Utilizarea Oaselor Lungi ale Membrelor Pentru Determinarea Sexului Si a Inaltimii

Utilizarea oaselor lungi ale membrelor pentru determinarea sexului și a înălțimii

CUPRINS

Introducere

I.PARTEA TEORETICĂ

1.Oasele membrelor – considerații generale

1.1.Dezvoltarea membrelor – Generalități

1.1.1.Osificarea humerusului

1.1.2.Osificarea femurului

1.2.Membrul superior

1.2.1.Oasele lungi ale membrului superior – Humerusul

1.3.Membrul inferior

1.3.1.Oasele lungi ale membrului inferior – Femurul

2.Antropologia

2.1.Definiție și istoric

2.2.Domenii de aplicabilitate

2.3.Antropometria în medicină legală

2.3.1.Introducere

2.3.2.Somatometria

2.3.1.Osteometria

2.3.2.Estimarea staturii, sexului și a rasei

II.PARTEA SPECIALĂ

1.Introducere

2.Material și metode

3.Rezultate

4.Discuții

5.Concluzii

III.Bibliografie

INTRODUCERE

PARTEA TEORETICĂ

1.Oasele membrelor – considerații generale

De-a lungul dezvoltării sale, inclusiv trecerea la stațiunea bipedă,organismul uman a suferit numeroase adaptări atât din punct de vedere funcțional cât și structural, o importanță majoră având-o evoluția extremităților.

Filogeneză descrie o evoluție vitală a utilizării extremităților de către omul primitiv,atât în ceea ce privește membrul superior cât și cel inferior, dezvoltând astfel abilități noi specializate.

În ceea ce privește membrul superior, s-a observat o trecere de la simplă mobilitate și susținere a corpului la nivelul solului la mișcări mult mai fine,mai coordonate precum prehensiunea și agățarea,creerea propriilor arme și unelte,vânatul și gătitul odată cu descoperirea focului. Aceste noi abilități se oglindensc în schimbările survenite atât la nivel structural, prin remodelarea elementelor anatomice și dispoziția articulațiilor la nivel schelatal, cât și la nivel funcțional prin creșterea mobilității centurii scapulare sau creșterea sensibilității tactile la nivelul mâinii ,cel mai important organ tactil.

Stațiunea bipedă și mersul au implementat o restructurare masivă la nivelul membrelor inferioare, ce presupune mărirea de volum a maselor sale până la 1/3 din masă totală a corpului uman și instituirea unor articulații puternice și stabile necesare susținerii întregului corp. Pelvisul,un complex osos format din unirea posterioară a celor două oase coxale la nivelul sacrului, reprezintă principalul intermediar al transmiterii greutății către membrele inferioare prin articulația șoldului.

Procesele evolutive ale elementelor musculo-scheletale ale extremităților au dus la o modificare semnificativă de natură vasculară, prin dezvoltarea de circulație colaterală și de natură nervoasă,prin bogăția și diversitatea structurilor nervoase.

Importanță oaselor membrelor este de necontestat având în vedere multitudinea de activități și sensibilități vitale coordonate cu ajutorul membrelor superioare,dar mai ales,având în vedere mersul și stațiunea bipedă, carasteristice speciei umane, imposibil de realizat fără structurile osoase ale membrelor inferioare.

1.1.Dezvoltarea membrelor – Generalități

Dacă dezvoltarea embrionară în formă general umană se realizează la finalul săptămânii a VIII-a de viață intrauterină, s-a demonstrat că formarea membrelor apare încă din săptămână a V-a de la procesul de fecundație, sub formă unor muguri simetrici în regiunile laterale ale corpului embrionar,numiți mugurii membrelor.

Mugurii membrelor au la origine proveniența dintr-o structură longitudinal dispusă, în primă parte, pe toată lungimea fețelor laterale ale corpului embrionar, cunoscută sub numele de creastă membrelor sau creasta lui Wolff. Spre deosebire de amfibieni, unde din creasta membrelor se vor dezvolta aripioarele, la mamifere și implicit, omul, regiunile crestei dintre muguri vor suferi un process de regresie și vor dispărea.

Mugurii membrelor superioare se deosebesc, din punct de vedere al apariției, de cei ai membrelor inferioare, apărând cu 2 zile înaintea lor și se aseamănă prin forma inițială de semilună. Din punct de vedere structural,mugurii membrelor sunt formați la interior dintr-o populație celulară mezenchimala nediferențiată acoperită de un strat embrionar ectodermal. În această perioadă mugurii sunt încă nediferențiați însă, într-o perioadă destul de apropiată, vor începe să dezvolte două regiuni: una proximală,groasă,corespunzătoare umărului și șoldului și o regiune distală,lată corespunzătoare extremităților libere ale membrelor. Tot structural, se deosebesc fețe de flexie și extensie,margini preaxiale și postaxiale corespunzătoare fiecărui mugure.

În ceea ce privește corespondența somite – muguri Wolff, la specia umană, s-a demonstrat că cei superiori se asociază cu ultimele patru somite cervicale și primele două toracice, iar cei inferiori, sunt asociați somitelor lombare și primelor sacrate.

