Utilizarea In Scopuri Militare a Satelitilor de Telecomunicatii. Conduita Statelor In Spatiul Extraatmosferic

CAPITOLUL II

SUBIECTELE ȘI IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL SPAȚIAL

2.1. NOȚIUNEA DE SUBIECT DE DREPT INTERNAȚIONAL

2.1.1. Scurt istoric introductiv al problemei

Pentru o foarte lungă perioadă de timp, dreptul internațional a reglementat doar raporturile dintre state, unicii actori ai vieții internaționale, însă una din cele mai controversate probleme actuale, din perspectiva calității de calității de subiect de drept internațional, este cea legată de societățile ori corporațiile transnaționale.

Noțiunea de subiect de drept este comună oricărei ordini juridice, fie ea internă sau internațională și desemnează entitățile care au calitatea de a participa la raporturi juridice guvernate de normele specifice respectivei ordini juridice și de a fi titulare de drepturi și obligații în cadrul acesteia.

Dreptul internațional prezintă, sub acest aspect, caracteristici determinate de particularitățile relațiilor internaționale care constituie obiectul reglementării juridice. Implicarea directă a statelor ca actori de drept internațional, titulari egali de drepturi și obligații, exclude de plano existența vreunei ierarhii suprastatale care să califice ori să reglementeze calitatea de subiect de drept internațional.

Această calitate de subiectde drept internațional este derivă din atributul de suvernaitateal statului, dar, poate aparține în egală măsură și altor entități (organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale, societăți transnaționale etc.) în măsura și în limitele determinate de statele membre ale comunității internaționale.

Calitatea de subiect al dreptului internațional definește, înainte de toate, situația juridică a unei entități ca titular de drepturi și obligații internaționale. Aceasta nu constituie însă doar o tendință, o capacitate juridică abstractă și nu poate fi definită în afara realității raporturilor de drept internațional în cadrul cărora se manifestă și se exercită. Dimpotrivă, ea există pentru state sau alte entități prin participarea directă a acestora ca subiecte ai unor raporturi în care își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile asumate. În acest domeniu, personalitatea juridică aparține statului ca entitate suverană fără a fi nevoie de o recunoaștere exterioară.

Pentru a putea preciza cine poate fi subiect al dreptului internațional public este necesară definirea noțiunii de subiect al acestui drept. În literatura juridică de specialitate există opinii divergente în ceea ce privește cerințele pe care trebuie să le întrunească o entitate pentru a putea fi subiect al dreptului internațional.

În general, subiectul de drept internațional este titularul de drepturi și obligații internaționale, participant la relațiile reglementate de normele dreptului internațional. În doctrina juridică, subiectul de drept internațional face obiectul unor definiții care, deși diferite, cuprind și unele elemente comune adică ”subiecte ai dreptului internațional sunt acele entități care au capacitatea de a participa la raporturile juridice reglementate de dreptul internațional”.

O definiție a subiectului de dreptul internațional este cel căruia i se adresează regulile de drept internațional pentru a-i impune direct obligații sau a i se atribui anumite drepturi.

La aceiași autori găsim și o altă concepție ce definește subiectul dreptului internațional ca fiind dependent direct de dreptul internațional, apt să fie titular de drepturi internaționale, legat de obligații internaționale și cu acces la proceduri internaționale.

Astfel unul din elementele caracteristice ale subiectului dreptului internațional public este acela de a fi titular de drepturi și obligații internaționale în mod direct, adică de a avea personalitate juridică internațională (aptitudinea de a fi titular de drepturi și obligații potrivit dreptului internațional), trăsătură considerată esențială de cei mai mulți alți autori.

Aceeași opinie se regăsește și în doctrina franceză ”pentru a fi considerat drept subiect activ al unei ordini juridice, o entitate trebuie, în primul rând, să fie învestită de această ordine cu drepturi și obligații definite în mod clar”.

Definitoriu pentru subiectele dreptului internațional este faptul că ele nu numai că pot fi supuși răspunderii internaționale, dar dispun și de capacitatea de a acționa în mod direct prin proceduri adecvate ale dreptului internațional, pentru a-și face efectivă respectarea drepturilor sale în aceste relații, deci, capacitatea ”de a avea acces direct la procedurile internaționale pentru a-și apăra drepturile (fie în fața unor instanțe judiciare internaționale, fie în cadrul unor organizații internaționale)”.

În concluzie, pentru a putea fi subiect de drept internațional, destinatarul normelor de drept internațional, trebuie să fie titular direct de drepturi și obligații internaționale și să participe în mod nemijlocit la raporturile juridice internaționale având acces direct la procedurile internaționale pentru a-și apăra drepturile.

2.1.2. Pluralitatea subiectelor dreptului internațional public

În prezent există o teorie a pluralității subiectelor de drept internațional, potrivit căreia există, în dreptul internațional, alături de state, și alți subiecte de drept internațional, acestea neavând o poziție identică și egală cu statele.

În avizul său consultativ din 1949, cu privire la ”Repararea daunelor suferite în serviciul Națiunilor Unite”, Curtea Internațională de Justiție apreciază că ”subiectele de drept, într-un sistem juridic, nu sunt în mod necesar identice în ce privește natura sau întinderea drepturilor lor; natura lor depinde de nevoile comunității”.

Din punct de vedere al calității de subiect de drept internațional, Organizația Națiunilor Unite, deși are un statut internațional ce nu este contestat, nu poate fi asimilată cu calitatea de subiect de drept internațional a statelor.

Subiectele dreptului internațional se pot clasifica în raport de drepturile pe care le pot dobândi și obligațiile pe care și le pot asuma, clasificare ce cuprinde două categorii de subiecte, și anume, subiecte primare, cu capacitate deplină și subiecte derivate, cu capacitate limitată.

Subiectele primare, originare ale dreptului internațional sunt statele. Ele sunt definite ca subiecte directe cu capacitate deplină, având aptitudinea ”de a fi parte în orice raport juridic internațional” ori ca ”subiect primar, direct și nemijlocit al dreptului internațional”.

Subiectele derivate sunt reprezentate de acele entități implicate în raporturile juridice internaționale, cărora statele le conferă acest statut, prin acordul lor de voință.

În această categorie a subiectelor derivate de drept internațional intră și organizațiile internaționale interguvernamentale. Capacitatea lor de a-și asuma drepturi și obligații rezultă din personalitatea juridică distinctă de cea a statelor care o compun. Ea este limitată, potrivit principiului specialității, de caracterul drepturilor și obligațiilor pe care statele au hotărât ca aceste organizații să și le asume în vederea realizării scopurilor pentru care au fost înființate.

2.1.2.1. Problema societăților transnaționale din punct de vedere al calității de

subiect al dreptului internațional

Din punct de vedere juridic, societățile transnaționale sunt acele societăți comerciale, care la constituirea lor se fundamentează pe elemente fără caracter național și care sunt lipsite de o legătură juridică cu anumit stat, astfel că în privința lor nu primește vocație niciuna din legile naționale, iar litigiile izvorâte din interpretarea și aplicarea actelor lor constitutive nu se află în competența instanțelor naționale, ci sunt date spre soluționare unor instanțe speciale. Ele au fost de la început privite ca fiind entități ce controlează ori dețin facilități de producție sau servicii în afara statului în care își au sediul social.

Societățile transnaționale sunt implicate în prezent în rețele complexe de alianțe și acorduri de cooperare iar aceste conexiuni sunt dependente de integrarea prin flux de date și informații în format digital și comunicație prin satelit, fiind considerate ”o parte vitală a ordinii informaționale naționale și internaționale actuale”. 

Una dintre cele mai dificile și controversate probleme ale dreptului internațional contemporan o constituie determinarea locului și statutului juridic al societăților transnaționale în cadrul societății internaționale. Problema raporturilor dintre societățile transnaționale și dreptul internațional e una deschisă.

Orice definiție a societăților transnaționale nu ar trebui să scape din vedere scopul final al activității acestora, orientat spre profit, deosebindu-le, astfel, de organizațiile internaționale neguvernamentale, iar uneori chiar de interesul public, atribut definitoriu al statelor, fie el național ori internațional.

În anul 1977, Institutul de Drept Internațional definea societățile transnaționale (STN) ca fiind ”întreprinderi formate dintr-un centru de decizie localizat într-o țară și centre de activitate, cu sau fără personalitate juridică proprie, situate în una sau mai multe state”.

Luând în considerare forța economică, diversitatea activităților pe care le desfășoară societățile transnaționale, dar mai ales faptul că activitatea lor se extinde în numeroase state cu care, în multe cazuri, se încheie contracte de stat (cu privire la furnizarea de bunuri, servicii), unii autori le atribuie acestor societăți calitatea de subiect de drept internațional.

Potrivit doctrinei juridice americane, societățile transnaționale sunt holdinguri de cea mai mare importanță în societatea internațională, fiind în același timp subiecte de drept internațional în contextul în care intră în relații cu alte subiecte de drept internațional, mai ales cu statele.

Acestea recurg la toate modurile de reglementare a diferendelor existente în dreptul internațional și contribuie la formarea și punerea în aplicare a dreptului internațional.

Există și alte puncte de vedere exprimate de specialiștii dreptului internațional conform cărora societățile transnaționale nu pot avea calitatea de subiect al dreptului internațional, întrucât atât în statul de origine, cât și în statele în care au filiale, personalitatea juridică a acestor instituții decurge din aplicarea dreptului intern al statelor respective. Orice societate transnațională este legată, în general, de statul în care își are sediul societatea de bază, al cărei capital este deținut în majoritate de cetățenii acestui stat.

Astfel, relațiile juridice ale societății de bază cu statul de origine sunt reglementate, în virtutea principiului teritorialității, de dreptul național al acestui stat. Pe de altă parte, grupul de societăți din care face parte și societatea de bază, indiferent dacă sunt simple filiale ale acesteia sau entități juridice distincte de alte naționalități, urmează o politică proprie care ar putea să nu fie sau să fie în concordanță cu politica proprie a statului de origine al holdingului.

Privit în mod global, fenomenul transnaționalizării nu a fost obiect, până în prezent, al reglementărilor naționale și internaționale. Dreptul internațional contemporan, dominat încă de conceptele dreptului internațional clasic, recunoaște ca subiecte ale dreptului internațional public doar entitățile publice, nu și pe cele private. Se pune accentul pe autorul actului juridic, pe forma acestuia și mai puțin pe conținutul acestui act. Din acest punct de vedere, societățile transnaționale sunt destinatare ale unor reguli de drept internațional numai pe cale mediată, prin intermediul unei ordini juridice statale.

Unii autori interpretează contractele sau alte acorduri încheiate de state cu întreprinderile străine ca fiind ”acorduri cvasi-internaționale”, deoarece ele ar fi încheiate pe bază de egalitate.

Astfel, se consideră că prevederile înscrise în aceste acorduri dau expresia egalității între părți, în sensul că nicio decizie asumată de stat, legislativă sau de alt ordin, nu va modifica acordul sau împiedica executarea lui, dar ar fi clauze de stabilizare. În cazul apariției unor diferende, părțile unor asemenea acorduri se adresează arbitrajului internațional pentru soluționarea litigiilor.

În ceea ce privește dreptul aplicabil, există o varietate de soluții, pornind de la autonomia de voință a părților. În multe sentințe arbitrale privind aceste acorduri au fost aplicate nu numai norme ale dreptului intern al statului contractant, dar și principii generale, și norme ale dreptului internațional.

Noțiunea de ”acorduri cvasi-internaționale” nu este una temeinic fundamentată întrucât statele pot participa la orice contracte, ca subiecte de drept civil, și își pot asuma orice angajamente.

Faptul că unele state și-au asumat obligația de a nu-și modifica legile și a nu lua măsuri care ar împiedica executarea contractului se explică prin raportul de forțe existent, prin nevoia de acces la resurse financiare și la tehnologii, pe care o pot resimți mai ales statele în curs de dezvoltare. Aceasta nu conferă însă contractelor respective caracterul de tratat internațional.

Așa-numitele contracte de stat nu se disting de alte contracte. Ca parte la un asemenea contract, statul nu acționează în calitate de subiect de drept internațional, chiar dacă contractul conține și clauze care corespund prerogativelor puterii publice pe care el o exercită în ordinea juridică internă.

După cum am amintit anterior, trimiterea la dreptul internațional în contracte sau în sentințe arbitrale are ca efect numai o trimitere la dreptul material, fără a include contractul în ordinea juridică internațională și fără a-i conferi persoanei contractante calitatea de subiect de drept internațional.

Faptul că statele care încheie asemenea contracte au acceptat ca drept aplicabil norme ale dreptului internațional, așa cum ar fi putut accepta normele altui stat, nu înseamnă nicidecum acordarea calității de subiect de drept internațional societății transnaționale respective.

Sentințele instanțelor arbitrale, a căror jurisdicție a fost acceptată de state, pot fi motivate pe baza normelor dreptului internațional, iar, în aceste cazuri, normele de drept internațional devin, dreptul aplicabil, însă contractul nu poate fi asimilat cu un tratat, nici societatea respectivă nu poate fi asimilată unui stat și nici nu devine subiect de drept internațional.

