Utilizarea Paradisurilor Fiscale
UTILIZAREA
PARADISURILOR FISCALE
CUPRINS
CAPITOLUL I. Paradisurile fiscale
1.1. Nașterea și evoluția paradisurilor fiscale
Aspectul sensibil al sistemului fiscal este reprezentat de-a lungul anilor, de impunerea fiscală excesivă; impozitarea a stat în centrul economiilor regimurilor despotice și feudale timpurii, precum și a taxelor colonialiste, dar istoriile acestora sunt pline de revolte îndreptate împotriva taxelor. Totuși existența unor mici entități juridice cu statut special sau de tip statal, numite în literatura secolului XX, paradisuri sau oaze fiscale, nu este un fenomen caracteristic lumii contemporane. Acesta a existat din vechime. În Grecia veche, insulele din vecinătatea Atenei erau utilizate de către comercianți pentru stocarea mărfurilor. În felul acesta se evita un impozit de 2%, perceput de cetate asupra importurilor și exporturilor. În secolele XVI – XVIII, Flandra a devenit un paradis fiscal, întrucât comerțul efectuat prin porturile sale era supus la obligații fiscale și restricții minore. În anul 1889, Bank of Nova Scotia din Canada, a doua ca mărime din țară, a deschis un birou în Jamaica. Astfel, clienți săi beneficiau de avantajele fiscale și financiare acordate de această țară pentru operațiunile de comerț internațional.
Din cele mai vechi timpuri, de când romanii, fenicienii și cartaginezii își mutau capitalurile în zone mai sigure – mai îndepărtate -, activitățile financiare au fost prin definiție foarte mobile. Un investitor avizat își căuta cel mai favorabil mediu de afaceri în care activitățile sale mobile se puteau dezvolta nestingherit.
Nașterea paradisurilor fiscale are o istorie complexă. Unele țări, precum Elveția, au o lungă istorie în păstrarea secretului bancar, pe când altele (Bahamas, Liechtenstein, Montevideo, Delaware, Jersey) au excelat prin oferirea de canale de refulare de sub presiunile reglementărilor legale din zone onshore, iar altele au apărut ca rezultat al rivalităților dintre state și al unor interpretări noi asupra legilor fiscale.
O parte din insulele din largul coastelor europene sau nord-americane au devenit clasicele centre financiare ofshore (OFC). Ele erau caracterizate de taxe foarte mici sau aproape inexistente, prosperând pe baza afacerilor din zonele învecinate cu taxare ridicată. Dacă la început denumirea a provenit de la poziționarea acestor centre financiare, termenul definește acum și jurisdicțiile continentale, precum Luxemburg, Andorra, Monaco etc.
Ca urmare a presiunilor exercitate de autoritățile fiscale ale statelor dezvoltate au apărut și nemulțumirile contribuabililor. Acest context a determinat o serie de mici state să profite de suveranitatea lor pentru a atrage banii fierbinți din zonele cu fiscalitate ridicată. Naylor induce ideea că avocați cu state de plată în rândul mafiei au redactat legislația financiară a unor paradisuri fiscale din zona Caraibelor. Prin urmare, paradisurile fiscale au apărut ca o zonă de depresurizare a sistemului financiar – fiscal internațional, iar dezvoltarea globală accentuată a alimentat acest fenomen.
Globalizarea presupune unirea diferitelor economii naționale într-o singură lume economică. Acest lucru apare ca rezultat al creșterii fluxului investițiilor și a celui comercial, măririi forței de muncă și rapidelor schimbări tehnologice. Dereglementarea piețelor financiare, reducerea barierelor comerciale și investițiilor precum și scăderea costurilor comunicației și transporturilor au impulsionat aceste tendințe.
Era modernă a debutat cu un val de reacții împotriva taxelor, care au produs scântei atunci când costurile crescânde ale războiului au impus creșterea taxelor în întreaga Europă; o parte din aceste mișcări nu au avut succes – cum ar fi Australia și Irlanda, iar unele au devenit puncte istorice de răscruce. Războiul american de independență a fost marcat de lupta împotriva taxelor vamale și a contrabandei. În Franța, impozitarea a fost cea care a scos la iveală marile conflicte dintre clasele sociale, în cadrul revoluției din 1789, revoluție marcată de jefuirea punctelor vamale, arderea registrelor ce consemnau taxele și de declarația claselor de jos, cum că toate dările existente sunt nule și neavenite.
Dezvoltarea capitalismului și a democrației liberale nu au însemnat însă sfârșitul impozitării; primele stat capitaliste au ajuns la concluzia că este nevoie de taxe, însă caracterul lor obligatoriu era oarecum contradictoriu cu ideea liberului schimb. De atunci impozitarea a fost un motiv de nemulțumiri și mai mari. De exemplu Mișcarea Poujatistă din Franța anilor ’50 a început într-un sat din regiunea Lot, ca un protest îndreptat împotriva vizitei unui preceptor și a reprezentat un refuz al micilor fermieri și a negustorilor de a accepta dările unui stat birocratic, pe care ei l-au perceput ca fiind aliat cu tendința de lipsire de personalitate – în condițiile istorice ale apariției unor mari structuri financiare. Această mișcare socială s-a concentrat pe taxe, deoarece ele reprezintă o expresie pură a puterii absolute a statului.
Așadar, chiar și în cele mai permisive democrații s-au născut tensiuni în jurul legitimității taxelor. Intrigile politice din jurul acestei legitimități, felul în care revoltele au fost conduse și noile compromisuri la care s-au ajuns, au asigurat esența istoriei impozitelor. Acestea au marcat epocile sale și momentele de transformare.
Geoff Mulgan și Robin Murray identifică două momente istorice de tranziție: primul moment, care a avut ca loc între sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, a înlocuit un regim de impunere absolutist cu unul capitalist. În cadrul absolutismului, dările erau plătite, în special de către negustori și de către cei săraci, nobilimea, clerul și clasa avută a orașelor erau, în mare măsură, scutiți de plată, cu excepția perioadelor de război. Economiștii și politicienii vremii au făcut campanie împotriva acestor privilegii, argumentând că fiecare cetățean ar trebui să-și plătească partea sa de taxe, taxele interne ar trebui reduse și acumulările de venit să se realizeze pe seama chiriilor și averilor. Cu mici excepții, acesta era programul miniștrilor de finanțe și al persoanelor cu perspective economice mai largi, dar a fost nevoie să se producă revoluția din Franța, și teama răspândirii ei în străinătate, pentru ca acest program să se răspândească în Europa.
Noua ordine era caracterizată de cinci trăsături: sfârșitul privilegiilor și al obligațiilor feudale; creșterea taxelor indirecte asupra comerțului exterior și al consumului casnic, odată cu micșorarea taxelor asupra bunurilor de primă necesitate (sarea) și creșterea dependenței de taxele asupra băuturilor și tutunului; deschiderea către taxarea chiriilor și averilor; creșterea centralizării finanțelor publice și a deciziilor de cheltuieli din trezoreriile naționale, precum și subordonarea administrației fiscale și finanțelor publice controlului parlamentar, prin intermediul bugetului.
Acestea au avut efecte în perioade diferite, în funcție de circumstanțele naționale și politice dar, împreună, au format o nouă ordine fiscală, o nouă orânduire, care s-a mărit și dezvoltat pe măsură ce secolul al XIX-lea a progresat.
Al doilea moment crucial a avut loc în anul 1890, ca răspuns la o extindere bruscă a cheltuielilor publice și a mișcărilor muncitorești. Aceasta a implicat o trecere de la un impozit unic la taxele progresive, centrate pe un nou rol al impozitului pe venit. În Marea Britanie a secolelor XVII-lea și XIX-lea, ca de altfel în majoritatea statelor lumii, impozitele indirecte au constituit ponderea cea mai importantă a impozitelor colectate de la buget. Primul impozit pe venit a fost aplicat temporar în 1799 și a devenit permanent din 1842, dar randamentul său a fost modest. În 1872 a produs numai 7 milioane £, față de 47 milioane £ obținute din taxe vamale și accize. Inițial, a fost văzut ca un mijloc de creștere a venitului bugetar și nu s-a vrut niciodată a fi progresiv. Gladstone a afirmat că principiul impozitului pe venit gradual tinde către comunism și a luptat pentru abolirea taxei pe venit în cadrul alegerilor din 1874.
În decurs de 20 de ani, alt compatriot al său, Hardcourt, a introdus un buget cu impozite pe venit progresive și taxe de moștenire. La sfârșitul secolului, randamentul impozitelor directe l-a surclasat pe cel al impozitelor indirecte și, în 1909, “războiul bugetar împotriva sărăciei”, propus de Lyod George, nu numai că a susținut caracterul progresiv al impozitelor, ci a inclus o suprataxă și o formă de impozit asupra câștigurilor de capital aferente terenurilor. Acest politician spunea că “prin plata impozitelor oamenii trebuie să contribuie proporțional cu mijloacele de care dispun”.
În alte țări, lucrurile s-au mișcat ceva mai repede decât în Marea Britanie: impozitul pe venit a fost introdus în Spania în 1861, în Italia în 1864, în Japonia în 1867, iar în multe state federale germane, în ultima decadă a secolului XIX. Principiul progresivității a fost adoptat și de către conservatoarea Prusie în 1891, în Belgia liberală în 1893 și în America democrată în 1894.
Până la începerea primului război mondial, impozitele directe progresive deveniseră etalon. Ceea ce marchează dezvoltarea lor, pe parcursul secolului XX-lea, este în creștere constantă a numărului de plătitori de impozite directe și creșterea randamentului acestora. În 1909, în Marea Britanie, numai un milion de contribuabili plăteau impozit pe venit; înainte de al doilea război mondial, numărul acestora crescuse la 4 milioane, în 1948 la 14,5 milioane, la mijlocul anilor ’70 la 21 milioane și în 1990 la 25 milioane. Reținut la sursă de către angajatori, după cel de-al doilea război mondial, impozitul pe venit a devenit o sursă importantă pentru finanțarea serviciilor. S-a integrat bine în noile forme de producție de masă și, începând cu anii ’30, la reglarea macroeconomiei.
În anii ’70, în cadrul țărilor membre OCDE, impozitul pe venit și contribuțiile la asigurările sociale au reprezentat majoritatea veniturilor din taxe, iar în multe țări a reprezentat două treimi din totalul impozitelor. Acele țări, în cadrul cărora industrializarea a luat naștere mai târziu – Irlanda, Spania, Portugalia și Grecia – au adoptat rapid atât semnificația impozitului pe venit, cât și ponderea acestuia în totalul impozitelor.
Dacă existența contrastelor clare între impozitarea secolului al XIX-lea și cea a secolului XX-lea este ușor de remarcat, există totuși elemente de continuitate. Apare o îndepărtare de regresul feudal și o apropiere de caracterul progresist al democrațiilor sociale și liberale. Astfel, se subliniază importanța statului ca termen de legătură între drepturile și obligațiile fiscale și justificarea acestora. Un alt element de continuitate este tendința de centralizare a acumulărilor de venit și a aprobării cheltuielilor publice.
În timpul perioadelor anterioare de tranziție, nevoia de a finanța cheltuielile crescânde ale guvernului a expus structura de rezistență a regimului de impozitare moștenit. La sfârșitul secolului al XVII-lea, creșterea cheltuielilor a fost rezultatul costurilor externe ale războiului; la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost cauzată de costurile interne de menținere a păcii. În prezent, creșterea cheltuielilor este cauzată de costurile interne de menținere a serviciilor publice, de pensii și de mărire a numărului de oameni ce depind de stat.
1.2. Creșterea economică în paradisurile fiscale străine
Expansiunea enormă a activității economice globale începând cu anul 1890 a avut menirea de a contribui în mod simțitor la dezvoltarea economiilor paradisurilor fiscale, întrucât avântul mondial al investițiilor străine directe a mărit simțitor cererea de operațiuni în țări de acest tip, cu scopul evitării sau diminuării taxelor.
În graficul 1 sunt prezentate ponderile anuale ale investițiilor străine directe mondiale în nivelul venitului la nivel moniale în nivelul venitului la nivel mondial, așa cum au fost raportate acestea prin intermediul indicilor de dezvoltare globală publicați de Banca Mondială.
Țările așa zise “paradisuri fiscale” au fost printre primele care au beneficiat de această dezvoltare, atrăgând, în trecut ca și în prezent, valori disproporționate din volumul investițiilor străine la nivel mondial.
ISD/PIB (%)
Graficul 1. Ponderea investițiilor străine directe în valoarea mondială a PIB
Irlanda ne oferă unul din cele mai bune exemple de performanță a economiei unui paradis fiscal. Irlanda a fost timp de mulți ani o țară cu venituri mici comparativ cu standardele vest – europene. Economia ei s-a dezvoltat într-un ritm alert, pe măsură ce investițiile străine directe au crescut la nivel global, iar astăzi Irlanda posedă unul din cele mai ridicate niveluri de trai în Europa. Irlanda are o rată a impozitului de profit foarte mică (momentan 12,5%), menită să atragă investiții străine – unele de succes, întrucât aproape jumătate din manufacturile irlandeze aparțin unor firme cu capital străin. După unele studii (2002) demonstrează că recentele performanțe remarcabile ale economiei irlandeze reflectă o împletire de factori, , care include educația și reformele macroeconomice, evoluția demografică și schimbările de pe piața muncii, alături bineînțeles de politica fiscală.
În timp ce succesele economice ale unor țări pot fi puse aproape cu certitudine pe seama unei combinații extinse de factori, putem spune că experiențele fericite ale paradisurilor fiscale se bazează pe explozia investițiilor străine directe și pe accentuarea fiscalității mondiale în deceniile trecute.