Etapa de diferențiere a mugurilor membrelor debutează în luna a II-a de viață intrauterină, obsevandu-se la nivelul extremităților libere apariția unor proeminențe ce vor reprezenta cotul, respectiv, genunchiul,iar distal se vor evidenția zone mai lățite, mâna sau piciorul primitiv. Tot la nivel distal, încep a se deosebi cele cinci degetele conjuncte ( digiti conjuncți ) corespunzătoare viitoarelor degete ale mâinii și ale piciorului.

În cursul aceleași etape de diferențiere se realizează o torsiune, în parte opusă a extremității libere atât la nivelul membrului superior cât și la nivelul celui inferior, în jurul axului lor longitudinal. Poziția definitivă a membrelor superioare este dată de finalizarea proceselor de coborâre și torsiune.

Fig.1 – Dezvoltarea mugurilor Wolff la embrionul uman la A. 5 săptămâni , B. 6 săptămâni și C. 8 săptămâni După T.W. Sadler , Langaman’s Medical Embryology, Skeletal System

Cavitățile articulare și structurile ligamento-capsulare își fac apariția odată cu creșterea în lungime și segmentarea extremităților libere prin diferențierea mezenchimala situate între structurile osoase. Tot prin diferențiere mezenchimala se vor forma și vasele sanguine și limfatice.

Deși formațiunile premusculare și nervoase apar timpuriu la nivelul mugurilor Wolff, nu s-a precizat cu siguranță dacă musculatura provine din mezodermul marginii ventrale a miotoamelor regionale sau din mezenchimul somatopleural. Creșterea musculaturii va duce la o dezvoltare a structurii nervoase atât de tip senzitiv cât și motor.

Dezvoltarea și diferențierea structurilor anatomice ale membrelor, se vor succede în timp, dinspre proximal spre distal.Individualizarea degetelor se va realiza în urma resorbției membranei interdigitale ( digiti inconjuncti ) la sfârșitul săptămânii a VIII-a , iar prin concentrarea de numeroși corpusculi tactili pe fața plantară a părții distale a degetelor mâinii,aceasta va deveni principalul organ tactil al corpului uman.

1.1.1.Dezvoltarea și osificarea humerusului

Humerusul, după cum sugerează și denumirea sa în latină, ,,( h ) umerus”, reprezintă cel mai lung os al membrului superior situat între articulația scapula-humerala (articulația umărului) și articulația complexă formată din articulația humero-radiala, cea humero-ulnara și cea radio-ulnara proximală (articulația cotului).

Osificarea humerusului se face din opt centre de osificare : unul primar ( corespunzător corpului osului) și șapte secundare ( corespunzătoare capului osului, marelui și micului tubercul, capitulumului și câte unul pentru fiecare dintre cei trei epicondili ai osului ) . Centrul corpului se dezvoltă în zona de mijloc a diafizei, în săptămâna aVIII-a de viață intrauterină și se extinde la extremități, reprezentând astfel, centrul primar de osificare.

La naștere, se observă o osificare a humerusului în cea mai mare parte a structurii sale, exceptând zonele epifizare, care sunt de natură cartilaginoasă. Pe durata primului an de la naștere și uneori, chiar prenatal, se poate observa osificarea capului humeral, urmată de-a lungul celui de-al doilea an de osificarea centrală a marelui tubercul. Doar după cinci ani de la naștere, se constată și osificarea micului tubercul.

La 6 ani de la naștere,atât centrul de osificare de la nivelul capului cât și cele ale tuberculilor se unesc și formează zona epifizară,zonă ce va fuziona cu corpul osului la vârsta de 12 ani, urmând apoi osificarea capului inferior al humerusului.

Osificarea capătului inferior al humerusului debutează prin osifiacarea capitullum-ului, la sfârșitul celui de-al doilea an, avansând medio-lateral, pentru a forma partea chief a capătului articular osos. La vârsta de doisprezece ani, regiunea centrală a trohleei, se osifică medial.

Având în vedere dezvoltarea epicondililor, s-a observat că primul osificat este epicondilul medial, la vârsta de cinci ani, iar cel lateral, în jurul vârstei de treisprezece ani, urmând ca la vârsta de șaisprezece ani epicondilul lateral, deja unit cu cele două regiuni articulare, să se articuleze cu corpul osului. Articulația se definitivează la vârsta de optsprezece ani prin alaturarearea epicondilului medial.

1.1.2.Dezvoltarea și osificarea femurului

Dezvoltarea osoasă a femurului se realizează prin intermediul a cinci centri de osificare: unul pentru capul femural, unul pentru corp, unul pentru fiecare trohanter și unul pentru capătul distal al osului. Exceptând clavicula, femurul este printre primele oase lungi ale scheletului care arată urme de osificare, începând de la nivelul central al corpului osos,la sfârșitul celei de-a șaptea săptămâni de viață fetală, și extinzându-se superior și inferior.

Dezvoltarea osoasă a epifizelor respectă o ordine bine stabilită și anume : capătul inferior osos, formator al epicondililor și condililor ( în luna a noua de viață intrauterină ), capul femural (după primul an de viață extrauterin), marele trohanter ( de-a lungul celui de-al patrulea an ), micul trohanter ( în perioada treisprezece-paisprezece ani ).

