Toledo) menționează o participare mult mai amplă: 43 de persoane (conform unui articol publicat în „La Revue Belge d'homeopathie”). În experiment s-a folosit ciuperca întreagă, crudă, dar și sub formă uscată, aceasta își păstrează caracteristicile.

Extracția pentru sușă se face cu alcool, după care urmează o procedură identică cu cea folosită la Agaricus. În patogenezie s-au utilizat atât substanța brută (T.M.) cât și diverse potențe (Vermeulen, 1998).

Animalele

Grupul nu are amploarea grupului plantelor, dar este suficient de bine reprezentat. În această categorie se încadrează insecte, artropode, păianjeni, amfibieni, păsări, pești, reptile, mamifere, fiecare fiind reprezentat într-un anumit fel: țesuturi, organe, secreții, excreții, insecta întreagă etc. Unii homeopați încadrează impropriu remedii din această zonă la nosode.

Asemenea plantelor și fungilor, animalele reprezintă o importantă sursă de hrană. Interesul pentru practica medicală a acestui regn este foarte variat, folosindu-se de la gheare de diverse păsări sau animale la coarne, colți sau chiar fluturi întregi etc., dar cele mai importante remedii, care au intrat în rândul policrestelor sunt reprezentate de veninuri.

Lachesis mutus este un vertebrat din clasa reptile, subordinul șerpi, familia viperidae, subfamilia crotaline. Pare să fie reprezentat prin două subspecii: Lachesis muta muta și Lachesis muta rhombeata foarte dificil de diferențiat (Wikipedia, 2006).

Șarpele adult crește până la peste 3m lungime, încât este considerat cel mai mare șarpe veninos de vizuină, respectiv vipera cea mai mare din emisfera occidentală, mai precis din zona amazoniană. Are capul lat, în formă de săgeată. Corpul este cilindric, gros, puternic, iar pe abdomen se pot număra 200-230 solzi ventrali. Coada este scurtă, formată din 32-50 vertebre, urmate de 13-17 rânduri de inele ale coloanei terminale. Culoarea urmează un model rombic tipic, brun închis care acoperă un fond gălbui, roșcat sau gri-brun, pământiu (vezi foto alăturată). Este o specie similară crotalilor nordamericani, dar neavând „clopoțeii” din coadă, nu produce acel sunet specific, motiv pentru care a fost denumit șarpele mut (Wikipedia, 2006).

Lachesis mutush

Un grup important de cercetători din America de Sud și Centrală, dar și din Europa, au realizat o hartă a conținutului proteic al veninului. Numărul de toxine și diversitatea sugerează complexitatea remarcabilă a veninului, dar trebuie specificată inconstanța acestuia, compoziția variind foarte mult cu regiunea geografică, vârsta, sexul șarpelui etc (Sanz et al. 2008).

Probabil cea mai popularizată patogenezie efectuată vreodată, extrem de precisă și amplă, a fost condusă pe propria persoană de unul din cele mai proeminente figuri ale homeopatiei din toate timpurile: Constantine Hering. Experimentul lui Hering a fost inițiat în 28 iulie 1828, publicat în „Archives” în 1835, iar în 1837 remediul a fost introdus în MM (Hering, 1879).

În homeopatie, folosim veninul recoltat de la șarpele viu. Astăzi recoltarea se face de la animale păstrate sau chiar crescute în captivitate. Hering a folosit un specimen de venin recoltat de la un șarpe capturat viu, „paralizat” cu o explozie; veninul a fost colectat pe zahăr, prin presarea în sus a colților, pe o pungă. După triturare, prima diluție s-a făcut în alcool, ulterior procedura fiind identică celorlalte remedii (O' Connor, 1887).

Apis mellifica. Harnica albinuță face și ea parte din „animalele” care au adus un aport important MM homeopatice. Este încadrată în categoria așa-numitelelor „policreste”. Aparține filiației artropodelor, clasei insecta, familiei apidae, genului apis.

Albinele sunt în atenția oamenilor din cele mai vechi timpuri; mierea, ceara, propolisul, lăptișorul de matcă, dar și veninul, au constituit tot atâtea comori de neprețuit, dar și teme de căutare, investigare, cercetare.

Apiterapia utilizează toate produsele albinei lucrătoarea, în ultima perioadă ajungând să devină o adevărată specialitate sau ramură a medicinei naturiste, cu aplicații favorabile în diverse patologii, de la simplele astenii, la diverse reumatisme, unele alergii, până la scleroza multiplă sau cancere. S-a recurs chiar la sintetizarea unei imunotoxine compuse dintr-o moleculă de melitină modificată (pentru a preveni reacția alergică) la care s-a atașat o moleculă de anticorp specific anticancer, procedură cu rezultate notabile în faza de experiment (Soman et al., 2009).

Familia albinei cuprinde albina lucrătoare, matca, trântorul, ouăle, respectiv larvele în diversele lor stadii de dezvoltare.

Anatomia albinei lucrătoare

Pentru homeopatie, până în prezent, prezintă interes albina lucrătoare, veninul acesteia și matca. Există patogenezii efectuate cu fiecare din cele trei. Este de remarcat diferența dintre regină și albina lucrătoare, atât ca talie, mult mai mare în cazul reginei cât și ca atitudine sau comportament: cu toate că este dotată cu o cantitate și calitate superioară de venin, matca (vezi imaginea alăturată) nu va înțepa niciodată decât o eventuală concurentă sau rivală, adică o altă matcă, pe când albina lucrătoare (vezi imaginea alăturată) nu va ezita să-și aplice înțepătură cu fiecare ocazie ivită. Va ataca dacă îi este amenințat cuibul, dar și dacă se simte amenințată direct sau indirect sau dacă percepe anumite mirosuri, printre care cel de venin sau alte substanțe interpretate ca semne ale unui potențial pericol și face asta cu prețul vieții pentru că întotdeauna după înțepare, datorită formei de harpon a acului, acesta nu va mai putea fi retras (spre deosebire de acul viespilor, bondarilor și furnicilor), albina rămânând la locul înțepării sau pur și simplu smulgându-și acul cu tot cu conținutul abdominal. Se produce o adevărată eviscerare a abdomenului albinei.

Matca, (albina regină)

Albina lucrătoare

Trântorul (masculul)

Veninul de albină lucrătoare, indiferent de proveniența donatoarei (europeană sau africană, fiecare având o serie întreagă de subspecii), este un amestec de enzime, peptide, histamină, feromoni, aminoacizi și alte substanțe, până în prezent fiind identificate 63 de componente distincte. Principalul component al apitoxinei, cum mai este denumit veninul de albină, ocupând 52% din totalul peptidelor este melitina, un puternic antiinflamator, stimulator al secreției de cortizol și în același timp citolitic. Mai conține o serie de proteine mai mult sau mai puțin toxice, dar toate cu influență în obținerea binecunoscutului efect al înțepăturii În cantități infime se mai găsesc aminoacizi ca cisteina și metionina, acidul formic, clorhidric, ortofosforic. Compoziția complexă a veninului generează un efect citotoxic, dar și un efect contradictoriu, fiind inhibitor al sistemului nervos și în același timp stimulator cardiac și suprarenalian de tip adrenergic (Meier, White, 1995).

Conform lui Allen T. F., prepararea remediului Apis este pornită de la veninul de albină recoltat „cu grijă” sau din albina lucrătoare vie, pusă în alcool. Printre cei care au participat la primele patogenezii se află și C. Hering (Allen T. F. 1879).

Yasgur J. explică în dicționarul său prepararea tincturii din albinele vii: se pun albinele într-un vas, se agită bine, încât acestea să fie nervoase, apoi se toarnă alcool încât să acopere albinele. După macerare, se filtrează, apoi se amestecă cu apă în vederea dinamizării (Yasgur, 1990).

Al doilea remediu ca importanță preparat din albină este Apis virus. Prepararea din venin a remediului numit Apium virus sau Apis virus, se face prin extragerea pe lactoză a veninului și triturare (Yasgur, 1990).

Pe lângă remediile Apis mellifica și Apis virus sau Apium virus, mai există dinamizat și în uz relativ restrâns remediul Apis regina, preparat din matca întreagă după aceeași metodă.

Se pare că întreaga familie a albinei, alături de produsele acesteia sunt exploatate cu o singură excepție: partea masculină, adică trântorul. Dacă aplicăm un raționament analogic (asemenea multor autori care au propus remedii), posibil că s-ar putea obține un bun remediu pentru lene .

Apa

De la început, apa a fost mediul indispensabil de diluare și dinamizare, în vederea preparării remediilor homeopatice. Indiferent de originea sușei, intermedierea apei a rămas constantă și necesară.

Acuratețea cu care apa poate înregistra, păstra și transmite informația este o proprietate remarcabilă și impresionantă în același timp, probabil intuită, dar cu certitudine aplicată de Hahnemann.

Complexitatea remarcabilă a substanței dătătoare de viață: APA a fost și este un subiect de studiu inepuizabil. Ioan Nedelcu, aduce în prim plan importanța deseori subestimată a ceea ce reprezintă apa în organismul uman:

În prezent, medicina de vârf nu se mai luptă orbește cu microbii, nu mai speră descoperirea pilulei magice, ci caută mai degrabă să înțeleagă echilibrul atât de complex al ființei umane, numit sănătate . Se știe despre apă că este cea mai răspândită substanță de pe pământ. Totodată, ea este și cea mai enigmatică. Dacă i se modifică structura, compoziția, temperatura chiar, atunci proprietățile sale biologice și implicit efectul ei asupra organismului uman sunt foarte mult diferite. Apa plată, de exemplu, este o apă naturală, care a stat câteva mii sau zeci de mii de ani în rocă, a împrumutat din caracteristicile electromagnetice ale zonei și și-a orientat molecula. Apoi, apa structurată – de care s-a ocupat foarte mult și profesorul Mânzatu – are si ea molecule orientate într-un anume fel, iar de aici rezultă anumite proprietăți biologice. În lumea vie sunt însă întâlnite mult mai multe tipuri de apă. Organismul fiecăruia dintre noi conține în proporție de peste 70% apă, însă nu este vorba despre apa de un singur tip. Avem apă în interiorul celulelor, la suprafața celulelor și în afara lor, apa constituțională și fiecare dintre acestea este diferită de celelalte. Chiar și apa de la suprafața celulei diferă foarte mult de la un om la altul. Apa se uzează odată cu vârsta. Mai mult, ea are memorie. Nu în sensul că reține anumite detalii, ca in cazul minții umane, ci in sensul că pe parcursul vieții, ea își modifică atât de mult structura, compoziția izotopică și entropia, încât capătă proprietăți mult diferite de ceea ce a fost inițial, purtând un fel de amprentă (…) (Nedelcu, 2004).

Apa este denumirea comună atribuită stării lichide a compusului format din hidrogen și oxigen, având formula chimică H2O. O altă definiție, descrie apa ca fiind un lichid clar, incolor, inodor, insipid atunci când este pură, care apare sub formă de ploaie, zăpadă și gheață, formează râuri, lacuri, și mări și este esențială pentru viață. În mod natural, apa preia culoarea și gustul de la substanțele din mediul în care se află (Encarta, 2006).

Dintr-o altă perspectivă, apa reprezintă lichidul care coboară din nori sub formă de ploaie, formează torente, lacuri, mări și este constituentul principal al tuturor formelor de viață, iar când este pură, nu are miros și gust și este foarte puțin compresibilă. Este forma lichidă a oxidului de hidrogen. În straturi groase apare albăstruie. Îngheață la 0o C și fierbe la 100o C, densitatea maximă fiind la 4o C (Encyclopaedia Britannica, 2006). Definiții asemănătoare pot fi găsite în majoritatea dicționarelor actuale, unele adăugând mai multe sau mai puține date din fizică sau chimie.

Dintotdeauna, apa a suscitat un interes deosebit și a avut o însemnătate fundamentală pentru omenire. Este nelipsită din diversele texte religioase aparținând practic tuturor culturilor. În același timp, există mărturii extrem de vechi care confirmă utilizarea ei ca tămăduitoare de către diverse civilizații și culturi, de la extremul orient până în cele două Americi.

Imediat după împlinirea venerabilei vârste de 80 de ani, Henri Coandă „înmânează”, întreaga documentație pe care o strânsese de-a lungul anilor, referitoare la descoperirea „tinereții fără bătrânețe” lui Patrick Flanagan, cu rugămintea de a continua cercetările. Coandă a vizitat cinci regiuni renumite pentru longevitatea locuitorilor lor, a căror vârstă depășea frecvent 100 de ani (Flanagan, 1997). Aceștia se bucurau de o sănătate excelentă, fără cancer, fără carii dentare și puteau avea copii la vârste înaintate. Cu toții aveau o alimentație diferită, obiceiuri diferite etc., singurul lucru comun pe care l-a identificat fiind apa, care prezenta o vâscozitate diferită, puncte de fierbere și de îngheț și o tensiune superficială diferite. O parte din rezultatele studiilor inițiate de Coandă și ulterior desfășurate și continuate de Flanagan, pot fi accesibile în numeroasele cărți de specialitate și în zecile de articole publicate în presă (Flanagan, PHI SCIENCES).

Structura apei, scurt istoric

Istoria cunoașterii apei este extrem de bogată, cuprinzând numeroase documente care au marcat diverse etape ale evoluției înțelegerii științifice a fenomenelor generate de apă și/sau care însoțesc această miraculoasă substanță. Începând cu epoca modernă și cu precădere în zilele noastre, cercetările cu privire la structura și proprietățile apei au crescut exponențial.

Pentru a puncta câteva din momentele importante cu privire la evoluția descoperirilor științifice legate de apă, cele care au rămas în istoria științei, amintesc trei dintre cele mai cunoscute (Encyclopaedia Britannica, 2006):

în 1781, chimistul britanic Henry Cavendish a sintetizat apă prin detonarea unui amestec de hidrogen și aer, rezultatele experimentului rămânând fără o interpretare clară.

în 1783, chimistul francez Antoine Laurent Lavoisier a dovedit că apa nu este un element, ci un compus din hidrogen și oxigen.

în 1804, chimistul francez Joseph Louis Gay-Lussac, împreună cu naturalistul german Alexander von Humboldt au demonstrat că apa este formată din două volume de hidrogen și un volum de oxigen, după cum arată formula chimică prin care este reprezentată apa și astăzi: H2O.

Din punct de vedere chimic, o moleculă de apă este formată dintr-un atom de oxigen și doi atomi de hidrogen atașați la un unghi de aproximativ 1050 (vezi figura alăturată). În a treia figură de mai jos, se pot observa două perechi de electroni la bază, care formează un unghi similar în plan perpendicular pe imagine. Această aranjare asimetrică poate fi o explicație pentru multiplele proprietăți neobișnuite pe care le are apa. Dimensiunile menționate sunt inconstante, suferind modificări în funcție de mai mulți factori, cei mai importanți fiind temperatura și presiunea, acestea influențând și stabilitatea celor două tipuri de legături chimice implicate în generarea proprietăților apei: legăturile de hidrogen și legăturile intermoleculare Van der Waals.

Legendă: proton neutron electron

Molecula de apă

Apa se poate prezenta (în mod natural în cantități infime) și sub o altă formă numită apă grea, sau Oxid de deuteriu. Acesta reprezintă apa obținută prin combinarea oxigenului cu un izotop al hidrogenului, având masă dublă. Rezultă astfel o moleculă de apă cu masa moleculară 20, spre deosebire de apa obișnuită care are masa moleculară 18 (masa atomului de oxigen fiind 16). Apa obișnuită, obținută din majoritatea surselor naturale conține aproximativ un atom de deuteriu la fiecare 6760 atomi de hidrogen normali. Apa grea are utilizări cunoscute în industria energiei nucleare, dar și în diversele compartimente de cercetare în chimie, fizică sau biologie (Encyclopaedia Britannica, 2006).

În domeniul vital însă, apa grea are proprietăți nedorite, de inhibare, intoxicare, denaturare a unor procese biologice, fiind considerată opusul „apei vii”. Noțiunea de apă vie este întâlnită practic în majoritatea culturilor vechi, de la extremul orient și ajungând până în Europa sau în America de Sud.

Maeștrii taoiști au creat, acum mii de ani, sisteme complete de „programare” sau „educare” a apei, prin intermediul cărora urma să intre în structura cea mai intimă a organismului. Practica apei sfinte (apa „informațională”) este unul din cele mai puternice instrumente ale maeștrilor taoisti. Apa sfântă înseamnă mai mult decât apă energizată deoarece cuprinde, pe lângă recepționarea energiei Universului, și eliminarea energiei negative din toate planurile ființei umane, precum și un program inteligent de încărcare a memoriei moleculelor, ADN-ului și celulelor din corp cu informații de bunăstare la toate nivelurile. Această apă vie este o apă structurată (Mânzatu, 2006).

Ion Mânzatu, figură proeminentă în România ultimilor ani ai secolului XX, și-a legat numele de studiul științific al apei, de mai bine de 25 de ani. Principala descoperire a sa și a colectivului de colaboratori (pentru care a primit nu mai puțin de 6 distincții de vârf ale salonului de inventică de la Geneva și ale cărei drepturi de utilizare au fost ulterior cumpărate de concernul Estee Lauder), este legată în principal de „apa structurată”, folosită cu mult succes în industria medicamentelor și cea a cosmeticelor: „E o chestiune pe cât de simplă, pe atât de greu de explicat. Trecută prin diferite câmpuri electrice sau magnetice, apa capătă niște proprietăți incredibile: stimulează sau inhibă diverse procese biologice. Asta deschide noi căi de vindecare a cancerului sau oferă cu adevărat o armă de luptă împotriva bătrâneții”

Cu toate că există o cantitate foarte mare de muncă depusă în vederea deslușirii proprietăților apei, multe dintre aceste proprietăți rămân intrigante. O clarificare poate veni din înțelegerea faptului că moleculele de apă formează o infinitate de rețele de legături de hidrogen care generează aglutinare structurată. Puterea moderată a acestor legături de hidrogen, care se formează ușor și în același timp nu sunt foarte greu de desfăcut, pare a se potrivi perfect proceselor vitale. „Un concept important, dar care adesea este scăpat din vedere, este acela că la nivel nanoscopic, apa nu are un comportament omogen” (Chaplin, 2006).

Proprietățile extrem de complexe ale ape sunt în principal generate de calitatea legăturilor Van der Waals:

Un principiu cheie în știința materialelor este acela că legăturile slabe sunt cele care conferă proprietățile interesante, în timp ce legăturile puternice determină structura, un exemplu relevant fiind dat de materialele cristaline . Este universal acceptată prezența unei imense varietăți de molecule în apă, ceea ce fără îndoială contribuie la formarea unui spectru vast de legături Van der Waals care, fiind cele mai slabe, sunt foarte susceptibile la schimbare sub influența unor forțe extrem de slabe (Roy et al., 2005).

Luând în considerare studiile structurale asupra apei, într-o lucrare de proporții impresionante (în care utilizează peste 1000 de surse bibliografice), poate unul din cei mai titrați cercetători contemporani în acest domeniu, profesorul Martin Chaplin de la London South Bank University, analizează apa ca moleculă unică (de bază) H2O, și ca polimer (H2O)x, formată din trimeri, oligomeri și polimeri, unde x variază între 2 și în jur de 280. Reprezentate spațial, moleculele de apă vor apărea sub formă de icosaedru având o gamă extrem de variată de dimensiuni (vezi figura alăturată):

Moleculă de apă sub formă tridimensională, de icosaedru (H2O)x

În opinia lui Martin Chaplin: ”Apa este cel mai studiat material de pe Pământ, dar este de remarcat cât de puțin sunt înțelese (sau ignorate) comportamentul și funcționarea acesteia, nu doar de către oameni în general, ci chiar de către oamenii de știință care lucrează în mod obișnuit cu ea. Dimensiunea moleculei de apă generează activitatea acesteia și capacitățile unice. Proprietățile unice ale apei și natura ei cameleonică par să se potrivească perfect cu cerințele vieții, nefiind egalată de nici o altă moleculă” Ca o curiozitate, Chaplin identifică o serie de anomalii ale comportamentului de fază a apei (puncte de îngheț, topire, fierbere, comportamente diferite de ale altor materiale lichide), anomalii ale densității, anomalii termodinamice, alte anomalii materiale și fizice, în total peste 50 (Chaplin, 2006).

Patrick Flanagan luând, se pare, în serios rugămintea lui Coandă, după mai mulți ani de studii, a publicat unele din rezultatele obținute. Printre acestea, tensiunea superficială, care după Flanagan, are în mod normal (apa obișnuită) o valoare de aproximativ 73 dyn/cm. Cu cât tensiunea superficială este mai joasă, apa devine mai „udă”, iar apa din celulele corpului nostru are o tensiune superficială de 45 dyn/cm, de unde apare evidentă necesitatea corpului de a scădea tensiunea superficială a apei obișnuite pentru a o putea utiliza în procesele biologice. Cele afirmate de Flanagan apar întărite de Alex Carrel (laureat al premiului Nobel), care a reușit să țină în viață o inimă de găină timp de 45 de ani și care a demonstrat că peretele grăsos al celulei se opune trecerii apei cu tensiunea superficială de 73 dyn/cm pentru că nu se pot crea legături intime între această apă și suprafața membranei celulare. Din acest motiv, pătrunderea substanțelor hrănitoare și eliminarea cataboliților din celulă nu poate avea loc (Flanagan, 1997).

Louis-Claude Vincent, un eminent hidrolog din Franța (întemeietor al bioelectronicii Vincent), care la rândul său a petrecut o viață studiind diverse proprietăți ale apei, dar mai ales cele care pot fi benefice vieții, spune că două caracteristici ale apei, sunt de o importanță capitală: pH-ul care trebuie să fie sub 7, adică puțin acid și rH-ul (hidrogenul relativ), termen introdus de acesta și care se referă la cantitatea de ioni negativi de hidrogen (H-) din apă. Cu cât aceștia sunt mai mulți, apa capătă calități biologice superioare (Vincent, 1960).

Importanța pentru homeopatie

În noiembrie 2001, o descoperire bizară a unor chimiști, oferă o nouă șansă de studiu în vederea elucidării misterului mecanismelor de acțiune a remediilor homeopate înalt potențate. Chimistul german Kurt Geckeler, împreună cu colegul său chimistul Shashadhar Samal, cercetători la Institutul de Știință și Tehnologie Kwangju din Coreea de Sud, în timp ce studiau un polimer al carbonului cu formă sferică sau tubulară, numită fullerena (vezi figura alăturată), au sesizat că forma rotundă a moleculei respective de carbon, continuă să formeze agregate neregulate în soluție, observație care i-a incitat spre căutarea unor metode prin care formarea acestor agregate să poată fi controlată (Samal, Geckeler, 2001).

„Fullerene”

Rezultatul a fost descoperirea unui nou fenomen în chimie: prin diluarea în continuare a soluției, dimensiunea particulelor agregate de „fullerene” creștea. Experimentul a fost continuat și pentru a face molecula de „fulleren” solubilă în apă, au adăugat ciclodextrină în soluție și rezultatul a fost același. Experimentul a fost reluat doar cu ciclodextrină, iar rezultatul s-a repetat. Același rezultat a fost obținut utilizând ADN, guanosin monofosfat de sodiu sau clorura de sodiu.

Concluzia a fost că, în mod tipic, moleculele utilizate au format agregate de cinci până la zece ori mai mari decât cele din soluția originală, iar creșterea nu a fost liniară ci dependentă de concentrația soluției originale. „Istoricul soluției este important: cu cât este mai mare diluția originală, cu atât mai mari vor fi agregatele”, spune Geckeler. De menționat că fenomenul este prezent doar în soluțiile polare, precum apa, la care un capăt al moleculei are o pronunțată polaritate pozitivă și celălalt, negativă.

Descoperirea celor doi reamintește de teza controversată a eminentului cercetător francez Jacques Benveniste, care în 1988 afirma: „.o soluție care odată a conținut anticorpi, va putea activa în continuare leucocitele umane”. Benveniste susținea că soluția încă este activă pentru că structura apei păstrează amprenta ”fantomă” generată de prezența anterioară a anticorpilor, fenomen pe care s-a străduit să-l demonstreze. Benveniste însuși nu credea că aceste descoperiri (ale lui Samal și Geckeler) ar putea explica rezultatele pe care le-a avut pentru că soluția nu a fost suficient de mult diluată, afirmând că: „Fenomenul nu se poate aplica diluțiilor înalte” (Encyclopædia Britannica, 2006).

Jacques Benveniste (1935–2004)

Ipoteză originală a lui Jacques Benveniste și probabil cea mai controversată, care l-a costat definitiv întreaga carieră, se referă la „memoria apei” și a fost publicată în revista „Nature” în 1988: „(…)o substanță dizolvată în apă va acționa ca un determinant, modificând proprietățile electromagnetice ale apei. Dacă soluția este diluată în continuare, aceste proprietăți se vor transfera apei adăugate și astfel, apa va reține o „memorie” a substanței adăugate inițial” (Encyclopædia Britannica, 2006).

Studii ulterioare, îl determină pe Benveniste să afirme că semnale moleculare specifice, provenite de la substanțele dizolvate în apă pot fi „auzite”, colectate și retransmise pe diverse căi, urmând să influențeze în mod similar moleculele de apă ale receptorului. Cu toate că ipoteza lui Beneviste a fost verificată și confirmată din surse independente, acestea nu au fost încă publicate probabil datorită climatului actual excesiv de sceptic (New Scientist, 2005:24) (De notat că o confirmare experimentală a fenomenului nu confirmă în mod necesar sau obligatoriu mecanismul propus). Ca o continuare sau o încununare a direcției inițiate, în 1999, Beneviste a propus o nouă temă de cercetare, pe care a numit-o biologie digitală. Și-a propus să identifice posibilitatea de a ”materializa” digital transferul electromagnetic de informație ce are loc la toate nivelurile biologice. A și patentat ăn 1994 o metodă și un aparat care ar putea prelua și prelucra semnalele activității biologice și le-ar putea transfera unui alt receptor. Trecerea lui Benveniste în neființă în 2004, nu a pus capăt demersului (Benveniste, 1999, 2000).

Kallay este unul dintre cei care confirmă indirect ipoteza lui Benveniste, constatând că emisii electromagnetice au fost detectate la înghețarea apei super-răcite, generate probabil de negativarea suprafeței solide la interfață, cauzată de ionizarea de suprafață a moleculelor de apă, urmate de pierderea preferențială de ioni de hidrogen (Kallay et al., 2003: 89-96). Pe de altă parte, Fred Pearce de la University College London, care a încercat să reproducă experimentul lui Benveniste(degranularea mastocitară declanșată de soluție de anticorpi înalt diluată), este de acord cu afirmațiile acestuia și susține că: „Agregatele mari și formele aglutinate ar putea interacționa mai ușor cu țesuturile biologice” (New Scientist, 2005:24). Jan Enberts, de la University of Groningen din Olanda, referindu-se la aceeași descoperire, este mult mai prudent și afirmă: „A spune că fenomenul este semnificativ din punct de vedere biologic este pură speculație”, dar în același timp confirmă faptul că: „.este surprinzător și îngrijorător” (New Scientist, 2005:24).

Peter Fisher, director de cercetare medicală la fostul „London Homeopatic Hospital” spune că cercetarea lui Benveniste: ”(…) nu confirmă homeopatia, dar este în congruență cu ceea ce noi gândim și este foarte încurajatoare . Întreaga idee a homeopatiei potențelor înalte stă în ipoteza că apa are proprietăți care nu sunt înțelese . Faptul că noul fenomen are loc cu o varietate de substanțe, sugerează că solventul este cel responsabil. Este în ton cu ceea ce mulți homeopați afirmă și anume că medicamente homeopatice se pot produce doar în solvenți polari” (New Scientist, 2005:24).

Chimistul elvețian Luis Rey, publică în 2003, o lucrare în care susține că deși ar trebui să fie identice, structura legăturilor de hidrogen din apa pură, este foarte diferită de cea a legăturilor din soluțiile homeopatice: „Deci, pur și simplu încă nu avem răspunsul final” (New Scientist, 2005:24).

Probabil că apa este cea mai schimbătoare fază cunoscută a materiei condensate. Este vorba de această formă structurală unică și de heterogenitatea legăturilor, elemente care pot explica natura uimitor de labilă a apei alături de fenomene precum aglutinarea moleculelor de apă și a celor dizolvate în diluții foarte înalte sau prezența unor câmpuri magnetice foarte slabe. J. Ives susține faptul că pare plauzibil și faptul că odată cu mișcările de sucusiune, urme de sticlă (probabil aluminosilicați) să fie dispersate ca elemente insulare nanoheterogene de silicați în masa lichidiană (Ives, 2005).

Dezvoltarea științei „clusterelor” sau a moleculelor aglutinate este în plin avânt, având o mulțime de nume care studiază detaliile legate de aceste fenomene. Comportamentul atomilor și moleculelor neutre, componente ale unor cantități mari de lichid, modul în care aglutinează și își schimbă proprietățile este supus la două categorii de forțe distincte, care limitează distanțele:

-forțe de atracție (dispersie) sau legăturile Van der Waals care limitează apropierea și

-forțe de respingere, care sunt rezultatul creșterii dimensiunii orbitelor electronilor. Acest potențial (potențialul Lennard-Jones sau potențialul 6-12) care generează o anumită stare de echilibru între forțele de atracție și cele de respingere dintr-un agregat atomic sau molecular a fost propus sub formă de model matematic în 1931 de Lennard-Jones de la Bristol University, în urma unor studii asupra atomilor gazelor nobile. Potențialul este aproximativ, iar modelul constituie o bună bază teoretică pentru studiul fenomenelor de la nivelul moleculelor fluidelor (Lennard-Jones, 1931:461-482).

Un pionier în studiul comportamentului aglutinărilor fluide, este M. Dzugutov. Acesta folosește un sistem limitat, cu un singur component și un potențial (care îi poartă numele), proiectat pentru a preveni cristalizarea. Acest potențial (spre care tinde sistemul) se referă la energia minimă (minimum global) necesară sistemului pentru a se menține stabil și care variază cu dimensiunea agregatelor din soluție. Minimum global de „clustere” are formă non-compactă, politetraedrică, compusă în principal din icosaedre interpenetrate și cu fețe comune. Cu creșterea dimensiunilor, formează întâi aranjamente lineare, apoi inele bidimensionale și în final rețele tridimensionale. Aceste observații generează o nouă perspectivă asupra structurii și dinamicii sistemelor limitate de mari dimensiuni (Doye et al., 2001, Dzugutov, Dahlborg, 1991:131-133, Dzugutov, 1992).

Asemenea informații au generat speranțe, dar și unele idei de cercetare privind complexitatea fenomenelor petrecute în structura apei, respectiv la nivelul solvenților, dar până în prezent studiile efectuate sunt încă departe de a fi convingătoare sau de a aduce lumină în procesul preparării remediilor homeopatice, unde scepticismul pare a deține supremația la un nivel greu de egalat de alte domenii (Walach, 2005:813).

”Memoria apei” este unul dintre conceptele cele mai combătute, chiar considerat eronat sau speculativ de către sceptici. Unul din motivele invocate fiind durata extrem de scurtă, în jur de o milisecundă, a persistenței modificărilor în structura acesteia (Teixeira, J 2007), (Teixeira, Luzar, Longeville, 2006), (Weissmann, 2006).

Epitaxia

Fenomen comun în știința materialelor și tehnologiei, epitaxia reprezintă transmisia informației structurale atomice de la suprafața (epi) unui material model (de obicei solid cristalin) la un alt material (lichid sau solid), fără a avea loc nici un transfer material. În dicționarele uzuale, epitaxia este definită ca metodă pentru producerea materialelor cristaline cu o anumită structură dorită: molecule dintr-un material sunt depuse pe un substrat solid, în așa fel încât să imite structura substratului; moleculele vor fi depuse sub formă lichidă sau de vapori (Encarta, 2006) sau fenomenul de depunere a unei substanțe cristaline, de obicei în strat extrem de subțire pe suprafața unui singur cristal al unei alte substanțe. Procesul nu implică reacții chimice între cele două materiale, dar structura cristalină și orientarea substanței, determină modul în care stratul epitaxial este depozitat (Encyclopædia Britannica, 2006).

Comunitatea medicală și chiar biochimiștii, probabil nefiind în temă cu cercetarea în domeniul științei materialelor își asumă teza conform căreia doar prezența în soluție a unei concentrații finite de substanță activă, poate afecta un lichid. Teză clar eronată: structura poate fi modificată prin epitaxie, fără prezența fazei de control (Samal, Geckeler, 2001). De aici derivă o eventuală temă de cercetare în vederea clarificării profunzimii influenței efectelor epitaxiale generate de forța câmpurilor electrostatice.

Concluzii asemănătoare cu privire la epitaxie, au obținut și Liu & al., care afirmau: „Este limpede că nu are nici o importanță faptul că substanța dizolvată în lichid sau agentul de schimbare are o concentrație sub sau peste numărul lui Avogadro, de vreme ce este zero” (Liu et al., 1992).

Starea coloidală

Un sistem în stare coloidală este acel sistem format din două faze, una solidă, reprezentată din particule solide foarte fin divizate (10-10.000 angstromi), dispersate în cealaltă fază, lichidă (American Heritage, 2009).

Modificările structurale ale apei date de starea coloidală pot oferi o punte în vederea demonstrării efectelor biologice ale soluțiilor apoase ultradiluate. De mii de ani este binecunoscut faptul că argintul metalic are proprietăți antibacteriene (chiar dacă existența bacteriilor este recunoscută de relativ puțin timp). Aceste proprietăți antibacteriene sunt larg utilizate astăzi în diverse dispozitive sau în practica medicală curentă în dezinfecție sau antisepsie.

Conform studiilor efectuate de Prof. R. W. Leavitt, de la Brigham Young University, concentrația inhibitorie minimă a soluției coloidale de argint metalic preparată dintr-un un atom de argint la 106 molecule de apă (sub numărul lui Avogadro) și expusă la o tensiune de 11000 volți curent alternativ, are proprietăți antibacteriene comparabile cu majoritatea antibioticelor clasice. Aceleași rezultate au fost obținute și după diluări la 0,01atomi sau mai mici. Cu toate aceste informații binecunoscute, cercetarea în detaliu a efectului evident al concentrațiilor ultradiluate nu a fost dezvoltată ulterior (EHM, 2012).

Un alt element semnificativ legat de neuniformitatea sistemelor coloidale cu două faze este reprezentat de energia de suprafață. Aceasta poate avea valori și dezvoltări diferite în cadrul aceluiași sistem care rămâne ferit de câmpul gravitațional sau alte câmpuri energetice. Neuniformitatea este una regulată, urmează o distribuție statistică fixată doar de variabile ca temperatura și presiunea și rămâne independentă de gradul de diluție și de timp (Ricci, 1951:169).

O stare coloidală particulară este observată de Flanagan care în urma cercetărilor proprii, (în principal pe apa Hunza) identifică prezența unui mineral de 5 nanometri în diametru cu încărcătură electrică negativă având proprietatea de a atrage hidrogenul din apă, cu care formează structuri cristaline fluide (Flanagan, 2005).

Rolul dinamizării

Presiunea în sine are un efect profund asupra apei cristaline. Prin diferite experimente s-au obținut 13 tipuri diferite de cristale de apă într-o arie restrânsă de variație a temperaturii și presiunii, devenind comun și ușor de observat faptul că orice lichid înghețat își schimbă structura cu variația presiunii (Chaplin, 2006).

În procesul dinamizării, a sucusiunii sau a agitării (mecanice sau manuale) unei soluții, asupra soluției respective se aplică o presiune care variază în funcție de tipurile de mișcări aplicate, iar structura apei din acea soluție va suferi diferite modificări în funcție de fenomenul de epitaxie și în funcție de presiunile aplicate. În masa lichidului își vor face apariția o gamă practic infinită de microvezicule de gaz (numite și nanosfere). Printre acestea, dacă luăm în considerare dimensiunea, se vor găsi un număr semnificativ de nanosfere care conțin O2, N2, CO2, alcool sau diverși ingredienți activi. Unele dintre aceste vezicule se vor găsi în stare coloidală și ca atare se va forma un complex alcătuit din apă + coloid gazos și lichid, care poate fi stabil o perioadă semnificativă de timp. Asupra acestor structuri coloidale stabile (întotdeauna prezente în procesul de obținere a remediilor dinamizate) nu există studii sau comentarii care ar putea fi utilizate în explicarea modului de acțiune a remediilor homeopate înalt dinamizate, dar faptul constituie o eventuală temă de cercetare (Chaplin, 2006). Ceea ce s-a demonstrat și clarificat este atât existența nanosferelor cât și persistența lor în timp (Tyrrell, Attard, 2001).

Cercetarea nanosferelor a fost dezvoltată și la Academia Rusă de Științe de Prof. O. Vinogradova și colaboratorii. Colectivul condus de Vinogradova a introdus termenul de „bubstones”, adică vezicule stabilizate de ioni care astfel devin microcavități extrem de stabile (Derjaguin et al., 1976, Yakabor, Vinogradova, 2000).

Influența câmpurilor magnetice și electrice

Câmpurile electrice și magnetice capătă importanță deosebită când influența exercitată de acestea rămâne „impregnată” în materialele cărora li se aplică. Exemple cunoscute de asemenea materiale ar putea fi feritele magnetice sau transductorii feroelectrici. De asemenea, întreaga industrie electronică modernă este dependentă de asemenea materiale (Duncan, 1995).

Există o cantitate uriașă de informație generată de numeroase studii ale acestor fenomene în relație cu apa. Câteva exemple ar fi cele legate de depunerea de piatră care are loc în boilere în urma expunerii la câmpuri magnetice (Duncan, 1995), modul de creștere a cristalelor CaCO3 din soluții apoase expuse la câmpuri magnetice reduse (Higashitani et al., 1993, Pach, et al., 1996) sau modul în care are loc modificarea pH-ului apei expuse unui câmp magnetic într-un spațiu limitat (Tiller et al., 2001).

În 2002, Roy și colaboratorii fac o descoperire uimitoare: câmpuri magnetice slabe (~0,5 gauss) la frecvențe de GHz, au distrus literalmente structuri cristaline cu puncte de topire de aproape 15000 C (Higashitani et al., 1993). O serie de alți cercetători, demonstrează și reconfirmă „amprentarea” apei ca urmare a expunerii la câmpuri magnetice de mili-gauss (Mohri et al., 2001).

”Energiile subtile” – tentative de măsurare

Vulnerabilitatea apei la schimbările energetice din mediu este remarcabilă sau chiar impresionantă.

Energia, reprezintă capacitatea de a efectua lucru mecanic. Poate exista ca potențial cinetic, termic, electric, chimic, nuclear sau alte diverse forme. După ce s-a transferat, se manifestă întotdeauna conform propriei naturi. Căldura va deveni energie termică, în timp ce lucrul mecanic depus se va manifesta ca energie mecanică. Energia poate fi transformată dintr-o formă într-alta prin metode variate (Encyclopædia Britannica 2006).

Dacă particularizăm, termenul de energie „subtilă”, sau câmpul de energie subtilă, are origine relativ recentă și poate semnifica o energie fizică, cum ar fi cea electromagnetică sau acustică, dar caracterizată printr-o intensitate atât de joasă încât nu prezintă interes sau curiozitate, suficiente pentru a fi măsurată. Aparatura comună, prezentă în principalele laboratoare de specialitate nu poate efectua aceste măsurători (Srinivasan, 1999).

Încă din 1959, în domeniul mecanicii cuantice, este recunoscut faptul că energia câmpurilor electromagnetice nu este energie primară. Feynman este cel care punctează conceptul, atrăgând atenția asupra sursei primare de energie, pe care o consideră a fi vidul: „Vidul este doar un conglomerat de potențiale, nimic mai mult, nimic mai puțin” (Srinivasan, 1999).

O serie de cercetători nord-americani, printre care Tiller, Bearden, Rein, Putoff, Green, Srinivasan etc., au studiat câmpurile energetice subtile, iar în concluziile lor afirmă că: „fenomenele legate de energia subtilă sunt legate de un fel de energie unificată și nicidecum un câmp energetic de foarte joasă magnitudine” (Srinivasan, 1999).

Conceptul de energie subtilă care se află în spatele câmpurilor electromagnetice a fost introdus de Bohm și Aharonov în descrierea potențialelor cuantice, noțiune recent propusă a fi introdusă în teorie ca nou ordin alături de potențialele cuantice. Acest câmp energetic este compus din unde denumite non-Hertziene, longitudinale, scalare sau energia de punct zero. Câmpurile energetice subtile ar putea fi o manifestare fundamentală a energiei care se află în spatele sistemelor energetice clasice (Conform teoriilor fizicii cuantice, vidul sau spațiul gol, nu este gol în realitate, acest vid conținând cantități enorme de energie) (Srinivasan, 1999).

Într-un articol publicat în 1991 în revista „Megabrain Report”, Terry Patten și Michael Hutchinson îl intervievează pe Lt. Col. Thomas E. Bearden, un personaj interesant al lumii științifice, provenit din zona ingineriei nucleare militare, specializat printre altele în studierea armamentului electromagnetic sovietic și care a publicat o drastică revizuire a teoriei electromagnetice. Bearden pornește de la teoria lui E. T. Whittaker, publicată în 1903-1904 (teorie devansată de Nikola Tesla, care în 1899 identifică o „undă electromagnetică sonoră” non-Hertziană, stabilind pentru prima dată experimental existența potențialului electromagnetic scalar, a undelor electromagnetice modelate longitudinal, teorie acceptată de lumea științifică mult mai târziu). Prin modelul propus, demonstrează existența unei unde de structură electromagnetică bidirecțională „ascunsă” într-un potențial scalar „lipsit” de energie și stabilește o metodă experimentală care permite controlul potențialului ambiental al stării de vid, o teorie care ulterior a fost dezvoltată și demonstrată experimental prin mai multe tehnici (Bearden, 1991).

Preocupat de energia utilizată în lumea vie, Rupert Sheldrake, biolog britanic contemporan, enunță o teorie pe care o numește a câmpurilor morfogenetice. Sheldrake are o întrebare de la care pleacă: ”.La universitate se învață că morfogeneza este programată genetic. Se spune de asemenea că diferitele specii nu fac decât să urmeze instrucțiunile propriilor gene. Dar câteva momente de reflecție ne pot arăta că această afirmație este inadecvată. Toate celulele organismului conțin aceleași gene. Același program genetic este prezent în celulele ochilor, ale ficatului, ale brațelor sau ale picioarelor. Dacă ele sunt toate programate identic, cum se face că se dezvoltă atât de diferit?” (Sheldrake, 1992). Câmpul morfogenetic ar fi furnizorul de energie care ghidează dezvoltarea unui organism în creștere, făcându-l să capete o formă asemănătoare cu ceilalți membri ai speciei. Conform lui Sheldrake, ADN-ul nu este sursa generatoare de structură ci mai degrabă un receptor care transpune instrucțiunile de la câmpul morfogenetic în formă fizică (Ipoteză asemănătoare teoriei epigenetice).

Considerând aceeași energie, prezentă la ființele vii, Bearden consideră că: ”(…)distincția dintre un sistem viu și un altul lipsit de viață, constă în aceea că în mod deterministic, sistemul viu utilizează canalele ascunse de energie electromagnetică din cadrul potențialelor scalare structurate Whittaker, iar aceste potențiale electromagnetice scalare sunt centrate în nucleii atomilor componenți ai sistemelor vii: molecule, celule, țesuturi” Mergând mai departe, autorul enunță faptul că mentalul constă în structuri Whittaker stabilizate din interiorul biopotențialului sistemului viu, dând ca exemplu teoria inconștientului colectiv a lui Jung, care ar fi constituit din structuri energetice electromagnetice „ascunse” care acționează în comun în cadrul unui bio-potențial cuantic pentru întreaga specie. „Spiritul” biosistemului constă în biopotențialul său viu, este potențial cuantic viu. Întrebat dacă există o dovadă reală a acestor canale de energie subtilă internă, Bearden aduce un exemplu cel puțin șocant: hidranencefalia reprezintă o situație în care 95% din volumul craniului este ocupat de fluid cefalorahidian și doar 5% de substanță nervoasă, ceea ce înseamnă doar o mică proeminență în partea terminală a măduvei spinării. Un asemenea caz a obținut o licență în matematică în Marea Britanie. „Apare astfel evident că nu creierul în sine este cel care constituie mintea” Pentru a explica fenomenul face apel la structura extrem de dinamică și complexă a apei, a legăturilor de hidrogen și la vulnerabilitatea acestora, precum și la prezența canalelor energetice electromagnetice bidirecționale interne Whittaker. „Acea apă își va schimba structura legăturilor interne la intrarea în cameră, la o clipire a ochilor, se va ajusta continuu la tot ceea ce o înconjoară” Concluzia lui Bearden: ”(…)fluidul din interiorul craniului unui hidranencefal funcțional, respectiv apa, constituie un procesor, transmițător-receptor etc., practic un creier substitut” (Bearden, 1991).

Liu Zuyin, de la universitatea Tsinghua din Beijing, bazându-se pe măsurarea energiei din spectrul Raman, raportează ca evidență extrem de directă, modificarea ce are loc atât în structura cât și în spectrul apei distilate, măsurat înainte și după implantarea acesteia cu „qi” sau implantarea cu „intenție” de la mare distanță (de la zeci la mii de km), de către Dr.Yan Xin, unul din cei mai cunoscuți mari maeștri chinezi de Qigong (Zuyin, 1997). Cea mai directă evidență în ceea ce privește modificarea structurii apei prin „energia subtilă” de către mâini vindecătoare în Statele Unite a fost realizată, utilizând spectroscopia în infraroșu (Tiller, 1997, Schwartz et al., 1986).

Stabilitatea structurilor de apă (sau alte lichide comune) asupra cărora s-a aplicat o energie subtilă prezintă interes din punctul de vedere al homeopatiei. Rezultate ale unor studii recente au demonstrat existența apelor orto și para (oxizi de orto și parahidrogen) și au arătat că revenirea la structura inițială se produce în termen de luni în cazul gheții și în jumătate de oră în cazul apei lichide (Tikhonov, Volkov, 2002). Foarte interesantă apare demonstrația care arată că modificarea adusă asupra apei prin aplicarea „intenției” schimbă și pH-ul acesteia, iar persistența modificărilor se întinde până la săptămâni sau luni (Tiller, 2001).

Bearden consideră că teoria lui Whittaker și carateristicile scalarului component al numărului complex al lui Maxwell (quaternion) permit manipularea electromagnetică directă a vidului. Mai precis, ele permit chiar structurarea și variația a însuși fluxului electric lipsit de masă. În noua abordare, un electron poate fi total diferit de altul, datorită fluxului său electric schimbător și repetitiv. Această sarcină electrică nu numai că variază, ci poate fi și structurată dinamic. Cum sarcina unui electron sau a altei particule fundamentale poate varia, fluxul electric al unei singure particule (sau al mai multora) poate fi structurat spațial sau activat. În același timp, autorul se încumetă la a da o explicație a modului de „impregnare” a diluțiilor homeopatice și chiar mai mult, la explicarea mecanismului de funcționare a remediilor înalt dinamizate:

Conceptul activării permite o explicare imediată și ușor de dovedit a mecanismului prin care lucrează homeopatia. Orice compus chimic are o structură electromagnetică Whittaker încorporată, aceasta fiind total determinabilă. Prin formarea de soluții, se schimbă structura ascunsă de energia internă a fluidului. Dacă în continuare se înlătură în întregime masa compusului inițial, lăsându-i doar structura internă de energie, avem homeopatia. Toată chimia se datorează sarcinilor electrice și distribuției lor. În homeopatie se reține matrița electrică în potențial și asta lucrează asupra sarcinilor din organismul tratat la fel ca medicația normală. De fapt o face chiar mai bine, pentru că nu mai există nici un „bagaj fizic” ce ne-ar putea preocupa, lucrurile desfășurându-se mult mai direct (Bearden, 1991).

Frumusețea fulgilor de zăpadă a fascinat și încântat privirile dintotdeauna, dar poate primul care a privit aceste structuri de zăpadă cu ochii unui om de știință a fost Johannes Kepler, astronom, matematician și optician al secolului XVII, care subliniază rolul simetriei în structurarea unor forme naturale atât în lumea vie cât și în cea nevie. Studii amănunțite asupra fenomenului formării fulgilor de zăpadă au debutat încă din 1665, când cercetătorul englez Rubert Hooke publică Micrografia, unde descrie detaliat observațiile făcute cu ajutorul microscopului. De-a lungul anilor, o serie de nume importante se leagă de studierea diverselor aspecte legate de fenomenul formării fulgilor de zăpadă. Un prim studiu important, realizat după metode moderne a fost desfășurat de Ukichiro Nakaya în 1930. După multe căutări, autorul reușește să găsească un material natural pe care să poată suspenda germenele de cristalizare: părul de iepure. De aici, pornește stabilirea tehnicii de obținere a cristalelor de zăpadă și în același timp, trasarea diagramei morfogenetice. Procesul de cristalizare devine astfel modelul de bază pentru o întreagă clasă de noi tehnici de analiză (Encyclopædia Britannica 2006).

Coandă afirma despre fulgii de zăpadă că posedă un sistem circulator ca și ființele vii, format din artere mici ca niște brațe prin care circulă apa. Tot el a descoperit că „viața” fulgilor este limitată de o anumită plajă de valori ale temperaturilor sub nivelul căreia, circulația din aceștia se încetinește și apoi „mor” (Flanagan, 1997).

În 1984, studiind procesul de cristalizare a apei, biochimistul american Lee H. Lorenson atrage atenția japonezului Masaru Emoto asupra posibilității investigării naturii într-un mod neașteptat, iar Emoto a avut ideea de a cerceta dacă structura cristalului de gheață depinde de tipul apei (distilată, de lac, de râu, curată, potabilă, uzată etc.). Acesta a fost punctul de plecare pentru o serie întreagă de experimente și de observații făcute de autor (Emoto, 2005).

După cum descrie în „The True Power of Water”, fotografiile publicate de Emoto au fost făcute respectând următorul protocol:

Se pune apă într-un pahar;

Se expune la cuvinte, fotografii sau muzică o perioadă de timp;

Se împarte apa în câteva plăci Petri cu diametru de 5 cm;

Se îngheață la -25o C;

Se lasă trei ore, apoi se scot recipientele la temperatura ambientală și se lasă să se încălzească;

Se examinează particulele de gheață la microscop. În unele recipiente pe măsură ce apa se încălzește se vor forma cristale. Acestea se fotografiază.

Rezultatele investigațiilor au fost mai mult decât surprinzătoare. Au fost publicate în două volume: „Messages from Water” și „Messages from Water Part 2”, apărute și în Romania.

Ralph Suddath, o figură proeminentă în cercetarea fenomenelor legate de apă, a realizat o serie de dispozitive capabile să modifice structura apei. Autorul face o scurtă sinteză a celor două lucrări ale lui Emoto:

(…) dr. Emoto ilustrează modul în care calitatea apei se reflectă în structura sa cristalină și modul în care „conștiința” apei poate fi afectată prin expunerea la poluare, cuvinte, muzică, fotografii sau chiar rugăciuni. După cum afirmă autorul aducând o serie de argumente experimentale, expunerea apei la „intenții pozitive”, muzică de Beethowen etc., va genera formarea unor cristale armonioase, frumoase, pe când expunerea la intenții negative, muzică rock, poluare etc., va genera formarea de cristale asimetrice, dezorganizate (Suddath, 2009).

Lucrările lui Emoto, au apărut menționate și într-un film documentar: „What the §¥≠£$*! Do We Know!?”, produs și regizat de William Arntz, Betsy Chasse și Mark Vicente și difuzat în 2004. Filmul a fost extrem de controversat și comentat de comunitățile științifice și nu numai. Autorii intervievează o serie de autorități în diverse domenii, dar cu aceleași afinități conceptuale, pentru ca în final, întreg filmul să genereze o temă unică remarcabilă: noi suntem creatorii propriei noastre realități. Referindu-se la cotroversatul film, comentariul lui Dave Kehr de la New York Times subliniază într-o notă persiflantă modul hazardat în care se face trecerea de la mecanica cuantică la terapia cognitivă sau de la nivel de particule subatomice la credință și spiritualitate. W. A. Tiller critică atitudinea exprimării incomplete sau parțiale a lui Emoto care nu ia în considerare toate elementele atunci când prezintă modul de cristalizare a apei, sugerând în final că întreaga muncă a japonezului este mult mai mult frumoasă decât științifică. Principalul reproș care i se aduce lui Masaru Emoto este absența experimentelor prin metoda „dublu-orb”. De altfel, Emoto este unul dintre cei cărora li s-a oferit celebrul milion se dolari SUA, de către nu mai puțin celebra organizație a scepticilor, James Randi Educational Foundation, dacă acceptă demonstrarea propriilor afirmații prin metoda „dublu-orb”. Emoto nu a răspuns încă provocării (Answers, 2005).

Într-un interviu publicat în februarie 2005, Emoto aduce oarecare explicații spunând că:

Atunci când aud despre un nou cercetător că fotografiază cristale, în primul rând îi fac acelei persoane un test orb pe cristalele de apă. De exemplu, îi voi oferi câteva mostre de apă care știm cu siguranță că vor forma cristale și câteva mostre care nu vor produce asemenea cristale (cum ar fi apa de canal din Tokyo), fără a-i spune candidatului. În funcție de rezultat voi înregistra acea persoană în acord cu nivelul la care se află. După aceea nu voi mai cere astfel de teste . în același timp mă asigur ca fotografiile să fie făcute într-o atmosferă pozitivă, relaxată. Îi strunesc pe fiecare din ei să se străduiască atât cât pot pentru că frumusețea există peste tot (Maui, 2005).

Acceptată sau nu, cea mai surprinzătoare descoperire a lui Emoto este legată de modificarea modelului de cristalizare a apei în funcție de starea de spirit, de sentimentele sau gândurile persoanei implicate. De aici apare evidentă ideea că apa ar avea capacitatea de a memora și transmite informații (Suddath, 2009).

În 1989, Masaru Emoto, studiază dispozitivul dezvoltat de Ronald J. Weinstock, numit „Bio Cellular Analyzer” și obține permisiunea acestuia de a-i schimba denumirea în „Magnetic Resonance Analyzer”. Cu acest dispozitiv, Emoto descoperă faptul că toate substanțele și fenomenele posedă propriul câmp de rezonanță magnetică, câmp care este convertit electromagnetic într-un număr de 4 sau 5 cifre prin spectroscopie. Aplicațiile dispozitivului sunt numeroase, acestea incluzând controlul calității apei. Poate cea mai importantă realizare a dispozitivului este capacitatea de a măsura cuantele de energie de la nivel submolecular (energia „HADO”, termen introdus de Emoto)(Maui, 2005).

Aducere câmpurilor energetice subtile într-o formă măsurabilă este o temă abordată de mai mulți fizicieni aparținând diverselor medii de cercetare. Proveniența câmpurilor energetice subtile din punctul de energie zero, le situează dincolo de posibilitatea fizică comună de măsurare, dar după transducere, acestea par a se manifesta ca fenomene energetice cvasi fizice. După o astfel de schimbare a formatului energetic, câmpurile subtile pot deveni „folositoare”, interacționând cu câmpurile fizice. Conform prof. William Tiller, există concepute dispozitive de măsurare a energiilor subtile care utilizează tehnologiile de rezonanță simpatică („Sympathetic Resonance Technology”) dezvoltate de Clarus și care se pare că au produs modificări consistente în ceea ce privește posibilitatea de măsurare atât a sistemelor fizice cât și a celor psihofizice. Din poziția de colaborator apropiat a celor de la Clarus, prof. Tiller lansează ipoteza potențialelor vectorului magnetic ca fiind mijlocul prin care au loc schimbările între câmpurile energetice subtile și lumea fizică electromagnetică: energia generată prin intermediul potențialelor vectorului magnetic generat din „energia de punct zero” este „pură” și poate influența câmpurile și materia înconjurătoare prin efectul de rezonanță (Roy et al., 2005). Dintre metodele spectroscopice, cum ar fi Rezonanța Magnetică Nucleară, Razele X, metoda în Infraroșu etc., metoda Raman pare să surprindă cel mai bine modificările de la nivel nanoscopic. Rezultatele furnizate de literatură în ceea ce privește evaluarea remediilor homeopatice prin metoda RMN sunt neconcludente (Bellavite, Signorini, 2002). După cele afirmate de Tiller, actualmente singura metodă directă de a determina structura la nivel nanometric sau subnanometric este observația directă prin intermediul microscopiei electronice de transmisie (Roy et al., 2005).

SEM sau Microscopia Electronică cu Scanare oferă imagini ale dezvoltării clusterelor (la nivel micrometric) în jurul unor ioni prezenți la diluții foarte mari. Autorii constată că „apare evidentă starea de echilibru în soluție între clustere și agregatele de clustere, un echilibru dinamic, influențat de factori variați, printre care concentrația, istoricul soluției, timp, presiune, temperatură etc” (Attena et al., 2000).

Date de interes deosebit sunt furnizate de experimentele lui Rey cu termoluminiscența unor mostre extrem de diluate de soluție de clorură de litiu și soluție de clorură de sodiu după expunere la radiații X. Autorul demonstrează că soluțiile apoase înalt diluate sunt cu adevărat diferite de cele standard. În acest caz, soluția a fost supusă tuturor procedeelor menționate anterior: diluare extremă, epitaxie, sucusiune, făcând să rezulte proprietăți fizice diferite și perfect măsurabile (Rey, 2003:67-74).

Henry Franks, lider în cercetarea apei la acea vreme, afirma încă din 1971 că „apa poate fi tratată ca o rețea tridimensională de legături de hidrogen cu lungimea legăturilor și unghiurile dintre acestea influențate de creșterea temperaturii, dar fără a persista un număr semnificativ de molecule de apă nelegate” (Roy et al., 2005). Trei decenii mai târziu, același F. Franks reafirmă: „. este probabil evident că în ciuda simplității moleculei sale, apa sub formă lichidă încă prezintă o provocare majoră pentru oamenii de știință” (Franks, 2000).

Profesorul Luc Montagnier(vezi figura alăturată), figură proeminentă a medicinei actuale, demonstrează că fragmente de ADN bacterian și viral (responsabile de patogenitate) sunt capabile să inducă unde electromagnetice în diluții apoase înalte: pare a fi un fenomen de rezonanță declanșat de un ambient electromagnetic cu unde de foarte joasă frecvență. Cercetătorii au utilizat soluții apoase diluate succesiv și „puternic agitate” (pas critic pentru generarea de semnale, nota cercetătorilor). S-au întrebuințat potențe homeopatice (cu toate că în material, cuvântul „homeopatie” nu a fost folosit niciodată), cuprinse între 10-5 și 10-12 (corespunzând potențelor între D5 și D12). Semnalul electromagnetic s-a modificat cu diluția, dar n-a fost influențat de concentrația inițială a substanței, rămânând nealterat chiar după distrugerea chimică a fragmentelor de ADN. S-au mai găsit semnale emise și la diluții de 10-18 echivalente la D18 sau C9 (Montagnier, 2009). Întrebat despre homeopatie, Montagnier răspunde: ”Nu pot spune că homeopatia are dreptate în toate. Ce pot spune este că diluțiile înalte sunt în regulă. Diluțiile înalte din ceva reprezintă ceva, adică structuri ale apei care mimează moleculele originale. Cu ADN-ul am descoperit că nu putem lucra la diluțiile extrem de înalte folosite în homeopatie; nu am putut trece de diluția 10−18  pentru că pierdeam semnalul. Dar chiar la 10−18 se poate calcula că nu mai există nici o moleculă de ADN și totuși putem măsura un semnal” (Enserink, 2010). La convenția lectorilor CEDH din 2009, la care am avut onoarea să particip, profesorul Montagner precizează două observații deosebit de prețioase pentru utilizatorii și producătorii de remedii înalt dinamizate: semnalul electromagnetic al unei soluții înalt diluate și dinamizate se pierde prin înghețare sau prin încălzire, iar polaritatea electrică pozitivă a unei mostre se pierde dacă aceasta este păstrată împreună cu o mostră cu semnal electric negativ într-un container blindat (izolat de influențele exterioare).

Prof. Luc Montagner

Având în vedere importanța majoră a apei în procesul de preparare a remediilor homeopate, cunoașterea detaliilor structurale ale soluțiilor apoase, comportamentul acestora, capătă o însemnătate maximă în procesul de elucidare a mecanismelor intime de constituire și de acțiune a remediilor înalt diluate și potențate.

În noiembrie 2010, a avut loc la Aix-en-Provence, primul congres al „Terapiilor cuantice” organizat în Franța. În 15 februarie 2011, revista Nexus publică un interviu luat lui Marc Henry, profesor de chimie la Universitatea din Strasbourg și specialist în apă. Declarațiile acestuia aliniază homeopatia terapiilor cuantice, autorul subliniind faptul că informația homeopatică se găsește în vid, nu în materie.

Într-un alt interviu realizat de aceiași autori, profesorul Emmanuel Ransford, specialist în fizică cuantică afirmă:

Hahnemann a avut ideea de a-și dinamiza remediile prin sucusiune. Interpretarea mea se bazează pe prezența în apă a unei informații suprale. Cu cât remediile sunt supuse mai mult procedeului sucusiunii, cu atât mai mult principiul activ este confruntat cu moleculele de apă, deci mai multă informație suprală va fi transmisă eficace diluției apoase. Acest efect îmi întărește ideea că o parte din faimoasa memorie a apei, este fără îndoială de natură suprală (Gablier, Layet, 2011:60).

Apa ca remediu

În homeopatie, apa, sub formă lichidă este folosită ca remediu (Aqua pura, Aqua marina, apa provenind din diverse izvoare etc.), are rolul de solvent utilizat pentru diluarea remediilor sau de vehicol care transportă informația de la o potență la alta, respectiv la granulele ce urmează a fi impregnate și în final la pacient, ca utilizator. De asemenea apa este solventul pentru celelalte trei substanțe utilizate ca vehicole în diluțiile homeopate: alcoolul, glicerina și uneori acidul acetic (Hughes, 2006).

Aqua pura. Potențarea apei pure este o problemă în sine, fapt datorat în primul rând dificultății de a găsi un mediu de diluare. În mod evident nu se poate folosi apa în cazul de față și nici alcoolul, care la rândul său conține un anumit procent de apă. După J. Scholten, problema ridicată de potențarea apei ridică la rândul ei o serie de întrebări: „. ce proprietăți ar trebui să posede substanța solvent? Poate fi potențată o substanță în orice mediu cu excepția celui constituit de aceeași substanță? Mediul de diluare transmite din propriile caracteristici remediului ce urmează a fi potențat?” (Scholten, 1993). Apa pură (distilată sau de ploaie), este abordată de R. Murphy, (care menționează sensul alchimic al termenului n.a.) J. Scholten și F. Schroyens. Autorii au introdus remediul în propriile repertorii fără însă a menționa vreo patogenezie efectuată sau vreo altă sursă. Diagnosticul diferențial se face cu: Ars., Cadm-s., Carc., Thuj., Kali-p. Sil (Murphy, 1995). În RADAR 10 se găsește doar la capitolul generalități, cu sindromul oboselii cronice având gradul 1. Introducerea în repertoriu îi aparține lui Murphy.

Alte remedii preparate din apă: Aqua calcarea, Aqua silicata, Aqua marina, Aqua petra, Aqua vulgaris, Aqua chlorata, Aqua destillata, Aqua nova, Aqua marina Winchelsea, Sanicula aqua, Wiesbaden aqua, Wildbad aqua, Wildungen aqua, Aqua Ganges etc., sunt diverse soluții apoase potențate și diluate cu apă pură. Conform denumirilor, reprezintă originea colectării apei sau conținutul acesteia.

Un interes aparte asupra remediului Aqua pura, îl ridică observația făcută de un grup de cercetători italieni conduși de M. Brizzi și anume că apa potențată are efect asupra dezvoltării semințelor de grâu otrăvite cu Arsenic (a căror otrăvire o „antidotează”, semințele redevenind fertile). Efectul este asemănător sau similar celui obținut prin tratarea cu Arsenicum album 45X a semințelor de grâu otrăvite cu Arsenic. Concluzia experimentului sugerează existența unui efect obținut prin administrarea apei simple potențate (Ullman, 1995). Autorul nu specifică metoda de obținere sau sursa apei potențate.

Apa se găsește într-un echilibru dinamic, iar arhitectura oligomerilor și polimerilor pe care îi formează este influențată de foarte mulți factori, printre care temperatura, presiunea, substanțele dizolvate sau prezente în compoziție etc. Structura apei este de fapt cea care răspunde la modificările compoziției, inclusiv la cele generate de soluții extrem de diluate sau de expunerea la câmpuri electromagnetice sau la „energiile subtile”.

Se pare că cercetările făcute de nehomeopați au adus contribuțiile cele mai consistente la elucidarea diverselor aspecte controversate ale homeopatiei. Legătura descoperirilor prezentate cu homeopatia, are în bună parte un caracter speculativ. Rămân însă de necontestat aspectele structurale ale apei care demonstrează faptul că există modificări profunde și relativ stabile ce apar în apă în urma aplicării manevrelor specifice homeopatiei: epitaxia, diluarea și sucusiunea sau dinamizarea în prezența substanței active, acțiuni care duc la formarea nanosferelor, a clusterelor specifice etc. Se dovedește astfel că structura profundă și subtilă este cea care contează și nu compoziția chimică, apa modificându-se ca urmare a aplicării metodelor homeopatice de preparare. Cum teza principală și cea mai veche de contestare a homeopatiei și de neacceptare a metodei propusă de aceasta se bazează pe ipoteza că neadministrând substanță ponderală sau determinabilă chimic, nu se pot obține efecte, teza își pierde obiectul. Remediul homeopatic nu este un medicament cu nimic ci este ceva extrem de subtil. Inerția gîndirii face dificilă acceptarea a ceea ce nu poate fi accesat cu propriile simțuri sau nu face parte din zestrea de experiențe anterioare.

Chiar dacă demonstrarea importanței și rolului apei în captarea, păstrarea și transmiterea informației a făcut câțiva pași semnificativi, mai rămân de demonstrat o serie întreagă de fenomene legate de modul de acțiune a remediilor, de răspunsul selectiv la acestea, de diferențele dintre diferitele potențe, scale de potențe etc.

Metoda homeopatică

G. Fenton Cameron, publică în 1878 în revista „The Organon”, un text incredibil, care demonstrează existența doctrinei dinamizării cu mult înainte de Hahnemann. Este vorba despre „Golden Treatise of Hermes”, text cu autor necunoscut, datat aproximativ cu 2000 de ani înainte de Cristos, în care sunt descrise atât modul de preparare cât și felul în care aceste preparate acționează asupra bolnavului (Cockren, 1941). Autorul mai citează lucrări ca „Introitus Apertus” și „Opusculum of Trevisanus” în care se pot regăsi aceleași învățături, dar „The Golden Treatise of Hermes” pare a avea vechimea cea mai mare între tratatele de alchimie cunoscute. Chiar dacă autorul este necunoscut, informațiile sunt preluate de școala greacă din perioada neo-platoniștilor din Alexandria (după anii 300) (Cameron, 1878).

Se pare că metoda preparării medicamentelor adoptată de Hahnemann și puterea dezvoltată de acestea era cunoscută de alchimiști cu mult timp înainte, dar nu este consemnată nici o mențiune a faptului că aceste preparate ar fi fost utilizate conform legii Similia Similibus, meritul descoperirii aplicării remediilor dinamizate conform principiului similitudinii revenindu-i în întregime lui Hahnemann. Experimentarea perseverentă și sistematică a acestui procedeu l-au condus pe Hahnemann în postura de adevărat pionier al structurării și aplicării acestor date; chiar mai mult, la trei constatări care sunt tot atâtea descoperiri originale (Aurian-Blăjeni, 1985:166), unele chiar surprinzătoare:

La marea majoritate a remediilor, dinamizarea disociază cele două categorii de fenomene (toxic și terapeutic n. a.), suprimând efectele toxice și păstrând intacte efectele lor terapeutice.

La marea majoritate a remediilor, dinamizarea provoacă chiar „o exaltare la maximum a dezvoltării însușirilor terapeutice a medicamentelor”, adică o sporire sau potențare a acestor efecte curative.

La unele substanțe socotite inerte din punct de vedere medical, dinamizarea homeopatică declanșează apariția unor efecte neprevăzute și surprinzătoare: dezvoltarea și exaltarea unor forțe farmacodinamice latente, mascate, adică apariția unor însușiri farmacodinamice și terapeutice noi, necunoscute și nici măcar bănuite până atunci în medicină.

Din acel moment până astăzi, aceste fenomene au fost exploatate, studiate și cercetate din diverse unghiuri și perspective. Procesul este foarte departe de a se fi încheiat, dar rezultatul său imediat a fost introducerea în practica medicală a preparatelor diluate și dinamizate după metoda propusă de Hahnemann și ulterior dezvoltată de numeroși succesori mai mult sau mai puțin apropiați de doctrina hahnemanniană.

Ivor Hughes, farmacist și homeopat neozeelandez precizează acuratețea excepțională necesară preparării remediilor potențate:

MM Homeopatică este mai cuprinzătoare decât oricare alta utilizată în orice alt sistem medical și conține mii de substanțe, fiecare având propria patogenezie procesată pe larg. Drept urmare, dacă farmacistul homeopat schimbă vehicolul unei substanțe și metoda de preparare, rezultă un „tablou al remediului” modificat, ceea ce generează necesitatea dezvoltării unei noi patogenezii(…)Rolul farmacistului este acela de a se asigura că tincturile mamă sunt de cea mai bună calitate posibilă, sunt produse conform principiilor științifice vitaliste și potențele furnizate sunt precise atât în ce privește diluarea cât și sucusiunea. Astfel, medicul poate avea încredere în instrumentul numit remediu și se poate concentra exclusiv asupra diagnosticului, adică potrivirea dintre simptomele pacientului și cele prezente în „tabloul” remediului (Hughes, 2006).

Normele de preparare, metodele de dinamizare etc., sunt detaliate în farmacopeile homeopatice oarecum specifice fiecărei țări. Prima Farmacopee Homeopatică a fost publicată de Jahr în 1841, iar în 1842 a fost tradusă în Statele Unite (Jahr, 2009).

În Statele Unite, Farmacopeea este publicată continuu din 1897 (Homeo Info, 2014). Conform metodelor prezentate în Farmacopeea Homeopatică a Statelor Unite ale Americii, (HPUS), toate tincturile sunt preparate în proporția de 1/10, ceea ce înseamnă că Tinctura Mamă este echivalentul lui 1X sau 1D. Următorul pas este 2X, ceea ce reprezintă diluția de 1/100, echivalentul lui 1C. De aici, se diluează 1:9 pentru potențele X sau D și 1:99 pentru C (Homœopathic Pharmacopœia).

O problemă? Cu certitudine; ani de zile, de la început și până în zilele noastre, diluarea până la extrem a substanțelor active, metodă specifică homeopatiei, a alimentat scepticismul farmaciștilor, chimiștilor și cu atât mai mult al medicilor. Pentru a avea o imagine asupra dimensiunii diluării mă aplec puțin asupra lui Avogadro, cel care a pus la punct o tehnică foarte precisă de calcul a numărului de elemente (atomi sau molecule) dintr-o substanță dată, prezente într-un mol din substanța respectivă. Având în vedere dimensiunea extrem de redusă a atomilor și moleculelor, acestea nu pot fi numărate prin observație directă. Există metode indirecte de estimare a numărului de particule dintr-un compus, indiferent de formula chimică a acestuia sau de dimensiunea unităților componente. Numărul depinde de formula chimică a substanței, dar și de masa acesteia. Dacă vom considera greutatea unei substanțe ca fiind aceeași cu greutatea sa moleculară exprimată în grame, vom avea de cunoscut un singur număr:

Numărul lui Avogadro (Mills et al., 1993):

Simbolizat de obicei prin NA, reprezintă numărul de entități elementare prezente într-un mol, adică (din definiția molului) semnifică numărul de atomi prezenți în exact 12 grame de Carbon12.

Spre exemplu, am luat cele trei substanțe folosite de Hahnemann în prepararea remediilor dinamizate:

Apa, H2O, greutatea unui mol este 18 grame;

Alcoolul etilic, C2H5OH, greutatea unui mol este 46 grame;

Lactoza, C12H22O11H2O, greutatea unui mol este 360 grame.

Toate tincturile sunt produse în proporția 1:10, cu o excepție și anume Cactus grandifolia, a cărei tinctură mamă a fost stabilită în anii 1940 ca fiind de 1:20 (conform farmacopeei americane)(Hughes, 2006).

Prepararea se face prin diluări și dinamizări succesive; cu cât crește procentul diluării, cu atât greutatea moleculară a substanței active scade, iar greutatea moleculară a substanței diluant crește sau, datorită diluării și sucusiunii, cantitatea de substanță terapeutică scade, iar potența remediului crește.

Constanta lui Avogadro indică faptul că la diluții de 12C, respectiv 24D (X), este puțin probabil să se mai găsească vreo moleculă din substanța activă. Acesta este principalul motiv invocat de detractori. Dar, pacienții vor rezultate, ceea ce homeopatia oferă din plin.

Hahnemann, contemporan fiind cu Avogadro, (a cărui muncă a fost dezvoltată și răspândită mult mai târziu) (Wikipedia, 2012), foarte probabil să nu fi cunoscut munca acestuia și a rămas evident ghidat de rezultatele obținute.

Identificarea capacității „miraculoase” a apei, respectiv a soluției hidroalcoolice de a înregistra, amplifica, păstra și transmite informația, îi aparține lui Hahnemann.

Un aspect de loc de neglijat este dat de utilizarea unor solvenți „auxiliari” cu scopul de a „extrage” principiile active din substanța obiect. Acestea pot fi glicerina, diverși acizi etc. Orice substanță solvent nouă introdusă în procesul de diluare, va modifica substanțial sinergia naturală a plantei respective, a veninului sau a oricărei alte substanțe și automat ne va îndepărta de patogenezia originală, cea prezentă în MM.

Fiecare substanță activă are propria structură energetică, unică, ce urmează a fi transferată solventului prin procesul de diluare și sucusiune, ori acesta este foarte probabil unul din motivele pentru care Hahnemann a insistat încă de la început în prepararea și administrarea unui sigur remediu odată, altfel interferențele posibile nu mai pot fi controlate sau interpretate în mod util.

Metoda hahnemanniană – scurt istoric

Principiul similitudinii promovat de Hahnemann, presupunea suprapunerea tabloului simptomatic al pacientului cu tabloul simptomatic declanșat de administrarea diverselor substanțe în formă crudă. Ori aceste substanțe încă nu erau testate în sensul în care înțelegem astăzi, majoritatea datelor fiind adoptate din medicina tradițională, cea doctă (în principal alchimică) și toxicologie. Reacțiile obținute de astfel de administrări, uneori violente, au constituit motivul principal de căutare a unor soluții de atenuare sau „îmblânzire” a lor. Inițial a fost reducerea dozelor, apoi treptat a ajuns la diluare.

Principiul cardinal al homeopatiei: similarul vindecă similarul și asta cu un singur remediu, a fost formulat de Hahnemann în prima ediție a „Organonului Sistemului Rațional de Vindecare”, publicat în 1810. După 19 ani, Hahnemann aduce la maturitate „farmacia centezimală” și după alți 33 de ani, perfecționează scala de potențe LM. Dozarea inițială a remediilor includea potențe joase de tipul C3, administrate în soluție sau sub formă de pulberi triturate. Se pare că aceste remedii erau mai degrabă „scuturate” decât „zdruncinate” sau supuse sucusiunii, metodă ce avea să fie dezvoltată ulterior (Little, 2007).

De-a lungul timpului, Hahnemann a subliniat în mod repetat faptul că procesul de dinamizare pe care l-a inițiat n-are nimic de a face cu vreun fenomen metafizic sau spiritual (detaliu invocat uneori de kentieni), ci are o determinare pur pragmatică și medicală: nevoia de a reduce agravările declanșate de administrarea remediilor similimum în doze ponderale și în același timp nevoia de a obține medicamente care acționează blând și dezvoltă efectul dorit. Remarcabil este faptul că această atitudine nu l-a părăsit niciodată: utilizarea similarității a fost primul principiu aplicat, iar reducerea dozelor a apărut ulterior. Prima atestare a aplicării principiului similarității a fost semnalată în 1790, iar opt ani mai târziu începe reducerea gradată a dozelor, metodă de care se arată tot mai satisfăcut și pe care o perfecționează până la sfârșitul vieții (Morrell, 1995).

Uneori Hahnemann apela și la prescripții de remedii multiple sau la unele potențe înalte: C60, C150, C200, dar cel mai frecvent utiliza remedii unice în potențele C6 și C30. De asemenea se poate observa mai ales în primii ani, o utilizare a remediilor crude sau ponderale în cantități de la 20 de granule („grain”) la mai puțin de o granulă. Hahnemann experimenta intens în acea perioadă, astfel că pot fi observate împreună diluții ca 4X, 2C, 3C, 6X. Procedura aplicată cu predilecție în perioada respectivă a fost mai curând diluarea decât dinamizarea. Hahnemann nu apelează în mod deosebit la potențe precum 3X, 6X sau 10X, extrem de răspândite în acea vreme, dar și astăzi (vezi sărurile lui Schuessler n.a.) și care se credea că au fost intens folosite de Maestru. În general, scala decimală a fost folosită doar ca etapă intermediară de diluare spre scala centezimală. O sinteză asupra dezvoltării în timp a modului de prescriere a lui Hahnemann este oferită de Morell care arată că Maestrul modifica potențele relativ frecvent. În ultima etapă a practicii sale, de la 1840, crește semnificativ numărul cazurilor în care aplică olfacția și potențele LM, motivația fiind întotdeauna generată de nevoile practice, fără nici cea mai mică nuanță de misticism. Se poate intui pragmatismul, continua preocupare pentru experiment, inovație, fiecare pas spre o nouă potență fiind generat de nevoia de a găsi o soluție pentru îmbunătățitea reacției la remediu. Redactarea Organonului este consecutivă practicii, nefiind altceva decât sinteza teoretică a ceea ce aplica deja în activitatea practică. Cu siguranță, înțelegerea muncii lui Hahnemann poate fi făcută doar pe baza activității sale zilnice din cabinet, a consemnărilor din registrele de consultații și în nici un caz pe vreo speculație care nu poate fi decât neavenită.

Dudgeon afirmă că adevăratul inițiator al potențelor înalte este generalul rus Korsakoff, în 1829. În același timp, acesta recomandă în premieră folosirea tuburilor sau flacoanelor pentru păstrarea remediilor în formă lichidă, soluția respectivă fiind utilizată la impregnarea globulelor de lactoză cu câte 2-3 picături din potența respectivă („Letters on Homeopathy” p.351, Bradford p.191) (Morrell, 1995).

Rima Handley o acerbă investigatoare a vieții și activității lui Hahnemann, în volumul „A Homoeopathic Love Story”, adaugă unele date statistice din perioada 1835-1843 (Handley, 1990:117-143). Prin prelucrarea datelor provenite din mai multe surse, Morrell prezintă următorul tabel sintetic, de altfel suficient de relevant pentru a avea o imagine asupra tipurilor de potențe utilizate de Hahnemann:

Evaluarea făcută prin comparație cu datele anterioare, indică evoluția lui Hahnemann în afinitatea pentru anumite potențe și felul cum aceasta s-a modificat în timp. În coloana din stânga putem identifica potențe ca 6, 12, 18, 24 și 30 centezimale, urmate de potențele LM, ca fiind preferate și cel mai întrebuințate. O privire asupra datelor din tabel, ne poate îndreptăți afirmația că potențele centezimale enumerate, acoperă 94% din plaja de potențe utilizate de Hahnemann de-a lungul întregii vieți. Spre sfârșitul carierei a început experimentarea potențelor înalte și utilizarea tot mai intensă a potențelor LM. Conform acestor date, „un adevărat hahnemannian nu poate fi decât acela care în trei sferturi din prescripții utilizează 12C, 18C, 24C, respectiv 30C”, tehnică aproape inexistentă astăzi, chiar dacă există mulți practicanți care se consideră hahnemannieni. Doar acei homeopați care în practica lor cotidiană prescriu aceste potențe, pot fi numiți hahnemannieni; ceilalți, cu toate celelalte potențe și metode de prescriere, NU! (Morrell, 1995). De altfel, unele din aceste potențe (18C, 24C) nu se află între cele standard ale producătorilor din zilele noastre și evident, nu există pentru că nu sunt căutate.

De-a lungul timpului, metoda hahnemanniană a cunoscut numeroase critici, dar și aprecieri în același timp. Unii dintre autori, în dorința de a optimiza sau ameliora sistemul, au încercat diverse reformulări ale tehnicilor de diluare și dinamizare, chiar și a metodelor de desfășurare a patogeneziilor sau de recoltare a sușelor și de preparare a tincturilor mamă. Orice nouă tehnică adoptată, nu va face decât să pună într-o umbră falsă, munca extrem de minuțioasă a pionierilor experimentelor patogenetice, fapt care va genera automat nevoia reconstruirii MM, un demers pe cât de laborios, pe atât de inutil. Ori, deocamdată referințele cele mai solide, fiabile și verificate în timp, rămân cele prezente în patogeneziile originale, la multe dintre ele contribuind însuși Hahnemann.

Cele mai importante modificări aduse în timp metodei hahnemanniene, sunt legate de metodele de potențare și diluare, de tehnica folosită și de limitele potențării.

Dacă obținerea sușelor și principiul diluării sunt rapid înțelese și asimilate, rămân încă îndelung discutate gradul de diluare optim a substanței active, metodele de potențare și cu atât mai mult numărul de sucusiuni necesar fiecărei etape de potențare etc.

Medicamentul sau remediul homeopatic este unul din misterele homeopatiei. Remediul se prepară prin diluare, dar și prin sucusiune. Natura fizică a remediilor nu este încă pe deplin precizată și cu atât mai mult rolul exact al sucusiunii. De asemenea, originea ideii de a dinamiza remediile prin sucusiune, nu a fost dezvăluită de Hahnemann. Una din sursele de inspirație posibile ale lui Hahnemann, ar putea fi observarea eficienței sporite a soluțiilor medicamentoase transportate călare, care păreau a avea un efect mult superior celor administrate fără a mai fi transportate în acest mod (Morrell, 1999).

În Organon, Hahnemann afirmă că triturarea și sucusiunea eliberează „the spirit-like power” (amprenta energetică) a medicamentului (principiul clasic al medicinei alchimice), ceea ce este perfect compatibil cu faptul că medicamentul lucrează prin energia subtilă, spirituală, „geistlich” sau prin impactul dinamic asupra organismului (Coulter, 1975).

În „Lesser Writings”, Hahnemann atrage atenția asupra transportului pe distanțe mari a remediilor sub formă de soluții: acestea ar recepționa „(…)un număr imens de sucusiuni suplimentare pe durata transportului, încât în momentul sosirii la destinație, ar deveni inutilizabile datorită puterii excesive înmagazinate(…)” În același text, apreciază faptul că singura formă stabilă a medicamentului homeopatic, bine adaptată la transportul pe orice distanțe, este cea solidă (tablete, pulbere sau globule). În același volum, Hahnemann face referire la potențarea „suficientă” a soluției de impregnare a globulelor prin sucusiunea repetată de două ori la fiecare diluare (Hahnemann, 1852).

Pe de altă parte, Rima Handley, spune că: „(…)în ultimii ani, el potența toate medicamentele cu cel puțin 25 de sucusiuni” Se pare că în general, Hahnemann era foarte preocupat de procesul sucusiunii și modul cum acesta poate influența acțiunea remediului. Maestrul sfătuia pacienții ca înainte de fiecare administrare, să agite puțin sticluța cu remediul, lucru pe care îl recomanda și discipolilor săi sau eventual să amestece bine cu o linguriță. Tot Handley amintește o tehnică de administrare a remediului sub formă de soluție, propusă de Hahnemann, care presupune că: „Vasul de apă (în care se pune remediul n.a.). trebuie scuturat de zece ori, apoi se pune conținutul într-un alt vas și o linguriță din acest conținut se administrează dimineața și seara. O linguriță din conținut se pune în alt pahar cu apă și urmează a se administra a doua zi, iar conținutul rămas, se aruncă, procesul reluându-se.” Evident, recomandarea era ca administrarea să se facă în potență și diluție crescătoare (Handley, 1997).

În aceleași „Lesser Writings”, Hahnemann își precizează și poziția relativ la dimensiunea potențării: „Numai experiența este cea care poate decide când această particulă minusculă devine prea slabă pentru a se lupta cu boala în vederea transformării bolii în stare de sănătate într-un anumit caz. În nici un caz nu trebuie luate în considerare teoriile, ci experiența, singurul factor competent pentru a lua o decizie.” Afirmația este extrem de importantă pentru orice practician al homeopatiei; poate fi luată ca punct de plecare în demersul de a alege o anumită potență (Hahnemann, 1852).

S. Close, referindu-se la potențarea aplicată de Hahnemann apreciază: „În anumite condiții, a descoperit, probabil și spre surprinderea sa, că în loc să-i slăbească, puterea curativă a remediului creștea. Reducând densitatea masei substanței active, aprecia că eliberează forțe altfel latente și că aceste forțe sunt cele capabile să acționeze curativ” (Close, 1924).

Un fapt cunoscut este că Hahnemann, spre sfârșitul vieții și-a modificat mult modul de lucru, diluând tot mai mult, folosind olfacția etc. „Potența tot mai mult remediile, ajungând la minimum 25 de sucusiuni” (Dudgeon, 1922).

Se pare că schimbarea opțiunilor lui Hahnemann privind potențarea avea loc destul de des, lucru menționat în publicațiile lui Boenninghausen și în corespondența lui cu Hahnemann (Haehl, 1922).

Două dintre acestea îmi par a fii sugestive în vederea conturării modului de lucru a lui Hahnemann:

„(…) folosea bine cunoscutele globule impregnate cu diluția a 30-a, (…) dizolva una sau două în opt până la cincisprezece linguri de apă și o lingură întreagă sau jumătate de coniac franțuzesc, pe care le punea într-o sticlă și le scutura bine. Din această soluție lua o lingură pe care o introducea într-un vas cu apă din care pacientul urma să ia câte o linguriță până când va sesiza vreun efect.” Aceeași metodă este confirmată și de S. F. C. Crosiero, unul dintre mari promotori ai homeopatiei din Franța începutului de secol XIX și care a lucrat cu Hahnemann (Bradford, 1897).

În perioada de debut și dezvoltare a sistemului, ne spune să scuturăm sticluța, s-o scuturăm tare timp de un minut sau mai mult, apoi ne spune că o scuturare prea intensă poate crește puterea medicamentului până la un nivel periculos și că ar fi suficiente două sucusiuni pentru fiecare diluare. Apoi revine și stabilește ca standard, zece sucusiuni pentru fiecare diluare, însă nu pentru mult timp; ulterior devine mai libertin și aprobă douăsprezece, cincizeci sau mai multe sucusiuni și adaugă o jumătate de duzină de sucusiuni a sticluței la fiecare administrare a soluției de remediu. De asemenea menționează două păreri oarecum contrare: sucusinuea este singurul agent dinamizator(…) și în opoziție: diluarea este esențială în obținerea efectului de dinamizare al sucusiunii și că toate scuturările și fricțiunile din lume nu vor dinamiza o substanță nediluată (Morrell, 1999).

Mulți dintre homeopații contemporani cu Hahnemann au respins teoria acestuia legată de dinamizare, proces prin care s-ar crește puterea medicamentului. Conform lui Campbell, cel care a plasat-o în zona metafizicului este Walter Veith, un cercetător al zonei religiilor. Acesta afirma că teoria are o natură metafizică și o cataloghează ca fiind o nouă aplicație a uneia din doctrinele fondatorului religiei iraniene, Zoroaster. Kent și adepții acestuia nuanțează tema, dar păstrează nuanța metafizică sub influența teoriilor lui Swedenborg. De cealaltă parte, entuziaștii nu s-au arătat împiedicați de nimic în a aplica, promova și chiar dezvolta conceptele lui Hahnemann. Avocații potențelor ultraînalte nu s-au numărat printre cei care au încercat să aducă dovezi științifice în vederea susținerii propriilor convingeri. Totuși (după Campbell), au fost lansate noi ipoteze: „Hering a sugerat că potențarea se datorează unei forțe naturale noi, necunoscute până în prezent, pe care o denumește „Hahnemannism” prin analogie cu „Mesmerism” sau „Galvanism”, iar sticla și pluta erau „izolatorii” „Hahnemannismului” (Campbell, 2008).

Sucusiunea și diluarea: tehnici, limite, comentarii

Etimologic, termenul sucusiune provine din latinul succuss, adică scuturat (Encarta, 2006).

Potențarea inițială a fost făcută exclusiv manual: „Se ia un tub de sticlă care să se potrivească în palmă, se umple pe jumătate cu apă se astupă cu un dop de plută. Cu degetul pe dop și ținând tubul în palmă, se lovește de cealaltă palmă. Este recomandabil ca tubul de sticlă să nu atingă cealaltă palmă”. Acest proces efectuat odată este echivalentul unei sucusiuni (Hughes, 2006).

În enciclopedia medicală, termenul sucusiune este explicat ca fiind acțiunea de a scutura remediile homeopatice diluate, ca parte a procesului de potențare (Gale, 2008).

Caspar Julius Jenichen (1787-1849) a rămas în istorie ca unul din cei mai pricepuți preparatori sau dinamizatori de remedii homeopatice, calitatea remediilor sale având răsunet la mare depărtare. Au fost explicit apreciate de Hering în Statele Unite. După Bradford, Jenichen, grăjdar și îngrijitor de cai, și-a păstrat cu sfințenie secretul propriei metode, încercând chiar să atragă de partea sa mai mulți homeopați, printre care Hering, Stapf și însuși propriul patron, contele Gross (elev al lui Hahnemann și cel care i-a încredințat lui Jenichen misiunea de a dinamiza remediile), în vederea denigrării altor producători de remedii. În urma sa, a lăsat 317 remedii potențate în diluții diferite, de la 200 la 1500, iar versiunile disponibile asupra modului de preparare diferă de la autor la autor, mult timp negăsindu-se nici un document scris prin care să se confirme cu precizie tehnica folosită. Datorită puterii ieșite din comun cu care se spune că era dotat Jenichen, putere la care probabil apela în procesul dinamizării, remediile sale erau cel mai apreciate, spre deosebire de cele ale altor producători din acea perioadă: ex: Petters din Dessau (Bradford, 1897).

La un congres al homeopaților practicieni desfășurat la Leipzig în 1851, Dr. Rentsch dă citire unor documente lăsate de Jenichen:

Lua vasul cu a 29-a diluție a preparatului hahnemannian obișnuit și-l lăsa fără dopul de plută până la evaporarea completă. Pornind de aici ca punct zero, proceda la prepararea potențelor sale înalte, uneori utilizând proporția uzuală de o picătură de medicament la 99 de alcool, iar mai târziu cu o cantitate mult mai mare de solvent; în sfârșit, se pare că proporția era de 12 000 picături de alcool la 2 picături din diluția precedentă, numărul de sucusiuni fiind cuprind între zece și treizeci (…) De asemenea se pare că folosea coniac franțuzesc pe post de solvent și de asemenea o singură sticluță pentru fiecare remediu care era umplută cam la o treime (…) (Bradford, 1897).

Conform British Journal of Homoeopathy, pentru a ajunge la potențe foarte înalte, folosea opt sticluțe, iar apa utilizată era colectată din lacul Schwerin. Cea mai mică potență preparată de Jenichen era 200, iar cea mai înaltă nu este precis cunoscută. După Müntz, primii 800 de pași ai procedeului lui Jenichen erau diluarea în proporție de 1:300 și scuturarea de 12 ori la fiecare nivel, apoi trecea la proporția de 1:12 000 și vasul era scuturat de 30 de ori (Bradford, 1897).

Se spune despre Jenichen că era un bărbat dotat cu o putere ieșită din comun. Atât de puternice erau sucusiunile pe care le aplica vasului cu remediu, încât acestea sunau ca niște clopoței. Cei care l-au asistat la muncă afirmă că petrecea zilnic câte cinci ore pentru câteva luni pentru a produce remediile sale înalt potențate. Credea că sucusiunile erau un factor foarte important în prepararea remediilor potențate. Jenichen folosea în prepararea remediilor atât diluarea cât și sucusiunea, pe care o executa prin izbirea flaconului cu remediu de o suprafață dură. Informația cea mai frapantă este că Hahnemann însuși a preluat de la Jenichen metoda sucusiunii prin izbirea flaconului de o suprafață tare dar elastică. Înainte de a adopta tehnica lui Jenichen, Hahnemann executa sucusiunea printr-o mișcare bruscă a mâinii în jos, dar fără a o izbi de vreo suprafață (Little, 1996-2007).

Un alt contemporan al lui Jenichen, Dr. Weber afirmă că ar fi auzit că potențele lui Jenichen ar fi fost preparate aplicând un număr mare de sucusiuni unei cantități mari de solvent în care plasa o picătură din tinctura mamă originală. Vasul era supus sucusiunii până la atingerea nivelului de potențare dorit. Metoda a fost experimentată și de Hahnemann care însă a abandonat-o rapid nefiind mulțumit de rezultatele obținute. Foarte probabil ca Jenichen să fi abandonat și el această variantă de lucru (Little, 1996-2007).

Boenninghausen se pare că a avut o corespondență directă cu Jenichen și probabil cea mai precisă imagine asupra modului de lucru a acestuia. Într-o scrisoare datată la 1846, Jenichen explică în detaliu cum a crescut potența de Arsenicum album de la 2500C la 8000C: „Dacă cineva va trage o concluzie după cele două scrisori și alte comunicate și din notele noastre, aceasta nu poate fi decât că Jenichen prepara potențele sale respectând întocmai indicațiile lui Hahnemann și în scala centezimală și că potența fiecare diluție de treizeci de ori folosindu-și brațul neobișnuit de puternic.” După același Boenninghausen , se pare că Jenichen ar fi încercat mai multe variante de lucru și că în final a rămas la scala centezimală propusă de Hahnemann. Jenichen repeta aceeași procedură până atingea potențe de ordinul a 60.000C. Se știe de asemenea că Hahnemann avea la îndemână și folosea potențele lui Jenichen în perioada de la Paris (Boenninghausen , 1908).

Boericke sugerează că Jenichen considera 10 sucusiuni ca fiind echivalentul a 1x ceea ce pare să nu fie adevărat pentru simplul fapt că ei nu foloseau scala decimală în acea perioadă (Little, 1996-2007).

Dudgeon R. E. îi face lui Jenichen un portret detaliat, dar nu prea fericit, amintind că faimosul grăjdar care a entuziasmat lumea homeopatică cu potențele sale înalte nu a fost altceva decât un nebun care a sfârșit prin a se sinucide și că există o îndoială serioasă legată de potențele înalte produse de Jenichen care nu prea puteau fi produse pentru că timpul necesar pur și simplu nu exista (Dudgeon, 1987). Se pare că acest text a fost exploatat la rândul lor de Kent, Hering și poate cel mai intens de A. Campbell care, încercând să separe partea mistică a homeopatiei de cea real științifică, aproape îl „asasinează” pe Jenichen, denunțând potențele înalte produse de „un nebun sinucigaș” (Campbell, 1984).

(…) principalele particularități ale domnului Jenichen au fost următoarele: lăsa diluția cu care începea excursia sa transcendentală de dinamizare să se evapore până la uscare; folosea vase relativ mari; în timp ce le scutura, ținea vasele în ceea ce fratele Jenichen numea poziție slantindiculară; socotea numărul de potențe în funcție de numărul sucusiunilor aplicate vasului, zece scuturări fiind echivalate cu un grad de potențare; uneori pornea de la a 29-a diluție, uneori de mult mai jos, dar cum potențele sale erau socotite după numărul de sucusiuni aplicate vasului, nu avea o importanță prea mare pentru el de la ce potență începea; este probabil că dilua soluția medicamentoasă după fiecare două sute cincizeci de scuturări sau 25 de grade de potențare; în consecință, n-avea nimic în comun cu ceea ce Hahnemann înțelegea prin acel termen(…) (Dudgeon, 1987).

Ginerele lui Hering, Knerr C. B. publică în 1940 volumul „Life of Hering” în care face cunoscută părerea lui Hering despre Jenichen (Knerr, 1940):

Am avut o corespondență îndelungată cu Jenichen în această perioadă (circa 1852). În scrisorile sale mi-a adus la cunoștință metoda prin care producea remediile: înainte de toate tritura medicamentele, apoi adăuga alcool, administra o scuturare serioasă și apoi, înainte de a trece la pasul următor de dinamizare, lăsa vasul să se evapore.

Și în același volum, Hering continuă:

(…)Marele secret al întregii afaceri este că în mod obișnuit Jenichen lăsa medicamentele să se evapore înainte de adăugarea alcoolului și de aplicare a procesul de scuturare cu mâna. Fincke nu-și scutura potențele; spunea că nu este necesar(…) M-am decis să încerc să determin secretul metodei lui Fincke prin experimentare. Cu siguranță îl va înfuria, dar nu mă pot abține.

Motivul utilizării potențelor din ce în ce mai înalte, a fost generat de dorința de a reduce agravarea inițială a simptomelor, fenomen ce poate apare în tratamentul homeopatic. Mult mai târziu s-a realizat faptul că acest obiectiv nu a putut fi atins, în schimb s-a observat un alt efect al acestor remedii: durata de acțiune s-a extins considerabil și au apărut efecte care au rămas ascunse în urma utilizării potențelor joase.

C. F. M. von Boenninghausen, elev și ulterior colaborator al lui Hahnemann, a fost probabil primul care a potențat remediile până la C200, „spărgând” bariera impusă oarecum de Maestru, de 30C. Boenninghausen, în 1895 scrie: „Exact ca în alopatie care folosește experiența – deoarece experiența constituie unicul și singurul criteriu de decizie în ce privește creșterea în siguranță a dozei administrate, homeopatia se bazează pe experiență pentru a afla până la ce nivel poate fi redusă doza, încât să mai dețină proprietăți curative.” Același autor l-a motivat pe Lehmann, un alt elev al lui Hahnemann, să prepare potențe C200. Acesta a devenit un preparator important al vremii remarcat prin precizia cu care scutura energic flaconul de 25 de ori la fiecare treaptă de diluare (Müntz, 2011).

Prepararea manuală sau hahnemanniană a devenit foarte curând desuetă, incapabilă să producă potențe suficient de înalte și cu atât mai puțin suficient de multe cantitativ. A fost momentul conceperii primelor mașini de dinamizat și odată cu aceste mașini, a apărut și diversificarea metodelor de dinamizare. Astfel, apare metoda fluxului sau fluxul continuu, o tehnică de preparare a potențelor homeopatice lichide prin injectarea de apă, aceasta producând efectul de potențare a remediului aflat în stare lichidă (Mosby's, 2005).

Generalul rus Iseman von Korsakoff a semnat un text publicat în 1831 în „Archiv für  die homöepathische Heilkunst”, unde propunea o metodă de potențare care simplifica metoda hahnemanniană și ceea ce era mult mai important, în procesul potențării folosea un singur vas. Potențele lui Korsakoff au fost considerate a fi echivalentul centezimalelor hahnemanniene. Conceptul prevedea utilizarea unei picături din potența precedentă care rămânea în vasul de dinamizare după golire, la care se adăuga solvent și se dinamiza următoarea potență și așa mai departe până la obținerea nivelului dorit. La acea vreme, metoda era considerată revoluționară, schimba complet conceptul hahnemannian, de utilizare a mai multor vase în procesul dinamizării. Conform aceleași surse, von Korsakoff a susținut ideea utilizării globulelor obținute prin plasarea unei globule impregnate în același vas cu globule neimpregnate, care ar fi urmat să „impregneze” toate globulele din vas (Bradford, 1897).

Într-un articol despre Hahnemann: „Merits, Errors and critics” publicat în „British Journal of Homeopathy”, doctorul Roth afirmă: ”Această idee nefericită și mistică de dematerializare a medicamentelor și de transmutare a substanței medicale materiale în imaterial, medicină spirituală, s-a dovedit a fi cel mai mare impediment în dezvoltarea homeopatiei raționale. Nefericita sugestie făcută de un rus, Contele von Korsakoff presupune contaminarea a 1000 de globule de zahăr prin umectarea lor cu a 300-a parte dintr-o picătură din diluția 100 a unui medicament; acesta a fost debutul nefericit al inoportunelor potențe înalte.” Conform lui V. Meyer, Hahnemann a ar fi fost mulțumit cu diluția a 30-a și nu a aprobat potențele superioare (comentariu evident inadecvat pentru că 30C este deja cu mult peste numărul lui Avogadro n.a.). Și dacă apelăm la părerea lui Hahnemann, acesta susține că: „la un moment dat această diluare trebuie să aibă un sfârșit, nu poate să continue la infinit” (Bradford, 1897).

Odată cu creșterea cererii pentru potențe din ce în ce mai înalte, a crescut și vigoarea atacurilor din partea oponenților lui Hahnemann. În 1825, în „Allg. Anz. D. Deutschen" s-a ajuns la un apogeu: un medic s-a apucat de treabă cu toată seriozitatea și a încercat să prepare diluțiile hahnemanniene. În scurt timp a ajuns la concluzia că este aproape imposibil, pentru că pentru a obține o diluare la nivelul unei decilionimi dintr-un grăunte, este nevoie de aproximativ 52 de globuri cu apă mari de un quitilion de metri cubi, adică fiecare având o dimensiune aproximativ egală cu globul pământesc. Hahnemann respinge afirmația printr-un text publicat în același an: „Informații pentru căutătorul de adevăr” (vezi capitolul XII, Haehl vol. 1, 1922). Astfel de afirmații continuă să apară de atunci și până în prezent, datele fiind în mod constant deformate, exagerate, scoase din context, deconstruite, distorsionate sau conduse spre derizoriu încât ignoranța devine principala armă a detractorilor și apoi stăpâna incontestabilă a oricărui individ lipsit de o reală nevoie de cunoaștere (Haehl, 1922).

În 1828, odată cu publicarea „Bolilor cronice” Hahnemann prezintă în premieră un nou capitol al teoriei dozelor. În introducerea primului volum, referindu-se la remediile antipsorice, afirmă că prefera să administreze câte o granulă din trituratele de nivelul al 2-lea sau al 3-lea și că doar experiența clinică este cea care l-a îndemnat să evolueze spre diluțiile sau trituratele mai înalte. Până la acel moment, Hahnemann a făcut uz de cele mai variate grade de diluție, de la tinctura mamă, la sucul obținut din diverse plante, la a 30-a centezimală. În capitolul XXIV al volumului „Viața și activitatea lui Samuel Hahnemann”, Haehl afirmă:

Chiar și atunci a existat un număr mic de elevi suprazeloși, nerăbdători să-și depășească Maestrul în potențare. Potența 30 a fost insuficient de mare pentru ei, încât au produs a 60-a , a 90–a , a 200–a și în final, a 1500-a potență. Între acești entuziaști, principalul rol l-au avut Dr. Gross din Jüterbogk, Dr. Schréter din Lemberg și generalul Korsakoff în Rusia. Ei au devenit adevărații fondatori ai teoriei potențelor înalte care mai apoi au găsit în Stapf un harnic și zelos protagonist.

Din perspectiva potențelor, caracteristica celei de-a cincea ediții (penultima) a Organonului apărută în 1833, este că Hahnemann renunță la limitarea propusă la 30C și administrarea este propusă a fi făcută cu remediile dizolvate în apă, potențate și diluate la fiecare administrare succesivă. Este principala sursă de influență pe care Hahnemann a exercitat-o asupra curentului poate cel mai răspândit astăzi, a cărui protagonist incontestabil este J. T. Kent. Potențele utilizate de Kent au fost înalte sau foarte înalte, fapt oarecum explicabil având în vederea puternica influență spirituală swdeborgiană care l-a caracterizat. Chiar dacă a devenit adeptul declarat și entuziast al potențelor astronomice, acestea nu au fost inițiate de Kent, ci ce precursori precum Korsakoff, Skinner etc.

Kent considera C30, ca fiind o potență joasă sau chiar baza de pornire pentru prepararea potențelor înalte: 200, 1000 sau M, 100.000 sau CM, 1.000.000 sau MM etc.

Dacă luăm în considerare numărul estimat al atomilor din universul observabil, există cel puțin două metode de calcul a gradului de diluare care indică o cifră de aproximativ 10-80 (Schutz, 2003:361). Fiecare metodă are anumite surse de inexactitate, dar exprimă în esență același lucru (Champion, 1998).

Potențele utilizate de Kent depășesc acest grad de diluare. Cu toate că a fost poate cel mai determinat utilizator al acestor potențe astronomice, Kent atrage atenția asupra riscului lor de a dezvolta agravări serioase și nu le recomandă „neinițiaților”. Agravările au fost sesizate și de alți autori sau poate de orice practicant al homeopatiei cu o oarecare experiență, de altfel necesară pentru a avea capacitatea de a discerne un asemenea fenomen. În același timp, sunt potențe cu care se pot obține reacții de vindecare remarcabile.

Prepararea propusă de Kent, este făcută publică în 1919 în cea mai importantă lucrare a sa: „Lectures on Philosophy”. Aici dezvăluie punctul de pornire al potențelor sale, care era reprezentat de potențele 30C, 200C sau 1000C. Fazele de inițiere erau produse manual și ulterior, remediile erau supuse unui proces de diluare și dinamizare mecanic. Kent a folosit mult timp remediile preparate de Fincke, a căror calitate remarcabilă nu a ezitat să-o aprecieze, dar ulterior a recurs și la remedii preparate de propria mașină de dinamizare (Kent, 1919).

Evident, se face simțită o depărtare de metoda hahnemanniană (conform căreia pentru a obține o diluție 30C este nevoie de 3 litri de apă, 30 de flacoane sterile și o oră și jumătate de dinamizare continuă, iar pentru a obține o potență CM este nevoie de 10.000 de litri de apă, de 100.000 de flacoane sterile și peste 200 de zile de dinamizare continuă), iar mașinile de potențare devin indispensabile.

Treptat, acuratețea remediilor obținute mecanic, a devenit satisfăcătoare și practic mașinile au preluat în totalitate laborioasa muncă a dinamizării. În același timp, criticile aduse la adresa remediilor, la modul lor de preparare, dar mai ales la reacțiile pacienților după administrare, nu au încetat să apară. Kent a fost dintre cei mai vehemenți în aprecierea sau deprecierea diverșilor producători, iar principalul criteriu se pare că era reprezentat de modul de reacție al pacienților.

Entuziasmul declanșat de faptul că potențele ultraînalte și-au demonstrat efectul, a generat o accentuare a conflictelor din interiorul homeopatiei și în același timp o înmulțire a întrebărilor legate de întregul proces homeopatic.

Printre cei mai puternici și credibili promotori ai potențelor foarte înalte se numără și Fincke, ale cărui remedii au fost dintre cele mai apreciate ale vremii. În 1860, Fincke publică în „The American Homoeopathic Review” o serie de cazuri vindecate cu ajutorul potențelor înalte, cazuri care ulterior au fost preluate și de alte publicații. Acuratețea și precizia descrierilor este remarcabilă. Fincke depășește gradul de diluare utilizat de Boenninghausen , fiind apropiat de cel la care ajunsese Jenichen. Printre remediile diluate și aplicate deja în practică se numărau: Aconitum 1100, Arnica 1100, Belladonna 1400 și 6000, Bryonia 9000, Cantharis 1600, Carbo an. 1000, Cham. 1730, China 8000, Hepar s. c. 1750, Mercur. 3000, Nux vom. 5000, Phosphorus 5000, Pulsatilla 5000 și 7000, Rhus tox. 10000, Sulphur 20000 și Veratrum 2400., toate în scala centezimală. Metoda sa, descrisă ulterior, nu întrebuința sucusiunea, autorul constatând că remediile sunt la fel de active chiar dacă li se aplică doar tehnica diluțiilor succesive (Boenninghausen, 1908).

Un alt autor de marcă este baronul Clemens Maria Franz von Boenninghausen (1785- 1864), avocat și agricultor, care a devenit studentul entuziast al lui Hahnemann, după ce prietenul și colegul său, Carl Ernst August Weihe, l-a vindecat de tuberculoză, fiind deja abandonat de medicii alopați ai vremii. Ulterior, s-a apropiat și mai mult de Hahnemann, putând fi numit chiar prietenul și confidentul acestuia, încât era destul de bine informat cu munca Maestrului. Încă de la început, Boenninghausen s-a dovedit a fi un susținător al potențelor înalte. De asemenea era printre puținii care cunoșteau îndeaproape activitatea lui Hahnemann, faptul că acesta făcea experimente cu potențele LM sau faptul că a prescris potențe peste 30C cu mult înainte de a-și publica propriile concluzii (Young, 2007).

În volumul „The Lesser Writings”, Boenninghausen își clarifică poziția cu privire la potențele înalte:

Potențele înalte au produs o divizare, în special în rândul homeopaților germani, divizare încă prezentă și care nu duce în nici un caz la progresul științei. S-a stârnit un război în propria noastră tabără, mult mai rău și mai dăunător decât ar putea fi un război împotriva unei cauze externe: specifiștii împotriva hahnemannienilor, materialiștii împotriva dinamiștilor, iar rezultatul este apariția unei noi specii, a amfibienilor, care nu sunt nici pești nici animale, nici homeopați, nici alopați și care cel mai frecvent își sacrifică convingerile în scopuri profund egoiste. Printre aceștia se află așazișii mediatori între vechea și noua școală care vor să le mulțumească pe amândouă și astfel ies din grațiile amândurora fără a lua în considerare că jumătățile de măsură sunt cele mai condamnabile, iar indecizia pe care o poartă pe ambii umeri va îndepărta încrederea sau va stârni repulsia oricărui observator independent (Boenninghausen , 1908).

Boenninghausen își explică și rațiunile pentru care se află în tabăra „dinamiștilor”:

Homeopații materialiști sau specifiști, după cum au ales să se denumească, pot fi caracterizați în principal ca fiind cei care prescriu diluții joase în doze frecvente, dar care își selectează remediile conform legii fundamentale a homeopatiei și administrează doze mai mari sau mai mici. Aceștia pot fi asimilați cauzei. Cea mai mare parte a acestora nu ar refuza să investigheze și să experimenteze sau chiar să se lase convinși că și potențele înalte, chiar foarte înalte, administrate în doze foarte mici și spațiate, produc efecte, efecte profunde, capabile să genereze vindecare. Există însă și partea de lași care folosesc acest subterfugiu (al potențelor foarte înalte n.a.) și care nu se sfiesc să proclame drept minciuni și perversiuni ceea ce oameni de cea mai înaltă ținută morală și onoare au comunicat ca rezultat al muncii și experimentelor lor meticuloase și îndelung repetate. Asta se petrece de fiecare dată când numărătoarea depășește viziunea lor moleculară (Boenninghausen, 1908).

Există două obiecții pe care „materialiștii” le aduc „dinamiștilor”: prima este că vindecarea are loc datorită încrederii pe care pacienții o au în medicul lor curant; și a doua că vindecarea are loc datorită dietei homeopatice care ar readuce pacienții spre un mod de viață mai natural, ceea ce ar putea restaura starea de sănătate fără ajutorul vreunui medicament.

Boenninghausen se declară „dinamist” (socotind „dynamis” drept mod de acțiune a „forței vitale”) convins și dă o serie de exemple de vindecări la cai, porci, vaci, câini, în care a folosit potențe 30C și 200C, administrând în diverse moduri câte 2-3 granule, uneori dizolvate într-o găleată de apă, după caz, la diverse intervale de timp, care variau între 3 și 8 zile. De asemenea a folosit administrarea în „scăriță”, crescând gradul de potențare la fiecare administrare. După propriile afirmații, rareori recurgea la C30. În unele cazuri a folosit potența 120C de care s-a declarat perfect mulțumit, dar și mai mulțumit s-a declarat de potența 200C. Prepararea potențelor se pare că a fost asumată de Boenninghausen o bună perioadă de timp și după ce s-a convins că erau corect preparate, a apelat la remediile produse de Lehmann care la fiecare treaptă agita flaconul viguros de 25 de ori (Boenninghausen , 1908).

Luând drept motto afirmația lui Hahnemann: „Doza cu greu poate fi vreodată prea mică”, în articolul „The value of high potencies”, Boenninghausen formulează o „caracterizare” în 19 puncte, adresată potențelor înalte. Autorul nu ezită să aducă la lumină unele incertitudini și dificultăți legate de utilizarea potențelor înalte precum necunoașterea gradul de potențare la care eficacitatea remediilor ia sfârșit sau nevoia de individualizare a dozei și a unei homeopaticități înalte a prescripției în ansamblul ei, nu numai a remediului, a faptului că aceste potențe provoacă uneori agravări homeopatice. De asemenea, subliniază nevoia unei abilități sporite a homeopatului dată de numeroasele potențe existente și necesitatea continuării experimentelor cu aceste potențe, dar nu oricum ci pe oameni având o stare morbidă care să genereze un grad suficient de susceptibilitate la aceste potențe extrem de subtile.

Doar o fracțiune matematică infimă din medicament conținută într-o asemenea doză potențată, este suficientă și ambiguă în același timp și va conduce inevitabil la erori sau confuzie, așa cum deja s-a întâmplat; mai mult, seria imensă de numere succesive depășește cu mult capacitatea noastră de a înțelege, ceea ce în final, corespunde întocmai particularităților specifice procesului (…) Potențele homeopatice, examinate îndeaproape, nu sunt în nici un caz subdiviziuni ale medicamentelor, ci mai degrabă progresiuni sau diferențieri și în același timp, un fel de altă generație sau extensie a calităților medicinale ale medicamentelor (Boenninghausen , 1908).

Boenninghausen subliniază unele din calitățile potențelor înalte și potențialul lor terapeutic, socotind că în utilizarea lor ar trebui, conform experienței să aplicăm următoarea regulă: „cu cât organismul este mai receptiv, cu atât potența trebuie să fie mai mare, iar doza mai mică”. În același timp, propune o completare la principiul similitudinii, prin considerarea legii lui Maupertuis: ”cantitatea acțiunii necesare pentru a produce o schimbare în natură, este cea mai mică posibilă.”

Autorul amintește unele conveniențe false din punctul de vedere al aplicabilității practice: – „dinamizările înalte sunt utile doar în cazurile cronice, iar în cazurile acute trebuie folosite diluții joase sau tincturi puternice.” Afirmația a fost considerată multă vreme drept axiomă, fără a fi demonstrată de ceva.

În final Boenninghausen atenționează asupra a două condiții în utilizarea potențelor înalte:

1. asigurarea corectitudinii preparării medicamentelor,

2. folosirea corectă din punct de vedere homeopatic.

Aserțiunile lui Boenninghausen par să-și păstreze valabilitatea în bună măsură în zilele noastre. Lipsa de interes a marilor companii farmaceutice care ar avea forța financiară necesară, îndepărtează în continuare posibilitatea desfășurării unor studii adecvate sau care ar putea fi pe placul celor curioși în vederea clarificării numeroaselor necunoscute. Dar cine are nevoie de acele studii? Bolnavul? În foarte mică măsură. Oamenii de știință? Probabil. Companiile care ar putea scoate un profit „justificabil”? Foarte probabil, doar că asta ar însemna implicit îndepărtarea de profiturile consistente generate astăzi de această industrie.

Interminabila problemă a potențelor, cea care a divizat inclusiv lumea homeopaților, se pare că nu a fost recunoscută ca atare de Hahnemann, dar aici poate avea scuza epocii în care a trăit, puțin înainte de dezvoltarea și răspândirea teoriei moleculare.

După dispariția Maestrului, numărul lui Avogadro devine larg cunoscut și pe deplin acceptat de lumea științifică. Consecința imediată asupra problemei potențelor constă în amplificarea acesteia la noi dimensiuni. Teoretic, dincolo de concentrația de 10-24 (a 12-a diluție centezimală), în soluție nu se mai găsește nici o moleculă, iar pragul este socotit ca graniță între potențele joase și înalte. Peste acest prag, în soluția medicamentoasă nu se mai găsește nimic și aici intervine marea dilemă a acceptării sau respingerii a ceea ce nu poate fi palpat cu mijloacele fizico-chimice clasice.

Printre experimentele inițiate în vederea clarificării există unele greu de explicat. De ex.: ”trituratele metalice pot fi detectate la microscop până la diluția a 12-a decimală(…) Concluzia a fost că acele microparticule, extrem de fin divizate ar trebui să aibă un efect sporit în interiorul corpului dacă ținem cont de suprafața lor relativă crescută. Afirmația l-a folosit ca suport pe fizicianul Christian Doppler care în lucrările sale nu s-a referit niciodată explicit la homeopatie.” Un experiment este cel cu sperma de broască, care: „chiar diluată în proporție de 1 : 1.000.000, este capabilă să producă fecundarea ouălor” (Campbell, 2008).

Mașinile de potențare

Primele dispozitive de potențare și diluare cu greu puteau fi numite mașini. După metoda folosită, mașinile de potențat se pot clasifica în două categorii:

Mașini cu sucusiune (folosesc potențarea prin sucusiune).

Mașini cu flux (folosesc potențarea prin turbulența lichidelor). Acestea la rândul lor sunt de două tipuri, în funcție de tipul fluxului:

Cu flux continuu, la care solventul curge constant în vasul pentru potențare, iar surplusul este golit în același timp. Potența este calculată după cantitatea de lichid care se adaugă (mașinile lui Swan, Allen, Fincke)

Cu flux discontinuu, la care vasul de potențare este umplut și golit în mod repetat (mașinile lui Skinner, Boericke, Kent).

Prima „mașină” de potențare a fost concepută de Benoit Mure, medic francez contemporan cu Hahnemann. Era doar un mecanism rudimentar acționat direct de forța umană. Evenimentul s-a petrecut în 1838 în Palermo, unde Mure desfășura o adevărată activitate de misionar, continuată ulterior în Brazilia, apoi în Egipt (Bradford, 1897).

Bernhardt Fincke anunță în 1865 prima construcție a unei mașini de potențare cu flux. „Mașina” sa, în realitate realiza doar diluarea lichidului care nu era supus vreunei sucusiuni. Nemulțumit de rezultatele obținute, în 1869 construiește o altă mașină, cu care a produs celebrele „potențe înalte ale lui Fincke” foarte mult apreciate de Kent, care spunea: „Potențele înalte ale lui Fincke nu m-au dezamăgit niciodată; acțiunea lor este rapidă, îndelungată și profundă.” Fincke scrie despre această metodă de preparare: „Este diferită din multe perspective de alte metode cunoscute – dar în esență respectă cu strictețe modul de preparare al potențelor centezimale perfecționat de Hahnemann”(…) Ceea ce nu era adevărat, pentru că și această a două mașină folosește fluxul continuu și un singur vas pentru realizarea potențelor și nu aplică sucusiuni decât înainte de introducerea soluțiilor în mașina de diluare (Hahnemann a folosit vase multiple și a aplicat mișcările de sucusiune la fiecare pas). Fincke nu a folosit lactoză, afirmând că aceasta poate avea chiar ea un efect, iar etanolul a fost înlocuit cu apă dincolo de potența 30C, alcoolul fiind prea scump. Conform autorului, după 30C, „spiritul” remediului devine parte integrantă a vehiculului într-un grad atât de înalt, încât nu mai poate fi distrus de influențe externe. Principiul acesta a fost folosit ca justificare pentru folosirea apei de robinet: „Fiecare apă are proprietăți individuale distincte care nu interferă cu acțiunea potențelor înalte atunci când este folosită ca vehicul pentru potențare” (Müntz, 2011).

Caroll Dunham voia să clarifice dacă forța persoanei care aplică potențarea este cea care imprimă energie remediului sau sursa forței nu are importanță. Pentru fiecare nivel de potențare, el scutura intens 120 de flacoane de 125 de ori. După golirea flacoanelor, rămâneau aproximativ două picături, peste care completa cu 198 picături de etanol. Concluzia lui Dunham a fost că „magnetismul” persoanei care potențează nu are importanță (Müntz, 2011).

Thomas Skinner a construit „mașina de potențare centezimală în flux”. Autorul considera că: „diluarea este cea care contează decisiv în procesul preparării remediilor”. Mașina putea fi folosită în cabinetul medical. Era cuplată la apă, iar energia necesară era furnizată de presiunea apei. Înainte de începerea procesului, flacoanele erau „umectate” cu tinctura remediului ce urma a fi potențat, erau bine golite prin câteva manevre succesive, după care erau montate în dispozitiv. Skinner susținea că: „(…) potențele în flux centezimal sunt fabricate printr-un proces atât de sigur încât acesta ar fi pe deplin aprobat de Hahnemann însuși, pentru că toate punctele esențiale sunt atinse și urmărite cu scrupulozitate, economia de timp este majoră, iar posibilitatea apariției vreunei erori este aproape nulă”. Flacoanele erau etichetate cu FC („fluxion centesimal”), pentru a putea fi deosebite de CH (centezimalele hahnemanniene). Mașina putea produce 50 de diluări pe minut, iar o potență MM se putea realiza în 14 zile. Metoda sa se remarcă prin discontinuitate spre deosebire de metodele aplicate de Swan, respectiv Fincke. Construirea recentă a unei replici a mașinii, a demonstrat că diluarea pe care o făcea, nu era de 1/100 cum susținea Skinner, ci de 1/17 (Müntz, 2011).

James Tyler Kent a construit propria mașină. A fost singura care aplica sucusiunea la fiecare pas și în plus, Kent filtra apa spre deosebire de ceilalți. Baza de pornire era constituită din remediile produse manual în C1000 de U. J. Erhart. Remediile lui Kent erau furnizate în potențele 10M, 50M și CM. H. C. Allen (1835-1909) a dus mai departe potențarea înaltă a lui Kent, obținând prin propria mașină potențe de ordinul DMM (500.000.000C). (Müntz, 2011).

Mașina lui Francis Edmund Boericke pompa apa printr-un sistem de pistoane acționate cu ajutorul unui mecanism cu roți dințate, iar sucusiunea se făcea de cinci ori la fiecare grad de potențare, încât încăperea era veșnic saturată de vaporii diverselor remedii. Elliss M. Santee a realizat probabil cea mai ingenioasă instalație. Era de dimensiuni reduse încât se putea monta în chiuveta oricărui cabinet medical. Tubul de alimentare cu apă era conectat la un apometru care servea în același timp și ca indicator al nivelului de potențare. Apa era injectată în vasul de dinamizare prin intermediul unei duze care pulveriza lichidul. Când se ajungea la un anumit nivel, gravitația golea automat vasul și începea un nou nivel de potențare (Müntz, 2011).

Samuel Swan a realizat o instalație, numită de Kent „spălătoarea de vase”. Era comparabilă cu cea a lui Fincke, cu deosebirea că fluxul de apă era măsurat cu un apometru, iar apa era trecută cu presiune printr-un tub perforat. Turbulența produsă amesteca și potența remediul. Swan utiliza stadiile intermediare în scopul producerii potențelor înalte într-un pas următor și folosea vase noi la fiecare etapă. Este una din metodele de potențare în flux intermitent. Faima autorului n-a fost generată de instalația propusă ci de introducerea în practică o serie de remedii importante, printre care: Medorrhinum, Tuberculinum, Syphilinum, Lac defloratum (Winston, 1989).

O metodă asemănătoare cu cea a lui Fincke, este propusă de Lock, dar care utilizează fluxul continuu (Madaus, 1979:306-328). Presupune utilizarea unui mic cilindru de sticlă prevăzut cu un orificiu prin care solventul picură continuu pe remediu. În același timp, lichidul este agitat viguros, cu frecvențe între 2400 și 15.000 de rotații/minut. Gradul de potențare măsurat reprezintă suma revoluțiilor aplicate raportată la volumul de lichid impregnat.

În zilele noastre metoda korsacoffiană este cea mai apreciată și asta pentru că folosește un singur vas, ceea ce duce evident la scăderea prețului, schimbarea vaselor după fiecare nivel de potențare fiind prea costisitoare. Din punct de vedere matematic, metoda korsakoffiană poate fi identică cu cea hahnemanniană dacă considerăm că a suta parte din soluția cu remediu rămâne pe pereții vasului, dar în practică, mici cantități din remediu nu pot fi foarte precis evaluate.

Istoria europeană a mașinilor de potențare pornește în Elveția, la începutul secolului XX, unde Antoine Nebel, se arată interesat de construirea unui asemenea aparat. Concursul i l-a dat un inginer din Geneva, Pedrisat, a cărui nume apare și alături de cel al lui Leon Vanier și Rene Baudry, împreună cu care au construit mai multe mașini de dinamizare în Franța. Tot în Franța, Jean și Henri Boiron au dus mai departe dinamizarea mecanizată la îndemnul lui Baudry, a cărui angajați au fost la un moment dat (Young, 2007). Acum compania Boiron deține probabil cele mai moderne tehnologii de preparare a remediilor dinamizate, stabilind totodată noi standarde de calitate și acuratețe. În Germania, cel mai cunoscut pionier al dinamizării mecanice este Willmar Schwabe, farmacist convertit la homeopatie, care a avut o activitate prodigioasă, întemeind o companie farmaceutică funcțională și astăzi (Young, 2007). Austria este cel mai bine reprezentată de laboratoarele Remedia pentru care Robert Müntz a construit o mașină de potențat care folosește metoda korsakoffiană apelând la facilitățile tehnologiei contemporane, dar cu respectarea strictă a indicațiilor lui Hahnemann din ediția a șasea a Organonului. Rezultatul demersului este prezent și activ în Tuxer Alps-Tyrol, la o altitudine de 1660 m. Durata necesară preparării: un pas centezimal ia 24 secunde, potența 1M 6,66 ore, iar MM ia 10 luni, în condițiile în care numărul de sucusiuni la fiecare pas este de 10.

În mod firesc, atenția constructorilor de mașini de potențat s-a ațintit cu precădere asupra aspectelor practice: ușurința utilizării, precizia dozărilor, viteza preparării, accesibilitatea resurselor (apă, energie) și evident minimizarea prețurilor de producție. Calitatea sușelor sau a substanțelor inițiale rămâne oarecum în plan secund sau în sarcina ”furnizorului” sursele fiind diferite și mai puțin cunoscute. Fiecare producător folosea tincturi sau alte forme inițiale în funcție de natura sușei, dar ignorând aproape de regulă indicația lui Hahnemann de a porni diluarea și dinamizarea de la C3, metodă cu care s-au preparat remediile de referință, cele cu care s-au desfășurat majoritatea patogeneziilor originale. Astfel, apare o nouă „colorare” sau diversificare a produsului final dependentă de substanța inițială utilizată de producător. Această particularizare, alături de cea a modului de diluare și dinamizare și nu în ultimul rând a modului de impregnare a granulelor (sau altor forme solide) va genera o altă diferență materializată în final prin reacția pacientului la remediu.

Asemenea particularități date de modul de producere a remediilor ar fi bine să fie cunoscute de utilizatori sau menționate de producători, ceea ce astăzi nu se prea întâmplă sau eventual la o scară nesemnificativă.

Doar clinica poate tranșa calitatea sau eficacitatea unui remediu. Afinitatea terapeuților față de o anumită scală, de un anumit mod de preparare sau de o anumită potență nu poate deveni funcțională decât în momentul în care producătorul își specifică metoda, încât opțiunea să devină posibilă.

Etapa de diluare și dinamizare din procesul de preparare a remediilor homeopatice pare greu de cuprins. Multitudinea impreciziilor în preparare, inerente în orice pionierat, dar în mod special dimensiunile la care s-a ajuns în procesul de diluare și dinamizare au generat inevitabil reticență și critică. Lipsa unor standarde de comun acceptate (chiar dacă în prezent prepararea este mult mai precis condusă) alături de omniprezenta problemă a necesității dinamizării, constituie tot atâtea motive de scepticism și opoziție. Imaginația contestatarilor abundă în manifestări. Un scenariu pamflet numit „Succussion”, ajuns clișeu sau stereotip ideatic, publicat în 2007 de revista „Nature”, o redută cu vechime în contestarea homeopatiei, folosește același pretext: diluarea și dinamizarea.

Atitudinea indulgentă a terapeuților și a pacienților față de producătorii de remedii de astăzi, nu cred că este dintre cele mai potrivite. Relația dintre producătorii de remedii și terapeuții care le întrebuințează a devenit aproape nulă. Aspectul eficacității remediilor raportat la modul de preparare a rămas periferic în preocupările actuale. Nu știu ca vreun producător contemporan să ceară părerea utilizatorilor, astfel încât aprecierea eficacității remediilor în funcție de producător sau metodă, rămâne utopică.

În practica personală, am întâlnit în câteva rânduri situații care ar putea indica o calitate superioară a unui remediu raportat la o potență identică a aceluiași remediu realizată de un alt producător. De fiecare dată informația a venit de la câte un pacient, sub forma unei observații. De fiecare dată, pacienții respectivi au folosit remediul prescris fără a obține vreun efect sau cu efect minim, după care, din motive diferite au schimbat cutia, administrând același remediu în aceeași potență, dar de la alt producător și reacția a fost imediată și intensă. În concluzie consider că este nevoie de o evaluare și de o apreciere constantă a calității remediilor venită din partea utilizatorilor și nu cum se petrece astăzi, doar din partea autorităților de reglementare.

Scalele de potențe

Privind din perspectiva potențelor utilizate, încă din vremea lui Hahnemann se pare că și-a făcut simțită prezența o împărțire a adepților homeopatiei în două mari grupe (Bhatia, 2012):

● Prima grupă este cea a homeopaților ”prudenți” care au adoptat principiul similitudinii și atât. Aceștia utilizează potențe sub C12, adică aflate în spectrul acoperit de numărul lui Avogadro, astfel încât remediul să păstreze urme materiale și refuză acceptarea realității, adică a faptului că remediile înalt și/sau foarte înalt diluate și dinamizate nu numai că își păstrează acțiunea ci deseori și-o cresc semnificativ.

● A doua grupă este cea a homeopaților „fără rețineri” care încearcă să folosească rezultatele obținute și să aplice ceea ce se confirmă în practică.

Controversele declanșate de potențele înalte în rândul homeopaților și nu numai, la începutul secolului XIX au atins cote greu de imaginat. Aceste controverse au dus la o nouă scindare și au făcut ca adepții potențelor înalte și a potențelor joase sau medii, să urmeze căi diferite. Rezultatul cel mai evident al scindării a fost declinul istoric al homeopatiei, în special în Statele Unite, declin care a făcut ca potențele înalte și foarte înalte să fie practic abandonate temporar sau menținute în uz într-o proporție redusă (Morrell, 1995).

Medicamentul sau remediul homeopatic este asimilat de regulă preparatului diluat și dinamizat. Dar practica homeopatică, așa cum este propusă de Hahnemann presupune aplicarea principiului similitudinii, a dozei minime și administrarea unui singur remediu odată. Nici unul din aceste puncte nu sugerează administrarea remediului potențat. În ultimă instanță, utilizarea acestor preparate se poate face de către oricine, fără a ține cont de principiul similitudinii. Ori abordarea homeopatică presupune respectarea principiului similitudinii, independent de tipul de medicament administrat. Orice fel de altă abordare se îndepărtează de homeopatie; de altfel nu sunt rare situațiile în care se pretind homeopați unii medici, doar pentru că prescriu remedii dinamizate, fără vreo legătură cu principiul similitudinii. Prezența frecventă în tratamentele homeopatice a substanțelor medicamentoase în formă ponderală precum pulberile, tincturile etc. este astfel pe deplin justificată (vezi obiectivele tratamentului).

Tinctura mamă T.M. sau Ø.

Uneori utilizată de homeopați ca atare, tinctura este ceea ce numim deseori sușă sau forma crudă, adică baza de la care se pornește prepararea homeopatică a remediului. Conform indicațiilor din diversele farmacopei, prepararea se supune unor proceduri standardizate în funcție de toxicitate, formă de agregare etc.

Prezentarea este în formă lichidă (soluție alcoolică) în cazul plantelor, animalelor, a unor nosode etc. și sub formă de pulberi sau triturate în cazul unor minerale, acizi, metale etc.

Substanța medicamentoasă crudă a fost forma inițială întrebuințată de Hahnemann în primele sale experimente, când a verificat valabilitatea principiului similitudinii, principiu fundamental care stă la baza homeopatiei. În acea perioadă un număr însemnat de homeopați au continuat să folosească tincturile sau substanța crudă în spiritul similitudinii, chiar după ce Hahnemann a procedat la diverse diluări și dinamizări. Succesul acestora în practică s-a dovedit a fi de loc neglijabil, chiar astăzi fiind homeopați care aplică principiul homeopatiei fără a apela la substanțele diluate (Bhatia, 2012).

Aplicarea homeopatiei în forma sa „brută” este confundată adesea cu gemo sau fitoterapia care întrebuințează aceeași formă sau o formă asemănătoare a medicamentului, dar fără să aplice principiul similitudinii ci pe cel al contrariilor.

Există substanțe sau principii active care de-a lungul istoriei și-au dovedit eficacitatea atât sub forma crudă cât și în mai toate gradele de diluare, dar și unele care odată cu diluarea au căpătat proprietăți curative de neimaginat inițial (unele minerale ca Silicea) și în același timp există substanțe care odată diluate și dinamizate și-au pierdut parțial sau în totalitate calitățile curative. Procesul de căutare și cercetare a diverselor substanțe cu potențial terapeutic, nu cred că se poate încheia vreodată.

Scala decimală (1:10), X, D, DH

Scala decimală a fost dezvoltată inițial de S. Dubs, un american din Philadelphia. Dubs a practicat medicina alopată mai mulți ani, dar fiind profund afectat de o hematemeză cronică pe care nu o mai putea controla, a încercat terapia homeopatică. Aceasta a funcționat, iar Dubs a adoptat metoda. A fost primul homeopat care a inițiat, a structurat, a susținut și a utilizat scala decimală de potențare, în locul celei centezimale recomandate de Hahnemann (Cleave's, 2002).

O bună parte din sursele consultate susțin faptul că scala decimală a fost promovată și popularizată de Hering, socotit și părintele homeopatiei americane (Hering, 2012). Cu siguranță Hering alături de Clarke din Marea Britanie, dar și de alți autori, a reușit să aducă o foarte importantă latură de accesibilitate și pragmatism în practicarea homeopatiei, în mare măsură și prin utilizarea și explicarea modului de utilizare a acestor potențe mici, cu o remarcabilă versatilitate.

În Statele Unite și Marea Britanie scala decimală este simbolizată cu X, iar în Europa continentală predomină simbolizarea cu litera D.

Din păcate nu avem părerea explicită a lui Hahnemann în ce privește scala decimală, cu toate că în primele registre ale acestuia sunt menționate unele potențe ca 3X, 10X etc. Foarte probabil ca Hahnemann să fi întrebuințat aceste potențe doar ca forme intermediare ale procesului de preparare centezimal, fără a dori o structurare specială a lor (Morrell, 1995). Maestrul era trecut deja în neființă când scala a fost introdusă pe larg în practică, răspândirea și succesul ei fiind asigurate de contribuția magistrală a lui Hering.

Prima publicare europeană a scalei decimale a fost făcută de Vehsemeyer în Berlin și la scurt timp după, a apărut în farmacopeea lui Gruner și W. Schwabe. Motivul invocat de Vehsemeyer la introducerea acestei scale a fost acuratețea sau precizia dozării. Acesta credea că dacă C3 nu acționează, C2 va fi prea puternic, iar soluția consta în utilizarea spectrului decimal, cu gradația sa foarte fină. Hahnemann în schimb, din considerente opuse (forța prea mare a potențelor centezimale), a introdus potențele Q sau LM (1:50.000), considerând că sunt mai puțin puternice fiind mai diluate, mai puțin dinamizate și în consecință, mai ușor de dozat (Müntz, 2011).

Modelul standard de potențarea și diluare în scala decimală, cu cifrele primelor diluții (numărul sucusiunilor variază cu producătorul; în tabel sunt propuse câte 10 pentru fiecare treaptă de diluare):

Scala centezimală (1:100), C sau CH

Scala centezimală a fost inițiată și dezvoltată de Hahnemann. Matematic, relația cu scala decimală este de 1:2, adică: 1C=2X, 2C=4X, 3C=6X etc.

În Europa sunt utilizate preponderent simbolurile CH pentru scala centezimală, respectiv DH pentru scala decimală (considerând metoda hahnemanniană), mai utilizate în sfera de influență franceză. În zonele cu influență predominant anglosaxonă (Marea Britanie, Germania, Olanda etc.) predomină simbolul C pentru scala centezimală, respectiv D sau X pentru cea decimală.

Diluțiile sunt foarte mari, la fel și potențările. Numărul sucusiunilor pentru fiecare treaptă de diluare diferă în funcție de producător. Se poate situa între 10 și peste 100 sucusiuni.

Scala milezimală (1: 1000), M

Adevăratul „progenitor” al potențelor astronomice se pare că este celebrul Jenichen care a sfârșit prin a se împușca. Mențiunea evenimentului nefericit, denotă o anumită stare, poate necesară în vederea desfășurării unei astfel de activități. Jenichen a reușit să prepare prin metoda sa manuală, rămasă în mare parte secretă, potențe care au atins pragul de 60.000C. Foarte probabil că doar o minte „particulară” susținută de un corp pe măsură, poate fi capabilă să desfășoare o astfel de activitate, cu asemenea rezultate și pentru o perioadă semnificativă de timp (Hughes, 2006). Ulterior, odată cu apariția mașinilor, producția potențelor înalte s-a diversificat și s-a răspândit și în egală măsură adepții.

De remarcat faptul că baza de la care se pornește prpararea acestor remedii nu este tinctura ci diverse potențe cum ar fi 30C, 200C, 1000C (vezi mașinile de potențare) de altfel, felul în care sunt comercializate astăzi sugerează acest lucru, ele fiind prezentate la scala centezimală, 1M fiind următoarea potență standard după 200C la majoritatea producătorilor. Nu am văzut nici un producător care să inscripționeze MH, ceea ce denotă clar desprinderea de metoda hahnemanniană, de altfel quasi imposibil de aplicat la asemenea potențe.

Afinitatea pentru potențele astronomice apare foarte greu de explicat sau de înțeles dintr-un motiv simplu: calcule destul de precise asupra gradului de diluare a remediului s-au desfășurat încă din vremea lui Kent asupra principalelor metode sau tehnici de preparare. Rezultatele obținute arată că uneori erorile sau inexactitățile erau atât de mari încât ceea ce se credea a fi C30 obținut prin metoda Skinner era de fapt echivalentul a C6 hahnemannian (Müntz, 2011).

Înclinația mistică pare să aibă un anumit rol în cadrul adepților lui Kent și a swedenborgianismului aferent. În același timp, rezultatele obținute cu potențele ultraînalte, deseori spectaculoase, par să dea suficientă încredere adepților.

Standardele cele mai comune astăzi propun următoarele niveluri de potențare milezimală:

1 M (1:1.000) sau 1.000C

10M (1:10.000) sau 10.000C

50M (1:50.000) sau 50.000C

CM (1:100.000) sau 100.000C

Scala milezimală ultraînaltă

Prepararea potențelor milezimale nu s-a oprit, introducerea mașinilor ușurând semnificativ munca investită. Conform informațiilor furnizate de Ivor Hughes (2006), potențele ultraînalte au fost răspândite de Swan cu mașina sa (numită de Kent „spălătorul de vase”), dar gradul de diluare a lui MM corespunde aproximativ potenței 10C a lui Hahnemann (după W. A. Dewey).

Cele mai răspândite remedii ultraînalte:

DM (500.000C)

MM (1.000.000C)

LMM (50.000.000C)

CMM (100.000.000C)

DMM (500.000.000C)

MMM (1.000.000.000C)

Mai mult decât astronomice, potențele din acest grup au cunoscut o răspândire și un avânt considerabil în perioada lui Kent, fiind aproape exclusiv folosite de adepții acestuia, obicei prezent și în zilele noastre la homeopații care se consideră kentieni. Sunt oarecum preferate de unele școli din India, Marea Britanie sau America Latină, iar cele medii și mici, mai degrabă sunt răspândite în Franța, Germania și alte țări europene.

Se pare că introducerea în practica curentă a scalei milezimale îi este atribuită lui Korsakoff, dar după cum am arătat, Korsakoff a folosit fluxul continuu și nu vase separate cum indica metoda hahnemanniană. Prepararea lui Korsakoff arăta cam așa: se pornește de la o picătură de TM peste care se toarnă apă în timp ce vasul se agită. La fiecare 99 picături de apă se obține cîte un grad de potențare și diluare, primul fiind 1K, după alte 99 picături 2K șamd, procesul putând fi oprit la atingerea nivelului dorit. În cercurile farmaciștilor dornici de acuratețe, metoda lui Korsakoff nu putea fi foarte agreată, fiind chiar considerată indolentă și neîngrijită, rezultatul ei ducând invariabil la diverse erori, fiind nepredictibil și inconstant. Odată cu publicarea metodei în “Archiv für  die homöepathische Heilkunst”, se remarcă și se statuează avantajul practic dat de tehnica lui Korsakoff: scurtarea procesului de potențare hahnemannian și reducerea costurilor prin utilizarea unui singur vas. La acea vreme, potențele korsakoffiene erau considerate echivalentul centezimalelor hahnemanniene. Scrupulozitatea legendară a lui Hahnemann poate fi observată de la simpla răsfoire a oricărei patogenezii efectuate de acesta. În același timp, cu toate că era vestit pentru intoleranța sa legată de orice abatere de la principiile enunțate, după evaluarea metodei lui Korsakoff, Hahnemann a avut un răspuns cel puțin diplomatic: „Metoda eminenței sale von Korsakoff poate fi la fel de sensibilă pe cât este de utilă” (Hughes, 2006). Cu toate acestea, spre sfârșitul carierei Hahnemann a apelat mai des la scala milezimală, fără însă să-și exprime explicit o părere (Morrell, 1995).

Foarte probabil ca astăzi, cei mai mulți producători de potențe supraînalte să adopte metoda korsakoffiană, fie ea cu flux continuu sau intermitent. Aceste remedii ar trebui inscripționate corespunzător, iar echivalențele matematice cu cele hahnemanniene sunt următoarele:

15CH:15K

30CH: 30K

200CH: 200K, respectiv pentru cele milezimale:

1M: 1MK

10M: 10MK

…

În urma studiului pe care l-am întreprins asupra potențelor utilizate de-a lungul istoriei în cazuistica publicată în special în zona de influență anglosaxonă, am constatat o varietate extrem de largă a potențelor administrate, încât nu poate fi ignorată nici o scală, iar C30, respectiv C200, rămân potențe lider, incontestabile, indiferent de criteriile de triere aplicate. O altă constatare, poate nesurprinzătoare, este că totuși Hahnemann continuă să exercite cea mai mare influență asupra tipului și gradului de potențare utilizat în diverse situații. În fapt, priceperea sau măiestria homeopatului care controlează potența respectivă este cea care contează, rezultate similare obținându-se cu potențe extrem de variate.

În arhivele de cazuri publicate (reviste, comunicări din cadrul convențiilor medicale etc.) datate în perioada de avânt a potențelor astronomice (în jurul perioadei de activitate a lui Kent), se găsesc numeroase remedii în potențe nestandardizate: 42M, 57M, 87M 104M etc. Acestea erau dinamizate la cerere sau la nevoie, în cabinetul medical, poate la fiecare administrare de remediu sau pacient nou. Mulți dintre homeopații care publicau cazuri aveau în cabinete mașini de potențare. Valoarea exactă a potenței se pare că nu prezenta o importanță prea mare atâta timp cât era oricum, extrem de înaltă. Cel mai frecvent obicei era acela de a administra potența disponibilă și eventual de a o crește la o posibilă administrare ulterioară, principiu sau recomandare formulată de Hahnemann și susținută de Kent.

Scala quintdecimilezimală (1:50.000) LM sau Q

Hahnemann se stinge la Paris în 2 iulie 1843 înainte de a reuși să publice a 6-a ediție a Organonului, ediție în care urma să dezvăluie în detaliu prepararea potențelor LM, pentru a căror punere la punct a lucrat mai bine de 10 ani. Această ultimă ediție este pregătită de autor în detaliu între anii 1841-1842 și conform lui Schaub din Dusseldorf (editorul său), este considerată de autor ca fiind „cea mai apropiată de perfecțiune dintre toate.” Până să ajungă la această ultimă ediție, Hahnemann a publicat pe rând, în 1810, 1818, 1824, 1828, 1833, primele cinci variante, fiecare dintre acestea fiind rezultatul evoluției cercetărilor și experimentelor personale. Împotriva așteptărilor Maestrului și probabil a discipolilor, după trecerea sa în neființă, cunoașterea și răspândirea potențelor LM s-a lăsat mult așteptată. A urmat o perioadă tulbure, de declin a homeopatiei, în care numeroși șarlatani și impostori și-au asumat diverse prerogative, reușind să ducă uneori în derizoriu, alteori în absurd întregul demers hahnemannian (Ullmann, 1995).

După Luc De Schepper, majoritatea homeopaților au adoptat și practică homeopatia după metodele propuse în ediția a 5-a (cunoscută ca ediția în care s-au îndepărtat barierele), aceasta fiind și cea mai dezbătută și comentată de Kent (care n-a apucat să vadă ultima ediție stingându-se din viață în 1916, cu 4 ani înaintea publicării ultimei ediții în Statele Unite în traducerea lui W. Boericke, 1921) și adepții săi. Anul 1828, odată cu apariția ediției a 4-a a Organonului, materialul publicat a marcat cel mai profund practica homeopatică, cel mai important mesaj fiind: „Observă și așteaptă”. Gestul precursor al introducerii potențelor LM, a fost utilizarea potențelor dizolvate în apă și împărțirea dozei (administrarea a câteva lingurițe dintr-o singură doză dizolvată în apă, la intervale de una două ore), prezentate în ediția a 5-a, alături de potențele peste 30C. În ultima ediție, Hahnemann renunță la 40 dintre paragrafele ediției precedente, modifică 49 și adaugă altele 60. În 1921 William Boericke publică prima traducere în limba engleză. O bună perioadă, această ultimă ediție rămâne în umbră, pentru ca în urma publicării unor articole în „The British Homoeopathic Journal” și “The Journal of the American Institute of Homoeopathy”, să fie adusă în atenția cititorilor. Demersul se datorează în bună măsură lui Pierre Schimdt și lui Charles Pahud care semnează articolele din revistele menționate. Totuși, dominația moștenirii lui Kent în Statele Unite face ca introducerea potențelor LM să se producă mult mai târziu și mult mai timid (De Schepper, 1999:129-132).

