Utilizarea Metodei Ratelor In Analiza Bilantului

Cuprins

=== Utilizarea Metodei Ratelor In Analiza Bilantului ===

Cuprins

CAP.I: IMPORTANȚA ȘI CLASIFICAREA RATELOR

1.1. Definirea ratelor

O rată este un element de sinteză, o cifră abstractă stabilită ca raport între doi indicatori economici ai întreprinderii, cu o valoare informațională și operațională mai mare decât a celor doi indicatori judecați separat, ce poate fi exprimat fie sub formă de coeficient, fie sub formă procentuală.

Metoda ratelor pune la dispoziția analiștilor instrumentul operațional pentru o mai complexă evaluare a forțelor și disfuncționalităților unei firme, a performanțelor unei activități. De asemenea, permite realizarea unor studii comparative în timp și spațiu, aprecierea obiectivă a poziției și performanțelor diferiților agenți economici.

Metoda ratelor, pe lângă manevrabilitatea deosebită pe care o oferă în contextul analizelor financiare, permite managerilor întreprinderii pilotajul și controlul gestiunii întreprinderii.

Acest raport, pornind de la două mărimi semnificative, permite obținerea unei noi informații pentru utilizator. De aici și importanța felului în care se aleg aceste mărimi. Nu este suficient de a raporta două cifre între ele pentru a obține o informație interesantă, ci este absolut necesar ca între ele, între numărător și numitor, să existe o legătură logică, plină de semnificații, atât pentru analist cât și pentru decident.

Mărimile ce se iau în considerare în construcția indicatorilor se obțin fie din documentele contabile, (din bilanț, contul de profit și pierderi), fie din alte evidențe cu caracter operativ sau statistic, ele având importanța lor în sfera activității financiare microeconomice.

Ratele sunt extrem de folositoare atunci când se apreciază situația întreprinderii la un moment dat, precum și atunci când se construiesc trendurile reale și cele potențiale (previzionate). Deci, putem spune că metoda este folosită atunci când analistul nu intră în detaliu și, în consecință nu este obligat să recurgă, în analiza sa, la informație extrem de diversificată și amănunțită, ci, dimpotrivă, el se rezumă la a lua în considerare numai indicatori selectivi, cu o mare putere de sintetizare și generalizare a fenomenului financiar.

O rată este necesar să reprezinte cea mai simplă, dar în același timp, cea mai concentrată expresie prin care se definește conexiunea a două mărimi de calcul ce țin de sfera activității financiare a întreprinderii.

În construcția acesteia, esențialul îl constituie căutarea acelor corelații (conexiuni) dintre mărimile de calcul care, prin natura lor, sunt obiective și logice. În calitatea lor de instrumente practice de lucru, un astfel de gen de indicatori, servesc atât analizei, cât și programării activităților ce urmează a se desfășura, având deci, în consecință, un rol deosebit în înfăptuirea actului decizional macroeconomic. De aceea se și apreciază că logica construcției lor prezintă o importanță aparte, deoarece un astfel de indicator se recomandă a fi, în primul rând, extrem de simplu, ușor de folosit, iar în al doilea rând, interpretarea informației pe care o oferă trebuie să fie indiscutabilă.

În general o rată izolată nu prezintă nici un interes. Aprecierea informațiilor furnizate prin metoda ratelor nu poate fi dezvoltată decât dacă analistul dispune de valori de referință externe sau interne pentru a avea un criteriu de comparație pentru valorile obținute pe baza datelor culese de la întreprinderea analizată.

Valorile de referință externe pot fi:

norme sectoriale, corespunzând unor valori “satisfăcătoare” sau medii înregistrate de ratele calculate pentru un grup de întreprinderi ce desfășoară același tip de activitate sau activități comparabile;

valori înregistrate de câteva întreprinderi comparabile, pentru a situa unitatea analizată în raport cu concurenții;

valori înregistrate de întreprinderile ce pot fi considerate ca etalon, ca model pentru activitatea respectivă.

Valorile de referință interne pot fi:

valorile înregistrate în trecut pentru ratele respective și evoluția lor în timp, încercându-se evidențierea transformărilor financiare din întreprindere;

valori corespunzând obiectivelor stabilite de conducerea întreprinderii, încercându-se determinarea convergenței sau divergenței valorilor efectiv înregistrate în raport cu aceste obiective.

Ratele pot fi calculate prin:

raportarea unui stoc la alt stoc;

raportarea unui stoc la un flux;

raportarea unui flux la un stoc;

raportarea unui flux la alt flux.

Stocurile se referă la cantități fizice sau valori monetare exprimate la un moment dat. Fluxurile se referă la cantități pe unitatea de timp.

Raportarea unui stoc la alt stoc reprezintă, de regulă, o rată de structură (exemplu: rata activelor imobilizate calculată ca raport între activele imobilizate și activele totale).

Raportarea unui flux la alt flux reprezintă fie o rată de structură (exemplu – ratele de structură ale valorii adăugate: Salarii și cheltuieli sociale / VA, Impozite și taxe / VA, etc), fie o rată de rentabilitate (exemplu – rata rentabilității comerciale: Profit net / Cifra de afaceri).

Calculată ca raport între un stoc și un flux, rata exprimă o durată (exemplu – durata amortizării: (Imobilizări corporale brute / Amortizare). Raporturile între stocuri și fluxuri, când unitățile de referință (numărătorul și numitorul) sunt identice reprezintă indicatori fără dimensiune care exprimă un coeficient structural. Din contră, dacă unitățile de referință sunt diferite, rata calculată nu este independentă de aceste unități.

Raportarea unui flux la un stoc reprezintă o rată de randament sau o rată ce redă un coeficient pe unitate de timp ce se poate exprima sub formă de procente, cum este cazul raportului precedent care inversat exprimă nivelul procentual al amortizării.

În funcție de modul de calcul, ratele mai pot fi grupate și astfel:

de structură, care exprimă componența nivelelor absolute sub forma unor ponderi, calculate ca raport între nivelul absolut al elementului parte și nivelul absolut al întregului, exprimate de regulă în procente (de exemplu rata activelor imobilizate care arată ponderea în total active a activelor imobilizate);

de intensitate, ce caracterizează atribuirea elementelor componente ale unui indicator față de fiecare din elementele componente ale altui indicator, între cei doi indicatori existând o legătură directă și mijlocită (de exemplu raportând producția obținută la numărul de personal se obține o mărime relativă care exprimă productivitatea medie a muncii pe o persoană);

de corespondență, ce rezultă din compararea nivelurilor absolute a două din componentele unui indicator (de exemplu raportul dintre valoarea mijloacelor fixe productive și a celor neproductive).

O rată se exprimă fie cu ajutorul rezultatului brut al împărțirii, fie în procente, număr de zile, etc.

Ratele sunt utilizate în mod curent în analiza financiară în tendință, pentru că evoluția valorii lor semnifică o modificare a situației economice și financiare a întreprinderii analizate, interpretarea lor trebuind făcută totuși cu prudență, urmărind ca variabilele (numărător și numitor) puse în relație să nu fie direct corelate.

Se poate spune că ratele permit analistului financiar punerea unor probleme, dar ele nu aduc întotdeauna răspunsuri la problemele respective.

1.2. Utilitatea ratelor

Ratele sunt utile în analiză din următoarele considerente:

Constituie o informație sintetică:

internă, pentru conducerea întreprinderii și responsabilii de resort;

externă, pentru acționari, bancheri, analiști financiari, experți-contabili, administrația fiscală.

Ratele ajută la confirmarea unei opinii asupra unei afaceri într-un mod sintetic și rezumat, fără a se recomanda însă formularea unei judecăți asupra afacerii respective doar pe baza analizei unui anumit număr de rate. Dacă bilanțul și contul de rezultate sunt utile pentru punerea unor probleme, ratele nu pot constitui răspunsuri la aceste probleme, ci pot reprezenta un mod de ilustrare a rezultatelor unei analize.

Permit vizualizarea unei evoluții, cu condiția ca perioada luată în considerare să fie suficient de mare, cel puțin trei ani, pe baza evoluției trecute putându-se previziona tendința în viitor, cel puțin pentru un an, cu condiția să nu se producă modificări majore față de perioadele anterioare.

O singură rată, calculată la un moment dat, nu are practic o semnificație relevantă: ce înseamnă de exemplu o rată a lichidității generale de 1,5 sau 0,8 dacă nu se cunoaște evoluția acestei rate și nu se știe despre ce întreprindere este vorba.

Permit efectuarea de comparații cu alte întreprinderi de același tip, cu întreprinderi din aceeași ramură sau cu date statistice.

O rată este un element de comparare, de situare în raport cu aceeași rată a altor întreprinderi având același obiect de activitate. Anumite rate permit aprecierea evoluției întreprinderii în raport cu datele economice generale sau cu datele statistice la nivelul unei anumite activități. O rată permite mai mult a situa o întreprindere în raport cu alte întreprinderi decât a o analiza.

Ratele sunt elemente esențiale ale tabloului de bord al întreprinderii. Ele trebuie regrupate și transcrise sub formă de grafice simple, ușor de citit și adaptate nivelului fiecărui responsabil. Ratele componente ale tabloului de bord trebuie să clarifice și să sinteze informațiile în vederea ușurării luării deciziilor.

Ratele ajută la luarea deciziilor, recomandându-se totuși utilizarea cu prudență a acestora, fără a lansa aprecieri excesive pe baza unei singure rate. De exemplu, dacă rata marjei nete (rezultat / cifra de afaceri) indică pentru o întreprindere pe o perioadă de trei ani valorile 0,7%, 0,8% și 2,3% ar fi imprudent să considerăm că evoluția este foarte favorabilă, deoarece în ultimul an s-ar fi putut înregistra beneficii excepționale ce nu se vor mai repeta în perioadele următoare. De asemenea, dacă rata pare scăzută pentru primii doi ani, este posibil ca pentru o anumită activitate, într-o conjunctură nefavorabilă, să fie considerată o valoare foarte bună.

Pentru a fi utile, ratele trebuie să îndeplinească câteva condiții:

Ratele trebuie să fie semnificative; de exemplu raportul dintre capitalul social și numărul de salariați nu are nici o relevanță, la fel cum nu are nici viteza de rotație a stocurilor de materii prime calculată pentru o unitate de prestări de servicii.

Ratele trebuie să fie simple și ușor de înțeles, accesibile tuturor; trebuie evitată multiplicarea și divizarea ratelor între ele, ponderarea lor cu coeficienți arbitrari și subiectivi și desprinderea unor concluzii definitive asupra unei întreprinderi pe baza unor abstractizări matematice de acest tip.

Ratele nu trebuie să fie prea numeroase la nivelul fiecărui responsabil și în fiecare tablou de bord, pentru a nu îngreuna și nu întârzia luarea deciziilor.

Nu trebuie neglijat costul construirii de rate prea numeroase (căutarea informațiilor, tratarea acestora, organizarea, transmiterea, difuzarea, interpretarea rezultatelor, pierderi de timp cu discuții inutile dacă ratele nu sunt semnificative și bine alese).