Pentru a evita aceste probleme, unii autori, susțin că ar exista, alături de ordinea juridică internațională, o ordine juridică numită transnațională. Aceasta ar cuprinde principiile generale de drept, inspirate din dreptul național al diverselor state, ca și lex mercatoria, regulile și uzanțele comerțului internațional.

Dreptul internațional nu ar fi adecvat pentru a reglementa asemenea raporturi, ceea ce ar conduce la apariția unei a treia ordini juridice. Recurgerea la arbitraj în asemenea cazuri, are un caracter ad hoc și este instituită nu printr-un tratat între state, ci prin contractul dintre stat și societatea respectivă care are naționalitatea altui stat, ce nu face parte din ordinea juridică internațională.

Așadar, societățile transnaționale nu sunt subiecte nici cvasi-subiecte ale dreptului internațional public, ele constituindu-se conform dreptului intern al statului de origine și fiind supuse regulilor juridice ale acestui stat sau celor ale mai multor state.

Puterea economică pe care au dobândit-o unele societăți transnaționale și capacitatea lor de a negocia, adesea de pe poziții de forță, cu multe state, nu le poate conferi calitatea de subiect de drept internațional.

Cerința finalizării unui proiect al unui Cod de Conduită pentru societățile transnaționale a fost solicitată la începutul anilor '90 printr-o rezoluție a Adunării Generale a ONU.

Textul proiectului de Cod de Conduită a Societăților Transnaționale, elaborat în cadrul ONU de Comisia pentru Societăți Transnaționale a Consiliului Economic și Social și propus ad referendum nu lasă nicio îndoială asupra calității de subiect de drept internațional, acestora fiindu-le recunoscut acest statut.

Desigur, acest proiect este un document elaborat pentru a fi adoptat ca rezoluție, dar exprimă opinia majorității statelor care au participat la elaborarea lui. Așadar, calitatea de subiect de drept internațional se dobândește și se determină, potrivit normelor de drept internațional, fie convenționale, fie cutumiare.

Numai aceste norme, create în contextul practicii internaționale, confirmă calitatea de subiect de drept internațional. Conform acestor norme, în prezent, doar statele, organizațiile internaționale interguvernamentale, națiunile care luptă pentru eliberarea națională au calitatea de subiect de drept internațional.

Așadar, pentru identificarea unui subiect de drept internațional este necesar să se constate dacă acesta posedă personalitate juridică în cadrul ordinii juridice internaționale, dacă are, capacitatea juridică de a acționa pe plan internațional.

2.1.1.2. Problema organizației internaționale interguvernamentale din punct de vedere al

calității de subiect al dreptului internațional

Personalitatea juridică a organizației internaționale interguvernamentale este expresia autonomiei ei funcționale și a calității ei de subiect de drept internațional public. De asemenea, ea îi conferă organizației o existență obiectivă în raport cu ceilalți participanți în relațiile internaționale.

Personalitatea juridică a organizației internaționale interguvernamentale are, în general, două caracteristici esențiale.

În primul rând, ea se întemeiază pe principiul specialității, care înseamnă că organizația internațională își desfășoară activitatea și își exercită competențele sale în limitele prevederilor statutului stabilit prin acordul de voință al statelor exprimat în special prin tratatul constitutiv.

În al doilea rând, personalitatea juridică a acestor organizații este de natură funcțională.

Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale interguvernamentale are un dublu aspect în sensul că, pe de o parte, organizația are personalitate juridică internă, respectiv în ordinea juridică internă a statelor membre și pe de altă parte are o personalitate juridică internațională, care reprezintă aspectul cel mai important al personalității sale juridice.

Organizațiile internaționale interguvernamentale, ca și celelalte organizații internaționale, nu posedă un teritoriu propriu. De aceea, ele își desfășoară activitatea pe teritoriile statelor membre, în măsura în care aceste state le-au recunoscut în ordinea lor juridică oportunitatea corespunzătoare unei persoane juridice de drept intern al lor.

Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale în ordinea juridică a statelor este consacrată nu numai în legislația națională a statelor membre ale organizației, ci și în statutele lor și în acordurile de sediu încheiate de ele cu statul de reședință.

Deși, de cele mai multe ori, personalitatea juridică internațională a organizațiilor nu este consacrată formal printr-un text, totuși nu există niciun dubiu asupra existenței ei.

Această problemă pare a fi reglementată, de Avizul Consultativ dat de Curtea Internațională de Justiție din 11 aprilie 1949, nu numai pentru ONU, dar și pentru orice alte organizații internaționale. În prezent calitatea de subiect de drept internațional public a organizațiilor internaționale interguvernamentale este unanim recunoscută și acceptată.

Această recunoaștere și-a găsit consacrarea explicită în Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, din 1982, care precizează că ”Autoritatea posedă personalitate juridică internațională și are capacitatea juridică care îi este necesară pentru exercitarea funcțiilor sale și realizarea scopurilor sale”.

În domeniul telecomunicațiilor prin satelit, la nivelul Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor s-a definit organizația internațională ca fiind acea entitate cu personalitate juridică internațională, cu drepturi și obligații și guvernată de dreptul internațional.

Personalitatea juridică internațională a organizațiilor internaționale nu se poate stabili a priori și nu este identică, prin conținutul său pentru toate organizațiile, ci depinde de domeniul de activitate și întinderea competenței fiecărei organizații internaționale.

Pentru ca organizațiile internaționale să-și poată atinge scopurile pentru care au fost create, trebuie ca acestea să poată încheia acte juridice spre a dobândi drepturi și a-și asuma obligații în conformitate cu dreptul internațional, să poată sta în justiție spre a-și valorifica eventualele pretenții și să aibă un anumit statut juridic care le subliniază poziția lor internațională, beneficiind de anumite imunități și privilegii.

Pe lângă aceste capacități fundamentale legate de personalitatea juridică internațională s-a mai adăugat și aceea de a întreține relații diplomatice.

2.2. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL SPAȚIAL –

CORPUS JURIS SPATIALIS

2.2.1. Codificarea dreptului spațial. Noțiunea de codificare

Noțiunea de codificare este strâns corelată de abordarea mai largă a procesului legislativ legat de dreptul spațial. Întrebarea care se naște în cadrul acestui proces se referă la cunoașterea asupra standardelor aplicabile și naturii însăși a acestei ramuri a dreptului internațional.

După cum bine este precizat în literatura de specialitate, noțiunea de codificare trimite la sintetizarea, sistematizarea și ordonarea, prin intermediul unor tratate, a regulilor cutumiare de drept internațional public.

Desigur, obiectul codificării nu are relevanță exclusivă asupra dreptului spațial. El este legat, în schimb, cu toate ramurile dreptului, public și privat, intern și internațional. Se poate afirma faptul că dreptul spațial, deși are un impact asupra legislației naționale din fiecare stat, se încadrează exact în dreptul internațional, reprezentând o ramură distinctă a acestuia.

Una dintre caracteristicile dreptului internațional spațial rezidă în originea sa relativ recentă, deoarece această ramură a dreptului a apărut numai ca efect al lansării pe orbită a primului satelit artificial al Pământului.

Dreptul spațial a apărut așadar ca efect al unei situații de fapt, confirmând astfel adagiul ex facto jus oritur, funcția faptului fiind aceea de fundament al efectului.

Se impune aici a face o precizare în privința legăturii dintre fapt și drept. Aceste două noțiuni sunt legate între ele atât din punct de vedere cronologic cât și logic. Vorbind aici de faptele juridice atât în sens larg (lato sensu), cuprinzând atât faptele omenești săvârșite cu sau fără intenția de a produce efecte juridice cât și evenimentele (faptele naturale), sunt însoțite de situații juridice concrete (drepturi, obligații etc.) aspectul cel mai interesant fiind însă încercarea de a descrie evoluția faptului în drept, de o manieră care să releve faptul ca sursă a dreptului, sau cause ale efectelor juridice, subliniind implicit centralitatea aspectului de cauzalitate.

Abia începând cu 04 octombrie 1957, după lansarea satelitului Sputnik 1, s-au formulat întrebări cu privire la natura conținutului și natura standardelor care ar trebui să fie cuprinse de noua ramură a dreptului internațional. Dezvoltarea acestor aspecte de drept spațial s-a realizat în paralel cu fapte și evenimente relevante în explorarea spațiului extraatmosferic, cum ar fi, trimiterea primului om în spațiu, prima aselenizare pe Lună, apariția stațiilor spațiale orbitale.

Totodată au fost ridicate chestiuni de natură juridică noi precum și alte fapte cum ar fi: existența a sute de obiecte spațiale care rămân în spațiul extraatmosferic sau reintră în atmosferă, varietatea de obiecte spațiale care ar putea include sateliți științifici sau pentru telecomunicații ori pentru observarea Pământului precum și platformele spațiale proiectate pentru a fi locuite de om.

Problema codificării dreptului spațial rezidă în fapt în răspunsul care trebuie dat privitor la cine anume codifică, ce anume se codifică și cum se realizează în fapt codificarea dreptului spațial.

Răspunsul la prima întrebare face trimitere la cine anume poate realiza această codificare. Din punct de vedere strict formal puterea de a codifica, sau cu alte cuvinte, puterea de a identifica și dezvolta norme care să fie aplicabile și care să guverneze activitatea oamenilor și statelor în spațiul extraatmosferic, aparține însăși statelor. Se impune totuși a face o completare, în sensul în care în sfera de aplicare a dreptului spațial, pe lângă state ca actori internaționali, au apărut organizațiile internaționale, creații ale secolului XX.

Cu toate acestea organizațiile internaționale au personalitate juridică, conducere autonomă și putere de decizie care nu este totdeauna reductibilă la voința statelor membre.

Trebuie menționat de asemenea că puterea statelor de a identifica normele de drept spațial nu se face cu titlu individual ori regional. Recunoașterea și acceptarea unor astfel de norme, cu întindere și relevanță internațională, necesită implicarea tuturor statelor și, deși această participare ar putea cade aparent în afara contextului organizațiilor internaționale, sfârșește totuși prin acțiune în cadrul lor, în special în cadrul ONU, pe a cărei legitimitate s-a construit angajamentul statelor în construcția păcii și dezvoltării tuturor popoarelor.

De asemenea, acest aspect se bazează și pe competența oferită Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, legată de codificarea dreptului spațial, în conformitate cu prevederile articolului 13 din Carta ONU.

Se poate spune deci că statele, în calitatea lor de membre ale ONU, reprezentate în Adunarea Generală, sunt principalii factori de codificare a dreptului spațial.

A doua întrebare anterior amintită se referă la ce anume se codifică în dreptul spațial. Această întrebare ne conduce către izvoarele dreptului spațial, adică mijloacele juridice prin care norma se concretizează sau prin care dreptul spațial este cunoscut și aplicat. Pentru codificarea unei ramuri a dreptului sunt implicate izvoare diferite, funcție de conținutul ramurii implicate.

Pentru a cunoaște conținutul și potențialul dreptului spațial, ca ramură a dreptului internațional, trebuie explicate izvoarele acestei ramuri a dreptului, enumerate de articolul 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție.

Printre izvoarele cele mai relevante enumerate se află tratatele internaționale. Codificarea dreptului spațial contemporan este realizată conform normelor convențiilor internaționale, cum ar fi cele deja adoptate, și anume Tratatul privind principiile ce guvernează activitățile statelor pe Lună și alte corpuri cerești, de la 27 ianuarie 1967, Convenția privind salvarea astronauților, întoarcerea astronauților și restituirea obiectelor lansate în spațiul cosmic, din 22 aprilie 1968, Convenția privind răspunderea internațională datorită prejudiciilor cauzate de obiecte spațiale, de la 29 martie 1972, Convenția privind înmatricularea obiectelor lansate în spațiu, de la 14 ianuarie 1975 și Acordul privind activitatea statelor pe Lună și alte corpuri cerești din 1979.

Codificarea crește ca și conținut concomitent cu standardele relevante care să asigure o aplicare pe scară largă și eficientă a normelor dreptului spațial.

Printre sursele majore de drept internațional se află, de asemenea, normele cutumiare internaționale. Prima dintre aceste norme prevede că suveranitatea statului nu se extinde la spațiul de dincolo de atmosfera Pământului, al doilea, recunoaște libertatea de mișcare în acest spațiu, indiferent de voința statului sau statelor membre care vor fi survolate. Ambele norme sunt într-adevăr reciproc legate, dar, cea din urmă, este un corolar al primei.

Înainte de apariția acestor două standarde, a prevalat, după cum știm, regula prin care suveranitatea teritorială a statului se întinde spre cer, conform principiului cuius est solum, eius est usque ad caelum (ad sidera).

Această regulă a fost precizată în doctrină ca una nesustenabilă datorită utilizării spațiului extraatmosferic pe cale de excepție, lipsind astfel elementul obiectiv de formare a cutumei.

Lansarea și plasarea pe orbită a primului satelit artificial, sovietic, în 1957 a reprezentat, în termeni de câteva ore, survolarea spațiului aerian al mai multor state, dintre care niciunul nu a protestat.

Această lipsă de protest este și mai importantă prin faptul că survolurile au fost realizate în mod constant de către state, fără autorizație de utilizare a spațiilor aeriene naționale de către navele spațiale străine cu personal navigat (astronauți).

