Utilizarea Limbajului C In Aplictii Economice

CUPRINS

Capitolul I- Introducere……………………………………………. 5

1.1.Necesitate………………………………………………….5

1.2.Mod de realizare. Obiective Cerințe. ……………………6

1.3.Structura lucrării…………………………………………8

Capitolul II- Specificații de contabilitate……………………………9

2.1. Aspecte lingvistice………………………………………..9

2.2. Specificații software………………………………………9

2.2.1.Probleme de terminologie…………………………….9

2.2.2.Specificații software definire………………………..11

2.3. Specificații contabile……………………………………13

2.3.1. Probleme de terminologie…………………………..13

2.3.2. Cadrul conceptual contabil…………………………18

Capitolul III- Platformă deschisă…………………………………28

3.1.Sisteme informatice deschise……………………………28

3.1.1. Definiția sistemelor informatice deschise…………28

3.1.2. Avantajele sistemelor deschise…………………….29

3.1.3 . Dezavantajele sistemelor deschise ……………….30

3.1.4. Standarde IT pentru sisteme deschise……………..30

3.2.Platformă deschisă……………………………………… 32

3.2.1. Considerații generale………………………………..32

3.2.2. Platformă deschisă –definire………………………. 33

3.2.3. Platforma software în diferite domenii……………. 33

3.3. Platforma deschisă în contabilitate…………………….. 34

3.4. Bilanțul contabil în diferite viziuni………………………35

3.4.1. Câteva dimensiuni istorice privind bilanțul contabil .35

3.4.2.Abordări contemporane privind bilanțul contabil….36

3.4.3.Bilanțul contabil în viziunea Uniunii Europene………55

Capitolul IV –Aplicația…………… ………………………………….58

Capitolul V – Concluzii…………………………………………….….61

Bibliografie……………………………………………………………..63

1. INTRODUCERE

1.1.Necesitate

Domeniul contabilității este evidența și controlul operațiilor economice, înregistrarea datelor provenite din operații economice și măsurarea acestora pentru a sesiza eventualele diferențe față de plan. Planificarea este o anticipare a activității, o proiectare a acesteia în viitor în conformitate cu anumite obiective, contabilitatea este reflectarea activității în timpul trecut. Între cele două imagini, cea propusă și cea reală, există întotdeauna diferențe mai mari sau mai mici. Cunoașterea cât mai rapidă a acestor diferențe, pentru a putea acționa în timp util la redresarea activității în direcția dorită este un deziderat de primă importantă pentru manageri. Contabilitatea manuala poate oferi aceste diferențe, după eforturi considerabile, trimestrial, poate lunar. Contabilitatea informatizată sesiza aceleași diferențe zilnic, analiza și eventual chiar emite deciziile de redresare a eventualelor diferențe. Controlul activității economice este o operațiune continuă și în principiu de rutină, principalul efort fiind supravegherea ca activitatea să se desfășoare în parametrii planificați. Activitatea de control se poate defini prin trei acțiuni fundamentale :

-precizarea standardelor

-compararea performanțelor cu standardele

-corectarea devierilor de la standarde

În esență este vorba de o buclă de reglaj a unui sistem; sistemul implică însă factorul uman atât în producerea evenimentului măsurat cât și în decizia de corecție a acestuia. Managerul poate fi informat despre un eveniment deviant cel mai devreme imediat după înregistrarea lui, care înregistrare este și ea post factum. Dar oricât de repede s-ar conștientiza devierea de la standarde, analiza problemei și implementarea unei soluții de corectare poate lua mult timp, mai mult timp decât este la dispoziție , iar fenomenul se poate amplifica între timp. O buclă feedback simplă activată periodic nu poate asigura un control efectiv al activității economice. Spre exemplu, depășirea stocurilor nu poate fi corectată imediat ce a fost sesizată, la fel depășirea costului de producție sau apariția dificultăților în încasarea creanțelor.

1.2.Mod de realizare.Obiective.Cerințe.

Aceste considerente au condus la implementarea unui nou concept în exercitarea controlului asupra activității economice : bucla de reglaj automat în care omul să fie înlocuit de calculator. Aceasta bucla de control automat asigura procesarea în timp util a informațiilor contabile, chiar la cel mai ridicat grad de detaliu, scopul urmărit fiind respectarea standardelor precizate în planul de activitate pe termen scurt , a obiectivelor pe termen mediu și lung , adaptarea comportamentului firmei la situații neprevăzute.

Acest mod de abordare cibernetic al controlului asupra activității contabile este ilustrat în figura următoare:

Efortul implementării unui produs informatic în contabilitate este justificat de următoarele beneficii :

propagarea soluțiilor contabile corecte , în viitor , în înregistrarea situațiilor identice

evidențierea soluțiilor multiple pentru o aceeași problemă, evidențierea unei a doua opinii în situații ambigue, riscante

tratarea cu succes a activităților de rutină , fără grad mare de complexitate dar implicând un volum foarte mare de date diferite (reglementarea taxelor, situații analitice etc.)

eliminarea factorilor irelevanți în luarea deciziilor, atenționarea asupra situațiilor la limită

Controlul automat exercitabil prin produsul informatic conduce la o activitate economică coerentă și uniformă, fără devianțe prea mari de la linia planificată. Produsele informatice pentru contabilitate se orientează în următoarele direcții:

acordarea de consultanța managerilor în identificarea conjuncturilor, oportunităților, problemelor și soluțiilor, în eventualitatea impactului anumitor schimbări în politica întreprinderii, în elaborarea de alternative în cazul unor decizii majore, în optimizarea unor activități de rutină

monitorizarea activității de audit prin stabilirea obiectivelor în circumstanțele date precum și a etapelor și procedurilor de urmat

planificarea taxelor prin efectuarea de analize de specialitate și prin întocmirea documentației de rigoare

analiza activității de control intern pentru descoperirea punctelor slabe active sau potențiale

analiza conturilor și rezervelor

întocmirea documentelor de raportare anuală

diagnosticarea stării firmei.

Contabilitatea ținută prin intermediul produselor informatice trebuie să permită:

satisfacerea exigentelor de securitate și fiabilitate

redarea pe imprimare , sub forma direct inteligibila , a oricărei date intrate sau produse de sistemul de prelucrare

Identificarea documentelor informatice este obținută prin:

-numerotarea paginilor

-utilizarea datei de prelucrare generată de sistem și care nu poate să fie modificata de firma, pentru a data documentele

-utilizarea unui program care să interzică anularea sau modificarea operațiilor validate

Realizarea controlului produsului informatic presupune accesul la documentația de analiză, de programare și de execuție a prelucrărilor, în vederea realizării testelor necesare.

În cadrul achiziționării unui produs informatic standard , documentația furnizată cu produsul–program respectiv poate să constituie, de asemenea, o parte a documentației cerute.

1.3.Structura lucrării

Lucrarea de fața își propune o abordare a sistemului contabil al unei firme din perspectiva produselor informatice "deschise", bazate pe concepte definite clar și precis.

Capitolul II prezintă necesitatea lucrului cu noțiuni uniform înțelese de cei care lucrează cu ele, a unui limbaj comun, eventual standardizat,. Acestea sunt specificațiile, existente atât in domeniul informaticii cât și al contabilității. Ele stau la baza oricărui proiect , indiferent de domeniul în care se realizează.

În Capitolul III este abordată noua viziune asupra realizării sistemelor informatice (sistemelor IT) și anume, cea "deschisă". Sunt prezentate avantajele și dezavantajele sistemelor deschise, precum și necesitatea și factorii ce impun utilizarea lor în domeniul contabil.

Capitolul IV este constituit dintr-o aplicație informatică deschisă pentru contabilitatea unei firme, aplicație ce dă posibilitate utilizatorului să-și definească o serie de elemente(plan deconturi, forma bilanțului și a contului de profit și pierdere).

2. SPECIFICAȚII DE CONTABILITATE

2.1.Aspecte lingvistice

În Dicționarul explicativ al limbii române editat de Institutul Lingvistic "Iorgu Iordan" în 1996 la pagina 1007 apare:

SPECIFICAȚIE, specificații, s.f. Specificare-Din fr. spécification, lat. specificatio.

SPECIFICARE, specificări ,s.f. Acțiunea de a specifica și rezultatul ei; indicație, mențiune, specificație. –V . specifica.

SPECIFICA, vb. A arata, a menționa, a indica ceva în mod precis. -Din lat. specificare, fr. spécifier.

2.2. Specificații software

2.2.1. Probleme de terminologie

În domeniul ingineriei programării se întâlnesc frecvent termeni ca analiză, proiectare, specificare, cerințe etc. care ar trebui să fie înțeleși uniform de către toți realizatorii de aplicații informatice. Din păcate, înțelesul majorității acestor termeni, diferit de cel din engleza vorbită, este definit pentru grupuri mici de realizatori de aplicații informatice, fiind diferit de la un grup la altul. Uneori ei pot să aibă o anumită semnificație numai in cadrul unui proiect. În vorbirea curentă, termenul de analiză semnifică examinarea unei anumite probleme, iar cel de proiectare înseamnă construirea unei structuri , a unei forme pentru ceva. Ambii termeni reprezintă activități necesare în toate etapele dezvoltării aplicațiilor informatice, deși la momente de timp diferite pot fi implicite în parți și structuri diferite.

În majoritatea cazurilor, termenii menționați referă concepte ([DEX] concept = idee generală care referă just realitatea, noțiune) care datorită naturii lor reprezintă noțiuni fundamentale. În cadrul analizei conceptul este o idee sau noțiune utilizată pentru clasificarea lucrurilor ce o înconjoară. " Lucrurile sunt despuiate deliberat de toate informațiile secundare" , după cum menționează Susan Langer în An introduction to Symbolic Logic, Dover Publications, New-York ,1967.

Conceptele au două aspecte importante :

semnificație – definiția completă a conceptului (în engleză intention);

mulțimea tuturor lucrurilor incluse în conceptul respectiv (în engleză extension).

Conceptele cel mai des întâlnite în ingineria programării (software engineering) sunt definite în continuare:

Analiza

descoperirea și descrierea acelor aspecte ale proiectelor software pentru care nu există opțiuni, deoarece ele descriu realitatea așa cum este (Cook & Daniels).

procesul prin intermediul căruia realizăm o reprezentare pentru percepția lumii reale (Odell & Ramackers).

activitatea de dezvoltare a softului realizată în scopul studierii și formulării unui model al domeniul problemei . Analiza se concentrează asupra a ceea ce trebuie să se facă , în timp ce proiectarea se concentrează asupra modului în care se face (Goldberg & Rubin).

Proiectarea

conceperea și descrierea acelor aspecte ale proiectului de dezvoltare a softului pentru care există opțiuni, adică pentru care nu s-a luat încă o decizie (Cook).

procesul care transformă reprezentarea realizată în cadrul fazei de analiză într-o expresie de implementare. Se realizează astfel o transformare de la reprezentarea problemei la soluția ei (Odeel & Ramackers).

activitatea de dezvoltare a softului în cadrul căreia sunt luate decizii și sunt adoptate soluții tactice pentru obținerea unei anumite funcționalități (Goldberg & Rubin).

Domeniul problemei (domeniu)

O sferă de percepție, acțiune și cunoștințe referitoare la o problemă sau la o disciplină. O aplicație (sistem software) rezolvă o problemă în unul sau mai multe domenii.

Programare

Crearea unei descrieri executabile a implementării unui sistem software.

Cerințe

Proprietăți pe care trebuie să le aibă sistemul "pentru a reuși". Acestea pot fi împărțite în cerințe funcționale: o reprezentare a comportamentului stimul-răspuns dorit și cerințe nefuncționale: de tipul constrângerilor de viteză, spațiu , platformă, preț, factori umani etc.