Ratele trebuie să fie corect calculate și indicatorii luați în calcul să fie clar definiți, atât în întreprinderi, cât și în publicațiile de specialitate.

1.3. Limite ale analizei ratelor financiare

Cu toate că analiza ratelor financiare poate oferi informații utile asupra condițiilor financiare și operaționale dintr-o întreprindere, există probleme inerente și limite ale acestei analize care trebuie luate în considerare, cum ar fi:

Analiza ratelor financiare este mai utilă pentru firmele mici, aparținând unui anumit sector economic, decât pentru firmele mari care operează cu mai multe divizii aparținând unor sectoare economice diferite, în astfel de cazuri fiind dificilă compararea valorii ratelor firmei respective cu mediile pe industrie.

Cele mai multe firme au ca obiectiv obținerea unor performanțe mai bune decât media pe industrie, astfel încât atingerea acestor performanțe medii nu înseamnă neapărat o activitate bună. Pentru firmele care au un astfel de obiectiv (performanțe mai bune decât media sectorului) este mai relevantă o comparație cu ratele financiare ale liderilor din sectorul respectiv.

Inflația deformează bilanțurile contabile ale firmelor, valorile contabile fiind de multe ori substanțial diferite de valorile reale, afectând și profiturile reale prin intermediul unor cheltuieli (ca de exemplu cele cu amortizarea sau cu stocurile). În acest caz o analiză în evoluție a ratelor financiare pentru o firmă sau o analiză comparativă între firme de “vârste” diferite trebuie interpretată cu multă atenție.

Factorii sezonieri pot, de asemenea, deforma analiza financiară. Pentru firmele cu activitate sezonieră este recomandabil să se utilizeze valorile medii anuale ale indicatorilor ce intră în calculul ratelor financiare, în special pentru stocuri, creanțe, furnizori.

Trebuie luate în considerare și eventualele “tehnici de înfrumusețare” a documentelor financiare utilizate de unele firme pentru a sugera că rezultatele sunt mai bune decât cele reale, tehnici care pot influența valorile anumitor rate financiare pe perioade scurte.

Folosirea unor metode contabile diferite poate influența de asemenea rezultatele comparațiilor. De exemplu, utilizarea unor metode diferite de evaluare a stocurilor sau de amortizare pot duce la rezultate eronate în realizarea comparațiilor între firme. De asemenea, apelarea la leasing poate să îmbunătățească, în mod artificial, atât rotația activelor, cât și rata îndatorării.

Este dificil să se facă generalizări atunci când se apreciază dacă valoarea unor rate financiare este bună sau este necorespunzătoare. De exemplu, o rată ridicată de rotație a activelor fixe poate însemna fie că firma utilizează activele în mod eficient, fie că firma nu este suficient de capitalizată și nu își poate permite în perioada respectivă să achiziționeze activele necesare.

În situația în care unele rate financiare ale unei firme înregistrează valori considerate bune, iar altele sunt necorespunzătoare, este dificil de apreciat dacă firma deține o poziție favorabilă sau este într-o situație delicată. În astfel de situații se pot utiliza procedee statistice care să analizeze efectele nete ale unui anumit grup de rate financiare, cum se utilizează de exemplu metoda scorurilor pentru aprecierea riscului de faliment al unei firme.

1.4. Clasificarea ratelor

Clasificarea principalelor rate financiare poate avea la bază natura informațiilor utilizate pentru calculul lor sau caracteristicile financiare care pot fi puse în evidență cu ajutorul acestora.

Din punct de vedere al naturii informațiilor utilizate, ratele financiare se calculează pe baza mărimilor regăsite în:

activul și pasivul bilanțului;

contul de profit și pierdere,

tabloul de finanțare sau de trezorerie.

Din punct de vedere al caracteristicilor financiare puse în evidență prin ratele financiare, literatura de specialitate prezintă o varietate însemnată de rate și de clasificări ale acestora. Utilizarea unora sau altora este opțiunea celui care efectuează diagnosticul financiar.

Pentru a realiza o analiză cât mai adecvată se recomandă abordarea fiecărui caz în funcție de particularitățile sale, ținând seama de sectorul de activitate (inclusiv prin comparație între indicatorii realizați de societatea evaluată și indicatorii medii ai sectorului), de poziția întreprinderii în cadrul sectorului, de corelarea factorilor de producție cu activitatea desfășurată, etc.

Analiza financiară pe baza ratelor este un perimetru în care mai mult nu înseamnă neapărat mai bine, utilizarea unui număr mai mare de rate nu determină neapărat o creștere a relevanței analizei.

Nu există o rețetă strictă pentru selectarea indicatorilor. Singura cerință care trebuie îndeplinită este ca indicatorii selectați să “acopere” cât mai bine activitatea desfășurată de întreprindere, să-i surprindă atât avantajele cât și limitele și să constituie o bază fundamentată privind evoluția activității viitoare. Nivelele “recomandate” pentru unele rate reprezintă valori teoretice, care nu pot fi utilizate ca baze de referință decât după ce vor fi corelate cu ramura de activitate și alți factori specifici.

De pildă, în managementul financiar american, unii autori susțin utilitatea structurării acestor rate în șase tipuri fundamentale, și anume:

rate ale lichidității, (liquidity ratios), menite să măsoare capacitatea firmei de a-și onora la timp obligațiile bănești pe termen scurt, pe care aceasta le are față de creditorii săi;

rate ale capacității de finanțare, (leverage ratios), cu ajutorul cărora se măsoară proporția în care întreprinderea se finanțează pe seama resurselor proprii și respectiv a datoriilor contractate;

rate ale gestionării activelor (activity ratios), cu ajutorul cărora se relevă modul în care firma folosește resursele sale, capitalul;

rate ale rentabilității (profitability ratios), ce măsoară rezultatul global al managementului din perioada dată de gestiune, precum și gradul de profitabilitate generat de vânzările și investițiile făcute;

rate ale creșterii (growth ratios), menite să pună în evidență abilitatea firmei de a-și menține poziția ei economică în contextul creșterii economice pe ansamblul economiei și respectiv cel al sectorului său de activitate;

rate ale valorii întreprinderii (valuation ratios), care reprezintă instrumente utile pentru a măsura performanțele managementului întreprinderii. Ele, pe de o parte, evaluează riscul la care se supune întreprinderea, iar pe de altă parte, capacitatea ei de a obține profit.

Aceste rate au o mare importanță în practica managementului financiar, deoarece tocmai de la nivelul înregistrat al acestora se pleacă atunci când se acționează pentru a maximiza valoarea pe piață a firmei și implicit a mări bunăstarea acționarilor săi.

În managementul financiar francez sistemul de indicatori amintit se structurează în trei mari categorii de indicatori:

rate privind situația financiară (ratios de situation), cuprinzând: rate ale structurii activelor și pasivelor; rate ale finanțării; rate ale trezoreriei;

rate ale gestionării capitalului (ratios de gestion), unde sunt incluse: rate ale rotației capitalului total, precum și ale componentelor sale (plasamentele în activ) respectiv valorile de exploatare (stocuri), valorile realizabile (clienți și efecte comerciale primite); rate ale rotației datoriei față de furnizori; rate ale rotației fondului de rulment;

rate ale rentabilității (ratios de rentabilité) unde apar incluse: rate ale rentabilității capitalului total și ale capitalului propriu; marje ale profitului brut și net în totalul cifrei de afaceri; rate de rentabilitate ale acțiunilor; rata de capitalizare bursieră, precum rata acoperirii dividendelor (profit net / dividende).

Ținând seama de punctele de vedere exprimate în legătură cu clasificarea ratelor și în literatura de specialitate din țara noastră, consider că pentru analiza situației financiare a întreprinderilor pot fi utilizate următoarele categorii de rate:

Rate de caracterizare a modalităților de realizare a echilibrului financiar pe termen lung și pe termen scurt, care cuprind:

rate de structură ale activului și pasivului, care permit identificarea caracteristicilor majore ale structurii bilanțului;

rate de lichiditate și solvabilitate, care exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile de plată;

rate de finanțare, care pun în evidență modalitățile de finanțare a investițiilor strategice, de exploatare și de echilibru ale întreprinderii.

Rate de gestiune, care măsoară eficiența cu care firma își utilizează resursele de care dispune;

Rate de rentabilitate, care măsoară eficacitatea echipei manageriale.

CAP.II: RATELE DE CARACTERIZARE A MODALITĂȚILOR DE REALIZARE A ECHILIBRULUI FINANCIAR

2.1. Ratele privind structura activului și pasivului

Ratele de structură patrimonială stabilesc ponderea unui post sau grupe de posturi de activ sau pasiv în totalul bilanțului, oferind posibilitatea exprimării bilanțului în procente. Analiza acestor rate permite identificarea caracteristicilor majore ale structurii bilanțului și oferă date cu privire la evoluțiile cele mai semnificative în timp ale acestora.

A. Analiza ratelor de structură ale activului

Ratele de structură ale activului reflectă aspecte privind destinația economică a capitalurilor întreprinderii, apartenența sectorială, natura activității, capacitatea întreprinderii de a-și modifica structura activului ca urmare a schimbărilor conjuncturale și mai puțin aspecte legate de politica sa financiară. În sistemul ratelor de structură a activului, cele mai semnificative ca valoare informativă și totodată mai recomandate de literatura de specialitate sunt: rata imobilizărilor, rata stocurilor, rata creanțelor, rata disponibilităților.

a) Rata activelor imobilizate (rAi), calculată ca raport între activele imobilizate și totalul bilanțului, măsoară ponderea în totalul activului a elementelor patrimoniale aflate în mod permanent la dispoziția întreprinderii, reflectând și gradul de investire a capitalului în întreprinderea respectivă.

Dacă în dinamică rata activelor imobilizate prezintă o tendință de creștere, ponderea imobilizărilor crește în total activ ca efect al modificării într-o proporție mai mare a valorii imobilizărilor în raport cu valoarea activului total dacă tendința este de creștere, sau ca efect al modificării într-o proporție mai mică a valorii imobilizărilor în raport cu valoarea activului total dacă acestea evoluează în sensul scăderii valorii lor, reflectând o situație favorabilă dacă este determinată de accelerarea vitezei de rotație a imobilizărilor.

Dacă în dinamică rata activelor imobilizate prezintă o tendință de reducere, atunci ponderea imobilizărilor scade față de perioada sau perioadele precedente, situație apreciată favorabil doar în condițiile accelerării vitezei de rotație a imobilizărilor.

O astfel de apreciere a evoluției în dinamică este valabilă și pentru celelalte rate de structură ale activului.

Datorită conținutului diferit al componentelor imobilizărilor, teoria și practica economică recomandă determinarea unor rate complementare.

a1) Rata imobilizărilor corporale (ric) arată ponderea valorii activelor corporale în total active:

Rata indică și flexibilitatea întreprinderii în raport cu schimbările cerințelor pieței sau a tehnologiilor, capacitatea de a rezista în cazul unei crize, o pondere ridicată a imobilizărilor corporale făcând mai dificil de realizat o conversie a activelor sale în disponibilități.