Este suficient să amintim numeroasele incidente din jurisprudența Curții Internaționale de Justiție din cursul anilor '50 și, în special situația avionului U-2 al SUA în cazul așa-numitului zbor de recunoaștere în spațiul aerian al Uniunii Sovietice. Nu numai Uniunea Sovietică a protestat energic împotriva încălcării suveranității sale, dar, de asemenea, poziția juridică a Moscovei a fost recunoscută de majoritatea membrilor Consiliului de Securitate.

De atunci, alte incidente au relevat că recunoașterea teritorialității este aplicabilă numai cu privire la spațiul aerian aflat deasupra mării libere.

Din punct de vedere al principiilor generale de drept, trebuie amintit că, încă de la începuturile erei spațiale, Adunarea Generală a ONU a explicitat prin Rezoluția A/RES/ 1962(XVII) din 13 decembrie 1963, “principiile ce guvernează activitățile statelor în explorarea și utilizarea spațiului cosmic, inclusiv a Lunii și a altor corpuri cerești.”

În ceea ce privește izvoarele secundare ale dreptului internațional, trebuie menționată jurisprudența internațională și doctrina și precizat că nu au existat până în prezent, hotărâri ale instanțelor internaționale cu privire la utilizarea spațiului extraatmosferic.

Articolul 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție reia în fapt prevederile unui alt statut, cel al Curții Permanente de Justiție Internațională, principalul organ de soluționare judiciară a Ligii Națiunilor. Mai trebuie totuși menționată aici și situația rezoluțiilor organismelor internaționale, rezoluții, care în măsura în care se referă la spațiul extraatmosferic, constituie, de asemenea, parte a substanței procesului de codificare a dreptului spațial, indiferent dacă sunt sau nu izvoare autonome ale dreptului internațional, ori sunt acorduri în formă simplificată, fie ca declarativ al normelor cutumiare internaționale sau chiar ca un obiectiv al acestor cutume.

Codificarea dreptului spațial se poate realiza, privitor la a treia întrebare, prin doctrină, prin rezoluție a organismelor internaționale ori prin tratate internaționale. Prin doctrină dreptul internațional public se poate codifica fie la nivel individual fie la nivel instituțional, prin intermediul unor societăți științifice, cum este cazul Institutului de Drept Internațional, iar, particularizând pentru situația dreptului spațial putem vorbi de entități ca Institutul Internațional de Drept Spațial și Centrul European pentru Drept Spațial.

A doua modalitate este de a realiza codificarea prin rezoluțiile organismelor internaționale. Spre deosebire de Pactul Societății Națiunilor, ce nu face nicio mențiune cu privire la problema codificării, Carta Națiunilor Unite are, așa cum am precizat anterior, prevăzută expres codificarea dreptului internațional. Investită cu competențe în această materie, Adunarea Generală a stabilit, la începutul activităților sale, mai exact la 21 noiembrie 1947, înființarea Comisiei de Drept Internațional, compusă din 34 de specialiști desemnați de Adunarea Generală și funcționând în nume propriu.

Contribuția Comisiei la dezvoltarea acestei ramuri a dreptului a fost una importantă, menționând aici doar tratatele internaționale relevante spațiului extraatmosferic, Convențiile de la Geneva privind dreptul mării și convențiile de la Viena privind relațiile diplomatice și consulare.

Deși a existat de la început o tendință în a acorda Comisiei, în temeiul dreptului internațional, monopol în privința procesului de codificare, practica a demonstrat că pentru aspectele tehnice și științifice și alte organe pot participa la acest proces, așa cum este cazul COPUOS. Acest lucru a fost demonstrat la scurt timp după începerea explorării spațiului extraatmosferic.

Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluția A/RES/1358(XXII), a creat un comitet special format din 18 membri, care, prin Rezoluția A/RES/1472(XIV) de la 12 decembrie 1959, a devenit COPUOS, Comitetul ONU pentru Utilizarea Pașnică a Spațiului Extraatmosferic.

Astfel, la doar doi ani de la începutul activității spațiale, a fost creată o comisie specială angajată să codifice dreptul internațional, dar într-un anumit domeniu, spațiul extraatmosferic.

Comisia de Drept Internațional cât și COPUOS au colaborat la diferite rezoluții ale Adunării Generale ONU, cu rezultat direct în codificarea dreptului internațional în domenii diferite. Un exemplu de rezoluție în această privință, dar cu implicații și pentru dreptul spațial este Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor, care a fost adoptată de către Adunarea Generală a ONU.

Deși este recunoscut faptul că rezoluțiile Adunării Generale au pozitivitatea și forța unui argument, aceasta trebuie să fie recunoscută în același grad de normativitate cu cea a tratatelor internaționale față de care sunt instrumente premergătoare și pregătitoare. Ca regulă generală, rezoluțiile anticipează tratatele internaționale pe aceleași teme. Tratatele pot fi, în acest sens, un corolar al rezoluțiilor și, de asemenea, un status mai avansat al procesului de codificare.

Tratatele, prin urmare, reprezintă a treia cale de codificare a dreptului internațional, în general, și al dreptului spațial, în particular, fiind în ultimă instanță principalul izvor al dreptului internațional, a cărui lipsă este de neconceput în unele domenii cum ar fi telecomunicațiile internaționale. Obiect al aprobării de către state în relațiile lor reciproce, atât în cadrul organizațiilor internaționale cât și în afara domeniului lor de acțiune, aceste tratate sunt încorporate în legislația internă a acestor state, în conformitate cu condițiile stabilite de ordinea juridică internă.

Tratatele internaționale nu sunt doar rezultatul procesului mai bun de codificare, ci constituie, de asemenea, materia primă a acestui proces, ce va furniza la rândul său codificarea doctrinară și cea a rezoluțiilor internaționale.

Alte izvoare de drept internațional, cum ar fi normele cutumiare ale dreptului internațional, care formal nu sunt adecvate pentru procesul de codificare, participă și ele la acest proces. Toate izvoarele, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt elemente esențiale care același proces existând între acestea o nevoie de reversibilitate mutuală.

2.2.2. Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor

în exploatarea și folosirea spațiului extraatmosferic,

inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești

Cunoscut și sub denumirea de Tratatul Spațial, acesta a fost deschis pentru semnare pe 27 ianuarie 1967 și imediat a reunit o mare adeziune ceea ce i-a permis intrarea în vigoare în chiar același an, pe 10 octombrie 1967.

Deși textul acestuia nu face nicio trimitere expresă la telecomunicațiile prin satelit, principiile enunțate de Tratat sunt valabile în mod egal și pentru acest tip de activitate spațială.

Cele 17 articole ale Tratatului constituie fundamentul dreptului spațial și propune soluții noi și inovatoare în raport cu normele generale ale dreptul internațional.

Astfel, articolul I afirmă principiul conform căruia spațiul extraatmosferic și corpurile cerești sunt apanajul umanității și ar trebui să fie utilizate ”în beneficiul și în interesul tuturor țărilor” și proclamă libertatea de acces la corpurile cerești și în spațiul extraatmosferic, libertatea de explorare și utilizare de către toate statele, fără discriminare, în condiții de egalitate și în conformitate cu dreptul internațional. Evoluția de până în prezent a dreptului spațial a demonstrat că mare parte din aceste intenții au rămas doar la nivel declarativ.

Articolul II se concentrează pe principiul neaproprierii naționale; aproprierea nu este posibilă nici prin ”proclamarea suveranității, prin intermediul utilizării sau ocupației, sau prin orice alte mijloace”. În practică, în special în domeniul telecomunicațiilor spațiale, din perspectiva frecvențelor alocate și a orbitelor sateliților, acest principiu a stabilit abordarea practică a aproprierilor de facto, deși s-ar putea spune că Tratatul Spațial nu face o delimitare clară între ceea ce înseamnă utilizare și apropriere națională.

Articolul III subliniază că activitățile spațiale ”trebuie să se realizeze în conformitate cu dreptul internațional”. Obligațiile prevăzute de Tratatul Spațial trebuie coroborate cu Carta ONU, întrucât obligațiile ce decurg din Carta ONU prevalează în fața drepturilor și obligațiilor din alte tratate. Din perspectiva telecomunicațiilor spațiale, articolul 41 din Carta ONU mandatează Consiliul de Securitate să dispună măsuri ca răspuns la încălcarea normelor dreptului internațional (agresiune, amenințare) care pot include în mod expres întreruperea totală sau parțială a comunicațiilor prin ”radio și a altor mijloace de comunicație” o funcțiune realizată din ce în ce mai mult cu ajutorul sateliților de telecomunicații. Sub incidența acestui principiu, orbitele sateliților nu pot face obiectul aproprierii naționale.

Mai trebuie subliniat că regula neaproprierii, aplicabilă tuturor entităților inclusiv entități private și organizații interguvernamentale, constituie diferența fundamentală între regimul juridic al spațiului extraatmosferic și cel aerian, caracterizat prin suveranitatea exclusivă și completă a statului asupra spațiului aerian aflat deasupra teritoriului său conform articolului 1 din Convenția de la Chicago din 1944.

Articolul IV impune o limitare cu privire la militarizarea spațiului extraatmosferic prin interzicerea ”plasării pe orbita circumterestră a oricărui obiect purtător de arme nucleare sau orice alte tipuri de arme de distrugere în masă”. Cu toate acestea, ”nu este interzisă utilizarea personalului militar pentru cercetări științifice sau orice alte activități în scop pașnic.”

Pentru unii autori, acest articol nu ar fi atât de restrictiv în a asigura demilitarizarea spațiului extraatmosferic. Articolul IV alin. (2) dispune non-militarizarea Lunii și a celorlalte corpuri cerești și proclamă obligația de a utiliza Luna și alte corpuri cerești ”exclusiv în scopuri pașnice”.

Din perspectiva telecomunicațiilor spațiale, utilizarea în scopuri pașnice trebuie analizată în lumina existenței sateliților utilizați în interceptarea comunicațiilor și războiul radioelectronic coroborat cu articolul 41 din Carta ONU, din cel puțin două puncte de vedere, primul legat de alimentarea acestor sateliți care se realizează în principal cu energie solară (existând astfel legătura directă cu uzufructul resurselor spațiului extraatmosferic) și al doilea referitor la practica statelor ce traduce sintagma ”în scopuri pașnice” prin non-agresiv.

În articolul V, este acordată o imunitate supranațională astronauților în calitatea lor de ”trimiși ai umanității”. În raport cu telecomunicațiile spațiale, în special cu privire la cercetarea radio a spațiului extraatmosferic, pot fi exprimate unele îndoieli asupra aplicării practice a afirmației potrivit căreia ”Statele Părți la Tratat vor informa deîndată celelalte State Părți la Tratat sau pe Secretarul General al ONU cu privire la orice fenomen descoperit în spațiul extraatmosferic”.

Mai mult, sateliții de telecomunicații, la instalarea și operarea lor, pot necesita intervenția umană în spațiul extraatmosferic iar din această perspectivă statele deținătoare au dreptul de a fi asistate de celelalte state în cazul punerii în pericol a astronauților.

O problemă conexă insuficient dezvoltată din punct de vedere juridic este cea legată însă de situația Stației Spațiale Internaționale, și anume calificarea celor aflați la bord pentru o perioadă mai mare de timp ca astronauți și dacă activitățile lor la bord ar trebui considerate zbor spațial, intrând astfel sub incidența articolului V din Tratatul Spațial.

Articolul VI privește responsabilitatea internațională ce decurge din activitățile naționale în spațiul extraatmosferic, ”indiferent dacă acestea sunt sau nu realizate de organisme guvernamentale ori de entități neguvernamentale”.

Acest articol reprezintă o premisă pentru articolele VII și VIII, statuând astfel un regim al responsabilității internaționale pentru activități spațiale eminamente private. Astfel, în condițiile în care telecomunicațiile spațiale și implicit sateliții reprezintă un domeniu cu o pondere privată majoritară, entitățile neguvernamentale trebuie să obțină autorizarea activității spațiale conform legislației naționale condiție sine qua non a lansării, ca parte a ”autorizării și supervizării continue” a statului parte la Tratatul Spațial.

Articolul VII stabilește răspunderea pentru prejudiciile cauzate de un obiect lansat în spațiul extraatmosferic. Orice stat parte la Tratat care lansează sau achiziționează lansarea unui obiect în spațiul extraatmosferic, precum și orice stat parte a cărui teritoriu sau facilitate este lansat un astfel obiect, este responsabil din punct de vedere internațional. Având în vedere numărul mare de entități guvernamentale și neguvernamentale implicate în unele proiecte spațiale, responsabilitățile sunt din ce în ce mai greu de determinat.

În articolul VIII se statuează jurisdicția și controlul statului de lansare asupra obiectului și a personalului lansat în spațiul extraatmosferic, cât timp aceștia se află în spațiul extraatmosferic.

Unele din problemele nesoluționate rezultată din dispozițiile acestui articol în raport cu telecomunicațiile spațiale este legată de transferul de licență în operarea satelitului de telecomunicații și schimbarea proprietății asupra satelitului aflat pe orbită.