Specificare

Realizarea unei descrieri abstracte a comportării obser Daniels).

procesul prin intermediul căruia realizăm o reprezentare pentru percepția lumii reale (Odell & Ramackers).

activitatea de dezvoltare a softului realizată în scopul studierii și formulării unui model al domeniul problemei . Analiza se concentrează asupra a ceea ce trebuie să se facă , în timp ce proiectarea se concentrează asupra modului în care se face (Goldberg & Rubin).

Proiectarea

conceperea și descrierea acelor aspecte ale proiectului de dezvoltare a softului pentru care există opțiuni, adică pentru care nu s-a luat încă o decizie (Cook).

procesul care transformă reprezentarea realizată în cadrul fazei de analiză într-o expresie de implementare. Se realizează astfel o transformare de la reprezentarea problemei la soluția ei (Odeel & Ramackers).

activitatea de dezvoltare a softului în cadrul căreia sunt luate decizii și sunt adoptate soluții tactice pentru obținerea unei anumite funcționalități (Goldberg & Rubin).

Domeniul problemei (domeniu)

O sferă de percepție, acțiune și cunoștințe referitoare la o problemă sau la o disciplină. O aplicație (sistem software) rezolvă o problemă în unul sau mai multe domenii.

Programare

Crearea unei descrieri executabile a implementării unui sistem software.

Cerințe

Proprietăți pe care trebuie să le aibă sistemul "pentru a reuși". Acestea pot fi împărțite în cerințe funcționale: o reprezentare a comportamentului stimul-răspuns dorit și cerințe nefuncționale: de tipul constrângerilor de viteză, spațiu , platformă, preț, factori umani etc.

Specificare

Realizarea unei descrieri abstracte a comportării observabile a unui sistem software.

2.2.2. Specificații software -definire

O definiție generală pentru specificație ar fi următoarea:

"O specificație este un detaliu al unui proiect sau materialelor pentru activitatea întreprinsă."

De exemplu, în domeniul ingineriei mecanice acest lucru poate fi mulțimea desenelor tehnice completate cu dimensiunile, toleranțele, listele de componente și altele.

În literatura informatică există câteva definiții :

O specificație descrie CE FACE un program, o schema descrie CUM FACE , iar o documentație descrie DE CE FACE .

O specificație este un document ce reprezintă contractul dintre beneficiar (client) și proiectant.

Specificația este a doua fază dintr-un model de dezvoltare a softului ce conține: cerințe, specificații, proiectare, implementare, testare, mentenanță.

O specificație este documentul pe bază căruia se poate judeca corectitudinea implementării.

Toate acestea sunt viziuni consistente asupra naturii specificației. Citite separat ele par simpliste, dar pentru a da un răspuns mai bun trebuie fixate câteva repere pentru întrebarea " Ce sunt specificațiile software ?"

În ingineria programării sunt cunoscute mai multe faze care dezvoltate pot duce într-un anumit mod la final (implementarea operațională completă ) , așa cum este sugerat de definiția a treia de mai sus. Etapa fezabilitate este prima în care apare întrebarea " admite problema soluție realizabilă cu ajutorul calculatorului?” sau mai precis " admite problema soluție informatică care să se încadreze în timp, bani, echipament și alte resurse ?" Considerând că soluția informatică este realizabilă, cineva trebuie să colecteze cerințele acestei soluții. Este ca o redefinire a problemei, dar în acest stadiu este mai degrabă exprimată într-un limbaj orientat pe problemă (în termenii problemei, unul pe care beneficiarul (clientul) îl poate înțelege. Dacă beneficiarii (clienții) sunt oameni de afaceri atunci faza de specificare a cerințelor poate implica cunoașterea sistemului actual ( stat de plata, bilanț, registre) precum și specificarea cerințelor noului sistem. Dacă beneficiarii sunt ei înșiși dezvoltatori de soft o faza explicită de specificare a cerințelor numai este necesară.

Următorul pas, în condițiile în care cerințele au fost stabilite este de a încerca construirea modelului sistemului care să satisfacă aceste cerințe. În unele cazuri modelul sistemului poate fi o îmbunătățire a vechiului sistem. Schimbarea fundamentală aici este de a ajunge de la o formă care este asertivă (ceea ce se dorește) la una care este constructivă (cum se ajunge la ea). Problema, exprimată inițial ca un set de cerințe este transformată într-o soluție de forma unui model de sistem. Primul model va fi neapărat abstract și va cuprinde multe cerințe dar și proprietăți și restricții. Totuși el va reflecta câteva restricții de organizare a implementării finale și va include câteva concepte informatice (ex. input/output și flux de date). Cu alte cuvinte, este vorba despre "top-level design" (proiectare la nivel înalt).

Ce s-a întâmplat însă cu specificația? Nu cumva s-a omis o etapă? Răspunsul este că specificația nu este o etapă aparte în dezvoltarea de soft; solicitând cerințe și transformându-le într-un proiect pot apărea "specificații" în diferite stadii. Unele etape din modelele de dezvoltare a softului includ faze de "specificare a cerințelor" și "specificații de proiectare (design specification)" foarte bine conturate. Cerințele se referă la nevoi(trebuințe), proiectul la modele care trebuie să satisfacă aceste nevoi – o specificație poate fi o declarație precisă a nevoilor(trebuințelor) sau chiar a unui model construit să le satisfacă.

Uneori cuvântul "definiție(definire)" poate fi înlocuit de "specificație(specificare)". Acest lucru nu trebuie să surprindă o definiție este oarecum ca o presupunere precisă și completă, două dintre calitățile dorite și pentru specificațiile software. De asemenea, trebuie să fie ceva complet și integrat despre o specificație-trebuie să fie mai mult decât o redefinire treptată a cerințelor. În esență, trebuie să formeze " teoria" pe baza căreia să se proiecteze toate modelele posibile. Trebuie să aibă de asemenea caracteristica majoră a unei teorii – să aibă posibilitatea de predicție a comportamentului sistemului final.

Din cele precizate anterior se poate ajunge la un răspuns care să ofere definiția "ideală":

O specificație este o declarare precisă, lipsită de ambiguitate și completă a cerințelor sistemului (programului sau procesului), scrisă în așa fel încât să fie folosită la predicția comportamentului sistemului.

2.3.Specificații contabile

2.3.1. Probleme de terminologie

Contabilitatea poate fi un limbaj specializat sau un sistem de informații. Prin noțiunea de limbaj nu trebuie înțeles doar sistemul de sunete articulate, folosite de oameni în scopul comunicării, ci și "totalitatea altor mijloace și procedee decât sunetele articulate folosite spre a comunica oamenilor idei si sentimente"[DEX]. În acest ultim sens putem defini contabilitatea ca "unul din limbajele formalizate ale organizațiilor" sau, mai general, ca "limbajul afacerilor" (Esnault și Hoarau, 1994).

Autorii citați anterior arată ca limbajul contabil se caracterizează prin trei dimensiuni: aspectul sintactic, aspectul semantic si aspectul pragmatic.

Sintaxa contabilă reprezintă ansamblul de reguli și proceduri ce trebuie urmate pentru înregistrarea tranzacțiilor și elaborarea documentelor contabile de sinteză, plecând de la simbolurile care formează vocabularul contabil. Sintaxa contabilă asigură organizarea structurii contabilității.

Aspectul semantic al limbajului contabil tratează semnificația semnalelor transmise de contabilitate și se referă la corespondența între obiectul descris – organizația și modelul care îl reprezintă –contabilitatea.

Aspectul practic al limbajului contabil se referă la comunicarea, prin intermediul informațiilor contabile, între diferiții utilizatori ai contabilității.

Procesele de normalizare a practicilor contabile, la nivel național, dar și regional sau mondial, au adus un nou calificativ limbajului contabil : acesta a devenit și un limbaj normalizat, adică standardizat. Astfel, existență unui limbaj contabil specializat si standardizat asigură unele avantaje: permite o mai mare transparență asupra activității organizațiilor, facilitează dialogul între actorii care operează pe piața de informații contabile, facilitează procesul decizional și de control etc. Limbajul contabil realizează descrierea realității economice, sub formă de simboluri, cifre și cuvinte (specializate și cu sensuri standardizate), deci de o manieră reducționistă și poate să influențeze comportamentul celor care îl utilizează. Într-o economie bazată pe risc și incertitudine în care utilizarea informației contabile poate afecta deciziile unor grupuri sociale foarte mari, accesul nespecialiștilor la limbajul contabil devine o necesitate.

Modificarea obiectului descris de contabilitate (realitatea economico-socială) și/sau apariția de noi paradigme științifice determină modificarea limbajului contabil. Astfel, unele concepte și noțiuni vechi sunt abandonate sau li se dau noi înțelesuri și apar noțiuni noi. Un asemenea fenomen este întâlnit și în contabilitatea românească de astăzi, care trebuie să reflecte o nouă realitate economico-socială, dar care a început să se conecteze și la comunitatea științifică internațională din domeniul contabilității și deci să asimileze noi paradigme științifice. Aceasta evoluție a limbajului contabil poate fi înțeleasă și din următoarea schemă:

Sistemul contabil diferă de la o firma la alta, în funcție de natura activității și operațiilor acesteia, de mărimea ei, de volumul datelor prelucrate și de necesitățile inform

aționale ale utilizatorilor externi.

În sens larg, un sistem contabil prelucrează date relative la toate activitățile, pentru care conducerea dispune de documente justificative și exprimate în etalon bănesc, care trebuie să servească planificării, controlului și prezentării situației financiare și rezultatelor exploatării firmei.

Contabilitatea financiară se sprijină pe o structură normativă care permite sesizarea, înregistrarea, clasificarea și interpretarea operațiilor și altor fapte referitoare la firmă.

Este foarte important ca persoanele care lucrează în domeniul contabilității să înțeleagă foarte bine terminologia de baza utilizata pentru realizarea funcției contabile.

Termenii utilizați cel mai frecvent în realizarea acestei funcții sunt :

Faptă: Eveniment care are consecințe pentru firmă. O fapta este în general sursa sau cauza variațiilor activului, pasivului sau capitalurilor proprii. Faptele pot să fie clasificate în două categorii : fapte interne și fapte externe.

Operație: Faptă externă care presupune transferul sau schimbul unei valori între două entități.

Cont: Tabloul care arată incidența operațiilor și altor fapte asupra unui element activ, de pasiv(datorie) sau de capitaluri proprii. Contabilitatea unei firme trebuie să asigure ținerea unui cont distinct pentru fiecare element de activ, de pasiv, de capitaluri proprii, de venituri și de cheltuieli.

Conturi permanente și conturi temporare: Conturile permanente, numite conturi de valori, se referă la conturi de activ, de pasiv și de capitaluri proprii, așa cum apar ele în bilanț. Conturile temporare, numite și conturi de rezultate, se referă la conturile de venituri și cheltuieli și fac obiectul contului de profit și pierdere (ca document de sinteză). În timp ce conturile temporare se închid periodic (de obicei, la sfârșitul exercițiului), conturile permanente, chiar dacă procedural suportă o operație de închidere, valorile lor finale devin valori inițiale pentru perioada următoare.

Cartea mare: Registru contabil (sau raport informatizat) care conține conturile. Structura cărții mari depinde de forma de contabilitate. Teoretic, se spune că este rezervată o pagina pentru fiecare cont. O carte mare generala cuprinde toate conturile de activ, de pasiv extern, de capitaluri proprii, de venituri și de cheltuieli. O carte mare auxiliară conține un grup de conturi de aceeași natură și reprezintă detaliul componentelor unui cont sintetic din cartea mare generală.

Jurnal: Registru contabil care conține înregistrările contabile aferente operațiilor și celorlalte fapte. Sumele acestor înregistrări sunt reportate apoi în cărțile mari.