Mărimea acestui indicator e determinată, în primul rând, de natura activității, înregistrând valori ridicate în ramurile industriei grele și în cele care solicită echipamente importante ca volum sau cost și valori scăzute în ramurile cu o slabă dotare tehnică. Chiar și pentru întreprinderile din același sector de activitate, rata imobilizărilor corporale ia valori diferite, depinzând de opțiunile strategice ale fiecăreia, de politica de dezvoltare, de condițiile concrete în care-și desfășoară activitatea.

Ca tendință, se apreciază favorabil reducerea ratei activelor imobilizate și a celor corporale, bineînțeles în anumite limite, ceea ce semnifică o creștere a flexibilității firmei, capacitatea ei de a se adapta la eventualele schimbări conjuncturale ale mediului economic.

a2) Rata imobilizărilor financiare (rif) arată ponderea activelor financiare permanente în total active, exprimă intensitatea relațiilor financiare pe care întreprinderea analizată le-a stabilit cu alte unități, în special cu cele la care deține participații la capitalul social.

Mărimea ratei este strâns legată de mărimea întreprinderii, având semnificație în analiză pentru întreprinderile mari.

a3) Rata imobilizărilor necorporale arată ponderea valorii activelor intangibile în total active, având semnificație pentru întreprinderile mari care au înregistrate în bilanț importante cheltuieli cu cercetarea – dezvoltarea, cheltuieli cu emiterea și vânzarea de acțiuni și obligațiuni, brevete, licențe, programe informatice.

Pentru întreprinderile românești valoarea și implicit ponderea imobilizărilor necorporale este relativ mică, motiv pentru care în majoritatea lucrărilor de specialitate această rată nu este prezentată.

Rata activelor imobilizate poate fi exprimată ca o însumare a celor trei rate complementare, în funcție de structura imobilizărilor:

Factorii care determină modificarea ratei activelor imobilizate sunt:

modificarea valorii activului total;

modificarea activelor imobilizate, determinată de:

evoluția imobilizărilor corporale (ca elementul cel mai important al imobilizărilor);

evoluția imobilizărilor financiare;

evoluția imobilizărilor necorporale.

Rata activelor circulante (rAc) arată ponderea pe care o dețin utilizările cu caracter ciclic în totalul patrimoniului:

Ca și în cazul activelor imobilizate, pentru procesul de decizie operațional se recomandă determinarea ratelor analitice ale activelor circulante: rata stocurilor, rata creanțelor comerciale, rata disponibilităților și plasamentelor.

b1) Rata stocurilor (rs) arată ponderea activelor circulante mai puțin lichide în total active:

Factorii care influențează mărimea acestei rate sunt:

natura activității, rata stocurilor înregistrând valori mai ridicate la întreprinderile din sfera producției și distribuției și foarte scăzute în sfera serviciilor;

durata ciclului de exploatare, rata stocurilor fiind ridicată la întreprinderile cu ciclu de exploatare lung și invers;

factori conjuncturali și condițiile pieței, anumite elemente speculative putând determina o majorare a stocurilor, respectiv o diminuare a acestora.

Interpretarea evoluției în timp a stocurilor necesită corelarea cu nivelul activității, admițându-se ca justificată creșterea stocurilor doar dacă are loc creșterea volumului de activitate: ICA>IS (unde ICA este indicele cifrei de afaceri și IS este indicele stocurilor).

Încetinirea rotației stocurilor, formarea stocurilor fără mișcare sau cu mișcare lentă se apreciază negativ datorită dificultăților de transformare în lichidități și consecințe negative asupra solvabilității întreprinderii.

Stocurile fiind formate dintr-o serie de elemente: materii prime, producție neterminată, produse finite, mărfuri, etc, rata stocurilor poate fi, la rândul ei, descompusă în rate analitice:

Pentru determinarea acestor rate se poate folosi drept bază de raportare, în funcție de necesități, și totalul activului.

Valoarea acestor rate diferă în funcție de natura activității: la întreprinderile din sectoarele productive, cu ciclu de exploatare lung, rata producției neterminate înregistrează valori ridicate, în timp ce la întreprinderile comerciale este preponderentă rata stocurilor de mărfuri.

b2) Rata creanțelor comerciale (rcr) arată ponderea creanțelor în activele totale:

Mărimea acestei rate este determinată de natura clienților (alte întreprinderi, populație, etc.) și de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale. Ea înregistrează valori foarte scăzute sau nule în întreprinderile aflate în contact direct cu o clientelă numeroasă ce își achită cumpărăturile în numerar (comerț cu amănuntul, prestările de servicii către populație etc.) și valori mai ridicate în cazul relațiilor dintre întreprinderi, unde decontările nu se realizează în numerar.

Pentru evidențierea unor aspecte analitice cu implicații asupra echilibrului unei firme, este utilă aprofundarea analizei creanțelor, având în vedere:

natura creanțelor:

creanțe legate de ciclul de exploatare (clienți);

creanțe diverse (creanțe asupra personalului, statului, acționarilor);

certitudinea realizării lor:

creanțe certe;

creanțe incerte (creanțe nerealizate la termen și a căror încasare devine nesigură, creanțe apărute ca urmare a încălcării legislației financiare);

termenul de realizare:

creanțe pe termen scurt (până la 10 zile);

creanțe pe termen mediu (10-30 zile);

creanțe pe termen lung (peste 30 de zile).

b3) Rata disponibilităților bănești și plasamentelor

Această rată poate fi determinată prin însumarea a două rate distincte: rata disponibilităților și rata valorilor mobiliare de plasament:

Mai importantă este rata disponibilităților care reflectă ponderea disponibilităților bănești în patrimoniul firmei. Analiza acestei rate trebuie făcută cu atenție, deoarece informațiile furnizate pot fi incorecte, chiar mărimea disponibilităților putând avea o dublă semnificație: o valoare ridicată a disponibilităților poate reflecta o situație favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi și semnul deținerii unor resurse ineficient utilizate. De asemenea, disponibilitățile pot înregistra variații mari în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult datorită unor intrări importante de fonduri sau, dimpotrivă, să scadă ca urmare a unor plăți foarte concentrate în timp.

Rata activelor circulante, la rândul său, poate fi exprimată ca o însumare a celor trei rate complementare, în funcție de structura activelor circulante:

Factorii care determină modificarea ratei activelor circulante sunt:

modificarea valorii activului total;

modificarea activelor circulante, determinată de:

evoluția stocurilor;

evoluția creanțelor;

evoluția disponibilităților bănești și plasamentelor.

B. Analiza ratelor de structură ale pasivului

Ratele de structură ale pasivului, furnizând informații referitoare la structura resurselor (proprii, împrumutate, atrase) și la termenele de exigibilitate a acestora (lung, mediu și scurt), permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii.

Principalele rate privind structura pasivului sunt:

a) Rata stabilității financiare (rsf) sau rata finanțării permanente reflectă ponderea deținută de capitalul permanent de care întreprinderea dispune în mod stabil (pe o perioadă mai mare de un an) în patrimoniul total:

unde: Capitalul permanent = capital propriu + datorii pe termen lung (mai mari de 1 an)

Pentru o întreprindere industrială se consideră o valoare normală a acestei rate în jur de 66%.

Dacă analizată în dinamică rata înregistrează o tendință de creștere, aceasta semnifică creșterea ponderii capitalurilor permanente în totalul surselor de finanțare, situație favorabilă dacă majorarea capitalului permanent în raport cu totalul pasivului se datorează creșterii capitalurilor proprii într-un ritm superior datoriilor pe termen mediu și lung.

Dacă rata înregistrează o tendință de scădere, aceasta semnifică reducerea ponderii capitalurilor permanente în totalul surselor de finanțare, situație favorabilă dacă este determinată de reducerea datoriilor pe termen mediu și lung, fără ca acestea să scadă sub anumite limite.

Complementar ratei stabilității financiare se poate calcula rata finanțării curente sau rata îndatorării curente (rîc) care măsoară ponderea datoriilor pe termen scurt în totalul resurselor de finanțare:

Se consideră o valoarea normală a acestei rate în jur de 33%.

b) Rata autonomiei financiare poate fi calculată în două modalități:

b1) Rata autonomiei financiare globale (rafg) – care arată proporția din patrimoniul întreprinderii finanțată pe baza surselor proprii:

Mărimea acestei rate diferă de la un caz la altul, în primul rând în funcție de politica financiară a întreprinderii respective. Din cauza condițiilor diferite în care-și desfășoară activitatea întreprinderile, este dificil de stabilit o mărime de referință a acestei rate. Totuși, majoritatea specialiștilor recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar: rafg > 1/3 (>33%).

Când în dinamică rafg prezintă o tendință de creștere, are loc creșterea autonomiei financiare globale a întreprinderii ca urmare a modificării capitalurilor proprii într-un ritm superior totalului resurselor, situație favorabilă mai ales dacă creșterea capitalurilor proprii se realizează pe seama creșterii rezultatului exercițiului.

Când rafg prezintă o tendință de scădere, are loc reducerea autonomiei financiare a întreprinderii ca urmare a scăderii ponderii capitalurilor proprii în totalul resurselor.

b2) Rata autonomiei financiare la termen (raft) este mai semnificativă decât precedenta deoarece permite aprecieri mai exacte prin luarea în considerare a structurii capitalului permanent.

Se poate calcula după relațiile:

(1)

În acest caz, pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puțin jumătate din cel permanent, deci raft(1) > 50%.

(2)

Pe baza acestei relații, autonomia financiară este asigurată când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu datoriile la termen, prin urmare raft(2) > 100%.

Creșterea ratei autonomiei financiare la termen, calculată prin oricare din cele două relații, semnifică o situație favorabilă și se datorează unui ritm mai mare de creștere a capitalurilor proprii în raport cu datoriile pe termen mediu și lung sau creșterii capitalurilor proprii și reducerii capitalurilor permanente.

Reducerea ratei este considerată normală în perioadele de contractare a unor noi împrumuturi pe termen mediu și lung, cu condiția ca întreprinderea să beneficieze de efectul de levier.

Autonomia financiară este primordială pentru o întreprindere deoarece îi dă posibilitatea de a decide în toată libertatea și totodată de a găsi și contracta noi împrumuturi.

c) Rata de îndatorare caracterizează dependența financiară a întreprinderii și gradul de risc al politicii sale financiare. măsurând ponderea obligațiilor în patrimoniul întreprinderii și poate fi calculată în două modalități:

c1) Rata de îndatorare globală (rîg) – măsoară ponderea datoriilor în totalul surselor de finanțare:

Această rată trebuie să fie subunitară (<66%), îndepărtarea de 100% semnificând o reducere a îndatorării firmei, respectiv o creștere a autonomiei financiare.

c2) Rata de îndatorare la termen (rît) se poate determina cu relațiile:

(1)

Calculată în acest mod, rît reflectă proporția în care datoriile pe termen mediu și lung participă la formarea capitalurilor permanente, valoarea ratei fiind considerată normală dacă rit < 50%.