Pe de altă parte, fluxurile de investiții de portofoliu au devenit din ce în ce mai receptive; FMI notează că, în contextul liberalizării contului de capital și al creșterii încrederii în bursa de valori, fondurile ce pot fi investite au devenit mai receptive la oportunitățile și riscurile unui grup mai mare de regiuni și țări. Unele țări au eliminat impunerea anumitor fluxuri de investiții financiare, ca o consecință a creșterii senzitivității la impunere. De exemplu, depozitele bancare americane și dobânzile titlurilor de portofoliu plătite străinilor sunt scutite de taxarea americană. Aceste legi au atras mai mult de 1,1 trilioane USD, în depozitele străine, în băncile americane și au făcut din Miami un centru bancar al Americii Latine.
Nota: Cifrele reflectă fluxurile private de active financiare ( acțiuni și obligațiuni)
Sursa: FMI, Balanța de plăți – statistici, 2001
Graficul 2. Investițiile străine de portofoliu la nivel internațional
Efectele competiției fiscale asupra fluxurilor de investiții se observă cel mai bine în țările Uniunii Europene. Țările cu taxe ridicate, cum ar fi Germania și Suedia, au pierdut depozite bancare ale rezidenților lor în favoarea altor țări din UE, cu taxe mai scăzute asupra dobânzilor generate de asemenea depozite. În 1989, Germania a introdus un impozit de 10% pe veniturile din dobânzi obținute de persoanele fizice, cauzând o masivă migrare de fonduri către Luxemburg; în consecință, deoarece a eliminat riscul de schimb valutar și a limitat diferențierea dobânzilor pe teritoriul Europei.
Trebuie spus că nu se pot interpreta corect statisticile oficiale în privința PIB-ului în țările care atrag investiții străine însemnate, deoarece veniturile raportate de companii nu corespund cu câștigurile ce pot fi atribuite factorilor de producție locali. În principiu, PIB reprezintă rezultatul economic produs de factori localizați înăuntrul granițelor unei țări, însă, în practică, acesta ar putea fi modificat de relocarea, motivată de fiscalitate, a veniturilor raportate de către filialele corporațiilor multinaționale deținute de rezidenți străini. O alternativă ar fi să se evolueze performanța economică în funcție de Produsul Național Brut, care reprezintă venitul realizat de rezidenți, și care, în principiu, nu include profiturile raportate de firmele deținute de străini.
Economiile paradisurilor fiscale diferă ca mărime, caracteristicile și bunăstarea materială de economiile celorlalte țări. S-a încercat o estimare printr-o funcție de regresie ce determină nivelul creșterii economice (pe o bază de date ce cuprinde 199 țări). Rezultatele obținute indică faptul că economiile unor țări mai mari și mai bogate s-au dezvoltat mai rapid decât cele ale altora în perioada 1982 – 1999.
Totodată, din studiu a reieșit că țările paradis – fiscale și-au dezvoltat economiile într-un ritm anual de 2,3% mai rapid decât s-ar fi prevăzut luând în considerare mărimea și bogăția lor inițială. Acest efect important al condiției de paradis fiscal este remarcat în studii și susțin faptul că acestea au avut experiențe economice neobișnuite între anii ’80 și ’90. Așadar se poate demonstra statistic că performanța economică a paradisurilor fiscale între 1982 și 1999 nu poate fi atribuită în principal mărimii lor sau nivelurilor inițiale ale veniturilor.
Situația actuală a centrelor financiare offshore
Paradisurile fiscale oferă investitorilor străini un nivel de impozitare foarte avantajos, alături de alte caracteristici non – fiscale desemnate să atragă investiții și deci să stimuleze activitatea economică. Paradisurile fiscale importante găzduiesc mai puțin de 1% din populația lumii (excluzând populați SUA) și generează 2,3% din produsul intern brut la nivel mondial, în același timp atrăgând 5,7% din angajații străini și de 8,4% din imobilizările corporale ale companiilor americane. Produsul intern brut pe locuitor în paradisurile fiscale a crescut între 3,3% față de media la nivel global de 2,3%, situându-l pe o poziție net superioară.
Recentele măsuri legislative în SUA anunță apropiata adoptare a prohibiției relocării fiscale a corporațiilor în jurisdicții offshore precum Bahamas, Barbados sau Bermuda. Conform datelor disponibile și opiniei specialiștilor se constată o recesiune la nivel global a investițiilor în offshore. Fluxurile financiare către zona Caraibelor și a Americii Latine au scăzut de la 328 miliarde USD în 1996 la 126 miliarde USD în prezent. Axându-se numai pe jurisdicțiile offshore, intrările de fonduri au scăzut de la 100 miliarde USD anual – 1995 la numai 50 miliarde USD în primele 20 de luni ale noului mileniu. După 11 septembrie 2001, valorile s-au redus la aproximativ 20 miliarde USD anual, fondurile din Orientul Mijlociu dispărând în totalitate, transferurile din Europa înregistrând o evoluție relativ constantă, Orientul Îndepărtat câștigând 20% pe seama unei creșteri de 20% a Americii Latine și Caraibelor.
1.3.1. Jurisdicții offshore
Paradisurile fiscale nu sunt văzute cu ochi buni de statele lumii care practică o fiscale ridicată. Această bunăvoință este deseori rezultatul ideii că disponibilitatea paradisurilor fiscale ar avea ca efect devierea activității economice din țările cu rate de impozitare mari și erodarea bazelor impozabile – ca sursă de venit pentru guvernele acestor țări. Aceste considerații sunt mai des întâlnite, și într-o formă mai acută, în cazul paradisurilor fiscale aflate în vecinătatea unei anumite regiuni sau federații economice. Dovezile însă conduc la o concluzie diferită; activitățile economice din paradisurile fiscale par a fi complementare cu fenomenul de investire în țările cu taxe ridicate și situate în apropierea acestora; posibilitatea de a înființa o filială într-o jurisdicție offshore determină investiții și vânzări mai mari în țările vecine, care nu garantează aceeași lejeritate fiscală, dar beneficiază de o piață consistentă. Prin urmare, disponibilitatea paradisurilor fiscale în vecinătate se pare că mai mult stimulează decât deviază activitatea economică într-o regiune.
În ciuda faptului că activitatea economică din țările cu taxele ridicate este stimulată de prezența în vecinătate a paradisurilor fiscale., impactul asupra trezoreriei țărilor onshore rămâne destul de ridicat, mai ales când diferențe de impozitare între offshore și onshore sunt majore. Aceasta se datorează faptului că operațiunile financiare din țările paradisurilor fiscale care stimulează activitatea în țările vecine, facilitează în același timp și evitarea fiscalității din țările respective.
Așadar, vecinătatea paradisurilor fiscale are implicații asupra guvernelor statelor onshore învecinate: ea conduce la diminuarea bazei impozabile pentru guvernele țărilor vecine, dar în același timp stimulează activitatea investițiile pe teritoriile acestora.
O evaluare a efectului net al vecinătății zonelor offshore necesită considerații atente asupra substanîei și implicațiilor monetare ale strategiilor de evitare a plății taxelor, strategii în care sunt implicate filialele aflate în paradisurile fiscale.
Totodată se vehiculează ideea potrivit căreia folosirea paradisurilor fiscale de către firmele multinaționale va conduce la perfecționarea sistemelor fiscale ale guvernelor țărilor cu taxe ridicate, prin supunerea firmelor multinaționale la plata unor rate de impozit diferite de cele la care sunt supuse firmele interne (mici).
Interesul investitorilor pentru operațiunile derulate prin paradisuri fiscale este ușor de înțeles. Țările care impozitează profitul la rate foarte mici permit investitorilor tot sau aproape tot, venitul brut câștigat local. Proiectele de investiții cu randament modest (care devine și mai modest în urma impozitării cu o rată de impozit normală) ar putea fi apreciate ca demne de luat în considerare doar dacă ar putea fi localizate în zone offshore, fapt care ar conduce la o impozitare lejeră a beneficiilor modeste generate.
În aceeași ordine de idei, țările cu rate de impozit mai mici se presupune că oferă o gamă mai largă de oportunități de afaceri și atrag astfel un volum mai mare de investiții străine decât celelalte țări, care au un climat economi asemănător, însă taxe mai mari.
Investițiile străine sunt atrase în paradisuri fiscale din motive care depășesc obiectivul taxării minimale a operațiunilor locale, întrucât afacerile multinaționale pot folosi operațiunile din zonele offshore pentru a facilita evitarea plății taxelor ce ar fi de drept datorate statelor onshore. Filialele străine ale firmelor multinaționale au de obicei numeroase tranzacții economice intragrup, dând posibilitatea de a se revoca veniturile sau profiturile supuse impozitelor. Totalul capitalului rusesc exportat în străinătate este în mod semnificativ mai mare decât investițiile rusești în străinătate (înregistrate oficial). Nu trebuie uitat că scurgerea anuală de capital din ultimii ani a depășit totalul investițiilor făcute în străinătate de rezidenții Rusiei. S-a estimat că scurgerea de capital rusesc a totalizat între 150 și 200 miliarde USD în anii ’90; astfel că a depășit de 10 – 15 ori nivelul înregistrat al investițiilor rusești în exterior. Multe din scurgerile de capital rusesc s-au îndreptat către paradisurile fiscale ale lumii, continuându-și ulterior traseul către ale destinații ale lumii.
Evitarea plății impozitelor poate lua multe forme, inclusiv folosirea aranjamentelor financiare precum împrumutul între firme, care plasează venitul brut (de impozitat) în jurisdicția cu taxele cele mai mici. În plus, pe lângă folosirea cu scop fiscal al împrumuturilor între companii, firmele sunt deseori capabile de a-și ajusta prețul la care filialele localizate în diferite țări își vând bunuri și servicii. Cele mai multe guverne cer ca firmele să folosească prețuri recomandate – fixe – pentru tranzacțiile dintre părțile afiliate, la nivelul prețurilor care ar fi folosite și de terți într-o tranzacție asemănătoare; astfel se încearcă limitarea razei de acțiune a prețurilor de transfer motivate de urmărirea eficienței fiscale.
În practică însă, dificultatea aprecierii unor prețuri corecte pentru bunuri și servicii, mai ales pentru elementele intangibile sau pentru care nu se pot găsi tranzacții similare, lasă suficient spațiu de manevră pentru companiile multinaționale. În consecință firmele descoperă că adesea tranzacțiile cu filialele aflate în paradisurile fiscale pot fi folosite pentru a reloca venitul din locațiile cu taxe ridicate către zone mai prietenoase din punct de vedere fiscal.
Există două circumstanțe în care investitorii străini nu vor putea beneficia de posibilitatea de a-și localiza activitatea economică în zone cu taxe foarte mici: prima, și cea mai evidentă, este cea în care firma nu poată să obțină profituri rezonabile din activitățile din paradisurile fiscale. Este imperios necesar să câștigi un venit impozabil pentru a putea beneficia de rate de impozitare mici; există țări cu rate de impozitare extrem de mici, dar care nu dispun de condiții economice acceptabile, fiind deci incapabile de a suporta altceva decât investițiile străine minore.
A doua circumstanță intervine atunci când sistemul de impozitare din statul de origine neutralizează în mod efectiv cea mai mare parte din impulsul de a obține venitul în zone cu taxe mici, prin taxarea veniturilor câștigate în paradisurile fiscale la rate de impozit mai mari decât veniturile câștigate în alte părți.
Aproape toate țările impozitează venitul generat prin activitatea economică ce are loc în interiorul granițelor lor. În plus, unele țări, printre care și SUA, taxează și veniturile externe ale rezidenților lor. Pentru a se evita dubla impozitare a veniturilor externe ale americanilor, IRS – ul (fiscul american) permite plătitorilor de taxe să solicite credit fiscal pentru plata taxelor pe venitul extern – taxe plătite de către guvern. Cota de impozitare a companiilor în SUA este în acest moment de 35%, deci o corporație americană care câștigă 100$ într-o țară străină ce practică o impozitare la sursă de 10%, plătește 10$ către guvernul străin și de 25$ către guvernul american; răspunderea plății unui impozit de 35$ (35% din 100$) este redusă la 25% prin creditul de 10$ acordat impozitului pe venit extern.
SUA nu este singurul stat care taxează venitul global general al rezidenților, în același timp permițându-le însă să ceară credit fiscal pentru plata reținerilor la sursă. Alte țări prezintă sisteme asemănătoare, printre care Grecia, Japonia, Norvegia și Marea Britanie. Multe alte țări exportatoare de capital renunță efectiv la impozitarea celei mai mari părți sau a totalității venitului extern obținut de corporațiile lor multinaționale rezidente (Australia, Belgia, Canada, Franța, Germania, Olanda și Italia). Țările care scutesc veniturile externe de impozit și de obicei taxează doar o parte a venitului străin; unele din acestea ( de exemplu Franța și Italia) nu permit tratament favorabil în impozitarea venitului câștigat în paradisurile fiscale mici și în alte locații cu taxe mici.
1.3.2. Finanțarea guvernamentală a jursidicțiilor offshore
Guvernele paradisurilor fiscale par a fi finanțate în mod adecvat, cu o pondere a cheltuielilor guvernamentale în PIB de 25%, ceea ce depășește media globală de 20%, cu toate că populația redusă și bunăstarea materială relativă a acestor țări ar fi teoretic asociate în mod normal cu cerința mai mari din partea guvernului. Dacă prosperitatea economică a paradisurilor fiscale se produce în detrimentul celei a țărilor cu taxe ridicate, este încă neclar, deși studii recente arată că activitatea paradisurilor financiare stimulează și investițiile în jurisdicțiile onshore învecinate
Un cost potențial al oferirii de beneficii fiscale investitorilor străini și locali îl constituie pericolul reducerii la un nivel inacceptabil al totalului impozitelor colectate. Pentru țările care în alte condiții ar atrage o activitate economică foarte redusă nu este însă prea clar dacă, și în ce măsură, nivelul redus al fiscalității este asociat cu un nivel de colectare al impozitelor prea mic. Pentru a putea evalua implicațiile reale, ar fi necesară determinarea nivelului investițiilor străine și al colectării de taxe asociate acestora care ar însoți un nivel mai ridicat de fiscalitate. Acest calcul ar fi însă deosebit de complex, nu doar prin dificultatea de a estima efectul reducerii sau creșterii taxelor pe investițiile străine directe și pe venitul impozabil provenit din activități economice, ci și din cauza necesității de a determina efectele activităților de investiții străine directe asupra multiplelor surse de venituri fiscale, incluzând aici accizele, taxele pe venitul personal, impozitul pe proprietate, taxele pe valoarea adăugată, taxele comerciale și altele.