Report: Procedeu care constă în transpunerea în conturile cărților mari a valorilor înscrise mai întâi în jurnal.

Balanța de verificare : Lista tuturor conturilor soldate și nesoldate în cartea mare, în care sunt prezentate, în funcție de formă, informații privind soldurile, rulajele și sumele conturilor. O balanța de verificare poate să fie în orice moment : de exemplu, lunar, înaintea operației de inventariere, după operația de inventariere. Se întocmesc balanțe atât pentru conturile sintetice cât și pentru detalierea acestora (balanțe de verificare analitice).

Inventar : Registru care prezintă toate elementele de activ, de pasiv extern și de capitaluri proprii, pentru care sunt menționate informațiile cantitative și valorice aferente momentului inventarierii.

Înregistrări de regularizare : Înregistrări efectuate la sfârșitul unei perioade contabile, în vederea actualizării tuturor conturilor, în conformitate cu cerințele unei contabilități de angajamente și, apoi, a întocmirii situațiilor financiare. Astfel spus, regularizările au ca scop efectuarea unei corecte conectări a cheltuielilor și veniturilor, în vederea determinării beneficiului net al exercițiului. În felul acesta, se obține și o imagine mai completă a tuturor elementelor de activ, de pasiv extern și de capitaluri proprii la sfârșitul exercițiului.

Înregistrări de anulare : Înregistrări efectuate la începutul exercițiului următor, pentru anularea înregistrărilor de regularizare relative la cheltuieli de plătit și venituri de încasat, la cheltuieli constatate în avans și venituri constatate în avans etc. La aceste cazuri se adaugă înregistrările de stornare(corectare).

Documente de sinteză : Tablouri care reflectă datele contabile ce au fost reunite, grupate și rezumate. Pentru majoritatea țărilor, există patru documente de sinteză: bilanțul, contul de profit și pierdere, anexa și tabloul de finanțare.

Înregistrările de închidere : Proces prin care toate conturile temporare (de rezultate) sunt aduse la zero, în vederea stabilirii beneficiului net sau pierderii nete.

Ciclu contabil : Ansamblu etapelor necesare pentru punerea în operă a procedeelor de bază ale contabilității, pe parcursul unei exercițiu.

Prin înregistrarea cronologică și sistematică a operațiilor contabilitatea financiară constituie o bancă de date pe baza căreia sunt elaborate, periodic, documente de sinteză.

2.3.2.Cadrul conceptual contabil

Sistemul contabil românesc trebuie să devină un sistem performant. El nu poate să atingă aceasta calitate fără să fie construit pe o solidă baza conceptuală și fără să se rezolve marile probleme în afara unor norme contabile distincte, detaliate, riguroase, clare și în acord cu tendințele de evoluție pe plan european și internațional. Un sistem contabil comportă, deci, un cadru conceptual și norme contabile.

Cadrul conceptual al contabilității constituie un ghid pentru elaborarea de norme contabile și pentru interpretarea lor. El este un sprijin pentru prelucrarea operațiilor relative la tranzacții și la evenimente implicate de activitatea firmei, care nu sunt soluționabile prin norme.

Normele contabile comporta o norma contabila generala, norme tehnice și norme sectoriale.

Norma contabila generală fixează maniera de prezentare a situațiilor financiare, precum și lista de conturi, regulile lor de funcționare și reguli relative la organizarea contabilității. Ea este în fapt un plan contabil general.

Normele tehnice fixează modalitățile de prelucrare a operațiilor ce decurg din tranzacții și alte evenimente ale activității firmei, prin determinarea regulilor de constatare a operațiilor și elementelor implicate, de evaluare a acestora și de publicare a lor, prin situații financiare.

Normele sectoriale fixează, atunci și acolo unde este cazul, modalitățile de prelucrare a operațiilor specifice anumitor sectoare și care decurg din tranzacții și alte evenimente ale activității firmei.

Cadrul conceptual este un ansamblu de obiective, de concepte fundamentale și de elemente, între care se stabilesc legaturi de coerență și de complementaritate.

În principal, cadrul conceptual permite:

să se explice situațiile contabile

să se standardizeze conceptele contabile

să se înțeleagă elementele de logica contabilă.

Cadrul conceptual vizează elaborarea situațiilor financiare ale agenților economici, dar poate să se constituie în referință și pentru alte organizații.

Cadrul conceptual este structurat pe baza următoarei ierarhii:

La primul nivel sunt enunțați utilizatorii cu nevoile lor informaționale și obiectivele situațiilor financiare.

La nivelul al doilea sunt enunțate conceptele fundamentale care cuprind :

caracteristicile calitative ale informațiilor conținute în situațiile financiare;

ipotezele prealabile și convențiile contabile;

terminologia contabilă și criteriile de constatare (de recunoaștere) a elementelor ce compun situațiile financiare.

La nivelul al treilea sunt prezentate procedeele de măsurare a elementelor ce compun situațiile financiare.

La nivelul al patrulea sunt prezentate mecanismele de comunicare a informațiilor care derivă din obiectivele situațiilor financiare.

Utilizatorii situațiilor financiare, necesitățile lor informaționale și

obiectivele situațiilor financiare

Situațiile financiare constituie principalul mijloc de comunicare a informațiilor contabile, pentru uzul diferiților utilizatori. Din punct de vedere al firmei aceștia pot fi utilizatori interni și utilizatori externi.

Utilizatorii interni se referă la conducători, organele de administrație și diferitele structuri interne ale firmei.

Conducătorii (managerii) sunt principalii responsabili cu întocmirea și prezentarea situațiilor financiare. Ei sunt interesați de informațiile conținute în aceste situații, precum și de orice informație produsă de contabilitatea financiară.

De asemenea, ei au nevoie de informații produse de contabilitatea de gestiune, pentru a-si asuma responsabilitățile de planificare și de control al activităților firmei. Producerea și divulgarea unor asemenea informații se situează în afara cadrului conceptual.

Utilizatorii externi se referă, mai ales, la furnizorii de capitaluri, la administrația publică și alte instituții dotate cu putere reglementara și control și la alte grupuri de interes.

Furnizorii de capitaluri sunt investitorii, creditorii și, în măsura în care subvenționează investițiile și exploatarea, puterea publică. Ei vor să cunoască dacă firma este rentabilă, dacă activitatea ei generează fluxuri de trezorerie, dacă ea este în măsura să–și continue activitatea, dacă a reușit să-si mențină capitalul și dacă va fi aptă să-și onoreze angajamentele într-un viitor previzibil.

Administrația și alte instituții dotate cu putere reglementara și de control sunt autoritățile fiscale, monetare și financiare cât și la organele însărcinate cu statisticile și contabilitatea națională. Ei utilizează informații financiare pentru reglementarea activităților firmelor, pentru interpretarea politicii fiscale, sociale și economice.

Alți parteneri ai firmei sunt salariații și sindicatele lor, precum și partenerii comerciali.

Alte grupuri de interes. Această categorie de utilizatori externi cuprinde, în special, organismele profesionale și de apărare a intereselor, presa de specialitate, cercetătorii, diversele asociații și publicul, în general. Ei sunt interesați în mod special aspra tendințelor și evoluțiilor privind dezvoltarea firmei și consecințele activităților firmei asupra dezvoltării economice și sociale si, în general , asupra mediului.

Conceptele fundamentale

Aceste concepte vizează, pe de o parte, caracteristicile calitative ale informațiilor financiare, iar pe de alta parte, ipotezele prealabile și convențiile contabile.

Principalele caracteristici calitative sunt : inteligibilitatea, relevanța, fiabilitatea și comparabilitatea. Două dintre ele sunt fundamentale relevanța și fiabilitatea. Un sistem performant cere ca informația să fie tot mai relevantă. Ca atare, producătorii de informații trebuie să găsească dozajul optim de relevanță și fiabilitate, cunoscut fiind faptul că aceste două caracteristici fundamentale sunt , în nu puține cazuri, opozabile.

Relevanța informațiilor înglobează calități de tipul : valoare predictivă, valoare retrospectivă sau de confirmare și rapiditate de divulgare (divulgare în timp util). Fiabilitatea, la rândul ei impune informației calități de tipul : reprezentare fidelă, neutralitate și verificabilitate.

Caracteristicile calitative trebuie să fie considerate ținând cont de două restricții sau limite : echilibrul avantaje-costuri și importanța relativă.

Inteligibilitatea

Situațiile financiare trebuie să fie imediat inteligibile pentru utilizatori. În acest sens, utilizatorii trebuie să posede o buna cunoaștere a activităților economice și a contabilității. Informațiile care relevă situații complexe, prezentate în documentele de sinteză, din motive de pertinență, nu trebuie excluse în cazurile în care ele sunt prea puțin inteligibile pentru anumiți utilizatori.

Pertinența(relevanța)

O informație este pertinentă atunci când ea influențează deciziile economice ale utilizatorilor, facilitând evaluarea de către aceștia a evenimentelor trecute, prezente și viitoare și confirmând sau corectând evaluările trecute.

Criteriile de "valoare predicativă" și de "valoare retrospectivă(de confirmare)" sunt legate între ele, ambele fiind subordonate pertinenței. De exemplu, dacă informația privind mărimea și structura efectivă a activelor are o valoare pentru utilizatori, atunci aceștia vor să previzioneze capacitatea firmei de a beneficia de oportunitățile sale și de a reacționa în situații nefavorabile; aceeași informație joacă și un rol de confirmare a previziunilor trecute.

Informațiile privind situația financiară și performanțele trecute sunt utilizate, în mod frecvent, ca bază de previziune a situației financiare și performanțelor viitoare, dar și pentru previziunea în alte domenii de mare interes pentru utilizatori, precum: plata salariilor și dividendelor, evoluția prețurilor valorilor mobiliare și capacitatea firmei de a face fața angajamentelor, la scadență.

Pertinența informațiilor este influențată de natura și de importanța lor. În anumite situații, natura informației este suficientă pentru a asigura pertinența (de exemplu, relevarea unui nou sector de activitate al firmei este suficientă pentru a sesiza modificări în riscurile și oportunitățile cu care acesta se confruntă, indiferent de mărimea rezultatelor obținute, în cursul perioadei, în noul sector de activitate). În alte situații, însă, relevarea naturii nu mai este suficientă; ea trebuie să fie însoțită și de mărime (importanță) ( de exemplu, mărimea diferitelor categorii de stocuri).

Importanța relativă a informațiilor este apreciată în funcție de consecințele omisiunii sau inexactității lor, asupra deciziilor economice pe care utilizatorii le iau pe baza situațiilor financiare. Mărimea semnificativă se apreciază în funcție de valoarea elementului sau erorii, judecată în contextul particular al omisiunii sau inexactității. Ca urmare, mărimea semnificativă conduce la un prag sau la un punct de separare. Cu alte cuvinte, ea nu reprezintă o calitate principală a informațiilor pentru a fi considerate utile.

Fiabilitatea

O informație este fiabilă atunci când nu conține erori sau elemente care să conducă la interpretări eronate și, astfel, utilizatorii pot avea încredere în ea, în vederea reprezentării fidele a tranzacțiilor sau a altor evenimente.

O informație poate fi pertinentă, dar puțin fiabilă, prin natura sa sau prin modul său de prezentare.

Imaginea fidelă

Pentru a fi fiabilă, o informație trebuie să prezinte în mod fidel tranzacțiile și alte evenimente pe care ea vizează să le reprezinte sau pe care am putea presupune că ea caută să le reprezinte. De exemplu, un bilanț trebuie să reprezinte cu fidelitate tranzacțiile sau alte evenimente, din care rezultă activele, pasivele externe(datoriile) și capitalurile proprii ale firmei, la data închiderii conturilor, elemente care răspund criteriilor de recunoaștere.

