. Utilizarea Metodelor de Preveziune Cantitative In Estimarea Nivelului Unor Indicatori Economici
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND LOCUL ȘI ROLUL PREVIZIUNII ÎN STABILIREA OBIECTIVELOR ȘI CĂILOR DESFĂȘURĂRII ACTIVITĂȚII ECONOMICE
Odată cu apariția și dezvoltarea științei conducerii activității s-a pus problema unui nou mod de organizare a economiei în care să funcționeze și un element de reglare conștientă a proceselor economice, capabil să reducă amplitudinea oscilațiilor și să asigure o stabilitate relativă a sistemului. S-a ajuns astfel la ideea orientării și reglării conștiente a dezvoltării economico-sociale.
Activitatea previzională, în accepția cea mai cuprinzătoare, a însoțit din totdeauna inițiativele și acțiunile omului, fiind o expresie a modului firesc de comportare a acestuia ca ființă rațională. Așa cum spunea filosoful francez Auguste Compte (1798-1857), întemeietorul sociologiei ca disciplină științifică autonomă, „a știi înseamnă a prevedea pentru a putea (savoir par prevoir pour pouvoir)”. Baza obiectivă a apariției și dezvoltării previziunii o constituie munca socială, desfășurată în mod conștient, potrivit unui anumit scop. Previziunea își găsește geneza în acțiunea umană în genere deoarece omul, prin natura sa își reprezintă apriorii, cel puțin mental, orice activitate pe care o urmează să o întreprindă.
Omul își creează conștient un mod propriu de existență și acțiune orientat spre înfăptuirea unor scopuri.Inițierea, organizarea, conducerea și desfășurarea activităților economico-sociale, presupun în scopul atingerii obiectivelor urmărite, alegere și decizie. Caracterul previzional al conducerii activităților economice, este impus de particularitățile evoluției contemporane, care antrenează schimbări esențiale în condițiile și cerințele de viață ale oamenilor, concomitent cu schimbări importante în tehnologiile și forțele de producție. Conducerea previzională a activității amplifică, argumentează capacitatea colectivă de organizare și concentrare a eforturilor spre realizarea unui obiectiv bine definit în timp.
Conducerea previzională este chemată să asigure desfășurarea cu raționalitate maximă a întregii activități umane contemporane. Astăzi există numeroși factori care determină și care concură, la afirmarea și la relativa autonomie a activității previzionale. Acești factori sunt de două feluri: – generali – sunt considerați acei factori a căror existență și influență se manifestă permanent și care rezultă din caracteristicile generale ale evoluției economice și sociale; – specifici.
Factorii generali sunt:
Evoluția tot mai rapidă a științei și tehnicii care antrenează schimbări profunde în desfășurarea producției bunurilor materiale.
Sporirea volumului și diversificarea necesităților, procese caracteristice societății moderne.
Creșterea continuă a dimensiunii activităților economice în mod deosebit a celor producătoare de bunuri și servicii.
Perfecționarea continuă a procesului managerial care impune alegerea elementelor componente ale activității viitoare.
Amplificarea și diversificarea schimburilor internaționale mai ales cele de natură economică ce au loc între diferite categorii de agenți economici și la diferite nivele.
Dezvoltarea economică prin atingerea continuă a parametrilor de înaltă performanță, impune extinderea capacității previzionale.
Condițiile ecologice reprezintă un factor deosebit de important al desfășurării ansamblului activității economice și sociale.
Cu cât activitatea concentrează mai mulți oameni și mai multe mijloace, cu cât se adâncește diviziunea muncii și se înmulțește numărul de compartimente și legăturile dintre ele, cu atât se impune necesitatea unei structuri și corelări pe criterii științifice a activității economice pe diferite paliere ale acesteia. Activitatea umană devine tot mai complexă trebuind să fie tot mai concepută iar activitatea previzională este tot mai mult un produs al gândirii și al experienței umane aflate pe trepte superioare ale evoluției.
Dar activitatea previzională nu este numai necesară ci și posibilă. Experiența arată că dezvoltarea generală a societăți și caracterul tot mai complex al acestei evoluții generează atât creșterea și rafinarea activității previzionale cât și îmbogățirea metodologiei și mijloacelor ce i se oferă. Tot odată se observă că fenomenele și procesele economice tind spre o dezordine maximă, în timp ce mecanismele de reglare tind spre ordine maximă.
Problemele conducerii activităților economico-sociale sau ale managementului au constituit obiect de studiu al specialiștilor de mult timp. Ele au generat soluții diferite confirmate sau infirmate de practică sub aspectul oportunității sau eficienței. Printre primii care s-au ocupat de aceste probleme se numără americanul Frederic Taylor (1850-1915) și francezul Henry Fayol (1814-1925). Epoca noastră se caracterizează printr-un sistem rapid al schimbărilor care se produc în diverse domenii ale societății influențând evoluția activităților desfășurate în sectorul economic și social.
În momentul în care transformarea ce urmează a avea loc devine o necesitate schimbările corespunzătoare acesteia să fi fost determinate, decizia de a le realiza să fi fost luată, iar în condițiile înfăptuirii lor să fi fost argumentată.
Cercetarea structurii viitorului trebuie să pornească de la premisa că aceasta este rezultatul evoluției proceselor sau fenomenelor, pe baza unor condiții obiective și subiective. Unii specialiști consideră că în prezent asistăm la o degradare a „actualului” sub imperiul unui „șoc al viitorului” , șoc al schimbărilor rapide și profunde, care trebuie anticipate, fie și în liniile sale fundamentale.
Viitorologul englez „John Mc.Gale” menționa: „omul supraviețuiește numai prin capacitatea sa de a acționa în prezent pe baza experienței trecute în termenii consecințelor viitoare.” În același timp, specialiștii apreciază că viitorul conștientizat este reprezentat prin soluții multiple. Ca urmare a studierii combinate a viitorilor care aparțin unui sistem s-a ajuns la concluzia că există mai multe categorii de viitori cum sunt: viitorii posibili și imposibili sau viitorii dezirabili și indezirabili.
Aceasta este premisa datorită căreia investigația viitorului se referă la posibilitatea cunoașterii unor viitori posibili și dezirabili, posibili și indezirabili (cum ar fi creșterea gradului de poluare în anumite condiții) și imposibili dar dezirabili (dorința oamenilor de a realiza un viitor, călătorii spațiale care nu se pot înfăptui în condițiile actuale).
În previziune se impune previzionarea pe termen scurt, mediu și lung. În cercetările previzionale obiectul de investigație îl constituie viitorul relativ (cel care i-a în considerare axa timpului).
Managementul ca disciplină interdisciplinară, tinde să structureze într-un sistem organic, diferite curente de gândire și diferite experiențe reușite, verificate în practica social economică. Gândirea asupra managementului s-a dezvoltat din necesitatea de a identifica funcțiile vitale ale activității umane. Managementul aplicat în viața economică are, în esență, rolul de a antrena și organiza resursele disponibile în vederea soluționării problemelor ce condiționează trebuințele, interesele, aspirațiile oamenilor s-au ale unor grupuri sociale.
Managementul acționează în prezent în vederea realizări unei dinamici economico-sociale în conformitate cu scopul de perspectivă. Astfel este necesară activitatea previzională de anticipare a acțiunilor și rezultatelor viitoare.
Astfel managementului îi este caracteristică funcția de previziune care în practică se realizează prin prognozare, programare și planificare. Funcția de previziune a managementului presupune stabilirea obiectivelor de realizat, resursele necesare, căile de acțiune, dinamica și eficiența unei acțiuni sau sistem de acțiuni.
Se disting câteva etape ale dezvoltării gândirii despre management (conducere):
Etapa 1: S-au conturat principii și metode având în centrul atenției studiul sistematic al organizării muncii.
Etapa 2: Se caracterizează prin conceperea unor structuri organizatorice primordiale cuprinzând diferite forme de decizii și supraveghere pe trepte ierarhice.
Etapa 3: A adus pe prim-plan concepția de conducere prin obiective, ce presupune interpretarea conducerii ca un proces prin care se aleg și se înfăptuiesc anumite obiective în care scop se aleg și se înfăptuiesc o serie de activități previzionale și organizatorice.
Etapa 4: O importanță deosebită are delimitarea corectă a locului previziunii în sistemul funcțiilor managementului. Aceste funcții sunt:
Funcția de informare care constă în asigurarea informațiilor necesare fundamentării deciziei;
Funcția previzională (de anticipare) care presupune realizarea unor lucrări de prospectare în timp, având ca scop întocmirea de previziuni. Prin aceasta se predetermină cu mijloace specifice obiectul și structura, dinamica și eficiența unei acțiuni;
Funcția de coordonare care constă în sincronizarea tuturor factorilor implicați în acțiunea procesului managerial astfel încât fiecare factor să depindă de ceilalți;
Funcția de antrenare constă în folosirea unui ansamblu de mijloace (proprii) economice, financiare prin care se determină sau se potențează interesul unităților sau al angajaților în direcția realizării obiectivelor urmărite;
Funcția de control constă în evaluarea rezultatelor obținute și compararea lor cu obiectivele și standardele stabilite inițial.
Un rol deosebit de important în problema variabilelor decizionale aferente actelor manageriale, mai ales în domeniu economic îl are factorul timp. Pe de altă parte, orientarea in actele manageriale pe termen scurt este suficientă pentru a concura evoluția în domeniu economic îl are factorul timp. Pe de altă parte, orientarea în actele manageriale pe termen scurt este suficientă pentru a concura evoluția în timp a unor fenomene și procese, pentru că efectul deciziilor luate se întinde pe o perioadă mai lungă.
Pentru a decide pe baza alegerii și opțiunii este nevoie de a avea formulată o strategie, care este rezultanta managementului strategic. În activitatea economică trebuie parcurse etape ca: – stabilirea obiectului previziunii; – stabilirea orizontului a ariei de previziune; – stabilirea informațiilor necesare elaborării previziunii; – alegerea metodelor de previziune și elaborarea propriu-zisă a previziunii; – selecția variabilelor cele mai probabile și posibile. Activitatea previzională este un instrument indispensabil elaborării strategiilor la nivel de agent economic sau în stabilirea programelor de activitate.
Informația este o noțiune care prezintă într-o măsură mai mare sau mai mică starea de fapt existentă și totodată comunică date referitoare la anumite evenimente sau acțiuni urmărite. În domeniul economic informația este prezentată sau exprimată printr-un sistem de indicatori cantitativi sau valorici, aceștia din urmă putând fi analitici și sintetici.
Fig.1 Sistemul Informațional
Din punct de vedere al utilității lor, informațiile aferente activității sistemului informațional pot fi:
Informații de stare ce prezintă situația existentă la un moment dat;
Informații de schimbare care arată modificările în timp în desfășurarea activităților urmărite;
Informații de mediu care evidențiază caracteristicile sistemelor exterioare cu care are legătură sau în care se încadrează obiectul previziunii;
Din punct de vedere al timpului de referință informațiile se grupează:
Informații privind o perioadă mai mare de timp ce delimitează principalele tendințe conturate într-o evoluție dată;
Informații caracteristice unei perioade medii sau scurte ce permit cunoașterea mutațiilor aleatoare care influențează, într-un sens sau altul evoluția de ansamblu.
Sistemul informațional al activității previzionale poate fi considerat ca un ansamblu interconectat de activități care vizează culegerea, înregistrarea, transmiterea, prelucrarea și stocarea informației, realizată de un personaj specializat care utilizează procedee, mijloace, tehnici, metode date referitoare la anumite evenimente sau acțiuni urmărite. În domeniul economic informația este prezentată sau exprimată printr-un sistem de indicatori cantitativi sau valorici, aceștia din urmă putând fi analitici și sintetici.
Fig.1 Sistemul Informațional
Din punct de vedere al utilității lor, informațiile aferente activității sistemului informațional pot fi:
Informații de stare ce prezintă situația existentă la un moment dat;
Informații de schimbare care arată modificările în timp în desfășurarea activităților urmărite;
Informații de mediu care evidențiază caracteristicile sistemelor exterioare cu care are legătură sau în care se încadrează obiectul previziunii;
Din punct de vedere al timpului de referință informațiile se grupează:
Informații privind o perioadă mai mare de timp ce delimitează principalele tendințe conturate într-o evoluție dată;
Informații caracteristice unei perioade medii sau scurte ce permit cunoașterea mutațiilor aleatoare care influențează, într-un sens sau altul evoluția de ansamblu.
Sistemul informațional al activității previzionale poate fi considerat ca un ansamblu interconectat de activități care vizează culegerea, înregistrarea, transmiterea, prelucrarea și stocarea informației, realizată de un personaj specializat care utilizează procedee, mijloace, tehnici, metode și punând în mișcare un ansamblu de resurse circuite și procedee informaționale. Totodată sistemul informațional are rolul de legătură între cele două componente ale organismelor economice respectiv sistemul condus sau operațional și sistemul conducător sau decizional.
Sistemul informațional al activității previzionale trebuie să îndeplinească următoarele obiective:
Asigură informații necesare și suficiente pentru activitatea previzională pe toate treptele organizatorice;
Asigurarea unei calități înalte a informației vehiculate, prelucrate și valorificate în sistem;
Reducerea continuă a timpului de răspuns al sistemului informațional, pentru operativitatea corespunzătoare în previzionare.