Modalitatea de unire a epifizelor de corpul femural se realizează într-o ordine inversă aspectului, acestea unindu-se complet postpubertar,astfel : micul trohanter, marele trohanter, capul femural și în ultimul rând, extremitatea inferioară, care se unește complexului osos, la sfârșitul vârstei de douăzeci de ani.

1.2.Membrul superior

Membrele superioare fac parte din principalele segmente corporale responsabile de mișcările fine, coordonate și ,în special, de reacțiile de apărare, de dinamică ale corpului uman.

Scheletul membrului superior este format din centura scapulara si din scheletul membrului superior liber.

Centura scapulara, cu denumirea in latina, cingulum membri superioris, este formata din scapula si din clavicula, ea legand membrul superior de trunchi, muschii care actioneaza asupra ei conferindu-i o mare mobilitate.

Scheletul membrului superior liber este format din scheletul bratului (humerus), scheletul antebratului ( radius si ulna ) si scheletul mainii (carp, metacarp si falange ).

Articulatiile membrului superior sunt reprezentate de articulatia centurii scapulare si articulatia membrului superior liber.

Articulatia centurii scapulare ( juncturae cinguli membri superioris ) se imparte in articulatia sternoclaviculara si acromioclaviculara, ligamentele coracoclaviculare si ligamentele scapulei.

La nivelul articulatiei sternoclaviculare, se observa urmatoarele elemente constituitve: fetele claviculare ( reprezentate de incizura claviculara si fata articulara claviculara,discul clavicular ), mijloacele de unire ( capsula articulara intarita de ligamentul sternoclavicular anterior, ligamentul sternoclavicular posterior, ligamentul interclavicular si ligamentul costoclavicular ) si sinoviala.inii (carp, metacarp si falange ).

Articulatiile membrului superior sunt reprezentate de articulatia centurii scapulare si articulatia membrului superior liber.

Articulatia centurii scapulare ( juncturae cinguli membri superioris ) se imparte in articulatia sternoclaviculara si acromioclaviculara, ligamentele coracoclaviculare si ligamentele scapulei.

La nivelul articulatiei sternoclaviculare, se observa urmatoarele elemente constituitve: fetele claviculare ( reprezentate de incizura claviculara si fata articulara claviculara,discul clavicular ), mijloacele de unire ( capsula articulara intarita de ligamentul sternoclavicular anterior, ligamentul sternoclavicular posterior, ligamentul interclavicular si ligamentul costoclavicular ) si sinoviala. Discul articular separa cavitatea articulara in doua regiuni, meniscosternala si meniscoclaviculara, regiuni care, atunci cand se produce perforarea discului, vor comunica. La acest nivel articular, vascularizatia este asigurata de arterele toracice interna si suprema si inervatia de catre nervii proveniti din nervul supraclavicular medial (plexul cervical) si nervul muschiului subclavicular (plexul brahial).

Articulatia acromioclaviculara ( articulatio acromioclavicularis ) este alcatuita din fetele articulare de pe acromiom si cea de pe extremitatea laterala a claviculei,un disc articular, mijloace de unire reprezentate de capsula articulara intarita de ligamentul acromoioclavicular si ligamentul coracoclavicular si sinoviala , care poate varia ca si grosime in functie de discul articular. Vascularizatia acestei articulatii este sustinuta de artere din artera transversa a gatului, pe cand nervii din ramura supraacromiala a plexului cervical.

Membrul superior liber este reprezentant din punct de vedere articular de catre urmatoarele articulatii : articulatia umarului, articulatia cotului si articulatia mainii.

Umarul este articulat cu membrul superior liber prin intermediul articulatiei umarului. Aceasta poseda ca si fete articulare cavitatea glenoida, capul humeral si are ca si mijloace de unire capsula articulara impreuna cu ligamentele glenohumerale si ligamentul coracohumeral, acestea din urma, limitand flexia umarului si fiind surclasate la o parte din mamifere, de muschiul pectoral mic. Sinoviala acestei articulatii este particulara prin formarea unor burse corespunzatoare muschilor regionali , acestea fiind : subdeltoniana, subcoracocoidiana a muschiului rotund mare, latissimus dorsi si pectoralul mare. Arterele provenite din arterele circumflexe humerale asigura vascularizatia regiunii inferioare a articulatiei, iar cele din artera suprascapulara, pentru regiunea superioara articulatiei umarului. Inervatia este asigurata cu ajutorul nervilor originari din plexul brahial( nervii scapulari superior si inferiori ) si din nervul axilar.

Articulatia cotului, una dintre cele mai complexe articulatii, leaga epifiza distala a humerusului de epifizele proximale ale ulnei si radiusului si totodata, cele doua oase ale antebratului, intre ele. Prin urmare, ea este formata din articulatia humeroulradiala si articulatia radioulnara proximala, cele trei cavitati articulare comunicand intre ele, iar capsula articulara fiind comuna. Fete articulare participante sunt, in acest caz : trohleea si capitulul humerale, capitulul radial si ulna prin intermediul trohleei humerale. Circumferinta articulara radiala si incizura radiala a ulnei participa la articularea celor doua epifize proximale ale oaselor de la nivelul antebratului. Aceste elemente articulare sunt unite inte ele prin capsula articulara, ligamentul radial colateral, ligamentul ulnar colateral, ligamentul inelar al radiusului si ligamentu l patrat. Caracteristic acestei articulatii este prezenta variabila de grasime situata intre sinoviala si capsula articulara. Reteaua arteriala periarticulara a cotului si ramurile nervoase din nervul musculocutan, medial, radial si ulnar, asigura vascularizatia, respectiv inervatia articulatiei in cauza.