Dacă există o schimbare de proprietate în orbită, statul de lansare rămâne aceeași; statul parte la Tratatul Spațial responsabil se poate schimba în funcție de naționalitatea noului operator, dar statul de înregistrare nu se poate schimba, deoarece el trebuie să fie stat de lansare.

Se poate ajunge astfel la o situație complexă privind controlul satelitului: un stat de lansare avându-l înregistrat, astfel având în jurisdicția și controlul său satelitul, nu este responsabil dar trebuie însă să autorizeze și să supravegheze activitatea în conformitate cu articolul VI.

Articolul IX stipulează că explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic ar trebui să fie bazată ”pe principiile cooperării și asistenței mutuale” și dă statului în cauză posibilitatea de a ”iniția consultări internaționale corespunzătoare” în cazul în care consideră că activitatea unui alt stat ”ar putea provoca interferențe dăunătoare cu activități ale altor state părți în explorarea și utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic, inclusiv a Lunii și a altor corpuri cerești”.

Cât privește telecomunicațiile prin satelit, multe state încep să își pună serioase probleme cu privire la creșterea numărului deșeurilor spațiale și transformarea anumitor părți ale spațiului extraatmosferic, în special orbita geostaționară, într-un veritabil coș de gunoi.

Încălcarea dispozițiilor articolului IX se manifestă în domeniul sateliților de telecomunicații în special prin intermediul deșeurilor spațiale și prin perturbații prejudiciabile prin interferențe electromagnetice la adresa sateliților învecinați.

Astfel, problema deșeurilor spațiale în raport cu dispozițiile articolului IX a fost pentru prima dată aplicată în cazul Chinei deși există autori care consideră distrugerea propriilor sateliți ca un drept de dispoziție, întrucât noțiunea de interferență dăunătoare nu ar avea o definiție explicită în dreptul internațional.

Cât privește interferența electromagnetică, Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor a creat o obligație, de a evita interferențele dăunătoare în spectrul de radiofrecvență. Deși Constituția UIT stabilește un proces de mediere în cazul apariției interferențelor, practic nu pot impune măsuri coercitive unui operator care refuză să corecteze interferențele accidentale ori intenționate.

Articolele X și XI reiterează principiul cooperării internaționale și al reciprocității în explorarea și utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic și impun, ”în măsura posibilului”, aducerea la cunoștința secretarului general al ONU, publicului și comunității științifice internaționale a informațiilor obținute. Acest limbaj este unul ambiguu și ideatic, mai degrabă, decât o obligație.

În cadrul articolului XIII se face vorbire despre condițiile impuse tuturor stațiilor și instalațiilor, echipamentelor și vehiculelor spațiale ce sunt accesibile ”pe bază de reciprocitate” între reprezentanții statelor parte la Tratat.

În final există o serie de clauze finale privitoare la aplicabilitate (articolul XIV), aderare, ratificare și intrare în vigoare (articolul XV), eventualele amendamente (articolul XVI), procedura de retragere din Tratat (articolul XVI) și modalitatea de depunere a Tratatului (articolul XVII).

La mai bine de patruzeci de ani de la redactarea acestui Tratat, urmare a schimbărilor survenite atât în geopolitica internațională cât și la nivel tehnologic, este evident că unele prevederi se impun a fi modificate.

Deși potrivit unor autori cadrul său este unul flexibil ce permite interpretări și multe direcții de acțiune, este totuși important a se adapta reglementările activităților spațiale la noile realități, deoarece ”datorită presiunii crescânde din partea unui număr de țări pentru privatizarea, comercializarea și dereglementarea activităților spațiale a crescut precum și datorită globalizării, împreună cu recentele modificări în situația geopolitică globală, se creează dezacorduri îngrijorătoare cu privire la interpretarea Tratatului, punerea sa în aplicare, precum și la direcția de dezvoltare juridică pe viitor”.

Una din soluțiile de modificare ale acestui instrument juridic ar fi redactarea unui protocol anexă la Tratat deoarece un astfel de instrument ar fi mai flexibil în cazul unor amendări ulterioare care se dovedesc necesare, având în vedere dezvoltarea rapidă a activităților spațiale.

2.2.3. Acordul cu privire la salvarea astronauților, reîntoarcerea astronauților și

restituirea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic

Acordul cu privire la salvarea astronauților, reîntoarcerea astronauților și restituirea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic, denumit în continuare ”Acordul de salvare”, a fost deschis spre semnare la 22 aprilie 1968 și a intrat în vigoare la 03 decembrie 1968.

După câteva luni de la intrarea în vigoare a Tratatului Spațial, a fost finalizată elaborarea Acordului de salvare. Acesta clarifică statutul internațional al astronauților și statutul juridic al obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic. În textul Acordului de salvare se face referire la autoritatea de lansare care se referă la statul responsabil ori organizația interguvernamentală responsabilă de lansare, sintagmă care înlocuiește ceea ce prin Tratatul Spațial era definit drept stat de lansare fără însă a se obține o mai bună clarificare conceptuală.

În contextul dezvoltării turismului spațial, prin care persoane fizice însoțesc astronauții în spațiul extraatmosferic, Acordul de salvare apare ca instrument juridic ce nu este dezvoltat spre o completă determinare a tuturor situațiilor juridice ce pot apărea în această direcție. Deși s-ar putea impune dezvoltarea unui instrument juridic internațional aparte pentru activitățile spațiale ce implică turismul spațial, Acordul de salvare nu are o relevanță imediată în privința telecomunicațiilor prin satelit.

2.2.4. Acordul care guvernează activitățile statelor pe Lună și celelalte corpuri cerești

Acordul care guvernează activitățile statelor pe Lună și celelalte corpuri cerești, denumit în continuare ”Acordul Lunii” a fost deschis spre semnare la 18 decembrie 1979, a întâmpinat dificultăți în problema aderării la el întrucât dispozițiile sale sunt mult mai restrictive decât cele ale Tratatului Spațial din 1967. Intrat în vigoare aproape cinci ani mai târziu, la 11 iulie 1984, acest Acord are patru state semnatare și șaisprezece care l-au ratificat.

Surprinzător, cele mai active state în domeniul spațial nu au ratificat până în prezent acest Acord.

Câteva din principiile stabilite în tratatele anterioare au fost reafirmate în acest Acord, subliniindu-se obiectivul utilizării exclusive în scopuri pașnice, fără a se interzice expres utilizarea personalului militar în activități de cercetare științifică sau orice alte scopuri pașnice.

Prin intermediul acestui Acord s-a instituit un regim internațional pentru a exploata resursele de pe Lună și corpurile cerești, de o manieră echitabilă, între toate statele părți care beneficiază de aceste resurse, cu o atenție deosebită acordată intereselor și nevoilor statelor în curs de dezvoltare.

Însă formulările cuprinse în textul acestui Acord, legate de ”apanajul întregii umanități” și ”patrimoniul comun al umanității”, au dat și dau în continuare naștere la vii dezbateri în comunitatea academică și la nivel internațional.

Deși cele două expresii urmăresc același scop, și anume, desfășurarea activităților în spațiu pentru bunăstarea și interesul tuturor statelor, dincolo de aspectul de exploatare echitabilă a resurselor ar trebui să introducă un element de solidaritate în dreptul internațional spațial.

Concomitent cu liberalizarea și privatizarea activităților spațiale, aceste concepte au fost slăbite, mai ales în aspectul lor economic. Până în momentul actual, Acordul Lunii nu are un impact semnificativ asupra telecomunicațiilor prin satelit.

2.2.5. Convenția internațională privind răspunderea pentru daunele

cauzate de obiectele spațiale

Convenția internațională privind răspunderea pentru daunele cauzate de obiectele spațiale, cunoscută drept ”Convenția răspunderii”, a fost deschisă spre semnare la 29 martie 1972 și a intrat în vigoare la 1 septembrie 1972.

Având în vedere creșterea rapidă a activităților spațiale s-a impus nevoia reglementării răspunderii pentru aceste activități. Convenția răspunderii face trimitere la principiile consacrate în Tratatul Spațial dar distinge între responsabilitatea absolută și responsabilitatea pentru culpă. Se vorbește de responsabilitate absolută pentru prejudiciile cauzate de obiecte spațiale suprafața Pământului sau asupra unor aeronave aflate în zbor.

Responsabilitatea pentru culpă se referă la situația în care prejudiciul se produce în altă parte decât pe suprafața terestră, într-un obiect spațial lansat de alt stat, sau persoanelor sau bunurilor aflate la bordul unui obiect spațial, situație în care statul de lansare răspunde numai de pagubele produse din culpa sa, sau a persoanelor responsabile.

Trebuie menționate două aspecte relevante. Primul este cel legat de faptul că responsabilitatea asociată activităților spațiale poate îmbrăca atât o latură civilă cât și una penală, putând fi implicate, pe lângă statele semnatare, atât companii private, organizații nonguvernamentale, cât și persoane fizice, iar cel de-al doilea este legat de aspectul practic conex identificării proprietarului obiectului spațial care a cauzat prejudiciul, în sensul că este foarte dificilă identificarea provenienței obiectului spațial și implicit aplicarea răspunderii statului de lansare. Pentru solicitarea despăgubirilor Convenția răspunderii prevede că cererile se înaintează pe canale diplomatice.

Vorbim așadar aici în principal de răspunderea civilă delictuală, ce presupune un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă persoană chemată să răspundă are obligația de a repara prejudiciul.

Activitățile spațiale implică costuri ridicate și riscuri considerabile. Ele sunt efectuate tot mai des de către entități private, pentru care însă problema responsabilității este una foarte mare.

O lipsă de claritate și de garanții pentru o asemenea responsabilitate are ca efect limitarea investițiilor private în domeniul spațial. Relativ recent unele state au început să introducă în legislațiile naționale prevederi privind imunitatea limitată pentru companii private în domeniul spațial, fie ele furnizoare de servicii de lansare ori producători de echipamente.

Unele legislații naționale prevăd norme specifice care reglementează răspunderea pentru daunele cauzate de obiecte spațiale precum și dispoziții specifice referitoare la investigarea accidentelor de lansare. Riscurile asociate cu asigurarea activităților de lansare nu sunt asumate numai de către asigurător ci și de unul sau mai mulți reasiguratori.

Repararea prejudiciului nu trebuie însă să constituie o îmbogățire fără just temei a victimei. Doctrina națională oferă un suport elocvent în lămurirea aspectelor legate de repararea prejudiciilor efect al daunelor produse de obiectele spațiale.

Mai mult, în materia răspunderii civile delictuale, nu este obligatorie recurgerea la calea procedurii judiciare pentru a se obține repararea prejudiciului, ci se poate încheia în mod valabil o convenție între victimă și autorul prejudiciului, prin care părțile să stabilească atât întinderea despăgubirilor, cât și modalitatea de achitare a acestora.

Ce nu poate fi însă acoperit întotdeauna este nivelul despăgubirilor disponibile. Din aceste motive unele legislații naționale conțin măsuri pentru plata creanțelor care depășesc cuantumurile de răspundere civilă.

2.2.6. Convenția cu privire la înregistrarea de obiecte lansate în spațiul extraatmosferic

Convenția cu privire la înregistrarea de obiecte lansate în spațiul extraatmosferic, denumită în continuare ”Convenția înregistrării”, a fost deschisă spre semnare pe 14 ianuarie 1975 și a intrat în vigoare pe 15 septembrie 1976.

În decembrie 1961, prin Rezoluția A/RES/1721(XVI), Adunarea Generală a ONU a invitat statele ce lansează obiecte în spațiul extraatmosferic ”să informeze deîndată Comitetul pentru Utilizarea Pașnică a Spațiului Extraatmosferic, prin intermediul Secretarului General, pentru înregistrarea lansărilor”. Ulterior a fost desemnat un Oficiu pentru Afaceri Spațiale care are în grijă acest registru, ce a fost completat începând cu anul 1962.

Prin Rezoluția A/RES/3235(XXIX) a Adunării Generale a ONU din 12 noiembrie 1974 a fost adoptată Convenția înregistrării. Convenția prevede la articolul X ca, la zece ani după intrarea sa în vigoare, problema posibilității revizuirii să fie introdusă pe ordinea de zi a Adunării Generale. Consecință a acestei prevederi în cadrul Adunării Generale a fost supus dezbaterii un raport remis Subcomitetului Juridic al COPUOS, raport ce dă o atenție deosebită noțiunii de stat de lansare.

Convenția înregistrării dă statului de lansare competența de înregistrare. În situația în care două sau mai multe state contribuie la lansare, atunci acestea stabilesc de comun acord statul care înregistrează obiectul spațial. Spre deosebire însă de Rezoluția A/RES/1721(XVI), în Convenția înregistrării nu este stipulată obligația similară privind ”informarea deîndată” a Secretarului General privind lansarea.

În raport cu sateliții de telecomunicații cu dublă utilizare (civilă și militară) sau chiar pentru cei exclusiv militari, este greu de presupus că statele de lansare ar putea accepta o astfel de informare inclusă expres printr-o convenție internațională.