Componentele principale ale sistemului informațional al activității previzionale sunt:
Sistemul de prelucrare a datelor (SPD) definit ca un ansamblu de oameni, mijloace și metode destinat ca prin transferări succesive aplicate datelor de intrare, în conformitate cu un sistem de reguli (algoritm) determinat ca anterior să asigure obținerea datelor de ieșire;
Sistemul de cerințe puse în fața sistemului informațional care poate fi definit ca un sistem corelat și unitar de indicatori;
Sistemul fluxurilor informaționale format din mulțimea conexiunilor informaționale și decizionale care se stabilesc între diferite componente. Totodată când vorbim de sistemul informațional operăm cu noțiunile de flux informațional și circuit informațional;
Fluxul informațional reprezintă totalitatea informaților transmise, într-un interval de timp determinat de o sursă de informație la un receptor, printr-o mulțime de canale informaționale. In raport cu locul unde există fluxurile informaționale se clasifică în două categorii:
Fluxuri informaționale la nivel macroeconomic;
Fluxuri informaționale la nivel microeconomic
Fiecare dintre ele se împart în fluxuri verticale și fluxuri orizontale.
Fluxurile verticale sunt cele care reprezintă circulația informațiilor între agenții economici și unitățile administrativ teritoriale pe de o parte și organul central de sinteză și organul central de sinteză care are atribuțiuni de previziune macroeconomică pe de altă parte.
Fluxurile orizontale sunt destinate transmiterii informațiilor între unitățile, organismul și instituțiile de pe aceeași treaptă organizatorică.
Circuitul informațional reprezintă traseul sau itinerarul parcurs de informații de la locul culegerii până la locul de utilizare a acestora. Întrucât rezultatele previziunii au un rol important în activitatea managerială, construirea sistemului informațional al acestuia presupune luarea în considerare și a caracteristicii sistemului informațional al managementului.
Optimizarea sistemului informațional constă în găsirea celui mai bun compromis între cantitatea de informații pe care o asigură un sistem informațional și cheltuielile necesare creării, implementării și exploatării acesteia. Un caz particular este minimizarea cheltuielilor pentru transmiterea unui anumit volum de informații.
CAPITOLUL 2
S.C. GUBAN S.A. – SCURT ISTORIC, OBIECT DE ACTIVITATE ȘI RETROSPECTIVA EVOLUȚIEI PRINCIPALILOR INDICATORI ECONOMICO-FINANCIARI
2.1. Scurt istoric și obiect de activitate
Elemente de identificare a firmei:
a. Denumirea: S.C. ”GUBAN” S.A. Timișoara;
b. Sediu social: B-dul. Eroilor nr.30-40, Timișoara;
c. Telefon/Fax: 056/224033;224036;
d. Nr. Înregistrare la O.R.C. J/35/26/1991;
e. Cod fiscal: R1812502;
f. Formă juridică: Societate pe acțiuni, cu capital privat;
g. Durată de funcționare Nelimitată.
Societatea Comercială GUBAN are sediul în Timișoara B-dul. Eroilor nr.30-40. Timișoara este unul dintre orașele mari ale României, situat în partea de vest a țării, la o depărtare de 600 km de capitala București, 300 km de Budapesta și 150 km de Belgrad.
Societatea Comercială GUBAN se găsește la începutul zonei industriale din partea de sud a orașului Timișoara. Din punct de vedere economic Societatea Comercială GUBAN se situează printre agenții economici cu tradiție, cu marcă de firmă cunoscută și recunoscută în țară pentru calitatea și diversitatea produselor.
Producția este eterogenă, cu un profil complex și prezentând un grad înalt de integrare. După anul 1989, Societatea Comercială GUBAN s-a menținut în topul firmelor timișorene după cifra de afaceri și profitul obținut.
1937
Societatea Comercială ”GUBAN” S.A. Timișoara provine din fosta fabrică ”GUBAN” fondată în anul 1937 de muncitorul pantofar GUBAN BLAZIU și înregistrată la Registrul Comerțului cu numărul ” Fi.soc.45/1037/1937 ”, sub denumirea de Uzina Chimice GUBAN Timișoara, cu un profil de activitate restrâns, și anume : produse chimice pentru sectorul de pielărie și pentru întreținerea încălțămintei.
1952
În anul 1952 fabrica este donată statului, devenind întreprindere restantă și avându-l ca director pe fostul patron GUBAN BLAZIU. În decursul anilor fabrica a funcționat sub diferite denumiri, astfel:
1952-1953
În perioada anilor 1952-1953 sub denumirea de Fabrica GUBAN Timișoara ;
1954-1964
Între anii 1954-1964 sub denumirea de Fabrica ”BELLA BREINER” Timișoara ;
1965-1966
În perioada anilor 1965-1966 sub denumirea de Întreprinderea Industrială de Stat ”VICTORIA” – fabrică de încălțăminte și mase plastice ;
1967-1971
Între anii 1967-1971 sub denumirea de Întreprinderea Industrială de Stat ”VICTORIA” – fabrică de prelucrare a cauciucului și maselor plastice ;
1972
În anul 1972 sub denumirea de Fabrica Mase Plastice și Încălțăminte „VICTORIA” Timișoara ;
1973
Începând din anul 1973 și până în anul 1991 sub denumirea de Întreprinderea de Mase Plastice și Încălțăminte ”VICTORIA” Timișoara ;
1991
În baza Hotărâri de Guvern nr.1277 din 8.12.1990, s-a înființat SOCIETATEA COMERCIALĂ GUBAN, SOCIETATE PE ACȚIUNI, înregistrată la Registrul Comerțului județul Timiș sub numărul J/35/26/1991 și având capital de stat în proporție de 100%.
1993
În 21.05.1993 s-a făcut transferul de 30% din capitalul social al societății la FONDUL PROPRIETĂȚII PRIVATE V OLTENIA și 70% din capital la FONDUL PROPRIETĂȚII DE STAT.
1995
În anul 1995 SOCIETATEA COMERCIALĂ GUBAN SOCIETATE PE ACȚIUNI se transformă în societate comercială cu capital privat 100% prin cumpărarea acțiunilor de către ASOCIAȚIA GUBAN, constituită în baza Legii nr.77/1994, în numele membrilor săi.
Profilul de fabricație al SOCIETĂȚII COMERCIALE ”GUBAN” S.A. cuprinde produse destinate sectorului industrial și produse destinate sectorului public, adică bunuri de larg consum. Fiecare secție de producție are grupa specifică de produse:
MASE PLASTICE:
– înlocuitori de piele pe bază de PVC, destinați industriei de încălțăminte, marochinărie, îmbrăcăminte, tapițerie, mobilă, capitonaj auto, etc ;
folii PVC plastifiate, cu grosimea de 0.12-0.40 mm, imprimate sau colorate în masă.
ÎNCĂLȚĂMINTE:
– încălțăminte din piele naturală pentru femei : pantofi, sandale, botine.
MAROCHINĂRIE:
produse de marochinărie se adresează tuturor gusturilor și vârstelor, executate într-o bogată paletă cromatică și evidențiate prin multifuncționalitate și linie modernă, confecționate din piele naturală, textile sau înlocuitori de piele:
poșete și sacoșe pentru femei ;
ghiozdane, serviete, mape, coperți cărți și caiete pentru școlari și studenți ;
genți voiaj, sac voiaj, portcasete, genți frigorifice, marochinărie pentru sport și turism ;
articole de micromarochinărie (port-ochelari, curele, port-chei, etc.).
ACCESORII METALICE:
candelabre, veioze, lampadare, lămpi de birou ;
măsuțe demontabile din metal și sticlă securit ;
scrumiere de diferite tipuri și dimensiuni ;
rame pentru poșete ;
accesorii ornamentale și funcționale pentru articole de marochinărie și încălțăminte, din metal sau din mase plastice.
CHIMICALE:
vopsele pentru finisarea pieilor naturale și produse pentru întreținerea articolelor din piele ;
cremă pentru încălțăminte ;
produse de uz casnic: ceară, pardoseli, produse și soluții pentru realizarea și întreținerea curățeniei ;
soluții pentru cosmetică ;
creioane de ceară.
S.C. ״ GUBAN ״ S.A a suferit modificări importante în structura sa organizatorică în special începând cu anul 1989. Așa cum bine se știe economia românească după decembrie 1989 a intrat într-o perioadă de tranziție la economia de piață. Această trecere sau acest impact au fost resimțite și de S.C. ״ GUBAN ״ S.A. atât la nivel managerial cât și la celelalte nivele.
Societatea începând cu anul 1995 se transformă în societate cu capital privat. Acest lucru a fost posibil prin cumpărarea acțiunilor de către ASOCIAȚIA GUBAN. În această situație conducerea societății este asigurată de către Adunarea Generală a Acționarilor (AGA), iar conducerea curentă de către managerul societății care trebuie să ducă la îndeplinire deciziile AGA. Gestiunea societății este controlată de comisia de cenzori aleasă de AGA dar și de acționari.
Conducerea executivă a societății este asigurată de :
– Directorul Departamentului Contabilitate ;
– Directorul Vânzări Marketing ;
– Directorul Biroului de Privatizare și Statistică ;
– Directorul Biroului Centru de Gestiune, etc.
Organigrama societății cuprinde diviziuni structurale fără personalitate juridică și se prezintă astfel :
Organigrama S.C. ” GUBAN ” S.A.
2.2. Evoluția principalilor indicatori economico-financiari a S.C. „GUBAN ” S.A. în perioada 1997-2001
2.2.1. Dinamica principalilor indicatori economici și caracteristicile acesteia
Activitățile de producție și organizare reprezintă obiective importante ale societăților comerciale indiferent de forma de proprietate deoarece prin aceasta se satisfac nevoile individuale și sociale. Pentru dimesionarea și analiza activități de producție și comercializare se folosește un sistem de indicatori valorici care prin conținut pot caracteriza anumite aspecte ale activități unei firme.
Evoluția principalilor indicatori economici și financiari la valoarea reală, în perioada 1997-2000
Tabelul nr.1
În perioada unei creșteri puternice a prețurilor, dacă indicatorii economici nu se corectează cu inflația, informațiile își pierd din relevanță, și concluziile asupra acestora sunt deformate, inflația având efecte asupra fluxului de exploatare, fluxului de finanțare asupra patrimoniului, etc.
De aceea în analiza indicatorilor firmei am folosit valorile actualizate puse în concordanță cu rata inflației pentru perioada de calcul. Dacă rezultatele viitoare sunt exprimate în unități monetare constante care nu țin seama de inflația viitoare ele trebuie actualizare cu o rată care nu include inflația numită ”rată de actualizare deflatată”. Indicele inflației plecând de la anul 1997 care este considerat an de bază este:
1997 = 1; 100%
1998 = 1.4; 40.6%
1999 = 1.5; 54.8%
2000 = 1.4; 40.4%
2001 = 1.3; 30.3%
Evoluția principalilor indicatori economici și financiari la valorile actualizate față de anul 1997, în perioada 1997-2001
Tabelul nr.2
Evoluția principalilor indicatori economici față de anul 1997 (1997 =100 % )
Tabelul nr. 3
Evoluția principalilor indicatori economici și financiari față de anul precedent (în %)
Tabelul nr. 4
Cifra de afaceri
Cifra de afaceri este socotită indicatorul fundamental al volumului activități agentului economic și evident nu lipsește din nici un sistem de indicatori folosiți în diagnosticarea și evaluarea economică a întreprinderi, din aprecierea eficienței managementului practicat.
Cifra de afaceri reprezintă suma veniturilor rezultate din livrările de bunuri, executarea de lucrări și prestările de servicii, alte venituri din exploatare, mai puțin drepturile, remizele și alte reduceri acordate clienților (Legea Contabilități nr.82/1991).
Scopul analizei cifrei de afaceri vizează cunoașterea dinamici vânzărilor unei firme, a factorilor care condiționează evoluția lor în vederea elaborări strategiei de piață și fundamentări previziunilor principalilor indicatori economico-financiari. Ea este principala formă de venit a întreprinderii și reprezintă volumul total al afacerilor firmei evaluat la prețul pieței. Ea se determină astfel:
C.A. = Venitul din vânzarea mărfurilor + Producția vândută
Reprezentând suma veniturilor din operațiunile comerciale efectuate de o firmă (vânzare de mărfuri, produse, prestări de servicii) într-o perioadă de timp, cifra de afaceri nu include veniturile financiare și veniturile excepționale.
Dinamica cifrei de afaceri trebuie să prezinte o tendință de creștere în prețuri comparabile de la o perioadă la alta, pentru a asigura creșterea reală (ținând cont de efectul inflaționist) a afacerilor firmei.
Cifra de afaceri după unii autori poate fi privită ca:
cifra de afaceri totală (C.A), (reprezintă volumul total al afacerilor unei firme evaluată la prețurile pieței, respectiv încasările totale). Într-o definiție dată de Ordinul Experților Contabili din Franța se apreciază că cifra de afaceri reprezintă valoarea afacerilor realizate de firmă cu terți prin executarea curentă a activității sale profesionale;
cifra de afaceri medie ( ) , (reflectă încasarea pe o unitate de produs s-au serviciu).