Evoluții prognozate ale sectorului offshore
Conform lui Walter și Dorothy Diamond, după evenimentele tragice din 11 septembrie, viitorul lumii offshore poate fi definit de următoarele trăsături
– un număr crescut de paradisuri fiscale vor deveni jurisdicții orientate către tratate de evitare a dublei impuneri, similar celui din Cipru, Malta, Islanda, Madeira;
– restructurarea sistemelor fiscale, astfel încât paradisurile fiscale caracterizate de taxe nule vor deveni țări cu taxare redusă pentru rezidenți;
– aprobarea unui control moderat al schimburilor și apelul la o restrângere voluntară a ieșirilor de fonduri către offshore;
– întărirea regulilor privitoare la entitățile juridice controlate în / din jurisdicțiile offshore;
– intensificarea utilizării ca centre financiare offshore de către nerezidenții americani a cinci state membre SUA: Delaware, Colorado, Alaska, Nevada și Rhode Island – acestea implementând legislație ce scutește nerezidenții SUA de lata taxelor, stimulează înființarea de trusturi de protecție a proprietății și deschiderea de conturi bancare;
– creșterea cantității și calității schimburilor de informații între jurisdicțiile offshore și statele onshore în vederea creșterii eficienței luptei împotriva spălării banilor murdari și evaziunii fiscale.
În urma atacurilor teroriste conduse de organizația Al Quaeda, o ofensivă internațională s-a declanșat împotriva acțiunilor de spălare a banilor murdari și de susținere financiară a activităților teroriste. În spiritul acestei acțiuni congregate pot fi anticipate o seria de măsuri viitoare:
– SUA și aliații săi vor să determine mai mult sau mai puțin diplomatic paradisurile fiscale să lupte mai eficient împotriva spălării banilor murdari;
– economia internațională va continua să se îndrepte cu pași mari spre un accentuat schimb de informații între națiuni, secretul strict al operațiunilor offshore va deveni de domeniul trecutului;
– creșterea cooperării între statele dezvoltate (membrii OCDE, G7, UE și NATO), ce vor fi dispuse să-și unească eforturile la toate nivelurile pentru a identifica și distruge activitățile de spălare a banilor murdari în scopul finanțării operațiunilor teroriste;
– intensificarea investigării operațiunilor economice desfășurate în SUA și în zona sa de influență și care sunt suspectate de legături cu formațiunile teroriste;
– atenția investigatorilor se va direcționa atât către micile afaceri – posibile canale de spălare a banilor murdari ( tradiționalele hawala islamice), cât și către marile bănci, corporații multinaționale și instituții financiare;
– SUA și Marea Britanie vor conduce plutonul în această luptă care se anunță de lungă durată.
Caracteristicile paradisurilor fiscale
În primul rând aceste entități juridice oferă avantaje fiscale, comparativ cu alte entități juridice, societăților care îți stabilesc sediul social sau persoanelor fizice care își au rezidența pe teritoriul acestora. Scopul îl constituie atragerea societăților în expansiune, atragerea de capital și stimularea apariției de activități necesare asigurării echilibrului economic și social. Facilitățile fiscale utilizate în vederea îndeplinirii scopului urmărit sunt multiple: scutirea de impozit a veniturilor / profiturilor realizate sau aplicarea unor cote extrem de reduse. O altă caracteristică esențială o constituie protecția prin lege a operațiunilor financiare sau comerciale realizate de persoanele fizice sau juridice.
Avantajele fiscale legate de delocalizarea operațiilor și profiturilor din onshore în offshore sunt ușor de înțeles. Profitând de legislația fiscală favorizantă a cestor state speciale, companiile offshore și implicit proprietarii lor pot obține economii considerabile de la plata taxelor și impozitelor datorate statului (sursă a veniturilor). Există însă și alte tipuri de beneficii ce pot fi accesate în zonele offshore: eliminarea controlului schimbului valutar – de regulă, companiile offshore își pot derula tranzacțiile financiare în orice valută și-și pot păstra rezervele financiare în orice monedă, fără o permisiune specială; lipsa obligativității ținerii evidențelor contabile – multe paradisuri fiscale nu cer companiilor offshore să țină evidențe contabile, fapt ce conduce la economii substanțiale; considerații legate de prestigiu – de multe ori, și mai ales în economiile în tranziție sau în curs de dezvoltare, o companie națională autohtonă. Mai mult, prezența “capitalului străin” într-o societate națională conduce la obținerea unei imagini mai bune a acesteia, putând asigura în unele cazuri chiar și scutiri de impozite și taxe.
În cazul centrelor offshore, în afara legislației stabile și a fiscalității avantajoase, alte posibile avantajeale utilizării acestor zone sunt: exploatarea posibilităților oferite de evoluția sistemelor de tratate și acorduri fiscale internaționale (așa-numitul “treaty shopping”); utilizarea facilităților oferite de unele state privind neimpozitarea dobânzilor plătite nerezidenților și protejarea activelor (în special în SUA); utilizarea celor aproximativ 1.500 de zone de comerț liber din lume.
Aceste entițăți, pentru a asigura un regim fiscal privilegiat, își adaptează permanent legislația fiscală în concordanță cu evoluția acesteia pe plan internațional. Nu este de neglijat faptul că unele paradisuri fiscale dispun de acorduri fiscale în vederea evitării dublei impuneri a veniturilor cu țările industrializate. Prin aceasta se urmărește asigurarea reducerii impozitului aplicat în mod normal investițiilor străine față de cel din țările semnatare.
Alte caracteristici privesc: dezvoltarea unui sistem bancar lipsit de reglementări restrictive și constrângeri, care asigură rapiditatea operațiunilor din interiorul și în afara granițelor, absența / limitarea unui control asupra schimburilor valutare, cu excepția operațiunilor legate de devize străine, precum și asigurarea unor mijloace de comunicații (telefon, conexiuni Internet, servicii aeriene) la un înalt nivel funcțional.
Totuși, orice avantaj la un anumit nivel poate genera un dezavantaj major la un alt nivel. Pornind de la această supoziție, FMI a demarat în anul 2000 un program de evaluare a centrelor financiare offshore din punct de vedere a caracteristicilor acestora și potențialelor influențe negative asupra stabilității sistemului financiar internațional.
Pentru a atrage afacerile internaționale și a fi competitive la scară internațională, aceste jurisdicții trebuie să vină cu produse și instrumente financiare noi și costuri mai mici ale serviciilor financiare. Întrebarea care se pune este dacă aceste costuri mai mici nu sunt obținute pe seama unor lipsuri în sistemul de reglementare și supravegherea bancară a riscurilor asumate. În plus, statele din care provin persoanele fizice / juridice care acționează în zonele offshore sunt interesate de a cuantifica pericolul constituit de aceste jurisdicții permisive pentru sistemul financiar național și internațional.
În condițiile globalizării și integrării piețelor financiare, problemele unei instituții localizate offshore pot avea repercursiuni asupra unor elemente ale sistemului financiar aflate în orice parte a lumii. Spre exemplu, o bancă din onshore care înființează o subsidiară în offshore trebuie să fie capabilă să controleze riscurile asumate de banca din offshore. Aceasta din urmă ar putea prelua riscuri prea mari, în lipsa reglementării și supravegherii sistemului bancar în jurisdicția onshore a băncii . mamă. Dacă o proporție semnificativă a riscului unui sistem bancar este localizată în offshore, atunci viabilitatea întregului sistem ar putea fi compromisă, accentuând riscurile băncii – mamă.
Toate aceste caracteristici menționate contribuie la crearea unui cadru propice dezvoltării operațiunilor economice cu sau fără motivație fiscală, singura condiție fiind compatibilitatea cu legislația acestor entități teritoriale.
Clasificarea paradisurilor fiscale
Scopul acestei clasificări nu îl constituie împărțirea entităților teritoriale într-un mod permanent viabil, ci mai mult de a reliefa considerentele pentru care se atribuie unor entități un astfel de calificativ, procedând la câteva exemplificări. În realitate, orice țară poate deveni într-o bună zi un paradis fiscal sau poate să înceteze a mai fi considerată astfel.
Paradisurile fiscale se pot împărți în principale și secundare. În cadrul paradisurilor ficale principale se pot identifica șapte tipuri de țări. Această împărțire are la bază principalele dispoziții legale, căci în realitate multe țări aparțin mai multor categorii:
Țări în care nu aplică nici un fel de impuneri asupra veniturilor și creșterilor de capital – zero heavens sau pure heavens – Bahamas, Bermude Dominica, Madeira, Samoa;
Țări în care impozitul pe venit sau beneficiu este redus – adică rate fixe stabilite de autorități sau combinate cu reduceri de comun acord ori scutiri – cum sunt Cipru, Liechtenstein, Malta, Elveția;
Țări în care impozitul este stabilit pe o bază teritorială: Marea Britanie (pentru societăține nerezidente), Costa Rica, Hong Kong, Malaezia, Panama, Filipine, Venezuela. În aceste țări, contribuabilii beneficiază de o exonerare a beneficiilor obținute prin operațiuni realizate în afara teritoriului.
Țări care oferă tratamente speciale companiilor ofshore și companiilor holding; Austria, Ungaria, Luxemburg, Olanda, Singapore, Thailand;
Țări în care sunt scutite de taxe companiile ce produc pentru export; Irlanda și Madeira;
Țări în care sunt oferite avantaje fiscale companiilor de afaceri internaționale – IBC – companii orientate sau nu spre investiții, dar care se califică drept companii financiare offshore privilegiate: Bahamas, Bermude, Barbados, Dominica;
Țări care oferă avantaje fiscale specifice societăților bancare sau altor instituții financiare cu activități offshore: Hong Kong, Maderia, Filipine, Singapore, Malaezia.
Marea majoritate a acestor state reprezintă foste colonii britanice rămase fără suportul financiar al Coroanei după spargerea imperiului colonial britanic. Fiind țări mici din punct de vedere geografic, cu populație restrânsă și în general fără prea multe resurse naturale (pentru dezvoltarea unei industrii), aceste state s-au orientat către exploatarea frumuseților naturale (turismul și serviciile diverse joacă un rol important în economia acestor țări) și închirierea suveranității fiscale.
Companiile offshore asigură acestor țări venituri substanțiale prin crearea de locuri de muncă pentru persoane superior calificate (ceea ce înseamnă salarii și impozite pe salarii mai mari), exigența unor firme de avocatură, instituții de stat înregistrate, bănci și instituții financiare înregistrate pe aceste teritorii etc. Pe de altă parte, chiar și în situația unor sume modeste, taxele obligatorii către stat (taxe de înmatriculare și de reînmatriculare) și impozitele contribuie la obținerea unui venit considerabil pe cap de locuitor. Insulele Britanice Virgine au 17.000 de locuitori și, în momentul de față, sunt înmatriculate în această țară aproximativ 460.000 de companii offshore. Înmulțind acest număr cu impozitul anual plătit de o astfel de companie (300 USD), se observă că numai taxele plătite de companiile offshore aduc 8.000 USD pe cap de locuitor!
Expresia de paradis fiscal secundar ar putea să pară inexactă. Caracterizate în general printr-o suprafață mică și o populație redusă numeric, fără a îndeplini toate caracteristicile paradisurilor fiscale principale, aceste mici state fie nu aplică nici o impunere fiscală, fie nu impun anumite venituri realizate de persoane fizice sau de societăți. Uneori acordă exonerări pentru activitățile desfășurate de anumite societăți sau reduc mult cotele de impunere.
Există însă multe insulițe și țări în curs de dezvoltare deficitare la nivelul mediului economico – social, dar care nu prevăd impozite și taxe pentru entitățile offshore. Ele nu sunt calificate paradisuri fiscale eficiente deoarece nu oferă celelalte facilități cerute de această industrie. De exemplu Tonga, în Oceanul Pacific, nu impozitează profiturile, ci impune numai o taxă anuală plătită de companii; acest stat este însă practic inaccesibil pentru afaceri. În aceeași situație se află insula Pitcarin și Noua Caledonie, aceasta din urmă foarte populară printre francezi pentru stabilirea domiciliului și rezidenței fiscale.
Deși intens pusă sub semnul întrebării, existența dominionului Melchizedeck pare să se lămurească în prezent. Insula South Pacific, pe suprafața căreia se pare că s-a proclamat acest stat este situată la 1.000 de mile sud de Tahiti și la sud de Cook Islands, în arhipelagul polinezian Te Parataz. La ora actuală, acest foarte tânăr stat se zbate încă să obțină recunoaștere internațională. Cu o legislație bancară nouă și modernă, serviciile acestei jurisdicții sunt promovate prin trusturi înregistrate în Belize, Nauru și Indonezia. Această autoproclamată jurisdicție a întâmpinat multiple obstacole după anunțul apariției sale, în 1990, confruntâdu-se cu o serie întreagă de articole defăimătoare la adresa sa. În 1996, dominionul anunța că a preluat într-o formă de “închiriere suverană” și atolul Taongi (în apropierea insulelor Marshall).
Dacă această națiune există sau nu, nu este probleme principală, deși, până în prezent, consensul autorităților se pare că duce spre o opinie negativă; ce este cel mai important este că acest stat a fost asociat cu o serie de operațiuni ilegale și riscante, ceea ce scade mult valoarea comercială a acestei opțiuni.