Cel puțin teoretic Convenția înregistrării ar trebui să fie cea mai importantă în special dacă ne referim la problema deșeurilor spațiale, problemă cu care se confruntă tot mai acut toți actorii implicați în activitățile spațiale, întrucât acestea pot provoca prejudicii majore obiectelor spațiale lansate și aflate deja pe orbită.

2.2.7. Stadiul aplicării, problemele și provocările cu care se confruntă cele

cinci tratate ale ONU privitoare la spațiul extraatmosferic

În anul 2000, Subcomitetul Juridic al COPUOS a inclus pe ordinea de zi punctul referitor la ”Statutul instrumentelor juridice internaționale relativ la spațiul extraatmosferic” care ulterior a devenit „Statutul și aplicarea celor cinci tratate ale ONU privind spațiul”.

Prin acest document se poate urmări stadiul tratatelor sus-menționate, în sensul semnării ori ratificării lor. Astfel, la 1 ianuarie 2015, Tratatul Spațial era ratificat de 103 state și semnat de 25, Acordul de salvare era ratificat de 94 de state, semnat de 24 de state și acceptat de 2 state, Convenția răspunderii era ratificată de 92 de state, semnată de 21 și acceptată de 3 state, Convenția înregistrării era ratificată de 62 de state, semnată de 4 și acceptată de 3 state iar Acordul Lunii era ratificat de 16 state și semnat de 4 state.

În fiecare an, Adunarea Generală a ONU cere membrilor săi să devină părți la tratatele privitoare la spațiul extraatmosferic, dar apelul său nu pare să aibă mult succes în ultimii ani.

Dificultatea de a găsi noi membri și tendința statelor părți de a nu își îndeplini angajamentele asumate contribuie la o degradare progresivă a valorii acestor instrumente juridice.

O îngrijorare deosebită este legată de scăderea continuă a numărului obiectelor spațiale lansate și înregistrate. Registrul de Înregistrări constituit în acest sens este ținut la Viena în cadrul Oficiului ONU pentru Afaceri Spațiale, iar pentru ca acesta să fie util și respectat, trebuie să fie cât mai complet. Potrivit unor autori, ar fi mai facil controlul asupra obiectelor lansate în cazul în care registrul ar fi păstrat de către UIT, care atribuie frecvențele și orbite.

Subcomitetul Juridic al COPUOS este conștient de această tendință negativă și încearcă să găsească modalități de a le contracara. Din acest motiv, acesta a dezvoltat un document cuprinzând ”Avantajul de a deveni parte la Convenția privind înregistrarea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic”.

Astfel, Subcomitetul Juridic a dezvoltat o listă a ”beneficiilor de a deveni parte la tratatele Națiunilor Unite privind spațial extraatmosferic”. Un aspect important, chiar poate o lacună de codificare, se referă la faptul că acest text nu prevede decât statele în sine fără a face referire la alți actori internaționali din domeniul spațial, organisme internaționale, organizații neguvernamentale ori persona fizice, care joacă deja de mult timp un rol important în activitățile spațiale.

În activitatea sa, Subcomitetul Juridic este, de asemenea, ghidat de recomandările, observațiile, concluziile și rapoartele de grupurilor de lucru pe dreptul internațional spațial.

Printre avantajele enumerate se evidențiază cel legat de beneficiul de mijloace suplimentare și proceduri care ajuta la identificarea obiectelor spațiale și dreptul de a solicita asistență din partea altor state, inclusiv din partea statelor ce posedă instalații de monitorizare și de urmărire, pentru a identifica un obiect spațial care a cauzat daune sau care ar putea fi de natură periculoasă sau dăunătoare.

La a 46-a reuniune a Subcomitetului Juridic al COPUOS din martie 2007, unele delegații au exprimat opinia că, deși dispozițiile și principiile din tratatele Națiunilor Unite privind spațiul extraatmosferic au constituit un regim juridic respectat de statele semnatare și mai multe state ar trebui să fie încurajate să adere la ele, cadrul legal pentru activitățile din spațiul extraatmosferic trebuie modificat și dezvoltat în continuare pentru a ține pasul cu progresele tehnologice spațiale și modificările din natura activităților spațiale.

Aceste delegații și-a exprimat opinia că lacunele ce decurg din cadrul legal în vigoare ar putea fi abordate prin dezvoltarea unei convenții cuprinzătoare, universale, privind dreptul internațional spațial fără a perturba principiile fundamentale prevăzute în tratatele în vigoare.

Tratatul Spațial este un document de principiu, un principiu legat de utilizarea pașnică și în beneficiul umanității a spațiului extraatmosferic, dar care se dovedește mult prea dificil de pus în practică. Columbia, China și Federația Rusă au propus Subcomitetului Juridic al COPUOS să ia în considerare posibilitatea și oportunitatea de elaborare a unei convenții universale asupra dreptului internațional spațial care să fie rezultatul unui grup de lucru special format în acest scop.

Principiul intereselor comune ale omenirii este ușor de înțeles, dar de asemenea dificil de implementat. Statele deținătoare de tehnologii spațiale dezvoltate nu sunt dispuse să împărtășească rezultatele cu alte state, lipsind astfel de substanță măsurile concrete pentru a se putea realiza proiecte în comun. Deși explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic este una liberă, de fapt, au capacitatea de realizare a acestor activități doar un număr restrâns de state, organizații naționale și internaționale, ceea ce face din ele o minoritate.

Potrivit statisticilor, organizațiile internaționale ce au ca obiect activitățile spațiale sunt 6, cu membri din aproximativ 40 de state. Mai mult, Comitetul ONU pentru Utilizarea Pașnică a Spațiului Extraatmosferic are 70 de membri, la reuniuni absentând adesea peste 10 state.

Cele mai multe state care sunt membre ale ONU nu dețin capabilități de implicare în spațiul extraatmosferic și pe cale de consecință nu au interese legate de dezvoltarea cadrului legal aferent acestui domeniu.

Pentru a declanșa o reală preocupare a tuturor statelor în materia dreptului internațional spațial, COPUOS a făcut diverse eforturi plecând de la cursuri de formare până la activități de sponsorizare în dreptul spațial.

Promovarea dreptului internațional spațial este o sarcină pe termen lung, ce depinde de progresul științei și tehnologiei spațiale a statelor și de posibilitatea de a aduce beneficii economice concrete.

O altă problemă îngrijorătoare este cea legată de utilizarea militară a spațiului extraatmosferic. Deși Războiul Rece s-a încheiat, cel puțin la nivel declarativ, cursa înarmărilor în spațiul extraatmosferic, practic aceasta nu a încetat niciodată.

La nivel internațional există o preocupare pentru impunerea utilizării în scopuri pașnice a spațiului extraatmosferic și, în acest sens, este nevoie de o dispoziție expresă de interzicere și a armelor convenționale nu doar a celor de distrugere în masă și de plasare a lor pe orbită.

În raport cu aceasta, Tratatul Spațial face doar o trimitere generală la interzicerea armelor de distrugere în masă. Multe din obiectele spațiale sunt cu dublă utilizare, militarizarea activităților spațiale fiind în ultimă instanță inevitabilă.

Un alt aspect relevant este legat de Acordul de salvare, un instrument juridic internațional contestat chiar și de statele care nu sunt parte la el.

În plus față de problema neclară a statutului astronauților, mai apar două probleme ce dau naștere la discuții legate de salvarea acestora: prima este legată de cui îi revine cererea de salvare iar a doua, dacă obiectul spațial ce conține echipajul obiect al salvării a creat daune la sol, ce se întâmplă dacă sunt sechestrați astronauții ori obiectul spațial pentru a se facilita consultările cu statul aparținător, în vederea despăgubirilor.

Pentru salvarea astronauților, viziunea generală este că aceasta este o obligație generală, chiar dacă cererea ar trebui să adresată de statul lansare, statul care poate realiza salvarea nu trebuie să aștepte compensații, ci să procedeze similar cu practica salvării vieților pe mare.

Această salvare poate fi văzută ca o obligație națională, dar nu și obligație la adresa unei entități private deoarece principalele obligații naționale nu pot fi suportate de către sectorul privat, întrucât ”[…] normele juridice imperative, care organizează structura și funcționarea statului, sunt de ordine publică generală sau politică. Normele de drept privat descriu însă o ordine juridică aparte, care, deși e cuprinsă in ordinea publică generală, nu interferează direct cu funcționarea mecanismelor etatice”. Pentru a doua întrebare, și anume dacă statul sechestrează echipajul sau deteriorează obiectele spațiale, nu există în prezent o jurisprudență relevantă în materie.

Convenția răspunderii ridică una din problemele importante și anume cea legată de definirea clară a statului de lansare, întrucât dacă un organism privat internațional realizează o lansare trebuie determinat eventualul responsabil.

Dacă însă se ia în considerare cazul companiei Sea Launch atunci cum se poate determina statul de lansare pentru lansări din marea liberă? O altă problemă este conexă definirii neechivoce a noțiunii de obiect spațial pentru că atunci vor fi afectate și încadrarea consecințelor provocate de deșeurile spațiale.

Convenția înregistrării se confruntă de asemenea cu o serie de alte probleme. Prima este legată de faptul că ar trebui să fie înregistrate obiectele spațiale iar nu lansările pentru că astfel s-ar ști în prealabil care este statul de lansare și s-ar putea aplica mai eficient Convenția răspunderii.

A doua problemă este legată de durata mare pe care o necesită unele lansări în anumite state. În acest context, cât timp legislațiile naționale nu sunt suficient de explicite, se pune întrebarea cum se poate face informarea în timp util și deîndată a responsabililor din cadrul ONU cu privire la lansare.

Din datele statistice, deși după intrarea în vigoare a Convenției răspunderii, numărul de lansări a crescut, numărul înregistrărilor a scăzut pe aceeași perioadă de timp.

Din cele cinci instrumente internaționale, Acordul Lunii este cel față de care se manifestă cea mai mare opoziție. Aceasta deoarece principalele puteri spațiale, în speță SUA, China și Federația Rusă au obiectat în privința sintagmei ”Luna patrimoniu comun al întregii omeniri”.

Interesant este că nici Uniunea Europeană nu apare printre semnatarii acestui Acord.

2.2.8. Acorduri multilaterale și bilaterale

Dezvoltarea activităților spațiale a condus de asemenea la creșterea numărului de acorduri internaționale bilaterale și multilaterale între state sau organizații internaționale.

Acordurile implică serviciile de suport pentru telecomunicațiilor prin satelit, anume lansarea de sateliți, așa cum este cel încheiat între Kazahstan, Federația Rusă și SUA privind lansarea unui satelit de la cosmodromul Baikonur precum și cel încheiat între Brazilia și Statele Unite ale Americii privind activitățile de la lansare de la baza din Alcantara.

Exemple de acorduri încheiate între un stat și o organizație internațională sunt protocolul semnat între guvernul italian, guvernul kenian și Agenția Spațială Europeană (ESA) privind organizarea și funcționarea echipamentelor ESA asociate stației de lansare de la Malindi, Kenya și acordul semnat între guvernul francez și ESA cu privire la utilizarea Centrului Spațial Guyana, semnat pe 29 noiembrie 1993.

Poate unul din cele mai importante instrumente juridice multilaterale în materia dreptului internațional spațial este Acordul de cooperare privind Stația Spațială Internațională semnat pe 29 septembrie 1988 și intrat în vigoare pe 30 ianuarie 1992.

Acest Acord a avut drept scop stabilirea unui cadru de cooperare internațională pe termen lung în rândul semnatarilor, pe baza unui parteneriat autentic, pentru proiectarea detaliată, dezvoltarea, exploatarea, precum și utilizarea în scopuri pașnice a unei stații spațiale internaționale locuite permanent, toate în conformitate cu dreptul internațional.

Printre acordurile multilaterale, sunt și actele sau tratatele de instituire ale organizațiilor internaționale ce acționează în domeniul de activităților spațiale, cum ar fi Convenția ESA, Constituția, Convenția și Regulamentele UIT și Carta Națiunilor Unite.

CAPITOLUL III

PRINCIPII DE DREPT INTERNAȚIONAL SPAȚIAL

3.1. DEFINIȚIE, SUBIECT ȘI IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL SPAȚIAL

Dreptul internațional public, care creează cadrul general al dreptului spațial, este acea ramură a dreptului, sistem de principii și norme juridice, scrise sau nescrise, create de către state, dar și de către celelalte subiecte de drept internațional, pe baza acordului lor de voință, în scopul reglementării raporturilor internaționale.

Dreptul spațial reprezintă ansamblul de norme juridice create de state pentru reglementarea relațiilor dintre ele și alte subiecte ale sale, relații ce iau naștere ca urmare a explorării și folosirii spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești.

Principalul subiect este statul, care este nu numai principalul purtător de drepturi și obligații, ci și creatorul și apărătorul dreptului internațional, întrucât obiectul reglementării dreptului internațional spațial, în sens restrâns, sunt relațiile între subiectele de drept internațional. Subiecte ale dreptului internațional spațial sunt și organizațiile internaționale interguvernamentale, care desfășoară activități spațiale.