; Q – volumul fizic al vânzărilor
cifra de afaceri marginală (CAmg ), (exprimă variația încasărilor unei firme (ΔCA) generată de creșterea sau scăderea cu o unitate a cantități vândute (ΔQ))
cifra de afaceri critică (CAmin), reprezintă acel nivel al încasărilor la care se asigură acoperirea cheltuielilor, pragul de la care firma începe să producă beneficii.
CF- cheltuieli fixe,
CV- cheltuieli variabile,
CT-cheltuieli totale
– rata medie a cheltuielilor variabile în cheltuieli totale
Cifra de afaceri trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
nivelul său să acopere cheltuielile din exploatare și să permită realizarea de profit
să dețină ponderea de minim 85% din veniturile din exploatare, respectiv cel puțin 75% din veniturile totale ale firmei, pentru care se reflectă o situație normală de realizare a activități;
în dinamică se prezintă o tendință de creștere reală; pentru a asigura creșterea reală a volumului de afaceri al firmei.
Tabelul nr. 5
Figura 1.
Pornind de la relația CA=W·Ns se poate analiza influența fiecărui factor (productivitatea muncii și numărul salariaților), asupra scăderii cifrei de afaceri.
ΔCA=CA2001 – CA2000 = -3.878
ΔCA (W) = 60.420 – 41340 = 19.080
ΔCA(Ns) = 41.040 – 60.420 = -19.380
La o primă privire de ansamblu se observă că în toți anii cifra de afaceri este într-o scădere continuă. În același timp numărul de salariați scade și el, ajungându-se în 2001 la un număr de salariați mai mic decât jumătate din numărul lor existent în 1997; totodată se observă și o creștere continuă a productivității muncii.
Dacă ne referim numai la ultima perioadă 2000-2001 numărul salariaților a generat o influență negativă asupra cifrei de afaceri, ducând la reducerea acesteia cu 19380 milioane , iar creșterea productivității muncii a determinat creșterea cifrei de afaceri cu 19.080 milioane lei, după cum se observă o sumă aproximativ egală, dar această majorare nu a fost suficientă pentru acoperirea reducerii generate de scăderea numărului de personal și de aceea se observă reducerea cifrei de afaceri cu 3.875 milioane lei. Această scădere a cifrei de afaceri denotă o situație de criză a întreprinderii, cu implicații asupra tuturor indicatorilor financiari.
Scăderea cifrei de afaceri a fost generată de scăderea producției vândute; a vânzării mărfurilor într-o măsură mai mică deoarece acestea au crescut (cel puțin de la 2000 la 2001 cu 787 milioane lei) ; dar în special datorită scăderii numărului de salariați; perioadă în care fondurile fixe au înregistrat o creștere bruscă de la 901 milioane la 2936 milioane, creștere rezultată din realizarea unor reevaluări de terenuri.
Ponderea cifrei de afaceri în veniturile din exploatare înregistrează valori foarte proaste, adică sub orice critică (cu excepția anului 1997 când aceasta depășește minimul admisibil de 85% adică este de 94%), ceea ce confirmă o realizare anormală a obiectului de activitate. De asemenea ponderea indicatorului în veniturile totale (cu excepția aceluiași an 1997 când este de 94% adică peste minimul de 75% admisibil) este necorespunzătoare.
Nivelul său nu permite acoperirea cheltuielilor din exploatare și obținerea de profit (s-au înregistrat pierderi ) ceea ce reflectă nevalidarea de către piață a activității firmei.
Se observă totodată din analiză că în structura cifrei de afaceri ponderea cea mai mare la realizarea acesteia o dețin veniturile din producția vândută. Acest fapt reprezintă o situație pozitivă și denotă o importanță crescândă a activității de bază (productivă) a firmei. Tot din tabel se observă evoluția firmei de la un an la altul și diferențelor pe care le înregistrează. Pentru perioada 1997-1998 se înregistrează o scădere a cifrei de afaceri cu 25%, pentru ca în perioada 1998-1999 să se înregistreze o scădere cu 36%; în 1999-2000 cu 35%; iar în 2000-2001 cu 26%.
Aceste descreșteri se pot datora în special reducerii numărului de salariați datorită apariției concurenței sau poate restrângerii pieței prin restrângerea activității. Din analiza acestui indicator se ajunge la concluzia că întreprinderea a înregistrat o scădere a volumului de activitate și este necesară adoptarea unei strategii de redresare prin care să se încerce; adaptarea în timp real a întreprinderii la noile condiții economice. Valorile cifrei de afaceri înregistrate constituie un semnal de alarmă, deoarece dacă se continuă în același ritm se poate ajunge la faliment.
Volumul fondurilor fixe
Folosirea resurselor materiale formează un vast domeniu în cadrul căruia, se identifică permanent importante rezerve interne care pot fi folosite pentru creșterea producției și a productivității.Viabilitatea într-o economie concurențială este asigurată de măsura în care aceasta dispune de potențial material ai cărei parametrii tehnici și funcționali corespund noilor exigențe ale economiei de piață. Eficiența fondurilor fixe este strâns legată de asigurarea cantitativă a întreprinderii cu potențial uman în măsură să valorifice resursele materiale. În principiu dinamica, fondurilor fixe trebuie să fie corelată cu efectele pe care le produce concretizate în indicatori de rezultate ai firmei ca: cifra de afaceri, valoarea adăugată, profit brut.
Tabelul nr.6
Figura 2.
Analizând fondurile fixe (în funcție de valorile actualizate și indicatorii inflației ) la S.C. GUBAN S.A. se prezintă astfel:
-în anul 1997 volumul fondurilor fixe atingea valoarea de 6.124 milioane lei. Ca urmare a scăderii CA corelată, cu o scădere a investițiilor dar și cu înregistrarea unor pierderi, volumul fondurilor fixe a suferit o scădere (de la 6.124 în 1997 la 4.070 în 1998 ), ca de altfel și pe tot parcursul perioadei de analiză cu excepția ultimului an, când înregistrează o creștere bruscă la 2936 milioane lei. Dar CA este influențată și de scăderea producției vândute și de scăderea vânzărilor de mărfuri. Ritmul de creștere a mijloacelor fixe este superior ritmului de creștere a producției valorii adăugate și a CA ceea ce arată o folosire nu chiar atât de eficientă a fondurilor fixe.
În anul 1998 se observă din nou o reducere a fondurilor fixe care bineințeles este reflectată și în cifra de afaceri. Prin compararea celor doi ani se observă o scădere cu 34% a volumului fondurilor fixe.
Trecerea de la 1998 la 1999 a avut ca rezultat tot o scădere a fondurilor fixe. În 1999 nivelul acestora atinsese valoarea de 2956 (adică 48%), ceea ce reprezintă o scădere cu 52% față de anul de bază 1997.
În anul 2000 fondurile fixe înregistrează din nou o diminuare dar de data aceasta este o reducere cu 85% față de anul de bază 1997, iar față de anul precedent o scădere cu 18%.
În anul 2001 volumul fondurilor fixe atinge brusc nivelul de 2936 milioane lei, aceasta în urma unor reevaluări de terenuri dar și datorită investițiilor care au crescut. Creșterea reprezintă un aspect pozitiv pentru întreprindere și duce la recuperarea fondurilor investite.
Gradul de valorificare a scăzut ceea ce are influență negativă asupra vitezei de recuperare a fondurilor investite pentru creșterea gradului de înzestrare tehnică a muncii în vederea intensificării forței sale de producție.
Unul din obiectivele firmei este scurtarea timpului de recuperare a capitalului investit.
Numărul de personal
Ca factor de producție munca reprezintă o activitate specific umană, desfășurată în scopul obținerii de bunuri economice. Este de neconceput realizarea oricărei activități economico-sociale fără prezența și intervenția omului, care este nu doar purtătorul unor nevoi de consum, ci și posesor al unor abilități cei permit să acționeze în scopul satisfacerii acestor nevoi.
Efectivul, calitatea (competența) utilizarea timpului de muncă, randamentul, reprezintă prin sine o dimensiune a potențialului economic al întreprinderii și bineînțeles, cuplate cu factorul tehnic, tehnologic, generează un lanț de efecte economice și financiare ce concură la capacitatea concurențială a agentului economic la viabilitatea acestuia.
O modificare a producției fizice duce la modificarea unor indicatori cum ar fi: cifra de afaceri; producția vândută; producția exercițiului; producția stocată; valoarea adăugată. Producția fizică constituie totodată baza de calcul a costurilor fizice, modificarea acestuia duce la modificarea costurilor materiale, costurilor cu salariile, costurilor pe unitate valorică de producție, costurilor variabile. În condițiile în care personalul este insuficient se pot promova măsuri prin care să fie compensat acest lucru cu creșterea productivității muncii și îmbunătățirea utilizării timpului de lucru.
Tabelul nr.7
Figura 3.
Societatea GUBAN în anul 1997 dispunea de 1.186 persoane. Comparativ cu perioada 1987 în anul 1998 numărul de personal s-a redus de la 1.186 la 1.075, adică cu 9,36% (ceea ce înseamnă că au fost disponibilizați 111 salariați).
În anul 1999 se observă din nou o scădere a numărului de personal, aceasta datorită pierderilor datorate structurii producției și probabil unei ineficiențe în utilizarea factorilor de muncă. Astfel în acest an 1999 societatea GUBAN avea 997 de persoane ceea ce înseamnă în procent față de anul 1997 (82%), iar față de anul 1998 un procent de 91%. Aceasta înseamnă că dacă comparăm cele două perioade 1997- 1998 și 1998-1999 se vede că în a doua perioadă numărul de personal s-a redus cu 78, deci un număr mai puțin de persoane au fost disponibilizare.
Scăderile de personal pot fi rezultatul unui management prost, s-au al unei politici defectuoase. Totodată reducerea numărului de personal poate reprezenta un lucru bun, deoarece ar putea crește productivitatea, întreprinderea poate cuceri noi segmente de piață, și se poate încadra în acel decor economico-social prevăzut. În anul 2000 întreprinderea se confruntă cu un nou val de disponibilizări, de această dată s-a ajuns la 636 persoane ( în procente reprezentând 65% față de anul de bază și 54% față de anul precedent). Acesta este cel mai mare număr de persoane disponibilizate, pe parcursul întregii perioade de analiză urmat de anul 2001 când s-a ajuns la un număr de persoane de 423 (adică 36% față de anul 1997 și 68% față de anul 2000).
După cum bine s-a observat în anii 2000 și 2001 societatea GUBAN a înregistrat și pierderi. Reducerea numărului de personal poate fi și cauza traversării de către întreprindere a unor dificultăți de natură și de amploare diferită.. Scăderea CA și creșterea pierderilor înregistrate de firmă a dus la o reducere masivă în rândul salariaților. Prezența și intervenția omului este unul din elementele de bază în funcționarea oricărei activități.
Cheltuielile totale
Zona cheltuielilor întreprinderii cuprinde o arie largă de fenomene economice legate în esență de consumul și utilizarea factorilor de producție muncă, natură, capitalul. Aceasta trebuie să ocupe un loc deosebit în managementul intern întrucât de utilizarea și consumul factorilor de producție depinde în mare măsură capacitatea concurențială a întreprinderii.
Cheltuielile reprezintă sumele sau valorile plătite sau de plătit pentru : consumul, lucrările executate și serviciile prestate de terți, remunerarea personalului, consumuri excepționale.
Costul este expresia tuturor consumurilor de resurse ocazionate de realizarea unui anumit “element de activitate” al unei întreprinderi.
Cheltuielile pot fi: -cheltuieli variabile și cheltuieli fixe dacă avem în vedere comportamentul față de volumul de activitate; iar după natura cheltuielilor se împart în :-cheltuieli curente (cheltuieli de exploatare și cheltuieli financiare) și cheltuieli excepționale; după conținutul lor avem: -cheltuieli cu salariile și cheltuieli materiale (consum cu materii prime, materiale, combustibil).
Tematica cheltuielilor de producție este o problemă internă a fiecărei întreprinderi, care trebuie să fie circumscrisă într-un cadru legislativ general vizând aspecte organizatorice ale evidenței.
Din punct de vedere al activității practice de analiză a cheltuielilor, aceasta trebuie să fie prin excelență o componentă majoră a managementului intern al firmei care să asigure realizarea unor costuri competitive.
Tabelul nr.8
Figura 4.
La societatea GUBAN SA evoluția cheltuielilor totale după cum bine se observă este descendentă. În anul 1997 cheltuielile totale erau de 43.988 milioane lei din care ponderea cea mai mare era deținută de cheltuielile materiale (adică peste 52%).
În anul 1998 s-a ajuns la reducerea cheltuielilor totale la valoarea de 35.562, adică la 81% (ceea ce reprezintă faptul că acestea au scăzut cu 19%). Unul din factorii care au dus la reducerea cheltuielilor totale a fost reducerea cheltuielilor materiale cu 5.636 milioane, dar tot în această perioadă se observă o reducere a cheltuielilor cu personalul deși numărul de persoane s-a redus. Tot în această perioadă se observă o reducere a cifrei de afaceri.
În anul 1999 are din nou loc o reducere a cheltuielilor totale însoțită de o reducere atât a cheltuielilor materiale cât și a cheltuielilor cu personalul, pe fundalul unei CA în continuă descreștere. Acestea s-au redus la nivelul de 53% față de anul de bază 1997, dar comparativ cu anul 1998 au ajuns la un procent de 65%.