În publicațiile homeopatice, notarea potențelor din scala LM apare în cel puțin patru tipuri diferite: 0/1, 0/2, 0/3, … 0/30 sau Q/1, Q/2, Q/3,… Q/30 în orient, 1/0, 2/0, 3/0, …30/0 sau 1/Q, 2/Q, 3/Q,… 30/Q în occident sau LM1, LM2, LM3,… LM30 respectiv cu cifre romane: LMI, LMII, LMIII,… LMXXX.

După datele publicate de laboratoarele „Remedia” din Austria, potențele Q sau LM actuale, nu sunt în nici un caz identice cu cele propuse de Hahnemann, iar diferențele constau în două detalii:

1. Conform Homoeopathic Pharmacopoea 2006 HV 17, pentru prepararea potențelor LM nu sunt utilizate triturate proaspete de plante, ci un extract alcoolic sub formă de Tinctură Mamă (principala diferență).

2. Triturarea substanțelor lichide în cazul trituratului C3 nu urmează principiile lui Hahnemann. Nu există o triturare reală, ci substanțele sunt doar amestecate și uscate.

Aceeași inadvertență este consemnată și în HPUS (Farmacopeea homeopatică americană), în esență fiind vorba despre înlăturarea plantei proaspete din prepararea remediului. Consecința este imaginabilă: cu greu se mai poate face o echivalare între ceea ce întrebuința Hahnemann și ceea ce avem posibilitatea să aplicăm astăzi.

Pentru a obține LM2, se ia o parte din LM1, se amestecă cu 499 părți menstrum, se supune sucusiunii, apoi din această soluție se ia o parte și se amestecă cu 99 părți menstrum și din nou se dinamizează. Rezultatul este LM2. Un calcul matematic sumar poate arăta o anumită echivalență a diluării: LM1 corespunde aproximativ cu C3, iar LM30 cu C63.

Apropierea lui Hahnemann de tehnicile alchimice, cu care era mai mult decât familiar, ne poate duce cu gândul la similaritatea tehnicii de preparare a potențelor LM cu cele spagirice, tehnici la care Paracelsus a avut o contribuție remarcabilă, presupuneau utilizarea unor preparate minerale. Principii similare au stat la baza preparării și introducerii în terapie a sărurilor tisulare ale lui Schussler. Ivor Hughes îi atribuie lui Paracelsus prima utilizare a unui metal într-o formă „subtilă”: Cinnabaris (sulfura de mercur) sub forma de vapori alcoolici colectați pe o pânză. Soluția astfel obținută a întrebuințat-o la tratarea sifilisului (probabil o primă dovadă a utilizării terapeutice subtile sau sub altă formă decât brută, a unui mineral).

Procedura preparării potențelor LM, descrisă mai sus este recomandată de Hahnemann a fi urmată până la LM30 și nu peste (Ivor Hugues). Afinitatea lui Hahnemann pentru cifra 30 pare să rămână un mister.

Scala centezimală prezentată în ediția a 5-a a Organonului a declanșat o serie de reacții în lumea medicală, la care Hahnemann răspunde în ediția a 6-a motivându-și introducerea scalei LM:

Ceea ce am afirmat într-o notă amplă în ediția a 5-a a Organonului în ideea de a preveni reacțiile nedorite asupra energiei vitale, a fost în totalitate expresia experienței pe care am justificat-o atunci. Dar în ultimii 4-5 ani, toate aceste dificultăți au fost rezolvate prin intermediul noii mele metode, modificate și perfecționate (Hahnemann, 1922).

Iată avantajele pe care Hahnemann le-a descoperit în dezvoltarea și aplicarea scalei LM:

Medicamentul nu mai agresează pacientul ci „îi atinge blând toate părțile suferinde alinându-le în sens curativ”. Agravările medicale erau o prezență comună în spectrul scalei centezimale, iar odată cu noua metodă, acestea nu mai există. „Asemenea accentuare a simptomelor originale ale bolilor cronice, poate apare doar spre sfârșitul tratamentului, când cura este aproape terminată.” Această metodă nouă „produce medicamente care dezvoltă o forță superioară celor centezimale, dar acționează mult mai blând”. Conform lui Choudhury, pentru a vindeca un pacient utilizând scala centezimală, este nevoie uneori de perioade de doi până la șase ani, afirmație confirmată de registrele mai multor homeopați, inclusiv Kent. Noua scală de potențe oferă o reducere a perioadei respective „până la jumătate, un sfert sau chiar mai puțin”. Considerând durata de acțiune a remediului, în cazul administrării unei potențe centezimale, aceasta nu poate fi repetată atâta timp cât există reacție, chiar dacă simptomele sunt încă prezente în organism, pe când în cazul potențelor LM, același remediu ales cu grijă poate fi administrat zilnic perioade de luni de zile dacă este necesar, iar administrarea se face începând cu potențele cele mai joase, câte o săptămână sau două în cazurile cronice, apoi se urcă potența pas cu pas, în aceeași manieră, până la gradul cel mai înalt. Fiecare remediu ales corect, chiar și acelea cu durată îndelungată de acțiune, poate fi repetat zilnic, iar efectul nu face decât să crească. Un alt avantaj este cel al „eliberării”, atât a pacientului cât și a medicului, care nu vor mai fi constrânși la controale repetate. De asemenea, antidotarea este rareori necesară. Și o observație generală: „În tratamentul bolilor cronice, cel mai indicat este să se pornească cu o potență joasă și dacă devine necesar, aceasta se va urca, dar prin aceste potențe LM” (Choudhury, 1990).

Motivația constantă a lui Hahnemann, cea care l-a condus permanent spre noi încercări concretizate spre finalul carierei în scala de potențe LM, poate fi restrânsă la câteva deziderate nesatisfăcute îndeajuns de scala centezimală.

Existența celor patru scale de potențe: D (X), C, M și LM (alături de TM, a 5-a) atât de diferite, poate genera și generează confuzie cu o generozitate debordantă. Pentru fiecare din cele patru scale există avantaje, dezavantaje și particularități. Din studiul pe care l-am întreprins în ce privește utilizarea potențelor, se pare că cei mai mulți homeopați activi, cu cazuri raportate, preferă potențele centezimale, fiind adepți ai metodei hahnemanniene inițiale (până la ediția a 5-a a Organonului). Urmează de aproape cei care preferă potențele milezimale înalte și foarte înalte și în același timp metoda de lucru kentiană (produși ai dezvoltării ediției a 5-a a Organonului).

Din graficul alăturat se poate observa că există cazuri similare rezolvate cu 100M sau cu 3D. Iată un exemplu, în care am făcut doar selecția remediului: Arsenicum album și a criteriului clinic: acut. Cel mai frecvent s-a apelat la C200, urmat de C30 și apoi în ordine descrescătoare de potențele: MC100, C3, MC1, D3, C6, MC10, C12, etc,.

Opțiunea pentru potență este influențată de școala homeopatului, de fiecare caz în parte, de patologie, de starea pacientului etc., dar în fruntea listei rămâne experiența personală a fiecărui homeopat. Formarea într-o anumită școală influențează această decizie. Calea pe care se ajunge la îndeplinirea obiectivului, poate fi aleasă. Sugestiile făcute de diverși autori, pot constitui modele de aplicare a unei metode sau alteia, dar decizia sau opțiunea personală poate deveni valabilă doar după o foarte serioasă aprofundare a fiecărei variante, dublată de verificarea ei clinică.

Toate cele patru scale pot funcționa în măsură similară, condiția nefiind alta decât o foarte bună abordare homeopatică a cazului.

Standardele farmaceutice homeopatice, scurt istoric

În 1811, imediat după apariția primei ediții a Organonului, Hahnemann publică primul volum din „Materia Medica Pura”. Aici se găsesc primele informații cu adevărat homeopatice, studii de toxicologie, patogenezii, experiență clinică (succes într-o epidemie de febră tifoidă). După cum am mai arătat, la acea dată deja folosea potențe ca 18C sau 9C, adică încă din primele sale experimente, a depășit numărul lui Avogadro cu unele din remedii, cum ar fi Arnica 18C sau Nux vomica 9C. De asemenea erau incluse potențele joase, cum ar fi 3C, administrate sub forma de soluție sau pulbere triturată. Tot atunci sunt propuse și descrise primele standarde sau metode de preparare. După revenirea la Leipzig, până în 1813, odată cu aplicarea intenției de a pătrunde în mediul academic, Hahnemann organizează primul grup de experimentatori („proveri”), printre care, alături de propria persoană se mai numărau: Frantz, Gross, Hartmann, Hornburg, Langerhammer, Ruckert, Stapf și Wislicenus. Într-o scrisoare pe care Hahnemann i-o adresează doctorului Stapf (unul din discipoli), îi precizează acestuia în detaliu, modul în care trebuie administrată soluția de Helleborus niger în vederea experimentului patogenezic (Little, 1998):

„3 Septembrie 1813,

În oricare din zile, atunci când sunteți bine, nu aveți nici o treabă urgentă și nu consumați nici o substanță medicamentoasă, la masa principală luați o picătură din această soluție (Helleborus niger TM) în opt uncii de apă și un dram de alcool (pentru a-i preveni alterarea pe timpul utilizării). Soluția se agită zdravăn și se ia câte o uncie înainte de micul dejun și apoi la fiecare oră și jumătate, două, atâta timp cât nu sunteți prea grav afectat de ceea ce luați”

După mărturia lui Franz Hartman, colaborator apropiat al lui Hahnemann, din 1850, în desfășurarea patogeneziilor, Hahnemann prefera să folosească soluțiile sale, în defavoarea tincturilor, granulelor, respectiv pulberilor triturate. Motivul principal, alături de evitarea intoxicării era observația maestrului că soluțiile lichide pe care le-a preparat au un efect mai puternic asupra sistemelor vitale. Până în 1818 Hahnemann publică edițiile II, III și IV ale „Materiei Medica Pura” și ediția a II-a Oraganonului, lucrări în care consolidează, detaliază și argumentează utilizarea potențelor până la 18C și subliniază calitățile apei ca cel mai potrivit solvent și conservant pentru remediile homeopate alături de avantajul manevrabilității și versatilității în administrare. În 1819 apare volumul cinci, iar în 1821 ultimul volum, al șaselea, din „Materia Medica Pura”, astfel încheindu-se munca echipei originale adunate de Hahnemann, împreună cu care au fost desfășurate primele patogenezii experimentale conduse științific. În același timp, Hahnemann statuează sucusiunea ca tehnică de potențare manuală și care se execută cu o mișcare bruscă a antebrațului în jos (eventual izbire a vasului cu soluția de un suport dur, metodă desăvârșită de Jenichen), nu o scuturare a diluției, cum a fost mult timp interpretată potențarea. Fiecare mișcare în jos era considerată drept o sucusiune, iar în acest ultim volum al „Materiei Medica Pura”, Hahnemann sugera ca la fiecare nivel nou de potențare să fie adăugate 10 astfel de sucusiuni. Odată cu publicarea ultimelor volume ale „Materiei Medica Pura” se încheie prima jumătate a carierei lui Hahnemann, se clarifică principiile de bază ale homeopatiei hahnemanniene și baza fundamentală a preparării remediilor. MM construită împreună cu colaboratorii săi, oferă numeroase detalii legate de prepararea fiecărui remediu în parte, de punctele esențiale și particularitățile fiecărui remediu și a fiecărei etape de parcurs. Poate este cel mai prețios dar lăsat umanității de Hahnemann și incontestabil o sursă de informație necesară sau chiar obligatorie pentru fiecare homeopat (Little, 1998).

„Atmosfera” era deosebit de tensionată în acea perioadă în Leipzig (1811-1821), iar politicile mediului universitar medical au devenit tot mai ostile pentru Hahnemann și discipolii săi. Rezistența sau opoziția față de „noua medicină” era foarte profundă și tot mai bine organizată, iar atacurile directe asupra lui Hahnemann deveneau tot mai consistente. În același timp, homeopatia era susținută de anumite personalități influente care au fost martore sau au beneficiat de tratamente și vindecări de pe urma homeopatiei. Cu cât succesul Maestrului era mai mare, detractorii deveneau tot mai furioși, astfel încât s-a ajuns până la punerea la punct a unui plan de excludere, de interzicere a lui Hahnemann și a practicii homeopatiei în Leipzig. Planul avea suportul corpului medical, al guvernului local, la care s-au alăturat farmaciștii din Leipzig, iar campania viza forțarea lui Hahnemann să renunțe și să-și închidă clinica (Schriber, 2002).

Astăzi, chiar dacă vremurile s-au schimbat, anumite presiuni persistă și se fac simțite pe mai mule niveluri și cu intensități și strategii extrem de variate. Oricum ar fi acestea exprimate, nu pot reprezenta nici un fel de scuză sau pretext pentru a nu face cunoștință cu doctrina și cu cele mai importante lucrări ale lui Hahnemann înainte de a formula vreo părere.

Experimentele cu potențe înalte (30C și peste) au debutat la începutul anilor 1830, când mai mulți homeopați au produs potențele prin propriile lor metode. Observând tendința, însuși Hahnemann și-a exprimat îngrijorarea că aceste practici vor duce inevitabil la sfârșitul standardelor pe care le-a introdus în Organon și în „Bolile cronice”. Îndepărtarea de la standardele stabilite, de care se temea cel mai mult, se pare că a devenit o realitate încă din timpul său. De-a lungul timpului, remedii marcate ca având aceeași potență au fost produse cu mașini având principii diferite și utilizând un număr diferit de sucusiuni etc. (vezi sucusiunea). Evident, nu pot fi considerate identice remediile produse prin flux continuu cu cele produse după metoda hahnemanniană (Little, 1998).

În cercetările lor asupra potențelor korsakoffiene, J. Boiron, Bonnet-Maury și Vogeli au descoperit urme de substanță materială în unele din potențele originale ale lui Korsakoff, ceea ce a dus la ipoteza că potențele acestuia nu erau cu adevărat imateriale ca ale lui Hanemann sau că eventual au fost contaminate cu unele din potențele joase anterioare. Descoperirea a făcut ca Pierre Schmidt, important homeopat elvețian și alți kentieni să-și prepare propriile potențe după metoda hahnemanniană până la 30C. Doar peste această valoare apelau la metoda lui Korsakoff pentru a urca potențele la valorile dorite, deseori extrem de înalte. Procedura a fost urmată și de alți producători de potențe ultraînalte. În aceeași cercetare s-a descoperit că moleculele din structura cristalină a vasului de sticlă rețineau din energia remediului care a fost în prealabil diluat și supus sucusiunii în acel vas și ulterior evacuat într-un mod neuniform. În opinia acestor cercetători, pereții vasului de sticlă deveneau o sursă de contaminare când remediile erau preparate folosind un singur vas conform tehnicii lui Korsakoff. Dacă este adevărat, jumătate din diluțiile hahnemanniene și jumătate din cele korsakoffiene pot fi în continuare „purtătoare” ale contaminării potențelor anterioare (Little, 1998).

Hahnemann își exprimă părerea asupra unor mașini de potențare la punctul 6 al paragraful §270 al adiției a șasea a Organonului: „(…)mașinile care apelează la o forță excesivă în procesul sucusiunii produc medicamente atât de puternice încât vor acționa imediat, dar din nefericire (…) cu furie, chiar cu o violență periculoasă, în special la pacienții slăbiți, fără să determine o reacție blândă, de durată asupra forței lor vitale” (Hahnemann, 1922).

Tehnicile aplicate în preparare a potențelor LM (Q) sunt și ele diferite, nu toate respectând standardele propuse de Hahnemann. De aici se generează o altă confuzie la nivelul practicienilor care își pierd astfel reperele necesare în administrarea cazurilor cu asemenea potențe. Potențele LM ajung la un nivel profund de acțiune după doar cinci niveluri de preparare (LM1 sau 0/1). Pentru a ajunge la 30C este nevoie de 30 de etape și totuși nu se obține profunzimea lui LM1. Pentru a ajunge la 1M în scala centezimală hahnemanniană este nevoie de 1000 de etape care implică 1000 de vase sterile, o mulțime de alcool etc., deci un preț de cost nu tocmai redus. Rezultatul este că majoritatea potențelor peste această diluție se prepară după metoda lui Korsakoff. Rămâne însă evidentă întrebarea dacă aceste potențe pot fi comparate cu cele hahnemanniene. Dacă da, atunci care sunt echivalențele și bineînțeles cum se va reflecta modul de preparare în efectul terapeutic (Little, 1998)?

Cu atâtea metode de preparare diferite, cu atâtea mașini de preparare diferite, evaluarea devine cvasiimposibilă. Adaptarea fiecărui tip de potență, de scală de potențe rămâne strict în sarcina medicului homeopat care poate avea căderea să aprecieze împreună cu pacientul calitatea remediului și a răspunsului obținut. Cu siguranță există producători sau metode mai bune și producători sau metode de o calitate îndoielnică. Există remedii produse corect, ceea ce le face să devină puternice, profunde în acțiune și remedii complet inadecvat preparate. Este unul din motivele pentru care Hahnemann insista ca fiecare homeopat să-și prepare propriile remedii cu propriile mâini, astfel încât să poată ști exact ceea ce folosește (Hahnemann, 1852).

Nu trebuie ignorat faptul că în acea perioadă istorică, prepararea sau manufacturarea oricărui produs, nu numai a celor farmaceutice, se desfășura aproape în exclusivitate în mici laboratoare, ateliere etc. Farmaciștii erau și adevărați maeștri chimiști, încât stăpâneau numeroase tehnici de extracție, stabilizare, dozare etc., pe care le puneau concret în practică în propriile farmacii. În zilele noastre o asemenea practică a devenit rarisimă sau chiar inexistentă. Pare de neconceput sau desuet ca medicul să „piardă timpul” preparând remedii. Astfel, responsabilitatea calității produsului, devine instituțională, birocratică, adică dispare pentru că singurele criterii de avizare a preparatelor se rezumă la absența contaminării (virale sau bacteriene) sau a substanțelor toxice.

Problema ridicată, presupune și o latură deontologică sau cu alte cuvinte de asumare a responsabilității rezultatului. În prezent există evident o tendință generală de impersonalizare a responsabilității, de plasare a acestei responsabilități în zona instituțională în defavoarea celei personale. În spiritul necesității adecvării relației între farmaciștii și medicii homeopați, David Little întreabă: Cum sunt produse remediile pe care le folosești? Știi cu adevărat asta? Nu crezi că ar trebui să afli? (Little, 1998).

Durabilitatea remediului homeopatic

În perioada actuală conceptul de „termen de valabilitate” tinde să devină un criteriu de apreciere a produsului. Legislația din acest domeniu (al medicamentului) a tranșat problema fără a lăsa vreo urmă de incertitudine. Totuși, inflexibilitatea manifestată uneori incorect sau exagerat, a generat o falsă apreciere a stabilității remarcabile a remediilor homeopatice dinamizate.

După Neugebauer, stabilitatea în timp nu constituie în practică un factor de insucces. O tinctură mamă de Aconitum, pierde prin învechire timp de 20 de ani, abia 20% din conținutul ei alcaloidic. Ori după dinamizare, amprenta substanței nu se mai modifică (Aurian-Blăjeni, 1985:472).

Experiența personală mi-a confirmat o stabilitate remarcabilă a acestor preparate, care odată diluate și dinamizate par a rămâne extrem de stabile. Am obținut reacții absolut normale, administrând remedii cu o vechime de peste 20 de ani. Mai precis care au depășit cu peste 15 ani data expirării inscripționată pe ambalaj.

Conform legislației actuale, perioada maximă de valabilitate pentru substanțele medicamentoase stabile, este de 5 ani. Cu toate acestea, dacă nu sunt expuse unor condiții extreme de umiditate, temperatură sau alți factori fizico-chimici, inclusiv radiațiile electromagnetice precum cele generate de aparatura electrocasnică, calculatoare etc., acțiunea lor practic nu va fi afectată, rămânând stabilă pe un termen nedefinit. Odată cu expunerea la acești factori, starea remediului va putea fi compromisă pe loc, într-un grad mai mare sau mai mic, indiferent de valabilitatea inscripționată pe ambalaj.

Nivelul (planul) de acțiune a remediului homeopatic

Inițial, s-a presupus că remediul homeopatic are afinitate pentru părțile bolnave. Când administrăm medicamentul oral, acesta vine în contact cu mucoasa bucală. Aici se găsesc terminațiile nervoase ale ramurii linguale a glosofaringianului (perechea a VIII-a de nervi cranieni). De aici, prin intermediul rețelei nervoase a sistemului nervos central, medicamentul se va răspândi în organism. O a doua supoziție ar fi calea digestivă: din gură, se absoarbe ptin intermediul mucoasei orale sau ajunge în stomac și sistemul digestiv, de unde pe cale sângelui, la organele bolnave. În urma administrării remediului prin olfacție, remediul ar urma ambele căi, atât sanguină cât și nervoasă: ar ajunge să sensibilizeze nervii olfactivi, apoi ar traversa alveolele pulmonare ajungând în sânge (Turner, 1918). În cazul preparatelor convenționale, căile sunt valabile, dar pot aceste aserțiuni să explice cu adevărat locul în care acționează remediul homeopatic?

După conceptele hahnemanniene, adevărata boală este o disfuncție a forței vitale, iar forța vitală este mult prea subtilă pentru a fi „atinsă” de substanțe medicamentoase ponderale sau din zona materială. Pentru a putea fi atinsă această zonă extrem de subtilă, medicamentul homeopatic trebuie să fie suficient de subtil, iar diluarea și potențarea specifică remediilor homeopatice fac posibil acest obiectiv. Apare evidentă influența medicinii alchimice.

Partea activă a medicamentelor homeopatice, indiferent că sunt deloc, jos, înalt sau ultraînalt diluate și dinamizate, nu constă într-o substanță materială. În forma sa înalt diluată și potențată (peste C12), medicamentul homeopatic nu conține „materie” care să poată fi identificată prin mijloacele fizice sau chimice comune. Chimic, conține doar lactoză sau zahăr, apă, eventual alcool care reprezintă doar vehicolul menit să stocheze și să transporte informația. Medicamentul în sine este doar o formă „abstractă” de energie stocată în granulele de lactoză sau în alcool. Este ceea ce interesează chiar în cazul diluțiilor joase care conțin încă substanță materială, acea substanță nefiind decât un „balast” ce obligă corpul la o „complexare” și eliminare suplimentară (Bearden, 1991).

„Toate celelalte medicamente utilizate în medicina convențională sau alopatică sunt substanțe materiale și în consecință, vor produce efecte în planul material, asemănător cu alimentele sau băuturile”. Medicamentele alopatice și oricare alte medicamente în afara celor homeopatice dinamizate, intră în sistemul intern și sunt convertite în diverse substanțe mai mult sau mai puțin necesare. Orice medicament material va putea acționa doar în plan material și nu va avea capacitatea de a accesa planul mult mai subtil, energetic sau „spirit-like”. Banerjee sugerează faptul că până când medicamentul introdus în sistem în scop curativ nu va fi suficient de subtil adică la fel de subtil ca forța bolii în sine sau până când medicamentul nu se va afla în același plan cu cel în care are loc vicierea sistemului într-o anumită boală, aceasta nu va putea fi vindecată. Expresia fizică a bolii nu constituie boala, ci doar efectele materiale ale unei boli imateriale prezente în zona spirituală. Această expresie fizică, nu trebuie să constituie ținta terapiei pentru că nu constituie boala în sine, ci doar materializarea ei, iar boala care trebuie tratată fiind imaterială, „spirit-like” (Banerjee, 1985).

Prepararea medicamentului homeopatic este inițiată de la o substanță materială care prin diluări și dinamizări succesive este dusă în zona imaterială. Hahnemann este cel care a observat, studiat și structurat, puterea acestor preparate imponderabile asupra bolilor. Cu cât gradul de diluare și de dinamizare era mai mare, puterea tămăduitoare a remediului era și ea mai mare. Abia după dobândirea nivelului imponderabil, puterea medicamentului de a acționa asupra bolii devenea semnificativă. Acest fenomen ar explica de ce medicamentele homeopatice au o acțiune atât de rapidă, cuprinzătoare, profundă și stabilă. Nu este un conflict „materie” contra „materie”, ci un conflict desfășurat în cu totul alt plan: „subtil” care acționează cu „subtilitate”. Remediul potențat corectează disfuncțiile forței vitale și o aduce astfel la parametrii normali. Expresia materială a bolii, recunoscută sub formă de tumori, febră, transpirații, secreții morbide, reumatism etc., se va diminua și va dispărea treptat (Banerjee, 1985). Este ceea ce numim noi vindecare și nu ceea ce este perceput ca vindecare în medicina convențională, adică dispariția unor simptome în urma administrării unor preparate materiale, având ca destinație tocmai acele simptome.

„Problema specifică homeopatiei nu este una de identificare a mecanismului de acțiune, ci de clarificare a caracteristicilor specifice ale calităților fizice ale medicamentelor preparate în potențe înalte”, spune Demarque, plasând angoasa în brațele medicamentului homeopatic.

Farmacologii se străduie dintotdeauna să înțeleagă modul în care se desfășoară farmacodinamia substanțelor în general, fie ele sintetice, fie naturale. Știința numită „cum lucrează” (farmacognozie, n.a.) nu a reușit încă să satisfacă pe deplin această curiozitate chiar dacă în cercetările de acest tip sunt implicați alături de farmaciști și medici, fiziologi, chimiști, biologi etc. Hahnemann s-a mulțumit cu validarea dovezii eficacității medicamentelor homeopatice, fără să încerce să înțeleagă neînțelesul (cel puțin prin intermediul științelor naturale). A stabili o relație între mecanismele fiziopatologice cunoscute și acest mecanism necunoscut, este cu siguranță o eroare, neputând avea un suport științific ci cel mult intuitiv (Demarque, 2009:44).

O altă tentativă de explicare a acțiunii remediului homeopatic semnată de R. Hugues care consideră că sindroamele dezvoltate în urma administrării remediilor homeopatice, mimează sensibilitățile individuale cu o forță superioară, încât pot ”înlocui boala”:

Din câte cunosc, Dr. Drysdale este singurul autor care s-a aplecat în mod analitic și s-a pronunțat asupra rezonabilității principiilor homeopatiei. El sugerează că orice similaritate dintre efectele unei cauze excitante identificabile și simptomele unui medicament, indică faptul că acesta acționează ca factor predispozant, determinând o susceptibilitate crescută la agentul morbidic în speță. Dulcamara este remediul homeopatic pentru o diaree catarală, nu pentru că acesta este un purgativ, ci pentru că pacienții aflați sub acțiunea lui, sunt mult mai susceptibili la a dezvolta o diaree indusă de frig și umezeală decât ar fi fără acțiunea acestuia (Hughes, 1902).

Într-o sinteză a lucrărilor convenției homeopatice britanice din 1936, J. Weir îl menționează pe Frank Bodman care ar fi clarificat existența a patru niveluri de acțiune a remediilor înalt dinamizate: primul este nivelul organic, unde remediile ar acționa precum enzimele; al doilea este nivelul endocrin, unde prin tulburarea echilibrului ionic, accelerează sau inhibă activitatea hormonală; al treilea este nivelul sistemului nervos central, unde bariera lipidică a neuronilor va fi protejată de toxine; al patrulea este nivelul recției imunitare care poate fi influențat de remediile potențate. (Weir, 1936)

În privința clarificărilor necesare se pare că mai avem de așteptat. Unele descoperiri și ulterior cercetări ale lui Virchow sau ale lui Claude Bernard au reușit să răspundă la o parte din întrebările referitoare la „Cum funcționează lucrurile?”, dar răspunsuri la întrebările „De ce funcționează?” sau „De ce funcționează într-un anume fel?”, încă se mai lasă dorite. Sau, „… răspunsul rămâne de domeniul metafizicii sau al ontologiei, categorie care domină sau dirijează întreaga pleiadă a științelor” (Demarque, 2009:44).

Eșecurile repetate sau rezultatele neconcludente date de numeroasele studii elaborate în domeniul homeopatiei, par a se datora în primul rând absenței unor principii fiabile de construcție a acestor studii care să nu se mai „inspire” din cele utilizate în alopatie, cu care în domeniul terapeutic, homeopatia nu are în fond prea multe de împărțit și ale cărei principii nu le împărtășește, nefiind nicidecum aplicabile în homeopatie. Alcătuirea acestor criterii de evaluare și studiu bazate pe principii solide, incontestabile și de comun acceptate, dar cu aplicabilitate practică obiectivă și concretă, apare mai mult decât imperativă și poate constitui în sine o temă de cercetare. În același timp, rezultatele oferite de o serie consistentă de studii recente, dublate de rezultatele obținute în urma reevaluării unor studii cu rezultat negativ sau nerelevant (conduse în special în scopul contestării homeopatiei), prin schimbarea și combinarea criteriilor, adică aplicarea meta analizei (Grigoriu, 2010), oferă o imagine mult mai realistă, de altfel cel puțin încurajatoare pentru homeopatie.

Se spune că înțelegem doar ce știm deja, auzim doar ce știm interpreta, putem administra doar informația care se potrivește modului propriu de gândire sau reperelor prestabilite etc., orice altfel de informație fiind ori refuzată, ori plasată în mod reflex în domeniul supranatural sau mistic. Ceea ce nu putem înțelege „nu există”… Cu toate acestea, în viața de zi cu zi trăim cu o sumedenie de necunoscute asumate sau bine plasate în sertărașul fiecăreia. Necunoscute ca originea vieții, a universului, a diverselor fenomene naturale, a numeroase „minuni” realizate probabil de oameni din civilizații demult apuse etc., ne înconjoară, fac parte din viața noastră și pentru că știința nu a oferit încă răspunsuri asimilabile și acceptabile, majoritatea acestor realități și fenomene sunt revendicate și explicate prin limbajul propriu de zona mistică sau religioasă cu particularitățile culturale aferente zonei.

Datele despre medicamentul homeopatic au devenit tot mai numeroase și se pare că tot mai mulți cercetători prind curaj și abordează zona, încă prea puțin interesantă din perspectiva financiară și cu atât mai mult din cea „diplomatică”.

CONSULTAȚIA

Consultația medicală este o procedură prin care, la cerere, un medic examineaza pacientul și face recomandări cu privire la îngrijire si tratament. Este actul central al demersului homeopatic, cel care condiționează direct șansa de a identifica o atitudine terapeutică.

Scopul consultației homeopatice este de a cunoaște pacientul cât se poate de bine și de profund, dar și a mediului acestuia, a modelului cultural etc.

Consultația este un act complex, condiționat de o serie de factori cu influențe variate și variabile. Dintre aceștia, numesc prejudecățile, fenomenul placebo-nocebo și mediul în ansamlu. Toate acestea alături de câteva calități ale homeopatului ca simțul clinic, bunul simț, tactul și intuiția fac parte din necesarul unei consultații și vor fi dezvoltate în paginile următoare.

Cuprinde anamneza, paraclinica și examinarea medicală propriuzisă, demersuri asemănătoare cu cele practicate în medicina convențională, dar având în mod esențial o formă mult mai detaliată și complexă de culegerea întocmai a simptomelor pacientului. Importanța majoră a simptomelor ca obiectiv al consultației, face ca aprofundarea și dezvoltarea semiologiei să capete un rol dominant, iar ”disecarea” în detaliu a diverselor tipuri și categorii de simptome să devină instrumentul principal de lucru.

Rezultatul consultației se materializează sub forma unei liste de simptome care ulterior urmează a fi prelucrate în funcție de obiectivul terapeutic abordat.

Factori condiționanți; Prejudecățile

Probabil pare exagerat îndemnul de a renunța la prejudecăți enunțat de Hahnemann de nu mai puțin de 7 ori în ultima ediție a Organonului, din care 4 sunt doar în prefață (Hahnemann, 1922). Se adresează cu prioritate medicilor cu o formație convențională preexistentă.

Avem nevoie de capacitatea de a observa, un demers deloc simplu datorită tocmai propriei noastre persoane, obișnuită deja cu anumite clișee. Ori consultația homeopatică necesită capacitatea deplină și cât se poate de nealterată de a observa, poate mai mult decât orice altă abordare medicală.

Se spune că putem înțelege doar ceea ce știm deja, am mai văzut sau auzit. Adică vedem doar ceea ce gândim (vezi figura alăturată). Chiar dacă este comună, de neevitat, atitudinea are un aspect păgubos, limitând capacitatea de percepție.

Graffiti apărut recent (martie 2012) pe gardul unei biserici din Arad

Evoluția noastră în societate și cu atât mai mult în activitatea profesională, se bazează în mare măsură pe experiența câștigată, pe reprezentări, principii și pe concepte. Toate acestea, dintr-un anumit punct pot fi considerate ca fiind idei preconcepute. În momentul în care ne aflăm într-o situație complet nouă sau încercăm o altă perspectivă, prejudecățile pot fi foarte valoroase, de altfel singurele repere în funcție de care putem lua o decizie asimilabilă. Ceea ce trebuie să evităm însă, este să devenim sclavul lor, să fim dogmatici, să ne lipsească simțul critic și flexibilitatea. O idee, o teză, o observație etc., oricât de mult ar fi verificată și din oricât de multe perspective, tot mai există și o altă perspectivă, deci nu trebuie și nu poate fi considerată ca având o valoare absolută, aceeași în toate condițiile.

Dacă ideile plutesc în aer, prejudecățile sunt însuși aerul pe care-l respirăm (Pătrașcu, 2004).

H. Selye, un reputat endocrinolog canadian de origine maghiară, apreciază importanța prejudecăților în activitatea științifică, acestea fiind considerate drept o necesitate în elaborarea oricărei idei sau teorii noi și constituie în fapt baza sau nivelul de la care se pleacă într-o cercetare:

Adevăratul om de știință trebuie să fie în stare să se elibereze de prejudecăți, să se arunce în afara căilor obișnuite ale rațiunii, deoarece numai în acest mod el poate să-și păstreze un spirit liber, reușind să observe ceea ce nu caută, sau să formuleze un concept cu totul nou. Pe de altă parte, gânditorul, cu adevărat eliberat de prejudecăți, știe că nu poate și nu trebuie să se dezbare cu totul de ele. Dacă ar face aceasta, el ar pierde toate avantajele experienței pe care le-a câștigat în mintea sa, nu numai în decursul propriei sale vieți, ci și în cursul evoluției speciei umane de-a lungul secolelor. Individul total lipsit de prejudecăți, care acordă aceeași atenție tuturor posibilităților, va fi neînarmat nu numai pentru activitatea științifică, ci și pentru a supraviețui. Este un fapt real că oamenii de știință sunt plini de idei preconcepute; … Prejudecățile lor sunt cele mai valoroase roade ale experienței pe care și-au format-o (Selye, 1964).

Pentru a avea succes cu o prescripție homeopatică, mintea limpede și înlăturarea prejudecăților sunt cel puțin necesare, mai mult decât în medicina convențională unde criteriile de diagnostic se bazează fundamental pe partea obiectivă și paraclinică. Imaginea de ansamblu a stării pacientului, cât mai aproape de realitate, nu poate fi obținută decât printr-o anumită detașare care la rândul ei nu trebuie sesizată de pacient care are nevoie să fie înțeles și să se simtă înțeles, în egală măsură.

Fenomenul Placebo-nocebo

„Secretul medicinei constă în a distrage atenția pacientului în timp ce natura îl vindecă” (Voltaire).

Înainte de a face orice gest sau interacțiune cu pacientul, orice medic trebuie să conștientizeze importanța și mai ales influența pe care gestul, prezența sa, discursul său, o au asupra pacientului, asupra stării acestuia de sănătate și evoluției ulterioare. O perspectivă necesară a acestei laturi a practicii medicale, este dată de fenomenul placebo-nocebo.

Puține fenomene sau concepte care însoțesc spiritul uman au fost atât de mult studiate și interpretate precum emoția pozitivă sau negativă legate de propria stare. În același timp, fenomenul a fost și este exploatat într-o proporție inacceptabil de mare. Asemănător cu exploatarea sa în alte domenii (politice, culturale, religioase etc.), în medicină, fenomenul este aplicat în folosul celui care a știe să scoată un profit de pe urma slăbiciunii umane. Nu cred că mai există vreun domeniu al vieții sociale și economice în care să nu se poată simți prezența, uneori extrem de subtilă a acestui fenomen, fie în sensul placebo (cumpărați asta și vă va fi bine!), fie în sensul nocebo (dacă dați miere de albine la copiii sub 2 ani, aceștia vor fi supuși riscului de a se îmbolnăvi de antrax; mai bine cumpărați lapte praf gata îndulcit de la „X” sau ciocolată de la „Y”).

Placebo

Din perspectiva medicală, fenomenul placebo implică prezența unei substanțe sau a unei proceduri care în mod obiectiv (gândind mecanicist) nu ar avea vreun efect asupra condiției căreia i se adresează.

Placebo se numește orice tratament medical fictiv; inițial, placebo era considerat a fi un preparat medicinal care nu are o activitate farmacologică specifică asupra bolii sau tulburării pacientului și se administra exclusiv datorită efectelor psihofiziologice ale tratamentului; mai recent, de când a devenit indispensabil studiilor clinice, mai semnifică și un tratament fals administrat grupului de referință într-un studiu clinic, în scopul de a distinge între efectele specifice și nespecifice obținute într-un tratament experimental (Dorland's, 2007).

Scurt istoric: Termenul „placebo” este expresia în latină a noțiunii „te voi mulțumi” sau „te voi satisface”. Prima apariție a conceptului este menționată într-o traducere a bibliei, realizată de Jerome (Jacobs, 2000). În secolul XVIII apare prima utilizare în context medical, termenul fiind definit ca medicament sau metodă uzuală aplicată în tratamentul unor bolnavi, iar în 1811 apare definit ca „medicament destinat a mulțumi pacientul fără a-i aduce vreun beneficiu”, uneori cu implicații derogatorii, dar nu fără dezvoltarea niciunui efect (Shapiro, 1968).

Au devenit clișee observațiile asupra legiunilor romane care aveau probleme serioase cu refacerea răniților după o înfrângere pe de o parte și pe de altă parte vindecările spectaculoase care apăreau după victorii. Apare clar influența stării de spirit, a speranței și expectativei, toate produse ale minții.

Se pare că apelul deliberat la medicația de tip placebo se suprapune istoric cu adoptarea „oficială” a termenului în practica medicală. Richard Cabot, medic american de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX afirmă: „…am fost determinat să utilizez medicație placebo”, … dar… „Încă nu știu nici un caz în care o minciună să nu facă mai mult rău decât bine” (Shapiro, 1968).

În 1961, Henry K. Beecher, un anestezist american, apreciind utilitatea apelului la placebo, afirmă că acei chirurgi, pe care îi numește entuziaști ai fenomenului, își lasă pacienții fără dureri de piept sau probleme cardiace mult mai frecvent decât cei sceptici (Newman, 2008). Se pare că introducerea conștientă și deliberată în practica medicală, poate fi găsită în relație cu o minciună spusă în timpul celui de-al doilea război mondial, de o asistentă medicală care îl seconda pe Beecher: „Când rezervele de morfină erau pe terminate, asistenta l-a asigurat pe un soldat rănit că primește o injecție cu un foarte puternic anestezic, cu toate că seringa ei conținea doar soluție salină. Surprinzător, injecția a ușurat soldatul și a prevenit instalarea stării de șoc”. Același Beecher este cel care a propus în premieră ca medicamentele noi să fie testate prin comparație cu placebo administrat grupului martor. Beecher publică în 1955 în „The Journal of the American Medical Association”, un articol intitulat „The Powerful Placebo” (Puternicul placebo) în care descrie cum efectul placebo a subminat rezultatele a peste o duzină de teste, determinând ameliorări care erau total eronat atribuite medicamentelor testate. De asemenea, a demonstrat faptul că voluntarii care au primit medicamente reale au fost și ei supuși efectului placebo: „actul de a lua o pastilă era în sine oarecum terapeutic, catalizând puterea curativă a medicamentului”. Valoarea unui medicament poate fi calculată doar dacă are loc înlăturarea prealabilă a ameliorării obținute prin placebo. Standardele propuse de Beecher (teste randomizate, dublu orb cu martor placebo etc.) au rămas valabile și astăzi, când pentru a putea promova un nou medicament (în Statele Unite), acesta trebuie să treacă cel puțin două astfel de teste. Odată cu statuarea criteriilor pentru un medicament activ, Beecher a stigmatizat cea mai mare descoperire a sa: faptul că medicamentele false pot declanșa mecanismul de refacere și recuperare al organismului. Evenimentul a devenit o problemă pentru dezvoltatorii de medicamente și nu un reper de ghidare a doctorilor în procesul de înțelegere a fenomenului de vindecare și a modului în care acesta poate fi condus. Ceea ce nu a prevăzut Beecher, a fost explozia fără precedent a exploatatorilor fenomenului placebo, care promovează medicamente evident adresate diverselor stări psihice (de altfel stările cele mai vulnerabile sau susceptibile), care se pretează desăvârșit aplicării de placebo. (Silberman, 2009).

Care sunt problemele pe care le ridică fenomenul placebo? cui le ridică? cum pot fi rezolvate? care este locului pacientului? Sunt întrebări de ordin etic, deci rămân în principal în zona de dezbatere teoretică. Existența fenomenului este un fapt, probabil cel mai puternic factor mobilizator al resurselor organismului în întregul lui, independent de tipul de patologie sau de disconfort acuzate de pacient și în același timp independent de tipul de terapie aplicat. Ca atare, trezește inevitabil interesul celor care ar putea influența sau administra evoluția sa.

Experiența clinică a dovedit de nenumărate ori fiecărui medic practician, importanța incontestabilă a fenomenului. Sesizarea reacției placebo se face cel mai ușor urmărind reacția cuiva care a luat un medicament sau a urmat un anume tratament și a beneficiat de pe urma acestuia.

Cel mai adesea, pacienții (în special cei cronici) mai degrabă apelează la un medic sau tratament anume după ce au observat la o terță persoană, un rezultat favorabil. Acest aspect social este numit de cercetători ritual terapeutic. Demonstrarea importanței acestui ritual este magistral condusă de Ted Kaptchuk, profesor și cercetător la Harvard Medical School, care demonstrează o ameliorare persistentă de 59% a stării pacienților cu care s-a stat de vorbă și au primit placebo, față de cei care au primit doar placebo fără vreo discuție și care au prezentat ameliorări de 35%, de altfel identice cu cei care erau tratați cu medicația convențională de ultimă oră.

În realitate, utilizarea medicamentelor placebo în vederea îmbunătățirii încrederii la pacienții anxioși, este aplicată în mod tacit de mulți ani. Într-un studiu desfășurat în 2007 în Chicago, Statele Unite, un număr important de medici au admis că prescriu medicație pe care o știu că nu are vreun efect asupra stării pacientului sau prescriu doze mult mai mici decât cele necesare pentru a obține un efect, tocmai în scopul de a declanșa reacția placebo. În desfășurarea unui studiu placebo, cercetătorii le-au spus pacienților că pastilele pe care le iau sunt „cunoscute ca foarte bune pentru reducerea durerilor la unii pacienți”. Cercetătorii nu mințeau! (Silberman, 2009).

Caz din arhiva personală: în urmă cu aproximativ 20 ani, am fost solicitat la o pacientă în vârstă de 40 de ani, care se găsea într-o stare extrem de gravă. Poliartrită reumatoidă în stadiu terminal. Complet imobilizată la pat de câțiva ani, sub corticoizi și anxiolitice, dar cu dureri insuportabile, insomnie, epuizare fizică și psihică la limita supraviețuirii. De altfel s-a stins la mai puțin de trei luni după ce am l-am preluat. Am stabilit două obiective pentru intervenție: ameliorarea durerilor și ameliorarea stării psihice. Pacienta își administra câte 50 mg de diazepam odată (5 tablete de 10mg) ca să poată dormi și asta o făcea de 4 sau 5 ori pe zi. Somnul indus dura maxim 30 de minute, după care apărea agitația. Înainte de administrarea oricărui remediu homeopatic, am decis împreună să reducem doza de anxiolitic și am procedat la dizolvarea într-un pahar cu apă a unei tablete pentru copii, diazepam de 2mg. Din acel pahar, a luat câte o gură până s-a calmat, preț de 15 minute, după care a avut primul somn de 6 ore legate, de mai bine de cinci ani (după afirmațiile pacientei). Cred că efectul placebo este singurul care poate fi incriminat în această situație. Anxioliticele din familia benzodiazepinelor dezvoltă foarte rapid atât dependența cât și obișnuința, iar pacienta noastră consuma de ani buni. În următoarea etapă am reușit s-o conving să continue în acest mod și rezultatul a fost că de la 200-250mg de diazepam pe zi, a ajuns la 2-6mg și în același timp restabilirea somnului era satisfăcătoare. Remediile homeopatice administrate au fost Tellurium și Arsenicum album, iar trecerea în „neființă”, s-a produs lin, expresia crispată a suferinței, profund imprimată pe fața pacientei, dispăruse încetul cu încetul, iar privirea devenise destinsă, oarecum împăcată.

Răspunsul nostru la anumite medicamente este extrem de condiționat. Factorii implicați sunt foarte variați: zestrea genetică, unele caracteristici ale individului, unele așteptări, alți factori, de la cei geografici sau climaterici, la cei spirituali ca structura socială, religie, model cultural etc. În același timp putem observa aspectul dinamic marcat al fenomenului, un adevărat flux continuu de reacții care păstrează o amprentă puternic condiționată de toți acești factori.

Un medicament placebo poate fi definit prin non-specificitatea sa, o caracteristică foarte diferită de inerție sau non-activitate. Efectul medicamentului placebo poate fi observat inclusiv în semne obiective precum numărul elementelor figurate ale sângelui (hematii, eozinofile, limfocite etc.), electroliții serici, nivelul corticosteroizilor etc. Bernard Lachaux și Patrick Lemoine au desfășurat numeroase studii ale efectului placebo, iar concluziile generale pe care le prezintă, evidențiază un procent de eficacitate de aproximativ 30% a medicamentului placebo, în funcție de diversele indicații și patologii. „Toate simptomele sau bolile studiate prin metoda dublu-orb pot reacționa la placebo, chiar diabetul, angina pectorală și cancerul. Cea mai mare eficacitate poate fi sesizată în cazul bolilor cronice ” (Lachaux & Lemoine, 1988).

Studiile menționate și încă multe altele au demonstrat uriașul potențial al fenomenului placebo care în pofida aparențelor, este pe deplin exploatat.

Beneficiarul suprem și incontestabil a fost și este un alt fenomen, numit „marketing” și cei care îl administrează, rareori bolnavul. Poate este cel mai glorios și în egală măsură cel mai păgubos fenomen al istoriei recente, chiar dacă îmbracă nenumărate forme de manifestare, unele amuzante, unele mincinoase, altele adevărate opere de artă, datorită instrumentului principal utilizat, numit „advertising”. Sub „protectoratul” conceptului de marketing, găsim minciuna instituționalizată, omisiunea deliberată, crearea dependențelor artificiale, înregimentarea consumatorului etc., și poate și mai important, înlăturarea sau minimizarea a ceea ce contează în mod real pentru potențialul beneficiar (Shiv et al., 2005).

Caz din arhiva personală: băiat de 11 ani care vine pentru o alergie cu manifestare extinsă la nivelul pielii. Din anamneză constat că în dieta zilnică nu lipsea sticla de Coca-Cola. Sunt puțin nedumerit, pentru că mama îmi spusese că a întreprins toate măsurile dietetice și nu mai știe ce să facă. În acel moment, băiatul (care a primit ulterior Lycopodium și s-a vindecat) începe să plângă. Motivul a fost că dacă i se va lua sticla de Coca-Cola nu va mai putea merge la școală, pentru că nu va mai fi admis în grupul băieților interesanți, consumatori de Coca-Cola. „Toți vin cu sticla la școală”. Evident că nu dorea să ajungă stigmatizat.

Dimensiunea etică a fenomenului, este surprinsă în „Lancet” în februarie, 2010:

O perioadă îndelungată, preparatele placebo au fost definite prin conținutul lor inert și prin utilizarea lor ca elemente de control în studiile clinice și în practica clinică. Cercetări recente au arătat că efectele placebo sunt evenimente psihobiologice autentice, datorate contextului terapeutic general și că aceste efecte pot fi solide, reprezentate atât în plan clinic cât și paraclinic sau al testelor de laborator. Există de asemenea dovada că efectul placebo poate fi prezent în practica clinică chiar și atunci când nu se administrează nici un placebo. Dezvoltarea ulterioară și integrarea cercetărilor clinice și de laborator, vor putea permite progresul în abordarea etică a utilizării mecanismelor placebo, de altfel inerente în cadrul practicii clinice și eventuala încurajare a folosirii tratamentelor care stimulează efectul placebo (Finniss et al., 2010).

La urma urmei, este doar o problemă de etică, nici mai mult, nici mai puțin.

Nocebo

Termenul nocebo are proveniență latină (îți voi face rău) și înseamnă o reacție adversă, colaterală, nespecifică, ce apare în legătură cu o medicație, dar fără a fi un rezultat direct al acțiunii farmacologice a acesteia (Dorland's, 2007). Termenul este prea puțin explicat, incomplet definit și în consecință neclar și neînțeles. Este cealaltă față a monedei placebo.

”Răspunsul nocebo” sau ”reacția nocebo”a fost descris pentru prima dată sub forma actuală de Walter Kennedy, având doar scopul de a defini un termen opus celui de placebo, la acea vreme nefăcându-se diferențierea în termeni între placebo și nocebo (Kennedy, 1961). Ulterior, autorul explică fenomenul ca pe o „calitate specifică (inerentă) pacientului, nu remediului” (afirmație valabilă și pentru placebo). Se referă la așteptările (predicțiile, expectațiile, prognosticul) de tip negativ specifice pacientului, care însoțesc o anumită terapie și care sunt puternic condiționate cultural, economic, social etc.

„Efectul nocebo constă în transmiterea unor sugestii verbale cu sens negativ, astfel încât subiectul se așteaptă la înrăutățirea stării sale clinice” (Colloca et al., 2008).

Studiul fenomenelor placebo-nocebo nu pare să fi ajuns încă la o concluzie suficient de practică. Biomedicina (există o revistă în India cu acest nume și care este un portdrapel al domeniului), un termen destul de vag, invocat de Kaptchuk și colaboratorii săi, ”…a creat un mecanism al studiilor clinice randomizate cu control placebo, care să permită ca uriașa varietate și variabilitate a condițiilor clinice umane să poată fi cercetate cu precizia matematică a experimentelor de laborator. Asemenea studii oferă evidența în vederea susținerii faptului că terapiile biomedicale sunt științifice și de fapt oferă mai mult decât efectele participării la ritualul vindecării. Pentru biomedicină, efectele placebo se demarcă legitim de vindecarea ilegitimă” (Kaptchuk et al., 2009).

Simptomele nocebo sunt de regulă vagi: cefalee, oboseală, insomnie, gastralgie, grețuri, amețeli, slăbiciune etc., mai mult sau mai puțin intense. După Katharine Dunn, care îl citează pe profesorul A. Barsky, psihiatru preocupat de simptomele inexplicabile: ”…aceste simptome categoric există, sunt reale și produc diverse dizabilități, ajungând să condiționeze viața obișnuită. În mare parte, ele apar datorită faptului că oamenii re-etichetează problemele existente deja, ca efecte secundare a medicației” Deci, efectele nocebo pot contamina testele clinice pentru că doctorii pot atribui fenomenul efectelor secundare ale unui medicament și ele nu sunt altceva decât efecte nocebo” (Dunn, 2005).

În unele situații extreme, dar nu foarte rare, pacienții suferinzi care au fost din greșeală informați greșit că ar avea o boală incurabilă și mai au de trăit un timp limitat (uneori câteva luni) aceștia vor claca, chiar vor deceda în perioada prognosticată, iar la investigațiile postmortem nu se identifică nici un element care să poată justifica decesul. Michael Brooks abordează problema detaliat în New Scientist oferind exemple. John Cloud subliniază impactul major al reclamelor la produse medicamentoase, care declanșează fenomenul placebo-nocebo în ambele sensuri.

Psihiatrul britanic Sundararajan Rajagopal admite că principalul mecanism psihologic, atât pentru efectul placebo cât și pentru cel nocebo pare a fi rezultatul relației dintre condiționarea subconștientă și așteptările conștiente. Astfel, atât așteptările cât și condiționarea devin importante în timpul unui tratament cu placebo, doar dacă pacientul este orb la faptul că nu primește decât un tratament inert (Rajagopal, 2007).

În completarea incertitudinii generate de cele două efecte contrarii, studiul lui Levine constată că: „În timp ce majoritatea cercetărilor asupra fenomenelor placebo și nocebo prezintă rezultate consistente cu așteptările pacienților, s-a sugerat că așteptările negative pot, în mod paradoxal să genereze o reacție de apărare”. Studiul în speță, a utilizat inducerea răului de mișcare prin utilizarea unui mecanism optochinetic, iar înainte de începerea testului, li s-au administrat voluntarilor tablete care conțineau mesaje diferite: unele ar fi antiemetice, iar celelalte agravează starea de greață, grupul nocebo fiind chiar informat că respectivele tablete fac ca greața să fie mult mai accentuată. Contrar așteptărilor, ultimul grup a dezvoltat semnificativ mai puține simptome decât grupul cu placebo. Alte câteva observații adunate din sute de studii, ar fi că repetarea administrării, vârsta înaintată și sexul feminin sunt factori care ar crește reacția nocebo (Levine, 2006).

Ajustarea permanentă și tot mai restrictivă a valorilor normale ale parametrilor biochimici ai organismului, dar nu numai, este un alt factor potențial generator de disconfort, relativ răspândit.

Nu în ultimul rând, există efectele placebo-nocebo independente de terapie sau de teste, dar dependente cultural și evident individual. În principal sunt stări sau reacții generate de factori externi, cum ar fi diversele somatizări sau stările ipohondriace, care se manifestă în legătură directă cu tipul de personalitate a subiectului (Rief et al., 2001).

Carly Spencer încearcă să demonstreze că efectul nocebo nu este altceva decât o reacție psihosomatică la așteptările negative legate de sănătate. Înmulțirea avertismentelor legate de starea de sănătate, declanșează efectul nocebo. Fiecare dintre noi a văzut cel puțin odată o persoană „îmbolnăvită de griji”, iar mințile agere ale finanțiștilor au sesizat fenomenul și speculat (Spencer, 2010). Stuart Blackman confirmă teza, nu altundeva decât în Financial Times: faptul că proliferarea unor afecțiuni ca alergiile alimentare, durerile de spate sau oboseala cronică sunt reacții psihosomatice de tip nocebo (pe care îl denumește geamănul malefic al efectului placebo) la frica creată de avertismentele responsabililor din sănătate (Blackman, 2009). În același ton A. Barsky, psihiatru la Harvard descrie proliferarea avertismentelor în sănătate ca un fel de isterie care poate face mai mult rău decât bine. Într-adevăr, se referă la avertismentele excesive care duc la un „paradox al sănătății”, extrem de contemporan; cetățenii occidentali sunt mult mai puțin expuși riscului de a contacta o boală serioasă decât erau pe vremuri bunicii lor și în același timp își fac mult mai multe griji pentru sănătate decât își făceau bunicii la vremea lor. Atrage atenția nevoii de conștientizare a fenomenului placebo-nocebo, înainte de a da citire vreunei liste de efecte secundare ale medicamentului (Creed, Barsky, 2004).

În 2003, Maryanne Garry și Seema Assefi de la Victoria University din Noua Zeelandă, au condus un studiu cu 148 de studenți, pe care i-au împărțit în două grupe: unei grupe i s-a spus că vor consuma o băutură tonică simplă, iar celeilalte că vor consuma o băutură tonică cu votcă, dar de fapt toți au primit doar o băutură tonică. Rezultatul a fost că cei care au crezut că au băut vodcă cu tonic au devenit mult mai ușor de sugestionat, au început să se creadă beți și să dezvolte chiar semne fizice ale intoxicației cu alcool, ceea ce sugerează puterea sugestiei cognitive (ceea ce a demonstrat și Kaptchuk). (Whitehouse, BBC news, 2003).

Un rezultat chiar șocant a fost obținut de Blackman într-un experiment la care au participat 34 de studenți. Aceștia au fost avertizați cu privire la riscul de a dezvolta dureri serioase de cap după ce vor fi supuși unor ușoare electrocutări la nivelul craniului. În realitate, nu s-a aplicat nici un fel de curent și totuși două treimi dintre subiecți au dezvoltat aceste dureri promise. Probabil este una din cele mai serioase dovezi ale devastatorului efect nocebo, pe care autorul îl încadrează în marele capitol al reacțiilor psihosomatice. Blackman crede că efectul nocebo a proliferat în ultimii 25 de ani și exemplifică cu „electrosensibilitatea”, o stare care cuprinde un număr tot mai important de oameni, care cred că dezvoltă simptome datorită expunerii la câmpurile electromagnetice create de telefoanele mobile, computere, televizoare etc., iar realitatea este că aceștia dezvoltă simptomele datorită fricii de expunere, nefiind identificat nici un fel de semn concret fizic al acestei expuneri (Blackman, 2009). Aceeași concluzie o trage și James Rubin care, în studiul intitulat „Electromagnetic Hypersensitivity: A Systematic Review of Provocation Studies”, demonstrează că subiecții expuși dezvoltă simptome doar în cazul în care sunt informați de expunere, ceea ce dă apă la moară teoriei necesității existenței unor condiții psihologice preexistente (Rubin et al., 2005).

Psihologul Brian Hughes sugerează că în cazul indivizilor sănătoși este normal ca din când în când să apară unele simptome fizice neplăcute, dar răspândirea fără precedent a avertismentelor reprezentanților guvernamentali cu privire la sănătate, fac ca aceste simptome să devină tratate medicamentos. Afirmația este întărită de argumentarea lui David Wainwright, care arată că politicile de sănătate încurajează populația să creadă că se află în permanentă vulnerabilitate, este continuu amenințată de diverse pericole din toate direcțiile, de la alimentație la aer, de la diverse epidemii la exploziile solare etc. (Hughes, 2007). Același Hughes sugerează că este foarte comun ca interpretarea unei nopți nedormite să se transforme în diagnostic de insomnie sau o stare de anxietate să genereze hipertensiune arterială sau tulburarea sistemului imunitar și în final să conducă la escaladarea unui cerc vicios, care la rândul lui, va crește gradul de anxietate. Cu siguranță există simptome fizice ”autonome” cât se poate de reale și care trebuie despărțite de cele generate de zona psihică, adică altele decât cele psihosomatice. Sesizarea graniței nu este întotdeauna ușoară, dar este bine să fie făcută sau cel puțin conștientizată.

Numărul mare de nuanțe evocate și încă multe altele evidențiate de diverse studii și vizibile în viața de zi cu zi, demonstrează amploarea și complexitatea fenomenului. Consider că este o iluzie să credem că putem izola partea subiectivă de cea obiectivă, iar dacă totuși o facem, ceea ce se petrece curent în medicina convențională, este un act artificial, forțat, fără acoperire în realitatea evoluției unui caz, chiar generator de nocebo.

Fenomenul placebo-nocebo însoțește vrând-nevrând orice act medical și este declanșat în momentul începerii consultației, poate chiar în momentul apariției intenției de a cere ajutor medical sau al programării la consultație. Orice medic este dator să conștientizeze țină cont de omniprezența și importanța fenomenului. Uneori exagerată, alteori minimizată, reacția placebo-nocebo trebuie luată în considerare pe întregul parcurs al relației cu pacientul, de la consultație, la administrarea remediului, la urmărirea pacientului și mai ales la evaluarea rezultatelor.

În practica homeopatică fenomenul placebo-nocebo se resimte mai puțin decât în zona medicinei convenționale. În general, pacienții care apelează la homeopatie sunt sensibilizați deja, conștient sau nu, cu informații care etichetează homeopatia ca o întrupare a terapiei placebo, ceea ce ar putea crește gradul de vigilență, autoobservare sau suspiciune (situație de dorit) sau dimpotrivă, afirmă din start încredere nemărginită (situație generatoare de erori sau cel puțin de vulnerabilizare a actului medical homeopatic, încrederea necondiționată fiind un simptom în sine de luat în considerare). Pe de altă parte, marea majoritate a pacienților care se îndreaptă spre homeopatie, o fac pentru că problemele lor n-au fost rezolvate după diverse și uneori numeroase tentative ale abordării medicinii convenționale și nu numai, ori acești pacienți au un grad mai redus de vulnerabilitate față de fenomenul placebo-nocebo. În practica personală aproximativ 5% din pacienți (în general pacienți tratați homeopatic cu succes și doresc asta și pentru copiii lor care ajung astfel să fie tratați aproape exclusiv homeopatic) vin direct pentru că vor tratament homeopatic și 95% pentru că au probleme nerezolvate. Nici un pacient nu apelează pentru că așa s-a nimerit.

Dacă homeopatiei i s-a reproșat în permanență că nu ar fi altceva decât placebo (chiar ignorându-i-se obsesiv performanțele din neonatologie, medicina veterinară sau rezultatele obținute în terapia plantelor), terapia medicamentoasă aplicată de medicina convențională devine tot mai vulnerabilă în momentul în care este supusă la teste similare. Pornind de la premiza că avem nevoie de date corecte, A.L.B. Rutten și C.F. Stolper publică în Science direct în 19 octombrie 2008, studiul comparativ: ”The 2005 meta-analysis of homeopathy: the importance of post-publication data”. Autorii au pornit de la discrepanța rezultatelor meta-analizelor a doi autori: Linde 1997, care a utilizat 89 de studii și Shang și colaboratorii 2005, care ia în considerare 110 studii, concluziile lor fiind opuse. Au folosit analiza datelor post-publicare, reextracția datelor și comparabilitatea. Rezultatele cercetării au demonstrat că homeopatia nu se bazează pe un efect placebo și în același timp, faptul că ceea ce afirmă Shang: că homeopatia este, pe când medicina convențională nu este placebo, nu s-a bazat pe o analiză comparată și nu poate fi justificată datorită heterogenității datelor și lipsei de sensibilitate a analizei (Rutten, 2008). Asemenea analize, de altfel extrem de sofisticate, pot demonetiza substanțial credibilitatea oricărui tip de studiu, încât rezultatele să nu pară altceva decât o expresie „îmbrăcată sofisticat” a ceea ce se dorește din start.

Efectul placebo-nocebo este un punct de intersecție a mai multor practici sau tehnici terapeutice sau a tuturor acestor practici și nu numai. Tot ce înseamnă nevoia de vindecare cuprinde și zona pe care o numesc irațională, emoțională, afectivă și nu cred că identificarea unei noi molecule implicate în dezvoltarea sau desăvârșirea vindecării ar putea clarifica această zonă. Nu cred că biochimia sau biofizica sau alte științe ale vieții, pot face lumină între numeroasele necunoscute ale acestui teritoriu. Este viața însăși cea care ia o anumită direcție, capătă o anumită turnură sub influența factorului afectiv, emoțional (poate impropriu numit așa) și în sprijinul afirmației stă faptul că nu numai oamenii sunt influențați, ci probabil toate formele de viață, chiar dacă nu putem observa fenomenul decât la formele superioare, oameni, animale, chiar plante.

Efectul placebo-nocebo, dar cu predilecție nocebo, are rol și în desfășurarea patogeneziilor experimentale din homeopatie:

Experimentele conduse cu substanțe netoxice, evidențiază simptomele nocebo și valoarea lor este nulă, fapt demn de luat în considerare la evaluarea credibilității studiilor. Multe dintre simptomele patogeneziilor originale listate în MM și incluse în repertorii, n-ar trebui să facă parte din textele respective decât dacă frecvența, particularitatea și intensitatea lor, devin suficient de importante, încât să devină caracteristice (Demarque, 2009:50).

În același timp, substanțele inerte își arată pe deplin potențialul în cazul administrării la persoanele sensibile sau selectate după criterii homeopatice.

Practicarea homeopatiei mi-a demonstrat constant necesitatea de a lua în considerare latura emoțională, irațională a individului, care nu se confundă cu forța vitală sau energia vitală (cea care dă și menține viața și sănătatea, dar și boala în egală măsură), ci este o componentă aflată în același plan sau având același rang cu partea mentală (rațională, volițională, a memoriei conștiente, a inteligenței) și cu partea somatică, cea care alcătuiește organismul în întregul lui.

Mediul

Alături de prejudecăți și de fenomenul placebo-nocebo, mediul (vezi realitatea) este unul din factorii condiționanți ai consultației. Reprezintă tot ceea ce există în jurul nostru, văzut sau nevăzut, conștientizat sau nu. Totalitatea acestor factori, atât de natură fizică cât și psihologică, influențează sau afectează viața, existența și supraviețuirea individului (Mosby's, 2009).

În general considerăm că procesul de adaptare la mediul natural, atât viu (biosfera naturală), cît și neviu (mediul cosmic, constelații, planete și cel terestru cu relief, zone geografice, climă și microclimat) este firesc sau normal. Nenumăratele provocări naturale care au însoțit omenirea, de la cataclisme la epidemii sau boli rezultate în urma diverselor carențe sau expuneri, au constituit tot atâtea provocări ale procesul de adaptare. Rezultatul acestui proces sau a luptei pentru existență este crearea mediului artificial.

Mediul artificial ca rezultat al activităților umane, are ca scop declarat îmbunătățirea condițiilor de viață. A devenit dominant și omniprezent, ajungând să fie considerat chiar „natural”. Constituie ambianța în care trăim și la care avem și/sau am dezvoltat capacitatea de a ne adapta cu efort minim. Include mediul familial, social, relațiile interumane. Procesul de adaptare este un continuu dinamic cu ritmuri de evoluție variate. Dezvoltarea umanității a cunoscut un bum impresionant începând cu epoca postindustrială (secolul XIX) care a dus la o creștere fără precedent a nivelului de trai, a speranței de viață, dar și a calității vieții. Reversul medaliei a început să se facă simțit la sfârșitul secolului XX, odată cu înmulțirea racilelor postindustriale: poluare, chimizare excesivă, germeni artificiali sau polirezistenți, alimentație denaturată, solicitarea extremă în relațiile interumane etc. (Hudson, 1993:49). Capacitatea de adaptare la aceste transformări a rămas în urmă, profilul patologiilor s-a schimbat și continuă să se schimbe într-un ritm alert. În tot acest proces de evoluție, factorii culturali (modelul cultural), au dobândit o importanță aparte. Aceștia definesc calitativ societatea și condiționează direct individul. Se manifestă prin ceea ce se poate numi mediul socio-economico-cultural, inclusiv religios. Modelul cultural a devenit el însuși solicitant în mod exesiv, determinând un efort de adaptare peste limitele acceptabile, ajungând astfel să fie generator de disconfort sau chiar de boală.

Factorii economici, cei care generează resursele necesare vieții, sunt cel mai frecvent invocați ca fiind cauzatori de „necazuri”. În lumea occidentală sau cu un nivel decent de trai, factorii economici influențează indirect individul, prin intermediul factorilor culturali, respectiv sociali sau familiali. Se raportează la expectații inadecvate și au condiționare psihologică, filozofică sau religioasă. În situații extreme, din păcate nu rare, din zonele de război, foamete, catastrofe naturale etc., acești factori ajung să influențeze direct supraviețuirea individului sau chiar a societății. Este zona care trezește instinctele primare, iar modelul cultural trece în plan secund, astfel depărtându-se major de ceea ce înseamnă factorii economici în zonele cu o bunăstare decentă.

Făcând abstracție de „celula” societății, cum adesea este menționată familia (concept strâns dependent cultural), la nivelul căreia medicul ar putea avea unele responsabilități, toate celelalte niveluri ale structurilor sociale au determinări diferite, independente de medic și nu intră sau nu ar trebui să intre în atribuțiile și competențele acestuia. Totuși, mult prea des, o întreagă pleiadă de simptome sunt determinate exclusiv de factorii socio-economici. Căile de a realiza îmbunătățirea procesului de „integrare socială” din perspectiva medicală sunt limitate la tragerea unor semnale de alarmă autorităților (formalitate cu eșec aproape invariabil) sau intrarea în joc, adică acordarea de ajutor în sensul aducerii individului într-o stare de funcționare acceptabilă, dar care duce la condiționare terapeutică. În vederea acoperirii segmentului, și-a făcut apariția specialitatea pe care o numim medicină socială (un mic instrument al globalizării) care activează în zona instituțională și care, asemenea sociologiei în general, nu face decât să remarce, să atenționeze asupra unor fenomene sociale cu impact asupra stării de sănătate sau să indice eventuale căi de urmat de către autorități, demers mult prea departe de nevoia actuală, obiectivă a individului. Filozofia aplicată (vezi bolnavul) poate oferi o șansă de ameliorare a disconfortului sau de creștere a capacității de adaptare prin conștentizarea surselor și schimbarea perspectivei.

Procentul tulburărilor generate în mod exclusiv de factorii socio-economici este semnificativ în occident, patologia de referință (alte boli decât cele transmisibile) fiind extrem de variată. În același timp, după liberaliazarea reclamelor la produse farmaceutice (1993 în Statele Unite), numărul consumatorilor de medicamente care se consideră sănătoși și integrați cvasinormal este în creștere (Donohue, 2006), sumele cheltuite pe îngrijirile medicale devenind chiar un indicator al nivelului de trai (al cui?!). De aici, „pericolul iminent” al unei redefiniri a stării de sănătate, care oricum nu conține termenul „independență de terapie” și care ar putea include chiar anumite condiționări a stării de sănătate de utilizarea anumitor medicamente, terapii, profilaxii sau restricții.

Realitatea

Realitatea ca factor condiționant al consultației include mediul, include fenomenele subiective ca placebo-nocebo sau prejudecățile.

Utilizarea de termeni ca real sau realitate are o foarte mare varietate de sensuri diferite. De altfel noțiunea în sine, constituie una din temele majore în mai toate curentele filozofice. Definirea realității este practic imposibilă sau nesatisfăcătoare, cu atât mai mult cu cât sensul cel mai comun este de nedefinit. În sens axiomatic, realitatea este evidentă în sine și nu necesită o demonstrare. Este o pendulare cu numeroase sensuri, de la existență, la religie, vis, imaginație sau convenție.

În perioada dominată de rationalism a apărut tendința de separare a ”ceea ce este real” de experiența umană, ”subiectivă”. Semnele fizice, socotite reale capătă importanță superioară semnelor mentale, considerate subiective. Paradigma formulată de Rene Descartes ridică subiectivismul deasupra ”obiectivismului”, pe care de altfel îl condiționează: "Cuvintele nu au nimic în comun cu lucrurile pe care le denumesc și în ciuda acestui fapt, noi nu distingem, în general, între unele și celelalte" (vezi figura de mai jos). În cazul clinicianului, singura cale de a cunoaște pacientul este prin intermediul simptomelor, a gesturilor și mai presus de toate, a cuvintelor pe care le folosește. (Risquez, 1995).

CÂINE

Fotografie, animal, blană, privire, tufă, sfinx etc.? Litere, semne, animal, alb-negru etc.?

Teoriile cu privire la interpretarea realității abundă, iar domeniile care utilizează sau intenționează să-și facă cunoscută poziția sunt extrem de diferite, de la filozofie la sociologie, de la diverse ramuri ale științelor exacte, la literatură etc.

Odată cu evoluția fizicii moderne, acceptarea filozofică a punctelor de vedere a căpătat forme noi. Sir James Jeans, referindu-se la natura non-materială a realității spune că aceasta poate fi explicată prin termenii mecanicii cuantice: „Undele nu sunt constituente ale naturii, ci reprezintă doar efortul nostru de a cunoaște natura, doar ingredientele unui tablou mental desenat de noi pentru noi înșine în speranța de a traduce în termeni inteligibili, formulele matematice complexe ale mecanicii quantice” (Jeans, 1946:175).

Postmodernismul își asumă personalități de seamă ca Friedrich Nietzsche și Martin Heidegger, care au anticipat cu mult definirea lui sub forma contemporană. Autori ca M. Foucault, J. F. Lyotard sau J. Derrida, rejectează ideile raționaliste, în special pe cele legate de realitatea detectabilă, măsurabilă, adevăr și cunoaștere și prezintă realitatea ca pe o construcție socială, contextuală condițiilor și caracteristicilor culturale și definită de comunități sau societăți, doar bazându-se pe propria lor limbă (ISCID, 2012). Definirea postmodernistă a realității are aplicabilitate cât se poate de practică în demersul homeopatic de a culege simptomele, atrăgând atenția asupra riscului major de a înțelege limitat sau chiar complet greșit semnificația unui anumit simptom din zona subiectivă și nu numai, tocmai datorită limitării impuse de barierele culturale.

Dintre cele mai comune semnificații a termenului de realitate și în același timp mai utilă pentru homeopatie este aceea de aparență și/sau existență (Broad, 1919:587,592).

Dacă la simptomele obiective adăugăm producția mentală sau caracteristicile nemăsurabile obiectiv, putem avea tabloul complet al pacientului. În cadrul acestui tablou sunt sau nu prezente simptome (nu trăsături ale pacientului, ci acuze) care pot fi identificate de medic și delimitate de restul tabloului (nepatognomonic), ca fiind caracteristice patologiei (patognomonice). Astfel avem un tablou complex, real, alcătuit din pacientul cu totalitatea caracteristicilor sale nepatologice și patologice.

Conștientizarea existenței propriilor percepte din partea medicului și în egală măsură conștientizarea existenței particularităților realității pacientului este o cale care poate aduce o convergență substanțială a comunicării și în consecință, o percepție cât mai reală a „plângerilor” pacientului.

Cunoașterea realității individuale a pacientului este obiectivul consultației și în același timp, o necesitate în vederea delimitării corecte a simptomelor. Starea de fapt, ceea ce se petrece în mod real cu pacientul și îl deranjează sau îi condiționează existența, este în final ceea ce trebuie corectat și poate deveni ținta tratamentului medical, indiferent de tipul acestuia. Dar, nu fără a ține cont de mediul în care a apărut tulburarea, de condițiile socioeconomice, care uneori constituie tocmai cauza principală a tulburărilor și astfel influențează direct atitudinea terapeutică. „Scopul nostru ca medici este să fim discriminatori și să înlăturăm sau să așezăm în ordine cauzele externe și apoi să rezolvăm tulburările interne” (Kanodia, 2005:preface). Este o etapă eliminatorie, cel puțin necesară înainte de a proceda la orice fel de abordare medicală. ”Dacă un pacient cu obiceiuri alimentare proaste se prezintă la consultație nu este în nici un caz indicat să-i administrăm Nux vomica … Viciile, igrasia, condițiile de viață insalubre în general, sunt factori externi și trebuie înlăturați. Dacă aceste obiceiuri și condiții sunt evitate sau înlăturate, iar hrana este aleasă cu grijă și individul încă se simte rău, acesta va trebui tratat dinspre interior” (Kanodia, 2005:preface).

În fața bolnavului, ceea ce facem de la primul contact este culegerea simptomelor, adică receptarea tuturor semnelor și semnalelor generate de individul suferind. Ca atare, simptomul reprezintă interfața dintre generator, adică pacient și receptor, adică medic. Este elementul prin intermediul căruia putem cunoaște realitatea pacientului, respectiv forma sau limbajul de comunicare a suferinței.

Medicul, la rândul său, este parte integrantă a vieții sociale, asemenea pacientului, cu care împarte mai mult sau mai puțin un anumit mediu geo, socio etc. Influența mediului contează întotdeauna și de cele mai multe ori în mod esențial. Mă refer aici la a doua interpunere, sau interpunere secundară a mediului care după ce probabil a determinat apariția simptomului, va condiționa și exprimarea acestuia, dar și perceperea de către medic. Este un nivel dominat de aspectul cultural. Dacă luăm în considerare mediul propriu al pacientului, cel al medicului și mediul comun, fiecare având o anumită specificitate, dar și elemente comune, se observă o dublă sau chiar triplă interpunere a mediului între pacientul generator al simptomului și medicul receptor. Uneori există o suprapunere sau confluență între cele două medii, al pacientului și al medicului, moment în care influența dominantă rămâne la nivelul mediului comun.

”Realitatea”

Aceste trei elemente: pacientul, medicul și mediul în care sunt prezenți cei doi, nu reprezintă nimic altceva decât ceea ce numim realitatea în sens practic. În vederea sintetizării mesajului, am „fragmentat” realitatea în două aspecte cu aplicabilitate practică:

realitate totală sau infinită, partea care cuprinde tot; atât ceea ce putem percepe prin intermediul celor cinci simțuri cât și ceea ce se găsește în afara acestei arii și

realitate obiectivă (parte integrantă a realității infinite), cea restrânsă la ceea ce putem identifica prin capacitatea de percepție oferită de simțuri.

Perceperea realității obiective o putem realiza prin intermediul simțurilor. Ori specia umană este prevăzută cu organe specializate pentru realizarea integrării prin intermediul celor cinci simțuri: mirosul, auzul, văzul, gustul și simțul tactil sau pipăitul. În plus avem și calitatea pe care o numim intelect sau după cum este descrisă în cărțile de homeopatie, avem mentalul. Este cel care filtrează și furnizează informația sub o formă inteligibilă, dar nu oricum, ci condiționat cultural.

Din motive pragmatice putem considera mentalul având:

O parte rațională, de regulă conștientă; înglobează ceea ce numim inteligența, voința, memoria etc. și

O parte irațională, emoțională, afectivă, instinctivă, nesupusă raționalului.

Indiferent că dorim sau nu, această ultimă parte a mentalului însoțește sau motivează orice gest sau acțiune fizică sau intelectuală, inclusiv partea rațională fiind supusă influenței zonei emoționale (Probabil că este motivul principal pentru care mulți homeopați acordă grad maxim simptomelor situate în această zonă).

Atât enunțarea cât și culegerea simptomelor, fie acestea din zona somatică, obiectivă, fie din zona simptomelor subiective pure, vor fi în mod categoric condiționate de starea afectivă. Simptomele subiective, prin specificitatea lor, sunt alcătuite din elemente neperceptibile prin intermediul simțurilor. Colectarea acestor simptome, este și ea supusă subiectivismului, de această dată a homeopatului. Subiectivismul, indiferent că vine din partea pacientului sau din partea homeopatului, este condiționat cultural.

Influența culturală va condiționa sau chiar ”distorsiona” în mod inevitabil, percepția atât a medicului cât și a pacientului. Distorsiunea poate fi uneori majoră, încît ea însăși să provoace îmbolnăvire. Un „simptom” pe care îl numim obiectiv, cum ar fi hiperlipoproteinemia (bolnavul neîmbolnăvit a lui R. Hudson), din cauza informației devine încărcat de false senzații (psihosomatic) și după ce este considerat bolnav în mod oficial, va ajunge să se simtă și chiar să devină ca atare. Fenomenul se poate desfășura și din sensul opus, când o abundență de senzații fac individul să se simtă bolnav împotriva asigurărilor corpului medical că este sănătos, iar în timp, simptomele să devină obiective, încât să definească în mod real o anumită patologie (vezi nevroza cardiacă transformată în angină). Toate aceste aspecte, comune în zilele noastre, facparte din realitate și sunt rezultatul interpunerii omniprezente a informațiilor de tip bruiaj, urmate de reacția inevitabilă a mentalului, ca expresie a unui anumit model cultural, dar și a propriei firi. Nu doar persoanele hipocondriace din fire cad victime acestui fenomen.

Inevitabil, există câțiva factori care pot denatura percepția realității sau pot genera culegerea de false simptome, care n-au ce căuta între simptomele selecționate în vederea repertorizării sau a identificării remediului, pentru că nu fac decât să acopere sau să ascundă starea de fapt și totuși, fac parte din realitate:

Firea pacientului; în situația compensată (absența simptomelor), când pacientul nu acuză vreo tulburare, nu se plânge de nimic, tipologia mentală poate dezvălui un mod reacțional. Modul reacțional este reprezentat prin intermediul acelor capitole mari și fundamentale ale homeopatiei, numite generalități și modalități. Aceste simptome sunt prezente și fără a fi vorba de vreo patologie, sunt acele caracteristici care ne pot ajuta la conturarea în profunzime a profilului individului. Odată cu îmbolnăvirea, caracteristicile se vor modifica, iar felul în care se produce modificarea, ajunge să genereze simptome noi, de luat în considerare. Firea este determinată genetic, dar modul în care ajunge să se exprime, se supune categoric influențelor culturale, dar și a altor factori de mediu. Spre exemplu, indivizii cu tendință la introversie își pun aproape de regulă o ”mască” în vederea „autoprotejării”, descrierile făcute de aceștia fiind „alunecoase”, mai puțin sigure; în schimb, dacă este identificată, tocmai aplicarea măștii devine simptom de valoare.

Anumite interese conștiente sau inconștiente, pot genera o atitudine denaturată, o exagerare, o eludare, o minimalizare sau chiar inventarea anumitor simptome. Aici se pot lua în considerare pe lângă situația descrisă mai sus și unii factori educaționali, religioși, sociali sau culturali la care pacientul se raportează și astfel apare o relatare denaturată, hiperinterpretată a simptomatologiei subiective, nu o simplă descriere.

Existența unor simptome foarte vechi sau poate dintotdeauna, ajung să nu mai fie percepute de pacient sau de anturaj ca generatoare de probleme, să se identifice cu pacientul, deci nu vor fi amintite de acesta, chiar dacă uneori prezintă o evidență flagrantă.

Dacă reușim să luăm în considerare toate aceste elemente potențial generatoare, dar și potențial perturbatoare a simptomelor, șansele culegerii corecte a manifestărilor bolii, dar și a caracteristicilor pacientului, cresc considerabil și ca urmare vor crește șansele unei prescrieri corecte. Prescripția homeopatică nu poate fi bazată pe un diagnostic de tip convențional sau pe vreo denumire a bolii, ci doar pe similaritatea simptomelor pacientului cu cea a tabloului simptomatic al unui remediu cunoscut, determinată prin comparare și asta numai după ce realitatea cazului a fost identificată în întregul ei.

Două exemple

Examenul clinic, cu tot ceea ce înseamnă, nu reprezintă un demers specific homeopatiei, dar homeopatia utilizează la maximum de aceste informații, spre deosebire de medicina convențională, în care examenul clinic a devenit secundar sau are doar un rol orientativ în demersul stabilirii diagnosticului de boală.

Mulți medici se încăpățânează a nu urmări decât abstracțiunile, adică bolile. Alții cred totuși că a cunoaște bolnavul este tot atât de important, ca și cunoașterea bolii. Primii vor să rămână în domeniul simbolurilor, ceilalți simt necesitatea de a cuprinde concretul. În jurul școlilor de medicină reînvie vechea ceartă dintre realiști și nominaliști. Medicina contemporană, stabilită în palatele sale, apără ca și biserica evului mediu, realitatea universaliilor. Ea anatemizează pe realiștii care după pilda lui Abelard, consideră universalii și bolile, drept creații ale spiritului nostru și bolnavii drept singura realitate. În realitate, medicina trebuie să fie în același timp și realistă și nominalistă. Ea trebuie să studieze atât individul cât și boala (Carrel, 1964).

În paragraful §5 a ultimei ediții a organonului, Hahnemann face un fel de sinteză a ceea ce este de căutat, de urmărit în consultație, pe lângă simptomele care de regulă constituie motivul prezentării la medic:

Un ajutor în obținerea vindecării, este dat medicului de particularitățile celei mai probabile cauze declanșatoare a unei afecțiuni acute; la fel cum într-o boală cronică cele mai semnificative puncte ale istoricului afecțiunii, îi vor fi de ajutor în descoperirea cauzei fundamentale care în general este dependentă de o miasmă cronică. În asemenea investigații înfățișarea fizică a pacientului, caracterul său moral și intelectual, ocupația, modul de viață și obiceiurile, relațiile sociale și cele domestice, vârsta, activitatea sexuală etc., vor fi de luat în considerare (Hahnemann, 1922).

Importanței hotărâtoare a perceperii simptomelor în contextul „realității obiective”, este evidențiată în următoarele cazuri din arhiva personală, care aparent ridică aceeași problemă, dar care au avut atât cauze cât și soluții de rezolvare complet diferite:

● bărbat, 30 de ani, se prezintă la consultație pentru că a făcut mai multe șocuri anafilactice (peste 30), în urma înțepăturilor de albină, dar în ultima vreme acestea au devenit mai grave, încât pierderea cunoștinței durează aproape o oră. De remarcat este faptul că în ciuda experiențelor traumatizante oferite de șocurile anafilactice repetate, nu are nici cea mai mică teamă, este îndrăgostit de albine, are o stupină pe care dorește să o dezvolte. Simptomatologia declanșată de înțepături era în funcție de localizare. Înțepăturile la nivelul picioarelor, de la degete până la genunchi sau la nivelul mâinilor și antebrațelor, îi provocau edem local, fierbinte pruriginos, deschis la culoare, iar starea generală nu se altera decât în mică măsură: câteva palpitații, vertij care-l obligau să se așeze și în 20-30 de minute își putea relua activitatea. În cazul în care înțepătura albinei se situa pe coapse, brațe, trunchi, apărea colapsul cam în 8-10 minute, iar dacă fața era cea implicată, în termen de sub un minut apărea senzația de amorțeală generală, frison și pierderea cunoștinței în mai puțin de 5 minute. În ultima perioadă, acești timpi s-au scurtat. Aceste evenimente s-au petrecut în mijlocul naturii, acolo unde tânărul are amplasată stupina, la zeci de kilometri de orice localitate. Era hotărât să-și administreze singur problema până când evoluția manifestărilor a început să fie tot mai gravă. Constituțional, individul este de înălțime medie, 1,75m, mai degrabă suplu, viguros, tip activ, în formă fizică foarte bună, genul de sportiv (practica alpinismul, cățărarea), constituție de tip fosforic, perfect echilibrat și în același timp încrezător în existența unei soluții. Abordarea cazului a fost axată pe modul de reacție (alergie la veninul de albine). Am considerat că poate fi binevenită o „curățire” de eventuali paraziți intestinali (eozinofilele având valoarea de 8%, ceea ce, pe lângă sindromul alergic specific, poate indica și prezența paraziților, care în această situație pot fi o cauză predispozantă sau agravantă), așa că primul tratament a fost cu Carduus marianus, Spigelia și Cina, toate în potență D6, aproximativ o lună. La nevoie, a ținut în buzunar o cutie de Apis CH 200, pe care l-am indicat a fi administrat pe loc în cazul unei înțepături. Prima consultație a avut loc toamna, când sezonul albinelor era aproape încheiat. Totuși, la o ultimă vizită la stupină pentru pregătirea de iarnă, a fost înțepat la mână, a luat Apis CH200 o doză, dar rezultatul n-a fost prea concludent. A apărut o stare de rău, ușor vertij, care au cedat cam în 20 de minute. Etapa a doua a tratamentului a avut ca țintă același mod de reacție sau mai concret etiologia, respectiv patologia, adică înțepătura de albină. Tratamentul a constat în administrarea de Apis CH200 în doze bi-săptămânale timp de 6 săptămâni, urmate de 4 săptămâni de pauză. În final am administrat trei doze de Apis în potențe crescătoare: 1MK, 10MK, 50MK, la intervale de câte o lună. În următorul sezon apicol, la fiecare înțepătură lua câte o doză de Apis CH200 și șocurile au fost evitate. N-a mai făcut de loc șocuri anafilactice. În al doilea an, am repetat doar cele trei doze în scăriță: 1MK, 10MK, 50MK și nu a mai folosit Apis CH200, dar îl păstrează în buzunar. Încă 2 ani i-am mai administrat doar odată pe an, adică la începutul sezonului câte o doză de Apis 1MK. De doi ani n-am mai făcut-o și pacientul este bine, l-am mai întâlnit uneori, venind la cabinet cu copilul. Totuși, nu se mai desparte de Apis CH200, la fiecare vizită la stupină.

● Bărbat, 60 de ani, se prezintă pentru șocuri anafilactice repetate în urma înțepăturilor de albină. Acesta își pierde cunoștința cam în 8-10 minute, de fiecare dată ajungând la spital, unde i s-au administrează corticoizi i.v. În tinerețe spune că el însuși s-a ocupat de albine și n-a avut niciodată vreo problemă cu toate că l-au înțepat sute. Șocul apare rapid, edemul local (la nivelul înțepăturii) este minim sau inexistent, simptomele descrise fiind legate de faringe și laringe, unde apar furnicături, pierderea vocii, palpitații intense și ulterior pierderea cunoștinței. Bărbat înalt, viguros, hotărât, intens călduros, nu poate face baie în cadă din tinerețe, nesuportând apa caldă. Practicant de box, cu un aer superior, dar anxios, stă pe scaun relaxat, pe spate, face unele glume. Soția îi este foarte aproape, devotată, foarte preocupată de starea lui, îi preia practic mai toate îndatoririle (inclusiv administrarea tratamentului pentru inimă, acesta fiind hipertensiv), fapt care îl face să se simtă foarte bine. Un conducător asumat. Abordarea cazului a fost dominată de structura constituțională a acestuia. Un individ tipic de Aur, cu modalități psorice, dar și luetice, multe elemente de Sulfur, dar și de Lycopodium, fiind ordonat, meticulos, cu răbdare, digestie oarecum precară, limbă geografică, meteorism, nevoie de dulciuri, pe care și-a suprimat-o în ultima vreme de teama diabetului. Nu bea apă decât la îndemnurile soției. Încadrare miasmatică psoro-luetică. Ca și la cazul precedent am procedat la o primă etapă de „drenaj”, administrând alternativ câteva remedii în potență D6: Lycopodium, Cina, Taraxacum, timp de o lună. Bineînțeles cu Apis CH200 în buzunar pentru a fi administrat la nevoie. În prima lună nu a fost nevoie pentru că nu l-a înțepat nicio albină. La a doua consultație îl găsesc cu o digestie mult ameliorată. Îi administrez Apis CH200 de două ori pe săptămână și Aurum metallicum CH200 odată pe săptămână timp de 6 săptămâni. În acest interval îl înțeapă o albină, simte aceleași simptome, ia Apis CH200 de 2 ori la interval de cinci minute (nici nu se topiseră primele granule până le-a luat pe următoarele) și nu-și pierde cunoștința, dar trebuie să se așeze și are palpitații intense timp de 10-15 minute. La a treia consultație, după șase săptămâni, îi recomand câte o doză de Apis 1MK alternativ cu Aurum metallicum CH200 la intervale de 14 zile, alături de Histaminum CH200 săptămânal, pe o perioadă de 8 săptămâni, după care două doze de Apis 50MK la interval de 6 săptămâni. Vine la cabinet înaintea celei de a doua doze de Apis 50MK, acuzând un nou episod de anafilaxie pentru care a ajuns la spital cu toate că a luat Apis CH200 imediat după înțepătură. Ceva nu era în regulă. Evident nu am avut șansa să văd episodul anafilactic. Am reluat chestionarul rugându-l să descrie detaliat evoluția tuturor senzațiilor declanșate din momentul înțepăturii. Relatarea încerc s-o descriu întocmai: „Am văzut-o cum vine, am încercat să mă feresc, dar mi s-a așezat pe ureche și parcă ar fi venit cu acul înainte că m-a înțepat direct; am simțit amorțeală pe toată partea stângă, urechea nu m-a durut, dar în momentul următor n-am mai primit aer, a trebuit să depun efort intens pentru a putea respira și inima a început să se zbată. Nu aveam aer și cu cât trăgeam mai tare amețeam mai tare. După opt minute fix am leșinat. Soția era lângă mine și a chemat salvarea”. Intervenția soției: „În acel moment așa se sperie de tare, că nu mai poate vorbi și trage aer tare, se face palid (de obicei fiind roșu). Nu spune că îl gâdilă în gât, iar sufocarea zice că se face treptat. La nici o vizită la spital nu a trebuit intubat pentru că n-a făcut niciodată edem glotic. A fost suficientă injecția cu hemisuccinat, pe care am învățat să i-o fac eu singură”. Concluzia acestei relatări a fost că pe lângă o posibilă sensibilitate dobândită la înțepătura de albină (discutabilă), pacientul a dezvoltat și o frică deosebit de intensă (justificabilă prin experiențele avute) manifestată prin atacuri de panică. „Lipsa” reacției la tratamentul inițial, coroborată cu înțelegerea mai bună a realității cazului m-au făcut să-i prescriu o nouă rețetă: Arsenicum album CH200 o doză pe săptămână, alături de Apis CH200, tot o doză pe săptămână, în zile diferite, timp de 6 săptămâni, iar la îndemână, în buzunar: Aconitum CH200, alături de Apis, cu recomandarea de a lua prima dată Aconitum, apoi, dacă nu trece, Apis după 15 minute, rugându-l în același timp să facă niște exerciții de respirație lentă superficială, pe care să le aplice în momentul înțepăturii. Rezultatul: următoarea înțepătură n-a dus la pierderea cunoștinței, a aplicat exercițiile de respirație superficială, a luat Aconitum și criza s-a stins complet în 20 de minute. Finalul tratamentului: Aconitum 1MK, o lună pauză, Aconitum 50MK. La purtător, o cutie de Aconitum CH200. Din aceasta a mai luat de 4-5 ori, dar n-a mai ajuns la pierderea cunoștinței și încet încet își recapătă încrederea. Au trecut 2 ani fără sincope. Totuși a venit din nou să-i mai dau câte un Apis, ceea ce am și făcut: o doză de Apis 10 MK primăvara, la începutul sezonului albinelor.

Comentariu: Ambele cazuri au fost construite pe relatări, neavînd posibilitatea observării directe a mersului evenimentelor, ceea ce limitează semnificativ înțelegerea reală și culegerea simptomelor, situație relativ frecventă în practică. Categoric este nevoie de înțelegerea cazului. Primul a fost limpede de la început (fapt confirmat de rezultatul terapiei), iar al doilea mai puțin, fiind nevoie de două ținte succesive. Ordinea obiectivelor terapeutice poate fi discutabilă. Am abordat șocul alergic cu prioritate considerîndu-l mai grav, dar și pentru că nu am sesizat de la început acea anxietate cu manifestări paroxistice care de fapt „lua fața” reacției alergice. După ce atacul de panică a devenit limpede, a devenit și țintă prioritară. Ordinea putea fi și invers sau poate ambele puteau fi abordate concomitent cu condiția ca acestea să fie corect recunoscute. Corectitudinea și acuratețea abordării nu pot fi demonstrate în ultimă instanță decât prin obținerea rezultatelor.

Argumentația de mai sus este o minipledoarie pentru consultația față în față. Consultația prin corespondență, fără a vedea pacientul, chiar dacă sunt disponibile informații detaliate de la terți, investigații, foi de internare/externare, diagnostice convenționale sau Skype nu poate substitui întrevederea cu pacientul. Uneori se practică din diverse motive, cel mai des obiective, dar rezultatele prescripțiilor rămân limitate.

Exemplele citate pot demonstra un mod de abordare, dar nu unicul. Criticile pot fi numeroase, la fel și întrebările ce pot fi enunțate, întrebări care cu siguranță își fac simțită prezența la fiecare caz în parte:

Ce categorii de simptome predomină în ierarhizarea priorităților, când și de ce?

În ce situație simptomele generale sunt prioritare celor particulare?

Când devin prioritare cele patologice?

Câte grupe de simptome reprezentând „totalități” pot fi considerate?

Simptomele subiective fără suport obiectiv au semnificație?

Simptomele obiective nesusținute de senzații contează?

Etc.

Întrebările pot continua și sper ca odată cu parcurgerea acestui material, o parte a acestor tipuri de frământări să se sedimenteze, iar concluziile să poată fi trase de fiecare cititor în parte, în concordanță cu propriul nivel de percepție și asimilare a demersului homeopatic.

Instrumentele de lucru

Simptomul

„A devenit simptomatic” este o expresie frecvent uzitată și poate nu întotdeauna percepută corect sau conform intenției celui care o face. De regulă, semnifică o modificare a ceea ce considerăm că ar trebui să fie, a ceea ce ar trebui să se întâmple, o deviere de la normele firescului. Termenul are cele mai variate domenii de utilizare, de la economie, la ecologie, de la lingvistică, la medicină, dar invariabil indică o stare de lucruri care nu este bună, adică determină nemulțumire, frustrare, neplăcere etc.

În medicină, noțiunea de simptom are poate cea mai comună și frecventă întrebuințare și desemnează un semn de boală, de malfuncție, de disconfort. În același timp, nu orice simptom este echivalent cu prezența unei boli.

Din punct de vedere istoric, simptomele ca entitate nosologică au apărut cu mult înaintea bolilor. Vrăjitoarele și preoții de tot felul, au dat diverse denumiri manifestărilor subiective și obiective, încât acestea să poată fi înțelese de toată lumea. Observația elementară a fenomenelor care au loc (icter, tumori, secreții, febră, etc), a făcut ca elementul simptom să fie cunoscut și adoptat. Noțiunea de boală și-a făcut apariția mai târziu și doar în relație cu unele epidemii extrem de severe ca holera sau tifosul etc. (Demarque, 2009:10).

Etimologic, termenul simptom provine din limba latină, care la rândul ei îl preia din greacă, de la atributul symptoma- <se întâmplă>, respectiv sympiptein de la syn- + piptein <a se întâmpla> și semnifică evidența subiectivă a bolii, a tulburării fizice sau în sens mai larg: ceva ce indică prezența unei tulburări sau a altceva decât ar trebui (Merriam Webster's, 2006).

În paragraful §148 al ultimei ediții a Organonului (paragraf rescris în totalitate în ediția a 6-a), Hahnemann precizează poziția sa cu privire la semnificația simptomului:

Boala naturală nu trebuie considerată niciodată ca materie situată undeva în interiorul sau exteriorul omului ci una produsă de un agent ostil (conceptual, spirit-like), care precum o infecție (forță negativă, perturbatoare), tulbură forța vitală în existența sa instinctuală, torturând-o ca un spirit malefic, generând dezordine și constrângând individul să producă anumite disfuncții, modificări ale cursului său normal de viață. Acestea sunt cunoscute ca simptome (Hahnemann, 1842).

Majoritatea definițiilor simptomelor cu referire la medicină, folosesc ca reper starea opusă, cea în care simptomele lipsesc, adică starea de sănătate care la rândul ei este definită ca liberă de simptome: starea de sănătate semnifică o stare de bine fizic și mental sau acea stare în care nu există simptome.

Fără a face o detaliere a multitudinii definițiilor stării de sănătate și nici a istoricului acestora, accentuez importanța unui aspect particular a stării de sănătate care se referă la existența unei toleranțe bună sau foarte bună a individului sănătos la influențele interne sau externe negative sau pozitive; toate acestea, în condiții de independență față de orice fel de tratament medical sau de altă natură. Nu se poate vorbi despre o stare de sănătate deplină atâta timp cât ea este condiționată în mod specific de vreo terapie.

Starea de sănătate sau lipsa simptomelor nu sunt condiții necesare vieții ci doar un ideal sau o stare care poate oferi mijloacele pentru o viață bună și în același timp condițiile necesare pentru înfăptuirea proiectului personal.

Apariția simptomelor nu este și nici nu trebuie echivalată cu prezența unei stări de boală. Starea de boală în concepția convențională este o condiție anormală a funcțiilor organismului, manifestată prin simptome și semne specifice (vezi boală, bolnav), iar mai nou sunt luate în considerare și stările lipsite de simptome subiective (Saunders, 2007).

Cu sau fără boală, simptomele apar și odată cu apariția lor, viața va fi condiționată de acestea. Simptomul, ca limbaj al reacției organismului la boală, nu va constitui decât rareori ținta directă a terapiei, ci dimpotrivă, un criteriu de protejat, prin care se poate evalua atât starea de boală cât și eficacitatea terapiei.

În dicționarul său, Yasgur Jay identifică nu mai puțin de 34 de categorii distincte de simptome, din tot atâtea perspective diferite. În capitolele următoare am abordat cele cu impact direct în practica homeopatică și care reprezintă tocmai esența limbajului homeopatic (Yasgur, 1990).

Simptomele subiective, simptomele obiective

În funcție de modul de identificare a acestora, criteriu general valabil, nespecific homeopatiei, există simptome obiective și simptome subiective. Toate celelalte categorii simptomatice sunt specifice și utile homeopatiei.

● simptome obiective, măsurabile prin examenul clinic și diverse mijloace paraclinice: laborator, imagistică, investigații funcționale etc., mai precis, acele simptome care pot fi determinate independent de senzațiile investigatorului sau pacientului, prin intermediul diverselor aparate sau sisteme de măsurare și investigare.

Caracteristicile sau simptomele constituționale (mă refer la reprezentarea fizică sau caracteristicile fizionomice) sunt extrem de fiabile, dar extrem de rar prezentate spontan ca atare, adică sub formă de simptome. În această categorie se încadrează toate trăsăturile fizice ale individului, particulare sau nu. Datorită faptului că nu sunt percepute ca simptome, de regulă nu sunt prezentate de pacient ca probleme pentru că nu s-au manifestat vreodată altfel sau au fost dintotdeauna la fel (unghiurile coatelor și genunchilor, forma și distribuția dinților, forma craniului, anumite proporții ale scheletului, forma cutiei toracice etc.). Individul longilin a fost la fel dintotdeauna, cel hidrogenoid, de asemenea etc.

Anumite anomalii sunt sesizate uneori de părinți în diverse etape ale dezvoltării copilului: asimetrii ale membrelor, aspecte particulare ale tegumentului, părului, dezvoltare excesivă sau oprirea din dezvoltare etc. Unele modificări morfologice apărute pe parcursul vieții cum ar fi acromegalia, unele modificări ale formei osoase etc., fac parte din sfera asimilată patologiei și cel mai adesea ele vor fi prezentate ca atare, adică devin simptome. Modificarea proporțiilor cunoscute sau a celor existente pentru o perioadă îndelungată, este cea care transformă datele în simptome și din acel moment vor fi prezentate de pacient ca simptome.

Fiabilitatea înaltă a acestui grup de simptome constă în posibilitatea directă a medicului ca, fără nici un fel de intermediere să constate caracteristicile, particularitățile etc. și de a le măsura obiectiv. Avem de-a face cu zona simptomelor măsurabile, adică obiective, neinterpretabile, a căror prezență este incontestabilă.

● simptome subiective, relatate de pacient și percepute exclusiv de acesta, ca durerea, diverse senzații, parestezii, halucinații, impresii de tot felul etc., care nu pot fi verificate de loc sau foarte dificil. La acest nivel pot fi ridicate unele semne de întrebare legate de acuratețea relatării pacientului, de gradul de influențare a acestuia de diversele vizite la medic sau de autoinfluențarea datorată propriilor impresii și/sau informații. „Un simptom subiectiv pur este acela pe care doar pacientul îl simte și îl exprimă, medicul neputând să-l vadă, să-l audă etc.” (Yasgur, 1990). Dacă privim cât se poate de „obiectiv”, constatăm că subiectivismul însoțește orice pacient, orice simptom, face parte din natura ființei umane.

Cel mai frumos și sugestiv tablou simptomatic subiectiv pe care l-am întâlnit, o excepțională ”obiectivare” a senzațiilor, este sub forma unui desen realizat de o fetiță de 7 ani:

Simptome subiective (Ana)

Se pot sesiza o serie de obiecte sau unelte: începând din stânga sus avem un bolovan, două bețe, apoi în stânga jos, un ciocan mai ușor și unul mai greu desenat cu negru și spre dreapta, un clește, o sabie, un fierăstrău, o sapă și o furcă. Toate acestea descriu o durere de cap. Mai mult, aceeași domnișoară utilizează extrem de plastic termenul „durere în funie”, acesta fiind foarte probabil expresia românească a ceea ce se înțelege în limba engleză prin „drawing pain”.

În 1904, într-un articol publicat în „International Hahnemannian Association” E. B. Nash amintește suspiciunea inițială asupra valorii simptomelor adunate de Hahnemann în urma patogeneziilor efectuate pe subiecți umani: „Încă de atunci au existat voci care au „mormăit” la aflarea acestor informații.” Devenea interesant faptul că prin administrarea substanțelor potențate, s-au obținut simptome atât din partea celor considerate toxice sau active cât și din partea substanțelor cunoscute a fi inerte, ambele grupe dovedind în egală măsură calități curative sau toxice. Nici un remediu prezent în patogenezii sau intoxicații nu a produs vreodată febră tifoidă sau scarlatină. Dar au produs și produc simptome subiective care le simulează pe cele care apar în așa-numita boală; și aceasta constituie similia formulei lui Hahnemann, expresia legii noastre a vindecării. Dacă nu recunoaștem asta, pretenția de a deveni homeopați este dezonorantă. Nash crede că dacă aceste teste ar fi fost efectuate în principal pe animale de laborator și dacă simptomele culese ar fi constat doar în ceea ce numim simptome obiective, observabile cu ochiul liber sau cu microscopul sau prin intermediul unor teste de laborator, concepția materialistă a adepților medicinei convenționale ar fi determinat o acceptare mult mai ușoară a datelor. Indignat de atitudinea unor homeopați care minimizează sau chiar neagă întregul spectru al simptomelor subiective, îi consideră a fi mult mai periculoși decât adversarii homeopatiei. În același timp, există și cei care consideră că termenul simptomatologie ar trebui să se refere exclusiv la simptomele subiective, iar la categoria semne obiective sau patologice să fie incluse toate simptomele care intră sub incidența determinării prin intermediul unor instrumente sau a unor analize chimico-fizice. „Uneori apare chiar o confuzie între termenii exprimați, asimilându-se o reacție homeopatică determinată de administrarea unui remediu cu reacția fiziologică”. Și pentru a fi mai explicit, Nash citează discursul unui medic contemporan:

Ca regulă generală, simptomele obiective sunt de valoare superioară celor subiective, dar este de reținut că importanța celor subiective este extrem de variată și că uneori poate depăși cu mult orice ar putea apare prin observație directă. În primele stadii ale unor boli grave ale inimii sau creierului, nu există nici un semn obiectiv detectabil și totuși pacienții vorbesc despre o neliniște profundă, o teamă neașteptată, toate acestea neputând fi identificate prin vreo materializare obiectivă; semnele pot reprezenta emblema unei boli insidioase sau subtile și sunt pe cât de adevărate, pe atât de importante – chiar dacă în accepțiunea altora, mintea este limpede, inima bate sănătos, nu se percepe nici un murmur sau febră – totul este normal … Avem de-a face cu omul ca un întreg; ori a ignora sau subestima ceea ce ne comunică acesta, ideile sale, emoțiile, senzațiile etc., doar pentru că le catalogăm drept „simptome subiective” și lăsându-le deoparte ca fiind fără importanță, este ca și cum ne-am „închide în afara noastră” și în mod egoist și ignorant, plini de prejudecăți, am considera omul în afara sa, a vieții sale și implicit a bolii. Distincția dintre „general” și „particular” în simptomatologie este inutilă de vreme ce termenii prin ei înșiși explică sensul, iar diferența dintre ei se stinge treptat pe măsură ce recunoaștem faptul că nu există un organ care în urma alterării funcțiilor sau structurii sale, să nu influențeze sau să determine schimbări în întregul ansamblu (Nash, 1904).

După Hahnemann: ”… cel mai prețios element de distincție dintre aceste două clase de fenomene, respectiv simptomele obiective și simptomele subiective, constă în observație: toate acele elemente ale bolii care pot fi distinse de către observator alcătuiesc grupul simptomelor obiective, iar cele care pot fi cunoscute doar în urma afirmațiilor pacientului, reprezintă grupul simptomelor subiective” (Hahnemann, 1922).

Perspectiva homeopatică inversează gradul de importanță al simptomelor, aducând în față simptomele subiective în dauna celor obiective. Cu un ton cinic, Nash susține că simptomele obiective ar ajuta doar la eventuala stabilire a unui diagnostic sau în ultimă instanță, la precizarea cauzelor morții pacientului, când toate simptomele subiective au fost „îngropate”. Este una din manierele de lucru, probabil valabilă în multe situații, în special în cele cronice, dar și în multe acute, când particularizarea cazului devine imperioasă. Astfel, simptomele subsidiare sau necesare stabilirii diagnosticului devin comune, de importanță redusă, iar ceea ce contează cel mai mult, este modul particular în care pacientul reacționează la boala respectivă sau după cum spunea C. G. Raue: „Simptomele care vor conduce la alegerea remediului, adesea se află în afara celor care descriu patologia cazului” (Nash, 1904).

În alte situații și cu precădere în unele boli acute contagioase sau în epidemii, importanța se inversează, simptomele bolii, comune fiecărui bolnav, devin de importanță majoră pentru că oferă șansa descoperirii „geniului epidemic”.

O situație extrem de răspândită în zilele noastre, când diagnosticul este pus exclusiv pe criterii obiective, este cea în care simptomatologia subiectivă este singura disponibilă și ca urmare, pacientul rămâne aproape de regulă fără un diagnostic. Această simptomatologie poate fi precursorul unei patologii „grele” sau nu, dar până la o eventuală confirmare paraclinică, pacientul va fi ori abandonat, ori trimis într-un serviciu psihiatric.

Caz din arhiva personală: bărbat de 60 de ani acuză acufene foarte speciale în urechea stângă: un sunet continuu care de câteva ori pe zi devine ca de trompetă, acesta fiind motivul prezentării la consultație. Cel mai adesea zgomotul este însoțit de vertij. Subiectul are o patologie ”asociată” bine reprezentată: în urmă cu cinci ani a fost supus unei intervenții chirurgicale pentru cancer de prostată. Ulterior face chimioterapie și ca efect „secundar”, dezvoltă o hemipareză care se remite în câteva săptămâni, dar rămâne cu acest tinitus. Mai prezintă hipertensiune arterială, dislipidemie, de la 40 de ani. În prezent este politratat, consumând medicamente pentru hipertensiune, anticolesterolice, diverse „amelioratoare” pentru circulație, medicație pentru prostată. Pacientul nu este cetățean român și neavând posibilitatea de a-l vedea la intervalele dorite, am decis să nu intervin asupra medicației abundente pe care o consumă, dar am „profitat” de dosarul impresionant de investigații detaliate de care dispunea. Cel mai tare m-a impresionat atitudinea tranșantă a medicului german, specialist în ORL care după investigații laborioase afirmă: „nu pot identifica nimic, nu știu ce să tratez!” Și cu aceeași precizie nu i-a recomandat consultul psihiatric pentru că nu era nevoie, iar psihotropicele oricum nu le putea utiliza pentru că nu-i permitea serviciul. Remediul administrat a fost Kalmia, de altfel remediu unic în rubrica sunet ca de trompetă, iar Kalmia se știe, are un puternic tropism pe nervi. Rezultatul nu a întârziat. I-am administrat CH5 în primă instanță, considerând că afecțiunea are o vechime considerabilă. Un alt motiv pentru care am optat pentru CH5, a fost teama de antidotare datorată multiplelor medicamente administrate și în astfel de potență, remediul poate fi repetat la intervale mai mici de timp. După trei zile de administrare de trei ori pe zi, sunetul a început să se modifice, să dispară complet mai mult de 50% din perioada zilei, să scadă în intensitate, iar vertijul a dispărut în totalitate. A întrerupt tratamentul după șapte zile, când s-au terminat granulele din tub. În momentul întreruperii, dispariția acufenelor a atins un procent de peste 90% după afirmațiile pacientului, de altfel deplin satisfăcut, motiv care l-a determinat să îl informeze pe medicul său curant. Acesta, din nou a avut o poziție categorică: „Excepțional, mă bucur pentru rezultat, dar eu nu puteam interveni în orb!” După aproximativ șase luni de la intervenție l-am văzut din nou, acufenele reveniseră, dar într-un procent acceptabil spune pacientul. I-am administrat Kalmia CH30 o doză pe zi două zile, apoi una pe săptămână încă 4 săptămâni și acum îl am ca pacient plin, total eliberat de acufene și vertij.

Literatura homeopatică conține o colecție uriașă, unică, inconfundabilă și inegalabilă de simptome, o adevărată mină de aur pentru cei ce doresc o incursiune în intimitatea și profunzimea omului. Probabil este cea mai amplă și complexă descriere, a ceea ce înseamnă manifestarea ființei omenești atât în stare de sănătate cât și de boală. Administrarea bazei de date oferită de patogenezii, de toxicologie sau a celei prezente în MM homeopatice, este arta de a cunoaște omul sau viața în general și chiar mai mult, de a ameliora sau vindeca numeroasele disfuncții sau suferințe. Pentru a realiza o astfel de administrare a simptomelor, diverși homeopați, adepți ai ingeniozității remarcabile a lui Hahnemann, au creat, au propus și au demonstrat fiabilitatea diverselor moduri de a împărți și clasifica simptomele.

Pot fi suficiente simptomele obiective?

În cazul abordării convenționale sau alopatice, simptomele obiective sunt necesare și suficiente pentru că pot conduce la obținerea diagnosticului sau a denumirii bolii, ceea ce este suficient.

În cazul abordării homeopatice, cunoașterea diagnosticului nu generează decât o parte a tabloului simptomatic, parte comună tuturor pacienților încadrați diagnosticului respectiv și care nu fac posibilă individualizarea, atât de necesară în homeopatie.

În situația în care nu pot fi culese decât simptomele obiective, cum ar fi un pacient comatos, obnubilat sau aflat în orice altă stare care îi incapacitează posibilitatea de comunicare, un copil mic fără aparținători disponibili care să poată relata comportamentul acestuia, o diferență culturală majoră etc., complică oarecum sau limitează posibilitatea intervenției homeopatice. La situațiile descrise, se adaugă întreaga medicină homeopatică veterinară sau cea adresată plantelor. O experiență clinică homeopatică decentă, poate acoperi lipsa sau lipsa accesului la simptomele subiective, dar prescripția va avea o homeopaticitate limitată sau redusă.

Numeroasele simptome subiective descrise în MM homeopatice, deschid tot atâtea căi de abordare foarte precise, caracteristice homeopatiei. Neliniștea intensă, ameliorată prin mișcare, roșeața triunghiulară a vârfului limbii, specifice pentru Rhus tox., nu vor influența în nici un fel decizia unui alopat. Un tablou arhicunoscut de homeopați: prostrație intensă, dureri arzătoare, sete pentru cantități mici de apă, agravare între 00 și 02 a.m., mai depinde de denumirea bolii sau de simptomele obiective pentru a prescrie Ars. alb.? Categoric nu. De asemenea delirul extrem de agitat și violent prezent la Stramonium sau cel în care pacientul se simte fragmentat în bucăți și nu se mai poate aduna, specific pentru Baptisia sau greața incoercibilă cu vomă și leșin la mirosul cărnii gătite specifică pentru Colchicum, sunt doar câteva exemple din miile posibile, care reprezintă repere majore pentru o prescripție homeopatică și care nu au absolut nici un rol în prescripția alopată sau convențională.

Respingerea de către medicina convențională a simptomelor subiective, este constant motivată de incapacitatea de a fi explicate prin nici una din teoriile patologice existente; ori faptul că nu se poate explica un fenomen, în nici un caz nu-i va anula importanța și cu atât mai mult, existența. De exemplu: „acele dureri înțepătoare care produc binecunoscutul „cri encephalique”, prezent în tulburările meningeale și care precede cu câteva zile apariția efuziunii caracteristice care dă și denumirea bolii: hidrocefalie, pentru care Apis este un remediu excelent” (Nash, 1904). Este unul din numeroasele exemple posibile, de situații în care homeopatia are acces înaintea oricărei alte abordări, doar în baza unor simptome subiective specifice. Nash remarcă reținerea medicilor adepți ai medicinei convenționale de a participa la convențiile homeopaților din cauza atmosferei exagerat de concordante, toată lumea fiind de acord cu cele afirmate. În același timp, consideră inacceptabil faptul că tot ceea ce nu înseamnă bacili sau alt simptom obiectiv, nu reprezintă știință, atitudine prexentă și în perioada actuală.

Eduard von Grauvogl face o precizare remarcabilă, perfect valabilă în zilele noastre, dar ignorată aproape de regulă, medicii situându-se ori de o parte ori de alta a conceptului holistic:

Dacă dorim să rămânem victime ale hazardului, nu trebuie decât să urmăm perceptele profund eronate ale propriei noastre literaturi, cum ar fi: „tulburarea funcțiunilor sistemului nervos este punctul de plecare al tuturor bolilor.” Afirmația contrazice toată experiența fiziologică, patologică și terapeutică; pentru că putem observa atât în procesele fiziologice cât și în cele patologice sau terapeutice, faptul că fără excepție este vorba despre o interacțiune sau acțiune reciprocă a tuturor părților sau componentelor organismului între ele, fără vreun început sau sfârșit (…) Afectarea patologică a sistemului nervos nu are importanță mai mare decât afectarea oricărui alt organ și vice versa, pentru că acestea sunt dependente unele de altele, iar stabilirea primului afectat din cele două este o sarcină practic imposibilă (Grauvogl, 1870).

O altă remarcă importantă făcută de Grauvogl: „Dacă se compară declarațiile pacienților cu privire la tipul, localizarea, particularitățile etc., durerilor sau altor simptome, oricât de precis descrise, acestea nu vor putea indica remediul corect pentru că în acest mod suntem obligați să tratăm doar în funcție de simptomele subiective.” Autorul critică această procedură, tipic kentiană, adoptată de o serie de școli de homeopatie actuale și care poate servi pe deplin doar metodei analitice de examinare a mentalului pacientului. Rezultatul sau ținta terapeutică principală a metodei este subiectivismul pacientului sau latura spirituală, emoțională. Metoda sintetică, oarecum opusă celei analitice (după Grauvogl), adoptă o abordare primordială a simptomelor obiective, cele subiective rămânând doar în plan secund, în vederea particularizării celor obiective.

Progresul tehnologic a ajuns să ofere instrumente specifice extrem de performante care substituie practic în totalitate culegerea informațiilor prin intermediul simțurilor sau a examenului clinic. Putem spune că progresul a dus la obiectivarea datelor clinice. Indiferent că este vorba de un aparat de fotografiat, un tomograf ultraperformant, un analizor chimic complex sau un senzor pentru perceperea și măsurarea vibrațiilor sonore etc., rezultatele acestor mijloace de măsură oferă date pe care le numim obiective. Percepția oferită de simțuri este înlăturată sau trecută în plan secund, adică nu mai poate constitui un criteriu tocmai datorită subiectivității. ”… natura a fost înlocuită de tehnologie, … Înstrăinarea față de natura vie trebuie privită și ca o distanțare a noastră față de formele și modalitățile ei de manifestare … e imposibil să ignorăm adevărul că senzorialitatea există deplin numai în și prin simultaneitatea percepției … diversitatea sintetică a percepției naturale e irecuperabilă…” (Crăciun, 2011:45).

Simptomele generale

Una dintre caracteristicile abordării homeopatice care o deosebește fundamental de abordarea medicală convențională, este considerarea substanțială a simptomelor generale sau a modului în care individul se manifestă în viața obișnuită, a ceea ce îl reprezintă sau îl particularizează. Generalitățile nu sunt neapărat simptome propriuzise, nu trebuie să deranjeze în vreun fel, ci doar caracterizează tendințele persoanei. În marea grupă a simptomelor generale, se află practic toate informațiile prin care se poate descrie modul în care individul se adaptează mediului sau interacționează cu mediul: postura, somnul, respirația, transpirația, mâncatul, evacuările, apa, adaptarea termică, activitatea, mișcarea, nevoile și aversiunile etc. Nu sunt indicate de pacient drept simptome, nu constituie motivul prezentării la consultație.

Deoarece caracterizează pacientul în integralitatea sa, ca pe un tot, vor fi de valoare mai mare decât cele locale care afectează un singur organ sau sistem. Dacă există un simptom general de tipul „mi-e sete” și acesta este de mare intensitate și se manifestă tot timpul, va dobândi un rang foarte înalt, surclasând chiar o sumă de simptome locale oricât de intense ar fi, pentru că se referă la întregul organism, nu doar la unul, două organe și este o constantă. Simptomele locale, de regulă modalități ale simptomului principal pot înclina balanța care stă așezată pe baza formată din simptomele generale, dar prescripția nu poate ignora simptomele generale, acestea caracterizând profund starea pacientului. În același timp, un anumit simptom local, chiar intens, poate fi uneori ignorat. Ignorarea acestui tip de simptom poate fi observată în prescripțiile unor mari homeopați, ceea ce poate descumpăni un începător care nu are încă abilitatea de a discerne între cele două categorii de simptome. Uneori, se poate ca remediul indicat să nu aibă descris un asemenea simptom local în patogenezia sa (poate incompletă), ceea ce nu înseamnă că acesta nu există, dar se estompează în fața simptomului general major.

R. Sankaran atenționează asupra unor confuzii sau controverse pe care le consideră „mortale”, generate de două categorii de simptome introduse de Kent, respectiv Boger: „Kent împarte simptomele în patognomonice și nepatognomonice. Cele nepatognomonice sunt importante pentru că nu reprezintă patologia, ci reprezintă „tulburarea centrală”. Boger afirmă: „Toate acele simptome care sunt caracteristice pacientului, toate acele modalități sau particularități, trebuie generalizate. Nu sunt locale, ci generale”. Tocmai prin faptul că sunt caracteristice pacientului, nu mai sunt locale ci devin simptome ale „tulburării centrale” deci de luat în considerare (Sankaran, 1992).

C. Dunham împarte simptomele generale în 12 structuri. Particularitatea viziunii autorului este introducerea simptomelor mentale în grupul generalităților, fără a le minimiza importanța, chiar de tip condiționare, asupra tuturor celorlalte simptome (Dunham, 1877). O încadrare asemănătoare, dar mai sitematizată este făcută de Margaret Tyler și John Weir care apreciază simtomele generale ca având trei grade de imprtanță: cele mentale, dacă sunt intense și bine definite au gradul cel mai înalt, de gradul al doilea sunt considerate simptomele care definesc adaptarea la mediu: relația termică, anotimpurile, vremea, orarul, postura, atingerea, mișcarea etc., iar de gradul cel mai mic sunt nevoile și aversiunile. În cazul femeilor, aspectele legate de tot ceea ce înseamnă menstruația: starea de dinainte, din timpul și de după, frecvență, cantitate, calitate etc., vor ocupa ultimul loc, excepție făcând situația când constituie motivul consultației sau au un aspect foarte particular (Yasgur, 1990).

Simptomele mentale, așa cum însuși Hahnemann precizează, reprezintă fațeta cea mai profundă și intimă a ființei umane, fiind astfel de cea mai mare importanță. În general, simptomele acestei categorii nu sunt afirmate ca atare, trebuie scotocit după ele, trebuie identificate, mai puțin în situația în care constituie motivul prezentării. Este probabil cea mai delicată parte a anamnezei, fiind nevoie de cunoașterea naturii umane, de tot tactul, înțelepciunea și abilitățile pentru a câștiga încrederea pacientului. Va dezvălui nevoile, angoasele, anxietățile, motivațiile, plăcerile, neplăcerile, tendințele, morala, țelurile etc., adică tot ce poate structura o persoană din punct de vedere mental, rațional, dar și irațional, afectiv, emoțional. De asemenea va dezvălui modul de manifestare, de desfășurare a acestuia în societate, familie etc., modul în care se raportează la evenimente sau conflicte. Cu alte cuvinte, reprezintă firea pacientului.

Odată cu primii pași în homeopatie se face cunoștință cu principalele policreste. Fiecare dintre acestea are un profil mental definitoriu, bine cunoscut. Odată ce au fost înțelese și asimilate, recunoașterea lor printre caracteristicile pacientului, devine mult mai accesibilă. Blândețea „legendară” a Pulsatillei, după ce odată a fost înțeleasă, va deveni foarte ușor de recunoscut. În opoziție, locvacitatea, determinarea, autoritarismul manifest, intensitatea și radicalitatea reacțiilor poate face de neconfundat un Lachesis. Rareori tablourile simptomatice vor avea înfățișare pură, dar identificarea a două-trei elemente este suficientă pentru obținerea unei orientări. Pe măsura câștigării experienței, apare și capacitatea de a sesiza nuanțele sau chiar excepțiile de la regulile fundamentale: blândețea copilului Pulsatilla care chiar dacă este speriat de numeroasele vizite la medic, acesta plânge, este stresat, dar nu se va opune consultației, va răspunde solicitărilor medicului. Odată cu terminarea consultației, copilul se va retrage lângă mamă. Același copil, în familie, unde este foarte stăpân pe situație poate deveni un adevărat „mic terorist” care-și va pedepsi fără scrupule mama dacă nu obține ceea ce dorește sau chiar fără un motiv aparent, fenomen care nu se va petrece niciodată sau eventual la o scară mult redusă, în prezența persoanelor din afară. Atitudinea introvertită și extrem de abil condusă și mascată a natriilor în general, dar cu deosebire prezentă la Natrium muriaticum, poate deruta până la confuzie. Acest tip de personalitate se manifestă aproape întotdeauna printr-o mască, va construi câte un rol jucat cu o abilitate demnă de un mare maestru, consecința fiind riscul de a intra în eroare din cauza indiciilor false, a eludărilor etc.

C. J. Jung subliniază „nuditatea” sau „spontaneitatea” spiritualității sau a ceea ce numește „natural mind”, ca fiind: … „spirit care izvorăște din natură și n-are nimic de-a face cu cărțile. El răsare din natura omului, cum țâșnește un izvor din pământ și exprimă înțelepciunea specifică a naturii. El spune lucrurile fără menajamente și în mod mârșav” (Jung, 2010:72,73). Această ”spontaneitate” are valoare mare datorită profunzimii și a influenței limitate date de modelul cultural, care poate cel mult să-i modeleze modul de manifestare, nu să o blocheze. Câteva exemple comune sunt anxietatea lui Arsenicum, blândețea Pulsatillei sau intoleranța Staphisagriei care rămân aceleași, cu eventuale particularități de manifestare. „Dacă sunt cunoscute, simptomele mentale devin cele mai importante. Dacă simptomatologia patologică pare să contraindice un remediu, iar simptomele mentale îl indică, acestea vor fi luate în considerare” (Kent, 1926). Este unul din aforismele lui Kent, autorul fiind un susținător al priorității absolute a simptomelor mentale, manieră de lucru definitorie pentru o bună parte a homeopaților contemporani, în special a celor numiți clasici. Este o teză pe care o susțin limitat, motivul fiind furnizat de dificultatea identificării precise a simptomelor, prag extrem de greu de trecut datorită „barierelor” culturale. Variabilitatea perceptelor este atât de mare, încât pe lângă piedica istorică dată de vechimea patogeneziilor originale, avem piedicile puse de particularitățile culturale, de amplasarea geografică, obiceiurile locale, care diferă inclusiv în cadrul unei singure etnii, grup social etc. Se pretează la numeroase interpretări, manifestate prin tot atâtea dificultăți sau „capcane” omniprezente. Ori ”spontaneitatea spiritualității” a lui Jung, chiar atunci când își face simțită prezența este foarte posibil să scape celui mai experimentat ochi. Aceste simptome capătă valoare remarcabilă doar când sunt administrate de un homeopat cu mare experiență sau o bună cunoaștere a profilului cultural al pacientului.

Uneori se poate identifica tulburarea inițială la nivel mental, alteori nu, dar indiferent de originea tulburării inițiale, reacția stării mentale va fi întotdeauna prezentă chiar dacă manifestarea este discretă.

Simptomele ce țin de inteligență sau memorie au importanță secundară, pot fi încadrate la simptomatologia obiectivă, fiind mai degrabă de tip local. Vor dobândi importanță semnificativă dacă reprezintă motivul consultației sau au un aspect particular.

Somnul și visele sunt un segment extrem de profund al ființei umane. De aceea orice exces, particularitate, devine utilă. Insomniile prezente la Arsenicum, la Argentum nitricum, la Nux-v sau Bryonia sunt generate de anxietate, de diverse gânduri, preocupări. Nevoia specială de somn întâlnită la Sepia sau Phosphorus, de asemenea, sugerează modul de funcționare al individului. Trezirea cu oboseală marcată prezentă la majoritatea acizilor sau trezirea foarte matinală la Sulphur sunt alte indicii de mare valoare.

Visele, în momentul în care devin persistente, repetitive, cu teme identice sau asemănătoare, vor ocupa un loc în primul rând al ierarhizării simptomelor, vor deveni determinante în alegerea remediului. A nu se confunda visele reale cu diversele „prelungiri” ale preocupărilor cotidiene care marchează viața de zi cu zi pentru numeroși indivizi. Când un pacient amintește un anumit vis persistent care are aceeași tentă, indiferent care va fi aceasta, mai ales dacă o face din propria inițiativă, acesta devine simptom de grad maxim, de luat în considerare.

Caz relatat de un coleg: O doamnă trecută de curând de vârsta instalării menopauzei, se prezintă la cabinet pentru rezolvarea stresului pe care i-l provoacă un vis care îi apărea aproape noapte de noapte, de mai mulți ani și care a ajuns să-i facă viața un coșmar. Medicii la care a apelat până în acel moment au ridiculizat-o sau au ignorat-o și în final n-a primit nici un fel de soluție în vederea rezolvării situației. Își visa propria înmormântare, privind din sicriu fețele persoanelor prezente la eveniment. Totul decurgea fără vreo senzație neplăcută. Ea se afla în poziția de spectator, observând ritualul relaxată, până când sicriul era coborât în groapă, moment în care perspectiva vizuală se îngusta rapid, iar capacul sicriului îi acoperea fața. În acel moment se trezea speriată, sufocată, transpirată, alerga la geam. Remediul care a făcut ca visul să dispară a fost Lachesis CH200.

Rămâne însă nevoia unei atenții sporite pentru a nu cădea în capcana fabulațiilor de orice tip și, în special, atenție la interpretările conform „teoriei semnăturilor” care generează automat o expectație relativă la vis, pacientul fiind gata pregătit să i se întâmple ceea ce i-a fost semnalat sau să viseze ceea ce s-a petrecut (Sandstrom, 1961).

Relația cu temperatura ambientală (modalitate), cu căldura și cu frigul triază major lista remediilor de luat în considerare. Și aici există capcane care pot fi banale sau nu. Pentru obținerea adevărului trebuie puse întrebările adecvate, folosind criterii cât mai obiective, de tipul temperaturii din termometru, a șosetelor din picioare pe timpul nopții sau prin interogare indirectă.

Dacă facem o împărțire a remediilor după reacția la căldură putem găsi trei grupe: cele călduroase, de tipul Sulphur, Aur, Bryonia, Lachesis etc., friguroase, de tipul Arsenicum, Alumina, Silicea etc. sau remediile care nu au o relație relevantă, cum ar fi Mercurius solubilis, Calc-p, Calc-f, Nitric acid, Sepia etc., acestea putându-se agrava atât la frig cât și la cald. Faptul că putem împărți MM aparent foarte ușor, după criteriile relației cu căldura, nu trebuie să piardă din vedere dualitatea majorității remediilor. Astfel, un Sulphur poate fi și friguros, iar un Arsenicum album se poate agrava uneori la căldură. Altfel spus, este necesară înțelegerea modului de funcționare a individului. Particularități specifice unor remedii pot deruta, ceea ce înseamnă că necesită o atenție specială: Carbo vegetabilis, un remediu extrem de friguros se ameliorează la curenți de aer răcoros (simptom major pentru acest remediu).

Există și un aspect particular dat de complexitatea unor remedii, pe care dacă le supunem unei ”disecții” în funcție de diverse organe sau sisteme vom constata că anumite simptome se agravează la cald, iar altele la frig. De exemplu, Secale este friguros, dar se agravează la căldură, mai puțin cefaleea și unele nevralgii, iar Lycopodium care este tot friguros, se va agrava la căldură în general, dar simptomele digestive și unele simptomele reumatice se vor ameliora. Transpirația poate fi un indicator al relației cu temperatura. Remedii ca Mercurius, Thuja, Phosphorus, Sulphur, Silicea, au simptomul transpirație de grad maxim, dar condițiile de transpirație sunt variabile, trebuie atent verificate. Silicea, chiar dacă este un remediu eminamente friguros, transpiră semnificativ în condiții de frig, poate chiar mai intens decât la căldură. De asemenea, Petroleum sau Nat-mur, remedii friguroase, pot prezenta chiar și în condiții de frig, plantele și uneori palmele umede.

Relația cu vremea (modalitate), cu schimbările acesteia, pot elimina din calcul, dar pot și adăuga unele remedii. Reacția la aceste schimbări devine importantă dacă constituie motivul prezentării la consultație. Dacă pot fi obținute aceste informații, ele devin generalități de grad maxim. Majoritatea simptomelor din această grupă sunt în relație cu unele reumatisme care vor reacționa în mod specific, dar nu numai, pentru că agravarea la furtună poate fi resimțită și de un cardiac, un astmatic sau de un pacient aflat în orice altă condiție patologică.

Există unele simptome particulare, de tipul „otitei de bazin”, specifică pentru Dulcamara, situație în care nu se pune numai problema reacției la schimbarea vremii, ci pur și simplu relația cu umezeala, respectiv cu apa din bazin. A nu se confunda cu o reacție foarte asemănătoare, dar mai puțin congestivă și mai mult iritativă care apare relativ frecvent la înotătorii sensibili la clor și care răspunde în general bine la Nat-mur sau Muriatic acid.

Unele simptome sunt atât de puternic specifice, cum ar fi agravarea stării la schimbarea vremii spre ploaie, dar care încetează brusc în momentul în care începe să plouă, simptom prezent doar la Rhododendron, încât identificarea lui, dă un indiciu major pentru remediu și dacă poate fi coroborat cu celelalte informații, rezultă o indicație majoră. În general, simptomele acestei categorii devin importante când sunt foarte puternice, moment în care pot căpăta grad „eliminator”: iese din discuție Calcarea Nat-s, Thuja dacă pacientul nu prezintă agravarea la umezeală, chiar dacă o mulțime de alte simptome ar putea indica respectivul remediu sau se ia in considerare Causticum sau Asarum dacă simptomele sunt ameliorate de ploaie și vremea umedă.

Poziția corpului (modalitate) devine importantă când este intens exprimată (vizibilă) sau este determinantă pentru apelul la medic. Postura face parte din grupul de simptome constituționale, adică definitorii pentru structura fizică, dar și psihică a individului. Este un simptom obiectiv, dar cu o nuanță subiectivă. Alături de semnificația constituțională, simptomul descrie postura reactivă sau particularitatea modului în care individul adoptă o anumită poziție pe care o consideră necesară sau posibilă în anumite condiții.

Câteva exemple: dacă se simte agravat din toate punctele de vedere stând în picioare, Sulphur trebuie luat în considerare; nu poate sta jos pentru că starea generală este agravată, Argentum nitricum va intra în calcul; se agravează dacă nu poate mișca picioarele: Zincum.

Dacă simptomul reprezintă o agravare sau o ameliorare a stării generale, îi crește importanța și poate intra în primul rând, al simptomelor determinante. Dacă manifestarea este limitată la unele organe sau sisteme, importanța simptomului va scădea în ierarhia generală, va rămâne un simplu simptom particular, local.

Lateralitatea (modalitate) simptomului sau tropismul specific pentru o anumită parte a corpului, dacă este puternic reprezentată, va deveni simptom de prim rang: alternanța părților este specifică pentru Lac caninum, diagonalele pentru Asclepias tuberosa, partea dreaptă pentru Lycopodium, Apis, iar partea stângă pentru Lachesis, Argentum, Thuja etc.

Remediile enumerate, dar și multe altele, au această caracteristică numită lateralitate, care odată identificată, va da greutate simptomului. Respectarea părții „clasice” nu este întotdeauna de același rang, prescrierea trebuie făcută în context, ținând seama și de alte simptome care întregesc tabloul. De exemplu: am întâlnit două cazuri de Lycopodium, tipice, prezentând întregul tablou digestiv, meticulozitatea mentală specifică, pruritul cronic, unele dureri reumatice etc., la care tropismul a fost în oglindă, toate simptomele fiind prezente sau mult mai accentuate pe partea stângă, ceea ce nu m-a împiedicat să prescriu Lycopodium.

Orarul și periodicitatea (modalitate), dacă pot fi identificate, de asemenea vor fi simptome de mare valoare. Și aici există unele capcane, printre care terapiile convenționale, în principal alopatia, care toate modifică aspectul și nuanțele simptomelor generale, a modalităților, dar cu predilecție vor modifica aspectul orar al agravării simptomelor. De exemplu: copilul care face febră mare pe timpul nopții având amigdalită pultacee, primește automat, cel puțin un tratament antitermic de cu seară, astfel încât mama nu va mai identifica temperatura ridicată pe timpul nopții, ci eventual faptul că începe seara. Astfel de exemple sunt nenumărate, predomină covârșitor întreaga cazuistică, fie acută, fie cronică, foarte puțini fiind cei care apelează direct la tratamentul homeopatic și se prezintă cu un tablou simptomatic natural, curat, nealterat prin nici un fel de terapie.

Este binecunoscută ora arsenicului 12 p.m.-02 a.m., care dacă este identificată și simptomele se agravează evident în acest orar, practic orice afecțiune există, va fi ameliorată după administrarea de Arsenicum.

Majoritatea remediilor prezintă anumite ore de ameliorare sau agravare și avem nevoie de această informație în vederea „asigurării” remediului indicat, dar unele, precum Arsenicum album sau Cedron (care are oră foarte fixă de agravare sau declanșare a simptomului) au atât de puternic acest simptom, încât cel mai adesea este simptom cheie.

Recurența sau periodicitatea în general, sugerează apartenența la grupul psoric. China, Chinina sulfurică și într-o oarecare măsură Lyc. se agravează a doua zi, iar Lachesis la două și patru săptămâni etc. Unele periodicități sunt specifice bolii (vezi malaria), altele urmează anumite cicluri biologice, precum menstruația, ciclul zi noapte, anotimpurile etc. De asemenea pot fi sesizate agravări sau recurențe ale paroxismelor legate de ciclurile lunare: unii paraziți intestinali se reproduc în funcție de fazele lunii și ca atare declanșează sau agravează anumite simptome, în principal colici abdominale, urticarii, alte alergii, pavor, bruxism, agitație psihomotorie etc. Prin urmare, remediile având această ciclicitate, vor căpăta un rang înalt.

Caz din arhiva personală: o pacientă de 36 de ani se prezintă pentru o alergie cu manifestare violentă în sfera ORL, dar nu numai, cu rinoree abundentă, strănuturi intense, sufocare, lăcrimare, prurit palatin, senzație de înec, transpirații intense, urechi înfundate, uneori wheezing. Am avut șansa să aud doar descrierea lor, nu să le observ, pentru că nu s-a aflat niciodată în țară în perioada critică. Toate aceste simptome au devenit secundare sau de rang inferior, în momentul în care a explicat că apar extrem de precis între 01 și 15 septembrie, în fiecare an și le are din copilărie, dar în ultimii ani au luat forme din ce în ce mai grave, scoțând-o practic din activitatea normală. În tot restul anului nu avea nici un fel de problemă. Poate cea mai importantă latură a simptomelor a fost dată de faptul că tabloul simptomatic apărea cu rigurozitate în aceeași perioadă, independent de locația în care se afla. Precizez că în ultimii ani se stabilise în Canada și în mod deliberat a încercat să călătorească în diverse locuri care i s-au indicat de-a lungul timpului, tocmai pentru a evita contactul cu posibili alergeni, dar indiferent unde s-a aflat, în Canada, în Romania, în Grecia sau în Italia, manifestările în perioada 01-15 septembrie, erau aceleași. Remediile administrate au fost Lachesis 200CH de două ori: cu o lună înainte și la întâi septembrie, urmat la câteva luni de Tuberculinum 1000C (DHU). Crizele au dispărut în totalitate din primul an și următorii 5 ani cât am ținut lagătura, n-au mai revenit.

Nevoile și aversiunile alimentare (modalitate) conferă specificitate cazului dacă acestea există și pot fi corect culese și interpretate. Capitolul cuprinde relația cu diversele alimente, băuturi, inclusiv apa. Această relație devine importantă în momentul în care este afirmată spontan sau în urma interogatoriului, dar ca particularitate intensă. Este dintre cele mai „alunecoase” simptome de urmărit pentru că se supune direct și foarte strâns obiceiurilor culturale, influențelor de tot felul, care în perioada contemporană sunt extrem de răspândite.

Caz din arhiva personală: bărbat, phosphoric, 45 de ani, se prezintă cu o tuse contractată în urmă cu câteva săptămâni, de care nu scapă. Tuse nu foarte intensă, agravată la efort (individul este foarte activ, genul sportiv, care nu ratează nici o ocazie de a se mișca în aer liber), cu secreții moderate cantitativ, foarte aderente, care nu se desprind decât parțial și după un efort deliberat de tuse. Foarte multe remedii acoperă spectrul simptomatic și în același timp nu este un caz simplu, poate tocmai datorită „banalității” sale. După discuții care vizau obținerea de informații din zona generalităților, am aflat cheia: este înnebunit după mere de când se știe. M-a îndrumat către Antimonium tartaricum (d.d. Guaiacum). O singură doză 1MK (Boiron), a rezolvat tusea.

Dacă obiceiul este bizar, de tipul celui pe care l-a avut o domnișoară adolescentă, care a mâncat în decursul unui an o canapea de burete în întregime (dd: Cycl., Calc., Alum., Sil, Lach., Lyss. etc., rezolvată cu Cycl. CH200 și Lyss. CH30) sau oricare alt simptom, cu cât este mai special sau chiar bizar, va căpăta o valoare mai mare, surclasând majoritatea simptomelor generale.

Influența mesei (modalitate) poate deveni importantă tot dacă este particulară și mai ales dacă simptomele declanșate sau ameliorate se află la un anumit interval, bine precizat. Balonarea sau distensia abdominală de după mâncare poate avea o oarecare valoare ca simptom local, prezent la foarte multe remedii, printre care Lycopodium, China, Pulsatilla etc. Dacă însă mâncatul influențează starea generală a individului, ca un întreg și aflăm că apare la un anumit interval foarte precis după ingestia hranei, simptomul devine de prim rang. De asemenea când există o reacție foarte particulară, cum este cazul agravării durerii în membre după mâncare, la Indigo, ameliorarea stării generale și mentale la Anacardium sau ameliorarea stării generale după mâncare împotriva discomfortului abdominal la Natrium carb, simptomele devin de prim rang.

Simțurile în general, dar și fiecare simț în parte, pot fi indicatoare importante de simptome: „leșin dacă văd sânge” (Alumina), este un simptom general (pentru că la instalarea stării de leșin concură întregul organism), chiar dacă are valențe mentale sau „îmi este greață de mirosurile de mâncare” (Sepia, Colchicum), un alt simptom general, deosebit de greața care a apărut odată, într-un anumit context, chiar legat de un anumit miros de mâncare și care este un foarte mic simptom particular, complet fără valoare putând fi întâlnit în condiții normale aproape la orice individ sănătos. „Simt că-mi umblă ceva pe piele”, dacă apare într-un anumit context, o anumită oră, în relație cu un anumit eveniment determinabil, simptomul capătă valoare, iar dacă rămâne ocazional, nu are modalități relevante, va rămâne fără valoare. Tinitusul, cu numeroasele particularități descrise, este de asemenea de valoare dacă poate fi descris în amănunțime și corelat cu etiologia și ansamblul.

Generalitățile compuse. O anumită modalitate sau un anumit simptom, dacă se prezintă în aceeași formă la nivelul mai multor organe sau sisteme, de exemplu senzația de arsură la stomac, dar și la pielea capului, în gură sau pe torace etc., capătă valoare ridicată; aceste simptome multiple se pot grupa într-un singur simptom care devine astfel o generalitate importantă, semnificativă (în speță pentru Arsenicum). Este necesar a nu fi confundate generalitățile cu simptomele particulare, chiar multiple. Un alt exemplu ar putea fi: „dureri articulare agravate la cea mai mică mișcare”, „cefalee agravată de mișcare”, „ameliorarea dorsalgiei în repaus total” simptome care adunate reprezintă un singur simptom general numit ”agravarea la mișcare” sau ”ameliorarea la repaus” și care în acest caz poate îndrepta spre Bryonia. Dar, sunt atât de multe remediile care au modalități relaționate cu mișcarea încât simptomul se poate degrada semnificativ în ierarhia generală, chiar dacă este compus sau prezent la mai multe niveluri locale, caz în care devine necesară identificarea unor concomitențe sau a altor simptome care pot întări coerența cazului.

Totalitatea, consistența și coerența

În scopul conturării tabloului general ca rezultat al sumei simptomelor, Hahnemann insistă asupra totalității simptomelor, concept dezvoltat de autor, pe care îl enunță în ultima ediție a Organonului de nu mai puțin de 37 de ori (Hahnemann, 1922). Probabil este întruchiparea sau esența a ceea ce semnifică medicina holistică.

Legat de conceptul totalității simptomelor, Clarke J. H., o „coloană vertebrală” a homeopatiei britanice de la începutul secolului XX, clinician prin excelență, afirmă:

Printre aspectele tehnice ale homeopatiei există expresia „totalitatea simptomelor." Nu este nimic misterios sau sacru despre această afirmație, dar Hahnemann pe bună dreptate, a spus că această totalitate, adică suma totală a senzațiilor și modificărilor observabile în organism, constituie suma problemelor concrete, la fiecare caz, probleme cu care avem de a face, indiferent de ce nume academic poartă (Clarke, 1900).

J. H. Clarke (1853-1931)

În paragraful 12 al „Lectures on Philosophy”, citându-l parcă pe Hahnemann, J. T. Kent spune că: „…suma tuturor simptomelor în fiecare caz de boală trebuie să fie singurul indiciu, singurul ghid de direcționare în alegerea unei căi de atac” (Kent, 1919).