Un alt subiect al dreptului internațional spațial este omenirea, în întregul ei, ori așa cum s-a precizat în teorie, societatea ori comunitatea internațională. Termenul de comunitate internațională, folosit pentru a desemna multitudinea relațiilor internaționale lato sensu presupune, ca liant, o serie de legături de ordin afectiv, în timp ce termenul de societate internațională este considerat preferabil pentru că descrie, cu mai multă exactitate, stadiul actual al relațiilor între entitățile ce se manifestă pe plan internațional.

Izvoarele dreptului internațional spațial sunt, în general, cele ale dreptului internațional public. Exprimând în maniera sa cea mai limpede, directă și neechivocă voința și interesul statelor prezente în viața internațională de a se conforma unor reguli, tratatul internațional constituie principalul izvor al dreptului spațial. În acest sens, ”riguros vorbind, un tratat internațional privește statele–părți, deci subiectele de drept internațional, care sunt destinatarele prevederilor pe care acest document le cuprinde”.

Consacrarea normelor juridice aplicabile relațiilor dintre subiectele de drept internațional, se concretizează și prin alte mijloace juridice, cum sunt cutuma internațională și celelalte izvoare de drept internațional, dar având un rol secundar în izvoarele acestui drept.

Principalele tratate internaționale ale dreptului internațional spațial sunt, după cum am menționat anterior în cuprinsul lucrării:

“Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea și folosirea spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești”, din 27 ianuarie 1967 (în vigoare din 10 octombrie 1967);

“Acordul cu privire la salvarea astronauților, reîntoarcerea lor și restituirea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic”, din 22 aprilie 1968 (în vigoare din 3 decembrie 1968);

“Convenția cu privire la răspunderea internațională pentru daunele provocate de obiectele spațiale”, din 29 martie 1972 (în vigoare din 1 septembrie 1972);

“Convenția asupra înregistrării obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic”, din 14 ianuarie 1975 (în vigoare din 15 septembrie 1975);

“Acordul guvernând activitățile statelor pe Lună și celelalte corpuri cerești”, din 18 decembrie 1979 (în vigoare din 11 iulie 1984).

Principalele tratate multilaterale, cu caracter special, care consacră normele de bază ale dreptului spațial și sunt aplicabile atât statelor, cât și organizațiilor internaționale, sunt:

“Tratatul interzicând testarea armelor nucleare în atmosferă, în spațiul extraatmosferic și sub apă”, din 5 august 1963 (în vigoare din 11 iulie 1984);

“Convenția cu privire la distribuirea semnalelor purtătoare de programe transmise prin satelit”, Convenția Bruxelles din 21 mai 1974 (în vigoare din 25 august 1979);

“Acordul privind Organizația Internațională a Telecomunicațiilor prin Satelit” (ITSO), din 20 august 1971 (în vigoare din 12 februarie 1973);

“Acordul privind înființarea INTERSPUTNIK – Organizația și Sistemul Internațional al Comunicațiilor Spațiale”, din 15 noiembrie 1971 (în vigoare din 12 iulie 1972);

“Convenția privind înființarea Agenției Spațiale Europene” (ESA), din 30 mai 1975 (în vigoare din 30 octombrie 1980);

“Acordul Corporației Arabe pentru Comunicațiile Spațiale” (ARABSAT), din 14 aprilie 1976 (în vigoare din 16 iulie 1976), amendat în 1990;

“Acordul privind cooperarea în domeniul explorării și al utilizării spațiului extraatmosferic în scopuri pașnice” (INTERCOSMOS), din 13 iulie 1976 (în vigoare din 25 martie 1977);

“Convenția privind Organizația Internațională a Sateliților Mobili” (IMSO), (amendată în aprilie 1988 pentru a asigura restructurarea INMARSAT, amendamente ce au intrat în vigoare la 31 iulie 2001) din 3 septembrie 1976 (în vigoare din 16 iulie 1979);

“Convenția privind înființarea Organizației Europene a Telecomunicațiilor prin Satelit” (EUTELSAT), (amendată în conformitate cu deciziile luate de părțile EUTELSAT în mai 1999 în vederea restructurării EUTELSAT), din 15 iulie 1982 (în vigoare din 1 septembrie 1985);

“Convenția privind înființarea unei Organizații Europene pentru Exploatarea Sateliților Meteorologiei” (EUMETSAT) (amendată în iunie 1991 în vederea lărgirii obiectivelor: includerea monitorizării climei și permiterea execuției programelor opționale; amendamentele au intrat în vigoare la 19 noiembrie 2000), din 24 mai 1983 (în vigoare din 19 iunie 1986);

“Constituția și Convenția Telecomunicațiilor Internaționale”, (UIT), din 22 decembrie 1992 (în vigoare din 1 iulie 1994).

Principiile dreptului internațional spațial, elaborate în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului internațional, constituie criteriul de apreciere a fundamentului juridic și a eficacității tuturor normelor de drept spațial, fiind astfel imperative prin chiar conținutul, esența și finalitatea lor.

Având în vedere Rezoluțiile Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite nr. A/RES/1721(XVI) din 20 decembrie 1961 și A/RES/1802(XVII) din 14 decembrie 1962, adoptate în unanimitate de statele membre ONU, principiile juridice și regulile ce guvernează activitatea statelor în spațiul extraatmosferic sunt:

Explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic se desfășoară în beneficiul și în interesul întregii omeniri.

Explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești sunt gratuite pentru toate statele pe baze echitabile și în conformitate cu dreptul internațional.

Spațiul extraatmosferic și corpurile cerești nu pot face obiectul aproprierii naționale prin afirmarea suveranității asupra lor, prin intermediul utilizării sau a ocupației, sau prin orice alte mijloace.

Activitățile statelor în explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic se desfășoară în conformitate cu dreptul internațional, inclusiv Carta Națiunilor Unite, în interesul menținerii păcii și securității internaționale și promovarea cooperării și înțelegerii internaționale.

Statele poartă responsabilitatea internațională pentru activitățile naționale în spațiul extraatmosferic, fie că sunt efectuate de către agențiile guvernamentale sau de către entități non-guvernamentale, precum și de a se asigura că activitățile naționale se desfășoară în conformitate cu principiile asumate. Activitățile entităților non-guvernamentale în spațiul extraatmosferic necesită autorizarea și supravegherea continuă de către statul în cauză. Atunci când activitățile sunt desfășurate în spațiu de către o organizație internațională, responsabilitatea pentru respectarea principiilor va fi asumată de către organizația internațională și de către statele participante la aceasta.

În explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic, statele trebuie să se ghideze după principiul cooperării și asistenței reciproce și efectuarea tuturor activităților în spațiu, cu respectarea corespunzătoare a intereselor altor state. În cazul în care un stat are motiv să creadă că o activitate în spațiul extraatmosferic sau un experiment planificat de către aceasta sau de resortisanții acestuia ar putea provoca interferențe dăunătoare cu activitățile altor state ori cu explorarea și utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic, aceasta trebuie să angajeze consultări internaționale corespunzătoare înainte de orice procedură legată de o astfel de activitate sau experiment.

Statul în al cărui registru este luat în evidență un obiect lansat în spațiu își păstrează jurisdicția și controlul asupra obiectului, precum și asupra oricărei persoane, purtată de acel obiect în timpul zborului spațial. Proprietatea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic, precum și a părților lor componente, nu este afectată de trecerea lor prin spațiu sau prin întoarcerea lor pe Pământ. Astfel de obiecte sau componente găsite dincolo de limitele statului de înmatriculare vor fi returnate respectivului stat, care trebuie să furnizeze datele de identificare, la cerere.

Fiecare stat care lansează sau asigură lansarea unui obiect în spațiu, precum și fiecare stat de pe teritoriul căruia este lansat un obiect, este răspunzător la nivel internațional pentru prejudiciul cauzat unui terț stat străin sau persoanelor sale fizice ori juridice de către obiectul lansat ori de către componentele sale pe Pământ, în spațiul aerian, sau în spațiul extraatmosferic.

Statele consideră că astronauții sunt trimișii întregii omenirii în spațiul extraatmosferic și vor depune toate diligențele pentru asistență în caz de accident, primejdie, sau aterizare de urgență pe teritoriul unui stat străin sau în marea liberă. Astronauții care au parte de o astfel de aterizare trebuie returnați în siguranță și cu promptitudine în statul de înmatriculare al vehiculului lor spațial.

Actul fundamental ce stă la baza Corpus Juris Spatialis, Tratatul Spațial din 1967, statuează de la bun început principiul interesului întregii omeniri în raport de activitatea în spațiul extraatmosferic.

De aici derivă principala teză a dreptului spațial, anume că spațiul extraatmosferic este patrimoniu comun al umanității iar acesta este explorat și folosit în mod liber și nediscriminatoriu de către toate statele și în mod pașnic.

Analiza principiilor ce guvernează activitatea în spațiul extraatmosferic este centrată pe principala problemă și motor al acestei activități, cea a resurselor și a exploatării acestora.

Așa cum în dreptul mării s-a impus ideea că ”explorarea și folosirea teritoriilor submarine și subsolului lor și exploatarea resurselor trebuie să se facă în beneficiul și în interesul umanității” tot așa și în dreptul spațial această activitate trebuie subsumată aceluiași principiu, ce și-a dovedit pe deplin aplicabilitatea.

Explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic nu sunt realizate în abstract, ele fiind susținute prin eforturi financiare considerabile, ci urmăresc scopuri bine determinate, fie că sunt comerciale ori militare.

Așadar este important de subliniat că, așa cum în dreptul mării, mult mai bine dezvoltat și integrat în dreptul internațional public, atunci când la nivelul Organizației Națiunilor Unite s-a pus problema teritoriilor submarine aflate în afara jurisdicțiilor naționale și a resurselor asociate acestor teritorii, așa și în dreptul spațial comunitatea internațională a trebui să facă față unei provocări legate de trecerea de la conceptul de res nullius la cel de res communis.

Prin comparație cu dreptul mării, conceptul de patrimoniu comun a apărut, într-unul din primele documente de referință la nivel internațional, Rezoluția A/RES/2749(XXV) a Adunării Generale a ONU în 1970, ce conținea Declarația asupra principiilor care guvernează teritoriile submarine dincolo de limitele jurisdicției naționale, prin care declară, la Paragraful 1, că aceste teritorii și resursele lor sunt ”patrimoniu comun al umanității”.

Principiul patrimoniului comun ”constituie o prezumție iuris et de iure că o asemenea regulă și principiu este o parte a dreptului internațional pozitiv”.

Legat de dreptul internațional pozitiv subliniem că din punct de vedere al codificării noțiunea de interese comune este reflectată și de o serie de alte concepte juridice cum sunt: jus cogens, obligații erga omnes invocarea responsabilității de un stat altul decât cel afectat etc.

Mai mult, atunci când ne referim la noțiunea de umanitate observăm că aceasta este una atemporală și aspațială. Atemporală este deoarece ea include atât generațiile trecute cât și cele viitoare și este aspațială deoarece include toți indivizii de pe Pământ.

Preambulul Declarației de la Viena din 1999 din cadrul conferinței UNISPACE III asupra mileniului spațial, arată că statele recunosc ”[…] că au avut loc schimbări semnificative în structura și conținutul activității spațiale la nivel global, așa cum se reflectă în creșterea numărului de participanți în activitățile spațiale la toate nivelurile, precum și contribuția tot mai mare a sectorului privat în promovarea și punerea în aplicare a activităților spațiale”

Toate aceste schimbări, survenite în ultima jumătate de secol, s-au bazat în principal pe avantajul tehnologic al puterilor spațiale, avantaj care s-a mărit în timp, în raport cu statele în curs de dezvoltare.

Acest avantaj tehnologic coroborat cu imperativul cooperării tuturor statelor este cel care în esență poate garanta folosirea pașnică a spațiului extraatmosferic prin limitarea riscurilor folosirii acestuia în scopuri militare.

3.2. PRINCIPIUL EXPLORĂRII ȘI UTILIZĂRII SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC SPRE BINELE ȘI ÎN INTERESUL ÎNTREGII OMENIRI

Ideea potrivit căreia explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic ar trebui să fie realizate “doar pentru progresul întregii omeniri și beneficiul tuturor statelor, indiferent de stadiul dezvoltării lor economice ori științifice” a apărut în preambul Rezoluțiilor Adunării Generale a ONU 1721(XVI) din 1961 și 1962(XVII) din 1963.

Rezoluția din 1963 prevede, în plus, la paragraful 1 că “explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic se realizează în beneficiul și interesul întregii omeniri”.

Aceste idei au fost reunite, de această dată cu forță obligatorie, în primul paragraf al articolului 1 din Tratatul Spațial din 1967, care prevede că: “Explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești trebuie făcute spre binele și în interesul tuturor țărilor, indiferent de gradul lor de dezvoltare economică sau științifică […]”, adăugând celor statuate anterior faptul că explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic reprezintă un ”apanaj al întregii umanități”.