(2)

Cea de-a doua relație de calcul a ratei de îndatorare la termen arată raportul în care se află datoriile pe termen lung față de capitalurile proprii și are o semnificație mai largă în teoria și practica economică deoarece permite evidențierea măsurii în care întreprinderea recurge la așa-zisul “efect de levier”. De asemenea, permite aprecierea capacității de îndatorare a unei firme. Capacitatea de îndatorare este saturată când rît(2) se apropie de 100%. Posibilitățile de îndatorare vor fi cu atât mai mari cu cât această rată este mai scăzută.

2.2. Ratele de lichiditate și solvabilitate

În literatura de specialitate ratele de lichiditate sunt cunoscute și sub denumirea de rate de trezorerie și au rolul de a măsura capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen scurt a acesteia.

În termeni de echilibru financiar, prin lichiditate se înțelege capacitatea întreprinderii de a-și acoperi obligațiile pe termen scurt cu ajutorul activelor circulante.

Cele mai utilizate rate de lichiditate sunt:

a) Rata lichidității curente sau generale (rlc) reflectă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi obligațiile pe termen scurt prin transformarea tuturor activelor circulante în lichidități și se determină prin raportarea valorii activelor curente (circulante) la valoarea pasivelor curente (obligațiilor pe termen scurt).

Lichiditatea generală se apreciază favorabilă când rata lichidității curente are o mărime supraunitară (cuprinsă între 2 și 2,5).

Valoarea supraunitară a acestei rate este expresia existenței unui fond de rulment financiar (calculat pe baza părții de jos a bilanțului) care îi permite întreprinderii să facă față anumitor dereglări care pot apare în mișcarea activelor circulante sau unor deteriorări ale valorii acestora.

Când valoarea acestei rate este subunitară, înseamnă că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt acoperite în principiu de activele circulante, iar fondul de rulment financiar are o valoare negativă. Situația întreprinderii devine riscantă, ea fiind în situația de a înregistra plăți restante, cu influență negativă asupra fluxurilor întreprinderii.

Trebuie evitată o evoluție descendentă a lichidității, deoarece aceasta evidențiază o activitate în declin a întreprinderii, fapt ce determină creditorii să devină circumspecți în ceea ce privește acordarea de noi împrumuturi.

b) Rata lichidității rapide (rlr) exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile pe termen scurt din acele active circulante care pot fi transformate rapid în lichidități, adică din creanțe și disponibilități.

Ca modalitate de calcul, rata lichidității curente (rlr) se poate determina astfel:

prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor circulante și împărțirea diferenței astfel obținute la valoarea pasivelor curente:

– prin raportarea sumei creanțelor și disponibilităților la pasivele curente:

Mărimea optimă a lichidității rapide este considerată a fi între 0,8 și 1 sau chiar 0,6 și 1, fiind necesară interpretarea cu prudență a mărimii acesteia prin luarea în calcul a unor aspecte privind corelația dintre viteza de rotația a creanțelor și a furnizorilor, structura creanțelor (număr de clienți, ponderea lor în totalul creanțelor etc.).

c) Rata lichidității imediate (rli) măsoară capacitatea întreprinderii de rambursare a datoriilor pe termen scurt, utilizând disponibilitățile existente, fiind cunoscută și sub denumirea de trezorerie la vedere.

Pentru funcționarea normală a întreprinderii se consideră că lichiditatea imediată trebuie să fie mai mare de 0,3. Un nivel ridicat al ratei indică o lichiditate ridicată, dar care poate fi consecința unei utilizări mai puțin performante a resurselor disponibile. O valoarea redusă a ratei lichidității imediate poate fi compatibilă cu menținerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale, deținând în schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor mobilizabile, în concordanță cu exigibilitatea datoriilor imediate.

Solvabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a face față tuturor datoriilor sale. În funcție de nivelul la care se consideră datoriile, pot fi construite mai multe rate de solvabilitate:

a) rata solvabilității globale sau generale (rsg) exprimă în ce măsură datoriile totale sunt acoperite de către activele totale ale întreprinderii în cazul falimentului și se determină cu relația:

Rata solvabilității globale exprimă securitatea de care se bucură creditorii pe termen lung și scurt, precum și marja de creditare a întreprinderii. Se consideră că mărimea asiguratorie a ratei este 3 – 4, deoarece în caz de lichidare a întreprinderii, valoarea de lichidare a activelor este inferioară valorii contabile, deși în unele lucrări se apreciază că o valoare mai mare de 1,5 semnifică faptul că întreprinderea are capacitatea de a-și onora obligațiile față de terți; o valoarea situată sub acest nivel evidențiază riscul de insolvabilitate pe care și l-au asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziția întreprinderii.

b) rata solvabilității patrimoniale (rsp) exprimă gradul în care capitalul social (Cs) asigură acoperirea obligațiilor de plată pe termen lung (împrumuturile pe termen lung – Itml și aportul acționarilor sau asociaților – Cs) și se determină cu relația:

Se consideră că nivelul normal pentru această rată este de 0,4 – 0,6, limita minimă fiind considerată 0,3.

c) rata de acoperire a serviciului datoriei (rsd) arată măsura în care întreprinderea acoperă rata creditelor pe termen mediu și lung, inclusiv dobânda aferentă, din profitul net și amortizare, determinându-se cu relația:

unde: Pn – profit net;

A – amortizare;

Div – dividende;

Rc – rata de rambursare a creditului;

Dc – dobânda scadentă aferentă creditului.

Se consideră că nivelul normal al ratei este în jur de 3, mărimea minimă fiind considerată 2.

2.3. Ratele de finanțare

Aceste rate caracterizează modalitățile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung și scurt, evidențiind importanța îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii, precum și principalele mutații intervenite în structura surselor, generate de schimbările interne și de interacțiunea cu mediul economico-social.

Principalele rate de finanțare pot fi considerate următoarele:

a) Rata de finanțare a imobilizărilor (rfi) sau rata de finanțare stabilă evidențiază condițiile de finanțare ale activelor imobilizate, constituind un indicator echivalent fondului de rulment în mărime absolută.

Ținând seama de formele fondului de rulment, pot fi determinate două rate:

– rata de finanțare a imobilizărilor din surse permanente (rfpm):

când fondul de rulment este determinat în optica lichiditate – exigibilitate.

când fondul de rulment este determinat în optica funcțională.

Când valoarea ratei este supraunitară, semnifică faptul că ansamblul imobilizărilor a fost finanțat din capitaluri permanente, existând un surplus de surse permanente care constituie fondul de rulment. Creșterea valorii raportului indică o ameliorare a structurii de finanțare, în timp ce diminuarea acestuia exprimă o deteriorare a situației.

– rata de finanțare a imobilizărilor din capitaluri proprii (rfpr), care se impune a fi supraunitară.

b) Rata de finanțare a NFR măsoară proporția în care nevoia de fond de rulment (nevoi ciclice neacoperite) este acoperită pe seama excedentului de resurse permanente.

Dacă rfNFR>1, fondul de rulment finanțează integral nevoia de fond de rulment și se creează trezorerie netă pozitivă.

Dacă rfNFR<1, fondul de rulment finanțează parțial nevoia de fond de rulment, diferența finanțându-se pe seama creditelor pe termen scurt, trezorerie fiind negativă.

Dacă indicatorii echilibrului financiar sunt determinați în optica funcțională, se poate calcula rata de finanțare a NFRE care evidențiază proporția corespunzătoare din fondul de rulment funcțional ce finanțează partea stabilă a nevoii de fond de rulment.

În mod similar poate fi determinată și rata de finanțare a stocurilor (rfs), care reflectă proporția în care fondul de rulment finanțează partea cea mai stabilă a NFR, stocurile.

Dacă fondul de rulment reprezintă cca. 2/3 din totalul stocurilor, se consideră că avem de-a face cu o acoperire normală a acestora.

c) Rata creditelor de trezorerie (rCT), complementară ratei de finanțare a NFR, măsoară gradul în care întreprinderea angajează credite bancare pe termen scurt pentru a acoperi nevoia de fond de rulment.

CAP.III: RATELE DE GESTIUNE

Ratele de gestiune măsoară gradul de eficacitate cu care firma utilizează resursele pe care le are la dispoziție. Toate aceste rate presupun comparații între cifra de afaceri și diferite elemente ale activelor sau pasivelor, construcția lor pornind de la ideea că trebuie să existe un echilibru rațional între cifra de afaceri și elementele de activ și pasiv ale firmei.

Ratele de gestiune, cunoscute și sub denumirea de rate de rotație, măsoară viteza de transformare a activelor în lichidități, cât și cea de reînnoire a datoriilor. Aceste rate au ca element comun cifra de afaceri, cu ajutorul lor determinându-se viteza de rotație a bunurilor reale și a celor financiare (creanțe sau datorii).

Indicatorul pe baza căruia se poate aprecia locul întreprinderii în sectorul său de activitate, poziția sa de piață, precum și aptitudinile acesteia de a lansa, respectiv de a dezvolta diferite activități într-o manieră profitabilă, este cifra de afaceri. Cifra de afaceri încorporează componentele valorice necesare pentru acoperirea cheltuielilor de fabricație, reînnoirea stocurilor de materiale, plate salariilor, rambursarea creditelor, plata facturilor furnizorilor de materiale și echipamente, cât și pentru acoperirea altor nevoi de dezvoltare și stimulare a personalului, asociaților sau acționarilor, după caz. Rezultă că, într-o perioadă de timp, prin componentă valorică corespunzătoare din cifra de afaceri, fiecare element de activ va fi reînnoit, iar fiecare datorie va fi achitată.

Măsurarea vitezei de rotație se realizează cu ajutorul a doi indicatori:

Numărul de rotații (nr) – care arată de câte ori se rotește elementul de activ (EA) sau de pasiv (EP) analizat prin cifra de afaceri în perioada de gestiune:

Durata în zile a unei rotații (dz) – care arată durata medie în care elementul analizat parcurge întreg ciclul economic și reapare în forma bănească inițială:

unde:

T – perioada de gestiune pentru care se face analiza, exprimându-se în numărul de zile calendaristice ale perioadei respective (lună, trimestru, semestru, an).

Accelerarea vitezei de rotație, concretizată în creșterea numărului de rotații sau diminuarea duratei în zile a unei rotații, înseamnă:

reducerea necesarului absolut și/sau relativ de resurse pentru realizarea unui anumit nivel al cifrei de afaceri;

obținerea unei cifre de afaceri mai mari la un consum dat de resurse.

Încetinirea vitezei de rotație, concretizată în diminuarea numărului de rotații sau creșterea duratei în zile a unei rotații, înseamnă:

creșterea necesarului absolut și/sau relativ de resurse pentru realizarea unui anumit nivel al cifrei de afaceri;

obținerea unei cifre de afaceri mai mici la un consum dat de resurse.

Ratele exprimate sub forma duratelor de rotație au o putere informativă superioară tuturor indicatorilor utilizați în analiză (exprimați în măsuri absolute, dar și în mărimi relative). Utilizând relația de calcul ce exprimă durata de rotație globală a capitalurilor prin cifra de afaceri și procedând la descompunerea activului, respectiv a datoriilor, în componentele valorice ale cifrei de afaceri, se obțin durate de rotație specifice fiecărui element de activ sau de pasiv în raport cu ponderea corespunzătoare din cifra de afaceri.