J. T. Kent (1849-1916)

În aceeași cheie, cu o tentă mai mult sau mai puțin filozofică, numeroși autori invocă axiomatic și uneori aproape mistic diverse afirmații ale lui Hahnemann, aplicând o oarecare personalizare dată în principal de propria experiență, dar fără o argumentare satisfăcătoare. Dacă luăm cuvânt cu cuvânt afirmațiile lui Hahnemann, aplicând întocmai luarea în considerare a „tuturor simptomelor” la fiecare caz, cu simptome culese pentru fiecare capitol, de la mental până la generalități, vom obține o sumă minimă de simptome care depășește cifra 100 (introducând doar 2-3 simptome pentru fiecare capitol al repertoriului Kent). Ori un asemenea tablou face imposibilă găsirea remediului cu valoare practică, aplicabilă în mod concret. Orice repertorizare care ia în considerare mai mult de 10-15 simptome din capitole diferite, va duce în mod aproape invariabil la selectarea unuia din marile policreste, rezultat lipsit de importanță practică. Pentru a face utilă totalitatea invocată de Hahnemann, simptomele vor trebui ordonate sau ierarhizate în funcție de obiectivul terapeutic ales, dar nu fără a lua în considerare întregul tablou.

Totalitatea simptomelor poate deveni o piedică în cazul în care jumătate din simptome corespund unui remediu, iar cealaltă parte indică altceva. Nu cred că poate vreun practician să evite această situație. Experiența personală va putea deschide calea spre ordonarea simptomelor încât să capete valoare în prescripție. În acest sens, în ordonarea simptomelor pot fi luate în considerare câteva modele de strategie: modelul trimiasmatic, triunghiul Eyzaiaga, modelul „foilor de ceapă”, fiecare din acestea generând câte o perspectivă diferită. Pentru fiecare din aceste potențiale obiective se poate stabili câte o totalitate simptomatică utilă. Altfel spus se pot lua mai multe totalități și cu cât neclaritățile sunt mai mari, cu atât nivelul abordat e bine să fie mai superficial.

Se poate accepta faptul că oricât de multe simptome am culege, tot mai există ceva uitat sau neobservat, încât o reală totalitate în sens numeric devine utopică. Selecționarea simptomelor care contează limitează drastic demersul, iar suma acestor simptome reprezintă sensul cel mai comun al totalității, cel care va da coerență, dar și consistență cazului.

Totalitatea coerentă este cea care deschide posibilitatea conturării corecte a cazului. În homeopatie există unele nuanțări ale conceptului. Mai frecvent este folosit ca sumă a simptomelor, dar există și totalitatea unui simptom (simptom complet sau homeopatic): localizare, istoric, modalități, senzații, concomitențe sau asocieri sau a unor grupe de simptome. În funcție de eventuala țintă a terapiei, totalitatea se poate „limita” la acea țintă, iar simptomele culese vor fi cele care acoperă cât mai bine respectiva țintă. De exemplu: într-o boală acută, miasma cronică este mai puțin importantă, putând fi chiar ignorată, totalitatea se axează pe patologie, iar într-o boală cronică, miasma cronică poate constitui tocmai ținta tratamentului sau eventual o țintă intermediară, ceea ce face ca totalitatea să cuprindă mai mlte categorii de simptome. De fiecare dată, totalitatea simptomelor trebuie să acopere în mod coerent obiectivul ales, în cazul bolii cronice incluzând criteriile miasmatice.

„Consistența este ultimul refugiu al celor lipsiți de imaginație” spune Oscar Wilde cu umor (Collins, 2002). Reprezintă o potrivire, o concordanță, o compatibilitate sau armonizare între diverse forme, fapte, caracteristici, părți, ale unui complex sau capacitatea de a compune și a păstra un anumit întreg. Denotă o anumită armonizare a simptomelor, capacitatea acestora de a contura o formă cu un anumit grad de stabilitate. În logica tradițională aristoteliană, consistența este un concept semantic și definește relația dintre două sau mai multe afirmații care în lumina unei anumite interpretări reprezintă un adevăr (Collins, 2003). Din perspectiva homeopatică, un caz consistent este un caz la care simptomele nu se contrazic, ci chiar se completează între ele, dând o anumită stabilitate în disfuncționalitatea respectivă și întregind cazul.

Coerența reprezintă o aderare și o menținere împreună ca un tot armonios și credibil a mai multor componente consistente, într-un mod rațional (Encarta, 2006; Macmillan, 2012). Definiția pare superpozabilă „consistenței”, eventual la un nivel mai înalt. Luată ca un concept filozofic, își găsește locul în zona teoriei cunoașterii, dezvoltată în „holismul teoretic” al lui Quine și Ullian ca o coeziune între cauză și efect (Quine, Ullian, 1978:70). Starea de coerență implică o anumită ordine consistentă, logică și estetică a relației dintre părți (American Heritage, 2016). După Young, conceptul sau teoria corespondenței ar reprezenta competitorul cel mai apropiat de conceptul sau teoria coerenței, de altfel destul de generos dezvoltată de Swedenborg și adepții săi (Young, 2008).

Coerența unui caz homeopatic presupune ca un tablou deja consistent reprezentat simptomatic, să poate fi asociat unor ansambluri exterioare, să prezinte similitudini cu acestea, să poată fi comparat cu acestea. Compararea cu MM urmează culegerii simptomelor, ori un tablou simptomatic coerent va ușura semnificativ demersul.

Tabloul generalităților, simptome de grad înalt, poate îndruma spre remediul care rezolvă pacientul în integritatea sa. Reprezintă prescripția adresată ”modului reactiv cronic” sau ”fundamentalului”. Asta în eventualitatea în care există și pot fi identificate. Uneori, generalitățile nu pot fi culese, nu sunt relevante sau pur și simplu nu există, adică nu avem modul de funcționare al pacientului. Motivele pot fi diferite: lipsa bunei comunicări cu pacientul, incapacitatea medicului de a sesiza simptomele sau lipsa obiectivă a acestora (individul ”normal”). În asemenea situații simptomele particulare devin importante, hotărâtoare.

Simptomele generale, corect adunate, vor deveni consistente, vor reprezenta o entitate cu un anumit mod de funcționare unitar, stabil care, dacă este legat armonios (în dizarmonia sa) devine coerent și va putea reprezenta o bază solidă pentru identificarea remediului. Validarea tabloului simptomatic este dată doar de rezultatul terapeutic. Absența din MM a unui tablou de caz, perfect coerent în sine, nu înseamnă invalidarea cazului, ci dovedește complexitatea fiecărui caz și evidențiază flexibilitatea de care trebuie dat dovadă în întreg demersul homeopatic.

Prescripția cea mai frecvent întâlnită în cazurile publicate de-a lungul timpului, care surclasează toate celelalte obiective terapeutice, are ca bază tabloul simptomatic general.

Simptomele particulare, rare, neobișnuite

C. Dunham explică și exemplifică în același timp, semnificația simptomelor comune sau patognomonice (unei patologii) în raport cu simptomele particulare:

Simptomele patognomonice ale dizenteriei sunt: scaune numeroase, mucohemoragice, dureri, tenesme. Considerând doar aceste simptome, putem identifica un grup de remedii care corespund în general bolii. J. B. Bell în „The homeopathic therapeutics of diarrhea” menționează peste cincizeci de remedii care corespund simptomelor dizenteriei (Bell, 1888); în această situație este imposibil să identificăm remediul potrivit cazului în speță. Dacă pacientul prezintă sete intensă și de câte ori bea face frison, după care urmează un alt scaun diareic, simptomele sunt particulare, nu sunt patognomonice pentru dizenterie, iar remediul care apare indicat este Capsicum (Dunham, 1877).

Modalitatea numită ”frison după de bea” apă este cea care a „tranșat” cazul.

Exemplu din arhiva personală: băiat de 8 ani, astmatic, sub tratament convențional de 5 ani, continuă să facă crize, dar de mai mică intensitate, acestea fiind reduse sub influența corticoizilor, antihistaminicelor și a bronhodilatatoarelor, dar nu este niciodată bine cu adevărat, tușește la cel mai mic efort, obosește ușor, a devenit tot mai retras. Anamneza nu dezvăluie nici o particularitate. Toate simptomele erau „pervertite” în diverse grade. După suprimarea medicației alopatice, și-au făcut apariția modul reacțional și modalitățile natriilor psorice (Nat-mur, Nat-carb, Nat-iod), cu o nevoie accentuată de sare, făinoase (în general natriile au aversiune sau agravare la făinoase, dar relația intensă cu făinoasele este cea care contează), strănuturi repetate, herpesuri, agravare intensă la malul mării, erupții cutanate uscate, periarticulare. Îi administrez pe rând mai multe remedii: Nat-mur, Ars-alb, Sabadilla, dar toate nu fac decât o ameliorare trecătoare. După trei sau patru interogatorii amănunțite reușesc să aflu cheia cazului. O știa doar bunica. Aceasta a reușit să observe o intensă fotofobie la fiecare modificare în plus a intensității luminoase, pentru care băiatul avea puși deoparte ochelari de soare (ascunși) pe care acasă nu avea voie să-i folosească, dar de care profita pe deplin doar în prezența bunicii și acasă la bunica. Nat-carb. are fotofobie mai intensă decât Nat-mur! Nat-c. 30CH a tranșat cazul. În 24 de ore s-a eliberat pulmonar, a scăpat de oboseală etc. Au trecut mai bine de 8 ani, în care a mai necesitat ocazional câte o doză de Nat-c., de fiacare dată ajutându-l cvasiinstantaneu. Acum este un înotător cu performanțe remarcabile fără vreo urmă a vechii simptomatologii.

O relevanță deosebită poate avea o modalitate caracteristică foarte puternică. Nu sunt multe remedii care prezintă modalități extrem de caracteristice, inconfundabile și dacă acestea pot fi identificate, devin repere majore în prescripție. Câteva exemple: Agravarea după expunerea la rece, în special vânt rece, este prezentă la Aconitum; ameliorarea evidentă a stării generale (mentală, fizică, creșterea poftei de mâncare etc.), cu puțin timp înainte de criză este prezentă la Psorinum și are un grad maxim. Criza poate fi de orice natură, astmatică, epileptică etc. Simptomul rămâne din păcate greu sau chiar foarte greu de găsit pentru că nu apare decât într-o anamneză foarte bine condusă, este subiectiv și necesită o foarte bună calitate de observator a pacientului, eventual a aparținătorilor și bineînțeles a homeopatului.

Pentru a avea importanță reală, simptomele particulare, rare etc., trebuie să fie foarte bine definite, intense, situație în care devin de prim rang, cu cea mai mare importanță în ierarhia simptomatică globală și în alegerea remediului. Dacă nu se poate identifica un remediu care să corespundă cazului ca un întreg, bazat pe generalități, mental etc., devine necesară prescrierea pe baza simptomelor particulare, indiferent de originea sau localizarea lor. Mânuirea cu înțelepciune a simptomelor particulare aduce poate dintre cele mai spectaculoase rezultate, dar absența lor nu trebuie să devină un impediment sau să determine practicianul să le „inventeze”. Cu siguranță administrarea remediului având această țintă, chiar dacă nu va vindeca, va determina o modificare în sens favorabil a simptomelor și eventual va deschide calea evidențierii altor remedii. Cu cât simptomul particular este mai vechi și mai persistent, valoarea sa va crește și invers, un simptom recent, chiar extrem de particular rămâne de valoare relativ scăzută.

Caz din arhiva personală: 45 de ani, sex F. intră în cabinet, spune că a fost programată la ora respectivă, se așează pe scaun și stă fără să mai schițeze nici cel mai mic gest și fără să rostească alt cuvânt. Fizic, părea robustă, ușor congestivă, relativ îngrijită, obraji roșii. O întreb care este motivul solicitării consultației. În loc de răspuns, primesc o mică grimasă. Am hotărât să mă feresc de inițiativă și am așteptat. Au trecut 10 minute și nimic. Avea o privire relaxată, cerceta calm încăperea, pe mine și atât. După cele 10 minute am încercat din nou să aflu ceva, orice și am deschis discuția. Cele 3-4 tentative eșuate, au generat alte câteva grimase discrete. După alte 10 minute în care am vorbit singur, am hotărât să consider acest simptom ca determinant. Fiind atât de puternic, toate celelalte simptome păreau a fi în planuri secundare. Așa și era, după cum am aflat ulterior, după vizita soțului, care o programase. Era o pacientă psihotică veche, în tratament la psihiatrie pentru schizofrenie. Soțul o programase pentru că ar fi dorit o reducere a medicației alopate care îi provocase reacții de tip alergic manifestate prin eritem facial și uneori generalizat care în ultima perioadă se agravaseră și nu mai răspundea nici la antihistaminicele administrate în paralel. I-am făcut prescripția, i-am înmânat rețeta cu oarecare reținere, iar comunicarea finală, adică „la revedere”, „am înțeles” etc. au fost perfect firești. Soțul a ajuns după o oră, moment în care i-am aflat istoricul. N-am modificat prescripția: Belladonna 30CH, 3 zile, câte 3 granule (Boiron) la interval de 8 ore, apoi la 3-4 zile timp de 4 săptămâni, după care am chemat-o la control. Rezultatul a fost satisfăcător: limba se dezlegase, comunicarea a devenit normală, s-a plâns de medicamentele antipsihotice, care îi tulbură gândirea și îi crează senzația de căldură. Dozele de antipsihotice au fost reduse la jumătate în cele 4 săptămâni. I-am recomandat în continuare câte o doză de Belladonna 200CH săptămânal sau la nevoie pentru încă 2-3 luni, după care am reprogramat-o.

Comentarii: schizofrenia este o boală gravă a mentalului, ireversibilă, situată miasmatic în zona sifilisului, motiv pentru care tentativa de vindecare probabil este iluzorie. În consecință nu am luat în calcul mai mult decât simptomele bolii, adică cele mentale, sub forma câtorva rubrici din „RADAR”, practic sinonime, alături de câteva repere fizice. Analiza efectuată pe E. H. folosind aceleași simptome, a generat rezultate asemănătoare (vezi imaginile de mai jos). Același rezultat a fost obținut și cu modulul „expert” a lui Vithoulkas (VES). Posibil să fi funcționat și Hyosciamus, dar reținerea mea a fost generată de tonusul, vigoarea și congestia, mult mai importante la Belladonna. De asemenea, soțul a confirmat prezența unor răbufniri de violență, uneori încununate cu autoagresiune. Rezultatul a fost o ameliorare semnificativă a stării generale, alături de reducerea importantă a tratamentului antipsihotic. Este un exemplu de tratament homeopatic de tip adjuvant, care pe fond, a oferit o ameliorare remarcabilă a calității vieții, o mult mai bună integrare socială și familială. Simptomele de valoare au fost tocmai cele care „lipseau”, din discurs sau făceau parte din capitolul generalități sau mental, adică atitudinea pacientei, iar opțiunea a fost confirmată ulterior de soț și de rezultatul intervenției.

Analiza cu RADAR

Analiza cu VES

Analiza cu EH

În cazurile în care nu se pot identifica simptomele particulare sau acestea chiar nu există, pentru a putea prescrie pe pacient și nu numai pe boală, baza simptomatică va fi formată în principal din simptomele generale și din modalități care cu cât sunt mai particulare, vor avea valoare mai mare, dar nu fără a ține seama de simptomatologia bolii, adică de totalitatea simptomatologiei pacientului.

Relația general – particular capătă o valoare majoră în ierarhizare, dacă pe un anumit fond existent și stabilit de simptome generale (chiar minore) se identifică un simptom straniu, personal, rar, acest simptom dobândește valoare maximă.

Uneori simptomele particulare sunt singurele care pot fi identificate și pot reprezenta motivul apelului la medic. Rangul lor rămâne minor, dar fiind singurele, vor deveni cele care indică remediul. În asemenea situație devine necesară „întărirea” lor, creșterea importanței, adică evitarea prescrierii pe un simptom, tendință care ar însemna îndepărtarea de homeopatie și diminuarea profunzimii și stabilității reacției. Cum? Prin aplicarea ”crucii lui Hering”, adică detalierea lor din perspectiva modalităților, alternanțelor, concomitențelor. Cu cât ancorarea se face mai în profunzime, spre generalități, rangul lor va crește și odată cu el, reacția la remediu, care devine mai profundă. Dacă simptomele particulare sunt în același timp și generale, putând fi identificate în grupele enumerate anterior, rangul lor va crește. De ce? Pentru că prescrierea pe un simptom sau prescrierea de tip alopatic va genera un răspuns minim, limitat în timp sau nu va genera nici un răspuns. Practicarea unei astfel de prescripții poate avea succes în cazul unor pacienți în stare acută, bine echilibrați, ai căror simptome cel mai probabil s-ar fi stins oricum. În situațiile cronice, rezultatul nu poate fi decât cel mult o supresie sau o ”modificare” a cazului.

Unul sau două simptome particulare, în cazul în care apar izolate, nu reprezintă valoare semnificativă, dar dacă apar în același timp (devin concomitențe) și mai ales dacă sunt simptome din zone diferite, descriind o particularitate urinară și una dermatologică sau o particularitate respiratorie și una digestivă etc., rangul lor va crește. Asemenea asocieri de simptome, chiar dacă fiecare în parte au o cotație minimă în repertorii, fiind comune, luate împreună, devin de rang superior.

Simptomele cheie

H. N. Guernsey introduce conceptul de simptom cheie. Conceptul este contestat sau chiar denaturat de unii homeopați, dar la o privire mai atentă, nu se abate câtuși de puțin de la doctrina hahnemanniană. După Close: ”Adevăratul sistem al simptomelor cheie, conceput și practicat de Guernsey nu intră în conflict cu doctrina totalității simptomelor, nici nu scurtcircuitează nevoia de a acorda atenție maximă celor mai particulare sau caracteristice simptome.” Același autor, făcând analogie cu termenul „cheie” utilizat în muzică, explică: „…cheia este nota fundamentală sau tonul la care se acordează întreaga piesă”. În privința aplicabilității conceptului, Guernsey subliniază utilitatea simptomelor cheie: „Când medicul a devenit familiar cu aceste „keynotes” (simptome cheie) sau „characteristics” (caracteristice) ale remediilor, va fi capabil mult mai rapid să găsească remediul într-un caz dat, pentru că plaja de căutare a fost limitată” (Close, 1924:9-10).

Conceptul este notoriu în homeopatie, dar uneori interpretat inexact, pentru că este mult prea apropiat de experiența personală a homeopatului și ca atare dificil de generalizat. Simptomul cheie este caracteristic unui anumit remediu, are un grad foarte înalt de fiabilitate și ca atare oferă încredere în alegerea remediului.

Nash subliniază importanța practică a introducerii conceptului: „… indiferent câte critici și comentarii s-ar aduce simptomelor cheie, acestea fac ca MM să devină „comestibilă” și fără ajutorul lor, studenții dornici să dobândească arta practicării homeopatiei, vor fi cu siguranță îndepărtați”. În contrapartidă, îl citează C. M. Boger cu atitudinea sa rezervată în privința simptomelor cheie:

Diverși homeopați au urmat diverse metode de prescriere: unii au valorizat în mod deosebit anumite grupe particulare de simptome cum ar fi prescrierea pe baza „simptomelor cheie”, ceea ce e doar puțin mai bine decât prescripția pe patologie. Și aceștia vor avea rezultate, dar asta doar pentru că uneori simptomele particulare și cele cheie pot fi în acord cu starea generală a pacientului… Un exemplu de intervenție patologică reușită este dat de Drosera, care s-a descoperit de către homeopații francezi că poate cauza efuziune pleurală bazală. Dacă ținem cont că pleurezia de Drosera este însoțită de tuse spastică ameliorată de compresiunea toracică strânsă, vom putea face diagnosticul diferențial cu cea de Bryonia sau de Sulphur. Drosera poate vindeca tuberculoza atunci când simptomele sunt în concordanță, iar tabloul simptomatic general este în armonie… Ideea este că starea patologică este doar un simptom și simptomul cheie este altul, iar ceea ce trebuie considerat este totalitatea și dacă este așa, acestea se vor găsi în armonie, nu în stare conflictuală.

Nash nu ezită să-l amintească pe Lippe ca fiind cel mai rapid, precis, corect și abil prescriptor, având mintea plină de modalități, simptome cheie și repere a sute de remedii. Un promotor al simptomelor cheie și autor al volumului „Key-notes and characteristics”, este Allen H. C. pe care Nash îl citează argumentând:

Nu vreau să aud prea multe împotriviri aduse simptomelor cheie. În general este vorba despre un reper foarte important aflat în simptomele subiective, dar cu toții înțelegem că nu poate constitui baza unei prescripții așa cum un „scaun” nu poate fi făcut având un singur picior … Ar trebui trei simptome cheie pentru ca remediul selectat să devină sigur … Este imposibil să memorăm MM, așa că aceste mici simptome cheie sunt de foarte mare valoare în orientarea asupra cazului … Am avut un caz al unei doamne care nu era capabilă să urce scările, fără să existe un impediment obiectiv. Primul remediu care mi-a venit în minte a fost Calcarea carbonica. Mi-a luat foarte puțin să mă prind că avea menstre profuze, anemie, digestie relativ bună, dureri de cap particulare etc. Remediul a confirmat alegerea (Nash, 1904).

Și împotrivindu-se lui Boger, Allen H. C. aduce un caz din propria experiență:

(…) era vorba de un reumatism, articulații edemațiate, sensibile, dureroase (…) Durerile articulare au fost îndepărtate cu extract „Pond”, iar a doua zi întreaga forță a bolii s-a localizat la inimă. Pulsul a devenit rapid, intermitent, pacientul nefiind în stare să stea sus. Am petrecut o oră cu studierea cazului. Modalitatea constituțională anterioară îmbolnăvirii era de ameliorare în aer liber, iar acum aceasta era inversată. Cea mai mică adierea îi provoca disconfort. I-am administrat Pulsatilla cm, iar recuperarea a fost promptă. Un simptom cheie este cel care m-a condus spre studierea Pulsatillei (Nash, 1904). (O asemenea abordare denotă măiestrie în aprecierea importanței simptomului și considerarea stării actuale ca fiind rezultatul supresiei, a confirmat opțiunea n.a.).

Simptomele subiective, dacă sunt și simptome cheie, pot deveni în anumite circumstanțe simptome care generează „geniul epidemic”. Boger exemplifică cu o epidemie de meningită cerebrospinală acută, în care simptomul subiectiv comun consta în mâncărimi ale nasului, însoțită la unii de irascibilitate extremă, cefalee și rigiditate dorsală, simptome cheie pentru Cina. Remediul a fost Cina, iar rezultatele excepționale, toate cazurile fiind salvate (Nash, 1904).

Numeroasele critici aduse simptomelor cheie și în egală măsură simptomelor particulare, rare, nu au reușit să îndepărteze interesul special pe care trezesc; acestea rămân o permanentă țintă pentru orice practician. Un motiv consistent, poate fi dat de necesitatea înlăturării numeroaselor „pseudosimptome” sau acelor stări de disconfort comune, specifice zonei placebo-nocebo care „împăduresc” aproape de regulă orice caz cronic, dar și unele descrieri din MM, care constituie o adevărată capcană pentru orice homeopat insuficient experimentat.

Vrând-nevrând, intelectul nostru va face „scurtcircuitări” ale textelor MM și împreună cu experiența personală, va genera simptomele cheie personale sau subiective. Acestea pot fi mai mult sau mai puțin apropiate de cele din cărți, dar oricum le-am numi, ele continuă să reprezinte o esențializare a informațiilor obținute din MM, ajustate prin perspectiva experienței personale și vor exista inevitabil ca instrument de lucru valoros. De altfel, fiecare homeopat, conform propriei formări și nu mai puțin important, conform propriei cazuistici, își va construi propria nuanță sau propriul tablou a fiecărui remediu sau va identifica elementele cheie ale fiecărui remediu. Simptomele alese vor fi cele după care el poate recunoaște manifestările remediului respectiv. Este vorba de devenirea individuală a fiecărui homeopat, cea care îl va ajuta să obțină performanță și în care va putea avea încredere pentru că este o construcție personală, bazată pe materialele existente: MM, repertorii, dar mai ales pe cazurile tratate cu succes.

Simptomele caracteristice

Este un concept frecvent utilizat în homeopatie. „Reprezintă rezultatul combinației dintre un simptom comun și un simptom concomitent” (Yasgur, 1990).

Referindu-se la simptomele caracteristice, Adolph Lippe aduce câteva precizări:

În multe cazuri, simptomele caracteristice sunt obținute prin deducție, extrăgând simptomele comune ale bolii de care suferă pacientul și alegând din ce rămâne, printr-o examinare atentă . Trebuie să existe un cap pentru toate; de asemenea în simptomatologie; dacă cel mai ascuns sau particular simptom sau simptom cheie este detectabil, vom constata că toate celelalte simptome ale cazului vor fi prezente în patogenezia acelui remediu care a produs simptomul specific (Lippe, 1866).

Uneori, conceptul este asimilat simptomelor particulare sau simptomelor cheie, dar: „Nu trebuie să uităm că fără simptomele caracteristice (…) nu poate fi vorba de individualizare și fără individualizare nu poate exista o prescripție homeopatică corectă” (Dunham, 1877).

Simptomele concomitente

Concomitențele reprezintă simptomele care însoțesc secundar boala sau simptomul principal (cel pentru care pacientul apelează la medic sau cel pe care medicul îl consideră ca atare) (Yasgur, 1990). Termenul „concomitențe” este folosit prima dată de Boenninghausen. Autorul consideră concomitențele ca având valoare doar dacă sunt eliminate cele cu apariție constantă în boala luată în considerare, exact cum se face în cazul simptomelor comune bolilor. Devin importante când se pot distinge printr-un aspect special, rar, particular, încât pot oferi ceva caracteristic (Boenninghausen, 1908).

În interpretarea lui Sankaran, un simptom concomitent capătă valoare în cazul în care avem o anumită stare pe care nu se poate prescrie decât dacă există și concomitențe, adică simptome din altă sferă. De exemplu o stare cu patologie mentală sau emoțională relativ comună care nu poate fi tranșată fără ajutorul concomitențelor. Altfel spus, nu pot fi două tulburări, ci numai una, deci acea stare mentală va avea cu siguranță concomitențe în alte sfere. Focusându-se pe conceptul de „tulburare centrală” Sankaran descrie concomitența (citându-l pe Kent) ca fiind cea mai ușoară cale de a ajunge la înțelegerea stării mentale (Sankaran, 1992).

În accepțiunea lui Lippe: „Concomitența este pentru totalitate ceea ce modalitatea este pentru simptom” (Lippe, 1866).

Intensitatea simptomului

Intensitatea simptomului poate ordona rangul în favoarea unui simptom. Stă la îndemâna medicului să coteze corespunzător și corect intensitatea și dacă aceasta are corespondență în MM la nivel apropiat, un simptom particular comun poate deveni hotărâtor, surclasând alte simptome. Gradarea simptomelor după intensitate presupune o acomodare cu procedurile și maniera specifice homeopatiei, alături de înțelegerea cât mai corectă sau reală a pacientului. În evaluarea intensității simptomului există trei paliere de luat în considerare:

1. Amplitudinea simptomului poate fi definită ca fiind gradul în care simptomul împiedică individul să-și desfășoare activitățile normale. Grad maxim va avea simptomul care se manifestă sub formă de criză, de paroxism, care împiedică total orice tip de activitate, scoțând practic individul din funcțiune. Gradarea scade treptat spre simptome de intensitate mare care condiționează bolnavul (uneori profund), dar nu îl incapacitează total, apoi simptome de intensitate medie pe care pacientul le menționează ca deranjante sau neplăcute (uneori la îndemnul celor din jur), până la simptomele de intensitatea minimă, când există doar o anumită disfuncție minimă, menționate de pacient doar după un interogatoriu minuțios, rareori denumite dureri, adesea ignorate.

2. Relația temporală: – durata manifestării simptomului,

– frecvența de apariție,

– persistența simptomului în timp sau vechimea

Grad maxim, va avea simptomul permanent, dar și cel cu o periodicitate bine definită, fie orară, diurnă, săptămânală sau sezonieră și simptomul vechi. Gradul minim este ocupat de simptomele care apar sporadic, fără vreo regulă observabilă și de cele recente.

3. Răspândirea simptomului sau gradul de extindere a manifestărilor. Poate fi minim, „punctiform”, de exemplu o aftă bucală minoră sau la polul opus putem avea o leziune extinsă, cum ar fi o stomatită aftoasă gravă, care cuprinde întreaga cavitate bucală și o reacție generalizată a organismului ca febră, alterarea stării generale etc. Acesta din urmă, evident capătă grad maxim, surclasând orice altă manifestare de mică amploare.

Diversele repertorii folosesc gradări diferite, unele digitale oferind șansa interactivității, dar majoritatea celor uzuale au între două și patru grade ale intensității.

Evaluarea dinamică a simptomului

Evaluarea evoluției unui simptom este o categorie propusă de Hahnemann. Un simptom este indicatorul unei disfuncții. În funcție de evoluția acestuia se poate aprecia direcția de evoluție a pacientului, respectiv spre agravare sau aprofundare a bolii (ex.: o rinoree alergică migrată spre respirație astmatică) sau spre ameliorare și vindecare (ex.: rinoreea apoasă transformată în rinoree mucopurulentă însoțită de scăderea febrei).

Direcția de evoluție aparține spectrul modalităților. Dacă sunt considerate enunțurile lui Hering, evaluarea devine facilă. Dinspre organele importante spre cele mai puțin importante, de sus în jos și din perspectiva temporală, dinspre înainte spre înapoi semnifică evoluție favorabilă, sensul invers, însemnând evoluție spre agravare.

Propunerea lui Vijayakar completează regulile lui Hering: evoluția simptomelor dinspre miasma psorică spre cea sicotică, respectiv luetică, reprezintă agravare, iar evoluția în sens invers, reprezintă ameliorare (Vijayakar, 2006).

Evoluție favorabilă Evoluție nefavorabilă

Lueză ↣ Sicoză ↣ Psoră Psoră ↣ Sicoză ↣ Lueză

Lueză ↣ Psoră Psoră ↣ Lueză

Sicoză ↣ Psoră Sicoză ↣ Lueză

Ținând cont de direcțiile propuse de Hering și completate de Vijayakar, putem evalua sau grada importanța simptomelor. Dacă respectă direcțiile de ameliorare, reprezintă o confirmare a remediului, iar dacă urmează direcțiile de agravare, simptomele infirmă alegerea, dar pot deveni importante în identificarea remediului sau în schimbarea strategiei.

Sensul de manifestare a simptomelor, migrațiile simptomelor, cum ar fi dreapta-stânga pentru Lyc., în jos pentru Sep., Nat-m. Lil-t., alternanța părților pentru Lac-c., diagonala pentru Asclepias etc. reprezintă repere de luat în considerare. Dacă direcțiile devin foarte clare în urma consultației, gradul lor crește, putând deveni chiar maxim. Pot fi simptome cheie sau caracteristice remediului.

Modalitățile de instalare și ameliorare

Viteza de apariție, respectiv de dispariție a simptomelor sunt repere valoroase când pot fi identificate ca atare sau prezintă caracteristici foarte precise. De exemplu, simptomatologia caracteristică pentru Lachesis constă în apariția și dispariția bruscă a manifestărilor, indiferent că este vorba de o durere de spate, o criză astmatică, o criză de dismenoree sau o simplă angină acută.

Atât modalitățile de instalare și ameliorare cât și direcția de evoluție sunt cel mai adesea greu de identificat. Datorită disconfortului, pacientul de regulă va lua unele măsuri, ceea ce va duce inevitabil la denaturarea aspectului simptomului. Descrierea nu va fi sub forma naturală ci mult modificată. Rezultatul este o degradare a valorii simptomului, iar homeopatul va trebui să caute și să perceapă forma inițială, netulburată a simptomului respectiv.

Modalitățile în general

Toate informațiile care completează descrierea în totalitate a unui simptom, fac parte din capitolul modalități. Un simptom nu poate fi complet, nu poate avea calitatea de simptom homeopatic fără a fi însoțit de modalitățile sale; cu atât mai mult un pacient, cu totalitatea simptomelor sale. Modalitatea reprezintă o condiție care determină un bolnav sau un anumit simptom să se agraveze sau să se ameliorare.

Dificultatea identificării diverselor tipuri de exprimare a modalităților în repertorii, este subliniată de Sankaran: „dacă pacientul spune: „Mă simt mai bine în companie”; afirmația trebuie identificată în patru rubrici:

Compania ameliorează,

Gândul la simptome agravează,

Distragerea atenției ameliorează,

Conversația ameliorează” (Sankaran, 2/93:34).

Modalitatea în sine nu va fi niciodată simptomul principal sau motivul prezentării la medic, ci doar va însoți și va defini în același timp, o anumită plângere sau simptomul principal.

În „Principles of Homoeopathy” G. Boericke apreciază în mod original valoarea modalităților din perspectiva reacției la remediu:

Modalitățile sunt stări care influențează sau modifică acțiunea medicamentului. Principalele grupe sunt cu referire la timp, temperatură, vreme, mișcare, menstruație, postură, transpirație, mâncare și emoții. Există două tipuri de modalități:

1.) cele care se aplică la persoană ca întreg și

2.) cele care se aplică unui simptom particular sau implică un anumit organ (Yasgur, 1990).

În numeroase situații, modificarea modalităților inițiale sunt primul indicator de reacție la remediu, deci un reper în aprecierea evoluției.

Identificarea simptomelor

În homeopatie, simptomul ca limbaj al reacției organismului la boală (§148, Hahnemann, 1922), nu va constitui decât în situații excepționale și relativ rare, ținta directă a terapiei. Dimpotrivă, este un criteriu de protejat, prin care se evaluează atât starea de boală cât și eficacitatea terapiei. Simptomul reprezintă esența materialul de lucru al homeopatului.

Identificarea și ulterior culegerea simptomelor constituie pragul cel mai dificil și în același timp important, în demersul homeopatic, determinând prescripția și ulterior verificarea rezultatului obținut. Este nevoie de un grad maxim de obiectivitate; homeopatul trebuie „să nu creadă nimic” dinainte, să se debaraseze de orice ar putea să-i influențeze percepția (vezi factori condiționanți). Evitarea speculațiilor este subliniată de Hahnemann în paragraful §6 al ediției a 6-a a Organonului:

Observatorul liber de prejudecăți notează doar schimbarea stării indicată de simptom – fiind conștient de inutilitatea speculațiilor transcendentale, care nu pot fi confirmate de experiență – cu o putere de penetrare suficient de mare, va nota în fiecare caz în parte, nimic altceva decât schimbările în starea de sănătate a corpului și a minții; schimbări ce pot fi percepute la exterior prin intermediul simțurilor; va nota doar devierile de la starea inițială de sănătate, la starea actuală de boală; schimbările sunt cele percepute de pacientul însuși, remarcate de anturajul acestuia și observate de medic (Hahnemann, 1922).

O capcană aproape omniprezentă este furnizată de considerarea diagnosticelor împotriva simptomelor, fapt subliniat foarte plastic de Clarke J. H. În „Homoeopathy Explained”:

Tot ce știm cu adevărat despre orice boală, este suma totală a manifestărilor acesteia – simptome și modificări tisulare pe care le produce la nivelul pacientului. Simptomele sunt limbajul bolii. Nimeni nu a văzut vreodată „anemie”, „rujeolă”, „scarlatină” sau „durere de cap” ca entitate separată, de sine stătătoare. Simptomele sunt limbajul prin care forțele negative, perturbatoare, comunică cu noi (Clarke, 1905).

„Natura nu trișează. Un simptom care apare minor sau fără semnificație în fața unui examinator neatent, poate deveni, în mâinile unui expert, cheia care dezleagă o problemă terapeutică dificilă” (Close, 1924). Uneori este nevoie de anumite tertipuri (vezi anamneza) pentru a evidenția modul de reacție a pacientului: de enervarea lui, de ignorarea intenționată sau demonstrativă a unor afirmații, de întreruperea discursului acestuia sau dimpotrivă, de o totală lipsă de reacție la ceea ce afirmă.

Realitatea pacientului nu se poate găsi decât în cadrul simptomatologiei culese, simptomele fiind modul de manifestare al ei, iar acuratețea cazului este direct și proporțional legată de acuratețea culegerii simptomelor.

Prezentarea simptomelor poate fi rezumată la două mari grupe: cele obiective, nediscutabile, date de instrumente de măsură și cele subiective. Interpretarea simptomelor însă, fie obiective, fie subiective, revine medicului, adică în ultimă instanță omului, iar acesta este definit în esența sa ca ființă spirituală. Spiritualitatea este o trăsătură caracteristică speciei umane și considerată chiar un criteriu de diferențiere față de alte viețuitoare.

Fie că acceptăm, fie că nu, spiritualitatea caracteristică ființei umane este asociată de regulă Divinului, domeniului sacru. După Sally Dougherty, Quaker Howard Brinton afirmă: „Cuvântul spiritual descrie relația noastră cu Divinitatea aflată atât în noi, cât și dincolo sau deasupra noastră.” Originea și fundamentul spiritualității a căpătat denumiri diverse, în funcție de diversele religii și curente filozofice: Divinitate, Dumnezeu, Brahman, Tao, Acela, Vid, Transcendent etc. Această sursă inefabilă, de nepătruns, reprezintă esența a ceea ce suntem noi în cel mai profund nivel al ființei noastre. Suntem expresia acestui nivel și rămânem conectați activ la el, încât întreaga noastră existență derivă din el. Ori spiritualitatea, indiferent de forma pe care o ia sau de vigoarea cu care își face simțită prezența, va determina în mod subiectiv orice decizie sau atitudine. În consecință, subiectivismul derivă direct din spiritualitate, face parte din spiritualitate, este un mod de exprimare și/sau de percepție al acesteia (Dougherty, 2006).

Subiectivismul reprezintă orice teorie care susține că singurul standard valid de judecare sau apreciere este cel individual (American Heritage, 2009). Din perspectiva etică, subiectivismul consideră conștiința individuală ca fiind singurul standard potrivit în aprecierea morală. Sau, doctrina în care binele sau adevărul poate fi distins doar printr-un sentiment personal (Gale, 2008).

Indiferent de direcția de abordare, de modul de interpretare, subiectivismul însoțește omul, deci atât pacientul cât și medicul, respectiv aprecierile și deciziile acestuia. Abandonarea simptomelor subiective sau minimizarea lor denotă un ignoranță în aprecierea stării de sănătate sau de boală și în același timp este o dovadă a îmbrățișării gândirii „mecaniciste”, adică a abordării exclusive a organismului sau a corpului fizic în detrimentul totalității reprezentate de pacient ca ființă complexă, spirituală care se exprimă prin simptome, indiferent de categoria acestora.

Majoritatea simptomelor pe care le numim obiective sunt noțiuni abstracte, mai mult sau mai puțin convenționale, dar de regulă universale. Aceste „universalii” sunt creații artificiale cu un rol în crearea unui limbaj comun adică în ușurarea comunicării. Dacă nu sunt „acoperite” de senzații, modalități etc., adică de simptomele subiective, nu vor putea oferi o imagine totală a pacientului, a stării sale în ansamblu, ori fără a avea imaginea de ansamblu, identificarea corectă a remediului, rămâne aproape imposibilă.

Spiritualizarea excesivă a demersului homeopatic, de regulă asimilat kentismului swedenborgian, exact ca abordarea mecanicistă sau exclusiv după simptome obiective sunt în egală măsură păguboase sau restrictive, minimizându-și reciproc importanța. Cel care are capacitatea de a-și construi abordarea prin realizarea unui echilibru rezonabil și realist între cele două extreme ale gândirii homeopatice și propria filozofie, va avea șansa nu numai să vindece bolnavi, dar să devină credibil și în zona medicinii convenționale contemporane.

Simțul clinic, intuiția, tactul, bunul simț

Medicii se găsesc concomitent în prezența atât a realității concrete cât și a abstracțiilor științifice. Gândirea lor trebuie să cuprindă în același timp și fenomenele și simbolurile lor, să scotocească și organele și conștiința, să pătrundă în fiecare individ într-o lume diferită. Medicilor li se cere acest tur de forță, de a construi o știință a particularului. Desigur că ei au posibilitatea de a aplica tuturor bolnavilor, fără nici o deosebire, cunoștințele lor științifice, întocmai cum se aplică aceeași haină unor indivizi de staturi inegale. Dar ei nu-și îndeplinesc cu adevărat menirea decât dacă ghicesc în noi ceea ce ne este particular, ceea ce face din fiecare făptură omenească, un individ (Carrel, 1964).

Observația atentă și limpede sau capacitatea de a discerne caracteristicile pacientului este elementul cheie al oricărei consultații. Scopul final rămâne cunoașterea cât mai reală și amplă a pacientului ceea ce în homeopatie este un element definitoriu. Selectarea ulterioară a ceea ce contează din tabloul simptomatic, este o măsură a măiestriei medicului.

„Adevărata cunoaștere se bazează pe un instinct sau pe o „participare mistică” alături de alții. S-ar putea spune că sunt „ochii din planul secund” care văd printr-un act impersonal de intuiție” (Jung, 2010:73).

Uneori, simpla observație poate oferi și soluția în mod nemijlocit. Simptomele prin care organismul își exprimă suferința, nu sunt numai semnale de alarmă ale dezechilibrului său biologic, ci adevărate strigăte enunțate într-un limbaj perfect accesibil homeopatiei, prin care bolnavul își cere, mai mult sau mai puțin zgomotos, remediul corect.

„Foamea de remediu” specifică organismului bolnav este expresia unei necesități biologice. O scurtă privire spre lumea animală ne poate oferi o sumedenie de exemple pe cât de banale, pe atât de elocvente: leul de munte sau puma din America de Sud, într-o anumită stare de boală, roade coaja arborelui de cinchona, de care nu se atinge în condiții normale. Câinii și pisicile, de altfel tot carnivore, atunci când au anumite suferințe, consumă unele ierburi. Iepurii, de asemenea, în unele situații consumă plante toxice, de care nu se ating în mod normal. Exemplele pot continua cu referire la diverse specii, de la vaci până la furnici și de la elefanți la șoareci. Ceea ce însă pentru animalele bolnave este expresia unui infailibil instinct al naturii, căruia i se supun orbește, la omul civilizat, care s-a îndepărtat ireversibil față de acest instinct, nu poate fi decât rezultatul intervenției unui intermediar îndeplinind același oficiu: medicul. „Medicul este mijlocitorul capabil să descifreze expresia morbidă a bolnavului și să o traducă în termeni terapeutici neechivoci, adică medicamentul specific” (Aurian-Blăjeni, 1985:271).

O definiție a atitudinii necesare în abordarea bolnavului, relevantă pe deplin și în zilele noastre, este consemnată în „Humanisme et medicine”, semnat de Okinczyc:

Fiecare bolnav este o nouă problemă de rezolvat, a cărei soluție nu se poate găsi în cărți, ci în omul însuși, care trebuie interogat cu știința noastră . Pentru a pune indicația care trebuie să vindece, nu este suficient să construim un dosar al diagnosticului, cu toate răspunsurile laboratorului, care ne îndepărtează mult de bolnav. Medicului îi trebuie contactul imediat cu bolnavul său, interogarea, observația atentă prin folosirea tuturor simțurilor, examenul direct, colocviul care pune doi oameni în contact (…) Știința ordonă ancheta – parte indispensabilă a artei care discerne, cântărește, ghicește, compară și pune în sfârșit, indicația particulară . Știința pură și exactă, ignoră aceste nuanțe atunci când dă o soluție constantă și unică pentru toți bolnavii. Concluziile ei, logice și impecabile în abstract, riscă să fie mortale în concret (Aurian-Blăjeni, 1985:263).

Aserțiunile lui Alexis Carrel, publicate în 1935, sunt perfect valabile în actualitatea contemporană. Fără a avea vreo legătură cu homeopatia, autorul poziționează ceea ce numim atitudinea homeopatiei și a medicului homeopat în contextul dominat copios de abstracțiunile desăvârșite ale medicinii convenționale actuale:

Rolul constant al medicului constă în a descoperi în fiecare bolnav caracterele individualității sale, rezistența sa proprie la agentul patogen, gradul sensibilității sale la durere, valoarea tuturor activităților sale organice, trecutul și viitorul său. El trebuie să poată prezice viitorul unui individ, nu prin calcului probabilităților, ci printr-o analiză profundă a personalității sale umorale, tisulare și psihologice. Pe scurt: dacă medicina se limitează la studiul bolilor, ea își amputează o parte din ea însăși (Carrel, 1964).

Experiența în practica clinică este benefică, buna documentare materializată prin buna cunoaștere a MM homeopatice este necesară, dar oricât de bine ar fi cotate experiența și cunoașterea teoretică, nu pot înlocui simțul clinic. Subiectul este menționat în multe lucrări de specialitate, anumiți medici devenind celebrii de-a lungul istoriei tocmai datorită acestei calități. Simțul clinic devine cel puțin necesar în cazul homeopatiei, dar aproape inutil sau poate desuet în cazul medicinii convenționale.

Simțul clinic este: „(…)o aptitudine a clinicianului de a evalua cât mai repede și cât mai complet o situație patologică.” Această evaluare, dacă este de bună calitate, înglobează și identificarea unei etiologii, aprecierea eventualelor complicații și nu în ultimul rând aprecierea unui prognostic. Brînzeu îl citează pe H. Roger, care subliniază: „Pentru a clasa și a interpreta tulburările patologice nu este de loc necesar, așa cum se repetă deseori, de un dar deosebit, de un fel de însușire divină. Arta de a face un diagnostic nu este înnăscută; ea se câștigă prin studiul teoretic al patologiei, prin examenul repetat al bolnavilor” (Brînzeu, 1973:18,19).

Claude Bernard, unul din pionierii medicinii experimentale și dintre fondatorii a ceea ce înseamnă astăzi „medicina științifică” afirmă:

Am auzit adeseori medici cărora li se cerea explicația unui diagnostic pe care l-au pus, răspunzând: nu știu cum recunosc un asemenea caz, dar aceasta se vede; sau dacă erau întrebați de ce administrează anumite remedii, ei răspundeau că nu ar putea explica exact, ceea ce nici nu trebuie să li se ceară, pentru că tactul și intuiția lor le servesc drept ghid. Este evident că medicii care lucrează astfel, omoară știința (…) nici nu se poate protesta suficient de vehement la asemenea idei dăunătoare care nu numai că înăbușe la tineri orice fel de germen al științei, dar mai ales pentru că favorizează lenea, ignoranța și șarlatanismul. Eu înțeleg perfect ca un medic să afirme că nu-și dă întotdeauna seama în mod rațional, de ceea ce face și admit ca el să presupună că știința medicală este cufundată în întunericul empirismului, dar ca el să pornească de aici și să ridice tactul său medical sau intuiția la înălțimea unui criteriu pe care să pretindă apoi a-l impune fără altă dovadă, iată ceea ce este complet antiștiințific. Un practician desăvârșit trebuie să fie nu numai foarte instruit din punctul de vedere al științei, ci și un om cinstit, dotat cu mult spirit, cu tact și cu bun simț (Bernard, 1865).

Pentru a-și transmite mesajul, Claude Bernard se folosește de două noțiuni extrem de important de clarificat: empirism, respectiv intuiție.

Empirismul

Etimologic, „empiric” provine de la grecescul empeirikos, adică experimental. Este o metodă de a trata boala, bazată pe observație și experiență, fără a fi necesară înțelegerea cauzei sau mecanismului tulburării respective sau a căii prin care agentul terapeutic sau procedura terapeutică aplicată determină ameliorarea sau vindecarea. Tratamentul empiric al unei noi boli se poate baza pe observația și experiența acumulate în administrarea afecțiunilor analoge (Mosby's, 2009). Cu referire la o veche școală de medicină din Grecia, empirismul semnifică metoda terapeutică prin care medicul aplică tratamentul bazându-se pe experiență și precedent, iar în abordarea noilor boli, pe analogie. Dacă luăm în considerare sensul cel mai comun sau cel mai frecvent utilizat și acceptat, empirismul apare drept șarlatanie, abordare „după ureche”, lipsa calificării (American Heritage, 2007).

Empirismul (experimentul) stă la baza oricărui proces de cercetare științifică. Hudson consideră că în procesul de dezvoltare a unor noi terapii, există mai multe niveluri de empirism, respectiv de grade de sofisticare metodologică, menite să determine posibilitatea ca testarea unui anumit medicament să ofere rezultate valide (Hudson, 1987:201). Empirismul controlat al lui Hudson este cel care domină cercetarea medicală în lumea de azi, chiar dacă în general există o evitare constantă a termenului datorită asocierii cu șarlatania.

Un exemplu poate fi faptul că cel mai adesea suntem dominați de iluzia că o anumită bacterie este cea care cauzează durerea în gât, chiar dacă acea bacterie era prezentă dinaintea debutului simptomelor sau a apărut la un interval de timp după debutul durerii sau între timp nu mai poate fi identificată, iar cauza reală a apariției durerii o reprezintă o depresie imunitară reactivă apărută după un stres emoțional.

Pînă la urmă, observația și experiența sunt cele care fac diferența între un bun practician și un bun sau fidel aplicator al protocoalelor terapeutice.

Intuiția

Intuiția, înseamnă „cunoaștere instinctivă” sau „un proces cognitiv de bază, implicat direct în obținerea și stocarea cunoștințelor” (WordNet, 2008). Etimologic, cuvântul provine din latinescul intuitus, adică privire, contemplare. Privirea care obține informație fără a apela la percepție sau rațiune. Mai înseamnă și cunoaștere instinctivă sau, după Kant: „(…) recunoașterea rapidă (instantanee) a unei fraze sau a unui obiect față de care există deja o anumită sensibilizare.” Acest ultim aspect este util în perceperea conceptului de intuiție din perspectiva medicală (Collins, 2003).

Există o capcană în perceperea acestui termen, care vine din zona hazardului, a norocului. Nu se poate apela la intuiție pentru a nimeri numărul câștigător la loterie, unde este vorba de noroc, dar intuiția poate avea un rol la o cursă de cai, la un meci de fotbal sau într-un joc de poker, unde chiar dacă nu știi cărțile adversarului, evaluarea șanselor se face luând în calcul o mulțime de parametri, de la cărțile din mână până la potul de pe masă, la gesturile, transpirația sau privirea adversarului etc. Aceste informații se corelează mai mult sau mai puțin conștient și în funcție de experiența personală, pot duce la alegerea optimă, iar dacă un începător are o alegere bună, acesta este pur noroc. Multitudinea de informații pe care mintea le ia în considerare și sunt datorate experienței anterioare și/sau analogiei care se face cu această experiență.

Intuiția clinică este un raționament bazat pe interesul față de subiect (atenția și curiozitatea sunt intens utilizate), pe cunoștințele teoretice și practice dobândite și pe experiență, care prin compilare rapidă, generează un rezultat concret. Un bun clinician nu uită, dar mai ales nu ezită să-și verifice sau reverifice soluția. Nu poate fi vorba de intuiție acolo unde nu există baza teoretică și practică, dar poate fi vorba uneori de noroc.

Se spune că simțul clinic este ceva ce se poate și trebuie învățat. Probabil, dar un anumit talent probabil înnăscut este necesar și dacă acesta este dublat de plăcerea de a studia (nu numai de a studia!), rezultatele își vor face apariția cu siguranță. Oricine poate învăța să cânte la vioară sau să deseneze, dar doar cei cu talent pot duce demersul spre desăvârșire. De altfel orice meserie poate fi învățată, dar cei care pot face ca aceasta să strălucească, să se desăvârșească sau chiar să meargă mai departe, rămân cei „aleși”.

Simțul clinic mai presupune două aspecte amintite de Claude Bernard: bunul simț și tactul.

Bunul simț

Bunul simț este ceea ce de regulă ține de devenirea omului, de cei „șapte ani de acasă” (pe cale de dispariție în lumea modernă datorita instituționalizării extinse a educației copilului preșcolar), ceva ce cu greu mai poate fi modelat la maturitate. Totuși, normele bunului simț se materializează în norme deontologice și etice mai mult sau mai puțin legiferate.

Bunul simț reprezintă judecata sănătoasă, nativă, nebazată pe cunoștințe specializate (American Heritage, 2009). Conceptului i se poate adăuga latura practică, cu aplicare imediată, necesară în supraviețuirea obișnuită, adesea asociat instinctelor primare (Collins, 2003).

Aristotel numește bunul simț drept capacitatea de a combina și judeca informațiile furnizate de simțuri. Înseamnă capacitatea de a identifica un anumit obiect real prin intermediul caracteristicilor sale percepute prin intermediul simțurilor. Definiția explică fenomenul în afara rațiunii, spre deosebire de alte descrieri ulterioare, ceea ce face ca trăsătura să poată fi atribuită și unor animale. Este exclusă influența credinței sau religiei și se referă strict la capacitatea de a administra informația provenită de la cele cinci simțuri (Aquinas, 2012).

Dintr-o perspectivă mai filozofică, bunul simț este poate primul pas al procesului de înțelegere. Interpretarea lui John Locke ar putea clarifica sensul cel mai comun al conceptului, cu aplicare asupra actului medical concret: „Fiecare din simțuri furnizează informații sau impulsuri. Apoi, ceva realizează integrarea senzație-informație într-o impresie unică.” Acel ceva este considerat de Locke drept bun simț, adică perceperea în comun a unor impresii disparate, datorită relaționării cu o informație comună (Yolton, 1970).

Foarte probabil ca percepția cea mai comună și utilizată în prezent este și cea mai importantă din perspectiva medicală, adică observarea fenomenului sau stării în cauză, a pacientului în integralitatea sa prin intermediul propriilor simțuri, fără nici un fel de influență teoretică preformată. Este baza de la care se pleacă. Poate este unul din mesajele pe care dorea Hahnemann să-l transmită prin repetarea obsesivă a necesității eliberării de prejudecăți a medicului în fața pacientului.

Tactul

Semnifică simțul sau capacitatea de a comunica, de a câștiga încrederea sau de a negocia cu alții fără a genera vreo ofensă; discreție, diplomație sau abilitatea de a administra situații delicate, dificile (Collins, 2003). Este o latură caracteristică diplomației și o calitate necesară medicului, foarte frumos descrisă de Paul Savy:

A avea tact, pentru medic înseamnă a ști să țină seama de caracterul și de starea socială a bolnavului, înseamnă a asculta plângerile sale cu bunăvoință și a-l dirija apoi cu autoritate, fără bruschețe și cu bunătate, fără slăbiciune; însemnează a-l lămuri suficient asupra gravității stării sale, (…) fără a înceta nici un moment a-l liniști și a-l încuraja; însemnează ca în cursul interogatoriului și al examenului să nu îl atingem nici în susceptibilitate, nici în pudoare, nici în prejudecățile sale, fără a neglija totuși vreo chestiune, vreun mijloc de explorare(…) (Brînzeu, 1973:21).

Noël Fiessinger, în volumul „Les premiers pas dans la médecine” (1940), subliniază delicatețea necesară consultului: „Medicul care trebuie să întindă până la extrem un interogatoriu, descoperă că sunt întrebări care nu trebuie puse, la care el este acela care trebuie să ghicească răspunsul. Tânărul student crede că este datoria lui să întrebe vrute și nevrute, fără să țină seama de reacțiile posibile. (…)unele informații trebuie obținute cu tact, prin muncă de ocolire, prin perifrază, urmărind permanent menajarea bolnavului” (Brînzeu, 1973:21).

Acest tip de diplomație are și aspectul opus, poate și mai dificil de aplicat, în care medicul trebuie să provoace pacientul, să-l scoată din zona de confort, dar fără să-l facă să se simtă jignit sau abuzat.

Inspecția

Inspecția presupune observarea cu ajutorul simțurilor a tot ce se poate observa, fără a fi nevoie de vreo întrebare. Aceste informații sunt încadrabile în categoria simptomelor obiective. Obținerea lor prin intermediul celor cinci simțuri: văzul, auzul, mirosul, simțul tactil, dar mai ales gustul, poate din motive de evoluție a tehnologiilor de investigare paraclinică, a fost practic abandonată. Până în vremea lui Hahnemann, dar și mult timp după, gustarea la propriu a diverselor produse patologice sau fiziologice făceau parte din rutină. În mai toate MM și repertoriile vechi, există capitole sau rubrici întregi referitoare la gustul acestor substanțe, rubrici practic inutile în vremurile noastre.

Văzul, ca cel mai important simț, prin care se produce peste 90% din integrarea și adaptarea omului, este principala sursă de informație. Aspectul vizual al bolnavului este prima și cea mai de seamă sursă de luat în considerare. Evaluarea tuturor detaliilor posibile, de la aspectul pielii, al feței, aspectul danturii, al limbii etc., se desfășoară prin intermediul văzului.

Mirosul poate face diferența în fața unui diagnostic dificil. Acesta trebuie luat în calcul atât în timpul consultației, cât și ca istoric sau ca relatare a pacientului sau a aparținătorilor.

Auzul este cel de care trebuie să ținem cont într-o tuse, într-o anumită modificare a vocii, un anumit tip de respirație, un anumit cracment articular etc. Există astăzi, repertorii digitale, în care sunt înregistrate anumite sunete tocmai pentru a putea respecta întocmai nuanța sunetului descrisă în cuvinte la rubrica respectivă, dar care nu poate avea cu adevărat relevanță până nu este auzită pe viu. De exemplu diferențierea dintre o tuse lătrătoare, una „măgărească” (convulsivă) sau una astmatică cu secreții extrem de aderente (wheezing), este practic imposibil de făcut fără o demonstrație „audio” sau în absența bolnavul respectiv.

Simțul tactil poate și el dezvălui anumite „rugozități” ale pielii, o anumită structură a părului, sau o calitate particulară a transpirației etc.

Întreaga procedură a consultației clinice homeopatice sau cea de „la patul bolnavului” nu diferă sau nu ar trebui să fie diferită de consultația clasică sau convențională. Semiologia clinică este aceeași cu cea învățată în școala de medicină, dar importanța simptomelor culese în integralitatea lor, este hotărâtoare și determinantă doar pentru homeopatie.

Primul contact cu pacientul, realizat prin intermediul simțurilor, ca de altfel toate etapele consultației, are nevoie de o minte limpede și de o maximă debarasare de prejudecăți. În această etapă se identifică aspectul fizic al pacientului: tipologie, constituție, aspectul pielii, al feței, a ochilor, părului, unghiilor, eventualele leziuni etc., adică tot ce poate fi observat cu toate simțurile extrem de „ascuțite”.

Caz din arhiva personală: 14 ani, sex F, se prezintă pentru un prurit generalizat, de intensitate medie, prezent de 14-15 zile. Stare generală ușor alterată, subfebrilitate, mici frisoane, transpirație intens mirositoare, a „tocăniță cu ceapă” (de mai multe luni). Fără alte simptome. Cunoșteam domnișoara din copilărie, dar n-o mai văzusem de mai bine de 2 ani. Fusese consultată de mai mulți colegi, dar nu i s-a pus un diagnostic. Totuși i s-au prescris antibiotice pe care le luase 6 zile fără rezultat. La o foarte atentă observație a tegumentelor cu ajutorul lupei, am observat ceva nou pentru mine: întreaga suprafață era acoperită de microvezicule pline cu lichid limpede, având dimensiuni de sub 1 mm, egale și unite între ele, fără a lăsa vreun spațiu liber, dar fără a fi confluente. Erau respectate doar palmele și plantele. După grataj intens, unele se spărgeau, rezultând un strat foarte subțire de lichid apos, nelipicios, care se usca foarte repede. Remediul administrat: Thuja 30CH câte 3 globule/zi, 3 zile. Criteriile de prescriere: microchisturile cu conținut apos, transpirația (cu miros de ceapă), pruritul, vârsta (sicozarea naturală). Simptomele au dispărut după 24 de ore. După 7 zile i-am administrat o doză de Nat-mur. 200CH, remediul ei constituțional. Timp de 5 ani nu s-au repetat asemenea simptome.

Asemenea situații, nu foarte rare, nedefinite și poate nedefinibile printr-un diagnostic medical convențional, ajung frecvent în cabinetul de homeopatie. Lipsa unui diagnostic conform criteriilor medicinii convenționale, nu constituie și nu trebuie să constituie vreun impediment în aplicarea cu succes a principiilor și tehnicilor specifice homeopatiei, dar fără a exclude necesitatea stabilirii unui diagnostic convențional.

În paralel cu „vânarea” simptomelor, de importanță capitală, mai ales în ceea ce privește abordarea bolilor „cronice”, este definirea, conturarea, clarificarea tipologiei individului din „spatele” simptomelor, a constituției, a temperamentului sau modului particular sau specific de funcționare al acestuia.

Constituția

Structura sau constituția individuală este criteriu major sau magistral în prescripția homeopatică.

Majoritatea definițiilor, cele cu referire la individ ca entitate, menționează două polarități ale acestuia: mintea și corpul. Constituția reprezintă starea naturală a corpului și minții (Chambers, 1988), felul în care o persoană este alcătuită; construcția fizică sau mentală (Webster’s, 1979); structura fizică în general și uneori psihologică a individului, în mod special capacitatea acestuia de a rămâne sănătos sau de a face față bolii sau diverselor încercări (Encarta, 2006).

Dificultatea definirii constituției ca termen, este evocată de E. C. Whitmont în „Psyche and Substance”:

(…) constituția poate fi în mod simultan suma totală a caracteristicilor așa cum sunt ele potențial determinate în momentul fertilizării (dacă luăm în considerare o definiție cu sens mai larg, chiar viețile anterioare sau interconectarea cu celelalte forme de viață pot fi determinante) și în același timp, ea poate fi exprimată printr-o sumedenie de descrieri ale elementelor formei sau prin modele care pot alcătui totalitatea perceptibilă a individului la un moment dat al dimensiunii timp-spațiu (Whitmont, 1980).

Evident, descrierea formelor aflate într-un continuu dinamic ridică multe dificultăți de ordin semantic, filozofic și doar o mică parte ajung la nivelul nostru de percepție (Howard, 1997). Tocmai această parte este importantă în vederea definirii termenilor din perspectiva homeopatică.

Temperamentul – Tipologia

Etimologic, temperamentul are origine latină și înseamnă un amestec în proporție adecvată (Mosby's, 2009).

În cel mai comun sens, temperamentul semnifică modul în care se manifestă diversele constituții, modul în care acestea reacționează la „provocările” cerute de adaptarea la mediu. Mai semnifică o stare a psihismului, o calitate a mentalului etc. (Encarta, 2006); sau nimic mai mult decât caracterul, respectiv dispoziția naturală sau genetică a persoanei (Gale Encyclopedia, 2008). Noțiunea este vehiculată deseori în context similar constituției, dar cu o oarecare distanță față de elementele somatice.

În plan psihologic, semnifică o caracteristică a individului de a dezvolta un anumit tip de obicei sau răspuns emoțional.

Primele clasificări cu o împărțire în patru categorii, fiecare corespunzând unei umori diferite, ne vin de undeva din secolul V î. e. n., din Grecia. Empedocles, filozof grec a enunțat împărțirea universului în patru diviziuni și cum oamenii sunt parte a universului, împărțirea se va aplica în același mod. „Misteriosul” doctor Hippocrate, activ în acea perioadă preia ideea și o materializează în scrierile sale. Ulterior, doctorul roman Galen din Pergamon face publică o analiză și o revizuire a sistemului hippocratic, iar lucrarea acestuia rămâne într-un fel de status quo timp de secole și este transmisă în continuare cu anumite influențe venite din lumea arabă. Sistemul propus a rezistat în timp surprinzător de mult, fiind un reper în civilizația occidentală. Renașterea, prin deschiderea semnificativă a posibilității de a efectua disecții oferă șansa de apariție a noi întrebări, breșe în teorie, iar „vechile umori” își încep transformarea, de altfel foarte lentă, rezistența mentalităților lumii medicale fiind uriașă. Ulterior, celor patru structuri amintite: colerică, sanguină, flegmatică și melancolică, pe lângă caracteristicile specifice ale temperamentelor, descrise în detaliu în textele clasice, li s-au construit și imagini fizionomice specifice (vezi imaginea de mai jos), rezultând astfel cele patru tipuri constituționale ale lui Hippocrate (Arikha, 2007).

Temperamentele lui Hippocrate

Cele patru temperamente hippocratice sau constituții cum sunt adesea numite impropriu temperamentele (semnificația rămânând aceeași), sunt construite în jurul celor patru umori, respectiv: sânge (sanguinicul), fiere galbenă (colericul), fiere neagră (melancolicul), salivă (flegmaticul) și în același timp a modului în care acestea se raportează la lumea exterioară (Britannica, 2008). Există descrise afinități sau particularități fiziologice distinctive fiecărei categorii în parte: colericul (foc) este cald, flegmaticul (apă) este umed și rece, melancolicul (pământ) este uscat și rece, iar sanguinicul (aer) este cald și umed. Ca profiluri psihologice:

Colericul este nervos, impulsiv, călduros.

Flegmaticul este transpirat, friguros, timid.

Melancolicul este trist, retras, gânditor, introvertit, friguros.

Sanguinicul este activ, agitat, călduros, anxios.

Un mare capitol al antropologiei, tipologia umană încearcă identificarea și clasificarea profilurilor psihologice, ducând descrierile lui Hippocrate foarte departe și pe direcții diferite. Tipologii mai cunoscute și larg utilizate, alături de cele conturate de Hippocrate, sunt cele trei „dosha” sau umori: Vata, Pitta, Kapha propuse de Ayurveda în hinduism (Monier-Williams, 1963). În alcătuirea celor trei „dosha” sunt implicate elementele aer, pământ, apă, foc și eter. Apartenența la una din categoriile propuse se stabilește în funcție de localizarea simptomatologiei principale. Conceptul ayurvedic presupune că starea de sănătate poate fi obținută doar prin echilibrarea și armonizarea celor trei umori: Vāta (vântul), Pitta (bila), Kapha (flegma).

În aceeași cheie spirituală, se pot situa și cele nouă tipuri de personalități distincte care alcătuiesc „Enneagramele”: perfecționistul, altruistul, competitorul, egoistul, investigatorul, loialul, impulsivul, dominatorul și mediatorul. Elaborarea și structurarea celor nouă tipologii a fost alcătuită de G. I. Gurdjieff (Riso, 2000). Autorul, un mistic greco-armean, își denumește metoda drept a patra cale. De la început, dar și astăzi, sistemul este pe deplin exploatat de cei ce doresc să-și „înțeleagă” propria persoană, să realizeze o introspecție mistică, profund ancorată în filozofiile orientale.

O elaborare intelectuală care structurează funcționarea psihismului în gândire, sentiment, senzație și intuiție, fiecare din cele patru categorii subscriindu-se unui mod introvertit sau extrovertit de manifestare, este realizată C. G. Jung (Jung, 1997). Diametral opus se găsesc ghidurile din categoria celor propuse de Robert Frager (Who am I?) care au inundat librăriile în ultimele decenii, acoperind „cu succes” unele nevoi de „regăsire” a omului de rând, profund afectat și stresat de viața cotidiană. Acestea îndeamnă spre „gândire pozitivă”, spre observarea ”părții pline”, spre „autoiluzionare” într-un mod mai mult sau mai puțin sofisticat; oferă o cale „modernă”, chiar „hollywoodiană” de „șlefuire” a fațadei (Frager, 1994). Dacă sunt luate „prea în serios”, încadrările în astfel de profiluri pot genera asumări false, chiar „supresii” sau depersonalizări, toate păguboase. În același timp, testarea profilurilor psihologice desfășurate în departamentele de resurse umane ale marilor companii, s-au dovedit a fi de succes, reușind să selecteze în mod remarcabil personajele de care au nevoie.

Asocierea unui trup fiecărui profil psihologic, pare să fi preocupat pe unii din zona psihiatriei sau psihologiei. O clasificare de succes la vremea ei, dar și ulterior, a fost făcută de E. Kretschmer, psihiatru german. Kretschmer abandonează terenul alunecos al psihismului uman și recurge la repere din zona somatică, vizibile, măsurabile, ușor de identificat (vezi imaginea de mai jos). Descrierea structurii mentale, a psihismului respectivelor tipologii sunt încoronarea modelului. (Kretschmer, 1925):

● leptosomatic sau astenic: slab, înalt, cu umeri înguști, craniu alungit, torace plat,

● atletic: cap puternic, înalt, umeri lați, proeminenți, torace larg, abdomen ferm, musculatură proeminentă,

● picnic: talie medie, față „molatică”, lată, gât scurt, obezitate, torace îngust, slab dezvoltat,

● displastic: asimetrie corporală, disproporția formelor, tulburări endocrine.

Tipologia Kretschmer

O altă clasificare a somatotipologiei umane este făcută de un psiholog: William Sheldon, american de origine, care a creat un atlas al omului pornind de la trei categorii: endomorful, mezomorful și ectomorful (vezi figura de mai jos). Sheldon propune o scală cu 7 grade, în funcție de nivelul de acoperire a caracteristicilor individuale, toate reprezentate prin numeroase fotografii și desene. Atlasul clasifică doar constituțiile masculine, cele feminine rămânând doar sub formă de proiect (Sheldon, 1954).

Tipologia Sheldon

Tipologiile enumerate abordează diversele aspecte ale subiectului, unele luând în considerare în principal trăsături fizionomice, altele în principal trăsături psihologice. Corelarea dintre diversele aspecte: spiritual, mental, fizic, se dorește a fi sugestivă, accesibilă. Probabil nevoia de a da un corp sau suport fizic unui anumit temperament sau invers, de a adăuga un mod de gândire sau funcționare unei anumite structuri corporale, au dus la fundamentarea construcțiilor amintite, adică nevoia de a simplifica înțelegerea ființei umane.

Luate ca atare, sub formele lor „brute”, cum au fost concepute de autori, tipologiile, respectiv constituțiile prezentate, au interes limitat pentru homeopatie în principal datorită nevoii de comparare care trebuie făcută între tabloul simptomatic cules de la pacient și tablourile existente în MM; adică în nici un caz cu tablouri simptomatice construite după orice altfel de criterii! Valoarea redusă se mai datorează nevoii legitime și absolute de a obține informația reală, curată, atât subiectivă cât și obiectivă, fără vreo influență generată de aspectul fizic al pacientului. Corelarea dintre structura corporală și modul în care aceasta funcționează este și trebuie să rămână strict individuală, personală, așa cum este în realitate.

Constituțiile în homeopatie

Informațiile furnizate de structura somatică, de constituția fizică a pacientului, în homeopatie, sunt valorizate cel mai adesea ca fiind de grad maxim. Motivul valorizării înalte se datorează unui avantaj substanțial: modul în care sunt culese informațiile face ca aceste date să nu se supună interpretării, nici a medicului nici a pacientului, deci aceste simptome fac parte din grupul simptomelor obiective, măsurabile prin intermediul diverselor mijloace, cu risc minim de eroare.

Din perspectiva homeopatică, constituția semnifică construcția fizică a corpului, incluzând performanța funcțiilor sale, temperamentul, înfățișarea, caracteristicile comportamentale, activitatea proceselor metabolice, modul și gradul de reacție la stimuli, alături de capacitatea de a rezista la atacul microorganismelor cauzatoare de boală (Yasgur, 1990).

„Are o constituție excelentă”, expresie utilizată frecvent, înseamnă că persoana în cauză se îmbolnăvește rar și dacă o face, scapă foarte ușor de starea de boală.

În domeniul homeopatiei s-a scris foarte mult despre constituții, abordarea constituțională și tipologii, datorită faptului că reprezintă un reper solid în zona simptomelor obiective, dar și pentru că în anumite situații, constituția poate deveni un obiectiv sau o țintă a terapiei.

Von Grauvogl conturează trei tipuri de constituții: hidrogenoidă (corespunzătoare sicozei), oxigenoidă (corespunzătoare luezei) și carbo-nitrogenoidă (corespunzătoare psorei), ca fiind moduri generale caracteristice de manifestare a integrării morfofiziologice a individului. Homeopat fiind, autorul asociază constituțiile descrise cu patologia oarecum specifică fiecăreia dintre structurile descrise:

– constituția hidrogenoidă, sicotică se caracterizează printr-o retenție anormală de apă, în special în sânge,

– constituția oxigenoidă, luetică se caracterizează printr-o oxidare accentuată a constituenților organici, iar în

– constituția carbo-nitrogenoidă, psorică, predomină formarea și retenția substanțelor carbo-nidrogenoide.

Cele trei caracteristici fundamentale de manifestare ale bolilor, ce pot fi așezate în spatele ideii de constituții corporale, conform autorului, sunt generate sub influențe atmosferice, telurice, prin retenție sau transfer și nu mai puțin importantă este menționarea certitudinii transmiterii caracteristicilor de la părinți la copii. Prima și a doua dintre aceste constituții fundamentale, sunt relativ interdependente pentru că cel mai frecvent, a doua se dezvoltă din prima. În același timp există și posibilitatea de a se menține o anumită stabilitate pe întreg parcursul vieții pentru fiecare din cele trei forme. Păstrând aceeași perspectivă, von Grauvogl mai precizează că o combinație între primele două și a treia poate genera forme de boală dintre cele mai rezistente la tratamentul homeopat și cu atât mai mult la alte intervenții terapeutice (Grauvogl, 1870).

Fără a-și divulga sursa de „inspirație”, Antoine Nebel, homeopat elvețian, a alcătuit o clasificare a constituțiilor în trei grupe, în funcție de sărurile de Calciu predominante (Nebel, 1932):

Carbonic (CaCO3, psora/sicoza),

Phosphoric (CaPO4, tuberculinismul),

Fluoric (CaF, lueza).

În aceeași cheie, utilizând particularitățile funcționării sărurilor de calciu în organism, doctorul francez Leon Vannier pornește de la tipologia lui Nebel, luând în considerare structura scheletală:

Carbonicul (Calc. c.): „Acest om este literalmente un pătrat. Talie medie, craniu pătrat, dinți pătrați, implantați ordonat. Antebrațele formează un ușor unghi cu humerusul.”

Phosphoricul (Calc. p.): ”(…)este înalt, zvelt, grațios, cu dinți alungiți, gălbui, frumos ordonați, iar antebrațele se aliniază humerusului fără a forma vreun unghi.”

Fluoricul (Calc. f.): ”(…)este tipul disproporționat, poate fi înalt sau scund, iar dinții sunt neregulați și asimetric implantați. Antebrațele formează cu humerusul un unghi obtuz.”

Vannier nu se oprește aici continuând să descrie opt tipuri cu denumiri inspirate din mitologia greacă și romană, la care le atribuie denumirile planetelor sistemului nostru solar: Marte, Saturn, Apollo, Venus, Jupiter, Mercur; Luna și Terra. Autorul oferă detalii: de la morfologie, la mental, la predispoziția specifică pentru anumite îmbolnăviri, inclusiv particularitățile de manifestare la femei, respectiv la bărbați. Încununarea demersului este dată de asocierea diverselor remedii homeopatice caracteristice sau potrivite fiecărei structuri, adesea așezate în jurul unui policrest. Probabil cea mai importantă contribuție a autorului, este prezentarea în premieră a „metatipurilor”, adică a anumitor combinații în diverse proporții între tipologiile enunțate (Vannier, 1992).

Inspirat de predecesorii săi europeni, francezul Henri Bernard enunță ipoteza devenirii constituției individuale ca urmare a evoluției predominante dintr-una din cele trei foițe embrionare (ipoteză dezvoltată ulterior de Vijayakar): preponderența stratului endodermic duce la o persoană de tip carbonic; preponderența stratului mezodermic duce la o persoană de tip sulfuric; preponderența stratului ectodermic duce la o persoană de tip phosphoric. Combinarea tendințelor duce la distrofie sau la o persoană de tip fluoric. În același timp, Henri Bernard poate fi considerat fondatorul „constituțiilor biochimice” pe care le-a construit bazându-se pe observația clinică și biochimică, de data asta fără a mai porni (asemenea predecesorilor) de la doctrine esoterice sau alchimice, de altfel comune și extrem de răspândite cu mult înainte, dar cu deosebire în perioada de debut a homeopatiei. Henri Bernard, asemenea lui Hahnemann sau ulterior Nash, consideră că „marea constituție de bază” este cea sulfurică, iar remediul Sulphur este clasat ca „cel mai mare remediu din materia noastră medicală” (Séror, 2005).

Constituțiile propuse de H. Bernard sunt:

carbonică,

phosphorică,

sulfurică,

prezentate sub formă de anioni: (CO3H)¯, (PO4)¯, (SO4)¯. Anionii enumerați reprezintă „nucleul”, la care se adaugă alternativ, câte unul din următoarele șase niveluri de cationi:

Calcic (Ca)+,

Magnezic (Mg)+,

Potasic (K)+,

Sodic (Na)+,

Baritic (Ba)+,

Amonic (NH4)+.

Rezultatul combinării, în funcție de structura nativă constituțională va fi o sare. Dacă aceasta este constituția carbonică, rezultatul va fi:

1. Calcarea carbonica; stadiul calcic,

2. Magnesia carbonica; stadiul magnezic,

3. Kalium carbonicum; stadiul potasic,

4. Natrum carbonicum; stadiul sodic,

5. Baryta carbonica; stadiul barytic,

6. Ammonium carbonicum; stadiul amoniacal.

H. Bernard consideră etapele ca stadii evolutive, atât din perspectiva temporală, cât și a unei posibile boli cronice. Dacă starea de sănătate este deplină nu există simptome, dar pe măsură ce acestea apar, se instituie o serie succesivă de tablouri clinice, începând cu cele generate de calcarea și încheind cu stadiul amoniacal, cel al degradării terminale (Séror, 2005).

Alcătuirea tabloului este similară în cazul phosphatului sau sulphatului.

O abordare oarecum similară are Jan Scholten, homeopat olandez contemporan. Autorul atribuie originea ideilor sale, rezultatului obținut în urma unei analize de grup a remediilor, pornind de la simptome locale, la generale și mental, de asocieri spirituale sau generale, iar simptomele mentale și interpretarea lor particulară, rămân în mod constant, hotărâtoare. Unele remedii nu au încă provinguri efectuate sau acestea sunt incomplete, minime, iar date toxicologice sunt greu de identificat.

Autorul evidențiază „sărăcia”, respectiv irelevanța simptomelor locale (pentru scopul propus), cele generale fiind cele care pot realiza limpede conturul tipologiei, acesta urmând să fie definitivat de simptomele mentale (Scholten, 1993). Principala asemănare cu modelul propus de Henri Bernard constă în aranjarea remediilor după polaritatea electrică:

– cationi: calcarea, magnezia, kalium, natrium și două remedii formate dintr-un singur element: Graphittes (carbon) și Sulfur.

– anioni: grupările care conțin carbon, clor (muriatismul), sulf, phosphor, bariu, acizi, amoniu, nitriți, fluor, brom, iod, fier și grupul fierului.

Fiecare grup de remedii este în detaliu abordat și conturat cu particularitățile specifice, pornind de la Tabloul periodic al lui Mendeleev. Rezultă o varietate mare de tipologii caracterizate prin mental și generalități, toate fiind asociate structurilor biochimice respective.

Intenția lui Scholten apare dezvoltată pe larg în volumul: „Homoeopathy and the elements”, unde realizează (sub influența scrierilor lui G. Vitoulkas), o analiză a celor șapte serii (rânduri orizontale ale tabloului periodic), respectiv: hidrogen, carbon, siliciu, fier, argint, aur, uraniu, numite astfel după „capul de serie”, acesta fiind cel mai cunoscut și utilizat sub formă de remediu homeopatic dintre elementele prezente în seria respectivă. Fiecare din cele șapte serii este împărțită în 18, conform celor 18 coloane ale Tabloului periodic al lui Mendeleev. Autorul consideră cele 18 coloane drept stadii de evoluție ale vieții în sine. Un ciclu complet care cu nașterea, inițierea unui proiect, desăvârșirea lui, declinul și în final distrugerea. Fiecare din cele 18 stadii poartă câte o temă centrală, care generează întreaga tipologie, tema dorindu-se a fi cheia definitorie pentru stadiul respectiv. O speculație captivantă. În același volum, Scholten dezvoltă un model de analiză în spirală, care apelează în mod direct la capacitatea inductivă a imaginației. Asocierile făcute în descrierile sale sunt un bun exemplu de creare a unor tipologii pornind de la unele observații particulare, prezente în MM și generalizate sau duse în direcția dorită: spirala ”reprezintă o expansiune, expansiunea conștiinței”; în al doilea cerc, al seriei Carbonului, conștiința este limitată la aria corpului fizic. Aceasta se extinde treptat incluzând familia, localitatea, ținutul, apoi, în seria Aurului țara și eventual întreaga lume (…) (Scholten, 1996). Întreaga abordare poate ridica semne de întrebare justificate și decredibilizează chiar „mistifică” întregul demers homeopatic, îndepărtându-l esența sa, verificarea clinică.

O altă clasificare specifică homeopatiei, alcătuită cu la fel de multă imaginație și spiritualitate, este realizată de R. Sankaran. Acesta împarte tipologia umană în funcție de modul de adaptare la provocările ridicate de supraviețuire și o raportează la regnurile remediilor corespunzătoare, cărora le asociază câte o trăsătură pe care o consideră caracteristică sau reprezentativă (Sankaran, 2000):

Sensibilitate »» remediu plantă

Competiție și supraviețuire »» remediu animal

Structurare, relaționare, performanță »» remediu mineral

Marele pediatru și clinician M. D. Borland sintetizează într-o manieră foarte accesibilă principalele tipuri de copii. Autorul stabilește cinci categorii: letargicii, cei cu dezvoltare întârziată, cei cu probleme de piele, cei călduroși și cei agitați, nervoși. Fiecare categorie este reprezentată prin remediile fundamentale specifice (Borland, 1948). Clasificarea are utilitate clinică, criteriile de diferențiere fiind în primul rând simptomatice sau clinice, concepute pornind dinspre necesitatea practică a identificării caracteristicilor esențiale ale copilului. Astfel se deosebește fundamental de clasificările de mai sus, în care asocierile și grupările sunt în principal create, „induse”, nu constatate. Ordonarea lui Borland este destul de ușor de utilizat, încât cu o experiență clinică minimă și după o familiarizare „decentă” cu MM homeopatică, devine un instrument prețios. Probabil că acoperirea tipologiilor lui Borland nu este totală, cum nu poate fi nici una din clasificări, dar amprenta experienței sale clinice este foarte puternică, ceea ce crește semnificativ credibilitatea și evident funcționalitatea sistemului propus.

Avem diverse asocieri dintre o anumită fizionomie și un anumit mod de funcționare, o anumită fire, la care este „atașată” o structură chimică, embriologică etc., iar apoi un remediu sau o clasă de remedii. Infinitatea tipologiilor umane este evidentă, dar cel puțin din punct de vedere practic avem nevoie de anumite clasificări, în funcție de criteriile de interes. În homeopatie acestea sunt poate cele mai numeroase. MM homeopatice sunt adevărate structurări ale tipologiilor omenești. Susținând intenția lui Kent de a face lizibile MM pure prin atribuirea fiecărui remediu cîte o personalitate, R. Moskowitz apreciază că: „Ceea ce validează homeopatia nu este atât de mult faptul că remediile lucrează, cât faptul că acestea există, ca oameni” (Moskowitz, 1992). Probabil că autorii tipologiilor asociate remediilor, au împărtășit aceeași atitudine, încât MM numite uneori clinice, au devenit cele mai lizibile; cel puțin în comparație cu MM pure.

Niciuna din tipologiile expuse nu este „pură”, toate se întrepătrund mai mult sau mai puțin cu alte tipologii, uneori în grade similare, ceea ce crește gradul de dificultate în selectare. Deseori, aceste întrepătrunderi constituie ”scuza” prescripțiilor multiple. Este fundamental ca informațiile culese să rămână cât se poate de „pure”. Încadrarea pe care o facem datorită similarității cu tabloul pacientului trebuie să nu altereze în nici un fel caracteristicile acestuia; nu trebuie căutată imaginea în oglindă (obiectul izopatiei), ci similaritatea, adică o asemănare cât mai mare între imaginea din MM și principalele elemente sau caracteristici ale individului. O eroare frecvent întâlnită cu precădere la clinicienii debutanți sau superficiali este aceea de a „forța diagnosticul” sau de a face o anumită încadrare fără suficiente elemente și asta doar pentru că apare imperativă nevoia de a găsi ceva sau de a pune diagnosticul ”din ușă”.

Mintea limpede, eliberată de prejudecăți și „ochii larg deschiși” sunt condiții necesare și eliminatorii în același timp pentru ca adunarea informațiilor să se desfășoare în condiții optime. Stabilirea tipologiei, după diversele clasificări ale ființei umane, în funcție de caracteristicile fizice și psihologice, poate sugera și o anumită tendință sau predispoziție la îmbolnăvire; un procent semnificativ din datele materiilor medicale sunt obținute în urma observațiilor, dar și a verificărilor clinice.

Simptomele constutuționale au valoare foarte mare în ierarhia simptomelor în special a cazurilor cronice, fiind cel mai puțin sau de loc influențate de intervenția terapeutului sau de tipologia acestuia. Datorită obiectivității datelor, a observațiilor făcute de un ochi experimentat, aceste informații pot contura principalele direcții terapeutice de urmat sau principalele grupe de remedii de luat în considerare. Un alt avantaj al stabilirii tipologiei sau constituției, este posibilitatea conturării a ceea ce numesc „remediul în formă compensată” (diagnosticul homeopat constituțional sau/și a modului de reacție al individului, valabil atât în stare de sănătate cât și de boală), adică o formă a existenței individului perfect echilibrată, în care nu sunt acuzate simptome, dar care poate fi caracterizată cu ajutorul „generalităților” și a simptomelor constituționale, ceea ce poate sugera eventualele predipoziții.

Într-un comentariu la paragraful §90 , Hahnemann enumeră cele mai importante subiecte pe care medicul trebuie să le observe și să le noteze fără a pune întrebări (Hahnemann, 1922); o remarcabilă sinteză a ceea ce contează și se poate afla în etapa inspecției.

După această etapă avem o imagine a pacientului, i-am observat înfățișarea, atitudinea, structura corporală, i-am ascultat povestea, fără a pune vreo întrebare. Nu este necesar ca lucrurile să se petreacă respectând această cronologie, fiecare homeopat adoptând metoda care îl poate avantaja. Cel mai frecvent, în cabinetul de consultație etapele consultației se întrepătrund, inspecția, observația, anamneza, desfășurându-se concomitent.

Anamneza homeopatică

Anamneza semnifică a rechema, a aminti; sau un cumul de date privitoare la un pacient medical sau psihiatric (inclusiv chirurgical n.a.), care include informații privind istoricul personal al pacientului, istoricul familial, particularitățile personale, experiența sa, în principal reamintite, culese în scopul de a analiza și evalua starea respectivului pacient. Etimologic, noțiunea provine din grecescul anamimneskein. Literalmente sau în acceptul cel mai comun uzitat, semnifică identificarea istoricului pacientului până la momentul consultației actuale (Mosby's, 2009, American Heritage, 2007).

Edouard Rist, clinician francez și autor a mai multe volume, activ la începutul secolului XX spunea:

De felul cum este condus interogatoriul depinde uneori tot restul. Poate, dintre toate tehnicile artei noastre, aceasta se câștigă mai târziu și cu foarte mari eforturi, deoarece necesită cunoașterea oamenilor. Nu poți niciodată aprecia mai bine experiența clinică, știința, pătrunderea psihologică, autoritatea morală a unui medic, decât atunci când îl asculți interogând un bolnav. Și citându-l pe Fiessinger (tot clinician francez): Pentru a avea o demonstrație, nu avem decât să comparăm interogatoriul făcut de un debutant și acela practicat de un medic cu experiență. Istoria unei boli redată de un debutant este săracă, lipsită de precizie, fără relief, fără viață. Se rezumă la ceea ce bolnavul a găsit de bine să povestească. Din contră, un medic experimentat pătrunde în viața bolnavului și face o expunere completă, precisă, cu perspective exacte. Nimic nu este mai interesant, mai captivant decât să fructifici un interogatoriu. Dar, ca să ajungi acolo, trebuie să posezi știința de a pătrunde în psihismul bolnavului (Brînzeu, 1973:115).

Capabilitatea de a conduce o anamneză, este foarte probabil un prag al fiecărui medic, dar având în vedere importanța aproape nesemnificativă a examenului clinic în medicina convențională actuală, rămâne un prag fundamental sau „eliminator” pentru orice homeopat.

Cât timp trebuie petrecut cu un pacient?! Minute, ore, zile?!

Cred că răspunsul cel mai credibil este: Atât cât trebuie pentru a obține o imagine cât mai completă care poate fundamenta o prescripție. Sau, cum spunea un bun prieten și mentor al meu, Dr. G. Jurj: „Cu pacientul trebuie să stai până te prinzi!”

Poate fi vorba de minute, de ore, dar poate rămâne un mister de dezlegat la o altă consultație sau de nedezlegat. Este situația în care nu se pot identifica simptome suficiente sau suficient de clare pentru a realiza prescripția homeopatică. Asemenea circumstanțe necesită uneori aplicarea a diverse strategii cum ar fi provocarea pacientului prin felul în care este condusă anamneza sau prin administrarea unui drenor sau unui remediu ”centrifugant” sau antipsoric etc. În această ultimă circumstanță, consultația primară va avea două etape.

Etapele anamnezei, erori posibile

Mulți autori au propus etape de urmat, puncte de atins, moduri de a pune și moduri de a nu pune întrebări, majoritatea avându-l pe Hahnemann ca punct de plecare sau uneori de acoperire a afirmațiilor.

„Trei greșeli sunt întâlnite frecvent în examinarea cazului: întreruperea pacientului, adresarea de întrebări directe și căutarea de răspunsuri conforme cu remediul gata existent în mintea homeopatului” (Yasgur, 1990).

Consider că cea mai comună eroare comisă de începători, dar nu numai, este aceea de a utiliza chestionarele predefinite, omniprezente pe internet sau preluate din alte surse. Unele chestionare cuprind sute de întrebări, numeroase detalii, probabil încercând să sugereze încredere prin numărul informațiilor cerute. Rezultatul este invariabil un haos garantat, din care nici cel mai abil homeopat nu poate extrage realitatea sau ceea ce contează.

Pacientul ne poate spune propria poveste fără întrerupere, cu numeroase detalii. Dacă este tipul locvace și îi mai și place să se audă vorbind, este posibil să umple cu lejeritate mai mult de o oră. Acest gen trebuie întrerupt cu delicatețe sau cu abilitate și eventual redirecționat. Redirecționarea discuției nu trebuie neapărat să aibă o țintă, ci doar să-l întoarcă pe pacient din „derapaj”. În general trebuie evitate întrebările ce necesită un răspuns tranșant, cu DA sau NU, acestea fiind în general de valoare îndoielnică.

Uneori este nevoie de întrebări încrucișate, de mai multe reveniri la aceeași temă, dar din perspective diferite, până când informația este suficient de limpede, iar termenii discuției sunt sau devin comuni, atât pacientului cât și medicului. Clarificarea termenilor rămâne inevitabil un demers obligatoriu. Întrebări ca: Ce înțelegi prin? sau Ești sigur de?, nu trebuie să lipsească.

Există întrebări stupide, poate prea frecvent întâlnite, care nu numai că nu clarifică o situație, dar generează un răspuns fals, chiar dacă deloc intenționat: Ești friguros?, Îți place la soare?, Cum suporți frigul? (…) În general relaționările generale ale pacienților cu ambianța trebuie deduse din context, pentru că astfel se evită influențele culturale sau obiceiurile. Importanța acestor informații este foarte mare, dar aflarea realității ar fi bine să fie făcută ceva mai subtil.

Modul în care se desfășoară chestionarea pacientului poate fi foarte diferit, în funcție de pacient, dar în egală măsură de medicul care conduce interogatoriul și care poate aplica metode foarte diferite. Scopul este de a obține informații cât mai complete, reale, corecte, iar acestea să fie corect înțelese printr-o clarificare a termenilor.

Pentru a reduce riscul unui interogatoriu steril și pentru ca simptomele culese să poată fi utilizate cu succes, există câteva tertipuri:

Numărul de întrebări puse pacientului trebuie să fie minim sau cât mai mic, încât să fie evitate polemicile.

Pacientul trebuie menajat (aprobat). Afirmațiile false (neadevărate) făcute de unii pacienți, nu trebuie întotdeauna „taxate”, pentru că tocmai acea evitare sau „minciunică” poate deveni simptom de mare valoare.

Pacientul trebuie provocat. Uneori starea pacientului este bine să fie subminată sau încurajată în timpul consultației poate chiar de mai multe ori, în funcție de tipul acestuia, reacțiile la provocări fiind cele mai „curate” simptome, riscul premeditării răspunsului fiind minim.

Stoparea relatării informațiilor primite din exterior sau în urma unor consultații anterioare. Istoricul și simptomele personale povestite fără influența interlocutorului au cea mai mare valoare, dar rămân condiționate de experiența personală, uneori foarte bogată în investigații medicale, diagnostice prezumptive sau de certitudine. Este necesară obținerea plângerilor personale, adică debarasarea maximă de informațiile căpătate din exterior.

„Nu veți avea o adevărată consultație dacă pacientul nu a fost determinat și să plângă și să râdă!” spune Pierre Schmidt și abordând spinoasa problemă a anamnezei homeopatice, subliniază:

”(…)foarte rar am întâlnit practicieni care să știe să aplice cu exactitate învățăturile Maestrului (Hahnemann n.a.) în ceea ce privește interogarea bolnavului și semiologia homeopatică; oare, după ascultarea pacientului interogarea trebuie îndreptată spre o anumită direcție, de exemplu un diagnostic patologic sau spre un eventual remediu sugerat de primul expozeu al pacientului?” (Schmidt, 2004).

Același autor compară investigarea convențională cu cea homeopatică:

(…)în alopatie, atenția este atrasă de examinarea prin intermediul instrumentelor de măsură fizice sau investigații chimice mai mult sau mai puțin complicate, singurul scop fiind acela de a identifica unul sau mai multe organe care sunt afectate și gradul în care acestea sunt implicate în afecțiune; vânătoarea este după produsele finale, după rezultatele bolilor. Dacă aceste rezultate nu se manifestă într-o manieră precisă și pacientul suferă de tulburări funcționale sau nici acestea nu sunt prezente și pacientul este tulburat doar de simptome subiective, va fi automat catalogat ca nevrotic, psihotic, caz imaginar!(…) în consultația homeopatică scopul este de a stabili modul în care afecțiunea morbidă s-a dezvoltat la nivelul pacientului, detaliile evoluției la pacientul dat și modul în care respectivul pacient se deosebește de alții care suferă de o boală cu același diagnostic (Schmidt, 2004).

Obiectivul interogării trebuie să rămână constant și anume obținerea „tabloului general”, dar și particularitățile individuale și cele patologice. Sunt de evitat capcanele furnizate de diverse detalii patologice sau interpretările date de diverși specialiști, de regulă consultați în prealabil. Aceste informații, când sunt disponibile, pot furniza date prețioase în conturarea unui simptom homeopatic, dar nu prezintă decât în mod excepțional calitatea de simptom homeopatic.

Interogarea poate fii pasivă sau activă, dar de regulă cele două forme se combină:

● Interogarea pasivă este calea „blândă” și are scopul de a pătrunde în „lumea pacientului”, de a înțelege modul acestuia de gândire, de percepere atât a suferinței cât și a lumii în general și nu în ultimul rând, de apropiere sau de câștigare reciprocă a încrederii. De regulă necesită un fel de așezare în „tabăra” pacientului, de stimulare a discursului și plângerilor acestuia, cu intervenție minimă și ascultare maximă, compasiune etc., încât pacientul să fie la ”conducerea” discuției. Întrebări puține, discrete sau deloc.

● Interogarea activă, pusul întrebărilor, este bine să fie secundară celei pasive. Tactica interogării active este delicată. Tipul întrebării, felul în care este pusă și momentul în care este pusă, sunt tot atâtea momente „critice”. Faptul devine evident în momentul chestionării mentalului și/sau emoționalului, elemente în general personale, oarecum intime și deseori ascunse. Apare oarecum abuzivă abordarea acestui capitol, când pacientul cere ajutor pentru o problemă de tip reumatic sau o litiază urinară. De ce trebuie întrebat despre relația cu părinții sau cu soția, de ce trebuie să spună dacă este gelos, când de fapt are nevoie de un tratament pentru durerea de spate? Dacă lipsește abilitatea de abordare, cu siguranță va apare o suspiciune și automat o reținere sau blocare a comunicării pentru că nu are nevoie de „psihoterapie” ci de ceva pentru spate! Dacă nu sunt invocate simptome din sfera mentalului și afectivului, probabil cel mai bine este ca acest capitol să fie construit prin întrebări indirecte (in interogatoriul pasiv) sau legate de simptomele generale sau particulare pentru care se prezintă la consultație.

De regulă, pacientul nu trebuie să se simtă nici o clipă încolțit sau abuzat. La acest capitol poate fi invocată cel puțin o excepție: în situația în care informațiile necesare nu pot fi culese și este nevoie de o provocare a pacientului în vederea observării reacției sau a înlăturării „măștii” pe care acesta o poartă deliberat sau inconștient.

În fiecare caz în parte este nevoie de tact și de acordarea stilului de interogare la pacient, dar și la medic, la stilul, la firea acestuia. Până la urmă metoda aplicată, este bine să fie personalizată și armonizată în măsură egală, atât cu pacientul cât și cu medicul curant.

Pierre Schmidt introduce noțiunea de interogare sistematică, necesară investigării homeopatice, o ordine în care recomandă culegerea simptomelor, ordine care ține cont de nevoia evitării blocajelor pacientului și în același timp de menajarea acestuia. Succesiunea propusă are în vedere punctarea elementelor care trebuie clarificate, nu neapărat respectarea ordinii: simptomele generale cu modalități, simptomele mentale, aversiunile și nevoile alimentare, somnul și visele, sfera sexuală, simptome particulare, rare cu modalități. Adaugă și o listă cu cincizeci de întrebări obligatorii și câteva suplimentare pentru situațiile pe care le consideră mai speciale.

Cu toată considerația pentru P. Schmidt, cred că tentativa de a standardiza chestionarul, încercată și de alți autori, oferă o schemă cadru care ar putea ajuta la evitarea omiterii unor puncte, dar atât. Concepția chestionarului generează un număr impresionant de simptome și nu oferă nici un reper de valorizare a lor. Simptomele culese în acest mod, în momentul repertorizării vor genera implacabil unul din policrestele mari: Sulphur, Arsenicum album, Calcarea carbonica, Phosphorus, Natrium muriaticum etc., rezultat nedorit și nerealist. Cu certitudine trebuie aflat totul, dar informațiile trebuie triate și selecția va trebui să reducă lista la maxim 5-10 simptome. Ori aici nu se oferă nici un criteriu în vederea departajării. Nici unul din cazurile publicate de marii autori, nu sunt prezentate având un număr mai mare de 10 simptome luate în considerare. Rămâne însă valabilă necesitatea trecerii prin toate capitolele enunțate chiar dacă acestea nu generează simptome. Dacă este folosit de debutanți, aceștia vor fi inevitabil bulversați de complexitatea tabloului obținut. Pentru exercițiu însă, sau pentru „polemici” pe marginea cazului (în genul celor desfășurate de Vitoulkas), chestionarul este perfect. Dacă se adresează homeopaților experimentați, utilitatea dispare definitiv, aceștia având deja un mod de lucru propriu, verificat și „esențializat” conform priorităților considerate.

Numărul de întrebări, ordinea lor, modul de adresare, întreaga tactică și strategie poate avea infinite forme particulare, adică atâtea forme, câte cazuri există și în același timp, câți homeopați există. Complexitatea lor se poate întinde de la forme stufoase ca cea propusă de Schmidt, până la extrema opusă, întâlnită la marii clinicieni, care pot administra cazul cu succes punând un număr minim de întrebări sau chiar fără a pune nici măcar o singură întrebare.

O dificultate specială este cea a cazurilor psihiatrice în care adesea răspunsurile sunt greu de obținut sau chiar imposibil. Aceste situații întăresc necesitatea colectării simptomelor obiective, iar pentru cele subiective este nevoie de multă abilitate și eventual de ajutorul aparținătorilor. Investigarea istoricului pacientului devine mai mult decât necesară, iar șansa de a afla originea tulburărilor și modul inițial de manifestare trebuie exploatată la maxim. Aceeași situație apare în cazul copiilor foarte mici sau a animalelor când interogatoriul va trebui adresat aparținătorilor. Descrierea obținută trebuie să aibă un grad maxim de acuratețe chiar dacă sursa este terță.

F. Risquez, psihiatru și homeopat argentinian, subliniază importanța majoră a limbajului:

(…) ca psihiatru și psihoterapeut, am învățat că oamenilor nu le place să fie ghidați în mod direct. Oamenii, asemenea animalelor, au propriul lor spațiu de manifestare, pe care-l îmbrățișează și și-l asumă ca fiind al lor: „Respectă-mă, nu-mi lua demnitatea, nu mă face să mă simt lipsit de valoare.” Ca homeopat, această corelare nu mă încurcă. Diferența constă în modul în care realizăm traducerea limbajului. Dacă o persoană este palidă, fenomenul se poate datora aspectului natural, dar în același timp poate fi implicată și o anemie (sau ca urmare a unei reacții emoționale, n.a.). Este vorba despre două limbaje diferite și amândouă perfect valide. Limbajul folosit în homeopatie trebuie să fie cel în care pacientul își exprimă propria individualitate. Pentru a putea obține acea individualitate putem amesteca mai multe limbaje, atâta timp cât știm cu cine avem de-a face. Trebuie să știm ce caracterizează persoana și nu doar să interpretăm semnele fizice sau simptomele pe care persoana afirmă că le are. Eram deja homeopat când tratam schizofrenia prin psihoterapie pentru că pot vorbi „schizofreneza”, o limbă autistică. Dacă vorbesc pe limba pacientului, acesta mă înțelege. Iată un exemplu de aplicare a principiului similitudinii. Când un schizofren aude pe cineva vorbind pe limba sa, acesta nu mai este schizofrenic. Dacă reușesc să-l fac să mă audă vorbind „schizofreneza”, aplic homeopatia, sunt pe aceeași lungime de undă cu pacientul, pătrund în propria sa suferință (Risquez, 1995).

Risquez atrage atenția asupra numărului semnificativ de pacienți aflați în zona psihiatrică și care apelează la homeopatie: „De regulă, un homeopat crede că nu vede pacienți psihiatrici, dar 60% din totalul pacienților sunt psihiatrici sau au probleme psihologice. În practica personală, văd mulți pacienți schizofrenici, maniaco-depresivi și obsesiv-compulsivi, cel mai teribil aspect al nevrozelor fiind cel situat aproape de psihoze” (Risquez, 1995).

A. H. Grimmer spropune un mod practic de a conduce anamneza, încât ordonarea simptomelor devine „semipreparată”; clasifică simptomele în trei clase: generale, particulare și comune, acordând fiecăreia câte trei grade. Sistemul are aplicabilitate remarcabilă în vederea ierarhizării (Grimmer, 1951).

Ca replică la schema lui Grimmer, Edward C. Whitmont remarcă faptul că metoda kentiană (cu acordarea gradelor cele mai mari simptomelor mentale și generale, descrisă în acest volum din mai multe perspective), poate fi aplicată cu succes în preluarea cazului doar atunci când remediul identificat este unul dintre cele ale căror patogenezii sunt foarte bine efectuate, iar acesta se găsește cel mai frecvent printre policreste. Motivul invocat este faptul că adepții școlii kentiene utilizau potențe înalte și foarte înalte, C200 fiind de regulă cea mai joasă, iar aplicarea unor asemenea potențări remediilr mici sau insuficient cunoscute și verificate, nu avea un rezultat convingător sau uneori nu avea nici un rezultat. În afara țărilor vorbitoare de limbă engleză, metoda kentiană era complet necunoscută la acea vreme (1951) și acolo unde era cunoscută, medicii aveau rezerve serioase în a o îmbrățișa, datorită arbitrariului evident în evaluarea importanței simptomelor, dar și din cauza imposibilității iminente, în numeroase situații, de a colecta suficiente simptome generale sau modalități, ceea ce făcea metoda impracticabilă (Grimmer, 1951).

Istoricul

În orice anamneză și cu atât mai mult în cea homeopatică, este necesară obținerea de informații relative la istoricul personal, dar în măsură egală a istoricului familial. În situația în care simptomatologia actuală este foarte săracă sau nesemnificativă, informațiile din istoricul personal pot deveni ținta tratamentului, iar istoricul familial poate clarifica o anamneză incertă și miasma cronică dominantă. Deseori, simptomatologia unui copil foarte mic sau preșcolar, apare confuză, greu de încadrat tipologic și cu atât mai greu, miasmatic. Observarea părinților sau a rudelor în general, oferă o șansă în vederea realizării unui diagnostic foarte probabil atât constituțional cât și miasmatic.

D. M. Foubister atrage atenția asupra nevoii identificării în istoricul familial a unor patologii majore precum cancerul, leucemiile, tuberculoza sau diabetul, toate acestea devenind o indicație pentru Carcinosinum. Același autor, amintește un fapt nu foarte rar întâlnit:

Eșuarea în obținerea rezultatelor scontate este de obicei pusă în spatele unei prescripții incorecte, adesea foarte corect, dar trebuie apreciat că MM este incompletă. Nu există menționată, în peste un secol și jumătate, nici o nereușită a vreunei patogenezii efectuate, ceea ce poate sugera că toate sau aproape toate substanțele de pe pământ sunt capabile să afecteze omul, fie că au fost aplicate în formă potențată, fie crudă; în același timp înseamnă că mai există câteva mii de remedii homeopatice potențiale, încă neatinse (Foubister, 1998).

Foubister îndeamnă spre utilizarea fără prea multe rețineri a unor nosode (izoterapice) în bolile acute, chiar dacă nu au fost încă suficient testate, dar patologia pacientului o impune. Este un avantaj major al remediilor diluate.

Recurențele patologice personale, familiale, evoluția în timp a relațiilor de adaptare, atât cele interumane cât și cele cu mediul, pot contura un anumit tip de evoluție.

Trecând în planul afectiv, emoțional, irațional al individului, ajungem la acele simptome pe care le numesc delicate, uneori considerate foarte intime, ascunse, mai greu de identificat, dar cu importanță covârșitoare tocmai acolo unde sunt ascunse, dosite, chiar negate. Această categorie de simptome sunt specifice istoricului fiecărui individ, uneori nu prezintă interes, dar devin importante în momentul în care condiționează în vreun fel modul de viață al pacientului. Pot fi determinante pentru înțelegerea reală a acestui nivel, deseori incorect sau incomplet perceput, atât de pacient cât și de medic. În vederea unei prescripții fundamentale sau constituționale, apelul la acest nivel devine indispensabil.

Devenirea individuală începe din momentul concepției intrauterine, dar devine vizibilă și verificabilă odată cu momentul nașterii. Procesul este menționat foarte plastic de A. Zaren, prin modelul traumă, zid, mască (vezi capitolul „bolnav, boală, istoric, cauze”), în „Core Elements of the Materia Medica of Mind”, dar nu este singurul autor care s-a ocupat de subiect. Nevoia de adaptare la mediu este cea care determină o anumită reacție din partea individului, acesta se va poziționa într-un anumit fel, va dezvolta un anumit tip de manifestare care este personal și poate deveni caracteristic.

Dacă nivelul de stres depășește un anumit grad de intensitate, capacitatea de adaptare este depășită. Depășirea generează ușor disconfort într-o primă etapă, apoi duce la dezvoltarea unor simptome care treptat ajung să condiționeze existența. Simptomele de acest tip (reacții emoționale, simptome reactive în general sau mai precis corelarea lor cu anumite evenimente atât din sfera emoțională cât și din cea fizică sau din cea rațională) nu pot fi obținute prin patogenezii experimentale, nu se găsesc în MM. Introducerea lor este urmarea observației în timp a diverselor moduri de funcționare în raport cu anumite constituții. Un exemplu relevant este dat de F. Vermeulen în „Prisma”, referindu-se la caracteristicile reacționale ale femeii Lycopodium:

(…)în istoria personală a pacientei, punctul hotărâtor, de la care totul s-a schimbat poate fi moartea tatălui, ulterior a soțului sau partenerului de viață sau a oricărei persoane care a deținut rolul de mascul în viața acesteia. Pierderea semnifică apariția bruscă a unor responsabilități suplimentare, îndatoriri etc., toate acestea depășind capacitatea proprie de asumare (…) în același mod se pune problema copilului care crește fără tată și ca atare are mult prea multe responsabilități, mult prea devreme (DD Carcinosinum)(Vermeulen, 2002).

Se poate sesiza încărcătura de îndatoriri și responsabilități, nu lipsa afecțiunii care declanșează o reacție de tip Lycopodium, situație uneori întâlnită și la sexul masculin, chiar dacă este altfel nuanțată.

Caz din arhiva personală (caz de familie): Femeie adultă, 35 de ani prezintă pentru amenoree secundară, hirsutism, unghii îngroșate, leziuni crustoase, pruriginoase pe antebrațe și coate. Remediul administrat a fost Graphites CH200, la intervale de 7 zile, pentru 8 săptămâni. Evoluție favorabilă. A urmat mama pacientei la consultație, cu leziunile evidențiate în fotografiile alăturate (foto 1, 2, 3):

Foto 1. Foto 2.

Foto 3 Foto 4

Se pot vedea chisturile palpebrale, apărute în urmă cu mai bine de treizeci de ani, odată cu prima sarcină și care conform afirmațiilor s-au dublat ca număr și dimensiune la a doua sarcină (la patru ani după prima). Eveniment sicozant natural. Dimensiunile unor chisturi s-au redus cu aproximativ 20%, iar altele nu s-au modificat deloc după primele două luni de intervenție terapeutică cu Graphites. În fotografia alăturată se pot vedea brațele pline de cicatrici în urma numeroaselor leziuni persistente, cu un istoric de peste patruzeci de ani, despre care nu a pomenit nimic la prima consultație și care acum sunt complet vindecate. După cum se observă în imaginea alăturată, remediul constituțional al pacientei lipsește din rubrica cea mai apropiată din RADAR: Eye, eruption, lids, vesicles. Graphites lipsește din toate rubricile referitoare la erupțiile veziculoase din jurul ochilor. Cea mai interesantă etapă a istoricului este furnizată de pacienții trei și patru din aceeași familie, respectiv cealaltă fiică cu copilul ei. Amândoi se prezintă pentru leziuni de piele. Copilul de patru luni, are cruste eritematoase în jurul gâtului (foto 5). Mama are leziuni crustoase doar pe gambe (foto 4). Fotografia a fost făcută după administrarea remediului când leziunile erau deja vindecate.

Foto 5

Dacă luăm leziunile de piele ale copilului fără a avea imaginea mamei, respectiv a bunicii, puțin probabil ca aspectul leziunilor să fi condus de la început la Graphites. Am introdus în repertoriu doar două simptome care descriu strict leziunile, iar rubricile prezente în RADAR situează remediul Graphites după cum se vede:

Denumirea erupției poate fi asimilată cu „tetter”, adică micropapule, rubrică în care se găsește Graphites de gradul întâi, iar rubrica principală, care conține 39 de remedii: erupții tegumentare la nivelul gâtului, apare evident incompletă, Graphites-ul lipsind. În analiză se regăsește doar pentru că selectarea și introducerea simptomului a fost făcută cu gradul 2 de valorizare; altfel, ar fi rămas în afara primelor 30 remedii. Tot incompletă este și rubrica erupțiilor de pe pleoape, în cazul bunicii.

Un remediul antisicotic „intermediar” poate fi găsit în repertoriu: Thuja. În cazul bunicii, nu am administrat remediul antisicotic, ci direct cel constituțional, iar răspunsul a fost mai mult decât favorabil din mai toate perspectivele, mai puțin din cea a veziculelor palpebrale. A fost una din opțiuni. Avantajului oferit de cunoașterea caracteristicilor părinților, bunicilor, respectiv copiilor sau eventual al altor rude este evident; în special când simptomele sunt noi, neexprimate în totalitate, neclare sau au forme extrem de particulare, nemaiîntâlnite, greu sau imposibil de încadrat în rubricile repertoriului.

Paraclinica

Parte dominantă a practicii medicale convenționale, paraclinica a atins niveluri de dezvoltare poate de neimaginat în urmă cu doar treizeci de ani.

Există câteva direcții distincte de investigare:

laboratorul, cu biochimia, unde numărul de substanțe detectabile nu mai are sfârșit, microbiologia, virusologia, imunologia, genetica, morfopatologia etc.,

investigațiile funcționale, fiziologice și fiziopatologice etc., adică tot ceea ce se investighează dinamic și

imagistica, unde aparatura în uz poate evidenția detalii morfologice cu o acuratețe de detaliu de ordin submilimetric, chiar celular. Nu sunt de neglijat manevrele chirurgicale cu scop diagnostic, endoscopiile de tot felul sau rezultatele extrem de precise ale medicinii nucleare, termodiagnosticul, CAT, RMN etc.

Putem în zilele noastre să aflăm aproape totul despre cum funcționează un organism viu sau ce modificări sunt prezente la un organism bolnav.

Ceea ce nu știm cu precizie este modul în care se corelează anumite simptome cu reprezentarea paraclinică. Este unul din punctele vulnerabile ale abordării convenționale, care are ca repere fundamentale datele paraclinice. Adică un pacient are simptome, apelează la medic, este supus investigațiilor, se identifică disfuncții, iar tratamentul vizează în principal corectarea „mecanicistă” a disfuncțiilor identificate. De exemplu, un caz de litiază biliară, cu nenumărate colici de tip biliar în antecedente este investigat și se constată că vezica biliară găzduiește mai multe formațiuni dure. Indicația este chirurgicală. Se procedează la extirparea vezicii biliare. Crizele biliare încetează la toți pacienții de acest tip pentru o perioadă de săptămâni sau luni, iar la unii pentru totdeauna. La o parte din cei operați crizele se vor relua mai devreme sau mai târziu, chiar dacă acestea vor avea un aspect oarecum diferit de cele inițiale.

Amintesc un caz victimă a acestei atitudini: este vorba despre sora unui prieten, in vârstă de 28 de ani, care făcea crize colicative abdominale extrem de violente. La fiecare criză, durerea se situa inițial în flancul drept, apoi cuprindea întreg abdomenul. De fiecare dată ajungea internată la urgență cu propunerea intervenției chirurgicale pentru abdomen acut. Crizele aveau o periodicitate destul de precisă, la două săptămâni sau la o lună, dar uneori mai apăreau și în situații de stres sau „greșeli” alimentare. După câteva luni de temporizare și numeroase investigații, se identifică o vezică biliară locuită de patru sau cinci formațiuni generatoare de con de umbră, dar care nu depășesc 4 mm în diametru. Se procedează la extirparea chirurgicală a colecistului. Evoluție postchirurgicală favorabilă, dar crizele revin după trei luni. Un episod extrem de violent o conduce spre secția de ginecologie, unde se identifică un chist ovarian de 2 cm. Se procedează la extirparea ovarului drept și concomitent a apendicelui. Crizele încetează o perioadă de șase luni, după care revin în forță, dar cu inițiere pe partea stângă. Acum apare evidentă originea ovariană a colicilor și se administrează anticoncepționale. Diagnosticul ginecologic a fost endometrioză. Toleranța la această terapie este scăzută, apar modificări ale funcțiilor hepatice, colicile continuă, dar de intensitate medie, iar starea generală se înrăutățește. Acesta este momentul consultației homeopatice. Tabloul a fost extrem de clar: Lachesis. Mutilarea chirurgicală repetată și în principal în sfera genitală m-a determinat să încep tratamentul cu câteva doze consecutive de Thuja CH30, după care am administrat Lachesis CH30, o doză de trei globule la intervale de 3-4 zile, timp de șase săptămâni. Crizele au dispărut, iar starea generală s-a îmbunătățit remarcabil. Tratamentul a continuat cu două doze de Lachesis C1000, administrate la interval de 30 de zile. De atunci au trecut mai bine de opt ani și crizele n-au mai revenit. Nu știu care a fost remediul inițial, înainte de intervențiile chirurgicale, dar după aspectul evoluției, pot presupune: Lachesis (cu lateralitate dreaptă), Apis, Cimicifuga, Staphisagria etc. Comentariu: legătura dintre simptome și modificările paraclinice identificabile este discutabilă în cele mai multe dintre situații, iar intervențiile de tip radical ar fi bine să rămână ultima opțiune. Atitudinea adoptată este bine să lase „loc de întors”, chiar dacă uneori pare extrem de dificil.

Numeroși autori clasici afișează o atitudine ostilă relativ la informațiile obținute prin paraclinică, argumentând cu inutilitatea lor în identificarea remediului. Chiar dacă rareori sau niciodată nu vor fi determinante în selecția remediului, cu siguranță au utilitate în eveluarea ”obiectivă” a cazului, dar și în alte situații. Orice informație suplimentară celor obținute prin consultația clinică este cel puțin binevenită.

Caz din arhiva personală: mama unei vechi paciente este diagnosticată cu colită ulceroasă, iar biopsia obținută endoscopic, indică leziuni maligne ale colonului. Evident apare indicația chirurgicală, mai ales că leziunea era încă strict localizată, fără reacții ganglionare regionale. S-au extirpat cam 50cm din colon. Fotografiile au evidențiat trei ulcerații perfect rotunde, cu margini bine definite, proeminente, iar fundul ulcerației avea depozit gri-verzui. Leziuni tipice sau unice de Kalium bichromic. Aceste informații le-am primit la patru ani de la intervenție, când datorită vârstei înaintate, 75 de ani și recidivei sub formă de metastaze osoase, se prezintă la cabinet în speranța unui tratament paliativ. Indicația terapeutică convențională, a fost administrarea de citostatice, refuzată de pacientă. Starea ei era bună, așa că nu mi-a lipsit curajul de a interveni. Mental era foarte bine echilibrată. Am început cu o singură doză de Thuja CH30, administrată strategic, nu pentru că am avut simptome specifice ci pentru că pacienta a fost supusă unei intervenții chirurgicale pentru un proces malign. A urmat intervenția cu Kalium bichromic 1000C (indicat după fotografiile luate după intervenția chirurgicală), trei doze consecutive, la intervale de 30 de zile. Pacienta nu avea simptome înaintea intervenției, dar nici după. Radiografiile au fost repetate după șase luni, când metastazele osoase nu se mai puteau identifica. Au trecut mai bine de zece ani, perioadă în care am avut de mai multe ori intervenții pentru diverse tulburări de ritm cardiac, stări gripale sau dispepsii gastrice. A depășit 85 de ani. Comentariu: foarte probabil că fără informațiile obținute prin mijloacele de investigare paraclinice, respectiv fără a vedea fotografiile postintervenție chirurgicală, ar fi fost imposibil să ajung la remediul administrat: Kalium bichromic, cel care, prin profunzimea acțiunii și categoric prin similaritatea cu cazul, a putut duce la reechilibrarea profundă a acestuia. Prescripția a fost esențial lezională.

Consemnarea meticuloasă a datelor și informațiilor adunate în timpul consultației este intens recomandată de mai toți autorii, începând cu Hahnemann și Kent și terminând cu cei contemporani. În paragraful §85 al Organonului, Hahnemann precizează și modul în care trebuie înregistrate simptomele:

”Medicul va începe un aliniat nou la fiecare simptom nou sau circumstanță menționată de pacient sau a vreunei corelații, astfel încât toate simptomele vor fi aliniate separat, unul sub celălalt. Medicul poate adăuga de fiecare dată, după caz, anumite completări în cazul simptomelor neclare în primă instanță, dar care ulterior au devenit limpezi”. În paragraful §90, dezvoltă: „După terminarea consemnării acestor date, medicul va nota ceea ce el a perceput în legătură cu pacientul și va pune întrebări legate de felul în care acesta „funcționează” în stare de sănătate” (Hahnemann, 1922).

Același pas este subliniat și de Kent: (…) „după ce medicul a consemnat toate informațiile conform paragrafului §85, (…) urmează să observe tot ceea ce se poate observa în ceea ce privește boala, dar în special acele particularități pe care pacientul nu le poate relata, le ascunde sau despre care nu știe” (Kent, 1919).

Uneori pare imposibil, alteori utopic, mai ales în cazul unui practicant foarte ocupat, dar demersul poate fi sau chiar este realizabil, atunci când se dorește. Indiferent cum este înțeles acest pas, el trebuie depășit, iar consemnările bine făcute, chiar dacă numai mental sau pe calculator, acestea pot facilita o înțelegere ulterioară a cazului în special în situațiile cronice. Mai mult, aceste consemnări pot constitui repere de evaluare a propriei maniere de lucru, aspect deloc neglijabil.

Deseori, de la primele întrebări sau după primele impresii, poate apărea evident un remediu. Dacă nu se pun întrebările pentru a verifica pe deplin remediul și în același timp remediile apropiate, în vederea diagnosticului diferențial, rezultatul va fi o ratare a cazului.

O manieră de lucru pe care o aplic în propria practică, atunci când simptomele culese nu îmi par relevante sau poate prezentarea lor mult prea influențată de diverși factori cum ar fi anturajul sau experiențele anterioare, obiceiuri etc., este aceea de a solicita pacientului descrierea unei zile obișnuite din viața personală: când, cum se trezește, ce, cum și cât mănâncă, ce temperatură face în casă, dacă și când apare oboseala, când are randamentul maxim, cum administrează efortul, cum doarme, câtă apă bea, dacă o preferă mai rece etc. și dacă apar simptome, când apar, cum apar etc. O descriere de acest tip, conferă o oarecare detașare a pacientului de spectrul propriei boli, de regulă mult investigată și „etichetată” de multiplele păreri medicale sau nemedicale. În consecință, relatarea are un grad înalt de veridicitate.

A doua șansă de a prinde simptome „scăpate” în prima anamneză este oferită de a doua consultație. Cel mai frecvent, la prima întâlnire, pacientul are un anumit trac sau reținere, care inevitabil îl poate face să omită unele simptome. La a doua sau următoarele întâlniri, pacientul se deschide mai mult și accesul spre informație devine mai simplu, mai natural, iar simptomele dezvăluite pot fi de valoare, cu atât mai mult cu cât există deja o reacție la primul remediu administrat, iar această reacție poate fi evaluată (vezi capitolul „A doua consultație”). În același timp, o apropiere exagerată sau împrietenirea cu pacientul sunt păguboase, complicând comunicarea utilă. Este acceptată drept comună dificultatea reală a acordării consultațiilor medicale în familie sau apropiaților.

IDENTIFICAREA REMEDIULUI (diagnosticul homeopatic)

Identificarea celei mai potrivite căi de abordare și a celui mai potrivit remediu în acord cu tabloul simptomatic al pacientului este o etapă specifică homeopatiei. Metodele sunt foarte multe și diferă cu școala de homeopatie, cu homeopatul însuși, dar rezultatul, indiferent de calea homeopatică urmată trebuie să fie similar, adică remediul la care se ajunge să fie același sau din aceeași familie și din aceeași categorie miasmatică. O diferență poate apare atunci când se urmează o anumită strategie, se dorește obținerea unor reacții intermediare înaintea ultimei etape, aceea de a atinge starea de sănătate stabilă și independentă de terapie, atunci când situația obiectivă, face posibil acest lucru.

Note de strategie; Ierarhizarea simptomelor

”Vechii clinicieni spuneau că bolile sunt colecții de simptome, că ceea ce diferă de la o boală la alta este gruparea semnelor” (Brînzeu, 1973:69).

În această etapă suntem în posesia unui tablou simptomatic complet, actual, întregit cu datele paraclinice, cu istoricul personal și familial. Acest tablou trebuie valorizat pentru a obține maximum de la informațiile culese. Simptomele trebuie ierarhizate și structurate în ordinea relevanței sau importanței, pentru a reflecta cât mai corect și total modul de manifestare și de evoluție al individului. Este tabloul care urmează a fi comparat cu textele din MM. Ierarhizarea sau ordonarea simptomelor în ordinea importanței, deține un rol determinant în vederea identificării remediului conform obiectivelor tratamentului. Diverși autori au punctat în maniere diferite ierarhizarea simptomelor. Nu toate personalitățile care au marcat istoria homeopatiei, au exprimat o poziție clară, explicită, asupra importanței ierarhizării și a felului în care aceasta se poate face, rezumându-se la a fi adepți declarați sau nu, a celor mai importanți creatori de curente în homeopatie: Hahnemann, Boenninghausen, Hering, Kent, Lippe, Borland, Clarke, Burnett, Schussler, Vannier, Schmidt, etc.

Capitolul este definitoriu din perspectiva abordării medicale în general. Luarea în considerare a unor grupe de simptome cu ignorarea deliberată sau nu a altora, nu fac decât să trunchieze realitatea. Este ceea ce se petrece flagrant în medicina convențională actuală, în care simptomele de tip modalități, constant invocate de pacienți, sunt total ignorate. A ignora orice, o parte mai mică sau mai mare, un simptom subiectiv sau obiectiv, dar cu atât mai mult nevoia sau suferința pacientului, restrânge inevitabil șansa de a obține o reală reechilibrare a bolnavului. După cum spunea Hudson descriind perioada actuală, ”considerăm boală ceea ce dorim să considerăm” sau luăm în considerare doar ceea ce dorim să luăm (Hudson, 1993).

Modul de ierarhizare este tocmai ceea ce definește modul de abordare a pacientului. Ce contează?, ce nu contează?, ce luăm în considerare?, ce nu luăm în considerare? etc., sunt întrebările minime care pot defini obiectivul terapeutului: pacientul, cu tot ceea ce înseamnă el sau abstracțiunea teoretică numită boală?

Ierarhizarea

Toatele simptomele trebuie culese, luate în considerare, dar nu oricum. Ierarhizarea sau valorizarea precisă a lor, se pare că este încă de la început prezentă în scrierile lui Hahnemann. În ”Lesser Wrintings”, Hahnemann afirmă: ”De câte ori Aconitum este ales homeopatic, trebuie, înainte de toate, să fie observate simptomele mentale și mare atenție ca acestea să se suprapună cât mai bine tabloului, cu anxietate a minții și a corpului, neliniște, a nu se asocia îngrijorarea”; afirmația descrie o ierarhizare a simptomelor, dând importanță crescută celor mentale și precizând chiar simptomul care trebuie să guverneze prescrierea de Aconitum: „anxietate a minții și a corpului, neliniște” (Hahnemann, 1852).

Dintre cei mai influenți autori care propun explicit o ierarhizare standardizată a simptomelor sau sintetizează în viziune personală afirmațiile lui Hahnemann, este J. T. Kent. Autorul pornește de la prezumpția că ființele umane pot fi gradate în mai multe niveluri începând de la material spre spirit. Ierarhic, consideră că zona spirituală este cea mai importantă generatoare de simptome.

Privind dinspre periferie spre centru, prescripția se va adresa simptomelor celor mai apropiate de centru, acestea fiind cele mai importante în definirea remediului. Această metodă este numită „clasică” (termen introdus în premieră de Bayley), „ortodoxă” sau „hahnemanniană”. Ierarhia este:

Mental > General > Particular

iar Kent este foarte probabil dintre cei mai acerbi susținători și chiar „creatori” ai metodei (Bayley, 1912).

Evident influențat de Emanuel Swedenborg, Kent preia simbolismul acestuia reprezentat de „sferele de influență” (swedenborgiene): sufletul; rațiunea, voința și în final, imaginația, dorința și memoria. Influența lui Swedenborg este exprimată explicit în semiologia lui Kent. În „scientia correspondentiarum”, Swedenborg redefinește „teoria semnăturilor” a lui Kircher și Paracelsus, pregătind astfel terenul pentru asocierea cu teoria similitudinii a lui Hahnemann. A influențat foarte multe personalități ale vremii sale. Unul dintre autorii preferați ai lui Hering, C. J. Hempel, autor și traducător a numeroase texte homeopatice, dar în același timp adept convins al lui Swedenborg, a mers și mai departe, sugerând chiar înlocuirea termenului de similitudine cu cel de corespondență (Radde, 1853).

Emanuel Swedenborg (1688-1772)

Kent reușește, datorită capacității sale intelectuale impresionante, să impună propria manieră, bazată pe augmentarea importanței simptomelor mentale și pe o interpretare particulară a scrierilor lui Hahnemann. Din ceea ce probabil se dorea o metodă didactică: crearea de imagini personalizate ale remediilor în ideea de a face lizibile „provingurile” (acele înșiruiri fără capăt de simptome din MM pure), rezultă un adevărat curent, poate cel mai puternic din istoria homeopatiei și cu siguranță cel mai amplu până în acest moment. Tot Kent este cel care a rejectat vehement modernizarea homeopatiei, invocând principiul autorității și inamovibilității rădăcinilor ei și menținând sau adâncind astfel într-un mod extrem de păgubos, prăpastia dintre ceea ce se numește medicină convențională și homeopatie (Rosenbaum, 2002). Fără intenția de a minimiza contribuția sa la înțelegerea homeopatiei prin nenumăratele texte publicate, dar în principal „Lesser Writings”, pot afirma că tocmai acest dogmatism extrem a contribuit din plin la decăderea acceptării homeopatiei în prima parte secolului XX, la declinul interesului a numeroși medici inițial curioși.

Într-un schimb de replici pe tema influenței lui Swedenborg asupra lui Kent, Shirley Reischman și Julian Winston punctează câteva aspecte ale transpunerii doctrinei swedenborgiene în homeopatie:

(…) pentru Swedenborg fiecare grad superior reprezintă o stare de spiritualizare superioară. În lumea naturală, substanța sau materia este observabilă prin intermediul simțurilor fizice, iar nivelurile superioare alcătuite din substanțe superioare, pot fi observate doar cu simțuri superioare. Din perspectiva homeopatică, semnifică faptul că din momentul în care orice are o corespondență, părțile cele mai subtile ale individului vor răspunde doar la remedii subtile, adică înalt potențate. Deci, sufletul și determinarea fiind componentele cele mai subtile ale omului, ele vor reacționa la potențe foarte înalte. Chiar mai important, cum determinarea corespunde sursei fundamentale, respectiv originii bolii, pentru a obține cu adevărat vindecarea, trebuie să acționăm cu potențe înalte. Orice altceva, va cauza supresie. Dacă cineva poate cu adevărat să capteze mentalul pacientului, va avea întregul caz. Deoarece ființa umană este alcătuită din niveluri, fiecare parte le influențează pe toate celelalte și are corespondență în toate celelalte părți. Deci, remediul care atinge nivelul cel mai înalt va afecta persoana în întregime (…) (Reischman, 2004).

Influența lui Swedenborg asupra homeopatiei, în speță asupra celui mai important homeopat de la cumpăna dintre secolele XIX și XX, James Tyler Kent, explică originea rădăcinilor homeopatiei clasice sau kentiene, nu hahnemanniene. Unii autori afirmă prezența aceleași influențe a enigmaticului suedez asupra celor mai importanți homeopați, de la Hahnemann la Hering, dar pragmatismul acestora și relaționarea strictă la patogenezie, empirism și la experimentul clinic, îi îndepărtează categoric de speculațiile celui care a adoptat și a pus în practica homeopatică învățăturile lui Swedenborg.

O altă consecință directă a acestei atitudini este selectivitatea draconică a pretendenților la arta homeopatiei, dată de criteriile impuse de Kent. Din cauza condiționării prin reguli extrem de restrictive, homeopatia ”pură”, ajunge să fie practicată doar de foarte puțini, cum însuși Kent afirmă într-un discurs adresat studenților institutului de homeopatie Hering:

Prescrierea unui remediu homeopatic este un proces de creștere și progres lent, despre care se poate spune că este ca vinul cel mai bun care este păstrat pentru sfârșitul serbării. Dacă studentul în homeopatie este nepăsător în fața interesului suprem al persoanelor bolnave, neglijent în descoperirea și notarea simptomelor, prea indolent pentru a căuta simptomele corespunzătoare în Materia Medica sau dacă trebuie să facă lumină în compararea simptomelor culese de la bolnav cu cele prezente în Materia Medica, el nu va progresa, nu va deveni mai înțelept odată cu vârsta și va merge asemenea tuturor celor indolenți și nestatornici care își compun prescripția bazându-se exclusiv pe rezultatele de laborator(…) de aceea foarte puțini dintre discipoli ajung să practice cu adevărat homeopatia (…) (Kent, 1912).

În același material, Kent susține extrem de critic faptul că din cei peste două mii de homeopați înregistrați în statul New York la acea perioadă, practică cu adevărat homeopatia, doar doi. (Kent, 1912).

Inspirat de Kent, Bill Gray (homeopat contemporan) în articolul „Ierarhia simptomelor”, punctează planurile de ierarhizare a simptomelor pornind de la cele fizice, dar importanța sau gradarea rămâne asemănătoare cu a lui Kent; cel mai mare grad este acordat mentalului, apoi emoționalului și în ultimă instanță fizicului (Gray, Shore, 1989):

• planul fizic; cu stres limitant și în același timp simptomatologie limitată la sau concentrată în cea mai mare parte în planul fizic.

• planul emoțional; simptomatologia devine mai profundă, iar forța vitală nu face față suficient de bine solicitării, afecțiunea tulburând starea generală și

• planul mental; forța vitală este prea slabă, nu mai face față stresului la care este supusă, situație în care și mentalul conștient devine limitat.

Grey susține afirmațiile preluate de la Hahnemann, apoi de la G. Vithoulkas care consideră straturile simptomatice ca fiind rezultatul direct al intensității reacției forței vitale: „Forța vitală este cea care stabilește modalitatea și intensitatea răspunsului simptomatic al organismului” (Gray, Shore, 1989)

Ely Erastus Case, în volumul „Alegerea remediului”, enunță o serie de criterii de departajare a simptomelor (Case, 1916):

1. Dacă simptome diferite sunt egale ca intensitate, se acordă prioritate simptomului mental.

2. Dacă nu există un simptom mental evident, se acordă importanță celui mai specific simptom fizic.

3. Un simptom comun, datorită concomitenței, devine caracteristic.

H. Duprat, reprezentant al școlii franceze de homeopatie, aduce o motivație nevoii de ierarhizare: „Ierarhizarea simptomelor este indispensabilă când după o primă eliminare, șovăim între câteva remedii aflate în competiție”. Autorul propune două niveluri ale ierarhizării: calitativă și cantitativă.

● Ierarhizarea calitativă:

Simptomele psihice sunt cele mai importante, domină simptomele fizice.

Caracteristicile generale sunt mai importante, domină caracteristicile locale.

Modalitățile universale sunt mai importante, domină modalitățile locale.

Simptomele cheie generale sunt mai importante, domină simptomele cheie locale.

● Ierarhizarea cantitativă:

Un simptom comun poate lua valoarea unei caracteristici, dacă domină cantitativ tabloul morbid al pacientului. „un simptom care este foarte accentuat la bolnav, trebuie să fie la fel și în patogenezia remediului”, motiv pentru care ierarhizarea calitativă poate fi înfrântă uneori de cea cantitativă:

O modalitate generală puternică domină un simptom psihic slab.

2-3 modalități locale puternice domină o modalitate generală slabă.

Unul sau mai multe simptome cheie puternice domină modalitățile slabe.

O ierarhizare restrictivă sau exagerată, este propusă de Mure și Woodward: aceasta presupune ca selecția remediului să se facă doar dacă remediul prezintă în patogenezia lui, o succesiune morbidă identică cu succesiunea diverselor boli ale bolnavului. Metoda este propusă și de alți autori (vezi Hering), dar dacă este luată „ad literam”, devine atât de selectivă, încât aplicabilitatea ei practică, dispare cu desăvârșire (Aurian-Blăjeni, 1985:366).

„(…)sfatul lui Hahnemann este să fie luat fiecare caz în parte ca și cum ar fi singurul (…), iar simptomele trebuie culese în așa fel încât cazul să se poată distinge clar de toate celelalte” (Hering, 1865-1866). Probabil cel mai pragmatic dintre homeopații post hahnemannieni și cu siguranță o referință fundamentală în homeopatie, Constantine Hering precizează o ierarhizare cu trei reguli, pe care i-o atribuie lui Hahnemann:

Constantine Hering (1800-1880).

REGULA 1: Caracteristicile fiecărui caz trebuie să fie similare cu caracteristicile remediului. Explicație: simptomele unui caz și simptomele unui medicament nu trebuie să fie doar asemenea; la ambele, aceleași simptome trebuie să aibă același rang (Organon, §153).

Regula pare a fi o metodă de alcătuire a tabloului simptomatic; simptomele trebuie să includă localizarea, modalitățile, senzațiile, direcția de evoluție, concomitențele, lateralitatea etc., toate având rangurile consemnate încât să poată fi comparat în toate detaliile cu MM. Simptomele incomplete primesc un grad inferior, iar cele bine conturate, un grad înalt. Hering oferă și instrumentul pentru a realiza gradarea, materializat în schema sub formă de cruce. Celebra „cruce a lui Hering” (vezi imaginea alăturată) este acceptată practic de mai toți homeopații ca fiind modul cel mai la îndemână sau sigur de a obține cât mai multe informații în legătură cu un simptom, indiferent de complexitatea acestuia. Aplicarea ei transformă un simptom oarecare într-unul homeopatic.

Schema lui Hering

REGULA 2: „(…) fie că este, fie că nu este de acord cu teoria miasmatică a lui Hahnemann, studentul în homeopatie, dacă urmează sfaturile practice enunțate în această teorie, va avea mult mai mult succes și în final va fi nevoit să adopte cel puțin regulile practice incluse în această teorie” (Hering, 1865-1866):

Mesajul teoriei psorei (Hahnemann descrie psora ca miasmă a miasmelor, omniprezentă și care înglobează 85% din patologie), spune Hering, nu este anulat de descoperirea lui Sarcoptus Scabiae sau de teoria contagiozității, a propagării „animaliculelor” sau a tuturor „triburilor” de bacterii:

„Esența doctrinei este de a administra, în toate bolile cronice, medicamente care să acționeze dinăuntru în afară, de sus în jos, de la organele cele mai importante spre cele mai puțin esențiale, de la creier și nervi înspre exterior și în jos spre cele mai puțin importante și declive organe, spre piele” (Hering, 1865-1866).

Conform lui Hahnemann, remediul Sulphur este „regele” acestei miasme și în același timp, remediul la care se poate observa cel mai ușor evoluția centrifugă a simptomelor.

Toate medicamentele antipsorice au o caracteristică particulară și anume, direcția centrifugă, adică de a determina evoluția efectelor și simptomelor dinspre înăuntru înspre afară. Toate simptomele pacientului care indică o evoluție dinspre exterior înspre interior denotă o evoluție înspre agravare sau de progresiune a bolii, în consecință vor avea rangul cel mai înalt.

Această a doua regulă introduce un fel de distincție între diversele medicamente ale căror patogenezie a fost efectuată și sunt deja în uz. Presupune adoptarea graduală a unei ordini sau ierarhii în rândul acestor medicamente în funcție de profunzimea simptomelor.

Toate simptomele afecțiunilor profunde, cele mentale sau alte tulburări cu rădăcini situate în profunzime, sunt de valoare superioară celor mai distructive simptome exclusiv ale părților superficiale ale corpului. O ameliorare a simptomelor superficiale însoțită de o agravare a celor profunde, chiar dacă aceasta pare de importanță redusă, devine o indicație precisă a faptului că pacientul se agravează, adică devine imperioasă găsirea altui remediu care să fie cu adevărat curativ.

Frecvent asistăm la încercări nereușite ale organismului de a scoate la suprafață sau de a elimina elementele care agresează centrul vital. Conform lui Hering, aceste tentative trebuie asistate, încurajate, dar în nici un caz prin aplicații externe sau prin îndepărtarea intempestivă sau nesăbuită a ceea ce boala produce și cu atât mai puțin prin medicație similară cu simptomele superficiale. Dimpotrivă, ceea ce este de căutat este tulburarea profundă, simptomele prin care se manifestă și compararea lor pentru a putea identifica remediul cel mai potrivit, de preferință printre remediile antipsorice, acestea având o acțiune centrifugă superioară. Principala caracteristică a antipsoricelor spune Hering, a fost obținută de la bolnavi și doar prin utilizarea potențelor. „Medicamentele își manifestă această particularitate extrem de importantă doar prin intermediul potențelor înalte și doar la persoanele cele mai sensibile” (Hering, 1865-1866).

Ceea ce statuează explicit Hering prin această a doua regulă, este direcția de evoluție a îmbolnăvirii, respectiv a vindecării, care odată observată, poate oferi o șansă de evaluare atât a evoluției patologiei, cât și a reacției la remediu.

REGULA 3: Ignorată de majoritatea teoreticienilor homeopatiei (după Hering, n.a.) regula întregește perfecțiunea teoriei homeopatice hahnemanniene, oferind adevăratului homeopat nu numai posibilitatea de a vindeca cea mai dificilă boală cronică, dar chiar posibilitatea de a realiza un prognostic precis și de a ști când cazul este rezolvat și dacă boala este vindecată definitiv sau va reveni cu prima ocazie.

În „Bolile Cronice”, Hahnemann afirmă: „(…)simptomele recent dezvoltate sunt primele care vor dispărea, iar cele vechi ultimele”. Observația este extrem de cunoscută, iar Hahnemann este cel care o enunță pentru prima dată și mai mult, o instituie ca regulă a vindecării explicând: un bolnav suferă de mai multe boli, apărute în timp, fiecare adăugând simptome noi celor existente, într-o anumită succesiune. Vindecarea se va produce în sens invers, primele simptome care dispar fiind ultimele apărute, respectiv primele simptome apărute vor fi ultimele care dispar (Hahnemann, 1896).

Ultimele simptome vor avea cel mai înalt rang în scopul alegerii remediului. Principalul motiv este dat de participarea majoră a acestor simptome la alcătuirea tabloului actual al pacientului sau de faptul că alcătuiește ceea ce numim „stratul superficial” și pentru a avea acces la cele profunde, acesta va trebui îndepărtat. Afirmația pare să-i contrazică propriile concepte (Hering recomandă simptomele profunde ca fiind de cel mai înalt rang sau ținta tratamentului), dar în esență este o atitudine de tip strategic. Pentru a putea aplica cu succes această regulă, Hering numește cinci etape care trebuie urmate:

Examinarea bolnavului trebuie făcută încât apariția simptomelor în timp și evoluția ulterioară să poată fi precizate cât mai exact.

Simptomele recente vor fi așezate în față, dar fără a neglija celelalte simptome, chiar cele mai vechi. La alegerea remediului trebuie studiat dacă remediul respectiv are similaritate corespunzătoare cu aceste ultime simptome.

Dacă pacientul este hipermedicat, trebuie aplicată antidotarea în special asupra ultimului medicament administrat.

În cazurile cronice, când alegerea a fost corectă și administrarea remediului confirmă opțiunea, dar aceasta se epuizează, urmează o nouă examinare în vederea obținerii unei imagini complete a noii stări a pacientului. Trebuie identificate eventualele simptome noi. Dacă aceste simptome aparțin ultimului remediu administrat, repetiția acestui ultim remediu nu va face decât să agraveze și asta în special dacă modalitățile generale ca orele de agravare, lateralitatea sau alte localizări sunt schimbate și starea generală a pacientului este agravată. Noul remediu trebuie ales în acord cu noile simptome apărute, acestea devenind de gradul cel mai înalt.

Dacă în urma aplicării tratamentului corect, am reușit o restaurare completă a unui caz cronic, iar simptomele au dispărut în ordinea inversă apariției, cazul poate fi declarat vindecat și eliberat cu încrederea deplină că acesta este stabil și că nu va mai reveni. Dacă nu, probabilitatea unei recăderi rămâne în picioare și foarte probabil, mai devreme sau mai târziu, cazul va reveni.

În completare la cele trei reguli, Hering adaugă un ”pont”:

Orice afecțiune care migrează de pe o parte pe alta a corpului este mult mai rapid rezolvată de medicamente care produc o afecțiune similară, dar cu desfășurare în direcție inversă sau opusă direcției de desfășurare a bolii. Fenomenul pare să corespundă ultimei reguli, dar a fost descoperit în circumstanțe complet independente (Hering, 1865-1866).

Importanța practică a celor trei reguli, felul în care sunt înțelese și aplicate poate face diferența între o practicare la nimereală a homeopatiei, un homeopat pervertit și un adevărat hahnemannian, afirmă Hering. Primul va lua în considerare toate simptomele fără a face vreo distincție între acestea, al doilea se va mulțumi cu doar câteva simptome, suficiente pentru a-și justifica în mod „științific” o anumită patologie, iar al treilea va observa regulile și va vindeca bolnavul.

Andre Saine, homeopat canadian contemporan, comentează într-o manieră rezervată, fiecare dintre cele trei reguli ale lui Hering și numește o condiție necesară: „În situația în care pacientul este sub influența medicației alopate, înainte de a proceda la anamneza homeopatică este nevoie de a antidota efectele medicamentelor sau altor produse administrate, dacă este posibil cu medicație antidot cât mai specifică tipului de terapie urmat”. Asumându-și onest poziția, Andre Saine afirmă:

Când am început studiul homeopatiei am ascultat, am citit și mi-am asumat lucrările clasicilor. Asemenea colegilor mei, am căzut de acord că Legile lui Hering sunt incontestabile, fapt recunoscut de Hering însuși, dar și de generațiile de homeopați care au urmat: toți pacienții, cu afecțiuni acute sau cronice, fără excepție, cu un tratament homeopatic bine aplicat, vor fi întotdeauna vindecați respectând direcțiile menționate (…) Ulterior, ca practician de homeopatie generală, m-am străduit cu foarte multă precauție să pun la încercare ceea ce învățasem. De atunci, am reușit să materializez majoritatea, dar nu toate acele reguli, principii și legi aflate în teoria homeopatică promulgată de generații de homeopați. Până în prezent, nu am fost în stare să materializez Legile lui Hering (Saine, 1999).

Nu mulți homeopați au demonstrat o asemenea deschidere (se alătură lui Master Farokh), ceea ce ar putea fi un element de franchețe, dar în același timp ar putea ridica unele semne de întrebare. Îndoielile se pot referi în egală măsură asupra mult invocatelor reguli ale lui Hering (numite și legi), dar și asupra performanțelor lui A. Saine.