Implicațiile obligației potrivit căreia explorarea și folosirea spațiului trebuie realizate în beneficiul și interesul tuturor statelor indiferent de gradul lor de dezvoltare economică și științifică continuă să se manifeste și în prezent, una din problemele cele mai delicate fiind delimitarea obiectivă a noțiunii de beneficiu. Din nou, dacă de raportăm la dreptul național, putem stabili o referință, în sensul că se poate analiza noțiunea de beneficiu din perspectiva naturii conținutului efectelor actelor juridice, acte juridice ce se produc în mod similar și în dreptul internațional, în sensul distingerii între acte patrimoniale și acte extrapatrimoniale, ajungându-se astfel la o clasificare generală a beneficiilor, în patrimoniale și extra-patrimoniale.

În raport cu acest aspect, statele membre ONU ce nu erau implicate în activitatea de explorare și utilizare a spațiului extraatmosferic au adus în discuție, în cadrul Conferinței ONU pentru explorarea și utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic din 1982, punerea efectivă la dispoziția umanității a datelor, informațiilor și rezultatelor activităților spațiale.

Această problemă a fost adusă și în atenția Comitetului ONU pentru Utilizarea Pașnică a Spațiului Extraatmosferic, intrând pe agenda Adunării Generale din 1996 obiect al “Declarației cu privire la cooperarea internațională în explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic în avantajul și în interesul tuturor statelor ținând în special seama de nevoile țărilor în curs de dezvoltare”.

Articolul 1 al Declarației din 1996 preia textul articolului I din Tratatul Spațial din 1967, dar aduce un plus interesant, în sensul că statuează “cooperarea internațională” care “se efectuează în beneficiul și interesul tuturor statelor indiferent de gradul lor de dezvoltare economică, socială sau științifică și tehnologică” ca ”trebuind să fie apanajul întregii omeniri”, cu ”atenție deosebită pentru nevoile țărilor în curs de dezvoltare”.

Declarația îndeamnă, statele implicate direct în activități spațiale să coopereze cu statele în curs de dezvoltare, în special cele cu “programe spațiale incipiente” (articolul 3), în modalități ce pot fi considerate cele mai eficiente, inclusiv prin ”cooperare guvernamentală și non-guvernamentală, comercială și non-comercială, la nivel internațional și multilateral, regional sau bilateral” (articolul 4).

O astfel de cooperare internațională ar trebui să vizeze, având în vedere nevoia de asistență tehnică rațională și eficientă în raport de alocarea de resurse financiare și tehnice, promovarea dezvoltării științei și tehnologiei spațiale și a aplicațiilor aferente, promovarea dezvoltării capabilităților spațiale relevante și adecvate în statele interesate și facilitarea schimbului de experiență și tehnologie între state pe baze reciproc avantajoase (articolul 5). După cum am mai precizat anterior acest transfer tehnologic trebuie avut în vedere ca element relevant în dezvoltarea relațiilor de cooperare și colaborare dintre state.

Agențiile naționale și internaționale, instituțiile de cercetare, organizațiile de ajutorare a statelor în curs de dezvoltare trebuie să ia în considerare utilizarea adecvată a aplicațiilor spațiale și potențialul de cooperare internațională pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare (articolul 6).

Utilizarea spre binele și în interesul întregii omeniri se regăsește formulată în mod similar și în textul Principiului II al Rezoluției Adunării Generale a ONU din 1986 privitoare la Principiile teledetecției.

3.3. PRINCIPIUL LIBEREI EXPLORĂRI ȘI UTILIZĂRI A SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC DE CĂTRE TOATE STATELE,

ÎN CONDIȚII DE EGALITATE

Tratatul Spațial din 1967 garantează libertatea de explorare și utilizare a spațiului extraatmosferic fără discriminare și pe bază de egalitate în deplină concordanță cu dreptul internațional. Articolul I ”clarifică intenția Tratatului în sensul că spațiul cosmic și corpurile cerești sunt deschise nu doar pentru marile puteri sau primii sosiți, dar trebuie să fie disponibile pentru toți, atât în prezent cât și în viitor.

Acest principiu este o garanție puternică pentru protejarea intereselor tuturor statelor care nu au, în prezent, programe spațiale proprii ori programele spațiale sunt de mici dimensiuni”.

Este adevărat că principiul acesta nu asigură în același timp în mod egal resursele economice și științifice de exercitare în fapt a drepturilor ce derivă din ele, dar este vorba de un principiu care guvernează relațiile internaționale ce apar în activitatea spațială desfășurată în conformitate cu dreptul internațional public.

Principiul egalității statelor își are originea din articolele 2, alin. 1 și 2 din Carta Națiunilor Unite. În esență, sintagma în condiții de egalitate impune statelor să acționeze cu bună credință și cu respectarea drepturilor celorlalte state, în explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești. Libertatea de utilizare a spațiului extraatmosferic include libertatea de exploatare a acestuia. Principiul libertății de utilizare a spațiului extraatmosferic este unul explicit, dar aplicarea sa poate întâmpina serioase probleme din punct de vedere practic, în special în ce privește căutarea de resurse pe corpurile cerești din spațiu.

Spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și alte corpuri cerești, pot fi utilizate pentru extragerea de resurse minerale, însă utilizările specifice ale spațiului extraatmosferic necesită reglementări speciale.

În rezoluția prin care s-a adoptat Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea și utilizarea spațiului cosmic, inclusiv a Lunii și a celorlalte corpuri cerești, a fost inclusă o prevedere pentru viitoarele studii ce vizează diferitele utilizări ale spațiului extraatmosferic, solicitare adresată explicit către COPUOS ”de a demara un stadiu cu privire la definiția spațiului cosmic și utilizarea acestuia și a corpurilor cerești, inclusiv diferitele implicații ale comunicațiilor spațiale”.

Libertatea de utilizare a spațiului extraatmosferic este garantată fiecărui stat și trebuie exercitată astfel încât să nu afecteze libertatea celorlalte state, ținând seamă și de faptul că drepturile statelor nu sunt unele exclusive.

3.4. PRINCIPIUL NEAPROPRIERII NAȚIONALE A SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC

Dincolo de aplicabilitatea principiilor generale ale dreptului internațional, articolele I, alin. 2 și II din Tratatul Spațial se aplică de asemenea utilizării spațiului extraatmosferic și al corpurilor cerești.

Articolul II din Tratatul spațial prevede că ”spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, nu este supus aproprierii naționale prin afirmarea suveranității, prin intermediul utilizării sau ocupației, sau prin orice alte mijloace”, această interdicție referindu-se la jurisdicția teritorială asupra oricărei părți din spațiul extraatmosferic și al corpurilor cerești.

Analiza dispozițiilor privitoare la problema aproprierii se poate face din perspectiva obiectului, în sensul determinării a ce poate fi sau nu supus aproprierii, a atributului, asupra sensului de apropriere națională comparativ cu cea non-națională precum și asupra caracterului individual ori internațional și a suveranității, în sensul analizei spațiului de autoritate și suveranitate, utilizare sau ocupație care ar fi permisă în condițiile interdicției de la articolul II.

Obiect al acțiunii de apropriere este în mod evident spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și alte corpuri cerești. Acum, chestiunea ce rămâne în discuție este legată de definiția și reprezentarea spațiului extraatmosferic și a limitelor sale în raport cu spațiul aerian.

Interdicția nu poate fi legată de spațiul extraatmosferic ca întreg ci doar în parte, întrucât, niciun stat nu are în prezent capacitatea să realizeze în fapt o apropriere în integralitatea spațiului iar interdicția s-ar putea extinde la întreg, dacă aproprierea națională a întregului este într-adevăr posibilă. Dar chiar și în raport cu Luna și alte corpuri cerești, aceasta ar părea o interpretare rezonabilă în sensul că interdicția ar fi, de asemenea, acoperită prin aproprierea unei părți a Lunii sau altui corp ceresc. Orice interpretare contrară ar părea să facă interdicția aproprierii naționale una iluzorie.

În ceea ce privește aproprierea națională a unei părți din spațiul extraatmosferic, pot fi ridicate anumite întrebări legate de întinderea interdicției asupra resurselor, privite ca bunuri, fie ele comsumptibile (resurse minerale) ori neconsumptibile (energie solară, meteoriți, gaze), însă Tratatul Spațial în forma sa actuală nu conține prevederi explicite în special în ce privește aproprierea națională a resurselor spațiale epuizabile.

Din perspectiva locației acestor resurse într-o strictă interpretare a normelor de drept internațional interdicția de apropriere se aplică indiferent de localizarea acestora, însă este de preferat să se facă distincția între elemente ale spațiului extraatmosferic care au ajuns pe Pământ ca rezultat al unor cauze naturale și cele care au făcut acest lucru prin intermediul intervenției omului; în primul caz aproprierea națională nu ar fi interzisă, în timp ce în al doilea exemplu interdicția s-ar putea aplica.

Revenind la a doua întrebare care implică sensul aproprierii naționale, unii autori au sugerat că numai Organizația Națiunilor Unite care acționează în numele comunității internaționale în ansamblu, ar trebui să aibă dreptul de apropriere.

În ceea ce privește conceptul de apropriere, întrebarea de bază este ce anume constituie apropriere așa cum este acest termen folosit în Tratatul Spațial, în special spre a se putea realiza deosebirea de utilizarea cu caracter ocazional a resurselor spațiale.

Termenul apropriere este unul utilizat cel mai frecvent pentru a indica luarea în proprietate pentru propria utilizare exclusive a cuiva, în sens de permanentă.

Cu toate acestea, deoarece articolul I al Tratatului Spațial statuează libertatea activității științifice, în sensul că ”cercetările științifice sunt libere în spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești” se poate argumenta că, dacă aproprierea are loc în numele științei sau în cursul unei explorări științifice în spațiul extraatmosferic, inclusiv a Lunii sau altor corpuri cerești, o astfel de utilizare nu ar fi interzisă în temeiul Tratatului.

În ceea ce privește întrebarea legată de existența vreunui spațiu pentru exercitarea unei forme sau grad de autoritate superioară, jurisdicție, utilizare sau ocupație a spațiului extraatmosferic, răspunsul pare să fie afirmativ, deoarece Tratatul Spațial permite exercitarea unei astfel de autorități, iar utilizarea sau ocupația se pot realiza numai în cazul în care vorbim de apropriere națională.

Într-o astfel de interpretare, utilizarea ocazională a unei resurse spațiale fără diminuarea substanței sale poate fi admisă, în timp ce consumul sau distrugerea unei resurse nu poate fi admisă. În plus, în măsura în care vorbim de exercitarea autorității, statul de înmatriculare unde este înregistrat un obiect lansat în spațiu trebuie să își păstreze jurisdicția și controlul asupra acelui obiect, precum și asupra personalului său, cât timp se află în spațiul extraatmosferic sau pe un corp ceresc.

Tratatul Spațial, de asemenea, afirmă în mod clar că statele sunt responsabile la nivel internațional pentru activitățile în spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna sau alte corpuri cerești, indiferent daca aceste activități sunt realizate de entități guvernamentale sau neguvernamentale.

3.5. PRINCIPIUL FOLOSIRII ÎN SCOPURI PAȘNICE A SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC ȘI A CORPURILOR CEREȘTI

Expresia “utilizare pașnică a spațiului extraatmosferic” apare atât în declarațiile guvernamentale oficiale cât și tratatele multilaterale. Jurisprudența în materie conduce la concluzia că acest termen este în continuare lipsit de o definiție deplin recunoscută.

Deși s-a încercat în repetate rânduri asimilarea termenului pașnic, esențial dreptului internațional spațial, cu cel de non-militar, acest lucru nu a fost posibil datorită dezacordului dintre cei doi mari actori ai domeniului spațial, SUA și URSS.

Pentru unele state termenul pașnic a fost interpretat ca non-agresiv, mai degrabă decât non-militar, în sensul că toate utilizările militare au fost și sunt permise și legale, atât timp cât ele rămân non-agresive astfel cum este permis în conformitate cu articolul 2 alin. 4 din Carta Națiunilor Unite, care, practic interzice amenințarea cu forța, statele trebuind a se abține ”în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”.

Totuși, tot Carta ONU recunoaște, prin articolul 51, ”dreptul inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Națiunilor Unite”, aceasta putând servi drept argument că utilizarea spațiului extraatmosferic în scopuri defensive și de descurajare servește cauzei păcii și că numai atunci când este utilizat pentru activități ofensive vine împotriva ideii de utilizare pașnică.

În luna august 1957, Canada, Franța, Marea Britanie și Statele Unite, au cerut un studiu pentru crearea unui sistem de control care să asigure că lansarea de obiecte în spațiul extraatmosferic se va realiza exclusiv în scopuri pașnice și științifice. Această propunere a fost inclusă în ONU rezoluția Adunării Generale A/RES/1148(XII).

Acesta este un document fundamental al dreptului internațional spațial deoarece a fost prima rezoluție a ONU în privința spațiului extraatmosferic dar și pentru că introdus pentru prima dată sintagma ”exclusiv în scopuri pașnice” într-o rezoluție a ONU.

Problematica referitoare la utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic, a fost dezbătută în cadrul a 13-a Adunări Generale a ONU din 1958, aproape toate statele folosind ca termeni antonimi pașnic versus militar.

Drept consecință înțelesul comun agreat a fost cel de a evita orice utilizări militare. Astfel Adunarea Generală a adoptat Rezoluția A/RES/1348(XIII), ce a avut ca efect principal înființarea Comitetului COPUOS, care a devenit un comitet regular al Adunării Generale a ONU începând cu 1959.