Primordialitatea conținutului economic asupra formei juridice

Pentru ca informația să reprezinte fidel tranzacțiile sau alte evenimente, este necesar ca acestea să fie contabilizate și prezentate în acord cu substanța și realitatea lor economică, și nu numai conform formei lor juridice.

Neutralitatea

Neutralitatea este o condiție a fiabilității. Pentru a fi neutră, o informație trebuie să fie lipsită, pe cât posibil, de subiectivitate.

Prudența

Adesea, producătorii de informații se confruntă cu incertitudini (de exemplu, posibilitatea de încasare a creanțelor incerte; durata de viața utilă a imobilizărilor corporale; numărul de reclamații privind produsele care se vând în garanție etc. Aceste incertitudini sunt înregistrate în contabilitate prin exercițiul prudenței. Prudența presupune luarea în cont a unui grad de precauție, în judecățile formulate cu privire la estimările în condiții de incertitudine, astfel încât activele și veniturile să nu fie evaluate în plus față de costurile istorice, iar pasivele și cheltuielile, în minus față de aceste valori. Totodată, exercițiul prudenței nu permite crearea de rezerve oculte sau de provizioane excesive, subevaluarea deliberată a pasivelor și cheltuielilor, deoarece, în atare cazuri, situațiile financiare nu ar mai fi neutre și, deci, nu ar mai poseda calitatea de fiabilitate.

Exhaustivitatea (integralitatea, caracterul complet)

Exhaustivitatea este și ea o condiție a fiabilității. Pentru a fi fiabilă, o informație conținută în situații financiare trebuie să fie exhaustivă, în măsura în care această caracteristică este permisă de mărimea semnificativă (importanța relativă) și de costuri. Absența unor elemente poate să falsifice informația, inducând în eroare utilizatorul. Ca urmare, informația este nefiabilă și insuficient de pertinentă.

Comparabilitatea

Utilizatorii trebuie să beneficieze de comparabilitatea în timp a documentelor de sinteză, astfel încât aceștia să poată identifica tendințele situațiilor financiare și performantelor firmei. Totodată, comparabilitatea se referă la documentele de sinteză ale diferitelor firme, informațiile și indicatorii urmăriți fiind : situația financiară, performanțele și evoluția situației financiare. Pentru asigurarea comparabilității, evaluarea și prezentarea efectului financiar al tranzacțiilor și evenimentelor trebuie efectuate în mod coerent și prin respectarea permanenței în timp a metodelor, la nivelul unei firme, și de o manieră coerentă, atunci când sunt analizate prin comparație mai multe firme.

Necesitatea comparabilității informațiilor nu trebuie să conducă la uniformitate, în sensul pur al termenului, și nu trebuie să constituie un obstacol în introducerea de norme contabile noi. Este contraindicat ca o firma să continue contabilizarea identică a unei tranzacții sau unui eveniment, dacă metoda adoptată nu permite respectarea calităților se pertinența și fiabilitate. De asemenea, este contraindicat ca o firmă să nu-și modifice metodele contabile, atunci când există alte metode mai pertinente și mai fiabile.

În vederea comparării În timp a situației financiare, performanțelor și evoluției situației financiare ale unei firme, documente de sinteză trebuie să ofere informațiile financiare corespunzătoare perioadelor precedente.

Ipotezele prealabile se referă, în fapt, la doua principii : continuitatea exploatării și contabilitatea de angajamente

Convențiile contabile care compun și ele acest nivel al cadrului conceptual sunt reguli concrete care ghidează practicile contabile. Un cadru conceptual trebuie să dispună de următoarele convenții : entitatea, unitatea monetară, periodicitatea, costul istoric, realizarea veniturilor, conectarea cheltuielilor la venituri, obiectivitatea, permanența metodelor, informarea completă, prudența, importanța relativa și prioritatea fondului asupra formei.

Elementele situațiilor financiare și modul lor de constatare (recunoaștere)

Elementele situațiilor financiare sunt direct legate de structura, performanțele și conduita financiară a firmei.

Un eveniment economic ce răspunde definiției unui element al situațiilor financiare trebuie să fie constatat in cazul în care :

este probabil ca un avantaj economic viitor de care este legat să fie obținut (+)

când există o baza de măsurare adecvată pentru a-l evalua în mod fiabil.

Activul și constatarea lui

Activul este constituit din resurse economice obținute sau controlate de firma, ca urmare a unor evenimente sau tranzacții trecute, care au calitatea de a genera avantaje economice viitoare în folosul firmei.

Un activ este constatabil în bilanț atunci când este probabil să apară avantaje economice viitoare în folosul firmei și când acesta are un cost sau o valoare care poate să fie măsurat(ă) în mod fiabil.

Pasivul extern (datoria) și constatarea lui (ei)

Pasivul extern (datoria) este constituit(ă) din obligații actuale ale firmei, ce rezultă din tranzacții sau evenimente trecute și care necesită, probabil diminuarea viitoare sau transferul viitor la alte entități al unor resurse generatoare de avantaje economice.

Un pasiv este constatabil în bilanț atunci când este posibil ca firma să transfere resurse economice, ca urmare a achitării unei obligații și când valoarea acestui transfer poate să fie măsurata în mod fiabil.

Capitalurile proprii

Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual în activele entității, după ce au fost deduse toate datoriile. Ele includ capitalul social, surplusurile de aport, rezervele și alte surse echivalente, precum și rezultate nerepartizate.

Veniturile și constatarea lor

Veniturile sunt fie creșteri de lichidități și echivalente de lichidități sau alte creșteri de activ ale unei firme, fie achitări de datorii (fie ambele genuri de modificări), ce rezultă din livrarea sau producția de bunuri, din executarea de lucrări, din prestarea de servicii sau din realizarea altor operații presupuse de activitățile principale ale firmei.

Ele sunt constatate, în general, atunci când apare o creștere de avantaje economice viitoare, implicată de realizarea unei creșteri de activ sau a unei diminuări de datorii și când acestea pot să fie măsurate în mod fiabil.

Câștigurile și constatarea lor

Câștigurile sunt creșteri de capitaluri proprii ce rezultă din tranzacții de ordin secundar sau din incidente, precum și din orice alte tranzacții, evenimente și circumstanțe, cu excepția celor ce rezultă din venituri sau din aporturi de capital ale proprietarilor.

Câștigurile sunt constatate, în general, atunci când ele sunt realizate și când valoarea lor poate să fie determinată cu un grad suficient de certitudine.

Cheltuielile și constatarea lor

Cheltuielile sunt fie ieșiri de lichidități și echivalente de lichidități sau alte forme de utilizare a elementelor de activ, fie creșteri de datorii (fie ambele genuri de modificări), ce rezultă din livrarea sau producția de bunuri, din executarea de lucrări, din prestarea de servicii, sau din realizarea altor operații presupuse de activitățile principale ale firmei.

Ele sunt constatate atunci când apare o diminuare de avantaje economice viitoare, implicată de realizarea unei diminuări de activ sau a unei creșteri de datorii, și când acestea pot să fie măsurate în mod fiabil.

Pierderile și constatarea lor

Pierderile sunt diminuări de capitaluri proprii ce rezultă din tranzacții de ordin secundar sau din incidente, precum și din orice alte tranzacții, evenimente și circumstanțe, cu excepția celor ce rezultă din distribuiri de capital în favoarea proprietarilor.

Pierderile sunt constatate în momentul în care o diminuare de activ sau o creștere de pasiv este probabilă și când mărimea acestora poate să fie determinată cu un anumit grad de precizie.

Mecanisme de comunicare a informațiilor

Mecanismele de comunicare sunt, în fapt, situațiile financiare a căror publicare periodică este necesară pentru utilizatori în vederea evaluării, comparării și previziunii rentabilității, solvabilității și lichidității firmei. Aceste mecanisme derivă din obiectivele situațiilor financiare.

Bilanțul

Bilanțul constituie o reprezentare, la un moment dat, a situației financiare a firmei, sub forma de active, de pasive externe și de capitaluri proprii. Activele și pasivele sunt grupate și divizate în funcție de gradul de incertitudine relativ la mărimea și la momentul realizării sau al lichidării eventuale.

Contul de profit și pierdere

Contul de profit și pierdere prezintă veniturile și câștigurile, pe de o parte, cheltuielile și pierderile, pe de alta parte, aferente unui exercițiu contabil.

Tabloul fluxurilor de trezorerie

Acest document de sinteză prezintă evoluția situației financiare în cursul unui exercițiu contabil. El furnizează informații referitoare la activitățile de exploatare, de investiții și de finanțare, precum și informații privind efectele acestor activități asupra trezoreriei.

Anexe

Acest complex de situații trebuie să fie prezentat sub forma de informații explicative și complementare celorlalte documente, informații ce permit o mai bună inteligibilitate a produselor finale ale contabilității.

3. Platformă deschisă

3.1.Sisteme informatice deschise

3.1.1 Definiția sistemelor informatice deschise

O definiție general acceptată pentru sisteme deschise este " sisteme IT care au mai mulți furnizori independenți'' pentru fiecare sau toate componentele. Prin "sisteme care se furnizează independent" sunt înțelese sistemele IT care sunt alcătuite din componente de la mai mulți furnizori alese pentru compatibilitatea (concordanța) lor în activitatea pe care o realizează, proiectate și produse în acord cu standardele internaționale care permit interactivitatea lor cu alte componente ale sistemului indiferent de originea lor.

Componentele unui sistem deschis includ cei cinci "I-uri":

-Interconectare (comunicare)

-Interschimbare (incluzând portabilitate )

-Interactivitate

-Interfață (cu utilizatorul și alte sisteme )

-Standarde Internaționale

O definiție mai cuprinzătoare a ceea ce reprezintă un sistem deschis :

Un sistem informatic proiectat în conformitate cu standardele internaționale care este compatibil în funcționare cu alte produse proiectate conform aceluiași standard.

Din această definiție se poate deduce că într-un sistem deschis elementele nu au restricția de a activa cadrul unei configurații unitare. În schimb, ele pot să fie eliminate și reconectate în funcție de dinamica nevoilor activității de informații care să fie interschimbate între și utilizate de diferite componente ale sistemului.

Acest lucru conduce la un prim avantaj al sistemelor deschise și anume că sistemele deschise permit resurselor informatice să fie exploatate total de către o construcție (arhitectură) flexibilă într-o infrastructură IT.

3.1.2.Avantajele sistemelor deschise

Multe firme și organizații cer flexibilitate în IT. Majoritate firmelor își desfășoară activitatea într-un mediu cu diverși furnizori de componente. Pentru aceasta este esențial ca variatele componente ale acestui mediu să fie capabile să lucreze împreună.

În afara oarecum vagului concept de flexibilitate, prin avantaje ale sistemelor deschise se înțelege:

capacitatea de a selecta cel mai bun sistem pentru o anumită activitate, indiferent de sursă

capacitatea de a reuni mai multe componente în sistem pentru o mai bună funcționare, realizând astfel și economii (costuri mai reduse)

reducerea "perisabilității" – vechiul poate adesea lucra cu noul

departamentul de aprovizionare are o mai mare dispoziție pentru " o a doua sursă"

capacitatea de a interfața cu alte sisteme care satisfac principiile sistemelor deschise.

flexibilitatea –capacitatea de a schimba "terenul" cu un impact minim asupra resurselor.

posibilitatea portabilității sistemelor pe diferite platforme hardware

integrarea facilității de e-mail pe diferite platforme de sistem

capacitatea de accesa și transfera documente complexe și informații în formă editabilă/printabilă între diferite sisteme.

Dar se poate spune că aceste sisteme nu au nici un dezavantaj ? Nu.