Școala indiană de homeopatie a generat și ea câteva nume celebre, care au marcat și continuă să influențeze într-o măsură semnificativă homeopatia actuală. În mare parte, alături de Hahnemann, același Kent este luat ca referință și dezvoltat sau uneori interpretat particular. Prosad Banerjee, discipol autodeclarat kentian, afirmă: „.Simptomele mentale sunt cele mai importante, apoi urmează simptomele generale referitoare la întregul organism și în final simptomele locale, particulare ale corpului pacientului”. Autorul detaliază trei niveluri ale ierarhizării. Dacă simptomele de la capitolul mental și cele de la generalități se potrivesc în sensul înclinării spre același remediu, atunci simptomele de la capitolul al treilea nici nu mai trebuie luate în considerare pentru că remediul găsit va fi cel corect, susține autorul. Dacă simptomele sugerează mai mult decât un remediu, capitolul al treilea devine de importanță majoră, astfel încât simptomele particulare vor trebui să se potrivească cu cele selectate la mental și la generalități. Astfel, simptomele particulare vor tranșa diagnosticul diferențial. Folosind în continuare același tip de raționament, constatăm o creștere semnificativă a dificultății în rezolvarea cazurilor cu o bogăție de simptome din categoria a treia, adică fizice, locale, particulare și fără sau cu foarte puține simptome mentale și generale. Banerjee motivează astfel dificultatea rezolvării cazurilor de cancer, ftizie, alte boli grave, profunde, în care produsele sau consecințele bolii sunt atât de multe și de grave încât acoperă în totalitate simptomele din grupele unu și doi, care nu mai pot fi identificate și dacă mai sunt, acestea devin o expresie secundară a simptomelor fizice dominatoare. În situația în care există o potrivire majoră la toate cele trei capitole în sensul înclinării spre un remediu, avem șansa de a asista la una din acele „vindecări miraculoase”, când întregul tablou simptomatic al pacientului corespunde întocmai unui remediu care odată administrat, va reechilibra organismul în toate aspectele sale și mai mult, va duce la obținerea unei stabilități remarcabile în timp, fără a mai fi nevoie de alte intervenții. Schema de tip kentian propusă de Banerjee are aplicabilitate practică semnificativă, dar cu referire specială la cazurile cronice. Detalierea tehnică a acestei scheme poate explica ordinea demersurilor de tip homeopatic în vederea obținerii unui tablou simptomatic armonios, consistent și coerent, adică așezat în așa fel încât prescrierea devine „floare la ureche” (Banerjee, 1985).

Nash remarcă claritatea lui G. P. Waring care subliniază diferențierea importanței diferitelor categorii de simptome:

Una din situațiile cele mai frecvent întâlnite, poate chiar reflexă în practica cotidiană, este de a acorda atenție sporită suferințelor pacientului și a colecta simptomele patologice în dauna celor generale, uneori complet ignorate, cu toate că importanța lor depășește pe cea a celor mai particulare manifestări ale zonelor afectate. Dacă particularitățile sunt în concordanță cu generalitățile, situația devine limpede, dar dacă generalitățile și particularitățile sunt în conflict, generalitățile sunt cele care vor prevala. De exemplu, dacă există o modalitate generală precum „agravare la rece” respectiv „ameliorare la cald”, iar modalitățile particulare sunt inverse cu cele generale, modalitățile generale ar trebui să cântărească mai greu în selecția remediului decât cele particulare (Nash, 1904).

Un exemplu de prezentare a ierarhizării mai puțin kentiene, este dat de Elaine Lewis, homeopat american, produs al școlii actuale (Lewis, 2006):

etiologia (cauza declanșatoare a simptomatologiei actuale)

starea actuală a pacientului

modul de instalare a simptomelor

senzațiile și simptomele ciudate, rare, particulare

mentalul (confuzie, amnezie, lentoare mentală etc.)

emoțiile

generalitățile fizice

simptomele locale

Este de remarcat, introducerea etiologiei, dar și a capitolului starea actuală. Este stratul recent apărut sau superficial al lui Hering sau foița externă în ”modelul cepei”. Astăzi, pacientul exprimă imperativ nevoia să perceapă o ameliorare imediată a propriei condiții, iar abordarea medicală convențională oferă această promisiune. Este o provocarea reală a homeopaților contemporani. Nici un pacient nu va dori să fie supus acelor perioade de agravări și reaprinderi ale unor simptome vechi, uneori greu de dus, realitate oarecum specifică și greu de evitat în cazul abordării kentiene. Asemenea ierarhizări, aparent mai ușor digerabile sunt utilizate frecvent în zilele noastre.

Caz din arhiva personală: 56 ani, sex F, se prezintă pentru dureri de picioare în timpul nopții, crampe musculare, dureri la așezarea în pat, dureri în poziția orizontală. Toate se ameliorează la mișcare sau în poziția stând. Sete excesivă, dar cu frică de rece, transpirații apoase. Obiectiv, pulsul la pedioasă este absent, dureri violente la palparea pulpei, furuncule recidivante. Boli diagnosticate pentru care avea medicație prescrisă; DZ II, HTA. Diagnostic adăugat: arteriopatie obliterantă (posibil complicație diabetică). Simptomele generale (prezentate în imaginea alăturată) indică evident Phosphorus, pe care l-am și indicat în potență CH30 de 2 ori pe săptămână, timp de 6 săptămâni. Simptomele locale în schimb, cereau evident Secale, ale cărei modalități sunt exact inverse față de Phosphorus. Strategic și în vederea evitării unei posibile agravări, am prescris și Secale în D6, de 2 ori pe zi, în zilele fără Phosphorus. Rezultatul a fost optim, crampele au dispărut încă din prima zi, iar somnul a revenit după o săptămână și odată cu revenirea somnului, a dispărut și nevoia de mișcare sau agravarea la poziția orizontală. După 6 săptămâni a suprimat terapia antihipertensivă și cea antidiabetică, amândouă fiind compensate. Am continuat cu Phosphorus CH200 o doză pe săptămână 8 săptămâni. Intervenția de acest tip o facem în continuare de două-trei ori pe an. Starea generală este bună și în prezent, după mai bine de 6 ani.

Poate părea dezarmantă minimizarea simptomelor obiective sau absența lor aproape cu desăvârșire din ierarhizările propuse de cei mai importanți autori și de principalele școli de homeopatie clasică. Chiar dacă în cazul maeștrilor, o astfel de atitudine pare comună, nu cred că astăzi poate fi acceptabilă, în special în cazul unui debutant, mai ales dacă vine din zona medicinii convenționale. Ancorarea pe simptome obiective poate oferi un grad sporit de siguranță, facilitează verificarea și categoric reduce riscul extrem de tentant al speculațiilor.

Subordonarea tuturor simptomelor la simptomele mentale este un motiv de respingere a homeopatiei de către adepții medicinii convenționale. Lipsa ”suportului științific” acceptabil sau de „obiectivare” a simptomatologiei subiective este cel mai adesea invocată. Ori simptomele mentale și modalitățile caracterizează omul și stau la baza întregii strategii de ierarhizare a simptomelor și a strategiilor terapeutice. Chiar dacă raționamentul este de cele mai multe ori confirmat de practică, dacă nu putem „obiectiva” elementele enumerate, apropierea de curentul medical actual rămâne să mai aștepte. În același timp se poate ridica și reversul problemei, adică de ce nu s-ar încerca o apropiere mai „aplicată” din partea științelor medicale convenționale? Această zonă deține mijloacele și resursele necesare; dar oare identificarea anumitor substanțe, mediatori, hormoni etc., implicate în declanșarea diverselor reacții, senzații etc., va putea satisface nevoile pacienților sau va rămâne doar să satisfacă orgoliul oamenilor de știință sau să servească altor interese? Orice nouă descoperire este mai mult decât binevenită, însă păstrând aceeași mod de gândire „mecanicist”, nu va umaniza în nici un caz demersul medical și nu văd cum ar putea înlesni demersul homeopatic.

Valoarea simptomelor obiective rămâne de neconestat atât în prescriere cât și în confirmarea rezultatului terapiei și va completa sau uneori va sta la baza ”materializării” evoluției cazului. În perioada actuală, simptomatologia de tip obiectiv capătă o importanță tot mai mare. Sunt foarte puține persoanele care mai prezintă acea „curățenie” a propriei existențe, încât să fie capabile să-și descrie senzațiile, nevoile, aversiunile etc., așa cum sunt ele, fără influențe majore ale mediului socio-cultural prezent astăzi într-un mod extrem de „ofensiv”. Ori toate acestea stimulează parcă un abandon al propriilor simțuri, a propriului discernământ, îndemnând spre ascultare; ascultarea „specialiștilor”, a responsabililor, a „curentului” etc. Mimetismul social, mai mult sau mai puțin conștientizat, ne îmbie spre ”dispariția” în peisaj. A discerne între informațiile subiective cu valoare reală și cele datorate influențelor exterioare, omniprezente, rămâne o sarcină dificilă și alunecoasă, dar care în acest caz poate fi ușurată sau tranșată de un simptom obiectiv.

În ultimă instanță, ierarhizarea simptomelor va fi determinată de ceea ce poate ajuta în clarificarea cazului conform intenției terapeutice.

Ce condiționează ierarhizarea?

Înaintea stabilirii țintei terapeutice, trebuie considerați câțiva factori care condiționează și particularizează ierarhizarea simptomelor, în vederea stabilirii obiectivelor. Fiecare din acești factori pot deveni prioritari în funcție de situație:

Nevoia afirmată a pacientului însuși și solicitările acestuia constituie un criteriu. În momentul prezentării la consultație, acesta are o anumită problemă sau mai multe, pe care le consideră de tip medical și dorește să fie rezolvate cu prioritate. Indiferent de aspectul patologiei, dorința sau nevoia pacientului trebuie luată în seamă. Dacă homeopatul crede că există și alte tulburări care ar trebui sau ar putea fi corectate, acestea trebuie aduse la cunoștința pacientului în măsura posibilităților. Nu cred că pătrunderea la nivelurile la care homeopatia are acces poate fi făcută fără ca pacientul să fie informat corect. Cu acordul obținut, se poate stabili ținta și ordonarea simptomelor, eventual în ordinea solicitată de pacient.

Supresiile medicamentoase sunt mult prea frecvente sau aproape omniprezente în zilele noastre. Este situația în care simptomele inițiale lipsesc cu desăvârșire, dar se identifică în istoric, iar simptomele declanșate de blocaj preiau conducerea, având cel mai înalt grad. Ca atare, devin ținta primei prescripții. În aceeași categorie se pot integra și nenumăratele cazuri de denaturare a cursului natural al bolii prin terapie nemedicamentoasă sau medicamentoasă homeopată inadecvată. Toate aceste „piedici” în identificarea realității cazului, trebuiesc sesizate și evitate sau cel puțin luate în considerare. Odată cu înlăturarea lor, boala de fond își va face apariția în forma inițială sau oarecum modificată. Abordarea cu prioritate a supresiei este necesară în vederea readucerii cazului la forma sa naturală, adică de respectare a reacțiilor firești ale organismului.

Îndepărtarea factorilor etiologici în limita posibilităților. În grup sunt cuprinse simptomele declanșate exclusiv de factori din afară, de factori externi, de regulă independenți de organismul receptor sau de starea acestuia. Excluderea factorilor, dacă este posibilă, duce la dispariția simptomelor sau la evitarea apariției. Acesta poate fii criteriu de diferențiere sau de identificare a simptomelor etiologice. Principalii factori exteriori sau extrinseci declanșatori sau generatori de simptome sunt:

climatic,

microclimatic,

factori infecțioși: de contagiune prin contact direct sau indirect, endemii, epidemii, pandemii,

intoxicații: accidentale, voliționale,

accidente chimice, fizice, mecanice,

traume emoționale, psihice,

vaccinări, antibioterapie excesivă, tratamente cu proteine, transfuzii,

intervenții chirurgicale sau complicații ale acestora.

C. Dunham consideră că problema obiceiurilor culturale este poate cea mai banală imaginabilă, dar există, produce și va mai produce „victime” atât în rândul pacienților cât și al medicilor. Este atât de banală încât cel mai frecvent nu este luată în considerare. O bună cunoaștere a remediilor, dar în egală măsură a oamenilor, a obiceiurilor acestora, a condițiilor în care trăiesc și își desfășoară activitatea, va limita asemenea erori:

O tânără prezenta de o perioadă considerabilă de timp un tablou simptomatic perfect pentru Sulphur. I s-au administrat toate potențele disponibile din acest remediu, alături de multe altele, fără nici cel mai mic rezultat, pentru ca în final să se facă „marea descoperire”: folosea Sulphur pentru a-și curăța dinții. Odată cu oprirea obiceiului, au dispărut și simptomele (Dunham, 1877).

H. R. Sackett atrage atenția asupra numeroaselor pseudosimptome prezente deseori sau invocate mult prea frecvent și care nu reprezintă altceva decât manifestări de tip reactiv la unele obiceiuri de viață uneori absolut aberante, dar care nu reprezintă aspecte patologice. Poate că în prezent, situațiile de acest tip sunt mai mult decât ordinare, având o frecvență mult peste normalitate; acele mici „derapaje” pe care fiecare individ le mai are uneori, au ajuns să fie considerate „periculoase”. Consider semnificativ faptul că „educația” agresivă generată de diverși promotori ai unor produse sau chiar obiceiuri și care pun în față diverși „specialiști” înarmați cu numeroase studii „ultradocumentate” au ajuns să genereze adevărate fobii complet nefondate. Există mămici care-și cresc copii cu sfințenie după cartea X; există indivizi care mănâncă numai ce spune Y, iar exemplele pot continua la nesfârșit. ”N-ar fi o problemă dacă nu ar deveni o problemă, adică generatoare de depersonalizare, dezumanizare, supunere, deresponsabilizare, dependență, etc.(…) și în cele din urmă apariția tulburării generale a stării de echilibru care nici ea nu mai este recunoscută spontan, dar cu siguranță va produce simptome, iar acestea deranjează” (Sackett, 1951).

Caz din arhiva personală în care doar îndepărtarea „obiceiului” a putut rezolva situația: Un tânăr student vine pentru o tuse nocturnă, care-l sâcâie de câteva luni. După o anamneză temeinică ajung la concluzia că are nevoie de Drosera, pe care i-o administrez în potență 30CH de 2 ori/zi 5 zile. Rezultatul a fost nul. Individul este constituțional tipic Phosphorus, de la structura fizică la toate modalitățile. I-am administrat Phosphorus CH30, tot nimic. După 4 întâlniri, în care mi-a prezentat și cele 2 seturi de radiografii efectuate și care nu relevau nimic, deja începea să-și piardă încrederea și în „ultima” sa șansă cum m-a denumit, iar eu devenisem sceptic. M-am hotărât în mod inspirat să-l interoghez din nou în detaliu. L-am rugat să-mi descrie o zi obișnuită din viața sa și am descoperit banalitatea: tânărul se încălzea cu aragazul din bucătăria garsonierei, cu flacără deschisă pentru că era mult mai ieftin. Încăperea era lipsită de oxigen, plină de gazele de ardere, suficient de iritative pentru căile sale respiratorii încât să nu poată dormi. Oprirea gazului pe timpul nopții și o bună aerisire a însemnat rezolvarea cazului.

Caz din arhiva personală: într-un interval de două săptămâni am avut la cabinet mai mult de 10 cazuri de tulburări generate de acidoza metabolică, toate după ce au urmat o dietă de slăbire și „dezintoxicare naturistă” conform unei rețete publicate într-o revistă cu mare impact la public. Dieta presupunea consumul de lămâi în cantități crescânde ajungând până la 6 bucăți pe zi, după care cantitatea descreștea până la o singură bucată. La mai mult de jumătate din cazuri întreruperea aportului nu a fost suficientă.

Toate aceste cazuri au ca punct comun o sursă exterioară generatoare de simptome, care odată înlăturată, problemele dispar. Dacă reușim să identificăm aceste cauze, ceea ce nu este o opțiune ci o necesitate, probabil le putem înlătura, iar ceea ce rămâne, va trebui evaluat ca simptom și luat ca atare. În situația în care unele cauze generatoare de simptome nu pot fi îndepărtate din diverse motive (loc de muncă, locuință, climat, obiceiuri culturale etc.), acestea vor trebui aduse explicit la cunoștința pacientului cu prioritate, clarificate și dacă se poate, vor trebui asumate de pacient. Tratamentul medicamentos în aceste situații, deloc rare, nu poate face altceva decât eventual să inducă pacientului o stare de acceptare a situației dependentă medicamentos.

Nișa simptomelor generate de modul de viață defectuos, constituie una din țintele preferate ale marilor jucători din sistemele medicale, în special din industria farma. Psihotropicele spre exemplu, pot induce o stare de denaturare a percepției, exact ce doresc pacienții respectivi, încât „toată lumea este mulțumită”, dar problema rămâne, chiar dacă sub altă formă. Până la urmă este o chestiune de model cultural care ar putea fi influențat instituțional. Majoritatea cazurilor din această zonă, frecvent psihosomatici, sunt victime ale societății în ansamblu, uneori directe, alteori „colaterale”, iar cauza principală consider că este cea menționată deja: deresponsabilizarea totală a indivizilor, încrederea „oarbă” și deplină în „administrație” în dauna autocunoașterii atitudine încurajată în zilele noastre.

Simptomele generate de factorii etiologici care nu pot fi excluși, sunt determinate de efortul de adaptare, adică de tip reactiv și au gradul cel mai înalt.

Blocajele terapeutice intercurente sau oprirea din acțiune a unui anumit remediu, înainte ca patologia să se fi remis. În astfel de situație, simptomele actuale, adică cele nou apărute sau cele rămase vor deveni cele mai importante și vor ocupa locul central al ierarhizării. Poate fi momentul reevaluării sau evaluării miasmatice și al abordării din perspectiva miasmatică. Acest tip de blocaj se întâlnește frecvent în timpul tratamentului situațiilor cronice și rămâne excepțional în patologia acută.

Principala sursă de condiționare a ierarhizării este scopul demersului. Ierarhizăm în funcție de ceea ce dorim să facem, de obiectivul terapeutic propus. Ținta sau obiectivul propus diferă foarte mult în homeopatie, față de orice fel de altă abordare terapeutică. Indiferent că este vorba despre o patologie acută, de una cronică sau de un stadiu terminal, putem identifica câteva ținte distincte:

etiologia; ca primă țintă a tratamentului este un fel de ideal al tuturor formelor de abordare terapeutică, primul gest fiind întotdeauna îndreptat spre sursa generatoare de simptome.

patologia; acută respectiv cronică actuală sau stratul patologic intermediar (în cazul aplicării teoriei „foilor de ceapă”), a cărui îndepărtare va evidenția un strat mai profund; include intervenția paleativă;

drenajul;

profilaxia;

modul reacțional cronic sau fundamentalul (uneori abordat în comun cu constituția);

constituția (uneori abordată în comun cu modul reacțional cronic);

miasma intermediară (sau submiasma, cea care modifică tema funcțională proprie a pacientului);

miasma cronică (modelul trimiasmatic);

asocieri între obiectivele enumerate;

similimum; la modul absolut, conceptul ar trebui să le încorporeze pe toate celelalte. În realitate este o situație rarisimă care poate duce la acele vindecări miraculoase;

Caz din arhiva personală: Epilepsie posttraumatică cu simptome de Nux vomica la un bărbat de 70 ani. După administrarea remediului nu se ameliorează decât temporar și parțial. Am luat în considerare modul reacțional al pacientului și aspectul crizelor. În realitate, etiologia, adică sursa apariției crizelor comițiale a fost ignorată. După administrarea de Bellis perenis în CH200 am obținut o ameliorare substanțială, încât crizele comițiale practic au dispărut și medicația anticomițială suspendată. A apărut o cefalee care s-a remis și ea în timp, tot după administrarea de Bellis. Este o situație în care „similaritatea” care a funcționat a fost cea axată în spatele etiologiei, nu a modului reacțional sau a aspectului crizelor.

Ierarhizarea eficientă sau funcțională este cea care se subordonează intenției terapeutice realiste sau țintei abordabile la momentul respectiv. Dacă tentativa de a obține un similimum eșuează, înseamnă că ținta nu este abordabilă sau nu este actualmente abordabilă și va trebui reevaluat obiectivul și în același timp calea de a pătrunde cât mai în profunzime sau spre originea tulburării. Obiectivarea atingerii profunzimii necesare este simplă: individul se vindecă și rămâne stabil, fără a mai necesita intervenții terapeutice. Bineînțeles, în cazul în care vindecarea este posibilă și reversibilitatea simptomatologiei poate avea loc.

După cum se poate observa, obiectivele 5, 6, 7, 8, 9 și 10 sunt specifice homeopatiei, celelalte putând face obiectul oricărei alte abordări terapeutice.

Avem nevoie de ierarhizare?!

Avem nevoie, practic la fiecare caz, pentru că simptomele sunt baza prescripției homeopatice și în același timp constituie argumentarea acesteia și criteriul de evaluare ulterioară. Valorizarea simptomelor este determinată de, dar și determină, în egală măsură obiectivele tratamentului. Ținta terapeutică subordonează toate celelalte criterii de ierarhizare simptomatică. Punctele 5, 6, 7, 8, 9 și 10 de mai sus necesită ierarhizare pentru că necesită homeopaticitate, adică particularizarea cazului conform criteriilor homeopatice, constituție, mod reactiv, miasmă intermediară, miasmă cronică. Este aplicarea holismului.

Dacă ținta tratamentului este profilaxia (de ex. o epidemie), în accepțiunea homeopatică, există două tipuri de abordare: primul vizează obținerea echilibrării pacientului prin administrarea remediului constituțional sau de mod reactiv, al doilea presupune administrarea unui remediu profilactic care va trebui să țină cont de forma principală de manifestare a bolii în cauză, de ”geniul epidemic” dacă este posibil (vezi gripa). Ierarhizarea în această situație are două paliere: unul axat pe pacient, simptomele prioritare fiind cele constituționale sau de mod reactiv cronic și celălalt axat pe boală, adică simptomele prioritare sunt cele al bolii.

Dacă obiectivul este o boală cronică, ierarhizarea va ține cont de plângerile bolnavului, eventualele supresii medicamentoase și blocaje terapeutice, apoi va urmări una din țintele posibile (vezi obiectivele terapeutice)

Caz din arhiva personală: Bărbat, 56 ani, pletoric, se prezintă la cabinet cu următoarele: simptome obiective: – clinic: – transpirații profuze, apoase, la cap, meteorism abdominal, agitație psihomotorie moderată, oarecum ”controlată”, paloare; paraclinic: – hipertensiune arterială (190/110), diabet zaharat tip II, „controlat” exclusiv prin dietă (glicemia 185mg% la ultimul control); simptomatologia subiectivă apare impresionantă, individul prezentând o pleiadă de descrieri extrem de amănunțite a insomniilor vechi, a palpitațiilor de toate felurile, a durerilor reumatice insuportabile, care se mută fără nici o explicație, dar domină la nivelul spatelui, a veșnicei colite, care și asta apare fără să-i poată identifica sursa, a tulburărilor de vedere, a stărilor de rău, furunculoze repetate. Pe lângă acestea mai avea și un istoric bogat, printre care: alcoolism, de care a scăpat în urmă cu 17 ani (singurul individ pe care l-am cunoscut diagnosticat ca alcoolic și care a reușit să renunțe la consumul de alcool cu ajutorul unui tratament psihiatric îndelungat). Participă la mai multe episoade de altercații în tinerețe, unul soldându-se cu edentare mandibulară, iar altul cu o condamnare penală de câteva luni pe care o execută. Crescut inițial fără tată, ulterior cu tată adoptiv cu care nu s-a înțeles niciodată, are mai multe accidente relativ traumatizante, un divorț. Hipertensiunea arterială și diabetul au fost depistate de 5-6 ani, dar a refuzat tratamentul medicamentos, totul rezumându-se la o anumită dietă și din când în când la fito-gemo-terapie autoadministrată. Este cazul în care nu se mai vede pădurea de copaci. Am făcut câteva repertorizări ample, în care am introdus peste 50 de simptome. De oriunde am plecat, oricât am reorganizat cazul gradând în mod diferit simptomele, în fruntea analizei apăreau invariabil policrestele conduse de Sulfur, Arsenicum album, Calcarea carb. sau Phosphorus. La o interogare mai amănunțită, în care am preluat conducerea discuției și am deturnat-o de la nenumăratele simptome și boli descrise, am constatat că toată simptomatologia era dominată de o anxietate marcată cu numeroase atacuri de panică, instabilitate emoțională (când am măsurat T.A. și glicemia în condiții de relaxare, acestea au fost normale de fiecare dată). Tabloul a fost copleșit de enorm de multe simptome care în cea mai mare parte erau consecința propriei firi, anxioase, pe care individul o neagă consecvent, nu și-o poate asuma, o consideră o slăbiciune de care a știut să se descotorosească și pe care afirmă că o controlează. Ierarhizarea simptomelor aduce în față cu toată tăria anxietatea, toate celelalte simptome rămânând subsidiare. Fiind un vechi suferind, identificarea simptomelor la nivelul mental nu mai este făcută de pacient. Manifestările fizice au preluat conducerea, iar unele dintre acestea au devenit ireversibile. Arsenicum album a fost remediul administrat în potență 200CH, la 3-4 zile interval, dar ameliorarea obținută a fost de aproximativ 50%, pacientul dobândind curajul să-și măsoare singur tensiunea și glicemia; rămâne cu o foarte mare nevoie de contact permanent cu terapeutul. După 6 săptămâni i-am administrat Arsenicum album 1MK, o doză pe zi trei zile consecutiv, secvență pe care a repetat-o de două ori după intervale de câte 3-4 săptămâni. După o agravare fizică de două, trei zile (dureri de spate) și-a revenit, iar dispariția acuzelor a atins 80%, procent în jurul căruia s-a stabilizat o perioadă îndelungată (în jur de 3 ani). Această perioadă a fost dominată de dureri reduse ca intensitate, de tip reumatic (la radiografia toracică s-au identificat osteofite vertebrale asociate unor zone cu densitate osoasă crescută), unele parestezii, o ușoară dispepsie, simptome pe care și le-a asumat, afirmând că oricum sunt aferente vârstei. Anxietatea oarecum compensată, îi domină în continuare întreaga existență. Comentariu: tensiunile și frustrările inițiale care i-au marcat copilăria, adăugate pe un teren predispus la anxietate, dar și la comportamente extreme de tip luetic, sunt axele pe care am construit ierarhizarea simptomelor și administrarea cazului. Chiar dacă diabetul este o boală mai recentă, nu va veni „în față” decât în mică măsură sau parțial, fiind un stadiu de degradare aparent ireversibil, dar care poate fi ameliorat sau stabilizat într-o măsură semnificativă dacă se obține echilibrarea emoțională, nervoasă, afectivă etc., ceea ce s-a realizat. După o perioadă de câțiva ani, oarecum lipsită de evenimente, dezvoltă simptome de angină pectorală, cu manifestări violente. La investigația cardiologică nu se identifică decât modificări ischemice funcționale, care în condiții de efort dispar în totalitate. Se manifestă doar în repaus sau la diverse stresuri. A urmat o perioadă în care i-am administrat Aur metallic CH30, 2-3 doze săptămânal și la nevoie Aconitum CH30 sau Glonoinum D10. Crizele s-au redus substanțial ca intensitate, dar diversele „evenimente” care îl stresau s-au inmulțit, încât frecvența cu care era nevoit să administreze Aconitum a crescut. Am revenit din când în când cu câte o doză de Arsenicum CH200. După un alt interval de 2-3 ani, am cerut din nou investigația cardiologică. Din nou negativă. În cele din urmă, se pare că terenul sifilitic și-a spus cuvântul și cu ocazia unui „eveniment”, a făcut din nou criza de angină și a dezvoltat un infarct miocardic extins care i-a fost fatal. Terenul luezinic moștenit, condițiile de viață din copilărie și ulterior viața dominată de violență și trăită într-o continuă anxietate, au determinat o astfel de evoluție. Afinitatea miasmei luetice pentru distrucție pare să-și fi spus cuvântul în mod hotărâtor. Posibil ca ierarhizarea în jurul miasmei cronice să fi avut mai mult succes sau chiar administrarea nosodului corespunzător.

Ierarhizare devine limitată la conturarea simptomelor care definesc starea actuală în cazurile supraacute sau urgențele medicale, în unele acute și în unele cazuri speciale; de asemenea în cazul aplicării drenajului, a profilaxiei axată pe patologie. Acestea necesită o homeopaticitate minimă, adică se rezumă la abordarea patologică, iar pentru a aduce simptomele în zona utilă identificării remediului este suficientă aplicarea schemei sau crucii lui Hering.

În cazurile supraacute sau urgențele medicale, când există un număr limitat de simptome foarte energice, se apelează la remedii „violente” de tipul Apis, Colocynthis, Lachesis, Crotalus, Phosphorus, Helleborus sau orice alt remediu indicat, adică cel cu grad maxim de acoperire al simptomul sau simptomelor respective. Este o prescripție pe patologie sau chiar pe simptom homeopatic. Rareori este nevoie de un tablou cu mai mult de 2-3 simptome. În mod similar în unele cazuri acute, când trebuie abordată doar patologia locală: contuzii, arsuri, tăieturi etc.

Există un grup de cazuri reprezentat de indivizi sănătoși care apelează în vederea creșterii performanțelor în diverse domenii, a consilierii cu privire la unele profilaxii, depășirea unor mici anxietăți etc. Nu au simptome, sunt în general echilibrați. Prescripțiile în asemenea cazuri nu necesită homeopaticitate înaltă, fiind mai degrabă prescripții de remedii homeopate pe criterii alopate, care vizează de regulă un singur simptom (sau un simptom potențial) sau eventual un grup restrâns de simptome. Nu solicită și nu necesită prescrierea remediului similimum, de regulă nici a celui constituțional. Câteva exemple: administrarea de Aconitum înainte de îmbarcarea în avion, Nux vomica după o enervare sau după o masă excesivă, Phosphoric acid sau Kalium phosphoric înainte de efort intelectual, Arnica înainte și după efort fizic etc.

Valoarea simptomelor: poziții, opinii

Ce contează, ce nu contează, ce trebuie luat în considerare și ce trebuie evitat sunt tot atâtea întrebări care se fac simțite inevitabil. Valoarea, valorizarea și ulterior evaluarea simptomelor rămâne o chestiune de apreciere individuală, de scop al terapiei, cu particularități individuale atât din partea pacientului și a bolii cât și din partea homeopatului. Diverși autori propun metode mai mult sau mai puțin diferite:

E. Hubbard; Poate cea mai frecventă eroare în domeniul valorizării simptomelor, este dată de asimilarea simptomatologiei unui diagnostic convențional: „Evaluarea simptomelor este probabil cea mai importantă parte a tehnicii homeopatice, iar pentru începător, una din cele mai dificile. Fiind în posesia terminologiei medicinii moderne și având pregătirea convențională actuală, denumirea pusă grupului de simptome culese, sugerează foarte frecvent abordări total greșite”. În vederea evitării principalelor capcane datorate termenilor, respectiv limbajului și modului diferit de abordare a pacientului, există câteva direcții de luat în considerare (Hubbard, 1940):

– „Medicul trebuie să separe diagnosticul de simptomele comune, adică acele simptome ce se găsesc la toți pacienții suferind de o anumită afecțiune.” Acestea capătă valoare doar când sunt calificate prin modalități specifice sau în epidemii, când tocmai ele devin simptome de prim rang, cele care pot sugera „geniul epidemic”.

– Faptul că admitem simptomele mentale ca fiind de prim rang, nu înseamnă că un anumit simptom fizic foarte intens, bine reprezentat se va situa în urma unei anumite frici găsite după o foarte amănunțită anamneză, ci dimpotrivă, simptomul major, supărător, va surclasa automat un simptom mental minor, care nu este acuzat de pacient decât eventual după ce este foarte amănunțit investigat.

– Potrivirea simptomelor culese cu simptomele prezente în diversele rubrici ale repertoriului trebuie să fie întocmai, să nu fie forțate, să nu fie interpretate. Dacă nu se găsește simptomul identic în repertoriu, acesta poate fi căutat în rubricile cu sens opus, adică agravarea la cald poate fi asimilat cu ameliorare la rece. E de luat în considerare calitatea traducerii, uneori putând apare interpretări eronate din simpla neînțelegere a termenilor.

– Trei sau mai multe simptome particulare pot genera un simptom general: dacă un pacient acuză arsuri la stomac, la cap, pe piele etc., rezultă un simptom general unic, numit arsură.

Este întocmai ordinea propusă de Kent: o grupare în trei categorii, care în sens valoric descrescător este: mentalul, generalitățile fizice și simptomele particulare, rare, ciudate și modalitățile acestora. Numărul simptomelor culese pe fiecare categorie, poate diferi foarte mult în funcție de situație: de la niciunul, la 6-7 simptome mentale sau din orice altă categorie, iar ordinea lor trebuie să țină cont de cea în care au fost expuse de pacient sau clasificate după intensitatea, durata, importanța fiecăruia. După consultarea repertoriului se vor alege 4-5 remedii între care se face diagnosticul diferențial consultând MM. Va fi ales acel remediu care se apropie cel mai mult de cazul în speță, respectiv cu similaritatea cea mai pronunțată aferentă țintei propuse. Evident, metoda ignoră total diagnosticul convențional, nu ține cont de diagnosticul patologic.

Boger recomandă considerarea unui număr mai redus de simptome, o „condensare” a celor similare într-o formă „globală”, ca simptom unic: dacă un pacient se plânge de uscăciune marcată a pielii, gurii, rectului, toate acestea se vor grupa sub simptomul numit USCĂCIUNE, prezent la capitolul Generalități. În rest, asemenea lui Kent, simptomele mentale, dacă există, vor ocupa primul loc, generalitățile al doilea etc. (Boger, 1961).

W. Boericke, în mod asemănător cu Margaret Tyler, recomandă utilizarea rubricilor mari, cu multe remedii folosind rangul eliminator și împarte simptomele în două mari clase: clasa fundamentală, de bază, care include diagnosticul patologic, simptomele comune, cele patologice și clasa determinantă, unde sunt incluse simptomele subiective, modalitățile și generalitățile (Boericke, 1927; Tyler, 2006).

G. B. Stearns recomandă ca procedură standard, o „scurtătură” ce cuprinde 5-6 simptome, din care unul mental, unul patologic, unul obiectiv și două, trei generalități fizice. Probabil că este metoda cea mai comună sau frecvent utilizată în cabinetele de homeopatie (Grimmer, 1940:3).

Robert Gibson își afirmă nemulțumirea legată de modul în care se face cunoscută homeopatia (Gibson, 1911):

Este o experiență comună să găsim cazuri raportate în jurnalele noastre, prezentând o mare și foarte complexă masă de simptome, la care luate ca un întreg, nu se va potrivi nici un remediu prezent în MM. Nu vedem nici o explicație pentru care un anumit remediu s-a dovedit curativ în raport cu multe altele asemănătoare. Chiar în cazul în care studiem unele cazuri „model”, raportate de maeștrii în prescrierea homeopatică, uneori percepem foarte greu motivele pentru care unele simptome sunt mai importante în raport cu altele, considerate secundare.

În același material, publicat în „British Homoeopathic Journal”, Gibson se arată foarte critic referitor la criteriile de evaluare a simptomelor în vederea selecției remediului:

Hahnemann ne sfătuiește să ne bazăm selecția remediului pe totalitatea simptomelor pacientului, în sensul în care ele reflectă imaginea bolii ca entitate profundă, invizibilă și reprezintă manifestarea tulburării suferite de forța vitală (…) Ce l-a făcut pe Hahnemann să considere că alegerea remediului poate să se bazeze aproape integral pe simptome și să excludă practic patologia? Dacă simptomele sunt reperele, atunci ce vom include în această categorie? Fac parte din categorie: – orice deviere de la starea de sănătatea perfectă, – tulburările funcționale, senzațiile, – înfățișarea exterioară a pacientului și eventual – condițiile cauzatoare?

Totalitatea simptomelor, atât de mult invocată de Hahnemann ca fiind singura și cea mai reală și importantă sursă de informație în vederea ierarhizării, este văzută de Gibson ca având două particularități specifice de abordare: în situațiile acute se selectează simptomele caracteristice, iar în cele cronice, totalitatea (Gibson, 1911).

C. Dunham propune o clasare a simptomelor, luând în considerare originea lor: „În orice boală există două clase de simptome: cele care aparțin bolii sau cele patognomonice și simptomele care aparțin pacientului (…), iar în cazurile avansate, apare o a treia clasă care este compusă din simptome ce reprezintă rezultatele sau produsele finale ale bolii”. Dacă remediul se alege considerând prima și a treia clasă, respectiv simptomele patognomonice (ale bolii) și consecințele acestora, rezultatele vor fi ratate în majoritatea cazurilor. Remediile care se potrivesc acestor două categorii de simptome sunt atât de multe și atât de asemănătoare încât sortarea lor este extrem de dificilă. Bazându-ne pe condiția patologică sau pe consecințele acesteia, cu atât mai puțin putem spera la identificarea unei baze sigure de prescriere pentru că în general patogeneziile efectuate au fost foarte rar conduse în așa fel încât să se obțină asemenea efecte, ceea ce înseamnă că vom depinde în principal de înregistrările cazurilor de otrăviri, intoxicări accidentale, date din toxicologie. O prescriere valoroasă este bazată pe a doua categorie de simptome, acelea care particularizează pacientul, adică reacția sau comportamentul său în starea de boală (Dunham, 1877).

„Cea mai mare încredere trebuie plasată pe simptomele care reprezintă pacientul, cele particulare, individuale, nu cele comune patologiei”, ne spune Hahnemann citat de Kent, care în apogeul carierei sale, afirma despre valoarea simptomelor particulare că reprezintă cea mai importantă afirmație pe care Hahnemann a făcut-o vreodată (§ 153, Organon).

În bolile cronice, simptomele comune sindroamelor patologice sunt adesea suprapuse, asemănătoare sau chiar identice cu cele particulare, „amestecându-se” și influențându-se reciproc, iar în cazul în care pacientul se află de multă vreme sub tratament alopatic, simptomele particulare sunt denaturate, dispărute sau complet uitate. Mai mult, acestea puteau să nici nu existe. Este situația în care devin de mare importanță antecedentele heredocolaterale.

Gradul simptomelor pacientului trebuie să fie cât se poate de apropiat de gradul simptomelor din MM. Nu pot fi comparate sau luate în considerare simptome identice, dar de grade radical diferite. De exemplu: transpirație profuză, apoasă, la cel mai mic efort, dar și spontan, cum este la Phosphorus de grad maxim, diferă radical de transpirația la efort prezentă la Nux-v de grad minim sau mediu. Durerile reumatice ameliorate la vreme umedă sunt prezente la Phoshorus, dar de grad minim, pe când la Causticum au grad maxim. Cele două remedii au foarte multe simptome comune, nevoia de sare, empatia marcată etc., dar dacă este vorba de dureri reumatice, vine puternic în față Causticum. Diagnosticul diferențial capătă o importanță majoră, cu atât mai mult cu cât cele două remedii sunt incompatibile, nefiind recomandate a se administra unul după celălalt și cu atât mai mult în același timp, agravându-se reciproc (Allen H.C., 1898).

Ierarhizarea în „spatele” simptomelor particulare, a gradului acestora, o putem numi de tip numeric, adică un număr mai mic de simptome particulare de grad înalt „cântăresc” mai greu decât un număr mai mare de simptome caracteristice de grad mai mic. Pare și este o rațiune „instabilă”, puțin precisă sau inexactă. În opoziție cu această metodă, conform lui Dunham, unii homeopați recomandă a se lua în considerare în selecția remediului doar unul sau două simptome particulare de grad maxim, ignorând practic celelalte simptome particulare și trecând cu vederea faptul că atâta timp cât nu există o corespondență generală între simptomele pacientului și cele ale remediului, este nerezonabil să așteptăm o vindecare. Aceasta este prescrierea după „keynotes” (simptome cheie), adică simptome de grad foarte mare, caracteristice pentru un anumit remediu. Conform lui Allen H. C.: ”Asemenea prescrieri, care ignoră practic toate celelalte simptome sunt inevitabil sortite eșecului pentru că se bazează doar pe unul sau două simptome cheie, iar „un scaun cu unul sau două picioare nu poate avea vreo urmă de echilibru” (Allen H.C. 1898).

Grimmer A.H. propune o metodă relativ riguroasă de a culege și selecționa simptomele folosindu-l pe Hahnemann drept principală sursă de inspirație. Împarte simptomele în trei clase, (asemenea lui Dunham, include mentalul la generalități):

Simptome generale, care se referă la pacient ca la un tot: reactivitatea organismului, modul acestuia de a se adapta la mediu, mentalul, nevoile și aversiunile, secrețiile și excrețiile etc.

Simptome particulare, rare, speciale care se referă la organe sau diverse părți.

Simptome comune, care sunt foarte frecvent întâlnite în diverse patogenezii, sau în diverse stări de boală.

Fiecăreia din cele trei grupe de simptome Grimmer îi atribuie trei subgrupe cu grade diferite de importanță (gradul întâi fiind cel mai mare):

Simptome de gradul întâi sunt cele rare, particulare, dorințele, plăcerile, neplăcerile, fricile, respectiv nevoile și aversiunile raportate la acestea.

Simptome de gradul doi sunt cele care pot caracteriza organismul ca un întreg. Ele se referă la intelect, rațional, reacția corpului la mediu, nevoile fizice, simptomele sexuale, secrețiile și excrețiile etc., alături de modalitățile de ameliorare și agravare a acestora.

Simptome de gradul trei sunt cele comune găsite în foarte multe tipuri de patologii: cefalee, stare de rău, grețuri, parestezii, febră, frison, transpirație etc., toate de intensitate redusă sau acele simptome comune multor patogenezii.

Vechimea simptomului

Vechimea simptomului poate indica o cotare particulară sau poate influența ierarhizarea. În general simptomele noi sau ultimele apărute sunt țintă și devin de prim rang în cele mai multe situații acute, reprezintă de regulă patologia. În cele cronice pot indica direcția de evoluție a patologiei, o reacutizare a unei patologii vechi sau o suprapunere a unei stări acute independente de cea cronică. Cu excepția abordării ”stratului” acut, toate celelalte simptome noi au în general un grad redus, fiind surclasate de cele vechi, dar criteriile generale de gradare rămân subordonate țintei alese.

Caz din arhiva personală: Bărbat, 40 ani se prezintă pentru o stare de anxietate persistentă, insomnii, permanentă îngrijorare. Aceste simptome au apărut fără o cauză pe care poate sau dorește să o numească, dar au devenit condiționante și tratamentele cu anxiolitice și antidepresive pa care le urmează de mai bine de un an, nu îl ajută sau chiar îl incurcă în activitate și dorește să le abandoneze. Descrierile făcute: acutizări nocturne, se plimbă noaptea prin cameră după o oră două de nesomn, gănduri ”negre” pe care nu vrea să le descrie, tranpirații excesive, apoi oboseală marcată (de altfel justificată), paloare, arsuri gastrice și intestinale, incapacitatea de a se autoadministra și cu atât mai mult de a-și administra afacerea. Persistă și un anumit grad de secretomanie. Facies înspăimântat. Prima intenție a fost Arsenicum album CH200, administrat 1/zi 3 zile, apoi la 2 zile. După 10 zile, rezultatul a fost zero. Nici un fel de reacție. Am reluat chestionarea și am axat ierarhizarea pe generalități. Apare clar transpirația mirositoare care îngălbenește cămașa (informație pe care n-a știut să o ofere la prima consultație), îl obosește, salivație abundentă noaptea, toate având o vechime considerabilă, adică se știe cu ele dintotdeauna. Mercurius solubilis a funcționat impecabil, iar simptomele vechi, persistente și-au dovedit întâietatea.

Simptomele vechi sunt o zonă mereu importantă, fiind vorba de cazuri cronice. Există două categorii de simptome vechi:

cele care există, sunt actuale, identificabile, poate alterate sau modificate în timp datorită diverselor intervenții mai mult sau mai puțin medicale;

cele dispărute de mult, uneori definitiv; Evaluarea lor poate fi dificilă și generatoare de confuzii. Dacă avem o reaprindere a lor, devin de prim rang. În practica curentă, asemenea situații sunt frecvente și cu puțină atenție, urmărirea reapariției unor simptome sau căutarea lor în istoricul personal poate fi de mare ajutor. Coerența tabloului simptomatic este necesară, iar aceste simptome pot contribui substanțial.

Caz din arhiva personală: sex F, 25 ani, prezintă o durere profundă, surdă, supărătoare, la nivelul brațului drept. Fără modalități clare, fără generalități importante. Remediu dificil de ales, în repertoriul RADAR 10, la rubrica respectivă se află 13 remedii, din care unul singur: Cyclamen de gradul 2, restul fiind de gradul întâi, adică minim. În antecedentele personale am identificat repetate erupții de epidermoliză buloasă palmo-plantară cu aspect flictenular, care de mai mulți ani sunt stinse. Simptomul a câștigat gradul maxim și a scos în față indubitabil remediul individual: Cantharis (remediu prezent cu grad minim). A fost administrat în potență 9CH din simplul motiv că îl aveam la îndemână, fără nici un alt criteriu. Cred că rezultatul ar fi fost același, indiferent de potența administrată, dar în asemenea situații, cu pacientul aflat în stare remarcabilă de echilibru, sunt de preferat potențele medii, cu atât mai mult cu cât simptomul este doar unul fizic. Reacția a fost spectaculoasă, durerea persistentă de câteva săptămâni a dispărut complet într-o jumătate de zi și nu a mai revenit în următorii ani.

Asemenea situații pot avea succes doar în cazul în care simptomele vechi descrise nu reflectă o stare patologică ireversibilă, adică se află încă în etapa funcțională. Identificarea simptomelor primitive, cele cu care tulburarea actuală a debutat, devine fundamentală în astfel de cazuri, chiar dacă la momentul intervenției, procesul patologic nu mai este reversibil. Cunoașterea lor oferă o șansă majoră de a opri respectivul proces și în același timp, acolo unde distrucția a devenit ireversibilă, dă șansa unui tratament paliativ de real succes. Ireversibilitatea procesului patologic, cu distrucții tisulare sau de organe, nu trebuie să descurajeze și în același timp nu trebuie să blocheze nevoia de a identifica simptomele vechi, care rămân de mare valoare în vederea prescripției actuale.

În stările patologice relativ recente, necomplicate, dar suprimate prin diverse terapii alopatice sau de altă natură, simptomele inițiale, primele apărute în desfășurarea bolii actuale sunt de rang maxim și reprezintă un ghid de urmat. În asemenea situații, de regulă trebuie apelat la o etapă terapeutică intermediară, de antidotare a supresiei existente, tocmai pentru a scoate în evidență simptomele importante, cele care reprezintă boala ce trebuie vindecată. Antidotarea vizează simptomatologia strict actuală, fără nici o valoare relativ la boala cronică de fond, fiind doar un rezultat al blocării reacțiilor naturale ale organismului, o expresie a supresiei. Pentru a reuși o astfel de deblocare este necesară identificarea simptomelor actuale sau a stării actuale a pacientului. După realizarea „deblocării”, își vor face apariția simptomele originare și tratamentul va putea viza tulburarea inițială.

Ordinea apariției simptomelor în evoluția unui caz cronic, reprezintă criteriu clinic de evaluare a simptomatologiei în cursul tratamentului. Conform lui Hering, după criteriul temporal, primele simptome care dispar sunt ultimele apărute și primele simptome apărute în evoluția bolii, vor fi ultimele care vor dispare. În procesul de comparare cu patogeneziile din MM, acest criteriu este de mică valoare, poate nesemnificativ, ordinea apariției simptomelor în timpul patogeneziei nemaiavând importanță. Un simptom care apare la sfârșitul reacției patogenetice, poate fi luat în considerare în mod similar cu unul care a apărut în debutul reacției patogenetice, indiferent de localizarea temporală a simptomului patologic al pacientului. Nu același lucru se poate spune despre intensitatea simptomelor. Similitudinea dintre un simptom de grad înalt prezent la pacient cu cea a unui simptom prezent în MM este un criteriu major pe care-l putem denumi concordanța rangurilor, iar vechimea este cea care ordonează, simptomul cel mai vechi fiind de gradul cel mai înalt.

Patologia

Boala în sine, ca entitate de sine stătătoare, este evident o abstracțiune, dar o abstracțiune care este în funcțiune, are câte un nume și în zilele noastre constituie principalul limbaj de comunicare în lumea medicală și nu numai. Este atât de profund înrădăcinată, încât pare cel puțin absurdă punerea în discuție a terminologiei.

Conceptele homeopatiei despre boală, despre semnificația acestor forme de manifestare a organismului în diverse situații au fost detaliate la capitolul boală. Întrebarea pe care Dunham a lansat-o este „de ce Hahnemann consideră că nu este nevoie de luarea în considerare a patologiei?”(Dunham, 1877). Din textele lui Hahnemann nu se poate desprinde o negare a diagnosticului patologic în sine, acesta având un rol de standardizare a comunicării, de uniformizare a limbajului. Adică, să discutăm despre o anume temă folosind un limbaj comun, convențional, dar din perspectiva terapeutică homeopatică, avantajul dispare.

În zona practică, patologia își poate păstra o oarecare utilitate, dar limitată în principal la patologia acută. Pentru a putea prescrie homeopatic vor fi căutate suficiente simptome în vederea compunerii unui tablou cât mai complet și a particularizării cazului, adică pentru a prescrie pe pacient, nu pe patologie.

Răspunsul posibil la minimizarea importanței conceptului patologic „promovat” de Hahnemann, este oferit de cazurile cronice, în care tulburările sunt profunde, variate, întotdeauna particulare: „(…)diferența dintre pacienți este cea care trebuie identificată și care oferă șansa vindecării, indiferent de denumirea bolii” (Dunham, 1877).

Patogeneziile experimentale au fost rareori (niciodată în mod deliberat) duse până în situația extremă în care substanțele administrate să dezvolte stări patologice grave sau ireversibile care ar corespunde celor reale, situație care ar putea justifica, în plan teoretic conturarea unor tablouri diagnostice care să poarte numele substanței respective. Totuși, se pare că unele tablouri patogenetice sunt considerate importante pentru înțelegerea reacțiilor organismului, încât fac parte din curricula oricărei școli de medicină (vezi sindromul muscarinic).

În plan teoretic, nevoia utilizării diagnosticelor rămâne prezentă și asta se poate vedea în felul în care anumite sindroame, anumite boli pot fi cunoscute, observate în evoluția lor, poate fi enunțat un prognostic, poate fi înțeles cursul bolii. Având bine conturate simptomele ce țin de boală, putem face (un motiv pentru care apare necesară școala de medicină în practicarea homeopatiei) și separarea simptomelor comune ale bolii de cele ale pacientului, importante în prescripția homeopatică. Asta pentru că ținta terapiei rămâne forța vitală a pacientului. Cheia apropierii de această energie, cea care poate vindeca o anumită stare patologică și poate duce la dobândirea sau redobândirea stării de echilibru, rămâne expresia suferinței, adică tabloul simptomatic caracteristic pacientului, cu particularitățile, generalitățile etc., care îl reprezintă.

În cazurile cronice, prescrierea pe simptomele patologice rămâne o prescripție superficială, incapabilă să producă mai mult decât o modificare mai mult sau mai puțin temporară a simptomelor actuale. Oricât de bine s-ar suprapune anumite simptome ale bolii actuale cu cele ale unui remediu, dacă acestea sunt comune, superficiale și vizează exclusiv ținta patologică, rezultatele se vor lăsa așteptate sau vor reprezenta doar o modificare superficială a tabloului sau, ceea ce este de evitat, va produce supresie.

Cunoașterea patologiei prezintă avantaje în prescrierea în bolile acute. De exemplu, în febrele eruptive care urmează un tipar aproape identic de fiecare dată, prescripția se va ghida după tabloul simptomatic prezent, dar selecția remediului trebuie să țină cont și de stadiul în care se aplică tratamentul. În cazul unor boli acute infecțioase, remediul va fi ales dintre cele oarecum specifice stadiului. În faza de invazie sunt de preferat remedii anticongestive: Aconitum, Belladonna, Ferrum phosphoricum etc.; în faza de stare remedii anticongestive mai specifice procesului patologic sau cu tropisme specifice: Bryonia, Iodum, Mercurius, Phytolacca etc.; în faza de eliminare și resorbție, remedii cu valențe ”centrifugante” sau drenoare: Hepar sulphur, Sulphur iodat, Kalium sulphuricum, Nat-s. etc.

Clarificarea simptomele patologice pot scoate în evidență apariția unor simptome noi, diferite de cele caracteristice bolii, eventual apariția unei noi afecțiuni, astfel putându-se face diferența între grupul de simptome aparținând bolii originare, de cel aparținând bolii ocurențiale sau noi și în același timp de grupul de simptome particulare, ale pacientului, care arată modul acestuia de adaptare sau de reacție în cadrul patologiei respective. Identificarea categoriei de simptome, a sursei acestora este necesară pentru a clarifica dacă aparțin bolii, evoluției acesteia, dacă aparțin individului, dacă sunt istorice, reapărute, reprezintă o boală nouă sau aparțin remediului fiind provocate prin administrare inadecvată. Aceste informații devin fundamentale în vederea stabilirii priorităților si nivelurilor de intervenție terapeutică.

Există situații extreme sau ireversibile în mod natural, la care intervenția terapeutică presupune o marjă de risc inacceptabilă. Exclud aici bolile cronice în stadiu ireversibil datorită modificărilor patologice constituite, în care se speră cel mult la o stopare, indiferent de metoda terapeutică. Patologia la care mă refer cuprinde o gamă foarte variată de boli, printre care: abcesele profunde, anumite forme de tuberculoză, anumite stadii ale cancerelor, anumite tumori, diverse forme ale bolii litiazice etc. Homeopatia nu vindecă boala, ci bolnavul, iar remediile nu fac decât să stimuleze sau să determine pacientul să se redreseze și să-și redobândească starea de echilibru. Înseamnă că apelăm la individ, la organismul acestuia, la resursele pe care le are, la forța sa vitală, adică îl determinăm să se bată cu boala, să dezvolte o reacție care să fie de vindecare sau de ameliorare a dezechilibrului în care se află. Ori, în situațiile enumerate, dar și în multe altele, calea naturală poate agrava serios starea pacientului (abces pulmonar, formațiuni litiazice, unele tumori etc.). În asemenea situații intervenția în colaborare cu serviciul de chirurgie sau oricare altul care se va impune este salutară.

Caz din arhiva personală: o pacientă în vârstă de 55 de ani cu litiază renală coraliformă bilaterală. Vizita la urolog a fost devastatoare pentru că acesta, îngrozit de dimensiunea uriașă a calculilor, dar mai ales de amplasarea acestora, a propus nefrectomie unilaterală, dar cu mari rezerve în ce privește rinichiul contralateral. O nouă consultație, în alt serviciu de urologie propune aceleași măsuri, fiind avertizată de iminența unei insuficiențe renale deja manifeste. Cu informațiile amintite se prezintă la cabinet. Nu am fost încântat de un asemenea caz, dar am propus o intervenție homeopatică cu scopul de a declanșa o reacție de respingere din partea organismului, mecanism pe care mă bazam, având experiență favorabilă cu câteva cazuri cu litiază. Speranța pe care o aveam a fost aceea de a obține o îndepărtare a formațiunii litiazice de parenchimul renal astfel încât să se poată interveni chirurgical fără a fi nevoie de îndepărtarea rinichiului. În același timp, îngrijorarea și scepticismul m-au încolțit. Din păcate comunicarea medicală nu prea funcționează și nici personal nu mă consider un bun comunicator. Ideea propusă prin intermediul pacientei a fost respinsă categoric de urolog. Pacienta, o persoană foarte hotărâtă, este determinată să aplice tratamentul homeopatic, în ideea că oricum nu are nimic de pierdut. Condiția pe care am pus-o a fost să-și asigure accesul rapid în serviciul de urologie, ceea ce n-a putut fi realizat cu cărțile pe față, așa că am rămas cu rezerva apelului la serviciul de urgență. I-am administrat Silicea D10 și Myrystica D10 alternativ la fiecare oră, exclusiv pe criterii patologice (înlăturarea corpilor străini), pacienta fiind constituțional Antimonium crudum. Rezultatul a fost că în 24 de ore a apelat la urgență datorită durerilor colicative intense, insuportabile. După internare, i s-a practicat în urgență puncție caliceală translombară de evacuare bilateral, pentru rezolvarea hidronefrozei acute instalate. A urmat intervenția de extracție a formațiunilor litiazice, care a putut fi efectuată cu păstrarea intactă a ambilor rinichi, ambele formațiuni coborând și dilatând calicele cu mai bine de patru centimetri. Vindecarea a fost rapidă, în condiții foarte bune, iar funcția renală a revenit în totalitate.

Ierarhizarea simptomelor rămâne o problemă de fond, oricât de multe reguli, chei sau criterii am găsi, rămâne la latitudinea medicului homeopat să opteze pentru metoda pe care o poate mânui cel mai bine în fiecare situație în parte. Va fi în mod caregoric oglindirea obiectivului sau țintei terapeutice propuse. Indiferent de metoda aplicată, cunoașterea, înțelegerea pacientului și a simptomelor acestuia, rămâne fundamentală, imposibil de înlocuit, pentru că reprezintă limbajul de exprimare al organismului, atât în starea de boală cât și în cea de sănătate.

Stabilirea țintelor tratamentului

Consultația furnizează simptomele, acestea sunt prelucrate, ierarhizate și urmează identificarea concretă, a ceea ce trebuie și poate fi remediat și stabilirea celei mai potrivite tactici, care să ducă la rezultatul dorit. Având datele problemei, adică materialul de lucru adunat (pacientul cu întreaga simptomatologie), instrumentele la îndemână (repertoriul și MM) urmează a defini proiectul și/sau obiectivul final, iar apoi găsirea metodelor, tacticilor și etapelor de lucru.

Prima datorie a medicului, înainte de a face un eventual bine, este să nu facă rău. În abordarea homeopatică se traduce prin evitarea declanșării unor patogenezii și evitarea sau minimizarea agravărilor atât medicamentoase cât și curative.

Fiecare etapă presupune câte un obiectiv care trebuie bine definit, cu criterii de apreciere sau evaluare fiabile. Drumul se face pas cu pas, etapă cu etapă. Înțelegerea corectă, dovedită prin experiența practică, poate oferi cu exactitate conturul etapelor de străbătut. În același timp poate furniza o apreciere obiectivă a ceea ce semnifică o evoluție favorabilă sau o evoluție nefastă. În această manieră de lucru, eventualele agravări de vindecare vor putea fi diferențiate de cele generate de progresiunea bolii, astfel încât pot fi evitate gesturile hazardate sau neadecvate.

H. Farrington și G. Cooper, tineri discipoli ai lui Kent, s-au adresat plini de speranță maestrului: ”Domnule doctor, sper să vină și ziua în care noi vom putea prescrie la fel de bine ca dumneavoastră, încât să nimerim exact remediul potrivit. –Băieți, spune maestrul, eu fac la fel de multe greșeli ca și voi; doar că eu știu cum să ies din ele” (Weaver, 1952).

M. D. Foubister împarte practicanții homeopați începători în două categorii după temperamentul acestora: curajoși și timizi. „De regulă, norocul se află de partea celor curajoși, care vor avansa foarte repede, dar în același timp, foarte curând vor avea multe eșecuri.”

Este necesară sau nu prezența agravărilor? Foubister îi „denunță” pe homeopații britanici și americani (kentieni) care devin „satisfăcuți” doar atunci când identifică o agravare, pe care de altfel o caută în mod sistematic:

Cred că noi, cei cu temperament și caracter franțuzesc nu putem proceda în același mod cu pacienții noștri. (…) Cred că popoarele latine, care reacționează mai rapid la remedii decât anglo-saxonii, au o toleranță mai scăzută la agravări și nici nu au de gând să-și noteze în mod regulat simptomele. Un scoțian sau un scandinav va accepta fără să crâcnească să treacă printr-o agravare chiar de lungă durată, dacă știe că va putea scăpa de un astm. Un francez nu va accepta decât în mod excepțional așa ceva. Întotdeauna este nevoie să luăm în considerare dorința pacienților pentru că doar ei știu ceea ce li se potrivește. Până una alta, vom urma învățăturile doctorului Nebel care a făcut cercetări în domeniu cu scopul de a controla agravările provocate de diluțiile înalte și rezultatele au generat ideea aplicării antidotării în asemenea cazuri și apelul la metoda drenajului (Foubister, 1998).

Trebuie să știi ce vrei!

Înainte de orice, medicul trebuie să conștientizeze că orice proces morbid prezent la un pacient, își va face cunoscută existența prin intermediul semnelor și simptomelor. Acestea trebuie culese cu răbdare, înțelepciune, interes și apoi comparate cu simptomele prezente în MM. Dacă sunt comparate la întâmplare sau și mai păgubos, dacă simptomele sunt căutate în vederea asocierii unui diagnostic patologic, progresul în arta homeopatiei se va lăsa așteptat sau nu va veni de loc, procedura fiind identică cu cea aplicată în medicina convențională, complet fără valoare în homeopatie.

Atâta timp cât terapia va fi îndreptată împotriva diverșilor germeni, a diverșilor paraziți sau a unei tumori și pretendentul în deprinderea artei homeopatiei nu va înțelege că un om sănătos va avea țesuturi sănătoase, sânge sănătos etc., adică toți acești germeni, paraziți, tumori nu vor avea la dispoziție terenul favorabil pentru a se dezvolta, progresul novicelui spre maturizare va lipsi (Kent, 1912).

Chiar dacă obiectivul unui anume tratament poate fi extrem de restrâns, strict lezional, prescripția este bine să fie ancorată cât mai profund în simptomatologia pacientului. După J. G. Gilchrist, pentru a face o prescripție homeopatică: ”Nu este suficient să știm că există de tratat o cataractă, ci trebuie să identificăm un remediu care să aibă un tablou constituțional și câteva mici simptome mentale ale pacientului nostru” (Gilchrist, 1873).

Experiența clinică homeopatică apare tot mai necesară, iar felul în care se abordează țintele evoluează odată cu evoluția homeopatului. Orice clinician practicant al homeopatiei, care a dorit înțelegerea și aprofundarea conceptelor și principiilor homeopatice, va observa modificări constante de-a lungul timpului în abordarea pe care o are. Dacă privește înapoi, la primele cazuri, la eșecuri, la felul în care și-a cizelat îndemânarea, va constata modificări substanțiale în aplicarea practică a științei homeopatice. Unele cazuri ratate, pot părea ulterior extrem de simple. Motivele erorilor sunt extrem de variate, de la anamneza insuficient de bine condusă, la omiterea unor simptome fundamentale, de la ierarhizarea inadecvată a simptomelor, la administrarea greșită a remediilor etc. În etapele de debut, multe cazuri acute își vor urma cursul fără a fi influențate de intervenția terapeutică, dar odată cu dobândirea experienței, acestea vor fi rezolvate cu ușurință. În timp, dificultățile enumerate, dar și multe altele, pot fi sesizate și evitate mai ușor, iar procesul de maturizare profesională își va arăta treptat roadele (Kent, 1912). Nu cred că poate fi încheiat vreodată, dar scrutarea atentă a acelui ideal numit vindecare, frecvent obținut de maeștri, poate îndruma novicele, încât la un moment dat, idealul să poată deveni palpabil.

În prezent, există numeroase avantaje față de perioada lui Hahnemann, numărul remediilor introduse în practică fiind mult mai mare, numărul potențelor utilizate este mult mai mare, posibilitățile de introspecție și cercetare ale organismului etc., dar cu toate astea, progresul și evoluția metodelor de prescriere au cunoscut evoluții nesemnificative.

Într-o alocuțiune rostită la un congres al homeopaților americani din 1912, Kent își reafirmă dogmatismul: „Dacă dorim să progresăm, este nevoie să ne mai oprim și să studiem Organonul”. În același timp, indică două direcții fundamentale de cercetare (Kent, 1912):

1. „Trebuie să judecăm mult asupra a ceea ce este de schimbat în ființa umană pentru a restabili starea de sănătate a individului cuprins de boală.”

2. „Avem nevoie de o meditare profundă asupra a ceea ce se găsește în remedii sau medicamente și constituie principiul sau forța care vindecă.” (subiect ridicat de Hahnemann în paragraful §3 al Organonului).

Sunt cele două chei majore încă nedeslușite ale homeopatiei: materializarea energiei prezentă în medicamentul homeopatic și ținta acesteia din organismul viu.

Un număr impresionant de așa-numiți adepți fideli ai homeopatiei consideră și acționează în același timp ca și cum pacientul ar fi bolnav datorită funcționării improprii a vreunui organ, fie acesta inima, ficatul, stomacul sau oricare altul. Atâta vreme cât disfuncția respectivă este considerată cauza îmbolnăvirii, nu se va putea construi o strategie terapeutică în acord cu Organonul; atâta vreme cât rezultatul bolii este considerat cauză, esențialul ideii hahnemanniene rămâne obstrucționat. Uneori, printr-o bună culegere a simptomelor urmată de o muncă abilă cu MM și repertoriul, se pot obține rezultate satisfăcătoare. Dar, aceste rezultate vor rămâne incomparabile cu cele obținute prin aplicarea conștientă a tratamentului conform principiului fundamental care consideră organele bolnave drept consecință a tulburării stării de echilibru a organismului, a forței sale vitale (Kent, 1912). Tehnic, atitudinea se poate traduce prin identificare țintelor reale ale terapiei, în fiecare situație în parte. Pentru a putea aplica o asemenea filozofie terapeutică este necesară stabilirea câtorva repere fundamentale în patologia ființei umane:

Care este prima și care este ultima dintre problemele apărute?

Care este cea mai importantă și care cea mai puțin importantă?

Care este cea mai profundă și care este cea mai superficială?

Astfel avem șansa de a stabili care sunt cauzele și care sunt efectele. Atâta vreme cât vom considera condițiile patologice drept cauze, acțiunea terapeutică va fi îndreptată în sens opus vindecării, contrar direcției naturale, împotriva efortului natural al organismului de a se împotrivi disfuncției, iar pe termen mediu și lung, spre distrugere (Kent, 1912). Pare o afirmație de tip radical sau extremist, dar suportul ei vine din observația clinică desfășurată cu o acuratețe specifică demersului homeopatic, dublată de experiența existentă în aplicarea majorității remediilor homeopatice, care este cu mult peste experiența existentă în utilizarea oricăruia dintre medicamentele utilizate astăzi în medicina convențională.

„Procesele nutritive, metabolismele, întreaga funcționare a organismului este comandată și condusă dinspre centru spre periferie. Drept consecință, procesul de vindecare trebuie să pornească în același mod, din centru spre periferie”, afirmă Kent, susținând fără echivoc (spre deosebire de Grauvogl) prioritatea absolută a nivelului mental, spiritual. ”(…) pretendenții în dobândirea artei homeopatiei care administrează Bryonia în pneumonie, Nux vomica în problemele stomacului, Kalium iodatum în sifilis și Belladonna în congestie cerebrală, au reușit să individualizeze între părțile, organele pacientului. „Loviturile norocoase” pot aduce încântare, dar nu reprezintă mai mult decât mici „rateuri” (Kent, 1912).

În discursul său de la Colegiul Hering, Kent pune în balanță două categorii de medici, pe care îi separă după modul de abordare:

prima, care-și bazează prescripția pe laborator și care cer o cantitate enormă de informații din zona paraclinică, nedând nici un credit MM și

a doua care-și bazează prescripția pe Organon și MM.

Era evidentă tendința medicilor, încă din perioada lui Kent, de a adopta prima variantă, mai simplă, derogatoare de responsabilitate personală, inclusiv în rândurile unor pretinși homeopați. „Baza cunoștințelor noastre practice este filozofia (hahnemanniană n.a.) și MM, pe când a lor este laboratorul. Ambele categorii dispun de aceleași avantaje ale informației clinice, în aceeași cantitate, diferența este dată de caracterul și calitatea informației” (Kent, 1912).

Kent își demonstrează măiestria prin numeroasele cazuri publicate și expuse într-o manieră în care parcă se dorește „mai catolic decât Papa”. Sună aproape idilic modul în care s-ar putea practica homeopatia după acest model, de altfel asumat cu multă emfază de mulți practicanți din zilele noastre. „Intoleranța” uneori exagerată a adepților doctrinei de tip kentian față de toți ceilalți, este justificată constant prin textele lui Hahnemann, dar exactitatea matematică de aplicare a criteriilor subiective utilizate, pare să ignore numeroasele variabile, particularitățile în percepție, toate puternic dependente cultural.

Dau două exemple de cazuri de Abrotanum publicate de Kent, care pe mine m-au zdruncinat. (Pentru a evita vreo inadvertență iminentă generată de traducere și adaptare am atașat textul original). Iată cazurile:

Cazul 1: „Doamna P. suferea de depozite gutoase situate în jurul articulațiilor de la degete, care deveneau foarte dureroase la frig și în timpul furtunii. Uneori, articulațiile și nodulii apar inflamate, fierbinți. Nodulii au devenit asimptomatici și brusc și-a făcut apariția o răgușeală; au urmat: ulcerații laringiene, uscăciune intensă la nivelul nasului, durere și uscăciune în gât; înțepături în regiunea inimii. Pierde în greutate, dar păstrează apetitul. Calc-phos. a fost prescris de medicul ei curant. După o considerare meticuloasă, s-a administrat Abrot. 45 M. După această doză, pacienta a dezvoltat eliminări abundente din nas și arborele bronhic. Secrețiile au fost galbene, lipicioase. Răgușeala a cedat pe loc. Într-o lună a încetat să mai tușească, iar articulațiile degetelor au devenit dureroase și s-au umflat considerabil. În trei luni, durerile au cedat și nodulii abia dacă mai erau perceptibili. Acum este în perfectă stare de sănătate și a trecut un an. A luat doar o singură doză din remediu, iar evoluția cazului a devenit favorabilă, simptomele au pornit pe calea vindecării pe direcția bună, corectă. A suferit mult pe drumul vindecării, multe dureri, dar cunosc o singură cale de vindecare în asemenea situații: remediul trebuie lăsat singur să acționeze din momentul în care evoluția simptomelor pornește pe drumul bun.”

Cazul 2: „Doamna T. suferea de reumatism cronic la glezna și genunchiul stâng de mai mulți ani. Și-a masat piciorul cu unguente puternice și reumatismul a cedat rapid. După scurt timp, a avut nevoie de medic. I-am văzut prietenii înconjurându-i patul în care zăcea, așezată pe mai multe perne, acoperită cu o transpirație profuză rece. Atât prietenii cât și eu am crezut că o vom pierde. Avea un puls slab, accelerat, dureri în regiunea cardiacă, iar auscultația n-a relevat nimic mai mult decât se poate percepe în asemenea situații. Era însărcinată în șase luni. I-am administrat Abrotanum și treptat, a început să-și revină. Micuțul poartă acum numele meu de botez în cinstea vindecării pe care i-am mijlocit-o. Recuperarea a fost perfectă, nu mai are reumatism, iar micuțul are acum câțiva ani”

Concluzia autorului este că Abrotanum este un remediu important, puternic și că nu trebuie repetată administrarea. Acționează multe săptămâni, în valuri sau cicluri, dar rămâne extrem de rar folosit. Se poate admite că este o prezentare sumară, în care s-a dorit punctarea elementelor esențiale din evoluția cazurilor, dar o privire critică poate ridica câteva întrebări:

Poate fi acceptabilă astăzi o asemenea abordare, în care suferința actuală este ignorată de dragul corectitudinii terapiei?

Respectă oare una din indicațiile sau obiectivele majore lansate de Hahnemann, adică reducerea la minimum posibil a suferinței cauzată de intervenție, găsirea celei mai blânde căi spre vindecare?

Este inacceptabilă din perspectiva homeopatiei „clasice” intervenția cu pași mărunți, etapă cu etapă? După cum a fost prezentat cazul al doilea, se pare că bolnava n-a evitat starea extremă, cu risc vital.

Kent pare să fi fost un clinician excepțional. Cu siguranță a fost o personalitate puternică, incontestabilă, reușind să impună un anumit trend pentru homeopatie, dar care ca teoretician a absolutizat metoda personală ducând-o spre o zonă cvasi-inaccesibilă, chiar pentru unii homeopați experimentați. Oare doza de misticism swedenborgian este cea capabilă să capteze atât de tare și atât de multe minți? Este acesta un motiv pentru care homeopatia rămâne „condamnată” să păstreze o zonă oarecum marginală în practica medicală, rezervată câtorva „aleși”?

Cum se abordează cazurile fără simptomatologie subiectivă? Unele tumori, unele disfuncții metabolice, hormonale, care nu dezvoltă simptome subiective, rămân în afara sferei terapeutice? (aceste situații -„bolnavul neîmbolnăvit” al lui Hudson- se manifestă prin simptome paraclinice, de tip obiectiv)

Considerăm a priori că dorința fundamentală a medicului este de a reda starea de sănătate. Opțiunea homeopatică oferă cu generozitate mai multe căi de abordare. Calea sau strategia urmată definesc și gradul de homeopaticitate dorit. Acesta poate fi minim sau chiar absent când se apelează la drenaj sau în unele boli acute, sau poate fi maxim când se abordează pacientul în integralitatea sa. Alegerea obiectivului nu poate fi făcută decât de homeopat, de felul în care vede situația și de abilitățile profesionale. Corectitudinea opțiunii este judecată doar de rezultat și de repetitivitatea tehnicii aplicate.

Ce este vindecabil?

Ce poate fi vindecat? Tot ce stă la îndemâna forței vitale, adică a organismului, cu condiția să primească ajutorul sau îndrumarea bine adecvate situației. Tot ce este reversibil, dar evaluarea concretă a ceea ce este reversibil sau ireversibil, este o misiune aproape imposibilă. „Bolile curabile sunt cele care se fac cunoscute prin semne și simptome”, spune Kent. Dacă nu avem simptome, nu avem ce trata.

Stabilirea unei idei asupra a ceea ce poate fi tratat și vindecat o face cred, automat, orice medic, indiferent de specialitatea sa sau de metoda terapeutică pe care o aplică. Ori, în momentul în care obiectivul devine limpede, urmează stabilirea tacticii potrivite.

Resursele organismului sunt incredibil de mari, iar ignorarea lor generează doar iluzia că prin intervenții de tip alopat se regenerează aceste resurse sau se reorientează anumite funcții devenite improprii. Pentru exemplificare, voi relata un caz „miraculos” de vindecare după o traumă de proporții. Cazul mi-a fost relatat de un bun amic psihiatru:

Bărbat de peste 60 de ani face o excursie într-o țară exotică, în America de Sud. Ghinionul face ca el, împreună cu grupul să cadă victime unor răpitori „profesioniști”, specializați în turiști străini. Întâmplarea, extrem de stresantă se rezolvă cu bine după vreo două săptămâni, toți turiștii fiind eliberați. Partea șocantă trăită de bărbatul nostru, a fost dată de faptul că era diabetic insulinodependent de mai bine de douăzeci de ani. Rămâne fără insulină, fapt neinteresant pentru răpitori și mai mult, după câteva zile, în urma unor lovituri primite, i se rupe și proteza dentară. Nu mai poate mânca decât ceva din puțina fiertură lichidă ce le-a fost oferită. Era sigur că-și va găsi sfârșitul. Se încheie evenimentele, ajunge înapoi acasă și după internare, se constată că nu mai are diabet, celulele insulare pancreatice au reapărut și secretă insulina în condiții normale. Resursele organismului sunt enorme.

Ce este vindecabil? Poate cineva da un răspuns credibil? Cu siguranță răspunsul se va putea găsi doar în zona practică. Dacă s-a obținut vindecarea, starea a fost vindecabilă, dar cu certitudine orice stare, indiferent cât de gravă ar părea, trebuie abordată chiar dacă entuziasmul rămâne limitat.

Ce nu poate fi vindecat? Bolile considerate ireversibile, cele care în evoluția lor au generat modificări organice, structurale. Pot fi înnăscute sau dobândite, pot fi acute sau cronice, infecțioase sau neinfecțioase. În momentul în care pragul reversibilității este depășit, nu se mai poate vorbi decât de aplicarea tratamentului paliativ. Uneori pragul este greu sau chiar imposibil de identificat, ceea ce mă îndreptățește să cred că în orice situație trebuie încercat și imposibilul.

Din cinci tentative pe care le-am avut în cincisprezece ani, de a „întoarce” bolnavi insulinodependenți, reușita a fost clară într-un singur caz, care avea sub un an de administrare de insulină. Cu toate că diagnosticul a fost diabet zaharat insulinodependent de tip 1, răspunsul la tratamentul aplicat a fost prompt, iar insulina a fost redusă treptat și abandonată în șase săptămâni. Este vorba de un tânăr de 18 ani, care printr-un concurs de împrejurări nefast, își pierde mama foarte bolnavă și după câteva luni și tatăl, într-un accident de mașină. Remediile administrate au fost: Ignatia 200CH câteva zile consecutiv, apoi Nat-mur 200CH, de două ori pe săptămână timp de patru săptămâni și în primele trei săptămâni Syzygium D2 de două, trei ori pe zi, în funcție de mese. Am stabilit și unele măsuri dietetice, care probabil au fost cât de cât respectate. După prima lună i-am administrat Nat-mur 1MK (Boiron), trei doze consecutive la intervale de treizeci de zile. La trei luni de la întreruperea insulinei, a avut o perioadă de două săptămâni cu glicemii ridicate, 150-180 mg%, ceea ce m-a făcut să reiau cazul. N-am reușit să găsesc nimic în plus. Era o somatizare reactivă, la un individ care era constituțional Nat-mur și avusese și o relație foarte bună cu mama, care l-a „dezamăgit”, părăsindu-l. Tatăl nu era prezent în ecuație. Am continuat cu Nat-mur 1000C (DHU). Evoluție favorabilă, dar am repetat remediul la intervale de 3-4 luni în primul an, apoi l-am repetat de două ori pe an încă doi ani. Au trecut cinci ani de când pacientul nu mai folosește insulina și din câte știu, glicemia se păstrează în limite normale. I-am recomandat să mai folosească Nat-mur 1000C uneori, la schimbarea sezonului, primăvara, eventual toamna sau în cazul unor evenimente.

Ce nu poate fi abordat homeopatic? Pornind de la ținta absolută a tratamentului homeopatic, care în esență nu este altceva decât „forța vitală”, ca energie de susținere a vieții și funcționării fiecărui organism viu, dar și a stării de boală, intervenția homeopatică (cu referire specială la potențele înalte și foarte înalte) se adresează la ceea ce există, ce poate fi modificat sau produs prin „resetare”, reorganizare sau restaurare a funcțiunilor normale sau la un nivel cât mai apropiat de acestea. Procesul se produce utilizând resursele proprii individului, propria energie, care va fi reorientată încât să acționeze în favoarea organismului, a dobândirii sau redobândirii stării de echilibru sau a unei stări cât mai apropiate de starea de echilibru. În consecință, extirpările chirurgicale, medicale sau accidentele, alături de epuizarea patologică a unor organe sau a unor funcții a acestora, exclud posibilitatea corpului de a se reface prin „stimularea homeopatică”, dar nu exclud stimularea organismului spre a se adapta în forma cea mai armonioasă posibilă și acceptată de acesta.

Țintele terapiei homeopatice

Spectrul terapeutic oferit de MM homeopatică face ca practic orice colțișor al patologiei să poată fi explorat homeopatic. Patologia cronică, fie că e privită strict nosologic, din perspectiva medicinii convenționale, fie că e abordată după criteriile homeopatice, este cea care constituie în cea mai mare parte, obiectul muncii homeopatiei. Fie că este vorba de o patologie acută, fie cronică, în mod obișnuit, pot exista câteva ținte sau obiective terapeutice:

Profilaxia

Etiologia

Drenajul

Patologia

Modul reactiv (fundamentalul)

Constituționalul

„Submiasma”

Terenul, miasma cronică

Asocieri

Similimum

Epidemiile

Alegerea țintei, în funcție de cazul concret, poate viza oricare din nivelurile prezentate, iar tabloul simptomatic va fi ierarhizat în funcție de obiectivul ales. Soliditatea, profunzimea și stabilitatea reacției obținute vor fi cu atât mai mari cu cât sunt luate în considerare mai multe niveluri și acestea sunt mai apropiate de individ. Abordarea patologiei sau a drenajului are homeopaticitate redusă, iar reacțiile vor fi limitate, minime, foarte asemănătoare cu cele obținute prin intervenția de tip convențional. Similimum este ținta ideală, obiectivul suprem și cel mai adesea, înglobează toate celelalte puncte.

Profilaxia

Din perspectiva homeopatică profilaxia este posibilă prin apropierea de ceea ce numim stare de sănătate sau de echilibru. Ori starea de echilibru se obține prin administrarea remediului constituțional.

În cazul epidemiilor, există deja verificate câteva moduri de abordare (vezi gripa) care dau rezultate remarcabile. În mod asemănător, când este inevitabilă expunerea la o boală contagioasă (un membru al familiei aduce răceala), cei expuși pot folosi remediul specific patologiei respective în C30 sau remedii precum Gelsemium, Nux vomica etc., administrate zilnic în potențe medii pe toată perioada expunerii. Evitarea apariției complicațiilor sau profilaxia secundară este apanajul etapelor următoare.

În bolile cronice, ținta își pierde interesul, patologia fiind deja instalată.

Etiologia

Ținta etiologică vizează administrarea unui remediu adresat fenomenului sau condițiilor declanșatoare sau potențial declanșatoare a patologiei. Obiectivul etiologic vizează în acest caz cauze exterioare, cum ar fi expuneri la factori agresivi, evenimente etc. De exemplu, într-o pneumonie apărută după expunerea la curenți reci va fi considerat Aconitum, iar într-un abces declanșat de o înțepătură va trebui considerat Ledum. Există o serie de remedii cu pronunțat caracter etiologic: Staphisagria, Arnica, Symphitum, unele nosode etc., a căror prescripție adesea este condiționată de evenimentul cauzator.

În bolile cronice, etiologia este cel mai adesea secundară; identificarea și eventual îndepărtarea unei surse etiologice este necesară, dar nu va mai fi suficientă, boala urmându-și cursul.

Drenajul

Etimologic, drenajul pare să aibă origine în limbile protogermanice și semnifică a usca, uscăciune (Etymology Dictionary, 2010). În mai toate dicționarele actuale, sensul medical al termenului semnifică evacuarea fluidelor dintr-o cavitate, rană sau din alte surse de eliminare, folosind una sau mai multe metode (Mosby's 2009).

Drenajul este mai rar un obiectiv în acut. Poate fi asociat tratamentului patologic aplicat în faza de resorbție și eliminare a bolilor acute infecțioase. Se apelează în general la remedii cu efect centrifugant, eventual cu tropism specific pentru organ sau țesut.

Se pare că drenajul este folosit în medicină dintotdeauna și probabil a ajuns până la absurd în secolul al XVIII-lea, când se practica exsanguinarea fără vreun discernământ, metoda generând cele mai multe victime datorate intervenției terapeutice din istoria cunoscută a medicinii. Vedem și la unele animale cum aplică metoda lingând o plagă supurată (Mosby's 2009).

Este unul din termenii foarte frecvent utilizați în homeopatie, adesea impropriu înțeles și în consecință utilizat inadecvat. Drenajul homeopatic constă în administrarea anumitor remedii în scopul de a asigura eliminarea regulată a „toxinelor” care se acumulează în organismul individului bolnav (Mosby's 2009).

Fiind probabil sub impresia metodelor „eroice” de drenaj practicate curent în epoca sa, în principal exsanguinarea, Hahnemann își exprimă vehement dezavuarea acestor practici:

În timp ce majoritatea medicilor din vechea școală (alopatică n.a.) desfășoară în mod uzual în practica lor cotidiană asemenea drenaje, pe care le pretind a fi utile, fiind ghidați de o indicație vagă (în sens general, ar imita eforturile proprii ale naturii), alții, urmărind un obiectiv mult mai înalt, se angajează să continue în mod intenționat (intervenind în cursul bolii) eforturile forței vitale, ajutând-o prin evacuări și crearea de metastaze antagoniste. În scopul de a acorda o mână de ajutor, medicii menționați amplifică aceste diversiuni și evacuări. Prin această metodă păguboasă, ei cred că practică o medicină în acord cu „dictum duce natura” (se orientează în acord cu natura) și cred că se pot onora cu titlul „ministri naturae” (ajutoare ale naturii) (Hahnemann, 1922).

În aceeași introducere a ultimei ediții a Organonului, Hahnemann explică motivul neacceptării drenajului precizând:

În conformitate cu aceste idei preconcepute și nefondate, prin accentuarea drenajului și evacuărilor pacientului, medicii vechii școli continuă să adauge noi căi forței vitale îmbolnăvite, astfel încât metoda nu va conduce spre un final de succes ci doar spre ruină. Medicii acestei școli (alopate n.a.) acționează fără să conștientizeze faptul că toate bolile locale, evacuările și eforturile de drenare în vederea atenuării suferinței cronice originale sunt administrate și menținute de către acea forță vitală lipsită de intelect și nu reprezintă altceva decât boala în sine, adică semnele bolii în totalitatea ei. Medicamentul homeopatic ales conform principiului similitudinii ar fi fost singurul mijloc de acțiune împotriva acestor stări, ar fi generat vindecare și cu siguranță ar fi oferit cea mai scurtă cale (Hahnemann, 1922).

Vehemența caracteristică lui Hahnemann, nu lasă loc de vreo interpretare, încât o structurare rațională a ceea ce poate însemna drenajul a fost dezvoltată mult mai târziu.

„Clinica dovedește că tratamentul homeopatic este singurul care nu numai că nu blochează bolnavul, ci îl deblochează, drenându-i toxina sanguină și vindecându-i complicațiile consecutive” (Chavanon, 1936).

Există un număr important de homeopați care consideră că în zilele noastre cazurile sunt foarte complexe și nu răspund întotdeauna la un singur remediu. Probabil că faptul se datorează poluării omniprezente, de la aerul respirat, la alimentele consumate sau stresurile exagerate ale vieții cotidiene, care coroborate, afectează întreaga existență. Nu sunt de ignorat nici tratamentele medicamentoase extrem de comune și mult prea consistente atât cantitativ cât și calitativ. În același timp, aprecierea „poluării” indivizilor în urmă cu peste 200 de ani, când au fost dezvoltate primele patogenezii și raportate primele vindecări obținute prin remedii dinamizate, este imposibilă în zilele noastre. Nu putem ști nici măcar cu aproximație cât de multe terapii se făceau din în cadru domestic, iar în cadru instituțional intervențiile medicale erau incomparabil mai reduse numeric decât astăzi.

În secolul al XIX-lea, ideea drenajului sau organoterapia este actualizată și dezvoltată de germanul Johann Gottfried Rademacher, contemporan cu Hahnemann și convertit ulterior la homeopatie. ”Rademacher’s Universal and Organ Remedies” este volumul care definește conceptele autorului și conform lui Monk-Schenk, a rămas un reper pentru homeopații moderni (Monk-Schenk, 2002). Conceptul drenajului sau organopatia a devenit deosebit de popular astăzi, poate chiar mai agreat în zilele noastre decât în momentul apariției. Este adoptat în special în cadrul școlii franceze de homeopatie. Rademacher considera că bolile sunt rezultatul tulburărilor funcționale prezente la nivelul diverselor organe cheie cum ar fi rinichii sau ficatul și că remediile au rolul de a drena aceste organe în scopul de a le reda funcționalitatea normală (Campbell, 2008).

Probabil cel mai mare fan al lui Rademacher, englezul James Compton Burnett, convertit și el la homeopatie în 1872, este cel care propune în 1900, ceea ce numește organopatie (pe care nu o numește drenaj), ca practică de sinestătătoare (Monk-Schenk, 2002). În esență, metoda vizează ca obiectiv terapeutic organul sau sistemul bolnav, ierarhizarea simptomelor pacientului fiind condiționată de afinitatea remediului pentru organul sau sitemul respectiv.

Drenajul bioterapeutic oferă o șansă de reducere a intoxicării generale, astfel încât poate crește reacția la terapia homeopatică, ceea ce înseamnă implicit o reducere a dozelor de medicament alopatic necesare. După Karen Benton, drenajul reprezintă o metodă de utilizare a unor formule homeopatice în vederea detoxifierii celulelor, a îmbunătățirii eliminărilor, a normalizării fluxurilor hormonale și enzimatice și a administrării generale a stresului (Benton, 2005).

Drenajul, în sensul în care îl percepem și îl practicăm astăzi, este o creație post-hahnemanniană, aplicată relativ recent în homeopatie. Metoda a fost „oficial” introdusă în practica homeopatică și ulterior dezvoltată de George Discri și Louis Reuter în Belgia și apoi de Antoine Nebel în Elveția, în anii 1920-1930. Preparatele constau în combinații de remedii sau complexisme preparate în potențe mici. Primul preparat comercial a fost un produs al companiei UNDA din Belgia. Formulele dezvoltate, aveau la bază cunoștințe din domeniul antropozofiei, a metalurgiei alchimice, dar și a medicinii tradiționale chineze și a unor remedii homeopatice (Thom, 2003). Ulterior, metoda a fost dezvoltată de Leon Vannier în Franța. Chiar dacă are un relativ succes în Franța și Elveția, metoda propusă de UNDA rămâne oarecum mai puțin sau în unele cazuri, de loc acceptată în spațiul anglosaxon. A. Nebel este cel care structurează și sistematizează utilizarea drenajului indicând câteva repere și reușind astfel să popularizeze metoda datorită simplității în aplicare și a faptului că atenuează semnificativ eventualele fenomene de agravare (Benton, 2005). Fortier–Bernoville încearcă să clarifice termenii pe care Nebel îi vehiculează:

Iată cum a ajuns Nebel la drenaj: a început prin a observa că la pacienții tuberculoși, remediul cel mai bine indicat agravează. Această agravare poate rămâne mai puțin periculoasă pentru un pacient rezistent sau care a contractat boala de curând, dar poate deveni dramatică în cazul pacienților care deja au cavernele formate (Fortier–Bernoville, 1974).

Ideea în sine nu este nouă, originea ei situându-se în străvechea doctrină humorală a medicinii hipocratice: orice fenomen morbid ar fi intim legat de un anumit proces toxic sau toxinic și constituie o noțiune curentă și fundamentală în filozofia medicală a antichității.

Vechea concepție hipocratică asupra eliminării active a corpilor toxici circulând în mediul interior a fost inspirată în primul rând de către cunoașterea fenomenelor critice ale bolilor acute: crizele curative care se manifestă mai ales prin eliminări suplimentare de sudoare, diaree sau urină. În prezența acestor fenomene necesare vindecării, era legitimă gândirea că organismul, pentru a se vindeca, trebuie să elimine abundent, prin lichidele de excreție, substanțele nocive ale mediului interior (Aurian-Blăjeni, 1985:457).

Primul studiu țintit asupra agravării (pe care l-am găsit), a fost făcut de Nebel și se referă la cazul agravării produse de potențele înalte de Calcarea carbonica. Nebel consideră drenajul ca una din metodele eficiente de a îndepărta sau atenua agravările produse de remediul similimum. Există câteva mijloace de a controla agravările identificate sau adoptate de Nebel și ulterior de mai mulți autori, toate metodele referindu-se strict la bolile cronice. Administrarea la începutul tratamentului a unor remedii mici, funcționale, administrarea fragmentată a dozelor, amestecarea diverselor potențe îm aceeași administrare, administrarea în timpul mesei, administrarea de remedii drenoare în diluții înalte și nu în ultimul rând, admnistrarea de complexisme sunt câteva metode propuse. (Fortier–Bernoville, 1974)

Încă de la început, una din preocupările majore ale lui Hahnemann a fost evitarea sau diminuarea pe cât este posibil a agravărilor apărute în urma administrării remediului constituțional în bolile cronice. Cu toate acestea, Hahnemann nu a apelat la soluția drenoarelor în modul în care concepem astăzi, ci a încercat diverse metode de a dilua medicamentul, încât reacția pe care o declanșează să rămână în limite rezonabile. Rezultatul a fost în prima fază diluarea repetată a remediului, apoi introducerea olfacției ca metodă de administrare, iar spre finalul carierei, introducerea standardului și potențelor LM.

Drenajul bioterapeutic mai este și o metodă de tratament în sine, fără a avea alt scop decât ameliorarea stării pacientului. Obiectivul și ținta terapiei constă într-o „detoxifiere” celulară prin intermediul creșterii eliminărilor organismului.

Drenajul homeopatic se poate face prin intermediul formulelor homeopatice complexe, iar obiectivul avut în vedere, este normalizarea homeostaziei, în principal prin echilibrarea secrețiilor hormonale, a sintezelor enzimatice, a funcțiilor organelor etc., restabilind astfel funcțiile organismului ca întreg. În aceeași categorie poate fi încadrată și abordarea homeopatică fără utilizarea remediilor diluate și dinamizate, ci a substanțelor crude, mai rar întrebuințată astăzi.

Există și o serie consistentă de homeopați care în scopul diminuării agravărilor terapeutice, apelează la drenaje nehomeopatice, adesea utilizate în vremea lui Hahnemann. Aceștia apelează în principal la fito și gemoterapie. În general, aplicarea fito și gemoterapiei se întinde pe perioade relativ lungi, de săptămâni sau chiar luni, dar prezintă avantajul că nu se apelează la remediile homeopatice dinamizate, care ar putea „slăbi” forța de reacție sau resursele pacientului și nu au nevoie de consultația homeopatică specializată.

Drenajul propus de Nebel, dar și de alți autori care l-au precedat sau l-au urmat, poate reprezenta o țintă a intervenției terapeutice mai ales în debutul tratamentului unui caz cronic. Experiența personală a fiecărui practicant cred că este singura care poate defini metoda potrivită. Din propria experiență pot afirma că am avut numeroase cazuri de boli cronice de diverse naturi, în care singurul tratament aplicat a fost cel drenor. Drenajul pe care l-am aplicat se referă la administrarea de remedii în potențe mici sau foarte mici sau a unor formule complexe și a vizat întotdeauna organul sau sistemul care era direct implicat în generarea simptomelor patologice.

Aplicarea drenajului este dependentă de doi factori principali:

1. calitatea și cantitatea complexului toxinic.

2. starea organismului și capacitatea funcțională a organelor sale emonctoriale.

Indicațiile aplicării drenajului ca țintă terapeutică unică sau finală sunt:

Simptome recente, necomplicate, eventual ocurențiale, chiar dacă starea generală a pacientului este ușor afectată.

Stare de echilibru bună, evidentă a pacientului, care este afectat doar de unele simptome superficiale, organice sau de tip lezional, chiar dacă sunt mai vechi.

Stare terminală, când resursele sunt limitate sau epuizate; atitudinea paleativă.

Ca țintă terapeutică intermediară sunt:

Absența siguranței în alegerea remediului constituțional, de mod reactiv sau similimum.

Tratamentele alopatice multiple, dar și homeopatice inadecvate aplicate anterior.

Cazurile vechi, complexe sau/și complicate, cu sindroame suprapuse sau/și intricate.

Cazurile cronice cu remediu clar, dar cu risc de a dezvolta agravări majore, chiar periculoase (sunt de luat în considerare situațiile cu multiple acumulări cronice de tipul constipației habituale, a tuberculozei, a paraliziei progresive sau sclerozei multiple, a reumatismelor cronice, a HTA etc.).

Aplicarea drenajului poate fi concepută și ca o prescripție homeopatică de tip clasic, cu respectarea întocmai a legii similitudinii, ceea ce este un drenaj impropriu, numit de Aurian-Blăjeni drenaj clinic, dar urmat de majoritatea homeopaților de școală anglosaxonă sau hahnemanniană. Prescrierea vizează administrarea unui remediu corect indicat, dar dintr-un nivel superficial (vezi triunghiul Eyzaiaga), rămânând ca remediul fundamental, constituțional sau miasmatic să fie aplicat ulterior. Se administrează remedii în potență joasă sau foarte joasă, cu tropism marcat pe organul sau sistemul țintă. Homeopaticitatea acestui obiectiv rămâne redusă; terapia nu vizează organismul în ansamblu, ci doar anumite funcții sau organe. Simptomele considerate sunt cele ale patologiei sau organului implicat.

Drenajul „clasic”, descris deja, este acceptat în special de unele școli franceze de homeopatie, dar nu numai și atunci când este aplicat, acesta va constitui de regulă primul pas în demersul aplicării tratamentului. Vannier afirmă: „Remediul de drenaj este remediul care are o acțiune electivă asupra țesutului sau organului a cărui funcționare defectuoasă împiedică eliminarea substanțelor toxice produse sau introduse în organism.”

Patologia (lezionalul)

Patologia este nivelul cel mai superficial din perspectiva homeopatică, cel pentru care în general se apelează la ajutorul medical. Este nivelul la care se manifestă îmbolnăvirea, mai rar cel la care se produce. Aici putem încadra întreaga patologie sub forma „entităților abstracte”, numite boli.

Stabilirea diagnosticului patologic este firească în orice situație, iar în stările acute, datorită lipsei posibilității de temporizare, rămâne de precizat un tablou simptomatic sau ceea ce se numește diagnostic descriptiv sau clinic. Astfel putem avea o idee asupra evoluției probabile și ca atare a tipului de intervenție necesar. Cu excepția bolilor care necesită intervenție chirurgicală sau orice fel de intervenții de tip intensiv, administrarea sau înlocuirea urgentă de fluide, eventual imobilizarea forțată în cazul unor crize violente de origine psihotică, toate celelalte situații pot fi abordate homeopatic sau și homeopatic.

În bolile acute infecțioase, acestea având etape evolutive în general bine definite, distincte, contează major etapa în care se face intervenția, iar considerarea patologiei ușurează mult sau indică măsurile cele mai adecvate. Cunoașterea cursului natural al bolii în speță, ancorată cât de cât în structura pacientului, va da rezultatele cele mai favorabile posibile.

Caz din arhiva personală: A.F. o fetiță de 4 ani, pe care o cunosc din primele zile de viață, vine la cabinet cu starea febrilă, îmbujorată, cu vocea discret modificată, agitație psihomotorie, disfagie intensă. Este acuzată grădinița. Faringe roșu aprins, amigdale mărite de volum, inflamate, roșii. Noduli submandibulari măriți de volum, sensibili la palpare. Copil de Calcarea carbonica tipic. Simptomele au apărut în urmă cu două zile, este depășită faza de invazie a bolii. Ne aflăm în etapa a doua de evoluție sau faza de „stare”. Aceasta devine țintă pentru remediu. Am administrat Belladonna CH5 de patru ori pe zi două zile. Consider că era oarecum la finalul perioadei de stare, motiv pentru care am cerut o evaluare după cele două zile. Administrarea corectă presupunea o ameliorare a stării generale urmată de o accelerare a evoluției spre etapa de rezoluție și convalescență. Febra a dispărut după două zile când pe amigdale au apărut puncte de supurație, nodulii submandibulari au dispărut. Am rămas cu Belladonna încă trei zile, reducând ritmul la trei administrări pe zi. Întârzierea intervenției cu o zi, ar fi schimbat categoric remediul, foarte probabil spre Mercurius, iar o consultație mai precoce, probabil ar fi indicat un alt remediu, Ferrum phosphoric, Aconitum, chiar Belladonna sau poate altceva. Faptul că avea elemente constituționale din zona Calcarea, are importanță secundară. Observația respectivă întărește indicația pentru Belladonna, care rezolvă cazul, dar indicația pentru Belladonna poate rămâne suficientă și dacă nu ar fi vorba de un fond de Calcarea.

Ținta tratamentului este axată pe patologie, cu simptome aparținând mult mai mult „bolii” decât pacientului, situație foarte comună în majoritate bolilor infecțioase acute și în special a celor contagioase, a căror curs este întotdeauna același sau cu foarte mici particularități.

Caz din arhiva personală: Mama unei prietene se prezintă cu o erupție dureroasă, pruriginoasă care cuprinde jumătatea superioară dreaptă a frunții. Erupția a apărut în urmă cu trei zile, iar diagnosticul (probabil neglijent) pus de medicul de familie a fost „eczemă cronică”. La momentul consultului leziunea era acoperită cu un unguent corticoid. Cu două zile înainte de erupție a lucrat grădina, fiind expusă la un vânt rece mai multe ore. Patologia prezumtivă: Zona Zoster, confirmată clinic după două zile de tratament, când au apărut veziculele cu conținut apos. Tratamentul homeopatic a țintit ca primă intenție etiologia: expunerea la frig. Am administrat Aconitum CH30 două doze la interval de cinci ore. Rezultatul a fosta apariția veziculelor (foto1) și clarificarea diagnosticului.

Foto1

Apariția veziculelor a reorientat terapia: ținta a devenit patologia. Simptomatologia a înclinat spre Rhus toxicodendron. Remediul a fost administrat în CH200 de patru ori pe zi. După trei zile, veziculele și inflamația practic au dispărut (foto 2, la trei zile după foto 1), dar rămâne un prurit intens, în zona frontală, unde sub crustele formate a apărut un lichid gălbui vâscos, aderent. Remediul următor administrat, a fost Croton tiglium (d.d. cu Mezereum) în potența 30CH, o doză pe zi cinci zile.

Foto 2

După alte trei zile, pielea este aproape curată (foto 3), dar persistă o sensibilitate la nivelul feței. Urmează abordarea cronică, restabilirea echilibrului, administrarea remediului similimum constituțional.

Foto 3

Comentariu: Intervenția terapeutică a vizat în ordine: supresia corticoidă (discutabilă în cazul prezentat, veziculele făcându-și apariția), etiologia și patologia, în fazele ei succesive. Amănuntele care au individualizat cazul și au determinat alegerea remediului au fost simptomele particulare ale leziunii: veziculele cu lichid clar pentru Rhus-tox, respectiv, veziculele extrem de pruriginoase, impetiginate, pustuloase, localizate pe față, pentru Croton tiglium. Simptomele constituționale, miasma etc., nu mai contează, întregul demers fiind limitat la simptomele patologiei, respectiv nivelul lezional.

Caz din arhiva personală: 4 ani, băiat, dintr-o familie armonioasă, singurul copil, prezintă obiectiv: faringe roșu închis, amigdale mari bilateral, cu un strat gros de puroi gri-gălbui, care acoperă aproape în întregime fosele amigdaliene. Disfagie evidentă, febră 39o C, noduli submandibulari situați bilateral, dureroși, palpabili și vizibili, de aproximativ 2 cm în diametru, stare generală alterată, apatie, inapetență, transpirație aproape continuă, salivație abundentă, nas blocat. Noaptea precedentă consultației, copilul a plâns mult acuzând durere de gât, simptom ameliorat dimineața. Acesta este singurul simptom subiectiv. Întreaga problemă a apărut la încheierea unei excursii la munte. Introducând datele în repertoriul RADAR 10, fără cea mai mică îndoială rezultă Mercurius solubilis, ca remediu de elecție, remediu care a și fost administrat în potență D10, de 4 ori pe zi, timp de 5 zile. Vindecarea a fost constatată după 48 de ore, când am chemat copilul la control, iar acesta nu mai prezenta simptome, fiind complet refăcut. Gâtul era curat, febra dispăruse după prima zi, moment de la care copilul a cerut mâncare.

a. MENTAL – PLÂNGE – noaptea (1)

b. GÂT – DECOLORARE – roșu – roșu închis (2)

c. GÂT – DURERE – noaptea (2) (subiectiv)

d. GÂT – SUPURAȚIE amigdaliană (4)

e. GÂT EXTERIOR – umflare – Glande cervicale (1)

f. TRANSPIRAȚIE – NOAPTEA – durează toată noaptea – nu ușurează (3)

Este de remarcat simplitatea cazului (vezi figura alăturată), în care copilul nu ascunde nimic, nu este nevoie de interpretări, simptomatologia este obiectivă aproape în totalitate și reprezintă realitatea întocmai (uneori, asemenea cazuri, aparent simple, pot deveni alunecoase, atunci când anamneza nu este completă și scapă din vedere contextul: o anumită etiologie, istoricul individual, cadrul familial, cultural, educațional, modalitățile etc.) În ce privește ierarhizarea simptomelor, în acest caz este suprapusă cu acordarea gradelor de intensitate, gradul 4, îl va primi simptomul d (patologic sau lezional), gradul 3, simptomul f (modalitatea principală), gradul 2, simptomele b și c (modalități secundare), respectiv gradul 1, simptomele a și e (simptom mental, respectiv lezional, însoțitoare ale simptomului principal lezional). Mercurul se găsește în toate cele 6 rubrici, iar în d și f are gradul 3. Asemenea ierarhizare este de regulă formală. Un astfel de caz nu necesită neapărat ierarhizare pentru că ținta terapiei este indiscutabil patologia: leziunea amigdaliană cu toate caracteristicile ei de manifestare atât locală cât și generală, indiferent de originea sau etiologia acesteia, indiferent de constituția sau tipologia pacientului, indiferent de vârstă, sex sau denumirea bolii. Simptomul cel mai important este cel legat de aspectul gâtului, toate celelalte fiind determinate de acesta.

Chiar dacă pacientul ar avea diverse alte suferințe de tip cronic, simptomatologia prezentată devine prioritară, de grad maxim, acoperind orice altă manifestare. Simptomatologia acută este cea care trebuie luată în considerare și doar aceasta. Totalitatea este reprezentată de stratul sau nivelul acut. După înlăturarea acestui strat va putea fi abordat un eventual nivel mai profund, iar ierarhizarea respectivă va avea o formă complet diferită.

Pot numi unele rezerve în abordarea stărilor infecțioase grave, cu potențial risc vital, cum ar fi pneumoniile bacteriene acute, stările septice, unele diarei etc., unde evident lipsa experienței și presiunea gravității, pot depăși capacitatea de administrare a cazului, o problemă de altfel omniprezentă, indiferent de opțiunea terapeutică. Cu certitudine, aceste situații sunt mai delicate, în sensul nevoii de o experiență practică semnificativă alăturată cunoașterii profunde a MM. Acestea nu pot fi recomandate a fi abordate homeopatic în primele etape ale învățării și aici mă refer cu prioritate la situațiile cu risc vital, atât cele infecțioase cât și neinfecțioase: accidente vasculare de orice fel, unele aritmii cardiace, hemoragii, crize astmatice etc.

Caz din arhiva personală: o fetiță de patru ani, a fost diagnosticată cu Tahicardie paroxistică supraventriculară, cu sindrom WPW. Prima criză o face în urmă cu jumătate de an. Nu i se prescrie nici un tratament, fiindu-i indicată intervenția chirurgicală. Cardiologul amână intervenția considerând-o prea riscantă. Propune temporizare sau eventual intervenție în cazul în care crizele vor deveni prea frecvente. Inițial s-au repetat la o lună, dar frecvența lor a crescut ajungând să se manifeste aproximativ săptămânal. Cazul ridică două probleme distincte, fiecare având propria abordare. Prima care trebuia rezolvată cel puțin temporar, era atacul de tahicardie cu risc major, frecvența ventriculară ajungând în criză la 280 bătăi pe minut. A doua care poate fi și prima sau concomitentă cu prima, a fost rezolvarea structurii de fond, a căii atriale aberante, evidențiate prin undele delta prezente în câteva din electrocardiograme, doar în DI. Din anamneză am dedus sub formă de probabilitate sau observație, că această scurtcircuitare a apărut pentru prima dată la scurt timp după o stare gripală destul de violentă. Foarte posibil să fie o consecință a unei miocardite virale care ar fi însoțit starea respectivă sub formă de complicație. Probele de laborator actuale sunt absolut normale. Leziunea este „vizibilă” doar uneori pe ECG și clinic, prin manifestările paroxistice periodice. N-am reușit să văd criza, dar cum de fiecare dată s-a lăsat cu internare, am văzut cardiogramele și evoluția în urma terapiei aplicate. Ultima criză mi-a fost descrisă în detaliu de mamă. Fata a devenit brusc palidă, apoi cianotică perioral, arțăgoasă, n-a dorit să se întindă pe pat decât la insistențele mamei. Ajunsă la spital, n-a acceptat masca de oxigen (fără a fi un copil dificil în general) sau pătura, abia putând fi convinsă să accepte electrozii. Criza a cedat după mai bine de șase ore după repetarea câtorva administrări de Amiodaronă în doze de 5mg/kg corp și apoi Hemisuccinat de hidrocortizon i.v. Defibrilatorul a fost pregătit, dar n-a mai fost folosit, criza cupându-se în cele din urmă, iar pulsul reducându-se de la 250 la 70 de bătăi pe minut. Acutul era evident Lachesis, pe care l-am indicat la nevoie, în potență CH30, cu posibilitatea de a fi repetat la 15-20 de minute, dar nu mai mult de trei administrări succesive și ca gest următor, în vcaz că nu va fi o reacție suficientă, Digitalis 1MK, o doză. N-a fost nevoie de Digitalis. Reacția la Lachesis a fost favorabilă după spusele mamei, dar după a doua administrare. La primul episod a ajuns totuși la spital, dar criza era deja cupată. Crizele s-au repetat de trei, patru ori în următoarea lună, după care n-au mai apărut. Fondul sau terapia drenoare și constituțională pe care i-am administrat-o încă de la început a fost: Phosphorus CH30 la 14 zile alternativ cu Iodum CH30 la 14 zile. În toate celelalte zile a primit Cina D6 și Spigelia D10, după cum se vede în tabelul alăturat:

Administrarea s-a făcut timp de șase săptămâni, respectiv câte trei doze de Phosphorus și câte trei de Iodum; Cina CH5 și Spigelia CH5 până la epuizarea ambalajului, adică aproximativ patru săptămâni. După patru săptămâni s-au oprit crizele. Mai bine de șase luni fără nici un eveniment, după care a repetat o criză cupată cu o doză de Lachesis CH30. Am repetat schema din tabel, după care i-am indicat un Phosphorus 1000C (DHU). Au trecut alte șase luni fără criză. Am mai avut o intervenție pentru o stare gripală în care am administrat Ferrum phosphoricum CH5. Încă păstrăm legătura. Pe ECG-urile efectuate în ultimele șase luni nu se mai pot identifica unde delta. Comentariu: Cazul se distinge prin existența unor planuri suprapuse care constituie și ținte distincte ale terapiei. Prima țintă este reprezentată de crizele cupate cu Lachesis, țintă de tip funcțional, definită prin simptome de natură reversibilă. A doua are și ea oarecum două fracțiuni care mă determină să definesc două ținte pentru tratament: fata era un Phosphorus clar, dar leziunea cardiacă, cu reprezentare electrică obiectivă, din cauza profunzimii o consider de tip luetic sau sifilitic. Ori Phosphorus este un remediu eminamente psoric, iar dacă e să definesc „cel mai luetic remediu Phosphoric”, ajung la Iodum. Rezultă alte două ținte: una constituțională și/sau reactivă reprezentată de Phosphorus, alta cu o nuanță miasmatică, reprezentată de Iodum. Cazul nu cred că poate fi considerat încheiat, chiar în eventualitatea că nu va mai face crize în viitorul apropiat pentru că vor urma perioadele naturale de sicozare: menarha, prima sarcină sau alte evenimente, toate fiind posibile declanșatoare de disfuncții. Este posibil ca la un moment dat să devină necesară intervenția cu nosod, fapt pe care îl am în vedere, dar evoluția fiind bună, opțiunea rămâne ca nivel următor.

În practica homeopatică actuală, bolile acute sunt oarecum mai puțin abordate, acestea rămânând în principal în seama alopatiei. Această patologie poate deveni o sursă generatoare de boli cronice.

În patologia subacută sau cronică există în principiu trei substraturi sau stadii de manifestare a patologiei și care vor deveni ținte:

În primul stadiu al acestui nivel tulburările sunt funcționale sau reversibile și în anumite limite sunt complet tratabile, curabile prin abordare homeopatică.

Al doilea stadiu este caracterizat prin constituirea unor leziuni organice sau somatice ireversibile, deci „restitutio ad integrum” devine imposibilă. Tulburările pot fi tratate și exceptând ireversibilitatea, când se poate obține doar restaurarea parțială a stării de sănătate; marea majoritate a simptomelor sau patologiei acestui nivel răspund favorabil la tratamentul homeopatic chiar dacă restaurarea se poate face doar parțial. Se asigură un anumit nivel de compensare a deficitelor, astfel încât supraviețuirea nu numai că devine posibilă, dar aceasta se poate desfășura în limite decente sau cel puțin suportabile.

Al treilea stadiu al acestui nivel este reprezentat de stadiul ultim al bolilor în general, când distrugerile organice sunt ireversibile în totalitate, constituite, astfel încât deficiențele devin amenințare pentru viață, iar capacitatea organismului de a dezvolta reacții compensatorii eficiente este depășită definitiv. Aici, atât homeopatia, cât și intervenția convențională pot oferi doar ajutor paliativ.

Simptomele care compun totalitatea în abordarea patologică se rezumă la cele caracteristice bolii. Este o homeopaticitate superficială sau minimă, încadrarea în homeopatie fiind forțată prin ”homeopaticizarea” dată de utilizarea remediilor dinamizate sau prin aplicarea ”crucii” lui Hering. Toate aceste etape descrise deja pot beneficia de abordare homeopatică avansată, care vizează în general niveluri mai profunde ca modul reactiv, constituția, miasma sau similimum.

Modul reactiv (Fundamentalul)

Fundamentalul sau modul reacțional este felul în care corpul fizic funcționează, relaționează cu mediul etc. Exemplu: individul își manifestă în mod particular plăcerea pentru un anumit aliment, tristețea în cazul dispariției cățelului, toleranța la frig etc. Este vorba de marea familie a modalităților, a simptomelor reacționale sau a simptomelor subiective, în esență segmentul cel mai specific homeopatiei.

Intervenția pe modul reactiv cronic sau pe fundamental poate fi o țintă în patologia acută, atunci când simptomatologia patologiei este similară cu simptomatologia fundamentală a pacientului. Este mai frecventă în cazul unor policrestelor. De exemplu, un individ cu mod reactiv cronic de Nat mur, va răspunde foarte rapid favorabil dacă boala acută se manifestă cu simptome ale acestui remediu: rinoree apoasă, strănuturi, febră etc.

În acest punct, nici una din metodele medicinii convenționale nu are acces. Nu avem o boală. Avem însă șansa de a particulariza individul, de a-l cunoaște în detaliu și astfel de a identifica un remediu sau un grup de remedii la care va reacționa. Acest nivel, alături de cel constituțional, mai poate fi numit și nivelul „remediilor compensate” atâta vreme cât rămâne în stadiul „fără simptome” sau fără acuze, dar în cadrul căruia se poate identifica modul particular de funcționare sau de adaptare. În același timp, se pot identifica eventualele predispoziții sau riscuri de îmbolnăvire. Nivelul „îmbracă” terapia constituțională, care fără modalitățile și generalitățile oferite de nivelul fundamental ar fi incompletă (vezi constituționalul).

Cei mai mulți homeopați abordează fundamentalul împreună cu constituționalul lui Eizayaga, incluzându-l în modelul terapiei constituționale, adică de tratare a individului, nu a bolii. Dacă luăm în considerare „crucea lui Hering”, constituționalul lui Eizayaga ar rămâne incomplet fără modalitățile oferite de „fundamental” sau de modul reacțional cronic al individului.

Acest nivel poate deveni țintă directă a terapiei. Cele mai multe cazuri publicate în literatura de specialitate de-a lungul timpului vizează tocmai acest nivel, uneori completat cu elemente constituționale. Lista indicațiilor miasmatice enumerate la nivelul terenului este valabilă și aici, miasma condiționând de regulă nivelul fundamental. Câteva dintre indicațiile mai frecvente ale abordării explicite, exclusive sau distincte a nivelului fundamental ar fi:

1. imposibilitatea precizării elementelor constituționale, acestea situându-se la granița dintre două sau mai multe modele propuse de sistemele de clasificare a constituțiilor.

2. simptome caracteristice din rândul modalităților care pot surveni la orice individ, indiferent de fizionomia acestuia: frica de moarte iminentă: Aconitum, agravare majoră cu senzații de arsuri și panică apărute între orele 00 și 02 a.m.: Ars-alb, agravarea la mobilizare: Bryonia etc.

3. majoritatea cazurilor în care sunt implicate simptome rare, ciudate prezente la remedii mici sau medii, care devin astfel indicate, pacientul fiind într-o stare suficient de bine echilibrată încât nu este necesară intervenția constituțională sau miasmatică și în care de regulă policrestele sunt de evitat.

Categoriile de simptome pe care se axează prescripția fundamentală sunt cele subiective: modalitățile, generalitățile, simptomele rare, particulare, simptomele cheie.

Constituționalul

Constituționalul reprezintă în esență fizionomia persoanei în întregul ei, aspectul general, forma și dimensiunea scheletului, culoarea și aspectul pielii, a ochilor, părului, forma unghiilor etc. Aceste caracteristici fizice nu pot fi schimbate (doar prin intervenții eroice, traumatizante) și tocmai datorită obiectivității acestor informații care sunt ușor de cules și în același timp faptului că nu se supun subiectivității nici a medicului, nici a pacientului, capătă o foarte mare valoare practică. Este modul de materializare a zestrei genetice. Conform lui Eizayaga, nivelul prezintă interes special în intervenția terapeutică asupra nou născuților.

Aș extinde spectrul de interes asupra tuturor copiilor, în special a celor mici sau care sunt în perioada de dezvoltare rapidă. Iată un exemplu de strategie pe care o aplic de mai bine de 10 ani: predispoziția la dezvoltarea cariilor dentare o au constituțional în special persoanele, respectiv copiii phosphorici urmați îndeaproape de cei carbonici și apoi de cei fluorici. Sfărâmarea sau carierea dinților de lapte se produce uneori odată cu erupția dentară sau imediat după. Intervenția asupra acestor dinți nu mai poate fi făcută, singurele tratamente necesare uneori sunt ale complicațiilor: pungi gingivale, eventuale dureri. Aspectul dinților și aspectul general confirmă apartenența la structurile, respectiv tipologiile amintite. Ceea ce se poate face cu real succes este intervenția asupra formării mugurilor dinților definitivi, ori acești muguri încep să apară în jurul vârstei de 3 ani. Daca se aplică sarea de calciu adecvată (după modelul lui H. Bernard) în această perioadă, structura dentiției definitive are șanse mari să devină optimă, iar riscul de a dezvolta carii ulterioare este redus la minimum. Odată cu încheierea constituirii mugurilor, intervenția terapeutică, inclusiv homeopatică, devine practic inutilă.

Constituționalul, la fel ca intervenția pe modul reactiv, cu care uneori este confundat, poate deveni țintă în bolile acute în cazul în care simptomatologia bolii este similară celei constituționale. Situația este întâlnită în cazul policrestelor. În cazul remediilor medii sau mici, cu tropism specific pe unele organe sau țesuturi nu s-au făcut suficiente observații care să poată confirma convingător apartenența la anumite structuri somatice. Dacă alături de reperele somatice măsurabile, adică de constituția fizică, se pot identifica simptome din aceeași categorie sau aparținând acelorași remedii, acestea vor putea fi administrate cu succes. De exemplu, un individ constituțional Calc. phosphorica dezvoltă o febră cu simptome respiratorii, dar la care durerea de oase în zona gambelor domină simptomatologia, Acesta va răspunde la administrarea remediului constituțional, dar cu atât mai mult cu cât tabloul simptomatic este acoperit cu simptome din zona fundamentală.

”Medicina convențională,(…) în planul patologiei cronice constituționale,(…) face foarte puțin pentru a salva organele interne aflate în dificultate sau în cazul unor boli specifice cum ar fi diabetul, insuficiența renală etc.” (Aschner, 1943).

„Constituția constă într-un conglomerat de caracteristici ereditare influențate mai mult sau mai puțin de mediu, care determină reacția de adaptare individuală reușită sau nereușită la stresul provocat de acest mediu” (Close, 1924). Este modelul clasic a ceea ce numesc homeopații că trebuie tratat atunci când este abordată terapia constituțională. Cuprinde elemente ale nivelului constituțional, ale fundamentalului sau chiar a terenului și stratului lezional.

Nivelul constituțional sau abordarea constituțională este adesea generatoare de confuzii. Aproape de regulă, terapia constituțională se suprapune sau este considerată sinonimă cu terapia homeopatică în sine. Von Hennes, homeopat german, punctează:

Remediile homeopate se pretează în mod special unei reale terapii constituționale, adică modificarea profundă a constituției în scopul vindecării reale, iar totalitatea simptomelor servește la identificarea remediului indicat. Relațiile între diversele organe sunt de luat în considerare doar în plan secund. Adesea se exprimă opinii superficiale cum ar fi faptul că o stare depresivă sau o anumită iritabilitate sunt rezultatul unei suferințe cronice. Cu toate acestea, la a doua sau a treia consultație, se poate observa o modificare substanțială a stării depresive, care poate vira chiar spre beatitudine fără ca simptomele locale să fi suferit vreo modificare. Dacă opinia exprimată inițial ar fi fost corectă, atunci pacientul ar avea toate motivele să fie încă în aceeași stare atâta timp cât condițiile locale nu s-au schimbat. Dar, aici putem observa că organe ca pielea, ficatul etc., reacționează mai lent, rămânând în urma psihismului ca reacție la remediu. Acest fapt dovedește profunzimea acțiunii remediului în totalitatea constituțională. Cu cât potența aplicată este mai mare, cu atât mai profundă este penetrarea acțiunii acesteia în constituțional (Aschner, 1943).

A. W. Woodward împarte abordarea terapeutică constituțională în două mari grupe:

1. Prima grupă este formată din condițiile morbide generate de o iritare a sistemului nervos,

2. „A doua grupă (…) este formată din boli care nu debutează prin tulburări ale sistemului nervos central, ci au originea în solidele organismului” (Woodward, 1903). Spre deosebire de prima grupă, aici se încadrează în principal patologia „primară” sau generată genetic, moștenită.

Separarea făcută de Woodward în numele constituționalului pare mai degrabă o tentativă de a diferenția indivizii cu reacție primară la nivelul sistemului nervos de indivizii cu reacție primară de tip organic.

Navneet Bidani propune un model de abordare terapeutică constituțională, poate cel mai frecvent întâlnit printre cei care se asumă a fi adepți ai homeopatiei clasice.

Cu toate că este un concept frecvent utilizat în literatura homeopatică, Hahnemann a folosit termenul „constituțional” doar în ediția a 6-a a Organonului, în aforismul §81. „Terapia constituțională” sau „prescripția constituțională” include o considerare amplă, profundă a totalității și în același timp are rolul de a facilita diferențierea între diversele tipuri de pacienți prin aplicarea descrierii diverselor modele de clasificare ale tipologiilor sau constituțiilor (Bidani, 2006).

Prescripția constituțională se diferențiază net de „prescripția cronică” spune Bidani, pacientul putând fi în perfectă stare de sănătate, doar structura sa putând să indice un remediu constituțional. Acest tip de prescripție nu abordează doar starea actuală a pacientului acută sau cronică, ci abordează în egală măsură stările din istoric și cele pentru care există predispoziție. Adesea, din acest grup fac parte acele simptome atât de profunde și de vechi, care practic sunt contopite cu pacientul în integritatea lui, acesta nefiind capabil să le diferențieze sau asumându-și-le ca făcând parte din propria ființă.

O problemă serioasă se pune în cazul unor boli cronice precum astmul, epilepsia, guta, diabetul etc., ce pot apare la orice individ, indiferent de constituția acestuia. În asemenea situații, simptomele declanșate de apariția patologiei nu sunt foarte caracteristice, iar cele care sunt constituționale pot fi considerate esențiale. După Jahr, aceste semne rămân repere de urmat în toate situațiile cronice profunde, iar valoarea lor crește evident atunci când în cursul patogeneziilor apar de mai multe ori la diverși subiecți supuși experimentului (Jahr, 1869).

După Bidani, supresia simptomelor este factorul principal care împiedică înțelegerea constituției și motivul pentru care există în continuare o serie de eșecuri ale intervenției homeopatice în special în situațiile cronice. În lumea contemporană, constituția și temperamentul manifestate prin semne obiective, prin gestica și postura fiecăruia sunt serios alterate. Acest tip de supresie se poate situa la nivel: emoțional, cultural, religios etc., ca cele care apar în urma traumelor afective, restricțiilor educaționale, rigorilor religioase, sau pot fi instituite ca supresii iatrogene determinate medicamentos, prin terapii cu steroizi sau alți hormoni, antibiotice, vaccinuri etc. De asemenea se poate vorbi despre supresii induse de remediile homeopatice prin administrări neadecvate, repetate prea frecvent, prea multe remedii sau perioade prea lungi dde administrare. Rezultatul supresiei este aprofundarea stării patologice, sărăcirea modului de exprimare, iar modul de manifestare devine total necaracteristic. Este o situație extrem de răspândită în zilele noastre. Principalele simptome comune acestor supresii cronice sunt: insomnia, sindromul oboselii cronice, anorexia, bulimia, nevrozele cu anxietate și depresie.

Prescripția pe baza pattern-ului oferit de elementele constituționale, tipologice, va avea un rezultat profund, stabil. Este ca și când ai pătrunde sub pielea pacientului, majoritatea elementelor clinice vor răspunde. Remediul constituțional acoperă simptomatologia de bază atât cronică cât și acută, pe întreaga durată a vieții individului, indiferent cum se numesc bolile care intervin, de la otita medie la bronșită sau de la dorsalgie la lumbago sau psoriazis. Remediul constituțional este acela care va face posibilă prevenirea majorității manifestărilor patologice. „Perfecțiunea, în forma sa finală nu este atunci când nimic nu poate fi adăugat și atunci când nimic nu poate fi înlăturat” (Bidani, 2006).

Terapia constituțională se adresează individului ca sumă totală a manifestărilor ființei proprii. Aceasta cuprinde pattern-urile prin care viața, moștenirile genetice și experiența până la acel moment sunt exprimate, incluzând influența bolilor din istoric sau din prezent, predispozițiile trecute sau actuale. Din această perspectivă, constituționalul este un continuu dinamic, dar care păstrează în esență aceeași similaritate din momentul concepției și până la moarte. Include susceptibilitatea specifică la pattern-urile bolilor și cu atât mai mult la cele ale remediului, iar remediul constituțional este cel care rezonează cel mai apropiat de suma manifestărilor dezechilibrelor actuale în interiorul constituției individului.

Este nivelul cel mai des abordat de intervenția homeopatică, caracteristic acestui tip de terapie și fără îndoială cu cele mai multe raportări favorabile, având un grad înalt de fiabilitate sau încredere. Abordarea în sens lărgit, de regulă include nivelul fundamental.

Indicațiile exclusive pentru acest nivel în sens restrâns (constituționalul lui Eyzaiaga sau suma simptomelor obiective) sunt marcate de imposibilitatea de a culege simptomele subiective sau de inexistența acestora. Cele mai importante indicații specifice ar fi:

1. prima opțiune în cazul nou-născuților.

2. în cazul copiilor mici, dar și mai mari sau în toate situațiile în care simptomele subiective nu pot fi identificate sunt profund denaturate din diverse motive sau nu există.

3. în cazul în care simptomele obiective sunt extrem de importante, cum ar fi asimetriile marcante ca indicatoare pentru miasma luezinică sau remediile luezinice.

4. unele patologii în care în mod obiectiv nu este posibilă culegerea simptomelor subiective și modalităților.

5. în patologia asimptomatică, cu paraclinica pozitivă: Ex. osteoporoză asimptomatică, HTA, sindromul poststreptococic asimptomatic, dar cu ASLO mărit, sindromul metabolic, hiperlipoproteinemia etc. (bolnavul neîmbolnăvit al lui R. Hudson).

Miasma intermediară (ocurențială, starea submiasmatică)

În orice fel de boală, fie cronică, fie acută, există uneori nevoia de a interveni cu un nosod pentru a „tăia” un anumit tip de reacție a organismului care nu răspunde la remediul homeopatic indicat corect. Majoritatea sunt rezultatul intervențiilor alopatice, de tip supresor, dar nu numai. Mai rar intervenția cu nosode este necesară în primă instanță. Personal am avut cazuri în care, după intervenția homeopatică probabil neinspirată din starea acută, au rezultat simptome persistente.

Aplicarea tratamentului constituțional nu a dat rezultate și chiar mai multe încercări cu diverse remedii aparent adecvate, nu au reușit decât eventual o deturnare sau modificare temporară sau nesemnificativă a simptomelor. Este momentul foarte bine punctat de Kent, în care intervenția trebuie oprită și cazul reevaluat în totalitate. Dacă nici după reevaluare nu se poate găsi remediul, foarte posibil să fie necesară intervenția cu un nosod. În această situație necesitatea nosodului este dată de crearea sau apariția unei miasme ocurențiale sau „submiasmă”.

Există sute de nosode din care se poate identifica cel specific tulburării. Poate fi una singură, dar pot fi și mai multe miasme ocurențiale care au apărut succesiv, dar care nu vor putea fi evidențiate decât după eliberarea stratului activ actual sau cel mai superficial. Odată cu „dezvelirea” stratului cel mai superficial, își va face apariția următorul și tot așa, până când simptomele vor dispare și se va obține stabilitate. În fiecare din acest nivel poate fi nevoie de intervenție cu nosod sau chiar izoterapic, dar numai în situația în care simptomatologia nu poate sugera un remediu cunoscut. Este unul din modelele de aplicare a metodei „foilor de ceapă”.

Acest nivel devine țintă terapeutică directă prin nosodele specifice sau chiar preparate isopatice în câteva ipostaze descrise de David Little (Little, 1999):

Nosodul să reprezinte similaritate obținută în baza totalității simptomelor (constituie similimum),

Ca a doua prescripție, pentru a augmenta acțiunea primei prescripții,

Ca remediu intercurent, când remediul ales corect nu mai acționează,

Pentru inițierea tratamentului când nici un alt remediu nu este suficient de clar,

Ca remediu complementar remediului constituțional,

În condițiile în care pacientul prezintă tabloul a mai multe remedii, dar fără ca vreunul dintre acestea să fie suficient de clar,

Când pacientul afirmă că „nu s-a mai simțit bine dintr-un anumit moment”, întregul său mod de funcționare este schimbat,

Când pacientul nu-și mai revine în totalitate după o anumită boală,

Când există un istoric familial foarte puternic,

Când unele tratamente aplicate anterior nu au fost suficient de sistematice și în consecință nu au avut succes.

Acelorași condiții i se supune și prescrierea nosodelor miasmatice cronice.

Exemple de miasme ocurențiale se întâlnesc în unele stări acute, dar mai frecvent în stările post-acut, când pacientul rămâne cu simptome persistente în urma unui episod acut, cum ar fi: o tuse, o erupție, o diaree care nu mai trece etc., toate rămânând într-o formă subacută sau chiar cronică.. Astfel de situații pot fi întâlnite relativ frecvent, iar ritmul în care apar ca urmare supresiilor datorate intervențiilor terapeutice convenționale, este îngrijorător. Câteva remedii mai des prescrise din această categorie conform practicii personale sunt: Gaertner nosode, Pertussinum, Streptococcinum, Staphilococcinum, Patersson, Monillia etc., dar orice alt nosod poate deveni indicat, dacă circumstanțele îl impun.

Terenul, miasma cronică

Miasma cronică nu face parte decât în mod excepțional din țintele terapiei acute, când poate fi nevoie de administrarea nosodului miasmatic cronic, dar poate fi considerată în identificarea remediului acut.

Terenul este reprezentat de moștenirea genetică, cea cu care persoana vine pe lume și se manifestă sub forma predispozițiilor la diverse îmbolnăviri, ce pot apare sau nu. Este nivelul care le condiționează pe toate celelalte. Având în vedere profunzimea nivelului, remediile care au acces direct la acest nivel trebuie să aibă un grad maxim de homeopaticitate. Adesea sunt nosodele miasmatice, adică acele remedii care se adresează modului cronic profund de funcționare al individului, de regulă moștenit, dar și dobândit. Acest nivel uneori trebuie tratat, alteori nu. Este descris de Hahnemann drept miasmă. Generează modul de funcționare al organismului. Orice prescripție bazată pe sau orientată de nivelul miasmatic va fi solid ancorată. Este o țintă exclusivă, specifică pentru homeopatie.

Principala și mult controversata miasmă, considerată de Hahnemann ca fiind prezentă la toți indivizii, este psora. Acesteia i se pot alătura în anumite situații și în anumite proporții tuberculinismul sau pseudopsora, sicoza, cancerinismul și lueza. Cele mai multe situații sunt reprezentate prin coexistența sub formă de amestecuri între cele trei miasme. De fiecare dată o miasmă este mai bine și/sau mai puternic reprezentată și/sau mai activă. Independent de proporția influenței celorlalte miasme, N. C. Bose (numindu-i alături de Hahnemann pe Boenninghausen și pe Kent ca părinți ai terapiei miasmatice) susține abordarea cu prioritate a psorei:

Această miasmă (psora n.a.) este cea care trebuie abordată terapeutic într-o primă etapă, iar simptomele generate de miasmele subiacente vor fi ignorate; excepția constă în anumite faze terminale monstruoase, de altfel extrem de rare, unde două sau trei miasme formează un complex și de regulă aceste stări sunt generate de utilizarea îndelungată și abuzivă a unei medicații neadecvate (Bose, 1940).

Bose, dar și alți autori consideră că inițierea oricărui tratament cronic trebuie făcută prin abordarea sau „activarea” psorei. Justificarea acestei atitudini poate fi făcută prin prisma direcției centrifuge a acțiunii remediilor antipsorice, direcție căutată de homeopați. După Vijayakar, psora reprezintă reacția fiziologică, adică tocmai ceea ce trebuie stimulat în vederea obținerii vindecării.

Pe de altă parte, există categoria de homeopați care recomandă abordarea miasmei active, oricare ar fi aceasta la momentul consultației.

Motivul abordării miasmei active cu prioritate, poate apărea evident pentru homeopații experimentați, dar poate pune sub semnul întrebării un principiu fundamental: cel al totalității simptomelor. Explicația poate fi dată tot din perspectiva unei experiențe substanțiale în practica homeopatică: totalitatea este considerată și trebuie considerată de fiecare dată, la fiecare prescripție, pentru că altfel nu s-ar putea identifica prezența respectivelor miasme, chiar în straturi succesive. În momentul ierarhizării sau valorizării simptomelor, cele care reprezintă miasmele secundare sau inactive, pot fi ignorate sau eventual abordate într-o etapă următoare. Practica mi-a confirmat de nenumărate ori superioritatea abordării miasmatice în straturi succesive din două motive:

1. înlăturarea stratului superficial crează premizele abordării straturilor profunde și

2. reduce riscul reacțiilor de agravare la administrarea remediului indicat în unele cazuri vechi, profunde, complicate cu multiple patologii intricate.

Prescripția miasmatică nu se limitează nicidecum la administrarea nosodelor ci oferă un sprijin major în alegerea remediului potrivit. În concepția lui Vijayakar este vorba de sistemul imun care trebuie să intervină și să vindece ființa, iar sistemul imun va putea fi direct stimulat prin intermediul remediului corect relaționat miasmatic:

În primul rând, trebuie să înțelegem ce înseamnă sistemul de apărare și cum funcționează acesta . Dacă nivelul de apărare este fiziologic, vom avea nevoie de un remediu psoric. Dacă există un exces de apărare distructivă, remediul va fi ales din zona sifilitică, iar dacă apărarea se manifestă prin exces sau insuficiență morfologică, remediul care poate oferi stimulul vindecător, va trebui ales dintre cele sicotice (Vijayakar, 2006:214-215).

Miasma cronică, situată în stratul cel mai profund al individului, moștenită sau dobândită, ca modelatoare a terenului, poate deveni uneori țintă, dar întotdeauna este unul din reperele care dă valoare simptomelor straturilor superficiale. Modul de înfățișare al acestor miasme poate fi pur, ca miasmă unică, dar cel mai adesea ca două sau trei miasme amestecate, din care una este activă. „În asemenea situații, în mod natural remediul va fi selectat numai în acord cu simptomele miasmei active în prezent și vom ignora simptomele aparținând miasmei temporar latente sau cu alte cuvinte, doar simptomele miasmei active sunt cele care au valoare în selecția remediului potrivit pentru momentul respectiv” (Bose, 1939).

A treia reprezentare este un complex format din două sau trei miasme amestecate, intricate, încât la un anumit moment se găsesc simptome în proporții similare din fiecare din cele două sau trei miasme, iar distingerea uneia devine imposibilă. Este momentul care impune o abordare strategică; în funcție de intenția terapeutului se va proceda la ierarhizarea simptomelor în jurul obiectivului propus (vezi ierarhizarea simptomelor).

Caz din arhiva personală: copil de un an și jumătate vine la cabinet într-o stare gravă: febră persistentă de peste 38oC de mai bine de 8 săptămâni. Se externează din al doilea spital la cererea mamei. Diagnosticul pus la ambele internări a fost bronhopneumonie. Simptomatologia prezentată la prima consultație: astenie marcată (nu stătea în picioare), deshidratare, febră 38oC persistentă, (vezi foto 1, măsurătorile făcute de mamă) măsurată în axilă. Febra persista pe toată durata zilei, cu ușoară agravare dupăamiaza. Noaptea scădea la sub 38oC. Copilul nu mai stătea în picioare de trei săptămâni și a pierdut peste 4 kg din momentul primei internări. Apatie, tuse de intensitate redusă, cu expectorație, agravată la efort, astenie marcată. Stă culcat, rămâne unde este așezat. Pulmonar este plin de rahluri de toate felurile, dar fără implicare pleurală. Piele uscată, deshidratată. Se supune fără a opune nici cea mai mică rezistență la toate manevrele consultației. Pofta de mâncare este normală, dar mănâncă foarte puțin la o masă și continuă să slăbească. La inspecție și ulterior la consultația obiectivă am observat o particularitate obiectivă majoră: copilul nu avea dinții incisivi nici pe maxilar (vezi foto 2), nici pe mandibulă, iar radiografia (vezi foto 3) solicitată ulterior a confirmat nu numai lipsa dinților, dar și a mugurilor acestora.

Foto 1

Foto 2.

Foto 3.

În momentul consultației copilul era sub tratament cu antibiotice, al patrulea consecutiv, administrat continuu de opt săptămâni. Simptomatologia inițială era bulversată serios de terapia administrată, așa că am decis să abordez cazul printr-o primă etapă de „curățenie” sau drenaj. I-am administrat trei remedii în alternanță, câte o zi din fiecare, de trei ori pe zi, până la terminarea ambalajului, adică aproximativ trei săptămâni. Orice altă terapie a fost întreruptă. Remediile au fost Myrystica D6, Echinaceea D2 și China D6. După trei săptămâni, (când au fost făcute fotografiile) copilul era mult mai bine, a câștigat aproape 2kg în greutate, iar simptomele au devenit mai bine structurate. Foarte sobru, serios, nu zâmbește și în continuare colaborează perfect. A dispărut deshidratarea, a început să arate bine, să prindă culoare. Încărcătura pulmonară a dispărut în totalitate, copilul se joacă. Febra însă persistă cu o precizie de ceasornic: de la ora 15 la ora 19-20 (vezi foto1) în fiecare zi. Uneori și dimineața apare puțin, dar noaptea deloc. Au rămas următoarele simptome de pus în balanță în ordinea crescătoare a importanței:

1. febra de după amiaza și o oarecare astenie ca simptome de tip lezional;

2. sobrietatea, nevoia de ordine marcată, modalitățile specifice (agravare dupăamiaza), prietenia cu dulciurile, uscăciunea și pruritul de pe tegumente, ca simptome de tip constituțional, dar și fundamental (după Eizayaga);

3. absența incisivilor atât superiori, cât și inferiori, ca simptome de tip miasmatic din zona luezei.

După consultație am decis să-i administrez Lycopodium în potență 30CH, o doză pe zi trei zile, apoi de două ori pe săptămână, încă o lună. Revine după trei săptămâni fără să se fi produs vreo schimbare în simptomatologie (am avut mare noroc cu mama care a fost deschisă, a devenit încântată de prima reacție a copilului după intervenția homeopatică și a primit încredere). Era evidentă nevoia intervenției asupra miasmei. Decizia a fost greu de luat din lipsă de simptome. Practic, întregul tablou simptomatic era de Lycopodium, remediu eminamente antipsoric, dar în profunzime se situau acele caracteristici fizice din zona sifilisului. Un tablou în care se intricau miasma psorică și cea sifilitică. Probabil că următorul simptom a fost cel care m-a ajutat să iau decizia pasului următor: copilul era mai mult decât evident un călduros, cu toate episoadele febrile persistente, cu toată pierderea de energie și de greutate suferite, el n-a devenit nici un moment friguros, iar noaptea, cu atât mai puțin, nesuportând să-l acopere nici un fel de pătură. Alegerea era între Psorinum, eminamente friguros și Syphilinum, călduros. Nici unul dintre cele două remedii nu avea reprezentare simptomatică completă sau măcar suficientă pentru a putea fi prescris. Drept urmare, am ales modalitatea de adaptare termică, unul din simptomele fundamentale foarte sigure și „active”, absența mugurilor incisivilor fiind un simptom obiectiv major, dar latent, inactiv, „adormit”, cu toate că lipsea agravarea nocturnă specifică. Astfel, balanța a înclinat spre Luesinum. L-am administrat în potență 30CH, trei doze consecutive la intervale de câte trei zile. Copilul a revenit după două săptămâni. Schimbare a fost semnificativă, febra a scăzut la sub 37oC, adică la normal, dar după 7 zile a mai făcut un puseu febril intens, cu peste 39oC și secreții bronhice abundente. A durat trei zile. Am revenit la Lycopodium CH30, pe care îl administrez odată pe săptămână încă patru săptămâni. Cazul a fost închis cu Lycopodium CH200 trei doze, administrate la intervale de câte patru săptămâni. În tot acest interval a mai dezvoltat încă de trei ori puseuri febrile de câte două trei zile, întotdeauna cu agravare dupăamiaza pentru care nu am făcut nici o intervenție.

Comentariu: Cea mai importantă parte a cazului este amestecul miasmatic, practic ambele miasme existente, atât psora, cât și lueza fiind reprezentate în același timp. Se confirmă observația lui Hahnemann și anume faptul că oricât de combinate și amestecate ar fi miasmele, întotdeauna va exista un simptom care să arate care este cea activă la momentul respectiv. Momentul în care ținta a fost evidentă, a putut fi atacată, iar cazul s-a „deblocat” După Clarke, Lycopodium este cel mai sifilitic dintre remediile psorice, (Clarke, 2005) afirmație confirmată de cazul descris. Totuși, administrarea sa într-un moment nepotrivit s-a dovedit inutilă, iar nosodul miasmatic a fost cel care și-a demonstrat acțiunea.

Pentru a putea păstra limpezimea sau claritatea aplicării tratamentului homeopatic în stările cronice, dar în special în cele complexe, este util a avea în vedere miasmele, cu toate formele lor de manifestare, uneori extrem de subtile. Evaluarea corectă a miasmei predominante în aceste cazuri cronice poate deveni cheia succesului unei terapii complexe. Este unul din exemplele în care nu-și poate găsi locul terapia multiplă concomitentă decât cel mult în episoade scurte.

Asocieri

Cea mai frecventă asociere dintre obiectivele amintite este a modului reactiv cu constituționalul. Oricare dintre ținte, prin asociere, adică prin identificarea unui remediu care să acopere simptomele a câtor mai multe dintre ele, nu face decât să crească gradul de homeopaticitate a cazului și în consecință a vitezei și acurateții reacției la remediu.

Similimum

Idealul muncii homeopatului este identificarea remediului care să reprezinte analogia maximă între medicament și boală, adică similimum. Întregul potențial al remediului trebuie să se potrivească cu expresia sau statusul pacientului, care nu este decât reprezentarea bolii. Găsirea remediului similimum însemnă acoperirea tuturor obiectivelor cu un singur remediu, adică vindecare rapidă și stabilă.

Foarte aproape de modul meu de înțelegere și practicare a homeopatiei este Francisco Xavier Eizayaga, medic argentinian. Are o abordare pe care o găsesc pragmatică, poate didactică, ușor de înțeles, de verificat și probabil mai greu de combătut.

Francisco Xavier Eizayaga (1924 – 2001)

Eizayaga propune un model în patru straturi, pe care îl simbolizează sub forma unui triunghi așezat cu vârful în jos (vezi imaginea alăturată) ( Winston, 1991, Chakraborty, 2012).

Triunghiul Eizayaga

Triunghiul lui Eizayaga sugerează un aspect foarte valoros în vederea stabilirii țintei:

Terenul, cel cu care individul vine pe lume, este alcătuit din zestrea sa genetică (obiectul geneticii medicale) la care se adaugă influențele mediului asupra genitorilor și asupra sa dinaintea sau din momentul nașterii (obiectul epigeneticii). Este punctul zero al pornirii individului în viață, cel mai profund nivel.

Următoarele două niveluri, chiar dacă sunt prezentate succesiv, reprezintă în esență, modul de exprimare al primului nivel. Adică o formă sau aspect fizic, reprezentând constituția și un mod de adaptare dinamică a acestei constituții la evenimentele vieții, numit nivel fundamental. Fundamentalul nu este altceva decât exprimarea dinamismului prin care individul se adaptează la mediu sau modul în care acesta funcționează.

Nivelul lezional rămâne să exprime rezultatul modului în care s-a produs adaptarea. Dacă este bogat reprezentat, înseamnă că procesul de adaptare este profund defectuos, crează multe simptome, lipsește armonia sau există boală. Dacă este slab reprezentat sau absent, înseamnă că individul este bine sau foarte bine adaptat, nu produce simptome, este armonios, sănătos.

Modelul Eizayaga poate explica rezultatul intervenției alopatice: modificarea modului de exprimare al organismului, deturnarea căilor naturale de manifestare. Motivația principală a acceptării acestui tip de intervenție este generat în principal de posibilitatea ameliorării simptomatologiei, aceasta fiind mobilul apelului la intervenția medicală. Abordarea convențională dorește deturnarea modului de manifestare ales de organism, abordând în mod exclusiv stratul patologic sau lezional. Straturile profunde, cele care au declanșat simptomatologia lezională, rămân neatinse. În cazul unei intervenții alopatice „reușite”, cu ameliorarea simptomatologiei, dar fără modificarea sau deturnarea straturilor profunde, cel mai adesea asistăm la ceea ce se numește supresie.