La constituirea articulatiei mainii participa numeroase articulatii,acestea fiind: articulatia radiocarpiana, articulatiile intercarpiene ( articulatia osului pisiform, articulatia mediocarpiana, articulatia carpometacarpiana a policelui ), articulatiile carpometacarpiene, articulatiile intermetacarpiene, articulatiile metacarpofalangiene si articulatiile interfalangiene.

Muschii membrului superior ( musculi membri superioris ) sunt repartizati topografic in : muschii centurii scapulare, muschii umarului, bratului, antebratului si mainii.

Muschii umarului sunt reprezentanti de muschiul deltoid, muschiul supraspinos, muschiul infraspinos, muschii rotund mic si mare si muschiul subscapular .

La nivelul bratului, clasificarea structurilor musculare devine mai complexa prin impartirea lor in functie de reginea anterioara,respectiv posterioara acestui segment. Prin urmare, regiunea anterioara a bratului este reprezentata de muschii biceps, coracobrahial si brahial si sunt inervati de catre nervul musculocutan, iar regiunea posterioara este dominata de muschii triceps si anconeu. Aceasta cea de-a doua regiune este inervata de ramuri ale nervului radial.

Pe masura ce ne apropiem de regiunea distala a membrului superior liber se observa o complexitate progresiva a clasificarii structurilor musculare.

Muschii antebratului se clasifica si ei in trei regiuni: muschi ai regiunii anterioare, posterioare si laterale.

Grupa anterioara a muschilor antebratului se dispun de-a lungul a patru planuri astfel: planul superficial, latero-medial, muschii rotund pronator, flexor radial al carpului, palmar lung si flexor ulnar al carpului; in cel de-al doilea plan: muschiul flexor superficial al degetelor; in cel de-al treilea plan: muschii flexor profund al degetelor si lung al policelui, iar in ultimul plan, planul profund, muschiul patrat pronator. Inervatia acestor muschi este asigurata prin intermediul nervului median cu exceptia muschilor flexor ulnar al carpului si fexor profund al degetelor ( fascicul medial ), inervati astfel de nervul ulnar.

Muschii laterali ai antebratului sunt inervati de nervul radial si isi au originea la nivelul epicondilului lateral si marginea laterala humerale, fiind in numar de patru: muschiul brahioradial, lung extensor radial al carpului, scurt extensor radial al carpului si supinator , dinspre superficial spre profund.

Cea de-a treia categorie de muschi ai antebratului, cea posterioara, distribuie cei opt muschi constitutivi in doua planuri, unul superficial si altul profund. Planul superficial, dispre lateral spre medial, adaposteste muschii extensor al degetelor, extensor al degetului mic, extensor ulnar al carpului si aneconeul. La nivelul celui profund, se observa, in aceeasi ordine, muschii : lung abductor al policelui, scurt extensor al policelui, lung extensor al policelui si extensor al indexului. Totalitatea acestor muschi este inervata de nervul radial.

Muschii mainii au o distributie laterala formand eminenta tenara si o distributie mediala ce formeaza eminenta hipotenara. Cele doua regiuni adapostesc muschii lombricali si interososi. Eminenta tenara este determinanta de muschii: scurti abductori ai policelui, scurt flexor al policelui, opozant al policelui si adductor al policelui, iar eminenta hipotenara de muschii: palmar scurt, scurt flexor al degetului mic, scurt flexor al degetului mic si opozant al degetului mic.

Vascularizatia membrului superior este asigurata prin intermediul arterelor,venelor si limfaticelor regionale.

Aterele care vascularizeaza membrul superior sunt: artera axilara, artera brahiala, artera radiala, artera ulnara si reteaua arteriala a cotului.

Artera axilara isi are originea in artera subclavie,la marginea anterioara claviculara si incepe a se ramifica la marginea inferioara a muschiului pectoral mare.In functie de muschiul pectoral mic, care este luat in acest caz drept reper, traiectul artei se divide in trei regiuni: suprapectorala, retropectorala si intrapectorala. In prezenta venei axilare si a elementelor constitutive plexului brahial, artera formeaza manunchiul vasculonervos axilar si totodata,ea se ramifica in : ramuri subscapulare, artera toracica suprema, artera toracoacromiala, artera toracica laterala, ramura claviculara, artera subscapulara, arterele circumflexe anterioara si posterioara si cercurile arteriale periscapulare si ale articulatiei umarului.

Artera brahiala reprezinta o continuare a arterei axilare si se continua pana cand se ramifica in artera radiala si artera ulnara, la 1-2 centimentri distal de plica cotului si impeuna cu venele brahiale si nervul median, formeaza manunchiul valsculonervos al bratului. Aceasta este cunoscuta prin proprietarea de a genera artere colaterale, acestea fiind: artera brahiala profunda, artera colaterala ulnara superioara si artera colaterala inferioara.