Sistemul de rate exprimate în număr de zile sunt cunoscute sub denumirea de rate cinetice. Aceste rate au o putere informativă superioară atât prin gradul de ridicat de comparabilitate, cât și prin forma lor de exprimare.

Ratele cinetice se exprimă prin înmulțirea duratei rotației fiecărui post din bilanț cu coeficientul de ponderare corespunzător. Ansamblul corelat al acestor rate formează un sistem de indicatori dinamici, care reflectă fidel echilibrul financiar al întreprinderii.

Durata de rotație globală = Durata de rotație specifică x Rata de structură

a elementului respectiv (Ponderea elementului în CA)

3.1. Ratele de gestiune generală a activelor și pasivelor

Principalele rate analizate în cadrul acestei grupe sunt:

viteza de rotație a activului – reflectă eficiența utilizării tuturor bunurilor firmei și se calculează cu relațiile:

unde:

nrAt – numărul de rotații a activului total (At);

CA – cifra de afaceri;

dzAt – durata în zile a unei rotații a activului total.

Creșterea vitezei de rotație a activului semnifică creșterea eficienței utilizării activelor, creșterea gradului de lichiditate a acestuia (reducerea duratei de recuperare sub formă bănească), îmbunătățirea structurii activelor în corelație cu specificul activității.

Reducerea vitezei de rotație are ca efect principal creșterea gradului de imobilizare a activelor.

Aceste efecte sunt valabile și pentru activele imobilizate și cele circulante.

viteza de rotație a activelor imobilizate – reflectă eficiența utilizării imobilizărilor, fiind denumită și indicator de intensitate a capitalului.

Luând în considerare numai o parte a activelor imobilizate, și anume imobilizările corporale, care determină capacitatea de producție a agentului economic, se poate determina viteza de rotație a imobilizărilor corporale ce măsoară eficiența utilizării de către firmă a mașinilor, utilajelor și echipamentelor.

În situația în care rata de rotație a imobilizărilor corporale este folosită pentru efectuarea de comparații între întreprinderile din aceeași ramură de activitate, apare o problemă determinată de faptul că imobilizările corporale sunt înregistrate în contabilitate la valoarea lor istorică. Inflația face ca valoarea contabilă a multor active, achiziționate în trecut, să fie sub valoarea lor reală. Dacă comparăm o firmă veche care și-a achiziționat majoritatea activelor cu mulți ani în urmă, la prețuri scăzute, cu o firmă nouă care și-a achiziționat activele de curând, la prețuri actuale ale pieței, în urma calculului rezultă că firma mai veche are o rotație a activelor mai bună decât firma mai nouă, ceea ce nu corespunde realității.

O altă problemă o constituie valoarea imobilizărilor ce trebuie luată în calcul: brută sau netă. Masa imobilizărilor nete este afectată de modul de calcul al amortizării, în timp ce imobilizările brute reprezintă elemente cu caracter istoric, ce afectează valoarea numitorului. Problema în cauză trebuie abordată din două puncte e vedere, și anume:

din punct de vedere financiar se recomandă a se lua în calcul imobilizările nete, acestea recuperându-se pe calea amortizării;

din punct de vedere economic este de preferat ca numitorul să-l reprezinte suma imobilizărilor brute.

viteza de rotație a activelor circulante – exprimă numărul de rotații sau durata medie a unei rotații efectuate de activele circulante prin cifra de afaceri.

Factorii care determină modificarea vitezei de rotație a activelor sunt:

modificarea cifrei de afaceri;

modificarea activului total, determinată de:

evoluția activelor imobilizate;

evoluția activelor circulante.

Măsurile pentru îmbunătățirea nivelului și evoluției ratelor de gestiune a activelor se referă la:

optimizarea structurii activului (a activelor imobilizate, a activelor circulante) în raport cu obiectul de activitate și particularitățile proceselor tehnologice;

valorificarea superioară a imobilizărilor;

fructificarea resurselor materiale și creșterea gradului de lichiditate a acestora;

optimizarea mărimii stocurilor;

gestionarea eficientă a stocurilor materiale;

creșterea cifrei de afaceri.

viteza de rotație a capitalului propriu (Cpr) – arată numărul de “refolosiri” a capitalului propriu pe seama cifrei de afaceri într-o perioadă dată de gestiune.

viteza de rotație a capitalului permanent (Cpm) – arată modul de fructificare a resurselor permanente într-o perioadă de gestiune.

Factorii care determină modificarea vitezei de rotație a capitalului permanent sunt:

modificarea cifrei de afaceri;

modificarea capitalului permanent, determinată de:

evoluția capitalurilor proprii;

evoluția împrumuturilor pe termen mediu și lung.

Măsurile principale de influențare a acestor rate se referă la:

– optimizare raportului dintre capitalul propriu și capitalul împrumutat;

– creșterea eficientă a capitalului propriu;

– creșterea eficientă a capitalului permanent;

– creșterea gradului de valorificare a capitalului propriu;

alocarea optimă a capitalului permanent în procesul finanțării.

viteza de rotație a datoriilor totale (Dt) – arată numărul de refaceri a surselor împrumutate și atrase pe seama cifrei de afaceri într-o perioadă de gestiune, respectiv numărul de zile necesar pentru restituirea datoriilor pe seama cifrei de afaceri.

Factorii care determină modificarea vitezei de rotație a datoriilor totale sunt:

modificarea cifrei de afaceri;

modificarea datoriilor totale, determinată de:

evoluția datoriilor pe termen mediu și lung;

evoluția datoriilor pe termen scurt.

3.2. Ratele de gestiune a stocurilor

Ratele de gestiune a stocurilor arată de câte ori, într-o perioadă de gestiune, stocurile materiale trec succesiv prin fazele aprovizionare – fabricație – vânzare, respectiv durata în zile a unei rotații complete.

Creșterea vitezei de rotație a stocurilor înseamnă sporirea eficienței folosirii lor, având ca principal efect eliberarea sau disponibilizarea de resurse financiare.

Încetinirea vitezei de rotație înseamnă reducerea eficienței folosirii lor, având ca efect imobilizarea sau un necesar suplimentar de resurse financiare.

Eliberarea E(-) sau imobilizarea I(-) de resurse se determină cu relația:

Ratele exprimate în număr de rotații se determină astfel:

În interpretarea rotației stocurilor calculată ca raport între cifra de afaceri și valoarea stocurilor există trei probleme:

Prima este aceea că cifra de afaceri se exprimă la prețul pieței, în schimb, stocurile sunt luate în calcul la valoarea lor contabilă, care reprezintă de cele mai multe ori costuri istorice. De aceea, mai indicat ar fi ca la numărătorul ratei să se folosească costul bunurilor vândute. Totuși, în calculul rotației stocurilor se folosește de regulă cifra de afaceri, pentru a permite efectuarea de comparații între diferitele întreprinderi care fac parte din aceeași ramură de activitate.

A doua problemă este legată de faptul că în evaluarea stocurilor se utilizează metode de evaluare diferite de la întreprindere la întreprindere, din cadrul aceleași ramuri (de exemplu FIFO – primul intrat, primul ieșit sau LIFO – ultimul intrat, primul ieșit). Utilizarea unor metode diferite denaturează rezultatele obținute în urma comparației întreprinderilor respective.

A treia problemă constă în faptul că, pentru a calcula această rată, se iau în calcul vânzările anuale, în timp ce stocurile se consideră la o anumită valoare, corespunzătoare unui anumit moment în timp. De aceea, mai corect este să se utilizeze o medie anuală a stocurilor, să se determine un stoc mediu global.

Stocul mediu global poate fi calculat în două modalități:

ca medie aritmetică simplă între stocul existent la începutul perioadei luate în considerare ți cel existent la sfârșitul perioadei:

ca medie aritmetică simplă a stocurilor finale existente la sfârșitul fiecărei subdiviziuni de timp al perioadei pentru care se efectuează analiza (trimestre – pentru analiza la nivelul unui an, luni – pentru analiza la nivel de trimestru sau semestru)

În scopul identificării aspectelor generate de modul de utilizare a stocurilor, mai ales a celor nefavorabile, analiza poate fi adâncită la nivelul fiecărui element al stocurilor, prin intermediul ratelor de rotație corespunzătoare:

Rata de rotație a materiilor prime și materialelor (nrmp)

Rata (coeficientul) de rotație a mărfurilor (nrmf)

Rata (coeficientul) de rotație al produselor finite (nrpf)

Numărul de rotații ale diferitelor categorii de stocuri diferă, funcție de natura activității și condițiile de gestiune din întreprinderea respectivă. Utilizarea acestor rate ridică o serie de probleme de ordin tehnic, datorită neomogenității celor doi termeni luați în calcul, motiv pentru care se recomandă exprimarea indicatorilor în prețuri fără taxe, asigurându-se astfel comparabilitatea datelor.

Ratele de rotație exprimate în număr de zile se determină astfel:

Urmărirea duratei de rotație a stocurilor atât pe total, cât și pe elemente componente, creează posibilitatea unor calcule suplimentare, concretizate în:

Însumarea duratelor de rotație a elementelor componente

unde:

dzS – durata de rotație a stocurilor totale;

dzmp – durata de rotație a stocurilor de materii prime;

dzpn – durata de rotație a stocurilor de producție neterminată;

dzpf – durata de rotație a stocurilor de produse finite;

dzas – durata de rotație a altor stocuri.

Factorii care determină modificarea vitezei de rotație a stocurilor totale sunt:

modificarea cifrei de afaceri;

modificarea valorii stocurilor totale, determinată de:

evoluția stocurilor de materii prime (Smp);

evoluția stocurilor de producție neterminată (Spn);

evoluția stocurilor de produse finite (Spf);

evoluția altor stocuri (As).

Evidențierea stadiului circuitului activelor circulante

Analiza factorilor care acționează asupra vitezei de rotație a stocurilor poate fi aprofundată prin urmărirea influenței diferitelor elemente pe stadii ale circuitului stocurilor. În acest sens se determină viteza de rotație a stocurilor pe elemente (materii prime, producție neterminată, produse finite), ținând seama de stadiul circuitului în care se află elementul respectiv.

a) durata în zile a unei rotații a stocurilor de materii prime și materiale (dzmp):

unde:

– durata în zile a rotației materiilor prime și materialelor;

– ponderea cheltuielilor materiale în producția fabricată exprimată în cost;

– ritmul vânzării producției (raportul dintre producția fabricată și cea vândută exprimată în costuri);

– rentabilitatea vânzărilor (cheltuieli ce se fac la 1 leu cifra de afaceri).

b) durata de rotație a stocurilor de producție neterminată (dzpn):

c) durata de rotație a stocurilor de produse finite (dzpf):

Folosirea acestor relații evidențiază influențele factorilor specifici circuitului economic.

3.3. Ratele de gestiune a clienților și furnizorilor

Rata de gestiune a clienților (viteza de rotație a creanțelor) – arată în câte zile întreprinderea își încasează contravaloarea mărfurilor de la clienți, putându-se aprecia prin numărul de rotații a creditului – clienți sau prin durata de încasare a acestuia.

sau

unde:

Cr – suma contului clienți + efecte de primit + efecte neajunse la scadență;

T – numărul de zile aferente perioadei.