Stratul fundamental propus de Eizayaga oferă căi de descoperire a constituționalului sau completează constituționalul. Pentru cei care aplică metoda numită homeopatie clinică, dar nu numai, când se abordează stratul lezional, nivelul fundamental numit și reacțional, completează simptomele stratului lezional, „asigurând” calitatea informației despre simptomul luat în considerare. „Asigurarea” se face prin adăugarea modalităților, concomitențelor etc., conform ”crucii” lui Hering. Cu cât sunt mai bine conturate aceste simptome, rezultatele vor fi mai prompte, mai ample și mai stabile.

Unul din primele cazuri care m-a făcut să conștientizez fenomenul, a fost cel al unei doamne în vârstă de 60 de ani, sobră, relativ reținută în descrierea simptomelor: s-a prezentat la cabinet acuzând dureri reumatice la un genunchi. Acesta era inflamat semnificativ, extrem de dureros la palpare și o ținea aproape imobilizată. Cazul îmi părea foarte clar, am reușit să culeg simptomele cu mare ușurință. I-am administrat remediul (Natrium sulfuricum) pe care l-am considerat similimum, acoperind toate straturile propuse de Eizayaga și am chemat-o la control după patru săptămâni. Evoluția a fost mai mult decât surprinzătoare pentru mine ca începător. Radia bunăstare, mulțumire, relaxare. Îmi descrie cum a reînceput să doarmă bine, nu mai are indigestie, constipația i-a dispărut, nu mai transpiră la cel mai mic efort și o mulțime de alte simptome, care pentru mine erau complet necunoscute, neacuzând nici unul din acestea în momentul consultației. O întreb de genunchi. Acesta se prezenta la fel, nici o modificare, ba poate chiar ceva mai supărător, dar pacienta schimbă repede subiectul, chiar rugându-mă să nu mai fac nimic pentru că se simte bine. Asta am și făcut, am prelungit perioada tratamentului și am crescut potența. La următorul consult, după opt săptămâni, genunchiul era bine. Comentariu: intenția mea ca homeopat entuziast, era să acopăr prin remediul prescris cât mai mult din simptomele prezentate și norocul a fost că pacienta respectivă a fost un Nat-sulph. constituțional. Abordarea genunchiului părea total ineficientă la prima vedere, dar în esență, prescripția era cea corectă. Lipsa reacției genunchiului în primă instanță mi-a produs o dezamăgire serioasă, iar insistențele pacientei de a nu schimba nimic au fost mai mult decât salutare și chiar salvatoare pentru mine și mai ales pentru ea, care prin temporizarea propusă m-a determinat să rezolv cazul într-o manieră excepțională, curată.

Modelul propus de Eizayaga poate explica și acele „vindecări miraculoase”, când după o administrare unică a remediului potrivit, se obține vindecarea din toate punctele de vedere, pacientul rămânând stabil. Triunghiul poate explica această „minune”: este vorba de suprapunerea aceluiași remediu în fiecare din nivelurile lui Eizayaga, fiecare nivel având o totalitate simptomatică similară, indicând același remediu. Este o situație rară, fericită, care dacă este percepută corect și înțeleasă, poate avea și o serioasă valoare prognostică.

Modelul propus de Eizayaga indică foarte sugestiv și didactic țintele posibile ale tratamentului stărilor cronice. Cum majoritatea indivizilor apelează la ajutor acuzând simptome din nivelul lezional, acesta va fi cel mai frecvent ținta terapiei. În cazul alopatiei, rămâne singura țintă. Este locul unde se întâlnesc cele două moduri de abordare medicală: homeopatia și alopatia.

Abordarea homeopatică vizează nivelul lezional în principal în bolile acute. În bolile cronice, nivelul lezional poate oferi unele particularități simptomatice care își vor arăta valoarea doar ca structurare sau formă de „cristalizare” a nivelurilor profunde.

Încă din vremea lui Hahnemann, stratul sau nivelul constituțional a reprezentat o țintă preferată de homeopați în terapia bolilor cronice, considerând și constatând în același timp, că astfel se poate obține cea mai stabilă reacție în urma terapiei aplicate acestui nivel. Patologia, în abordarea constituțională nu are nici o relevanță sau eventual o relevanță minimă.

Terapia constituțională este cel mai frecvent invocată în majoritatea lucrărilor de homeopatie clasică. Se poate adăuga importanța eredității în stabilirea remediului, adică cel mai profund dintre straturile lui Eizayaga, nivel care poate „stabiliza” prescripția constituțională, adică miasma. Un exemplu frecvent întâlnit este psoriazisul. Se știe că acest diagnostic acoperă în el nu numai o formă (extrem de variată) de manifestare cutanată și generală, dar că reprezintă în același timp o predispoziție, o stare latentă, care se poate transmite pe mai multe generații, uneori cu intermitență. Cu toate acestea pot exista indivizi care au o puternică încărcătură, prezentând boala pe ambele ramuri ale genitorilor și nu dezvoltă niciodată simptomatologia specifică. Există și reversul, când apare manifestarea, iar în istoricul familiei nu se poate identifica nici un individ cu asemenea simptome. În mod asemănător se manifestă vitiligo și o serie întreagă de alte afecțiuni din orice altă sferă patologică. Intervenția eficace la acest nivel presupune de regulă administrarea unuia din nosodele miasmatice hahnemanniene, dar nu numai, orice alt nosod care devine indicat. Scopul cel mai frecvent al administrării nosodului, este „deblocarea” cazului. Conceptul este frecvent utilizat în homeopatie. Introdus de Hahnemann, și-a dovedit valoarea în timp, reacția organismului după „deblocare” fiind din nou conform constituției. Probabil că nosodul miasmatic „redeschide” sensibilitatea naturală, redă capacitatea organismului de a se vindeca. Practica a confirmat și va confirma de fiecare dată, fără excepție fenomenul, cu condiția respectării evaluării corecte a simptomelor.

Un alt tip de țintă, de regulă intermediară, dar care nu vizează neapărat terenul, este dat de lipsa reacției la remediul perfect indicat. Deseori, acest blocaj se poate întâlni în cadrul aceluiași nivel, constituțional. Bernard Aschner aduce un exemplu din practica sa:

Dacă am avut vreodată un pacient cu simptome puternice de Phosphorus, atunci acesta este. Se temea de moarte și de boală, de întuneric și de apă, de furtună și de vânt, de singurătate și de nebunie. Ura nopțile și zilele înnorate. Întunericul, furtuna agitația îl făceau depresiv. Foarte afectuos, sensibil și vulnerabil. Gelos, vanitos, vorbăreț, ușor de enervat și de descurajat. Pielea făcea foarte ușor escoriații, iar bărbieritul îi provoca sângerări importante. Era intens clarvăzător și susținea că visele sale se adeveresc de fiecare dată. I-am administrat Phosphorus, nu o doză ci întreaga gamă de potențe de la 30C la MM fără vreo ameliorare semnificativă (…) În ciuda faptului că prezenta mai multe simptome de Phosphorus decât oricare alt pacient de Phosphorus pe care l-am avut, n-am reușit să obțin nici un rezultat. Asta s-a întâmplat nu din cauza lipsei de reacție ci pentru că evident, nu era un caz de Phosphorus. În timpul tratamentului a suferit de un lumbago cronic, care avea etiologie gutoasă, nu era de origine phosphorică, dar nu prezenta simptome bine definite ale sindromului gutos. A dezvoltat constituția gutoasă în ultimii ani și concluzia a fost că nu există nimic corelat cu patogenezia phosphorică. Ansamblul său personal arbora două constituții: cea originală, phosphorică și cea gutoasă, nedefinită din punct de vedere simptomatic. Constituția gutoasă, dezvoltată ulterior a acoperit atât de strâns și complet constituția originală, încât Phosphorus administrat chiar în cele mai înalte potențe, nu a reușit să penetreze prin „stratul” gutos încât să ajungă la constituția profundă, originală, phosphorică. Devenea evidentă necesitatea îndepărtării constituției gutoase pentru a avea vreo șansă de a ajunge la nucleul phosphoric. Simptomele aveau o asemenea natură încât la acea vreme îmi era imposibil să discern faptul că aveam de a face cu două constituții diferite, cu două totalități diferite care solicitau două remedii diferite (Aschner, 1943).

Comentariu: în cazul descris, ținta terapiei, definită printr-o simptomatologie coerentă este falsă. Apare de după un zid invizibil, care lasă informația să penetreze într-o singură direcție, cealaltă fiind inaccesibilă. Este unul din momentele în care devin necesare informațiile „suplimentare”, din zona paraclinică, din istoricul personal, din cel familial etc. Dacă nu pot fi culese destule informații, patologia poate deveni țintă intermediară, în vederea înlăturării stratului superficial (metoda „foilor de ceapă”). O altă abordare posibilă este apelul la drenajul. Nu în ultimul rând ar fi administrarea de remedii antipsorice sau de centrifugare, de tipul Sulphur, care odată administrat, va exacerba simptomele latente, va crește gradul de evidențiere a „eliminărilor” și intensitatea de manifestare a simptomelor. Rezultatul acestor tipuri de intervenție intermediară poate fi o îndepărtare a stratului superficial sau o accentuare, o scoatere în evidență a straturilor profunde, încât acestea să poată indica un remediu. Remediul va putea fi cel constituțional sau va avea tot un rol intermediar, urmând să elibereze zona cea mai profundă, constituția originală sau un alt strat intermediar și așa mai departe până la obținerii stării lipsite de simptome.

Cu certitudine, nu există două situații identice, iar tertipurile necesare dezvăluirii nucleului pot varia în funcție de experiența homeopatului. Nu cred că trebuie exclusă vreuna din măsuri, cu condiția ca aceasta să nu dăuneze pacientului și să agraveze evoluția patologiei. Semnele de evoluție favorabilă, dar și cele ale evoluției nefavorabile sunt pe larg prezentate în capitolul „urmărirea pacientului”.

Epidemiile, gripa (principala generatoare de epidemii în zilele noastre)

Rezultatele intervenției în epidemii reprezintă „piatra de hotar” a dovezii istorice de eficacitate remarcabilă a homeopatiei.

Am ales gripa spre exemplificare pentru că este cea mai mare amenințare posibilă epidemiologică în zilele noastre și pentru că măsurile clasice de igienă și carantinare sunt prea puțin aplicabile.

Gripa sau ”influența” este cunoscută ca o boală infecțioasă acută produsă de un virus cu o contagiozitate foarte mare. Termenul virus provine din limba latină și înseamnă otravă (Mosby's, 2009). Denumirea „influența” a apărut în timpul epidemiei din Italia din 1580, când se credea că nenorocirea este o urmare a influenței stelelor. Fapt greu de apreciat, dar anumite corelări între pozițiile astrelor și unele mari epidemii au fost demonstrate (Degroote, 2010:2).

Ca entitate etiologică, este vorba despre un virus ARN, cu o rată de mutație (schimbare a profilului antigenic) de până la un milion de ori mai mare decât virusurile ADN, fiind depășită doar de virusul HIV (de asemenea un virus ARN). Tocmai această rată de mutație pare a fi piedica principală în dezvoltarea unui vaccin fiabil (Britannica, 2012). Se cunosc o mulțime de particularități microbiologice legate de aceste virusuri, fiind clasificate și împărțite în 4 grupe mari A, B, C și D, fiecare cu o mulțime de subgrupe și subfamilii. Virusurile responsabile de epidemiile și pandemiile care au zguduit omenirea au fost toate din grupa A (Mosby's, 2009).

Răspândirea se face pe calea aerului, prin microparticulele rezultate în urma strănutului, tusei sau pur și simplu a respirației purtătorilor bolnavi și care conțin cantități importante de material viral. Contaminarea odată produsă, boala își va urma cursul. Nu s-a înregistrat nici un caz cu altă cale de infectare decât cea respiratorie. Are probabil cel mai înalt grad de contagiozitate cunoscut, fapt agravat substanțial în prezent de creșterea exponențială a vitezei și distanței de circulație a populației (Britannica, 2012).

Epidemiile de gripă își fac apariția la intervale cuprinse între „10 și 50 de ani” (Potter, 2001:572) și par a fi dintre cele mai mari coșmaruri al umanității dacă luăm în considerare datele istorice. Din 1932, an în care s-a realizat prima izolare a virusului gripal, istoria acestei infecții poate fi confirmată de date de laborator; înainte de această dată, infecțiile gripale puteau fi identificate clinic, prin analiza semnelor și simptomelor bolii, informații care se alăturau naturii explozive a epidemiei. O înregistrare scrisă a unei posibile epidemii a fost găsită în documente grecești din anul 412 Î.C (Potter, 1998). Primul raport cu referire la o epidemie probabil de gripă apare în 1173-74 (Hirsch, 1883), dar primul raport convingător a apărut în 1964 (Molineux, 1964: 105-109). Prima gripă pandemică recunoscută de majoritatea autorilor, a fost cea din 1580, care a pornit din Asia, cuprinzând într-o perioadă de 6 luni Asia Mică, nordul Africii, Europa și răspândindu-se apoi în America. Rata de îmbolnăvire a fost de 90%, iar mortalitatea impresionantă: 8000 de victime în Roma, unde a îmbolnăvit 3/4 din populație, iar în Spania a decimat populația din câteva orașe importante (Beveridge 1991:223-235).

În secolul XVIII, au fost înregistrate trei pandemii: 1729-1730, 1732-1733 și 1781-1782, aceasta din urmă cauzând o mortalitate ridicată în rândul persoanelor vârstnice. Pandemia din 1830-33 se apropie cel mai mult de cea din1918, având o rată de îmbolnăvire de 20%, dar cu o mortalitate mai puțin ridicată. Alte două mari izbucniri ale gripei au fost înregistrate în 1889-1890 și în 1900 (Patterson, 1987). Vârful coșmarului a fost atins în 1917-1919 odată cu „Gripa Spaniolă”, (virusul H1N1, asemănător cu cel al gripei porcine din 2009 (CDC, 2009), când au pierit în lume între 25 și 50 de milioane de oameni, unii mergând până la o apreciere de 100 de milioane (imposibil de contabilizat în multe zone), adică în jur de 2% din populația terestră (Patterson, 1991:4-21). Este de luat în considerare și starea generală a populației de la acea epocă, dominată de sărăcie și foamete, peste care s-a adăugat războiul care n-a generat decât deznădejde, disperare, epuizare, stări repartizate deopotrivă în toate păturile sociale și taberele beligerante. Alt aspect îngrijorător al acestei pandemii a fost segmentul de vârstă cu cele mai mari pierderi, cuprins între 20 și 40 de ani, 99% din pierderile înregistrate, fiind sub vârsta de 65 de ani (Crosby, 1976).

Olivier Rabanes, în „Statistics on the Spanish flu pandemic of 1918-1919” amintește o serie de statistici culese din presa homeopatică a vremii, destul de săracă în Europa (cu excepția Germaniei, unde funcționau 4 publicații) și relativ bogată peste ocean:

Donald Foubister afirmă că homeopații americani declară o rată de mortalitate de 0,3% din cele 17.000 de cazuri tratate homeopatic în timpul celui de al doilea val al Gripei Spaniole, în 1919, în timp ce rata raportată de alopați a fost de 20%. Însuși autorul se îndoiește de acest procentaj, dar nu furnizează nici o referință. Pierre Schmidt, fără să amintească vreo sursă, afirmă: „aprobare din partea epidemiei din 1918 – nici un pacient (tratat homeopatic n.a.) nu a murit” (Schmidt, 1967:94).

Statistica publicată de „The Journal of American Institute of Homeopathy”, oct. 1919 nr. 4. și autorizată de U.S. Public Health Service 1919, afirmă: „Rata oficială a mortalității generate de epidemia de gripă este între 4,35 și 5,6 la mia de locuitori. Rata de infectare fiind variabilă, între 15% și 53%. Cei mai afectați au fost copii între 5 și 14 ani și femeile. Complicată cu pneumonia, mortalitatea crește până la 30%” (Rabanes, 2005).

Următoarea pandemie, ca extindere și gravitate, 1957-1958, (gripa asiatică, cu virus H2N2) a lăsat aproape 2 milioane de victime, mai ales în rândul copiilor de vârstă școlară și a bătrânilor, având o rată a mortalității de 1/4000 (Dauer, Serfling 1961:21-28).

Pandemia din 1968 (Gripa de Hong Kong, cu virus H3N2) a produs și ea peste un milion de victime (70.000 în SUA) (Panorama, 2005:32-35), dar nu a atins nici pe departe amploarea și gravitatea celei din1918, iar valurile ce au urmat pot fi încadrate cel mult ca epidemii zonale, de amploare relativ restrânsă.

Sursa virusului care devine atât de violent rămâne obiect de studiu și de controversă între specialiști. Există doar constatări după eveniment, dar nici acestea nu pot stabili cu exactitate fenomenele care au loc în perioada dinaintea invaziei virale și ce determină acea particulă de ARN să găsească forma cea mai eficientă de a se răspândi. În cazul pandemiei din 1918 se pare că virusul a fost o rezultantă a combinației dintre virusuri provenite de la rațele sălbatice și virusuri provenite de la porci, ca gazde intermediare. Conform datelor existente până în prezent, păsările sălbatice au un anumit rol nu numai în răspândirea, dar și în „coacerea” formei finale, aproape în toate situațiile cât de cât cunoscute (Britannica, 2012).

Incubația este cuprinsă între câteva ore sau o jumătate de zi și trei-patru zile; în mod cu totul excepțional boala făcându-și apariția după șapte zile (Britannica, 2012).

Clinic, simptomele sunt foarte cunoscute și în același timp oarecum nespecifice, încât pot fi ușor confundate cu simptomele răcelii sau guturaiului comun, produs de virusuri „paragripale”. Acestea includ la debut o stare generală alterată cu febră în general mare, peste 39oC, dureri musculare, osoase, strănuturi cu rinoree apoasă, tuse seacă, dureri de gât, cefalee, redoare etc. În majoritatea covârșitoare a cazurilor, localizarea este la nivel respirator, aceasta fiind și calea de infectare, dar nu sunt de neglijat unele forme neuromeningeale, foarte grave, urinare sau digestive. De regulă, durează între 3 și 7 zile, după care rămân sechele o anumită perioadă, ce se poate întinde până la câteva săptămâni sau mai mult. Sechelele cuprind simptome din sfera ORL sau respiratorie, dar pot fi și meningeale sau digestive, în funcție de localizarea predominantă a infecției gripale. Diagnosticul de certitudine nu poate fi pus decât după o suspiciune serioasă de regulă generată de contagiunea foarte mare și de similaritatea cazurilor, acesta trebuind să fie confirmat de laborator (Britannica, 2012).

Epidemiologia a stabilit precis ceea ce trebuie întreprins în asemenea situații, măsuri ale căror excese și abuzuri s-au făcut simțite pe deplin cu ocazia gripei aviare și apoi a celei porcine. Măsurile raționale se iau primordial în direcția prevenirii, apoi a localizării sau izolării focarelor și în final se referă le tratarea bolnavilor.

Vaccinarea antigripală este probabil cea mai controversată dintre toate vaccinările cunoscute. Experții în gripă se străduiesc să prevadă virusurile care urmează a face ravagii, pentru a selecta sușele în vederea producerii vaccinului și dacă din 1969 nu am mai avut nici o epidemie majoră probabil au făcut o treabă bună.

Privind mai îndeaproape (după date CDC), în 1996 au fost 857, iar în 1997, 745 de morți în SUA datorați gripei, număr considerat normal în condițiile în care 90 de milioane de persoane sunt vaccinate anual. În 2001, conform NCHS (Centrul național de Statistică a Sănătății al CDC), gripa și pneumonia a luat în SUA 62034 de vieți, din care au fost atribuite gripei 257 cazuri și doar 18 au fost confirmate pozitiv de laborator, iar restul a fost atribuit pneumoniei, fără a clarifica dacă a fost primară sau secundară gripei. În 2002 datele sunt asemănătoare, iar în 2004 s-au vaccinat doar în jur de 45 de milioane din cele aproximativ 90 de milioane de persoane care ar fi trebuit vaccinate, datorită indisponibilității și contaminării accidentale a dozelor necesare; cu toate alarmele trase de autorități, la sfârșitul anului 2005 s-au raportat cu mult mai multe cazuri (peste 60.000) (Miller, 2005), decât media anuală, lucru aspru criticat de Peter Doshi în „British Medical Journal”:

S-a creat o confuzie din cauza „umflării” cifrelor prin amestecarea cazurilor de gripă cu cazuri de pneumonie sau alte afecțiuni respiratorii, așa numitele „decese asociate cu gripa”, la care nu s-a mai procedat la identificarea și izolarea virusului gripal și asta doar pentru a accentua vânzarea dozelor de vaccin. De menționat că în sezonul 2003-2004 virusurile izolate de la bolnavii de gripă au fost diferite de cele utilizate la prepararea vaccinurilor din acel an, situații întâlnite și în 1996 și 1997, iar numărul îmbolnăvirilor a rămas la valorile acceptate drept obișnuite, mai scăzute decât în anii 80 cu procente cuprinse între 25% și 30% (Doshi, 2005).

Jennifer Jacobs afirma în noiembrie 2005, la Paris:

O pandemie de gripă este cauzată de o tulpină de virus gripal nou la oameni, care nu găsește populație imunizată pre-existentă. Virusul este capabil să mențină transmiterea de la om la om; este doar o chestiune de timp până când o asemenea tulpină își va face apariția, ca în 1918. O pandemie ar depăși din toate punctele de vedere capacitatea de asimilare a sistemelor de sănătate, cifra îmbolnăvirilor putând atinge 150 de milioane, conform datelor OMS. Lupta împotriva gripei are două laturi: crearea unui vaccin și tratamentul antiviral. Un vaccin eficient nu poate fi produs, având în vedere durata manufacturării care se întinde până la 6 luni, timp în care structura antigenică a virusului devine alta, iar virusul de la care trebuie pornită producerea vaccinului nu poate fi obținut doar după apariția victimelor lui în mod repetat (Jacobs, 2005).

Poziția în fața problemei necesității vaccinării balansează între două extreme:

● pro, sesizabilă pe toate căile mediatice și nu numai, dirijată în majoritatea cazurilor de autorități („categoric este necesară vaccinarea., cu ce se găsește în farmacii”, anunț făcut public de directorul Institutului Epidemiologic Român, C. Străinu) și întărită în multe situații de programe naționale de vaccinare și

● contra, care merge până la invocarea „ritualurilor sataniste” unde „doctorii sunt preoții ce distribuie apa sfântă sub forma inoculațiilor de vaccin ca inițiere a loialității către marea industrie farmaceutică” (Mendelsohn, 1979), susținută și de Rihard Moskowitz care afirmă că: „Vaccinurile au devenit dovada credinței noastre în biotehnologie. Eficacitatea și siguranța lor sunt mai mult decât evidente (cu referire la unele complicații grave postvaccinale ca autismul, unele reacții alergice etc., n.a.), nemaiavând nevoie de dovezi suplimentare” (Moskowitz, 1984).

În încercarea disperată de limitare a împrăștierii unei posibile boli contagioase și cu atât mai mult în fața gripei deja confirmate de laborator, au apărut o multitudine de reacții diferite: de la unele extreme ca legea locală, dată în Chicago în 1918, care prevedea arestarea indivizilor care strănută în public sau cea din San Francisco, ce obliga toți cetățenii să poarte mască chirurgicală care să acopere gura și nasul (Britannica, 2012), până la indicarea categorică a vaccinării „cu orice preț” de către oficialități sau la omorârea masivă a păsărilor domestice tocmai din zonele cele mai sărace din Europa de Est și unele țări din Asia, până la ignorarea totală a evenimentelor sau luarea unor măsuri pur formale. Unele din aceste măsuri par a avea ca prioritate „acoperirea” incapacității autorităților de a controla situația sau, ceea ce consider inacceptabil, specularea financiară, uneori cu o amploare inimaginabilă.

Tratamentul (nehomeopatic) al stărilor gripale vizează înlăturarea simptomelor și evitarea complicațiilor, frecvente mai ales la vârstele extreme, dar nu numai. Preparatul acceptat ca activ este oseltamivir, un inhibitor de neuraminidază, comercializat sub denumirea de Tamiflu sau Relenza:

Departe de a fi garantat, asigură totuși o moderare a severității infecției virale acute, dar nu pare să aibă valențe în ce privește prevenția. Pe de altă parte, rezervele sunt infime, iar capacitatea de a produce cantitățile necesare este complet depășită (ar fi nevoie de 10 ani pentru producerea dozelor în vederea tratamentului a 20% din populația globului), mai ales că sursa este oferită de o plantă rară din Asia (Jacobs, 2005).

Cu siguranță astăzi s-a găsit o soluție, cel puțin comercială, pentru că farmaciile de peste tot sunt hiperdotate cu acest produs.

Măsurile adjuvante importante constau în principal din: repaus la pat, hidratare, alimentație de cruțare și eventual de administrarea de antiinflamatoare nesteroidiene, vitamina C, Liv 52, Echinaceea etc. Ulterior, în funcție de evoluție se poate interveni cu antibiotice sau altă medicație, în funcție de complicațiile care apar.

Aceeași Jennifer Jacobs, adresându-se auditoriului format în principal din homeopați subliniază: „Luând în considerare limitele abordării medicale actuale, este justificată o privire către o alternativă în vederea prevenirii și tratamentului gripei” (Jacobs, 2005).

În 2005, când gripa aviară reprezenta un pericol potențial, agitația iscată a făcut ca numeroasele aspecte ale administrării unei pandemii să dea serios de gândit. Vaccinarea părea să fie cea mai probabilă soluție, dar și aici controversele au fost numeroase. Indiferent de poziție, pro sau contra vaccinare, exercițiul administrării unei pandemii a demonstrat amploarea și dificultatea cu totul excepționale a fenomenului.

Abordarea homeopatică

La întrunirea din noiembrie 2005 de la Paris, pe tema gripei aviare, au fost prezentate mai multe posibile strategii de acțiune în eventualitatea apariției unei pandemii gripale. Demnă de menționat este cea prezentată de „FMC SULFUR GROUP” Toulouse, care conturează 3 faze distincte în care se poate interveni (FMC SULFUR GROUP, 2005):

Faza Pre-pandemică – prevenție – se administrează remedii convenționale antivirus și remedii conforme constituțional (atenție la indivizii tuberculinici!);

Faza Per-pandemică – prevenție – (pandemia este prezentă într-o parte a lumii) Asemănător cu faza 1, dar la care se adaugă „remediul de geniu“ al epidemiei;

Faza curativă, „de închidere a ciclului” – Se recomandă remedii alese în funcție de localizarea complicațiilor postgripale: respiratorii, digestive, renale, meningoencefalice etc.

Concluziile trase la întrunirea de la Paris 2005, au luat forma unor recomandări (Mohanty, 2005):

Medicamentele homeopatice determinate după testele clinice pot avea utilitate în scopuri profilactice și curative în vederea prevenirii și controlului gripei aviare atât asupra păsărilor cât și asupra oamenilor.

Cum tulpinile virale sunt supuse foarte frecvent mutațiilor, cercetarea homeopatică trebuie să constituie un proces continuu care să aibă în vedere evidențierea rolului medicamentului homeopatic în diverse epoci.

Geniul epidemic

Identificarea „geniului epidemic” este o prioritate, dar nu închide problema pentru că există riscul modificării acestuia în timpul epidemiei care se întinde pe câteva luni sau mai mult. „Geniul epidemic” acoperă simptomatologia caracteristică epidemiei, nu individului.

Referindu-se la capacitățile necesare omului politic de calitate, Winston Churchill afirma: „Adevăratul geniu rezidă din capacitatea de a evalua incertitudinea, informațiile hazardate, conflictuale.” Circumstanțele sunt similare celor în care este necesară identificarea „Geniului epidemic” în homeopatie.

În paragraful §101 a ediției a 6-a a Organonului, Hahnemann scrie:

Medicul care tratează pentru prima dată un caz epidemic luând în considerare toate simptomele obiective și subiective ale acestor boli colective, poate să nu găsească imaginea perfectă a epidemiei în desfășurare până când nu ia în considerare și observă câteva cazuri. Totuși, un medic conștiincios, cu suficientă experiență practică, după unul sau două cazuri, poate fi capabil să adune informații încât să contureze fizionomia caracteristică a bolii și ca atare să determine remediul homeopatic adecvat luptei cu epidemia (Hahnemann, 1922).

Iar în paragraful §102:

Este adevărat că toți oamenii cuprinși de o epidemie suferă de o boală provenită de la aceeași sursă și ca urmare are o formă similară. Dar particularitățile geniului epidemic și totalitatea simptomelor lui (a căror cunoaștere este indispensabilă pentru a avea o imagine completă a stării morbide și a putea alege remediul homeopatic corespunzător), evident, nu pot fi observate pe un singur pacient. Deci, pentru a înțelege o epidemie ca un tot, cu toate simptomele care o reprezintă, este necesară o listă cu simptomele tuturor pacienților luați în observație, având în același timp în minte diferențele lor constituționale (Hahnemann, 1922).

În „Lecturi filozofice”, Kent detaliază abordarea epidemiilor:

Dacă epidemia este cu totul diferită de orice a apărut până în prezent, în prima fază apare confuzie. Dar epidemia se extinde și au fost observați probabil douăzeci de pacienți. Acum, medicul notează toate simptomele culese de la pacienți într-o formă schematică. Pacienții – considerați colectiv – vor prezenta o imagine ca și când un singur om ar fi expresia tuturor simptomelor și în acest mod obținem cazul particular de boală în formă schematică.(…) Acele simptome care străbat tabloul clinic al tuturor, constituie simptomele patognomonice, iar cele sporadice individualizează persoanele. Această totalitate care reprezintă natura bolii, terapeutul trebuie să o aibă în minte (Kent, 1919).

Urmează repertorizarea și terapeutul „va observa șase, șapte remedii care se regăsesc în tabloul simptomatic și care corespund naturii epidemiei, acoperind-o în întregime. Acesta se numește grupul de remedii epidemice specific unei epidemii. (…) Lucrurile pot fi simplificate numai printr-un volum imens de muncă, de „buchiseală”, efectuată la începutul epidemiei, ceea ce va duce în final la ușurarea prescrierii” (Kent, 1919).

Nosodele „gripale”

Imunizarea antigripală, ca cea mai bună formă de evitare a neajunsurilor provocate de o eventuală epidemie rămâne un ideal. Din perspectiva homeopatică, abordarea profilactică poate fi realizată și prin intermediul nosodelor.

Constantine Hering, în perioada șederii sale în America de Sud, între 1827-1833 a fost primul care a avut ideea producerii remediilor potențate utilizând produse patologice. La scurt timp după publicarea „Bolilor cronice” de către Hahnemann, Hering a efectuat pe propria persoană primul „proving” pentru Psorinum. Tot el a pus bazele metodei de producere a remediilor pornind de la un agent miasmatic, remedii pe care le-a denumit nosode (pornind de la originea greacă a cuvântului nosos = boală) și care reprezintă „remediile potențate din miasme” (Hering numește „miasme” esența produselor morbide rezultate din leziunile de boală n.a.). Hering a împărțit grupul nosodelor în auto-nosode, remediile preparate prin potențarea produselor și secrețiilor morbide provenite direct de la pacient (direcție neacceptată de Hahnemann) și sarcode, pe cele provenite de la organe, țesuturi sau secreții omologe etc. (Little, 1999). În dreptul sarcodelor au fost puse și remediile provenite din surse animale (Woodbury, 1921).

În prezent sunt acceptate ca făcând parte din categoria nosodelor, remedii preparate din produse biologice morbide: salivă, urină, leucoree, leziuni de piele, puroi, tumori, culturi microbiene, organe bolnave etc., mai precis toate produsele, pure sau impure, capabile să producă îmbolnăvire sau ca rezultat al acesteia și care provin de la bolnavi direct sau indirect sau chiar ca produse ale unor laboratoare. În aceeași categorie s-au adăugat și remediile preparate prin dinamizarea vaccinurilor.

Nosodele miasmatice, conform celor afirmate de F. Eizayaga, au cel mai înalt grad de profunzime în acțiunea lor, mobilizând întreaga economie a organismului, incluzând aici simptomele miasmatice moștenite. Având o lungă experiență în utilizarea nosodelor în scop profilactic pentru imunizarea copiilor sub 12 ani, Eizayaga recomandă:

(…) administrarea în fiecare toamnă a nosodelor ca Influenzinum, Tuberculinum, Morbilinum, Varicellinum, Rubellinum, Pertussinum, Diphterinum, Meningococcinum, Parotidinum sau oricare alt nosod se impune, în funcție de epidemia ce amenință, toate in potențe 200C, de două ori pe zi câte trei zile consecutiv și la intervale de 7 zile, până la îndepărtarea sursei de contagiune (Eizayaga, 1991).

Utilizarea nosodelor în abordarea gripei poate fi justificată în patru situații:

Nosodul respectiv este tocmai „genius epidemicus”. J.H.Clarke a utilizat Pertussinum într-o epidemie de tuse convulsivă, după ce într-un interval scurt de timp a observat un număr mare de cazuri cu simptomatologie similară. De asemenea Clarke este cel care a introdus pentru prima dată în practică remediul Pertussinum (Clarke, 1908).

Ca profilaxie homeopatică atunci când simptomele sunt clare, fără ca acesta să fie „geniul epidemic”, dar fiind identificat ca sursă a îmbolnăvirii.

În tratamentul cazurilor acute, cu sau fără complicații atunci când remediul ales corect nu acționează.

În tratamentul sechelelor post gripale și în situația în care remediul corect evidențiat și administrat, refuză să acționeze.

Nici un nosod sau orice alt remediu administrat profilactic nu poate funcționa dacă alegerea lui nu a respectat criteriile amintite mai sus.

Multe dintre nosode au fost introduse în practică încă din timpul lui Hahnemann fără a li se face vreo patogenezie, ceea ce a dus la unele obiecții serioase ridicate de acesta, la care Swan a replicat: „sute de ani de suferință provocate de acest gen de boli și complicațiile lor constituie <un proving natural>„ (Swan, 1888). Există în prezent câteva sute de nosode dinamizate din majoritatea germenilor importanți cunoscuți, din majoritatea vaccinurilor și de asemenea „nosode” preparate din majoritatea umorilor sau leziunilor patologice cunoscute.

Dintre nosodele cele mai utilizate în profilaxia și tratamentul stărilor gripale amintesc: Influenzinum, Oscillococcinum, Tuberculinum, Tuberculinum bovinum-K, Bacillinum, Pyrogenium, Pertussinum, Meningococcinum, Pneumococcinum.

Influenzinum

Istoricul remediului este deosebit de încărcat. Primul Influenzinum a avut ca țintă gripa Spaniolă, fiind creat pentru gripa din 1918 de A. Nebel din Lousanne. Acest preparat are la bază sângele recoltat de la un pacient muribund, bolnav de gripă, la care a adăugat Eupatorium (probabil „geniul epidemic” în Europa). Produsul se pare că a avut foarte mare succes în Europa continentală (Nebel, 1934).

În Marea Britanie a acelei perioade s-a utilizat predominant Pyrogenium. Prepararea acestor remedii sunt exemple remarcabile de disperare, de materializare a nevoii de a găsi soluții într-o situație extremă. Demersul a confirmat, remediile dovedindu-și pe deplin eficacitatea (Demangeat, 1968).

Tot în 1918, Bach și Dichington au preparat un Influenzinum în potențe 30CH și 200CH, al căror compoziție nu este cunoscută. Ulterior, pentru simptomele postgripale, Nelson a utilizat Influenzinum + China în potență 30CH. În anii care au urmat Gripei Spaniole din 1918, Nebel a produs mai multe preparate sub denumirea de Influenzinum, utilizând secreții nazale și bronșice provenite de la bolnavi gripați, la care a adăugat diverse remedii, ca Belladonna, China etc. sau unele nosode ca Colibacillinum, Encephalitic, respectiv Staphilococcus, propunând denumiri ca I C E Influenzinum, I C E S Influenzinum sau Vaccin E, injectabil (Cazalet, 2005).

Ulterior, Nelson propune o serie de preparate utilizând diverși viruși. Laboratoarele Mueller din Germania au propus un „Grippen Nosoden”, conceput de Reckeweg, dinamizat de la D6 la D400 și „Grippen Nosode-Injeel-forte” (D6-D10), D30 și D200, sub formă injectabilă (Julian, 1962).

În 1957 s-a produs un Influenzinum dinamizând un vaccin al Institutului Pasteur (metodă care a dat roade în cazul dinamizării vaccinurilor DT, rezultând Diphterinum, respectiv Tetanicum), preparat din germenii Singapore1-1957 (virusul gripei asiatice) și A.P.R.- 8., în raportul 3 părți virus asiatic la una virus european. Virusurile sunt cultivate pe ouă de găină, purificate și concentrate cu formol, apoi titrate prin metoda hemaglutinină, Hirst (Braun, 1972, Cazalet, 2005).

O patogenezie realizată la Influenzinum apărută în: Biotherapiques et Nosodes. Maloine, 1962. Tabloul simptomatic este caracterizat prin debut brusc, cu febră (de obicei mare), catar respirator, strănut, tuse seacă, angină faringoamigdaliană, laringită, stare generală alterată, dureri musculoscheletale, cafalee marcată și uneori simptome digestive ca diaree, grețuri, vărsături sau simptome meningeale, cu redoare marcată, vărsături în jet etc. Toate aceste simptome se găsesc având grad maxim la o serie de remedii ca Arsenicum album, Aconitum, Baptisia, Belladonna, Actaea racemosa etc. și cu grade superioare la remedii precum Ferrum phosphoricum, Bryonia, Mercurius și altele, remedii care în situația unei epidemii vor putea fi luate în considerare atât ca prima cât și ca a doua opțiune sau ulterior în terapia complicațiilor intra sau postgripale. Modalitățile sunt cele generale ale sindromului febril accentuat, cu ameliorare la căldură, repaus și agravare la mâncare, gălăgie, mișcare.

Potențele utilizate pentru Influenzinum de-a lungul timpului au un spectru cuprins între 12C, 30C (Clarke, Allen H.C.) și 200C (Kamthan, Eizayaga F.), toate fiind considerate suficient de active dacă au indicația corectă. Profilactic sunt preferate potențe înalte (30C, 200C), administrate la intervale de 14-30 de zile înainte și între 4-7 zile pe parcursul epidemiei, iar terapeutic la una două ore până la dispariția simptomelor sau apariția complicațiilor care vor solicita tratamentul adecvat.

C. E. Wheeler consideră că:

În orice epidemie, poate fi administrat nosodul corespunzător și acesta va fi util. Vorbind în general, administrarea potenței 30C, asigură protecția pentru cel puțin 14 zile. Pentru infecții puternice sau recurente, ca gripa, după opinia noastră, Influenzinum funcționează mai bine în combinație cu unul din nosodele tuberculinice: Tuberculinum Bovinum sau Bacillinum. Toate nosodele Tuberculinice par a se potrivi bine persoanelor foarte susceptibile catarului nazal, iar combinația propusă sugerează un efect favorabil atât pe răcelile comune cât și pe gripă. O doză din 30C este suficientă ca protecție pentru o lună (Julian, 2003).

După Staerns:

În ceea ce privește gripa, cazurile acute vor fi rapid vindecate prin administrerea unui Influenzinum corect, iar cele cronice vor fi modificate în așa fel încât identificarea remediului constituțional este mult ușurată (…) Orice caz acut de encefalită cere Influenzinum, dar acesta nu va definitiva vindecarea sechelelor postencefalitice sau a celor postgripale de unul singur (…) este ca o casă a misterelor, unde Influenzinum constituie cheia de la intrare, dar fiecare cameră deține propriul cifru independent al lacătului de la intrare (Staerns, Evia, 1982).

Oscillococcinum

Remediul este preparat pornind de la extracte de ficat, rinichi și inimă de rață sălbatică. Importanța majoră a remediului constă în valența sa profilactică. Pierre Schmidt descrie remediul ca „foarte util la debut, în profilaxie și în convalescență”.

Microorganismul care stă la baza remediului a fost observat pentru prima dată în 1925, într-o cultură microbiană, de Joseph Roy, care i-a dat și denumirea actuală. Dezvoltarea ulterioară a remediului, a fost condusă de laboratoarele Boiron din Franța. Clinic se poate suprapune aproape total peste Influenzinum, cu unele diferențe legate de mental: agitație psihomotorie, anxietate, frica de murdărie și de contagiune, se spală obsesiv pe mâini și nu dă mâna cu alții, pune obiectele la loc, obsesiv, maniacal. Se mai menționează o turgescență a varicelor, ulcer varicos (absent la Influenzinum) și o accentuare a simptomatologiei generate de prezența complicațiilor timpurii ca sinusite, mastoidite, otite, bronșite etc. Repausul și căldura ameliorează, iar laptele sau mâncarea agravează. Se utilizează potențe înalte: 200C, 1M la 4-7 zile profilactic, pe durata epidemiei și la 2-3 ore curativ, până la dispariția simptomelor plus 2-3 zile sau până la eventuala apariție a complicațiilor, când acestea vor constitui noua țintă a terapiei (Murphy, 1995).

Tuberculinum, Tuberculinum bovinum., Bacillinum, Aviaire etc.

Fiind vorba despre un nosod miasmatic major, apare foarte importantă structura pacientului. Dacă bolnavul este un tuberculinum constituțional sau miasmatic, administrarea de Tuberculinum devine indubitabil prioritară (dar secundară „geniului epidemic”). Individul tuberculinic este în general slab, negricios (nu întotdeauna), agitat, fizic și mental, chiar agresiv, dar anxios, cu vegetații adenoidiene dezvoltate care duc la obstrucții (mai evidente în copilărie). Istoricul individual poate fi dominat de lungi perioade de tuse care persistă aproape de regulă după fiecare „răceală”, adenoidite repetate, deseori soldate cu adenoidectomii (uneori reperate), fenomene alergice etc.

Din perspectiva stării gripale, diferența dintre variantele de tuberculinum sunt cu importanță redusă (cu mențiunea că în cazul Bacillinum toate simptomele pot fi mai accentuate, iar la polul opus, cel mai probabil se situează Aviaire, având un tablou simptomatic mai blând, alături de Tuberculinum residuum. Nosodul cel mai potrivit, va fi ales în funcție de aspectul pacientului și de amploarea tabloului simptomatic).

Importanța intervenției cu nosode în complicațiile postgripale, este subliniată de Staerns: „Tuberculinum-Koch 1M a constituit ancora de salvare în pneumoniile postgripale din timpul epidemiei din 1918 (Staerns, Evia, 1982).

Simptomele gripale adăugate tabloului tuberculinic generează o stare de gravitate maximă, cu evoluție fulminantă. În cazul în care tratamentul este corect aplicat, revenirea la normal este la fel de impresionantă. Modalitățile sunt asemănătoare celor de Phosphorus, cu care se complementează aproape de regulă: agravare vesperală și nocturnă, ameliorare la transpirație care este abundentă, apoasă. Nevoie mare de apă rece (de care uneori se teme).

Administrarea profilactică la indivizii tuberculinici poate da rezultate. Se utilizează potențe 30C, 200C, M sau chiar mai înalte (Murphy, 1995).

Recomand prudență în utilizarea acestor nosode pentru că datorită profunzimii și amplorii reacției pe care o pot declanșa, în care sunt mobilizate profund resursele organismului, există riscul major de epuizare a resurselor vitale, încât vor putea apare complicații ale stărilor patologice latente: de ex. transformarea rapidă a unei gripe sau a unei simple răceli în pneumonie francă. Temporizarea administrării poate evita asemenea complicații. Este de evitat administrarea în faza prodromală sau inițială a stării acute. Indicația cea mai sigură este în convalescență sau în profilaxie.

În scop curativ se utilizează potențe mari: 30C, administrate la intervale scurte, de 4-6 ore, cu spațierea dozelor imediat după apariția ameliorării (Murphy, 1995). Este necesară o supraveghere continuă a cazului datorită evoluției fulminante a simptomelor și probabilității de apariție a nevoii de remedii complementare.

Pyrogenium

Relaționat la stările gripale, remediul se adresează unor situații extreme, dominate de complicațiile septice generate de gripă, când există o suprainfectare gravă sau amplă cu germeni bacterieni sau gripa este cea care complică o situație gravă preexistentă.

Tabloul este cel al unei stări septice grave sau al septicemiei. Anxietate marcată, neliniște, delir cu febră, crede că este sănătos, dar nu e clar dacă e treaz sau visează, haotic, cu dureri explozive de cap, uscăciune accentuată a mucoasei bucale cu un miros fetid, insuportabil al gurii și respirației. Grețuri, vărsături în zaț de cafea, vomită apa imediat după ce se încălzește în stomac (Phos), diaree debilitantă cu scaune involuntare putride (Veratrum alb) sau constipație extremă cu inerție intestinală totală (Opium). Palpitații, puls foarte rapid sau foarte lent, uneori discordant cu febra. Febra este foarte mare, deseori continuă, nu se amelioreze cu transpirația care și ea este profuză. Poate fi comparat cu Streptococcinum sau Staphilococcinum, care devin indicate dacă respectivii germeni sunt responsabili de starea septică.

Potențele utilizate pornesc de la D6 și se extind până la C200 sau mai sus. Sunt preferate potențele joase, dacă ținem cont de dominanta remediului: stare generală profund influențată, resursele organismului fiind deja spre epuizare, tocmai pentru a evita o eventuală agravare (important de evitat în asemenea cazuri), administrate în apă la intervale de 1-4 ore sau chiar mai des, în funcție de evoluția cazului. Acționează foarte repede pe febră, acesta fiind simptomul de referință care cere sau nu repetarea (Murphy, 1995). Nu are indicație profilactică, prescrierea sa rezumându-se la tratamentul formelor grave ale perioadei de stare a gripei și a complicațiilor acesteia.

Pertussinum (Coqueluchin)

Nosodul tusei convulsive are o utilizare limitată și foarte precisă, legată de acea tuse caracteristică cu accente metalice, seacă sau cu foarte puține secreții extrem de aderente, în accese de cinci sau mai multe elemente, spastică, uneori fără oprire, minute în șir, uneori chiar cu accente de tuse lătrătoare, dar cu un ecou toracic caracteristic, în care întreaga cutie toracică intră în rezonanță. Este agravată de căldură și uscăciune și ameliorată uneori, dar și agravată de aerul rece. Persistă de regulă o senzație de fir de păr sau gâdilitură în gât, faringe sau laringe. Poate să apară la orice tipologie sau constituție, dar simptomul eliminator în vederea diagnosticului diferențial este legat de faptul că apare ca o complicație post acut și are o durată care de regulă depășește câteva săptămâni, uneori câteva luni sau ani.

Caz din arhiva personală: o fetiță de 7 ani care tușea teribil – trimisă acasă de la școală de nenumărate ori – formă de tuse care a debutat la vârsta de un an și jumătate și care de atunci s-a manifestat practic încontinuu, cu oarecare intermitențe, dar care nu depășeau o lună pe an. Consultația a avut loc la vârsta de 7 ani. Până la acea dată a epuizat tot spectrul de antibiotice disponibil, antihistaminicele, corticoizii etc., alături de multe alte terapii, incluzând balneoclimatoterapia și acupunctura. A răspuns spectaculos la o doză unică de Pertussinum 30CH, administrată în cabinet. Inițial, s-a manifestat printr-o accentuare insuportabilă a tusei care a durat aproximativ o oră, după care acel timbru specific care făcea să vibreze întreaga cutie toracică a dispărut definitiv. I-am mai administrat o doză de Pertussinum 200CH după 7 zile, dar simptomele nu mai existau și nici n-au mai apărut, până în prezent trecând mai mult de 8 ani. Este vorba de o fetiță de Calcarea carbonica, remediu care a fost administrat ulterior.

Indicația remediului se rezumă la forma de tuse acută sau reziduală descrisă, fără a avea valențe profilactice, cu excepția amintită, când reprezintă „geniul epidemic”. Potențe utile: 30C și 200C, dar uneori, când pacientul prezintă o rezistență la tratament, se poate recurge la potențe M sau chiar mai înalte. Durata îndelungată (peste o lună) a persistenței tusei este un criteriu important în opțiunea pentru acest remediu, alături de timbrul specific.

Tusea cu aspectul descris poate să apară și în urma vaccinării cu vaccinul ce conține o tulpină atenuată de Pertusis. Vaccinarea este inclusă în programul național de imunizare activă a copiilor (Societatea română de pediatrie, 2012:30-35). În situația respectivă, după ce se administrează o doză de Thuja 30CH sau de Silicea 30CH (atitudine recomandată de majoritatea homeopaților, în vederea evitării sicozării postvaccinale) și simptomele persistă, este de luat în considerare Pertussinum. Majoritatea covârșitoare a cazurilor din practica personală care au necesitat intervenția cu Pertussinum, au fost ”îmbolnăviri” în urma vaccinării manifestate, prin tusea specifică persistentă care până în momentul vaccinării nu a existat.

Meningococcinum

Remediu produs din culturi de meningococi dinamizate, prezintă interes limitat la simptomele meningoencefalice rezultate în urma infecției gripale acute și care nu dispar după tratamentul puseului acut sau după utilizarea de Influenzinum. Rămâne opțiunea prioritară în epidemiile de meningită meningococică (Murphy, 1995).

Pneumococcinum

Diplococus pneumoniae (numit astăzi Streptococcus pneumoniae) se găsește în saliva, sputa și secrețiile conjunctivale a 50% din indivizii sănătoși (Britannica, 2012). Remediul se prepară din culturile de Pneumococ.

Principalele simptome obținute în urma patogeneziei sunt dominate de o stare depresivă însoțită de dureri localizate în regiunea cefalică și dorsală, sindrom premenstrual cu menstre ce durează, palpitații cu modificare ECG și în primul rând tuse cu implicare bronșică.

Repertoriul

După colectarea simptomelor, stabilirea țintelor și strategiei terapeutice, urmează ierarhizarea simptomelor. În această fază suntem în posesia materialului de lucru (simptomele), a obiectivelor de atins (țintele terapeutice) și știm calea de parcurs pentru atingerea țintelor. Următorul obiectiv devine identificarea remediului. Din datele adunate știm ce așteptăm de la remediu, știm ce trebuie să facă și cum trebuie să facă în fiecare din etapele stabilite. Nu știm care este remediul, cum se numește.

Un pas major în evoluția „instrumentelor” de lucru, este apariția a ceea ce numim „repertoriu”, adică o rescriere sub forma unui „dicționar” a simptomelor prezente în MM într-o anumită ordine propusă de autor. A fost un pas imens în accesibilizarea literaturii MM, la care principalul contributor este Boenninghausen.

Scopul original al conceperii repertoriilor a fost acela de a clasifica simptomele, astfel încât identificarea remediului care acoperă cel mai bine tabloul simptomatic să devină mai accesibilă. Ulterior, munca cu repertoriul s-a dovedit a avea și alte avantaje, unul important fiind facilitarea cunoașterii remediilor prin comparație, a similarităților și a diferențelor dintre diverse remedii, clase de remedii etc.

Istoria repertoriilor este foarte bogată și în prezent există în uz sute de asemenea dicționare. Aproape fiecare autor a conceput câte un repertoriu pe care l-a considerat mai util decât cele existente, fiecare luând în considerare criterii diferite de ordonare a simptomelor, cuprinzând diverse arii de acoperire. Câteva din criteriile aplicate în ordonarea simptomelor folosite în construcția repertoriilor sunt: alfabetul, (Phatak), simptomele: ordinea apariției, ordinea importanței, localizarea, senzații, modalități etc., (Kent, Boericke, Roberts), patologia (Lippe), pacientul: vârstă, sex, perioada existenței, remediul: miasma, regnul, familia etc.

Unele repertorii au făcut carieră sau poate chiar istorie, cum ar fi cel al lui Boenninghausen, al lui Kent, Boger, W. Boericke sau Phatak și astăzi constituie scheletul pe care sunt alcătuite cele mai multe din repertoriile moderne.

Construit ca instrument de lucru, repertoriul a cunoscut o evoluție fulminantă odată cu avansul tehnologiei informatice, devenind astfel mai accesibil. Repertoriile digitale actuale au ajuns atât de versatile încât pot fi concepute, construite sau combinate după preferințele utilizatorului și oferă facilități de analiză directă sau comparată după numeroase criterii, acestea fiind și ele la opțiunea utilizatorului. Găsirea unui simptom într-un asemenea repertoriu nu mai este o problemă pentru că după tastarea unui simplu cuvânt, calculatorul va indica toate rubricile în care acesta se găsește și mai mult, va sugera și eventualele sinonime etc. Pregătirea în vederea utilizării tehnice a acestor repertorii este minimă.

Nu sunt dintre cei care încurajează folosirea rubricilor mici și a celor cu remediu unic, mai ales dacă remediul are grad minim și referințe minime. Tentația acestor rubrici este la fel de mare pe cât de mare este descurajarea generată de rubricile mari, cu sute de remedii care nu par a fi de vreun ajutor. Acestea pot confirma sau infirma o anumită alegere făcută în rubricile mici sau medii.

Selectarea remediului implică un proces de comparare sau de diagnostic diferențial între remedii similare și apoi cu tabloul simptomatic al cazului, ceea ce reprezintă în esență repertorizarea.

După ce denunță o anumită lipsă de entuziasm a latinilor în ceea ce privește lucrul cu repertoriul, Duprat susține că:

Este o eroare a pretinde că folosirea obișnuită a repertoriului tinde să suprime intervenția medicului sau să-i deprecieze judecata. Partea inteligentă a operei sale cuprinde examinarea bolnavului, diagnosticul, căutarea caracteristicilor individului, diferențierea ierarhică a acestora din urmă. Toate acestea se datoresc științei practicianului, restul este o chestiune de memorie. (…) Repertoriul este memoria noastră scrisă și fidelă (…), o călăuză pentru folosirea clinică a MM, extrem de încărcată și sfidând capacitatea oricărei memorii umane. (…) Se întâmplă frecvent ca remediul care însumează cel mai mare număr de indicații în favoarea lui, să trebuiască totuși să cedeze locul unui alt remediu, aparent învins după voința numărului, dar căruia importanța calitativă îi dă victoria finală. (…) Remediul ales trebuie să corespundă naturii individului bolnav (…), fondului diatezic al individului. (…) În ultimă instanță, tot judecata medicală cea mai elementară, este cea care decide (Aurian-Blăjeni, 1985:387).

Candegabe numește câteva din avantajele oferite de utilizarea repertoriului: analiza comparată a remediilor, evaluarea relativă a simptomelor, coerența simptomelor etc.; toate acestea vor trebui în final să ajungă la consultarea MM, unde caracterul remediul identificat va trebui să aibă similaritate corespunzătoare cazului. Repertoriul în cauză și probabil cel mai utilizat este cel al lui Kent, pe a cărui structură au fost construite unele din cele mai importante și ample repertorii în formă digitală folosite astăzi: „RADAR”, „Complete Repertory” sau „Mac Repertory”.

Acuratețea rezultatelor utilizării repertoriilor este condiționată de felul în care se lucrează cu simptomele: de cum sunt culese, apoi alese, gradate și introduse și nu în ultimul rând de obiectivul propus. Ca la orice instrument, partea vulnerabilă este interpretarea. Orice repertorizare nu va fi altceva decât oglinda utilizatorului. Va confirma ceea ce deja utilizatorul a pregătit în etapele de culegere și ierarhizare a simptomelor.

Exercițiul repertorizării în cazul repertoriilor digitale poate deveni interesant dacă este practicat în sens invers: pornind de la remediul care a rezolvat un caz, adică vizualizând rubricile în care se găsește respectivul remediu și comparându-l cu celelalte remedii prezente în acele rubrici. Este o metodă de familiarizare cu repertoriul și poate clarifica modul de concepere a respectivului repertoriu, de identificare a simptomelor, de formulare a acestora și în final de cunoaștere a remediului.

Formularea simptomelor din punct de vedere lingvistic, ordinea în text, gramatică etc., este una din barierele de trecut în descifrarea repertoriilor, dar și a materiilor medicale. Dificultatea este nu numai pentru cei mai puțin abili în mânuirea limbii respective ci pentru oricine atentează la învățarea limbajului repertoriului. Dacă nu sunt făcuți pași în acest sens, apare riscul ca repertoriul să încurce mai mult decât să ajute.

Metoda eliminatorie, o tehnică de repertorizare, propusă de Margaret Tyler, constă în selectarea simptomului dominant al cazului, urmând ca remediile care nu conțin acel simptom să fie scoase din calcul de la început sau tehnica se poate aplica la fiecare simptom în parte, suma remediilor rezultate în final fiind serios triată. În mod similar se poate lucra folosind diverse criterii de triere cum ar fi clasa de remedii, regnul, familia etc., în funcție de intenția utilizatorului.

Există situația în care simptomele căutate nu se găsesc în repertoriu. Dacă excludem incorectitudinea culegerii simptomelor respective, rămâne de ales între simptome similare, sinonime sau simptome opuse (în loc de agravare la mișcare putem alege ameliorare la repaus sau în loc de ameliorare la vreme uscată putem opta pentru agravare la vreme umedă etc.). Dacă nici așa nu găsim, poate că într-adevăr nu există. Rămâne să utilizăm generalitățile și simptomele constituționale, iar ulterior, dacă remediul administrat va funcționa, simptomul căutat se poate adăuga în lista simptomelor remediului găsit (metodă care a completat substanțial repertoriile în ultima vreme, poate chiar în mod exagerat).

Caz din arhiva personală, obiectivat printr-un simptom foarte specific: un băiat în vârstă de 15 ani se prezintă pentru hipertrofia glandelor mamare care apare manifestă la foarte scurt timp după o intervenție de tonsilectomie. Manifestarea era impresionantă, încât băiatul care era înotător activ și pasionat, a ajuns să refuze participarea la antrenamente fiind supus bășcăliei colegilor. Acum 10 ani l-am repertorizat împreună cu un coleg și după câteva ore de scormonit în diverse repertorii, am obținut un remediu numit Carbamazepinum. Strategia aplicată a fost desfășurată în trei etape distincte: Thuja CH30 pentru că băiatul se afla după tonsilectomie, o intervenție chirurgicală puternic sicozantă, survenită în plină transformare adolescentină (moment pe care îl consider total neinspirat pentru intervenția chirurgicală). A urmat Carbam., administrat în potență D60 (DHU), apoi 1000C (DHU) în alternanță cu remediul constituțional Kalium Carbonicum CH200 (Boiron). Etapa a treia a constat în administrarea de Kalium carbonicum, în CH200 odată sau de două ori pe săptămână. Evoluția băiatului în următorii 2-3 ani a făcut ca dizarmonia generată de hipertrofia glandelor mamare să se estompeze până la dispariție. Comentariu: astăzi, foarte probabil aș fi procedat altfel. Prin repertorizarea unor simptome „asemănătoare” aș fi obținut cu siguranță un alt remediu decât Carbamazepinum. Nu știu dacă ar fi dat rezultate similare, dar cu certitudine există și alte variante strategice de abordat, iar mâine, modul de abordare va fi cu siguranță din nou schimbat. Foarte posibil ca administrarea remediului său constituțional, să fi produs anumite transformări favorabile și cu siguranță a realizat ceea ce se poate numi stabilizarea cazului.

Rezultatul oricărei repertorizări trebuie să fie furnizarea câtorva idei de remedii, care urmează a fi comparate între ele, apoi cu simptomele introduse adică cu tabloul simptomatic al pacientului și în final cu MM.

Materia Medicală

O lungă perioadă din debutul activității mele ca homeopat, la îndrumarea maestrului meu, singura sursă de informare pe care am folosit-o a fost Materia Medica Clinică, uneori cea pură, repertoriul deschizându-l doar ocazional. Nu știu dacă a fost mai bine așa, dar știu sigur că a fost dificil. Referindu-se la cantitatea uriașă de preparate farmaceutice prezente pe piață, Oliver Wendell Holmes, Sr., ex-decan al „Harvard Medical School”, a făcut un comentariu (citat și de Nash) demn de un militant activ anticonspiraționist: „Dacă întreaga materie medicală, așa cum este folosită astăzi, ar putea fi scufundată pe fundul mării, ar fi o mare binefacere pentru omenire, dar în același timp o mare nenorocire pentru pești” (MedicineNet., 2004).

Astăzi termenul Materie Medicală este utilizat în mod curent doar în homeopatie sau eventual în fito și gemoterapie. Etimologic, semnifică „material medical” (MedicineNet., 2004). În principalele dicționare medicale, Materia Medica semnifică: ingredientele utilizate pentru prepararea medicamentelor, indiferent de tipul acestora, convenționale, homeopatice, fitoterapice, gemoterapice sau oricare altele; ramură a științei medicale care se ocupă cu studiul medicamentelor, a proprietăților lor, a preparării, administrării etc. Este aproape un sinonim al farmacologiei. Editura Elsevier lămurește termenul mai aproape de semnificația lui din homeopatie: „Unul sau mai multe volume care prezintă colecții de informații despre originile, efectele, metodele de preparare și utilizarea în terapie a plantelor, mineralelor și a altor substanțe” (Mosby's, 2005).

Materia Medica Pura oferă detalii ale patogeneziilor și are valoare înaltă datorită autenticității și imparțialității specifice. Apelul la aceste texte este dificil și greoi, textele fiind lipsite de coeziune și total nesintetice, greu de citit. ”Oricât de riguros ar fi observată și cercetată, marea lacună a MM Pure este incapacitatea de a evalua fiecare simptom în acord cu calitățile sale dinamice; – semnificația, intenția și rezultatul – ; deficiența nu va dispărea până când toate simptomele culese în urma patogeneziilor vor fi considerate ca având o relație existențială relaționată la totalitatea simptomelor” (Candegabe, 1997).

„Materia Medica Pura” nu prea face parte din lecturile homeopaților. Principalele surse utilizate de homeopații moderni se află în materialele kentiene, postkentiene și contemporane, mult mai lizibile, mai accesibile, dar presărate cu inexactități, subiectivisme personale, uneori chiar informații obținute prin deducție sau inducție. Sursa primară a tuturor materiilor medicale homeopatice este lucrarea lui Hahnemann și a pionierilor homeopatiei, restul fiind mai mult sau mai puțin copiate sau adaptate. În 1920, după utilizarea cu succes a remediului Drosera în tuberculoza osoasă, Margaret Tyler punctează această carență arătând că singurul loc unde a identificat simptomele căutate a fost „Materia Medica Pura” a lui Hahnemann, alte lucrări majore consultate precum acelea ale lui Kent sau Clark neputându-i oferi un ajutor real: „Mă întreb de ce ne mulțumim să luăm cele mai multe lucruri la mâna a doua sau a treia? De ce mergem atât de rar la izvor? Oare câți homeopați din zilele noastre citesc „Materia Medica Pura”?” (Margaret Tyler, 1927).

Printre primele apariții editoriale importante ale MM homeopatice, se numără cea a lui Jahr care are o concepție oarecum minimalistă. Jahr este urmat de mai mulți autori care publică diverse variante mai mult sau mai puțin extinse. Apogeul este atins de Allen T. F. în 1874, cu „Encyclopaedia of Pure Materia Medica”, prezentată în 10 volume, cea mai vastă lucrare din domeniu, încă neegalată. Britanicul R. Hughes, cataloghează aceste colecții de texte drept un „nonsens făcut dificil” (Hughes, 1876).

Reacția naturală nu a întârziat să apară, iar rezultatul s-a concretizat în textele de tip „keynotes” care au minimizat sau esențializat informația, ceea ce a dus rapid la înmulțirea noilor veniți, fapt care au generat o intensă denigrare din partea „puriștilor” care vedeau metoda mult prea simplistă, nerealistă și categoric inacceptabilă (Campbell, 2008).

Următoarea sursă de informații este Materia Medica Clinică. Oricât de subiective ar fi informațiile conținute, aceste scrieri oferă un beneficiu imens din perspectiva experienței clinice oferite de autori de prim rang: Kent, Tyler, Nash, Allen, Gallavardin, Clarke și Roberts. În aceste texte, caracteristicile remediilor prind viață, remediile devin personificate, generează atitudine și așteptări, reacții la diverse circumstanțe, toate acestea marcând comportamentul conform unui pattern de la naștere până la stingerea din viață (Candegabe, 1997). Metoda a dus la „îmblânzirea” textelor și la aproapierea de posibilitatea înțelegerii și asimilării; magia textelor „coafate” atrage mai mulți curioși sau chiar adepți decât pot atrage textele MM pure.

Cunoașterea remediilor prezentate în MM este fără îndoială provocarea supremă a oricărui homeopat. Cu siguranță asimilarea cantității imense de informație nu se poate termina vreodată, dar odată cu creșterea experienței, capacitatea de a extrage ceea ce contează, va crește și ea. R. Sankaran spunea că a avut nevoie de mai mulți ani pentru a înțelege Belladonna (Sankaran, 1997).

Construcția Materiei medicale

Orice efort desfășurat astăzi în scopul dezvoltării științei medicale și de așezare a ei pe o bază pozitivă, este condus exclusiv pornind de la teoria pură sau imaginație. Se dorește rezolvarea unei probleme și se caută soluții sintetice, în afara organismului, iar ulterior se încearcă aplicarea practică. În opoziție cu această atitudine se află construcția MM Homeopatice, care este inițiată pornind de la observație și experiență, de la ceea ce organismul dezvoltă.

Caroll Dunham amintește faptul că substanțele medicamentoase, în funcție de mărimea dozei, pot produce trei tipuri de efecte manifestate prin simptomele specifice:

1. Efectul chimic, de modificare prin reacție chimică imediată, neinfluențat de ființă;

2. Efectul mecanic, reactiv sau revoluționar, care constă în principal din efortul violent dezvoltat în anumite segmente ale organismului pentru a îndepărta substanța agresoare;

3. Efectul dinamic, parte a vitalității sau rezultanta relației dintre particularitățile specifice medicamentului și susceptibilitatea diverselor organe care alcătuiesc organismul viu sănătos.

Efectul dinamic este alcătuit dintr-un grup numit efect generic sau comun unei familii sau clase de medicamente și un grup numit efect specific, capabil de a face diferența între remedii asemănătoare. De exemplu, Arsenicum în doze ponderale provoacă vomă, diaree, crampe la nivelul membrelor, simptome produse și de Cuprum, Veratrum, Antimonium tartaricum etc., remediile aparținând unui grup care se poate caracteriza prin producerea de simptome similare. Simptomele particulare sau particularitățile fiecăruia ajută la distingerea individuală între remediile înrudite. În majoritatea intoxicațiilor, simptomele pot fi grupate în jurul primelor două grupe de efecte: chimice, respectiv mecanice, iar aceste simptome sunt în general de valoare scăzută (Dunham, 1877). Primele două grupe de simptome nu apar de regulă în patogenezii, în special în patogeneziile unor substanțe toxice pentru că administrarea în asemenea doze la subiecți sănătoși este inacceptabilă. Aceste două categorii de efecte sunt cele care interesează cu prioritate în studiile clinice desfășurate astăzi, chiar dacă denumirile și metodele sunt extrem de sofisticate și stufoase. Fac parte mai degrabă din toxicologie, ori în MM, se regăsesc și aceste simptome.

Informațiile cuprinse în Materia Medica sunt reflecții ale realității, întâlnite în practică, confirmate și reconfirmate în timp. Poate exista o bază mai reală decât aceasta? Ce confirmare mai solidă poate exista decât miile sau zecile de mii de cazuri consemnate, alături de numeroasele patogenezii verificate și reverificate?

MM Homeopatică Pură a fost construită prin colectarea simptomelor apărute la persoanele sănătoase cărora li s-au administrat substanțe active crude sau diluate și potențate în diverse proporții. Acestea sunt textele cu cea mai mare valoare documentară, rămânând incontestabil ca texte de referință. Conțin expresia efectului dinamic invocat de Dunham, cea cu importanță maximă pentru homeopatie. În vederea întregirii tabloului simptomatic al medicamentului homeopatic s-au adăugat simptome provenite din toxicologie, simptome care nu pot fi prezente în patogeneziile experimentale datorită riscurilor prea mari.

Indicațiile lui Hahnemann referitoare la construirea MM sunt consemnate în paragrafele §143 și §144 ale Organonului (Hahnemann, 1922):

§143 Dacă testele noastre ar fi făcute pe indivizi sănătoși, folosind un număr considerabil de medicamente unice, iar elementele patologice și simptomele pe care le vor dezvolta acești producători de boli artificiale vor fi foarte atent și minuțios notate, atunci și numai atunci vom putea avea o Materia Medica pură, de încredere, o colecție a modurilor de acțiune a substanțelor medicamentoase simple, o carte a naturii în care sunt consemnate într-un număr considerabil schimbările particulare ale stării de sănătate și simptomele aparținând fiecăruia dintre aceste preparate medicamentoase; consemnarea se va face întocmai modului în care acestea au fost observate de experimentator, astfel încât să conțină descrieri de stări morbide cu care să se poată face comparația între elementele bolii artificiale și numeroasele boli naturale pe care urmează să le vindece; cu alte cuvinte, să ofere instrumentele terapeutice specifice care să poată realiza o vindecare sigură și permanentă.

În paragraful următor Hahnemann atrage atenția asupra unor capcane posibile (vezi placebo-nocebo) care ar diminua valoarea informațiilor autentice:

§144 Dintr-o astfel de materie medicală vor trebui excluse cu strictețe toate datele care sunt mai degrabă conjuncturale sau produse ale imaginației; totul trebuie să rămână sub forma limbajului natural pur, obținut ca rezultat al unei interogări desfășurate cu mare delicatețe și onestitate.

Construcția MM homeopatice a stârnit de-a lungul timpului numeroase comentarii. Denis Demarque apreciază că:

Există unele grupuri de indivizi sau familii ale căror predispoziții sau tendințe morbide și aptitudini reacționale sunt similare. Pe parcursul unui experiment patogenetic sau studiu clinic, acești indivizi vor fi catalogați ca reactivi sau cu reacție intensă („good responder”). Hahnemann a sesizat acest fapt și l-a raportat în urmă cu 200 de ani, când desfășura experimente cu Pulsatilla. Existența tipurilor de boli a fondat nosologia medicală și printr-o astfel de analogie, „tipurile de pacienți” ar putea fi asociate unei „tipologii morbide”. Experimentele patogenetice desfășurate cu diluții înalt dinamizate ale unor substanțe care în doze ponderale par a fi inactive precum Lycopodium, Calcarea carbonica, Silicea etc., le-a permis lui Hahnemann și discipolilor săi, să descopere tendințele morbide latente la indivizii sensibili. Aceștia au dezvoltat în general simptome subiective, dar uneori și obiective, cum ar fi un eritem. Patogeneziile conduse cu astfel de substanțe în potențe înalte, nu declanșează simptome aparținând efectelor primare ale medicamentelor studiate, ci sunt simptome reacționale caracteristice ale terenului individual (Demarque, 2009:56-57).

Înțelegerea corectă a simptomelor, stabilirea unui limbaj comun, interpretarea corectă a simptomatologiei etc., sunt doar câteva din pietrele de hotar, iar capcanele culturale sau/și particularitățile lingvistice nu vor ușura în nici un caz o percepție corectă, obiectivă. Similaritatea dintre cele două: textele MM și tabloul simptomatic al pacientului, este variabilă și este treaba homeopatului să o deslușească și să administreze variabilele existente. Este o chestiune de măiestrie individuală, de artă a terapeutului și cum există variabile și calitatea rezultatului va fi variabilă.

Diagnosticul patologic, nefiind necesar decât eventual orientativ, este practic exclus din procedurile identificării remediului homeopatic. Diagnosticul patologic este bazat aproape exclusiv pe date paraclinice, obiective, date care lipsesc din textele MM, nu se găsesc în patogenezii. Valoarea lor în prescrierea remediului este limitată, pentru că nu avem date referitoare la modificările ce au loc la acest nivel, dar în nici un caz nu trebuie ignorate. Sunt și rămân repere obiective în evaluarea stării actuale, a evoluției pacientului, a funcțiilor sale, o posibilă dovadă a stării de sănătate și a evoluției acesteia. Faptul că principalele materii medicale în uz, au o vechime substanțială și că cele noi rămân în mare parte tributare informațiilor originale, nefiind actualizate într-un ritm satisfăcător și cu atât mai puțin nefiind completate cu date paraclinice, face ca apropierea reală a homeopatiei de medicina convențională, să rămână în continuare un deziderat.

Vijayakar este unul din autorii care face demersuri pentru a apropia homeopatia și conceptele ei, de medicina convențională. Prin intermediul modelului celular pe care în propune, autorul sugerează legătura directă dintre nivelul reacției imunitare și reprezentarea acesteia în modificările funcționale și structurale celulare, respectiv tisulare. Astfel, în cazul unei tulburări psorice, aceasta se va putea remarca paraclinic prin modificările specifice stadiului fiziologic: inflamație acută cu creșterea acută a leucocitelor, anemie acută prin carență, edem inflamator etc.; în cazul unor tulburări sicotice, paraclinica va fi dominată de tulburări de tip cronic ale valorilor constantelor homeostaziei plus modificări hormonale; în cazul nivelului sifilitic, haosul este profund, modificările sunt de tip distructiv: anemie pernicioasă, hemofilie, dispalzii, neoplazii, necroze etc. Consemnarea datelor paraclinice care însoțesc sindroamele homeopatice, ar putea constitui un foarte serios argument pentru introducerea lor în MM (Vijayakar, 2006:266-271, 280-285).

Dumitru Dobrescu, farmacolog de prestigiu, dar și homeopat, subliniază valoarea inestimabilă a studiilor clinice ale diverselor medicamente, pentru homeopatie. Dobrescu menționează atât medicamentele în uz, cât și cele care datorită toxicității sporite sau inacceptabile, nu au ajuns niciodată pe piață. Documentația cu privire la efectele produse de aceste substanțe medicamentoase, extrem de detaliată, există, chiar dacă în seifurile marilor companii farmaceutice, dar există și ar putea fi valorificată. Reprezintă adevărate patogenezii, cu detalii clinice, dar și paraclinice amănunțite care lipsesc din patogeneziile prezente actualmente în MM homeopatice. Autorul a confirmat aplicarea în propria practică a unor asemenea substanțe în tratamentul unor hipercolesterolemii. A dinamizat acea substanță care în patogenezia sa a provocat o creștere a colesterolului sanguin, iar rezultatele administrării la pacienți au fost foarte bune. Această „mină de aur”, cum o numea domnul profesor este doar la „un pas” distanță și nu rămâne decât să putem trezi interesul acestor companii pentru ca ele să intre în uzul homeopatic, ceea ce în momentul actual, nu este un lucru tocmai simplu (Dobrescu, 2009).

Unele produse farmaceutice de sinteză există dinamizate homeopatic. Diverse laboratoare au realizat remedii precum Aspirina, Diazepamul, Carbamezepina etc., existând chiar studii in extenso realizate de laboratoarele Boiron, DHU., UNDA și altele.

Asociindu-se atenționării făcute de Hahnemann asupra alcătuirii MM, E. B. Nash remarcă: „Alăturând îndurarea uterină ca simptom obiectiv, simptomelor subiective de tipul spasmelor și înțepăturilor, Hahnemann acordă acestui complex gradul de simptom caracteristic, oferind astfel posibilitatea clinicianului de a identifica condițiile în care Platina poate vindeca un uter îndurat.” Această analiză asupra patogeneziilor platinei stabilește două elemente (Nash, 1911):

1. Simptomele subiective indică Platina într-o formă de boală în care un simptom obiectiv sau o stare patologică este predominantă, stare care nu a fost creată de Platina subiecților patogeneziei.

2. Simptomul obiectiv rezultat în urma observației clinice a fost încorporat în MM și apoi i s-a adăugat simptomul subiectiv ca indicator.

Adolph von Lippe a completat în același mod patogeneziile pentru Apis (Lippe, 1867).

Criticile la adresa MM, atât a celei pure cât și asupra celei clinice, sunt numeroase. Adesea, MM homeopatică a fost catalogată ca fiind o adunătură de balast. Într-adevăr, afirmă Nash, există fără îndoială o serie de simptome care oferă încredere redusă, dar pe acestea nu le vom știi decât în urma experimentării clinice. „Hering numea Agaricus, Lycopodium și Thuja ca fiind verificate peste măsură, fapt cu care nu sunt de acord pentru că mulți ani de lucru cu aceste remedii m-au convins de contrariu” (Nash, 1911).

Patogeneziile noi sau cele reluate, sunt una din problemele majore și extrem de dificile ale tuturor școlilor de homeopatie și cu siguranță verificările clinice ale acestora nu sunt nici pe departe încheiate, ci dimpotrivă poate abia la început, spune Nash, confirmând o serie de cazuri dificile care au fost rezolvate în baza unor simptome încă neverificate, dar prezente în MM. Principala argumentare împotriva alcătuirii MM se poate rezuma la faptul că „sub același acoperiș” se află atât simptomele subiective cât și cele obiective, ori eliminarea simptomelor subiective obținute în urma patogeneziilor, ar presupune alcătuirea unor cărți de patologie pură. Aceeași critici sugerează refacerea în profunzime a tuturor patogeneziilor până la pragul în care își fac apariția simptomele obiective. Evident, ar fi un demers remarcabil dacă s-ar putea imagina vreodată așa ceva, pentru că asta ar însemna ca substanțele să fie administrate subiecților până la moarte, iar apelul la animale nu ar fi suficient de relevant. Chiar și în această situație absurdă, în care s-ar administra o substanță unui subiect până ar dezvolta hepatizația pulmonară, homeopatia oferă soluția, iar soluția vine însoțită de simptome subiective (Nash, 1911).

Aplecându-se asupra patogeneziilor efectuate cu potențe înalte, Denis Demarque apreciază că:

În realitate, pe lângă efectul potențial nocebo, diluțiile 30C acționează asupra indivizilor sănătoși prin efectul placebo (…) dacă se poate spune că există indivizi sănătoși! Experimentele clinice au validat acest fapt; dacă nu sunt indicate homeopatic, diluțiile 30C au doar un efect placebo (asupra indivizilor insensibili). În cazul indivizilor sensibili, aceste potențe vor declanșa o reacție, de regulă curativă, dependentă de mecanisme necunoscute care s-ar putea să nu fie în corelație cu conceptul terapeutic similimum (Demarque, 2009:38).

Concluzii asemănătoare au fost evidențiate de numeroase studii desfășurate cu precădere în zilele noastre. Toți indivizii au un istoric familial și un bagaj genetic care dictează sensibilitățile și predispozițiile. Experimentele patogenetice conduse cu potențe înalte nu declanșează simptome aparținând efectului primar (intoxicarea medicamentoasă) al medicamentului studiat. Simptomele care apar sunt simptome reacționale, caracteristice terenului pacientului. Reapar simptome vechi, iar cele patologice dispar. Aceste medicamente sau substanțe, nu sunt toxice în mod necesar, ci sunt substanțe care prin mecanisme necunoscute, sunt capabile să-și regleze propriul metabolism (de ex. Nat-mur). După Demarque: „Ele sunt de asemenea capabile să armonizeze diversele sisteme care guvernează mecanismele naturale de apărare ale organismului” (Demarque, 2009:39).

Un punct vulnerabil, asupra căruia atrage atenția R. Hughes, este introducerea în textele MM a unor simptome care au dispărut de la pacienți în timpul patogeneziilor și care ulterior, au fost cotate ca având același statut cu simptomele obținute prin patogenezii (Hughes, 1876).

În MM, simptomele aparținând substanței administrate și cele aparținând individului sunt consemnate împreună, fără vreo distincție specială. Metoda a fost instaurată încă de la început de Hahnemann și discipolii săi. Aceștia au amestecat simptomele primitive, legate direct de bolile artificiale obținute prin patogenezii cu simptomele reacționale de vindecare legate de caracteristicile pacientului. O astfel de practică minimizează importanța patologiei, a simptomelor obiective ale bolii, dar pe de altă parte, se focusează pe pacient și caracteristicile sale individuale, pe istoricul său individual și familial, pe sensibilitatea personală. O concentrare exagerată pe simptomele patognomonice va duce în final la tratarea bolii în sine, pe când focusarea exclusivă pe simptomele subiective poate fi păguboasă pentru simplul fapt că acestea pot fi doar rezultatul unei imaginații fertile. Rămâne de amintit dictonul lui Hippocrate: „Medicina nu trebuie să opună, ci dimpotrivă, să unească la un loc boala, pacientul și medicul” (Demarque, 2009:39).

Familiile medicamentoase homeopatice

Există o mulțime de remedii extrem de asemănătoare la o primă citire a MM, problemă cu care s-a confruntat și se confruntă orice practicant al homeopatiei. Diverși autori au propus numeroase grupări ale remediilor în funcție de apartenența lor la anumite „familii”, de regulă cele cu care respectivii autori lucrează cel mai mult sau le-au asimilat cel mai bine. Astfel, Sankaran grupează remediile după apartenența la regnuri, Sholten după poziția în Tabloul periodic, Nebel și Vannier folosesc patologia, respectiv diateza, Klein și Degroote aplică cu prioritate apartenența miasmatică etc.

Capitol constituie o preocupare majoră în rândul „avansaților”: „Dacă pentru debutanți, prima datorie este aceea de a cunoaște cât mai bine sferele de acțiune a remediilor și caracteristicile lor patogenezice, pentru cei avansați în homeopatie, principala preocupare trebuie să fie sudarea între ele, a cunoștințelor de materie medicală cu ajutorul noțiunii de familii medicamentoase” (Aurian-Blăjeni, 1985:447). Același autor atribuie lui Nebel și lui Vannier introducerea în homeopatie a studiului „arborilor genealogici ai remediilor homeopatice” sub formă de scheme de înrudiri clinico-terapeutice, în care fiecare element cunoaște o răspândire în mai multe direcții.

Vannier propune alcătuirea unor familii de remedii homeopatice pentru fiecare din afecțiunile morbide cunoscute sau descrise în homeopatie. Astfel, se poate spune că a luat naștere homeopatia specială, adică descrierea remediilor cel mai frecvent utilizabile într-un sindrom sau boală specifică, în raport de diagnosticul medical convențional, ceea ce face ca tratatele de homeopatie respective să se asemene cu cele ale medicinii convenționale. În practica homeopatică avansată, aceste tratate nu sunt de prea mare folos pentru că utilizate în spirit alopatic pot lesne conduce spre eșec terapeutic. Cartea fundamentală sau adevărata „Biblie” a homeopatului rămâne MM și nu tratatul de terapeutică homeopatică. Bolnavul primează întotdeauna, boala este cea care trebuie privită prin prisma bolnavului și nu bolnavul prin prisma bolii. Este zona de diferențiere explicită a ceea ce semnifică abordare homeopatică, adică după principiul similitudinii și tratamentul cu remedii dinamizate, axat pe patologie, cu homeopaticitate minimă.

O altă varietate de familie medicamentoasă propusă de Vannier, este în jurul uneia din marile diateze cunoscute. Autorul numește remediile din această categorie remedii de fond diatezic: remedii indicate marilor constituții sau temperamente hipocratice (limfatic, sanguin, bilios, nervos) sau celor hahnemanniene (psoric, sicotic, sifilitic) etc.

O ultimă și poate cea mai familiară clasificare a lui Vannier este construită în jurul unui anumit remediu, de regulă un policrest. Remedii așezate în jurul unui remediu central, trebuie înțelese ca reprezentând fiecare câte un alt stadiu succesiv de evoluție clinică și terapeutică, indiferent de sens, care poate fi centripet sau centrifug, în funcție de etapa evolutivă (vezi figura alăturată) (Aurian-Blăjeni, 1985:452, 453). În același mod pot fi construite familii medicamentoase în jurul oricărui remediu policrest, în funcție de criteriile alese. Este unul din motivele care l-au îndemnat pe profesorul Dobrescu să se adreseze în mod imperativ auditoriului la o conferință de homeopatie cu rugămintea: „Vă rog nu mai scrieți cărți!” (Dobrescu, 2009), având în vedere numeroasele variante posibile care sunt o expresie a imaginației sau cel mult a experienței proprii a celui care le-a conceput și care în nici un caz nu pot fi „universalizate”.

„Spirala” lui J. Scholten este o altă construcție din aceeași categorie; folosește tabloul lui Mendeleev ca bază, asociind apropierea locației din Tabloul periodic cu similaritatea tabloului simptomatic; în cazul remediilor minerale compuse, autorul sugerează o sumare a simptomelor individuale ale fiecăruia dintre elementele componente ale remediului, similară sumării aritmetice ale tablourilor fiecărui element în parte (Scholten, 1996). Asemenea sugestii au fost făcute și de alți autori, dar Scholten a încercat să generalizeze și să-și justifice demersul argumentând cu reacțiile obținute după introducerea unor elemente chimice noi, dar mult prea sumar testate.

R. Sankaran atribuie remediilor particularități, în special în zona senzațiilor sau modalităților pe care le denumește ca fiind foarte specifice fiecărui regn în parte, indicându-le chiar ca reper în selecția clasei remediului: agresivitatea la animale, apărarea și blândețea la plante, statornicia la minerale etc. (Sankaran, 1997).

Este foarte „la modă” în prezent, dezvoltarea unor studii comparate pe diverse clase sau familii de remedii, piața fiind invadată de acest tip de lucrări. Unul dintre cei mai vizibili homeopați din contemporaneitate, Luc deSchepper, dar nu și singurul, își asumă oarecum un rol de integrator al acestor curente, fiind evident pasionat de zona subiectivă a repertoriului pe care homeopații de limbă engleză o numesc „delusions”. Astfel, asocierea dintre senzații asemănătoare poate duce la construcții de scheme similare cu cele mai sus menționate și în consecință la o posibilă identificare de remediu prin intermediul similarității senzațiilor.

Avantajul acestor abordări constă în eventuala sugerare a unor remedii sau direcții de evoluție sau migrare de la un remediu la altul, miraj deseori păgubos.

Deficiența, poate inacceptabilă a acestor scheme, constă tocmai în construcția lor. În majoritatea cazurilor se invocă o similaritate între tablourile patogenezice, care s-ar suprapune în anumite sectoare (când este vorba de elementele tabloului periodic, între elementele vecine, la plante între speciile din aceeași familie, apoi cu regnul, la animale de asemenea etc.), dar în realitate, sursele cel mai frecvent folosite nu sunt patogeneziile, ci textele din MM clinică interpretate în funcție de respectivele concepte, pur teoretice, eventual completate cu propriile experiențe clinice. Nici acest fapt nu ar fi un impediment, cât faptul că simptomatologia abordată este dominată copios de sfera subiectivă; ori aceasta este cea mai alunecoasă, greu de statuat unitar, greu de tradus, de adaptat, greu de înțeles în sensul real, adică cel al limbajului original și apoi de raportat la limbajul concret al pacientului actual. Atunci când detaliul unei senzații este atât de particular și de atât de multe ori tradus dintro limbă întralta și chiar dintro cultură în alta, sensul final va fi cel dorit de ultimul autor al textului, uneori mult prea îndepărtat de sensul original.

Gruparea remediilor după criteriul miasmatic este cel mai comun și foarte probabil cel mai utilizat. „Multe dintre remediile noastre au reprezentate în patogeneziile lor toate cele trei miasme.” Natura psorică a Sulphurului se va manifesta predominant în faza fiziologică a bolii; natura sicotică în faza proliferativă, iar cea sifilitică în stadiul distructiv. Asemenea pluralism miasmatic poate fi sesizat la toate remediile majore. Teoria multimiasmatică poate explica bi sau tripolaritatea unor remedii care pot fi găsite în rubrici de repertorii diametral opuse și având același grad, fapt extrem de greu de asimilat pentru neavizați (Vijayakar, 2006:168). Metoda propusă de autor este promițătoare cu atât mai mult cu cât identificarea remediului este ancorată în simptomele obiective care alcătuiesc constituția fizică a pacientului și mai mult, în manifestarea fiziologică și fiziopatologică a acestuia. Având în vedere alcătuirea fizică a organismului, putem determina remediul constituțional propriu-zis, numit de Vijayakar remediul constituțional genetic, care va rămâne același toată viața sau eventual va suferi mici deplasări în zona remediilor complementare. Sistemul de apărare a organismului, de asemenea controlat genetic, se va putea situa în oricare din cele trei miasme, în funcție de boală sau de stadiul evolutiv al acesteia. Ca atare, gruparea în jurul miasmelor apare secundară celei constituționale. Un Lachesis de exemplu, se poate situa în zona psorică dacă dezvoltă simptomatologia respiratorie (astm), cu timiditate, anxietate etc., poate trece în zona sicotică dacă devine revendicativ, manipulator, meticulos, dominator etc. sau poate ajunge în zona sifilitică dacă devine extrem de gelos, malițios, suspicios, răzbunător, dezvoltă leziuni ceanotice, discrazii sanguine, etc. (Vijayakar, 2008:20).

Tipul de asociere pe care o propune Vijayakar este ancorată în zestrea genetică a individului. Autorul susține determinarea la acest nivel pentru fiecare individ în parte. Reactivitatea declanșată de fiecare grupă de remedii, dar și de fiecare remediu în parte, este explicată prin fenomenele fiziologice și fiziopatologice particulare declanșate, fenomene în care sunt implicate elementele constitutive ale individului.

Oferta acestor scheme prezente în literatura de specialitate este suficient de mare încât fiecare doritor să poată îmbrățișa anumite concepte în funcție de ce i-ar părea mai asimilabil. Nu reprezintă nici mai mult nici mai puțin decât tentative de a face MM mai accesibilă.

Verificarea clinică

Certificarea fiabilității sau validarea unui simptom prezent în patogenezie este cu siguranță un deziderat sau chiar un obiectiv de lucru. Doar aplicarea în practica clinică poate confirma sau infirma valoarea unei astfel de informații, iar demersurile în acest sens nu au întârziat să apară încă din vremea lui Hahnemann.

Hughes consideră că: „(…)regula similibus poate fi aplicată doar în măsura în care sunt constatate efectele medicamentelor administrate asupra organismului sănătos.” Enunțul semnifică o limitare nefondată a potențialului remediilor dinamizate. O serie întreagă de remedii au fost introduse în practică fără nici o patogenezie prealabilă, unele de nevoie imediată, ca Pyrogenium, Influnenzinum, altele intuitiv, ca Medorrhinum, iar cele mai multe prin asimilarea cu efectul substanței crude sau materiale asupra organismului sănătos sau a observării simptomelor apărute în urma intoxicațiilor accidentale. Unele au confirmat (remediile citate), iar altele nu (Hughes, 1902).

Prefațând volumul „Clinical verification”, al lui Michel Van Wassenhoven, Ulrich D. Fischer afirma: „Încă de la fondarea homeopatiei, verificarea clinică a patogeneziilor remediilor a fost un aspect esențial al practicii homeopatice. Un simptom obținut prin patogenezie își poate dovedi validitatea ca simptom homeopatic și valoarea în practica homeopatică doar prin verificarea clinică” (Van Wassenhoven, 2008:4).

D. Demarque atrage atenția asupra numeroaselor inadvertențe prezente în textele MM care duc implacabil la apariția unor erori sau eșecuri clinice:

Ne aflăm deja în posesia multor medicamente pe care le știm active, dar fără să cunoaștem cu precizie ce fel de boală pot vindeca, iar unele dintre ele s-au dovedit uneori a fi active, alteori, nu. De asemenea există substanțe pe care încă nu știm la ce să le folosim. Prin urmare, numărul medicamentelor n-ar trebui neapărat crescut pentru că deja putem identifica printre remediile pe care le avem suficiente surse pentru a le putea folosi la aproape orice boală (Demarque, 2009:74).

Același Demarque subliniază mesajul lui Hahnemann: adevăratul medic, care ține în mod sincer la perfecțiunea artei sale, are nevoie să știe despre medicamentele sale, doar două lucruri:

1.) Care este adevăratul efect al unei anumite doze administrate unui individ sănătos?

2.) Ce avem de învățat din observarea efectului administrării medicamentului într-o boală dată, fie ea simplă sau complexă?

A doua afirmație a generat implicarea celor mai mulți observatori de-a lungul timpului, dar în special în zilele noastre. Numărul celor care și-au raportat și publicat cazurile cu acuratețe demnă de considerare este tot mai mare. De asemenea felul în care au fost utilizate remediile în diverse circumstanțe. Totuși, contradicțiile care apar nu sunt puține, unii autori susținând o teză pe care alții o găsesc falsă sau chiar contrară. Se pare că se face simțită absența unor norme care să grupeze aceste tipuri de raportări într-un mod unitar. Este un nivel spre care trebuie îndreptată atenția, încât să putem face diferența între informațiile obținute în urma administrării medicamentelor pe voluntari, a celor obținute în urma administrărilor accidentale, a celor colectate de medicii care au efectuat patogenezii voluntare sau a celor obținute prin administrare supradozată etc. O colecție completă a unor astfel de informații, care să includă date despre credibilitatea autorului, ar putea fi, dacă nu greșesc, fundamentul farmacologiei (Demarque, 2009:74).

Conform lui U. D. Fischer:

În ultimii ani, tot mai mulți autori moderni au desfășurat noi patogenezii ale unor substanțe medicamentoase mai mult sau mai puțin noi. Multe dintre aceste simptome au fost introduse în repertorii fără a avea dovada unei patogenezii adecvate și cu atât mai puțin verificarea clinică. Lipsa regulilor, a standardelor procedurale sau a unor ghiduri pentru catalogarea și clasificarea simptomelor noi, dar și lipsa criteriilor respective pentru consemnarea verificărilor clinice ale simptomelor patogeneziilor remediilor homeopatice, au contribuit la extensia fără precedent a repertoriilor, încât acestea își pierd din ce în ce mai mult din eficacitate. În consecință, tratamentele bazate pe tehnicile de repertorizare sunt tot mai nesigure și cu succes limitat. Pentru asigurarea calității practicii homeopatice în întreaga lume, se simte nevoia urgentă de a institui standarde internaționale, metodologii și ghiduri pentru administrarea procedurilor verificărilor clinice ale simptomelor homeopatice (Van Wassenhoven, 2008:5).

Studiul de o amploare remarcabilă desfășurat pe o perioadă de 16 ani și publicat de Michel Van Wassenhoven, arată mai convingător decât oricare alt demers similar, limitarea drastică a „încrederii” pe care o pot furniza simptomele prezente în MM. „În această carte, 50% din remediile studiate au atins un grad remarcabil de claritate. Pentru primele 30% din acestea, verificarea simptomelor este completă în relație cu Materia Medica utilizată (Kent, n.a.); de asemenea s-a încheiat verificarea legii similitudinii și principiul globalității” (Van Wassenhoven, 2009:281).

50% poate fi o cifră descurajantă sau încurajatoare în același timp, dar cu siguranță ridică multe semne de întrebare. Exclud punerea la îndoială a acurateții studiului, a principiilor și metodelor de analiză și calcul aplicate. Semnele de întrebare se pot pune din mai multe perspective. În principiu fiecare capitol sau etapă a demersului homeopatic ridică anumite probleme specifice: MM (simptomul în sine), consultația (culegerea simptomelor), valorizarea simptomelor (ierarhizarea), alegerea remediului, a potenței administrate, a frecvenței și modului de administrare, a evaluării rezultatului etc.

O serie de autori contemporani au desfășurat și desfășoară studii clinice în vederea verificării clinice a diverselor remedii. H. Singh consideră că:

În vederea validării pentru prescripție, patogeneziile oricărui medicament homeopatic trebuie verificate clinic în mod constant. Verificarea clinică a patogeneziilor este la fel de importantă ca patogenezia originală efectuată pe indivizi sănătoși. O prescripție de succes nu poate fi făcută bazându-ne pe remedii care încă n-au fost verificate clinic (Singh, 1990).

Pare o muncă irealizabilă, extrem de vastă și complicată, dar ea este în desfășurare și treptat apar publicații de specialitate care confirmă verificări clinice ale diverselor simptome. În ultimele două decenii au apărut chiar materii medicale care au specificat în mod expres existența verificărilor clinice ale unor remedii sau cel puțin ale unor simptome ale respectivelor remedii. Printre cei care au menționat simptomele verificate sunt nume importante ca R. Murphy (1995), Varma P. N. și Indu Vaid (1995), Vermeulen F (1998, 2002) etc.

Unul dintre demersurile foarte ample, desfășurat în vederea extinderii verificărilor clinice, a fost semnat de autori prestigioși precum P. Fisher, I. Bell și mulți alții., . Procedurile sunt extrem de complexe, greoaie, necesită implicare serioasă, iar interpretările posibile sunt la fel de dificile. Inițiativele de acest gen, care ar implica o colaborare extinsă, un anumit volum de muncă, anumite cheltuieli etc., întâmpină o anumită rezistență din partea homeopaților, o inerție ce pare iremediabilă. În debutul fiecărui proiect se manifestă un binecunoscut entuziasm, pentru ca apoi totul să rămână în faza de proiect.

Cele care funcționează par a rămâne studiile individuale, uneori de mare amploare (vezi M. von Wassenhoven, Julian O. A. etc.) sau de grup și probabil că multă vreme vor fi singurele referințe noi, de altfel mai mult decât salutare. În ultimă instanță, consemnarea în materiile medicale a acestor verificări ar crește substanțial utilitatea informațiilor.

Metode de aplicare a terapiei homeopatice

Practica homeopatică de astăzi se materializează prin câteva metode, mai mult sau mai puțin particulare. Pornind de la cea kentiană, clasică sau unicistă, care absolutizează doctrina hahnemanniană (probabil cea mai cunoscută sau vocală), există o serie de ”subspecii”, mai mult sau mai puțin îndepărtate. Diversele metode pot fi grupate în principal în funcție de medicamentul utilizat, de modul de preparare, de forma și calea de administrare, de potențe și în ultimă instanță de cazuistica abordată, obiectivul tratamentului, tehnici asociate etc.

Medicamentul administrat este primul care împarte homeopatia și desparte homeopații în două categorii: homeopatia clasică sau unicistă, cealaltă categorie fiind populată de toate celelalte metode de practică mai noi sau mai vechi.

Homeopatia ”clasică”

Este homeopatia kentienilor, uniciștilor sau clasiciștilor. Pe lângă principiul similitudinii, își asumă ca element eliminator, în numele principiului enunțat de Hahnemann, administrarea unui singur remediu la un moment dat.

Chiar părintele homeopatiei este primul care denunță în „bolile cronice” utilizarea tratamentelor multiple: „În nici un caz (…) nu este necesar și nici admisibil a prescrie bolnavului mai mult de un singur remediu în același timp. În homeopatie este cu totul nepermis a se administra bolnavului două remedii diferite în același timp” (§273, Organon).

Este metoda care își arogă respectarea întocmai a principiilor enunțate de Hahnemann:

similia similibus curantur,

principiul dozei minime,

principiul medicamentului unic.

Kent absolutizează metoda. Consideră drept inacceptabilă prescrierea a mai mult de un remediu, dar rămâne de apreciat alternanța remediilor, care se pot succeda în funcție de evoluția cazului. În același timp contraindică vehement prescripția axată pe patologie. O altă caracteristică oarecum specifică a clasiciștilor este înclinația spre utilizarea aproape exclusivă a potențelor înalte și ultraînalte (doza minimă).

Erastus Ely Case, unul din homeopații foarte activi ai vremii sale, probabil cu cele mai numeroase cazuri publicate în revistele de specialitate și cu intervenții remarcabile în convențiile de specialitate, propune o schemă cu 10 reguli practice de urmat în activitatea cotidiană de aplicare a homeopatiei clasice. Schema se axează pe valorizarea simptomelor culese și cuprinde principalele criterii de ierarhizare a simptomelor și de urmărire a evoluției pacientului. Cu siguranță este cea mai răspândită schemă teoretică și propagată, cu mici nuanțări de mai toate școlile de homeopatie numită clasică (Case, 1916).

1. Dacă alte simptome sunt egale ca importanță, se acordă preferință unui simptom mental în detrimentul unuia fizic.

Caz din arhiva personală: sex f. 40 ani, se prezintă pentru vertij, insomnie, inapetență, oarecare constipație etc., simptomele înșirate fiind comune. Tema discuției a fost dominată de dificultatea pe care o are în administrarea celor doi băieți, unul de 16 și unul de 5 ani. Remediul administrat a fost Sepia CH 30 de două ori pe săptămână cu rezultate minime, apoi CH200 de două ori pe săptămână cu rezultate satisfăcătoare timp de o lună (ameliorare peste 60%), dar apare recădere, apoi 50MK, două doze la interval de 4 săptămâni, cu rezultate foarte bune și stabile până în prezent, adică mai mult de cinci ani. În urmă cu puțin timp a trebuit să-i administrez din nou același remediu, tot în potență 50MK pentru că avusese un nou conflict cu soțul. De această dată soldat cu divorț.

2. Dacă nu există un simptom mental evident, se preferă cel mai particular sau specific simptom fizic.

Caz din arhiva personală: Copil de 4 ani, sex m., perfect echilibrat afectiv, stare generală bună, familie armonioasă. Se prezintă pentru o tuse supărătore, lătrătoare, care nu mai trece de peste trei săptămâni. Voce modificată, ușor răgușită. Răgușeala se accentuează cu tusea. Noaptea doarme liniștit. Spongia CH30, 3 doze/zi trei zile. Remisie totală din prima zi.

3. Un simptom comun, prin concomitențe și senzații poate deveni caracteristic.

Caz din arhiva personală: sex m., 38 ani se prezintă pentru amorțeli ale brațului stâng care au intervenit după un drum cu mașina cu geamul deschis. Relativ anxios, fără alte simptome relevante. Prima intenție a fost Aconitum (considerat datorită expunerii la vânt), administrat în CH30 de trei ori/zi 3 zile. Nici un rezultat. După trei zile reiau cazul și constat că durerea se ameliorează la căldură, se agravează intens la frig, se instalează și pleacă brusc, uneori este ca un curent, însoțită de parestezii. Am recomandat Magnesia phosphorica CH30, 3 doze/zi trei zile, dar după prima doză, pacientul se prezintă din nou la cabinet acuzând o agravare insuportabilă a durerii. Magnesia phosphorica 1MK, o doză și 10MK la pachet pentru a doua zi, dacă este nevoie. Durerea a dispărut în câteva minute după doza de 1MK, iar cea de 10MK nu a mai fost administrată.

4. În prescripțiile secundare sau ulterioare primei prescripții, dacă nu mai este indicat același remediu, se urmează ultimul simptom apărut.

Caz din arhiva personală: sex f. 13 ani se prezintă într-o stare extrem de anxioasă însoțită de ambii părinți. Evenimentele s-au declanșat în urmă cu aproape două luni, când o colegă i-a povestit la școală un film („2012”, o posibilă catastrofă universală). Din acel moment a dezvoltat o stare de panică accentuată sau chiar extremă. Își suna atât mama cât și tatăl la telefon la intervale de 10-15 minute să se asigure că sunt bine. Nu s-a mai dus la școală, iar noaptea trebuia să doarmă cu mama. A refuzat psihoterapia (probabil aplicată neinspirat), nedorind să discute cu psihoterapeutul; la fel tratamentul medicamentos propus de la psihiatrie. Am considerat că este un șoc emoțional și am propus Aconitum CH200, administrat zilnic până la ameliorare, apoi spațiat. Controlul peste o lună îmi confirmă alegerea, fetița reluându-și școala după o întrerupere de 3 luni, iar căutarea și verificarea părinților s-a redus la o frecvență de odată la două-patru ore. Apare însă un simptom nou: anxietate nocturnă, cu trezire imediat după miezul nopții, extrem de speriată. Un nou remediu: Arsenicum album CH200 o doză/zi trei zile seara, apoi la 3-4 zile. Control la o lună: Ameliorarea continuă, părinții sunt sunați de 2-3 ori /zi, școala este în regulă, iar trezirile nocturne au dispărut. Apare un nou simptom relatat de mamă: o compulsie: fetița atingea fiecare obiect de două ori. Prima dată cu mâna dreaptă, apoi cu mâna stângă. La întrebarea: de ce? Răspunsul a fost: „Mâna dreaptă e rea și mâna stângă e bună și ca să iasă bine ce fac, trebuie să ating de fiecare dată și cu mâna stângă.” Remediul administrat a fost Anacardium 1MK o doză/zi trei zile. Control peste o lună. Ameliorarea este copleșitoare. Părinții mai sunt sunați odată sau de două ori/zi, doarme singură și îmi povestește din proprie inițiativă stările pe care le-a avut după povestea cu filmul. Anacardium 50MK două doze la interval de șase săptămâni. Control după trei luni. Stare normală, se amuză de povestea cu mâinile, dar totuși o mai practică din când în când. Fără remediu. Control la șase luni. Stare normală, se mai amuză cu mâinile câteodată. Am comandat Anacardium 100M și probabil îl voi administra în etapa următoare dacă apare vreo agravare. Dacă nu, repetarea remediului nu devine necesară. Rămâne în observație.

5. Se recomandă potențe înalte celor obișnuiți cu potențe mici sau celor cu tratament alopatic excesiv. Nu pot confirma indicația din experiența personală. Am gasit utile sau fără reacție, atât potențele joase cât și cele înalte.

6. Dacă ameliorarea se oprește, celor obișnuiți cu potențe mari, li se vor administra potențe și mai mari sau mult mai mici. Schimbarea potenței sau scalei de potențe este recomandată. Indicația am găsit-o utilă de nenumărate ori.

Caz din arhiva personală: barbat, 30 de ani, plin de negi pe față și pe membre. A cauterizat o parte, dar au crescut din nou și mai mulți. Probabil ca avea câteva sute. Remediul administrat a fost Causticum CH30. După o reacție favorabilă parțială (au căzut 20% din negi), evoluția s-a oprit. Am trecut la CH200. Nici o reacție după 6 săptămâni. Am decis să abordez administrarea în scăriță crescătoare: CH5 3/zi, CH7, 3/zi, CH9 2/zi, CH15 1/zi. După 2 săptămâni de CH15 era complet curat. Am încheiat cu o doză de Medorrhinum CH200.

7. Dacă ameliorarea se oprește, se recomandă schimbarea potenței dacă remediul indicat rămâne același.

8. În cazurile cu exacerbare violentă a simptomelor, se recomandă administrarea unei doze în timpul atacului sau imediat după.

9. Se recomandă repetarea dozei până la declanșarea reacției apoi oprirea oricărei administrări.

10. Nu se repetă remediul atâta timp cât ameliorarea continuă, chiar dacă este lentă.

Este metoda clasică, kentiană, rigidă, exclusivistă și poate prea intolerantă.

Uneori, pentru a eradica o boală profundă, remediul corect trebuie aplicat în potențe variate sau uneori chiar în scale de potențe variate. În același timp, este imposibil să construim reguli speciale pentru alegerea acestor potențe sau modul în care trebuie schimbate, totul depinzând de talentul și experiența personală a homeopatului (Buck, 1987).

Având oportunitatea unei colaborări cu editura Archibel, am contribuit la selecția de texte în vederea alcătuirii colecției numită „Encyclopaedia Homeopathica”. Fiind o susținătoare declarată a homeopatiei clasice, editura a impus unele reguli extrem de restrictive în selectarea textelor, astfel încât aproape toate materialele în care se recomanda sau se cita administrarea a mai mult de două-trei remedii au fost eliminate. În realitate, în revistele de specialitate și în colecțiile de texte publicate ale convențiilor homeopaților de-a lungul vremii, modul de prescriere, de abordare a cazurilor, potențele administrate etc., au avut o gamă extrem de largă de manifestare. Există consemnate în literatura vremii numeroase cazuri rezolvate prin administrări absolut haotice sau iraționale de remedii, ceea ce aruncă evident o umbră de îndoială asupra fiabilității vreunei strategii propagate cu vehemență de autorii clasici. În același timp, nu pot să nu apreciez că lipsa unor reguli precise va duce inevitabil la haos. Totuși, regulile de selectare nu pot fi argumentate doar prin criterii artificiale sau neverificabile în practică.

„Subspecii” ale practicii homeopatice

Homeopatia clinică; Categoria celor care aplică prescripții multiple a existat încă din timpul lui Hahnemann, mai mult sau mai puțin structurată.

În secolul XIX, ideea drenajului este actualizată și dezvoltată de Rademacher, contemporan cu Hahnemann, dar fără a fi homeopat. Conceptul drenajului, deosebit de popular și astăzi sau chiar mai agreat în zilele noastre decât în momentul apariției, este adoptat în special în cadrul școlii franceze de homeopatie. Rademacher considera că bolile sunt rezultatul tulburărilor funcționale prezente la nivelul diverselor organe cheie cum ar fi rinichii sau ficatul și că remediile au rolul de a drena aceste organe în scopul de a le reda funcționalitatea normală (Campbell, 2008).

Probabil cel mai mare fan al lui Rademacher, englezul James Compton Burnett, convertit și el la homeopatie în 1872, este cel care propune în 1900, ceea ce numește organopatie (pe care nu o numește drenaj), ca practică de sinestătătoare (Monk-Schenk, 2002). În esență, metoda vizează ca obiectiv terapeutic organul sau sistemul bolnav, ierarhizarea simptomelor pacientului fiind condiționată de afinitatea remediului pentru organul sau sitemul respectiv. Conceptul este adoptat de francezul L. Vannier și devine într-un fel apanajul asumat al abordării homeopatice clinice (Vannier, 1947). Se poate asimila în egală măsură modul de lucru având drept țintă patologia, nu bolnavul.

Confirmându-și apartenența la școala franceză, Foubister subliniază contribuția lui Hughes în descrierea prescripției axate pe patologie (un fel de precursor al homeopatiei numite clinice) ca un pas fundamental în practica homeopatică: „Remedii similare pot fi alese pentru un anumit tablou simptomatic. Există diverse baze inițiale ale similarității și nu există nici un motiv întemeiat pentru care abordări diferite ale prescripției homeopatice să nu funcționeze dacă acestea sunt utilizate în mod corect” (Foubister, 1998). În final, obiectivul vindecării sau ameliorării stării bolnavului este cel care rămâne constant, iar calea urmată este doar o chestiune de opțiune personală.

Acest tip de abordare a fost promovat de homeopații francezi, iar în a doua parte a secolului XX își conturează identitatea sub forma „homeopatiei clinice”, denumire cu care se identifică și astăzi. Se poate spune că înglobează majoritatea homeopaților „neclasiciști” printre care pionieri ca Leon Vannier, Henri Bernard sau Denis Demarque.

Homeopatia clinică oferă o perspectivă oarecum actualizată, înlătură restricțiile impuse de principiul medicamentul homeopatic unic sau de prezența altor terapii, devenind astfel mai accesibilă și mai „prietenoasă” atât cu pacientul cât și cu medicul. Se pornește din perspectiva nosologică, a diagnosticului convențional de boală, simptomatologia caracteristică pacientului având rolul de a ”personaliza” cazul. Se concentrează pe definirea afinităților unui remediu pentru o anumită boală, organ sau țesut. Au prioritate simptomele care indică un remediu cu specificitate înaltă pentru acea boală, organ sau țesut, particularizarea ținând cont de semnele individuale ale pacientului, istoricul său și al bolii și de modul reacțional cronic al pacientului.

Prescrierea este bazată în principal pe patologie. Principiul medicamentului homeopatic unic este abandonat, dar rămâne principiul dozei minime. Sunt tolerate sau admise tratamente homeopatice multiple și complexe, dar și tratamente concomitente de orice altă natură, inclusiv cele convenționale.

Indicațiile clinice sunt cele incluse în Materia Medica Homeopatică și confirmate prin verificare practică. Se păstrează coerența cu medicina convențională contemporană și posibilitățile terapeutice actuale, anumite patologii fiind rezervate abordării convenționale standardizate (vezi standardizarea abordării infecției streptococice prin administrarea de peniciline). Informațiile furnizate de paraclinică sunt luate în considerare.

Obiectivul rămâne: dobândirea stării de sănătate caracterizată de un echilibru stabil cu un minim de condiționări terapeutice, păstrând și încurajând apropierea de medicina convențională.

Potențele administrate nu sunt restricționate decât de experiența personală și eventual de disponibilitate. Prescripțiile pot conține unul, două sau mai multe remedii, în potențe identice sau diferite, cu ritmuri identice sau diferite de administrare. Administrarea se face în diverse alternanțe mai mult sau mai puțin frecvente, dar în principiu nu se face în același moment „stricto senso”, adică nu mai multe remedii în același timp (metodă asimilabilă prescripției complexiste).

Nu urmează în mod dogmatic ceea ce se numește homeopatie clasică. Abordează diverse obiective terapeutice, incluzând patologia, modul reacțional cronic, constituția, miasma cronică, miasma intercurentă etc. Probabil că cei mai mulți homeopați utilizează această metodă. Unii încadrează acest mod de practică în grupa homeopatiei complexe sau cea caracterizată atât prin administrări alternative ale remediilor cât și a remediilor complexe. Promovează administrarea concomitentă cu medicația alopată sau convențională.

Deschiderea remarcabilă a acestei abordări a generat și o promovare pe măsură și acceptare în același timp a homeopatiei în rândurile medicilor convenționaliști. Un motiv substanțial al acceptării acestei metode este dat de considerarea patologiei în realizarea prescripției.

Toate aceste motive au făcut ca dogmatismul kentian să devină oarecum desuet și cu certitudine au deschis o cale de apropiere a practicii homeopatice de medicina convențională de astăzi.

Există în arhivele homeopatice cazuri ale unor clasici, chiar republicate de Kent, în care autorii au aplicat această metodă; vezi Clemens von Boenninghausen (Boenninghausen, 1908) sau Adolph von Lippe (Lippe, 1854, 1866).

Homeopatia antropozofică este cea care identifică sursa bolii, apoi dezvoltă un remediu care conține „esența” acestei surse respectând principiile filozofiei antropozofice (Mosby's, 2005).

Medicamentele antropozofice sunt preparate in mod asemănător celor homeopatice obișnuite, dar există câteva criterii de care se ține seama și care le diferențiază; preparatele vegetale sunt obținute în urma culegerii sau cultivării în condiții (metodele ”bioorganice”) care țin cont de ciclurile naturale: anotimpuri, de fazele lunii, ale soarelui etc., iar utilizarea fertilizatorilor de orice fel este strict interzisă. Plantele se utilizează doar începând de la a treia generație. De asemenea, în procesul de manufacturare propus de farmaciștii antropozofici, se aplică temperaturi diferite, în funcție de planta în cauza: în cazul Aconitului se preferă o temperatură joasă (proprietățile antitermice fiind puse astfel in valoare optim), iar Crataegusul se prepară la o temperatură mai ridicată (încât să corespundă cât mai adecvat relației cu corpul uman) (Campbell, 1999).

Nosodele se prepară pornind de la „amprenta personală” a pacientului, adică de la eventualele umori sau secreții, excreții etc., recoltate direct de la pacientul în cauză. Este evident o consecință a unui raționament inductiv, fără verificare clinică și cu o puternică încărcătură psihoemoțională. Prin aura mistică generată va aglutina cu certitudine curioși. Este de remarcat faptul că prepararea unor astfel de nosode, din urina, sângele sau alte fluide ale pacientului, a avut loc în situații disperate și în lipsa totală a altor posibilități, iar rezultatele au fost uneori remarcabile, alteori au dezamăgit (Vincent S. R., 1896, Trevino Garcia E., 1940, Woodbury B. C., 1921).

Sărurile lui Schussler; medicul german, Wilhelm Heinrich Schussler considera că o cauză importantă a îmbolnăvirii este dată de dezechilibrul în aportul diverselor săruri anorganice constituente ale țesuturilor vii. În 1872 autorul introduce în practica medicală aceste săruri, în număr de 12, la care adaugă un număr de 18 combinații dintre ele. Chiar dacă autorul considera conceptul ca fiind o abordare diferită de cea homeopatică, aceste săruri au fost asimilate practicii homeopatice uzuale. Prepararea sărurilor se făcea prin triturare cu lactoză, iar diluarea propusă a fost de a 6-a decimală (6d sau 6x). Forma de administrare propusă era de tablete de lactoză (hidrosolubilă) care se țineau în gură, astfel încât mineralele conținute să se elibereze încet in organism (Campbell, 1999).

Cele 12 săruri tisulare propuse de Schussler:

1. Calc fluor

2. Calc phos

3. Calc sulph

4. Ferrum phos

5. Kali mur

6. Kali phos

7. Kali sulph

8. Mag phos

9. Nat mur

10. Nat phos

11. Nat sulph

12. Silicea

Homeopatia cognitivă; numeroasele remedii noi nenaturale, rezultate în urma sintezei chimice, au îmbogățit substanțial MM homeopatică în ultimii ani. Georgios Loukas, homeopat grec, a fost premiat în 2000, cu premiul Pavlov, al Academiei de Științe Ruse pentru aplicațiile clinice ale remediilor din săruri „triple”. Loukas a condus mai multe studii clinice folosind așa-numitele săruri triple, remedii preparate din compuși care conțin trei elemente chimice în afară de hidrogen și oxigen. Loukas a fost parte în diverse echipe de lucru, în care a colaborat printre alții cu R. Sankaran și cu J. Scholten, doi din promotorii foarte activi ai patogeneziilor efectuate din diverse noi sușe, chiar de sinteză (Loukas, 2001). Loukas numește metoda sa de utilizare a remediilor triple „Homeopatie cognitivă”. Nu-mi pare a avea un real sens aparte mai mult decât administrarea oricărui alt remediu cu o formulă chimică oarecare, mai mult sau mai puțin complexă, pentru care s-a efectuat patogenezia experimentală, dar și verificarea clinică. Este mai degrabă o tentativă salutară de a demonstra efectele remediilor noi. În esență este aceeași homeopatie clasică, supusă doctrinei administrării unui singur remediu la un anumit moment, dar criteriile de prescriere sunt inspirate în proporție semnificativă de metoda inductivă (ex: în presrierea un remediu care are în compoziția sa Nat, Clor, Sulf etc., se consideră suma simptomelor fiecăruia din elementele componente, ceea ce în nici un caz nu poate fi subînțeles).

Homeopatia complexistă; medicamentele sau remediile complexe sunt grupări de remedii diferite sau identice, dar cu potențe diferite, așezate împreună într-un anumit vector unic în vederea administrării. Forma de prezentare poate fi oricare, de la granule, la globule, la tablete, soluții, unguente etc. Preparatele sunt contestate destul de energic de unii kentieni, dar ele există și se folosesc.

Interesul comercial al producătorilor de medicamente homeopatice a fost unul din „motoarele” promovării acestor preparate, alături de facilitatea remarcabilă a utilizării lor. Avantajul incontestabil oferit de complexisme, avantaj nu numai comercial care și-a făcut simțit efectul din plin, este că respectivele preparate se adresează în primul rând nehomeopaților sau chiar nemedicilor. Rezultatul cel mai vizibil este promovarea medicamentelor homeopatice prin minimizarea extremă a cunoștințelor necesare prescrierii. Se poate constata utilizarea lor chiar de către unii contestatari ai homeopatiei. Până la urmă pare a fi un avantaj foarte serios doar prin faptul că acțiunea remediilor poate fi sesizată de oricine. „Complexismele” sunt adoptate și prescrise de homeopații adepți ai homeopatiei clinice.

Foarte posibil ca aceste complexisme să fi realizat o reală promovare a homeopatiei în general, mult mai de succes decât oricare din numeroasele studii abstracte construite după cele mai stricte reguli științifice actuale și care rămân de interes doar pentru specialiștii pasionați. „Complexismul în sine nu constituie un punct slab al homeopatiei, ci dimpotrivă, o și mai bună chezășie a succeselor ei terapeutice” (Aurian-Blăjeni, 1985:470).

Un alt avantaj al utilizării complexismelor este faptul că cele mai multe formule sunt axate pe anumite patologii, apropiindu-se astfel de gândirea și practica convențională. Metoda este relativ extinsă în zilele noastre și „descoperirea” puterii remarcabile a remediilor potențate, a dus la ceea ce era inevitabil, adică la aplicarea remediilor fără nici un reper homeopatic, exclusiv după criterii alopate, patologice, uneori cu rezultate remarcabile. Unele complexisme s-au impus în urma unor studii clinice identice cu cele desfășurate în medicina convențională.

Joseph Levy propune o astfel de formulă compusă din trei acizi halogenați, a cărei origine i-o atribuie lui Le Foll. Autorul consideră formula eficientă într-o serie considerabilă de cancere: Acid tricloroacetic 6CH, Acid tribromoacetic 6CH, Acid trifluoroacetic 6CH (Levy, 1999: 81, 82, 86, 87). Există numeroase astfel de complexisme care și-au demonstrat eficacitatea în numeroase afecțiuni specifice, dar demersul nu are în nici un caz valențe homeopatice, rămânând un fel de beneficiu adus medicinei de remediilor dinamizate.

Diverse formule prezente pe piață grupează remedii în jurul unei patologii, cum sunt cele propuse de Levy sau remedii cu tropism specific pentru un anumit organ sau sistem și astfel formulele respective pot fi plasate în categoria „drenoarelor”.

Homeopatia „simultană”; constă în administrarea în același timp și în cursul aceluiași tratament, a unor potențe joase sau mijlocii împreună cu potențe înalte sau foarte înalte ale aceluiași remediu. Denumirea originală (tratament simultan), după Aurian-Blăjeni, este enunțată de Margittai, care ar fi desfășurat și unele experimente clinice cu metoda sa, afirmând că prin aplicarea unor potențe medii, de ex. C30 la 2-3 zile în alternanță cu potențe mari, de ex. 1M săptămânal, a obținut o scurtare a evoluției bolii cu aproximativ 50% (Aurian-Blăjeni, 1985:401).

Producătorii au urmat unele sugestii ale homeopaților importanți, încât astăzi există preparate care conțin nenumărate combinații și amestecuri. De exemplu, în același flacon se găsește un amestec de potențe ale aceluiași remediu extrem de variate. Vezi Cina compus sau Pulsatilla compus (Plantextract), în care potențarea remediului respectiv începe de la D6 sau chiar mai jos și ajunge până la 1M, 10M etc.

Izopatia; este metoda care propune un alt principiu decât cel hahnemannian. Principiul propus este aequalia aequalibus curentur, ceea ce presupune că identicul va vindeca identicul. Hahnemann s-a opus (paragraful §56 al ultimei ediții) și a avertizat asupra capcanei întinse de o asemenea divagație, fără vreun suport oferit de observația clinică și care nu este decât un fel de scurtătură falsă în demersul descoperirii remediului similimum (Hahnemann, 1922).

În 1893, H. P. Holmes publică o dizertație pe tema izopatiei cu titlul ”Tuberculinum” în care îl menționează pe Robert Fludd, medic englez care în urmă cu 250 de ani (aprox. 1650) scria: "sputum rejectum a pulmonico post debitam praeparationem curat phthisin." (Holmes, 1893), probabil dintre primele tentative de a trata folosind principiul izopatiei.

Lucrurile au evoluat de-a lungul istoriei și experiența acumulată a făcut ca nuanțele să rearanjeze anumite criterii și opinii. Doar rezultatul final este cel care poate impune atitudinea corectă sau calea de urmat. Probabil că cel mai important și cunoscut produs al acestui principiu este cel al vaccinării. Dintre primele date ale aplicării principiului sunt prezente în China, în anul 1000 și în India anului 1545 (historyofvaccines, 2015). Personalități ca Jenner, Pasteur sau Hilleman au fost printre cei care au pus bazele principiilor acceptate și aplicate astăzi. Chiar dacă nu este părintele „natural”, al vaccinării, Pasteur a rămas să poarte această „etichetă” (Explorable.com, 2015).

Alergologii folosesc acest principiu în vederea desensibilizării în unele alergii cu alergenul bine definit. Substanța folosită va fii aceeași cu factorul etiologic, adică cel declanșator. Asemenea abordări mai sunt folosite cu oarecare succes în unele intoxicații sau în vederea îndepărtării unor efecte secundare ale tratamentelor medicamentoase alopatice.

Pe același principiu este construită și tehnica autovaccinurilor care s-a dovedit a fi utilă în unele situații, dar în nici un caz nu poate fi generalizată. Metoda a cunoscut un avânt remarcabil în urmă cu mai bine de 30 de ani, dar în prezent este aplicată în situații excepționale. Studii recente arată o rată de apariție a imunoglobulinelor specifice în urma autovaccinării situată la aproximativ 10%, procent complet nerelevant (Rusch et al., 2001).

Principiul „cui pe cui se scoate” este probabil vechi de când lumea și dacă îl asimilăm cu izopatia, va trebui să ne asigurăm că acel cui are același producător, același material, aceeași dimensiune, este fabricat la aceeași oră etc., adică este identic.

Am cunoscut un practician homeopat originar din republica Moldova (își afirma apartenența la școala rusească de homeopatie) care practica izopatia. Își punea pacienții să scuipe, să urineze, sau recolta diverse alte produse ale corpului cu care impregna direct granulele de lactoză. Uneori le dilua, alteori le administra ca atare. Administra și granule pe care le considera impregnate după simpla atingere a lor de către pacientul în cauză. Este în esență tratamentul cu autonosode, prezent încă din vreme lui Hahnemann.

Termenul izopatie îi este atribuit unui veterinar german, Joseph Wilhelm Lux, undeva în jur de 1830. Primul ”isod” preparat de Lux, a fost obținut din sângele unui animal bolnav de antrax și a fost potențat la 30C. Rezultatul a fost producerea unui remediu pe care-l numim astăzi nosod: Anthracinum (Yasgur, 1990).

Aici poate apare confuzia între calitatea de nosod sau de isod: un preparat (Anthracinum de ex.) poate fi folosit ca izoterapic atunci când este prescris după criterii patologice pentru boala denumită antrax, în care este demonstrată prezența bacilului, dar poate fi folosit și ca nosod atunci când este prescris homeopatic pentru un tablou simptomatic similar cu cel prezent în MM fără a fi nevoie de prezența bacteriei.

Poate că diferența fundamentală este dată de modul în care preparatele au fost introduse în practica medicală, dar mai ales de modul în care sunt folosite: izoterapicele nu au trecut prin testul „provingurilor” sau patogeneziilor efectuate pe indivizi sănătoși, pe când nosodele, în mare parte, au trecut acest examen. În timp, multe izoterapice au fost testate și au câștigat calitatea de nosod (este și cazul Medorrhinumului). Altă deosebire între această abordare și abordarea homeopatică constă în calea urmată spre obiectivul final. În izopatie este considerată boala și simptomatologia pe care o declanșează, pe când în homeopatie este considerat pacientul în ansamblul său.

O dezvoltare semnificativă a izopatiei, a fost făcută de Alexis Eustaphieve și ulterior de părintele Denys Collet, care și-a denumit publicația: „Isopathie, Methode Pasteur par Voie Interne” (Izopatia, metoda pasteuriană aplicată pe cale orală) (Yasgur, 1990). Un ultim mare nume, dar nu singurul care s-a ocupat pe larg și a dezvoltat tema izopatiei, a fost O. A. Julian care a publicat mai multe volume, cele mai importante fiind „Dynamized Micro-Immunotherapy” și „Materia Medica of Nosodes with Repertory”.

Organoterapia (a se deosebi de organopatia lui Burnett, care propunea ierarhizarea simptomelor pacientului în jurul organului sau sistemului bolnav, lăsând ”întregul” în plan secund), ca ramură a izopatiei, a cunoscut o răspândire oarecum mai accentuată în ultima parte a secolului XX, autorii cei mai importanți adepți ai metodei, fiind cei din școala franceză de homeopatie, printre care M. Tetau, sau C. I. Bergeret. Aceștia, debarasându-se de rigiditatea „clasicismului” kentian, au pus la punct câteva criterii fiabile ale izopatiei, ridicând-o la rangul de metodă autonomă și oferindu-i un cadru precis de aplicare în marea scenă a „concretologiei” homeopatice (Yasgur, 1990).

Numite și sarcode, produsele preparate din diverse organe, glande sau părți de țesuturi sănătoase umane sau animale, alături de hormoni, enzime, diverse secreții sau excreții, sunt astăzi comune, iar lista celor nou apărute se mărește continuu, școala indiană fiind un important contributor.

Numită și opoterapie, organoterapia (probabil incorect introdusă și acceptată ca făcând parte din grupul terapiei cu nosode), această subgrupă a terapiei cu preparate de origine animală sau umană, produse din diverse organe și țesuturi sănătoase, spre deosebire de terapia cu nosode propriu-zise (preparate din țesuturi bolnave), cunoaște suficienți adepți, având un loc bine stabilit în practica homeopatică. Cel mai adesea se întrebuințează în patologia endocrină, atunci când au ca obiectiv restabilirea funcției unei glande care și-a pierdut capacitatea normală de integrare în sistemul global al organismului. Remediile sunt preparate din glanda integrală, anumite segmente sau din produsul acesteia. Preparate medicamentoase ca: Ovarinum, Folliculinum, Luteinum, Glandă mamară, Placentă, Orchitinum, Testes, Testiculi equi, Thyroidinum sau Thyreoidea (Plantextract), Iodothyrinum, Parathyroidinum, Hypophysinum anterior, Hypophysinum posterior, Epiphisyinum, Cortico-suprareninum, Adrenalinum, Thymus, Pancreatinum, Insulinum etc. sunt comune astăzi și destul de frecvent întrebuințate.

Organoterapia abordează o patologie vastă, cazuistica fiind furnizată de oricare specialitate medicală, de la reumatologie la imunologie și de la neonatologie la ginecologie, fiind adesea aplicată de nehomeopați.

Există remedii în uz, preparate din mai toate organele interne, diverse țesuturi sau fragmente ale acestora: ficat, inimă, plămân, diverse articulații, țesut osos, țesut nervos etc. Dezavantajul acestor preparate constă în lipsa unor patogenezii experimentale tipice remediilor existente în MM homeopatice și cu atât mai mult a verificărilor clinice. Cu toate acestea, deja există monografii substanțiale a numeroase astfel de produse.

Criteriile de prescriere ale preparatelor organoterapice au o homeopaticitate redusă, de regulă rămânând în sfera „lezionalului”, a abordării alopatice sau patologice. Cel mai adesea, se adresează unei disfuncții organice precise având trei roluri posibile: stimulare, inhibare sau reglare a organului respectiv. Nu vor putea fi decât în mod cu totul excepțional remediul similimum, dar pot însoți ca adjuvant orice terapie homeopatică și nu numai. În mod obișnuit, apelul la această categorie se supune acelorași reguli la care se supun nosodele în general.

Electrohomeopatia, poate cea mai bizară formă de practică homeopatică a fost introdusă de contele Cesare Mattei în secolul XIX. Împotriva tuturor criticilor mai mult sau mai puțin vehemente, metoda și-a găsit adepți suficienți, prezenți și în zilele noastre. Preparatele lui Mattei se bazează pe o combinație de granule și soluții homeopatice combinate cu cinci tipuri de fluide încărcate electric, scopul fiind acela de a restabili dezechilibrul electric al organismului. Autorul utiliza 33 de plante cu efecte farmaceutice, pe care le prepara printr-o metodă rămasă necunoscută, astfel încât obținea o potențare a efectului terapeutic. Mattei susținea că dacă limfa este îmbolnăvită, rezultă boli limfatice, dacă sângele este bolnav, rezultă boli sangvine, iar dacă ambele suferă, rezultatul se materializează prin boli grave, cronice sau maligne. Prin urmare, tratamentele sale se adresau celor două sisteme, limfatic, sanguin sau ambelor. Rezultatul a fost o serie de vindecări miraculoase în cazul unor boli grave, inclusiv cancere, cazuri în care medicina convențională a vremii s-a dovedit incapabilă. Autorul considera că remediile utilizate au o anumită încărcare electrică, atribuindu-i fiecăreia câte una din culorile roșu, albastru sau verde și în funcție de culoare, stabilea diverse indicații terapeutice (Kempf, 1906). Adepții matteismului se pot bucura și de publicații dedicate (Baylen, 1969).

Homeopunctura a fost introdusă ca practică de sine stătătoare de Anton Jayasuriya, un important membru al comunității medicale internaționale, membru al Institutului Internațional de Homeopatie și referent al OMS pentru acupunctură. Este o metodă bazată pe administrarea medicamentului homeopatic prin înțepătură, odată cu aplicarea acului în punctul țintă. Procedura începe prin introducerea acului de acupunctură în soluția homeopatică pentru ca apoi să se înțepe punctul de acupunctură specific (Maity, 2009).

Homotoxicologia este creația medicului german Hans-Heinrich Reckeweg, un adept al abordării medicale integrative. Homotoxicologia studiază influența homotoxinelor (homo = om, toxina = otravă) asupra organismului uman. Ca parte a ceea ce se numește medicină biologică, beneficiază de numeroase studii atât clinice cât și toxicologice. Integrează datele furnizate de medicina convențională cu cele furnizate de principiile homeopatiei, dorindu-se a fi o punte de legătură între medicina convențională și homeopatie. Influența medicinei tradiționale chineze își spune și ea cuvântul. Boala este văzută ca fiind rezultatul influenței toxinelor, dar și al efortului organismului de a le elimina. Expunerea prelungită la toxinele (homotoxine) prezente în aer, apă, mediul încunjurător, alimente poluate, medicație chimică etc., va depăși capacitatea organismului de a se epura, astfel încât apare starea de boală (biologicalmedicine.com, 2015). Terapia se focusează pe cauza bolii, adică pe respectivele homotoxine și nu asupra simptomelor bolnavului. Toxinele sunt căutate, identificate și eliminate prin aplicarea unor diete specifice adecvate, armonizarea stilului de viață și administrarea unor remedii homeopatice. Terapia depinde de faza în care se face intervenția, existând trei tipuri de abordări:

Drenajul sau detoxifierea

Imunomodularea

Suportul celular sau de organ

Medicația cuprinde preparate din plante, minerale, preparate catalitice și preparate organoterapice (Crislip, 2014). Principiile lui Hering sunt invocate de autor și alături de medicația homeopatică la care recurge, face ca metoda să se alăture familiei practicilor homeopatice.

Homeosiniatria este un termen introdus de homeopații Weihe și Goehrum. Autorii au observat că în urma aplicării tratamentului homeopatic, anumite puncte sensibile la presiune se eliberează. Weihe a identificat 197 de puncte pe care le-a asociat cu anumite remedii homeopatice prescrise în anumite patologii specifice. A reușit chiar să folosească aceste puncte în vederea realizării diagnosticului diferențial de remediu, fenomen pe care l-a denumit homeosiniatrie. Un fapt confirmator sau remarcabil ar fi că aceste puncte sunt descrise în acupunctură ca puncte de alarmă, puncte care reprezintă diversele organe. Atunci când există o tulburare în organism, în canalul energetic relaționat, punctul de alarmă devine sensibil (Pathberiya, 2006).

Terapia florală Bach; se remarcă prin modul particular de preparare a remediilor, prin expunerea florilor la soare, fără a fi dinamizate, doar diluate. Adepții sunt numeroși, mulți homeopați recomandând aceste remedii după criteriile specifice homeopatiei clasice (Vanhaselen, 1999).

Dacă metodele de lucru descrise s-au diferențiat în funcție de remediu (număr, tip, metodă de preparare, cale de administrare etc.), practica homeopatică se poate individualiza și după cazuistica abordată care la rândul ei generează cel puțin două categorii de homeopați. Prima categorie, relativ redusă ca număr este formată din cei care abordează toate categoriile de cazuistică medicală, inclusiv patologia acută sau supraacută, iar a doua categorie, cel mai bine reprezentată, este formată din cei care se rezumă la patologia cronică.

Patologia acută și supraacută presupune o intervenție rapidă, prescrierea făcându-se pe un număr minim de simptome care caracterizează patologia. Cu toate că este zona care a adus homeopatia în prim plan ca urmare a rezultatelor obținute, astăzi se situează într-un plan secund. „Homeopaticitatea” prescrierii în aceste cazuri, este redusă și este axată pe patologie. La acest nivel, se poate sesiza o „concurență” între abordarea homeopatică și cea alopatică sau convențională, devenită strict standardizată și foarte accesibilă.

Există homeopați care evită sistematic abordarea stărilor acute, în principal a bolilor infecțioase, dar și a bolilor cu risc vital acut, cum ar fi accidentele vasculare de orice natură, insuficiențele organice acute, hemoragiile etc. Motivul principal, pare a se numi prudență. Existența unor protocoale stricte adoptate de medicina convențională pentru asemenea situații, ușurează semnificativ intervenția. Protocoalele și-au dovedit eficiența și în același timp oferă și o „protecție” celui care le aplică: dacă rezultatele nu vor fi favorabile, se va numi ghinion. Dacă rezultatele nefavorabile apar în urma abordării homeopatice, cu siguranță „homeopatia este vinovată”.

Dacă lipsește un grad ridicat de siguranță și o bună cunoaștere a remediilor, rămâne de preferat evitarea acestor cazuri, pentru că un eșec în asemenea situație, în cazul abordării homeopatice, nu se va numi ghinion ci va atrage oprobiul sau mult mai mult. În această categorie se pot plasa homeopații profund dedicați sau pasionați, cu o bună cunoaștere a remediilor și a propriilor metode de lucru.

Probabil că soluția optimă este cea familiară terapeutului sau combinarea abordării convenționale cu cea homeopatică, ceea ce nu poate decât să îmbunătățească evoluția cazului sau cel puțin să crească toleranța la medicația alopată. Avem nevoie doar de luarea în considerare a potențialului oferit de remedii. Este regretabil că un remediu ca Ipeca lipsește din sălile de naștere (capacitatea sa de a stăpâni o eventuală hemoragie fiind remarcabilă) sau că un remediu ca Nat-s nu se găsește la îndemână în serviciul de neurochirurgie (datorită capacității de a reduce edemul cerebral) și exemplele sunt numeroase. Administrarea acestora nu este condiționată de aplicarea oricărei alte terapii, iar ”homeopaticitatea” necesară prescrierii este redusă, adică se rezumă la criteriile convenționale, ținta fiind patologia sau ”lezionalul”.

A doua categorie de practicieni este alcătuită din homeopați care abordează în mod exclusiv cazuri cronice. Această practică constituie apanajul preferat al celor mai mulți homeopați în perioada actuală. Dictonul ”Dai și aștepți!” caracterizează metoda. Avantajul constă în minimizarea riscurilor și crearea posibilității de a conduce un caz în stilul kentian. Dezavantajul pare a fi generat de nevoia rapidă de a obține rezultate sesizabile fără agravări, nevoie acută și omniprezentă astăzi, când există o ofertă de-a dreptul copleșitoare de soluții medicamentoase pentru orice problemă; ofertă de care foarte probabil, orice pacient va profita. În consecință, foarte probabil pacientul va lua măsuri, despre care vom afla sau nu, iar interpretarea rezultatului terapiei va fi distorsionată.

Indiferent de categoriile și subcategoriile de împărțire a modului de practică a homeopatiei, mai mult sau mai puțin artificiale, beneficiile incontestabile aduse de administrarea corectă a remediilor rămân remarcabile. Poate că devine mai important să identificăm ceea ce ne unește în practica homeopatică, nu ceea ce ne desparte, ori din această perspectivă există două constante: principiul similitudinii și remediul homeopatic, toate celelalte criterii rămânând în plan secund.

Consecvența în aplicarea principiilor homeopatice, la diverse niveluri de profunzime, în funcție de experiența și expertiza personală, dar și de cazuistica abordată, pot reconfirma și valoriza ceea ce înseamnă capacitatea organismelor vii de a-și redobândi sănătatea, atunci când sunt stimulate cu remediul homeopatic adecvat.

ADMINISTRAREA TRATAMENTULUI HOMEOPATIC

O imagine foarte probabilă a modului de administrare a remediilor din ultima perioadă a Maestrului, este dată de o scrisoare pe care o publică Boenninghausen în volumul „The Lesser Writings”; era adresată autorului, de un colaborator apropiat al lui Hahnemann și bun prieten cu Boenninghausen, Dr. Croseiro din Paris (Boenninghausen, 1908). Este un mod ”complicat”, atent, poate utopic astăzi, cu multe variabile, dar condiționat de starea pacientului.

Modul în care s-a sugerat de-a lungul timpului administrarea remediilor are unele particularități, dar invariabil, trimiterile sunt către Hahnemann din partea clasiciștilor, ceilalți având un grad mult mai înalt de flexibilitate. „În homeopatie, remediul este esența; potențele, administrarea etc., aspecte care ne despart, sunt chestiuni de experiență personală” (Tyler, 1927).

Alegerea potenței

După întemeierea unei practici convenționale, unde indicațiile administrarea produselor farmaceutice se face cu precizie matematică (per kg.corp), se formează unele automatisme care cer un anumit tip de raționament. Învățarea homeopatiei presupune „ruperea” acestui tip de raționament. Urmează asimilarea consultației homeopatice, deprinderea modului de selectare a remediului și urmează inevitabil un nou zid: alegerea potenței.

Până la acest nivel, în ceea ce privește consultația, colectarea simptomelor, ierarhizarea lor, modul în care se identifică remediul etc., convergența homeopaților pare să funcționeze, de aici însă, părerile rămân diferite, uneori divergente și nu pare să se întrevadă vreo conciliere.

Dezvoltarea volumului MM homeopatice a atins astăzi dimensiuni greu de imaginat în vremea lui Hahnemann. Varietatea disponibilă a potențelor preparate în fiecare scală sunt și ele la cote fără precedent. Numărul opțiunilor ar putea ușura decizia medicului, dar poate și descuraja prin amploarea soluțiilor posibile. Ce scală aleg? Cu ce potență pornesc tratamentul? Cât de frecvent îl voi administra?, Ce formă de prezentare este mai potrivită? etc., sunt doar câteva din întrebările care apar în acest stadiu.

Raportându-se la propria experiență, Kent sugerează importanța fundamentală a potenței remediului, susținând că medicul care știe să utilizeze potențele, este de zece ori mai avantajat decât cel care folosește o singură potență, indiferent care ar fi aceea. ”Dacă similimum este găsit, remediul va acționa curativ într-o serie de potențe. Dacă remediul administrat are doar o similaritate parțială, va acționa doar într-o potență sau două, simptomele se vor schimba și va fi nevoie de un nou remediu” (Kent, 1926). Cu similaritate doar parțială, multe dintre cazurile cronice vor avea nevoie de adevărate serii de remedii alese corect, dar idealul unei prescripții constă în identificarea unui remediu cu similaritate suficient de mare încât să fie capabil să mențină un caz trecând printr-o serie de potențe, până la cele mai înalte. În asemenea situații, pacientul va confirma de fiecare dată o acțiune a remediului identică cu cea precedentă.

Metoda kentiană pare cea mai cunoscută, răspândită și acceptată în teoriile și metodele homeopatice actuale, chiar Hahnemann rămânând în plan secund.

H. C. Allen își împărtășește propria experiență afirmând: „Adesea m-am gândit că textele homeopatice ar trebui să indice ce potență trebuie folosită. În general, cei care se îndreaptă spre homeopatie venind din vechea școală (alopatică n.a.), pentru început, adoptă în practică potențele joase. Prima potență pe care eu am folosit-o, a fost a 3-a centezimală.” Motivul pentru care Allen a început cu această potență este explicat tot de autor (Allen H. C., 1906):

Am apelat la un medic homeopat să-mi supervizeze un caz de scarlatină. Prescripția sa a fost Arsenicum 3C, din care mi-a oferit trei pliculețe cu pulbere. M-a surprins încrederea pe care acesta o afișa pentru că indicația pe care mi-a dat-o suna ca o concluzie trasă după rezolvarea cazului: „asta îl va ajuta pe pacient; dacă prima doză îi ușurează starea, nu-i mai administra următoarea; acordă fiecărei doze două ore să acționeze.” I-am administrat două doze și pacientul și-a revenit (…) Nu peste mult timp am prescris din greșeală 30C crezând că este vorba despre 3C. Rezultatul a fost același sau chiar superior. A fost momentul din care am început să lucrez cu potențe înalte (…) Totuși, consider că dacă manualele de homeopatie ar conține indicații privind atât potența potrivită cât și remediul adecvat, ar fi de un real folos, în special pentru începători.

Mulți homeopați au considerat același lucru, încât potențele confirmate au început să fie consemnate în cărți. Autori clasici ca W. Boericke, H. J. Clarke etc., au oferit chiar detalii asupra particularităților de acțiune ale unor potențe în raport cu starea pacientului sau tipul bolii în speță. Lucrări ca „The prescriber” (Clarke, 1900), „Pocket Manual of Homeopathic Materia Medica” (Boericke, 1927), „A Manual of Materia Medica Therapeutics and Pharmacology” (Blackwood, 1906) și multe altele, constituiau repere pentru alegerea potenței la începutul secolului XX.

Ulterior și-au făcut apariția o mulțime de alte publicații, iar în zilele noastre continuă să se înmulțească. Unele dintre ele, cum ar fi: „Select Your Dose and Potency” (Rawat, 2006) se ocupă în mod special cu această problemă, oferind, alături de propria experiență, opiniile și practica marilor maeștrii, de la Hahnemann la Allen H. C., Farrington, Nash etc.

Diferența în susceptibilitatea individuală a reacției la medicament este evidențiată la fiecare patogenezie. Fenomenul apare pentru că patogenezia se desfășoară pe indivizi diferiți și în plus, același lucru se poate evidenția în urma observației asupra bolnavilor. „Gradul de susceptibilitate nu poate fi judecat „a priori” chiar și atunci când anumite repere pot fi considerate drept fixe.” În același timp (Baehr, 1870):

(…) experiența ne-a arătat că acei copii cu temperament nervos și iritabil, dar și indivizii care duc o viață foarte apropiată de natură, de ritmurile și de legile ei, sunt mult mai susceptibili la acțiunea medicamentoasă decât cei care duc o viață opusă; (…) susceptibilitatea scade odată cu diminuarea energiei reactive a organismului și acest fapt se datorează în primul rând utilizării constante și în cantități mari a diverselor substanțe medicamentoase.

Abuzul de medicamente, indiferent de originea lor, nu este nicidecum o problemă doar a contemporaneității, iar observația că reacția la medicamentul administrat depinde în bună măsură de gradul de intoxicare medicamentoasă, are rădăcini adânci.