În Marea Nordului, pe coasta germană, în statul Schleiswig Holstein, se află un sătuc de aproximativ 50 de locuitori, utilizat în scopuri fiscale de 70 de companii. Relaxarea fiscală a existat aici de 300 de ani, de când un duce german I-a eliberat de taxe pe locuitori în schimbul construirii unui dig pentru prevenirea inundațiilor. După ce, în 1996, satul a început să ie căutat pentru a beneficia de avantajele sale fiscale, autoritățile au încercat să stăvilească profitorii fiscali condiționând facilitățile fiscale de derularea operațiunilor societății din satul respectiv și de ținerea evidențelor tot în aceeași locație. Rezultatul s-a materializat în introducerea de noi linii telefonice și în demararea afacerilor.
Oamenii de afaceri chinezi din Hong Kong pot cumpăra pașapoarte de investitori străini (la un preț aproximativ 15.000 USD) de la Republica Kribati – un arhipelag în Pacificul de sud, fostă componentă a Insulelor Gilbert $ Ellice. Aceasta și-a câștigat independența în 1979 și este acum membru al Commonwealth-ului britanic.
Albania, în zona est-europeană, a fost inițial recunoscută ca un posibil paradis fiscal ca urmare a fiscalității reduse, dar politica guvernului și lipsa de entuziasm față de investițiile străine au compromis potențialul de dezvoltare al acestei țări.
Bahrein a fost multă vreme pe lista de atenție a operatorilor în offshore, ca urmare a lipsei taxelor, dar în ultimul timp a înregistrat o evoluție rapidă, consecință a perspectivelor de a lua locul Libanului, ca paradis fiscal al lumii arabe. În acest fel, Bahreinva putea colecta și o mare parte a petrodolarilor din zonă, într-un mod nesperat înainte de autoritățile statului.
Alte jurisdicții de acest gen sunt: Vatican, Republica Malteză, Polinezia franceză, Insulele Norfolk, Insula Christmas, Djibouti (fost teritoriu francez ce are consulate în Geneva și Motreal și în care o companie poate fi înmatriculată în 24 de ore de la data prezentării documentelor cerute), St.Bartolomeu (o mică insulă franceză în apropiere de Antilele Olandeze), Emiratele Arabe Unite și Oman.
Totuși, în această grupă se incul atât țări mici, cât și țări industrializate, în care nivelul de impunere a anumitor forme de venit este ridicat, dar în care există dispoziții legale cu caracter particular, care pot fi utilizate într-o operațiune de tax planning de către investitori. La rândul lor, țările industrializate pot deveni un punct de atracție pentru activitățile desfășurate de unele societăți. Țări precum SUA, Franța, Belgia, Austria sunt câteva exemple care reflectă faptul că denunțarea paradisurilor fiscale ca instrumente eficiente de evaziune fiscală este uitată repede când interesul primează.
Paralel cu lupta împotriva fraudei fiscale, țările industrializate sunt tentate să acorde facilități fiscale atrăgătoare, prin acordarea de reduceri sau scutiri de impozite, pentru atragerea capitalului străin sau creșterea exporturilor.
O mențiune aparte merită Elveția, care este considerată mai curând un “paradis bancar”, deoarece avantajele sistemului bancar – tradiție, profesionalism, protecție internațională, stabilitate, prestigiu, capitalizare, diversitatea serviciilor oferite, siguranța, păstrarea secretului bancar – prevalează asupra celor fiscale, care nici ele nu sunt de neglijat. Așa cum se cunoaște, Elveție a cedat presiunilor UE și SUA, eliminând posibilitatea deschiderii conturilor cu număr.
CAPITOLUL II. Specificul jurisdicțiilor offshore între legal și ilegal
Crearea unei companii offshore
Ușurința înmatriculărilor unei companii offshore este remarcabilă. Dacă proprietarii știu de ce au nevoie, documentele necesare înmatriculării pot fi completate și returnate firmelor care se ocupă cu serviciile de înmatriculare prin fax sau prin poștă. Principalele elemente juridice / administrative ce caracterizează etapa de început a unei companii offshore:
– certificat de înmatriculare – emis de Biroul de înmatriculare, certifică înregistrarea societății de către Biroul de înmatriculare în Registrul companiilor, în ziua și data și sub numele specificat;
– actul constitutiv/statutul – cuprinde reglementările de bază în legătură cu funcționarea companiei, precum și definirea elementelor standar întâlnite în astfel de documente: numele companiei, activitățile desfășurate, cuantumul și structura capitalului social, ordinul de numire a directorilor, drepturile directorilor, reguli legate de emiterea de acțiuni etc.;
– actul de numire al primilor directori – documentul prin care, în virtutea documentelor de înființare, proprietarul va numi primii directori și le va delega acestora drepturile legate de companie;
– proces – verbal al primei întâlniri a directorilor – cuprinde de obicei primii pași ce urmează a fi făcuți de companie, în special actul fondării, aprobarea sigiliului și al timbrului sec al companiei;
– sigiliul societății – jurisdicțiile offshore sunt caracterizate, de obicei, de cerința legală ca societatea să aibă un așa – numit sigiliu, aprobat la prima întâlnire a directorilor. Acest sigiliu este utilizat pentru “marcarea” acțiunilor emise de companie, a reglementărilor interne și proceselor – verbale ale companiei.
2.2. Factori determinanți în alegerea paradisurilor fiscale
Indiferent de natura juridică a unui investitor și de motivația acestuia, în cadrul deciziei de a apela la avantajele oferite de un paradis fiscal, problema primordială este aceea a obiectivelor de realizat și a costului acestora. Prin urmare, este necesară o analiză juridică financiară și fiscală a situației sale, precum și consultarea unui specialist în fiscalitate internațională. Acestea cunoaște legislația fiscală a diverselor paradisuri fiscale și avantajele care se pot obține. În general, aceste servicii sunt oferite de marile bănci internaționale (clienților proprii) și de prestigioase firme internaționale de consultanță.
Factori generali. În lucrarea “Paradisurile fiscale ale lumii” – una din cele mai complete lucrări publicate în domeniu, Walter și Dorothy Diamond trec în revistă aproximativ 28 de factori utilizați în alegerea unui paradis fiscal. Ordinea de importanță a acestor factori a fluctuat de-a lungul timpului, în funcție de evoluția economiei mondiale și amenințările și oportunitățile existente la un moment dat în relațiile economice internaționale. De exemplu, în anii ’50 – ’60, primul loc era deținut de facilitățile și stimulentele investiționale acordate de guvernele acestor state. Astăzi, ca urmare a numărului mare de naționalizări și exproprieri realizate de unele state ale lumii, rolul cel mai important este jucat de garanțiile guvernamentale în privința protecției împotriva exproprierii și naționalizării.
Cei 28 de factori generali utilizați în alegerea paradisului fiscal sunt: garanțiile guvernamentale în privința exproprierii și naționalizării; tratament nediscriminatoriu al investițiilor străine; stimularea investițiilor străine; impozitarea redusă; stabilitate politică și economică; sistemul legislativ; portofoliu de Tratate de Evitare a Dublei Impuneri; răspunsul la cruciada globală împotriva evaziunii fiscale; evitarea restricțiilor monetare; control guvernamental minim; secretul bancar; libertatea repatrierii profitului și a capitalului; cooperarea guvernamentală; taxe vamale minimale; mărimea pieței interne; localizarea economică a jurisdicției, oportunițățile oferite pe termen lung; inflația și politica de creditare; disponibilitatea capitalului local; resursele umane disponibile; poziția geografică, sistemul de comunicații și de transport; obligațiile managementului; respectarea cu sfințenie a înțelegerilor contractuale; respectarea dreptului de proprietate; situația și istoricul datoriei externe; existența unor tratate internaționale (în afara celor de evitare a dublei impuneri); delegațiile oficiale și de afaceri; promovarea guvernamentală.
Factorii particulari care influențează alegerea unui paradis fiscal sunt determinați de motivația individuală a persoanelor fizice și juridice implicate în proiect. Aceștia privesc: domiciliul sau rezidența persoanelor fizice și influența schimbării acestora; sediul societății și transferul acestuia; transferul capitalurilor; accesibilitatea paradisurilor; asigurarea secretului operațiunilor; rezidența fictivă; restricții de organizare; costuri de operare.
Specificul jurisdicțiilor offshore între legal și ilegal
La ora actuală în lume există 70 de paradisuri fiscale (autodeclarate), iar numărul lor este în creștere. Acestea oferă o gamă largă de servicii și oportunități de afaceri internaționale, printre utilizările licite ale jurisdicțiilor offshore enumerând planificarea fiscală internațională, încorporarea fondurilor de investiții, a societăților holding, a companiilor de asigurări “captive”, protejarea averilor personale prin înființarea de trusturi offshore etc. În mod cert, paradisurile fiscale exercită o puternică atracție pentru societățile multinaționale, ca o consecință a avantajelor oferite în mod legal în scopul amânării taxării anumitor profituri obținute în afara granițelor. În majoritatea statelor dezvoltate, profiturile devin taxabile numai când se reîntorc sub formă de dividente în statul de rezidență al societății beneficiare. Profiturile adăpostite în aceste oaze fiscale permit capitalului să fie utilizat în forma sa cea mai ieftină.
Prin intermediul unor anumite montaje financiare, structurării internaționale a grupului și practicării prețurilor de transfer, companiile își pot permite opțiunea aplicării taxării într-o anumită țară. În acest fel rezidenții fiscali (persoane fizice sau persoane juridice) ai unui stat cu fiscalitate ridicată pot înființa companii în zone cu fiscalitate avantajoasă și pot acumula în aceste zone profitul activității lor. Deținătorul acestor companii poate fi subiectul legislațiilor de restricție a acestor tipuri de operațiuni (fapt ce poate afecta eficiența acestor strategii), însă o structurare inteligentă poate dejuca eforturile coercitive ale acestor prevederi legale. Dacă societatea face distribuția profiturilor, aceasta vor fi taxate la destinație; păstrând profiturile în cadrul societății, impozitele sunt amânate sau uneori chiar evitate.
Ca o consecință, statele cu fiscalitate ridicată / normală au intrat în conflict cu centrele financiare offshore, fiecare parte încercând să-și protejeze interesele, respectând cât de cât normele internaționale de drept. Jurisdicțiile onshore acuză centrele financiare offshore de concurență fiscală neloială și de practicarea de reglementări legale ce favorizează operațiunile de spălare a banilor murdari. Unele guverne, cum ar fi cel al Australiei, interzic rezidenților lor să înființeze firme paradisuri fiscale și să intre în tranzacții cu rezidenți din astfel de state.
Succesul paradisurilor fiscale a determinat o reacție dură din partea țărilor cu taxare ridicată: măsuri mai aspre au fost introduse pentru lupta împotriva spălării banilor murdari și evaziunii fiscale.
Miniștrii țărilor aparținând grupului G7 au votat la începutul anului 1998 mai multe rezoluții referitoare la aceste aspecte, promovând în luna aprilie un Cod de proceduri în privința taxării afacerilor. S-a pus problema utilizării informațiilor obținute în cercetările legale de spălare a banilor murdari în cercetarea unor aspecte fiscale. Ca urmare a creșterii numărului și volumului infracțiunilor fiscale internaționale, evaziunii fiscale prin intermediul paradisurilor fiscale și a țărilor cu taxare redusă, miniștrii G7 au mai organizat o întrunire la Londra, în mai 1998.
Globalizarea afacerilor și utilizarea Internetului au accentuat acest pericol în fața țărilor G7, determinându-le să fie mai puțin tolerante în privința secretului bancar din centrele offshore și evaziunii fiscale a rezidenților statelor dezvoltate cu impozitare ridicată.
Schimburile de informații nu reprezintă însă un acord unanim în rândul membrilor G7: Marea Britanie a susținut cu tărie diseminarea de informații între autoritățile fiscale, pe când Germania a avut obiecții privitoare la încălcarea legilor sale referitoare la secretul bancar. Deși SUA doresc să sporească transparența informațiilor referitoare la operațiunile offshore, totuși poziția oficială a guvernului american este de a nu participa la nici o inițiativă de armonizare a sistemelor fiscale naționale într-unul mondial / regional, opunându-se schimbului de informații pe scară largă și fără măsuri asiguratorii. SUA doresc să abordeze acest aspect al informațiilor despre și din jurisdicțiile offshore prin intermediul tratatelor fiscale bilaterale și a acordurilor de schimb de informații.
În prezent, țările membre G7 lucrează la întărirea măsurilor de detectare a spălării banilor murdari proveniți din infracțiuni fiscale și e aproape sigur că zonele offshore vor fi și mai presate să coopereze în această direcție cu statele puternice.
O altă lovitură pe care o dă Uniunea Europeană a OFC-urilor este cota comună de impozitare la sursă; cu scopul de a stăvili ieșirea de fonduri către jurisdicțiile offshore. Comisia UE propune ca toți mmbrii UE să rețină la sursă o cotă de minimum 20% din veniturile nerezidenților proveniți din conturile de economii. Un rezident german care deține conturi în Luxemburg va avea două opțiuni în situația în care este obligat să participe la acest program: 20% – reținere la sursă la plata dobânzii sau detaliile privitoare la dobânzile plătite vor fi trimise Fiscului german.