După cum se vede dinamica cheltuielilor în anii 2000 și 2001 este în continuă reducere ajungând la nivelul de 15.933 (36% față de 1997) în anul 2000 și la 14.310 (33% față de 1997) în anul 2001.Tot pe parcursul acestei perioade se observă o reducere și a cheltuielilor materiale, a cheltuielilor cu personalul (ca urmare a disponibilizărilor efectuate).
Cheltuielile materiale
În funcție de profilul întreprinderii, cheltuielile materiale dețin o pondere mai mare sau mai mică. De regulă, cheltuielile materiale dețin ponderea determinantă în totalul cheltuielilor de exploatare. Cheltuielile materiale sunt formate din: -cheltuieli cu materiile prime;- cheltuieli cu materiale consumabile, cheltuieli privind energia și apa precum și alte cheltuieli materiale.
În analiza diagnostic cheltuielile materiale se examinează atât pe total, cât și pe grupări (variabile și fixe) sau pe cheltuieli componente (materii prime, materiale, energie și apa, amortizări și provizioane).
Tabelul nr. 9
Figura 5.
În anul 1997, societatea GUBAN SA înregistrează un nivel al cheltuielilor de 23.278. Comparativ cu nivelul cheltuielilor salariale, acestea dețin ponderea cea mai mare (în jurul valorii de 53%). În anul 1998, societatea se confruntă cu un nivel al cheltuielilor mult mai mic comparativ cu anul 1997, adică de 17.642 milioane lei ceea ce înseamnă că acestea au scăzut față de anul precedent cu 24%.
Această scădere a cheltuielilor poate fi rezultatul unei noi strategii pusă în aplicare de conducerea întreprinderii privind cheltuielile :-achiziționarea de materii prime și materiale prețuri mai mici dar menținându-se calitatea, achiziționarea de materii prime și materiale în cantități mai mici dar de o calitate net superioară celorlalte.
În anul 1999 se evidențiază cheltuielile materiale la suma de 10.604 milioane reprezentând o reducere a acestora față de 1998 cu 40% și față de 1997 cu 54%. Acesta reprezintă un alt obiectiv atins de întreprindere care se datorează posibilității îmbunătățirii prelucrării materiilor prime, prin dotarea cu mijloace fixe mai performante, diminuării consumurilor specifice de materii prime și materiale prin proiectare și execuția produsului.
În anul 2000, cheltuielile materiale la societatea GUBAN SA reprezintă 6.814 milioane, adică reprezentând 29% față de anul 1997 ceea ce reprezintă o scădere a lor la 64% față de anul precedent, pentru ca în 2001 să se reducă cheltuielile materiale la 5.483 (adică reprezentând 24% față de 1997) și o micșorare a lor față de anul 2000 cu 20%. O concluzie care s-ar desprinde dacă privim pe toată perioada de analiză (cei 5 ani ) ar fi că cheltuielile materiale au scăzut în mod continuu de la an la an și că acestea sunt în fiecare an într-un procent mai mare comparativ cu cheltuielile salariale în cadrul cheltuielilor totale.
Cheltuielile cu personalul
În accepțiunea de cheltuieli salariale se au în vedere toate cheltuielile firmei privind remunerarea muncii ca factor al producției și contribuția pentru asigurări și protecție socială. Dacă ne referim la o analiză a eficienței cheltuielilor salariale o atenție aparte se acordă salariilor de bază în care se reflectă calitatea factorului uman (calificarea) și diferitelor forme de adaosuri (de vechime, compensații, prime).
Totalitatea salariilor de bază și acelor suplimentare constituie fondul de salarizare, baza de calcul pentru diferitele rețineri salariale datorate bugetului de stat. Acest fond de salarii trebuie să fie corelat cu productivitatea muncii și stabilirea în funcție de posibilitățile financiare ale fiecărei întreprinderi astfel încât plata drepturilor salariale să poată fi asigurată din venituri proprii.
Dacă avem în vedere costul utilizării forței de muncă acesta cuprinde două aspecte: costul suportat de firmă (salariile nete, contribuția pentru asigurările sociale, contribuția pentru ajutorul de șomaj) și costul suportat de salariați (impozitul pe salarii, contribuția pentru pensia suplimentară, contribuția pentru ajutorul de șomaj).
Totodată trebuie avută în vedere și corelația dintre dinamica productivității muncii și a salariului mediu care reprezintă un mecanism de punere în evidență a eficienței muncii. Cerința corelației este ca dinamica productivității muncii, indiferent de forma de exprimare a ei să devanseze pe cea a salariului mediu.
Caracterul necesar al respectării corelației decurge din faptul, că la creșterea productivității muncii concură și ceilalți factori de producție pentru a căror reproducere sau remunerare trebuie asigurate premise (profit).
Tabelul nr. 10
Figura 6.
Societatea GUBAN SA se confruntă (înregistrează) un nivel al cheltuielilor cu personalul de 11.849. Acestea reprezentând 26,93% din nivelul cheltuielilor totale. În anul 1998 aceste cheltuieli au crescut cu 192 milioane ajungând la valoarea de 12.041 milioane, aceasta datorită creșterii productivității muncii, ceea ce s-a reflectat și în creșterea veniturilor salariale ale angajaților.
Modificarea a avut efecte pozitive asupra veniturilor salariaților societății, însă la nivelul societății, acestea s-au contorizat într-o producere a profitului față de anul 1997.
În anul 1999 societatea înregistrează o evoluție descendentă a cheltuielilor cu remunerarea personalului, situându-se în jurul valorii de 9.022 milioane, ceea ce reprezintă o scădere față de anul de bază cu 24% a cheltuielilor și față de anul precedent cu 25%. Această reducere se datorează în special reducerii numărului de salariați. Tot o evoluție descendentă înregistrează indicatorul și în anii 2000 și 2001 când atinge nivelul de 5.816 respectiv de 4.088.
În 2000 și 2001 se înregistrează o scădere față de anul de bază 1997 cu 49% respectiv cu 48%. În mărimi relative indicatorul de rezultate al cheltuielilor în anul 2000 a atins nivelul de 64%, față de anul precedent , iar în 2001 de 70% față de anul 2000. Pentru a se ajunge la această reducere și-au impus pregnant amprenta disponibilizările de personal.
Productivitatea muncii
Productivitatea muncii este un indicator care caracterizează nivelul de utilitate al resurselor de muncă, sau mai bine zis utilizarea intensivă a resurselor de muncă.
Productivitatea muncii poate fi definită ca fiind eficiența sau rodnicia cu care se consumă munca în procesul de producție a unei întreprinderi. Calculul economic și analiza productivității muncii utilizează un sistem de indicatori prin care se exprimă fie cantitatea de produse obținute cu o anumită cheltuială de muncă, fie cheltuiala de muncă eficientă pentru obținerea unei unități de produs. Formula consacrată de calcul a productivității muncii este cunoscută în două variante :
sau
Funcție de modul de exprimare a consumului total de muncă putem vorbi de trei tipuri de productivitate:
Productivitatea anuală a muncii -când consumul de muncă se exprimă în număr total de salariați sau de muncitori ;
Productivitatea medie zilnică a muncii –când consumul de muncă se exprimă în total om-zile lucrate ( Total om-zile =Np Nr. de zile lucrate în medie de o persoană pe an ) ; Np =număr de persoane ; Nr. =număr de zile ;
Productivitatea medie orară a muncii –când consumul de muncă se exprimă, în total om-ore lucrate ( Total om-ore =Np Nr. de zile lucrate în medie de o persoană pe an Nr. de ore lucrate în medie de o persoană pe zi ).
Dacă avem în vedere determinarea acesteia pe baza indicatorilor valorici modificarea productivității muncii se reflectă în : -valoarea producției exercițiului ; -valoarea adăugată ; -cifra de afaceri. Productivitatea muncii poate fi analizată riguros utilizând modelul bazat pe numărul de ore lucrate și productivitatea medie orară. Astfel putem avea :
Influența determinată de modificarea numărului mediu de ore lucrate de un muncitor pe an :
– Influența determinată de modificarea numărului mediu de zile lucrate de un muncitor pe an ;
– Influența determinată de modificarea numărului mediu de ore lucrate de un muncitor pe zi.
Influența determinată de modificarea producției medii orare realizate de un muncitor:
– Influența determinată de modificarea structurii producției;
– Influența determinată de modificarea nivelului individual al productivității muncii orare pe produse.
Tabelul nr. 11
Figura 7.
Urmărind datele din tabel se observă o creștere de la un an la altul a productivității muncii.
În anul 1997 (an de bază) productivitatea muncii era de 39 milioane, pentru ca în anul 1998 să fie de 46 milioane. Ne dăm seama că a fost înregistrată o primă creștere a productivității muncii mai mult cu 18% față de anul 1997. Ca o activitate să fie considerată eficientă trebuie ca sporul cifrei de afaceri să-l depășească pe cel al cheltuielilor cu munca vie.
În anul 1999 productivitatea muncii crește ajungând la nivelul de 48 milioane adică reprezentând o creștere față de anul de bază cu 23% și față de anul precedent cu 4% ( adică atinge nivelul de 104% ). Observăm totodată că cifra de afaceri de la anul 1998 la anul 1999 are o evoluție descendentă de la 35060 milioane la 22475 milioane, la fel și numărul de personal s-a redus de la 1075 la 977.
În anul 2000 avem un nivel al productivității muncii de 65 milioane (în condițiile în care cifra de afaceri a înregistrat tot o scădere ca de altfel pe tot parcursul perioadei analizate dar și numărul de personal a ajuns la nivelul de 636 milioane și cheltuielile cu personalul au înregistrat și ele o scădere adică au ajuns la 5816 milioane. Această creștere a productivității se traduce procentual printr-o sporire față de 1997 cu 67% și față de anul precedent cu 35%.
În anul 2001 indicatorul are nivelul cel mai ridicat de pe parcursul întregii perioade analizate ajungând la 244% și reprezintă o creștere cu 43% față de anul 2000. Pe parcursul întregii perioade productivitatea muncii a crescut ( în ciuda faptului că numărul de pesoane s-a redus ) ceea ce a avut un impact pozitiv asupra întreprinderii.
Profit / Pierdere
Într-o definiție sintetică rentabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a realiza profit, necesar atât reproducției și dezvoltării, cât și remunerării capitalurilor. În asigurarea acestei capacități este interesat deținătorul și utilizatorul factorilor de producție. Orice firmă caută să realizeze un profit suficient pentru a remunera convenabil capitalurile de care dispune, de a menține potențialul său tehnic și economic, de a asigura o expansiune rațională ținând seama de evoluția pieței și tendințele conjuncturale.
Reprezentând mobilul activității agenților economici, profitul se plasează în prim-planul bateriei de indicatori ai acesteia. În concordanță cu structura veniturilor și cheltuielilor din contul de profit și pierdere în analiza rentabilității întreprinderii se operează cu următorii indicatori:
Rezultatul brut al exploatării (RBE) reușește să surprindă cel mai bine capacitatea activității de exploatare de a genera profit prin faptul că nu este afectat de politica de amortizare sau politica financiară promovată de întreprindere și nici de politica fiscală a statului.
RBE=VA+VSV-S-I
unde: RBE- rezultatul brut din exploatare;
VA- valoarea adăugată; S – salarii;
Vsv- venituri din subvenții; I – impozite și taxe.
Rezultatul financiar (Rf) se formează ca diferență între nivelul total al veniturilor financiare și nivelul total al cheltuielilor financiare.
Rf=Vf-Chf
unde: Rf- rezultatul financiar;
Vf- venituri financiare;
Chf- cheltuieli financiare.
Rezultatul curent (Rc) măsoară nivelul cumulat al performanțelor din activitatea de exploatare și din cea financiară, acestea fiind considerate activități pe care întreprinderea le desfășoară în mod curent pe parcursul unui exercițiu financiar.
Rc=RE+Rf
unde: Rc- rezultatul curent;
RE- rezultatul din exploatare;
Rf- rezultatul financiar.
Rezultatul excepțional (Rexc) are caracter întâmplător, el neputând fi luat în calcul pentru aprecierea performanțelor viitoare ale unei întreprinderi atât datorită lipsei de regularitate în apariții cât și datorită sensului foarte alertant (profit/pierdere).
Rexc= Vexc-Chexc
unde: Rexc- rezultatul excepțional;
Vexc- venituri excepționale;
Chexc- cheltuieli excepționale.
Rezultatul net (Rn) poate lua forma de profit net sau pierdere el reușind cel mai bine să confirme sau nu rentabilitatea scontată de proprietari pentru activitatea în care și-au investit capital.
Rn= Rb-IP
unde: Rb- rezultatul brut ;
Ip- impozit pe profit.
Tabelul nr. 12
Figura 8.
În anul 1997 societatea avea un profit de 3207 milioane lei. În anul 1998 deși a scăzut numărul de personal profitul întreprinderii s-a redus la 1699 milioane lei ceea ce reprezintă în procente o descreștere cu 47% față de anul de bază.
Toate măsurile luate măcar în vederea menținerii profitului la același nivel, au fost în zadar, deoarece în anul 1999 profitul ajunge la 1327 milioane lei adică o scădere procentuală cu 56% față de anul de bază și cu 22% față de anul precedent.