Potențele joase ar fi mai rapide în acțiune, cu reacție de moment mai intensă, dar mai puțin persistente în timp față de potențele înalte, care își dezvoltă efectul mai lent, gradual, dar mai persistent. Baehr considera că: „(…) potențele joase sunt mai potrivite acolo unde este nevoie de un efect rapid și invers, acolo unde efectul nu necesită grabă mare, vor fi indicate potențe înalte” (Baehr, 1870).

În linii mari, opinia lui Baehr pare împărtășită de majoritatea homeopaților vremii, dar practica curentă de-a lungul istoriei a nuanțat oarecum datele inițiale. Poate cel mai de seamă clinician al zilelor sale, A. Lippe afirmă:

”(…) Toți adepții lui Hahnemann s-au văzut nevoiți să admită faptul că cele mai strălucite rezultate s-au obținut în urma administrării potențelor înalte și în unele cazuri, când chiar 200C s-a dovedit insuficienă pentru eradicarea bolii, potențe și mai înalte din același remediu au avut succes. Este esențial să nu se administreze o a doua doză din același remediu sau din alt remediu pînă când acțiunea dozei inițiale nu a fost epuizată în totalitate, uneori acțiunea fiind de lungă durată. Potențele joase nu vor vindeca, atunci când cele înalte au eșuat. Durata unei boli va mult scurtată dacă se utilizează potențe înalte” (Mullin, 1912).

O sursă de discordie între homeopați este generată de modul în care este aleasă potența optimă. Plaja potențelor este foarte mare, teoretic infinită, iar numărul părerilor diferite este la fel. Este un motiv serios pentru orice „atentator” la învățarea homeopatiei, de a face un pas înapoi, de a regândi și reanaliza întregul tablou.

În efectuarea patogeneziilor s-a apelat la indivizi sănătoși, iar potențele aplicate au fost foarte diferite, de la TM la D-uri, 30C, 200C, uneori M sau chiar mai sus. Susceptibilitatea individuală este foarte diferită, după cum se poate observa din diferențele semnificative ale tablourilor simptomatice înregistrate în MM pure. Informații privind administrarea experimentală la persoane bolnave nu există decât eventual accidental. Este dificil de apreciat și cu atât mai mult de clasificat, gradul de susceptibilitate la remediu, chiar dacă în spate pot fi deja sedimentate o serie de criterii oarecum stabile, cum ar fi gradul de similaritate a unor simptome cu unele caracteristici ale individului (vezi tipologiile) sau un anumit simptom extrem de limpede care poate presupune automat o reacție intensă a pacientului.

Se poate aprecia că în general, persoanele foarte „curate”, adică fără multe tratamente anterioare, mai puțin poluate, nefumători sau lipsiți de alte vicii materializate prin administrări de diverse substanțe, copiii și în primul rând cei foarte mici, au o reactivitate foarte vie, intensă, mai accentuată decât adulții și în special cei hipertratați sau victime ale diverselor vicii. Reactivitatea la remediu va fi cu atât mai alterată cu cât individul este mai „poluat”, consumator de „chimicale” de tot felul sau de alte produse active, fie ele sintetice sau nu.

În principiu: „Toate potențele, de la tinctura-mamă înainte, sunt curative dacă alegerea simili-remediului a fost corectă (…) Dogmatismul nu-și are locul aici, fiecare trebuind să se lase condus de propria sa experiență” (Clarke, 1905).

Căutarea potenței potrivite unui caz concret rămîne una din problemele constante ale practicii homeopate. ”Potențele plusate” a fost o metodă mai degrabă de administrare a remediilor, inițiată și pusă în practică de la apariția ediției a VI-a a Organon-ului. Henry B. Blunt și T. T. M. Dishington au dezvoltat o disertație pe această temă, în care au căutat să identifice potențele la care reacția pacienților în cazuri bine definite era cea mai favorabilă. Au pornit de la potențe joase, în principal 12C și 30C. Remediile erau administrate până cînd efectul lor dispărea, apoi se trecea la o potență următoare, în general mai înaltă sau la alt remediu. Potența la care reacția pacientului era cea mai favorabilă, se nota cu ”plus” (Woodbury, 1926). Inițiativa nu pare să fi avut succes.

Pentru că avem nevoie și de o perspectivă didactică, putem institui anumite reguli de pornire sau inițiere care ar putea direcționa problematica determinării potenței.

Regula generală: „Potența trebuie să fie direct proporțională cu homeopaticitatea remediului” (Aurian-Blăjeni, 1985:393).

Regulile speciale iau în considerare trei categorii de criterii, legate de remediu, de boală, de bolnav și de homeopaticitatea prescrierii.

Remediul influențează potența în funcție de:

Particularitățile compoziției fizico-chimice: unele remedii sunt eficace în potențe joase si devin inactive în potențe înalte, pe când altele sunt inerte în potențe joase și devin active abia în potențe înalte și foarte înalte.

Tropismul caracteristic sau ținta acțiunii remediului generează cel puțin patru mari grupe:

Remedii lezionale sau organotrope: sunt preferate potențele joase și foarte joase;

Remedii funcționale: sunt preferate potențele medii sau înalte;

Remedii diatezice: sunt preferate potențe înalte și foarte înalte;

Nosode: sunt preferate potențele înalte.

Boala poate influența alegerea potenței în funcție de:

Caracterul evolutiv:

Acut: sunt de preferat potențele mici sau medii;

Cronic: sunt de preferat potențe medii sau înalte.

Natura tulburărilor morbide:

Tulburări psihice și neurovegetative: se preferă potențe înalte și foarte înalte;

Tulburări funcționale: se preferă potențe medii sau înalte;

Tulburări lezionale: se preferă potențe joase sau medii.

Bolnavul poate fi caracterizat printr-o serie de criterii obiective ca vârstă, sex, talie etc., dar cel mai important factor și în același timp care influențează major opțiunea pentru o anumită potență este starea vitalității sale. Potența administrată ar putea fi direct proporțională cu vitalitatea pacientului. Cu cât aceasta este mai bună, libertatea alegerii potenței poate fi mai mare (unii autori recomandă potențe înalte) și odată cu scăderea vitalității, potențele administrate trebuie să aibă în vedere „menajarea” forței vitală și așa precară (unii autori recomandă potențe moderate). Vârsta influențează opțiunea pentru potență în sens similar, odată cu înaintarea spre bătrânețe, potențele ar trebui să scadă, reactivitatea fiind redusă. Tinerii și copiii, în special cei cu o stare vitală bună, vor reacționa la fel de bine la orice fel de potență.

Homeopaticitatea prescrierii ar respecta aceleași criterii generale: cu cât este mai înaltă (mai apropiată de similimum), potența ar putea crește și invers, cu cât este mai joasă (în zona lezionalului), potența ar putea scade.

Particularități generale ale scalelor de potențe

Remediile homeopatice pot fi clasificate și după felul în care au fost preparate, respectiv diluate și potențate. Există unele particularități care pot avea un rol orientativ sau pot fi folosite ca bază de pornire pentru construirea propriei experiențe.

Scala decimală X, D sau DH; diluarea este cea mai mică, 1:10, iar urmele de substanță activă sunt prezente. Potențarea este medie sau mare, în funcție de nivelul la care se dorește. În general sunt utilizate potențele mici: D2, D3,… D30. Rareori se aplică în practică potențe de tipul D60, D100 sau mai mari și când se dorește o asemenea potență, de regulă trebuie solicitată producătorului pentru că nu se află în listele standardizate.

Caracteristici:

are în general o acțiune rapidă sau foarte rapidă,

are un accentuat tropism organic, lezional,

rareori declanșează reacții sistemice profunde, dar poate declanșa patogenezii locale.

Caz din arhiva personală: băiat de 10 ani cu numeroase afte în antecedente (moștenire a tendinței de la mamă), dar cu o stare foarte bună, se prezintă cu aceleași (după descrierea mamei) afte, de Kalium bichromicum. I-am administrat remediul în potența D10 de 3x/zi 3 zile. Aftele au dispărut in 24 de ore. Dupa câteva luni, în vacanță la bunica, copilul dezvoltă din nou acele afte, iat mama, grijulie i-a pus la pachet remediul, pe care bunica îl administrează de 3x/zi 7 zile. La sfârșitul intervalului, copilul a dezvoltat o aftă gigantică sublinguală de aproximativ 1cm în diametru cu care vine la cabinet. I-am administrat o singură doză de kalium bichromic 30CH și afta s-a vindecat in 3 zile. Foarte probabil ca evoluția să fi fost favorabilă după primele doze de Kalium Bich. D10, dar administrarea a continuat, rezultatul fiind dezvoltarea unei patogenezii locale.

durata de acțiune este limitată, în general scurtă și foarte scurtă, cuprinzând o plajă temporală întinsă între ordinul minutelor și cel al zilelor,

resursele solicitate organismului sunt medii sau mici.

Recomandări:

Este o scală recomandabilă începătorilor din simplul motiv că riscul de a declanșa reacții sistemice este mic, iar tropismul organic este mare, foarte ușor „palpabil”. Nu necesită un grad maxim de acuratețe în selectarea remediului, similitudinea putând fi mai redusă. Din această scală se selectează cu precădere remediile în vederea alcătuirii complexismelor homeopatice destinate nehomeopaților sau tratamentelor de tip drenaj. Versatilitatea și manevrabilitatea acestor potențe face ca ele să poată fi foarte ușor „învățate” sau „înțelese”, mai ușor de observat, de schimbat sau de antidotat.

Un nivel scăzut al forței vitale: având o potențare medie și o diluare redusă, energia imprimată remediului este și ea limitată, deci solicitarea organismului nu va fi foarte mare. Sunt recomandate în stările cu forța vitală la un nivel scăzut sau mediu. Există și opinii contrare, recomandând scala decimală în situațiile cu forța vitală la parametri ridicați. Motivația invocată este capacitatea de reacție a pacientului care astfel ar fi „biciuită” mai puternic (Fortier-Bernoville, 1936).

Amploarea bolii; dacă individul este bine echilibrat și boala țintă este de tip lezional, superficial sau funcțional minor, este de evitat intervenția constituțională sau sistemică. În general se adresează bolilor acute, indiferent dacă sunt infecțioase sau neinfecțioase, dar și intervențiilor paleative. De asemenea are indicație în cazurile cronice, ireversibile sau în cazurile maligne, când resursele organismului sunt absente aproape în totalitate și nu se dorește în nici un caz „răscolirea”, situație asimilabilă eutanasiei.

Scala centesimală: C sau CH; diluarea este 1:100. Urmele de substanță activă detectabile chimic nu mai există de la 9C. Se întinde de la C1, 2, 3,…la potențe extreme de tipul 1.000C, 10.000C, 100.000C sau 1.000.000C. Este scala preferată de „clasiciști” și în același timp scala inițiată și studiată în cea mai mare măsură de Hahnemann, dar care nu a împins dinamizarea peste C30, ci a trecut la LM. În unele lucrări, potențele care sunt dinamizate peste 1000C sunt denumite M fiind astfel confundabile cu potențele M ultraînalte, adică acelea la care diluarea s-a făcut în proporție de 1:1000.

Acoperă majoritatea tipurilor de prescripții, indiferent că este vorba de cazuri acute sau cronice și cu siguranță este cea mai utilizată scală până în zilele noastre.

Caracteristici:

Viteza de acțiune poate fi egală cu a remediilor scalei decimale sau mai lentă.

Tropismul este general, nu se limitează la acțiune locală cu excepția celor extrem de joase: C2, C3, C4, C5, C6.

Declanșează reacții sistemice profunde, generale, în special de la potența C30 în sus.

Durata de acțiune este în general medie sau lungă.

Resursele solicitate organismului sunt medii sau mari, dar reacția la remediu rămâne un fenomen strict individual care trebuie supravegheat.

Recomandări:

Eecomandată începătorilor, cu referire în special la potențele din zona de mijloc și joasă (C3-C15). Este utilizabilă cu succes atât în afecțiuni acute cât și în afecțiuni cronice, dar necesită un grad sporit de acuratețe în selectarea homeopatică a remediului.

„Manevrabilitatea” este mai redusă decât în cazul scalei decimale, tipul de răspuns la administrarea remediului fiind mai specific homeopatic, adică prin declanșarea „palpabilă” a reacției naturale profunde a organismului.

Necesită o homeopaticitate înaltă (acuratețea similitudinii) și majoritatea autorilor recomandă o temporizare prudentă a prescripției, repetarea dozelor fiind necesară doar după încetarea acțiunii ultimei administrări, ceea ce face ca versatilitatea să fie mai redusă decât în cazul scalei decimale. În general este mai greu de controlat, uneori fiind nevoie de antidotări.

Scala milezimală: M, MH. Se folosesc atât milezimalele preparate în scara 1:1000 prin diluări și dinamizări succesive (MH sau M), dar și cele preparate prin flux continuu după metoda korsakoffiană (MK). Există și remedii korsakoffiene mai joase, preparate în scala centezimală (K sau CK), poate utilizate mai frecvent, dar fără a „conștientiza” pentru că producătorii nu menționează în mod constant metoda de preparare. Unii producători (Ainsworths, Helios, DHU, Remedia) nu consideră scala ca fiind distinctă, ci o „prelungire” în sus a celei centezimale, fapt explicabil prin originea ”sușelor” (C30, C200).

Caracteristici:

Viteza de acțiune este variabilă, reacția la remediu putându-se instala în minute, dar poate fi și foarte lentă, încât devine sesizabilă după săptămâni sau luni de la administrare.

Tropismul este întotdeauna general, sistemic, angrenând cea mai mare parte din mecanismele organismului, inclusiv partea mentală și cea emoțională, afectivă, chiar de la cea mai joasă potență a scalei: 1M și cu atât mai mult la cele extreme cum ar fi MM sau MMM.

Durata de acțiune este în general mare, foarte mare, uneori chiar „permanentă”, provocând reacții care rămân stabile pentru o foarte lungă perioadă.

Solicitarea creată organismului este mare sau foarte mare, poate declanșa reacții de agravare serioase, uneori greu de antidotat.

Recomandări:

Cel mai puțin recomandată începătorilor.

Necesită un grad de homeopaticitate foarte înalt, o apropiere foarte mare de similimum, pentru că altfel nu se va obține nici un fel de reacție după o primă administrare, fapt care poate „îndemna” spre o repetare a administrării poate nejustificată sau chiar o schimbare nejustificată a remediului.

Repetarea nu este indicată decât în situații foarte precise, a căror apreciere este dificilă nu numai pentru începători. Repetarea fără criterii verificate de experiența personală riscă declanșarea unei patogenezii sau ”ratarea” cazului.

Evaluarea reacției organismului trebuie făcută corect, de către un ochi experimentat.

Manevrabilitatea este redusă, administrările se fac la intervale mari, dar și foarte mici în anumite situații (în special acute), iar aprecierea intervalelor necesită un grad avansat de experiență.

Indicațiile cuprind orice tip de boală, atât acută cât și cronică, fără însă a face vreun rabat la gradul înalt de similitudine necesar.

Trei cazuri din arhiva personală pe care le-am „stricat” după ce au mers foarte bine:

1. Bărbat cu stare depresivă de Nat. sulphuric. A mers foarte bine cu CH200. Am considerat în mod eronat că pot obține stabilizare și i-am administrat 1MK. A intrat aproape instantaneu în stare maniacală accentuată.

2. Bărbat cu leziuni dermatologice de Graphites. A mers foarte bine cu 1000C. Era curat de mai bine de 6 luni și pentru că apăruse din nou o pustulă, i-am recomandat o nouă doză. Într-o săptămână s-a umplut complet, la fel ca înaintea tratamentului.

3. Bărbat cu psoriazis care era complet curat după administrarea de Ars iod M. Stabil de peste un an. Se prezintă cu o durere de spate. Considerând Ars iod ca fiind remediu similimum i l-am administrat din nou în potență M. A trecut spatele, dar leziunile de piele au revenit în 3 zile.

Scala quintdecimilezimală: LM sau Q. Remediile sunt preparate pornind de la potența C30 sau C200 considerate „sușe”. După Choudhury, potențele LM prezintă avantaje remarcabile. Luc De Schepper lungește lista de avantaje, pornind de la structura propusă de R. Baker, pe care a completat-o, dar a și particularizat-o cu date din experiența personală. Practic toate dezavantajele enumerate la scalele precedente sunt ”rezolvate” odată cu scala LM.

Totuși, administrarea potențelor LM are unele particularități. Prima particularitate asupra căreia insista Hahnemann este modificarea diluției după fiecare administrare. Hahnemann considera că după fiecare administrare de remediu, boala se va diminua în intensitate, bolnavul fiind ceva mai puțin afectat, ceea ce înseamnă că se cere o potență superioară. Ori potența superioară se obține prin dinamizarea aplicată fiecărei administrări în parte. Hahnemann se pare că insista asupra pericolului repetiției în aceeași potență chiar de două ori consecutiv, gestul fiind păgubos sau putând duce chiar la anularea răspunsului la remediu și la transformarea unei boli curabile într-o boală incurabilă. De Schepper propune un model de administrare cu siguranță dificil de urmat și introduce unele restricții, cum ar fi „interzicerea” saltului peste etape: „Nu este recomandată trecerea de la LM1 la LM3 sau oricare altă potență decât cea următoare, adică LM2” (De Schepper, 1999:133).

Împotriva numeroaselor descrieri favorabile, potențele LM parcă refuză să se facă apreciate pe larg în rândul homeopaților practicieni. Un număr consistent de autori contemporani o apreciază (De Schepper, David Little, Julian Winston, Bill Gray, Fernando Flores Villalva etc.), o dezvoltă și o prepară (Choudhury Harimohon) sau o pun la îndoială (Andre Saine). Indiferent de tabăra care ar putea fi cea mai credibilă, cu certitudine este de departe potența cea mai dezbătută la nivel teoretic.

Numărul homeopaților care utilizează scala LM sau care au utilizat-o de-a lungul timpului, este extrem de mic în comparație cu utilizatorii scalei centezimale. Utilizatorii centezimalelor sunt cei mai mulți, dar urmați îndeaproape de utilizatorii scalei milezimale și milezimale ultraînalte. Utilizatorii scalei decimale sunt și ei relativ puțini, iar homeopații care aplică scale multiple, cred că sunt excepționali.

Calea de administrare

În ultima ediție a Organonului, Hahnemann menționează toate căile pe care puterea remediului va putea accesa forța vitală organismului: mucoasa bucală, limba, stomacul, nasul cu întregul sistem respirator, pielea în integralitatea sa (§284), de asemenea rectul, organele genitale, leziunile pielii, (§290), practic orice porțiune a organismului este susceptibilă a accepta aplicarea remediului în forma adecvată și cu cât este mai sensibilă, reacția va fi mai promptă (§292), iar răspândirea remediului se face prin intermediul filamentelor nervoase (§16) (Hahnemann, 1922).

Prepararea remediilor homeopatice, unică în medicină și distinctivă pentru homeopatie, face ca acestea să poată fi materializate în orice formă de prezentare. Avem de la soluții apoase, alcoolice, la pulberi, granule, globule, tablete, la soluții injectabile, până la formele destinate aplicațiilor locale: coliruri, unguente etc. Spectrul atât de larg oferă mai multe posibilități, dar poate ridica și probleme: ce criterii sunt de luat în considerare la alegerea formei de administrare?

Obiectivul este de a proceda la transferul informației înmagazinate de remediul homeopatic, la pacient. Avem remediul, acesta trebuie administrat. Ce vehicul alegem? Alegerea căii de adminstrare este condiționată de starea pacientului și va condiționa forma preparatului homeopatic. Are importanță redusă, adaptarea la situația dată fiind necesară. Oricare cale este acceptabilă.

Alternarea remediilor

Tema este un adevărat ”tabu” pentru clasiciști, administrarea în alternanță în special în cazurile acute, fiind considerată inacceptabilă. Principalele argumente se situează în umbra scrierilor lui Hahnemann: nu poate exista decât un similimum, dacă optezi pentru două remedii, de ce nu pentru patru? P. P. Wells dezvoltă poate cea mai acerbă critică adresată celor care preferă astfel de alternanțe, dar în același timp menționează experiența sa de începător, în care mai mulți medici care i-au fost îndrumători, nu se sfiau să alterneze 2-3 remedii (Wells, 1887). Rigitatea impusă de doctrina clasică pare să creeze o selecție atât de drastică, încât aproape că nu poate fi găsită în practică.

În tabăra opusă, probabil că Boenninghausen este cel mai cunoscut avocat al administrării în alternanță, publicând numeroase cazuri rezolvate astfel (Boenninghausen, 1908). Un argument plauzibil este realitatea in sine. Oricât ne-am strădui să încadrăm o situație în spatele unui remediu, dinamica oricărui caz și în special a celor acute, dublată de posibilitatea limitată de a urmări îndeaproape evoluția, sunt tot atâtea argumente pentru găsirea unei soluții funcționale. Una din soluții este aternarea unor remedii. Dezvoltarea studiilor relațiilor între remedii a făcut posibilă o astfel de abordare. Aproape toți autorii au menționat în scrierile lor asemenea relații. Volumul publicat de Abdur Rehaman, pe care îl folosesc în mod curent în practică, adună cele mai importante referințe cu privire la felul în care remediile relaționează: complementaritate, antagonism, antidotare, similaritate etc.

Experiența și epertiza personală alături de obiectivul propus rămân cu certitudine cele mai fiabile argumente pentru o poziție sau alta, iar rezultatul final va valida opțiunea.

A doua consultație

Cât avem de așteptat până la a doua consultație?

În cazul bolilor acute, evident este vorba de gravitate, de aspectul bolii. Perioada de așteptare se poate situa oriunde între minute, ore (anafilaxie, AVC, crize astmatice, colici, febră foarte mare etc.) și zile (angine acute, otite, bronșite, diarei etc.). „Graba în schimbarea remediului este cea mai mare greșeală a unui homeopat”, consideră Farokh.

În bolile cronice, așteptarea presupune obținerea unei reacții urmate de stabilizare, moment care oferă o șansă obiectivă pentru evaluarea corectă a efectului primei prescripții. Dacă după administrarea primei prescripții nu are loc nici o schimbare, uneori după câteva săptămâni de așteptare, pacientul va trebui reevaluat.

A doua consultație este primul moment în care se pot evalua și verifica în același timp, atât eficacitatea remediului administrat, cât și starea bolnavului și șansele acestuia de a obține vindecarea. Într-un text rostit la întrunirea „International Hahnemannian Association” în 1888, Kent formulează magistral principalele întrebări care se ridică odată cu a doua consultație. Răspunsurile, spune autorul, nu pot fi obținute decât prin știință, iar această știință nu poate decât să se bazeze pe date foarte precise și fixe. Pentru a putea evalua corect evoluția, devine necesară cunoașterea semnificației direcțiilor de mișcare a simptomelor. Dacă direcțiile de evoluție respectă sensurile propuse de Hering, chiar dacă simptomele sunt neplăcute, evoluția este favorabilă și trebuie așteptat, iar dacă nu, după stabilizare, devine necesară antidotarea.

Obiectivul primei prescripții este să orienteze curentul sau mișcarea vitală într-o direcție favorabilă obținerii echilibrului și când acesta este obținut, nu va trebui tulburat printr-o intervenție nouă. Ignoranța în această sferă a costat milioane de vieți. Când oare va dori lumea medicală să binevoiască să învețe că aceste principii pot vindeca rapid, blând și permanent? (Kent, 1888).

Momentul celei de-a doua prescripții nu poate fi fix, uneori pot trece mai multe luni până își face apariția, iar remediul va trebui în mod necesar să fie în concordanță sau complementar cu primul. De regulă, după o prescripție acută, devine indicat remediul cronic: Silicea după Pulsatilla, Calcarea după Rhus sau Belladonna, Nat mur după Apis etc., dar în aceeași măsură trebuie luate în considerare unele incompatibilități notorii, cum ar fi Mercurius cu Silicea, Phosphorus cu Causticum etc.

Mulți medici fac o primă prescripție corectă și pacientul se ameliorează semnificativ pentru o vreme, dar în final, testul este dat la a doua prescripție, când totul este pierdut. Homeopatia nu semnifică nimic dacă nu reprezintă adevărul, iar adevărul trebuie urmat cu cea mai mare acuratețe asupra detaliului și metodei. Este un adevărat noroc faptul că medicii care repetă administrarea în timp ce remediul încă acționează, nu au încă o listă enormă de eșecuri fatale (Kent, 1888).

Master Farokh consideră că: „Prima prescripție este una cu greutate, dar în tratamentul homeopatic, a doua consultație este cea mai dificilă și (…) cu siguranță această a doua consultație nu presupune neapărat o prescripție.” Autorul propune unele reguli aplicabile celei de-a doua consultații, pe care Hussey, cu 90 de ani înainte le sintetizează într-o singură frază, reiterând ceea ce a propus Kent: „Momentul celei de-a doua prescripții este dat de evidența faptului că prima prescripție și-a epuizat efectul și a făcut tot ceea ce putea face pentru pacient în orice potență” (Hussey, 1912).

Evaluarea tratamentului

Este o misiune necesară, la fel de delicată precum fiecare din pașii de până acum. Trebuie considerată autoevaluarea pacientului, dar în egală măsură cea a medicului curant, cu maximum de obiectivitate. Efectul produs de medicament, adică farmacodinamia redusă la perspectiva clinică și dublată de datele paraclinice, oferă tabloul de evaluat. În practica curentă o numim consultația secundară, fie a doua, a treia etc. Aici, pe lângă tabloul clinic, avem o nouă informație, imposibil de colectat la prima consultație: reacția pacientului la remediul administrat, informație care se adaugă tabloului cunoscut și poate influența opțiunea ulterioară.

Insuccesele medicilor se datoresc în bună parte faptului că ei trăiesc într-o lume imaginară. Ei văd în bolnavii lor, bolile descrise în tratatele de medicină. Aceștia sunt victimele credinței în realitatea universaliilor, nu-și dau seama că ființa umană e un întreg, că funcțiile adaptative se desfășoară în toate sistemele organice, că diviziunile anatomice sunt artificiale. Separarea corpului în părți a fost până în prezent avantajoasă pentru medici, dar ea este primejdioasă și costisitoare pentru bolnavi și în cele din urmă va fi la fel și pentru medici (Carrel, 1964).

Înțelegerea rezultatelor intervenției homeopatice este cel puțin necesară și în același timp, dovada înțelegerii reacției naturale a organismului. O educație medicală exclusivistă din perspectiva tipului de practică terapeutică, indiferent de aceasta, fie după metodele convenționale, adică alopate, fie după cele homeopate, conduce inevitabil la limitarea cunoașterii și implicit a opțiunilor. Prin învățarea și aplicarea terapeuticii alopate, va fi eludată exploatarea în sens terapeutic a celeilalte laturi a naturii, exclusă de principiul contrariilor, dar descrisă de principiul similitudinii. Orice excludere nu poate fi decât păguboasă, iar calea pe care orice medic va alege să pășească nu poate fi aleasă corect decât după o cunoaștere decentă a posibilităților.

Înaintea administrării remediului nu putem știi cu certitudine modul, durata și intensitatea reacției acestuia. Hahnemann face o mențiune specială legată de modul de reacție la remediu: „Cele mai multe remedii au mai mult decât un singur efect. La majoritatea plantelor, al doilea efect produce în general o stare care este în opoziție cu prima (…)” (Demarque, 2009:76). Observația lui Hahnemann poate fi asimilată legii Arndt-Schultz (vezi Forța vitală), reconfirmată într-un articol apărut în revista „Nexus”, unde este citat cercetătorul și farmacistul Albert Claude Quemoun:

(…) cu cât creștem diluția, cu atât efectul farmacologic se diminuează. Efectul este proporțional cu diluția: cu cât este mai diluat, cu atât este mai puțin activ. Dacă continuăm diluarea, ajungem la un moment în care nu mai există nici un efect. Numesc aceste momente „găuri de inactivare” ale nivelurilor de diluare, în care nu se mai petrece nimic. Apoi, apare din nou activitate, „momeala” este activată. Fenomenul se petrece la diluare infinitezimală, dincolo de numărul lui Avogadro, nivel la care nu se mai găsește nici o moleculă de substanță activă, nu există decât apă (Gablier, Layet, 2011).

Ciclicitatea reacției la remediu rămâne un fenomen de luat în considerare la evaluarea efectului administrării unui remediu potențat. Ca experiență personală, am făcut publică observația reacției la Arnica (vezi Tratamente concomitente), unde în urma administrării unor potențe diferite am obținut reacții antagoniste verificabile paraclinic prin măsurarea timpilor de coagulare. Timpul Quick a reacționat diferit la administrarea unor potențe diferite, crescând sau scăzând, independent de terapia anticoagulantă administrată concomitent.

Nivelul potențelor la care se „reactivează” răspunsul la remediu rămâne un fenomen de studiat. Reactivarea la remediu este condiționată cu certitudine de toți factorii implicați: remediul (sușa, modul de preparare, scala de potențe și potența), pacientul (vitalitatea, vârsta, sexul), boala (infecțioasă, neinfecțioasă, acută, cronică, terminală, localizare etc.), dar în primul rând de homeopaticitate sau de gradul de similitudine a remediului. Felul și gradul în care este influențată reacția este imposibil de definit.

Capcane

Evaluarea răspunsului la tratament poate fi influențată de câteva capcane posibile (vezi consultația):

Fenomenul placebo-nocebo este omniprezent. După administrarea remediului ne putem aștepta la orice. Anumiți pacienți reclamă apariția agravării, alții remarcă ameliorare, în special după întreruperea sau modificarea tratamentelor alopate (vezi efectul placebo-nocebo). Toate simptomele trebuie triate și verificate, încât influența fenomenulul placebo-nocebo să fie limitată la minimum posibil.

Consultația. Stabilirea unui limbaj comun, clarificarea a ceea ce pacientul numește ameliorare sau agravare sunt necesare. Medicul nu trebuie să se lase păcălit în nici un fel; mulți pacienți citesc din diverse surse despre remediul pe care l-au luat și vor „recita” ceea ce au găsit pe internet, în cărți și conform propriei firi, vor relata ceea ce doresc sau ceea ce cred că e mai bine ori pentru ei, ori pentru medic, ori doresc pur și simplu să-și urmeze propriul obiectiv care nu este întotdeauna obținerea stării de sănătate.

Tratamentele intercurente sau concomitente. Sunt rari pacienții care apelează „din prima” la homeopatie (sub 5% din experiența personală). Cei care apelează, de regulă o fac după numeroase alte încercări terapeutice din zona convențională sau alte zone la modă care pot cuprinde de la gemofitoterapie la bioenergoterapie, masaj sau chiar vizita la preot și homeopatia. La mulți din acești pacienți, este greu de crezut că diversele terapii urmate, vor fi întrerupte odată cu intervenția homeopatică, chiar dacă acest lucru este solicitat. Pentru evitarea aprecierii eronate, cu atât mai mult sunt de luat în considerare posibilele terapii concomitente.

Graba. E. P. Hussey punctează trei mari erori (sesizate de Hahnemann) la care orice medic este supus și care ar trebui afișate în fiecare cabinet de homeopatie (Hussey, 1912):

Presupunerea că dozele administrate au fost prea mici,

Îndoiala asupra alegerii corecte a remediului,

Perioada incorectă sau insuficientă de timp acordată remediului pentru ca acesta să lucreze.

Accentul însă îl pune pe inevitabila repetiție a administrării remediului înainte ca acesta să-și fi epuizat efectul, greșeală aproape universală. Rezultatul va fi o complicare a cazului, greu de depășit datorită amestecului confuz între simptomele originale ale pacientului și cele ale remediului, situație care a dus la „scăparea” multor cazuri. Prima prescripție trebuie să clarifice și nu să arunce cazul în confuzie. În cazurile cronice reacția se poate sesiza cert în primele 8-10 zile și aceasta poate continua până peste cincizeci de zile în cazul unor remedii psorice, perioadă în care intervenția următoare trebuie evitată. Uneori, această reacție continuă până la restaurarea totală a stării de sănătate, iar acel homeopat care poate sesiza asemenea evoluție va fi cu siguranță un prescriptor de succes (Hussey, 1912). Rămâne de menționat faptul că sunt puse în discuție doar potențele înalte, aparținând scalei centezimale înalte și ultraînalte sau milezimale, de altfel cele mai utilizate în acea perioadă.

Pe de altă parte, așteptarea a făcut și face ca numeroase cazuri, în special în zilele noastre, când ofert terapeutică este copleșitoare, să renunțe sau să adopte altă terapie.

Remediul „apropiat”. Alegerea incorectă a primului remediu este un factor de eroare frecvent. Un remediu simile și nu similimum, adică „pe aproape”, va tulbura semnificativ tabloul simptomatic al pacientului pentru că va produce reacție, dar nu suficientă sau nu completă. Administrarea unui remediu total neinspirat nu va face nimic, iar dacă este administrat în mod repetat sau unui pacient foarte reactiv, va putea declanșa, o patogenezie. În cazul în care există un grad de nesiguranță asupra remediului sau asupra stării pacientului (mediul acestuia), se recomandă aplicarea unor potențe joase, întrucât acestea nu dezvoltă patogenezii profunde, supresiile sunt mai superficiale, iar agravările sunt de mai mică intensitate și durează mai puțin.

Sursa simptomelor. A discerne între simptomele pacientului, eventual agravate sau ameliorate și cele aparținând remediului administrat, este o sarcină dificilă, dar care poate fi ușurată prin compararea simptomelor inițiale, a sensului modificării acestora, pas cu pas și a celor nou apărute. Nu putem aprecia în avans dacă un remediu a fost corect administrat; analiza ulterioară a reacției trebuie să demonstreze dacă a fost vindecare sau supresie. Trebuie luate în considerare atât ordinea și direcția evoluției simptomelor cât și eventuala apariție a unei agravări sau a unei boli intercurente independente sau ocurențiale. Uneori, reacția la remediu nu este nici patogenezie nici supresie, nici agravare reală, ci pur și simplu o modificare profundă a stării sale de sănătate.

Caracterul bolii, cronic sau acut va determina alegerea momentului celei de-a doua prescripții. Durata de acțiune a remediului este condiționată de tipul bolii, dar și de vitalitatea pacientului sau de ritmul natural al proceselor biologice reversibile. În cazul unei boli infecțioase acute, dacă se intervine în faza de stare sau apogeu, cum se petrece de cele mai multe ori și remediul este corect, faza va fi scurtată semnificativ, intensitatea simptomelor se va reduce rapid, eventual după o scurtă agravare inițială și apar semnele etapei de eliminare care la rândul lor voe fi scurtate. Înseamnă că avem o evoluție favorabilă și remediul nu va trebui schimbat, iar frecvența de administrare poate fi redusă sau chiar oprită. La intervenția în prima fază a bolilor acute (prodrom), șansa de reversibilitate va fi maximă, încât nu se va ajunge la apogeu, ceea ce cu excepția bolilor eruptive are semnificație favorabilă.

Tratamentul homeopatic urmat. Prima întrebare pe care o punea C. Hering la a doua consultație era: „Ce remediu ia pacientul?” (Hussey, 1912). Este un reper necesar următoarei prescripții datorită diverselor relații între medicamente; acestea pot fi de complementaritate, de similaritate, de antidotare, de incompatibilitate, de compatibilitate etc. Capacitatea reală de administrare a acestor informații poate fi construită doar individual, la fiecare caz în parte și atunci când funcționează, rezultatele nu se vor lăsa așteptate.

Evoluția bolii. Dacă avem o migrație a simptomelor spre o altă zonă, situată în direcție inversă celei indicate de regula lui Hering (de ex. de la amigdalită pultacee spre bronșită sau laringită, reacția este inadecvată), evoluția este nefavorabilă și cu siguranță remediul va trebui schimbat urgent, eventual după o antidotare. Schimbarea însă nu trebuie făcută decât după o reevaluare a cazului, care poate indica același remediu, eventual altă potență. Dacă simptomele nou apărute aparțin remediului ales incorect, schimbarea devine imperioasă.

O capcană virtuală poate fi generată de interpretarea eronată a direcției de evoluție a simptomelor în unele din îmbolnăvirile acute infecțioase și în special în cazul unor febre eruptive. Vijayakar sesizează că boli precum varicela, rubeola, rujeola, herpesul, au o direcție de evoluție la nivelul organismului exact invers decât celelalte boli ale ectodermului:

O eczemă sau o dermatită când își face apariția pe corp, evoluează dinspre exterior spre interior și de la extremități spre trunchi, iar în cazul vindecării, va migra dinspre interior spre exterior, de pe trunchi spre extremități. În cazul varicelei, rujeolei, rubeolei, herpesului, direcția apariției este dinspre centru spre periferie, de pe trunchi spre extremități. Fenomenul se datorează în primul rând faptului că aceste boli virale se vor exprima la piele doar în momentul în care organismul încearcă să se vindece de infecția respectivă. Este mai degrabă o formă de exteriorizare a toxinelor, enantemul fiind urmat de exantem (Vijayakar, 2008).

De regulă, în aceste situații, odată cu apariția erupției la piele, starea generală a pacientului se ameliorează. Bolile respective sunt dintre puținele care mai sunt descrise în cărțile de patologie doar în funcție de evoluția simptomelor clinice. Dacă luăm ca exemplu rujeola, primul semn, descris de Koplik, constă în apariția pe mucoasa bucală, în special în zona vestibulară, a unor pete gri albicioase de dimensiunea firelor de nisip, uneori grupate în jurul orificiilor glandelor salivare. Evoluția bolii face ca acest enantem, sau erupție pe mucoase să dispară și să apară exantemul sau erupția pe piele, care evoluează de sus în jos, primele semne fiind de regulă laterocervical și pe față. Odată cu extinderea spre extremități, boala atinge apogeul, dar în același timp și debutul finalului. În esență, în cazul acestor boli asistăm la procesul de vindecare desfășurat de organism prin propriile resurse și respectând sensurile și direcțiile descrise de Hering. Este și motivul principal pentru care orice medic cu suficientă experiență va evita intervenția terapeutică.

Dezvoltarea și vindecarea spontană a febrelor eruptive care respectă același patern de fiecare dată, nu numai că nu contrazice regulile lui Hering, ci sunt cel mai simplu și evident exemplu de evoluție favorabilă. Observarea acestor moduri de evoluție va duce la evitarea înțelegerii greșite a modelului vindecării naturale, care nu înseamnă excepție, ci o confirmare în plus a faptului că intervenția terapeutică în asemenea situații trebuie evitată, iar dacă s-a făcut deja, va trebui oprită.

O problemă de actualitate în aceste situații este dată de denaturarea evoluției acestor boli ca urmare a numeroaselor vaccinări. Cu toate că relativ puțini indivizi „scapă” programelor de vaccinare, bolile continuă să apară și nu foarte rar, dar în forme mai mult sau mai puțin particulare, mai greu de recunoscut. Aceste forme, spre deosebire de cele naturale, necesită deseori intervenție terapeutică.

Patogenezia se manifestă prin simptome noi mai mult sau mai puțin persistente care se adaugă celor existente. În atare situație, se oprește administrarea, se așteaptă până la dispariția lor, apoi se administrează remediul corect, adică similimum și nu simile sau apropiat, eroarea cea mai frecvent întâlnită. Dacă nu poate fi identificat acel similimum, rămâne oferta foarte generoasă a alegerii altei ținte terapeutice: stratul lezional, drenajul, „provocarea” sau „centrifugarea” cu un remediu antipsoric, miasma intermediară etc.

Supresia se va manifesta prin apariția unor simptome noi care nu sunt tipice nici remediului administrat nici bolii, nici pacientului. Poate să apară ameliorarea unor simptome, dar starea generală se înrăutățește. Transformarea unei erupții cutanate în astm înseamnă supresie, pe când apariția unei stări de anxietate în urma unei pneumonii severe, reprezintă o supresie falsă. Înlocuirea unui simptom cu un altul de aceeași factură sau la același nivel nu reprezintă supresie. Durere de umăr transformată în durere de genunchi poate reprezenta evoluția naturală a bolii.

Antidotarea accidentală apare cel mai frecvent în urma unui tratament medicamentos alopatic (după antibiotice sau alte medicamente conținând proteine, hormoni, vaccinuri etc.), după cafeină sau cacao, menta din pasta de dinți etc. (mai ales când acestea interferă la mai puțin de jumătate de oră în preajma administrării remediului), dar poate apare și în urma unui șoc sau traumă atât în plan fizic cât și mental sau emoțional, chiar în urma unei activități care duce la o reală epuizare. Necesită reevaluarea tratamentului.

Recăderea, revenirea la starea inițială după o perioadă de ameliorare, spontan sau în urma unei antidotări, poate fi parțială sau în totalitate la forma inițială. Evaluarea trebuie făcută cu precauție, ținând cont de tendința naturală de exagerare sau minimizare și de diversele interese ale pacientului, mai mult sau mai puțin conștiente. Poate necesita reevaluare sau reluarea tratamentului.

Reacția minimă sau superficială reprezintă de regulă dispariția sau ameliorarea unui simptom fizic mic cu menținerea unei stări generale alterate fără nici o schimbare de fond. Necesită reevaluare. Apare firesc atunci când intervenția este deliberat superficială, având ca obiectiv drenajul sau zona patologică.

Apariția eliminărilor este o dovadă aplicată a regulii lui Hering: „vindecarea decurge dinspre organele mai importante spre cele mai puțin importante”, astfel încât orice tip de evacuare are loc, prin intermediul oricăruia dintre emonctori, este bine venită. Uneori, pot apare afte, ulcerații pe mucoase, tuse cu secreții, scurgeri vaginale, erupții cutanate, secreții nazale etc., dar starea generală a pacientului se ameliorează; acest tip de evoluție înseamnă că opțiunea terapeutică s-a dovedit funcțională, nu trebuie făcute schimbări în tratament, ci acesta trebuie întrerupt până la epuizarea efectului sau probabil definitiv. Chiar dacă susține direcțiile de vindecare propuse de Hering, Farokh mărturisește că în cei douăzeci de ani de practică, nu a întâlnit foarte multe cazuri care să urmeze etapele propuse de acesta (Farokh, 1999).

Falsa reacție nulă sau ascunderea de către pacient a eventualelor efecte obținute; nu este o circumstanță foarte rară. Se întâlnește în unele situații în care personalitatea sau firea bolnavului este cea care-l determină să se victimizeze sau să recurgă la așa-numitul șantaj afectiv. Pot fi pacienți care consideră că ar avea „de pierdut” în cazul unei ameliorări sau vindecări. „Pierderile” se pot situa în zona materială (n-ar mai primi bani de la aparținători sau din alte surse) sau afectivă (n-ar mai primi suficientă atenție) și nu vor fi recunoscute în nici un caz. De exemplu: nu pot dormi deloc, dar în fapt doarme toată noaptea, umblă șchiopătând doar în prezența asistenței, se vaită de diverse afecțiuni dacă au cui sau pot impresiona etc. Cei mai mulți se află în zona unor remedii ca Arsenicum, Nux vomica, Lycopodium, Calcarea carb etc., dar pot fi și Lachezis sau Bryonia, Thuja etc. Toate aceste situații sunt generate de faptul că apelul la medic nu este în principal pentru a li se rezolva o problemă de sănătate, ci de altă natură, de regulă afectivă, iar obiectivul lor rămâne îndreptat spre obținerea unei schimbări de atitudine a celor din jur, respectiv cât mai multă atenție, dacă se poate, chiar toată. Uneori se ajunge la reacții bizare, șantaj sau amenințare asupra medicului sau orice altceva. În asemenea situații este pusă la încercare diplomația și abilitatea medicului. Odată sesizate astfel de intenții, trebuie luate în considerare, iar reacția la remediu trebuie obținută prin întrebări subtile, uneori cu mult îndepărtate de obiectul consultației. Tot în această categorie se pot încadra și unii bolnavi nevrotici sau chiar psihotici.

Acțiunea favorabilă

Evoluția favorabilă cea mai comună și asimilată homeopatiei este prin agravarea simptomelor existente cu ameliorarea stării generale, adică agravarea terapeutică. Dacă apare un declin al stării generale a pacientului, posibilitatea vindecării devine îndoielnică.

Există câțiva factori care dacă sunt corect apreciați, pot îndruma spre o înțelegere corectă a ceea ce înseamnă agravare terapeutică sau benignă, ce o poate determina sau cu ce poate fi confundată (Farokh, 1999). Agravarea „terapeutică” poate fi determinată de remediul corect sau cât mai apropiat de similimum, dar și de obiectivele specifice homeopatiei, miasmă, constituție, mod reactov; starea generală a pacientului care cu cât este mai bună, va fi mai intensă și de mai scurtă durată; severitatea și profunzimea bolii determină o agravare pe măsură; potența: cu cât este mai înaltă, intensitatea și profunzimea agravării vor fi mai accentuate.

Agravarea terapeutică poate să-și facă apariția oricând între prima și a șaptea zi de la administrare și durează de la o oră până le trei zile. Uneori reapare o agravare în zilele 14-16 de la administrare. Rareori există agravări care să se facă simțite la o lună după administrarea remediului (Hahnemann, 1896). În mod uzual, simptomele date de agravare sunt mai ușor de suportat atât psihic cât și fizic, în comparație cu cele ale bolii, fapt ce ne poate îndreptăți să apreciem agravarea ca favorabilă sau chiar să o diferențiem de evoluția defavorabilă a bolii. În agravarea ”ideală”, simptomele care se înrăutățesc sunt cele actuale, iar unele vechi reapar în ordinea inversă a dispariției, iar starea este urmată de o ameliorare generală.

Agravarea benignă în bolile acute poate fi datorată remediului sau evoluției naturale a bolii pentru că remediul nu a funcționat. Persistența agravării după întreruperea remediului poate confirma agravarea medicamentoasă, dar în același timp și progresia bolii. În stările acute sau supraacute, cu risc vital, lipsa reacției la remediu și cu atât mai mult dezvoltarea agravării cer imperios găsirea altui remediu. În asemenea situații deosebit de tensionate, identificarea remediului corect este dificilă, încât chiar un homeopat experimentat va apela succesiv la mai multe remedii, până când reacția va fi cea dorită. În bolile acute, agravarea înseamnă categoric remediu nepotrivit. În situații excepționale schimbarea potenței va putea confirma corectitudinea remediului. Uneori poate apare o agravare de confirmare, dar de scurtă durată. De exemplu, într-o intoxicare alimentară, cu febră, spasme abdominale, greață, stare generală alterată, în care este indicat Nux vomica, imediat după administrare, în termen de cinci, zece minute, apar vărsături; acestea sunt benefice, remediul poate fi administrat în continuare la intervale scurte, de 15-20 minute, de preferat în soluție apoasă; o astfel de eliminare de regulă este benefică cu condiția să rămână limitată în timp; foarte curând după acest puseu scurt de vomă, starea generală se va ameliora, iar cursul bolii va cunoaște o revenire rapidă. Altfel, semnifică doar o alegere neinspirată a remediului.

Agravarea benignă (terapeutică) în bolile cronice, dacă acestea sunt superficiale, chiar exacerbate, semnifică o evoluție favorabilă; de regulă nu impune nici o măsură sau se oprește tratamentul și se așteaptă epuizarea efectului. Dacă ulterior se obține ameliorarea, tratamentul se suspendă atâta timp cât aceasta persistă. Rezultatul va fi vindecarea.

Dacă agravarea este marcată de reaprinderea unor simptome din istoricul pacientului, remediul este bine ales, eventual se schimbă potența sau scala de potențe.

Dacă apar simptome noi pe fondul agravării celor actuale, se procedează conform principiului similitudinii la căutarea unui nou remediu, iar prioritate vor avea simptomele nou apărute. Migrarea simptomelor în sensul legilor lui Hering, seminifică evoluție favorabilă. De asemenea, evoluția dinspre lueză și sicoză spre psoră este favorabilă.

Dacă reacția la remediu este extremă, se va proceda la antidotare conform principiului similitudinii, iar dacă simptomele noi aparțin remediului administrat, antidotul va fi de regulă același remediu în potență schimbată, în general mai mare.

Ameliorarea simptomelor; După Hahnemann: „Există situații, deseori imposibil de explicat sau de determinat, în care unele remedii homeopatice, chiar administrate în potențe înalte realizează vindecarea fără a cauza nici un fel de tulburare semnificativă” (Demarque, 2009:80).

În ce constă ameliorarea? Dacă pacientul nu sesizează o îmbunătățire a stării generale, ci doar a câtorva simptome minore, este posibil să avem o dovadă a incurabilității, cu atât mai mult cu cât totalitatea simptomatică patologică persistă. O asemenea situație se întâlnește în cazul în care remediul a fost administrat până la obținerea reacției și apoi s-a suspendat, iar simptomele au revenit pe rând restaurând tabloul inițial. Dacă remediul inițial a fost administrat continuu, tabloul nu va putea fi suficient de clar. Ceea ce are relevanță, este imaginea obținută după epuizarea efectului inițial. Revenirea simptomelor inițiale recomandă automat același remediu și nu rămâne decât să se aplice o întreagă gamă de potențe până la obținerea vindecării, regulă valabilă aproape fără excepție în cazul unui remediu antipsoric (Kent, 1888).

Ameliorarea nu este întotdeauna echivalentă cu vindecarea bolnavului. În funcție de felul în care are loc ameliorarea, de proporția și evoluția ulterioară, se pot diferenția:

Ameliorarea durabilă, când apare direct și se menține în timp, adică se poate vorbi de vindecare. Durata necesară menținerii ameliorării astfel încât să poată atesta o vindecare, este sugerată de boala în cauză. În cazul bolilor acute, este vorba de zile sau săptămâni, pe când în cazul celor cronice, poate fi vorba de luni sau chiar ani (minim 5 ani în cazul unei afecțiuni maligne) (Hahnemann, 1896). Imediat ce apare o ameliorare continuă, administrarea oricărui remediu se suspendă și suspendarea rămâne valabilă atâta timp cât persistă ameliorarea. Persistența unei astfel de ameliorări denotă o dobândire a unei stări de echilibru stabile și suficient de „rezistentă” la stresul factorilor interni și externi obișnuiți. Poate fi obținută prin acea prescripție ideală care presupune ca scala de potențe, potența, momentul, frecvența și durata administrării să fie ideale, iar remediul similimum. Starea de vindecare sau ameliorare optimă, trebuie în mod necesar să fie similară starii de dinainte de îmbolnăvire.

Din perspectiva miasmatică, Vijayakar face o adiție la regulile lui Hering: „(…) evoluția favorabilă înseamnă migrarea dinspre o miasmă mai distructivă spre una mai puțin distructivă, respectiv dinspre lueză spre sicoză sau psoră și dinspre sicoză spre psoră” (Vijayakar, 2008:121).

Dacă persistența ameliorării este în nivelurile profunde, fără a se putea sesiza o migrare a simptomelor spre cele superficiale, sunt de luat în considerare două variante:

– ameliorare superficială, îndoielnică sau falsă; De ex.: un sindrom metabolic în care pacientul își recapătă vigoarea și starea sa generală devine foarte bună, dar laboratorul arată în continuare disfuncții ale diverselor metabolisme: hiperlipoproteinemie, HTA, hiperglicemie etc., fără o tendință de ameliorare. (Dacă acestea prezintă tendința de ameliorare, chiar fără să ajungă la valorile ideale, evoluția este favorabilă, iar remediul trebuie continuat.)

– vindecare compensatorie. Apare frecvent în anumite boli ireversibile, a unor malformații congenitale sau boli genetice.

Caz din arhiva personală: fetiță de 5 ani care vine la cabinet diagnosticată cu tetralogia Fallot. Ceanotică, subdezvoltată, complet anergică, fiind purtată pe brațe de mamă. Boala fiind ireversibilă, a fost propusă pentru intervenție chirurgicală de 8 ori până la vârsta de 5 ani, dar de fiecare dată, după internări care durau între 2 și 4 săptămâni, medicii refuzau intervenția motivând gravitatea formei bolii și riscul vital crescut, prognosticul postoperator fiind extrem de rezervat. Nu i s-au dat șanse de supraviețuire peste vârsta școlară. După trei săptămâni de administrat Adonis D6 de trei ori pe zi, fetița a devenit complet recolorată, ceanoza dispărând inclusiv în condiții de efort mediu. Exceptând dezvoltarea întârziată, fetița era de nerecunoscut. Energia ei părea absolut normală, cheful de joacă și-a făcut apariția pentru prima dată în cei cinci ani. Am continuat administrarea de Adonis în potență D10 de două ori pe zi încă șase săptămâni. Ameliorarea a continuat, a început să câștige semnificativ în greutate. Apoi am introdus Calc. fluorica 30C săptămânal timp de șase săptămâni, iar Adonis am prescris în D15 la două zile. După încă șase săptămâni am întrerupt Adonis și am prescris Calc. fluorica în potență C200, de două ori pe lună timp de trei luni, după care am suspendat orice remediu. După șase luni de la debutul intervenției homeopatice, dacă nu i se investiga inima, putea fi considerată un copil normal, care umbla la cercul de dansuri de la palatul copiilor fără să schițeze vreo dificultate sau oboseală, neobișnuite. A urmat școala în mod normal și după cinci ani a fost operată pentru corecția malformației. În toată această perioadă intervenția terapeutică a fost limitată la răceli de sezon sau corectarea unor diarei accidentale. Calc. fluorica C200 mai primea ocazional ca remediu constituțional și pentru că era în dezvoltare rapidă conform vârstei. Este ceea ce se numește vindecare compensatorie sau obținerea unui grad maxim de echilibrare a funcțiilor organismului, dar păstrând un anumit grad de invaliditate somatică ireversibilă. După intervenția chirurgicală am văzut-o mult mai rar; evoluția ei pe termen lung, a fost în general acceptabilă.

Dacă boala este caracterizată prin pierderea capacității secretorii a unui anumit organ, în mod convențional se recurge, acolo unde este posibil, la compensarea prin administrare de substanțe apropiate celor produse de organele respective. Uneori funcționează satisfăcător o anumită perioadă, dar aceste compensări artificiale nu sunt întotdeauna asumate de organism care le poate „considera” agresiuni. Rezultatul este o înrăutățire treptată a stării generale și apariția unor simptome noi, de regulă profunde. Intervenția homeopatică poate ameliora aceste situații ireversibile și uneori se pot obține stări de echilibru remarcabile chiar cu diminuarea substanțială a tratamentelor substitutive. Varianta optimă consider că este cea care presupune tratamentul concomitent (compensator și homeopatic).

Ameliorarea urmată de oprirea în evoluție sau chiar revenirea la starea inițială, necesită continuarea tratamentul cu potența sau scala de potențe schimbată. Dacă nu apare reacție, se administrează un „catalizator” de tip Sulphur sau un alt remediu antipsoric, „centrifugant”, uneori un nosod, iar dacă tot nu se obține o reacție, se reevaluează cazul. Este o varietate relativ frecventă. Poate fi cauzată de administrarea unui remediu prea mic, superficial în acțiune sau a unei potențe neadecvate, de regulă prea mici, de inerția reacțională a pacientului (devine necesară o augmentare a reacției, eventual nosod) sau de o boală prea profundă (poate necesita administrarea unui nosod miasmatic).

Reacția cea mai favorabilă posibilă este aceea în care pacientul dezvoltă o agravare subită a simptomelor în primele două, trei zile de la administrare. Agravarea poate fi severă sau medie și durează aproximativ trei zile. Pe parcursul ei, se poate sesiza o rezistență psihologică bună. Dispariția este la fel de rapidă ca și apariția, după care pacientul va afirma: „Mă simt din nou tânăr”; „Mă simt atât de bine încât nu-mi vine să cred”; „Nu m-am simțit atât de bine niciodată în viață sau poate de foarte mut timp” (Farokh, 1999). Reacția favorabilă, prin încrederea creată, generează o șansă mare de a afla detalii din întreaga sferă simptomatică a pacientului, posibil mult mai dispus să relateze unele amănunte care nu au fost considerate la prima consultație. Șansa poate fi valorificată pentru a obține o imagine amplă a remediului administrat, exprimată prin limbajul cel mai autentic, adică al pacientului, rezultatul fiind o cunoaștere profundă a remediului.

Ameliorarea stării generale cu persistența sau agravarea unor simptome locale; remediul a fost corect, dar adresat constituției sau modului reacțional cronic, ceea ce presupune o evoluție conform legilor lui Hering. Se poate aștepta până la stabilizarea tabloului simptomatic, apoi eventual se modifică potența. Varietate frecventă de evoluție. Presupune o colaborare strânsă cu pacientul. Este o șansă mare de a „întoarce” unele hipertensiuni, unele sindroame metabolice, unele reumatisme etc. Se poate face uneori o „fereastră” pentru abordarea stratului superficial agravat după care revenirea la sindromul sau remediul de fond, devine imperioasă.

Ameliorarea urmată de apariția unor simptome noi (Aurian-Blăjeni, 1985:478):

– propriu-zise, nemaiîntâlnite în istoricul pacientului, manifestări metastatice ale bolii care migrează spre exterior, devin observabile fără a fi fost sesizate în istoricul personal și se însoțesc de o ameliorare evidentă a simptomelor profunde. Este vorba de o migrare centrifugă, semn favorabil conform legilor lui Hering. Dacă simptomele persistă, se va repeta remediul, eventual se schimbă potența sau se reevaluează pacientul luându-se în considerare aceste simptome noi.

– de tip retrograd sau simptome întâlnite în istoricul pacientului, chiar dacă cu foarte mult timp în urmă. Situația confirmă cel mai fidel alegerea corectă a remediului și a strategiei urmate. Uneori trebuie reevaluat pacientul și adaptat remediul noului tablou simptomatic, iar alteori remediul poate fi continuat, atâta timp cât există o continuare a transformărilor în sens centrifug și starea generală a pacientului se îmbunătățește. Kent afirmă că: „(…) un sicotic nu este niciodată vindecat dacă nu i-a apărut o scurgere uretrală”.

Deseori remediul este doar similar și nu similimum. În consecință, evoluția este schimbată, iar cazul necesită reevaluare și foarte probabil un alt remediu. Momentul potrivit pentru schimbare are o primă indicație în epuizarea efectului remediului corect; dar, în noul tablou simptomatic își pot face apariția simptome noi; acestea vor constitui baza noii prescripții. Simptomele noi însă, nu vor putea fi luate în considerare atâta timp cât tabloul general nu este stabil, simptomele vechi revenind și dispărând alternativ. Kent „tranșează” momentul: „Mai bine pacientul va pleca în altă parte decât să i se administreze un alt remediu în perioada instabilă, pentru că un astfel de remediu va bulversa cazul și-l va complica.” Există riscul de a persista în administrarea aceluiași remediu în potențe crescânde și de a obține o pseudoameliorare a stării pacientului, cu dispariția aproape totală a simptomelor inițiale, dar cu persistența unora generale. Rezultatul unei astfel de evoluții nu este altceva decât o supresie „bine condusă”.

Este important să fie diferențiată o manifestare acută a unei stări cronice de o boală acută. În cazurile cronice cu manifestări recurente poate fi necesară abordarea miasmatică; observarea unui singur episod acut nu este relevantă, astfel încât este necesară observarea mai multor astfel de atacuri și cu tabloul complet obținut astfel, se poate identifica remediul miasmatic potrivit. În cazul în care o boală acută este complicată cu o miasmă, administrarea remediului acut o va distruge. „Evitați graba, așteptați și observați”; ne îndeamnă Kent, înainte de a face o schimbare precipitată. Cele mai multe cazuri risipite se datorează grabei de a face o a doua prescripție, specifică începătorilor și în special în cazurile grave, după ce prima prescripție a fost corectă. Motivul cel mai frecvent presupus de autor este presiunea intensă prezentă în asemenea cazuri când „trebuie făcut ceva și asta urgent”, la care se adaugă lipsa de experiență și de cunoaștere a remediilor (Kent, 1888).

Acțiunea nefavorabilă

Se manifestă în principal prin absența unei reacții curative, iar uneori prin schimbări ale unor simptome minore în unele grave. De exemplu, într-un reumatism acut al genunchelui care după remediu se transformă într-un reumatism cardiac, acel remediu va trebui antidotat pentru că a făcut mai mult rău decât putea face forma inițială a bolii. În cazul în care boala este vindecabilă și apar asemenea modificări, cu siguranță remediul va trebui schimbat. O boală incurabilă, în cazul în care remediul este corect, va rămâne incurabilă, dar starea generală sau simptomele se vor îmbunătăți și o nouă prescripție va fi necesară doar dacă apar simptome noi. Și în aceste cazuri, chiar atunci când pare necesară antidotarea, Kent recomandă temporizarea celei de-a doua prescripții până în momentul în care simptomele inițiale revin și devin stabile. Stabilizarea unui tablou simptomatic, spune autorul, indică momentul în care se poate prescrie. În cazurile cronice incurabile sau în care leziunile sunt prea extinse, trebuie prescrise remedii cu acțiune superficială. Dacă se dă bolnavului un remediu care să corespundă integral și complet stării sale, rezultatul obținut poate fi agravarea malignă materializată printr-o evoluție nefavorabilă accelerată a bolii sau chiar eutanasie (Kent, 1888). În asemenea situații, Duprat recomandă o prescripție patologică, superficială, cu homeopaticitate restrânsă. Drenajul propus de școala franceză este foarte probabil dintre cele mai sigure și simple căi de urmat, deseori cu rezultate surprinzător de favorabile (Aurian-Blăjeni, 1985:475).

O problemă serioasă este ridicată de evaluarea timpului de așteptare în cazul apariției agravării: cât timp poate fi considerată o agravare „temporară”, cât timp i se permite pacientului să îndure până la intervenția salvatoare? Cu siguranță, minimum posibil și fără a depăși „decența”. Cazurile cronice, cu un lung istoric de supresie alopatică vor fi cel mai greu de administrat datorită numeroaselor simptome care trebuie „retrezite”, fără însă a abuza de bunăvoința sau capacitatea pacientului. În aceeași categorie se pot încadra și agravările non-terapeutice. Acestea durează o perioadă îndelungată de timp și nu sunt urmate de ameliorare. Ele pot apare după întreruperea tratamentelor alopate, ca progresiune naturală a bolii sau după administrarea unui remediu neadecvat.

Ameliorarea urmată de agravare cere suspendarea remediul agravant. Dacă simptomele agravate sunt profunde poate semnifica supresie. De regulă, aceste situații apar în boli grave, vechi, în care starea vitală a pacientului este precară, resursele sale nu mai pot face față „efortului de vindecare” și ca atare remediul trebuie suspendat, eventual antidotat, urmând a se proceda la administrarea unor remedii „mici”, cu influență superficială, eventual din categoria drenoarelor. Necesită reevaluare.

Ameliorarea însoțită de simptome noi manifestate în profunzime, precedate sau în paralel cu o ameliorare a celor superficiale, este una din evoluțiile grave, de nedorit, uneori chiar maligne. Se procedează ca la agravările maligne.

Ameliorarea simptomului minor, alături de agravarea stării generale presupune reevaluare, eventual o reorientare a obiectivului terapeutic. Remediul nu a ținut cont de totalitate ci a avut doar o țintă superficială, de regulă patologică sau organismul este debilitat.

Acțiunea nulă

În cazuri rarisime, se pot întâlni pacienți total areactivi chiar la remediul cel mai riguros selectat. Pacientului poate fi în „torpoare reacțională” sau în stadiu terminal în care resursele vitale sunt epuizate. În primul caz se poate recurge la obiective ca patologia, drenajul, miasma intercurentă etc., iar în al doilea se apelează la remediile specifice stadiului terminal, doar în scop paliativ.

Lipsa totală a reacției la remediu mai poate fi dată de:

Remediu incorect preparat sau deteriorat; se verifică sursa (demers greu de materializat).

Remediu incorect ales; se reevaluează pacientul.

Potență aleasă incorect; se modifică potența sau scala de potențe.

Remediu antidotat; se verifică stilul de viață și dieta pacientului, eventualele tratamente concomitente.

Schimbarea potenței

Începând cu Hahnemann și continuând cu cei mai prestigioși strategi, ca Boenninghausen , Hering, Kent, „filozoful” S. Close sau unii indieni, fiecare dintre aceștia își expune propria sa viziune și propriile criterii atât de evaluare, cât și de motivare a eventualei schimbări, atât a remediului cât și a potenței. Sintetizate, părerile pot fi reduse la trei mari criterii, toate legate strict de reactivitatea individului:

1. Reacția extrem de intensă a organismului, cu agravare exagerată, necesită o diluare mai accentuată, eventual trecerea la scala LM.

2. Lipsa reacției sau o reacție de foarte scurtă durată. Este o indicație de schimbare, care poate fi făcută în ambele sensuri, atât de scădere a potenței cât și de creștere.

3. Bolile cronice care de regulă necesită administrări îndelungate de remediu, se supun nevoii de modificare a potențelor în ambele sensuri, în funcție de reacție, dar și de experiența și preferințele homeopatului.

Schimbarea din când în când a potenței, fie în sens ascendent, fie în sens descendent, este o practică eficace și recomandabilă atunci când același remediu continuă să rămână homeopatic indicat și trebuie administrat vreme îndelungată (…) (Aurian-Blăjeni, 1985:474).

Obiectivarea evaluării

O viziune a evaluării, diferită prin modul de abordare care completează cele de mai sus, oferind o ancorare în zona „obiectivabilă”, este dezvoltată de P. Vijayakar. Modelul embrionar, pe lângă aprecierea profunzimii reacției la remediu, propune raportarea evaluării, atât a direcției evoluției bolii, cât și a reacției la remediu, la nivelurile straturilor embrionare care grupează originea diverselor organe și sisteme. Sistemul neuroendocrin cu glandele endocrine derivă din toate cele trei straturi: ectoderm, endoderm și mezoderm, având chiar legături cu creasta neurală sau neuroectodermul, din care se dezvoltă sistemul de control (Vijayakar, 2008:32). Dacă socotim reacția sistemului nervos central ca fiind cea mai profundă, întregul organism fiind supus controlului acestuia și luăm în considerare originea embriologică comună (ectoderm specializat) a sistemului nervos central și a pielii, în mod inevitabil se ridică o serie de întrebări:

Leziunile de piele sunt manifestări profunde?

Regula lui Hering presupune că direcția favorabilă de evoluție a bolii este dinspre organele mai importante înspre cele mai puțin importante, respectiv pielea. Ce fel de ierarhie respectă?

Ce semnificație are evoluția într-un sens sau în altul?

Finalizarea favorabilă a unui tratament homeopatic (în special în cazurile cronice) este deseori marcată de o manifestare la piele. Poate această manifestare să reprezinte epuizarea tulburării profunde, interne a organismului?

Poate fi pielea un indicator al profunzimii tulburărilor?

Răspunsul dat de adepții legilor lui Hering este cunoscut, iar afirmația este susținută de observațiile clinice și experimentele făcute de-a lungul timpului. Răspunsul rămâne ancorat în zona filozofică pentru că demonstrarea evoluției bolii este insuficient rezolvată sau dificil de demonstrat după criteriile în vigoare astăzi. Vijayakar consideră că a găsit cheia acestei probleme, motiv pentru care a propus modelul embrionar, drept criteriu de evaluare și raportare a evoluției. Originea comună a diverselor organe și în același timp reacția complexă comună sau similară a diverselor organe și sisteme atât în boală cât și la administrarea remediului adecvat, poate sugera un pattern reactiv specific. Sunt cunoscute elementele eruptive ale pielii care apar la mai toate remediile cu tropism pe sistemul urinar, majoritatea lor fiind din zona sicotică, dar uneori și psorosicotică sau sicosifilitică. Pot indica aceste reacții direcția de evoluție? Dacă luăm în considerare numeroasele observații clinice de-a lungul timpului, acest tip de evoluție reprezintă un indicator. De ce nu are valoare științifică?

Conform etapelor de evoluție ale embrionului, placa precordală, situată la extremitatea cefalică, este primul element care se formează și cel mai important. Urmează axul cefalo-caudal care indică direcția descrescătoare a importanței dinspre extremitatea cefalică spre cea caudală și în al treilea rând dezvoltarea paraaxială a mezodermului care se desfășoară dinspre interior spre exterior și dinspre regiunea dorsală spre cea ventrală. Direcțiile de dezvoltare sunt în același timp și direcții de evoluție a profunzimii bolilor, dar și de evaluare a ameliorării acestor stări. Dacă evoluția este în direcție opusă direcției de dezvoltare, avem agravare sau aprofundare a bolii, iar dacă urmează direcția de dezvoltare, asistăm la ameliorare sau vindecare. Ectodermul este cel mai puțin important când generează pielea și devine cel mai important când formează creierul și țesutul nervos. Endodermul și mezodermul generează organele și țesuturile care întregesc corpul uman. Orice boală poate fi încadrată într-unul din niveluri identificate de Vijayakar. Aceste straturi delimitează profunzimea unei stări patologice socotind pielea ca fiind stratul cel mai superficial și sistemul nervos central ca fiind cel mai profund. Dar atât pielea cât și sistemul nervos au originea comună, respectiv stratul ectodermic, închizând un cerc sau un ciclu (Vijayakar, 2008:31-44)3.. Întreaga patologie ar putea fi obiectivată miasmatic prin asimilarea localizării tulburărilor la diversele organe și sisteme. Originea embriologică comună poate explica diversele moduri de reacție a organelor atât în dezvoltarea patologiei cât și a reacției la remediu.

„Este important să nu uităm că „starea de bine” acompaniază întotdeauna dispariția simptomelor în sensul corect. Afirmația este adevărată în cazul psorei, dar nu întotdeauna în cazul sicozei sau luezei” (Vijayakar, 2008:51). După Hahnemann, miasma universală este psora, iar celelalte reprezintă decompensări sau îmbolnăviri specifice mai profunde, încât readucerea spre psoră trebuie să constituie un obiectiv în sine. Migrarea simptomelor între lueză și sicoză și invers reprezintă variații ale patologiei, nu o evoluție favorabilă, chiar dacă poate fi sesizată o ameliorare a simptomelor.

Evaluarea corectă a fiecăreia dintre variantele existente este suficient de dificilă încât uneori poate mai mult să încurce decât să ajute. Experiența personală va determina opțiunea în abordarea strategică a fiecărui caz în parte, dar înțelegerea a ceea ce înseamnă un răspuns la remediu și care sunt liniile generale de evaluare a acestui răspuns sunt elemente necesare. Este nivelul la care modelul embrionar propus se Vijayakar poate oferi un „colac de salvare” prin completarea schemei lui Hering și clarificarea a ceea ce înseamnă evoluție favorabilă sau dimpotrivă supresie și evoluție nefavorabilă. Prin asocierea simptomelor cu modificările ce au loc în diversele niveluri de profunzime și care sunt verificabile paraclinic, poate fi făcută o apreciere obiectivă a rezultatelor tratamentului și a direcției de evoluție a cazului și poate pentru prima dată, se oferă o apropiere explicită de ceea ce înseamnă evaluare în medicina convențională de astăzi.

În esență, obținerea reacției este scopul oricărei intervenții terapeutice și pentru că intervenția homeopatică nu face decât să determine natura să-și „reseteze” disfuncțiile, avem ocazia de a fi martori ai acestor transformări, pe căile pe care natura le-a ales singură și astfel sunt încă de la început acceptate și asumate de organism.

Momentul evaluării este dificil, delicat și probabil necesită mare atenție și determinare din partea homeopatului, dar în același timp poate oferi cea mai mare satisfacție, materializând calea spre obținerea vindecării sau a celei mai bune stări de sănătate posibile.

„Cunoașterea diverselor tipuri de transfer al bolilor este esențial pentru fiecare homeopat pentru că numai așa are șansa de a observa fenomenul la proprii pacienți. Pe scurt, ochii nu vor vedea ceea ce mintea nu percepe” (Vijayakar, 2008:122). Este un sfat demn de luat în considerare, o adevărată piatră de hotar pentru abordarea homeopatică, dar nu numai, pentru că evaluarea corectă a stării de sănătate și de boală și mai ales a evoluției între cele două, dacă nu sunt interpretate adecvat, generează cu generozitate numeroase erori, de altfel omniprezente.

Dacă e rău, e bine, dacă e bine, e rău, dacă e rău, apoi bine, e bine, dacă e bine și apoi rău, e rău etc.; doar o minte cu un simț al umorului suficient dezvoltat ar putea trece peste aceste interminabile interpretări care dacă determină cu siguranță un lucru, acela se numește confuzie! Iar confuzia duce aproape inevitabil spre abandon.

Clarificări generale sau cuprinzătoare par imposibil de făcut pe acest teritoriu. La urma urmei, aplicarea pașilor descriși și mai ales urmărirea lor strictă, pare aproape utopică. Probabil că acesta este un motiv pentru care astfel de protocoale sunt descrise de o mulțime de autori, care nu uită să-și lase amprenta personală sau să descrie modul în care au reușit să conceapă reperele respective. De regulă, asemenea tipuri de analiză sunt făcute întotdeauna „DUPĂ!”, nu „ÎNAINTE!” de tratament, în speranța că vor avea vreo utilitate ulterioară. În fapt, intervențiile sunt ajustate întotdeauna din mers și orice mod de abordare poate fi valabil, atâta timp cât dă rezultate, iar schemele predefinite, fără o temeinică înțelegere, aprofundare și adaptare la situația concretă, constituie o rețetă eficientă de construire a eșecului.

Cred că fiecare homeopat ar putea fi capabil să „genereze” astfel de scheme. Concluzia pe care o trag și de această dată este că abilitățile clinice ale homeopatului, experiența sa personală, alături de o „flexibilitate” a gândirii, rămân singurele capabile să facă diferența.

Întreaga gamă de evaluări își pierde considerabil din însemnătate când obiectivul terapeutic este cu homeopaticitate redusă, cum ar fi patologia sau drenajul și în cazul prescripției cu remedii multiple (mai mult de un remediu). Rămâne posibilitatea de evaluare a evoluției, dar aprecierea asupra remediilor devine imposibilă.

SITUAȚII SPECIALE

Am numit situații speciale, acele conjuncturi care se remarcă prin caracteristici specifice și care necesită abordări adecvate, oarecum particulare.

Idiosincrazia

Etimologic, termenul are origine mixtă, parțial greacă, parțial indoeuropeană, fiind compus din idio = distinct, personal, sun sau syn = același și krasis = amestec, mixtură (American Heritage, 2009). Idiosincrazia semnifică o „particularitate temperamentală, constituțională, caracteristică particulară, individualizantă, excentricitate” (Merriam-Webster, 2006), „obicei particular al unui individ” (Dorland's, 2007), „reacție neobișnuită la un aliment sau medicament” (American Heritage, 2007), „structură fizică, manieră de funcționare sau comportament caracteristice unui individ sau unui grup” (Mosby's, 2009) etc.

În homeopatie, reacția idiosincratică este sesizată și menționată încă de la primele patogenezii conduse de Hahnemann și colaboratorii săi. Se referea la acele reacții complexe dezvoltate de unii din participanții la experimente care demonstrau capacitățile potențiale de vindecare ale substanței respective. Altfel spus, semnifică manifestările apărute la indivizii sensibili. Hahnemann își clarifică poziția asupra idiosincraziei în paragrafele §116 și §117 ale Organonului (Hahnemann, 1922):

§116. În desfășurarea patogeneziilor, unele simptome apar mai frecvent decât altele; adică, unele simptome își fac apariția la mai mulți indivizi sănătoși, pe când altele apar doar la câțiva.

§117. Idiosincraziile aparțin acestei ultime categorii. Sunt cazurile în care o anumită constituție particulară a corpului aflat în stare de sănătate deplină, are tendința de a dezvolta anumite stări patologice mai mult sau mai puțin accentuate, la anumite substanțe sau conjuncturi care par a nu lăsa absolut nici o impresie asupra altor indivizi. Totuși, lipsa de reacție la unii indivizi este doar aparentă. Pentru a evidenția aceste reacții, dar și alte tulburări condiționate, este nevoie de două condiții:

1. prezența forței profunde a substanței care să declanșeze reacția și

2. abilitatea forței dinamice subtile (spirit-like) care sălășuiește în organism, de a reacționa la substanța declanșatoare.

Prin urmare, boala care iese în evidență în așa-numitele idiosincrazii nu poate fi atribuită în totalitate particularităților constituționale ale organismului, ci în același timp trebuie să fie și o rezultantă a acelor conjuncturi ocazionale care au puterea de a crea aceeași reacție tuturor indivizilor. În realitate există foarte puține constituții particulare care să dezvolte asemenea boli. Influența acestor potențe asupra fiecărui individ este evidențiată de faptul că în realitate, prin intermediul remediilor homeopate pot fi vindecate toate persoanele bolnave prezentând simptome similare, nu numai indivizii cu reacții idiosincrazice.

Privind din altă perspectivă, în paragraful §30, Hahnemann afirmă că medicamentele par a avea o putere de influență asupra stării de sănătate, superioară puterii agenților morbizi naturali, fapt dovedit prin capacitatea lor de a înfrânge boala și de a realiza vindecarea. În paragraful §31, susține că puterea de acțiune a entităților care provoacă îmbolnăvirile naturale este condiționată, depinzând de dispoziția și gradul de susceptibilitate a individului. Acești factori care provoacă îmbolnăvirea nu acționează oricând și nici asupra oricărui individ. În orice epidemie, alături de îmbolnăvirile standard, se pot observa indivizi care rămân complet neatinși de boală având o imunitate naturală și unii care fac forme extrem de ușoare.

Comparând reacția la factorii patogeni cu reacția la medicamente, Hahnemann susține (§32) că acestea din urmă au o acțiune necondiționată: „Fiecare medicament adevărat va acționa de fiecare dată, la fiecare individ, în orice împrejurare, producând simptome distincte perceptibile, dacă doza este suficient de mare.” În cele afirmate, autorul introduce o condiționare, cea a dozei administrate. Cu siguranță, orice individ va avea reacție la Arsenic, la Stricnină sau alt preparat toxic. Dispariția reacției la preparat, violența răspunsului, forma reacției, durata reacției etc., sunt proporționale cu doza administrată, cu gradul de susceptibilitate al individului și în același timp dependente de constituția acestuia sau de anumite influențe ale mediului, dar aceste substanțe vor acționa întotdeauna fără excepție.

Aspectul cel mai comun și probabil cel mai adesea considerat astăzi sau „idiosincrazia propriuzisă”, este remarcat de Close:

Pentru majoritatea medicilor, idiosincrazia reprezintă o reacție exagerată la administrarea unui medicament. De exemplu, pentru tratarea unui caz de febră intermitentă se administrează chinină în doze moderate și la scurt timp după administrare, se instalează un delir violent sau vomă incoercibilă care duce la colaps sau hemoragie renală, pulmonară, retiniană. Toate aceste complicații grave au fost raportate în urma administrării chininei, unele dintre ele fiind chiar fatale sau cazuri care au rămas cu sechele grave pe tot parcursul vieții: orbire, surditate etc. (…) Alte persoane manifestă susceptibilitate morbidă la substanțe care nu sunt clasificate ca medicamente: alimente, mirosuri sau orice altceva (Close, 1924).

Reacțiile idiosincrazice pot fi moștenite sau dobândite: „Cauza fundamentală a oricărei idiosincrazii constă în dezechilibrul morfologic; adică o structură organică în care datorită unui exces sau deficit în dezvoltare, generează deficit sau exces în modul de funcționare manifestat printrun grad echivalent de hiperexcitabilitate sau nonexcitabilitate” (Close, 1924).

Reacțiile idiosincrazice trebuie deosebite de reacțiile de tip isteric sau de anumite hipersensibilități prezente la persoanele neurastenice sau nevrotice, la care reacțiile sunt de tip placebo-nocebo.

De asemenea, idiosincrazia trebuie deosebită de o altă reacție specială care poate fi și ea moștenită sau dobândită: anafilaxia. De regulă, anafilaxia apare în urma administrării repetate a unui preparat medicamentos, dar și a altei substanțe cu potențial alergenic sau pur și simplu în urma expunerii repetate a individului sensibil sau susceptibil la anumiți alergeni din mediu (prezenți în alimente, în atmosferă etc.). Asemenea sensibilitatea poate preexista sub formă de predispoziție genetică manifestată la cea mai mică expunere la alergeni, dar cel mai frecvent este rezultatul complex al interacțiunii dintre zestrea genetică și expunerea repetată la alergeni. Odată declanșată, anafilaxia devine periculoasă, chiar cu risc vital, iar rezolvarea nu se face niciodată spontan, uneori fiind nevoie de tratamente complexe pentru a o controla sau a o face reversibilă.

Caz de anafilaxie dezvoltată la penicilină: eram student și în timpul stagiului la secția de alergologie, venise o pacientă care urma tratamentul de desensibilizare la penicilină de câteva luni. În timp ce se pregătea pentru injecția ce urma să i se facă, în sala de așteptare care se afla la două încăperi distanță (ușile fiind deschise), cineva a desfăcut un flacon de penicilină. La interval de secunde, pacienta a intrat în colaps fiind nevoie de resuscitare. Cauza a fost descoperită ulterior, dar exemplul a ceea ce înseamnă anafilaxie, viteza și violența reacției la contactul mai mult decât infim cu substanța alergenă, mi-au rămas întipărite pentru totdeauna.

Sensibilizarea inițială, ca „preludiu” al anafilaxiei, are de obicei manifestări locale mai mult sau mai puțin caracteristice și pe măsură ce contactul continuă, reacția se va extinde până la generalizare, când simptomele locale nu vor mai fi prezente, acestea fiind înlocuite cu cele generale, adică dezvoltarea unei susceptibilități constituționale. „Această migrare (…) face ca vulnerabilitatea să fie și mai mare și nu doar la substanța respectivă ci și la bolile la care acea substanță corespunde din punct de vedere homeopatic. Sunt adevăratele manifestări ale metastazelor, adică manifestări datorate supresiilor formei primare a bolii, a tratamentelor paliative sau de altă natură, inadecvat aplicate” (Close, 1924).

În prescripția homeopatică, reacțiile de tipul idiosincraziei pot oferi cheia spre rezolvarea unui anume caz. Cel mai adesea aceste reacții se prezintă sub forma modalităților sau particularităților, dar uneori pot fi asimilate drept generalități care în ansamblul cazului pot constitui „particularitatea” care conturează pacientul ca un întreg. Un simptom de tipul „agravare a reacției la consumul de ceapă” poate fi cheia unui caz, iar simptomul particular să nu fie descoperit decât după mai multe încercări, pentru că uneori nici pacientul nu cunoaște respectiva particularitate.

Kent considera idiosincrazia o reacție individuală: „Dacă n-ar fi idiosincrazie, n-ar fi nici homeopatie. Fiecare individ este susceptibil la anumiți factori, la anumite boli, iar atunci susceptibilitatea va fi egală și la tratament. Vindecarea constă în exploatarea corectă a gradului de susceptibilitate” (Kent, 1926). Majoritatea homeopaților acceptă termenul de idiosincrazie drept sensibilitate sau particularitate reactivă, conform dicționarului.

În ce privește reactivitatea sau idiosincrazia prezentă la anumite potențe, Jahr credea că toate potențele homeopatice sunt active, iar diferența dintre reacțiile la potențele înalte și cele joase nu constă în gradul de dinamizare ci în nivelul de dezvoltare a idiosincraziei la remediul dinamizat în anumite potențe (Yasgur, 1990).

Epps considera idiosincrazia ca fiind o particularitate a constituției (Epps, 1853).

Valoarea reacțiilor idiosincrazice în conducerea patogeneziilor experimentale, este subliniată de J. Sherr:

Multe dintre simptomele cheie sau tablouri ale remediilor cunoscute astăzi se datorează doar câtorva dintre participanți care au dovedit idiosincrazie sau o sensibilitate accentuată. Totuși, împotriva faptului că au apărut doar la unul sau doi dintre subiecți, aceste tablouri simptomatice se găsesc descrise pe larg în repertorii și pot reprezenta natura profundă a remediului. Unii subiecți pot prezenta idiosincrazie sau punct slab și totuși pot rămâne perfect corespunzători în vederea desfășurării patogeneziei. Simptomele pe care le dezvoltă datorită idiosincraziei pot fi receptate ca parte a acțiunii medicamentului; (…) această idiosincrazie nu este altceva decât o reacție neobișnuită, mai amplă sau mai exagerată la medicament (…), dar pentru ca această reacție să poată avea loc, la fel ca în cazul agenților morbizi, este nevoie întotdeauna de o anumită stare de predispoziție (Sherr, 1994).

Reacția opusă idiosincraziei, adică lipsa totală a reacției, mai mult sau mai puțin evidentă este o variantă cu totul excepțională, rar menționată în literatură. „Asemenea indivizi, care nu dezvoltă aproape nici un fel de simptome indiferent de remediul administrat în timpul patogeneziilor experimentale, vor avea o reacție la fel de precară și la un eventual tratament, încât abordarea homeopatică a lor este extrem de dificilă” (Sherr, 1994).

În limbajul comun actual, idiosincrazia are două nuanțe distincte, ceea ce face prea ușor posibilă instalarea confuziei:

1. Prima nuanță se referă la o reacție particulară, caracteristică, apărută într-o anumită conjunctură, în speță după administrarea unui medicament. În homeopatie, cel mai frecvent este vorba despre sensibilitatea simplă, cea căutată de homeopați în vederea identificării remediului la care pacientul va răspunde. Se poate referi și la tipologie, mod reacțional, constituție, temperament. Asemenea sensibilitate este frecventă, practic prezentă la toți indivizii, mai mult sau mai puțin accentuată. Odată găsită, oferă șansa unei prescripții corecte, acordată la diversele tipuri de simptome, atât din spectrul generalităților și modalităților cât și a modului reacțional sau din spectrul patologic care nuanțează reacția la factorul morbid.

2. A doua nuanță se referă la gradul sau amploarea reacției individului la contactul cu substanța la care este sensibil. Pe lângă marea masă a celor cu reactivitate medie, există indivizi intens reactivi și indivizi care nu răspund. Dacă aceste două tipuri sunt considerate la extremele lor, vom avea pe de o parte ceea ce numesc idiosincrazia propriuzisă și la polul opus lipsa totală a reacției.

Menționez un caz de reacție idiosincrazică, apărut în urma administrării inadecvate de Causticum. După două administrări la interval de 24 de ore, s-a instalat parapareza funcțională. Cazul poate fi considerat și ca patogenezie dezvoltată la Causticum, dar asemenea reacție intensă n-ar fi avut loc niciodată după administrarea unei potențe înalte: 30C, dacă subiectul n-ar fi fost hipersensibil la remediul respectiv. Asemenea reacții pot fi întâlnite chiar în urma administrării de remedii complet diferite. Indivizii din această categorie sunt relativ puțini, eu am întâlnit 5-6 in peste 15 ani.

Caz din arhiva personală: copil de 7 ani, constituție phosphorică, mod reacțional Natrium mur. Se prezintă pentru o durere de gât cu subfebrilitate. Obiectiv prezenta o angină cu hipertrofie și congestie amigdaliană moderată. Fără noduli submandibulari. Îi administrez Ferrum phosphoric 5CH de patru ori pe zi, timp de cinci zile. Reacția la remediu a fost atât de intensă încât a doua zi a dezvoltat catar generalizat în întreaga sferă ORL, iar febra a dispărut. Oprirea remediului a dus la remisia rapidă a simptomelor. După câteva luni, se prezintă din nou, de data aceasta cu amigdalită pultacee, cu noduli submandibulari, febră mare. Prescripția a fost Mercurius solubilis 5CH, patru doze pe zi, trei zile (de regulă prescriu pentru 5-6 zile, dar având în vedere reacția la ultimul remediu, am redus perioada). A treia zi, revine la cabinet cu stare generală alterată, transpirații profuze, febră mare, halenă extrem de fetidă, sialoree abundentă. I-am administrat Mercurius solubilis 200CH în apă, o singură doză. Simptomele s-au remis total în 24 de ore, refacerea fiind totală după încă 48 de ore. Cu siguranță, remediul trebuia oprit mult mai repede, probabil după administrare unică. Aceeași reacție deosebit de intensă a dezvoltat-o și după doi ani, când în urma administrării unei singure doze de Tuberculinum Kent 200CH, a făcut febră 410 C, pe care n-am reuși să o scad decât după patru zile, indiferent de strategia adoptată (mama îi administrase deja antitermice fără nici un efect). Este un individ extrem de reactiv care dezvoltă reacții violente la remedii diferite, dar toate prescrise cu un anumit grad de homeopaticitate, de regulă mediu sau înalt.

Împotriva violenței caracteristice a reacțiilor și a atenției speciale pe care o necesită pacienții idiosincrazici, răspunsul la tratament este prompt și eficace, doar că tratamentul trebuie foarte atent supravegheat și de regulă foarte repede oprit.

Probabil că multe din acele cazuri raportate de-a lungul istoriei ca vindecate în urma unei administrări unice de remediu au făcut parte din această categorie de idiosincrazici autentici.

Pe lângă cei care răspund doar la un anumit remediu, de regulă cel constituțional și cei care răspund la două sau mai multe remedii potențate, diferite sau poate la orice remediu potențat, există și indivizii nonrespondenți. Asemenea lipsă de reacție se poate datora unui nivel vital extrem de scăzut, unor stadii terminale, tratamentelor supresive, antidotărilor sau simplei erori în identificarea remediului. Am întâlnit pacienți cu reactivitate atât de scăzută încât orice măsură am luat, de la schimbarea potenței la schimbarea scalei și de la administrări în apă la augmentări cu nosode sau remedii „centrifugante” etc., n-am reușit să obțin mai mult decât o reacție infimă care eventual confirma remediul sau schimbarea făcută.

Tratamentele concomitente sau auxiliare

Există numeroase „legende” în ceea ce privește combinația între tratamentele homeopate și cele alopate. De asemenea despre diverse tipuri de incompatibilități între remediile homeopate și alte tipuri de terapii.

În zilele noastre, când oferta propusă de industria farmaceutică și promovată cu multă generozitate de media, este de-a dreptul halucinantă, devine practic imposibil chiar de a concepe că cineva se poate abține de la a lua diverse preparate mai mult sau mai puțin „naturiste” sau de a urma diverse tratamente mai mult sau mai puțin exotice.

Medicamentele (altele decât cele homeopate)

O situație frecvent întâlnită în zilele noastre este cea a pacienților care consumă diverse medicamente și apelează totuși la terapia homeopatică nefiind mulțumiți de rezultatele obținute sau dorind să evite anumite prescripții extrem de stufoase sau care le-au fost indicate pe termen lung, uneori pe viață. Anumite tratamente de tip alopat pot fi strict necesare: tratamentele de tip substitutiv hormonal sau de altă natură, tratamentele pentru unele hipertensiuni sau boli cardiace, pentru unele stări psihotice etc. Acești pacienți vor continua medicația convențională, dar odată cu intervenția homeopatică, dozele vor putea fi ajustate.

Există și categoria care consumă medicamente pentru propriul confort, cum ar fi antalgicele, anxioliticele, modulatoarele enzimatice digestive etc. Acestor pacienți li se va putea opri complet medicația de la început.

Înlăturarea, reducerea sau ajustarea diverselor prescripții medicamentoase excesive este condiționată de latura culturală, socială și categoric „economică” a fenomenului, mult mai mult decât de cea medicală propiuzisă. Atâta timp cât pacientul își asumă un anumit „risc” când apelează la homeopatie, cursul general al societății afișând rezerve și corpul medical manifestând reticență, intervenția homeopatică trebuie să convingă și nu oricum, ci rapid și eficace. Abia după obținerea unui rezultat evident se poate pune problema ajustării sau suspendării tratamentelor convenționale, acolo unde este posibil. Teama pacientului de „abandon” în cazul unei posibile urgențe, dă suficientă „apă la moară” fricii încât să se activeze efectul nocebo și astfel să crească și mai mult reținerea de a întrerupe un tratament convențional chiar dacă acesta este complet inutil. Teama de anumite incompatibilități legendare între tratamentele homeopate și cele alopate reprezintă un alt factor care alimentează reținerea, neîncrederea sau prudența pacienților.

Unii homeopați, nereușind să obțină reacția dorită, recurg la prescrierea unor antialgice, antispastice, antibiotice, antitermice, antidepresive, anxiolitice etc. Cel mai des se recurge la o asemenea atitudine în situațiile acute, în care medicina convențională oferă o gamă foarte generoasă de opțiuni la îndemână, ușor de aplicat și administrate o perioadă relativ scurtă. Probabil că este și unul din motivele pentru care unii homeopați refuză abordarea cazurilor acute sau a unora dintre ele, preferând să intervină doar după stingerea episodului acut.

În cazurile cronice situația este diferită. Trebuie clarificat dacă pacientul face vreun tratament și dacă îl face, trebuie stabilit în ce constă, dacă tratamentul a produs unele modificări ale suferinței respective, dacă a creat anumite ameliorări sau agravări etc. Este imperios necesar ca orice fel de intervenție să fie cunoscută, fie că este vorba despre medicamente de orice fel, aplicații locale, ceaiuri, inhalații, fizioterapii, acupunctură, masaj etc. Toate acestea pot modifica acțiunea remediului homeopatic și îngreunează substanțial sau fac imposibilă identificarea remediul homeopatic corect pentru că simptomele prezente sunt efectele tratamentelor, combinate cu cele ale bolii inițiale. De asemenea, evaluarea efectului terapiei homeopatice devine imposibilă.

Ca opozant acerb, dar nu unic al terapiilor concomitente, P. Banerjee recomandă întreruperea oricărui tip de tratament înainte de a proceda chiar la prima consultație, justificând riscul major de eroare generat de administrările produselor medicamentoase care tulbură sau distorsionează culegerea și evaluarea simptomelor naturale. Modalitățile vor deveni complet inutile și chiar mai mult, în cazurile cu tratamente supresive cronice sau de lungă durată, simptomul inițial, ca manifestare a disfuncției sau bolii naturale va dispare sau se va transforma radical și chiar boala inițială poate suferi o transformare de fond (Banerjee, 1985). Un exemplu frecvent întâlnit este cazul „arsurilor la stomac”, deseori catalogate ca gastrite hiperacide. Adesea sunt manifestări de tip psihosomatic la persoanele predispuse, situație în care investigațiile paraclinice arată că gastritele respective nu sunt hiperacide ci dimpotrivă sunt hipoacide, iar manifestarea se datorează faptului că secreția de mucus protector este precară sau de slabă calitate și puținul acid secretat provoacă arsuri. Terapia cea mai la îndemână este aplicarea unor antiacide, care neutralizează acidul, ușurând suferința. Pe termen mediu și lung, efectul aplicării repetate de antiacide este exact cel nedorit: creșterea secreției și concentrației de acid a mucoasei gastrice, altfel încât se ajunge la o gastrită hiperacidă reală. Motivul principal al eșecului acestei terapii pe termen mediu și lung este ignorarea reacției naturale a organismului. Administrarea de antiacide face ca organismul să reacționeze prin compensare, adică prin augmentarea secreției acide, ceea ce face ca disfuncția inițială să se modifice substanțial, chiar să se transforme în altceva. Fenomenul a fost remarcat de foarte mult timp sau poate dintotdeauna. În abordarea tradițională se recomandă tratamentul arsurilor la stomac cu soluții acide: oțet, zeamă de lămâie etc., sau excitante puternice cum ar fi ardeiul iute. Atitudine este homeopatică: administrarea unui preparat care la organismul sănătos provoacă simptome similare cu cele produse de boală.

O poziție opusă este cea a lui Michael R. Glass, psihiatru homeopat cu experiență bogată în aplicarea concomitentă a tratamentelor homeopatice și alopatice. Autorul prezintă o serie de cazuri, unde alături de medicamente antidepresive ca Anafranil, Mellaril sau Prozac, aplică remediul homeopatic indicat, într-unul din ele fiind vorba de Anacardium. Glass subliniază acceptul primit din partea administrației instituției de a aplica tratamente homeopatice concomitente. Remediul s-a dovedit activ în potența 1M, administrat la intervale de 4-6 săptămâni, ceea ce i-a permis reducerea dozelor de antidepresive și antipsihotice de sinteză. Cazul, deși este o depresie psihotică majoră, cu un istoric familial încărcat, are evoluție favorabilă, încât simptomele principale de tipul vocilor care îi dictează toate acțiunile sau insomnia, se remit în totalitate. Autorul demonstrează astfel că medicamentele psihotropice utilizate nu antidotează remediile homeopatice, ceea ce face ca o serie de pacienți psihotici să poată fi tratați ambulatoriu. De asemenea, susține că remediile homeopatice lucrează perfect în paralel cu alte psihotropice, ca antidepresive, anxiolitice, anticonvulsivante, Ritalin etc., gama preparatelor fiind extrem de largă. În același timp, consideră că tratarea exclusiv homeopatică a bolilor mentale majore, fără suportul medicației alopate este nerealistă, iresponsabilă și complet lipsită de apărare din punct de vedere medicolegal.

Cu certitudine, medicamentele alopatice sunt supresive. Totuși, îmi mențin părerea că există un moment și un loc și pentru supresie. Este adevărat că vindecarea este mai bună decât supresia, dar când un caz necesită un control ferm pentru a nu scăpa situația din mână, este de preferat o supresie. În practica mea privată nu preiau niciodată un caz psihotic sau o depresie cu tendință suicidară până când persoana respectivă nu a fost întro primă etapă supusă unui tratament alopatic prescris de un alt medic și are suportul unui program de psihoterapie care să implice familia, comunitatea religioasă etc., pentru ca pacientul să poată avea unde să apeleze în cazul unor recăderi sau dacă ar fi nevoie de spitalizare (Glass, 1996).

În altă ordine de idei, același Glass susține că medicamentele alopate cu cel mai puternic efect supresor sunt antibioticele, pe când alte preparate cu largă utilizare cum ar fi antiinflamatoriile, anxioliticele etc., au un efect supresor minim.

Master Farokh subliniază imperativ necesitatea ca fiecare medic homeopat să-și procure o farmacopee convențională pe care să o consulte din când în când, astfel încât să se poată familiariza cu patogeneziile, efectele directe și secundare ale preparatelor medicamentoase în uz și relația dintre efecte și dozele administrate (Farokh, 1999). Astfel s-ar putea reduce din confuzia generată de mixtura de simptome prezente la pacienții politratați sau cel puțin la conștientizarea aspectului acelor simptome generate de consumul medicamentos.

Tratamentele cu corticoizi, indiferent de calea de administrare, tratamentele repetate și îndelungate cu antibiotice, dar și medicamentele psihotropice majore, sunt considerate ca fiind surse de îngreunare semnificativă a cazului pentru abordarea homeopatică. Pe de altă parte, Farokh confirmă ceea ce au făcut majoritatea homeopaților contemporani, împotriva sfaturilor părintelui homeopatiei: „Remediile homeopatice pot fi întotdeauna administrate alături de medicamentele alopatice.” Un medicament homeopatic va putea ameliora întotdeauna starea generală a bolnavului și în funcție de această ameliorare, medicația generală va putea fi restrânsă. Chiar mai mult, homeopatia aplicată în stări foarte grave sau chiar în secțiile de reanimare și terapie intensivă, îmbunătățește consistent procentul cazurilor rezolvate. Un studiu efectuat la Universitatea din Viena, prezintă rezultate semnificative în tratamentul BPOC (bronhopneumopatia cronică obstructivă) (Frass, Dielacher, Linkesch et al., 2005) și în sepsia severă care omoară 50% din pacienți (Frass, Linkesch, Banyai et al., 2005), în care tratamentul homeopatic aplicat în paralel a înjumătățit această rată. Concluziile unei investigații asupra costurilor tratamentelor homeopatice mixte (remedii homeopate alături de medicamente convenționale) în comparație cu cele exclusiv convenționale, desfășurată în Germania, arată o oarecare similaritate a cheltuielilor, dar cu rezultate mult superioare (ameliorare peste 50%), pentru pacienții tratați și homeopatic (Witta et al., 2005).

Experiența personală mi-a arătat că medicamentele homeopatice funcționează aproape în orice condiții, împreună cu diverse preparate medicamentoase, chiar hormoni de tipul corticoizilor sau anticoncepționalelor, dar uneori mai atenuat sau sub așteptări. Uneori am observat efectul invers, adică de supresie sau de blocare a medicamentelor alopate.

Caz din arhiva personală, în care probabil că remediul acoperea foarte bine simptomatologia (un adevărat similimum) pentru că efectul a fost major. Pacienta, o femeie în vârstă de 70 de ani, a fost supusă unei operații de reconstruire a sistemului arterial tibial anterior în urma unei tromboze arteriale. Pacienta, mama unui prieten a apelat la tratamentul homeopatic la 2 săptămâni după intervenția chirurgicală. Piciorul era edemațiat monstruos (cu 7 cm mai mare pe circumferință față de membrul contralateral), extrem de dureros, încât a afirmat că ar fi preferat amputația decât să mai suporte durerile. Nu mi-am permis în nici un fel modificarea tratamentului primit de la chirurg, care consta în Heparină injectabilă de două ori/zi, astfel încât să se mențină timpul Quick la 20-25% și antiinflamatorii nesteroidiene. I-am administrat Arnica CH30 odată/zi până la ameliorare, urmând apoi să reducă frecvența. Rezultatul s-a observat imediat, edemul reducându-se în 48 de ore cu 90%, durerile s-au diminuat cu peste 90% din intensitate, dar uimirea a fost că timpul Quick a devenit 100%, în ciuda administrării în continuare a Heparinei parenteral. Medicația homeopatică mi-a demonstrat că poate crește gradul de risc în fața unor complicații prin antidotarea unor tratamente.

Aceeași reacție după Arnica am constatat-o și în cazul unor anticoagulante cumarinice, dar și în acele câteva cazuri, Arnica a fost administrată în urma unor traumatisme, rezultatul fiind că timpul Quick s-a normalizat.

O situație mult prea frecvent întâlnită în practica personală este cea a dependenței de diverse anticongestive nazale. Pacienți care folosesc anticongestive perioade cuprinse între câteva luni până la peste 15 ani și uneori în cantități uriașe, de până la un flacon în 24 de ore. Rata de rezolvare a acestor cazuri în practica personală, este mică și acolo unde am reușit, în bună parte se datorează unei bune colaborări cu pacientul, acesta urmând întocmai tratamentul homeopatic și fiind de acord să-și dilueze treptat soluția utilizată, adică pe măsură ce se golește flaconul, să-l completeze cu ser fiziologic și să continue aplicarea încă 4-6 săptămâni, uneori și mai mult. Deseori a fost nevoie de mai multe drenaje și de administrarea indelungată a remediului constituțional în potențe variate.

Dieta

Mâncatul, element de bază al vieții umane, este o activitate extrem de complexă. Nu numai că implică procese biochimice înnăscute, dar este și un fenomen cultural. Zi de zi, oamenii trebuie să „încorporeze” la propriu hrană și, spre deosebire de animale care își aleg mâncarea urmându-și instinctul, ei se confruntă cu o mare varietate de factori determinanți și uneori chiar contradictorii, de care pot fi sau nu conștienți (Teuteberg, 2008:233).

Dacă dieta poate fi considerată o terapie, atunci cu siguranță în zilele noastre amploarea acestui tip de terapie a ajuns la cote greu de imaginat în urmă cu doar câteva decade. Forma actuală a dietoterapiei este o creație culturală, dar și de tip consecință a abundenței alimentelor și în special a celor „botezate”, încărcate cu numeroși aditivi meniți să „îmbunătățească” aspectul, gustul, perioada de conservare etc., dar în special prețul de producție, toate exclusiv în beneficiul producătorului.

În ceea ce privește problema calității alimentelor, s-au țesut nenumărate teorii, unele mai năstrușnice decât altele, încât lansarea lor pe piață a ajuns să creeze un adevărat haos, dezorientare și neîncredere în rândul consumatorilor. Dezvoltarea dieto-terapiei sau a specialității medicale numită nutriționism, cu mici excepții (legate de aprecierile asupra valorii cărnii albe sau roșii, slabe sau grase, a laptelui degresat sau integral, multe dovedindu-se nefondate sau chiar aiuristice), a obținut rezultate remarcabile. Probabil că un motiv substanțial al afirmării nutriționismului în perioada actuală, este faptul că alimentele consumate astăzi cunosc o îndepărtare atât de mare de forma naturală, încât organismul, nemaifăcând față agresiunii atât calitative cât și cantitative, a început să dezvolte diverse simptome sau boli, unele complet inexistente în urmă cu câțiva ani, extrem de greu de „încadrat” și de evaluat.

Primele demersuri privind „îmbunătățirea” produselor alimentare se pare că și-au făcut apariția odată cu industrializarea intensivă. De atunci s-a deschis o adevărată industrie de „ameliorare” a hranei care astăzi a atins cifre fără precedent. Pe lângă modificările genetice, extrem de variate și în continuă dezvoltare, atât animalele cât și plantele sunt supuse la numeroase „tratamente” chimice, hormonale etc.

În cazul plantelor, tratamentele sunt aplicate începând cu solul în care se cultivă, apoi semințele și obținerea lor, substanțele aplicate direct pe plantă în diversele perioade sau forme de vegetație etc. Urmează diversele metode de conservare și în final nenumărații aditivi alimentari amelioratori de gust, culoare, miros etc.

În cazul animalelor, lucrurile sunt parcă și mai mult artificializate. Cu greu mai poate fi găsit astăzi vreun producător de carne care să urmeze ciclurile naturale. Animalele sunt „stimulate” prin diverse metode (cantități importante din producția mondială de antibiotice în formă nerafinată este destinată creșterii animalelor, viteza de dezvoltare a acestora fiind semnificativ accelerată) și hrănite cu celebrele „concentrate”, unele animale nevăzând niciodată soarele. Finalul căutat, nu este altceva decât ceea ce numesc cei implicați, un „preț bun” al cărnii (Klotins, 2005).

Firește, nu este de ignorat îndepărtarea reală a foametei în occident, plagă care a însoțit mereu omenirea, poate ultima consemnată fiind cea de la începutul secolului XX. Înlăturarea foametei se pare că se datorează în bună măsură inventării și aplicării ierbicidelor și pesticidelor, dar ritmul de dezvoltare și rafinare pe care au cunoscut-o aceste produse a început demult să-și arate reversul.

În lumea modernă, interesul față de interdependența dintre sănătate și mâncare a produs nenumărate combinații stranii: mania dietelor și o creștere a obezității; temeri față de legăturile dintre diverse alimente și boli (ouă, grăsimi saturate, grăsimi nocive) și creșterea consumului ingredientelor procesate artificial; exagerări privind beneficiile unui anumit tip de hrană (vegetarianism, ovăz și tărâțe, regimuri bogate în proteine). Conform statisticilor, speranța de viață în țările dezvoltate a crescut semnificativ în ultimele decenii și rata mortalității cauzate de boli de inimă și de regimul alimentar a scăzut, astfel încât se poate spune că temerile în acest sens sunt nejustificate. Ar putea fi simptomele unui sentiment de înlocuire, rezultat din îndepărtarea de sursele de hrană și chiar de prepararea zilnică a hranei, a fi la discreția industriei alimentare cu ferme, pescării și șepteluri organizate sub forma unor fabrici imense și dăunătoare ecologic a produs îngrijorări justificate, dar nu recunoscute în mod corect (Freedman, 2008:12).

Unele organisme se pot adapta la aceste componente sintetice sau denaturate în condiții satisfăcătoare, altele mai puțin sau chiar deloc. Patologia vastă și extrem de subtilă generată de aceste intervenții este o categorie relativ nouă și în creștere. Pe lângă manifestările strict legate de alimentele respective care apar la indivizi sănătoși, consumul componentelor respective generează reacții greu de cuantificat. Este o problemă medicală serioasă, dificil de administrat și cu atât mai mult de înlăturat, de vreme ce alimentele native și naturale au devenit o adevărată raritate, tot mai greu accesibile.

Pe lângă categoriile expuse, există boli sau tulburări generate strict de anumite diete prost sau inadecvat administrate, abuzuri sau excluderi aberante. Cu siguranță o sumedenie de manifestări patologice ar putea fi mult ameliorate printr-o simplă „igienizare” sau personalizare a dietei. Din perspectiva homeopatică, majoritatea acestora se situează cel puțin în prima etapă de evoluție în zona patologiei psorice, adică a proceselor nutriționale sau „fiziologice”.

Caz din arhiva personală: bărbat diagnosticat cu ictioză; pentru că tratamentele propuse de dermatologi nu l-au ajutat, s-a hotărât din inițiativă proprie să devină vegetarian și după o anumită perioadă, lacto-vegetarian. Încă din prima lună de vegetarianism, pielea a devenit complet curată, rămânând așa pentru totdeauna, de atunci trecând peste cincizeci de ani.

Subiectul este copios speculat de producătorii de medicamente din zona nonchimică, a produselor care nu se supun legislației extrem de restrictive a industriei farmaceutice. Rezultatul este o inundare fără precedent a pieței cu ceea ce numim suplimente alimentare, drenoare etc.

O categorie de pacienți care are nevoie de dietoterapie în cel mai strict sens, este formată din indivizii cu carențe enzimatice, intoleranțe sau alergii. Diagnostice de intoleranță la lactoză, la gluten sau orice alte intoleranțe alimentare sunt tot mai des întâlnite. Cauza lor este greu de identificat; de la vaccinuri sau infecții, la antibiotice sau alte tratamente sau alimente au fost luate în calcul fără vreun rezultat concludent. Inclusiv noul sindrom ASIA pare a fi implicat prin ”fenomene post-vaccinale legate de expunerea anterioară la un adjuvant”(Lerner, 2016:391). Se încadrează în marea familie a patologiilor autioimune. ”(…) epidemiologia, prevalența și manifestarea clinică se modifică continuu (…) tabloul clinic gastrointestinal dispare treptat făcând loc manifestărilor extraintestinale (…) neurologice, cutanate, endocrine, hepatice, scheletice, hematologice, ginecologice, dentare, psihiatrice (…)” (Lerner, 2016:389-390). Vindecarea spontană nu apare în asemenea cazuri, iar dieta adecvată, devine obligatorie. Dacă tulburarea nu poate fi administrată printr-o dietă adecvată sau dieta nu poate fi urmată, devine necesară intervenția medicală. Asemenea intoleranțe din perspectiva homeopatică se situează în zonele profunde: sicotică și luetică.

În cazurile acute, intoxicații, abuzuri, accidente etc., pacienții vor lua măsuri urgente în mod aproape spontan sau reactiv. Este situația când se face cel mai bine simțită prezența instinctelor, nefiind prea mult timp de „cercetat” sau de luat măsuri „științifice”. De regulă se aplică cunoștințele bunicii care de cele mai multe ori funcționează sau cel puțin reușesc o temporizare a situației până la intervenția specializată. Abținerea de la mâncare sau administrarea cărbunelui vegetal nu vor dezamăgi niciodată într-o diaree, aproape independent de cauză. De regulă, aceste accidente alimentare se regăsesc în zona psorică.

Bolile cronice în schimb, „beneficiază” din plin de dietoterapie. Majoritatea covârșitoare a pacienților cronici au urmat sau urmează diverse sfaturi dietetice sau în cazul cel mai fericit, și-au adaptat singuri dieta la toleranța personală, încât să minimizeze efectele nedorite date de alimentație. De multe ori însă, chiar dietele extrem de restrictive urmate cu cea mai conștiincioasă ardoare, refuză să se arate benefice și în timp generează descurajare, neîncredere și uneori chiar carențe.

Respectarea sau cel puțin luarea în considerare a nevoilor personale este importantă în homeopatie. H. C. Morrow exemplifică cu trei cazuri în care sub indicația directă a lui Hering, îngăduie administrarea alimentului pe care pacientul îl solicită cu mare poftă, iar acesta se ameliorează imediat, nemaifiind nevoie de vreo intervenție medicamentoasă (Morrow, 1888). Asemenea pofte, în special dacă sunt intense, noi, apar din senin sau sunt neobișnuite capătă valoare și foarte probabil pot ameliora starea pacientului.

Orice tip de recomandare dietetică ar trebui să țină cont de trei principii și în nici un caz nu trebuie să conțină liste cu alimente sau rețete culinare.

1. Alimentele consumate trebuie în mod necesar să facă parte din preferințele gustative ale pacientului. Consumarea lor să fie o plăcere și nu o corvoadă și să nu contravină convingerilor culturale, religioase etc.

2. Alimentele respective trebuie să nu declanșeze reacții obiective sau subiective, adică să nu declanșeze simptome. Dacă există o problemă, va trebui luată în considerare și rezolvată sau alimentul se va evita.

3. Evitarea sau limitarea alimentelor extrem de aditivate cu diverse substanțe, cele obținute prin modificări genetice sau denaturate prin diverse metode. Motivul principal este că în mod real nu știm ce produc sau ce pot produce acestea în economia organismului. Introducerea pe scară industrială a alimentelor modificate genetic și extrem de „aditivate” cu mult înainte de a ajunge pe piață, cu siguranță generează solicitări sau deranj suplimentar. Asistăm la înmulțirea fără precedent a patologiei autoimune după această introducere care a avut loc în anii 90, intoleranța la gluten fiind un adevărat „cap de afiș” (Venesson, 2013). Asimilarea de către organism a acestor alimente va consuma o cantitate substanțială de resurse pentru că toți acești aditivi vor trebui neutralizați și eventual eliminați. Solicitarea organismului devine mult peste ceea ce este „setat” să administreze, adică alimentele într-o formă cât mai apropiată de cea naturală.

În mod firesc, cel mai bine suntem adaptați la consumul alimentelor prezente natural în zona geografică în care trăim și mai mult, la forma lor naturală, la momentele în care acestea se maturizează, devin apte pentru consum. Cu cât ne armonizăm mai bine cu ciclurile naturale și cu condițiile climatice, cu atât solicitarea organismului în vederea asimilării este mai redusă și adaptarea se face mai ușor. Asta nu înseamnă că nu avem o capacitate de adaptare remarcabilă, încât putem consuma aproape orice, mai ales în condiții extreme, când nu există alternativă.

Indicațiile dietetice este bine să fie păstrate într-o limită decentă, să nu fie prea complicate sau restrictive încât să nu devină pentru pacient o sursă suplimentară de stres sau acesta să fie incapabil să le urmeze (Banerjee, 1985). Aduc în atenție acele liste lungi, conținând zeci de poziții cu alimente interzise care se distribuie în cabinetele medicale. Acele liste nu pot fi rațional respectate și categoric n-au legătură cu realitatea, generând la rândul lor o altă categorie de stresuri complet inutilă.

Caz din arhiva personală: femeie, 65 de ani; după colecistectomie datorată litiazei și-a revenit foarte greu, statusul postoperaor fiind marcat de grețuri și vărsături, intoleranță alimentară generală etc. I s-a indicat o dietă extrem de restrictivă, pe care femeia fiind conștiincioasă și anxioasă în același timp (Lycopodium) a respectat-o întocmai. În momentul consultației, la șase săptămâni de la intervenție, femeia nu suferea de nimic altceva decât de inaniție. Slăbise 10 kilograme (20% din masa corporală), încât abia se mai ținea pe picioare. Prescripția a fost Lycopodium CH30 o doză/săptămână timp de șase săptămâni, iar în celelalte zile China D10 câte două doze/zi timp de 4 săptămâni. Dieta, am insistat să și-o adapteze singură ținând cont de principiile menționate mai sus, adică să consume ce poate, să evite ceea ce nu-i priește și să păstreze prudența la preparatele „aditivate”, respectând o frecvență rezonabilă a orelor de masă. Recuperarea s-a făcut foarte blând și totuși rapid, încât după două săptămâni a câștigat 4 kilograme și o stare normală a vitalității.

„Medicul care eșuează în încercarea de a corecta și simplifica dieta în acord cu bunul simț, va întâlni obstacole serioase în dobândirea scopului unic și suprem, adică de a restaura starea de sănătate a bolnavului” (Kanodia, 2005:1).

Orice indicație dietetică trebuie să țină cont de pacient, cu toate caracteristicile, nevoile și aversiunile sale, dar și de patologia sa, încât în urma dietei acesta să poată simți o ameliorare, o ușurare și în nici un caz vreo dificultate în a urma indicațiile respective, iar caracterul acestora nu poate avea un ton imperativ decât în situații extrem de precise.

Dacă luăm în considerare și orele de agravare ale unor remedii putem deveni mai specifici: evitarea meselor de după amiaza în cazul pacienților de Lycopodium, a meselor bogate la ore târzii sau absența mesei la momentul potrivit în cazul pacienților de Phosphorus etc., dar oricare ar fi indicațiile, libertatea pacientului trebuie păstrată în limite decente și chiar încurajată.

Recomandările dietetice ne bombardează astăzi existența fără menajamente. Există alimente indicate persoanelor agitate, alimente sau combinații indicate celor obosiți, copiilor hiperactivi etc. ”Eu mănânc doar fructe proaspete, iar acest măr a fost păstrat la rece (…), Em mănânc doar carne organică pentru că acel animal a avut o viață fericită (…), Eu nu mănânc nimic din supermarket (…) Eu nu mănânc nimic ce conține ”e”-uri” și alte „pretenții avizate” au fost sesizate ca fiind deja comune în rândul copiilor din Marea Britanie, influențarea „preferințelor” celor mici urmând cu fidelitate curentul (Enfield, 2012). Situații similare am întâlnit și în practica personală: o fetiță obeză de 10 ani, după ce a fost întrebată de preferințele alimentare, mi-a înșirat rapid faptul că alimentația ei conține fibre și Ω3, un măr roșu în fiecare zi etc. Până la urmă nu este decât un exemplu de adaptare remarcabil.

Asemenea atitudini, uneori determinate de o problemă reală, dar de cele mai multe ori inventate, sunt oglinda modelului cultural, îndepărtează inevitabil copilul de propriile sale gusturi, nevoi, aversiuni, îl îndeamnă spre reguli, care mai de care mai ”originale”. Rezultatul este „izolarea” uneori ireversibilă de realitate, de propria persoană, de propriile gusturi etc., o altă formă de ”spălare a creierului”.

Împotriva faptului că majoritatea homeopaților clasici, începând cu Hahnemann recomandă o serie de prudențe dietetice, consider că un mijloc major de optimizare a dietei este plasarea reală a problemei în „brațele” pacientului; responsabilizarea lui de câte ori există posibilitatea, este cea care poate da rezultate și în nici un caz preluare problemei sau degrevarea pacientului de propria sa administrare.

Din perspectiva medicației homeopatice, dieta are influență minimă sau aproape inexistentă, cu mențiunea că este necesară evitarea oricăror alimente cu gust intens în preajma administrării (aprox. 30 min.), în vederea îndepărtării riscului de antidotare. În afara acestei perioade, cu greu mai poate un aliment sau chiar un excitant puternic să antidoteze un remediu administrat corect, adică după toate criteriile similarității.

Obiceiurile creatoare de dependență

Există din abundență în spectrul patologiei actuale și aspectul diverselor adicții, cum ar fi tabagismul, alcoolismul, adicția de anumite droguri „ușoare” sau chiar „grele” etc. Adiția este cel mai adesea asociată diverselor consumuri de substanțe psihotropice. În mod nejustificat este lăsată deoparte adicția de anumite obiceiuri care nu implică consumul anumitor substanțe. Poate fi vorba de jocuri, zaruri, cărți etc., jocuri mecanice sau de cele omniprezente pe calculatoare personale din fiecare casă sau alte obiceiuri, mai mult sau mai puțin bizare. Identificarea unor astfel de adicții nu este deloc ușoară, adicția fiind îndeobște ascunsă.

„Intratul cu bocancii” în viața oricărui individ sau pacient, dispunându-i diverse reguli sau modificări ale obiceiurilor proprii, fără a-i oferi și soluții decente este nu numai fără șanse reale de reușită ci chiar o atitudine păguboasă, cel mai adesea generând abandon, dar din păcate nu a adicției ci a tratamentului.

Interzicerea categorică a fumatului, în special la fumătorii cronici, înveterați, va putea genera abandonarea tratamentului ori augmentarea stresului, uneori până la cote periculoase, toate fiind variante de evitat. Este binecunoscut riscul major la care sunt supuși fumătorii care devin cardiaci și după primul infarct sau chiar criză de angină cardiacă, li se interzice categoric fumatul. Urmarea este că după abandonarea fumatului fără un suport adecvat (deloc simplu), în cel mai scurt timp vor dezvolta un alt accident coronarian, de data aceasta declanșat de anxietatea privării de drogul de o viață. Aceeași situație se poate regăsi în cazul alcoolismului sau a consumului regulat de orice alte droguri, inclusiv a anxioliticelor sau antidepresivelor, obicei extrem de frecvent.

Drogurile (substanțele psihotropice) reprezintă o problemă în sine prin existența lor și trebuie abordată ca atare, iar în cazul în care motivul apelului la terapie este altul decât dependența, aceasta va fi „ignorată” în primă instanță, dar nu fără a fi conștientizată și eventual abordată ulterior cu acceptul și eventual concursul explicit al pacientului. Poate fi recomandată o reducere la minimum posibil a administrărilor respective sau consumurilor adictive, dar de regulă este o recomandare în vânt. Cel mai frecvent, consumul de diverse psihotropice, indiferent de categorie sau practicarea diverselor jocuri de noroc sunt cauzate de o instabilitate emoțională sau afectivă care poate fi constituțională, nativă sau dobândită, dar și de nevoia de „senzații tari”, prezentă la numeroși indivizi, în special din zona nosodelor miasmatice fundamentale. Indiferent de originea sau obiectul adicției, doar prin ameliorarea stării de echilibru emoțional sau/și afectiv, șansele de a reduce sau renunța la aceste adicții devin reale. Sunt cazuri de alcoolici care au hotărât să-și abandoneze obiceiul și rezultatul a fost adicția la medicația psihotropă.

Se pot distinge două categorii distincte de indivizi care dezvoltă adicții. Prima categorie și cea mai numeroasă este formată din cei care au o predispoziție genetică, putându-se sesiza aspectul în istoricul familial. Sunt cei care găsesc foarte repede o motivație existențială pentru gestul lor. Din același grup fac parte și cei fără istoric familial evident, dar care îndată ce întâmpină o dificultate sau o problemă pe care o consideră excesivă, se îndreaptă spre consumul de psihotropice, droguri etc., indiferent de natura lor. Uneori, datorită unui grad înalt de anxietate care poate fi o caracteristică nativă, preferă să se „mintă”, să apeleze la psihotropice, la orice ar denatura percepția, nefiind capabili să-și administreze propria stare. Nu rareori, asemenea atitudine este adoptată în perfectă și completă cunoștință de cauză.

A doua categorie, este alcătuită din indivizi o cu nevoie acerbă de senzații „tari” și care nu se mulțumesc cu eventuale activități sportive mai mult sau mai puțin extreme. Din aceeași categorie fac parte și cei ce dezvoltă adicții la diverse jocuri. Este un grup distinct, diferit de cel precedent. Acești indivizi evită de regulă consumul de psihotropice care le-ar putea distrage atenția sau puterea de concentrare, situație pe care o ocolesc cu grijă. Cel mai adesea indivizii aceștia se pot regăsi în zona luezinică.

Diferența între cele două categorii are relevanță doar din perspectiva abordării sau a diagnosticului homeopatic, dar în principal, din cea a stabilirii țintei tratamentului.

Clima

Indicațiile sau recomandările legate de climat, curele balneoclimaterice etc., au fost apreciate probabil dintotdeauna. Istoria a confirmat și reconfirmat incontestabil influența substanțială a acestor condiții în numeroase afecțiuni cronice, dar și a unora acute. Aplicarea terapiilor climatice nu este altceva decât rezultatul observației asupra modului de evoluție, agravare sau ameliorare a diverselor afecțiuni sau tendințe.

Ca homeopați, avem marele avantaj de a cunoaște și obligația de ține cont de modalitățile climatice, încât orice recomandare poate fi făcută cu foarte mare acuratețe. Pe parcursul unui tratament homeopatic cronic, dar nu numai, expunerea la factorii climatici amelioratori este întotdeauna binevenită și cel puțin la fel de importantă, este îndepărtarea de factorii climatici agravanți.

Din perspectiva celor mai utilizate măsuri de-a lungul istoriei se pot evidenția curele de aerosoli marini sau expunerea la clima oceanică, curele de aer curat din zonele submontane sau montane, toate dublate de „băile de soare”. Diversele băi în ape sulfuroase, sărate sau cu alte conținuturi bogate în diverse substanțe continuă să-și arate beneficiile cu condiția să fie corect indicate.

Iată câteva exemple de remedii de grad înalt (2 și 3), prezente în repertoriul RADAR 10 care sunt influențate de clima marină:

– ameliorare la malul mării: Borx, Carc., Iris, Med., Nat-m., Sul-ac., Tub.

– agravare la malul mării: Apom., Ars., Carc., Cocc., Mag-m., Nat-m., Nux-v., Petr., Rhus-t., Sep., Staph., Tab., Ther., Tub.

Apare evidentă ambivalența unor remedii (Nat-m., Tub.), ceea ce ne poate îndreptăți să concluzionăm că remediile respective vor fi influențate semnificativ de acel climat, fie în sens pozitiv fie negativ. Lista cu remedii nu este închisă, dar mențiunea importantă este că halogenii în general și muriatismul (clorul) în special prezintă sensibilitate sporită la condițiile climatice oceanice, alături de natrii în general și în special Nat-m.

Muriatismul în general și tuberculinismul în special sunt stări care complică de fiecare dată existența pacienților respectivi când sunt expuși la aerul din minele de sare, indicație riscantă în asemenea cazuri. Indicația curelor de salină este regăsită extrem de frecvent în cazul acestor pacienți (cu probleme respiratorii și din sfera ORL), dar evoluția este cel mai adesea discutabilă. Vor dezvolta o reacție favorabilă aproape constantă cei cu afecțiuni respiratorii aferente hidrogenoidismului, mai frecvent remediului Nat-sulfuric, adesea întâlnit în astmul umed, în special al copiilor.

Cu siguranță aerul curat prezent în zonele submontane și montane este de mare ajutor în cazul diverselor tulburări respiratorii, dar nu în toate și felul în care este indicată o asemenea terapie este strict condiționat de remediul pacientului. Pacienții tuberculinici sunt dintre cei care pot beneficia de clima montană și submontană. Numeroasele sanatorii pentru ftizici au avut rolul lor și majoritatea au fost amplasate în această climă.

Este o obișnuință în zilele noastre ca pacienții cu ftizie să fie sfătuiți să schimbe clima (…) Se speră ca briza mării să salveze pacientul din condiția serioasă creată de starea numită ftizie? Nu; dacă există ceva pe lume care să salveze un ftizic, acel ceva este medicamentul homeopatic înalt potențat care este capabil să pătrundă și să acționeze în planul forței vitale și în nici un caz briza mării care poate doar să acționeze asupra structurilor materiale ale organismului(…) Amintiți-vă, modificările tisulare sunt doar efectele forței vitale viciate (Banerjee, 1985).

Chiar dacă autorul, contemporan fiind, ignoră terapia convențională, standardizată și cu rezultate satisfăcătoare, ameliorarea generală, propusă de abordarea homeopatică rămâne o opțiune demnă de considerat care poate cel puțin completa cu succes terapia clasică.

Ameliorarea diverselor afecțiuni dermatologice la clima oceanică este un fapt cunoscut și adesea indicat. Marea moartă, cu un conținut extrem de bogat în sare este probabil dintre cele mai căutate locații.

Reactivitatea pacienților sensibili la aceste condiții constituie un reper în identificarea remediului iar tratamentul homeopatic și balneoclimatoterapia nu sunt în nici un fel contrarii, complementându-se reciproc.

Mișcarea, sportul de agrement

Din perspectiva homeopatică nu există nimic special, mișcarea făcând parte din nevoile obișnuite și este cel puțin necesară în vederea menținerii unei stări de sănătate normale. Tipul acesteia însă trebuie adaptat pe cât posibil fiecărui individ. Chiar în situații extreme, de tipul reumatismelor anchilozante, politraumatismelor, a unor boli degenerative sau stărilor comatoase, pacienții respectivi au nevoie de un minim de mișcare chiar executată pasiv.

În același timp, indiferent de starea pacientului nu sunt recomandate mișcările extreme sau activitatea sportivă care frizează profesionalismul sau performanța, acestea fiind un factor de stres care în nici un caz nu ajută ci poate deveni chiar un motiv de îmbolnăvire datorită simplului fapt că accentuează și grăbește uzura.

O opțiune specială este cea oferită de „gimnastica chinezească” sau Tai Chi, cu diversele ei variante și asta pentru că propune o mișcare armonioasă, lentă, abordabilă și practicabilă chiar la vârste înaintate sau cu diverse afecțiuni debilitante. Amplitudinea și ritmul mișcărilor nu trebuie să ajungă niciodată la maximul capacității proprii de mobilizare. De asemenea numeroasele tipuri de Yoga pot contribui la o menținere decentă a formei fizice și nu numai.

Poate o simplă plimbare în aer curat este suficientă și categoric contribuie la menținerea sau redobândirea unei stări bune de echilibru. Indiferent că mișcarea se numește înot, plimbare, alergare, fotbal sau tenis, dacă poate fi introdusă armonios în activitatea cotidiană, fără să devină un factor de stres suplimentar, va contribui categoric la obținerea armoniei organismului și la ameliorarea sării psihice.

Toate aceste intervenții, fie ele dietetice, climatice, mișcarea, unele terapii fizice etc., atâta timp cât sunt administrate rezonabil, pot avea o influență favorabilă independent sau în paralel cu terapia homeopatică, dar vindecarea sau armonizarea forței vitale, atunci când s-a depășit nivelul de restaurare spontană sau pragul „fiziologic” al tulburării, cu greu poate fi obținută în afara intervenției terapeutice.

Când sunt făcute astfel de recomandări, de igienă a vieții sau de autoadministrare adecvată, este necesar a se ține cont de posibilitățile obiective ale fiecărui pacient, atât mentale cât și fizice sau financiare, încât indicația respectivă să nu devină o piatră de hotar sau un impas absurd. Este necesar să ajutăm pacientul, să-i ușurăm existența și suferința în mod real, dar în așa manieră încât să fie capabil să perceapă această ușurare și care să nu-l îndepărteze inacceptabil de propriul stil de viață.

Stările psihosomatice

C. J. Jung consideră că sufletul este principala parte a mentalului uman, responsabilă de ceea ce autorul numește nevroză, atribuind componentei religioase un rol decisiv. După Aniela Jaffe:

(…) Jung se simțea și se considera în primul rând medic. Nu-i scăpase faptul că atitudinea religioasă joacă un rol esențial în terapia omului atins de o suferință psihică. Aceasta coincidea cu descoperirea lui, potrivit căreia sufletul produce spontan imagini cu conținut religios, fiind deci religios prin „natura sa”. Mai cu seamă în a doua parte a vieții, Jung a realizat că o deviere de la această natură de bază a sufletului era o cauză a numeroase nevroze (Jung, 2010:16).

Stările psihosomatice dețin o pondere semnificativă (aproximativ 50%) în motivația prezentării în ambulatoriile tuturor specialităților medicale. „Aproape sigur, singurul factor care unește aceste cazuri este originea psihopatologică” (Hotopf, 2001:549-557). La homeopat, cu siguranță procentul este mult mai mare (în practica personală aproximativ 80%).

Privind din perspectiva medicinii convenționale, constatăm că aceste stări sunt în general prost înțelese, uneori ignorate sau insuficient clarificate și de regulă ineficient administrate. Aproape implacabil, o asemenea stare, mai ales dacă este în stadiul de debut, funcțional și nu prezintă modificări somatice, obiective, este catalogată drept isterie, nevroză, „cădere de calciu”, „spasmofilie” etc.

Înainte de toate, se impune o definire a stărilor psihosomatice sau a tulburărilor somatoforme, în sensul în care termenii au fost utilizați în lucrarea de față: Este vorba despre acele situații în care individul prezintă tulburări manifestate obiectiv la nivel somatic și/sau tulburări subiective pe care le percepe la nivel somatic și care au la originea lor sau ca trigger, o anumită stare psihică sau mentală, de care pacientul poate fi conștient sau nu. O situație oarecum specială, în care individul nu conștientizează conflictul la nivelul psihismului sau acest conflict nu poate fi identificat, o mai numim tulburare funcțională, adică fără modificări somatice detectabile. Indiferent de variațiunile definițiilor, mecanismul declanșării acestor simptome este cel care contează și el rămâne același: apariția unui eveniment, situație sau cumul al acestora, pe care individul nu le poate asimila sau administra, rezultatul fiind apariția unei tulburări sau a unor simptome. Din perspectiva clinică am identificat trei categorii de psihosomatici:

cei care prezintă leziuni detectabile, obiective, reversibile la început, apoi ireversibile (exemple din arhiva personală: o fetiță făcea crize astmatice de câte ori tatăl pleca de acasă, o alta care din același motiv dezvolta angină pultacee sau un tânăr de 20 de ani care după pierderea ambilor părinți în decurs de 6 luni, dezvoltă diabet zaharat).

cei care nu prezintă leziuni sau malfuncții detectabile, acuzele fiind strict subiective, chiar dacă uneori iau o amploare impresionantă. Un exemplu comun este dat de atacurile de panică cu hiperventilație, în care pacientul nu acuză în primul rând un disconfort la nivelul psihismului ci vertij, sufocare, grețuri sau palpitații etc. (Pfeffer, 1984:2545-2559).

somatoformii „asimptomatici”, care nu sunt deranjați, nu sunt conștienți sau nu identifică anumite tulburări (pe care le prezintă). Aceștia poate trăiesc cu aceste simptome de mult timp sau dintotdeauna, uneori asumându-și-le. În timp, și acestea se pot transforma în leziuni somatice, stadiu de regulă ireversibil. Un exemplu este acea femeie care deși profund frigidă, devine soție, naște copii, este aproape tot timpul tristă, obosită, dar niciodată nu se plânge că ar avea vreo problemă, pentru că nu știe și nici nu dorește să știe cum este altfel.

Uneori tulburările psihosomatice se confundă sau chiar se identifică cu tulburările sau bolile funcționale. După Hudson, până în anii 1830, termenul funcțional avea semnificație duală, implicând atât activitatea fiziologică a organelor cât și activitatea psihologică a creierului. După această dată, neurologii au împărțit bolile în organice și funcționale, cele funcționale fiind lipsite de modificări structurale demonstrabile prin tehnologia vremii (Trimble, 1982). Odată cu dezvoltarea tehnologiei, au apărut diagnostice de tipul „insuficiență ventriculară” (pus în premieră de Ottomar Rosebach). Diagnosticul semnifica o disproporție între rezerva musculară a stomacului și nevoile fiziologice, ceea ce a făcut ca sensul tulburării funcționale să se limiteze la anumite disfuncții măsurabile a diverselor organe. Alături de Rosenbach, Adolf Kussmaul a fost dintre pionierii investigațiilor funcționale, modelele propuse în acea perioadă fiind și astăzi la baza medicinii clinice de laborator. Odată cu răspândirea lucrărilor lui Sigmund Freud, termenul funcțional virează puternic spre semnificația sa psihologică, iar astăzi este folosit fără discernământ pentru a descrie o disfuncție a sistemului nervos, pentru delimitarea unor simptome care nu pot fi asociate diagnosticului principal, dar mai ales ca antiteză la ceea ce înseamnă organic (Hudson, 1993:50).

Poate cea mai vehementă opoziție la termenul funcțional, dar și la cel de boală psihogenă, este exprimată de Lewis (1972) care afirmă: „ar fi bine (…) să i se facă o înmormântare decentă, împreună cu controversele inutile al căror foc l-a declanșat” (Hudson, 1993:50). Este un tip de atitudine suficient de prezentă și astăzi, chiar dacă termenul este utilizat fără opreliști.

Pe de altă parte, există instituită în practică noțiunea de comorbiditate (coexistența la același pacient a două sau mai multe boli sau sindroame distincte care însoțesc un eventual diagnostic principal), care ar cuprinde practic în totalitate sindroamele psihosomatice asociate unui caz dat sau unui diagnostic considerat principal. Noțiunea a apărut tocmai în ideea de a deierarhiza ordinea în afecțiunile psihosomatice și în realitate se referă la o sumare și o cuantificare a afecțiunilor existente la un anumit pacient, dar nu a reușit să ofere o valoare practică semnificativă. Oare poate exista afecțiune, indiferent de cât de organică ar fi, care să nu fie însoțită de o modificare fie ea oricât de subtilă, a psihismului sau stării afective? „Stressul psihologic aduce cu sine o complicare a problemelor medicale și în același timp, medicina psihosomatică nu se mai găsește în centrul preocupărilor psihiatriei, aceasta fiind înlocuită cu alte trei noțiuni: consistența diagnosticului, neuroștiința și psihofarmacologia” (Dimsdale, 2001:201-202).

Dacă tulburările au o anumită vechime sau cauzele declanșatoare nu sunt în primul rând identificate și cunoscute, apoi îndepărtate, îndreptate sau asumate, acestea vor depăși stadiul funcțional, devenind tulburări somatice. La început sunt reversibile, dar ulterior devin ireversibile. Stările psihosomatice pot reprezenta și reprezintă forma de debut a unei părți însemnate a patologiei actuale. Necesită o atenție particulară pentru că pot fi tratate și vindecate, iar rezolvarea lor sau cel puțin abordarea eficientă, ar fi un pas important în reducerea dezamăgirilor pacienților, foarte numeroase în această zonă. În plus, în această categorie, n-am observat vindecări spontane.

Cauza evidentă pare a fi efortul de adaptare, depășirea propriei capacități de a face față solicitărilor. Factorul extern constituie motivația conștientizată sau invocată cel mai adesea de pacienții psihosomatici, dar în realitate conflictul dintre sursele exterioare și efortul individului de a se adapta la mediu este principalul generator de simptome; modul particular de reacție al individului dă forma, amploarea și profunzimea acestor manifestări. Din perspectiva etiologică putem considera tulburările psihosomatice drept stări sau sindroame de inadaptare.

Situații mai frecvent întâlnite sunt legate de evenimente precum pierderea unui membru al familiei, accidente, pierderea locului de muncă, probleme financiare, oboseala sau epuizarea extremă, un cumul al acestora etc. Uneori sunt invocate și chiar declanșează adevărate fobii, prezența unor paraziți, bacterii sau virusuri ca Toxoplasma, Giardia, Stafilococul auriu, Helycobacter, HPV, virusurile herpetice etc. Acestea sunt declanșate ca urmare a „intoxicării” informatice mai mult sau mai puțin deliberate din partea eventualelor cercuri interesate, prin intermediul autorităților și a mijloacelor media.

Există cel puțin patru categorii de surse exterioare, care pot fi grupate în:

Naturale (îmbolnăvirile declanșate independent de intervenția omului, o zestre genetică „nefericită”, micro și macroorganisme, agenți climatici, fizici, chimici, accidente de orice natură etc., toate apărute independent de următoarele 3 categorii).

Culturale,

Sociale,

Economice.

Identificarea și perceperea corectă a acestor cauze este necesară cu toate că nu constituie una din direcțiile intenției terapeutice. Lipsa locurilor de muncă, agresiunile familiale, eșecurile financiare etc., nu sunt și nu trebuie să fie probleme care să cadă în responsabilitatea medicului. Componenta culturală le condiționează în mare măsură pe celelalte și în același timp înglobează aspectul spiritual, religios. Familia, grupul, etnia etc., de fapt toate formele de existență și organizare socială și culturală își aplică amprenta pe reacția individului conform perioadei istorice. În Grecia spartană, indivizii suferinzi erau înlăturați la propriu, în epoca de glorie a creștinismului medieval, suferința era considerată o ispășire a păcatului, pe când în contemporaneitatea postindustrială, suferinzii sunt cei mai de nădejde cotizanți ai „big pharma”, ai sistemelor de sănătate și a altor „profitori” extrem de sofisticați (Hudson, 1993).

Factorii economici devin generatori reali de simptome, doar atunci când condiționează direct sau în mod obiectiv existența în sine: absența hranei, absența unui adăpost, a unei surse de încălzire etc. Cele mai multe sau chiar toate cazurile pe care le-am întâlnit acuzând factorii economici ca fiind cauzatori ai problemelor, au fost mai degrabă victime ale atitudinii sociale sau a degradării unui anumit nivel de trai și mai ales a incapacității de a proiecta viitorul în termeni acceptabili.

Un exemplu de patologie psihosomatică este dat de apariția momentului în care se impune utilizarea protezei dentare, iar individul încă nu este pregătit mental să accepte realitatea (chiar dacă edentarea s-a produs în timp, uneori în mai mult de 10 ani). Acesta va dezvolta diverse simptome, de la tulburări de ritm cardiac, până la depresie sau dispepsie gastrică, dar nu generată de imposibilitatea de a mesteca, ci de incapacitatea de a accepta starea actuală. Evenimentele iau o astfel de turnură pentru că tulburarea, chiar dacă are o pseudoetiologie obiectivă (absența dinților), se declanșează la nivel emoțional. Este un exemplu de inadecvare a expectației, neacceptare a realității, iar rezultatul poate fi declanșarea unor simptome psihosomatice care pot deveni organice.

O banală durere de măsea modifică starea psihică a individului, modul său de percepție, dar nu oricum, ci în funcție de predispoziția, de firea sa, de modul său de reacție. Dacă este un fricos și îl îngrozește vizita la stomatolog, va amâna la nesfârșit această vizită. Între timp poate dezvolta o tulburare de ritm cardiac, o dispepsie gastrică, insomnie sau alte simptome, toate având ca origine, problema stomatologică. În loc să-și trateze problema stomatologică poate ajunge să se trateze la cardiologie sau oriunde altundeva. Evoluția ulterioară va urma propriul mod de reacție.

Un alt exemplu este bolnavul psihotic bipolar, care este anunțat de virarea către depresie printr-o gastralgie. Aici, originea este la nivelul psihismului, gastralgia fiind doar un trigger, este percepută ca un detaliu mai puțin supărător în raport cu afecțiunea de fond.

La nivelul lezional (patologia organică sau funcțională) au loc cele mai multe intervenții terapeutice, fie prin remedii homeopatice, fie prin alte metode și cel mai adesea constituie sursa eșecurilor, tocmai pentru că nivelul reprezintă de cele mai multe ori consecința și nu cauza.

Atitudinea în fața simptomelor este în funcție de boală, dar și de structura și educația personală sau nivelul și modelul cultural. În general se adoptă una din variantele următoare:

încearcarea de a rezolva problema singur, cu propriile cunoștințe și informații,

apelul imediat la o formă de ajutor mai mult sau mai puțin specializat sau,

temporizarea și dacă nu apare o ameliorare sau o stabilizare, va apela la ajutor, dar după ce s-a ajuns la agravare sau la dezvoltarea leziunilor somatice, când nu mai este un psihosomatic simplu, ci unul complicat lezional, uneori ireversibil.

nu apelează niciodată, suportându-și starea până în momentul în care nu mai are posibilitatea de a-și controla existența și deciziile vor fi luate de aparținători.

Caz din arhiva personală: bărbat de 35 de ani, cu nivel intelectual superior, se prezintă la consultație cu o durere abdominală în partea superioară, cu radiere spre dreapta, care la apogeu se însoțește de sialoree și greață cu vărsături. Problema a intervenit fără o cauză aparentă, în urmă cu trei ani. La prima întâlnire îmi pune pe masă un teanc impresionant de investigații, analize și bilete de ieșire din spital. În perioada scursă de la debut, a urmat mai multe tratamente prescrise pentru stomac, tratamente psihiatrice, câteva ședințe de psihoterapie. Total inutile, ba mai mult, a devenit convins că tratamentele nu funcționează pentru că are ceva mai grav și nimeni nu știe sau nu vrea să-i spună ce are. Toate încercările de a găsi ceva obiectiv au fost negative. Practic nu avea un diagnostic. O prezentare succintă a etapelor evoluției cazului arată punctele care au influențat drumul acestuia: – în viața individului intervine o perioadă relativ dificilă, cu responsabilizare sporită dată de obținerea unui nou loc de muncă pe care și-l dorea de mult (eveniment major, dar pozitiv); – apar primele simptome gastrice, ușoare insomnii. O lungă perioadă încearcă să ș-i le trateze singur cu calmante, energizante, vitamine, pansamente gastrice, ceaiuri, dar nu reușește și apelează la medicul de familie. I se prescrie un tratament pentru stomac. Fără rezultate. Urmează analize, investigații de luni de zile, care au inclus gastroscopia și RMN, mai multe internări. Mulți bani, rezultate negative; – trimiterea la psihiatrie. Tratamentul prescris nu este urmat decât un timp foarte scurt pentru că pe lângă simptomatologia digestivă atenuată, dar persistentă a apărut și o denaturare a percepției și atenției, pe care noua slujbă nu i le permitea; – din proprie inițiativă apelează la psihoterapie. A devenit expert în diverse tehnici de psihologie comportamentală (probabil că o aplicare bine condusă a psihoterapiei ar fi putut avea succes pentru că acesta este nivelul la care s-a declanșat conflictul). De ce nu avea diagnostic? Criteriile de atribuire a unui diagnostic în medicină convențională actuală (mai puțin psihiatria, dar și aici criteriile nu includ totalitatea simptomelor) sunt construite în mod exclusiv pe valorile diverselor analize și investigații paraclinice. Astfel se înlătură total latura subiectivă a simptomului, adică tocmai motivația prezentării la medic. În esență este vorba de o despărțire a „trupului de suflet”, a fizicului de mental, de ignorarea sentimentelor, de neluarea ființei umane în întregul ei. Fragmentarea medicinei sau uneori ruperea de-a dreptul abruptă a legăturilor dintre specialitățile medicale conduce inevitabil la apariția unor astfel de victime. Nu numai că scapă întregul, ci parcă asta se dorește, întreg raționamentul sau strategia terapeutică se construiește în acest mod, strict specializat.

Ce șanse are? (probabil ședințe de filozofie aplicată sau psihoterapie)

Este o victimă a sistemului sau doar a propriei atitudini?

Este cumva cetățeanul ideal, care își vede de treabă, dar nu oricum, ci consumând consultații, analize, investigații de tot felul, medicamente pe perioade îndelungate și nu se mai face bine pentru că nimeni în afara propriei persoane nu dorește ca el să se facă bine și să-și recâștige independența?

Ce sistem are nevoie de oameni sănătoși, stabili care nu consumă medicamente în scop curativ sau pentru a obține anumite performanțe sau pentru a urma diverse profilaxii cel puțin dubioase?

Oare asistăm la un proces de dezumanizare programată a medicinii umane?