Aceste prevederi vor fi valabile pentru toți membrii UE, extinzându-se și asupra teritoriilor dependente (Chanell Islands, Cayman Islands, Bermuda, BVI, turks and Caicons). Conform specialiștilor în domeniu, o asemenea măsură nepopulară pentru străinii cu conturi în UE ar avea efecte negative asupra EURO și asupra sistemului financiar comunitar. Guvernul Blair a luat poziție dură împotriva paradisurilor fiscale, cerând teritoriilor controlate să introducă un set de reglementări financiare stricte. Această politică este în contradicție cu cele anterioare ale premierilor Thatcher și Major, când teritoriile controlate erau îndemnate să-și dezvolte operațiunile offshore pentru a minimaliza nevoia lor de ajutor financiar din partea UK. Aceste teritorii străine sunt puse acum în situația de a alege între ajutorul financiar dat de UK și independența totală.
Conflictul între organismele internaționale (alcătuite în principal din state dezvoltate cu nivel ridicat de impozitare) și țările clasificate drept paradisuri fiscale are o miză deloc de neglijat – jumătate din volumul anual din comerțul mondial trece sau rămâne sub diverse forme prin, sau în paradisuri fiscale.
2.4. Utilizări legale
Comparativ cu alte probleme internaționale, în ultima vreme se constată o accentuare a preocupării cercetătorilor și oficialilor guvernamentali cu privire la problemele legate de evaziunea fiscală organizată – legală – practicată de companii și persoanele bogate. Într-adevăr acest fenomen a luat amploare în rândul companiilor și indivizilor avizați. Prin intermediul tranzacții artificiale, fără substanță comercială, sunt evitate în mod legal impozitele de profit sau venit, atrăgând protestul celor care analizează impactul social al acestor planificări fiscale asupra plătitorilor de taxe neavizați (taxe mai mari și servicii sociale insuficiente).
Experții în domeniu creează scheme mai mult sau mai puțin complexe de evaziune fiscală legală – planificare fiscală internațională -, jonglând cu interpretarea noțiunilor de tipul prețurilor de transfer, rezidența fiscală, jurisdicție, pierdere sau profit, acorduri de evitare a dublei impuneri, etc.
La începutul anilor ’80, Subcomisia Permanentă de Investigații a Comitetului de Afaceri Guvernamentale din SUA a condus o serie de audieri care au pus accentul nu numai pe exploatarea infracțională a centrelor financiare offshore, dar și pe răspândirea utilizării ilegale a sistemului bancar affshore pentru facilitarea evaziunilor fiscale. Datorită dezvoltării comunicațiilor și a Internetului, acest fenomen a fost catalogat ca mult mai răspândit decât fusese cu 15 ani în urmă.
Utilizarea centrelor financiare offshore și a secretului bancar de către organizații criminale și indivizii simpli în scop evazionist nu ar trebui să ascundă rolurile legale pe care aceste centre continuă să le joace, în special într-o lume în care banii se mișcă permanent în căutarea unor mai bune rate de profit, în care sume imense de bani pot fi obținute prin arbitraj și în care s-a înregistrat o deplasare de la o economie a investițiilor spre aceea ce mulți observatori numesc o economie speculativă sau “capitalism de cazino”.
Centrele financiare offshore oferă ceea ce un observator a numit “libertăți, servicii și oportunități”. Printre “libertăți” se numără libertatea cu privire la controlul schimbului valutar, libertatea de a construi rezerve, libertatea de a nu dezvălui informații , libertatea de a nu mai plăti o serie de impozite și taxe împovărătoare; “serviciile” cuprind servicii servicii bancare pentru persoane fizice sau corporații, custodia globală, managementul fondurilor de investiții offshore, administrarea de companii și trusturi, servicii legislative și de contabilitate și operațiuni bursiere. Urmărind noțiunea de “libertăți” care este suficient de importantă ca să i se acorde o discuție aparte, este foarte clar că băncile onshore folosesc centrele financiare offshore pentru a evita uneori reglementări împovărătoare din onshore. De exemplu, multe bănci din SUA trimit bani în insulele Cayman și în alte locuri pentru a evita cerința Sistemului Federal de Rezerve (FRS) ca un procent din depozitele reținute în SUA, să fie plasate în fiecare seară la Banca Federală de Rezerve (FRB) într-un cont pentru rezerve, nepurtător de dobândă. Băncile cu un număr foarte mare de conturi ale corporațiilor, conturi pentru care nu sunt dispuse să renunțe la dobânda cuvenită (sau să priveze clienții de dobânda cuvenită chiar și pentru o zi) pot stabili o filială în străinătate, creând centre de profit de unde profiturile să fie repartizate în momentul cel mai convenabil pentru minimalizarea taxelor.
Investitorii individuali sau companiile transnaționale uneori plasează banii offshore din motive legate de managementul cash-flow-ului. În mod similar IBC-urile, care pot fi înființate cu minimum de formalități în multe centre financiare offshore, oferă o multitudine de avantaje legale cum ar fi deținerea de brevete, exploatarea legală a convențiilor privind evitarea dublei impuneri, managementul tranzacțiilor comerciale internaționale etc. IBC-urile pot fi folosite și pentru deținere de proprietăți în onshore.
Țări precum Cayman Island – al V-lea centru financiar din lume – sunt atractive datorită facilităților fiscale și bancare acordate, nefiind necesară nici publicarea situațiilor financiare. Aici au răsărit peste 600 de bănci și instituții financiare, incluzînd 47 din cele mai mari 50 de bănci ale lumii; totuși numai 50 de bănci au o prezență efectivă aici și numai 31 sunt autorizate să desfășoare operațiuni cu rezidenții din Cayman. În portofoliul insulei există aproximativ 45.000 de companii ce-și desfășoară afacerile în afara țării.
Monaco este țara marilor milionari. Nu există impozit pe averea personală și evaziunea fiscală nu este considerată un delict. Este aproape imposibil de urmărit cele 340.000 de conturi bancare deținute aici, autoritățile menținând o strictețe absolută în privința secretului bancar. Conform The Observer, strategiile financiare ce vizează Monaco determină o pierdere anuală pentru Marea Britanie de aproximativ 1 mld. GBP prin neîncasarea unor impozite cuvenite Fiscului Britanic (Inland Revenue).
Belize, o altă jurisdicție notorie, este cunoscută ca fiind reședința lordului Michael Ashcroft, membru al Camerei Lorzilor din Anglia. Belize a acordat o “vacanță fiscală” de 30 de ani companiei conduse de lordul Ashcroft – Carlisle Holdings. Această societate are însă o slabă activitate în Belize – asigură servicii de aprovizionare, curățenie și pază pentru companii și autoritățile municipale, având însă relații de afaceri cu câteva studiouri de la Hollywood. Fiscalitățile fiscale acordate I-au generat o economie de impozit de aproximativ 13,7 mil. GBP din 1997 până în 2001.
Departamentele care se ocupă cu plata taxelor în cadrul corporațiilor multinaționale din zilele noastre dețin o pleiadă de instrumente de reducere a obligațiilor fiscale. O caracteristică comună în majoritatea cazurilor de evaziune fiscală descrise este faptul că ele se anexează pe deduceri folosite pentru compensarea veniturilor. Așadar, în circumstanțele potrivite, fiecare instrument de evaziune fiscală poate fi văzut ca o pârghie prin care managerul de taxe poate reduce obligațiile fiscale într-un anumit an.
Să considerăm cazul lui News Corporation, imperiul mediatic al miliardarului australian, Rupert Murdoch. Aceasta operează pe o rețea de aproximativ 800 de subsidiare, multe întregistrate în țări precum Cayman Island, Bermuda, Antilele Olandeze și British Virgin Islands – locuri în care nu se pun prea multe întrebări, nu se cer situații financiare auditate și se asigură o deplină confidențialitate a operațiunilor. Conform publicației The Economist , în perioada de 5,4 mld. dolari australieni, dar a plătit impozite de 325 mil. dolari (aproximativ 6%) – ca urmare a planificării financiare în offshore. În Marea Britanie, imperiul Murdoch deține ziarele The Sun, The Sunday Times, News of the World, The Times și postul de televiziune BskyB. O investigație a activității celor 101 de subsidiare aparținând holdingului Newscorp Investments pe o perioadă de 11 ani a scos la iveală un profit de 1,4 mld. GBP și taxe aproape de 0!! Utilizând rata de impozitare britanică (30%), ar fi trebuit să plătească taxe de aproximativ 350 mil. GBP – un randament satisfăcător al taxelor plătite consultanților specializați în astfel de operațiuni. Nimic ilegal – totul este simplă planificare fiscală internațională.
Richard desmond deține, de asemenea, un important imperiu publicistic: Daily Express, Sunday Express, precum și OK!Magazine, Asian Babes și Channel X. cele două holdinguri britanice ale sale (Northern & Shell Group și Portland Investment Ltd) sunt deținute de trusturi înmatriculate în Guersey. În perioada 1992 – 1999, cifra de afaceri totală înregistrată de concernul său a fost de 301 mil. GBP, un profit brut de 91 mil. GBP și un profit net de 5,6 mil.GBP. Situațiile sale financiare auditate arată că societățile sale au plătit taxe de 200.000 GBP!!! (3,6% – față de cota standard în Marea Britanie de 30%).
Pe lângă colectarea profitului în offshore, companiile mai utilizează aceste alocații și pentru a micșora taxele aferente salariilor angajaților. Barclays Capital, compania de investiții a Barclys Bank, a plătit bonusurile salariaților săi printr-o structură offshore complexă, utilizînd Abacus Corporate Trustee Ltd – o companie din Jersey. Se pare că angajații au primit unități de fond evaluate la 1 GBP/unitate, dar cu o valoare de 100 GBP la o scadență de 10 ani. Această strategie nu generează nici un beneficiu suplimentar pentru angajat, însă determină o economie de cost de 12% pentru angajator.
În lucrarea “The End of Globalization”, Rugman afirma că există aproximativ 3.600 de companii americane înmatriculate în US Virgin Inslands și Barbados, ce păstrează aici câteva zeci de angajați (ce se ocupă de facturare). În felul acesta capătă rezidență fiscală și-și reduc considerabil taxele și impozitele plătite. Și alte companii foarte mari utilizează zonele offshore pentru creșterea competitivității lor internaționale: Boeing, Caterpillar, Chevron, Daimler – Chrysler, Eastman – Kodak, Exxon, General Motors, Microsoft etc.
2.5. Utilizări legale
Luând în considerare declinul rapid al plăților din impozitarea profitului din ultimul deceniu, există posibilitatea ca paradisurile fiscale să fie o problemă foarte răspândită și din ce în ce mai serioasă. Utilizarea paradisurilor fiscale acționează atât asupra statelor dezvoltate, cât și asupra celor în curs de dezvoltare, acestea din urmă fiind în mod special afectate de imposibilitatea colectării de taxe la bugetul național și de realizarea de investiții în infrastructuri și servicii sociale. În același timp, prin utilizarea zonelor offshore, companiile multinaționale dobândesc un avantaj concurențial neloial față de competitorii naționali sau firmele care nu-și permit astfel de opțiuni. Evaziunea fiscală organizată permite fotbaliștilor, vedetelor de cinema, milionarilor în EUR și companiilor să “fenteze” fiscalitatea, pe când persoanele cu venituri medii (profesori, muncitori și doctori) plătesc Fiscului o cotă importantă din veniturile lor.
Ca o consecință a liberalizării economiilor naționale, fostele țări comuniste au rămas descoperite în fața tranzacțiilor cu paradisurile fiscale. Pentru fiecare dolar intrat în anii ’90 Rusia a “pierdut” între 10 și 20 de USD, canalizate în conturi offshore deținute de elita rusă. Economia rusă a fost devastată de transferul în offshore a aproximativ 16,5 mld. GBP anual, iar Departamentul Trezoreriei din SUA estimează că, în 1998, aproximativ 70 mld. USD au părăsit Rusia și au intrat în conturi bancare din Nauru (ce are 10.000 de locuitori, un singur drum principal și 400 de bănci!!!).
Pentru a înțelege modul în care evaziunea fiscală și utilizarea paradisurilor fiscale acționează congregat, vom schița un exemplu reprezentativ pentru industria petrolieră ca mărime din Rusia și una dintre primele companii pedepsite pentru evaziune fiscală.
Pe perioada mandatului președintelui Yeltsin, cotele de impozitare ridicate și nivelul redus al controlului au încurajat companiile din Rusia să practice o planificare fiscală agresivă și uneori abuzivă. Multitudinea de taxe plătibile către o gamă largă de autorități guvernamentale putea să ducă la o valoare a taxelor mai mare decât cea a profitului. În ciuda acestui lucru, managerii companiei nu-și făceau probleme în privința fiscalității excesive, iar Khodorkovski, managerul general al Yukos, spunea: “Atâta timp cât regimul fiscal este nedrept, voi încerca să găsesc modalități de ocolire a lui”.
O schemă frecventă de evaziune fiscală și de păgubire a acționarilor minoritari era vânzarea de petrol sub valoarea de piață către companii de comerț din afara Rusiei. Pentru a ne face o părere asupra agresivității practicării prețurilor de transfer – rapoartele analiștilor indică faptul că sucursalele de producție ale Sibneft vindeau petrol la doar 2,20 USD/baril, cu mult mai puțin decât media prețurilor de export, de 13,50 USD/baril (fără costuri de export aferente și accize), în timp ce prețul mediu de tranzacție la intern (fără taxe) era de 7,20 USD/baril.
În aceste condiții, nu e de mirare că situațiile financiare ale companiei petroliere reflectau o cotă efectivă de impozitare de doar 2,6% (comparativ cu cota standard de 30%). De fapt Sibneft recunoaște în documente publice că, pentru optimizarea fiscală și de trezorerie, compania utilizează companii terțe în activitățile de rafinare și distribuție. “Aceste aranjamente s-au bazat în principal pe utilizarea unor companii de comerț înmatriculate în anumite regiuni rusești, efectul general fiind de reducere a profitului impozabil”.