În anul 2000 deloc surprinzător întreprinderea înregistrează pierderi ce se situează în jurul valorii de 405milioane lei, ca în anul 2001 această pierdere să se majoreze la 450 milioane lei ceea ce asupra întreprinderii are un impact negativ și oarecum îi deteriorează imaginea.
Volumul investițiilor
Noțiunea de investiție definește o categorie financiară pe cât de complexă, pe atât de controversată. Investiția reprezintă o alocare permanentă (pe o durată adesea nedeterminată ) de capitaluri, în achiziția de active fizice și/sau financiare, care să permită desfășurarea unor activități rentabile, superioare ratei normale de rentabilitate acoperitoare pentru riscurile asumate.
Principalul risc asumat este alocarea azi a unui capital economisit, în speranța obținerii viitoare a unor fluxuri de venituri sau, mai exact a unor fluxuri de trezorerie.
Tipologia investițiilor se poate prezenta după mai multe criterii. În realitate distincția nu este foarte netă. În funcție de riscul pe care îl implică pentru perspectivele întreprinderii, investițiile sunt de mai multe feluri:
De înlocuire a echipamentului complet uzat, cu un risc foarte scăzut, întrucât nu presupune modificări ale tehnologiei de fabricație.
De modernizare a echipamentului existent în funcțiune și care implică un risc redus ca urmare corecții neesențiale în tehnologia de fabricație.
De dezvoltare (de extindere) a unor secții, uzine, fabrici noi, investiții care presupun un risc mai mare, antrenat de nevoia de lărgire a piețelor de aprovizionare, a forței de muncă, de capital și de desfacere.
Strategice, privind crearea unei filiale în străinătate, fuzionarea cu o altă societate comercială, robotizarea întregului proces de fabricație.
În sens financiar, investiția reprezintă schimbarea unei sume de bani prezentă, și certă în speranța obținerii unor venituri viitoare superioare.
În sens contabil, aceeași investiție desemnează alocarea unei trezorerii disponibile precum procurarea unui activ fix care va determina fluxuri financiare de venituri și cheltuieli de exploatare. Din punctul de vedere al politicii generale a interprinderii putem distinge două categorii de investiții, fiecare dintre ele fiind rezultatul unei strategii de dezvoltare: investiții interne și investiții externe.
Investițiile interne constau în alocarea capitalurilor pentru achiziția de active materiale și nemateriale (echipamente, construcții, licențe, stocuri suplimentare), pentru dezvoltarea și perfecționarea aparatului productiv și de distribuție a bunurilor și serviciilor întreprinderii. Investiții externe constau în plasamente de capital pentru creșterea participării financiare la formarea capitalurilor ( proprii și împrumutate) ale altor societăți comerciale. Cheltuiala inițială, într-un proiect de investiții, reprezintă mărimea netă a capitalului necesar pentru punerea în exploatare a investiției.
Elementele componente ale sumei inițiale a investiției sunt formate din:
-costul achiziției activelor fixe, fizice sau financiare (mașini noi, instalații, constucții);
-cheltuieli de instalare și montaj al echipamentelor și instalațiilor noi și cheltuielile de specializare a personalului în exploatarea noii tehnologii;
-creșterea nevoii de fond de rulment, respectiv creșterea stocurilor și a creanțelor-clienți minus creșterea datoriilor de exploatare, determinate de noua capacitate de producție;
-prețul de vânzare , eventual, al activelor fixe dezinvestite (înlocuite) prin noua investiție, inclusiv plus sau minus valoarea rezultată din această cesiune.
Tabelul nr. 13
Figura 9.
Dacă privim graficul și tabelul alăturat se observă că investițiile în anul 1997 (an de bază) au atins nivelul cel mai ridicat de pe parcursul întregii perioade de analiză.
În anul următor (1998) nivelul investițiilor atinge cifra de 1476 milioane lei, reprezentând o scădere a investițiilor față de anul 1997 cu 36%.
În anul 1999 nivelul investițiilor devine și mai mic atingând cifra de 438 milioane lei ceea ce înseamnă o reducere cu 8% (adică 20%) față de nivelul anului 1997și o reducere cu 70% față de nivelul anului precedent. Pe parcursul întregii perioade analizate subvențiile pentru investiții existau dar o parte reprezentau subvenții primite de la stat.
În anul 2000 se înregistrează o creștere lentă a investițiilor, realizate fiind în special investiții nemateriale (programe informatice, investiții comerciale), acestea reprezentând 497milioane lei .
Procentual comparativ cu anul de bază acestea evidențiază o reducere la 22% (traducându-se printr-o scădere cu 78% față de 1997); iar prin raportare la anul 1999 se remarcă o creștere a investițiilor cu 13%.
La sfârșitul perioadei de analiză (adică anul 2001) volumul investițiilor înregistrează o revivifiere bruscă majorându-se la 1547 milioane lei ceea ce înseamnă o diminuare a acestora față de anul de bază cu 31% și o creștere a lor comparativ cu 2000 la 311% (adică cu 211%).
2.2.2. Evoluția principalilor indicatori de performanță economico-financiari
În acest capitol, pentru a realiza o previziune corectă cu privire la desfășurarea activității întreprinderii se analizează și evoluția nivelului indicatorilor de performanță economico-financiari.
Nivelul indicatorilor de performanță economico-financiari între anii 1997-2001
Tabelul nr.14
Rata de stabilitate financiară
Rata stabilității financiare reflectă măsura în care firma dispune de resurse financiare cu caracter permanent (stabil) față de total resurse. Preponderența capitalului permanent în resursele financiare reflectă caracterul permanent al finanțării activității, conferind grad ridicat de siguranță prin stabilitate în finanțare.
Capitalul permanent reprezintă suma dintre capitalul propriu și datoriile pe termen mediu și lung. Atunci rata stabilității financiare se calculează ca raport între capitalul permanent și pasivul total. O altă modalitate de calcul a ratei stabilității financiare este ca raport între datorii pe termen scurt și pasivul total.
După cum se observă din tabel indicatorul doar în 1997 și 2001 depășește valoarea minim acceptată, în ceilalți ani avem de a face cu creșteri și scăderi ale indicatorilor. De la 2000 și 2001 se înregistrează o ameliorare datorită creșterii mai lente ca ritm a resurselor curente față de cele permanente, creșterea valorii reflectă creșterea ponderii resurselor permanente în finanțarea activității firmei. Tot în ultimul an firma își finanțează decât 50% din activitate din capitalul permanent și putem spune că beneficiază de o stabilitate financiară bună față de anul precedent când era cu 1,24% mai slabă.
Evoluția ratei stabilității financiare
Tabelul nr.15
Figura 1.
Rata de îndatorare
Rata îndatorării globale (Rîg) reflectă ponderea tuturor datoriilor pe care le are unitatea în pasivul total al acesteia. Valoarea maxim acceptată a acestui indicator poate fi de 66% deși se consideră că o valoare de 50% este mai sigură. Îndepărtarea de valoarea de siguranță semnifică o reducere a îndatorării firmei, respectiv o creștere a autonomiei financiare. Creșterea indicatorului reflectă o situație normală numai când se contractează credite bancare pe termen mediu și lung (cu condiția ca firma să beneficieze de efectul de levier) și cresc datoriile din exploatare (ca urmare a reflectării termenelor de plată).
Există și o rată a îndatorării la termen (Rît) ce măsoară datoriile pe termen mediu și lung care participă la formarea resurselor permanente. Valoarea maxim acceptată este de 50%. Peste acest nivel firma se află în pericol de insolvabilitate. Posibilitățile de îndatorare sunt cu atât mai mari cu cât această rată este mai scăzută.
Evoluția ratei de îndatorare
Tabelul nr.16
Din acest punct de vedere putem afirma că situația firmei este destul de bună, deoarece din 1997 până în 1999 indicatorul se află sub valoarea maxim admisibilă. Din 1999 până în 2000 acesta a crescut permanent ajungând în 2000 la valoarea de 72%, depășind valoarea maxim admisibilă, și aceasta datorită
Figura 2.
creșterii mai rapide ca ritm a datoriilor totale față de capitalurile proprii. În anul 2001 se observă o revenire și încadrare în limitele normale, deci are loc o scădere a acestei rate și o restabilizare a acesteia (61%). În ultimul an firma utiliza din resursele împrumutate cu 11% mai puțin față de anul anterior.
Autonomia financiară
Rata autonomiei financiare globale (Rafg) arată gradul de independență financiară a societății. Se consideră că existența unui capital propriu de cel puțin 33% din pasivul total constituie o premisă esențială pentru autonomia financiară a societății; deși se consideră că sursele proprii ar trebui să contribuie la finanțarea în proporție de cel puțin 50% . Între aceste valori firma se poate împrumuta, însă trebuie obligatoriu să beneficieze de efectul de levier al îndatorării.
Tot aici putem calcula și o rată a autonomiei financiare la termen (Raft) care reflectă proporția în care capitalurile proprii participă la formarea capitalurilor permanente.
Valoarea minim admisibilă a acestui indicator este de 50%. Sub această limită se află într-o situație nefavorabilă, în ceea ce privește riscul de insolvabilitate.
Evoluția autonomiei financiare
Tabelul nr.17
Figura 3.
În ultimul an firma își finanțează activitatea într-o proporție de 51%, din resurse proprii adică cu 2% mai mult decât în anul anterior. Acest fapt s-a datorat creșterii mai rapide, ca ritm, a resurselor proprii față de resursele atrase și împrumutate. Firma dispune de o autonomie globală bună pe toată perioada de analiză, cu tendință de creștere ca urmare a faptului că, creșterea resurselor împrumutate și atrase este devansată de o creștere a celor proprii.
Gestiunea creditului –client
Rata de gestiune a clienților (viteza de rotație a creanțelor-clienți) ne arată în câte zile își încasează contravaloarea mărfurilor de la clienți, putându-se aprecia fie prin numărul de rotații, fie prin durata de încasare în zile a creditului comercial acordat.
Această rată exprimă creditul client acordat de firmă, adică durata medie în zile de încasare a contravalorii mărfurilor de la beneficiar. Adică indică decalajul mediu în zile între data facturării și data încasării contravalorii mărfurilor vândute.
Valoarea minimă ce asigură o stare acceptabilă este de 8 rotații cel puțin care corespunde unei durate medii de încasare de 45 de zile. Valoarea optimă ar fi de 30 de zile. Dacă durata credit-client este mai mare decât durata credit-furnizor, atunci se creează un deficit de resurse financiare.
Evoluția vitezei de rotație a creditului-client
Tabelul nr. 18
Figura 4.
În ultimul an de analiză creanțele clienți se roteau prin CA de 6,8 ori, recuperându-se într-un termen de 53 zile. Valoarea indicatorului comparativ cu 2000 și cu ceilalți ani analizați este defavorabilă, față de 2000 numărul de rotații a scăzut cu 26, adică sub valoarea minimă de 8 rotații iar durata medie în zile a unei rotații a crescut de la 39 la 53, adică peste valoarea maxim acceptată (45zile) ceea ce înseamnă prelungirea duratei medii de recuperare a lor.
În ultima perioadă s-a manifestat o tendință de reducere a numărului de rotații, respectiv de creștere a duratei medii a unei rotații, fapt ce a generat efecte negative asupra trezoreriei în sensul decalării în timp a încasărilor de la clienți (prelungirea duratei medii a creditului comercial) care este rezultatul politicii de expansiune pe piață.
A)
Cl(1999-2000)=(5068+4563)/2=4816
Cl(2000-2001)=(4563+6020)/2=5292
B)
Dacă ne referim numai la ultimii doi ani (2000 și 2001) și făcând o analiză a modificării duratei de rotații a creditului-client, observăm că a avut loc o scădere a numărului de rotații și o creștere a duratei în zile a unei rotații. Această modificare a vitezei de rotație a clienților a fost determinată de modificarea CA (care a scăzut cu 4,5) respectiv modificarea valorii medii a clienților (care a crescut cu 9,8) evoluția ambilor factori având o influență negativă asupra indicatorului.
Scăderea numărului de rotații a fost determinată de scăderea CA cu 0,4 rotații și de reducerea valorii medii a clienților cu 0,76 rotații. Ponderea cea mai mare în modificarea numărului de rotații a avut-o modificarea valorii medii a clienților (65,51%).
Creșterea duratei medii de încasare a clienților cu 6,14 zile a fost determinată atât de modificarea CA (+1,19) cât și de modificarea nivelului mediu al clienților (+4,23). Încasarea cu 6,14 zile mai târziu a clienților este un aspect negativ pentru gestiunea întreprinderii, fapt care este evidențiat și de durata de încasare din perioada curentă, care este peste durata normală de decontare (30 zile) aceasta fiind de 47,02.
Gestiunea creditului-furnizor
Rata de gestiune a furnizorilor (viteza de rotație a furnizorilor) ne arată în câte zile firma își achită obligațiile sale față de furnizor. Aceasta exprimă creditul furnizor primit de firmă, adică durata medie în zile de plată a contravalorii bunurilor achiziționate de la furnizori, cu alte cuvinte reprezintă decalajul mediu în zile între data facturării și data plății contravalorii bunurilor cumpărate.