Cel mai adesea se folosește exprimarea prin durata medie în zile de încasare a contravalorii mărfurilor de la clienți.

Mărimea acestui indicator este influențată de:

uzanțele profesionale în materie de credit, durata medie a creditului clienți variind în funcție de specificul activității de la câteva zile în comerțul cu amănuntul până la 2 – 3 luni în anumite sectoare, unde ciclul de fabricație este lung;

poziția întreprinderii pe piață comparativ cu concurenții, unele întreprinderi adoptând o politică agresivă în materie de credit, acordând termen de plată mai mari decât concurenții pentru a-și spori cota de piață;

relațiile stabilite cu clienții, acordându-se termene de plată mai lungi pentru clienții tradiționali, pentru întreprinderile a căror ciclu de producție este important, pentru întreprinderile din străinătate care asigură obținerea de venituri importante în devize, precum și pentru întreprinderile care prezintă garanții serioase;

natura produselor fabricate, durata creditului fiind mai scăzută pentru bunurile de consum curent decât pentru echipamentele industriale;

conjunctura economică: dacă este favorabilă întreprinderile au tendință să mărească durata creditului acordat și invers;

politica de credit practicată pe piață și costul creditului: dacă rata dobânzii pe piață crește, va scădea durata creditului clienți și invers.

Politica de credit a întreprinderii trebuie astfel orientată încât să determine sporirea vânzărilor, în măsura în care vânzările suplimentare sunt generatoare de profituri suplimentare.

Dacă are loc o creștere a duratei creditului client fără să existe o creștere a vânzărilor, aceasta poate însemna înrăutățirea situației întreprinderii, care este nevoită să-și modifice politica de credit pentru a-și păstra clientela; de asemenea poate însemna și faptul că beneficiarii au dificultăți de plată, mai ales când conjunctura economică este nefavorabilă.

Dacă se înregistrează o scădere a termenelor de plată acordate clienților, aceasta poate însemna o îmbunătățire a gestiunii creditelor, schimbarea politicii de credit practicată de întreprindere sau transferul creanțelor întreprinderii unui organism financiar specializat.

Rata de gestiune a furnizorilor (viteza de rotație a furnizorilor) – arată în câte zile întreprinderea își achită obligațiile față de furnizori, exprimându-se prin:

– număr de rotații:

– durata în zile a unei rotații:

Mărimea acestui indicator este influențată de:

poziția întreprinderii furnizoare pe piață comparativ cu concurenții;

relațiile stabilite de firmă cu furnizorul;

specificul activității;

conjunctura economică și politica de credit practicată pe piață.

Dacă durata creditului furnizor crește, acest lucru poate însemna o deteriorare a situației financiare a întreprinderii care solicită termene de plată suplimentare și chiar o diminuare a independenței financiare a întreprinderii dacă ponderea datoriilor față de furnizori crește rapid, dar poate semnifica de asemenea că întreprinderea este suficient de puternică pentru a impune furnizorilor anumite condiții de vânzare.

Dacă durata creditului client este mai mare decât durata creditului furnizor, la nivelul întreprinderii se creează un deficit de resurse financiare.

Dacă durata creditului furnizor este mai mare decât durata creditului client, atunci se creează un excedent de resurse financiare.

Cap.IV: RATELE DE RENTABILITATE

Ratele de rentabilitate sunt construite într-o manieră generală prin raportarea unui rezultat fie la un flux de activitate, fie la un stoc. Pentru analiza financiară, funcție de varietatea indicatorilor implicați în calcul, prezintă importanță constituirea unui sistem de rate operaționale care, prin structură și conținut, să constituie un instrument de lucru util, operațional și performant.

Există numeroase posibilități de a construi modele de analiză a rentabilității. În general, putem menționa că atât la numărătorul cât și la numitorul raportului din care rezultă rata rentabilității se poate opera cu indicatori care să reflecte întregul efect sau efort, sau o parte din el. Deci, la numărător se poate opera cu rezultatul exploatării, rezultatul curent, rezultatul exercițiului înaintea exploatării, rezultatul net sau cu mărimi intermediare (de exemplu, profitul net + impozitul pe profit + cheltuieli financiare etc.). La numitor există o gamă largă de indicatori care se pot utiliza, dintre care putem menționa indicatori de natura efortului: resurse consumate, avansate, ocupate sau elemente ale acestora, cum ar fi active imobilizate, active totale, active de exploatare; sau indicatori de natura efectelor: cifra de afaceri sau venituri.

4.1. Rate de marjă

Rata rentabilității comerciale

Rata rentabilității comerciale caracterizează eficiența politicii comerciale și mai ales a politicii de prețuri practicate de întreprindere, prin prisma valorificării activității de bază. În funcție de obiectivele analizei și sfera de investigare, acest indicator poate fi calculat prin considerarea în calitate de efect a rezultatului brut al exploatării, a rezultatului exploatării sau rezultatului exercițiului.

Rentabilitatea comercială se poate exprima prin două rate:

rata marjei brute, calculată ca raport între profit brut sau EBE și CA, care indică aptitudinea activității de exploatare a întreprinderii de a degaja profit:

rata marjei nete, calculată ca raport între profit net și CA, care arată cât profit net se creează la o unitate de cifră de afaceri realizată.

Analizată în dinamică, creșterea ratei rentabilității comerciale reflectă o situație pozitivă și are loc în condițiile în care indicele profitului sau a EBE devansează indicele cifrei de afaceri.

Principalele direcții de creștere a rentabilității comerciale sunt: sporirea vânzărilor, îmbunătățirea structurii vânzărilor, accelerarea vitezei de rotație a stocurilor, optimizarea cheltuielilor.

Rata rentabilității (profitabilității) veniturilor

Rata rentabilității veniturilor reflectă eficiența întregii activități a întreprinderii (de exploatare, financiare și excepționale), exprimând profitul brut ce revine veniturilor totale.

Rata rentabilității (profitabilității) resurselor consumate

Rata rentabilității resurselor consumate (rc) arată profitul brut care revine pe unitatea de cheltuieli totale, calculându-se ca raport între profitul brut și cheltuieli totale (sau ca raport între rezultatul aferent CA și costul producției vândute).

Analiza poate fi aprofundată prin separarea cheltuielilor totale în cheltuieli fixe și variabile, respectiv în cheltuieli materiale și cheltuieli cu personalul:

unde: Pb – profit brut;

RE – rezultatul exercițiului;

Ct – costuri totale;

ChV – cheltuieli variabile;

ChF – cheltuieli fixe;

Chm – cheltuieli materiale;

Chp – cheltuieli cu personalul.

4.2. Rata rentabilității economice

Rata rentabilității economice măsoară performanța activului total sau gradul de valorificare a capitalurilor investite / capitalurilor permanente (în funcție de relația de calcul utilizată), exprimând lei Pb (sau EBE) obținuți la 100 lei activ total, capital investit sau permanent, independent de modul de finanțare a capitalului și de sistemul fiscal.

Se poate exprima sub mai multe forme:

unde:

Pb – profit brut;

EBE – excedent brut din exploatare.

Rata rentabilității economice este independentă de mecanismul de finanțare deoarece nu ține seama de raportul dintre capitalurile proprii și cele împrumutate, precum și de presiunea fiscală, deoarece ia în calcul rezultatul brut.

În ceea ce privește analiza acestei rate, se utilizează frecvent descompunerea sa în rate explicative, rata rentabilității apărând astfel ca un produs între o rată de rotație și o rată de marjă. De exemplu dacă utilizăm prima relație prezentată:

Rotația activului prin cifra de afaceri (CA/At) exprimă gradul de intensitate a utilizării resurselor financiare ale întreprinderii, în timp ce rata marjei brute (Pb/CA) exprimă eficacitatea comercială a întreprinderii.

Drept urmare, creșterea rentabilității economice se poate realiza fie pe seama accelerării rotației activelor, fie prin creșterea marjei brute de acumulare. În practica economică, cele două posibilități sunt valorificate diferit, în funcție de natura activității, iar în cadrul aceluiași sector în funcție de strategia adoptată, respectiv unele întreprinderi duc o politică a calității care conduce la o marjă mare, dar cu o rotație scăzută a vânzărilor iar altele o politică a prețurilor mai mici, deci cu marjă scăzută, dar cu o viteză de rotație mai mare.

Analiza ratei rentabilității economice nu se poate face decât pe baza urmăririi evoluției în timp a indicatorilor și a componentelor acestora. De asemenea, rata rentabilității economice trebuie să fie superioară ratei de inflație pentru ca întreprinderea să-și poată menține substanța sa economică. În temeni reali, rata rentabilității economice trebuie să asigure remunerarea capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii) și al riscului economic și financiar pe care și l-au asumat furnizorii de capitaluri (acționarii și creditorii întreprinderii).

Potrivit modelului, măsurile de creștere a rentabilității economice se referă la:

accelerarea vitezei de rotație a activului total prin:

optimizarea structurii capitalurilor,

reducerea duratei și costurilor investițiilor în curs de execuție,

creșterea ponderii imobilizărilor fixe active,

reducerea nivelului stocurilor de materii prime, materiale, producție în curs de execuție, produse finite,

reducerea nivelului creanțelor și a duratei medii de încasare.

sporirea ratei rentabilității comerciale, prin:

creșterea volumului fizic al vânzărilor,

modificarea structurii producției în sensul creșterii ponderii produselor cu rata rentabilității unitare mai mare decât nivelul mediu,

reducerea costurilor,

creșterea prețurilor bazată pe îmbunătățirea calității produselor.

4.5. Rata rentabilității financiare

Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în desfășurarea activității, reprezentând un indicator prin prisma căruia posesorii de capital apreciază eficiența investițiilor lor, respectiv oportunitatea menținerii acestora. Incitația la investiții este condiționată de remunerarea convenabilă a capitalului propriu.

Pentru manageri, rentabilitatea financiară constituie un obiectiv fundamental, o condiție chiar a strategiei lor de menținere a puterii.

Se calculează de regulă ca raport între profit net sau rezultatul exploatării și capitaluri proprii:

Unul din modelele pe baza căruia se face analiza factorială a rf este asemănător cu cel prezentat pentru re:

unde:

CA/Cpr – viteza de rotație a capitalului propriu prin CA;

Pn/CA – rata marjei nete de rentabilitate.

Având în vedere că At = Pt, relația mai poate fi scrisă:

Rata rentabilității financiare este determinată, practic, de aproximativ aceeași factori ca și rata rentabilității economice, dar mult mai nuanțați. În mod concret, acesta depinde de rata structurii financiare, de rotația activelor totale ale întreprinderii și de rata marjei nete de acumulare (rata rentabilității comerciale).

Rata structurii financiare arată măsura în care elementele de activ sunt finanțate din surse proprii, considerându-se că riscul financiar pentru întreprindere este cu atât mai mic cu cât apelează într-o măsură mai mică la împrumuturi. Pentru întreprindere este esențial să realizeze un echilibru între efectele favorabile și cele nefavorabile, sau între beneficiile și costurile finanțării prin credite. Chiar dacă teoretic întreprinderea are posibilitatea alegerii gradului de risc pe care și-l asumă, există anumite constrângeri economice și instituționale în acest sens.