Sunt câteva dezavantaje pe care le putem ignora. Ele sunt prezentate în rândurile care urmează.

3.1.3. Dezavantajele sistemelor deschise

Standardele internaționale pe care se bazează sistemele deschise încă nu sunt complete. Aceasta înseamnă că ofertanții au făcut pentru o perioadă de timp pauză în producerea de sisteme deschise sau încearcă o noi variante pentru standardele viitoare. Aceasta este în continuare complicat prin faptul ca atât tehnologia cât standardele sunt totuși în schimbare. Se poate spune că producătorii de sisteme deschise nu dispun de ceea ce au nevoie. Rezultă de aici o problemă a complexității și a încetinelii în ceea ce privește producerea de standarde IT. Evoluția standardelor IT este prea lentă pentru a face față evoluției rapide a tehnologiei.

Sunt acceptate și utilizate în mare măsură sistemele tradiționale ale căror utilizatori sunt refractari în a renunța cu ușurința la ele. Este puțin probabil că majoritatea acestor sisteme vor deveni eventual standarde internaționale sau că ele se vor putea îndrepta către acestea. Deci problema trecerii de la sisteme tradiționale la sisteme deschise este adesea un factor de reținere semnificativ.

Rezultatele specificațiilor sistemelor deschise sunt adesea mai scumpe decât sistemele tradiționale. Bineînțeles, acestea pot duce la eventuale economii (substanțiale adesea), dar rămâne o problemă convingerea cumpărătorului.

În sfârșit – pregătirea (educația) ! Pentru a câștiga un beneficiu real, conceptul de sistem deschis va trebui dezvoltat într-o companie cu strategii IT. Este nevoie de o pregătire managerială (atât pentru managementul IT cât și pentru managementul general ) la toate nivelurile pentru sistemele deschise, dar nimeni nu are timp și nu găsește ca fiind necesar alocarea de timp pentru acest lucru. Este un cerc vicios.

3.1.4 Standarde IT pentru sisteme deschise

S-a spus că "sistemele deschise" se bazează pe standarde internaționale IT, dar ce sunt ele ?Ce implică standardele IT ?

Sistemele deschise au la bază standardele IT internaționale. Pentru a înțelege conceptele sistemelor deschise este necesar să se înțeleagă câteva standarde fundamentale pe care ele se bazează. Dacă se dorește implementarea unei strategii IT pentru sisteme deschise este necesar a ști câteva lucruri despre structura fundamentală a sistemelor deschise și a avea cunoștințe medii despre standardele IT.

În continuare, pentru a înțelege cum sistemele deschise vor evolua în viitor trebuie conștientizat cum standardele IT au început să fie construite, care este istoricul și care sunt efectele lor probabile într-o dezvoltare viitoare a sistemelor deschise. Aceste lucruri pot fi importante pentru evoluția strategiei.

Multe companii includ câteva componente IT în produsele lor. Pentru că pe un segment mare al pieței IT se cer produse care să fie conforme cu conceptele sistemelor deschise este important ca produsele oferite să fie dezvoltate în conformitate cu standardele IT internaționale recunoscute, în caz contrar potențialul pieței acestora va cunoaște un regres. Utilizatorii cer produse care pot fi integrate în structura IT deja existentă. Dacă această structură este bazată pe un produs tradițional atunci piața este o țintă ratată, dar dacă structura IT se bazează pe sisteme deschise, atunci comparabilitatea cu standardele sistemelor deschise devine esențială.

Există două tipuri de bază de standarde IT :

Standarde " de bază"

Standarde " funcționale"

Standardele de bază conțin o varietate largă de opțiuni ce acoperă tehnologia detaliată a standardului. Standardele funcționale sunt standarde cu o mobilitate a opțiunilor, dar proiectate să lucreze cu alte standarde corelate să furnizeze specificații pentru produsele aflate în exploatare.

Standardele internaționale IT existente includ, parțial sau în totalitate:

date

comunicații

securitate

interfață om-calculator

medii de dezvoltare

aplicații deschise

3.2Platformă deschisă

3.2.1.Considerații generale

Unul dintre punctele generale ale acestei teme este că lumea se îndreaptă foarte repede spre utilizarea platformelor deschise pentru toate taskurile care procesează informații. De ce este așa? De ce dispar sistemele tradiționale, sau reapar în platformele deschise?

Privirea convențională asupra platformei deschise este de la sistemele de operare în sus și se intenționează să se schimbe această privire, de la interfața cu utilizatorul în jos. Ar fi bine ca acest lucru să fie clarificat.

Rațiunea pentru care se crede că aplicațiile sistemelor vor migra către "platforme deschise" provine din următoarele considerente:

Majoritatea taskurilor care procesează informații trebuie să fie integrate și intercorelate pentru a suporta cererile grupurilor de persoane care pot să fie distribuite pe diferite sisteme de calcul.

Platforma deschisă oferă interfața utilizator comună ( browser-ul, de exemplu), protocoale de comunicație comune și suport pentru limbaje de programare diferite.

Manifestare evidentă a unui sistem complex de procesare a informației ca de pildă un sistem de învățare interactiv, poate să dezvolte destul de repede o puternică platformă deschisă.

Sunt multe instrumente și componente ale aplicației disponibile pentru a fi selectate în scopul integrării într-un sistem complet. De exemplu, cineva care ar dori să construiască un sistem de dezvoltare a cursurilor pe o platformă deschisă care să suporte ca dezvoltatorii de curs (profesorii) să lucreze împreună la realizarea cursului, curs care să implice căutare de informații, recuperare, editare, partajare, distribuire și publicare (pe o pagină de web) sau alte mijloace toate direct pe o platformă deschisă cu interfață utilizator comună, au avantajul rețelei deschise.

3.2.2.Platformă deschisă-definire

1)Referitor la calculatoare, o platformă este sistemul de bază al calculatorului pe care o aplicație program poate rula. Pe un calculator personal, Windows și Macintosh sunt exemple de două platforme. Pe servere sau mainframe-uri, IBM System/390 este un exemplu de platformă.

O platformă constă dintr-un sistem de operare, programul de coordonare al sistemului de calcul și un microprocesor, microchip-ul care execută operații logice și administrează fluxul de date în calculator. Sistemul de operare trebuie proiectat să lucreze cu setul de instrucțiuni specifice microprocesorului. De exemplu , Microsoft Windows 2000 este construit să lucreze cu o serie de microprocesoare de la Intel Corporation care au comun o aceeași parte din setul de instrucțiuni sau un set similar.

În general, orice platformă de calcul mai conține și alte componente cum ar fi placa de bază și magistrala de date, dar aceste componente s-au dezvoltat devenind modularizate și standardizate .

În trecut, cele mai multe aplicații program au fost scrise să ruleze pe platforme particulare. Fiecare platformă furnizează diferite aplicații program de interfață pentru diferite servicii de sistem. Astfel, un program PC într-un fel ar fi fost scris să ruleze pe o platformă Windows și altfel pentru a rula pe o platformă Macintosh.

Deși aceste diferențe de platformă continuă să existe și vor fi probabil mereu recunoscute, noile platforme deschise sau interfețe conforme cu standardele permit acum unor programe să ruleze pe diferite platforme sau să interopereze cu diferite platforme direct sau prin intermediul unor programe "broker".

2) O platformă este orice tehnologie de bază cu care alte tehnologii sau procese sunt create.

3.2.3.Platforma software în diferite domenii

Avionică . Software-ul dezvoltat pentru avionică sistemelor de zbor ca de exemplu acelea care se găsesc pe avioanele militare, comerciale și elicoptere.

Afaceri. Sisteme de afaceri fără întreruperi critice cum ar fi sistemele de informații.

Client-server. Sisteme de afaceri făcute să fie utilizate atât de platformele client cât și de platformele server.

Spațiu. Software-ul dezvoltat pentru platforme spațiale ca de exemplu vehicule spațiale sau sateliți.

3.3.Platforma deschisă în contabilitate

Domeniul contabilității fiind supus unui control legislativ din partea Ministerului de Finanțe suferă dese schimbări. Prin reglementările și hotărârile emise de către Ministerul Finanțelor agenții economici sunt obligați să se adapteze continuu astfel încât sistemul lor contabil să surprindă toate noile prevederi legale.

În condițiile actuale, în care majoritatea firmelor și-au informatizat sistemul contabil, achiziționând produse software mai mult sau mai puțin performante, modificările aduse în legislația contabilă implică și modificări în sistemul informațional al fiecăreia dintre ele. Sistemul informatic contabil, ca subsistem al sistemului informațional trebuie să răspundă acestor schimbări, să fie capabil să preia noile informații de intrare și să producă informații în conformitate cu cerințele utilizatorilor (conducere, acționari, administrație publică etc.). Adaptarea sistemului informatic trebuie să se facă cu cât mai puține modificări ale structurii deja existente astfel încât costurile să fie minime și să nu reducă din facilitățile acestuia. În cazul în care sistemul informatic trebuie înlocuit se va avea în vedere reutilizarea datelor generate de vechiul sistem dacă acestea sunt necesare. Înlocuirea unui sistem informatic presupune costuri enorme (materiale și de personal) precum și o anumită perioadă pentru proiectare noului sistem, timp în care s-ar putea să apară noi reglementări de care noul sistem să nu țină seama.

Din toate cele arătate mai sus reiese faptul că alegerea unui anumit sistem informatic pentru contabilitate reprezintă o decizie importantă pentru o firmă atât prin prisma costurilor de achiziție cât și prin cea a costurilor viitoare. De aceea se recomandă alegerea unui sistem care să permită adăugarea unor componente menite să rezolve situațiile nou apărute, adică a unui sistem informatic contabil deschis.

Ținând seama de specificul economiei românești contemporane, o economie aflată în tranziție, aflată în căutarea de modele care să-i asigure prosperitatea și sistemul contabil se află în dinamică. După renunțarea la sistemul centralizat al economiei sistemul contabil românesc a fost adaptat cerințelor unei economii libere, noul sistem fiind de inspirație franceză. Astăzi sunt tot mai multe voci care cer introducerea sistemului anglo-saxon. Fiecare sistem are un plan general de conturi bine definit, precum și un ansamblu de documente de raportare specifice.

În continuare vor fi prezentate câteva concepții asupra bilanțului contabil, document sintetic de bază în contabilitate, concepții de care trebuie să se țină seama în elaborarea oricărui sistem (platforme) contabil ce se vrea deschis.

3.4.Bilanțul contabil în diferite viziuni

3.4.1.Câteva dimensiuni istorice privind bilanțul contabil

Deși contabilitatea în partidă dublă are o existență de mai bine de o jumătate de mileniu, abia în secolul al XIX-lea , prin marile întreprinderi industriale și comerciale, începe să se analizeze și să se măsoare periodic patrimoniul, cu ajutorul bilanțului, și rezultatul cu ajutorul contului de profit și pierdere, deci să se facă distincția care derivă de aici între capital și venit. O astfel de practică își găsește explicația prin câteva fenomene: numărul societăților pe acțiuni se multiplică, se separă conducerea întreprinderii de proprietari, conducătorii fiind obligați să informeze periodic asupra modului în care au gestionat patrimoniul și activitatea; câteva dintre principiile actuale își au obârșia în practica de întocmire a documentelor de sinteză, din secolul trecut (continuitatea activității și independența exercițiilor, în special).

Până în secolul al XIX-lea exista adesea tendința de a confunda, în procesul contabil, bunurile firmei cu cele ale proprietarilor săi. Începând cu acest secol, se poate vorbi de principiul entității în contabilitate.

Într-o formulă generală, deci simplificatoare, bilanțul a fost și este considerat ca un document care permite să se cunoască, la un moment dat, patrimoniul unui comerciant, persoană fizică sau juridică, patrimoniu definit ca ansamblul drepturilor și obligațiilor acestui comerciant.