Utilizarea de companii terțe pentru disimularea profitului impozabil a permis acționarilor majoritari să se îmbogățească pe seama acționarilor mai puțin informați. Pentru a reloca profitul și a-l scoate de sub controlul fiscului, majoritatea profiturilor au fost trimise către firme intermediare localizate în paradisuri fiscale sau regiuni defavorizate din Rusia. În cazul Sibneft, intermediarul principal a fost compania de comerț Runicom, prin care Sibneft a efectuat marea majoritate a operațiunilor sale de comerț Runicom, prin care Sibneft a efectuat marea majoritate a operațiunilor sale de export în anul 2000.
Exportul profiturilor din Sibneft către Runicom era beneficiul acționarilor Runicom, pe seama acționarilor Sibnef (care nu aveau acțiuni și în Rinicom) și a sucursaleleor sale de rafinare și extracție. Atâta vreme cât managementul are opțiunea canalizării profiturilor grupului către un anumit intermediar, este puțin probabil să nu se profite pe seama poziției sale de decizie și să canalizeze o parte din profituri către companii controlate în totalitate sau parțial de persoane de decizie.
Această oportunitate este cu atât mai pregnantă, cu cât legislația rusă permitea menținerea lipsei de transparență în privința proprietarilor companiilor rusești. În acest caz, de exemplu, Runicom a fost asociat cu numele lui Roman Abramovici (patronul echipei Chelsea), care se pare că deține controlul Sibneft. De asemenea Runicom era și un acționar semnificativ la Sibneft, și nu viceversa , așa cum ar fi fost normal pentru a exista o tratare echitabilă a tuturor acționarilor Sibneft.
După alegerea președintelui Putin în 2000, controlul fiscal din Rusia a sporit în intensitate, fără o modificare imediată a nivelului de impozitare. Una din primele măsuri ale președintelui Putin a fost publicare unui memorandum cu o listă a celor mai mari evazioniști fiscali, în care Sibneft apărea ca plătind cea mai mică cotă de impozit din întreaga industrie petrolieră a țării. În luna imediat următoare, autoritățile fiscale au declanșat un control la sediul Sibneft și la cel al firmei sale de export, urmate de grave acuzații aduse companiei și procese penale.
Sibnef a rămas ținta acțiunii guvernametale, suportând sancțiuni penale și civile. Această înăsprire a acțiunilor de econtrol fiscal asupra industriei petroliere în general și asupra Sibneft, în particular, a condus la o creștere masivă a viramentelor fiscale făcute de această companie: taxele asupra activității de producție au crescut de 10,4%. Și mai interesant este faptul că, în urma presiunilor făcute de oficialii guvernamentali, Sibneft a anunțat că nu va mai face afaceri cu Runicom, ci cu o nou creată sucursală (SibOil), ale cărei rezultate vor fi raportate în situațiile financiare consolidate ale grupului.
După un an, compania anunță că va achiziționa pentru aproximativ 1.800 USD două sucursale nedezvăluite anterior, localizate în paradisurile fiscale interne ale Rusiei, Vester and Olivesta – ce raportase profituri de 300 mil. USD. La puțin timp după aceea, Sineft anunța că-și va închide mai multe sucursale și că-și va vinde petrolul prin sucursale controlate integral și nelocalizate în paradisuri fiscale.
Pe lângă aceste evoluții, și atitudinea Sibneft față de acționari s-a modificat drastic: pentru prima dată a plătit dividente – 53 mil.USD în primul an și 1 mld.USD în următorul, o sumă egală cu aproximativ 67% din capitalizarea bursieră a Sibneft înainte de atacurile autorităților fiscale.
Chiar și SUA a avut parte de lovituri grele cauzate de spălarea de bani prin bănci de pe teritoriul său. Prin investigarea unui caz la sfârșitul anului 2000 s-a descoperit că, în 1990, aproximativ 1,4 mld. USD au fost transmise de Citibank și Banca Comercială din San Francisco către conturi suspecte din offshore, fără a se face investigații adecvate din partea acestor bănci; și aceste cazuri nu sunt singulare.
CAPITOLUL III. Utilizarea paradisurilor fiscale
Utilizarea paradisurilor fiscale în criminalitatea financiară internațională
Ca regulă generală, fiecare scandal financiar a antrenat uzul sistematic al secretului financiar bancar pentru a masca fondurile provenite din activități ilicite. În mod frecvent, conflictele politice, activitățile ilegale incluzând corupția la nivel înalt, traficul de droguri și arme, războaiele civile au fost facilitate de rețelele financiare ilicite camuflate în sistemul financiar global licit.
O istorie a marilor scandaluri financiare offshore au constituit adevărate “găuri negre” în care au dispărut sume uriașe, în contextul crizelor financiare ce au afectat istoria economică a unor state; decăderea economică a Mexicului ca urmare a colapsului monedei sale naționale în 1994 (rezultat parțial al influențelor generate de spălarea banilor proveniți din traficul de droguri și actele de corupție a înalților demnitari), colapsul guvernelor din peru, Ecuador și Argentina, schemele piramidale din Albania, Bulgaria, Lituania, fondurile deturnate de oficiali din Congo, Indonezia, Nigeria, Rusia etc.
La un moment dat, FMI a emis un raport în care se aprecia că centrele bancare offshore au jucat un rol catalitic în crize financiare din Asia și America Latină. În acceași lucrare, oficialii FMI au estimat că valoarea activelor offshore ale căro5r proprietari au fost imposibil de identificat a crescut cu peste 6% anual, ajungând la aproximativ 4,8 trilioane USD în anii ’90. Raportul FMI concluziona că aceste centre financiare , împreună cu serviciile consultanților profesioniști, au contribuit la crizele financiare globale, mascând riscurile și pierderile anumitor activități sau acțiuni de o asemenea manieră încât au făcut imposibilă aprecierea lor justă de către auditorii și autoritățile de monitorizare din jurisdicțiile onshore.
Lumea financiară offshore este văzută în mod evident ca o lume în interiorul căreia oportunitățile importante se păstrează. Ca rezultat, în mod constant noi mmbri aderă la această lume. Printre cele mai importante aderări la lumea financiară offshore se numără câteva insule îndepărtate din insulele Pacificului. Mai surprinzătoare a fost încercarea statului Montana din SUA de a deveni centru offshore, eveniment care pare să fi încurajat insulele Hawaii să exploreze această opțiune. Această modă a creat reacții virulente din partea unor specialiști. Așa cum o autoritate din domeniul spălării de bani a precizat: “banii sunt scoși pe furiș din SUA și trec prin filtre de spălare în offshore, iar apoi se întorc înapoi în statul Montana și parcă provin de la Mânăstirea Maicii Tereza. Cine din Montana poate să asigure că s-au luat măsuri de prevenire împotriva acestor strategii?.
Astfel, în timp ce nu există nici o definiție universală a acestui fenomen, mulți observatori scot în relief un număr de jurisdicții care îndeplinesc condițiile necesare unui paradis financiar. Țările, teritoriile, orașele, zonele care intră în această categorie sunt:
CARAIBE: Anguilla, Antigua, Aruba, Bahamas, Barbdos, Belize, Bermuda, Brithis Virgin Islands, Cayman, Costa Rica, Antilele Olandeze, Panama, Saint Kitts, Saint Lucia, Saint Vincent, insulele Turks & caicos și Grenadine.
EUROPA: Andorra, Campione, Cipru, Gibraltar, Guernsey, Irlanda, Insula Man, Jersey, Lichtenstein, Luxemburg, Madeira, Malta, Monaco, Sark, Elveția.
ASIA ȘI OCEANUL PACIFIC: Insulele Cook, Zona Administrativă Specială Hong Kong, Regiunea Labuan, Macao, Mariana, Insulele Marshall, Nauru, Samoa, Singapore, Vanuatu.
ORIENTUL MIJLOCIU: Bahrain, Dubai, Liban.
AFRICA: Liberia, Mauritius, Seychelles.
În cadrul acestei lumi trebuie luate hotărâri importante și dificile cu privire la gradul de flexibilitate a acestor jurisdicții. Jurisdicțiile au răspuns în diferite moduri la problemele discutate mai sus cu privire la competitivitate și transparență.
Bermuda, de exemplu, găzduiește peste 40% din companiile de asigurări captive ale lumii, fiind extrem de precaută, considerată una din cele mai scrupuloase jurisdicții și care a atras în cea mai mare parte doar tipurile potrivite de afaceri. Totuși chiar și în Bermuda sunt practic zone de activitate financiară slab reglementate – cum ar fi companiile de asigurări și fondurile mutuale caracterizate de conturi multiple, capacități care facilitează spălarea de bani. Faptul că Bermuda este în general foarte prevăzătoare, iar demersurile de constituire a unei companii sunt mai încete decât cele ale concurenților ei este văzut ca un dezavantaj. Câțiva membri ai comunității offshore din Bermuda și-au exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că sunt necesare cinci zile pentru a constitui o companie, mult mai mult decât în teritoriile concurente ale Bermudei.
Cazuri de utilizare a jurisdicțiilor offshore în montajele financiare internaționale
A ne gândi la centrele financiare offshore doar ca mijloc de spălare a banilor murdari ar fi o greșeală. Ele sunt foarte folosite ca baze pentru comiterea unei game largi de infracțiuni și pentru a asigura acoperirea a numeroase tranzacții financiare ilicite și dubioase. Următoarele studii de caz cu privire la spălarea de bani și fraudă financiară cu ajutorul centrelor offshore au menirea să sublinieze această diversitate.
Cazul Băncii Internaționale de Credit și Comerț (BCCI)
În iulie 1991, peste 12 miliarde USD – reprezentând active ale BCCI – au fost confiscate după ce investitorii au descoperit probe despre răspândirea fraudei. Colapsul băncii nu a constituit însă o surpriză, el fiind deja prevăzut. Verificări asupra conducerii băncii fuseseră făcute de câțiva ani în SUA și Marea Britanie, însă acțiunile întreprinse de inspectorii bancari și colapsul băncii au generat unde mari de șoc în întregul sistem financiar.
Pe măsură ce rezultatele investigațiilor erau făcute publice, faptul cel mai șocant nu a fost falimentul în sine, ci faptul că acestei bănci I-a fost permisă atâta vreme funcționarea fără nici o intervenție din partea guvernelor și a inspectorilor bancari. Banca nu a făcut discriminări în ceea ce privește clienții săi, furnizând servicii pentru traficanți de droguri, dictatori, teroriști, comercianți frauduloși, traficanți de arme și mulți alții. Noțiunile de vigilență bancară, de cunoaștere a clientului și a afacerilor derulate de acesta nu făcea parte din manualul de proceduri al băncii. Mai mult BCCI nu numai că a funcționat pe un sistem bazat pe confidențialitate și înșelăciune, dar îl și vindea în mod deliberat clienților, ca parte esențială a serviciilor bancare.
Înființată de Agha Hasan Abedi ca bancă destinată țărilor în curs de dezvoltare, BCCI la momentul colapsului era cunoscută în anumite cercuri ca bancă a escrocilor și a criminalilor internaționali. Articolele despre scandalul BCCI au abundat, furnizând materialul necesar pentru câteva cărți și creând imboldul pentru o mai bună reglementare a sistemului financiar global. Una dintre cele mai amănunțite anchete a fost făcută de către personalul Comitetului Relațiilor Externe al Senatului SUA. Raportul a fost foarte aspru în aprecierea băncii care de la început a fost alcătuită dintr-o multitudine de identități, legate între le printr-o rețea impenetrabilă de companii holding, companii afiliate, subsidiare, bănci în interiorul altor bănci, transferuri interne și relații de reprezentare. Prin fracționarea structurii corporației, a evidenței contabile, a controalelor regulatoare, a reviziilor contabile, prin complexitatea structurii interne a grupului BCCI, acesta a fost capabil și ocolească în mod frecvent și rutinier restricțiile legale cu privire la mișcarea capitalului și bunurilor.
BCCI a fost capabilă să comită sau să faciliteze o serie de infracțiuni prin intermediul a numeroase mijloace, inclusiv utilizarea companiilor de coperire “shell – companies”, exploatarea centrelor financiare offshore și a pradisurilor bancare și diversificarea structuii corporției sale. Complexitatea sistemului a fost completată și de un înalt nivel al influenței politice. Deși avea sediul general la Luxemburg, scopul pentru care a fost înființată BCCI a făcut ca aceasta să nu fie responsabilă față de o anumită jurisdicție sau supusă unui anumit set de reglementări naționale.
Sistemul de supraveghere era foarte slab la momentul respectiv și această slăbiciune a fost pe deplin exploatată de bancă, care și-a împărțit operațiile între doi auditori, nici unul intre aceștia neavând acces la imaginea totală a activităților sale, poziție din care ar fi fost capabilă să dea un sens adevărat implicării băncii în spălarea de bani și în alte forme de fraudă și corupție. Suplimentar, BCCI-ul a folosit insulele Cayman și Antilele Olandeze pentru a crea un labirint de companii de fațadă care să formeze o cortină de acoperire a deponenților și activităților acestora. Deși autorități precum Banca Angliei au aflat despre activitatea infracțională a BCCI, timp de doi ani nu s-au făcut demersuri pentru închiderea ei.
Poate cel mai șocant lucru a fost palma grea dată sistemului financiar offshore, făcându-i pe doi oficiali americani să precizeze Comitetului de Relații Externe faptul că “nu ne confruntăm cu un fenomen izolat, ci cu o problemă frecventă, care a luat amploare o dată cu dezvoltarea comunității financiare internaționale. Datorită magnitudinii extraordinare a tranzacțiilor financiare internaționale, oportunitățile de fraudă sun enorme, recompensele pe măsură, iar sistemele create pentru a proteja împotriva ilegalităților sunt departe de a fi adecvate”.