Banalitatea remarcabilă și frecvența mare a apariției situațiilor de acest tip, evidențiază sursa cea mai comună a apariției tulburărilor somatoforme, care nu reprezintă nimic altceva decât incapacitatea individului de a se adapta la viața de zi cu zi în condițiile date, foarte probabil datorită unor expectații aberante, cel mai adesea induse cultural. Cazul a fost rezolvat prin administrarea bisăptămânală de Nux-v CH200 timp de 2 luni, apoi 1MK de 2 ori, la interval de 6 săptămâni. În prezent este la același loc de muncă, perfect asumat, fără simptome și din când în când mai apelează la câte o doză de Nux-v., în special în preajma evenimentelor.

Modul de evoluție al patologiei psihosomatice respectă de regulă trei etape. Prima este caracterizată prin inexistența modificărilor somatice. Pacientul nu se simte bine, acuzând diverse modificări organice fără un suport detectabil morfologic sau funcțional (enzimatic, metabolic etc.). Uneori recunoaște o tulburare la nivel mental sau psihoafectiv, alteori nu. Dacă nu se identifică tulburarea la nivelul psihismului, afecțiunea va fi cel mai probabil încadrată în capitolul tulburare funcțională sau discomfort. Abordarea homeopatică poate viza etiologia, nivelul fundamental, reactiv, cel constituțional sau chiar miasmatic.

Odată depășit primul nivel, se ajunge la modificări somatice, iar șansele de reversibilitate se reduc. Cel mai adesea nu este recunoscută o tulburare la nivelul psihismului. Acești pacienți ajung consumatori cronici de medicamente sau servicii medicale diverse, dar nu se vor vindeca în urma tratamentului, simptomele lor fiind doar temporar suprimate sau ameliorate. Asemenea cazuri atrag atenția prin manifestarea la nivel lezional, dar abordarea la acest nivel generează eșecuri care apar evidente pe termen mediu sau lung. Sunt comune cazurile de D.Z. II sau chiar I, declanșate în urma „stressului”, cazuri în care se intervine cu tot felul de diete și antidiabetice orale și uneori direct cu insulină. Rezultatul este aproape constant: o cronicizare a diabetului cu toate complicațiile aferente, virarea spre insulinodependență. Situația este fără întoarcere, iar exemplele ar putea continua. Identificarea sursei reale a apariției tulburărilor este necesară și asta înseamnă implicit abordarea homeopatică a unui nivel mai profund, cât mai apropiat de sursa generatoare a tulburării (de ex. abordarea modului reacțional).

A treia etapă, prezintă leziuni somatice în stadiu ireversibil. Este deja o complcație a complicației. Orice intervenție terapeutică poate fi doar paleativă.

Diagnosticul de tulburare somatoformă este pus de obicei prin metoda eliminării, după diverse consultații, analize, investigații care nu evidențiază nimic cunoscut. Astfel se restrânge aria psihosomaticilor la categoria fără tulburări lezionale obiective, ori numărul pacienților a căror tulburare are o astfel de origine este extrem de mare.

„Nu ai nimic, n-am ce să-ți fac, du-te la psiholog, la psihiatru, la homeopat, la preot etc.!”; este o afirmație pe care am auzit-o de nenumărate ori.

Opțiunea terapeutică

Convențional, există două niveluri la care se poate interveni consecutiv sau concomitent:

Nivelul la care percepe pacientul afecțiunea, lezional sau funcțional. Se administrează medicație de tip antagonist sau modulator al funcției respective sau uneori de tip substitutiv, când se suspectează o carență (chiar neconfirmată paraclinic). Asemenea terapie generează anumite modificări sau denaturări ale simptomatologiei. Este în esență, o metodă de suprimare, de înlocuire a unui rău cu altul. O intervenție comună din această categorie, este cea de administrare a antibioticului pentru că doare gâtul sau pentru că se suspectează o boală infecțioasă potențială sau pentru că există febră, fără a avea nici cea mai vagă dovadă a implicării vreunei bacterii, iar dacă aceasta există, oricum nu putem dovedi dacă este cauza sau efectul tulburării stării de echilibru. De regulă se argumentează cu „respectarea protocolului” sau cu intenția „profilactică”. Deseori terapia este aplicată fără intervenția medicului. Patologia din această categorie se poate remite spontan, iar intervenția terapeutică denaturează simptomele și obstrucționează reacția organismului. Există și evoluția spre permanentizare (unele alergii, disfuncții hormonale etc.) sau cronicizare, caz în care medicația va fi de lungă durată sau permanentă.

Nivelul mental sau psihismul. „Deoarece tulburarea este produsă la nivelul psihismului, acesta este nivelul la care poate avea loc intervenția eficientă și ca toate celelalte intervenții medicale, aceasta poate fi antagonistă sau de susținere” (Risquez, 1995). În principal este medicația psihotropă sau modificatoare a percepției (extrem de răspândită astăzi) și psihoterapia. Această a doua categorie este extrem de vastă, având numeroase tehnici și metode și poate oferi un suport real pacientului, ajutând la identificarea conflictelor personale și asumarea sau rezolvarea lor. O abordare apropiată de sursa declanșării fenomenelor psihosomatice este filozofia aplicată. Inadecvarea filozofiei de viață este o cauză evidentă și adaptarea ei ar putea armoniza starea încât să nu mai fie nevoie de altă intervenție.

Un pas dificil este cel de recunoaștere sau identificare a acestor cazuri. J. D. Pressman consideră că: „Este important pentru numeroasele fracțiuni medicale să împărtășească un limbaj comun, dar acest deziderat nu este identic cu a ajunge la un consens în ceea ce privește cauzele unei tulburări și ce ar trebui făcut în scop terapeutic – două componente ale bolii ca realitate culturală.” Intricarea mai multor științe sau ramuri ale lor în această zonă, de la cele sociologice la antropologie și la numeroase ramuri medicale, culminând cu psihiatria și psihologia, face cu atât mai complicată încadrarea unui astfel de caz. Multe dintre ele, în special cele cu o importantă componentă timică, ajung să fie tratate la psihiatrie. Ori abordarea psihiatrică în domeniul nevrozelor este poate cea mai discutată și discutabilă. ”Dacă adevăratele chestiuni ale nebuniei ar fi reduse la elementele ei de bază, n-am mai găsi decât o încâlceală fără margini, compusă din cuvinte curioase, gesturi sfidătoare, manierism ciudat, înfățișări stupefiante – cu certitudine nimic, ca și cum ar fi extrase din discursurile despre retrovirusuri, găurile negre sau quarkuri” (Pressman, 1993:81-83).

Modelul „biopsihosocial”, sistem propus prin DSM III („Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders”) părea să ofere o soluție în problema încadrării acestor pacienți, dar realitatea a infirmat entuziasmul inițial (Mayes & Horwitz, 2005:249–267). „Explicarea, dar și tratamentul bolilor „funcționale” sau „nonorganice” a rămas în afara granițelor medicinii convenționale, ceea ce a făcut ca aceste tulburări să nu rămână doar la nivelul individului, ci să se extindă în egală măsură, la nivelul întregului sistem medical” (Pressman, 1993:82).

Există două puncte de vedere diferite, nu necesar opuse, dar în nici un caz complementare:

– un punct de vedere clinic, care privește pacienții ca producători de semne și simptome mentale care trebuiesc tipizate. Acestea sunt ulterior clasificate în boli și sindroame cu care medicina se luptă cu mijloace psihice, fizice și chirurgicale, prin metoda opoziției. Celălalt punct de vedere abordează pacienții ca persoane care suferă intens, dar păstrează zone (arii) sănătoase. Posedă abilități cretive care tind să balanseze semnele și simptomele date de suferință. În acest caz, terapeutul ajută la redobândirea echilibrului în homeostazia fiecărui pacient (Risquez, 1995).

Neconvențional sau alternativ există o serie întreagă de metode, unele acceptate oficial, altele nu, mai mult sau mai puțin răspândite. De la cele neintervenționiste sau de echilibrare energetică, cum sunt diversele tipuri de practici ca Yoga, Tai Chi, meditație, hidroterapie, bioenergoterapie, până la cele în care terapeutul intervine fizic, administrând anumite preparate sau acupunctură. La acest capitol este încadrată și homeopatia.

Toate aceste metode sunt extrem de greu de „formalizat”, de controlat, de evaluat după criteriile convenționale și prin prisma administratorilor medicinii oficiale. Aceste dificultăți constituie un motiv pentru care majoritatea vor fi mereu „parțial acceptate”.

Există dintotdeauna un fals conflict între medicina convențională sau dominantă și cea alternativă (unde este încadrată homeopatia). Numim abordarea ca alternativă, doar pentru că nu este convențională, chiar dacă unele metode, dacă nu toate, au o vechime și experiență mult mai mare decât orice disciplină terapeutică convențională actuală și la un moment dat, unele au fost chiar convenționale (acupunctura, chiropraxia etc.), chiar dacă timpul în sine nu poate fi un criteriu consistent. Aparent, conflictul este generat de sistemele de referință diferite, dar înverșunarea acerbă, uneori cu aspecte hilare în rândurile „convenționaliștilor” (un personaj ”vocal” de ani buni este James Randi) rămâne greu de înțeles. Înverșunarea este orientată explicit spre metodele neconvenționale, dar ignorând numeroasele aspecte neclare din tabăra proprie. Dacă metodele convenționale ar acoperi acest tip de patologie sau oricare altul, toate metodele „neconvenționale” s-ar dizolva, ar deveni inutile, ori principalul furnizor de pacienți către sistemele alternative, este tocmai medicina convențională. Asemenea atitudine ostilă, motivată diferit de-a lungul istoriei a însoțit în mod constant orice inițiativă neconcordantă cu interesele sau perceptele contemporane perioadei în cauză. Motivația reală a inacceptării vreunei alternative pare a fi una banală, aceeași din toate timpurile: teama de a pierde controlul, de apariția „indisciplinei” și de răsturnare a balanței existente. Factorii de decizie, care influențează direct, mai mult sau mai puțin evident adoptarea vreunei direcții în acest domeniu, nu au ținut și nu par ține cont de nevoile pacientului. Nivelul la care se desfășoară conflictul este la distanță de pacient, iar acesta rămâne o „victimă colaterală”.

Principalii apelanți la alternaive sunt pacienții psihosomatici, adică cei care nu se simt bine și în mod oficial li se spune că nu au nimic, eventual să consulte un psiholog sau un psihiatru. Atitudinea este inacceptabilă, tocmai pentru că ei au o problemă, nu sunt „nebuni”, iar consultul psihiatric reprezintă stigmatizare, adesea un pas real spre excluderea socială.

Abordarea homeopatică

Homeopatia nu face diferență între categoriile de bolnavi sau tipurile de diagnostice patologice și în mod necesar ține cont de întregul tablou al pacientului. Abordarea homeopatică nu ar trebui să difere de cea oficială decât prin anamneza și medicația specifice. Totuși, evidența contrazice această afirmație.

Etapele abordării homeopatice a unui caz psihosomatic includ anamneza, investigațiile paraclinice, diagnosticarea ca psihosomatic (independent de existența sau inexistența leziunilor somatice constituite), identificarea etiologică sau a surselor generatoare. Identificarea cauzelor nu ține de homeopatie, dar identificarea lor orientează ținta terapiei homeopatice. În situația în care există evenimentul, devine necesară îndepărtarea factorului perturbator dacă acest lucru este posibil sau, tot în măsura posibilităților, asumarea acestuia de către pacient. Greu de obținut, dar devine posibil după identificarea sursei conflictuale și eventual administrarea remediului adecvat care va crește capacitatea de adaptare sau va armoniza individul în întregul său, încât să devină capabil de a-și administra singur problemele.

Factorul declanșator există și poate fi conștientizat (eveniment major sau cumul de evenimente pozitive sau negative care să tulbure existența obișnuită) sau neconștientizat. Uneori poate fi identificat ca un moment, dar și ca un cumul de elemente aparent minore care concură în sens destabilizator. Câteva exemple foarte comune: „soțul bea, dar nu este violent și m-am obișnuit, doar că am un nod în stomac și nu prea mai pot înghiți.” Din motive culturale sau din simpla obișnuință, pacienta nu consideră că obiceiul soțului poate fi o cauză a tulburărilor personale. Se mai poate numi și factor neacceptat. Un alt exemplu: „nu mai știu ce să fac cu copilul, este rău, agresiv, nu mă ascultă, iar eu nu mai fac față.” Situația declanșează un lanț de erori: mama s-a prezentat la cabinet pentru copil. Acesta putea fi caracterizat ca având anumite tulburări de comportament (modernul ADHD), însoțite de dureri abdominale ciudate. In realitate, copilul era oglinda atmosferei din jurul lui, a lipsei de afecțiune sau indiferenței din partea mamei, care numai de el nu avea nici chef, nici timp, pentru că era prea frustrată, obosită, cu alte preocupări, iar copilul nu înțelegea și pe deasupra nici „nu asculta”. Într-o asemenea situație, orice abordare a copilului va fi sortită eșecului, subiectul de tratat fiind mama, ca sursă a tensiunilor din existența copilului.

Imposibilitatea identificării cauzelor externe sau dacă acestea sunt minime, nu vor fi luate ca surse. Astfel de situație duce la evidențierea structurii mentale a individului cauza fiind endogenă.

Homeopatia oferă o șansă, aș spune unică, prin posibilitatea de a aborda obiective diferite, în funcție de prioritate:

Există un eveniment și este conștientizat; ierarhizarea simptomelor se va subordona evenimentului. Se va ține cont de remediile de eveniment, (Stramonium, Sepia, Ignatia, Arnica, Aurum, Aconitum, Cofeea, Nat-mur., Gels. etc.), dar nu fără a lua în considerare manifestările specifice somatizării. Tratamentul va viza cu prioritate evenimentul.

Evenimentul sau contextul nu se invocă, dar totuși poate fi identificat, va trebui conștientizat, eventual asumat de pacient, iar tratamentul se va adresa prioritar nivelului fundamental, tipologiei, adică modului de reacție sau constituționalului, iar evenimentul poate deveni secundar.

Nu se invocă vreun eveniment și acesta nu poate fi găsit; modul de reacție devine prioritar, iar remediul se va adresa nivelului fundamental. Este situația în care apare cel mai evident incapacitatea de adaptare, numărul cazurilor încadrabile în această categorie fiind probabil cel mai mare.

Simptome datorate anumitor convingeri culturale sau religioase, care în realitate sunt doar afirmate, nefiind cu adevărat asumate (dacă ar fi asumate, nu ar constitui o sursă conflictuală generatoare de simptome, ci dimpotrivă, o sursă de stabilitate sau echilibru). În asemenea situații, datoria medicului trebuie să includă aducerea la cunoștință (în măsura posibilităților) motivația apariției simptomelor. Atitudinea terapeutică trebuie considerată împreună cu pacientul și va fi luată doar după ce acesta este cât se poate de bine, complet și corect informat. În astfel de cazuri, succesul este limitat drastic în varianta neasumării de către pacient a propriilor „convingeri”. Acestea vor persista ca surse generatoare de tensiuni, respectiv de disfuncții. În varianta asumării convingerilor afirmate și dacă simptomatologia persistă, terapia va viza cu prioritate modul de reacție sau constituția.

Incidența cazuisticii somatoforme are o frecvență mai mare în rândul anumitor structuri sau tipologii mentale. Indivizii anxioși pot accepta propria atitudine și atunci sunt suficient de deschiși pentru a o putea comunica, dar există și varianta negării anxietății, moment în care „expunerea” la apariția tulburărilor psihosomatice crește exponențial. Remediile reprezentative sunt: Acon, Arg-n, Ars, Calc, Gels, Ignatia etc., alături de toate remediile cu o componentă importantă de anxietate: Calc-p, Calc-s, Caust, Con, Ign, Kali-p, Kali-s, Lyc, Nit-ac, Phos, Puls, Psor, Rhus-tox, Verat-a, Nux-v, Sulfur etc. Dacă anxietatea nu este recunoscută, vor aparține categoriei introvertiților.

Introvertiții de regulă acceptă cu greu existența conflictului sau anxietatea. Este categoria populată de firile timide, secretoase, uneori cu o secretomanie dusă până la absurd. Se pot regăsi în marea grupă a carbonului, prin: Calc, Carbo-veg, Graphites, Petroleum etc., a natriilor, conduse de: Nat-s, Nat-c, Nat-p și Nat-mur, a magneziilor, reprezentate de: Magnesia-mur., Magnesia-sulphurica, Magnesia-c, Magnesia-phos., a amoniilor, având ca reprezentante: Ammonium-muriaticum, Ammonium carbonicum, Ammonium sulph., dar și în unele remedii marine: Ambra grisea sau în metale ca Zincum, Arsenicum, Alumina, Stannum, Plumbum, Silicea, acizi ca Phosphoric acid și uneori în plante ca Ignatia, Pulsatilla sau Thuja (Vijayakar, 2009:83).

Majoritatea cazurilor psihosomatice au diagnostice mai mult sau mai puțin inspirate ca: depresie mascată, „sindrom de inadaptare”, isterie sau nevroză somatizată, spasmofilie etc., termeni aproape sinonimi care cuprind poate cea mai bogată simptomatologie, în special subiectivă și care în esență „ascund” realitatea sau o fac mai greu accesibilă.

Aceste stări se rezolvă uneori prin celebrele „vindecări miraculoase”, în care o serie lungă de tulburări cu localizări și manifestări foarte diferite răspund rapid la un singur remediu, administrat o singură dată sau o perioadă scurtă de timp. Vindecările spectaculoase se obțin în situația în care remediul găsit va acoperi două sau mai multe niveluri: etiologic, lezional, fundamental, constituțional, miasmatic, adică este un adevărat similimum.

Dintre posibilitățile sistemului convențional, apelul la filozofia aplicată sau la psihoterapie poate fi benefic și deseori este, având în vedere că se adresează mecanismelor declanșatoare, dar implică o terapie adresată exclusiv psihismului, ceea ce presupune evident o „rupere” a ființei umane, adică o abordare parțială.

Tulburările psihosomatice constituie un capitol cu importanță deosebită în patologia perioadei actuale. Importanța derivă din incidența crescută și crescândă a cazurilor psihosomatice în sine, dar mai ales din faptul că aceste afecțiuni pot reprezenta și reprezintă forma de debut a multor boli cronice. Manifestarea lor este extrem de variată, putând lua practic orice formă sau întrunind o sumă de sindroame.

Cauza acestor stări, extrem de discutată și discutabilă, are atât surse intrinseci, proprii individului, (predispoziție genetică) care oferă terenul cât și surse exterioare care oferă triggerul. Se prezintă ca afecțiuni datorate incapacității de adaptare la solicitările vieții cotidiene, ca reacție la evenimente sau fără vreun motiv aparent.

Administrarea sau rezolvarea lor în sistemul medical oficial este profund deficitară în principal datorită fragmentării extreme a specialităților medicale, care nu permit abordarea cazului ca un întreg. Eșecurile aproape constante în rezolvarea acestor cazuri, transformă de regulă pacienții psihosomatici în consumatori siguri și de durată a diverse medicamente sau terapii. În același timp, aceste eșecuri, îndreaptă un număr important dintre pacienți către soluții alternative, una dintre ele fiind homeopatia.

Motivul principal al al căutării alternativei, nu constă în avantajele oferite de alternativă, ci în dezamăgirea furnizată de eșecul abordării convenționale. Ori numărul eșecurilor produse de medicina convențională în această arie nu se află în scădere. Abordarea homeopatică oferă o șansă reală sindroamelor psihosomatice, indiferent de aspectul tulburărilor, fără a avea nevoie de identificarea vreunui diagnostic nosologic sau convențional.

Supresia

Etimologic, termenul are origine latină: supprimere semnifică un anumit fel de blocaj. Reprezintă actul de a suprima, starea de a fi suprimat, îndepărtarea conștientă a dorințelor, gândurilor, amintirilor, încetarea sau blocarea unor secreții, excreții fluide cum ar fi bila, urina etc., reducerea sau controlul forțat al acestora (…) (American Heritage, 2007; Mosby's, 2009; Mosby's, 2005).

Locul unde farmacia modernă își manifestă capacitățile este tratarea simptomelor; ori tocmai în asta constă pericolul care îi paște pe cei nerăbdători și nechibzuiți. Cine poate spune câte din căderile nervoase sau fizice caracteristice vieții moderne reprezintă rezultatul abundenței de preparate furnizate de chimiști în numele contracarării pericolelor din natură? (Clark, 1912)

Este o noțiune extrem de uzitată în homeopatie, dar nu întotdeauna corect înțeleasă și mai ales interpretată. În concepția homeopatică, supresia reprezintă orice fel de blocare a reacției organismului, fie erupție, fie secreție etc. Semnifică deturnarea modului de evoluție natural al individului, respectiv al bolii, indiferent de cauzele care determină modificarea cursului.

Vijayakar susține că există două categorii de factori care determină traseul de evoluție a bolii: „Traiectoria unei boli este determinată fie ca rezultat nerestricționat al progresiunii naturale, fie ca rezultat al supresiei de orice fel” (Vijayakar, 2008:118). Acceptând acest sens, orice deturnare a cursului natural al bolii, reprezintă supresie. Deseori, fenomenul supresiei se poate suprapune sau confunda cu evoluția naturală a unei stări patologice. În ultimă instanță, tocmai datorită acestei asemănări, se poate ridica problema importanței reale a supresiei sau a deturnării evoluției naturale. Care este în esență diferența semnificativă între supresie și evoluția naturală?

Dacă luăm în considerare factorul genetic, adică predispozițiile și modul de funcționare al organismului, putem observa anumite „patternuri” prestabilite sau moduri în care organismul se adaptează și evoluează atât în stare de sănătate cât și de boală. Aceste căi sunt alese, urmate, acceptate și asumate de organism. Blocarea sau deturnarea acestor direcții, va declanșa în mod natural noi eforturi de adaptare, solicitări suplimentare, uneori foarte greu de susținut de către organismul aflat în suferință. În același timp, în unele manifestări acute, unele supresii pot fi benefice (oprirea unor diarei sau vome, unele dureri etc.). Cum putem știi dacă avem o supresie sau o evoluție naturală, dar mai ales cum putem știi dacă evoluția este favorabilă sau nu? Aprecierea asupra evoluției favorabile sau defavorabile este o măsură fundamentală a abordării oricărei stări patologice. Un răspuns posibil este sugerat de nivelul patologic sau modul și locul în care se manifestă simptomatologia. Regulile lui Hering completate de Vijayakar pot fi de ajutor. Numim supresie orice evoluție spre agravare, dar care are loc ca urmare a intervenției terapeutice. Dacă evoluția are loc în aceleași sens, fără a interveni în vreun fel, se va numi progresiune naturală a bolii.

Uneori supresia este atât de profundă încât se poate transmite genetic. Sifilisul este poate cea mai cunoscută boală infecțioasă care lasă urme adânci, vizibile pe generațiile următoare. Semnele miasmatice vor fi vizibile la urmași chiar dacă genitorii nu mai prezintă boala. Hoyne remarcă apariția precoce a semnelor: „la copii cu sifilis ereditar, semnele se vor vedea în primele patru săptămâni de viață. Dacă pielea rămâne curată în primele șase săptămâni, putem exclude sifilisul.” (Hoyne, 1893) În același timp, autorul subliniază eficacitatea intervenției homeopatice și a perspectivei miasmatice care pot trata, stopa ireversibil transmiterea urmelor sifilisului la generațiile următoare.

O opoziție la atitudinea supresivă a abordării medicale convenționale, este inițiată de Hahnemann. Autorul dedică în Organon, mai multe paragrafe (între §185 și §206) problemei supresiei, criticând în diverse moduri atitudinea terapeutică axată pe simptomele superficiale, adică principiul contrariilor. În paragraful §198 critică utilizarea medicamentelor în aplicații locale:

În cazul simptomelor locale ale bolilor cronice, simpla aplicare locală a preparatelor medicamentoase care de altfel sunt foarte energice prin administrare internă, este inadmisibilă; îndepărtarea manifestărilor locale în manieră unilaterală, ignorând tratamentul intern indispensabil vindecării, va lăsa boala internă într-o stare de obscuritate dubioasă; simptomul local va dispare, dar rămâne partea cealaltă, mai puțin manifestă, mai greu de sesizat, inconstantă în manifestări și cel mai adesea insuficient de particulară sau prea puțin caracteristică pentru a genera o imagine clară a bolii cu semnele ei particulare (Hahnemann, 1922).

Hahnemann încearcă să explice supresia luând în considerare cele două etape ale efectelor administrării medicamentelor: efectul primar sau stimulator și efectul secundar, inhibitor sau generator al supresiei. Autorul precizează explicit tipurile de intervenții care pot duce la fenomene de tip supresiv în funcție de efectul lor primar sau secundar (Hahnemann, 1922):

§59, (…) galvanismul și electricitatea; după epuizarea efectului primar, de stimulare a activității musculare, cel mai frecvent organismul va fi victima efectului secundar, antagonic, intrând într-o stare și mai accentuată de stupoare și imobilitate.

§63, §114, (…) orice agent care acționează asupra vitalității, tulbură mai mult sau mai puțin forța vitală, ceea ce înseamnă manifestarea efectului primar. (…) în experimentele conduse cu doze moderate de medicament administrate indivizilor sănătoși, vom observa doar acțiunea primară (Ceea ce înseamnă că patogeneziile experimentale sunt rezultatul acțiunii directe sau primare a substanțelor active și nu a efectului secundar sau supresiv.).

Hahnemann atrage atenția asupra unor manifestări grave ale supresiei, fenomene care consideră că nu ar fi apărut în cursul natural al bolii:

§46, (…) un caz de orbire instalat după supresia unei erupții la nivelul scalpului și care a persistat timp de doi ani.

§59, (…) un caz de tuse suprimată cu Opium (…) ca primă acțiune s-a instalat supresia iritației (…) continuarea administrării remediului a dus la instalarea efectelor secundare, adică adăugarea febrei și a transpirațiilor nocturne.

§69, (…) remediul paliativ face ca forța vitală să devină insensibilă la boala naturală.

§235, (…) diverse complicații ale aplicării tratamentului supresiv asupra febrelor.

„Supresiile (…) generează unele din cele mai grave evoluții sau stau la baza declanșării unor noi procese patologice care sunt mult mai periculoase pentru viață și mult mai dificil de eradicat.” Cele mai comune metode terapeutice utilizate dintotdeauna, au fost aplicațiile locale sub formă de unguente, loțiuni, soluții, comprese calde sau reci etc., dar și administrarea orală a diverse preparate. Îndepărtarea exprimării locale a bolii, nu face decât să ofere miasmei oportunitatea de a se localiza mai în profunzime, pe un anumit organ sau pe întregul organism, adică, odată cu îndepărtarea manifestării exterioare, boala să progreseze nestingherită în interior și să se agraveze odată cu trecerea timpului. Hahnemann recunoaște manifestările externe drept secundare sau forme de expresie a unor fenomene ascunse, profunde, interne. În cazurile cronice, autorul remarcă ușurarea semnificativă a suferinței bolnavului în momentul în care își fac apariția manifestările locale ca: erupții cutanate, hemoroizi, eliminări catarale, diaree, disurie etc. Asemenea observații, a ameliorării stării generale și a evoluției pacientului odată cu apariția erupțiilor la piele sunt menționate în scrierile medicale încă din vremea lui Hippocrate. De asemenea, evoluția inversă, spre agravare a stării generale și a evoluției bolii în urma suprimării unor erupții sau a altor manifestări locale (Hind et al., 2003).

Esența noțiunii de supresie constă în deturnarea evoluției bolii sau a cazului pe o cale nouă, diferită de cea naturală, a bolii, dar și de cea a vindecării, deturnare ce apare în urma unei intervenții exterioare, fie ea cu scop terapeutic sau nu. În cele mai multe situații, supresia este rezultatul administrării dozelor materiale, dar poate apare și ca urmare a repetiției unui medicament potențat homeopatic. Pentru a putea face o diferență între ceea ce înseamnă acțiunea remediului corect și acțiunea vreunui agent supresor, este nevoie de spirit de observație, de eliberarea de orice fel de dogmă și de păstrarea neutralității în fața oricăror preconcepții. Trebuie să ne străduim să vedem și să evaluăm ce înseamnă vindecare, adică evoluție favorabilă și ce înseamnă supresie sau evoluție nefavorabilă.

Perspectiva homeopatică dă o importanță majoră fenomenului numit supresie, extrem de răspândit astăzi sau aproape omniprezent și manifestat în diverse grade de intensitate sau profunzime. Orice supresie este generatoare de complicații pentru că o cale de exprimare, exteriorizare, eliminare etc., odată tăiată, întreruptă, nu face altceva decât să denatureze felul în care organismul rezolvă problema respectivă și îl determină să găsească o cale alternativă de a exterioriza sau izola produsele de care dorește „să scape”. Acest fenomen poate deveni uimitor uneori prin soluțiile pe care organismul le găsește, dar aproape întotdeauna este păgubos.

Hahnemann menționează și detaliază fenomenul supresiei în „Chronic diseases”, ca fiind o cauză majoră a evoluției negative în toate cele trei tipuri de miasme: în cazul psorei, supresia stimulează alternanța (ex. piele, aparat respirator) sau chiar apariția unor forme de boală și mai grave; în cazul sicozei, supresia stimulează producțiile de tip patologic (ex. chisturi, condiloame, tumori), iar în cazul luezei, supresia duce la progresiunea bolii în straturile profunde: ulcerația șancroasă suprimată deschide calea și grăbește evoluția spre tabes (Hahnemann, 1896).

Hind consideră ca pricipale generatoare de supresii antibioticele și medicamentele cu conținut de sulf sau alte intervenții terapeutice, cauterizările sau alte proceduri chirurgicale radicale asupra unor procese patologice și razele X: „Razele X constituie una din cele mai puternice forme de intervenție supresoare descoperite (…) Nu vom putea îndepărta manifestările locale sau externe ale bolii prin intermediul razelor X și să numim acest gest ca fiind vindecare atâta timp cât există o lege a vindecării, cea promulgată de Hahnemann: boala este vindecată dinăuntru în afară și de sus în jos.” (Hind et al., 2003)

Modurile în care se face această supresie sunt extrem de diversificate: de la intervențiile medico-chirurgicale, la obiceiuri socio-culturale aberante, la alimentație etc., mai precis tot ce nu lasă individul, organismul acestuia să se manifeste natural, să „producă” ceea ce produce spontan, să acționeze sau să se manifeste conform impulsurilor, respectiv instinctelor programate genetic. Se spune că suntem ființe raționale, sociale, trăim după anumite norme. Evident, dar normele, legile sunt mai mult sau mai puțin acceptate sau acceptabile de către organism; sunt creația noastră. În momentul în care efortul individului de a se supune unor norme, oricare ar fi acestea, depășește capacitatea uzuală a acestuia de adaptare, apare cu siguranță o decompensare care se manifestă de obicei prin apariția unor simptome, mai mult sau mai puțin importante (cel mai frecvent numim asta stres). Dacă se intervine pe aceste simptome și de obicei se intervine în sens supresiv, cu scopul de îndepărtare sau de modificare a lor, înseamnă că s-a produs o supresie.

În medicina convențională, boala, dar în egală măsură simptomele prin care se manifestă, sunt considerate dușmani. În contrast, homeopatia consideră simptomele ca indicatori direcți ai stării pacientului și a modului de evoluție al acestuia, ceea ce generează o atitudine „protectoare” sau „prietenoasă” asupra simptomelor. Din această perspectivă, terapiile convenționale actuale pot fi considerate ca fiind limitate la paliație și supresie. În același timp, de regulă se uită că și homeopatia, prost sau inadecvat aplicată, poate face și adesea face același lucru, iar diferența dintre cele două moduri de abordare, devine inexistentă.

Observarea cu atenție a schimbărilor, a transformărilor, a ameliorărilor și agravărilor în evoluția unei boli, inhibarea și exhibarea manifestărilor miasmatice, dispariția totală a suferinței odată cu apariția unor transpirații, erupții cutanate, abcese etc., toate aceste informații pot oferi o imagine reală asupra naturii bolii, a caracterului acesteia, a legăturii cu forța vitală.

Caz din arhiva personală: sex masculin, 45 ani, cu o meserie extrem de solicitantă pe care nu o numesc din motive deontologice, se prezintă la cabinet acuzând atacuri de panică repetate. O vreme a încercat să-și controleze stările, dar fără mare succes, a apelat la psihiatru, a făcut câteva ședințe de psihoterapie, fără succes, i s-au prescris sedative pe care nu le poate administra pentru că nu-și poate permite o diminuare a atenției la locul de muncă. Individ carbonic, ușor pletoric, nevoie de alcool, fără să fie încă alcoolic (?!), transpirații profuze în general, dar mai accentuate la palme și plante, anxietate marcată. Nu suportă căldura, dar nici frigul. Piele cu multe condiloame mici, pediculate, în special în jurul gâtului, în axile. Anxietatea domină întreaga simptomatologie. Diaree explozivă la emoții intense. Insomnii, cu trezire după miezul nopții. Remediul constituțional: Calcarea carbonica. I-am administrat Arsenicum album 200CH o doză datorită modalității orare. După o săptămână poate dormi mai bine, persistă anxietatea marcată, transpirațiile. Calcarea carbonica 200CH câte o doză pe zi două zile consecutiv. Stare semnificativ ameliorată de la administrare și persistentă la două săptămâni, comunicată telefonic. Îl revăd după 4 săptămâni, când vine la cabinet de la chirurgie, unde i s-a excizat un furuncul. Stare satisfăcătoare, anxios în continuare, dar mai degrabă datorită intervenției chirurgicale. Mai avea încă 5-6 furuncule în evoluție pentru care i s-au prescris antibiotice. N-am reușit să-l conving să renunțe la antibiotice. Îl revăd după 4-5 săptămâni când se prezintă cu o eczemă inghinală extrem de supărătoare, umedă, mirositoare, dureroasă și mai multe furuncule în evoluție. Anxietatea mult redusă și axată pe problemele de piele. Graphites 200CH, 2 doze pe zi 5 zile. Curățire totală a erupției inghinale după o săptămână, dar furunculele persistă. Calcarea carbonica 100MK o doză. La 6 săptămâni starea este profund ameliorată, anxietatea nu mai este acuzată, piele curată. După alte 4 săptămâni revine cu atac de panică. Aconitum 200CH o doză îl liniștește pentru o săptămână. Reapar furunculele. Calcarea sulfurica 1MK o doză. După 2 luni piele curată, dar reapar transpirațiile. Calcarea carbonică 100 MK o doză. Ameliorare semnificativă 2 luni. Postul pe care îl are, îl obligă la controale medicale la fiecare 6 luni. Avea probleme cu lipoproteinele și o ușoară hipertensiune. Acestea s-au normalizat. Revine cu anxietate. Arsenicum album îl prescriu „la nevoie” cu rugămintea să nu-l folosească mai des de o administrare la 3-4 zile. În toată această perioadă apelează din când în când la terapii psihotropice oferite cu generozitate de psihiatru. Nu este o reușită pentru că nu-l consider un caz rezolvat. Au trecut cred că mai bine de șapte ani de la preluarea cazului, iar acum ne mai vedem din când în când, iar prescripțiile s-au limitat de fiecare dată la remediile enumerate, plus Nux vomica de câteva ori și Thuja.

Comentarii: rezultatul, la ora actuală este o stare discutabilă de confort. De ce nu am reușit rezolvarea cazului? Foarte probabil că sursele de stres n-au putut fi îndepărtate; adică neasumarea propriei personalități, relația inadecvată cu soția (care îi susținea demersurile și chiar îi asigura un anumit confort, poate exagerat, preluând mai toate îndatoririle domestice) toate astea adăugându-se unor „tare” din copilărie etc. Consider că o rezolvare fiabilă într-o asemenea situație nu poate fi făcută definitiv și că starea lui nevrotică poate sau putea fi mult ameliorată cu condiția unui concurs de împrejurări favorabil care ar include propriul efort de asumare, relația cu soția și cu ceilalți membrii ai familiei, relațiile profesionale, dar nu numai. Este situația deloc onorabilă, în care dau vina pe pacient fără rețineri și continui să consider (cunoscându-l suficient de bine) că în realitate nu dorește vindecarea. Intervenția homeopatică a clarificat o serie de puncte vulnerabile și în același timp a ameliorat substanțial cazul, reducând treptat nevoia de „cârje” în vederea menținerii echilibrului emoțional. Alternanța reacțiilor patologice de tip psoric, denotă o conduită terapeutică insuficient adecvată, dar în același timp confirmă „incurabilitatea” freudiană a sindroamelor nevrotice structurate. Este poate cel mai comun exemplu de supresie care apare încă din prima copilărie, la nivel afectiv, emoțional și care se înrădăcinează atât de profund încât ajunge să facă parte din structura atât conștientă cât și subconștientă a individului și devine practic imposibil de urnit, indiferent de mijloacele terapeutice aplicate. Un alt element de luat în considerare este acel nivel mental, considerat de mulți homeopați ca fiind de cea mai mare importanță în spectrul simptomatic și care se face pe deplin simțit în cazul în speță. Persoana este cu siguranță Calcarea carbonica (cu unele elemente majore de Thuja, remediu administrat din când în când), remediu pe care i l-am administrat în tot felul de potențe, de la D6 până la 100MK. Cazul a fost un prilej de a descoperi valența acută a remediului care s-a dovedit eficient de mai multe ori în cuparea aproape instantanee a puseelor de panică, după ce administrarea de placebo pe care o avea la îndemână, a eșuat. Remediul, chiar dacă se găsește în unele rubrici semnificative pentru acest simptom, este menționat cu grad mic.

Caz din arhiva personală: sex feminin, 6 ani. Se prezintă cu fenomene de tip astmatic pe care le tratează de mai bine de trei ani fără succes. În momentul consultației folosea antihistaminice și bronhodilatatoare în mod curent și ocazional corticoizi. Mai multe serii de vaccinuri și desensibilizări. Cu toate acestea evoluția nu era favorabilă. La orice schimbare de vreme, la orice emoție și cu atât mai mult în cazul unor răceli se decompensa făcând crize astmatice. Crizele erau dominate de spasm, cu o cantitate redusă de secreții, mai accentuate pe timpul nopții, însoțite de panică. I se recomandase cura balneară la malul mării. Foarte păgubos pentru că la prima tentativă s-a ales cu o săptămână de internare pe malul mării, cu stare de rău astmatic foarte greu de stăpânit. Primul remediu administrat a fost Arsenicum album 200CH, câte trei globule de două ori pe săptămână timp de 6 săptămâni. Rezultat a fost spectaculos: nu se mai trezește noaptea, respiră mult mai bine, adică normal și strănută mai puțin. În etapa a doua am procedat la o terapie de drenaj, cu Cina D6 în fiecare seară, Apatit D10 în fiecare dimineață, iar la prânz, Chelidonium D6. Control la 2 luni. Terminase tratamentul, n-a mai făcut crize deloc, ceea ce era un record pentru că până în momentul abordării homeopatice, perioada maximă fără crize a fost de o săptămână. Nu mai avea cearcăne, nu mai transpira. Dar, surpriză! Îi apare pe picior, la nivelul treimii medii a gambei stângi, o erupție scuamoasă, rotund-ovalară, pruriginoasă, de dimensiunea unei palme, cu marginile accentuate de microvezicule ușor congestionate. A fost momentul în care am aflat istoricul supresiv al fetiței. În jurul vârstei de un an îi apare prima dată această erupție (dermatită atopică), pe care o tratează la început cu unguente camforate, apoi, după apelul la dermatologie, se aplică tot mai multe unguente ajungând chiar să folosească mai multe tipuri de corticoizi, pentru că răspunsul se lăsa așteptat. După mai bine de doi ani de perseverență, dispare eczema. La mai puțin de o lună după dispariția erupției la piele, face prima criză astmatică (apelul la homeopatie l-a făcut după trei ani de terapie antiastmatică). Remediul care apare este Natrium muriaticum. L-am administrat în potența 200CH, câte trei granule la trei-patru zile timp de 6 săptămâni. Evoluție favorabilă. Închei cu Natrium muriaticum 1000C (DHU), două doze la interval de 2 luni. Acum fetița este o foarte frumoasă adolescentă de 16 ani, în stare perfectă de sănătate, pe care o văd la intervale de unu, doi, acum trei ani și care nu mai are nevoie de vreun tratament.

Comentarii: cazul evidențiază efectul supresiei, alternanța, apariția unei afecțiuni noi (astmul bronșic), dar și faptul că Natrium muriaticum este tulburat de clima marină. Tratamentele erupțiilor tegumentare, în special a celor de tip alergic, a diverselor ulcerații sau a altor leziuni locale sunt dominate copios de aplicațiile locale sau de terapiile locale în general. Acestea vizează rezolvarea leziunii locale, nu fondul, de fapt urmează întocmai ceea ce cer pacienții. Abordările locale în diversele angine sau cataruri faringiene, cauterizările leziunilor de col uterin, antibioterapia aplicată în ulcerațiile aftoase sau de altă natură sunt atitudini prinse în perioada actuală în protocoale terapeutice obligatorii. Rezultatele oferite de aceste abordări și conștientizarea riscurilor pe termen mediu și lung, nu par a înlătura acest tip de abordare, iar motivația cea mai frecventă este ascunsă în spatele „evitării riscului complicațiilor”, fie ale febrei, ale suprainfecției, fie a extinderii leziunii etc., complicații care tocmai astfel au cea mai liberă cale de dezvoltare.

Un subiect aparte în marele capitol al supresiei este reprezentat de radioterapie, în diversele ei forme actuale, de la radierea clasică, țintită asupra unor formațiuni tumorale, la administrarea parenterală de substanțele radioactive cu tropism pe diverse organe sau țesuturi. Toate aceste metode produc un tip special de supresie, mult mai subtil care pe lângă deturnarea cursului natural al bolii, generează tulburări funcționale, dar și organice sau chiar sistemice, uneori mult mai profunde decât boala în sine. Rezultatul sigur este apariția altei afecțiuni, de regulă suprapusă celei inițiale, care modifică substanțial întreaga economie a organismului.

Incontestabil, acest tip de „omorâre” a țesuturilor țintă, are unele beneficii, înlăturând anumite celule, țesuturi sau procese patologice, toate fiind în esență produse, nu generatoare ale bolii. Dar, „întoarcerea” întregului mecanism care a generat boala sau modificarea modului defectuos de funcționare a organismului, rămâne neatinsă.

În urma aplicării unui tratament supresiv, poate rezulta dispariția totală a simptomelor vizate, dar asta se va întâmpla doar dacă organismul reușește să-și refacă homeostazia prin resurse proprii, efort uneori substanțial, care se suprapune celui de administrarea a bolii originale.

Acele boli care se vindecă oricum, cu sau fără vreo intervenție terapeutică, vor fi categoric „vindecate” și prin atitudinea supresivă. Partea bună este că procentul acestor boli este suficient de mare, pentru că intervențiile terapeutice de orice fel, depășesc cu mult nevoia reală de tratament. Astăzi „tratăm tot” și ce trebuie, dar mai ales ce nu trebuie.

În cazul bolilor care nu se vindecă spontan, capacitatea organismului de a se autoechilibra este depășită. Acești indivizi ori sunt victime ale unor boli foarte grave, maligne, uneori moștenite genetic, uneori urmare a propriului stil de viață, ori sunt victime ale terapiilor supresive. Această ultimă categorie va dezvolta „boli” noi, sindroame neîncadrabile în schemele de diagnostic cunoscute. Indivizii devin victime „colaterale” ale intervenției medicale. Cu siguranță nu este nimic nou; fenomenul se pare că a însoțit întreaga istorie medicală. Este bine să fie conștientizat și dacă se poate să-i limităm influența, profund nefastă. Minimizarea importanței sindroamelor prin care se manifestă supresia, accelerează escaladarea spiralei hiperintervenționismului medical, cu ignorarea aproape totală sau mult prea „interesată”, a capacității reale și extrem de eficiente a organismului de a-și regăsi echilibrul adică starea de sănătate.

Înverșunarea homeopaților devine de-a dreptul ridicolă în fața unor cazuri grave de boli sistemice, cum ar fi poliartrita reumatoidă, lupusul etc., în care starea pacienților respectivi poate fi menținută în limite decente doar cu corticoizi, uneori cu bioterapice, unele din cele mai supresoare terapii. În experiența personală am adunat o serie de cazuri care au mers foarte bine și pot afirma chiar vindecarea, trecând mai mult de zece ani de la dispariția totală a oricărei forme de simptom, dar și cazuri în care datorită amplorii insuportabile a agravării, pacienții au renunțat, preferând calea mai simplă, cea a administrării de corticoizi.

Există supresie homeopatică?

Tema supresiei este cu siguranță mult mai complexă decât apare la o primă privire sau decât este percepută în general. Multe dintre ideile vehiculate despre supresie sunt mai degrabă mituri decât realități. O întrebare care mi s-a pus în mod repetat în cadrul cursurilor de inițiere în homeopatie patronate de ARHC a fost: „Există supresie homeopatică?” Da, există, iar originea fenomenului supresiv poate fi oricare, inclusiv de natură homeopatică.

Efectele nedorite apărute în urma administrării medicamentelor potențate și diluate homeopatic pot fi considerate:

Supresie, cînd unul sau mai multe simptome dispar permanent, pacientul prezintă în continuare simptome ale bolii originare, dar apar și altele noi, iar starea generală nu se îmbunătățește. Pacientul poate deveni mai rezistent în fața unor boli infecțioase comune, starea fizică se ameliorează, iar cea mentală și emoțională se agravează.

Patogenezie, prin dezvoltarea simptomelor proprii remediului.

Paliație, fenomen diferit de supresie: „(…) apare o ameliorare temporară a simptomelor, uneori dramatică, fără ca boala inițială să fie vindecată. Odată cu spațierea ritmului de administrare, simptomele vor reveni. Unele simptome nu se vor schimba deloc, iar altele noi vor apare. Chiar dacă remediul este repetat o perioadă mai îndelungată, simptomele se vor agrava treptat.” (Hofve, 1998) Este cel mai frecvent întâlnită în cazul prescripțiilor superficiale, având ca obiectiv principal patologia. Paliația poate fi asimilată prescripțiilor pe patologie care uneori sunt singurele posibile: unele stări terminale sau în acut, la pacienți bine echilibrați.

Dacă alegerea remediului este făcută în mod judicios, iar obiecivul terapeutic este suficient de profund, riscul supresiei rămâne îndepărtat. Dacă prescripția ia în considerare un număr restrâns de simptome și în special dacă se axează predominant pe patologie, riscul instalării supresiei rămâne crescut. Diversele erori în alegerea potenței, a ritmului și perioadei de prescripție, pot genera supresie. Dacă luăm în considerare regulile lui Hering și cu atât mai mult dogmele swedenborgiene, atitudine caracteristică kentienilor, în care totul începe de la mental și se termină la piele, cu siguranță vom putea constata că uneori este așa. În consecință, observația atentă, liberă de prejudecăți (îndemn invocat mereu de Hahnemann), urmată de confirmarea practică a opțiunii, ar trebui să rămână singurele ghiduri.

Diverși autori nuanțează conceptul:

Supresia sau paliația unei boli, reprezintă îndepărtarea simptomelor externe ale acesteia prin aplicații externe mecanice, chimice sau topice de altă natură sau prin intermediul unor medicamente puternice, administrate intern în doze masive, altfel încât să dezvolte un efect fiziologic sau toxic direct și în nici un caz un efect terapeutic (Close, 1924).

Kent se rezumă la a da câteva indicații strategice:

Remediul indicat nu trebuie aplicat extern (…) Dacă rezolvă problema locală, înseamnă că face asta înainte de a vindeca boala internă, ceea ce înseamnă că anulează orice șansă ca boala internă să iasă la suprafață. Pe măsură ce evoluția pacientului este mai favorabilă, șansele să apară o erupție la piele vor fi tot mai mari. Energia vitală trebuie să fie suficient de mare pentru ca evoluția să progreseze de la interior spre exterior, cale necesară pentru a dobândi vindecarea (…) cel mai natural mod de a obține acest tip de evoluție este prin îndepărtarea obstrucțiilor, dar vă avertizez, tot ce pornește din interior, trebuie tratat din interior (Kent, 1926).

„Majoritatea homeopaților consideră fitoterapia și alopatia ca fiind forme de supresie, în sprijinul afirmației neexistând decât dovezi contradictorii. Supresia este un fenomen susținut cu precădere de kentieni, care nu par să accepte punerea în discuție a reacției supresoare” (Morrell, 1998).

Supresia este o ameliorare aparentă a unui simptom sau grup de simptome ale unui caz dat care apare în urma unei intervenții terapeutice medicamentoase sau de altă natură, intervenție non-homeopatică sau homeopatică, atunci când remediul administrat nu este similimum pentru caz ci doar acoperă o parte din simptome. Este o modificare care apare într-un anumit caz, de regulă atribuită efectului unei substanțe medicamentoase administrată în scop terapeutic. Este în detrimentul stării de sănătate, atât pe termen scurt cât și pe termen lung, chiar dacă din perspectiva simptomatică se poate manifesta ca o ameliorare.

Supresia nu este efectul produs de remediul similimum.

A nu se confunda intervenția cu substanțe topice aplicate pe piele sau mucoase în stări patologice ca psoriazis, condiloame, eczeme, varice, hemoroizi etc., considerate intervenții supresoare, cu intervențiile terapeutice asupra plăgilor sau a leziunilor infectate, în care se utilizează substanțe antiseptice sau antifungice, fie ele naturale fie de sinteză. Acestea din urmă reprezintă doar o intervenție de tip igienic. Sunt supresoare intervențiile cu antiperspirante (suprimă o acțiune a corpului), cu substanțe antifungice în piciorul atletului, cu oxizi de zinc în opăreala bebelușului, sau cu substanțe antialgice sau anestezice în cazul traumelor musculare, articulare etc.

Supresia poate apare în urma consumului abuziv de medicamente în doze materiale, când efectul substanței administrate este apropiat de cel toxic al substanței respective sau se situează la capătul toxoterapeutic al spectrului de acțiune. În cazul repetiției prea frecvente a remediului homeopatic prescris pe patologie, în special dacă administrarea se face într-o potență înaltă și pentru o perioadă îndelungată de timp. Adesea remediul supresor este unul minor sau acoperă doar o mică arie din tabloul simptomatic al pacientului și nefiind similimum, nu va acționa conform principiului similarității; se potrivește cazului doar parțial, imperfect. Remediul supresor poate fi un remediu la care pacientul este sensibil în mod particular, dar care nu este capabil să genereze un răspuns de vindecare, nefiind prescris cu un grad de homeopaticitate suficient de înalt.

Momentul în care se poate constata apariția supresiei nu este fix. Perioada de timp scursă între aplicarea terapiei și apariția efectelor supresoare este variabilă, simptomele putând apare imediat sau la un interval de timp considerabil.

Supresia ca fenomen se potrivește ca mănușa legii lui Hering; în fapt așa-numita lege a lui Hering n-a fost niciodată o lege, ci mai degrabă un set de observații care pot fi făcute uneori; enunțul lui Hering a devenit extrem de ușor o adevărată dogmă, astfel încât denotă o afinitate sporită a homeopaților pentru mitologii care își fac loc foarte ușor în sistemul lor de convingeri (Morrell, 1998).

Există homeopați cu suficientă experiență și notorietate care sunt foarte reținuți în confirmarea generală a legii lui Hering: A. Saine, M. Farokh, D. Demarque etc.

Antidotarea

Etimologic, antidot este un cuvânt compus și provine din grecescul anti + dotos, adică împotriva a ceea ce a fost dat (Mosby's, 2009).

În alopatie, antidotarea reprezintă o acțiune chimică de neutralizare a unei substanțe toxice prin intermediul altei substanțe, numite antidot, având ca scop suprimarea efectelor toxice pe care substanța inițială le-a provocat sau le-ar putea provoca. Pentru a putea avea loc o antidotare, este neapărat necesar un contact direct între cele două substanțe.

În homeopatie, antidotarea are un alt înțeles și este definită ca o acțiune biologică sau farmacodinamică a unui remediu numit antidot, iar acțiunea acestuia nu este de a neutraliza o altă substanță eventual toxică, ci doar unele dintre efectele toxico-patogenezice prea violente sau nocive ale acesteia (Aurian-Blăjeni, 1985:421). Se poate asimila noțiunii de antidotare fiziologică (vezi notă subsol 224).

Primele publicații ale literaturii homeopatice, conțineau liste cuprinzătoare ale relațiilor de antidotare dintre remedii, obicei mai puțin prezent în literatura contemporană, chiar dacă aceasta este în mare măsură o reeditare a textelor vechi. Fiecare remediu era prezentat cu toate relațiile sale de complementaritate, incompatibilitate sau de antidotare.

Există câteva relații medicamentoase clasice, de multe ori verificate: reacția la Mercurius este antidotată de Aur, Mezereum, Nitric acid sau Hepar sulphur, dar și invers, Mercurius antidotând aceste remedii; reacția la Ignatia este antidotată de Acetic acid, reacția la Argentum nitricum este antidotată de Natrium muriaticum și lista poate continua, cuprinzând întreaga materie medicală (Aurian-Blăjeni, 1985:421). În general sunt de comun acceptate remedii ca Nux vomica sau Camphora, ca fiind antidoturi aproape universale.

Alimentele extrem de condimentate sau cu gust intens aromat, cum ar fi menta, camforul, ciocolata, cafeaua etc., pot acționa ca antidot în anumite circumstanțe.

Cel mai adesea, administrarea din greșeală (grabă, neatenție) a unui remediu neadecvat, nu va produce nici un fel de efect, încât problema antidotării nu se mai pune. Dacă apar efecte nedorite și se constată administrarea unui remediu inadecvat, iar simptomele sunt cauzate de această administrare, antidotarea devine necesară. Există însă câteva condiții în care aceste antidoturi, fie ele sub formă de remedii sau sub formă de alimente, pot deveni efective.

Timpul scurs de la administrarea remediului de antidotat, până la aplicarea antidotului nu trebuie să depășească aproximativ 20 de minute, uneori chiar mai puțin. Acest interval este dat de perioada necesară instalării efectului chiar dacă nu este întotdeauna vizibil. Odată instalat pe deplin efectul unui remediu, antidotarea cu un remediu generic devine dificilă. Potența înaltă și foarte înaltă poate prelungi perioada de instalare a efectului, ceea ce face posibilă o eventuală antidotare în acest interval. Potențele mici și foarte mici se antidotează mult mai ușor, efectul lor este mai puțin amplu, dar și viteza de instalare a efectului este mai mare în general.

Dacă efectul remediului este instalat pe deplin și apare nevoia antidotării, se va aplica principiul clasic al homeopatiei: administrarea remediului cel mai potrivit tabloului simptomatic. Adesea acest remediu este tocmai cel care trebuie antidotat. În asemenea situația, blocarea sau antidotarea se va face cu același remediu în potență modificată: cel mai frecvent crescută, iar dacă nu este disponibilă, se poate administra aceeași potență mult diluată în apă, iar administrarea se continuă până la obținerea efectului dorit, apoi se suprimă.

Virtual, orice remediu administrat corect sau incorect poate declanșa o patogenezie la o persoană sensibilă, dar evenimentul este rarisim și în mod excepțional, aceasta va necesita antidotare. Uneori, remedii din clasa mineralelor, acizilor sau metalelor, unele nosode, dar nu numai, dacă se administrează neinspirat, pot deveni greu de oprit. În practica personală am întâlnit asemenea agravări (care au necesitat antidotare) la Sulphur, Silicea, Mercurius, Pertussinum, Kalium bichromic, Causticum, Nat- sul, dar și la altele.

Înainte de a lua decizia aplicării tratamentului sau remediului antidot, este necesar a se face distincția între o patogenezie, un efect de „deblocare” a unei boli suprimate sau latente și unele reacții, de altfel destul de frecvente, de apariție a unor „eliminări” (secreții uretrale, mici sindroame gripale, secreții nazale etc.).

Caz din arhiva personală: pacientul a fost „tratat” pentru o formă impresionantă de psoriazis cu doze importante de corticoizi atât injectabil cât și topic. După două luni de spitalizare unde s-au aplicat asemenea intervenții, leziunile de piele au dispărut în totalitate, dar a apărut o hipertensiune arterială de nestăpânit (i se administrau 5 preparate antihipertensive) care însoțea o alterare semnificativă a stării generale cu anxietate, insomnie, fatigabilitate accentuată, agitație psihomotorie. I-am administrat Sulphur CH200 o singură doză. Reacția a fost de-a dreptul șocantă: în 24 de ore, întreaga erupție a reapărut agresivă și extrem de pruriginoasă. Hipertensiunea arterială a dispărut, iar anxietatea a crescut proporțional parcă cu pruritul. Cu siguranță am administrat o potență greșită, prea agresivă. Reacția la remediu a fost cea așteptată, chiar dorită, dar amploarea ei a depășit capacitatea mea de previziune, dar și pe cea de asumare a pacientului. Pentru a opri reacția am avut nevoie de aproape șase săptămâni în care am urcat la 1MK, 10MK, fiecare dizolvate și diluate în apă, dar diminuarea simptomelor nu a depășit 50%; apoi am trecut la LM1, LM2, LM3 etc., dizolvate în apă, dar stabilizarea am obținut-o abia la LM6 când pruritul a dispărut în totalitate, iar erupția s-a „răcit” și s-a redus în amploare cu peste 80%. În această stare a rămas oarecum stabilă pentru o perioadă îndelungată. Hipertensiunea arterială nu s-a mai manifestat în următorii ani, iar erupția a căpătat o formă acceptabilă.

Caz din arhiva personală: copil de 5 ani care tușea foarte mult, cu agravări nocturne, în încăpere și la cald, a răspuns doar parțial la remediul cel mai bine indicat: Sambucus. Abia la a treia consultație am reușit să disting acel timbru foarte specific al tusei convulsive, în care este antrenat întreg toracele, cu o vibrație a întregului arbore bronșic și uneori a cutiei toracice. Evident era nevoie de un nosod. Din istoric am aflat că tipul acesta de tuse era propriu băiatului de câțiva ani. I-am recomandat Pertussinum 30CH, o doză, eventual o repetare a doua zi dacă timbrul specific persistă. După aproximativ 30 de minute de la administrare, a dezvoltat un acces de tuse violent, pentru care mama nu a apelat la antidot ci a repetat Pertussinum. Rezultatul a fost nul. Tusea a rămas aceeași, foarte precis de tip convulsiv. Am căutat Pertussinum în potență mai mare și nu am găsit. Soluția a fost repetarea remediul dizolvat în apă: 5 granule în 100 ml apă plată din care a luat o înghițitură. Ziua următoare a golit paharul lăsând aproximativ o linguriță peste care a completat până la aproximativ 100 ml, din care a luat din nou o înghițitură. Aceeași manevră a reperat-o încă de două în aceeași zi, după care n-a mai fost nevoie. După dispariția rezonanței specifice, tusea a mai continuat încă două zile, dar de data aceasta cu o cantitate relativ redusă de secreții bronșice, după care a dispărut. Timbrul acela al tusei a dispărut se pare definitiv, pentru că în următorii doi ani, răcelile nu mai urmau cursul cunoscut, de regulă oprindu-se la afectarea faringelui și amigdalelor.

Cel mai impresionant caz în care am apelat la antidotare a fost de Causticum. Copilul a primit Causticum în potență 30CH prescris pentru enurezis. Indicația a fost să repete remediul în cazul în care în următoarele 3-4 zile, persistă urinarea nocturnă. Urinarea a fost suprimată, dar remediul a fost administrat în continuare. Rezultatul: băiatul a căzut în curtea școlii în urma unei crize de parapareză, evident declanșată de Causticum. Marele noroc a fost că mama m-a apelat imediat și i-am indicat administrarea unei doze de Causticum CH200. Remisia a fost imediată (minute) și totală.

Un fenomen care poate fi supus nevoii de antidotare și care se întâlnește probabil și mai rar, este incompatibilitatea între remedii. Există unele incompatibilități clasice între remedii, citate în mai toate textele de MM, cum ar fi Silicea cu Mercurius sau Phosphorus cu Causticum. Cu toate acestea, am întâlnit preparate homeopatice complexe în care coexistă remediile menționate, de regulă în potențe diferite și foarte joase.

O experiență de acest tip am avut-o pe propria piele: mă necăjea un abces dentar și pentru că programarea la stomatolog o aveam abia peste câteva săptămâni, am decis să drenez abcesul prin intervenție homeopatică. Durerea era relativ suportabilă, din când în când mai drena spontan; uneori apărea reacție ganglionară submandibulară cu noduli dureroși, subfebrilitate, oarecare agravare nocturnă, determinată de închiderea temporară a căii de evacuare. Am decis neinspirat: Mercur solubil CH5, la 4-5 ore. Au urmat trei zile de coșmar. Alegerea a fost greșită pentru că n-am ținut cont de modul personal de reacție sau miasmă care nu era în nici un caz luezinică. Ganglionii s-au mărit și mai mult și au devenit mai sensibili. Remediul indicat era Silicea. Pe acea vreme nu luam în considerare eventualitatea unei incompatibilități. Fără a lua vreo măsură de antidotare am administrat Silicea D10 la 4-5 ore. Rezultatul a fost o agravare în plus. Stare generală alterată, febră mare, supurație amigdaliană bilaterală. A fost momentul în care m-am luat în serios. Am administrat 3 doze consecutive la 20 de minute Camphora D2, remediu care de atunci nu-mi mai lipsește din cabinet, după care la 4-5 ore am reluat Silicea în potență CH30, o doză pe zi 2 zile. A treia zi, abcesul și nodulii erau complet drenați, fără nici o urmă de jenă la nivelul gingiei sau la distanță. Nu pot aprecia dacă antidotarea cu Camphora a fost eficientă sau schimbarea potenței de Silicea a fost inspirată. Cu siguranță însă, administrarea de Silicea după Mercur a fost o greșeală.

„În practică trebuie să fim credincioși înainte de toate legii similitudinii! În caz de prescripție necugetată personală sau a unui confrate, eventual alopat, să nu recurgem imediat la alegerea antidotului din vreun repertoriu sau după vreo regulă sumară” (Aurian-Blăjeni, 1985:429). Este motivul principal pentru care cel mai adesea, remediul indicat este același, într-o potență modificată.

Probabil că noțiunea de antidotare nu este cea mai potrivită din perspectiva homeopatică, pentru că procesele cărora li se adresează sunt prin excelență biologice, extrem de complexe, neputând fi reduse în nici un caz la simple reacții fizice sau chimice.

Un alt aspect demn de considerare este relația de „antidotare” dintre remediile homeopatice și substanțele ponderale medicamentoase sau de altă natură.

Caz din arhiva personală: un vecin pe care îl cunoșteam destul de bine, dar care n-a apelat niciodată la tratamentul homeopatic. Caz tipic de Nux vomica: agresiv cu soția, slab, friguros, consumator ocazional de cantități semnificative de alcool (dipsomanie). Fiind foarte supărat pe viață, pe lângă alcool a luat în jur de 15 comprimate de diazepam de 10 mg (în jur de 150 mg.). Chiar dacă nu este o doză fatală, a intrat într-o stare comatoasă, cu respirație stertoroasă, mici crize spastice generale. Am fost chemat de fiica acestuia să vedem dacă trebuie dus la spital sau nu. Recomandarea rațională este: categoric DA!!! Nu am procedat conform recomandării, ci i-am administrat Nux vomica CH30 în apă la fiecare 20 de minute. Rezultatul a apărut imediat: după a doua administrare respirația a devenit normală, după a treia s-a trezit și a vomat. După 4 ore putea vorbi, iar a doua zi totul a fost normal. Concluzia: Nux vomica a fost remediul similimum al pacientului, nu doar administrat pentru consumul de alcool sau de diazepam. Dacă nu cunoșteam pacientul, puteam lua în considerare și Opium, Belladonna sau un alt remediu.

Importanța fenomenului antidotării rămâne mare și pentru că de regulă este înțeleasă diferit, din nou experiența personală va fi cea care poate ajuta la luarea deciziei atât în aprecierea dacă există sau nu antidotare într-un caz dat, cât și la aprecierea nevoii de intervenție în scopul antidotării. Ceea ce rămâne valabil de fiecare dată, confirmând întotdeauna, fără excepție, este funcționarea legii similitudinii. În cazul în care devine imperativă antidotarea, tot similitudinea este cea care trebuie și poate să ghideze spre descoperirea antidotului.

POSTSCRIPTUM

„Medicul este un protector al stării de sănătate în măsura în care cunoaște cauzele care tulbură această stare determinând îmbolnăvirea și dacă știe cum să înlăture aceste cauze de la persoanele sănătoase” (Hahnemann, 1922).

Și pentru ca lucrurile să se poată desfășura cât mai aproape de optim, „Trebuie ca medicina să țină seama de natura omului, de unitatea și de unicitatea lui ” (Carrel, 1964).

De ce homeopatie?

Având girul oficial (chiar dacă oamenii nu țin cont cu prioritate de acest fapt în momentul în care au o problemă de sănătate) homeopatia face parte din șansele alternative ale pacienților.

Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele, care sunt limitele, care sunt posibilitățile? Există cel puțin trei perspective diferite prin care se poate aprecia ceea ce oferă homeopatia, în fiecare caz interesele fiind substanțial diferite. Punctele de vedere depind de poziția de pe care se face aprecierea, ori „jucătorii” implicați sunt: pacientul, medicul și în ultimă instanță sistemul care administrează relația respectivă. Iată câteva răspunsuri posibile:

Perspectiva pacientului

Pot fi considerate avantaje:

Spectrul terapeutic extrem de larg care oferă soluții proprii pentru o gamă considerabilă de afecțiuni medicale. Utilizarea unei materii medicale uriașe, care depășește cu mult suma „materiilor medicale” a tuturor celorlalte specialități medicale, poate oferi soluții pentru cele mai bizare stări imaginabile.

Posibilitatea abordării situațiilor fără un diagnostic stabilit prin metodele medicinii convenționale. Asemenea cazuri sunt frecvente în cabinetele de homeopatie.

Perspectiva holistică; preluarea cazului în întregul său, cu valorizarea tuturor informațiilor: a simptomelor fizice și mentale și nu fără a ține cont de contextul socio-cultural sau totalitatea caracteristicilor mediului din care provine pacientul, conferă homeopatiei calitatea de a fi extrem de cuprinzătoare în criteriile utilizate.

Apropierea de pacient; anamneza specifică homeopatiei oferă o anumită apropiere de pacient, uneori foarte bine receptată, dar nu de regulă. Această anamneză este un punct de conflict pentru detractorii care consideră homeopatia o formă de psihoterapie. Ascultarea și înțelegerea pacientului în detaliu și în „totalitatea” lui este indispensabilă pentru homeopatie. Dacă aceasta este psihoterapie și dacă mai și funcționează ca psihoterapie, cu atât mai bine, dar teza e mai greu de aplicat în cazul nou născuților, a comatoșilor, a animalelor sau a plantelor.

lipsa de riscuri în ce privește intoxicarea sau dependența medicamentoasă.

compatibilitatea cu vârstele extreme și cu sarcina.

compatibilitatea cu aproape orice tip de terapie, medicamentoasă sau de altă natură (incompatibilitate în sens propriu, nu există și dacă apar unele probleme, acestea sunt generate de riscul de a antidota ori remediile homeopatice ori medicamentele alopatice).

costul redus al preparatelor din farmacia homeopatică (element care ar putea fi și un dezavantaj pentru că nu oferă interes suficient multora din factorii implicați în sistemele de sănătate, de la producători, până la administratorii de sistem).

Dezavantajele se găsesc cu greu în zona strict medicală, ele fiind mai degrabă prezente în partea administrativă, socială, culturală etc.

Homeopatia nu se pretează cu ușurință la automedicație (în cazul în care vizita la homeopat este considerată un dezavantaj). Excepțiile pot fi reprezentate de prezența pe piață a complexismelor homeopatice care pot oferi un ajutor în farmacia casei sau sub forma truselor de vacanță etc. și în același timp, accesul facil la „homeopatie” din partea medicilor nehomeopați.

„Omul modern”. Vulnerabilitățile umane au constituit dintotdeauna o țintă a oportuniștilor de tot felul. Politicile de marketing, manifestate de-a dreptul agresiv prin intermediul mijloacelor media și nu numai, dezvoltă o determinare crescândă spre stimularea folosirii a diverse produse în vederea creșterii anumitor aptitudini, capacități fizice sau intelectuale sau în vederea combaterii unor afecțiuni sau pseudoafecțiuni. Această direcție este potențată de o încurajare indirectă sau mascată a scăderii încrederii în propriile capacități și resurse de a obține sau întreține starea de sănătate sau de a controla propria capacitate de adaptare. Trebuie să nu mai gândim pentru că ei oricum știu mai bine, doar sunt mai școliți (vezi aparițiile tot mai frecvente a unor anunțuri oficializate inadmisibil prin girul unor personaje reprezentând diverse autorități, care ne indică uneori alarmant și intempestiv, ce trebuie să mâncăm, să nu mâncăm, ce să bem, cum să ne vaccinăm, cum să ne îmbrăcăm, cum să dormim, cum să ne creștem copiii, cum să trăim). Rezultă o anumită formă de educație care își arată deja roadele în special la nivelul pretențiilor enunțate de unii pacienți. Aceștia nu se mai raportează la ei înșiși, la propriile lor capacități, nevoi și aversiuni, ci la anumite modele sau performanțe pe care le-au văzut la televizor sau le-au fost sugerate prin diverse canale, unele dintre ele fiind de-a dreptul halucinante. Apare evidentă o inadecvare legată de aceste pretenții de obicei nerealiste și care nu sunt raportate la propriile capacități și resurse, ci la un model sau tip cultural propus artificial și construit nerealist. Sunt falșii pacienți. La acest nivel se pot observa două tendințe opuse:

de prezentare la medic pentru pseudoprobleme. Sunt pacienții cărora le lipsește curajul de a practica automedicația și solicită girul specialistului pentru a dobândi ceea ce au aflat că s-ar putea dobândi peste sau extra a ceea ce numim normal. Homeopatia îi va dezamăgi pentru că nu le poate oferi altceva decât o cale naturală, o șansă de optimizare a propriilor resurse. Același lucru se petrece în cazul în care apare o problemă obiectivă nemedicală, pe care individul nu este capabil să o administreze și la un moment dat devine generatoare de simptome. Pe scurt: „Degeaba umfli roata, dacă nu scoți cuiul!”

de neprezentare la medic și de recurgere la automedicație; aici se pot încadra și cei care au reală nevoie de ajutor medical, dar au pierdut încrederea în capacitatea medicinei de a-i ajuta și nu apelează. Homeopatia va furniza o dezamăgire pentru că nu se poate administra corect un remediu fără consultul specific (spre deosebire de toate celelalte medicamente, cele homeopate nu se găsesc în farmacie însoțite de vreun prospect din care pacienții să se poată informa, dar există cărți, există internet) sau pe un diagnostic convențional. Uneori, deprinderea în timp a unor abilități din partea unor pacienți foarte interesați și în același timp preparatele homeopatice complexe, pot oarecum ameliora această stare de lucruri. Cu toate acestea, automedicația homeopatică, de loc rară, de regulă dezamăgește.

Adoptarea homeopatiei pune uneori pacientul în dificultate în relație cu reprezentanții medicinii oficiale. Există încă o atitudine de respingere sau chiar de ostilitate adresată homeopatiei, manifestată de către unii colegi, fapt ce generează o reținere din partea pacienților de a recunoaște „oficial” urmarea unui tratament homeopatic pentru că riscă să-și piardă anumite drepturi firești (concediu medical, pensie etc. sau chiar investigațiile medicale la care ar avea dreptul). Totuși, tendința de inacceptare a homeopatiei este în scădere, iar curajul pacienților de a afirma tratamentul urmat, este în creștere.

Perspectiva medicului homeopat

Pe lângă avantajele enumerate în dreptul pacientului, practicarea homeopatiei poate oferi o satisfacție profesională remarcabilă, rezultatele favorabile obținute fiind probabil greu de egalat. Gradul de libertate ridicat, oferit de posibilitatea alegerii a diverse obiective terapeutice, în funcție de propria perspectivă, dar și de starea de fapt a cazului, aduce homeopatia pe o poziție de negăsit la alte specialități medicale.

Dificultățile practicii homeopatice încadrează trei categorii de factori diferiți: cei legați de practica propriu-zisă care includ asimilarea principiilor homeopatiei, a felului în care se conduce o consultație homeopatică, a uriașei cantități de informație greoaie, refractară din MM și a nenumăratelor subtilități cerute de cunoașterea ei. Lucrul cu repertoriul homeopatic, cunoașterea medicamentului homeopatic, a felului în care diversele potențe își fac remarcată acțiunea alături de evaluarea rezultatelor sunt tot atâtea praguri de trecut. Nu există loc pentru rutină, nu există stereotipii. Dedicarea pe care o solicită homeopatia rămâne unul din motivele importante pentru care își găsește mai greu adepți devotați, care să o valorifice la potențial maxim. Altă categorie de factori care face dificilă activitatea homeopatului este ostilitatea mai mult sau mai puțin explicită din partea unor colegi și un anumit grad de incertitudine a statutului practicii homeopatice, generat de instabilitatea atitudinii autorităților. Probabil în ultimul rând lipsa unei instituții „protectoare” funcționale, face ca demersul homeopatic să fie extrem de liber și în mod necesar asumat strict individual de fiecare homeopat în parte, eventual împreună cu pacientul său. Nu orice medic este dispus să se expună încât să-și asume în totalitate propriile opțiuni terapeutice, astfel încât libertatea își arată cealaltă față: un grad important de expunere, uneori dificil de asumat.

Perspectiva autorităților (medicale)

Foarte probabil ca singurul avantaj „palpabil” din perspectiva autorităților să se rezume la prețul relativ scăzut al remediilor homeopatice, asta în eventualitatea în care ar intra pe vreo listă a medicamentelor rambursate prin sistemele de asigurări, dar și acest punct pare fragil pentru că nu întotdeauna suma mică este ceea ce se dorește în realitate.

Cu greu autoritățile vor putea fi în relație foarte bună sau „prietenoasă” cu un fenomen greu de controlat. Atitudinea poate fi observată în oscilația legislațiilor din domeniu. Cadrul legal se găsește în permanentă mișcare, ba cu o creștere, ba cu o scădere a „toleranței” față de practicile alternative. Uneori, apar „restricții” cel puțin bizare, astfel încât totdeauna, homeopatia a avut cel mult statutul de practică „tolerată”, într-un grad mai mare sau mai mic.

O bizarerie legislativă prezentă în țara noastră, este furnizată de politicile medicamentului, cu celebrele taxe de „omologare” sau autorizare. Preparatele homeopatice sunt așezate pe aceeași poziție cu oricare alt preparat de sinteză, încât sumele solicitate pentru autorizarea de piață ajung la sume astronomice, complet nerealiste dacă luăm în considerare și faptul că o farmacie decentă cu preparate homeopatice ar trebui să conțină câteva sute de poziții. În același timp, există farmacii homeopatice on-line care sunt dispuse să furnizeze preparatul dorit în România și o fac cu succes, întregul demers fiind perfect legal.

„Mai este nevoie de homeopatie în zilele noastre?”

Are vreo șansă homeopatia de a fi relaționată cu ideile noi, apărute la sfârșitul secolului XIX datorită unor inovatori ca Virchow, Pasteur și Koch sau este menită să se mențină departe de ideile medicinii convenționale, așa cum insista Hahnemann? Ani la rând, practica medicală convențională contemporană Maestrului, a fost ținta atacurilor sale vehemente. Spre sfârșitul secolului XIX acele practici intră în declin și nu datorită homeopatiei, ci a evoluției științei. Descoperirile lui Pasteur și Koch, care aduc dovada existenței microorganismelor (chiar dacă au trebuit să treacă mulți ani de la primele prezentări ale studiilor până la acceptarea deplină în mediile medicale și științifice ale vremii) și conceptele lui Virchow care prezintă corpul omenesc ca pe un tot alcătuit din numeroase celule ce interacționează între ele, duc în final la punerea în umbră sau chiar înlăturarea conceptelor vitaliste (adoptate de Hahnemann), ca neavând o bază științifică. Chimia și fizica cunosc un avânt remarcabil, iar nivelul de înțelegere a modului de funcționare a corpului omenesc face un salt fără precedent. Entuziasmul pune stăpânire pe lumea medicală într-un mod în care nu s-a întâmplat de secole sau poate niciodată. Este perioada care determină apariția unei noi dileme în rândul homeopaților: „(…)ar trebui să rămână ancorați în postura hahnemanniană, de rejet total față de capacitatea de a înțelege mecanismul bolilor sau ar trebui ca homeopatia să se alinieze cursului firesc al istoriei(…)?” (Campbell, 2008).

Ideea reconcilierii între dogmatismul rigid al homeopatiei hahnemanniene cu mersul firesc al descoperirilor științifice a avut unele tentative. Poate că dintre cele mai importante sunt lucrări precum „Clasificarea tipologiilor fizice umane” (constituțiilor) dezvoltată de Eduard Von Grauvogl care, utilizând drept criteriu excesul, numește trei categorii: hidrogenoidă (exces de apă), oxigenoidă (exces de oxigen, arderi intense), respectiv carbonitrogenoidă (exces de carbon și nitrogen, acumulare de metaboliți). Modelul lui Grauvogl este urmat de alți homeopați, ca A. Nebel, sau H. Bernard etc., fiecare expunând-și propria viziune. Influența lor se face simțită și astăzi, având o valoare practică incontestabilă. Probabil că aceste clasificări nu reprezintă o apropiere în sine, dar pot fi considerate tentative de compatibilizare a conceptelor homeopatice ale vremii cu conceptele celulare și fiziologice aflate în plin avânt.

Un alt autor ce poate fi considerat ca inițiator al apropierii de medicina convențională bazată pe criteriile științifice actuale, este Schussler. Acesta presupune că bolile sunt cauzate de o tulburare a concentrației diverselor săruri prezente în celulele ce alcătuiesc corpul și susține că aceste tulburări pot fi corectate prin utilizarea celor 12 „săruri tisulare” pe care le propune a fi administrate în potențe joase sub forma unor compuși anorganici. Teoria sa este deplin valabilă și astăzi și „adoptată” chiar de medicina convențională într-o măsură probabil exagerată, dar fără a utiliza diluarea și potențarea propuse de autor, ci prin administrarea în formă brută (Vezi terapiile cu săruri de Ca, Mg, Fe etc.).

În aceeași perioadă, revine ideea drenajului sau organopatiei lui Rademacher care definește conceptul, rămas popular sau chiar exagerat de agreat în zilele noastre, încât a intrat în atenția „Big pharma” care nu a ezitat să copleșească farmaciile cu produse „drenoare” mai nou încadrate ca ”suplimente alimentare” pentru a eluda extrem de restrictivele legi ale medicamentului.

Unele din aceste teorii au rămas în afara acceptării de către homeopații „puri”, care consideră demersul ca o îndepărtare de la conceptele originale ale homeopatiei. În același timp, multe au rămas valabile sau acceptate deopotrivă de homeopați și de lumea medicală convențională și se aplică și astăzi. Probabil cel mai important este faptul că diversele teorii au creat anumite „scurtături” sau „simplificări” în domeniul strategiei sau a abordării cazurilor, încât tehnicile de identificare a remediului s-au modificat, s-au îndepărtat de cele propuse inițial, par mai accesibile și chiar acceptate de convenționaliști. Funcționalitatea este cea care le-a consacrat.

O atitudine tranșantă, dornică să pună capăt „izolării” în care se „complace” homeopatia și practicanții ei, este cea a lui Prafull Vijayakar. Autorul propune două modele: modelul celular (cu trei niveluri de reacție imunitară celulară, fiecare nivel fiind asociat unei miasme: reacția inflamatorie, nutrițională = psoră, reacția generatoare cu exces sau insuficiență = sicoză, iar reacția distructivă = sifilis) și modelul embrionar (reacția imunitară se tip psoric este dezvoltată de țesuturile provenite din exoderm, reacția sicotică este dezvoltată de țesuturile cu origine mezodermică, iar reacțiile de tip sifilitic sunt dezvoltate de țesuturile cu origine endodermică). Asocierile propuse pot înlesni verificarea obiectivă a proceselor patologice și pot justifica zona miasmatică de selecție a remediului (Vijayakar, 2006).

În zilele noastre se fac simțite în mod clar două curente opuse: unul numit „clasicist” care se opune în continuare mai mult sau mai puțin vehement aplicării conceptului contrariilor, dar și a utilizării mai multor remedii în același timp și unul „clinic”, focusat în principal pe aducerea la vedere a capacităților curative a remediilor, deseori renunțând la principiul remediului unic.

Atâta vreme cât oamenii trăiesc și se îmbolnăvesc, aceștia vor avea nevoie de homeopatie pentru a fi vindecați de o serie întreagă de tulburări la care nici un alt sistem medical nu are acces. Principiile homeopatiei nu pot fi distruse sau desființate, iar rezultatele aplicării lor vor continua să demonstreze fiabilitatea tratamentului individual (Varney, 1948).

Avântul oarecum ciclic în evoluția temporală a homeopatiei aduce cu el și o serie de „profitori” uneori bine, alteori mai puțin bine intenționați (conștienți sau nu de impactul celor afirmate) și astfel se face simțit riscul lansării pe piață a unor postulate sau teorii false, eronate sau chiar aiurite în numele homeopatiei.

Probabil opoziția cea mai energică la adresa homeopatiei este determinată de lipsa dorinței de a pătrunde, înțelege și verifica informațiile și nu rareori este determinată pur mercantil, având o susținere „invizibilă” extrem de puternică.

Îngrijorat de afirmația venită din partea unui tânăr confrate homeopat care susține că nu ar mai fi nevoie de homeopatie și de învățăturile acesteia, Varney apreciază că există o problemă serioasă ori cu persoana în cauză, ori cu colegiul care l-a format. Probabil entuziasmat peste măsură de promisiunile farmacologiei aflate în plin avânt (era epoca descoperirii sulfamidelor, a fenolilor etc.), tânărul „rebel” a căzut în capcana (cu mult mai ispititoare astăzi), de a renunța la acele principii solide, demonstrate cu prisosință de-a lungul anilor, în fața unor tentații de moment. Epoca goanei după produse farmaceutice abia începea. Iată părerea lui Varney: (…) „în loc să se așeze și să sape după remediul indicat, tânărul se lasă sedus de metoda ieftină propusă sau sugerată de vreo companie farmaceutică, încât va prescrie pentru pacientul său câteva pilule gata pregătite, iar restul timpului îl va petrece pe terenul de golf” (Varney, 1948).

Dacă goana după simplificare, standardizare și chiar înavuțire poate avea justificare, abandonarea unor legi funcționale și a rezultatelor obținute în urma aplicării principiilor homeopatiei, este inacceptabilă sau cel puțin păguboasă. Puterea și influența companiilor farmaceutice a atins cote inimaginabile în zilele noastre, iar capacitatea lor de a deturna realitatea este pe măsură. În același timp însă, puterea homeopatiei și a legilor naturale pe care se bazează în misiunea de a rezolva stări patologice, face ca aceasta să se mențină sau să renască de fiecare dată.

John Sharp de la Universitatea Nebraska afirmă: „În primul rând, înainte de a utiliza orice procedură specifică, trebuie să realizăm că un tratament de succes depinde de identificarea și eliminarea cauzei. Până când acest fapt nu va fi corect apreciat, vom avea doar răspunsuri incomplete sau recăderi îndată ce aplicarea tratamentului este oprită.” Tocmai aici se află marele avantaj al homeopatiei care aplicată corect, prin administrarea remediului potrivit, este capabilă să înlăture cauza existentă deja mult înainte de apariția tulburărilor în plan fiziologic și prin înlăturarea cauzei, simptomele vor dispărea și astfel se va preveni dezvoltarea ulterioară a patologiei (Varney, 1948).

„Trebuie să realizăm că în marea majoritate a cazurilor în care medicamentele dau un rezultat bun sau corect, practic toate, nu toate, dar practic toate, acestea sunt capabile de revenire spontană(…) Dacă homeopatia are vreo valoare, va trebui să o demonstreze în cazurile care nu sunt capabile de o vindecare spontană.” În asemenea situații, reprezentate în principal de bolile acute, homeopatia este pe deplin capabilă să amelioreze evoluția și să-i scurteze semnificativ durata. În cazurile cronice însă, spune Nash, acolo unde nu există șansa vindecării spontane și homeopatia își „spune cuvântul”, de regulă se va auzi afirmația: „Oricum se făcea bine!”(Nash, 1904). Nimic nou. Ipostaza se repetă identic în zilele noastre. Mai mult, Nash amintește anecdota peștilor (fără a menționa sursa) care ar avea de suferit serios dacă toate medicamentele ar fi deversate în mare spre binele incontestabil al omenirii, anecdotă enunțată în premieră de Oliver Holmes.

Dificultățile iminente în învățarea și aplicarea homeopatiei nu pot sau nu trebuie în nici un caz să ducă la denunțarea homeopatiei și cu atât mai mult la minimizarea rezultatelor pe care le-a demonstrat de-a lungul timpului. O particularitate specială este dată de rezultatele care se observă în numeroasele cazuri existente astăzi, oarecum „dedicate” sau tipice pentru homeopatie, foarte dificil sau chiar imposibil de încadrat într-un sindrom sau diagnostic cunoscut, deci fără cale de abordare alopatică.

De ce homeopatia nu poate fi dezvoltată sau îmbunătățită precum medicina modernă? Este o întrebare pusă de Bose în 1947 și reiterată de o serie de detractori contemporani ai homeopatiei (se pare străini de definiția acesteia) care nu pot avea încredere în ceva ce nu evoluează, nu se modernizează. Răspunsul îl dă tot autorul:

Motivul real este că homeopatia, spre deosebire de medicina modernă, se bazează pe legile naturii și după cum știm cu toții, dacă există cu adevărat ceva imposibil de schimbat sau îmbunătățit aceea este o lege a naturii. Cu cât încercăm mai mult să îmbunătățim homeopatia, cu atât îi ciuntim mai mult din utilitate sau după cum cu bună dreptate spunea Boenninghausen : „Homeopatia este independentă prin natura ei și orice adăugire, veșmânt sau împopoțonare stufoasă îi sunt în detriment profund.” Nu poate fi nici îmbunătățită nici modernizată (Bose, 1947).

Încercând o paralelă între realitățile medicinii convenționale și homeopatiei, Bose remarcă instabilitatea abordării convenționale pe deplin confirmată în zilele noastre:

Ceea ce este adevărat astăzi în medicina alopată, convențională sau oficială, va fi înlăturat peste 50 de ani la fel cum s-a abandonat ceea ce s-a petrecut acum 50 de ani, devenind periculos sau învechit(…) pe când ceea ce este adevărat în homeopatie astăzi, este identic cu ceea ce a fost acum 125 de ani și va rămâne așa pentru totdeauna până când natura își va modifica radical cursul firesc (Bose, 1947).

Căutând originea susceptibilității la adresa homeopatiei, Pulford îi subliniază vulnerabilitatea conceptelor de bază și în același timp tentația oricărui practician de a găsi o „scurtătură”: „Susțin în continuare incertitudinea conceptelor noastre despre boală. Avem mereu tendința de a ne îndepărta de legea care constituie fundamentul metodei noastre și tot ceea ce legea implică.” Din perspectiva mecanicistă se poate spune că se implică legea a treia a lui Newton, încât la fiecare pas se manifestă o egalitate între acțiune și reacția opusă, dar: „Cum putem noi măsura în avans forța reacției? Cum putem ști câtă forță trebuie aplicată momentului acțiunii? Cum putem estima efectele aplicării metodelor brute?” Ceea ce noi recunoaștem ca diminuare sau slăbire a vitalității, în esență nu este o diminuare a forței vitale ci doar o reorientare a ei. Este extrem de dificil de calculat sau de cuantificat modul în care această forță își schimbă modul de acțiune, dar indiferent câte produse medicamentoase noi am inventa, corecția trebuie aplicată forței și nu efectelor ei, iar pentru că forma ei este subtilă, instrumentele trebuie să fie pe măsură (Pulford, 1930).

Numeroasele „legende” legate de homeopatie prezente astăzi, îmbogățesc cu succes zestrea de inexactități, aberații sau „impresii” acumulate în timp în „spatele” homeopatiei.

Implicarea mai mult sau mai puțin directă, cu intenții mai mult sau mai puțin clare a factorului politic, religios sau a celui financiar, uneori cu adevărate campanii de denigrare reușesc cu mare succes să dovedească supremația ignoranței sau a diverselor interese meschine. Latura spirituală, irațională, emotivitatea, atât de importante componente ale ființei umane devin inevitabil ținte sigure ale acestor intervenții active, uneori jalnice, de negare, batjocorire sau minimizare a ceea ce înseamnă homeopatia.

Se poate observa că mai toate aceste campanii sunt făcute ori în numele științei, ori al religiei. Indiferent cât de „bine” sunt conduse și chiar dacă uneori înregistrează succese temporare, nu vor putea ascunde adevărul sau realitatea și nici desființa legile naturii. Sau, după cum afirma un coleg homeopat, atunci când mi-am exprimat îngrijorarea cu privire la aceste campanii: „Nu-ți faci griji, asta înseamnă că suntem importanți!”

Timiditatea „patentată” cu care homeopatia își demonstrează valoarea sau cu care se știe „vinde” este și ea un factor de încetinire a progresului.

Numeroasele forumuri active astăzi pe internet, dar și la televiziuni, radiouri etc., se împart în tabere pro sau contra, iar argumentările fiecărei părți se fac în principal cu păreri din afară, invocînd-se unele studii pro sau contra sau se exprimă propriul nivel de percepție. Cei mai înfocați susținători provin din rândurile celor care au beneficiat în vreun fel de tratament homeopatic, iar detractorii de regulă sunt ancorați în ”medicamentul nu poate funcționa dacă nu are nimic în el!” Este cea mai simplă dovadă că nu este înțeles principiul homeopatiei care nu pomenește nimic despre substanțele înalt diluate ci despre similitudinea simptomatologiei. La substanțele înalt diluate s-a ajuns doar după ce s-a constatat că reacția organismului la administrarea substanței similimum este atît de intensă încât este nevoie de foarte puțin din acea substanță, iar acel puțin, s-a constatat că poate să tindă spre zona diluțiilor infinitezimale.

Abordarea holistică specifică homeopatiei, poate fi unul din factorii care împiedică o minte educată „corect” să accepte o astfel de apropiere de bolnav, pentru că un medic nu poate fi și internist sau cardiolog și psiholog și preot în același timp. Nici nu trebuie, iar dacă ar încerca, toate aceste calități ar deveni necredibile. În schimb poate fi un bun homeopat și astfel va ține cont de toate aceste aspecte ale vieții exprimate de pacientul suferind și va avea șansa să aleagă remediul capabil să-i rezolve sau să-i aline suferința.

Apropierea de lumea „științifică” se pare că este posibilă doar prin intermediul studiilor de specialitate. Ori problematica cercetării medicale, în loc să netezească calea de comunicare și clarificare, generează probleme suplimentare, deseori extrem de greu sau imposibil de administrat. Christian Boiron susține că în mod paradoxal la un moment dat, știința ucide știința:

Exigențele din ce în ce mai mari ale metodologiei științifice în general și ale celei clinice în particular, creează o adevărată prăpastie între domeniul investigării științifice și cel al acțiunii medicale. Dintre toate cazurile clinice întâlnite zilnic în activitatea medicală, foarte puține pot deveni obiectul unei experimentări clinice homeopatice sau alopatice. De la un anumit nivel de sofisticare, știința ucide știința: din cauza rigorii crescânde, protocoalele experimentale devin aproape inaplicabile în terapeutica uzuală, fie alopatică, fie homeopatică. Și lucrul acesta este frustrant pentru toți cei care ar dori să definească clar, obiectiv, „serviciul medical oferit” pentru fiecare medicament, pentru fiecare intervenție terapeutică (Boiron, 2011:79).

Orice act medical, indiferent că se dorește sau nu, implică din partea pacientului atât partea rațională sau mentală volițională, cât și partea fizică și partea irațională sau emoțională care include emotivitatea, afectivitatea, credința etc., pentru că este vorba de om, iar acesta nu poate fi extras din condiția sa decât în mod strict artificial sau teoretic. Ori actul medical este un act concret, practic, chiar și atunci când se rezumă la administrarea unui medicament placebo. A nu ține cont de toate aceste componente ale individului nu poate însemna decât o limitare a intervenției și implicit a rezultatului posibil.

Fondurile uriașe investite astăzi în cercetarea medicală convențională și în principal în cea farmaceutică au reușit cu mare succes să ocolească cercetarea homeopatică existând o disproporție uriașă, total neadecvată realității. Un exemplu: Australia: o țară de aprox. 22 milioane locuitori unde cheltuielile în cercetarea medicală convențională au crescut de la peste 200 mil. $ în 2001 la aproape 800 mil. $ în 2011 (Australian Government, 2011), iar grupul practicilor alternative care include homeopatia, beneficiază doar de „atenție sporită”, încât „ceea ce se oferă pacienților să fie bazat pe dovezi atât de mult cât este posibil” (Australian Government, 2012). Ori asta împotriva faptului că 50% din pacienții diagnosticați cu cancer din această țară sunt în căutarea unei alternative (Chan, 2011).

Statusul oarecum periferic, de nișă, în care trăiește homeopatia astăzi, este uneori dilatat, deschis și făcut vizibil și datorită succesul terapeutic aplicat vreunei personalități sau de șansa vreunui homeopat sau organizații homeopatice mai vocale, cu vădite abilități mediatice, să se facă auzite, dar aceste situații rămân izolate și vor schimba cu greu sau foarte limitat atitudinea generală.

În același timp constat cu mare satisfacție că în țara noastră, numărul medicilor care urmează diverse cursuri de inițiere, acreditare, mai nou masterale în homeopatie, dar și în alte domenii numite alternative, este în creștere constantă. De asemenea, apropierea de lumea universitară este deja concretă (UMF din Iași, Timișoara, Constanța, Oradea au acceptat patronarea unor cursuri de homeopatie).

Formarea în homeopatie

Pe parcursul practicii, am simțit deseori nevoia de a realiza o apropiere mai mare de cerințele perioadei actuale, de o sincronizare a conceptelor originale ale homeopatiei cu cele acceptate și/sau acceptabile astăzi, cu nevoile și/sau „pretențiile” pacienților contemporani. Acești pacienți au de ales, pot opta pentru medicina convențională sau pentru una din cele numite alternative între care se află și homeopatia. „Prăpastia” aparent ireconciliabilă care desparte practica medicală convențională de homeopatie, este un impediment în aducerea la lumină a ceea ce homeopatia poate oferi. Actualizarea posibilităților homeopatiei prin asimilarea rezultatelor științelor medicale actuale, în special a investigațiilor paraclinice, imunologice, imagistice etc., ar putea aduce homeopatia în același rând cu ceea ce numim medicină convențională.

În ciuda solidității principiilor homeopatiei, a forței remediilor și a confirmării lor de-a lungul timpului, homeopatia ocupă un loc secundar în „autobuzul” științelor medicale. Pentru a putea face un pas în față, cu siguranță este nevoie de multe clarificări, de acordarea și nu de contopirea cu medicina contemporană.

Devenirea profesională a oricărui homeopat este un proces delicat, selectiv, o provocare de anvergură ce nu pare a avea un final, ci doar etape, nivelurile devenirii succedându-se unul după celălalt într-un ritm mai mult sau mai puțin accelerat de-a lungul întregii perioade de activitate. Odată trecut de asimilarea definiției și principiilor homeopatiei, aspirantul urmează să se confrunte cu „zidul” MM homeopatice. Apoi, diverse etape de evoluție mai mult sau mai puțin evidente sau conștientizate de fiecare, marchează pas cu pas un drum presărat cu numeroase obstacole, dar și satisfacții în egală măsură. Confirmarea depășirii stadiilor apare evidențiată de rezultate, de forma prescripției, de simplificarea indicațiilor terapeutice. „(…) devenirea unui homeopat este un proces de dinamizare continuu” (Sherr, 1994).

La unul din cursurile sale, adresându-se auditoriului format din studenți în ale homeopatiei (din care făceam parte, Timișoara, 1999), regretatul profesor G. Bungetzianu afirma: „(…) nu succesul unei prescripții trebuie să vă bucure, ci mai degrabă eșecul, pentru că așa vă veți apleca din nou asupra cazului și veți mai învăța ceva.” Situația este inevitabilă pentru fiecare ucenic, dar nu numai și în același timp o măsură a dorinței de progres individual.

Primul mare obstacol în deprinderea homeopatiei constă în mentalul fiecăruia dintre noi, în mentalitatea de medic practicant al medicinii convenționale, deja structurată și uneori întărită de ani de experiență practică. Depinde de propria nevoie de investigare, de capacitatea de adaptare la un alt mod de gândire și de a păstra mintea limpede, de a renunța conștient și deliberat la orice fel de prejudecată. „Dacă tratatele de homeopatie sunt ilizibile, nu este din vina scrierilor noastre, ci exclusiv din vina defectului de adaptare a ochiului alopatic la elementele esențiale ale practicii homeopatice” (Duprat, 1955). În esență, filozofia de abordare este fundamental diferită: în medicina convențională se încearcă modelarea reacțiilor de adaptare în funcție de intențiile pacientului, pe când în homeopatie, de încearcă modelarea reacțiilor de adaptare a pacientului în funcție de mediu și de caracteristicile individului.

Datorită individualizării înalte a demersului practic al consultației și ulterior al prescripției homeopatice, este nevoie de un grad considerabil de curaj, necesar în asumarea propriilor decizii. Expunerea la „risc administrativ” în cazul homeopaților este incomparabil mai mare decât în cazul practicanților medicinii convenționale care nu trebuie decât să respecte protocoalele.

Toți am auzit de câte o personalitate intens mediatizată care, fiind victimă a unei boli grave, a renunțat la tratamentul convențional făcând apel la „medicina alternativă”, dar șansa nu i-a surâs și sfârșitul a fost devastator. În acel moment, metoda implicată, fie ea homeopatia sau o altă metodă alternativă, devine ținta denigrărilor de tot felul, ceea ce nu se petrece în cazul în care ar fi urmat tratamentul convențional, iar rezultatul ar fi fost același.

Fiecare metodă sau practică medicală are propriile avantaje, dezavantaje și limite. Uneori rezolvarea unei probleme medicale cu o anumită metodă terapeutică se poate realiza printr-o simplă aplicare superioară (inevitabil există o diferență între abilitățile unui medic experimentat și cele ale unui începător), alteori, nu. Aceste situații se pot preta abordării prin alte metode, mai bine adaptate cazului concret. Apropierea între diverse tipuri de abordări medicale nu scade în nici un caz valoarea actului medical, ci dimpotrivă, îi poate crește eficacitatea:

Un medic ce obține competență în homeopatie, nu uită alopatia și restul medicinei, ci își îmbogățește cunoștințele (…) Dacă un homeopat risca să prescrie un antibiotic sau un anxiolitic, era obligatoriu prost pregătit și neîncrezător în homeopatie. Iar dacă un alopat risca să facă o prescripție homeopatică, era clar că o făcea din mercantilism, fără altă explicație. (Boiron, 2011:98).

Incursiunea în „tainele” homeopatiei, a forței organismului de a se reface, de a-și restaura funcțiile pe cale naturală în urma administrării remediului adecvat, este o experiență remarcabilă.

Un medic peste care au trecut o serie de ani de practică poate reconsidera o serie de eșecuri (…) Prescrierea unui remediu homeopatic este un proces de evoluție și progres, astfel încât se poate spune că asemenea vinului: „cel mai bun este păstrat pentru finalul serbării” (…) La început, multe dintre bolile acute își vor urma nestingherite cursul pe când după ani de practică, aproape toate vor fi oprite (Kent, 1912).

Ca o recomandare adresată ucenicilor, Kent continuă:

Un tânăr începător privește la nivelul celor cu mare experiență întrebându-se dacă va deveni capabil să obțină rezultate asemenea lui Hahnemann (…) Astăzi putem face mult mai multe decât Hahnemann în vremea sa, avem mult mai multe remedii, mult mai multe potențe și potențele înalte (…) Dacă dorim să facem progrese, este necesar să ne luptăm cu învățăturile Organonului (Kent, 1912).

Cu certitudine este nevoie de o temeinică cercetare asupra a ceea ce trebuie schimbat în profunzimea organismului uman, astfel încât să se obțină o restaurare a stării de boală spre starea de sănătate și în același timp este nevoie de o incursiune profundă asupra a ceea ce se află în remedii și asupra a ceea ce constituie puterea sau principiul vindecător.

Există încă unii dintre colegii noștri care se consideră fideli homeopatiei și (…) acționează ca și cum pacientul ar fi bolnav pentru că ficatul sau inima sau vreun alt organ nu funcționează corect (…) disfuncția este a omului în integralitatea sa (…) Cei care administrează Bryonia pentru pneumonie, Nux vomica pentru stomac, Belladonna pentru congestie cerebrală etc., cu greu vor reuși să diferențieze între pacient și părțile sale componente (…) „Loviturile norocoase” sunt singurele lor succese (Kent, 1912).

Informațiile necesare prescripției homeopatice sunt furnizate de consultația și anamneza specifică homeopatiei, în care sunt luate în considerare (pe lângă investigațiile paraclinice, funcționale, imagistică etc.,) toate detaliile simptomatice, particularitățile, nuanțele și modalitățile, istoricul pacientului etc., informații în general ignorate și/sau inutile în abordarea medicală convențională. Acestea pot constitui un element de descurajare pentru un practician obișnuit cu rutina protocoalelor tot mai răspândite și obligatorii în majoritatea specialităților medicale contemporane.

Rutina, ca orice alt element ce duce la „amorțirea” atenției, nu are loc în practica homeopatică pentru că duce inevitabil la eșec sau cel mult la „loviturile norocoase” ale lui Kent.

Dezamăgit de atitudinea lumii homeopatice actuale, Prafull Vijayakar, supranumit de fani „Einsteinul homeopatiei” susține fără echivoc apropierea reală de lumea științifică actuală:

Ce e destul e destul. Trebuie să distrugem întunericul ignoranței. Trebuie să ieșim din lumea încorsetată a cărților homeopatice. Trebuie să încetăm a mai crede, susține sau chiar urma orbește pe așa-numiții maeștri, care au profitat de avantajul oferit de ignoranța noastră precum vracii. Lumea din afara homeopatiei este cu mult mai avansată (Vijayakar, 2006:45).

Ținând cont de numeroasele obstacole de ordin conjunctural, etic, moral etc., dacă pretendentul în homeopatie își păstrează determinarea, acesta urmează să-și contureze opinia personală. Cele amintite și încă multe altele, pot fi factori de descurajare, dar și de incitare sau provocare. Conștientizarea și asumarea lor pot ușura decizia de a persevera, de a progresa și de a obține în cele din urmă un nivel suficient de încredere pentru a practica cu succes meseria de a ajuta, ameliora sau vindeca bolnavi.

Urmează un alt nivel al evoluției profesionale, în care ucenicul trebuie să-și găsească propriul mod de lucru, să-și construiască propria experiență profesională, să-și acordeze și să-și armonizeze propriul mod de gândire în contextul medicinii contemporane. O asemenea realizare, pentru a deveni credibilă, poate fi făcută doar după ce ucenicul a trecut de inițierea în practică, administrează remedii, are rezultate și eventual beneficiază de îndrumarea sau supravegherea unui bun profesionist, cu suficientă experiență practică.

Realitatea observată cu cea mai mare atenție și cu ochiul cel mai critic, trebuie să rămână ghidul fundamental în realizarea prescripției și ulterior în evaluarea rezultatului tratamentului. Nimic mai banal, doar că toate aceste gesturi și decizii vor fi asumate individual, neexistând posibilitatea dosirii după „fustele” vreunei instituții „protectoare”, indisponibilă pentru homeopați.

În final, rămâne curajul, determinarea, perseverența de a face progrese și cu siguranță acestea vor fi răsplătite pe măsură. Deprinderea abilităților profesionale este o întreprindere în principal individuală, care treptat se cristalizează, apoi se construiește. Aceste dificultăți, au însoțit constant de-a lungul timpului pe cei care s-au încumetat să treacă pragul spre adoptarea homeopatiei ca profesie, problemele existente în zilele noastre deosebindu-se prea puțin de cele din vremea lui Hahnemann.

Motivația cea mai convingătoare pentru un viitor homeopat nu poate fi alta decât observarea practică a felului în care homeopatia poate genera vindecarea unui caz, fie el cronic, fie acut și a felului în care recuperarea și stabilitatea ulterioară se obțin după administrarea remediului adecvat.

Toleranță, profesionalism

Avem nevoie de deschidere; înainte de a fi medici, suntem oameni, iar condiția umană se va face simțită doar dacă este „îmbrăcată” într-o haină umană. Ori această calitate presupune mai mult decât toleranță, sensibilitate sau chiar implicare în ajutorul semenilor și nu numai.

Fragmentarea abruptă, adesea divergentă, a conceptelor, ideilor, perceptelor, indiferent de domeniu este unul din motoarele puternice ale progresului, dar în același timp, duce inevitabil spre conflicte, unele dintre ele fără sfârșit. Lipsa toleranței sau negarea ideilor diferite de cele proprii, este o trăsătură comună. Neacceptarea celorlalți a atins cote remarcabile în vremurile noastre, în special prin forma de manifestare, mult mai „diplomatică”, ascunsă, poate perversă. Intoleranța se răsfrânge și în percepția asupra homeopatiei sau a altor practici terapeutice din „linia a doua”. Lipsa toleranței și poate agresivitatea dată de nondiplomația celebră a lui Hahnemann, nu cred că mai poate fi acceptată astăzi.

Chiar dacă pare utopică, armonia sau consensul înspre binele suferindului, rămâne un obiectiv real. Este inacceptabilă măsurarea cu unități diferite a acestui obiectiv și cu atât mai mult „mascarea” intereselor financiare sau ascunderea lor în spatele unor pancarte cu conținut profund umanist. Puterea fără precedent a celor implicați în industriile și sistemele medicale de orice natură, a dobândit cote mult prea mari, încât poate influența direct sau indirect orice fel de decizie atât personală cât și globală, politică sau de grup. „Medicina nu este o știință a spiritului, nu există un motiv valabil de a cultiva pentru ea însăși și nici pentru cei care o practică” (Carrel, 1964).

Independent de conflictele sterile existente între diversele tabere medicale, putem sesiza o atenție sporită care vine din direcția pacienților sau a potențialilor beneficiari ai practicilor medicale numite alternative. Conform OMS, între 65% și 80% din populația lumii se bazează pe medicina tradițională (clasată ca alternativă) ca primă intenție. Este adevărat că acest procent este construit în principal din populația nonoccidentală care nu beneficiază la fel cu cei din occident de oferta medicală de „ultimă oră”.

În Europa, studii desfășurate asupra consumatorilor serviciilor medicinii alternative arată o atitudine pozitivă semnificativă și în creștere, dar de regulă aceste apeluri nu sunt de primă intenție. În Olanda 60% din populație, iar în Marea Britanie, 74% din populație se pronunță în favoarea introducerii acestor servicii în sistemele de asigurări. Homeopatia pare a fi mai populară în Franța (de la 16% în 1982, la 36% în 1992), Olanda și Belgia decât în Marea Britanie. Conform aceleiași surse, în prezent aproximativ 50% din populația țărilor care au statistici, apelează la terapii complementare (Fisher, 1994).

Conform CNN, jumătate din școlile medicale occidentale, oferă cursuri de medicină alternativă. Este poate o dovadă a faptului că în cele din urmă pacienții sunt cei care cer, cei care au nevoie și în ultimă instanță cei care judecă și determină o anumită direcție.

Principalele cauze ale tendinței, sunt „rateurile” medicinei convenționale, dar în același timp, performanțele remarcabile și constante, oferite de ceea ce se numește astăzi alternativă.

Atacuri mediatice sau pe alte căi, uneori excesiv de bine concertate, îndreptate împotriva homeopatiei, la care am asistat în ultimii câțiva ani, n-au reușit altceva decât să determine o „strângere a rândurilor” între cei care se consideră adepți și chiar o creștere a numărului acestora.

„Adevărul este peste tot”, afirmă Christian Boiron:

Da, eu cred că există adevăr în homeopatie, exact ca și în alopatie, fitoterapie, acupunctură, shiatsu, yoga, electroacupunctură, auriculopunctură, naturopatie, iridologie, instinctoterapie, terapie prin râs, osteopatie, nutriterapie, aromaterapie, dar nu cred în perfecțiunea absolută a nici unuia dintre aceste sisteme. De asemenea cred că există adevăr în antibiotice, chirurgie, vaccinuri, radioterapie, corticoizi, morfină, aspirină. Însă nu știu dacă un bolnav a fost întotdeauna vindecat atunci când i-a fost suprimată durerea sau a fost scăpat de orice alt simptom sau atunci când i s-a extras o tumoare canceroasă. Cred că mecanismele sănătății sunt extrem de complexe, că au legătură cu profunzimile sufletului și ale entității psihofiziologice (Boiron, 2011:121).

În postura de medic homeopat, profesionalismul semnifică mai mult decât a urma cu strictețe anumite standarde sau protocoale sterile sau mecaniciste. Cunoașterea MM, cunoașterea patologiei, a fiziologiei și fiziopatologiei sunt necesare, obligatorii, dar nu suficiente.

Apropierea de om, de ființă în general, cu luarea în considerare a tuturor manifestărilor, tacticilor și metodelor de integrare și adaptare la mediu, cu partea mentală, cea spirituală sau afectivă, în egală măsură cu partea obiectivă, palpabilă, poate spori capacitatea de a oferi ajutor real, durabil, încât ființa tratată să poată obține o stare cât mai apropiată de acel echilibru ideal numit sănătate, în condițiile păstrării unui grad maxim de independență sau libertate.

Cea mai răspândită, cea mai vocală și influentă formă de practică a homeopatiei este cea numită clasică. Ori majoritatea adepților acestei maniere de lucru sunt de-a dreptul radicali în perceptele lor, excluzând orice alt fel de abordare, ca nehomeopatic sau păgubos. Realitatea însă, a demonstrat că astfel de atitudine a dus la autoizolarea clasiciștilor și ceea ce este mai grav, la îndepărtarea inacceptabilă a homeopatiei de ceea ce înseamnă medicină contemporană.

Unii homeopați, dotați cu abilități în arta convingerii, a scrierii, a oratoriei sau chiar a dezvoltărilor filozofice, au reușit să se impună sau să impună propria viziune, încât multe din aserțiunile lor sunt luate drept adevărate legi, de necontestat, chiar dacă susținerea sau verificarea lor lasă de dorit. Ca rezultat al posibilităților actuale de propagare a informației, au apărut unii „buni scriitori” care publică lucrări bazându-se pe propriile idei, mai mult sau mai puțin strălucite, frumos „împachetate”, dar fără a beneficia de verificarea experimentală, atât de limpede și pertinent susținută de Hahnemann, fără de care, confirmarea rămâne doar în plan teoretic.

Modulul „Utilizarea potențelor” (UP)

Una din întrebările prezente constant în lumea homeopatică, în principal în rândul debutanților este: ce potență se folosește într-o situație dată? Pentru că explicațiile primite sau indiciile furnizate de diverși lectori sau de diverși autori mi-au părut nesatisfăcătoare, am decis inițierea unui studiu personal cu privire la criteriile întrebuințate și aplicate în vederea alegerii potenței.

Sursa principală de informații aleasă este colecția de cazuri publicate în diversele rezumate ale convențiilor medicale, congrese, colecții de reviste, cărți de specialitate, consfătuiri și comunicări medicale etc., prezente în „Encyclopaedia Homeopathica” 2.2.1.- 2006/06/22., publicată de editura Archibel. Cazurile publicate aparțin celor mai importanți homeopați și sunt întinse pe o perioadă care începe cu Hahnemann și se oprește în zilele noastre. Amploarea demersului a generat un volum mare de activitate și s-a întins pe mai bine de 12 ani.

Metoda de lucru poate fi rezumată la o analiză aplicată fiecărui caz în parte după mai multe criterii. Rezultatul este generat în funcție de filtrele aplicate și reprezentat sub formă de grafice care sugerează gradul de utilizare a diverselor potențe, frecvența de administrare, durata tratamentului etc.

Ce elemente pot influența alegerea potenței? Am clasificat criteriile în trei mari categorii care țin de:

Pacient (vârstă, sex, stare vitală),

Boală (criteriu etiologic, clinic și anatomic),

Homeopaticitate (lezional, reactiv/fundamental, similimum/constituțional, miasmatic, profilaxie, patogenezie, etiologie, drenaj).

Pacientul

○ Stare vitală:

Foarte bună/bună

Medie

Slabă/foarte slabă

Nedefinită

○ Vârstă:

Sugar (0-1 an)

Preșcolar (2-7 ani)

Școlar (8-15 ani)

Tânăr (16-22 ani)

Adult (23-65 ani)

Bătrân (peste 65 ani)

Nedefinită

○ Sex:

Masculin

Feminin

Nedefinit

Varietatea extrem de mare a amplorii și aspectului cazurilor, mai mult sau mai puțin complete, m-a determinat să introduc rubrica „nedefinit” pentru că numărul cazurilor cu date incomplete, se află într-o proporție semnificativă.

Starea pacientul sau forța vitală, respectiv nivelul acesteia, este elementul cheie al țintei terapeutice homeopatice. Ori aceasta se poate situa oriunde pe o plajă ce începe de la starea optimă de echilibru și poate merge până la stadiul terminal, când resursele vitale sunt epuizate aproape în totalitate.

După modulul „UP”, cele mai utilizate potențe în cazul unor stări vitale bune sau foarte bune sunt în următoarea ordine, așezate descrescător: C200, C30, 1M, M100, C3, C6, TM, … (vezi grafic).

În cu forță vitală la capacitate minimă, modulul „UP”, generează următoarea frecvență de utilizare în ordine descrescătoare: C200, C30, M100, TM, M1, C3, C6, D3 etc. (vezi grafic).

În cazuistica cu vitalitate medie, ordinea este: C200, C30, M100, M1, C3, TM, C6, … (vezi grafic)

Vârsta oferă anumite particularități legate de specificitatea unor remedii pentru anumite vârste, nu și pentru potențe. Opțiunea legată de vârstă: grupa 0-1 an:

Grupa 2-7 ani, preșcolari:

Grupa 8-14, preadolescență:

Categoria 15-21 ani, adolescenți și tineri:

Categoria adulți: grupa 22-65 ani:

Grupa vârstei a treia, peste 65 de ani:

Aplicând doar filtrul legat de sex, graficele au aspecte similare. La sexul masculin:

La sexul feminin:

O privire asupra graficelor de mai sus, degradează major criteriile legate de pacient. Starea vitală, vârsta, sexul, par a nu influența potența aleasă. Secvența potențelor cele mai utilizate se repetă cu mici diferențe în aproape aceeași formă, primele locuri fiind împărțite între C200, C30, 100M, 1M și C3. Rasa nu constituie un criteriu care poate influența opțiunea pentru potență.

BOALA

Boala sau reprezentarea simptomatică specifică nosologică a alterării stării vitale, am considerat că reprezintă un criteriu semnificativ de influențare a opțiunii pentru potență.

În funcție de aspectele cazurilor întâlnite, am clasificat caracteristicile bolii după cum urmează. Menționez că au existat numeroase cazuri în care informațiile furnizate nu au fost suficiente pentru a putea realiza o încadrare precisă, situații care m-au determinat să introduc și rubrica „nedefinit”.

○ Criteriul etiologic

Infecțioasă

Neinfecțioasă

Nedefinită

○ Criteriul clinic

Acută

Subacută

Cronică

Cronică acutizată

Stadiu terminal

Nedefinit

○ Durata/Stadiu (valabilă în cazul bolilor acute infecțioase și parțial pentru cele neinfecțioase, în care avem perioada de stare și cea de convalescență).

Perioada invazie/prodromală

Perioada de stare

Perioade de resorbție/eliminare

Perioada de convalescență

Nedefinită

○ Criteriul anatomic (criteriul indică amploarea stării patologice, respectiv gradul de profunzime atins de boală).

Lezional, local, locoregional, drenaj (cazurile încadrate descriu simptome localizate la un anumit organ sau sistem, fără a tulbura starea generală a pacientului decât în mică măsură; în general este vorba de o patologie superficială, recentă, în care pentru a identifica remediul, rareori este nevoie de simptomele generale sau constituționale; cuprinde și cazurile în care tulburările lezionale influențează starea pacientului, stadiu intermediar între cel lezional și cel generalizat).

Mental (cuprinde patologia psihiatrică în general sau cazurile în care întreaga patologie este determinată de o tulburare mentală sau axată în jurul unei tulburări mentale).

Generalizat (sunt descrise tulburări atât locale cât și sistemice, obiective și subiective care alterează profund starea pacientului; simptomele descrise cuprind o gamă largă de zone, de la mental la generalități alături de diverse simptome locale).

Nedefinit (cuprinde cazuistica insuficient descrisă, cu puține sau foarte puține simptome, uneori fără diagnostic).

Iată graficul potențelor dat de modulul UP în bolile acute în totalitatea lor:

În bolile acute infecțioase profilul arată aproape identic:

Dacă luăm în considerare și stadiul abordării sau momentul de intervenție în cazul unei boli acute infecțioase, de exemplu perioada de apogeu sau de stare, profilul grafic are următorul aspect:

În cazul bolilor cronice secvența potențelor se repetă aproape identic:

În cazul stadiilor terminale, cu siguranță sunt mult mai puține publicate decât existente în mod real. Probabil pentru că de regulă nu sunt spectaculoase și ca atare, prea puțini homeopați au raportat și publicat asemenea intervenții. În realitate acestea nu sunt deloc puține, fac parte din practica de zi cu zi, iar rezultatele obținute sunt demne de a fi considerate pe măsură.

Un ultim criteriu de luat în considerare din perspectiva caracteristicilor bolii este localizarea. Aceasta se poate extinde de la o localizare restrânsă, de mică amploare, cum ar fi o unghie cu panarițiu (nerepetată). sau o otită acută nerecidivantă (rubrica lezional), la diverse tulburări funcționale, până la boli profunde, ample care interesează întreg organismul.

Iată profilul UP în cazul unor boli strict localizate, afecțiuni lezionale simple:

În cazurile încadrate la rubrica patologiilor generalizate, aceleași potențe C200, C30 țin topul preferințelor.

În patologia mentală se remarcă numărul mare de cazuri în care s-a apelat la tratamentul în „scăriță”, adică o succesiune de potențe de regulă ascendentă, dar și descendentă sau chiar o alternanță între potențe crescătoare și descrescătoare:

Homeopaticitatea

Ultimul criteriu considerat și poate cel mai important ar fi cel legat de gradul de homeopaticitate. Este un criteriu delicat pentru că din principiu, obiectivul fiecărui homeopat ar trebui să fie identificarea remediului similimum. Este un ideal, dar ca orice ideal, greu de atins în fiecare din situațiile existente. Este momentul în care se recurge la diverse strategii în funcție de nivelul abordat sau de ținta tratamentului. Gradul de homeopaticitate sau de similaritate poate fi variat și categoric nuanțat.

Am ales următoarele criterii de diferențiere, toate condiționate de ținta sau obiectivul tratamentului, încât homeopaticitatea se acordează cu câte unul dintre următoarele niveluri:

Lezional/patologie/drenaj – gradul de similaritate al remediului este minim, bazat pe doar unul sau două simptome de regulă locale sau locoregionale. Deseori este o abordare de tip patologic sau nehomeopat, cu predilecție în cazuri de boli infecțioase acute care urmează același model (scarlatina, rujeola, rubeola, varicela etc.), unele epidemii în care este identificat „geniul epidemic”. Drenajul este uneori utilizat în situații complexe, obiectivul nu este homeopatic și cel mai adesea este însoțit sau urmat de tratamentul constituțional.

Reactiv/fundamental – gradul de similaritate este relativ înalt sunt luate în considerare și consemnate unele modalități sau simptome constituționale. Este ținta terapeutică întâlnită cel mai frecvent.

Similimum/constituțional – grad maxim de similaritate, fiind luate în considerare toate simptomele, atât legate de boala actuală cât și generalitățile, simptomele constituționale, miasmatice și nu în ultimul rând modalitățile.

Miasmatic – este de regulă o etapă intermediară, de deblocare sau „reaprindere” a cazului, homeopaticitate relativ redusă sau chiar inexistentă, țintind miasma implicată în dezvoltarea patologiei, iar remediile aplicate sunt cel mai adesea nosode.

Patogenezia – este cazul accidentelor terapeutice consemnate când în urma administrării remediului își face apariția tabloul simptomatic al remediului respectiv.

Profilaxia – după cum se știe, în homeopatie, profilaxia înseamnă în primul rând obținerea echilibrării prin administrarea remediului similimum sau a celui constituțional. Cazurile publicate sunt relativ puține.

În prezent, poate din inerție sau datorită „presiunii” exercitate de curentele actuale, se utilizează administrarea unor remedii de tip constituțional, de regulă din grupa calcareilor, mai ales la copiii mici sau în perioadele de dezvoltare fizică intensă în scopul prevenirii rahitismului, a cariilor dentare etc. Același tip de abordare, uneori cu remedii similare, se poate sesiza în cazul femeilor în timpul sarcinii sau după instalarea menopauzei în vederea prevenirii osteoporozei etc. Potențele cele mai utilizate sunt mici, din scala decimală sau centezimală joasă.

Se poate încadra la profilaxie și aplicarea unor remedii de stimulare nespecifică sau uneori specifică a imunității la admiterea în colectivități (grădinițe, școli etc.), de tipul Echinaceea, Nux-v, Oscillococcinum etc. sau în fața amenințării unor epidemii (Există pe piață o serie de „vaccinuri homeopate” la modă, în principal nosode, alcătuite din diverse sușe bacteriene sau virale având scopul declarat de a oferi imunitate în asemenea situații. În realitate nu cred că sunt altceva decât un exercițiu comercial). În general, datorită gradului minim sau inexistent de homeopaticitate, sunt de preferat potențele mici sau medii, până la CH9, încât să fie evitate eventualele patogenezii; rezultatele acestui tip de terapie profilactică sunt dificil de evaluat.

O categorie mult mai restrânsă, utilizată cu titlul de profilaxie (poate secundară) este administrarea unor remedii antisicotice de tipul Thuja CH30, 200 sau Silicea CH30, 200 după efectuarea oricărui vaccin, recomandare prezentă la majoritatea autorilor. În această situație, din practica personală pot afirma că rezultatele sunt remarcabile: după aplicarea acestor remedii nu am avut nici un caz de complicații postvaccinale cronice sau „vaccinoze”.

Etiologia este un obiectiv relativ des întâlnit și vizează cu predilecție cauza cunoscută a îmbolnăvirii, simptomatologia pacientului trecând în plan secund.

Cu aceste criterii aplicate cazurilor introduse în modului UP, am obținut rezultatele expuse în graficele următoare.

Profilul graficului în cazurile introduse la nivelul lezional, cu grad scăzut de homeopaticitate, alături de potențele mari, deja cunoscute, cuprinde tincturi, substanțe crude sau potențe ca D3, C3 și D6, C6 sau D1:

La polul opus, se află nivelul cel mai înalt al prescripției cu homeopaticitatea cea mai înaltă, adică similimum sau constituționalul. În această secțiune am introdus cazurile generos prezentate, în care sunt evidențiate numeroase simptome din toate zonele, sunt urmărite în timp, rezultatele confirmând opțiunea. Faptul că rubrica este populată cu un număr relativ restrâns de cazuri, nu înseamnă că acestea nu există sau nu există consemnate. Am considerat ca fiind necesară introducerea în această rubrică doar a cazurilor complete sau complet descrise, încât consultarea lor să poată confirma opțiunea. Și în celelalte rubrici se pot găsi cazuri în care remediul administrat a fost adevăratul similimum, dar nefiind descrise corespunzător, cazurile respective au ocupat locuri în celelalte rubrici.

În acest grafic se poate sesiza poziția înaltă a potențelor înalte ca M1, respectiv M100, alături de acelați C200.

În cazul etiologiei, graficul are următorul aspect:

Incursiunea temporală ar putea explica o parte din aspectul graficelor. În perioada lui Hahnemann și în cea imediat următoare, „prekentienii” administrau potențe foarte joase și joase, chiar tincturi, aplicând strict legea similitudinii, (vezi TM, D1, D3, D6, C3 etc., potențe care păstrează urme materiale din sușă) pe când adepții lui Kent și mulți din cei care i-au urmat, prescriau potențe înalte și ultaînalte.

Astăzi se pare că cei care prescriu potențe înalte se află în număr seminificativ și totuși, indicația făcută de Hahnemann, de a utiliza C30 ca un fel de standard, rămâne între preferințele celor mai mulți homeopați, indiferent de școala din care provin sau de perioadă.

De remarcat numărul extrem de mic de adepți ai scalei LM, absenți practic în perioada lui Hahnemann și mult timp după (probabil explicabil, având în vedere apariția mult „întârziată” a traducerii ultimei ediții a Organonului). Există în schimb consemnate cazuri, nu foarte numeroase la care s-a aplicat cu succes olfacția. Abia în perioada contemporană, începând cu sfârșitul de secol XX, își fac apariția unii adepți mai „vocali” ai LM-urilor, în special în Țările de jos, America de sud și limitat în India și Marea Britanie.

Forma, calea, cantitatea, momentul, frecvența administrării remediului homeopatic

Pe parcursul întregului material am făcut mai multe referiri la modul în care pionierii homeopatiei au procedat. Consider că fiecare homeopat are dreptul sau chiar datoria să aleagă în cunoștință de cauză forma de prezentare, calea de administrare și cantitatea de remediu pe care o consideră cea mai potrivită propriei maniere de lucru.

Orice sursă disponibilă am alege, niciuna nu poate fi mai credibilă decât cea originală. În 1824, apar a treia ediție a Organonului și a șasea a MM Pure. În acea perioadă, Hahnemann își tot modifica posologia și recomanda împotriva utilizării diluțiilor homeopatice sub formă de picături. De asemenea, sugera că cel mai indicat ar fi nu o picătură, ci cea mai mică parte dintr-o picătură. În esență, propunea administrarea medicamentului sub forma unei globule de zahăr impregnate cu lichidul potențat. Aceste globule au făcut ca homeopatul să poată controla mai precis cantitatea de medicament administrată pacientului. Tot Hahnemann propunea ca o doză totală să nu depășească una sau două din aceste globule plasate ca atare pe limbă sau folosite sub formă de soluție apoasă obținută prin dizolvarea în apă a granulelor impregnate cu remediu. În același timp, Hahnemann a început să reducă numărul de sucusiuni pe fiecare nivel de potențare în ideea de a „îmblânzi” acțiunea remediilor înalt potențate, pe care le considera prea puternice (Little, 1998).

De altfel, este linia pe care Hahnemann o urmează întreaga viață combinând avantajele potențelor înalte cu cantitățile infime de remediu. Scopul său a rămas același, adică obținerea unei vindecări remanente în cel mai scurt timp și cu limitarea la maximum a simptomelor nedorite.

În corespondența cu Stapf, unul din colaboratorii săi apropiați, Hahnemann își justifică demersul de a crește treptat gradului de diluare în scopul de a evita sau diminua efectele secundare toxice cauzate de dozele materiale ca tincturile sau pulberile. Ulterior, a realizat că puterea curativă a remediilor sale creștea odată cu creșterea gradului de potențare, dar și că fenomenul de agravare se accentua. În acest punct, a constatat că accentuarea efectelor secundare toxice nu se datorează doar medicamentului, ci sunt cauzate și de acțiunea primară a remediilor asupra constituției. Rezultatul a fost o reducere a numărului de sucusiuni aplicate fiecărui nivel de diluare și o diluare a remediului în momentul administrării (Little, 1998).

Într-o corespondență publicată în 1884, W. J. Guernsey apreciază că: „Administrat în soluție, remediul va avea o mai mare suprafață de contact cu nervii susceptibili la influența medicamentului și în acest mod se obține și o creștere a potenței remediului. În plus, remediul prescris pentru a doua oară aceluiași pacient, va acționa mai bine dacă se schimbă maniera de administrare.” În același text, autorul apreciază faptul că o doză nu reprezintă altceva decât cantitatea administrată odată, indiferent de forma acesteia: ceea ce se consideră o doză sub formă uscată (ex.: 3 granule), dacă se diluează într-un pahar cu apă, o lingurită din acea soluție reprezintă tot o doză. Repetiția administrării este dată de simptomatologia cazului (Guernsey, 1884).

Forma de prezentare (administrare)

În prezent suntem condiționați, dar și ajutați de piață. Remediile se găsesc sub toate formele imaginabile: soluții alcoolice, granule, globule de diverse dimensiuni, tablete, pulberi, soluții injectabile sau diverse forme pentru aplicații locale: colire, unguente etc. Forma trebuie adaptată scopului, disponibilității și posibilităților.

Cazurile acute, în care uneori administrările trebuie făcute cu o frecvență ridicată și dacă este vorba de copii foarte mici sau unele cazuri particulare, pare a fi mai comodă sau mai practică forma apoasă, cea în care nu se găsesc remediile în farmacii din cauza instabilității acestor soluții. Vor trebui preparate pe loc: se dizolvă o doză (3-5 globule, 10-12 granule, o tabletă sau 5-10 picături din soluția alcoolică) într-o anumită cantitate de apă plată sau distilată (este de preferat să nu se folosească apa potabilă de la robinet datorită clorului care poate antidoda remediul sau îi poate altera calitatea, de asemenea, apa carbogazoasă, datorită acidului carbonic va antidota sau deteriora calitatea remediului potențat) care poate fi foarte variată:

3-5ml trase într-o seringă de unică folosință, de unde se pot administra câte o doză formată din 10-15 picături de câte ori este nevoie. Avantajul acestei forme este că se pretează copiilor foarte mici, animalelor și poate fi administrată chiar și în timpul somnului sau a diverselor crize: epilepsie, vomă, colici intense etc.

100-150ml sau jumătate de pahar, din care se administrează câte o înghițitură, o linguriță sau o lingură. Poate fi administrat oricui, iar soluția apoasă preparată astfel, practic nu va avea gust și face ca versatilitatea să fie foarte mare, putându-se preta în cazuri de vomă incoercibilă (ajunge chiar și clătirea gurii), persoanelor care nu acceptă dulcele etc.

Soluțiile apoase, datorită instabilității, nu pot fi păstrate prea mult: una două zile la temperatura camerei cred că este limita la care nu există riscul deteriorării potenței sau a contaminării soluției. Asemenea soluții pot fi folosite în orice tip de afecțiune sau la orice tip de pacient și ca observație personală, o viteză foarte mare, poate cea mai mare de declanșare a efectului, superioară formelor uscate.

Soluțiile alcoolice constituie o formă de prezentare curentă a remediilor, cu stabilitate remarcabilă și pretabilă administrării prin olfacție. În general se utilizează concentrații de alcool etilic care variază între 30% și peste 90%.

În bolile cronice se pot adopta toate formele existente și probabil că singurul criteriu de luat în considerare este opțiunea personală a pacientului, a medicului curant sau a convenției stabilite.

Tabletele impregnate homeopatic sunt o apariție relativ recentă și probabil că cel mai important avantaj al formei constă în asemănarea cu formele de prezentare cele mai comune ale preparatelor farmaceutice actuale.

Formele destinate aplicațiilor locale, cum ar fi colirele, soluțiile otice sau diversele unguente, au indicație specială când gradul de homeopaticitate al afecțiunii este scăzut, nu se urmărește decât ameliorarea condiției locale sau însoțește terapia de fond. În același timp, orice aplicație locală are un puternic efect placebo, implicând pacientul în actul medical, care astfel devine mai „palpabil”.

Formele injectabile sunt relativ puțin folosite, mai puțin comune, dar deloc mai prejos ca eficacitate. Nu există limite de indicații. Pot fi preferate în unele situații cum ar fi: stări extrem de grave, comatoase, șocuri anafilactice sau unele afecțiuni localizate ca diverse artrite, artroze, oftalmii sau orice altceva care poate fi accesibil unui ac de seringă. Homeopunctura aplică principiile și tehnicile acupuncturii la care adaugă administrarea de remedii homeopatice prin simpla „înmuiere” a acului în soluția homeopatică înainte de a fi plasat în punctul dorit.

Consultarea arhivei de cazuri introduse în modulul UP arată importanța redusă a formei de prezentare a remediului, majoritatea autorilor „uitând” s-o menționeze. Prin analogie cu „obiceiurile” vremii, pot spune că cele nedefinite erau împărțite în proporții aproximativ egale între pulberi și diverse tipuri de granule. Se pare că doar influența conjuncturilor din diverse perioade istorice (la mijlocul secolului XIX predomina administrarea pulberilor) este cea care a determinat adoptarea unei anumite forme. Profilul grafic al formelor de administrare arată astfel:

Cele mai multe din cazurile cu formă de administrare nedefinită se impart între cea solidă și soluție.

Calea administrării

Calea de administrare este rezultatul formei. Evident trebuie aleasă calea și forma cele mai accesibile cazului în speță sau poate preferate de pacient.

Orice gest al medicului curant influențează într-o oarecare măsură actul medical. De nenumărate ori am fost întrebat de pacienți dacă trebuie să țină granulele pe limbă sau sub limbă. În această situație, cea mai nepotrivită atitudine este rostirea adevărului, adică nu contează! Este nepotrivită pentru că nu oricine întreabă, ci doar o persoană cu un grad înalt de anxietate, lipsă de încredere, dominată de nesiguranță. Aș putea afirma că întrebarea este pusă aproape regulat de indivizi cărora li se pretează remedii cum ar fi Lycopodium, Arsenicum album, Sulphur, Calc., Thuja etc., dar ocazional poate fi pusă și de alții.

William Potter, un reputat psihiatru și cercetător în domeniul substanțelor psihotropice afirmă: „(…) pentru a obține un rezultat bun, avem nevoie de medicamentul bun și în egală măsură de un placebo bun. Fără fiecare din cele două nu se poate obține vindecarea (…)” (Silberman, 2009).

Modulul UP confirmă calea cea mai comună de administrare a remediului, cea orală, ca fiind la fel de răspândită și consacrată de la început până în zilele noastre. Urmează la mare distanță aplicațiile locale, apoi olfacția, pe ultimul loc fiind forma injectabilă:

Cantitatea de administrat

„De fapt, cantitatea dozei de remediu infinitezimal (mai ales de la potența C6 înainte), nu are, teoretic, aproape nici un fel de însemnătate, iar maxima „mult ajută mult”, nu este în nici un caz aplicabilă în homeopatie” (Duprat, 1955).

Cât trebuie administrat? Problema este un adevărat coșmar pentru orice medic venit din zona medicinii convenționale, care pare de netrecut.

Remediul homeopatic, datorită tehnicilor de preparare specifice, conține eventual urme de substanță și în cazul potențelor care depășesc 12C (dincolo de numărul lui Avogadro), acestea nu conțin decât informație (vezi capitolul apa), care nu mai este materială. Ori o administrare înseamnă un impuls informatic. Iar impulsul informatic nu depinde de cantitatea de mediator (sau vector purtător al informației) administrată. Reacția la remediu este egală dacă se administrează 1 – 2 – 3 sau 5 globule (cu condiția ca acestea să fie corect impregnate), 10 picături, o linguriță, o lingură, o înghițitură, o tabletă sau un flacon întreg de 10 grame . Problema cantității necesare unei administrări sau unei doze de remediu poate ridica unele întrebări:

Dacă nu contează, de ce nu se administrează minimum, adică o picătură sau o granulă?

Dacă nu contează, de ce Hahnemann dilua fiecare doză?

Cantitatea depinde de pacient (vârstă, sex, greutate, stare vitală)?

Cantitatea depinde de boală?

Cantitatea depinde de originea remediului?

Cantitatea depinde de gradul de homeopaticitate?

Iată câteva răspunsuri posibile:

Administrarea unei cantități infime, cum ar fi o picătură din remediul potențat prezintă riscul de a nu ajunge unde trebuie, de a nu lua „contact” cu forța vitală, adică de a nu ajunge pe mucoasa bucală, papile, terminații nervoase etc. și în consecință de a nu se absorbi sau de a se pierde pur și simplu fiind antrenat de saliva. Dacă picătura respectivă ia contact cu mucoasa, se crează premizele unei reacții. În cazul granulelor sau globulelor, în funcție de metodele de impregnare există riscul ca granula respectivă să fi scăpat neimpregnată. În principiu ar fi suficientă administrarea unei granule și personal am încercat de mai multe ori metoda și a funcționat atunci când granulele erau de calitate superioară. Dacă remediul este corect preparat, nu există nici un motiv ca acesta să nu funcționeze întocmai. Lucrurile se petrec la fel în cazul unei simple picături.

Teama de reacții intense, de agravare la administrare remediului, a fost motivul invocat de Maestru, pentru care prefera să dilueze granulele și se pare că o făcea curent. În același timp, Hahnemann recomanda ca regulă și creșterea diluției la fiecare administrare succesivă sau la fiecare 2 – 3 administrări, în funcție de răspuns. Este o metodă nepractică, greu de controlat în majoritatea situațiilor, o „povară” plasată în sarcina pacientului, nu întotdeauna dispus și nu întotdeauna capabil de a o pune în aplicare.

Reactivitatea obișnuită la remedii este mare, iar un factor important de condiționare este starea vitală a pacientului. Cu cât starea este mai bună, cu atât reacția este mai intensă. La fel în cazul elementului vârstă: cu cât este mai fragedă, reacția la remediu este mai intensă. Copii foarte mici, rareori au nevoie de mai mult de o granulă, dar asta nu înseamnă că administrarea a 4 – 5 granule devine neadecvată. Bătrânii sau cei cu o vitalitate mult diminuată, au reactivitate scăzută și în mod spontan apare tendința de a administra o cantitate suficientă, adică acele 4-5 globule, ceea ce în realitate nu se justifică. În asemenea cazuri, este recomandată mai degrabă o eventuală repetiție a dozelor până la obținerea reacției, nu creșterea cantității de remediu. În ceea ce privește sexul, masa corporală a individului sau rasa, nu au importanță. Opțiunile enumerate nu constituie o regulă, ci eventual o constatare de tip statistic, reactivitatea la remediu fiind un factor strict individual. Există situații speciale sau extreme, în care reacția la remediu întârzie să apară sau nu apare deloc și cea opusă în care pacientul este extrem de reactiv sau sensibil, nu numai la remediul adecvat, ci la orice fel de remediu potențat. Este vorba despre reacțiile idiosincrazice. (vezi idiosincrazia)

Un individ perfect sănătos, cum ar fi un nou născut care nu este tulburat de nici o afecțiune și care are indicația pentru o doză de Thuja sau Silicea pentru că a primit un vaccin sau o Calcarea carbonica în vederea armonizării dezvoltării, nu va avea nevoie de mai mult de o globulă corect preparată. În partea opusă se situează stadiile terminale ale unor boli cronice, cancerele, unele boli infecțioase grave, debilitante, oboseala extremă, pacienții hipertratați etc. Aceste stări fac ca uneori reactivitatea să scadă foarte mult și asta ar presupune nu o creștere a numărului de granule administrate per doză, ci creșterea numărului de administrări sau a frecvenței.

Nici localizarea bolii, organele sau sistemele afectate, nu constituie factori de influență în determinarea cantității de remediu administrat.

Originea remediului, cât și potența sau scala de potențe sunt factori care nu influențează în nici un fel cantitatea necesară per administrare. În majoritatea covârșitoare a cazurilor introduse în UP cantitatea administrată odată, depinde doar de forma de prezentare și este limitată oarecum standardizat la 1-5 granule, 1-3 globule, un plic cu pulbere, 2-10 picături, respectiv o linguriță sau o înghițitură, eventual umectarea buzelor cu soluție apoasă din remediu, preparată pe loc.

Homeopaticitatea sau gradul de similaritate a remediului selectat poate influența gradul de reacție al pacientului, dar în nici un caz cantitatea de remediu administrată per doză.

În cazuistica introdusă în modulul UP, am observat aproape ca regulă administrarea de cantități însemnate de Saccharum lactis sau alte tipuri de placebo în special în cazurile cu încărcătură emoțională, unde frecvența și cantitatea administrată puteau oferi un „sprijin” emoțional. Există un număr însemnat de cazuri în care după ce s-a procedat la administrarea remediului activ în cabinet sau în urma consultației, prescripția s-a limitat la placebo, uneori administrat în cantități impresionante și la frecvențe orare sau chiar mai des, în funcție de caz.

Fara a selecta vreun remediu, cel mai des medicament următor, după Sulphur este Placebo:

Momentul administrării

Raportat la diversele cicluri temporale, momentul administrării remediului este un detaliu demn de a fi considerat, pentru că astfel există șansa evitării apariției unor agravări și în același timp se poate crea cadrul obținerii reacției optime la remediu. Uneori, aceste agravări apar doar datorită alegerii neinspirate a momentului administrării tratamentului. Nu rareori, respectarea momentelor optime, condusă corect, dă rezultate remarcabile sau dimpotrivă, atunci când momentul este ales greșit, poate prelungi sau agrava o suferință deja existentă, uneori împotriva unei selectări optime a remediului.

Temporizarea se referă la diverse cicluri, cum ar fi ciclul diurn, săptămânal, lunar, la succesiunea anotimpurilor, la cel sezonier etc., sau la unele cicluri biologice cum ar fi cele legate de perioadele de înflorire ale diverselor plante, de ritmul de înmulțire a unor paraziți, ciclul menstrual, ciclurile de evoluție sau devenire a fiecărui organism și nu în ultimul rând la ciclurile specifice diverselor boli, în special cele infecțioase acute etc.

Un capitol larg dezbătut și detaliat în repertorii și în MM este legat de perioadele de agravare sau recădere specifice unor remedii care au recurențe orare, diurne, săptămânale, lunare și așa mai departe până la ciclurile sezoniere sau anuale. Este parte integrantă a capitolului modalităților și este de luat în considerare atât la selectarea remediului cât și la alegerea momentului administrării.

Regulile momentului administrării sunt determinate de aceleași elemente ca mai toate selecțiile: remediul, boala ca formă de manifestare a bolnavului și bolnavul.

Remediul: în general se recomandă ca remediile care prezintă în patogenezia lor o agravare a simptomelor la o anumită oră, să fie administrate în afara acestei ore.

Boala sau modul de reacție a bolnavului la boală, poate determina momentul administrării în funcție de orele de agravare: în afecțiunile intermitente, în cele paroxistice sau cele discontinue, momentul optim este după trecerea paroxismului sau a agravării. Se poate administra după fiecare astfel de paroxism, dar nu în timpul sau înaintea acestora. „Avantajul acestui procedeu este adaptarea foarte exactă la evoluția bolii, permițând a se rări dozele în paralel cu ameliorarea bolnavului” (Duprat, 1955). Aceeași este și recomandarea lui Hahnemann și adoptată de cei mai mulți homeopați. Aplicarea ei în condițiile actuale, ridică însă o problemă majoră în ceea ce privește dispoziția pacienților de a tolera anumite simptome în principal acute, fenomen absolut de înțeles prin prisma existenței la îndemână a numeroase alternative foarte eficace și ușor de aplicat. De exemplu: conform lui Hahnemann, într-o amigdalită acută pultacee cu indicație pentru Mercurius sol., remediul se va administra după potolirea puseului febril. Există oare mămici suficient de înțelegătoare care să nu intervină pe puseul febril?

Condițiile în care aceste indicații au fost stabilite erau diferite de cele actuale, iar abordarea cazurilor acute în acea perioadă nu avea opțiuni comparabile cu cea oferită de homeopatie. Metoda poate fi adaptată strategic în diverse moduri, strict dependent de experiența și abilitățile homeopatului și a cazului în sine.

Bolnavul, starea acestuia, poate condiționa momentul administrării. În cazurile acute se ține cont de momentele menționate mai sus. Strategia recomandată de Hahnemann nu pare acceptabilă în zilele noastre. A aștepta într-un sindrom febril major, cu febră peste 39oC doar pentru că există reacție din partea corpului, acesta „luptându-se” cu boala, va duce cu siguranță la îndepărtarea pacientului de homeopatie. Asemenea stări trebuie să fie curmate cât mai rapid. Colicile de orice natură, febrele mari, diversele nevralgii, procese inflamatorii, hemoragiile etc., trebuie și pot fi controlate, chiar dacă atitudinea terapeutică presupune o „supresie” temporară. Bolnavul trebuie ajutat pe loc, iar apoi echilibrat după metodele cunoscute: remediul fundamental, constituțional, miasmatic etc.

Periodicitatea diurnă (orară) Ca homeopați știm cu precizie destul de mare din MM, orele de agravare ale diverselor remedii. Unele remedii au o precizie orară chiar foarte importantă, iar altele o zonă orară care se poate întinde între una mai multe ore. De asemenea avem remedii cu agravare diurnă, altele cu agravare nocturnă etc.

Robin Murphy, a adunat în repertoriul său cu numărul 3, la capitolul „time”, toate zonele orare cunoscute (Murphy, 1993).

De observat că unele remedii se găsesc în mai multe rubrici: Sep. este prezentă în toate cele 24 de ore, Calc. de la 18:00 la 24:00, iar Natriile se regăsesc toate în intervalul 6:00-12:00. Lyc., remediu cunoscut ca având vârful de agravare la 18:00 se află în ambele grupe, atât 12:00-18:00 cât și 18:00 – 0:00. Kaliile le putem găsi pe parcursul întregii nopți, lipsind doar în intervalul 12:00-18:00.

Există și unele remedii cu un raport mai precis sau mai special cu timpul: Med, se agravează de la ora 4:00 la 16:00 (o perioadă continuă de 12 ore), la fel și Thuja, iar remedii ca: Aran. și Cedr., au cel mai înalt grad „3”, la rubrica agravare la oră fixă. În aceeași rubrică se mai găsesc remedii ca Ars, Chinin-s., Nat-m., Tarent. având gradul unu, iar Cactus este de gradul doi. Chiar dacă rubrica este incompletă, fiind similară cu „tulburările revin zilnic la aceeași oră” în care mai sunt Sabad. și Chinin-s de gradul doi, alături de încă 12 remedii cu grad minim: Ant-c., Bov., Cench., Chin., Cina., Cocc., Ign., Ip., Kali-bi., Kali-br., Lyc., Sel., Tub., Verb., rămâne de mare importanță atât în selectarea remediului cât și în administrarea lui.