Artera radiala porneste de la niveul bifurcatiei arterei brahiala pana la nivel palmar si da urmatoarele ramuri: artera recurenta radiala, ramura carpiana palmara, ramura palmara superficiala, ramura dorsala a carpului, arcul palmar profund si artera principala a policelui. Aceasta, prin faptul ca devine superficiala distal si in contact cu fata anterioara a epifizei distale a radiale, este foarte utila in practica medicala, in determinarea pulsului la nivelul regiunii dintre tendoanele muschiului brahioradial si flexor radial al carpului ( palparea ,,santului pulsului” ) .

Artera ulnarase intinde pana la nivelul osului pisiform, avand originea la nivelul bifurcatiei brahialei. Atunci cand artera brahiala se ramifica la nivelul axilei si nu la nivelul bratului, se poate intampla ca aceasta sa lipseasca ramurile sale provenind din artera radiala. Ramurile arterei ulnare sunt reprezentate de artera recurenta ulnara, artera interosoasa comuna, ramura carpiana palmara, ramura carpiana dorsala si ramura palmara profunda.

Rete articulare cubiti sau reteaua arteriala a cotului este constituita din doua inele arteriale periepicondiliene, unite prin intermediul unor ramuri posterioare sau olecraniene. Arterele cotului detin o bogata inervatie, putand reprezenta sediul unor reflexe vasoconstrictoare ( paralizia Volkmann).

Venele membrului superior se ragasesc atat la nivel superficial cat si profund , cele din urma putand insoti de regula doua artere omonime de la nivelul degetelor. Cele superficiale situate subcutanat se anastomozeaza cu venele situate profund.

Venele profunde ale membrului superior sunt reprezentate de venele digitale palmare ce se varsa in arcul venos palmar superficial, venele metacarpiene palmare ce se varsa in arcul venos palmar profund , venele metacarpiene dorsale ce se varsa in venele dorsale ale mainii si in venele radiale. Cele doua vene din urma se anastomozeaza la nivelul plicii cotului impreuna cu venele superficiale. Venele ulnare si radiale se varsa la nivelul venei brahiale care la randul sau se va varsa in vena axilara.

Venele superficiale ale membrului superior debuteaza de la nivelul retelei venoase dorsale a mainii cu originea in venele digitale dorsale, formand arcade venoase la nivelul falangelor proximale dorsale. De aici pornesc vene metacarpiene dorsale si vene intercapitale, primele formand anastomoze intre ele ( reteaua venoasa dorsala a mainii ). La nivel palmar se observa arcul venos palmar superficial anastomozat medial si lateral si mult mai putin vizibil ca cel dorsal. Venele situate superficial au o predispozitie predominant anterior la nivelul antebratului si sunt reprezentate de vena cefalica, vena bazilica si vena mediana a antebratului.

Limfaticele membrului superior prezintastatii ganglionare, ganglioni cubitali si axilari, cu cele cinci subgrupe: ganglionii centrali, laterali, subscapulari, pectorali si apicali. Limfa de la nivel superficial se varsa la nivelul ganglionilor laterali, cubitali si apicali, pe cand cea de la nivel scapular se varsa atat in ganglionii subscapulari cat si in cei cervicali profunzi, iar cea de la nivel profund ,in ganglionii cubitali si laterali.

Inervatia membrului superior se realizeaza cu ajutorul plexului brahial cu exceptia muschiului trapez si ridicatorul scapulei care sunt inervate motor sau senzitiv ( pielea umarului ) de ramuri nervoase de la nivelul plexului cervical.

Plexul brahial este clasificat din punctul de vedere al mai multor criterii si anume: topografic, plexul preginta o regiune supraclaviculara si una infraclaviculara; dupa teritoriul de distributie,se ramifica in nervi ai centurii scapulare, ai peretelui toracic si ai extremitatii libere ; dupa modalitatea de ramificare se imparte in nervi terminali ( median, musculocutan, radial, axilar si cutanati antebrahial si brahiali mediali ) si nervi colaterali ( subcapsular, pectorali si toracic lung ).

Nervii centurii scapulare sunt reprezentati de nervul dorsal al scapulei, nevul suprascapular, nervul subclavicular, nervul toracic lung, nervul pectoral lateral, nervul pectoral medial, nervii subscapulari si nervul toracodorsal.

Nervii care fac parte din marea categorie a nervilor extremitatii libere sunt: nervul axilar, nervul radial ( nervul cutanat brahial posterior, nervul cutanat antebrahial posterior, ramura superficiala, ramura profunda, ramurile musculare, nervul antebrahial interosos, ramura palmara a nervului median si nervii digitali plamari comuni), nervul ulnar ( ramuri musculare, ramura profunda, ramura palmara a nervului ulnar, ramura dorsala a nervului ulnar si ramul superficialis ), nervul musculocutan, nervul cutanat antebrahial medial si nervul cutanat brahial medial.

1.2.1 Oasele lungi ale membrului superior – Humerusul

Humerusul reprezinta cel mai lung os de la nivelul membrului superior fiind alcatuit dintr-un corp si doua extremitati si avand orientarea astfel : capul humerusului asezat supero – medial si santul intertubercular orientat anterior.