Legile cu privire la secretul bancar și la cultul confidențialității pot fi intermitente în a dezvălui activități ilicite, chiar și acolo unde mecanismele legale o permit, în aparență, colaborarea cu autoritățile internaționale. Se pare că acolo unde mecanismele legale permit, în aparență, colaborarea cu autoritățile internaționale. Se pare că și acolo unde există Acorduri de Asistență Mutuală a Organelor de Control, acestea nu s-au dovedit a fi soluția la problemele legate de paradisurile fiscale: acordurile nu aplică singure, iar țările caracterizate de o confidențialitate adânc înrădăcinată se abțin deseori de la cooperare, în ciuda existenței tratatului.
În cazul BCCI, care era implicată în spălarea banilor obținuți din traficul de droguri, transportul ilegal de arme și mituirea oficialilor guvernamentale, majoritatea transferurilor de bani s-a realizat prin BCCI Overseas, autorizată în Grand Cayman. Atunci când autoritățile new-yorkeze au somat BCCI să prezinte dtele bancare din Cayman, acestea s-au lovit de un adevărat zid. Un reprezentant BCCI din New York, pe numele căruia fusese eliberată o citație, a refuzat să furnizeze vre-o informație bancară, pe motivul respectării secretului bancar.
După invocarea Tratatului de Asistență Mutuală al Organelor de Control dintre SUA și Grand Cayman, autorităților sus-menționate li s-a pus de către judecătorul general al Caymanului că datele vor fi puse la dispoziția procurorilor locali sau regionali, incluzând bineînțeles Procuratura din New York, ea fiind cea care demarase cercetarea. Conform afirmațiilor procurorului districtual Manhattan, Robert M. Morgenthan, mai mult de 98% din toate procesele din SUA sunt aduse în instanță chiar de procurorii locali sau regionali.
În cel din urmă, autoritățile americane au făcut progrese importante în urma întăririi relațiilor de cooperare cu British Serious Frauds Office. Judecătorul general al Grand Cayman, un avocat din Midlands – Anglia, numit în funcție de către guvernul britanic, a făcut o vizită “colegială” oficialilor new-yorkezi, aceștia primind însă doar o parte din informațiile cerute.
Cazul Franklin Jurado 1990 – 1996
Una din cele mai interesante condamnări din SUA în ultimii ani a fost cea a lui Franklin Juardo, un economist columbian, absolvent al Havardului, care nu numai că a spălat sume importante de bani pentru Jose Santacruz Londono, exponent de marcă ai Cartelului Cali, dar a dezvoltat o foarte bine gândită schemă de spălare a banilor. Jurado a fost arestat în 1990 la Luxemburg, unde organele de control cu confiscat câteva dischete cu date despre 115 conturi bancare din 16 localități (de la Luxemburg la Budapesta) și detalii despre o vastă schemă de spălare a banilor. Cele cinci faze ale schemei au fost create pentru a legaliza sumele obținute din traficul de droguri și a le feri de confiscare. Deși nu există decât o variantă a ciclului clasic de spălare a banilor, în strategia lui Jurado, fazele spălării erau atent create, pentru ca bunurile să treacă de la un nivel înalt de risc la unul mai mic. Cele cinci faze erau:
1. Depozitul inițial, care era faza cea mai riscantă, pentru că banii sunt încă aproape de originea lor și deci foarte “fierbinți” – se realizează în Panama;
2. Transferul banilor din panama în Europa
De aproape trei ani, Jurado coordona transferul dolarilor americani din băncile panameze în mai mult de 100 de conturi din 69 de bănci din nouă țări: Austria, Danemarca, Marea Britanie, Franța, Germania, Ungaria, Italia, Luxemburg și Monaco, cu depozite între 50.000 și 1.000.000 dolari;
3. Transferul banilor în conturi deschise în numele unor cetățeni europeni
Așa cum a remarcat un analist, scopul acestei faze era ascunderea naționalității deținătorului contului prin transferarea bunurilor în conturi noi, deschise sub nume europene cum ar fi Peter Hoffman și Hannika Schimdt. Repartizarea conturilor unor europeni fictivi îndepărta supravegherea sporită alocată conturilor deschise în numele unor hispanici sau columbieni;
4. Transferul către companii de fațadă europene care nu ar da naștere nici unei suspiciuni sau n-ar da nici un motiv geografic, legal, politic sau psihologic pentru investigarea bunurilor;
5. Întoarcerea fondurilor în Columbia prin intermediul investițiilor realizate de companii de construcții, companii farmaceutice și imobiliare.
Potrivit unui raport ulterior, Juardo a spălat aproximativ 30 mil. de france francezi prin intermediul conturilor deschise la marile bănci din Franța. Juardo a precizat că Franța a meritat atenția deoarece aici a identificat instituții financiare franceze care erau accesibile spălării de bani. În aprecierile lui Jurado, cel mai mare punctaj l-a obținu Austria, care, apreciază el, “era extrem de deschisă tipurilor noastre de depozite și oferea extraordinare facilități în materie de confidențialitate și discreție bancară”, urmează Ungaria “pentru că dorea capital vestic” și insulele Canalului, care “erau un paradis financiar”. Elveția era situată la polul opus , deoarece el credea că trebuie evitată datorită pericolului generat de presiunile exercitate de SUA pentru diminuarea confidențialității. În ciuda cercetărilor sale și a strategiei sale atent structurate, Jurado a fost arestat la Luxemburg în 1990, se pare chiar înainte de blocarea a 46 milioane de dolari din cele 140 de conturi din Europa și Panama, urmată și de confiscarea fondurilor din mai multe conturi din New York, inclusiv 3,4 milioane USD deținute de o companie panameză, Siracuza Trading Corporation. În aprilie 1996, Jurado a fost condamnat la șapte ani și jumătate de închisoare.
Banca American Express International
În 1994, Antonio Giraldi și Lourdes Reategui, oficiali al Băncii American Express International – AEBI, au fost acuzați de spălare de bani obținuți din traficul de droguri realizat de columbieni și mexicani. Originea banilor era ascunsă și contrafăcută de acești doi funcționari bancari, implicați în mod direct în afaceri cu Ricardo Aguirre Villagomez, cel mai important spălător de bani și cel dintâi om al lui Gulf Cartel. Bancherii au creat un portofoliu de investiții din insulele Cayman, care apoi corporații localizate în Mexic și de corporațiile de investiții din insulele Cayman, care apoi au fost folosite pentru a garanta o serie de împrumuturi. Anchetele desfășurate de SUA au avut ca rezultat nu doar condamnarea oficialilor bancari, ci și a lui Villagomez.
Tot ca urmare a anchetei, un important factor de droguri texan a fost de asemenea arestat; el devenise clientul lui Giraldi și Reategui la Bankers Trust și mai târziu la AEBI. Bancherii au înființat pentru acuzat o serie de companii holding și au deschis conturi bancare în numele unor companii offshore, în care acuzatul a virat sumele obținute din traficul de droguri. Din februarie 1989 până în 1993, acuzatul a transferat aproximativ 17 milioane de dolari în aceste conturi. Toate cele 17 milioane de dolari erau trimise la bănci mexicane sau în conturi deschise de băncile mexicane la băncile americane din El Paso, și le-a transferat la sucursale ale băncilor mexicane și la alte companii de investiții offshore. Existența Tratatelor Legale de Asistență Mutuală încheiate cu Mexic, Elveția și Cayman a constituit elementul critic în instrumentarea cazului, astfel că, în iunie 1997, după ce a pledat vinovat, traficantul texan a fost condamnat la închisoare pe viață.
Fraude și escrocherii offshore notorii
Cazul Marc Harris
Următoarele detalii au ca sursă investigațiile lui Jay D. Adkinson, editor al The Adkinon Analysis, un binecunoscut site de consultanță și informare cu privire la tehnicile de protejare a activelor.
Ceea ce trebuie spus încă de la început este faptul că, în mediul internațional, uneori consultanții care par să fie foarte competenți și titrați se pot dovedi ulterior escroci de talie internațională. Ca orice altă situație, este greșit a ne baza doar pe aparențe și, mai mult, a contat pe ajutorul autorităților offshore pentru a îndrepta lucrurile. Foarte multe persoane se întreabă ce s-ar putea întâmpla cu activele financiare trimise în offshore. Uneori răspunsul încântă, alteori sperie. Să luăm în considerare persoanele care au ales să facă afaceri cu compania Marc Harris.
Marc Harris era o persoană necunoscută anterior anului 1997, data la care acesta, cu ținuta și manierele impecabile, a început să apară în cadrul seminariilor despre investițiile offshore, prezentând pachetul de servicii oferit prin intermediul companiei sale din Panama. La prețuri care erau de 1/3 sau 1/2 din nivelul practicat în mod curent pe piață, compania Marc Harris furniza de la servicii de înființări de companii, fonduri mutuale până la înființarea de companii de asigurări captive și bănci offshore. De asemenea, acesta oferea și servicii de planificare fiscală internațională, prin diverse metode descrise pe larg în “Matricea Harris” din SUA; în acest fel erau transferate milioane de USD în entități offshore controlate de către proprietarul evazionist.
Compania Marc Harris a avut succes imediat și în scurt timp a atins un număr de 150 de angajați – la momentul respectiv fiind probabil cel mai mare furnizor de servicii offshore din toată lumea. Succesul fulminant al acestei companii a determinat încheierea unor înțelegeri de subcontracte cu alți furnizori importanți de servicii de consultanță offshore, înființându-se birouri în cele mai importante jurisdicții offshore.
Unul din experții cu care lucra Marc Harris era avocatul Jim Bennet din Dallas, un proiectant texan versat, care a fost implicat în câteva fraude grave. Jim l-a cunoscut pe Marc la Londra, iar mai târziu Marc l-a convins pe acesta să călătorească în Panama pentru a-i vizita birourile. Jim s-a decis să facă așa ceva la care nimeni altcineva nu se gândise anterior – să angajeze un detectiv care să verifice dacă grupul Marc Harris este ceea ce se pretinde a fi și dacă afacerile sale se fac așa cum trebuie. În acest moment intră în scenă un oarecare David Marchant, un reporter al offshore Alert, publicație specializată în prezentarea escrocheriilor offshore. Cu ani în urmă, acest reporter dezvăluise un scandal în Bermude, implicâdu-se atât de mult în cercetarea sa, încât a fost expulzat de pe insulă de către cei care au avut de suferit în urma dezvăluirilor sale.
După terminarea investigațiilor sale, David a publicat descoperirile în revista sa; în locul sumei făcute publice de 1 miliard USD- fonduri administrate de compania lui Marc Harris, aceasta avea aproximativ 40 milioane USD sub administrare – o sumă rușinos de mică pentru o organizație cu 150 de angajați. În timp ce anturajul lui Marc era aparent impresionant, cei care luau decizii pentru companie erau persoane dubioase, ca Larry Abraham, Alan McAloon, precum și numărul doi în companie, Larry Gandolfi. Despre Marc Harris s-a descoperit că a avut licență CPA doar pentru trei sau patru ani, înainte de a-i fi sispendată.
În data de 31 martie 1998, revista Offshore Alert publica un articol dur la adresa organizației. Marc Harris, spunând că aceasta este una din cele mai mari înșelătorii din toate timpurile și că este condusă după schema Ponzi, clienții acesteia fiind deposedați de milioane de dolari. Articolul respectiv aprecia că situația este foarte gravă, că organizația Marc Harris este falimentară, având datorii nete de cel puțin 25 milioane USD. Totodată, se afirma că există dovezi cu privire la spălarea sumelor obținute din fraude și din traficul de droguri, precum și că multe dintre cunoscutele instituții financiare care au făcut afaceri du Grupul Harris și-au stopat relațiile cu acesta în ultimele 12 luni datorită bănuielii că grupul îi înșela pe clienți și că modul în care erau utilizate fondurile acestora încalcă regulile de prevenire a spălării banilor.
Offshore Alert declara că Marc Harris nu este la prima acțiune de acest gen, fiind implicat în cazul Fidelity Overseas Bank și că a avut relații cu Jerome Schneider, împreună înființând câteva bănci în Montserrat ce au fost ulterior închise. Totodată se menționează că diploma CPA (conzabil autorizat) a lui Harris a fost suspendată în Florida, în 1990, pentru neglijență și proastă administrare în legătură cu MMH Equity Fund Inc.
Articolul mai aducea la cunoștința cititorilor că doi dintre clienții grupului sunt în prezent închiși în California sub acuzația de trafic de droguri și că un alt client câștigase aproximativ 1 milion USD pe lună din profiturile unei scheme de marketing multinivel care presupunea vânzări de diamante sud-africane prin intermediul Grupuli Harris.
Ca urmare a acestor atacuri, câteva din companiile lui marc Harris l-au dat în judecată pe David Marchant și Compania Offshore Business News & Reaserch pentru defăimare și calomniere.
Marc Harris a pierdut în mod spectaculos, Offshore Alert demonstrând că avea dovezi suficiente pentru a dovedi că toate acuzațiile publicate sunt adevărate. În cadrul procesului s-a descoperit că Marc Harris, fondatorul și șeful de facto al Organizației Harris, a înființat câteva bănci offshore în Montserrat, în 1980. Se pare că Jerome Schneider l-a ajutat pe Harris să înființeze peste 200 de bănci în Montserrat în anii ’80. Aceste bănci au fost ulterior închise în 1998 de către autoritățile bancare britanice pe motivul derulării de activități ilegale și frauduloase. De exemplu, una din bănci – Overseas Fidelity – percepea comisioane clienților săi fără a realiza servicii pentru aceștia. O altă bancă, First City, și-a falsificat situațiile financiare, iar în final, cea de-a treia bancă, Allied Reverse – emitea fără autorizație documente de funcționare în SUA.
Deasemenea s-a descoperit că mecanismul prin care Organizația Harris amesteca fonduri și bunuri din conturile companiilor clienților. Fondurile din conturile clientului erau ținute într-un cont comun aparținând Third World Trust Company (Trustco), împreună cu fondurile entităților și persoanelor afiliate Organizației Marc Harris, care, fără a dezvălui aceste credite și tranzacții clienților, împrumutau fondurile clienților, ce ar fi trebuit ținute în conturi separate și folosind aceste conturi nu plăteau dobândă expunând clienții riscului lipsei de lichidități.