Valoarea minimă este de cel puțin 8 rotații și exprimă o stare acceptabilă a datoriilor față de furnizor, ce corespunde unei durate medii de plată a facturilor de 45 de zile. Valoarea optimă ar fi de 30 de zile.
Evoluția vitezei de rotație a creditului-furnizor
Tabelul nr.19
Figura 5.
Se observă că aproape pe toată perioada numărul de rotații este în descreștere în special din 1998 spre 2000, iar în ultimul an datoriile față de furnizori se roteau prin CA de 8,62 ori, ceea ce însemnă că se achită într-un termen mediu de 42 de zile. Această valoare poate fi considerată aproape normală deși tinde spre înrăutățire față de anul precedent numărul de rotații a scăzut, iar durata medie în zile a unei rotații a crescut cu două zile; ceea ce înseamnă prelungirea duratei medii de achitare a lor, fapt care are efecte pozitive asupra trezoreriei, în sensul că firma a beneficiat de o durată mai ridicată a creditelor comerciale acordată de furnizor.
A)
Fz(1999-2000)=(3210+4763)/2=3987
Fz(2000-2001)=4763
B)
În perioada analizată a avut loc o scădere a numărului de rotații a creditului-furnizor cu 2,08 rotații respectiv o creștere a duratei de plată a furnizorilor, cu 8,5zile. Această modificare a vitezei de rotație a creditului-furnizor a fost determinată de faptul că CA a scăzut cu 4,5% iar valoarea medie a datoriilor față de furnizor a crescut cu 19,4%.
Reducerea numărului de rotații a furnizorilor a fost determinată de scăderea CA care a determinat reducerea numărului de rotații cu 0,84 și de creșterea valorii medii a datoriilor față de furnizori care a determinat reducerea numărului de rotații cu 1,68.
Creșterea duratei medii a furnizorilor cu 8,5 zile a fost determinată de creșterea nivelului mediu al datoriilor față de furnizori cu 6,9 zile ce nu poate fi compensată de creșterea CA cu 1,57 zile. Plata furnizorului cu 8,5 zile mai târziu ar putea fi un aspect pozitiv pentru gestiunea întreprinderii, dar nu se știe sub aspectul relațiilor cu furnizorii.
Din analiza comparativă a duratelor de încasare a clienților și duratelor de plată a furnizorilor se poate constata că în anul 2000 decalajul dintre ele este de 7,08 zile, adică se încasează mai greu decât se plătesc furnizorii, iar în anul următor 2001 decalajul se micșorează adică este de 4,72 zile, putându-se spune că situația se mai ameliorează, dar tot se mai confruntă cu un decalaj de finanțare de 47 de zile care trebuie acoperit din surse externe (credite de trezorerie).
Lichiditatea
Analiza lichidității firmei urmărește capacitatea acesteia de a-și achita obligațiile curente din resurse curente. Pe baza acestui indicator se poate evalua riscul incapacității de plată pe termen scurt.
Lichiditatea curentă arată măsura în care datoriile curente pot fi acoperite pe seama activelor curente.
Valorile de referință ale indicatorului sunt de: 1-valoarea minim acceptată; 2valoarea maxim acceptată. Din analiza celor cinci ani se înregistrează următoarele valori ale indicatorului: în 1997este de 1,5;în 1998 este de 1,44 ;în 1999 este de 1,40 ;în 2000 este de 1 ;în 2001 este de 1,06. Se poate spune că valoarea acestui indicator se află în limitele normale, în ultimul an ajungând la valoarea de 1,06, adică a crescut cu 6% mai mult decât în anul 2000. Această sporire se datorează în primul rând creșterii ca ritm a activelor curente față de pasivele curente. În anul 2000 indicatorul atinge valoarea de 1, adică valoarea minim acceptabilă, dar a reușit să-și revină în 2001. Firma este capabilă pe toată perioada analizată să-și acopere integral pasivele curente pe seama activelor curente, ceea ce arată că este bine asigurată împotriva incapacității de plată.
Figura 6.
Lichiditatea rapidă exprimă capacitatea firmei de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități bănești. Lichiditatea rapidă exclude stocurile din mijloacele curente de plată acestea constituind elementul cel mai lent sub aspectul potențialului de transformare în lichidități a activelor circulante.
Valoarea minim acceptată este de 0,65 și valoarea maxim acceptată este de 1. Din analiza perioadei rezultă următoarele valori ale indicatorilor :-în anul1997 indicatorul este de 0,40, pentru ca în 1998 să scadă la valoarea de 0,35, în 1999 să scadă din nou la 0,31, în anul 2000 are valoarea de 0,20 și în anul 2001 să fie de 0,26. Din 1997 până în 2001 firma se află în incapacitate de plată pe termen scurt deoarece valorile acestui indicator descresc continuu. Aceasta datorită creșterii într-un ritm mai rapid al pasivelor curente comparativ cu creanțele și disponibilitățile. Comparând ultimii doi ani se observă o creștere a acestui indicator de la 0,20 la 0,26 dar totuși se află sub valoarea minim acceptată de 0,65.
Figura 7.
Lichiditatea imediată apreciază măsura în care datoriile exigibile pe termen scurt pot fi acoperite pe seama disponibilităților bănești; pune în corespondență elementele cele mai lichide ale activului cu datoriile pe termen scurt.
Acest indicator are limita minim acceptabilă de 0,35 și limita maximă de 0,65.Valorile înregistrate de indicator sunt : 0,003 în anul 1997; în anul 1998 de 0,008 ; apoi în 1999 de 0,002 ;ca în 2000 să fie de 0,003 și în 2001 de 0,001. În ultimul an valoarea indicatorului nu se încadrează în limitele normale, de altfel înregistrează și cea mai scăzută valoare de 0,001 de pe parcursul întregii perioade de analiză. Valorile sunt atât de mici deoarece nu au fost luate în considerare ordinele de compensare și biletele la ordin.
Comparând cu 2000 aceasta scade cu 0,002 în valoare absolută; aceste reduceri se datorează creșterii mai rapide ca ritm a pasivelor curente exigibile față de disponibilitățile bănești. Acest fapt se datorează echilibrului financiar precar pe termen scurt.
Pe întreaga perioadă de analiză nivelul indicatorului nu este asiguratoriu, ceea ce înseamnă că firma este incapabilă să-și acopere pasivele curente pe seama disponibilităților și a plasamentelor.
Figura 8.
Solvabilitatea
Analiza solvabilității firmei urmărește capacitatea acesteia de a-și achita obligațiile totale din resursele totale. Pe baza solvabilității se evaluează riscul incapacității totale de plată pe termen lung. Indicele de solvabilitate generală (Isg) arată măsura în care activele totale ale firmei pot acoperi datoriile totale; adică măsura în care datoriile pot fi acoperite pe seama activelor.
Nivelul minim acceptat este de 1,66, sub acest nivel firma se află în incapacitate de plată, iar nivelul optim este considerat 3. Nivelurile înregistrate ale indicatorului sunt de 2,26 în 1997; 1,98 în 1998 ; de 1,97 în 1999, apoi scade în 2000 la 1,38 iar în 2001 este de 1,64. Pe perioada 1997-1998 indicele de solvabilitate generală este peste limita minimă permisă, cu excepția anului 2000 când acesta este de 1,38 și 2001 când este de 1,64.
Din anul 2000 până în 2001 s-a înregistrat o creștere cu 0,26 unități a indicatorului aceasta ca urmare a creșterii mai rapide a activelor totale față de datoriile totale ca ritm, dar totuși firma în cei doi ani nu este capabilă să-și acopere integral datoriile pe seama activelor.
Figura 9.
CAPITOLUL 3
METODE ȘI TEHNICI DE PREVIZIUNE CANTITATIVE
Consolidarea și dezvoltarea unei științe se bazează în general pe desprinderea și evidențierea unor reguli care delimitează obiectul și conținutul acesteia față de alte domenii. În baza acestor elemente s-a fundamentat metodologia de previziune prin care se încearcă obținerea unor rezultate cât mai aproape de realitatea viitoare.
Se are în vedere tot odată ca aceste rezultate să fie și controlabile. Autonomizarea activității previzionale a dat un impuls extrem de puternic extinderii și perfecționării continue a metodologiei respective.
Metodologia previzională reprezintă ansamblul regulilor, principiilor, metodelor, tehnicilor și instrumentelor folosite în procesul (activitatea) de elaborare a previziunilor. De, menționat că într-o accepție mai largă metodologia elaborării prognozelor presupune selectarea și adaptarea la condițiile și specificului operațiunilor de previzionare a unor metode, tehnici și instrumente preluate de la alte științe, cu deosebire de la științele exacte.
Varietatea metodelor folosite în previziune poate da impresia că metodologia previzională este lipsită de un caracter unitar și sistematic. Această imagine este creată și de faptul că studiile asupra evoluției proceselor și fenomenelor din diferite domenii sunt investigații cu caracteristici proprii, care introduc metode diferențiate corespunzător tipului de cercetare și scopului urmărit prin prospectare.
Ținând seama de caracterul probabilistic și de incertitudinea relativă, inerentă cercetărilor previzionale, se recomandă respectarea unor reguli sau cerințe la elaborarea previziunilor și anume :
1. intervalul de timp, dintre enunțarea condițiilor și producerea evenimentului să fie suficient de lung.
2. previziunea poate fi cât de cât corectă numai dacă se formulează pe baza unor legi adevărate, care pot descrie aproximativ condițiile și modalitățile semnificative ale apariției și desfășurării evenimentelor sau procesului investigat ;
3. necesitatea ca relațiile dintre condiții și consecințe (efecte ) să fie corect stabilite, ceea ce impune ca metodele ce se aleg pentru a fi utilizate, să corespundă urmărească și reprezinte asemenea relații.
Având în vedere aceste premise și experiența acumulată în activitatea previzională, în scopul sporirii eficacității rezultatelor obținute, este necesar de a se introduce în orice explorare a viitorului unele criterii de ordin prospectiv :
a privi departe, adică procesele și tendințele trebuie examinate în perspectiva evoluției lor pe termen lung.
a privi larg și cuprinzător, ceea ce înseamnă că direcțiile de evoluție și acțiunile posibile sa fie studiate în complexitatea și consecințele lor multiple ;
a privi în adâncimea proceselor si fenomenelor investigate, adică a urmării factorii determinanți ai evoluției viitoare și posibila lor modificare în corelație cu dinamica altor procese sociale.
Metodele și tehnicile de previziune se refera doar la domeniul economic și pot fi clasificate, după modalitățile de realizare a previziunii :
1) După modalitatea de estimare a evoluțiilor viitoare, metodele se împart în :
– explorative – când se pornește de la evoluții trecute pentru a stabili mersul de viitor ;
– normative – atunci când se stabilesc unele obiective și se investighează toate posibilitățile viitoare de acțiune și a consecințelor probabile în vederea atingerii obiectivelor respective ;
– bazate pe modalitatea economico – matematică -ce utilizează relațiile matematice cu care se încearcă să se stabilească evoluțiile viitoare în funcție de legăturile existente între mărimi ce exprimă obiective, factori determinanți ;
– intuitive – care au la bază experiența, inițiativa, imaginația și puterea de sinteză a specialiștilor din diferite domenii de activitate.
2) din punct de vedere al modului de elaborare al previziunilor folosite pot fi împărțite în două categorii :
– metode raționale –care se bazează, în mod deosebit, pe utilizarea unor modele economico-matematice ;
– metode empirice – întemeiate mai ales pe aprecieri ale specialiștilor.
3) În funcție de domeniile social – economice unde pot fi, sunt :
– metode generale – cu aplicabilitate în, toate sau în orice caz , într-un număr foarte mare de domenii ;
– metode specifice – unor anumite domenii (de pildă evoluția progresului tehnico-științific, evoluția demografică, activitatea comercială).
Metodele de previziune cantitative cele mai des utilizate de regulă în previzionarea și analiza indicatorilor economico-financiari sunt următoarele:
a) metoda corelației;
b) metoda funcțiilor de producție.
Metoda corelației
În funcție de modul de separare a liniei de evoluție dintre diferitele influențe, există extrapolarea mecanică, aceasta se bazează numai pe tendința principală și extrapolarea euristică, aceasta pornește de la analiza perioadei precedente, introducându-se anumite corecturi în linia evoluției sau între legăturile dintre variabile, în funcție de modificarea previzibilă a derulării fenomenului sau în funcție de opțiuni ale factorilor de decizie. În raport cu datele disponibile și de specificul problemei analizate, se utilizează diferite proceduri de extrapolare și anume :
– extrapolarea analitică ;
– extrapolarea fenomenologică ;
– extrapolarea prin curbă înfășurătoare.
La această metodă avantajul constă în determinarea intensității și direcției legăturilor, a gradului de influență a diferiților factori și a măsurii în care se modifică fenomenul. În metoda corelației se pune accentul pe fenomene de corelație, corelație cu decalaj, multicoliniaritate, care creează dificultăți serioase în utilizarea practică a metodelor de corelație.
Extrapolarea analitică cu ajutorul funcție de corelație constă în proiectarea variabilelor dependente „ Y ” în corelație cu evoluția variabilelor independente „ X ”.