3.4.2.Abordări contemporane privind bilanțul contabil

O primă grupă de abordări sunt centrate pe conceptul de patrimoniu. Deși în literatura se specialitate autohtonă și străină au fost formulate mai multe accepții ale conceptului de patrimoniu – juridică, economică și economico-juridică se va trata accepția economico-juridică, datorită caracterului integrator: "patrimoniul este format din ansamblul bunurilor (corporale și necorporale), al drepturilor și obligațiilor ce caracterizează situația unei entități patrimoniale la un moment dat". În mod evident, componentele patrimoniului, pentru a primi girul contabilității, trebuie să fie exprimate în etalon monetar. Rezultă, de asemenea, că patrimoniul trebuie să fie atașat unei persoane fizice sau juridice, care desfășoară acte de comerț, numit titular de patrimoniu.

Determinarea, structurarea și cunoașterea patrimoniului se realizează cu ajutorul bilanțului.

Plecând de la conceptul de patrimoniu, bilanțul, la rândul lui, poate fi interpretat în mai multe moduri.

Din punct de vedere economic, bilanțul prezintă capitalurile titularului de patrimoniu. Capitalurile sunt reprezentate atât sub aspectul originii lor, respectiv resursele (aporturi de capital, rezerve, datorii, beneficii etc.) cât și al modului de utilizare (bunuri economice, creanțe, pierderi etc.). Noțiunea de resurse creează o stare de ambiguitate care trebuie clarificată. În contabilitatea românească (și a multor țări din Europa continentală), prin resursă se înțelege sursa de proveniență a unui activ(deci, un element al pasivului, în sens larg). Concepții mai noi, în special cele de sorginte anglo-saxonă, ne fac să înțelegem că resursele sunt elemente de activ. Se pare că această din urmă concepție va avea câștig de cauză în viitorul apropiat. Acest mod de interpretare a bilanțului generează ecuația economică a bilanțului :

Pe plan procedural, această ecuație este echivalentă cu ecuația:

Un bilanț, văzut din punct de vedere economic, permite să se răspundă, la sfârșitul exercițiului, la întrebări de natura următoare: de unde vin fondurile necesare finanțării necesităților firmei, altfel spus de cine este ea finanțată ? care sunt necesitățile, altfel spus, care a fost utilizarea dată resurselor de care firma a dispus ?

Abordat din punct de vedere juridic, un bilanț reflectă :

în activ, drepturile de proprietate și de creanță, clasificate într-o ordine rațională;

în pasiv, datoriile firmei față de terți și datoriile acesteia față de aportorii de capitaluri pe bază de risc (asociați), clasificate într-o ordine rațională;

Într-o formă schematizată, bilanțul juridic s-ar prezenta astfel:

Deși, din punct de vedere procedural, bilanțul juridic se prezintă conform schemei de mai sus, relația de bază care decurge dintr-o astfel de interpretare este:

în care : S = situație netă

A = active

D = datorii față de terți

Situația netă reprezintă valoarea datoriilor firmei față de asociați sau, altfel spus, valoarea drepturilor pe care le posedă proprietarii asupra entității patrimoniale. Situația netă este echivalentă capitalurilor proprii.

O a doua grupă de abordări sunt centrate pe finalitatea bilanțului, de a răspunde nevoilor analizei economico-financiare.

Modelul de bilanț lansat noul sistem contabil românesc (începând cu 1 ianuarie 1994 ), inspirat, într-o oarecare măsură, după modelul francez, prevede o structurare a activelor după destinația lor, iar a pasivelor, după originea lor.

Într-o formă rezumativă bilanțul firmelor românești prezintă următoarele structuri:

Activul

I) Activele imobilizate sunt acele bunuri și valori care, având în vedere destinația lor, au vocația să rămână o perioadă îndelungată în firmă. Ele nu se consumă la prima utilizare. Criteriului de utilizare i se adaugă cel de proprietate juridică. În cadrul imobilizărilor nu sunt cuprinse decât bunurile asupra cărora firma își exercită dreptul de proprietate juridică .

Valoarea activelor imobilizate se recuperează, în general, prin sistemul amortizărilor. Cazurile în care deprecierile sunt înregistrate prin sistemul provizioanelor sunt destul de rare. Ca urmare a deprecierii, activele imobilizate sunt înscrise în bilanț la valoarea netă contabilă.

Activul imobilizat cuprinde imobilizările necorporale , imobilizările corporale și imobilizările financiare.

Imobilizările necorporale sunt numite și intangibile sau active imateriale. Deși pare paradoxal, datorită poziției pe care o ocupă, ele sunt definite de o materie reziduală : alte imobilizări decât cele de natură corporală și financiară. Imprecizia în definire este cauzată și de eterogenitatea lor. Ele cuprind atât mijloace imateriale, adică fără substanță fizică, care au totuși o valoare reală, cât și cheltuieli capitalizabile în bilanț, etalabile (recuperabile) pe mai multe exerciții.

În structura imobilizărilor necorporale sunt incluse:

Cheltuielile de constituire

Cheltuielile de cercetare dezvoltare. Cercetare și dezvoltarea pot fi considerate ca un ansamblu de lucrări întreprinse în scopul creșterii volumului de cunoștințe științifice și tehnice, precum și al introducerii de noi aplicații.

Alte imobilizări necorporale se referă la concesiuni, brevete, licențe, mărci, alte drepturi și valori similare, fondul comercial, programele informatice; aceste elemente se constituie ca urmare a aportului în natură, realizat de asociați, achiziționării de la terți sau sunt create de unitatea patrimonială.

Imobilizări necorporale în curs sunt active imobilizate care nu au fost terminate la închiderea exercițiului. Ele sunt destinate să servească durabil activității firmei.

Imobilizările în curs nu sunt supuse amortizării, atâta timp cât prin neterminarea lucrărilor ele nu au fost virate la un post de imobilizări(terminate). Totuși, în caz de apariție a unui eveniment excepțional, ele pot fi supuse deprecierii(prin provizioane ).

Imobilizările corporale numite și fizice sau tangibile se referă la drepturile reale asupra bunurilor corporale (dreptul de proprietate, uzufructul, utilizarea). În contabilitatea românească imobilizările corporale includ terenurile și mijloacele fixe.

Terenurile se referă la terenurile propriu zise, dar și la amenajările și racordarea lor la sisteme de alimentare cu energie, împrejmuirile, lucrările de acces.

Clădiri și construcții speciale, în care sunt cuprinse: clădiri, fundații și infrastructură, racordarea clădirilor la rețeaua de apă, gaze electricitate etc.

Mașini, utilaje și mijloace de transport cuprind: mașini de forță și utilaje energetice, mașini, utilaje și instalații de lucru, mijloace de transport.

Alte imobilizări corporale cuprind: aparate și instalații de măsurare, control și reglare, animale de muncă plantații, unelte, accesorii de producție și inventar gospodăresc. La aceste posturi de mijloace fixe se adaugă și imobilizările corporale în curs, post care cuprinde imobilizările în curs de execuție pentru nevoi proprii, aduse ca aport la capital sau facturate de furnizori.

Imobilizările financiare reprezintă titluri și creanțe financiare în special sub formă de împrumuturi acordate. În structura lor sunt cuprinse titlurile de participare, titlurile imobilizate în activitatea de portofoliu, alte titluri imobilizate și creanțele imobilizate.

II) Activele circulante reprezintă ansamblul elementelor patrimoniale care, luate individual, datorită destinației și naturii lor, nu au vocația să rămână durabil in firmă, cu excepția acelora legate de particularitățile ei (ciclu lung de fabricație).

Activele circulante cuprind: stocurile și producția în curs de execuție; avansurile acordate furnizorilor; creanțele; titlurile de plasament; disponibilitățile.

Stocurile și producția în curs de execuție reprezintă ansamblul bunurilor și serviciilor care intervin în cadrul ciclului de exploatare, fie pentru a fi vândute în aceeași stare sau la terminarea procesului de producție, fie pentru a fi consumate cu ocazia primei utilizări

Materiile prime participă direct la fabricarea produselor și se regăsesc în produsul finit integral sau parțial, fie în starea lor inițială, fie transformată.

Materialele consumabile participă sau ajută la desfășurarea procesului de producție sau, în general, de exploatare, fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit.

Obiectele de inventar reprezintă bunuri cu o valoare mai mică decât limita prevăzută de lege, pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent de durata lor de serviciu, sau o durată mai mică de un an, indiferent de valoarea lor, precum și bunurile asimilate acestora(echipamentul de protecție, echipamentul de lucru, îmbrăcămintea specială, mecanismele , dispozitivele, verificatoarele, aparatele de măsură și control, matrițele folosite la executarea anumitor produse și alte obiecte similare).

Baracamentele sunt bunuri achiziționate sau construite de unitățile patrimoniale pentru executarea lucrărilor și prestațiilor de construcții.

Stocurile aflate la terți reprezintă diferitele valori materiale de natura stocurilor aflate în curs de aprovizionare, trimise spre prelucrare la terți, aflate în custodie sau consignație la terți.

Producția în curs de execuție este producția care nu a parcurs toate fazele de prelucrare, prevăzute în procesul tehnologic, precum și produsele nesupuse probelor și recepție tehnice sau necompletate în întregime.

Semifabicatele sunt produse al căror proces tehnologic a fost terminat pentru o fază de fabricație (într-o secție) și care vor continua procesul de fabricație în altă/e secție/i, pentru parcurgerea celorlalte faze, sau vor fi vândute terților.

Produsele finite sunt produsele care au parcurs toate fazele procesului fabricației și au fost depozitate, în vederea vânzării, sau vor fi vândute terților.

Produsele reziduale sunt elemente secundare rezultate din procesul de fabricație: rebuturi, materiale recuperabile, deșeuri.

Animalele: post care se referă la animalele născute sau cele tinere de orice fel, cele crescute și folosite pentru reproducție, cele puse la îngrășat pentru a fi valorificate, cele crescute pentru producția de lână, lapte și blană, precum și coloniile de albine.

Mărfurile sunt acele bunuri care au fost achiziționate pentru a fi revândute în aceeași stare sau după ce au suportata o foarte ușoară transformare.

Ambalajele sunt bunuri necesare pentru protecția materialelor și mărfurilor pe timpul transportului și depozitării sau pentru o cât mai bună prezentare comercială a acestora.

Alte active circulante cuprind:

Furnizori-debitori(avansuri acordate furnizorilor) reprezintă, în esență creanțe generate de acordarea unor sume de bani furnizorilor, înainte a execuției comenzilor sau contractelor.

Clienți și conturi asimilate cuprinde creanțele sub formă de clienți, efecte de primit, clienți incerți sau în litigiu și clienți –facturi de întocmit.

Alte creanțe se referă la creanțele salariale, sociale și fiscale determinate ca net (sold) al operațiilor de decontare cu personalul, organismele sociale și bugetul statului.

Decontări cu asociații privind capitalul reprezintă creanța netă (soldul) a relațiilor firmei cu acționarii săi, referitoare la gestiunea capitalului social.

Titlurile de plasament sunt titluri achiziționate de firmă, în vederea realizării unui câștig de capital sau de venit într-un termen scurt. În structura titlurilor de plasament sunt cuprinse: acțiuni (cotate sau necotate ); obligațiuni(cotate sau necotate ); bonuri de tezaur și bonuri de casă pe termen scurt; acțiuni și obligațiuni emise și răscumpărate de firmă; titluri de creanță de creanțe negociabile. Spre deosebire de titlurile de participare, titlurile de plasament reprezintă cel mult 10% din capitalul unității emitente, atunci când îmbracă forma acțiunilor.