In ceea ce priveste extremitatea proximala a humerusului, se poate observa o regiune de forma unei treimi de sfera, cu orientare supero – medio – posterioara, cu o inclinatie a axului sau de 130˚ – 150˚ fata de diafiza, sub denumirea de capul humerusului sau caput humeri . Capul este delimitat de un sant , colul anatomic ( collum anatomicum ), articulat cu scapula prin intermediul unei regiuni cunoscute sub numele de cavitate glenoida ,iar regiunea dintre extremitatea proximala si diafiza reprezinta colul chirurgical ( collum chirurgicum ).

Tot la acest nivel al extremitatii proximale se remarca formatiuni sub numele de tuberculi, care pot fi de doua tipuri : mic si mare. Tuberculul mic ( tuberculum minus ), situat anterior de capul humeral, reprezinta un sediu de insertie a muschiului subscapular, iar tuberculul mare ( tuberculum majus ), situat posterior de capul humeral, este regiunea de insertie a muschilor supraspinos, infraspinos si rotund mic, dispre anterior spre posterior.

Tuberculul mare reprezinta o regiune a humerusului de o importanta clinica majora in ceea ce priveste frecventa fracturilor regiunii deltoniene ( caderi sau traumatisme ) prin ,,infundare” sau trabeculare si se explica prin scazuta densitate a trebeculelor osoase la acest nivel.

Ambii tuberculi se continua, fiecare, cu o creasta, astfel luand nastere creasta tubercului mic ( crista tuberculi minoris ) si creasta tuberculului mare ( crista tuberculi majoris ) .

Cele doua formatiuni tuberculare si crestele care le continua, vor determina un sant intertubercular ( suculus intertubercularis ), care va permite trecerea pe suprafata sa, a tendonului capului lung al muschiului biceps brahial impreuna cu bursa sinoviala bicipitala si una din ramurile arterei circumflexe humerale anterioare. Fibrele de tip conjunctiv regasite intr-o dispunere transversala la nivelul santului vor determina organizarea acestuia intr-un canal.

Crestele corespunzatoare tuberculilor mic si mare constituie si ele puncte de insertie ale structurilor musculare, astfel : la nivelul crestei tuberculului mic ii corespunde insertia muschilui latisimus dorsi ( insertie prelungita pana la nivelul santului intertubercular ) si rotund mare , iar la nivelul crestei tubercului mare ii corespunde insertia muschiului muschiul pectoral mare.

A doua si cea mai mare ca intindere regiune a celui mai lung os de la nivelul membrului superior este corpul humerusului. Acesta se prezinta sub o forma cilindrica in jumatatea superioara,spre deosebire de cea inferioara, unde forma este de tip prismatica triunghiulara.

Corpul humerusului prezinte cinci regiuni importante si anume: fata antero – laterala ( facies anterior lateralis ), fata antero – mediala( facies anterior medialis ), fata posterioara ( facies posterior) marginea laterala ( margo lateralis ) si marginea mediala ( margo medialis ).

Fata antero – laterala prezinta inportiunea sa mijlocie, sub forma literei ,,V”, tuberozitatea deltoniana ( tuberositas deltoidea ) , iar la nivelul celor doua ramuri, superioare si inferioare, se insera muschiul deltoid , respectiv muschiul brahial.

Fata antero – mediala dispune la jumatatea ei de un orificu nutritiv. Acest orificiu este marginit atat superior cat si inferioar, de insertia muschiului coracobrahial, respectiv originea muschiului brahial.

Fata posterioara este caracterizata de prezenta santului nervului radial ( suculus nervi radialis ). Acest sant se continua pe fata laterala a humerusului si adaposteste nervul radial si artera radiala impeuna cu cele doua vene satelite. Tot la nivelul santului nervului radial, dar superior si inferior,se insera capul lateral, respectiv medial, al muschiului triceps.

Aceasta regiune a santului nervului radial are un rol foarte important atunci cand vine vorba de o leziune de tipul fracturilor sau vindecarii vicioase a unei fracturi, fie prin lezarea directa a nervului, fie prin inglobarea sa intr-un calus, datorita raportului direct nerv – os.

Marginile laterale si mediale ale corpului humerusului se termina sub forma unor creste in dreptul epicondililor, ascutite distal si la nivelul carora se insera septurile intermusculare medial si lateral. Santul nervului radial traverseaza marginea laterala la intersectia treimii sale inferioare cu cele doua treime superioare si tot in proximitatea acestei regiuni se intalnesc insertiile muschilor brahioradial s lung extensor radial al carpului.

Cea de-a treia mare componenta structurala a humerusului, extremitatea distala, se prezinta sub o forma prismatic triunghiulara, turtita frontal, in urma dispunerii elementelor de articulare cu oasele antebratului. Aceasta mai este cunoscuta si sub denumirea de condil humeral ( condylus humeri ).