Y = f (x)
Este obligatoriu ca între cele două variabile să existe relații cauzale, iar coeficienții de corelație dintre ele să fie cât mai mari, iar abaterea medie pătratică să fie cât mai mică. Aceste cerințe trebuie urmărite când se alege forma funcției (sau se alege acea funcție care satisface cel mai complet aceste exigențe). Extrapolarea de acest tip pleacă de la ipoteza ca oricare din valorile reale ale seriei dinamice se obține prin suprapunerea următoarelor elemente : -variația statică de lungă durată, numită tendință, care dă sensul general al evoluției ; variații periodice în jurul acestei tendințe ; variații întâmplătoare (aleatoare). În acest caz relația de mai sus devine :
Y = f (x) + u unde : u – variabila aleatoare (perturbatoare)
Funcțiile care se utilizează în extrapolarea analitică sunt funcții de regresie și funcții de tendință (trend), de formă liniară sau neliniară. Există un număr mare de funcții ce pot fi folosite pentru stabilirea trendului (tendinței) sau a corelației simple dintre două variabile la nivelul orizontului previziunii, cele mai frecvente fiind funcții liniare, parabolice, exponențiale, logaritmice și logistice. O importanță crescândă au căpătat funcțiile ce exprimă corelații multiple, în care variabila dependentă (Y) este exprimată în funcție de mai multe variabile independente (xi) :
În cazul în care se include și variabila perturbatoare, relația ia forma :
Dacă variația variabilei dependente este influențată în mod explicit de variabila de „ timp ”, aceasta va fi introdusă ca atare între variabilele independente ale funcției de corelație. De exemplu :
Y = a + bx + ct
Este important să fie cunoscute și în acest caz, intensitatea legăturii dintre variabile și fidelitatea cu care funcția aleasă descrie evoluția procesului economic studiat.
Succesiunea calculelor pentru realizarea unei extrapolări analitice bazate pe funcții de corelație este următoarea :
Stabilirea mărimilor (variabile ) de previziune pentru care se analizează corelația cu condiția ca între ele să existe o dependență reală. În caz că se folosește o corelație multiplă se va urmări ca între variabilele independente să nu existe o influență reciprocă (să nu fie autocorelate) ;
Alegerea perioadei statistice pentru care șirurile de date disponibile sunt concludente ;
Reprezentarea grafică a șirurilor de date statistice, obținându-se în acest fel o primă indicație asupra formei funcției ce poate fi utilizată ;
Verificarea ipotezei cu privire la forma funcției ;
Determinarea parametrilor funcției, de regulă prin metoda celor mai mici pătrate ;
Calculul estimatorilor statistici, pentru a stabili intensitatea legăturii ;
Determinarea prin extrapolare a mărimii variabilei dependente pentru anul de prognoză sau de plan/program ;
Analiza critică a rezultatelor obținute, care se compară cu cele dobândite prin alte metode.
Y1,Y2,Y3,….,Yn – analiza calitativă a fenomenului studiat și a factorilor de influență ;
unde : – valorile variabilei dependente calculate ;
– caracteristica nedependentă ( variabile omogene) ;
i – numărul termenilor seriei ;
a, b – parametrii ecuațiilor (a – termenul liber , b – coeficient de regresie) ;
Determinarea valorii parametrilor funcției analitice folosind metoda celor mai mici pătrate și estimarea parametrilor modelului :
minim
unde : Yi – date reale (empirice) ale seriei statistice ;
n – numărul termenilor seriei statistice ;
Dacă înlocuim pe „ „ cu expresia analitică a ecuației dreptei, rezultă :
minim
Condiția de minim este îndeplinită, atunci când derivatele parțiale ale expresiei în raport cu fiecare dintre cei doi parametrii sunt egale cu zero.
;
n a + b∑xi = ∑Yi
a∑xi + b∑xi2 = ∑Yixi ( cazul când funcția este de gradul I)
Dezvoltând câte o serie de date pentru fiecare parametru și ordonând termenii celor două serii obținem sistemul de ecuații :
n a + b1∑x1 + b2∑x2 + …….+ bn∑xn = ∑y
a∑x1 + b1∑x12 + b2∙x1∙ x2 + …….+ bn∑x1xn = ∑yx1
a∑x2 + b1∑x1x2 + b2∑x22 + …….+ bn∑x2xn = ∑yx2
…………………………………………………….
a∑xn + b1∑x1x2 + b2∑x2xn + …….+ bn∑xn2 = ∑yxn ( caz general )
Pentru soluționare se va folosi metoda substituției.
Determinarea intensității legăturii dintre fenomenul analizat și factorii săi de influență se face cu ajutorul coeficientului de corelație „ r ” .
(coeficientul de corelație liniară simplă)
Acesta poate lua valori cuprinse între {-1;+1} și arată existența, intensitatea și sensul corelației dintre fenomen și factorii săi, astfel : – {0;-1}, legătura dintre cele două variabile este de sens invers ;- {0;+1}, corelația este directă ;-cu cât se apropie de 1 legătura este mai intensă.
Verificarea funcției se face prin două modalități :
A. Verificare analitică. Aceasta urmărește testarea semnificației parametrilor funcției și determinarea intervalului de încredere în care se așteaptă să se situeze în viitor. În cazul funcției de regresie liniară simplă, testarea se face folosind criteriul „ t ” din distribuția „ Student ”:
unde : tca – valoarea lui „ t ” calculată pentru parametrul „ a ” ;
Sa – eroarea standard a parametrului „a ” .
unde : – abaterea medie pătratica ;
În cazul parametrului „ b ” :
unde : tcb – valoarea lui „ t ” calculată pentru parametrul „ b ” ;
Sb – eroarea standard a parametrului „ b ”
Dacă avem un anumit nivel de semnificație „ q ”, se determină probabilitatea calculată, în tabelul de distribuție a funcției „ Student ” găsește valoarea lui „ t ”. Parametrii sunt semnificativi dacă tca > t și respectiv tcb > t.
B. Verificarea globală. Presupune compararea valorii empirice a coeficientului de corelație, respectiv a raportului de corelație și a coeficientului de determinare cu anumite nivele considerate ca acceptabile în practică.
Raportul de corelație :
Raportul variabilei sau variabilelor independente la modificarea variabilei dependente reprezintă coeficientul de determinare. Se calculează prin ridicarea coeficientului respectiv raportul de corelație la pătrat.
d = r2 sau d = R2
În cazul corelației multiple se calculează atât coeficientul de determinare totală cât și coeficienții de determinare parțială :
unde : D – coeficient de determinare multiplă ;
– coeficient de corelație multiplă.
Metoda funcțiilor de producție
Extinderea modelării economico-matematice a permis adâncirea studierii proceselor economice atât pe verticală, în sensul pătrunderii în esența lor, cât și pe orizontală, stabilind legături cu alte procese și fenomene economice.
Între metodele economico-matematice se include și metoda funcțiilor de producție. Funcția de producție exprimă legătura funcțională ce se stabilește între rezultatele unei activități de producție și factorii ce concură la realizarea sa. Funcția de producție este redată sub forma:
Q = f(x1,x2,x3,……..,xn)
unde: Q – rezultatul activității productive ;
x1,x2,x3,……….xn – factorii antrenați în desfășurarea activității respective.
În utilizarea factorilor de producție se pornește de la următoarele ipoteze:
Atât factorii de producție cât și rezultatul activității desfășurate, pot lua orice valoare reală și pozitivă;
x1,x2,x3,……,xn > 0
Q > 0
Pentru un anumit rezultat al activității, se impune limitarea la minimum a cantității consumate din fiecare factor ;
Cu o combinație fixă de factori, se urmărește obținerea unui rezultat maxim.
Proprietățile funcțiilor de producție sunt următoarele :
Cu un volum dat al factorilor de producție, se poate obține un rezultat mai mare sau cel puțin egal cu suma rezultatelor obținute folosind separat fiecare factor în parte ;
f (x1,x2,x3,……..,xn) f (x1) + f (x2) + f (x3) +…….+ f (xn)
Multiplicând cantitatea din fiecare factor de producție de un număr de ori, rezultatul obținut va crește de acel număr de ori ;
f ( kx1,kx2,kx3,……..,kxn ) = kn f (x1,x2,x3,………,xn)
Funcția de producție este derivabilă și derivatele ei parțiale sunt pozitive :
Derivata funcției ne arată cu cât crește rezultatul la o creștere cu o unitate a cantității din factorul „i”, în ipoteza menținerii neschimbate a cantității din ceilalți factori .
Funcția Cobb – Douglas este cea mai generală funcție de producție. Această funcție de producție ia în considerare cele două elemente indispensabile desfășurării oricărui proces de producție: forța de muncă și capitalul fix.
Expresia analitică a funcției, este de forma :
Q = A Kα Mβ
Q – rezultatul activității producției desfășurate, ca de pildă volumul productivității venitului, profitului etc. ;
A – coeficientul de dimensiune (proporționalitate) ;
K – capitalul fix ;
M – forța de muncă ;
α,β – coeficienți de elasticitate.
Acești coeficienți de elasticitate arată cu cât va spori rezultatul la o creștere cu o unitate a factorului de influență respectiv.
În funcție de mărimea coeficienților de elasticitate α,β putem avea următoarele cazuri :
α + β = 1
Când rezultatul se referă la volumul producției, atunci aceasta va spori proporțional cu suma creșterii capitalului fix și a forței de muncă. Creșterea producției este rezultatul exclusiv al influenței celor doi factori, iar proporția creșterii este dată de mărimea coeficientului de dimensiune.
α + β < 1
Când există această situație sporirea producției este rezultatul și al altor factori decât a capitalului fix și a forței de muncă. Creșterea cu o unitate a celor doi factori, va determina o sporire sub o unitate a rezultatelor producției. Majorarea de la o perioadă la alta a coeficienților de elasticitate, ne indică o eficiență descrescând a factorilor utilizați.
α + β > 1
Dacă această inegalitate există, arată că producția va spori într-un ritm superior factorilor luați în considerare. Creșterea de la o perioadă la alta a coeficienților α, β reflectă o îmbunătățire a eficienței folosirii capitalului fix și a forței de muncă.
α / β > 1
Situația evidențiază faptul că dezvoltarea producției are loc în condițiile sporirii gradului de înzestrare a muncii cu capital fix și a eficienței folosirii capitalului fix.
α / β < 1
Inegalitatea presupune că producția va sporii, în special, prin creșterea cantității de forță de muncă și a îmbunătățirii folosirii acesteia.
Cunoașterea cazului existent pentru analiza previzională este foarte utilă, deoarece pe această bază se pot face aprecieri cu privire la raportul dintre rezultatul obținut și modalitatea de antrenare și utilizare a factorilor de producție.
Utilizarea funcțiilor de producție presupune determinarea rezultatelor activității desfășurate în raport de mărimea factorilor luați în considerare și coeficienții de elasticitate corespunzători. Capitalul fix și forța de muncă fiind cunoscute pentru perioada trecută și curentă iar pentru perioada viitoare sunt date ca mărimi exogene, atunci coeficienții de elasticitate se impun a fi calculați.
Dacă se notează perioada de bază sau de referință cu „0” , și cu „t” perioada curentă „t+n” perioada de perspectivă, se procedează la stabilirea coeficienților de elasticitate, pornind de la faptul că în forma cea mai generală, aceștia pot fi calculați ca un raport între creșterea rezultatelor și creșterea factorului de influență, respectiv :
unde : α ׳-coeficientul de elasticitate parțialǎ.
Coeficientul exprimǎ creșterea producției la o creștere cu o unitate a cantitǎții din capitalul fix, fǎcând abstracție de influența forței de muncǎ. Pentru forța de muncǎ se întâmplǎ în mod analog:
= unde : β׳-coeficientul de elasticitate parțialǎ.
Creșterea rezultatului producției trebuie interpretatǎ în raport cu factorii luați în considerare și intensitatea influenței lor, exprimatǎ prin intermediul coeficienților de elasticitate. În aceste condiții coeficienții de elasticitate parțialǎ pot fi determinați astfel:
=
=
Putem observa astfel influența fiecărui factor asupra sporirii rezultatelor de producție:
;
Dupǎ rezolvarea celor douǎ integrale vom obține:
ln
din care rezultǎ cǎ mǎrimile coeficienților de elasticitate parțialǎ, α׳ și β׳ , sunt :
Prin însumarea celor douǎ ecuații :
2ln
iar influența factorilor va fi :
Dacǎ se noteazǎ :
și
înlocuind în relația de mai sus, aceasta devine :
Prin antilogaritmare, se obține cǎ :
iar în mǎrimi absolute:
Qt = Ktα Mtβ
Deoarece legǎtura între rezultatul unei activitǎți de producție și factorii de influențǎ se face prin intermediul coeficientului de dimensiune (A) care este o constantǎ, relația de calcul devine :
Qt = A Ktα Mtβ
În aceastǎ relație, singura necunoscutǎ rǎmâne coeficientul de dimensiune.
Pentru a estima producția posibilǎ a se realiza în perspectivǎ, se pornește de la premisa menținerii și în viitor la același nivel al coeficientului de dimensiune și a coeficienților de elasticitate, estimând doar valorile celor doi factori de influențǎ, conform relației :
Qt+n= AKαt+n Mβt+n
Funcția de producție în aceastǎ formǎ exprimǎ legǎtura între rezultatele activitǎții de producție și factorii de influențǎ, atunci când sporirea activitǎții are loc în condițiile menținerii calitǎții factorilor (nivel tehnic al capitalului, calificarea forței de muncǎ etc.). Sporirea volumului rezultatelor s-ar datora în exclusivitate laturii cantitative a fiecǎrui factor (volumul capitalului fix, numǎrul persoanelor angajate etc.).