Disponibilitățile sunt reprezentate în bilanțul prin: conturi la bănci, în lei; conturi la bănci în devize, în țară; conturi la bănci, în devize, în străinătate; casa în lei; casa în devize; acreditive în lei, acreditive în devize; valori de încasat; alte valori.

Conturile la bănci se referă la lichidități sub formă de cecuri de încasat și efecte de încasat; efecte remise spre scontare; disponibilitățile din conturile curente deschise la bănci, sumele în curs de decontare; dobânzile de încasat generate de disponibilitățile aflate în conturile curente.

Casa reprezintă totalurile lichidităților monetare curente(piese monetare, bilete de bancă naționale și străine) și altor valori sub formă de timbre fiscale și poștale, bilete de tratament și odihnă, tichete și bilete de călătorie etc.

Acreditivele sunt deschise de unitățile patrimoniale la bănci, în vederea achitării unor obligații față de furnizorii de bunuri și servicii pe măsura îndeplinirii condițiilor aferente acreditivelor.

III) Conturile de regularizare și asimilate sunt o consecință a repartizării cheltuielilor și veniturilor în timp, așa încât să se atașeze unui exercițiu determinat toate cheltuielile și toate veniturile care îl vizează efectiv.

– Cheltuielile constatate în avans sunt cheltuieli înregistrate în cursul exercițiului, dar care corespund cumpărătorilor de bunuri sau de servicii a căror furnizare sau prestare trebuie să intervină ulterior.

– Decontările din operații în curs de clarificare (solduri debitoare) se referă la sumele In curs de lămurire pentru care nu există documente.

Diferențele de conversie –activ reprezintă pierderi latente din creanțe sau din datorii exprimate în monede străine.

IV) Primele privind rambursarea obligațiunilor reprezintă cheltuieli financiare capitalizate. Ele se stabilesc ca diferență între prețul de rambursare al obligațiunilor și prețul de emisiune.

Pasivul

I)Capitalurile proprii

Capitalul social este sursa generată inițial de aporturile în natură și bani ale asociaților. Pe parcursul vieții firmei, capitalul social poate fi modificat ca urmare a operațiilor de creștere și de reducere de capital.

Primele legate de capital se referă la prime de emisiune, de aport și de fuziune. Aceste surse sunt generate de operații de creștere a capitalului realizate prin emisiunea de noi acțiuni sau părți sociale, precum și de operațiile de fuziune, care presupun la rândul lor emisiunea de noi acțiuni.

Diferențele din reevaluare reprezintă contrapartida plusului de valoare degajat asupra imobilizărilor, în cazul operației de reevaluare. Această operație se efectuează asupra ansamblului imobilizărilor corporale și financiare. Sunt excluse deci, imobilizările necorporale, cu excepția cazului operațiilor de fuziune.

Rezervele sunt, în principiu, beneficii ale anilor precedenți capitalizate de firmă, în mod durabil, până la decizia contrară a organelor competente.

Rezultatul reportat reprezintă rezultatul sau partea din rezultat a cărui afectare financiară a fost amânată de adunarea generală a acționarilor sau asociaților. El poate fi rezultat reportat pozitiv(creditor) sau negativ(debitor).

Rezultatul exercițiului se determină fie prin calculul variației situației nete, între venituri și cheltuieli. El poate fi favorabil, caz în care reprezintă un profit, sau nefavorabil, caz în care reprezintă o pierdere.

Fondurile sunt constituite prin modalități precis explicitate și pentru un scop precizat.

Subvenții pentru investiții sunt surse de finanțare alocate de la bugetul statului sau pe alte căi, de care beneficiază o firmă pentru acoperirea unor cheltuieli de natura investițiilor.

Provizioanele reglementate corespund, în general, unei fracțiuni din rezultat, plasată sub un regim de exonerare de impozit.

II) Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli sunt destinate acoperirii de riscuri și cheltuieli pe care evenimente survenite sau în curs de desfășurare le fac probabile și al căror obiect este determinat cu precizie, dar a căror realizare este incertă.

III) Datoriile sunt surse de finanțare externe puse la dispoziția unei firme, fie de obligatari și instituții de credit(datorii financiare), fie de furnizori(în general datorii din exploatare), fie de la alți terți(datorii fiscale sau sociale).

Împrumuturile și datoriile asimilate reprezintă un post al pasivului bilanțier care grupează o paletă largă de datorii cu caracter financiar .

Furnizori și conturi asimilate acest post cuprinde datoriile față de furnizorii de materii prime, mărfuri și servicii; efectele de plată aferente activității de exploatare; datoriile față de furnizorii de imobilizări; efectele de plată pentru imobilizări și cheltuielile de plătit, sub forma furnizorilor a căror valoare este suficient de bine cunoscută.

Avansuri primite de la clienți (clienți-creditori) reprezintă soldul sumelor încasate de la clienți înainte de efectuarea livrărilor de bunuri, executărilor de lucrări și prestărilor de servicii, în numele acestora.

Altele datorii este un post compozit care reunește: datorii față de personal; datorii față de organismele de asigurări și de protecție socială; datorii față de bugetul statului; datorii față de asociați; datorii față de creditori diverși; datorii pentru vărsămintele rămase de efectuat privind titlurile de plasament.

IV) Conturile de regularizare și asimilate

Veniturile constatate în avans se referă la bunuri și servicii facturate și contabilizate în cursul exercițiului, dar a căror livrare sau prestare nu va fi realizată decât în cursul exercițiilor ulterioare. Sunt încadrate la acest post:

valoarea facturilor trimise clienților, fără ca bunurile să fi fost livrate sau serviciile să fi fost prestate,

venituri încasate precum chirii, abonamente, asigurări, dobânzi, corespunzătoare exercițiului următor sau exercițiilor următoare.

La sfârșitul exercițiului, se poate spune că exercițiul următor sau exercițiile următoare.

Decontările din operații în curs de clarificare se referă la soldurile creditoare generate de operațiile în curs de lămurire. Contul în cauză și postul bilanțier aferent reprezintă un cont tranzitoriu sau de așteptare.

Diferențele de conversie –pasiv reprezintă câștiguri latente din creanțe sau din datorii exprimate în monede străine. Ca și în cazul diferențelor de conversie –activ, ele sunt determinate ca diferență între valoarea de intrare, în lei, a creanțelor și datoriilor exprimate în devize, stabilită la cursul zilei operației de vânzare sau de cumpărare, și de valoarea în lei a acestora, la cursul ultimei zile a exercițiului. Înscrierea acestor diferențe în pasivul bilanțier are următoarele explicații:

în primul rând, ele nu exprimă o situație favorabilă certă, pentru a afecta contul de profit și pierdere. Situația favorabilă certă nu poate fi constatată decât în momentul încasării/plății, evenimente care nu s-au produs până la sfârșitul exercițiului.

în al doilea rând, prezența lor în structura bilanțului răspunde necesităților unei informări corecte (sincere ) a terților, utilizatori ai informațiilor contabile.

Plecând de la bilanțul întocmit și prezentat de firme, printr-o regrupare după funcțiile acesteia, se poate ajunge la o abordare de tip funcțional.

Prezentarea funcțională a bilanțului

Printr-o prelucrare adecvată, se poate face trecerea de la bilanțul funcțional la bilanțul financiar. Pentru aceasta, elementele de activ și de pasiv trebuie reclasificate după criteriul duratei: cu o durată peste un an; cu o durată sub un an. Pentru aceasta, fie prin informațiile de la baza bilanțului (modelul francez), fie prin anexe (modelul francez, dar și cel românesc) se dau detalii asupra duratelor unor posturi (elemente) din bilanț.

Sub aspect financiar, orice bilanț se descompune în trei mari mase:

fondul de rulment

necesarul de fond de rulment

trezoreria

Cum bilanțul financiar se structurează în:

TOTAL ACTIVE 1000 u.m. TOTAL PASIVE 1000 u.m.

cele trei mari mase se vor determina astfel:

Fondul de rulment : IV-I = 800 – 700 = 100 unități monetare (u.m.)

Necesarul de fond de rulment: II – V = 200 – 140 = 60 u.m.

Trezoreria : III – VI = 100 – 60 =40 u.m.

Aceste trei mase informează asupra echilibrului financiar al firmei, prin relația:

Această relație de echilibru, rod al abordării de tip financiar, evidențiază faptul că echilibrul financiar al firmei este consecința deciziilor luate de firmă, pe termen scurt, privind gestiunea stocurilor, politica de credit comercial față de clienți, relațiile de decontare cu furnizorii etc., cât și pe termen mediu și lung, privind investițiile și acoperirea lor cu resurse permanente.

A treia grupă ce abordări sunt de sorginte anglo-saxonă. Într-o astfel de viziune sunt excluse judecățile patrimoniale (cu conotație predominant juridică).Bilanțul este documentul de sinteză care prezintă situația financiară a firmei.

Luând exemplu bilanțul practicat de majoritatea firmelor americane se constată că pot fi definite trei mase valorice:

Assets (bunurile sau activele)

Liabilities ( datorii)

Shareholders equity (capitaluri proprii)

prezentate fie în formatul orizontal, fie în formatul vertical.

Spre deosebire de multe țari europene, în care activul bilanțier este prezentat în ordinea crescătoare a lichidității lor, iar pasivele, în ordinea crescătoare a exigibilității lor, în Statele Unite, firmele își prezintă activele și pasivele în ordinea descrescătoare a lichidității, respectiv exigibilității lor. Această clasificare denotă un element al culturii contabile de top american, accentul pus pe elementele pe termen scurt: lichiditățile și exigibilitățile imediate, prezentate ca prime elemente ale structurilor bilanțiere:

în mii u.m.

În ceea ce privește prezentarea verticală, aceasta are o natură accentuat juridică (dar nu patrimonială, termen neutilizat în culturile de tip anglo-saxon) . Ea pune în evidență partea creditorilor firmei: terți care au o prioritate legală în fața proprietarilor. Situația netă (capitalurile proprii) este considerată, deci, o parte reziduală.

Conform acestei forme verticale, ecuația de bază a bilanțului este:

Active –

Datorii

= Situație netă (capitaluri proprii)

Bilanțul permite formularea de judecăți de valoare privind riscul pe care și-l asumă o firmă și evaluarea mișcărilor viitoare de trezorerie. Pentru aceasta, se poate proceda la o analiză a bilanțului prin prisma lichidității/exigibilității și flexibilității financiare cu care se confruntă întreprinderea.

Lichiditatea se referă la intervalul de timp necesar pentru ca un element de activ să fie convertit în disponibilități, iar exigibilitatea, la intervalul de timp necesar pentru ca o datorie să fie achitată.

În general, se afirmă că, pentru o firmă, cu cât lichiditatea și exigibilitatea sunt mai mari, cu atât aceasta riscă mai puțin să dea faliment.

Flexibilitatea financiară reprezintă capacitatea unei firme de a lua măsurile necesare, în vederea modificării valorilor și calendarului mișcărilor de trezorerie, astfel încât să se poată face față nevoilor și situațiilor neprevăzute. Ca exemplu, se poate afirma că o firmă cu un pasiv extern (datorii) atât de mare încât lichiditățile sale să fie considerate insuficiente pentru a achita obligațiile sale la scadență sau pentru a finanța creșterea sa economică este o firmă căreia îi lipsește flexibilitatea. În schimb, o firmă care este aptă să surmonteze momentele dificile și care sesizează cu ușurință oportunitățile de investiții ce i se oferă este o firmă cu un grad înalt de flexibilitate financiară.

În general, se afirmă că, pentru o firmă, cu cât flexibilitatea financiară este mai mare, cu atât acesta riscă mai puțin să de faliment.