La jumatatea extremitatii distale exista o suprafata articulara sub numele de trohlee humerala ( trochlea humeri ) sub forma unei bobine usor spiralate care se articuleaza cu incizura trohleara a ulnei. Trohleea humerala se afla in raport lateral cu capitulul lateral (capitulum humeri ), capitul care este marginit superior de fosa radiala ( fossa radialis ). In cazul in care antebratul este flectat complet, se poate observa intrarea circumferintei capului radial in fosa radiala. O alta regiune structurala de tip fosa mai este si fosa olecraniana ( fossa olecranii ) care se situeaza posterior, la nivelul epifizei inferioare si in care patrunde olecranul atunci cand antebratul este in extensie maxima. La nivelul fetei anterioare a epifizei, superior de trohlee, se poate observa o alta fosa de dimensiuni mai reduse, fosa coronoida ( fossa coronoidea ) in care patrunde procesul coronid al ulnei, in flexia completa a antebratului.

Peretele care separa aceste fose este extrem de varial putand fi subtire si, in unele cazuri, inlocuindu-se cu sept fibros sau un orificiu.

In aceasta regiune distala a humerusului se mai observa si prezenta epicondililor medial (epicondylus medialis ) si lateral (epicondylus lateralis ). Epicondilul medial se situeaza medial de trohlee si aici isi are originea muschiul epicondilian medial , iar epicondilul lateral este situat lateral de capitul si reprezinta sediul originii muschiului epicondilian lateral.

Posterior de epicondilul medial intalnim santul nervului ulnar ( sulcus n. ulnaris ), care adapsteste nervul ce ii poarta numele.

Din punct de vedere al vascularizatiei, caracteristice osului humerus sunt ramurile arterei brahiale , iar nervii proveniti din nervul musculocutan definesc inervatia.

1.3.Membrul inferior

Membrele inferioare sunt definitorii si caracteristice omului intrucat reprezinta baza mersului biped si a ortostatismului.

Scheletul membrului inferior are la baza doua mari categorii de oase si anume: oasele de centura sau coxale si scheletul membrului inferior liber, format din femur, tibie, fibula si oasele piciorului ( falange, metatarsiene, tarsiene ).

Oasele membrului inferior se diferentiaza de restul oaselor corpului uman printr-o structura si forma caracteristica ce deriva dintr-o evolutie tridimensionala mult mai mare, proeminentele osoase mari si rezistenta mult crescuta a oaselor direct proportionala cu imensa solicitare locala.

Toate acestea reprezinta o forma de adaptare si in acelasi timp o consencinta a fortelor mult mai mari ce se execita la acest nevel in urma trecerii la statiunea bipeda, a fortei musculare mari caracteristice grupelor musculare voluminoase esentiale mentinerii pozitiei verticale si a echilibrului, atat in statica, cat si in dinamica.

Cel mai lung os de la nivelul membrului inferior este femurul.

Femurul este un os pereche, orientat oarecum oblic si participa singur la formarea scheletului coapsei. El este orientat: superior unde extremitatea sa prezinta un cap articular; medial unde se remarca suprafata hemisferica a sa; posterior unde putem observa marginea rugoasa a corpului sau.

Fiind un os lung, femurul, este structurat sub forma bine cunoscuta de corp si doua epifize,proximala, respectiv distala.

Corpul femurului ( corpus femoris ), cea mai mare structura ca suprafata, are forma de prisma cu trei fete si trei margini, avand o usoara curbura cu concavitatea posterioara.

Dintre cele trei fete netede, cea anterioara se ramarca prin convexitatea sa si totodata prin insertia muschiului vast intermediar. Cele posterioare,mediala si laterala, se unesc cu fata anterioara ducand nastere la marginea posterioara, cunoscuta si ca linia aspra ( linea aspera ), in urma rugozitatii si proeminentei caracteristice.

Linia aspra este alcatuita din doua buze ( laterala si mediala ) si interstitiu, superiror de care se situeaza insertia adductorilor scurt, mare si lung si capatul scurt al bicepsului femural. La nivelul celor doua buze mediala si laterala, se insera muschiul vast medial,respectiv muschiul vast lateral.

Aceasta linie mai este caracterizata si printr-o bifurcatie inferioara si o trifurcatie superioara, laterala,care se continua pe fata posterioara a marelui trohanter si intalneste insertia muschiului fesier mare. Traseul trifurcatiei superioare se prelungeste si se termina la un nivel inferior al trohanterului mare prin intermediul unor formatiuni rugoase formand tuberozitatea fesiera ( tuberositas glutea ). Tuberozitatea fesiera poate lua forma de tubercul in decursul dezvoltarii sale si capata astefel numele de al treilea trohanter ( trohanter tertius ).

Linia de trifurcatie prezinta si o zona mijlocie, linia pectineala ( linea pectinea ) unde se poate regasi insertia muschiului pectineu, iar pe cea mediala ( creasta vastului medial ) observam insertia muschiului vast medial. Creasta vastului medial isi continua traseul inferior si anterior de micul trohanter prin linia intertrohanterica.

Cele doua ramuri de bifurcatie inferioara ale liniei aspre se termina la nivelul celor doi condili ai femurului, astfel delimitand intre ele o zona plana, triunghiulara, cu varful orientat in sus, numita si fata poplitee ( facies poplitea ). Inferior de aceste regiuni, se observa finalizarea liniei de bifurcatie mediala la nivelul tuberculului adductorului ( tuberculum adductorium ), locul de insertie al muschiului adductor mare.