Cunoscând tropismul anumitor remedii: pe sistemul hepatobiliar: Carduus-m., Chel, Lyc, Tarax. etc., pe sistemul osteoarticular: Arn., Rhus-t, Ruta., Symph. etc., devine imperioasă suprapunerea perioadelor de agravare ale simptomelor sau de activitate a sistemului respectiv, cu cele descrise la remediile în cauză.

Referindu-se la remediile care pot fi încadrate în grupul celor cu rol drenor sau a remediilor „funcționale”, cum le numește, Fortier-Bernoville recomandă ca administrarea lor să se facă cu una sau două ore înaintea momentului de agravare cunoscut. Majoritatea remediilor cu tropism hepatobiliar au agravare între orele 16-20 și în special între 17-18 și conform aceleiași surse, remedii ca Lycopodium, Pulsatilla, Sepia, China, Chionanthus, Myrica, Chelidonium, vor fi foarte utile dacă se administrează la orele 14-15, adică cu una două ore înainte de orele de agravare sau la o oră după masa de prânz, dacă aceasta este între orele 13-15. Aceeași regulă se poate aplica și în cazul lui Ricinus communis: dacă se administrează medicamentul la orele 16, la 2-3 ore de la masa principală, în momentul în care începe eliminarea ureei în urină, se va simți o ameliorare evidentă. De asemenea în cazul Lycopodiului, perioada de agravare a acestuia poate fi explicată prin același mecanism, curba eliminării ureei prezentând o maximă în jurul orei 17:00. În cazul lui Natrium muriaticum și Gelsemium, autorul leagă orarul de agravare de ciclul solar. Influența solară maximă se situează între orele 10 și 12 a.m., ceea ce face ca administrarea înainte de perioada respectivă, să aducă beneficiul dorit. Iar pentru că Phosphorus sau Rhododendron au agravarea înainte de furtună, momentul cel mai potrivit de administrare este înaintea furtunii. Dacă se administrează după furtună, când presiunea în barometru începe să scadă, acțiunea lor va fi limitată (Fortier-Bernoville, 1974).

Nu sunt un mare amator al rubricilor mici sau foarte mici, adesea incomplete. Principalul motiv al reținerii este că în prezent, viața este destul de mult îndepărtată de ciclurile naturii, inclusiv de cel circadian. Călătoriile pe distanțe lungi, variațiile programului de lucru și nu în ultimul rând modificarea bianuală a orei de referință, sunt tot atâția factori care perturbă ritmul natural și diminuează gradul de fiabilitate a simptomelor culese în urmă cu 200 de ani.

Alte perioade, cum ar fi de a duoa zi, a treia zi, una, două, trei, patru săptămâni, luni etc. sunt menționate în mai toate repertoriile, dar cel al lui Murphy poate fi reprezentativ. Perioade mai mari, cum ar fi cea anuală sunt probabil cu credibilitate mai mare și demne de luat în considerare din perspectiva temporală. Remedii ca Ars., Lach., Rhus-t sunt cotate cu gradul doi în majoritatea repertoriilor.

H. F. Woods recomandă ca repere fundamentale presiunea atmosferică pe de o parte și anotimpurile pe de altă parte, în special în cazul copiilor. Exemplul cel mai relevant este cel al remediilor care „ard” și care se agravează în perioadele cu zilele cele mai lungi: Phosphorus, recomandat în luna iulie, iar Sulphur în luna iunie (Woods, 1950). La același principiu se referă și Fortier-Bernoville în cazul remediilor cu agravare sezonieră: Lachesis sau Natrium sulphuricum, care trebuie administrate la timp, nici prea devreme nici prea târziu, ci cu aproximativ 15 zile înainte de agravarea sezonieră. Un reumatism sau un astm care se agravează în fiecare an în luna martie, vor trebui abordate de la începutul lui februarie, nu în momentul în care sunt deja manifeste: astmul de primăvară va trebui deja abordat din ianuarie cu remediile adecvate: Lachesis, Sabadilla, Allium cepa etc. Regula se aplică și în cazul administrării unor nosode precum Tuberculinum, care prezintă agravare intensă la condiții extreme atât la cald cât și la frig, dar în special la frig. Se recomandă evitarea administrării în condiții extreme, cel mai indicat fiind înaintea începerii sezonului rece sau a sezonului cald (Fortier-Bernoville, 1974).

O categorie specială este legată de tipul de activitate: simptome ce se agravează în timpul activității sau simptome care se agravează în timpul liber. Migrena, gastralgia, vertijul etc., declanșate la locul de muncă sunt de regulă simptome din zona placebo-nocebo, ceea ce face ca simptomele respective să aibă importanță redusă sau conjuncturală. De asemenea, simptomele care apar în relaxare, la sfârșit de săptămână, în timpul concediului etc. Acestea capătă semnificație și trebuie considerate dacă sunt speciale, particulare, definitorii. Dacă nu, cauza lor trebuie căutată în altă parte, putând fi reacții funcționale sau somatizări declanșate pe un fond vulnerabil constituțional sau simptome de tip reactiv, ca răspuns la eveniment sau situație. În unele cazuri poate fi vorba chiar de compulsii cu ciclicități variate, care se regăsesc tot în zona mentală sau afectivă.

În ultimă instanță, aprecierea fiecărui caz în parte este cea care va dicta momentul administrării, iar situațiile supraacute sau urgențele medicale sunt categoria care cere administrarea cât mai rapidă și poate frecventă a remediului.

Ciclurile sau etapele evolutive naturale

O periodicitate importantă este cea legată de etapele de evoluție naturală ale vieții sau de momentele de cotitură, care determină schimbări remanente, fără a fi implicați factori externi identificabili. Este vorba despre schimbările naturale, ale devenirii. Se pot remarca etapele copilăriei, pornind de la ablactare, la celebrele cicluri de 7 ani, cu stadiul de școlar până la adolescență, apoi adolescența sau pasul major spre maturitate, când funcțiile sexuale întregesc existența și finalul sau senectutea, în care toate funcțiile, dar și fizicul involuează, se degradează treptat până se pierde capacitatea de susținere a vieții.

În cazul sexului feminin, se adaugă menarha, ca moment distinctiv, apoi fiecare sarcină în parte, acestea putând modifica profund echilibrul existent, ducându-l spre un alt nivel, mai mult sau mai puțin stabil sau îl pot deregla încât să nu se mai poată restabili spontan, fiind nevoie de intervenție terapeutică. În ultima etapă intervine și se instalează menopauza, o nouă „resetare” profundă șio cauză frecventă a numeroase disfuncții: în plan hormonal, în plan metabolic, în plan mental etc. Urmează senectutea care se suprapune sexului masculin.

Un număr consistent de boli au ca punct de pornire aceste „resetări” naturale, multe devenind cronice și supuse tratamentelor „pe viață”. Intervenția terapeutică homeopatică poate fi făcută cu succes. Putem numi aceste momente sau etape drept „sicozări naturale”, termen specific homeopatiei. În consecință, terapia „strategică” poate fi de tip „antisicotic”, cu remedii de tipul: Thuj., Sil., Sabina., Nit-ac., Aurum muriaticum, Med. etc., dar întotdeauna rămâne secundară celei constituționale sau a remediului similimum, eventual de mod reactiv cronic sau fundamental. Intervenția terapeutică poate fi făcută și profilactic, în sensul administrării remediului adecvat înaintea evenimentului, de altfel în general previzibil, dar și în sens curativ, după instalarea simptomatologiei.

Ciclul menstrual este tot o perioadă naturală, dar care în anumite situații prezintă diverse tulburări: în metroragii periculoase sau hipermenorei se recomandă administrarea remediilor indicate cu 7-8 zile înainte de data estimată. În cazurile simple de hipermenoree, este suficientă administrarea remediului adecvat la începutul menstruației. Când există temerea supresiei menstruale, iar menoragia se declanșează abia în ziua a patra sau a cincea, este recomandabilă administrarea de China, Arnica, Hamamelis, Achilea sau remediul cel mai indicat, doar când apare abundența fluxului și rezultatele se vor observa imediat. În amenoree, hipermenoree sau alte disfuncții periodice legate de menstruație, unde ar putea fi indicate remedii ca Sulphur, Pulsatilla, Kali-carb., Graphites etc., se recomandă administrarea cu 8-10 zile înainte de data perioadei. Dacă sunt administrate la un interval mai scurt, efectul dorit nu va putea fi obținut pentru că remediul administrat nu va avea timp suficient pentru a porni întreg angrenajul natural al evoluției (Fortier – Bernoville, 1974).

Altă categorie este reprezentată de îmbolnăvirile care influențează permanent existența sau evoluția, determinate sau nu de un substrat genetic. Acestea pot surveni în momentele de cotitură expuse anterior, când vulnerabilitatea este mai mare decât în mod obișnuit și în acest caz trebuie identificate distinct de modificările care oricum urmau să se petreacă. Există în egală măsură și posibilitatea ca acestea să intervină în afara momentelor descrise și atunci reprezintă îmbolnăviri profunde, care lasă urmări stabile, nu se remit niciodată spontan. A se diferenția de îmbolnăvirile date de expunerea la un mediu neadecvat și devin ireversibile, cum ar fi diverse intoxicații cronice, tulburările generate de alimentație denaturată, bolile profesionale etc., care sunt urmarea expunerii la diverși factori fizici, chimici, biologici și sunt în bună parte ireversibile, dar care reprezintă un alt segment al patologiei.

În afara îmbolnăvirilor generate de expunerea la factori externi infecțioși identificați sau nu, mai pot fi și sunt din abundență îmbolnăviri declanșate de diverse proceduri terapeutice, cum ar fi vaccinurile sau alte „profilaxii”, de altfel foarte răspândite și se pare în continuă expansiune, tratamentele excesive și inadecvate cu antibiotice, alte terapii exagerate. În momentul în care aceste intervenții tulbură evoluția și ciclurile naturale, vor trebui identificate și abordate ca atare.

Este o zonă care se poate suprapune cu cea propusă de Hahnemann în teoria miasmatică. Cuprinde îmbolnăvirile care schimbă radical și permanent un anumit mod de funcționare al organismului și sunt declanșate cel mai adesea de o sursă vie sau ca produs al unei asemenea surse: virus, bacterie, parazit, fung, chiar fragmente ale acestora, adică există o sursă proteică. Uneori, boala acută sau puseul inițial trece complet neobservat și numai o anamneză extrem de bine condusă poate evidenția sursa, dar rezultatul este întotdeauna vizibil. De exemplu, îmbolnăvirea cu Bordetella pertussis sau cu Bordetella parapertussis, ambele fiind bacterii, lasă urmări pe viață care se manifestă de loc discret: o tuse gălăgioasă, seacă, amplă încât toracele intră în rezonanță la fiecare acces și pe care o numim comun „tuse măgărească” sau „convulsivă”. Problema este că la fiecare răceală banală, tipul acesta de tuse se manifestă la fel, ducând la epuizarea fizică a pacientului. Pe cât este de supărătoare urmarea acestei îmbolnăviri, pe atât de discretă poate fi boala în sine, care este extrem de contagioasă, dar nu foarte gravă în forma acută, cel mai adesea manifestându-se ca o simplă răceală (WHO, 2011). Supărător este faptul că majoritatea cazurilor pe care le-am văzut și nu sunt puține, nu au făcut boala, ci au dezvoltat acea tuse după vaccinare. Din practica personală nu cred că am văzut nici un caz de „tuse măgărească” acută la primoinfecție, mai ales că vaccinarea este cuprinsă între cele obligatorii de multă vreme.

Caz din arhiva personală: tuse convulsivă la o gravidă în opt luni. Făcuse timp de o lună diverse tratamente cu mai multe antibiotice fiind asigurată că nu dăunează gestației sau fătului, dar fără nici un rezultat. Se temea să nu i se declanșeze travaliul datorită zgâlțâielilor declanșate de tusea extrem de agresivă, care nu se mai oprea zi și noapte, iar opiaceele care ar fi putut avea efect, i-au fost interzise. La consultație mi-a fost foarte ușor să identific acest tip de tuse, iar din anamneză am constatat că tusea respectivă era „specialitate casei”: de mică, la fiecare răceală ușoară sau complicată, rămâne câteva luni cu astfel de tuse. Am apelat de la începul la nosod. Toate celelalte elemente: sarcina, modul reacțional, constituția au trecut în plan secund, „submiasma” devenind prioritară. Este un exemplu de miasmă ocurențială sau submiasmă, frecvent întâlnită. I-am administrat două doze consecutive de Pertussinum CH30 la interval de o oră. Rezultat foarte bun, a doua zi avea doar o urmă de tuse și aceea cu secreții; dispăruse timbrul specific. După trei zile, pacienta revine, complet epuizată, tusea reapăruse. Fiind foarte sigur de remediu, m-am decis să cresc potența. I-am prescris CH200, pe care nu l-a găsit. Revine ziua următoare și îi recomand să dizolve 5 globule din CH30 în 100ml apă plată, din care să ia câte o înghițitură în fiecare oră până se ameliorează, apoi să ia la 2, 3, 4 ore. Revine ziua următoare spunându-mi că deja la prima înghițitură tusea s-a ameliorat semnificativ, iar după a treia s-a transformat în tuse ușoară cu secreții, iar noaptea a fost complet liniștită. Dimineața nu a mai luat nici o înghițitură pentru că tusea trecuse. După 3 săptămâni naște un băiețel perfect sănătos și nu mai acuză nici un simptom.

Există unele situații extrem de solicitante pentru anumiți indivizi, previzibile sau nu. Când sunt previzibile, cum ar fi o călătorie, un examen, un spectacol sau o prezentare în fața unei audiențe numeroase, o întâlnire cu încărcătură emoțională puternică, un eveniment de tipul căsătoriei, nașterii etc., remediul indicat este bine să fie administrat cu trei patru zile sau cel puțin cu 24 de ore înainte.

În cazul răului de transport, rău de mare sau de mașină, remedii precum Cocculus, Petroleum, Tabacum, Ignatia, Nux vomica etc., sunt indicate a se administreze cu una-două zile înainte. Fortier-Bernoville susține că eventuala administrare în momentul îmbarcării nu va avea nici un rezultat. Recomandă ca Ignatia să fie administrat în potență 1M și eventual să fie repetată după 8 zile. De asemenea, Cocculus sau Tabacum în potența C30, pot fi administrate zilnic dacă este cazul (Fortier – Bernoville, 1974). Cu certitudine este una dintre opțiuni, orice verificare clinică alternativă, putând deveni valabilă.

Din experiența personală, remedii ca Aconitum, Gelsemium, Ignatia, administrate înaintea de eveniment cu 24 de ore au rezultat net superior administrării cu minute sau una două ore înainte. Aici mă refer la frica de zbor cu avionul, examen, scenă, concurs etc. După eveniment, dacă simptomele persistă sau sunt chiar agravate, alături de remediile enumerate se poate adăuga Arsenicum sau Calcarea sau alt remediu corect ales.

În cazurile cu situații imprevizibile, când criza, panică s-a declanșat, paroxismul și-a făcut apariția, rămâne de tratat doar atacul acut pentru ca ulterior, remediul constituțional să restabilească starea de echilibru. Asemenea indicații și multe altele rămân expresia experienței personale a fiecărui homeopat, pot constitui repere raționale de pornire, dar nu mai mult.

La introducerea cazurilor în modulul UP am identificat relativ puține indicații asupra momentului administrării remediului, majoritatea aczurilor acute sau cronice acutizate urmând linia propusă de Hahnemann, adică administrarea imediat după liniștirea puseului acut sau evitarea administrării în apogeul crizei.

Frecvența de administrare, repetiția dozelor

„A da numai o singură doză și a-i aștepta acțiunea este o metodă excelentă, care în general nu găsește suficientă atenție”, spune Clarke, iar în opoziție cu acesta, E. Assmann susține: „Nu sfătuiesc pe nimeni să se bizuie pe efectul unei singure doze de remediu” (Fortier – Bernoville, 1974).

Mai toți homeopații contemporani au tendința de a prescrie remedii pe o perioadă mai lungă de timp indiferent de obținerea sau nu a unei ameliorări și cu o frecvență oarecum dependentă de scala de potențe. Remediile din scala decimală, din scala centezimală joasă și LM-urile sunt prescrise cu o frecvențe diurnă sau orară, iar cele din scala centezimală medie și înaltă și cele din scala milezimală înaltă și ultraînaltă par a fi prescrise mai rar. Este un automatism de regulă păgubos, ca aproape orice automatism.

G. Royal consideră că orice remediu poate provoca unul sau mai multe din următoarele patru efecte: iritare, inflamație, tulburare funcțională și tulburare structurală, fiecare efect superior, înglobându-le pe cele inferioare. Cu cât tulburarea este mai profundă, autorul recomandă o potență mai mică și o repetare mai frecventă și invers, în cazul tulburărilor iritative sau inflamatorii, potențele pot fi înalte și repetate mai rar sau la nevoie. (Royal, 1917)

Kent propune doza unică administrată „uscat”, pe limbă sau dizolvată în apă și repetată de câteva ori, ca fiind singurele două variante fiabile, orice altă opțiune nefiind necesară, iar între cele două variante propuse nu consideră că ar fi vreo diferență semnificativă (Kent, 1888).

Mă aventurez să sugerez o metodă pe care am verificat-o în mulți ani de experiență și care mi-a fost foarte utilă: a se repeta doza, indiferent de mărimea potenței, la intervale mici de timp până când acțiunea devine evidentă sau se poate administra o potență înaltă în alternanță cu una joasă. Administrarea se oprește de îndată ce se percepe acțiunea remediului și atâta timp cât aceasta continuă să se manifeste. Dacă ameliorarea nu este completă, se poate repeta în aceeași manieră (Fortier – Bernoville, 1974).

Putem avea de a face cu o boală cronică sau cu una acută. Putem avea pacienți cu o reactivitate mare sau cu o reactivitate redusă. Aprecierea cu exactitate a intervalului necesar obținerii unei reacții nu este posibilă. Uneori este necesară prelungirea intervalelor administrării, alteori scurtarea lor. Este bine ca pacientul să nu fie lăsat să aibă inițiativa decât eventual în cazul în care suntem asigurați că poate avea capacitatea de a folosi corect criteriile de temporizare. Riscul este ca oprirea să nu fie făcută la timp: ori prea repede, înainte de consolidarea reacției la remediu, ori prea târziu, depășindu-se momentul optim, iar rezultatul devine anularea efectului obținut sau dezvoltarea unei patogenezii. Cei mai mulți autori recomandă contrar lui G. Royal: repetarea cu frecvență înaltă a administrării în cazurile acute, iar în cele cronice, unde se recomandă în general potențe înalte, repetarea poate fi făcută la intervale mari de timp .

Și în acest caz, experiența personală este cea care poate îndruma spre alegerea cât mai potrivită și adaptată la fiecare caz în parte. Erorile generate de repetiția nejustificată nu cred că au ocolit pe vreun homeopat, acestea fiind dublate uneori de exagerarea în sensul opus, cu spațierea sau întreruperea administrării înainte de momentul optim.

Spațierea sau întreruperea administrării înainte de a obține și consolida reacția la remediu, îl poate întoarce pe pacient la starea inițială și mai mult, la pierderea reacției inițiale la remediu sau la potența utilizată. În asemenea situație, pasul următor declanșează necesitatea unei reevaluări și dacă remediul inițial se păstrează, va trebui schimbată potența, ori în sus, ori în jos. Este o eroare generată mai degrabă de medic.

Eroarea din sensul opus, de reducere a intervalului administrărilor și/sau de a prelungi administrarea peste momentul optim, este poate mai frecventă și cel mai adesea generată atât de medic cât și de pacient. Unii pacienți mai persuasivi pot influența decizia medicului cu privire la ritmul propus și rezultatul se va denatura cu certitudine. Arma cea mai de preț în aceste situații, devine medicamentul placebo care se poate adapta „stilului” cerut de pacient și poate menaja astfel corectitudinea prescripției.

Pacienții hipersensibili vor reacționa foarte intens la administrarea oricărui remediu și vor dezvolta ușor agravare care nu se va stinge decât odată cu încetarea administrării. Abia atunci vor percepe ameliorarea, vor începe să se simtă mai bine, probabil datorită acțiunii îndelungate a remediului sau a unei administrări anterioare. Posibil că din această categorie fac parte majoritatea cazurilor înregistrate în arhivele homeopatice la care s-a procedat la administrare unică de remediu. În cazurile acute sau în urgențele medicale, unde administrarea se face de regulă la intervale foarte mici, de minute, apoi ore, trebuie considerat faptul că repetiția trebuie spațiată de îndată ce remediul începe să acționeze și în același timp trebuie repetată administrarea până când apare evidentă consolidarea reacției pacientului, pornirea procesului de vindecare. Este recomandabilă evitarea repetiției, chiar în cazurile acute; atâta timp cât persistă acțiunea remediului, procesul de vindecare continuă (Fortier – Bernoville, 1974).

Erorile cele mai frecvente în cazurile acute sunt date de repetiția peste momentul cheie, adică al fazei de apogeu sau de stare, de unde de regulă vindecarea se va produce în mod natural. Un exemplu pe care l-am întâlnit în practică de mai multe ori, din eroare personală sau din excesul de zel al pacienților, este cel al tusei convulsive. Tusea de acest tip, extrem de supărătoare, seacă, cu ecou, cu implicarea întregii cutii toracice este relativ frecvent întâlnită. În majoritatea situațiilor am administrat cu succes nosodul specific: Pertussinum. Primul caz a fost cel în care am repetat remediul nejustificat. L-am recomandat în potența CH30, a se administra odată pe zi timp de trei zile. Eroare. La 2 ore după prima doză, pacientul, un copil de 7 ani a dezvoltat o agravare evidentă, cu tuse extrem de supărătoare, spastică, gălăgioasă, cu vărsături și epuizare. Episodul a durat aproximativ o oră, după care s-a liniștit profund, tusea s-a rărit substanțial și au apărut secrețiile bronșice, boala trecând în faza de eliminare. Aici trebuia oprită administrarea. Nu am făcut-o, remediul fiind continuat și a doua zi, iar efectul a fost că am ajuns de unde am plecat. A revenit tusea cu ecou, seacă. Soluția aleasă a fost de creștere a potenței și pentru că am avut la dispoziție CH200, i-am administrat o singură doză din potența superioară. Imediat după administrare, tusea s-a potolit, s-a transformat din nou în tuse productivă fără a mai trece prin agravare, iar tusea reziduală s-a oprit după încă două zile, fetița rămânând vindecată, iar forma respectivă nu a mai apărut la următoarea răceală. O altă soluție pe care am aplicat-o cu succes în asemenea agravări și când nu am avut la îndemână remediul în potență superioară a fost diluarea în apă a unei singure doze și administrarea câte unei înghițituri până la ameliorarea fenomenului.

În cazurile cronice, o cheie este minimizarea numărului de doze sau după cum recomandă majoritatea autorilor, inclusiv Hahnemann, administrarea până la declanșarea reacției. Aprecierea ulterioară însă, ridică unele semne de întrebare. Majoritatea cazurilor cronice la care alegerea remediului este corectă, vor dezvolta o reacție de acutizare a unor simptome preexistente sau „reaprinderea” unora mai vechi. Acestea sunt previzibile și detectabile în istoricul pacientului, dar mai există unele reacții, de asemenea favorabile, mai puțin luate în considerare care pot mima o stare gripală, un episod diareic, alte eliminări: la nivelul sinusurilor, al căilor urinare (miros accentuat al urinei, cristale etc.) sau apariția unor erupții tegumentare. Toate aceste manifestări sunt de regulă semnale favorabile, care marchează declanșarea procesului de vindecare și în același timp punctează momentul de întrerupere sau de spațiere a administrării remediului.

O atenție sporită trebuie acordată cazurilor cu reactivitate extremă: ori foarte mare, de tipul idiosincraziei, ori foarte mică sau absentă.

Există regula generală enunțată de Hahnemann: „Dacă după administrarea unică sau repetată a unui remediu, bolnavul simte o ameliorare notabilă, trebuie pe cât posibil să se întrerupă administrarea remediului și să se mențină această întrerupere tot timpul cât continuă ameliorarea. Imediat ce aceasta se oprește, starea bolnavului devine staționară sau chiar dă înapoi, este indicat să se repete remediul; și așa mai departe, până la efectul curativ, dacă bolnavul este curabil.” În cazul apariției agravării, suspendarea se menține până la dispariția acesteia și dacă nu devine necesară schimbarea remediului sau antidotarea, remediul inițial se va relua eventual cu o schimbare a potenței (Aurian-Blăjeni, 1985:403).

Frecvența administrării ar putea fi condiționată de: pacient, boală, homeopaticitate, remediu.

Pacientul: caracteristicile simple care pot contura individul, sunt legate de vârstă, sex și starea forței vitale. Am considerat acești parametri pentru că sunt comuni și orice tip de abordare îi ia în calcul în vederea prescripției, iar obiectivitatea lor este suficient de mare.

Luate în ordinea importanței starea forței vitale sau starea generală cu cât este mai mare, frecvența de administrare a remediului este mai mică, reducându-se uneori la administrare unică.

La polul opus, se găsesc cei cu vitalitate scăzută, cazurile terminale, cazurile în care este necesar tratamentul paliativ sau cei cu reactivitate scăzută, dar și unele cazuri acute. Aici, repetiția trebuie făcută atât cât este necesar, uneori la intervale de minute, alteori la intervale de ore, zile, săptămâni sau luni, astfel încât reacția la medicament să se mențină la nivelul dorit. În situațiile în care obiectivul este menținerea unei stări suportabile, vindecarea nemaiputând fi posibilă, repetiția se face la limita menținerii reacției organismului. La anumite intervale de timp, când reacția scade sau se pierde, va trebui schimbată potența, uneori chiar remediul.

Caz din arhiva personală: pacientă de 74 de ani, cu status post mamectomie unilaterală datorată unui cancer mamar, se prezintă acuzând dureri în membrul superior drept, de pe partea operată. Întreg brațul, dar și antebrațul și mâna stângă sunt edemațiate marcat, dureroase. Este un caz de blocare a vaselor limfatice datorate intervenției chirurgicale, dar și radioterapiei consecutive. Edemul este cald, prezintă prurit intens. Starea vitală a pacientei este destul de scăzută, prezintă anxietate, insomnie, astenie marcată. Am luat în considerare: Conium, Ars-alb care acoperă bine cazul, Raze X, Radium bromatum, având ca țintă patologia actuală (sclerozare profundă ca urmare a intervenției prin radiere) și Apis, ca remediu specific pentru tipul de edem. I-am administrat Ars-alb în potență CH30 la 2-3 zile timp de 4 săptămâni. La control am constatat o ameliorare semnificativă a stării generale, a somnului, a durerilor, a vitalității (în jur de 75%), dar cu menținerea edemului întregului braț. Am decis introducerea remediului Apis în potență D6 de trei ori/zi, iar Ars-alb l-am redus la 2 administrări/săptămână. În zilele cu Ars-alb, Apis-ul a fost oprit. După alte 6 săptămâni, edemul este aproape dispărut (peste 90%), de asemenea, durerile sunt mult diminuate, iar mobilitatea brațului a crescut, pacienta putând efectua treburile gospodăriei. Am decis continuarea aceleiași scheme, dar cu reducerea frecvenței de administrare la o doză/săptămână de Ars-alb și Apis administrat de 2 ori/zi în potență crescută: D10. Rezultatul a fost dezastru: revenirea la starea inițială. Am reluat schema inițială, dar degeaba, nici un rezultat. Totuși, starea generală nu s-a deteriorat foarte mult, a rămas bună. Am decis introducerea de Raze X în potență CH30 de două ori/săptămână. După prima doză a făcut agravare intensă a simptomelor zonei pe care s-a făcut intervenția: torace, axilă, întregul braț. Agravarea este resimțită după fiecare administrare (săptămânal), o ușoară ameliorare făcându-se simțită după 3 administrări de Raze X. Am reintrodus Apis D6 de trei ori/zi, mai puțin în ziua de Raze X. Edemul se reduce spectaculos de sus în jos, iar durerile se ameliorează mult. Nu mai există simptome de Ars-alb, în schimb își fac apariția cele de Conium: un nodul în fosa supraclaviculară, vertij. Introduc Conium CH30 de două ori/săptămână fără să scot Razele X, care rămâne odată/săptămână. Edemul se reface cam la o săptămână după întreruperea Apis-ului, care de fiecare dată a fost administrat în cure de câte 5-7 zile. În prezent, există o ameliorare semnificativă a tuturor palierelor, nodulul supraclavicular nu se mai palpează, iar tratamentul este: Conium CH30 două doze/săptămână, Raze X, o doză/săptămână și Apis D6 de trei ori/zi câte o săptămână urmat de o săptămână sau mai mult pauză. Cura am indicat-o cu intermitență: 6 săptămâni de tratament urmate de 3-4 săptămâni de pauză. Continuă schema de peste trei ani, iar rezultatele sunt satisfăcătoare. Cazurile de tipul acesta sunt mult mai frecvente decât am dori, iar strategia adoptată oferă o șansă decentă pacientului. O altfel de boală care a produs atât prin existența ei cât și prin intervențiile terapeutice, modificări ireversibile, va necesita de fiecare dată o abordare strategică flexibilă. Datorită fragilității acestor pacienți, prescrierea remediilor este bine să rămână în plan relativ superficial, lezional, eventual de mod reactiv. Remediul care a provocat reacția cea mai intensă a fost Raze X, dar în timp, reacția la remediu s-a redus. A scos „din spate” Conium, care la rândul său a declanșat reacție, iar Apis rezolvă temporar un inconvenient important: edemul. Alternanța dintre Conium, Raze X și Arsenicum album, au făcut ca starea generală a pacientei să se amelioreze și apoi să se mențină în limite acceptabile fără nici un altfel de terapie.

Boala, ar putea influența frecvența administrării remediilor. Rareori un diagnostic specific are o indicație specifică, excepția făcând-o un eventual „geniu epidemic” în cazul unei epidemii. În astfel de situație, foarte probabil poate exista și un „geniu al potenței”, un „geniu al frecvenței de administrare”, un „geniu al duratei” etc. Greu de crezut, dar nu imposibil.

Homeopaticitatea probabil că influențează cel mai mult frecvența de administrare. Cu cât remediul este mai bine ales, acoperă o plajă maximă de simptome într-un caz dat, cu atât frecvența repetiției ar putea fi mai mică și invers, cu cât ancorarea remediului în simptomele existente este mai redusă, uneori la unul sau două simptome, homeopaticitatea este redusă, iar repetiția remediului ar putea fi necesară cu o frecvență ridicată. Administrarea unui remediu cu homeopaticitate îngustă, în general nu este stabilă, nu este „preluată” de forța vitală, ci se rezumă la o reacție asemănătoare cu cea obținută în tratamentul alopat, unde efectul se menține atâta timp cât se administrează medicamentul. Homeopaticitatea redusă se aplică de regulă în cazurile incurabile, cele în care este necesară paleația și unde este de evitat remediul „constituțional” pentru că poate produce o agravare periculoasă, energia și resursele vitale fiind limitate, iar efortul necesar vindecării depășește capacitatea organismului. În aceste cazuri este preferată repetiția dozelor de câte ori este nevoie, uneori dizolvate în apă, pentru a reduce riscul unei reacții intense sau chiar evitarea remediului care s-ar potrivi cel mai bine (similimum) și înlocuirea lui cu un remediu apropiat, de preferat mic sau mediu. Homeopaticitatea redusă este deseori prezentă în prescripțiile acute la persoane bine echilibrate care nu necesită altă intervenție decât în vederea rezolvării stării acute, nu necesită o repetiție frecventă a remediului.

Remediul influențează frecvența administrării în funcție de potență și durata sa de acțiune, dar și aceste repere variază și sunt condiționate de celelalte. În general, potențele joase sunt acceptate ca având o viteză mai mare de declanșare a efectului, dar și o durată mai scurtă de acțiune. Dacă excludem policrestele, anumite remedii, în general din regnul plantelor și animalelor, au o durată mai scurtă de acțiune, necesitând o repetare relativ frecventă, iar mineralele, metalele, unii acizi, sunt mai lente în viteza de instalare a efectului, ceea ce automat determină necesitatea unei repetări relativ mai spațiate.

Concluzii: există foarte multe „stiluri” de a repeta administrarea remediului, poate tot atâtea câți autori sau homeopați au considerat că au ceva de spus și care nu au repetat ceea ce a propus Hahnemann.

Margaret Tyler propune ca administrarea să fie făcută dizolvând o doză într-un pahar cu apă și de aici să se administreze câte o înghițitură de 2-3 ori/zi până la apariția reacției, apoi se așteaptă (metoda dozei fragmentate). Unii autori indieni, în cazurile cronice, au adoptat administrarea în serii de câte 2, 3 doze, câte una/zi, după care se așteaptă reacția. Kent propune o administrare unică și așteptarea reacției. Exemplele pot continua evidențiind unele mici diferențe de abordare și uneori chiar de percepere a fenomenului.

Consultarea modulului UP arată că majoritatea cazurilor publicate, dezvăluie o dominare covârșitoare a administrării unice de remediu, fără repetiție. Se pare că nici un alt autor nu a generat o influență mai mare decât Kent.

Este oare posibil în zilele noastre să funcționeze o astfel de abordare? Din practica personală nu pot confirma acest sistem. Nu cred că poate fi posibilă administrarea unică de remediu decât în situații excepționale și/sau rarisime. În același timp, consider că există mai multe motive care îndepărtează posibilitatea administrării remediului în doză unică sub formă standardizată, astfel încât după epuizarea efectului acestei doze, starea obținută să fie cea dorită și în plus să fie dublată de o stabilitate remarcabilă.

Există câteva motive care pot constitui o pledoarie împotriva standardului sau a regulii dozei unice.

Evaluarea stării de sănătate sau de echilibru obținute după tratament se face după alte criterii decât în urmă cu câteva zeci sau sute de ani. Obținerea sau redobândirea stării de sănătate trebuie dovedită cu argumentele în vigoare. Suficiența unei bune înțelegeri cu pacientul sau chiar cu comunitatea homeopaților nu poate constitui un criteriu. Rămâne valabilă evaluarea stărilor subiective și a unor sindroame nevrotice. Nu am întâlnit o patologie cronică vindecată în urma unei singure administrări de remediu.

Aspectul patologiei. Până după al II-lea război mondial sau până în a doua jumătate a secolului XX, adresabilitatea sau accesibilitatea pacienților la serviciile medicale era extrem de restrictivă în comparație cu cea din perioada actuală. Majoritatea celor care apelau în acea perioadă erau în situații extrem de grave, unele inexistente în zilele noastre sau chiar greu de imaginat, încât patologia de atunci nu este similară cu cea de astăzi și în același timp, patologia de atunci era în cea mai mare parte sub formă „brută”, naturală, mai puțin modificată de intervenții terapeutice supresoare. Posibilitățile medicinii actuale au modificat consistent cererile din partea pacienților, uneori chiar spre absurd, dar exceptând această ultimă categorie, homeopatia își păstrează o zonă practic inaccesibilă medicinii convenționale (patologia fără diagnostic, dar și alte stări), mai rar întâlnită în trecut în comparație cu perioada actuală, a cărei rezolvare cu greu poate fi rezumată la administrare unică.

Medicația omniprezentă, disponibilă și utilizată astăzi, mult peste nevoile obiective, denaturează și ea percepția asupra a ceea ce trebuie făcut, a ceea ce se poate face sau nu, chiar asupra evaluării beneficiilor obținute în urma terapiei. Hipermedicația atât de răspândită astăzi, îngreunează, modifică, uneori chiar blochează efectul remediilor, încât acea administrare unică devine utopică.

Structura populației, a stării de sănătate generală, starea de nutriție, vulnerabilitatea la îmbolnăviri, profilul patologiei actuale etc., diferă radical de cel prezent la mijlocul secolului XX și cu atât mai mult de cel de acum 200 de ani, de la sfârșit de secol XVIII sau de cel din secolul XIX.

În profilul grafic dat de UP fără aplicarea vreunui filtru, capul listei este dominat de homeopați care consideră lipsită de importanță descrierea frecvenței de administrare. Prin asimilarea acestor cazuri cu altele publicate de aceeași autori, pot afirma că în majoritatea lor este vorba de administrare „la nevoie” și în mai multe situații, de administrare unică.

Frecvențele de administrare sunt atât de diferite și categoric atât de puternic ancorate în realitatea cazului, dar și a homeopatului, încât întâlnim de la administrări repetate la nevoie, la administrări repetate la minute, ore, zile, săptămâni sau chiar luni de zile:

După aplicarea anumitor filtre, profilul graficelor nu pare să capete modificări consistente. În cazul bolilor acute infecțioase, capul este ținut tot de administrarea la nevoie, urmată de administrare unică:

În cazul aplicării doar a filtrului acut, frecvența maximă este deținută de administrarea la nevoie, urmată de cea unică, pentru ca apoi, oscilațiile să fie destul de mari: 2 ore, 1 oră, 3 ore, 12 ore, 1 zi, 4 ore, 8 ore, 30 min., 6 ore, 15 min., etc.:

Iată profilul în cazul bolilor cronice:

Dacă aplic filtrul pacient aflat în stare bună sau foarte bună și o anumită potență: CH30, graficul își păstrează aspectul:

În cazul pacienților cu vitalitate slabă și foarte slabă, alegând potența 30CH și luând în considerare toate remediile și toată patologia (fără nici un alt filtru), graficul arată în mod asemănător:

În cazul unei homeopaticități maxime, cu aplicarea remediului similimum și/sau constituțional, profilul este dominat de administrarea unică:

Dacă luăm în considerare un anumit remediu, ex. Arsenicum album, fără a mai aplica vreun filtru, profilul este următorul:

Un remediu cu origine din alt regn, Apis mellifica spre exemplu, nu va modifica semnificativ profilul:

Un ultim grafic pe care îl propun este cel în care homeopaticitatea este minimă, prescrierea făcându-se la nivel lezional, indiferent de boală, remediu sau starea pacientului:

Rezultatul rămâne similar, indiferent de filtrele propuse. Evident, experiența homeopatului rămâne cea care contează, iar administrarea la nevoie și cea unică domină fiecare grafic. Majoritatea homeopaților păstrează o manieră de lucru personală, o anumită scală de potențe favorită sau chiar o anumită potență pe care o repetă aproape independent de natura cazului.

Durata tratamentului

Subiectul este strâns legat de etapele anterioare și constituie un pas care dacă nu este bine condus, poate strica întregul demers. Pe lângă administrarea unică de remediu, pe care personal nu o susțin ca fiabilă în zilele noastre, există toate posibilitățile imaginabile. Se pot distinge, în funcție de patologia abordată, două mari grupe care condiționează durata tratamentului: patologia acută și cea cronică cu toate particularitățile aferente fiecăreia.

În patologia acută întreruperea administrării remediului trebuie făcută de îndată ce cursul bolii devine favorabil, dar și atunci, ținând cont de starea vitală a pacientului. De exemplu, într-o amigdalită pultacee abordată în faza de stare, la care s-a prescris Mercur solubil, se procedează la întreruperea administrării în momentul în care nodulii laterocervicali sau submandibulari s-au decongestionat, nu mai sunt dureroși, iar febra a dispărut. În cazul în care intervenția s-a făcut corect, remisia se petrece într-o perioadă cuprinsă între una și trei-patru zile, moment în care trebuie întreruptă administrarea în cazul în care pacientul are o stare bună sau foarte bună a vitalității. Dacă pacientul are o stare medie sau slabă a vitalității, administrarea poate fi prelungită una sau două zile după dispariția simptomelor. Indiferent de această stare, tratamentul într-un caz obișnuit de amigdalită pultacee nu trebuie să depășească 4-6 zile. Dacă nu se remite în cadrul acestei perioade de timp, cel mai probabil remediul nu a fost corect ales sau potența și ritmul administrării, inadecvate.

În cazurile acute neinfecțioase: crize biliare sau renale litiazice, cefalei, pusee reumatice etc., remediul recomandat se va suspenda îndată ce criza ia un drum descendent, simptomele se ameliorează, iar dacă starea pacientului este precară, se poate continua administrarea una două zile, până la obținerea așa numitei consolidări a stării ameliorate.

În patologia cronică, atunci când starea pacientului sau boala de care suferă poate fi vindecată, continuarea tratamentului trebuie să fie făcută până se obține o stare de sănătate stabilă, echilibrată. Uneori durata se poate întinde până la câțiva ani, dar cu siguranță există un moment distinct, precis, de la care riscul de recădere devine minim sau dispare. De cele mai multe ori, momentul este foarte dificil de identificat și tratamentele se opresc ori înaintea atingerii lui ori sunt continuate păgubos, după. Aprecierea acestui moment trebuie să țină cont de structura proprie a fiecărui individ în parte, cu toate caracteristicile și particularitățile aferente care nu trebuie să reprezinte elemente de disconfort și mai mult, acestea să fie asumate de individ în deplină cunoștință. Altfel spus, dacă dispariția simptomelor pentru care s-a făcut intervenția terapeutică nu este însoțită de cunoașterea și asumarea deplină a propriei ființe cu tot ce are ea, plăceri și neplăceri, nevoi și aversiuni, caracteristici individuale etc., echilibrul atins nu va putea fi păstrat, iar dependența de vreo terapie se instalează cu succes. De altfel, poate că cei mai mulți indivizi în perioada actuală refuză să-și asume propria existență și cad victime propriei atitudini, adică în mrejele consumismului medicamentos sau a diverselor terapii de orice natură. În asemenea cazuri, aplicarea teoriei miasmatice poate fi de ajutor, indicând cu precizie remarcabilă direcția de evoluție și eventual nivelul terapeutic atins.

Nici o constituție nu se poate ameliora temeinic într-o săptămână sau o lună; abia dacă se poate obține acest rezultat într-un an. Hahnemann cerea cel puțin doi ani pentru vindecarea unei boli cronice. De aceea este indicat a nu primi în tratament un bolnav cronic care vine pentru prima oară decât dacă acesta se poate decide pentru o cură de lungă durată. Trebuie să i se spună bolnavului că starea lui prezentă poate fi ameliorată, dar că el nu trebuie să se considere prematur vindecat dacă dorește să nu fie surprins de o revenire a afecțiunii sale (…). Este de asemenea bine ca medicul să nu-și vadă prea des bolnavul său cronic, cu excepția eventualelor episoade acute (…). Dacă bolnavii revin prea des, medicul nu mai poate urmări corect efectele remediilor; el va schimba prea des prescripțiile, ceea ce ar putea strica tot tratamentul (Clarke, 1893).

În modulul UP, durata de administrare este dominată de cazurile cu administrare la nevoie, urmată de cele cu administrare unică:

Dacă luăm în considerare doar patologia acută, graficul este similar:

În cazul bolilor cronice, fără nici un alt filtru, profilul se aseamănă izbitor cu cel al bolilor acute:

Dacă pornim de la un policrest, cum ar fi Calcarea carbonica, fără a aplica alte filtre, durata tratamentului se pare că urmează același model.

În cazul unei potenței C200, fără nici un alt filtru, durata administrării este:

Dacă filtrul selectează toate cazurile în care s-a administrat potența 1M, graficul va arăta astfel:

În cazul celei mai utilizate potențe decimale, D3, graficul are următorul aspect:

Graficul este foarte asemănător cu cel din cazul alegerii scalei de potențe, a potenței, a frecvenței de administrare etc. Se pare că remediul este cel care contează și măiestria homeopatului în a-l administra este confirmarea.

Colectarea și compilarea datelor pacientului pentru a le compara cu cele din MM astfel încât rezultatul să se materializeze printr-o prescripție detaliată precisă, dublată de o urmărire precisă a pacientului și finalizată cu restaurarea stării de sănătate, este cea care definește maniera de lucru. Aspectul prescripției poate fi extrem de diferit.

Ce influențează alegerea potenței homeopatice?

Consultarea modulul „Utilizarea potențelor” sugerează faptul că preferința homeopatului contează. Preferința este generată de școala formatoare, urmând ca ulterior, abilitățile personale dublate de creșterea experienței profesionale să-și spună cuvântul. Înclinația profesională a homeopatului rămâne cea care domină întregul demers. Ori experiența profesională a homeopatului, indiferent de școala de origine, este confirmată prin prisma rezultatelor obținute, ceea ce atestă valoarea unei anumite scale de potențe sau chiar a unei potențe într-o situație dată. Faptul că din cele peste cincizeci de mii de cazuri „disecate” în studiul asupra potențelor și strategiilor utilizate de principalii homeopați, mai puțin de jumătate au menționat potențele utilizate (cele peste 24 de mii introduse în modul) m-au ajutat să înțeleg cât de variată a fost și a rămas practica homeopatică. Pe parcursul lucrării am citat autori cu viziuni și concepte diferite, uneori chiar opuse. Fiecare în parte și-a adus contribuția la ceea ce înseamnă progres în pătrunderea artei medicale. Căile pe care le susțin diferă, dar atâta timp cât sunt capabile să obțină rezultate, pot fi luate în considerare.

Studiul pe care l-am întreprins demonstrează faptul că modalitatea de prescriere: scala de potențe, potența aleasă, frecvența de administrare, calea de administrare, forma de prezentare a remediului, este influențată limitat sau nesemnificativ de boală sau de starea pacientului. Alegerea potenței unei prescripții homeopatice rămâne doar în acord cu experiența homeopatului. Gradul de homeopaticitate al prescripției, așa cum este conceput în modulul UP, este și el un factor de influență limitat în alegerea potenței. Modul în care au fost consemnate cazurile în arhivele respective, dă un oarecare atu kentienilor din ultima perioadă sau homeopaților contemporani; aceștia avînd prezentări de cazuri extrem de stufoase, unele întinzându-se pe câte 80 de pagini sau chiar mai mult, ceea ce în epoca prekentiană era inexistent. Cele mai multe din cazurile publicate de primii homeopați, se rezumă la câteva rânduri și pentru că nu am avut informații suficiente, mai puțin de trei-patru simptome și uneori fără a fi consemnate modalitățile, cazurile respective au fost catalogate ca având un grad de homeopaticitate redus, ceea ce nu înseamnă că respectivele cazuri nu au fost conduse cu maximă acuratețe.

În privința potenței prescrise, mă întreb cum s-ar manifesta astăzi cei care se pretind homeopați clasici sau „puri”, dacă maestrul lor, adică J. T. Kent, ar fi știut că există și potențele LM ? Din acest motiv, numărul cazurilor rezolvate cu ajutorul potențelor LM sunt extrem de puține, fapt ce nu infirmă valoarea acestora.

Kent pare să fi avut cel mai mare succes în „magnetizarea adepților”, depășind cu mult succesul lui Hahnemann, proces care continuă și astăzi. „Gălăgia” cea mai mare sau prezența cea mai activă rămâne cea întreținută de școala kentiană, dar nu este singura și chiar dacă se exprimă mai timid, există și alte școli sau chiar homeopați care au ceva de spus. Vezi școala franceză sau de ce nu, cea românească.

„Encyclopaedia Homeopathica” editată de Archibel, este sursa cazurilor prelucrate în modul. Fiind un produs al unui curent de homeopatie clasică, editorii au scos deliberat din arhivă toate cazurile în care s-au utilizat mai mult de 2-3 remedii. Faptul că nu există consemnate aceste cazuri sau chiar cazuri în care s-au utilizat complexisme, nu înseamnă că acestea nu există sau nu există publicate în literatura vremii. Dimpotrivă, ceea ce numesc astăzi francezii homeopatie clinică, extrem de permisivă și deschisă oricărei opțiuni, este consemnată încă de la primele publicații de specialitate. Numărul cazurilor publicate în care s-au prescris remedii multiple este semnificativ.

Orice teorie, oricât ar fi de stufoasă sau de minimalistă, oricât ar fi de frumoasă sau de bine ancorată în concepte filozofice, antropozofice sau religioase, nu valorează nimic în afara verificării și confirmării practice. Modulul „Utilizarea potențelor”, pornind de la cazurile rezolvate, confirmă faptul că orice scală de potențe sau chiar orice potență are propria ei valoare. Este o justificare în plus de a da la o parte animozitățile vechi sau noi, mai mult sau mai puțin caraghioase între diversele școli și curente sau chiar homeopați individuali care compun și descompun permanent marea familie a homeopatiei, și de a găsi împreună căi de comunicare și de promovare a homeopatiei spre beneficiul tuturor, atât al medicilor, cât mai ales a pacienților.

După întregul demers, pot afirma fără că în abordarea terapeutică homeopatică, ceea ce contează cu adevărat și condiționează în mod eliminator rezultatul, este remediul și abia în planul următor se remarcă strategia aplicată, ținta aleasă, scala de potențe, potența, ritmul administrării etc. Îndividualizarea cazului este necesară și caracterizează gradul de homeopaticiate a prescripției.

surse

ADELEYE Gabriel G (1999). World Dictionary of Foreign Expressions. Ed. Thomas J. Sienkewicz and James T. McDonough, Jr. Wauconda, IL: Bolchazy-Carducci Publishers.

AIM (2005). no.19.

ALLEN H. C., The dynamic element of the remedy, International Hahnemannian Association, 1906, Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

ALLEN Henry C. : [Keynotes and Characteristics with Comparisons], Wellingborough: Thorsons Publ (1898). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

ALLEN Henry C. : [The Materia Medica of some important nosodes], Philadelphia: Boericke & Tafel (1910). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

ALLEN Henry C. : [The therapy of intermittent fever], New Delhi: Jain Publishers (1884). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

ALLEN John H. : [The chronic miasms : Sycosis, Psora and Pseudo-psora], Bombay: Roy and Co (1910). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

ALLEN Timothy F. : [Encyclopedia of Pure Materia Medica (Vol. 1-10).], New-York / Philadelphia: Boericke & Tafel ( 1879). Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

ALLEN Timothy F. : [Handbook of Materia Medica and Homeopathic Therapeutics], Philadelphia: Boericke & Tafel ( 1889). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

AMERICAN Heritage® Dictionary of the English Language, Fourth Edition copyright ©2000 by Houghton Mifflin Company. Updated in 2009. Published by Houghton Mifflin Company.

AMERICAN Heritage® Medical Dictionary Copyright © 2007, 2004 by Houghton Mifflin Company. Published by Houghton Mifflin Company.

AMERICAN Homeopath, Colecția 1995 → 2001. Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

AMERICAN Institute of Homoeopathy, Colecția 1880 → 1910. Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

ANSHUTZ Edward Pollock : [New, old and forgotten remedies [2nd Ed.]], Philadelphia: Boericke & Tafel ( 1917), Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

ANSWERS.com, What the „Bleep” Do We Know!?, 2005, http://www.answers.com/topic/what-the-bleep-do-we-know-1§Mentioned_In

AQUINAS Thomas: Summa Theologiae, Pars I, Q. 78 A. 4 Ad 1, 2012, http://encyclopedia.thefreedictionary.com/Common+sense#cite_ref-2

ARIKHA Noga, Passions and Tempers, A History of the Humours, Harper Collins Publishers. 2007.

ASCHNER Bernard, „Excerpts from the textbook of constitution therapy”, Homoeopathic Recorder, The 1943 December Vol LIX N°6, Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

ATTENA F., Del Giudice N., Verrengia G., and Granito C (2000). Homoeopathy in primary care: self-reported change in health status. Complementary Therapies in Medicine 8:21.

ATWOOD Mary A. The Golden Treatise of Hermes Trismegistus Concerning the Physical Secret of the Philosopher's Stone, Published December 30, 2005 by Kessinger Publishing

AURIAN-BLĂJENI, Corneliu., Homeopatia, teorie și practică, Editura Litera, București, 1985.

AUSTRALIAN Government NHMRC, Complementary medicines, Asian Scientist Chats With Prof. Warwick Anderson, CEO of Australia’s NHMRC, 5 March 2012, http://www.nhmrc.gov.au/your-health/complementary-medicines

AUSTRALIAN Government NHMRC, Research Funding Facts Book 2011, http://www.nhmrc.gov.au/_files_nhmrc/publications/attachments/nh154_research_funding_facts_book_111214.pdf

BAEHR Bernhard: [The Science of Therapeutics, According to The Principles of Homoeopathy Vol. I, II], New York: Boericke & Tafel ( 1870). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

BALTZLY, Dirk, "Stoicism", The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Winter 2010 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL = <http://plato.stanford.edu/archives/win2010/entries/stoicism/>.

BANERJEE Prosad : [Chronic disease: its causes and cure], New Dehli: Jain ( 1985), Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

BARTHOLEMEW RS, Wessely S. Protean nature of mass sociogenic illness: from possessed nuns to chemical and biological terrorism fears. Br J Psychiatry, 2002;180:300-6. http://www.impact.arq.org/doc/kennisbank/1000011233-1.pdf

BAYLEN, J. O (1969). "The Mattei cancer cure: a Victorian nostrum". Proceedings of the American Philosophical Society 7 (169): 397.

BAYLEY W. D., Some local problems confronting the homoeopathic physician, Homoeopathician, The (A journal of Pure homeopathy), 1912, Volume 1, Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

BEARDEN T. E. – Association of Distinguished American Scientists , 1991, 2311 Big Cove Road Huntsville, Alabama 35801. http://homepages.ihug.co.nz/~sai/beard_interview.htm. http://www.cheniere.org/toc.html.

BEERS, Mark H., MD, and Robert Berkow, MD., editors. "Syphilis." In The Merck Manual of Diagnosis and Therapy. Whitehouse Station, NJ: Merck Research Laboratories, 2004.

BELL James B. : [The homeopathic therapeutics of diarrhea [3rd Ed.]], Philadelphia: Boericke & Tafel (1888). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

BELLAVITE P, Signorini A (2002). The Emerging Science of Homeopathy. Complexity, Biodynamics, and Nanopharmacology, 2nd edn. North Atlantic Books, Berkeley. Anick D (2004). BMC Complementary and Alternative Medicine 4:15 http://www.biomedcentral.com/content/pdf/1472-6882-4-15.pdf.

BENEDETTI F, Amanzio M, Casadio C, Oliaro A, Maggi G. Blockade of nocebo hyperalgesia by the cholecystokinin antagonist proglumide. Pain 1997;71:135-40, http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/9211474

BENEDETTI F, Lanotte M, Lopiano L, Colloca L. When words are painful: unravelling the mechanisms of the nocebo effect. Neuroscience, 2007 Jun 29;147 (2).:260-71. http://dericbownds.net/uploaded_images/words_nocebo.pdf

BENTON Karen, Biotherapeutic Healing and Drainage UNDA Numbers.2005. http://www.countrydoc.com/pdfs/Biotherapeutic_Healing_and_Drainage.pdf

BENVENISTE Jaques. From "Water Memory" effects To "Digital Biology". http://www.scientificexploration.org/meetings/program_5th_european.pdf, 2000, http://www.scientificexploration.org/meetings/program_18th_annual.pdf, 1999, http://www.digibio.com/cgi-bin/node.pl?nd=n3.

BERNARD, Claude. Introduction à l'étude de la médecine expérimentale Paris : J.-B. Baillière, 1865. Catalogue des textes en ligne, http://web2.bium.univ-paris5.fr/livanc/?cote=31054&do=pages

BEVERIDGE, W. I. B (1991). The chronical of influenza epidemics. Historical and Philosophic Life Sciences 13, 223-235.

BHATIA Manish, Homeopathic Potency Selection, 2012, http://hpathy.com/organon-philosophy/homeopathic-potency-selection/

BIDANI Navneet, „Constitution & Suppression in Homoeopathy”, Published in Advent of Homoeopathy ( Dec 2006).

BLACKMAN, Stuart Why health warnings can be bad. The Financial Times Magazine, April 2009. http://www.ft.com/cms/s/0/0d9499ec-2d75-11de-9eba-00144feabdc0.html#axzz21Vi37jxv

BLACKWOOD Alexander L. : [Manual of Materia Medica, therapeutics and Pharmacology with Clinical Index], ( 1906). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

BLEICH S. N., Emre Özaltin & Christopher JL Murray, How does satisfaction with the health-care system relate to patient experience? Bulletin of the World Health Organization, (Submitted: 19 December 2007 – Revised version received: 31 July 2008 – Accepted: 06 August 2008 – Published online: 04 March 2009.).

BOENNINGHAUSEN Clemens von : [The Lesser Writings], ( 1908). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

BOERICKE William : [Pocket Manual of Homeopathic Materia Medica], New Dehli: Jain (1927). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

BOGER Cyrus Maxwell : [The Study of Materia Medica and Taking the case], (1961). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

BOIRON Christian, Viitorul homeopatiei, Traducerea Gabriela Făgărășanu, București, Editura Humanitas, 2011, colecția Practic.

BORLAND Douglas M. : [Children Types], London: British Homeopathic Association (1948). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

BORLAND Douglas M. : [Some Emergencies of General Practice], Bombay: The homeopathic Medical Publishers [1st Ed.] ( 1970). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

BOSE N.C, Chronic miasms, Clinical cases, Homeopathic Herald, The, July Vol III N°5 1940 (Extract of a paper read at the monthly clinical meeting of the Homoeopathic Post-Graduate Association, Bombay, on 4th December, 1939). Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

BOSE N.C. , Homoeopathy unlike modern medicine, Homeopathic Herald, The, October Vol VIII N°7, 1947 Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

BRADFORD Thomas Lindsley : [Index of Homeopathic Provings, 1901], New Delhi: Jain Publishers. Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

BRADFORD, Thomas Lindsley, „The Pioneers of Homeopathy", Boericke Tafel (Philadelphia, 1897).

BRAUN A: Essais de dèmonstration des réactions sérologiques par l'action des Nosodes de la grippe. Allgemeine Hom. Zeitung, 1972.

BRITANNICA Concise Encyclopedia. Copyright © 1994-2008 Encyclopædia Britannica, Inc.

BRITANNICA Online Encyclopedia, Encyclopædia Britannica, 2012, http://www.britannica.com/

BRITISH Homoeopathic Journal, Colecția 1911 → 1913. Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

BRÎNZEU, Pius, Simțul Clinic și Arta Diagnosticului., Editura Facla, Timișoara, 1973.

BROAD C. D., Reality. Entry in Encyclopedia of Religion and Ethics, ed. James Hastings et al, Vol. 10 (Edinburgh and New York, 1919).: 587-592.

BROOKS Michael, 13 more things: The nocebo effect New Scientist, 02 September 2009, Magazine issue 2724, nrhttp://www.newscientist.com/article/mg20327247.100-13-more-things-the-nocebo-effect.html

BRUNARSKI David J., DC, MSc, FCCS (C), Associate Editor, Nocebo/Placebo: Treatment Expectations and Preference in Chiropractic Care, Dynamic Chiropractic – November 4, 2010, Vol. 28, Issue 23. http://www.dynamicchiropractic.ca/print_friendly.php?pr_file_name=http%3A%2F%2Fwww.dynamicchiropractic.ca%2Fmpacms%2Fdc_ca%2Farticle.php%3Fid%3D54957%26no_paginate%3Dtrue%26p_friendly%3Dtrue

BUCK H. : [The Outline of Materia Medica and clinical Dictionary], New delhi: Jain Publishers (1987). Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

BUREAU of Homoeopathics, The, 1924, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

BURTON James Miles. A comprehensive online guide to the botany, biology, nomenclature, ecology, chemistry, pharmacology, edibility & folklore of British Umbelliferae. Umbelliferae Of The British Isles, 2nd edition, 2000. 1st edition 1998.

CALLINAN Paul, "Homeopathy: How does it work?". Archived from the original on 2008-01-18. http://web.archive.org/web/20080118234102/http://www.yourremedy.co.uk/how_it_works.htm. Retrieved 15 August 2009.

CAMERON G. Fenton, Antiquity of the doctrine of dynamization of medicines by dilution, Organon, The, London, 1878, No 3 July, Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

CAMPBELL Anthony, Homeopathy in Perspective, A critical appraisal, Lulu.com (29 Jan 2008), chapter 5: in search of new directions.

CAMPBELL Anthony, Two Faces of Homeopathy, Robert Hale Ltd.1984.

CANDEGABE Eugenio F. : [Comparative Materia Medica], Beaconsfield, 1997, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

CARREL Alexis, L’HOMME,CET INCONNU, Ed. PLON, Paris, 1964. http://www.scribd.com/doc/44756344/Alexis-Carrel-L-Homme-Cet-Inconnu#download

CARTIER, Fr., Traite complet de therapeutique homeopatique I-VI (J. Balliera & Fils, Paris), 1929.

CARTWRIGHT, Frederick F., BIDISS Michael, Bolile și istoria, Trad. Gabriel Tudor. Editura BIC ALL, București, 2005, 2006.

CASE Erastus Ely : [Some Clinical experiences of Erastus E. Case.], Greenville: Van Hoy Publishers (1916), Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

CAZALET Sylvain, Influenzinum, etude critique. Recueil des publications du Dr. Georges Demangeat, Paris, nov. 2005. http://homeoint.org/books/dempubli/influenz.htm

CDC. "1918 pandemia de gripă | CDC DIE" . Arhivat de la original pe 2009-10-01. http://www.cdc.gov/ncidod/EID/vol12no01/05-0979.htm. Retrieved 2009-09-28

CERON Toni, 214 elixire alchimice, Editura Ars Amandi, Brașov 2008. Traducere Lucia Mocanu și Lidiana Burlacu.

CHAKRABORTY Rita, Latest Repertories in Homeopathy, March 27, 2012, http://www.similima.com/latest-repertories-in-homeopathy

CHAMBERS English Dictionary 1988. W&R Chambers, Cambridge.

CHAMPION Matthew, "Re: How many atoms make up the universe?" , 1998. http://www.madsci.org/posts/archives/1998-10/905633072.As.r.html

CHAN Samantha, Health & Medicine December 14, 2011 1 In 2 Men In Australia Seek Alternative Medicine When Diagnosed With Cancer http://www.asianscientist.com/health-medicine/australian-men-complementary-and-alternative-medicine-cure-for-cancer-2011/

CHAPLIN Martin. Water Structure and Behavior. London South Bank University 29 May, 2006, The Memory of Water: an overview, Received 10 May 2007; revised 23 May 2007; Available online 31 July 2007., http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S1475491607000653

CHATTERJEE T. P. : [Fundamentals of Homeopathy and Valuable hints for Practice] Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

CHAVANON P.,Therapuutique ORL homeopatique, Ed. Saint Denis Niort, 1936.

CHIRON P., Elements de Matiere Medicale homeopatique (Peyronnet, Paris). 1955.

CHOUDHURY Harimohon : [50 Millesimal Potency in Theory and Practice], (1990). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

CHOUDHURY Harimohon : [Indications of Miasms], New Delhi: Jain Publishers (1988). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

CHOUDHURY Harimohon, HOMOEOPATHY INTERNATIONAL,2012 http://www.lmpotency.com/about_us.htm

CHRONOLAB AG, Vision Grup, 2009. http://www.embryo.chronolab.com/reference.htm

CHURCHILL, Sir Winston, http://www.englishforums.com/English/SirWinstonChurchillTrueGenius-Resides/lmldn/post.htm

CLARKE J. H. „Homoeopathy Explained” April 10, 1905. .Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

CLARKE John H. : [Bird's Eye view – A Lecture on Organon of Medicine], New Delhi: Jain Publishers (1987)(Binded, 1893), Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

CLARKE John H. : [Constitutional Medicine with especial reference to the three constitutions of Von Grauvogl] Jain Publishers, 2005, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

CLARKE John H. : [Dictionary of Practical Materia Medica (Vol. 1-3).], London: The Homeopathic Publ (1904). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

CLARKE John H. : [Grand characteristics of Materia medica], 2001, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

CLARKE John H. : [The prescriber [6th Ed.]], ( 1900), Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

CLARKE John H. : [Whooping cough cured with coqueluchin], New Delhi: Jain Publishers ( 1908). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

CLEAVE'S Biographical Cyclopædia of Homœopathic Physicians and Surgeons By Egbert Cleave,
Sylvain Cazalet 2002.

CLOSE Stuart M. : [The Genius of Homeopathy. Lectures and Essays on Homeopathic Philosophy, first ed. 1924], Jain, 2002, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

CLOUD John. TIME, 23 oct. 2009. http://www.time.com/time/health/article/0,8599,1929869,00.html

COCKREN Archibald, Alchemy Rediscovered And Restored 1941, http://www.sacred-texts.com/alc/arr/arr04.htm, http://preterhuman.net/texts/religion.occult.new_age/occult_library/Cockren_A-Alchemy_Rediscovered_and_Restored.pdf

COLLINS English Dictionary – Complete and Unabridged 6th Edition 2003. © William Collins Sons & Co. Ltd 1979, 1986 © HarperCollins Publishers 1991, 1994, 1998, 2000, 2003

COLLINS Thesaurus of the English Language – Complete and Unabridged 2nd Edition. 2002 © HarperCollins Publishers 1995, 2002.

COLLOCA L, Sigaudo M, Benedetti F. The role of learning in nocebo and placebo effects. Pain, 2008 May;136 (1-2).:211-218. http://www.painjournalonline.com/article/S0304-3959 (08).00069-9/

CONNER M.G. 2004, Criticism of America's Diagnostic Bible – The DSM, http://www.oregoncounseling.org/diagnosis/criticismofdsm.htm

COPENHAVER, B. P., "Hermetica", Cambridge University Press, Cambridge, 1992.

COULTER Harris L. : [Divided legacy: The conflict between homeopathy and the American medical association.], Richmond: North Atlantic Books ( 1973). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

COULTER, Harris, L, Divided Legacy, A History of the Schism in Medical Thought, Washington, 1975.

CRĂCIUN Gheorghe, Viciile lumii postmoderne, Ed. Tracus Arte, București, 2011.

CREED Francis, Barsky, Arthur. A systematic review of the epidimiology of somatisation disorder and hypochondriasis. Journal of Psychsomatic Research, 2004. http://www.cfids-cab.org/cfs-inform/Somatization/creed.barsky04.pdf

CRISLIP Mark, December 12, 2014 https://www.sciencebasedmedicine.org/homotoxicology/

CROSBY, A. W (1976). Epidemic and Peace, 1918 Westford, CT: Greenwood Press.

DAUER C.C. and Surfling, R. E (1961). Mortality from Influenza. 1957-58 and 1958-60. American Reviews of Respiratory Disease 83.

DE SCHEPPER Luc, LM potencies: one of the hidden treasures of the sixth edition of the Organon., British Homeopathic Journal (1999). 88, 1999 Stockton Press

DEGROOTE Filip, Notes on Miasms, Heredity and Nosodes, Second Edition., B. Jain Archibel, s.p.r.l. 2010, 5330 Assesse, Belgium, Europe.

DEMAGEAT G.: Influenzinum. Les Annales Homeop, franç., Mai, 1968.

DEMANGEAT Georges, PSORE ET TUBERCULINISME, Étude CritiqueCopyright © Georges Demangeat & Bernard Py 1982, Saisie et mise en page par Sylvain Cazalet H.I.

DEMARQUE Denis, L'homœopathie, Médecine De L'expérience, Editions Boiron 2001.

DEMARQUE Denis, Medicine and Specificity, 2009, CEDH Continuing Medical Education, Teaching Clinical Homeopathy Book code: D9Q., Publisher: Jaques Boulet, Paris, France.

DERJAGUIN B.V., Fedoseev D.C., Uspenskaya K.S., Varnin V.D (1976). Dokl Akad Nauk, SSSR 231:333.

DEXONLINE, http://dexonline.ro

DICK Philip, K., How to Build a Universe That Doesn't Fall Apart Two Days Later, 1978 http://deoxy.org/pkd_how2build.htm

DIMSDALE Joel E., Comorbidity Studies: A Core Area for Psychosomatic Research, Psychosomatic Medicine 63: pp. 201–202 (2001). by the American Psychosomatic Society. http://www.psychosomaticmedicine.org/content/63/2/201.full.pdf+html

DOBRESCU D., București, cuvântare la închiderea lucrărilor Conferinței Naționale a ARHC, 2011.

DOBRESCU Dumitru, Discurs la Conferința Națională ARHC, Brașov, 2009.

DOLE, George F., A scientist explores spirit: a compact biography of Emanuel Swedenborg with key concepts of Swedenborg's theology, New York; West Chester, Pa.: Swendenborg Foundation, 1992.

DORLAND'S Medical Dictionary for Health Consumers. © 2007 by Saunders, an imprint of Elsevier, Inc.

DOSHI P. Are US flu death figures more PR than science? BMJ 2005; 331: 1412 (10 dec.).

DOUGHERTY Sally, Our Spiritual Origin, Theosophy Northwest View, The Newsletter of the Northwest Branch of the Theosophical Society, October 2006 – Vol. 9 Issue 8. http://www.theosophy-nw.org/theosnw/view/view1006.htm§sally

DOYE Jonathan P. K., David J. Wales, Sergei I. Simdyankin Global Optimization and the Energy Landscapes of Dzugutov Clusters, 2001, University Chemical Laboratory, Lensfield Road, Cambridge CB2 1EW, United Kingdom. Department of Numerical Analysis, Royal Institute of Technology, SE-100 44 Stockholm, Sweden. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/11605264

DUDGEON R. E. : [Lectures on the Theory and Practice of Homeopathy], New delhi: Jain Publishers (1987), On the dynamization of medicines (continued).(lecture xiii). Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

DUDGEON, R.E. Introduction, Translator's preface HAHNEMANN Samuel : [Organon of Medicine], First translation (1922). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

DUKES Cuthbert (Book Review), Ancient Egyptian and Cnidian Medicine, ROBERT O. STEUER and J. B. de C.M.SAUNDERS. London: Cambridge University Press, I959; p. 90. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1034537/pdf/medhist00176-0090b.pdf

DUNCAN, S (1995). MS thesis in Materials. The Pennsylvania State University, University Park, PA.

DUNHAM Carroll : [The Science of Therapeutics. A collection of papers], (1877). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

DUNN Katharine, The Nocebo Effect, Harvard Magazine May-June 2005, http://harvardmagazine.com/2005/05/the-nocebo-effect.html

DUPRAT, H., Theorie et technique homeopathique (Peyronnet, Paris), 1955.

DUSZENKO Andrzej, The Joyce of Science: New Physics in Finnegans Wake, 1997, www.duszenko.northern.edu/joyce/philosop.html.

DZUGUTOV M. and U. Dahlborg, J. Non-Cryst. Solids pp 131-133, 62 (1991).

DZUGUTOV M., Phys. Rev. A 46, R2984 (1992).

EBY S. C., Story of the Swedenborg Manuscripts, Copyright 1926 by the new church board of publication. Printed in the United States of America.

ECCH, „Homeopathy?”, Dr G E Poesnecker, (Nature Cure 2000), http://www.homeopathy-ecch.org/content/view/16/33/

ECCH, Homeopathic Medicinal Products in Europe, An ECCH Report and Policy Statement, November 2005 http://www.homeopathy-ecch.org/images/stories/pdf/ecch%20pharmacy%20rep.051109.pdf.

ECCH, Joint Position Paper on The Availability, Quality and Safety of Homeopathic Medicinal Products in Europe, 2010, http://www.homeopathy-ecch.org/images/stories/pdf/ecch:ech%20positionpaper%20hmps%20in%20europe%202010.pdf

EHM, Silver sol solving MRSA & viruses, Saturday, September 22, 2012, http://www.executivehm.com/article/Silver-sol-solving-MRSA–viruses/

EIZAYAGA Francisco Xavier, Treatise on Homoeopathic Medicine, 1991, Ediciones Marecel (Buenos Aires).

ELL R. Stephen, „The Geography of Human Disease” „Europe” „The Cambridge World History of Human Disease”, Editor: Kenneth F. Kiple,Cambridge University Press, 1993, Printed in the United States of America.

ELLINGWOOD, Finley, The American Materia Medica, Therapeutics and Pharmacognosy, 1919, M.D. http://www.henriettesherbal.com/eclectic/ellingwood/crataegus.html

EMOTO Masaru, The True Power of Water- Healing And Discovering Ourselves, Beyond Words publishing, 2005, Hillsboro, Oregon. Printed in Korea.

ENCARTA, Microsoft Encarta Premium, Version: 15.0.0.0603, Product ID: 77079-442-3202786-63672, 2006.

ENCYCLOPAEDIA BRITANNICA, Ultimate Reference Suite DVD, 2006.

ENCYCLOPAEDIA HOMEOPATHICA Ver. nr. 2.2.1.- 2006/06/22. Archibel. Bel.

ENFIELD Lizzie Principles of fussy eating? Friday 8 June 2012 09.30 BST guardian.co.uk

ENGDAHL F. William, Bird Flu and Chicken Factory Farms: Profit Bonanza for US Agribusiness, November 27, 2005, (Previously published in GlobalResearch). http://www.engdahl.oilgeopolitics.net/GMO/Bird_Flu/bird_flu.html

EPPS John : [Domestic Homoeopathy: or, Rules for the Domestic Treatment of the Diseases of Infants, Children, and Adults, and for the Conduct and the Treatment during Pregnancy, Confinement, and Suckling.[5th Ed.]], Boston: John Wilson & Son (Massachusetts).( 1853), Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

ETYMOLOGY Dictionary Online. Retrieved April 04, 2010, from Dictionary.com website: http://dictionary.reference.com/browse/drain

FARLEX Partner Medical Dictionary © Farlex 2012,

FIGARO Libres opinions, Friday 16 Sep. 2005.

FINCKE, B. Provings of the x ray International Hahnemannian Association,1897, By The Brooklyn Hahnemannian Union. Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

FINNISS Damien G. MSc [Med] a , Ted J Kaptchuk b, Franklin Miller PhD c, Prof. Fabrizio Benedetti MD d, The Lancet, Volume 375, Issue 9715, Pages 686 – 695, 20 February 2010, Link Using DOI Biological, clinical, and ethical advances of placebo effects.

FISHER Peter, consultant physician, Adam Ward, consultant orthopaedic physician, Medicine in Europe: Complementary medicine in Europe, BMJ 1994;309:107 http://www.bmj.com/content/309/6947/107.full

FLANAGAN Patrick, Consumer Health Digest §04-04, January 27, 2004 . "Life: Heard instinct: Far out", The Guardian, April 21, 2005.

FLANAGAN Patrick: PHI SCIENCES http://www.phisciences.com/press.html

FLANAGAN, Patrick. Apa de ghețar este apa potabilă a populației Hunza San Francisco, 8 Noiembrie 1997, Trad. Micliuc Florin, http://www.apahunza.de.vu/

FMC SULFUR GROUP, Paris nov. 2005.

FORTIER – BERNOVILLE : [What we must not do in Homeopathy], New Delhi: Jain Publishers (1974). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

FORTIER-BERNOVILLE: L'Homoeopathie Moderne, No. 6, 15 mars, 1936, 2e numéro spécial consacré à I'Isopathie et aux Nosodes. Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

FOUBISTER Donald M., : [The Significance of Past History in Homeopathic Prescribing], 1998, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

FRAGER Robert, Who am I? Personality Types for Self-Discovery. Los Angeles: Tarcher/Putnam.1994

FRANKS F (2000). Water: A Matrix of Life. Royal Society of Chemistry, London.

FRASER Peter. The AIDS Miasm Contemporary Disease and the New Remedies, Winter Press, UK, 2002.

FRASS M, Dielacher C, Linkesch M, et al. Influence of potassium dichromate on tracheal secretions in critically ill patients. Chest 2005;127:936-941.

FRASS M, Linkesch M, Banyai S, et al. Adjunctive homeopathic treatment in patients with severe sepsis: a randomized, double-blind, placebo-controlled trial in an intensive care unit. Homeopathy 2005.

FRASS M, Strassl RP, Friehs H, Müllner M, Kundi M, Kaye AD. „Use and acceptance of complementary and alternative medicine among the general population and medical personnel: a systematic review” Ochsner J. 2012 Spring;12 (1).:45-56. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3307506/

FREEDMAN, Paul, Istoria gustului, coordonată de Paul Freedman, trad. Raluca Popescu, Mădălina Tureatcă, Andra Stoica, – București, Edit. Vellant, 2008.

GABLIER Miriam & Maxence Layet, „L’homeopatie est une therapie quantique”. Marc Henry: „Coherence de phase”, „Le vide este le chef d’orchestre”, Dossier, Nexus, 15.02.2011.

GALE Encyclopedia of Medicine. 2008, The Gale Group, Inc.

GALE Group, Inc., „Ethics”; Ologies & -Isms. 2008. http://www.thefreedictionary.com/subjectivism

GELDOF Marije, The formalization of medical protocols:easier said than done. Amsterdam, 16 December 2002, http://www.protocure.org/old/Projects/MarijeThesis.pdf

GELEY, G. From the unconscious to the conscious (New York and London: Harper & Brothers, 1921). http://www.archive.org/stream/fromunconscioust00geleiala§page/34/mode/2up.

GIBSON D. M., Studies of Homoeopathic Remedies., 1987, E.H. 1.3, 2001 Archibel.

GIBSON Robert Miller, M.B., On the comparative value of symptoms in the selection of the remedy 1, 2, British Homoeopathic Journal, 1911 – Volume I, N°2, 3. Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

GILCHRIST J. G. : [The Homoeopathic Treatment of Surgical Diseases], Chicago ( 1873). Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

GLASS Michael R., New England Journal of Homoeopathy Vol 5 N°3, 1996 Anacardium, depression and some comments. Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

GORGOS Constantin, Dicționar Enciclopedic de Psihiatrie, Editura Medicală, București, 1993, vol. 1,2,3,4.

GRANDGEORGE Didier : [The Spirit of Homeopathic Medicines: Essential Insights to 300 Remedies], Berkeley (California).: North Atlantic Books).( 1998). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

GRANDGEORGE Didier, Pe potecile homeopatiei, Să crești sub ochii pediatrului homeopat, Editura PROXIMA, București – 2004, Trad. Toader Saulea, Ediție îngrijită de Nicoleta Bratcoveanu.

GRAUVOGL, Eduard von : [Text Book of Homoeopathy Part 1 & 2], New York: Boericke & Tafel (1870). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

GRAY Bill and SHORE Jonathan : [Seminar Burgh Haamstede [Netherlands] April 1989], Amsterdam: Ilse Bos, private (1989). Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

GRIFFITH Ralph, The Hymns of the Atharvaveda 1895-6, full text, (online at sacred-texts.com). Hymn VII: „A charm to restore the sick man to health”, dar și în alte paragrafe., 2009, http://www.hinduwebsite.com/sacredscripts/hinduism/athar/avbook08.asp§av08007

GRIGORIU Bogdan: Meta analiza, octombrie 2010, www.umfiasi.ro/./StudiiAprofundate/./Meta-analiza.pptx

GRIMMER A. H., The relative value of symptoms, Read before the Bureau of Homoeopathy, I.H.A., June 20, 1951, Homoeopathic Recorder, The, 1951 December Vol LXVII N°6 Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

GRIMMER Arthur H. : [The Collected Works [edited by Ahmed N. Currim, Ph.D., M.D.]], Greifenberg (Germany).: Hahnemann Institut – Privatinstitut für homöopatische Dokumntation Gmbh ( 1996). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

GUPTA R. L. : [Directory of Disease and Cures in Homeopathy (Vol. 1-2).], New Dehli: Jain (1989). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HAEHL Richard : [Samuel Hahnemann: His Life and Work. Vol 1, 2], Edited by J.H.Clarke & F.J. Wheeler ( 1922). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HAHNEMANN Samuel : [Lesser writings, Hahnemann], 1852, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HAHNEMANN Samuel : [Materia Medica Pura], 1821, Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

HAHNEMANN Samuel : [Organon of the Rational Art of Healing], (1810). First translation (1913). R.E. DUDGEON., C. E. Wheeler. Ed. London, J. M. Dent, New York, E. P. Dutton.

HAHNEMANN Samuel : [Organon of the Medical Art by Dr. Samuel Hahnemann. [2nd Ed.] (1842). Annotated by Wenda Breweter O'Reilly], Edited by Wenda Brewster O'Reilly (1997). Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

HAHNEMANN Samuel : [Organon of Medicine], First translation (1922). Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

HAHNEMANN Samuel : [The Chronic diseases, their Peculiar nature and their Homoeopathic cure. Translated by Louis H. Tafel.], London: Pemberton Dudley ( 1896). Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

HAHNEMANN Samuel, Allg., hom., ztg., vol., 32, p. 42.; 1820, http://www.heilpraxis-falk.de/Homoeopathie.php, 2014

HAHNEMANNIAN Advocate, Colecția 1896 → 1898, Chicago, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HAHNEMANNIAN Monthly, The, Colecția 1865 → 1897, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HAMER Ryke Geerd, Excerpts from Summary Of The New Medicine, 2011 http://www.newmedicine.ca/

HANDLEY Rima, A Homeopathic Love Story, North Atlantic Books, Berkeley, California, Homeopathic Educational Services, Berkeley, California, 1990.

HANDLEY Rima, A Homeopathic Love Story, North Atlantic Books, Berkeley, California, Homeopathic Educational Services, Berkeley, California, 1990.

HANDLEY, Rima, In Search of The Later Hahnemann, Beaconsfield, UK, 1997

HANI (2010). Who Invented Vaccination?. Retrieved 16 Sep. 2012 from Experiment Resources: http://www.experiment-resources.com/who-invented-vaccination.html
http://www.experiment-resources.com/who-invented-vaccination.html#ixzz26eaWZsa9

HARTMANN Franz, Paracelsus viața și învățătura, (trad. Ilie Iliescu). Editura Hartmann 2006.

HASELHURST Geoffrey – Karene Howie, The Most Simple Science Theory of Physical Reality. Philosophy Physics Metaphysics of Space & the Wave Structure of Matter (WSM), 1997-2012 www.spaceandmotion.com

HEAL Thyself, Colecția 1933 → 1940, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HELMUTH William Tod : [Surgery and its Adaptation to Homoeopathic Practice], Philadelphia: Moss & Brother (Pennsylvania).( 1855). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HERING C. "It is hahnemann's own fault!", Organon, The, 1878, No 3 July, Philadelphia. Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HERING Constantine : [The homeopathic domestic physician], Philadelphia: Boericke & Tafel (1883). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HERING Constantine and MARTIN Henry Noah : [The Journal of Homoeopathic Clinics. Vol 1 & 2], Philadelphia: Hahnemann Medicall College ( 1870). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HERING Constantine, Homeo info, 2012, http://homeoinfo.com/02_history/people/hering.php

HERING Constantine. Hahnemann's three rules concerning the rank of symptoms. Hahnemannian Monthly, The (_Hahn_Monthly). 1865-1866. N° 3. Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HERING Constantine: [Guiding Symptoms of our Materia Medica (Vol. 1-10).], Philadelphia (1879). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HIATT Mark D., Stockton, G. Christopher, The Impact of the Flexner Report on the Fate of Medical Schools in North America After 1909, http://www.jpands.org/vol8no2/hiattext.pdf

HIGASHITANI K., Kage A., Katamura S., Imai K., Hatade S (1993). J Colloid Interf Sci 156:90

HIND Jai et al. : [Chronic Diseases and Theory of Miasms – Team of Experienced Teachers], 2003, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HIPPOCRATE, Volume VII Loeb classical library, William Henry Samuel Jones, Wesley D. Smith., Copyright © 1994 by the President and Fellows of Harvard College.

HIPPOCRATE, Volume VIII Loeb classical library, William Henry Samuel Jones, Paul Potter, Copyright © 1995 by the President and Fellows of Harvard College.

HIRSCH, A (1883). Handbook of Geographical and Historical Pathology. London: New Sydenham Society.

HISTORY of Vaccines, The, All Timelines Overview, A Project of the College of Physicians of Philadelphia, 2012, http://www.historyofvaccines.org/content/timelines/all

HOFFMAN L., Humanistic Psychology 2006, http://www.existential-therapy.com/HumanisticPsychotherapy.htm

HOFVE Jean C., DVM, Review of suppression, palliation, and cure – Homeopathy, 1998, http://www.holisticat.com/drjhpathy.html

HOMEO INFO, http://homeoinfo.com/02_history/hpcus/hpus.php.

HOMEOPATHIC Herald, The, Colecția 1940 → 1955, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HOMEOPATHIC Medical Society Pennsylvania, The, Colecția 1883, 1884, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HOMEOPATHIC Record, Colecția 1857 → 1859, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HOMEOPATHIC World, The, Colecția 1931 → 1932, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HOMEOPATHY statistics Compl Med Research, May 1990, 4 (2).4-8.). http://homeopathyresource.com/homeopathy_statistics.shtml

HOMEOPATHY, Colecția 1938, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HOMOEOPATHIC Journal of Obstetrics: Diseases of Women and Children, Colecția 1884 → 1885, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HOMOEOPATHIC Links, Colecția 1994 → 2000, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HOMŒOPATHIC Pharmacopœia of the United States, http://www.hpus.com/

HOMOEOPATHIC Physician, The, Colecția 1881 → 1892, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HOMOEOPATHIC Recorder, The, Colecția 1886 → 1955, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HOMOEOPATHICIAN, The (A journal of Pure homeopathy), 1912, Volume 1, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HOMOEOPATHICIAN, The (A journal of Pure homeopathy), Colecția 1912 → 1915, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HOTOPF Mattew, How many functional somatic syndromes? JOURNAL OF PSYCHOSOMATIC RESEARCH – VOL. 51, N. 4/2001.

HOWARD Wendy, June 1997. smeddum.net – Homeopathic Essays | Philosophy | Constitution http://www.smeddum.net/articles/constitution.

http://apps.who.int/gb/ebwha/pdf_files/A62/A62_R13-en.pdf

http://dexonline.ro/

http://www.guardian.co.uk/lifeandstyle/wordofmouth/2012/jun/08/principles-of-fussy-eating?INTCMP=SRCH

http://www.historyofvaccines.org/content/timelines/all, 2015.

HUBBARD E. Wright, The evaluation of symptoms, 1940, March Vol III N°5.The Homeopathic Herald. Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

HUDSON P. Robert, „Concepts of disease in the West”, „The Cambridge World History of Human Disease”, Editor: Kenneth F. Kiple,Cambridge University Press, 1993, Printed in the United States of America.

HUDSON Robert P., Disease and Its Control, The Shaping of Modern Thought. Westpoint, Conecticut, London; Praeger. Copyright 1983, 1987.

HUGHES Brian M. How should clinical psychologists approach complementary and alternative medicine? Empirical, epistemological, and ethical considerations, Received 6 June 2007. Revised 24 September 2007. Accepted 24 September 2007. Available online 2 October 2007., http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0272735807001614

HUGHES Ivor – Elements of Homoeopathic Pharmacy, Herbdata, 2006 http://www.herbdatanz.com/elements_of_homeopathic_pharmacy.htm

HUGHES Richard : [A Manuel of Therapeutics: According to the Method of Hahnemann], London: Leath and Ross (2nd Ed.).( 1877). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HUGHES Richard : [Manual of Pharmacodynamics], Calcutta: Ringer & C° ( 1876). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HUGHES Richard : [The principles and practice of homoeopathy.], New Delhi: World Homoeopathic Links ( 1902). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HUSSEY E. P., „The second prescription”, „Transactions of The Homeopathic Medical Society of the State of New York”,1912, Vol. LVI, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

INDIAN Journal of Homoeopathic Medicine, Colecția 1995 → 1996, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

INTERNATIONAL Foundation for Homeopathy: Case Conference Proceedings, Colecția 1990 → 1995, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

INTERNATIONAL Hahnemannian Association, Colecția 1881 → 1926, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

INTERNET Encyclopedia of Philosophy. http://www.iep.utm.edu/a/ www.iep.utm.edu/d/dai-zhen.htm

ISCID, Postmodernism (2012). Encyclopedia of Science and Philosophy. Retrieved August 07, 2012 from http://www.iscid.org/encyclopedia/Postmodernism

IVES John. “Recent data on homeopathy research”, Proceedings at the Whole Person Health Summit, Washington, D.C., April 2005.

IZSAK Samuel, Farmacia de-a lungul secolelor, Editura Științifică și Enciclopedică București, 1979.

JACOBS Benjamin, "Biblical origins of placebo". Journal of the Royal Society of Medicine, volume 93, April, 2000, http://www.jrsm.rsmjournals.com/content/93/4/213.1.full.pdf

JACOBS Bob. The Nature of Reality: Three Positions. www.chemistrycoach.com/nature_of_reality.htm.

JACOBS Jennifer, MD, Department of Epidemiology, School of Public Health and Community Medicine, University of Washington, Noiembrie, 2005, Paris.

JAHR Georg Heinrich Gottlieb : [Family Practice or Simple Directions in Homeopathic Domestic medicine], 1879 Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

JAHR Georg Heinrich Gottlieb : [Forty years of practice] 1869, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

JAHR, George Heinrich Gottleib, James Kitchen (translator), New Homeopathic Pharmacopoeia And Posology: On The Preparation Of Homeopathic Medicines And The Administration Of Doses. Kessinger Publishing, 2009.

JAIN B. : [Pocket Medical dictionary of the principal words used in medicine and the collateral sciences] Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

JEANS, Sir James H. Physics and Philosophy. New York: Macmillan, 1946.

JENAER Maurice. Homeopatia în slujba vindecării depline. Traducere Dr. Vera Tătaru. Editura Forum, București 1999.

JOHANSEN O, Brox J, Flaten MA. Placebo and Nocebo responses, cortisol, and circulating beta-endorphin. Psychosom Med 2003;65:786-90. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/14508021

JORGENSEN, Bent Soren., Other Remarks on the Vital Force by Berzelius, More on Berzelius and the Vital Force, Journal of Chemical Education, Volume 42, Number 7, July 1965 p. 395.

JOURNAL of Homoeopathic Clinics, Colecția 1967 → 1971, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

JOURNAL of the American Institute of Homoeopathy, 1935, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

JULIAN O.A. : Biotherapiques et Nosodes. Maloine, 1962.

JULIAN Othon André : [Materia Medica of new Homeopathic remedies], 1997, Narayana Publishers, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

JULIAN Othon André : [Materia Medica of Nosodes with Repertory], 2003, Jain Publishers, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

JUNG, C. G. Tipuri psihologice, Traducere Viorica Nișcov, Ediția a noua revizuită. Ed. Humanitas 1997.

JUNG, C. G., Amintiri, vise, reflecții, Consemnate și editate de Aniela Jaffe. Traducere și notă de Daniela Ștefănescu. Ediție revăzută, Editura Humanitas, București, 2010

JÜTTE Robert, The Hidden Roots: A History of Homeopathy in Northern, Central and Eastern Europe, Institute for the History of Medicine of the Robert Bosch Foundation, Stuttgart 2006. http://www.igm-bosch.de/content/language1/downloads/Hidden_Roots.pdf

KAISER Jocelyn (2003). "HORMESIS: Sipping From a Poisoned Chalice". Science 302 (5644).: 376–379. doi:10.1126/science.302.5644.376. PMID 14563981

KALLAY N., A. Cop, E. Chibowski and L. Holysz, Reversible charging of the ice-water interface II. Estimation of equilibrium parameters, J. Colloid Interface Sci. 259 (2003).

KANODIA K. D. Wonders of a Single Dose in Homeopathy, B. Jain Publishers (P). Ltd. New Delhi, 2005.

KAPTCHUK TJ, Shaw J, Kerr CD, Conboy LA, Kelley JM, Csordas TJ, Lembo AJ, Jacobson EE. "Maybe I made up the whole thing": placebos and patients' experiences in a randomized controlled trial. Cult Med Psychiatry, 2009;33:382-411, http://dash.harvard.edu/bitstream/handle/1/4728746/2716443.pdf?sequence=1

KAUFMAN Martin, Homeopathy in America: The Rise and Fall of a Medical Heresy, Edition, reprint. Publisher, Johns Hopkins Press, 1971.

KAVIRAJ, Vaikunthanath Das, HOMEOPATHY FOR FARM AND GARDEN, Mark Moodie Publications, Gloucester, UK; 2006. http://www.narayana-publishers.com/Homoeopathy-for-Farm-and-Garden/Vaikunthanath-Das-Kaviraj/b4218

KEMPF, EJ (1906). "European Medicine: A Résumé of Medical Progress During the Eighteenth and Nineteenth Centuries". Journal of the Medical Library Association 4 (1).: 238.

KENT J. T., Homoeopathician, The (A journal of Pure homeopathy). 1912, Volume 1, The president's address. Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

KENT J. T., The president's address, Homoeopathician, The (A journal of Pure homeopathy). 1912, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

KENT J.T., „An address preliminary to the study of homoeopathics”, The Homeopatician, Volume I, 1912. Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

KENT James Tyler : [Kent Lectures on homeopathic philosophy] Chicago: Erhart and Karl, (1919). Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

KENT James Tyler : [Lectures on Homeopathic Materia Medica [4th Ed.], New Delhi: Jain Publishers ( 1904). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

KENT James Tyler : [New Remedies, clinical cases, lesser writings, aphorisms and precepts], Chicago: Erhart and Karl ( 1926). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

KENT James Tyler : [The Dunham Lectures [merged into Kent]], ( 1899). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

KENT James Tyler : [Use of the Repertory "How to Study the Repertory"], Jain Publishers. Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

KENT James Tyler : [What the doctor needs to Know in Order to Make a Succesfull prescription] Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

KENT James Tyler : masterly paper by Dr. J. T. Kent, read before the International Hahnemannian Association at Niagara Falls in 1888. -G. E. D. [New Remedies, clinical cases, lesser writings, aphorisms and precepts], Chicago: Erhart and Karl ( 1926), Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

KENT, J. T. „Lectures on homeopathic philosophy”. Memorial Edition. Chicago, Ehrhart & Karl, 1929. Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. . Archibel. S.A.

KENT, J. T., „Syphilis as a miasm”, („Notes from an extemporaneous lecture by Professor J. T. Kent”), Homoeopathic Physician, The, 1888 Volume VIII, N°5. Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

KHAN Amina, „Scientists map breast cancer genomes faster and cheaper” Los Angeles Times, Dec. 24, 2009, http://latimesblogs.latimes.com/booster_shots/2009/12/scientists-map-breast-cancer-genomes-faster-cheaper.html

KILNER, Walter J., The Human Atmosphere, or the Aura Made Visible by the aid of Chemical Screens, 1911, reprinted as "The Human Aura" by Citadel Press, NY, 1965, ISBN 0-8065-0545-1. The Aura, by Walter J. Kilner. Introd. by Sibyl Ferguson. New York, S. Weiser, 1973.

KLEINSCHROD, The Inherent Law of Life: A New Theory of Life and of Disease. 1910 Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

KLOTINS Kim, Antibiotic Use For Growth Improvement – Controversy And Resolution, June 2005, http://www.omafra.gov.on.ca/english/livestock/animalcare/amr/facts/05-041.htm

KNERR C.B. Life of Hering, Philadelphia, The Magee Press, 1940.

KORAN, Lorrin M. The Reliability of Clinical Methods, Data and Judgments, 1975, New England Journal of Medicine, 642-646, 293,13 doi:10.1056/NEJM197509252931307

KRETSCHMER Ernst, Physique and Character. Oxford, England: Harcourt, Brace (1925). http://archive.org/details/physiqueandchara031966mbp

KUMAR Vinay, Ramzi S. Cotran, Frank Burr Mallory, Vernie A. Stembridge, Tucker Collins, Robbin’s PATHOLOGIC BASIS of DISEASE 1999, W.B. Saunders Company, A Division of Harcourt Brace & Company, Philadelphia London Toronto Montreal Sydney Tokyo

L`OFFICIEL du medicament/ point de l`AFSSAPS 21/10/2005.

LA REVUE du Praticien du 7 Nov. 2005.

LACHAUX B. & P. Lemoine, „Un medicament qui recherche la verite” (Placebo – A truth-seeking medicine), MEDSI/Mc Graw Hill, Paris, 1988.

LAW Jacky, The Guardian, Saturday 14 January 2006, http://www.guardian.co.uk/books/2006/jan/14/features.healthandwellbeing

LECLERC Henri, „La Phytotherapie, in Somme de medecine contemporaine”, Volume La therapeutique, Les Medicales Pierre Cottalorda, 1955.

LENNARD-JONES, J. E. Cohesion. Proceedings of the Physical Society 1931, nr. 43.

LEVINE ME, Stern RM, Koch KL. The effects of manipulating expectations through placebo and nocebo administration on gastric tachyarrhythmia and motion-induced nausea. Psychosom Med 2006;68:478-86. http://www.psychosomaticmedicine.org/content/68/4/641.3.full.pdf+html

LEVY Joseph, Tratarea cancerului, modalități alternative, Traducere de Daniela Cristina Vintilă, Editura Z 2000, București, 1999.

LEWIS Elaine, „Acute vs. Chronic Remedies, the Hierarchy of Symptoms, and the Kitchen Sink”, 2006, http://hpathy.com/homeopathy-papers/acute-vs-chronic-remedies-the-hierarchy-of-symptoms-and-the-kitchen-sink/

LIGA Medicorum Homoeopathica Internationalis, Colecția 1979, 1988, 1990, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

LINNAEUS C (1735). Systemae Naturae, sive regna tria naturae, systematics proposita per classes, ordines, genera & species. http://www.nhm.ac.uk/resources-rx/files/ii-systema-naturae-23637.pdf

LIPPE A. Von, Keynotes of the Homoeopathic Materia Medica, 1854, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

LIPPE A., Hahn. Monthly of 1867. page 531, Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

LIPPE Adolph von, Text Book of Materia Medica, Philadelphia ( 1866). , Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

LITTLE David Dose and Potency According to The Organon, 1998, http://www.simillimum.com/education/little-library/case-management/dpato/article.php

LITTLE David, 2007, Homoeopathic Pharmaceutical Standards, http://www.simillimum.com/education/little-library/case-management/dpato/article.php

LITTLE David, Following in Hahnemann's Footsteps, HOE: 1996-2007, http://www.simillimum.com/education/little-library/homoeopathic-philosophy/fhf/article.php

LITTLE David. Nosodes in homoeopathy. Simillimum, 1999. http://www.simillimum.com/members/index.php.

LIU C.S., Komarneni S, Roy R (1992). J Am Cer Soc 75:2665.

LONGWORTH Steve, Succussion, Nature 448, 838 (16 August 2007). | doi:10.1038/448838a; Published online 15 August 2007, http://www.nature.com/nature/journal/v448/n7155/full/448838a.html

LOPATTO Elizabeth., Placebo Effect Works Even When Patients Know Medicine is Just `Sugar Pill'. http://www.bloomberg.com/news/2010-12-22/placebos-help-even-when-patients-know-what-they-get-harvard-study-finds.html

LOUKAS Georgios, HOMEOPATIE COGNITIVĂ, O NOUĂ CALE DE A PRACTICA HOMEOPATIA, http://www.organon2001.gr/portal/index.php?option=com_content&task=view&id=307&Itemid=578.

LUBAN-PLOZZA B., W. Poldinger, F Kroger, Boli psihosomatice în practica medical. Ediția a III-a revăzută și adăugită., (Traducere în limba ramână – Eugeniu Toma). Editiones Roche, Basel, Switzerland., Editura Medicală, București, 1996.

MACMILLAN Dictionary, http://www.macmillandictionary.com/dictionary/british/coherence

MADAUS, G.: Lehrbuch der Biologischen Heilmittel. 2.Nachdruck, Georg Olms-Verlag (1979).

MADEA B., F. Mußhoff, and G. Berghaus, Köln p, Fahreignung, Fahrsicherheit, Unfallrekonstruktion, Verkehrsmedizin: Deutscher Ärzte-Verlag, p.435, 2007, ISBN 3-7691-0490-0.

MAITY Krishnendu, Homeopathic Journal :: Volume: 2, Issue: 12, Oct, 2009 (New Papers).   –   from Homeorizon.com http://www.homeorizon.com/homeopathic-articles/homeo-aids/homeopuncture-homeopathic-acupuncture

MARKOLIN Caroline, „Understanding “Genetic Diseases” in the context of German New Medicine”, „Genetics and the Power of a Medical Dogma”, 17 feb. 2011, http://www.scribd.com/doc/22603093/German-New-Medicine-GNM-%C2%A9-By-Caroline-Markolin-Ph-D-Vancouver-Canada.

MASTER Farokh Jamshed : [The Bed Side Organon of Medicine], (1999), Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

MAUI Newspaper Extract from a February 2, 2005 interview of Emoto http://www.answers.com/topic/masaru-emoto. 2012

MAYES Rick And Horwitz Allan V., Dsm-III And The Revolution In The Classification Of Mental Illness, Journal of the History of the Behavioral Sciences, Vol. 41 (3), 249–267 Summer 2005, Published online in Wiley Interscience (www.interscience.wiley.com). DOI 10.1002 /jhbs.20103 © 2005 Wiley Periodicals, Inc. https://facultystaff.richmond.edu/~bmayes/pdf/dsmiii.pdf

MÂNZATU Ion, despre Apele structurate sau apele vitale. http://www.formula-as.ro/reviste_377__144__apa-vie,-leac-sa-ti-fie-, -.html.- 2006.

McGLYNN, E.A. Identifying, Categorizing, and Evaluating Health Care Efficiency Measures.Final Report (prepared by the Southern California Evidence-based Practice Center—RANDCorporation, under Contract No. 282-00-0005-21). AHRQ Publication No. 08-0030. Rockville,MD: Agency for Healthcare Research and Quality. April 2008. http://www.ahrq.gov/qual/efficiency/efficiency.pdf

McGRAW-HILL Concise Dictionary of Modern Medicine. © 2002 by The McGraw-Hill Companies, Inc.

MEDICAL Advance, Colecția 1882 → 1891, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

MEDICINENet.com.: „Definition of Materia medica”, 2004 http://www.medterms.com/script/main/art.asp?articlekey=26068

MEIER J, White J (1995). Clinical toxicology of animal venoms and poisons. CRC Press, Inc.

MENDELSOHN Robert, M.D. CONFESSIONS OF A MEDICAL HERETIC.,Contemporary Books, 1979. http://theoneclickgroup.co.uk/documents/ME-CFS_docs/Confessions%20Of%20A%20Medical%20Heretic.pdf

MERRIAM WEBSTER'S Collegiate Dictionary. Encyclopaedia Britannica. Ultimate Reference Suite. 2006.

MILLER Neil Z.: Annual flu Death: The Big Lie. http://www.whale.to/vaccine/miller_flu.html, http://www.thinktwice.com/flu_lie.htm

MILLER-KEANE, Encyclopedia and Dictionary of Medicine, Nursing, and Allied Health, Seventh Edition. © 2003 by Saunders, an imprint of Elsevier, Inc.

MILLS Ian, Tomislav Cvitas, Klaus Homann, Nikola Kallay, Kozo Kuchistu, Quantities, Units and Symbols in Physical Chemistry, 2nd edition, 1993, Oxford: Blackwell Science.

MOERMAN Daniel E., PhD, and Wayne B. Jonas, MD, Deconstructing the Placebo Effect and Finding the Meaning Response 19 March 2002 Annals of Internal Medicine Volume 136, Number 6, http://www.encognitive.com/files/Deconstructing%20the%20Placebo%20Effect.pdf

MOHANTY Niranjan, National President, Indian Institute of Homoepathic Physicians, A pilot project on Avian Flu., Paris, nov. 2005.

MOHRI K., Fukushima M., Matsumoto M (2001). Trans. Mag. Soc. Japan 1:22.

MOLINEUX, T (1964). Dr. Molineux’s historical account of the late general coughs and colds; with some observations on other epidemic distemper. Philosophic Transactions of the Royal Society of London. 18, 105-109.

MONIER-WILLIAMS, Sanskrit-English Dictionary, Oxford, 1963. New edition greatly enlarged and improved with the collaboration of Professor E. Leuman, Professor C. Cappeller, and other scholars, Clarendon Press, http://archive.org/details/sanskritenglishd00moniuoft

MONK-SCHENK, M (2002). Organ Remedies; Our Gift from Paracelsus and Rademacher, with Special Focus on the Liver and Spleen The Homeopath No.87, pp.14-19.

MONTAGNIER L, Aissa J, Ferris S, Montagnier J-L, Lavallee C (2009). Electromagnetic Signals Are Produced by Aqueous Nanostructures Derived from Bacterial DNA Sequences. Interdisciplinary Sciences: Computational Life Sciences, 1: 81-90.

MONTHLY Journal of Hom. And the journal of Health and Disease, The, Colecția 1850 → 1853, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

MORRELL Peter, „A selection of Peter Morrell's works”, Hahnemann's Use Of Potency Over Time, 1995. http://www.homeoint.org/morrell/index.htm

MORRELL Peter, Images Of Homeopathy In The Historical Literature, march, 1999, http://www.homeoint.org/morrell/articles/pm_error.htm

MORRELL Peter, Miasms, Nosodes and Essences (ian. 2003). Essays on Hahnemann. http://www.homeoint.org/morrell/articles/miasms.htm.

MORRELL Peter, SOME THOUGHTS ON SUPPRESSION, January, 1998, Homeopathe International, Suppression Of Disease In Homeopathy. http://www.indiadivine.org/audarya/ayurveda-health-wellbeing/893094-suppression-disease-homeopathy.html, http://www.homeoint.org/morrell/articles/pm_suppr.htm

MORRELL Peter., Hahnemann & Others On The Succussion of Medicinal Fluids etc. May, 1999 [Originally requested by Phyl Eyre of the South Downs School of Homeopathy, UK] http://www.homeoint.org/morrell/articles/pm_succu.htm

MOSBY's Dental Dictionary, 2nd edition. © 2008 Elsevier

MOSBY's Dictionary of Complementary and Alternative Medicine (c). 2005, Elsevier.

MOSBY's Medical Dictionary, 8th edition. © 2009, Elsevier

MOSKOWITZ R., "The Case Against Immunizations,"Journal of the American Institute of Homeopathy 6 (7 March 1983). Available from the National Center for Homeopathy, 1500 Massachusetts Ave., NW, Washington, DC. Abridged version published in Mothering (Spring 1984).

MOSKOWITZ Richard, Homeopathic Medicines for Pregnancy and Childbirth, North Atlantic Books. Berkeley California, Homeopathic Educational Services, Berkeley California, 1992.

MÜNTZ Robert, 150 Years of Machine-Made Potencies, Hpathy Ezine, March, 2011 http://www.remedia.at/homeopathy/jmp.html

MURPHY Robin : [Homeopathic Medical Repertory], Pasoga Springs (Colorado).: Hahn. Acad. North America ( 1993). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

MURPHY Robin : [Homeopathic Remedy Guide], (1995), Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

MURRAY C. J. L. , FRANK J. A WHO Framework for Health System Performance Assessment, Evidence and Information for Policy World Health Organization http://www.who.int/healthinfo/paper06.pdf

NASH E. B., The science of symptomatology, International Hahnemannian Association 1904. Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A

NASH Eugene Beauharnais : [Expanded works of Nash], New Dehli: Jain ( 1995). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

NASH Eugene Beauharnais : [The testimony of the clinic], Philadelphia: Boericke & Tafel (1911). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

NEBEL A.: Communication sur la grippe. Le Propagateur de l'Homoeopathie, 1934, No. 1

NEBEL Antoine, Homéopathie Moderne, 1932, Rédacteur en chef: Dr Fortier-Bernoville. Auteur anonyme. http://sueyounghistories.com/archives/2009/03/26/antoine-nebel-1870-1954/, http://www.homeoint.org/seror/biograph/nebel.htm.

NEDELCU Ioan, dermatolog la Spitalul Militar Central. Membru al Academiei Americane de Dermatologie și al Academiei de Științe din New York. Ilie Tudor, 2004, http://wald.heim.at/schwarzwald/520974/apa_vie.htm http://florin.heimat.eu/apa_vie.htm

NEESGAARD Per : [Hypothesis Collection – Primary Psora and Miasmatic Dynamic] Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

NEW ENGLAND Journal of Homoeopathy, Colecția 1992 → 2001, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

NEW SCIENTIST magazine, 09 April 2005, p. 24.

NEWMAN David H (2008). Hippocrate' Shadow. Scribner. pp. 134–59. ISBN 1-4165-5153-0. http://suite101.com/article/hipocrates-shadow-by-david-h-newman-a128468

NORTH AMERICAN Journal of Homeopathy, Colecția 1923, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

O' CONNOR Joseph T. [The American Homoeopathic Pharmacopoeia [2nd Ed.]], New York: Boericke & Tafel ( 1883). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

OLDS CHARLES L., , M.D. Life and the vital force, Homoeopathic Recorder, The, 1931, November Vol. XLVI N°11 Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

OPPENHEIMER Gerald M. and Ezra Susser, Invited Commentary: „The Context and Challenge of von Pettenkofer's Contributions to Epidemiology Correspondence to Dr. Ezra Susser”, Department of Epidemiology, Mailman School of Public Health, Columbia University, 722 West 168th Street, New York, NY 10032 „American Journal of Epidemiology Advance Access published online on October 12, 2007”

ORGANON, The : A quarterly Anglo-American Journal of Hom. Medicine and Progressive Collateral Science, Colecția 1878 → 1881, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

ORTEGA Proceso SANCHEZ : [Notes on the Miasms] Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

ORTEGA Proceso Sanchez, Note despre miasme sau bolile cronice de Hahnemann. Traducere din limba spaniolă de Carmen Maria Sturza. Carte constituită ca fond de donație pentru al 56-lea Congres al Liga Medicorum Homoeopathica Internationalis Sibiu, 2001.

OZALTIN E. Patient satisfaction not just determined by their health-care experience, Note to the Media WHO/Bulletin, April 2009 http://www.who.int/bulletin/volumes/87/4/07-050401.pdf

PACH L., Duncan S., Roy R., Komarneni S (1996). J Materials Sci Letters 15:613

PACIFIC COAST Journal of Homoeopathy, Colecția 1917, 1937, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

PANORAMA du medecin – 7 Nov.2005- no. 4993.

PANORAMA du medecin- 7 nov 2005 no. 4993.

PARKER Drew. Philosophy of Reality. www.totse.com/en/religion/miscellaneous_religious_texts/philosophyofre173661.html, 2012

PATHBERIYA Dayal, Homeopathy and Acupuncture (Homeopuncture). for Skin Disorders, listed in skincare, originally published in issue 127 – September 2006, http://www.positivehealth.com/article/skincare/homeopathy-and-acupuncture-homeopuncture-for-skin-disorders

PATTERSON K. D (1987).Pandemic Influenza 1700-1900; A Study in Historical Epidemiology. New Jersey; Rowman & Littlefield.

PATTERSON, KD; Pyle GF (Spring 1991). "The geography and mortality of the 1918 influenza pandemic". Bull Hist Med. 65 (1).: 4–21. PMID 2021692

PĂTRAȘCU Horia, Petru Bejan, Despre prejudecată Hermeneutica prejudecăților, Editura Fundației AXIS, Iași, 2004, http://hermeneia.ro/wp-content/uploads/2011/02/patrascu-nr.-6_0.pdf

PFEFFER J. M., „Hyperventilation et le syndrome de hyperventilation,” „Psichologie medicale”, 1984, 16, 15.

Pilot study investigating the immuno-modulatory potential of autovaccine”, 2012, http://www.old-herborn-university.de/literature/books/OHUni_book_15_article_9.pdf

POINT, 21 oct.2005.

POTTER C. W (1998). Chronical of influenza pandemics. In Textbook of Influenza. Ed.Nicholson, K. G., Webster, R. F. And Hay, A. J., Oxford Blackwell Science Ltd.

POTTER C. W. Journal of Applied Microbiology Vol. 91, oct. 2001

PRESSMAN Jack D. „Changing Concepts of Health and Disease”, „Concepts of Mental Illness in the West”, „The Cambridge World History of Human Disease”, Editor: Kenneth F. Kiple,Cambridge University Press, 1993, Printed in the United States of America.

PSYCHOLOGIE Medicale, Decembre 1984, vol 16. S.P.E.I. editeur, Paris.

PULFORD A., Origin of susceptibility, The Homoeopathic Recorder Vol., XLV, No. 12. December, 1930 Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

QUINE, W.V. and Ullian, J.S (1978), „The Web of Belief”, Random House, New York, NY, 1970. 2nd edition, Random House, New York, NY, 1978. http://emilkirkegaard.dk/en/wp-content/uploads/W.-V.-Quine-J.-S.-Ullian-The-Web-of-Belief.pdf

QUINQUENNIAL Homoeopathic International Congress, Colecția 1911, 1927, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

QUOTIDIEN du Medecin 28 oct.2005., La revue du praticien of 7 nov. 2005

QUOTIDIEN du Medecin 6 oct. 2005.

QUOTIDIEN du Medecin –Friday 14 oct.2005

QUOTIDIEN du Medecin Friday 28 oct. 2005.

QUOTIDIEN du Pharmacien, Monday 10 Oct. 2005

RABANES Olivier: Statistics on the Spanish flu pandemic of 1918-1919., Paris., nov,2005.

RADAR. Version 10.5.003. licence nr. 40889. Archibel. S.A.

RADAR. Version 8. 1. 30. licence nr.19285. Archibel. S.A.

RADDE W., Organon of the Specific Homeopathy, New York. 1853. Hempel, Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

RAJAGOPAL Sundararajan, Consultant Psychiatrist, South London & Maudsley NHS Foundation Trust, Adamson Centre for Mental Health St. Thomas' Hospital London SE1 7EH The nocebo effect, First Published September 2007, http://priory.com/medicine/Nocebo.htm

RAJAGOPALARAO P. : [Most Valuable Tips from Masters of Homeopathy], ( 1998). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

RAWAT P. S., Select Your Dose and Potency B. Jain Publishers (P). ltd. New Delhi, Reprin edition: 2006, Published by KULDEEP JAIN.

RAY, Partha P., M.D (Hom.). M.Sc (Applied Psychology). P.G.D.G.C (Asst. Prof). Dept. of Organon of Medicine & Hom. Philosophy, Panchasheel Homoeopathic Medical College and Hospital & P. G. Institute, Khamgaon, M.S. 444303 DOCTRINE OF VITAL FORCE – ITS ACCEPTANCE AND DENIAL, http://www.similima.com/organon/org90.html

RECHERCHE EN HOMEOPATHIE., resultats, publications, commentaires., CEDH 2005, 3eme edition.

REISCHMAN Shirley, Kent and Swedenborg, Hpathy Ezine – May, 2004, http://www.hpathy.com/papersnew/reichman-kent-swedenborg.asp

REY L. Thermoluminescence of ultra-high dilutions of lithium chloride and sodium chloride. Physica A 2003, 323, 67-74. http://www.i-sis.org.uk/WaterRemembers.php

RICCI J.E., (1951), The Phase Rule and Heterogeneous Equilibria. Van Nostrand, New York, chap. VIII.

RIEF W., Hessel A, Braehler E. Somatization symptoms and hypochondriacal features in the general population. Psychosom Med 2001;63:595-602. http://www.psychosomaticmedicine.org/content/63/4/595.full.pdf+html

RIISSE, Guenter B. „Medcine and Disease: An Overview”, „Western Merdicine from Hippocrate to Germ Theory”., „The Cambridge World History of Human Disease”, Editor: Kenneth F. Kiple, Cambridge University Press, 1993, Printed in the United States of America.

RISO Don Richard, Understanding the Enneagram: The Practical Guide to Personality Types, Houghton Mifflin Company, Boston New York, 2000. http://www.ebookfreedown.org/Understanding-the-Enneagram-The-Practical-Guide-to-Personality-Types-12014

RISQUEZ F. : [Psychiatry and Homeopathy], (1995), Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

ROBERTS Herbert Albert : [Sensations as if], Calcutta: Economic Hom. Pharmacy ( 1937). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

ROBERTS Herbert Albert : [The principles and Art of Cure by Homoeopathy – A Modern Textbook], Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

ROGET's Thesaurus. Roget's II: The New Thesaurus, Third Edition by the Editors of the American Heritage® Dictionary Copyright © 1995 byHoughton Mifflin Company. Published by Houghton Mifflin Company.

ROSENBAUM Paulo, KENT: HOMEOPATHIC CRITICISM AND KNOWLEDGE; (This article was published as an foreword for the first portuguese translation of Kent´s Materia Medica. Ed. Luz-Menescal Rio de Janeiro, 2002). http://findpdf.net/pdf-viewer/KENT-HOMEOPATHIC-CRITICISM-AND-KNOWLEDGE.html

ROY, Rustum, William A. Tiller, Iris Bell, M. Richard Hoover The Structure Of Liquid Water; Novel Insights From Materials Research; Potential Relevance To Homeopathy. p 592. Revised: 14 September 2005.

RUBIN, James G. Phd, Jayati Das Munshi, Mbbs, And Simon Wessely, Md Electromagnetic Hypersensitivity: A Systematic Review of Provocation Studies. Psychosomatic Medicine, 2005. http://www.aefu.ch/typo3/fileadmin/user_upload/aefu-data/b_documents/themen/elektrosmog/Position_Forschungstand/rubin_Elektrosensib.Provokationsstudie05.pdf

RUDGLEY Richard. Enciclopedia drogurilor, Substanțele psihoactive din preistorie până în zilele noastre. Traducere de Anacoana Mîndrilă-Sonetto. Editura Paralela 45, Colecția Total 2009.

RUSCH Volker, Doris Ottendorfer, Kurt Zimmermann, Frank Gebauer, Wieland Schrödl, Peter Nowak, Horst Skarabis, and Rudolf Kunze. „Results of an open, non-placebo controlled pilot study investigating the immunomodulatory potential of autovaccine”. Arzneimittel-Forschung 02/2001; 51(8).:690-7. DOI:10.1055/s-0031-1300104

RUSSELL Bertrand, Religie și Știință, Traducere de Monica Medeleanu. Editura Herald, București, 2012.

RUTTEN A.L.B. și C.F. Stolper, The 2005 meta-analysis of homeopathy: the importance of post-publication data, doi:10.1016/j.homp.2008.09.008, available online at http://www.sciencedirect.com http://zeusinfoservice.com/Homeopathy/RuttenStolpershangrebuttalhomeopathy10.22.08yhomp_471.pdf.

SACKETT Henry R., The relative value of symptoms, Discussion, The Homoeopathic Recorder, 1951 nr.6. Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

SAINE André : [Psychiatric patients – Seminar Homeopathy – Hahnemann and Psychological Cases. Lectures on Pure Classical Homeopathy], Eindhoven (Netherlands).: Lutra Services (2nd Ed.).( 1999). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

SAINE Andre, "I don’t think they are what Hahnemann wanted them to be", 12th September 2007, http://www.otherhealth.com/homeopathy-list-discussion/9044-andre-saine-exposes-lm-potency-fallacy-i-don-t-think-they-what-hahnemann-wanted-them.html

SALISBURY, J.H., "The Subordination of Medical Journals to Proprietary Interests," Journal of the American Medical Association, XLVI, 1906, 1337-1338. Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

SAMAL S, Geckeler Kurt, Chemical Communications (2001, p 2224). 07 nov. 2001. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/12240122

SANDSTROM, Erik, The Essence of Swedenborg's Philosophy. 1961 http://www.swedenborgstudy.com/articles/Swedenborgs-revelation/es61.htm

SANKARAN R (Homoeopathic Links, 2/93). Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

SANKARAN Rajan : [The Soul of remedies], Homoeopathic Medical Publishers, Bombay, (1st ed.).(1997). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

SANKARAN Rajan : [The Spirit of Homeopathy], Bombay: Homeopathic Medical Publishers (1992). Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

SANKARAN Rajan : [The Substance of Homeopathy], Homeopathic Medical Publishers, Bombay (1993). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

SANKARAN Rajan : [The System of Homeopathy] Printed in India, 2000, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

SANZ Libia, José Escolano, Massimo Ferretti, Mirtha J. Biscoglio, Elena Rivera, Ernesto J. Crescenti, Yamileth Angulo, Bruno Lomonte, José María Gutiérrez, Juan J. Calvete. Snake venomics of the South and Central American Bushmasters. Comparison of the toxin composition of Lachesis muta gathered from proteomic versus transcriptomic analysis. JOURNAL OF PROTEOMICS 71 (2008). 46 – 60. available at www.sciencedirect.com.

SATYA Paul : [Analogy of pain], New Delhi: Jain publishers ( 1990). ). Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

SAUNDERS Comprehensive Veterinary Dictionary, 3 ed. © 2007 Elsevier, Inc.

SCHMIDT P (1967), “La grippe actuelle (1960)”, Groupement hahnemannien de Lyon, 1967 (4’th serie), nr. 9, p. 94.

SCHMIDT Pierre, The art of Interogation, New Delhi: B. Jain Publishers, 2004. Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

SCHOLTEN Jan : [Homeopathy and Minerals], 1996, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

SCHOLTEN Jan : [Homeopathy and the elements], 1993, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

SCHOTTER E.: Avian flu- news., Paris, nov. 2005.

SCHREIBER Kathrin, Samuel Hahnemann in Leipzig, Karl F. Haug Verlag, Stuttgart GmbH&KG. 2002

SCHROYENS Frederik : [Synthesis (original English version).(9th Ed.).], London: Homeopathic Book Publishers ( 2001). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

SCHUTZ, Bernard F., Gravity from the Ground Up: An Introductory Guide to Gravity and General Relativity , Cambridge University Press, 04.12.2003

SCHWARTZ S.A., De Mattei R. J., Brame E.G., Spottiswoode S. J (1986), Infrared spectra alteration in water proximate to the palms of therapeutic practitioners. The Mobins Society.

SEGEN's Medical Dictionary. © 2012 Farlex, Inc.

SELYE Hans Hugo Bruno, From Dream to Discovery: On Being a Scientist. New York: McGraw-Hill 1964.

SÉROR Robert, Relational and Biochemical Strategy, 2005, Homeopathic Combination Remedies,Lecture on Docteur Henri Bernard’s Doctrine, http://homeoint.org/seror/articles2/biochimical.htm.

SÉROR Robert: Relational and Biochemical Strategy, Homeopathic Combination Remedies Lecture on Docteur Henri Bernard’s Doctrine. Copyright © Robert Séror 2005

SEVAUX F. and Emar. A.: Contribution a l'étude de l'action biologique des dilutions homoeopathiques: Streptococcinum 7 CH and 9 CH. l'Homoeop, Fr., avril, No. 4, 1959, p. 197-206.

SHAPIRO Arthur K (1968). "Semantics of the placebo". Psychiatr Q. 42 (4).: 653–95. doi:10.1007/BF01564309. PMID 4891851. http://www.springerlink.com/content/g71v345145325871/

SHELDON William H.,Atlas of Men. New York: Harper and Brothers, 1954.

SHELDRAKE Rupert. Sunrise magazine, June/July and August/September 1992. Copyright © 1992 by Theosophical University Press.

SHERR Jeremy : [The Dynamics and Methodology of Homoeopathic Provings], Life experiences, West Malvern ( 1994), Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006., Archibel. S.A.

SHIV Baba, Ziv Carmon, and Dan Ariely, „Placebo Effects of Marketing Actions: Consumers May Get What They Pay For”, Journal of Marketing Research Vol. XLII (November 2005), 383–393 © 2005, American Marketing Association, http://faculty.insead.edu/carmon/pdffiles/Placebo%20JMR%20Lead.pdf

SHORE Jonathan : [Seminar Glasgow [Scotland] April 1990], ( 1990), Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

SILBERMAN Steve, „Placebos Are Getting More Effective. Drugmakers Are Desperate to Know Why” 08.24.2009, WIRED MAGAZINE: 17.09, http://www.wired.com/medtech/drugs/magazine/17-09/ff_placebo_effect?currentPage=all§

SINGH Hari, Clinical verification of drugs, Liga Medicorum Homoeopathica Internationalis, 1990. Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

SINGH Sapuran : [Hering's model cures], ( 1977). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

SOCIETATEA ROMÂNĂ DE PEDIATRIE Recomandări de vaccinare în pediatrie, Editura medicală Amaltea, GSK, București, 2012.

SOMAN Neelesh R., Steven L. Baldwin, Grace Hu, Jon N. Marsh, Gregory M. Lanza, John E. Heuser, Jeffrey M. Arbeit, Samuel A. Wickline and Paul H. Schlesinger, Molecularly targeted nanocarriers deliver the cytolytic peptide melittin specifically to tumor cells in mice, reducing tumor growth, Published in Volume 119, Issue 9 (September 1,2009), J. Clin. Invest. 119 (9).: 2830-2842 (2009). doi:10.1172/JCI38842., American Society for Clinical Investigation, http://www.jci.org/articles/view/38842

SPENCER Carly, „New evidence suggests that health warnings can cause ill-health. The nocebo effect is a psychosomatic response to negative expectations relating to health” Apr 16, 2010, Read more at Suite101: The Rise of the Nocebo Effect: A Psychosomatic Response | Suite101.com, http://suite101.com/article/the-nocebo-effect-a228573

SRINIVASAN T.M., Ph.D. – (QLink Co-Founder). What Are Subtle Energy Fields? Exerpt from A Subtle Energy Technology for Noise Reduction in Physical and Psychophysical Systems — Jan, 1999.

STAHNISCH Frank W., Verhoef Marja, The Flexner Report of 1910 and Its Impact on Complementary and Alternative Medicine and Psychiatry in North America in the 20th Century, Evidence-Based Complementary and Alternative Medicine, Volume 2012 (2012), Article ID 647896, 10 pages, http://www.hindawi.com/journals/ecam/2012/647896/

STEARNS. G. Beckley. & EVIA. Physical Basis Of Homoeopathy And a New Synthesis, World Homoeopatic Links, New Delhi, 1982 http://lewfh.tripod.com/electromagneticinfectioninhomeopathy/id6.html

STEINREICH Dale, 100 Years of Medical Robbery, June 10, 2004, http://mises.org/daily/1547

SUDDATH Ralph, Vibration, Water, & Energy, (2009). http://ajp619.wordpress.com/2009/11/20/vibration-water-energy/

SWAN Samuel. Biographical Directory of the United States Congress. 2012, http://encyclopedia.thefreedictionary.com/Samuel+Swan

SWAN, Samuel. Materia Medica containing Provings and Clinical Verifications of Nosodes and Morbific Products. New York. Pusey and Co. 1888 (Edited by Berridge.). http://archive.org/details/amateriamedicac00usgoog http://archive.org/stream/amateriamedicac00usgoog#page/n5/mode/

TESTE Alphonse : „Introduction” [The homeopathic Materia Medica], Philadelphia ( 1854), Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

TEUTEBERG Hans J., cap. 7., Nașterea erei moderne a consumului, Inovații culinare începând din 1800, Istoria gustului, coordonată de Paul Freedman, trad. Raluca Popescu, Mădălina Tureatcă, Andra Stoica, – București, Edit. Vellant, 2008.

THOM. Dick, DDS, ND. Biotherapeutic Drainage using the UNDA Numbers (JELD Publications: Portland, 2003).

THOMAS. P., Homeopathy in the USA, British Homoeopathic Journal, Vol. 90, Issue, 2, Aprilie, 2001. p.99-103, http://www.sciencedirect.com/science/journal/00070785/90/2

THOMPSON, Ian J., Emanuel Swedenborg: synopsis, Rational Scientific Theories from Theism, revised 12/04/2011 http://www.theisticscience.org/swedenborg/emanuel_swedenborg.htm

THOMPSON. Ian J. Philosophy of Nature and Quantum Reality , 1988, 1993, Layout with LATEX www.citeseerx.ist.psu.edu/./download?doi, 10.1.1.115.3210[1].pdf

TIKHONOV V.I., Volkov A.A (2002). Science 296:2363.

TILLER W.A (1997). Science and human transformation: subtle energies, intentionality and consciousness. Pavior Publishing, Walnut Creek.

TILLER W.A., Dibble E., Kohane M.J (2001). Conscious acts of creation: the emergence of a new physics. Pavior Publishing, Walnut Creek.

TILLER WA, Dibble E, Kohane MJ (2001). Conscious acts of creation: the emergence of a new physics. Pavior Publishing, Walnut Creek.

TOUFEXIS, Anastasia (1995-09-25). "Is Homeopathy Good Medicine?". Time Magazine. http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,983466,00.html. Retrieved 2008-01-22.

TRANSACTIONS of The Homeopathic Medical Society of the State of New York, Colecția 1906- 1916, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

TRANSACTIONS Of World Congress Of Homoeopathic Physicians and Surgeons, Colecția 1893, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

TREVINO E. Gracia, The treatment of bronchial asthma, Homoeopathic Recorder, The, December Vol LV N°12 , 1940, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

TRUEMAN Chris, Claudius Galen, http://www.historylearningsite.co.uk/claudius_galen.htm

TYLER M. L., Different ways of finding the remedy,Transactions of the ninth congress: 1927 – Part 2, London, July 18 to 23, 1927 – part ii, Quinquennial Homoeopathic International Congress. Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

TYLER Margaret Lucy : [Drosera] 1927, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

TYLER Margaret Lucy : [Repertorizing] Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

TYRRELL G.W.J., Attard P (2001). Phys. Rev. Lett. 87:176104.

ULLMAN Dana: Italian Homeopathic Research Conference. Homeopathic Educational Services © 1995 Copyright © 2005 S. Karger GmbH, Freiburg.

ULLMANN Dana, M.P.H., A Condensed History of Homeopathy, Discovering Homeopathy: Medicine for the 21st Century Published by Berkeley: North Atlantic, 1995. http://www.healthy.net/Health/Article/A_Condensed_History_of_Homeopathy/860/2 http://www.healthy.net/scr/bio.asp?Id=55.

VAN DER ZEE Harry : [Miasms in labour: A revision of the homoeopathic theory of the miasms. A process towards health], Utrecht (Netherlands).: Stichting Alonnissos ( 2000). Publishers, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

VAN WASSENHOVEN, Michel, Clinical Verification, Verification of Homoeopathic Symptoms, First Edition: 2008., 2nd Impression: 2009, B. Jain Archibel s.p.r.l. 5330, Assesse, Belgium., Europe.

VANCE Erik, SCIENTIST AT WORK: TOR D. WAGER; The Placebo Effect Finds an Unlikely Champion, June 21, 2010

VANHASELEN, R (1999), "The relationship between homeopathy and the Dr Bach system of flower remedies: A critical appraisal", British Homoeopathic journal 88(3).: 121-7, doi:10.1054/homp.1999

VANNIER Léon, Les tuberculiniques et leur traitement homœopathique, étude clinique et thérapeutique, Paris, G. Doin, 1947.

VANNIER Leon, MD Typology in Homeopathy English translation published by Beaconsfield Publishers, Ltd. England, 1992.

VANNIER, L. Les canceriniques et leur traitement homoeopatiques, Paris, G. Doin & Cie Editeurs, 1952.

VARMA P.N. and Indu Vaid : [Side effects], ( 1992). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

VARMA P.N. and Indu Vaid : Encyclopaedia of Homeopathic Pharmacopoeia Vol 1 and Vol 2, (1995). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

VARNEY J.D., “Is homoeopathy longer needed in modern medicine?” Homeopathic Herald, The 1948 March Vol VIII N°12, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

VENTEGODT Søren et al., „Holistic Medicine: Scientific Challenges”, Why is Self-Assessed Health the Most Robust Health Indicator in Town? The Scientific World Journal (2003). 3, 1108-1116, http://www.med.uottawa.ca/sim/data/Images/Holistic%20medicine%20I.pdf

VENTEGODT Søren et al., „Rationality and irrationality in ryke geerd hamer’s system” Journal of Alternative Medicine Research, Volume 1, Issue 1, pp 49-61, 2009 Nova Science Publishers, Inc. http://www.livskvalitet.org/pdf/51_261_JAMR_2009_Volume_1_Issue_1_-_FP_Version.pdf

VERMA, S.K., Jain, V., Verma, D. And Khamesra, R. Crataegus Oxyacantha – a Cardioprotective Herb, Journal of Herbal Medicine and Toxicology 1 (1). 65-71 (2007). http://www.realfoodnutrients.com/bp/Studies/CrataegusOxyacanthaCardioProtectiveHerb.pdf

VERMEULEN Frans : [Concordant Materia Medica], ( 1997), Encyclopaedia Homeopathica 2.2.1-2006/07/24 Archibel. S.A.

VERMEULEN Frans : [Prisma – The Arcana of Materia Medica Illuminated – Similars and Parallels between substance and remedy.], Haarlem (Netherlands).: Emryss bv Publishers (1st ed.).( 2002). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

VERMEULEN Frans: [Synoptic Materia Medica. Vol 2], ( 1998). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

VIJAYAKAR Prafull, „Genetic Materia Medica”, Vol.- I., „Tri-miasmatic Materia Medica”. „Predictive Homoeopathy”, „Homoeopathy is Mathematics”, First Edition – 2008, Publisher Mrs. Preeti Vijayakar 144, Anand Bharti Co-op Hsg. Soc., Dadar, Mumbai – 400028.

VIJAYAKAR Prafull, „Predictive Homeopathy”, Part-I, „Theory of Supression”, „Disease progression and cure is Mathematics!” Sixth edition 2008, Mrs. Preeti Vijayakar, Preeti Vijayakar 144, Anand Bharti Co-op Hsg. Soc., Dadar, Mumbai – 400028.

VIJAYAKAR Prafull, „Predictive Homeopathy”, Part-II, „Theory of Acutes”, „Homeopathy is Mathematics”. 2000, Mrs. Preeti Vijayakar, Preeti Vijayakar 144, Anand Bharti Co-op Hsg. Soc., Dadar, Mumbai – 400028.

VIJAYAKAR Prafull, „The End of Myasmtion of Miasms”, „Mathematics of Human Defense against Diseases”, „Predictive Homoeopathy”, Part-III. Reprint 2006, Publisher: Mrs. Preeti Vijayakar 144 Anand Bharati Co-op. Hsg. Soc. Dadar, Mumbai-400028.

VIJAYAKAR Prafull, Frequent Encounters, Series 1, Extroverts and Introverts, First Edition 2009, Publisher: Mrs. Preeti Vijayakar 144 Anand Bharati Co-op. Hsg. Soc. Dadar, Mumbai-400028.

VINCENT S. R., Two typical cases, Hahnemannian Advocate, Volume XXXV Chicago, No 9, 1896, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

VITHOULKAS George and OLSEN Steve : [Winning Strategies of Case Analysis: A Short Course For Radar and the Vithoulkas Expert System] Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

VOELKER Rebecca, Nocebos contribute to a host of ills. JAMA, 1996 Feb 7;275 (5).:345,347. http://jama.jamanetwork.com/article.aspx?articleid=395391

WALACH Harald, Ph.D., Wayne B. Jonas, M.D., Ph.D., John Ives, Ph.D., Roel Van Wijk, Ph.D.,And Otto Weingärtner, Dr.Phil.Nat. Research On Homeopathy: State Of The Art. J Altern Complement Med. 2005 Oct;11 (5).:813-29. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/16296915

WASSON R.G., Soma: Divine Mushroom of Immortality, Ethnomycological Studies No.1, Harcourt Brace Jovanovich, New York, 1968.

WEBSTER’S New Twentieth Century Dictionary, 1979. 2nd edition. Dorset & Baber, New York.

WEBSTER's Revised Unabridged Dictionary, published 1913 by C. & G. Merriam Co.

WEIR E. Mass sociogenic illness. CMAJ, 2005;172 (1).:36 http://www.canadianmedicaljournal.ca/content/172/1/36.full

WHEELER, F.J., Vaccination: Variolinum and Thuja, Transactions of the ninth congress : 1927 – Part 2 London, July 18 to 23, 1927 – part ii, Quinquennial Homoeopathic International Congress, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

WHITE, William, 1831 or 2-1890, Swedenborg, Emanuel, 1688-1772 Philadelphia : J. B. Lippincott & co. http://www.archive.org/details/lifeofemanuelswe00whitiala.

WHITEHOUSE, David, BBC news, Assefi, Seema, Garry, Maryanne. Thinking yourself tipsy. Psychological Science, Tuesday, 1 July, 2003, 17:46 GMT 18:46 UK, http://news.bbc.co.uk/2/hi/health/3035442.stm

WHITMONT, Edward C. 1980. Psyche and Substance: Essays on Homeopathy in the Light of Jungian Psychology. 1st edition. North Atlantic Books, Berkeley, CA.

WHITTAKER, Robert H. Classification of Plant Communities, 1978 (Handbook of Vegetation Science), Kluwer Academic Publishers,

WHITTAKER, Robert H. Classification of Plant Communities, 1978 (Handbook of Vegetation Science), Kluwer Academic Publishers

WHO, „Preamble to the Constitution of the World Health Organization as adopted by the International Health Conference, New York, 19-22 June, 1946; signed on 22 July 1946 by the representatives of 61 States” („Official Records of the World Health Organization, no. 2, p. 100). and entered into force on 7 April 1948”. http://www.who.int/about/definition/en/print.html.

WHO, Pertussis, 21 June 2011, http://www.who.int/immunization/topics/pertussis/en/index1.html

WHO: Safety issues in the preparation of homeopathic medicines, 2009, http://www.homeopathyeurope.org/news-and-press/news/who-safety-issues-in-the-preparation-of-homeopathic-medicines. www.who.int/medicines/areas/traditional/Homeopathy.pdf, http://www.who.int/medicines/areas/traditional/prephomeopathic/en/index.html

WIKIPEDIA, 2006, Lachesis muta (TSN 209556). Integrated Taxonomic Information System. Retrieved on 25 October 2006, http://en.wikipedia.org/wiki/Lachesis_muta§Taxonomy.

WIKIPEDIA, Avogadro constant”, 2012, http://en.wikipedia.org/wiki/Avogadro_constant.

WINSTON Julian Conform autorului, schema a fost promovată la unul din primele seminarii conduse de Eizayaga în Statele Unite., 1991, http://www.wholehealthnow.com/homeopathy_pro/eizayaga_layers.html

WINSTON Julian, A brief history of potentizing machines, Deschere, M.: Microscope and Potency, with a Riview of Modes of Potentizing Drugs, and the introduction oa a New Potentizer. North American Journal of Homeopathy. May (1879). British Homoeopathic Journal April 1989. Vol. 78. pp. 59-68, http://www.1796kotok.com/pdfs/brief_hist_potent.pdf

WITTA Claudia, Thomas Keila, Dagmar Selima, Stephanie Rolla, Will Vancea, Karl Wegscheiderb, Stefan N. Willicha „Outcome and costs of homoeopathic and conventional treatment strategies: A comparative cohort study in patients with chronic disorders”. Complementary Therapies in Medicine. June 2005 http://www.journals.elsevierhealth.com/periodicals/yctim/article/S0965-2299 (05).00022-1/abstract

WOESE C, Kandler O, Wheelis M (1990). "Towards a natural system of organisms: proposal for the domains Archaea, Bacteria, and Eucarya.". Proc Natl Acad Sci USA 87 (12).: 4576–9. doi:10.1073/pnas.87.12.4576. PMID 2112744. http://www.pnas.org/cgi/reprint/87/12/4576. http://en.wikipedia.org/wiki/Carl_Woese

WONG Geoffrey, THE PHILOSOPHY OF VIRTUAL REALITY www.doc.ic.ac.uk/~nd/surprise_96/journal/vol1/kcgw/article1.html

WOODBURY B. C., Clinical confirmations, International Hahnemannian Association, 1921, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

WOODBURY, B.C. Orientation in homoeopathy, International Hahnemannian Association, 1921, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

WOODS Fergie Harold : [Essentials of Homeopathic Prescribing], London: Homeopathic Publishing Co ( 1950). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

WOODWARD A.W. : [Constitutional Therapeutics], ( 1903). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

WORDNet 3.0, Farlex clipart collection. © 2003-2008 Princeton University, Farlex Inc.

WORLD Health Organization 2001, Legal Status of Traditional Medicine and Complementary/Alternative Medicine: A Worldwide Review, http://whqlibdoc.who.int/hq/2001/WHO_EDM_TRM_2001.2.pdf

WRIGHT Elizabeth : [A Brief Study course in Homeopathy], 1959, New Delhi: Jain Publishers, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

www.cesaremattei.com

www.thefreedictionary.com

YAKABOR G.E., Butt H.J., Vinogradova O.I (2000). J Phys Chem B 104:3407.

YASGUR Jay : [Homeopathic Dictionary and Holistic Health Reference], Greenville: Van Hoy Publishers ( 1990). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

YOLTON, John. John Locke and the Compass of Human Understanding. Cambridge: Cambridge University Press, 1970.

YORK University (2008, January 5). Big Pharma Spends More On Advertising Than Research And Development, Study Finds. ScienceDaily. Retrieved April 29, 2012, from http://www.sciencedaily.com /releases/2008/01/080105140107.htm

YOUNG Sue Homeopathy, 2007, The website of a London based homeopath http://homeopathy.wildfalcon.com/archives/2007

YOUNG, James O., "The Coherence Theory of Truth", The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Fall 2008 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL = <http://plato.stanford.edu/archives/fall2008/entries/truth-coherence/>.

ZAREN, Ananda, Materia Medica: Core Elements of the Materia Medica of the Mind, Vol. I (1993). Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

ZHANG Xiaorui, Coordinator, Traditional Medicine, Department of Health System Governance and Service Delivery, World Health Organization, 2009. www.who.int/medicines/areas/traditional/Homeopathy.pdf

ZISSU Roland, Congrès d'Évian de la Fédération des Sociétés Homœopathiques (Mai 1958). "Le Tuberculinisme ne pouvait être qu'une acquisition homœopathique postérieure à HAHNEMANN". http://www.homeoint.org/books/dempubli/psortube.htm

ZUYIN L., Scientific QiGong Exploration (1997).Amber Leaf Press, Malvern, PA, USA.

WHITNEY, Jerome (2010). "The Evolution of the Organon" (PDF). ARH Journal: 21.

MORROW, H. C. Therapeutic notes Notes on a dietetic case, Homoeopathic Physician, The1888 Volume VIII N°9, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HOLMES H. P., Tuberculinum, International Hahnemannian Association, 1893, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

MULLIN Jno. W., M. D., Wilmington, Del. ations are administered." British Homoeopathic Journal, 1912 – Volume XXVII, N°1, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

WOODBURY B. C., The place of materia medica in the practice of modern medicine, International Hahnemannian Association, 1926 Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

STARFIELD Barbara, MD, MPH, Is US Health Really the Best in the World? Downloaded from www.jama.com at Johns Hopkins University on September 2, 2010

BOGER, C. M., Odds and ends (C. M. Boger). International Hahnemannian Association, 1919, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

COREA C. V. S., What is wrong with homoeopathy, BY C. V. S. COREA, M.D. , D. SC., PH.D. (CEYLON). Homeopathic Herald, The, July Vol XI N°4, 1950, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

PULFORD A. What is wrong with homoeopathy, Homeopathic Herald, The, Sept. 1949. Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

RABE Rudolph. F. Homoeopathic Recorder, The, September Vol LXIV N°3, 1948, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

MARINOFF, Lou, Întrebări fundamentale, Trad. Zamfirache Oana, Ed. Trei, 2013, pp. 17-30.

PEARSE, A.G (1969). "The cytochemistry and ultrastructure of polypeptide hormone-producing cells of the APUD series and the embryologic, physiologic and pathologic implications of the concept". J. Histochem. Cytochem. 17 (5). p.303

VENESSON Julien, Gluten, comment le blé moderne nous intoxique, Thierry Souccar Editions, 2013, Vergèze.

VINCENT Louis Claude, La Bioelectronique De Louis Claude Vincent & Jeanne Rousseau (70 Pages), Document pdf de 70 pages reprenant les études faites en 1960. https://archive.org/details/La_Bioelectronique_De_Louis_Claude_Vincent_70_Pages

TEIXEIRA, J (2007), "Can water possibly have a memory? A sceptical view",Homeopathy 96 (3).: 158–62, doi:10.1016/j.homp.2007.05.001,PMID 17678811

TEIXEIRA, José; LUZAR, Alenka; LONGEVILLE, Stéphane (2006), "Dynamics of hydrogen bonds: how to probe their role in the unusual properties of liquid water",Journal of Physics: Condensed Matter 18 (36).: S2353–62,Bibcode:2006JPCM.18S2353T, doi:10.1088/0953-8984/18/36/S09

WEISSMANN, G (2006), "Homeopathy: Holmes, Hogwarts, and the Prince of Wales", The FASEB Journal 20 (11).: 1755–8, doi:10.1096/fj.06-0901ufm,PMID 16940145

ENSERINK Martin, "Newsmaker Interview: Luc Montagnier. French Nobelist Escapes "Intellectual Terror" to Pursue Radical Ideas in China", Science 24 December 2010: 1732. doi:10.1126/science.330.6012.1732

TURNER M. Worcester.The route of medicinal action, International Hahnemannian Association, 1918, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

WEIR J. Presidential address, June, 1936. Homoeopathic Recorder, The, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

KENNEDY W. P., “The nocebo reaction,” Medical World, vol. 95, pp. 203–205, 1961.

DONOHUE Julie, A History of Drug Advertising: The Evolving Roles of Consumers and Consumer Protection, Milbank Q. 2006 Dec; 84(4): 659–699., Copyright © 2006 Milbank Memorial Fund, https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2690298/

WEAVER, W. A., A neophyte tries his wings, Homoeopathic Recorder, 1952 TheSeptember Vol LXVII N°9, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

WELLS P. P. Alternation of remedies, Homoeopathic Physician, The 1887 Volume VII N°3 Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

CLARK John H. British Homoeopathic Journal, 1912 – Volume XXVII, N°6, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

HOYNE, Some cases of suppressed eruption, Discussion, International Hahnemannian Association, 1893, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

LERNER Aaron, Factori de mediu non-nutriționali asociați cu boala celiacă: infecții și vaccinări., (p 389). Shoenfeld Yehuda, Agmon-Levin Nancy, Tomljenovic Lucija. Vaccinurile și autoimunitatea. Trad. Tarog Tatiana, Copyright © AFMC Christiana 2016. Ed. Christiana.

GUERNSEY, wm. Jefferson; Medical Advance, 1883-1884 Vol XIV, N°10, Correspondence Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.

VIRCHOW, R. Specificists and Specifics. Virch. Arch., 6th Vol., 1854, p. 5.

ROYAL, G. Cases and verifications, International Hahnemannian Association 1917, Encyclopaedia Homeopathica Version number: 2.2.1 24/07/2006. Archibel. S.A.