Când rezultatul activitǎții de producție sporește într-un ritm superior factorilor de influențǎ, rezulta cǎ diferența este determinatǎ de latura calitativǎ a cǎrui raport poate fi preluat global prin intermediul unei variabile reziduale de trend și explicat în cea mai mare parte cu ajutorul progresului tehnic.
Qt= Q0 (1+rq)t
Kt=K0(1+rk)t
Mt=M0(1+rm)t
unde : rq , rk , rm – ritmul evoluției rezultatelor activitǎții desfǎșurate, capitalului fix și forței de muncǎ.
Înlocuind în formula inițialǎ a funcției, aceasta devine :
Q0(1+rq)t = A[K0(1+rk)t]α [M0(1+rm)t]βeλt
Dar cum pentru perioada de bazǎ, funcția se obține :
Q0 = A K0α M0β
Dacǎ se împarte aceastǎ funcție, se obține :
(1+rq)t = A(1+rk)αt(1+rm)βteλt iar pentru perioada de previziune va fi :
(1+rq)t+n = A(1+rk)αt+n(1+rm)βt+neλt+n
Funcția de producție în forma sa generalǎ poate fi utilizatǎ pentru a evidenția legǎtura dintre productivitatea muncii și înzestrarea cu capital fix a forței de muncǎ, astfel :
W = A unde : W – productivitatea muncii.
Rezultǎ cǎ productivitatea muncii este în funcție de înzestrarea forței de muncǎ cu capital fix și elasticitatea înzestrǎrii cu capital fix. În aceste condiții coeficientul de elasticitate „α” , exprimǎ creșterea productivitǎții muncii la sporirea cu o unitate a înzestrǎrii muncii cu capital fix. De asemenea, creșterea productivitǎții muncii este datǎ de modificarea raportului dintre capitalul fix și forța de muncǎ, sporirea înzestrǎrii muncii cu capital fix, când „A” și „α” rǎmân constante.
Dacǎ productivitatea muncii crește atunci când se menține aceeași înzestrare a muncii cu capital fix, mutațiile calitative intervenite în structura capitalului fix și a forței de muncǎ vin sǎ explice sporirea productivitǎții muncii. În acest caz, funcția de producție include și o variabilǎ referitoare la progresul tehnic.
W = Aeλt
Sau:
W = AIαkeλt
unde : Ik – înzestrarea cu capital fix a forței de muncǎ.
Cele prezentate ne aratǎ cǎ folosirea funcțiilor de producție oferǎ multiple posibilitǎți de analizǎ a utilizǎrii factorilor de producție și implicit permite evidențierea caracteristicilor și nivelurilor economice viitoare.
CAPITOLUL 4
ESTIMǍRI PRIVIND EVOLUȚIA UNOR INDICATORI ECONOMICO-FINANCIARI LA SC.”GUBAN” SA. CU AJUTORUL METODELOR DE PREVIZIUNE CANTITATIVE
În cadrul metodelor de previziune cantitative, metodele cele mai folosite în vederea estimǎrii evoluției unor indicatori sunt: -metoda funcțiilor de producție (funcția Coob-Douglas) ; -metoda corelației. Metodele de previziune se realizeazǎ pe dezvoltarea fenomenelor și proceselor studiate în perspectiva cǎrora viitorul apare ca o extindere argumentatǎ a trecutului și prezentului.
Utilizând datele din bilanțul financiar și contul de rezultate și totodatǎ și datele din tabele, vom încerca cu ajutorul metodelor de previziune cantitative sǎ estimǎm pe o anumită perioadǎ nivelul urmǎtorilor indicatori: – cifra de afaceri și cheltuielile totale.
4.1. Estimarea evoluției nivelului cifrei de afaceri funcție de volumul fondurilor fixe și eficiența utilizării lor
În vederea previzionǎrii evoluției cifrei de afaceri pe o perioadǎ viitoare vom folosi metoda funcțiilor de producție și metoda corelației luând în calcul volumul fondurilor fixe și eficiența utilizării lor. Vom nota :
CA – cifra de afaceri (variabila dependentǎ);
VFF – volumul fondurilor fixe (variabila independentǎ);
EFF – eficiența utilizării fondurilor fixe (variabila independentǎ).
1. Metoda funcțiilor de producție are urmǎtoarea formǎ :
(forma generalǎ) ; A – coeficient de dimensionare
(cazul nostru) α , β – coeficienți de elasticitate
Tabelul nr.20
Determinǎm coeficienții α și β astfel :
de unde vom avea
de unde vom avea
În continuare vom calcula indicii :
→ →
→ →
Funcția de producție este de forma :
– pentru aflarea coeficientului de dimensionare A vom logaritma :
ln10749 = ln A – 0,13ln 2936 + 0,11ln
9,28 = ln A – 1,03 + 0,15
A = e10,16 A = 25848,29
Pentru o perioadǎ viitoare considerǎm cǎ VFF cresc cu 8,3% și EFF cu 27%, iar cifra de afaceri va fi:
unde :
VFFprev =VFFn (1+8,3%) = 2936 (1+0,083) VFFprev = 3179,68 mil.lei
EFF = EFF n (1+27%) = 4(1+0,27) EFF = 5,08 mil.lei
CAprev = 25848,29 × 3179,68 – 0,13 × 5,08 0,11
Logaritmând întreaga relație avem :
ln CAprev = ln 25848,29 – 0,13ln 3179,68 +0,11ln 5,08
ln CAprev = 9,28 CAprev = e 9,28
CApre = 10.721 mil.lei
2. Metoda corelației pleacǎ de la urmǎtoarea formǎ a ecuației :
y = a + bx1 + cx2
unde : y – cifra de afaceri ;
x1 – volumul fondurilor fixe ;
x2 – eficiența utilizării volumului fondurilor fixe ;
a – coeficientul liber ;
b,c – coeficienții alăturați variabilelor.
CA = a + bVFF + cEFF
Tabelul nr.21
În vederea aflǎrii parametrilor a, b și c rezolvǎm urmǎtorul sistem :
n a + b∑x1 + c∑x2 = ∑y
a∑x1 + b∑x12 + c∑x1x2 = ∑yx1
a∑x2 + b∑x1x2 + c∑x2 2= ∑yx2 vom avea n = 5
Pentru a simplifica rezolvarea sistemului vom împărți datele cu 1000.
Tabelul nr.22
5a + 14,9b + 0,045c = 127
14,9a + 60,81b + 0,1224c = 492,6
0,045a + 0,1224b + 0,000481c = 1,123
Rezolvând sistemul obținem următoarele valori ale parametrilor :
a = 0,241mil.lei
b = 3,426 mil.lei
c = – 40,49 mil.lei
Calculăm CA previzionată pentru o perioadă viitoare consideră volumul fondurilor fixe crește cu 8,3% și eficiența utilizării fondurilor fixe crește cu 27%.
VFFprev =VFFn (1+8,3%) = 2936 (1+0,083) VFFprev = 3179,68 mil.lei
EFF = EFF n (1+27%) = 4(1+0,27) EFF = 5,08 mil.lei
CAprev = 0,241 + 3,426 × 3179,68 – 40,48 × 5,08 = 10.688 mil.lei
Se observă că metoda funcțiilor de producție dă rezultate mai apropiate de realitate decât metoda corelației și de aceea se recomandă a fi utilizată la realizarea previziunii.
4.2. Estimarea evoluției nivelului cheltuielilor totale funcție de volumul cheltuielilor materiale și volumul cheltuielilor cu personalul
Factorii care influențează cheltuielile totale la nivelul unui gen de activitate sunt cheltuielile materiale și cheltuielile cu personalul.
I. Metoda funcțiilor de producție are forma generală :
iar în cazul nostru :
unde : CT – nivelul cheltuielilor totale ;
CM – nivelul cheltuielilor materiale;
CP – nivelul cheltuielilor cu personalul;
A – coeficient de dimensionare;
α , β – coeficienți de elasticitate.
Tabelul nr.23
Se determină coeficienții de elasticitate α și β :
de unde vom avea
de unde vom avea
Se vor calcula indicii :
Funcția de producție va fi de forma :
Pentru aflarea coeficientului de dimensionare A vom logaritma expresia :
ln A = 6,17
A = e 6,17 A = 478,18
Pentru o perioadă viitoare considerăm că volumul cheltuielilor materiale vor crește cu 2,4% și volumul cheltuielilor cu personalul cu 1,3% iar cheltuielile totale previzionate vor fi :
unde :
CM prev = CM n (1 + 2,4%) = 5483 (1 + 0,024) = 5614,59 mil.lei
CPprev = CPn (1 + 1,3%) = 4088 (1 + 0,013) = 4141,14 mil.lei
Prin logaritmare obținem :
ln CT prev = ln 478,18 – 0,25ln 5614,59 + 0,15ln 4141,14
ln Npers prev = 9,55
Npers prev = e 9,55 = 14.045 mil.lei
II. Metoda corelației
Ecuația este de forma :
y = a + bx1 + cx2
unde : y – volumul cheltuielilor totale ;
x1 – volumul cheltuielilor materiale ;
x2 – volumul cheltuielilor cu personalul ;
a – coeficientul liber ;
b,c – coeficienții alăturați variabilelor independente.
CT = a + bCM + cCP
Tabelul nr.24
Pentru aflarea parametrilor a, b, c, se va rezolva sistemul de ecuații :
n a + b∑x1 + c∑x2 = ∑y
a∑x1 + b∑x12 + c∑x1x2 = ∑yx1
a∑x2 + b∑x1x2 + c∑x2 2= ∑yx2 vom avea n = 5
Pentru a simplifica rezolvarea sistemului vom împărți datele cu 1000.
Tabelul nr.25
5a + 61b + 41c = 130
61a + 979b + 597c = 1974
41a + 597b +387c = 1231
Rezolvând sistemul obținem următoarele valori ale parametrilor :
a = 4,372 mil.lei
b = 1,461 mil.lei
c = 0,462 mil.lei
Calculăm CT prev pentru o perioadă viitoare și considerăm că volumul cheltuielilor materiale vor crește cu 2,4% și volumul cheltuielilor cu personalul cu 1,3% :
CM prev = CM n (1 + 2,4%) = 5483 (1 + 0,024) = 5614,59 m
CPprev = CPn (1 + 1,3%) = 4088 (1 + 0,013) = 4141,14 mil.lei
CT prev = 4,37 +1,46 × 5614,59 + 0,46 × 4141,14 = 10.852 mil.lei
După realizarea calculelor se observă că metoda funcțiilor de producție este mai apropiată de realitate decât metoda corelației și de aceea se recomandă a fi utilizată.
CONCLUZII
După realizarea unei analize asupra societății SC. “GUBAN” SA. din Timișoara se pot desprinde următoarele concluzii cu privire la activitatea desfășurată și poziția societății pe piața românească :
reducerea cifrei de afaceri cu mult față de anul 1997, ca urmare a diminuării volumului de activitate, ceea ce constituie un rezultat negativ pentru dezvoltarea întreprinderii ;
se observă scăderea continuă de la un an la altul a numărului de salariați, datorită restrângerii activității sub influența mediului economic și a unor factori organizaționali interni : scăderea cheltuielilor totale, scăderea cifrei de afaceri etc ;
pe parcursul întregii perioade analizate observăm o reducere continuă a volumului fondurilor fixe, cu excepția anului 2001 când se înregistreză o creștere bruscă datorită unor reevaluări de terenuri;
diminuarea cheltuielilor cu personalul cât și a cheltuielilor cu materialele, reprezintă un aspect pozitiv și totodată atingerea unuia din obiectivele propuse de întreprindere ;
creșterea productivității muncii în condițiile reducerii numărului de persoane reprezintă un aspect favorabil întreprinderii ;
sporirea volumului investițiilor în 2001, comparativ cu anul 2000, reprezintă un început pentru dezvoltarea activității ;
din analiza indicatorilor financiari reiese că întreprinderea nu prezintă garanții majore și de aceea nu poate apela la credite (lichiditatea și solvabilitatea nu se încadrează în limitele normale) ;
din analiza comparativă a duratelor de încasare a clienților și duratelor de plată a furnizorilor se poate constata că se încasează mai greu decât se plătesc furnizorii, ceea ce reprezintă un decalaj de finanțare, care trebuie acoperit din credite externe.
În vederea eliminării punctelor slabe ale societății considerăm necesare următoarele :
extinderea pieței de desfacere la export și totodată mărirea pieței interne ;
închiderea secțiilor care se consideră că au înregistrat pierderi și sunt considerate neproductive ;
adoptarea unui program de investiții pe termen mediu și lung în vederea redresării și chiar a extinderii societății ;
urmărirea atingerii unuia dintre obiectivele propuse de către orice firmă : un cost de producție cât mai scăzut posibil în condiții eficiente.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Utilizarea Metodelor de Preveziune Cantitative In Estimarea Nivelului Unor Indicatori Economici (ID: 132992)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.