Cât privește bilanțul consolidat, acesta este prezentat în format listă. Spre deosebire de modelele europene, regizate prin Directiva a IV –a, activele și pasivele sunt prezentate n ordinea descrescătoarea lichidității lor, respectiv exigibilității lor. Totodată, criteriile de clasificare a activelor și pasivelor sunt lichiditatea și exigibilitatea, spre deosebire de multe țări ale Europei continentale, care preferă ordonarea după criteriul naturii economice și al surselor de proviniență.

Ca atare, modelul bilanțului consolidat american se prezintă astfel:

-Continuare în pagina următoare-

3.4.3.Bilanțul contabil în viziunea Uniunii Europene

Eforturile făcute de Uniunea Europeană pe linia armonizării sistemelor de contabilitate și întocmirii rapoartelor societăților comerciale, s-au concretizat în directivele la care sunt supuse statele membre. O dată cu finalitatea lucrărilor directivelor, fiecărui stat membru îi revine obligația de a le încorpora în legislația națională.

În cadrul directivei a IV-a, prezentarea conturilor este tratată în articolele 3- 30.

Directiva a prevăzut două scheme pentru bilanț:

schema descrisă de articolul 9, care prezintă bilanțul sub formă bilaterală (de cont), activul putând fi descompus în 6 rubrici, notate de la A la F, iar pasivul, în 5 rubrici, notate de la A la E;

schema descrisă de articolul 10, care prezintă bilanțul sub formă de listă și permite calculul fondului de rulment; ansamblu rubricilor este notat de la A la L.

Schema descrisă de articolul 9:

Activ Pasiv

Schema descrisă de articolul 10:

Constatări și remarci:

În comparație cu structura bilanțieră acceptată în țara noastră:

Directiva lasă posibilitatea înscrierii creanței privind capitalului subscris nevărsat, ca prima rubrică a activului ( așa cum rezultă din schema descrisă de articolul 9) sau ca un element component al activului circulant (explicitat în structura detaliată ), în timp ce, în bilanțul românesc nu este prevăzută decât a doua soluție.

Cheltuielile de constituire sunt înscrise distinct, înaintea activului imobilizat, dar directiva lasă și posibilitate înscrierii lor ca un element component al imobilizărilor necorporale. În modelul românesc de bilanț, cheltuielile de constituire sunt cumulate cu cheltuielile de cercetare – dezvoltare, formând un singur post. Această soluție poate crea unele dificultăți în analizele financiare, deoarece cheltuielile de constituire sunt considerate, totdeauna, elemente de activ fictiv.

Directiva prezintă beneficiul sau pierderea ca ultimă rubrică a pasivului respectiv, a activului bilanțier. Totuși, ea lasă posibilitatea legislațiilor naționale de a înscrie, cu semne diferite, aceste elemente, în structurile rubricii A din pasiv, opțiune reținută de normalizatorii români.

Schema listă nu este prevăzută ca alternativă în sistemul contabil românesc.

Se constată superioritate formei listă, prin deschiderea mai pronunțată a modelului respectiv, spre analiza financiară: prezentare datoriilor pe categorii de exigibilitate ; prezența unor indicatori precum "necesarul de fond de rulment" (rubrica G) și "capitalurile permanente"(rubrica E) Determinarea optimală a capitalurilor permanente este o problemă de primă importanță , deoarece excedentul sau insuficiența resurselor pe termen lung influențează solvabilitatea, lichiditatea și rentabilitatea.

4. APLICAȚIA

Aplicația realizează informatizarea activității contabile dintr-o societate comercială în perspectiva modificării sistemului contabil românesc. Este realizată cu ajutorul limbajului de programare C/C++. Organizarea aplicației a avut în vedere să-i ofere utilizatorului posibilitatea de a-și defini singur planul de conturi, depășindu-se astfel bariera lucrului cu un plan de conturi rigid care devine inoperabil la schimbarea lui. Pe baza acestui plan de conturi utilizatorul definește structura documentelor de sinteză și modul de calcul al sumelor ce apar în document.

Programul oferă următoarele opțiuni:

Definirea planului de conturi

Definire structură documente

Operații contabile curente

Afișare situație conturi

Actualizare plan conturi

Afișare plan conturi

Definirea planului de conturi se realizează cu ajutorul funcției creplan(); aceasta creează un fișier cu numele "PLAN.DAT" ce are următoare structură de articol:

struct artc {

char simbol[5];

char den[50];

}artc;

Pentru evitarea introducerii unui cont duplicat fișierului "PLAN.DAT" i s-a asociat un index liniar cu prin funcția indexare(), cheia fiind simbolul contului.

Cu ajutorul acestui index se realizează o ordonare a planului de conturi după simbolul de cont, prin funcția sort(). Căutarea în fișier se face prin funcția cautb(), funcție ce implementează algoritmul de căutare binară.

Utilizatorul va introduce simbolul contului și denumire lui. Tot acum se creează și fișierul "FISE.DAT" cu structura de articol:

struct artf{

char cont[5];

float sid;

float sic;

float rc;

float rd;

float sfd;

float sfc;

float sldd;

float sldc;

}artf;

Acest fișier va conține pentru fiecare cont soldul lui inițial debitor sau creditor, rulajele creditoare și debitoare, sumele finale creditoare și debitoare precum și soldul final debitor sau creditor. Pe baza informațiilor din acest fișier se va întocmi balanța de verificare.

Opțiunea de definire a documentului de sinteză se referă la alegerea de către utilizator atât a formei documentului (posturile existente în document) cât și a modului de calcul a fiecărei sume din dreptul unui post.

Utilizatorul își alege numele fișierului ce va conține documentul, titlul documentului, precum și numărul de posturi din document. Pentru fiecare post se introduce denumirea postului și relația de calcul. Operanzii relației vor fi simboluri de conturi, iar operatorii sunt cei aritmetici de adunare și scădere, respectiv + și – .

Pentru simbolul de cont introdus se face verificare dacă acesta este un cont valid, adică dacă există în planul de conturi, se determină poziția sa și se preia din fișierul "FISE.DAT", soldul final al contului. Sume obținute în dreptul fiecărui post se salvează într-un fișier pe disc în vederea unei viitoare utilizări.

Opțiunea "operații contabile curente" realizează introducerea formulelor contabile pentru fiecare operație contabilă. Utilizatorul își va alege tipul formulei (simplă sau compusă), precum și poziția în cadrul formulei unde se manifestă caracteristica de compus și numărul de conturi corespunzătoare acestei poziții. Și aici se validează fiecare simbol de cont în conformitate cu planul de conturi și se afișa o parte din denumirea contului respectiv.

Sumele înscrise în dreptul fiecărui cont se adună la rulajele creditoare sau debitoare ale contului respectiv, în funcție de operația efectuată asupra contului. În acest mod este întreținut fișierul "FISE.DAT".

Pentru a vizualiza situația fiecărui cont se alege opțiunea de afișare a acesteia.

Prin opțiunea de ieșire se asigură părăsirea aplicație și predarea controlului sistemului de operare.

5.CONCLUZII

Astăzi tot mai multe activități se caută a fi informatizate. Indiferent de specificul domeniului tehnic, economic, social produsele informatice trebuie să satisfacă în cât mai mare măsură cerințele utilizatorilor la un anumit moment de timp și să fie capabile să răspundă unor solicitări viitoare. De aceea trebuie bine cunoscut domeniul problemei pentru care se propune o rezolvare informatică, identificate direcțiile sale de evoluție, realizat un dialog între proiectantul produsului și beneficiar în termeni care să aibă același înțeles pentru ambele categorii pentru a se putea stabili cu precizie cerințele produsului. Problemele de comunicare trebuie rezolvate și în cadrul echipei de realizare a produsului informatic. Soluția este uniformizare limbajului utilizat, chiar standardizarea dacă este posibil. Utilizând specificațiile ambiguitățile apărute în comunicare sunt eliminate, specificația apărând astfel ca o declarare lipsită de ambiguitate, exhaustivă și precisă a cerințelor pe care trebuie să le îndeplinească produsul informatic, pe baza căreia se poate realiza predicția comportamentului acestuia.

În domeniul contabilității problemele legate de limbaj sunt clarificate, contabilitatea fiind supusă procesului de normalizare, adică standardizare de către Ministerul Finanțelor. Toți operatorii cu informație contabilă au acces la un cadru conceptual contabil care le permite să înțeleagă elementele de logică contabilă, să explice situațiile contabile. Nimic mai simplu deci, realizarea unui produs informatic care să aibă la bază specificațiile contabile (totul fiind normalizat) și care să ofere informații contabile care să-și păstreze caracteristicile de inteligibilitate, relevanță, fiabilitate, comparabilitate. Problema apare când norma contabilă se schimbă, cadrul conceptual modificându-se. Cu toate că schimbările fundamentale ale normei contabile sunt mai rare, de obicei realizându-se extensii ale celei în vigoare, produsele informatice pentru contabilitate trebuie să surprindă și această posibilitate, altfel se poate spune că produsul informatic bazat pe o anumită normă și-a încheiat ciclul de viață cu efecte generatoare de costuri incomensurabile pentru beneficiar. Pentru evitarea acestor neplăceri se poate utiliza un produs informatic cât mai flexibil, proiectat să surprindă orice schimbare oricât de radicală ar fi aceasta, indiferent de frecvența ei în timp, fără afectarea într-un mod negativ a datelor deja existente. Acest produs informatic poate fi realizat ca o platformă deschisă, termenul fiind preluat din domeniul sistemelor informatice deschise. Un exemplu de astfel de aplicație este aceea în care utilizatorul își poate defini singur structura planului de conturi, precum și conținutul și modul de obținere a informațiilor din documentele de sinteză și raportare contabilă (bilanț, cont de profit și pierdere). Se realizează astfel o reutilizare a datelor obținute în virtutea unei norme contabile anterioare.

În concluzie, alegerea unui produs informatic deschis pentru activitatea de contabilitate dintr-o firmă poate rezolva o serie de probleme generate de modificările mai dese sau mai rare, mai mult sau mai puțin radicale, legate de reutilizarea datelor, timp, costurile materiale, instruire de personal.

Bibliografie:

ALBESCU Felicia –Proiectarea unui sistem tip expert în domeniul financiar-contabil, Teza de doctorat-ASE București-1997

NEGRESCU Liviu – Limbajelel C și C++ pentru începători, Ed. Albastră –Cluj –Napoca-2004, vol.I

SION Radu – Proiectarea modernă a softului , PC REPORT, Nr. 71 August 1998, pag. 18-22

IORGA Valeriu , OPINCARU Cristian, STRATAN Cristina, CHIRIȚA Alexandru – Structuri de date și Algoritmi, Ed. Polirom – București – 2005

LOGOFĂTU Doina, – Algoritmi Fundamentali în C++.Aplicații, Ed. Polirom – București – 2007

LUNGU Ion, SABÎAU Gheorghe – Sisteme informatice : analiza, proiectare si implementare. Ed. Economică – București – 2003

Bibliografie:

ALBESCU Felicia –Proiectarea unui sistem tip expert în domeniul financiar-contabil, Teza de doctorat-ASE București-1997

NEGRESCU Liviu – Limbajelel C și C++ pentru începători, Ed. Albastră –Cluj –Napoca-2004, vol.I

SION Radu – Proiectarea modernă a softului , PC REPORT, Nr. 71 August 1998, pag. 18-22

IORGA Valeriu , OPINCARU Cristian, STRATAN Cristina, CHIRIȚA Alexandru – Structuri de date și Algoritmi, Ed. Polirom – București – 2005

LOGOFĂTU Doina, – Algoritmi Fundamentali în C++.Aplicații, Ed. Polirom – București – 2007

LUNGU Ion, SABÎAU Gheorghe – Sisteme informatice : analiza, proiectare si implementare. Ed. Economică – București – 2003