Compania Marc Harris a ajuns în cele din urmă la acel nivel de apreciere pe care întemeietorul său l-a căutat în rândul comunității offshore. Din nefericire, această faimă s-a transformat într-un contraexemplu răspândit în toată comunitatea offshore privitor la modul în care un offshore provider ar trebui să acționeze.
Câțiva dintre artiștii afacerilor dubioase au conștientizat că este mai eficient să conduci o afacere murdară în propria-ți țară decât să te încurci cu afaceri murdare de scurtă durată în alte jurisdicții; la puțin timp după acest lucru, a avut loc proliferarea națiunilor virtuale.
Regatul Enen Kio
Pretins a fi localizat în apropierea insulelor Marshal, regatul Enen Kio este condus de o persoană pe nume Robert Moore, care s-a autoproclamat ministru plenipotențiar al regatului, dar nu și-a trecut adresa din Enen Kio pe dosarele de tribunal (acestea neexitând de fapt), ci doar “căsuța poștală 8441, Honolulu, Hawaii 96830”.
Se pare că această jurisdicție falsă a declanșat un proces la Curtea de apel din Enen Kio împotriva SUA pentru posesie abuzivă, la cererea regelui Hermios al arhipelagului Ratakul de Nord, cerând totodată și despăgubiri în valoare de 170 mil.USD plus dobândă. R.Moore a înregistrat dosarul la tribunalul SUA pentru districtul Hawaii, dorind să primească aprobarea judecării procesului de către un tribunal american. Tribunalul a introdus un ordin de prezentare a cauzei, după care Moore și-a retras imediat și voluntar cererea de demarare a procesului.
Această escrocherie este atât de flagrantă, încât pare puțin probabil ca cineva să fi picat în această cursă. Studiind cu atenție site-ul aceste “jurisdicții”, se remarcă modul în care organizatorii strategiei vor dă facă bani: prin emiterea de “acțiuni de aur” în valoare totală de 500 milioane olari, fiecare cu o valoare de tranzacție de 250.000 dolari și o valoare nominală de 500.000 dolari – sumă care, bineînțeles, nu poate fi colectată, deoarece regatul nici nu există și nici nu posedă bunuri de valoare semnificativă, doar respectivele false revendicări de teritoriu. Faptul că Enen Kio este o înșelătorie a fost semnalat și de ziarul Marshall Islands, într-un articol apărut în 1994, cu fotografia lui Moore, sub titlul “acest om este un mincinos…”; deasemenea articolul precizează că AG Marshall Islands în perioada respectivă îl cercetau pe Moore pentru fraudă. Site-ul regatului poate fi accesat la adresa: http://www.enenkio.org/EnenKio_Web.htm.
În acest caz, regatul încerca totuși să revendice teritorii care există, nemaicontând cât de hilare sunt cererile sale.
Există, însă, și cazuri și mai puțin realiste, cum ar fi Principatul New Utopia; Domeniul Melchizedek; Principatul Camside; Kiue Thlingit Nation (presupus în Alaska); Principatul Ponderosa (condus de prințul “Litlle Joe” Rigoli); Oceanus; Regatul Lendreth etc.
SOCIETĂȚI OFFSHORE ÎN SPATELE MARILOR AFACERI DIN ROMÂNIA
Confidențialitatea privind identitatea acționarilor unei societăți românești reprezintă o noțiune ce nu-și prea găsește locul în legislația de la noi. Există însă două căi prin care identitatea adevăraților acționari poate fi ascunsă, fără însă a asigura liniștea celor care nu doresc să le fie asociat numele cu o anumită companie: o primă metodă ar fi înființarea unei societăți anonime cu acțiuni la purtător în care adevăratul proprietar al acțiunilor este cel ce la deține fizic. Astfel, la înființarea societății apar ca fondatori un număr de persoane care, în etapa următoare înființării, cedează acțiunile adevăraților proprietari. Problema ar putea apărea odată cu întrunirea AGA, în care numele celor prezenți poate fi aflat, existând însă o rezolvare prin apelarea la operațiunea de simulație prin persoane interpuse.
O a doua metodă ar fi aceea de utilizare de la bun început de persoane interpuse, metodă prin care astfel de indivizi, fondatori ai companiei, sunt dirijați din umbră de persoane care exercită controlul de fapt al societății.
Totuși, utilizarea de societăți offshore este de departe artificiul preferat al oamenilor de afaceri care doresc, pe lângă confidențialitatea identității, și o mai bună planificare fiscală prin direcționarea profiturilor în jurisdicții cu fiscalitate mică sau chiar inexistentă.
Transferul profiturilor către țări cu fiscalitate redusă, adică paradisurilor fiscale, este o practică din ce în ce mai des întâlnită în România și cu precădere în ultimii ani. Metoda utilizată pentru această operațiune este cunoscută sub numele generic de “metoda prețurilor de transfer” și constă în înființarea unor companii offshore în paradisuri fiscale și transferarea profiturilor către acestea prin interpunerea acestor societăți în cadrul tranzacțiilor externe ale companiilor din România.
Săptămânalul economic “Capital” prezintă situația omului de afaceri Ion Țiriac, cu referire la utilizarea prețurilor de transfer în comerțul cu autoturisme în care acesta este implicat. Prin societățile grupului de firme controlate de Ion Țiriac sunt importate în România 10 mărci de autovehicule, unele din ele venind pe ruta Cipru. Acolo sunt înregistrate societățile prin intermediul cărora sunt importate mașinile, plata fiind făcută către ele; firmele din țară constituie doar intermediari care încasează un comision de cel mult 15%. În acest fel, cea mai mare parte a profiturilor rămâne în Cipru, unde sarcina fiscală este mult mai mică.
Un alt aspect interesant semnalat de către revista “Capital” – cel al postului Realitatea TV, care în decembrie 2003 era preluat de către societatea elvețiană Bluelink Comunicazioni, societate care a fost prezentată ca parte a imperiului media aparținând premierului italian Silvio Berlusconi. În fapt Bluelink Comunicazioni este o societate offshore înregistrată în Elveția cu doar două luni înainte ca această să achiziționeze 55% din acțiunile Realitatea TV, Reprezentanții societății apar ca fiind dl Dario Colombo și Dna Anna Croci, primul din ei apărând și la Realitatea TV pentru a confirma legătura companiei pe care o reprezintă cu un mare grup ce deține investiții în mass-media. Pe de altă parte, sidicalistul de la Petrom, Liviu Luca, afirma în ziarul “Ziua” că societatea Petrom Service, ce a achiziționat 45% din acțiunile Realitatea TV, deține pachetul de control.
Majoritatea posturilor mari de televiziune și radio au ca acționar majoritar societăți offshore, în spatele cărora se află importanți oameni de afaceri autohtoni.
În urma presiunilor făcute, Consiliul Național al Audiovizualului a reușit să obțină informații legate de acționarul societăților media din România, făcându-le publice pe site-ul lor. La o scurtă privire se pot observa legăturile marilor posturi de radio și TV cu offshore, companii înregistrate în astfel de jurisdicții apărând printre acționari. Iată cele mai importante societăți.
În cazul POR TV – ACASĂ TV – PRO CINEMA – PRO TV INTERNAȚIONAL, deținătoarea licențelor audiovizuale este societatea PRO TV SA, printre acționară căreia întâlnim: CME România BV (Olanda) – 80% și Rootland Trading Limited (Cipru) – 5%. Acționar unic al CME România BV este CME Media Enterprises BV (Olanda), aparținînd 100% societății Central European Media Enterprises Limited, o companie din Bermuda cotată pe piața NASDAQ din New York.
Pentru PRIMA TV, deținătoarea licențelor este Amerom Television SRL, ce are ca unic acționar pe Amerom Television Limited NY, deținută în proporție de 80% de Romanian Broadcasting Corporation Limited, care la rândul ei reprezintă următorul acționariat: SBS Broadcasting SA (Luxemburg) – 46,5%; Romanian Investment & Development SRL – 53,5%, al cărei acționar unic este M.G. Media Group International Holding SA (acționari persoane fizice: Cristian Ionel Burci – 95% și Adrian Ionescu 5%).
La începutul lunii martie 2005, presa a scris despre majoritatea procentului deținut de SBS Broadcasting SA din PRIMA TV până la 86%, informație ce a fost confirmată chiar de către Cristian Ionel Burci, deținătorul până atunci al pachetului majoritar la postul PRIMA TV. Odată cu postul tv, SBS Broadcasting SA ar fi preluat și pachetele majoritare ale posturilor de radio KISS FM și RADIOSTAR, prețul total al tranzacției (postul tv împreună cu cele două posturi de radio) ridicându-se la 30,3 milioane EURO.
Deținătoarea licenței audiovizuale de la B1 TV este societatea News Television (România) SRL, al cărei asociat unic este News TV România BV (Olanda). Acționarii News TV România BV sunt: Ismar Internațional NV (Antilele Olandeze – companie cu acțiuni la purtător) – 87,5% și News Romania Inc (SUA) – 12,5%.
În cazul REALITATEA TV – REALITATEA FM, Realitatea Media SA este firma deținătoare a licențelor audiovizuale, având următorul acționariat: Bluelink Comunicazioni SA (Elveția) – 54,997%; Federația Petrom a Sindicatelor libere Independente a Asociaților Ligilor Apolitice din Ramura Industriei Petroliere – România FSLI PETROM – 25%; Petrom Service SA – 10%; Global Video Media SRL – 10 %; alte persoane fizice – 0,003%.
Acționarii Global Video Media SRL sunt Radoway Limited (Cipru) – 65% și Petrom Service – 35%.
Pentru PRO FM – INFO PRO – PRO CLASIC, dețănătoarea licențelor audiovizuale este societatea Compania de Radio PRO SRL, ai cărei acționai sunt: Adrian Sârbu – 40%; Rootland Trading Limited – 40% (Cipru) și CME Romania BV – 20% (Olanda).
Controversatul om de afaceri Sever Mureșan a fost în nenumerate rânduri implicat în afaceri scandaloase, fiind urmărit de autoritățile române și cele franceze în mai multe dosare penale. În unul din articolele sale, cotidianul “Gardianul” relatează unul din cazurile de deturnare de fonduri utilizându-se de o companie offshore înregistrată în Insulele Virgine. Firma Cadwell Investments Ltd., deținută de omul de afaceri româno – francez, este cea care a obținut de Dresder Bank Frankfurt am Main o linie de credit de 13 milione USD, garantată prin emiterea a două bilete la ordin de către Cadewell și avalizate de Banca Dacia Felix. Interesant este că pentru avalizarea biletelor la ordin, Banca dacia Felix nu a solicitat nici o garanție de la firma Cadwell, deși normele bancare impun astfel de măsuri prudențiale. În acest fel Banca Dacia Felix a fost nevoită să achite un debit de 8,8 milioane USD al Firmei Cadwell la banca germană, fără să recupereze vre-un dolar de la Cadwell. Prejudiciul final al Băncii Dacia Felix în urma acestei afaceri a fost de peste 13,5 milioane de USD , reprezentând cele 8,8 milioane USD la care se adaugă dobânzile de peste 4,7 milioane USD. Destinația finală a fondurilor nu se poate cunoaște, în Insulele Virgine întocmirea evidenței contabile nefiind obligatorie, dar se poate presupune.
Un alt domeniu în care se vorbește de mulți bani este sportul, iar la noi fotbalul este cu siguranță sportul în care se “învârt” cei mai mulți bani. În aceste condiții, și având în vedere fiscalitatea ridicată din România, utilizarea societăților offshore din paradisurile fiscale apare ca o consecință firească. O metodă de a asigura fondul de salarii al sportivilor este aceea prin care cluburile sunt împrumutate de patronii acestora prin intermediul unor companii deținute de ei, fără c acești bani să fie vreodată rambursați, iar jucătorii își primesc salariile și din prime prevăzute în contracte.
Un lucru este cert: fie că se dorește anonimatul perfect legal al adevăraților beneficiari ai unei afaceri, fie că se dorește acumularea profiturilor în țări cu fiscalitate redusă, fie că este vorba de afaceri ilegale (deturnări de fonduri, implicarea unor persoane publice aflate în funcții – cheie ale instituțiilor de stat), utilizarea societăților offshore înmatriculate în paradisurile fiscale rămâne una din cele mai utilizate practici.
BIBLIOGRAFIE
Naylor R.T. – “Hot Money and the politics of Dept” – Londra, Union Hyman, 2003
Geoff Mulgan, Robin Murray – “Reconnecting Taxation”, 2004
James R. Hines jr. – “Prosperă paradisurile ficale?”, Universitiy of Michigan & NEBER
Chris Edwards și Veronique de Rugi – “Competiția fiscală internațională”, Economic Freedom of the World, 2002
Elina Pelto, Peeter Vahtra, Kori Liutho – “Cyprus investment flows to Central and Eastern Europe”, 2003
W. Diamond, D. Diamond – “Tax Heavens of the World”, Lexis Nesis, 2003
Raportul United Nation Office for Drug Control on Crime Prevention – “Financial Hevens, Baking Secrecy and Money Laudering”, 1998
The Observer
The Guardian
Christensen&Hampton – “Jersey’s offshore finance crisis: implications for other small islands economies” – Environment and Planning, 1999
Desai M.A., Dyck A, Zingales L. – “Theft and taxes”, Working Papers, 2004
Sibneft – “Prospect de emisiune obligatară”, 2002
San Francisco Chronicale – “Montana Law Woos Investors Bahamas Style”, 1997
Capital
Site-ul Consiliului Național al Audiovizualului
Gardianul
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Utilizarea Paradisurilor Fiscale (ID: 132127)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.