Rata de rotație a activelor totale arată eficiența utilizării activelor, exprimând vânzările generate pe unitatea monetară de active utilizate. Este necesară o analiză a activelor totale pe categorii de active imobilizate și active circulante, acordându-se atenție activelor circulante care se pot transforma relativ ușor în lichidități. Într-o firmă competitivă, valoarea activelor circulante se modifică în același sens cu vânzările. În general în perioadele cu activitate favorabilă cresc investițiile în stocuri și de asemenea crește valoarea creanțelor, în timp ce scăderea vânzărilor antrenează scăderea investițiilor în active circulante, eliberând astfel bani pentru alte utilizări.

Rata rentabilității comerciale exprimă profitul obținut la o unitate monetară vânzări. Când se analizează profitabilitatea este utilă separarea costurilor în fixe și variabile, deoarece întreprinderile cu o pondere ridicată a costurilor fixe sunt mai vulnerabile la scăderea vânzărilor, ele neputând reduce costurile fixe o dată cu scăderea vânzărilor. În consecință, la întreprinderile cu costuri fixe ridicate scăderea vânzărilor determină reduceri importante ale profitului.

Diferența dintre rentabilitatea economică și cea financiară este determinată de politica de finanțare a întreprinderii. Astfel, la rate ale rentabilității economice egale, rentabilitatea financiară va fi diferită, după cum întreprinderea se finanțează din fonduri proprii sau împrumutate, diferență determinată de influența cheltuielilor cu dobânzile și a impozitului pe profit.

Pentru evidențierea acestor aspecte se poate realiza următoarea descompunere a ratei rentabilității financiare:

Rezultă că:

Rentabilitatea financiară = Rentabilitatea economică x Impactul îndatorării

Impactul îndatorării este determinat de rata îndatorării globale și de influența cheltuielilor financiare.

Pornind de la această descompunere și integrând influența fiscalității, se ajunge la o formă frecvent întâlnită după care rata rentabilității financiare se poate exprima în funcție de rata rentabilității economice pe baza formulei:

unde:

Dat – datorii totale = Dtml+ Dts;

Dtl – datorii pe termen lung;

Dts – datorii pe termen scurt;

Cpr – capitaluri proprii;

rd – rata dobânzii împrumuturilor;

ip – cota de impozit pe profit.

Relația:

este cunoscută sub denumirea de “efect de levier al îndatorării” care se descompune în doi factori:

(re – rd) – denumit levierul exploatării,

Dat/Cpr – denumit “ brațul levierului” și exprimă structura financiară a întreprinderii.

Dacă rata rentabilității economice a întreprinderii este mai mare decât rata medie a dobânzii, atunci creșterea îndatorării întreprinderii are o influență pozitivă asupra rentabilității financiare. Acesta se numește efect de levier. Tot așa, dacă rata rentabilității economice este mai mică decât rata medie a dobânzii, atunci îndatorarea întreprinderii crește și are efect nefavorabil asupra rentabilității financiare, deoarece, cu fiecare procent de creștere a îndatorării, rentabilitatea financiară se va diminua cu diferența dintre rata rentabilității economice și rata medie a dobânzii. Acesta se numește efect de măciucă.

Condiția necesară pentru ca efectul de levier să se realizeze este ca rata rentabilității economice să fie superioară costului îndatorării. În condițiile realizării acestei cerințe, rata rentabilității financiare va fi cu atât mai ridicată pentru o rată a rentabilității economice dată, cu cât îndatorarea va fi mai mare.

Măsurile de creștere a rentabilității financiare sunt:

sporirea vitezei de rotație a activului, adică modificarea cifrei de afaceri într-un ritm superior modificării activului, ceea ce înseamnă fructificarea superioară a acestuia,

sporirea rentabilității comerciale, adică modificarea profitului net într-un ritm superior modificării CA prin reducerea cheltuielilor de exploatare, sporirea volumului vânzărilor, folosirea unui regim favorabil de calcul a amortizării și provizioanelor,

creșterea gradului de îndatorare dacă rata rentabilității economice este mai mare decât costul mediu al capitalului împrumutat.

Pentru întreprinderile cotate la bursă, rentabilitatea financiară este apreciată cu ajutorul ratei capitalizării profitului, care arată cât profit net generează o unitate de capital investit într-o acțiune.

Rata capitalizării profitului, datorită faptului că asupra cursului unei acțiuni acționează și factori care nu depind de activitatea unei întreprinderi, reprezintă o exprimare a imaginii bursiere a întreprinderilor cotate și poate fi calculată în două moduri:

unde:

Pe piața bursieră se utilizează inversul acestui indicator care reprezintă coeficientul de capitalizare bursieră (PER – price earning ratio) și arată de câte ori investitorii sunt dispuși să cumpere valoarea profitului net pe o acțiune.

O altă rată folosită tot pe piața bursieră este raportul valoare de piață / valoare contabilă, care indică valoarea pe care piețele financiare o conferă echipei manageriale și structurii organizaționale a întreprinderii.

Nivelul acestei rate depinde atât de factori care acționează numai la nivelul întreprinderii respective, cât și de factori economici generali, ceea ce creează posibilitatea ca valorile ratei să fie subunitare, chiar dacă întreprinderea respectivă dispune de o echipă managerială bună și o structură organizațională eficientă, mai ales dacă economia se află într-o perioadă de recesiune și posibilitățile de câștig pentru întreprindere sunt reduse.

CAP.V: UTILIZAREA COMBINATĂ A RATELOR ÎN ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERILOR

Aprecierea situației financiare a unei întreprinderi se poate realiza prin utilizarea unui sistem de rate care să reflecte diferite aspecte calitative ale gestiunii întreprinderii respective. Importanța acestora nu poate fi pusă la îndoială, însă interpretarea lor separată poate duce la concluzii diferite cu privire la evoluția aceluiași fenomen reflectat, fiecare indicator, datorită construcției sale, relevând numai un anumit aspect al eficienței gestiunii financiare.

5.1. Metoda scorurilor

Datorită efectelor falimentului asupra activității economice, majoritatea organizațiilor financiare sunt preocupate de elaborarea unei metode ce are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea riscului de faliment al unei întreprinderi. Acestea se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi format din două grupuri distincte: un grup de întreprinderi cu dificultăți financiare și un grup de întreprinderi sănătoase. Pentru fiecare din cele două grupuri se stabilește o serie de rate, după care se determină cea mai potriviră combinație liniară de rate, care să permită diferențierea celor două grupuri de întreprinderi.

Ca urmare a aplicării analizei discriminante, se obține pentru fiecare întreprindere un scor “Z”, funcție liniară de un ansamblu de rate. Distribuția diferitelor scoruri permite separarea întreprinderilor sănătoase de cele în dificultate.

Scorul “Z” atribuit fiecărei întreprinderi se determină cu ajutorul funcției:

unde:

X – reprezintă ratele implicate în analiză;

a – coeficientul de ponderare al fiecărei rate.

În teoria și practica economică au fost elaborate o serie de astfel de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman, modelul Conan și Holder, modelul Centralei Bilanțurilor a Băncii Franței etc.

Modelul Altman – aplicabil mai ales în condițiile existenței bursei de valori, a fost elaborat în anul 1968 în Statele Unite de către profesorul E.I. Altman, pe baza informațiilor obținute în urma studierii unui larg eșantion de companii. Modelul a permis prevederea a 75% din falimente cu 2 ani înainte de producerea acestora.

Are la bază următoarea funcție:

unde:

;

;

Din conținutul informațional al indicatorilor, rezultă că nivelurile lor sunt cu atât mai bune cu cât înregistrează o valoare absolută mai mare. De aceea, scorul “Z” este înregistrat astfel:

– când Z este mai mic sau egal cu 1,8 starea de faliment este iminentă;

– când Z aste mai mare decât 2,9 situația financiară este bună și bancherul poate avea încredere în întreprinderea respectivă. Aceasta este solvabilă;

– când Z este cuprins între 1,8 și 2,9 situația financiară este dificilă, cu performanțe vizibil diminuate și apropiate de pragul stării de faliment. Aflată în această situație, întreprinderea își poate relansa activitatea dacă adoptă o strategie financiară corespunzătoare.

Modelul J. Conan și M. Holder – se aplică întreprinderilor industriale cu un număr de 10 până la 500 de salariați și se bazează pe analiza lichiditate – exigibilitate. Modelul a fost elaborat în anul 1978 prin observarea unui număr de 31 de rate pe un eșantion de 190 întreprinderi, din care jumătate au dat faliment în perioada 1970 – 1975.

Modelul are la bază următoarea funcție:

unde:

Riscul de faliment depinde de valoarea scorului, astfel că încadrarea întreprinderii în zona de risc în funcție de valoarea scorului se poate face astfel:

Cu cât valoarea lui Z este mai mică, cu atât mai mult întreprinderea este mai vulnerabilă.

Modelul Centralei Bilanțurilor a Băncii Franței – prevede riscul de faliment al întreprinderilor franceze după o funcție scor cu 8 variabile. Modelul a fost elaborat prin observarea unui număr de 26 de rate pe un eșantion de 3000 de întreprinderi industriale cu mai puțin de 500 salariați, clasate în normale și deficitare, pe o perioadă de 3 ani precedenți falimentului: 1977 – 1979.

Funcția scor are următoarea formă:

unde:

În funcție de valoarea lui Z se disting următoarele zone:

5.2. Metoda Credit – Men

Conținutul acestei metode constă în aceea că judecățile ce se fac, privitoare la situația globală a unei întreprinderi, se bazează pe evaluări care au în vedere trei criterii principale:

criteriul de personal, ce vizează o analiză prin prisma competenței și profesionalismului pe care-l etalează echipa managerială ce conduce firma, a numărului structurii, gradului de calificare și a productivității salariaților, a modului de organizare și conducere a activităților întreprinderii, criteriu căruia I se acordă un coeficient de ponderare de 0,4 (40%);

criteriul economic, ce presupune analiza conjuncturii existente și de perspectivă pe care o oferă sectorul de activitate sau ramura în care se încadrează întreprinderea, cu raportări și la mediul internațional, cu un coeficient de ponderare de 0,2 (20%);

criteriul financiar, ce presupune aprecierea situației financiare a întreprinderii folosind anumite rate, cu un coeficient de ponderare de 0,4 (40%).

Aprecierea situației financiare prin aplicarea metodei Credit-Men presupune parcurgerea următoarelor etape:

a) Se determină un număr de cinci rate care să permită judecăți semnificative cu privire la situația întreprinderilor ce compun un sector sau o activitate economică, problema care se pune fiind alegerea acelor rate care să poată aprecia cât mai obiectiv și sintetic situația financiară a sectorului sau colectivității firmelor alese.