La nivelul epifizei femurale proximale se remarca un cap articular, cunoscut sub numele de cap femural (caput femoris ), reprezentand doua treimi dintr-o sfera si care adaposteste central la nivelul fetei articulare, o depresiune, foseta capului femural ( fovea capitis femoris ). In foseta capului femural se regaseste ligamentul capului femural.

Capul femural participa la formarea articulatiei soldului prin articularea sa cu fata lunata odata cu patrunderea sa in acetabul. El se continua cu colul femurului (collum femoris ) , care face un unghi de 130˚ la barbat si 120˚ la femeie si prezinta un aspect turtit.

Locul de intersectie al capului femural cu colul sau se remarca o structura ce proemina in sus, trohanterul mare ( trochanter major ). Acesta prezinta la nivelul fetei sale mediale, la limita cu colul femural, fosa trohanterica ( fossa trochanterica ) cu aspect de depresiune si unde se insera muschiul obturator extern. Antero – superior de aceeasi structura, intalnim tendonul comun al muschilor obturator intern si al muschilor gemeni superior si inferior.

Trohanterul mare, prin intermediul structurilor sale osoase, reprezinta sediul de insertie a muschilor fesier mic, fesiar mijlociu si piriform,astfel : pe creasta osoasa oblica se insera muschiul fesier mijlociu, pe marginea sa superioara se insera muschiul piriform , iar pe marginea sa anterioara, muschiul fesier mic.

Trohanterul mic, o alta proeminenta osoasa femurala, se observa la nivelul colului femural, infero-medial de marginea sa inferioara, aici inserandu-se muschiul psoas iliac.

Cele doua trohantere sunt unite anterior prin intermediul liniei intertrohanterica,care are o diresctie dinspre trohanterul mare spre trohanterul mic,pe care il ocoleste inferior si progreseaza spre linia de trifurcatie mediala a liniei aspre. Anterior, pe linia trohanterica se insera capsula articulara.

Intre trohanterul mic si mare,cu o pozitie posterioara, se poate observa pronuntia unei creste denumita creasta intertrohanterica( crista intertrochanterica ), la nivelul careia se insera muschiul patrat femural.

O particularitatea a acestei regiuni este faptul ca aceasta capsula nu ajunge la creasta intertrohanterica si se insera, astfel, la nivelul fetei posterioare a colului femural.

Referitor la regiunile particulare, importante atat din punct de vedere clinic cat si chirurgical, ale colului femural, trebuie precizata diferenta de localizare a colului anatomic versus colul chirurgical femural. In mod normal, colul femural este cunoscut sub denumirea de col anatomic, spre deosebire de colul numit chirurgical care se regaseste la intersectia dintre extremitatea femurala proximala si corpul femural.

Spre deosebire de extremitatea proximala, cea distala este mult mai voluminoasa si se remarca prin prezenta condililor femurali, lateral si medial ( condylus lateralis, condylus medialis ).

Aceasta extremitate se articuleaza cu rotula printr-o suprafata articulara situata anterior , numita fata patelara ( facies patellaris ) continuata cu fetele articulare ale celor doi condili. Posterior de cei doi condili si intre ei se observa ca o depresiune, fosa intercondiliana ( fossa intercondylaris ), loc de insertie a ligamentelor incrucisate ale articulatiei genunchiului.

Deasupra fosei intercondiliana si totodata, intre ramurile de bifurcatie a liniei aspre,se reliefeaza plan, fata poplitee ( facies poplitea ).

La nivelul fetei laterale a condilului lateral cat si la nivelul fetei mediale a condilului medial remarcam proeminente numite epicondil lateral ( epicondylus lateralis ), respectiv medial (epicondylus medialis ). Aceste structuri participa si el la articulatia genunchiului prin insertia la acest nivel al ligamentelor colaterale, tibial si fibular.

Posterior , pe fetele condiliene se insera: capul medial al muschiului gastrognemian pe condilul medial si muschiul plantar, capul lateral al muschiului gastrocnemian si muschiul popliteu pe condilul lateral.

Din punct de vedere al dimensiunilor si al aspectului, cei doi condili femurali sunt diferiti, astfel : Condilul medial este mai mare si mai coborat fata de cel lateral. Aceasta dispozitie permite femurului sa realizeze impreuna cu tibia un unghi de 170˚-175˚ dechis lateral.Modificari ale acestui unghi in urma cresterii de volum a condilului medial, determina pozitii caracteristice, astfel : un unghi de 145˚ va determina deformarea numita genu valgum sau picioare in ,,X”, iar in conditiile in care cei doi condili sunt egali ca dimensiuni, va determina deformarea inversa, genu varum .

Curbura fetelor de articulare a condililor constituie o alta particularitate: curbura prezentata anterior corespunde unui arc de cerc cu o raza de 43 mm,posterior corespunzand unui arc de cerc de 17 mm,astfel reliefandu-se o curbura spirala cu o raza ce descreste antero – posterior. Aceasta particularitate este utila intelegerii mecanicii articulare a genunchiului.

Scheletul gambei este format din doua oase care marginesc membrana interosoasa si sunt situate astfel : tibia, medial si fibula, lateral.
La nivelul gambei se observa si prezenta unu os scurt situat anterior la nivelul articulatiei genunchiului, denumita rotula.