Ratele luate în analiză sunt:

1. rata lichidității curente:

2. rata autonomiei financiare la termen:

3. rata finanțării activelor imobilizate din capitaluri proprii:

4. rata de rotație a stocurilor:

5. viteza de rotație a creanțelor:

b) Se stabilește pentru fiecare rată valoarea medie calculată pe baza valorilor individuale înregistrate de întreprinderile luate în studiu, conturându-se o întreprindere-tip a cărei situație este considerată reprezentativă pentru colectivitatea studiată, considerându-se că o întreprindere are o situație bună când nivelul indicatorului său individual va depăși nivelul aceluiași indicator al întreprinderii tip. Aceste rate-tip sunt adesea ratele medii ale sectorului sau ramurii de care întreprinderea respectivă aparține.

c) Se acordă o pondere fiecărei rate-tip în parte. În general, X1 are o pondere de 25%, X2 – 25%, X3 – 10%, X4 – 20%, X5 – 20%.

d) Pentru întreprinderea analizată se calculează un indicator sintetic de poziționare relativă (IPR) sau o notă financiară, cu ajutorul unei combinații liniare a celor cinci rate precedente, fiecare rată fiind reținută nu la valoarea absolută obținută pentru întreprinderea analizată, ci la valoarea relativă obținută prin raportarea la rata-tip corespunzătoare.

unde: xi – valoarea ratei i obținută pentru întreprindere;

Xi – valoarea ratei-tip a sectorului.

Nota financiară a cărui nivel este peste 1 sau peste 100 de puncte indică o situație financiară bună a întreprinderii analizate, deci superioară mediei sectorului.

Pentru a aprecia dacă situația financiară a unei întreprinderi se ameliorează sau se înrăutățește în timp este necesar ca aceste calcule să se facă în mod repetat, iar nota financiară să se analizeze în evoluția ei în timp.

Cap. VI: STUDIU DE CAZ LA SC “STICLA” SA TURDA

6.1. Prezentarea societății

S.C. STICLA S.A. Turda are sediul in munucipiul Turda, str. Fabricilor nr. 10, jud. Cluj , avind numarul de inregistrare la registrul comertului J12/3/04.01.1991.

Capitalul social subscris si varsat al firmei este de 13.322.200 mii lei, avind un numar mediu de 1.655 de angajati.

Organizarea societatii

Societatea are organizata activitatea in 5 departamente functionale, conduse de cite un sef de departament, coordonate de catre directorul general al societatii care este si presedintele Consiliului de Administratie.

Structura de coordonare este de tip piramidal implicind concentrarea la virf a procesului decizional deoarece procesul de transformare prin care a trecut societatea impune aplicarea unui management de tip autoritar cu avantajele dar si dezavantajele sale.

Managementul aplicat este unul de tip “ mamagement concentrat pe sarcini”.

Domeniul de activitate

“ Fabricarea si comercializarea sticlariei “, atit pentru piata interna cit si pentru cea externa. Cea mai mare parte a productiei de sticlarie a fost destinata exportului.

Astfel, s-au produs pentru export 3.356 mii buc. articole din sticla, in cea mai mare parte suflate la teava, mai mult decit in anul precedent cu 38 mii buc. Pretul mediu la export a crescut cu 12,4 % fata de anul precedent, datorata cresterii productiei fizice cu 1,1 %.

Exportul a fost realizat pentru 48 firme din 16 tari: Germania (43,7 %), S.U.A. (34,4 %), Grecia (4,6 %), Italia (4,6 %), japonia (3,8 %), Australia (3,4%), Canada (2,8 %), Kuweit (0,6%), Israel (0,4%), Olanda (0,4 %), Anglia (0,3 %), Franta (0,3%), San Marino (0,3%), Belgia (0,2 %), Noua Zeelanda (0,1 %) si Austria (0,1%).

Acest export a fost realizat in proportie de 90 % prin firme de intermediere si 10 % in mod direct. Comisioanele platite au fost intre 2 si 4 %.

6.2. Analiza ratelor

6.2.1. Analiza ratelor de structurã ale activului

Tabel nr.3

Rata activelor imobilizate mãsoarã gradul de investire a capitalului. Nivelul ei este ridicat, dar trebuie să ținem seama de natura activității unității analizate, unde predomină ca pondere valoarea terenurilor și a construcțiilor. Nivelul acestei ratea scãzut continuu, în favoarea ratei activelor circulante, ajungând în 2002 de cca 75%.

Rata imobilizărilor necorporale are un nivel neglijabil.

Nivelul mare al ratei imobilizărilor corporale este dat de valoarea mare a imobilizărilor corporale pasive.

Ca urmare a inexistenței imolizărilor financiare, nivelul acestei rate este zero.

2.Rata activelor circulante exprimã ponderea în totalul activului a capitalului circulant

În perioada analizatã se constatã o creșere a acestei rate, datorită în principal creșterii ponderii stocurilor și a disponibilitãților bãnești.

Rata stocurilor. Ponderea stocurilor în total activ crește în perioada analizã în mod continuu, dar este nesemnificativă .

Rata creanțelor. Creanțele au crescut permanent, cu influențã negativã asupra gradului de lichiditate al firmei..

Rata disponibilitãților este influențatã de raportul dintre durata medie de încasare a creanțelor și durata medie de achitare a obligațiilor ,care în 2002 este nefavorabil societãții. Nivelul acestei rate a înregistrat o creștere continuă.

6.6.2. Analiza ratelor de structurã ale pasivului

Ratele de structurã ale pasivului permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii prin punerea în evidenþã a unor aspecte privind stabilitatea și autonomia financiarã a acesteia.

Tabel nr. 4

1. Rata stabilitãții financiare reflectã legãtura dintre capitalul permanent de care unitatea dispune în mod stabil (cel puțin un an) și patrimoniul total. Nivelul ratei în perioada analizatã înregistrează o tendință de scădere ca urmare a creșterii mai lente a capitalurilor permanente în raport cu pasivul total.

2. Rata autonomiei financiare globale aratã gradul de independenþã financiarã a societãții. Se considerã cã existența unui capitalul propriu de cel puțin 1/3 din pasivul total constituie o premisã esențialã pentru autonomia financiarã a societãții. În anii 2000-2002 rata autonomiei financiare globale are un nivel foarte bun, dar manifestã o tendințã de scãdere datoritã dinamicii superioare a pasivului total, care crește mai repede decât creșterea înregistratã de valoarea capitalurilor proprii.

3. Rata autonomiei financiare la termen aratã gradul de independențã financiarã al unitãții pe termen lung . Acest indicator trebuie sã fie superior valorii de 50 % . În cazul de față nivelul acestei rate este egal cu rata stabilității financiare, deoarece unitatea nu a apelat la credite

Rata de îndatorare globalã reflectã ponderea tuturor datoriilor pe care le are unitatea în pasivul total al acesteia. Nivelul ratei înregistrează un nivel scăzut, cu o tendinþã de creștere în perioada analizată care denotã creșterea gradului de îndatorare globalã, dar situația este bunã.

Rata de îndatorare la termen reflectã gradul de îndatorare prin împrumuturi pe termen lung și mediu. Se utilizeazã în fundamentarea deciziei de atragere a surselor împrumutate pe termen lung și a urmãririi modului în care s-a utilizat efectul de levier. Îndatorarea la termen are un nivel foarte bun.

6.2.3. Analiza ratelor de lichiditate

Tabel nr. 5.

Analiza lichiditãții firmei urmãrește capacitatea acesteia de a-și achita obligațiile curente (de exploatare ) din active curente, cu diferite grade de lichiditate, precum și evaluarea riscului incapacitãții de platã.

Lichiditatea curentã – comparã ansamblul activelor circulante, cu ansamblul datoriilor pe termen scurt (scadente sub un an). La aceastã ratã nivelul asiguratoriu de 1,2 este atins în perioada 2000 – 2002.

Lichiditatea rapidã – exprimã capacitatea firmei de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disposibilitãți bãnești. Nivelul acestei rate, în perioada analizatã, este în creștere , depășind nivelul asiguratoriu de 2/3.

Lichiditatea imediatã – apreciazã mãsura în care datoriile exigibile pot fi acoperite pe seama disponibilitãților bãnești. Nivelul asiguratoriu pentru aceastã ratã este de 1/3 . În perioada analizatã se constatã creșterea nivelului acestei rate, ceea ce înseamnă că unitatea nu se confruntă cu dificultãți în achitarea obligațiilor scadente pe seama disponibilitãților bãnești.

6.2.4. Analiza ratelor de gestiune

Tabel nr. 6.

Rotația activului total. În perioada de analiză valoarea activului unității depășește veniturile totale realizate, fapt ce constituie un semnal de alarmă în privința reînnoirii și menținerii valorii elementelor patrimoniale ale unității.

Rotația imobilizărilor nete. Imobilizările nete, având pondere semnificativă în activul total determină, practic, rotația acestuia. În consecință, viteza de rotație a imobilizărilor nete este mică.

Rotația activelor circulante înregistrează un nivel scãzut, cu tendințã de creștere. Durata medie a unei rotații scade de la 142 zile la 115 zile.

Rotatia stocurilor înregistrează o tendință de creștere.

Durata de încasare a creanțelor scade de la 81 zile la 45 zile, situându-se totuși peste limita considerată normală (30 zile).

Durata medie de achitare a furnizorilor înregistreazã o tendințã de scădere în perioada 2000 – 2002, de la 30 zile la 15 zile. Nivelul acestei rate se încadrează în limita unor decontãri normale (30 zile)

Raportul dintre durata medie de încasare a creanțelor și durata medie de achitare a furnizorilor este net nefavorabil societãții. În timp ce unitatea crediteazã beneficiarii, în medie 45 de zile în 2002, fãrã dobândã, beneficiazã de surse atrase de la furnizori doar 15 zile.

6.2.5. Analiza ratelor de rentabilitate

Tabel nr. 7

În perioada 2000-2002 nivelul ratelor de rentabilitate este scăzut.

1.Rentabilitatea veniturilor exprimă eficiența valorificării produselor și serviciilor oferite de unitate; după o puternică scădere în 2001 înregistrează o creștere, fără a atinge însă nivelul din 2000.

2.Rentabilitatea costurilor mãsoarã eficiența consumului de resurse umane și materiale; se situeazã la un nivel scãzut, înregistrând acceași evoluție ca și rata rentabilității veniturilor.Rezervele cele mai importante în creșterea ratei constau în reducerea costurilor de exploatare prin diminuarea consumurilor de resurse umane și materiale și accelerarea vitezei de rotație a activelor circulante.

3.Rentabilitatea economicã reprezintã remunerarea brutã a capitalurilor investite pe termen lung, atât proprii cât și împrumutate. Rentabilitatea economicã trebuie sã fie la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii) și al riscului economic și financiar pe care și l-au asumat acționarii și creditorii unitãți. Rata rentabilității economice înregistrază o creștere în perioada analizată, având însă valori reduse.

4.Rentabilitatea financiarã mãsoarã randamentul utilizãrii capitalurilor proprii, adicã plasamentul financiar pe care acționarii l-au fãcut prin cumpãrarea acțiunilor societãții. Pentru a face atractive acțiunile societãții, rata rentabilitãții financiare trebuie sã fie superioarã ratei medii a dobânzii. Rata rentabilitãți financiare prezintă acceași evoluție ca și rata rentabilității economice.

Bibliografie