Cu toate acestea, niciuna dintre rezoluțiile ulterioare nu au încercat și nici nu au reușit în vreun fel să interpreteze ori să clarifice termenul pașnic.

Tratatul Spațial permite utilizarea spațiului extraatmosferic în scopuri militare pasive, cum sunt sateliții de recunoaștere, supraveghere și de telecomunicații însă trebuie realizată o distincție între acțiuni ofensive și defensive, arme active și pasive, precum între agresiune și autoapărare, chestiuni ce devin mai neclare în special datorită proliferării tehnologiilor cu dublă utilizare.

Ținând cont de ambiguitatea termenului pașnic, concluzia este, fără îndoială, că toate utilizările militare a spațiului extraatmosferic, altele decât cele interzise de Tratat, sunt legale cât timp nu încalcă principiile și normele de drept internațional.

Pe cale de consecință este de așteptat să apară unele dificultăți în interpretarea termenilor utilizare pașnică și în scopuri pașnice.

Acestea rămân obiect al unor interpretări contradictorii, chiar dacă principalii actori spațiali au fost de acord să trateze ca permise toate activitățile militare în spațiul extraatmosferic, cu excepția celor în mod explicit interzise de Tratat sau de dreptul cutumiar.

3.6. PRINCIPIUL COOPERĂRII INTERNAȚIONALE IN EXPLORAREA ȘI UTILIZAREA SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC

Cooperarea internațională reprezintă fundamentul securității și stabilității sistemului de drept internațional. Activitatea în spațiul extraatmosferic este o operațiune care, deși poate fi desfășurată de un stat, de o organizație neguvernamentală ori o entitate privată, are dimensiuni internaționale, conținând eforturi materiale și spirituale considerabile ale întregii omeniri.

Fiind și o activitate extrem de costisitoare, aceasta impune de plano cooperarea internațională. De asemenea, fiind o operație de anvergură, a întregii omeniri, pentru explorarea și cunoașterea științifică a Universului, ea impune de asemenea cooperarea internațională .

Se poate observa că activitatea de folosire a spațiului extraatmosferic nu se poate realiza fără colaborare internațională. Urmărirea continuă a sateliților de telecomunicații, de exemplu, este practic imposibil de realizat numai de către statul care i-a lansat, cu excepția sateliților geostaționari.

Desfășurarea activității extraatmosferice prin dezvoltarea și diversificarea ei, nu se va putea realiza pe măsura eforturilor pe care le presupune, fără o largă cooperare internațională.

Recunoașterea principiilor utilizării exclusiv în scopuri pașnice și libere a spațiului extraatmosferic, dezvoltate anterior, subliniază, de asemenea, necesitatea cooperării internaționale în acest domeniu.

Aceste condiționalități obiective, în care are loc activitatea extraatmosferică desfășurată de omenire, au determinat înscrierea printre principiile dreptului internațional spațial a principiului cooperării internaționale.

De altfel, acest principiu este menționat în Declarația adoptată în 1970 de Adunarea Generală a ONU, referitoare la ”principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU”.

În preambulul Tratatului Spațial din 1967 se arată că ”lărgirea cooperării internaționale atât în ce privește aspectele științifice, precum și cele juridice ale explorării și folosirii spațiului extraatmosferic în scopuri pașnice […] va contribui la dezvoltarea înțelegerii mutuale și la consolidarea relațiilor de prietenie între state și popoare”.

De asemenea, Tratatul stipulează obligația statelor de a facilita și încuraja cooperarea internațională în domeniul cercetărilor științifice (articolul I, alin. 3), stipulând că “statele vor facilita și încuraja cooperarea internațională în astfel de cercetări”.

Totodată, statelor li se mai cere ca în activitatea lor spațială să ia în considerare “interesele corespunzătoare ale tuturor celorlalte părți la Tratat” (articolul IX), și să facă schimb de informații între ele, care să fie comunicate prin intermediul Secretarului General al ONU publicului și comunității științifice internaționale (articolul XI).

În virtutea acestui principiu, orice stat are dreptul, așa cum este el statuat la articolul X, de a observa zborul obiectelor extraatmosferice lansate de alte state, acestea având obligația de a acționa în analiza cererilor de acces la observații pe baza principiului egalității între state.

Aceasta presupune o largă participare internațională în observarea zborurilor extra- atmosferice.

Pentru a putea fi realizate din punct de vedere practic, dispozițiile articolul X trebuie interpretate în sensul unei obligații a statului de lansare, ce va trebui să pună la dispoziție statului solicitant toate mijloacele științifice și tehnice pentru a putea realiza efectiv o astfel de observare.

Această cerință practică a realizării prevederilor articolul X este oarecum limitată însă în aliniatul său ultim care arată că ”natura unor astfel de facilități de observare și condițiile în care acest lucru ar putea fi permis vor fi determinate de comun acord de statele interesate”.

Formularea lasă posibilitatea ca aceste condiții să fie stabilite de statul de lansare și care pot fi restrictive, nepermițând o observare reală a zborului obiectelor aflate în spațiul extraatmosferic.

Totuși, acreditarea ideii unei ”libertăți totale de inspecție” fără a afecta suveranitatea statelor, în raport de colaborarea internațională așa cum este ea reglementată în articolul X, presupune punerea la dispoziție a mijloacelor științifice și tehnice pentru a se putea realiza observarea, dat fiind faptul că, în momentul de față, acestea aparțin doar statelor cu infrastructură destinată activității spațiale.

Un corolar al acestui principiu se regăsește în articolul XI care stipulează: ”în scopul promovării cooperării internaționale în explorarea și folosirea pașnică a spațiului extraatmosferic, statele Părți la Tratat sunt de acord a informa pe Secretarul General al ONU precum și publicul și comunitatea științifică internațională despre natura, dirijarea, situarea și rezultatele unor asemenea activități”, iar Secretarul General al ONU ”va trebui să fie pregătit a le transmite imediat și efectiv”.

Un alt aspect al cooperării este dezvoltat pe larg în articolul XII, referitor la sistemul de vizite reciproce la ”toate stațiile și instalațiile, echipamentul și vehiculele spațiale care se găsesc pe Lună sau pe alte corpuri cerești”; aceste vizite se pot efectua în condițiile unei notificări prealabile asupra intenției de a le realiza și a ”unor consultări corespunzătoare” pentru a se “asigura securitatea și a se evita să se jeneze operațiunile normale” desfășurate la instalațiile ce vor fi vizitate.

Aplicarea efectivă a acestui principiu este posibilă prin încheierea unor acorduri internaționale, bilaterale și multilaterale, în care sunt reglementate diferite aspecte ale activității de cooperare în exploatarea și folosirea spațiului extraatmosferic.

Acest lucru este demonstrat de colaborarea internațională ce există în prezent în domeniul observării zborurilor extraatmosferice, în special pentru cele destinate serviciilor de televiziune, transmitere digitală ori telecomunicații.

Din punct de vedere practic, în scopul recepționării datelor furnizate de sateliți sau a dirijării lor, au fost încheiate acorduri internaționale în vederea înființării, pe teritoriile altor state, a unor stații de monitorizare a sateliților artificiali.

Existența unei largi cooperări internaționale este evidențiată, îndeosebi, în cazul zborurilor spațiale coordonate de la sol, când o monitorizare adecvată a acestora are importanță nu numai pentru reușita acțiunii, dar și pentru securitatea și viața astronauților.

Necesitatea cooperării internaționale este subliniată și de domeniile prioritare de reglementare a dreptului internațional spațial, telecomunicațiile spațiale, teledetecția, explorarea și folosirea Lunii și a altor corpuri cerești.

Poate mai mult decât în oricare domeniu al activității umane, cooperarea internațională se dovedește necesară atât în desfășurarea propriu-zisă a activității în spațiul extraatmosferic, dar mai ales în obținerea și valorificarea rezultatelor acesteia.

3.7. PRINCIPIUL RĂSPUNDERII INTERNAȚIONALE A STATELOR PENTRU ÎNTREAGA ACTIVITATE SPAȚIALĂ. PRINCIPIUL PRECAUȚIEI

Activitatea de explorare și utilizare a spațiului extraatmosferic, fiind o activitate complexă și desfășurată în condiții deosebite, poate, prin urmările sale, să producă daune unor terți.

Aceste daune pot fi provocate fie de o activitate spațială ilegală, ceea ce în mod firesc va trebui să atragă o responsabilitate mai gravă și mai sever sancționată, fie de o activitate desfășurată în mod licit, dar care totuși, datorită anumitor împrejurări, să provoace prejudicii persoanelor fizice sau juridice, atrăgând responsabilitatea celui în culpă, toate însă fiind izvoare de obligații.

Riscurile pe care le implică activitatea spațială și natura pagubelor pe care le poate provoca nu mai au nevoie de argumente și de aceea responsabilitatea pentru activitatea spațială, integrată în regimul general al răspunderii, este mai complexă și specifică, ca de altfel și activitatea care o poate genera.

Statele de lansare răspund pentru prejudiciile cauzate la suprafața Pământului. De asemenea, statul de lansare răspunde pentru prejudiciile produse unui obiect spațial de către alt obiect spațial, oriunde altundeva decât la sol, dacă se dovedește conduita culpabilă a statului de lansare.

Tratatul Spațial din 1967 stabilește principiul responsabilității în explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic sub trei forme:

al răspunderii pentru activitatea națională ce cade exclusiv în sarcina statelor, chiar și atunci când este îndeplinită de agenții guvernamentale sau organizații neguvernamentale (articolul VI, alin. 1);

al răspunderii pentru activitatea internațională – dacă activitatea spațială este desfășurată de o organizație internațională – situație când alături de organizația internațională răspund și statele Părți la Tratat care participă la această organizație (articolul VI, alin. 2);

al răspunderii pentru pagubele provocate altui stat parte la Tratat sau persoanelor sale fizice sau juridice de către obiectele spațiale sau părțile lor componente, pe Pământ, în spațiul aerian, în spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și alte corpuri cerești.

Înainte de a trata cele două noțiuni și implicațiile lor în dreptul spațial trebuie să menționăm că sensul lor în limba română își are originea în etimologia latină și franceză, ultimul derivat din limba latină. Astfel, termenul responsabilitate, existent în limba franceză, derivă din cuvântul responsabilites (răspunzător) cu originea din responsus, formă a cuvântului latin respondere (cuvânt ce are sensul de a fi garant). În limba engleză termenul responsibility se folosește pentru răspundere în general, iar termenul liability pentru responsabilitate civilă.

În doctrina română se consideră că responsabilitatea juridică reprezintă obligația de a respecta prevederile legale, aceasta fiind o îndatorire ce revine persoanei sau colectivului potrivit statutelor sociale ce le dețin.

Problema deșeurilor spațiale raportată la impactul lor asupra sateliților de telecomunicații este relevantă din perspectiva normelor de drept internațional aceasta și în contextul în care liniile directoare privind reducerea deșeurilor spațiale adoptate de către ONU fac vorbire de o poziție comună a statelor membre cu privire la faptul că mediul actual ce cuprinde populația de deșeuri spațiale prezintă un risc la adresa obiectelor spațiale aflate pe orbită și de asemenea un risc la adresa patrimoniului umanității, în situația în care deșeurile spațiale supraviețuiesc reintrării în atmosfera terestră.

Răspunderea internațională ca instituție de drept a fost codificată unitar pentru prima dată de către Comisia de Drept Internațional a ONU prin Proiectul de Articole privind răspunderea statelor pentru fapte internațional-ilicite, anexă la Rezoluția 56/83 din 12 decembrie 2001 a Adunării Generale a ONU, aceasta fiind reluată și în Rezoluția 59/35 din 2007.

La articolul 1 al Proiectului de Articole se prevede că orice act ilicit al unui stat angajează răspunderea internațională adică ”responsabilitatea unui stat pentru actele sale ilicite pe plan internațional. Fiecare act internațional ilicit al unui stat implică responsabilitatea internațională a statului”.

Răspunderea subiectului de drept internațional se naște urmare a încălcării unei obligații internaționale, trebuind a se face totuși distincție între răspunderea pentru fapte ilicite din punct de vedere al dreptului internațional și răspunderea pentru prejudiciile consecințe ale unor activități legale. Pentru a fi atrasă răspunderea pentru fapte ilicite, potrivit Comisiei de Drept Internațional, fapta ilicită trebuie să întrunească cumulativ atât latura obiectivă, legată de încălcarea cu vinovăție sau din culpă a unei obligații internaționale, cât și latura subiectivă, legată de acțiunea ori inacțiunea elemente ale conduitei statului în raport cu normele de drept internațional.

Doctrina consideră că răspunderea internațională a unui stat pentru fapte cauzatoare de prejudicii, indiferent dacă se exprimă prin acțiune sau inacțiune, poate fi angajată, în cazul în care, fapta îi este imputabilă și dacă este ilicită din punct de vedere al dreptului internațional public.

În raport cu lucrările Comisiei de Drept Internațional, unele state au susținut că răspunderea internațională este de natură juridică civilă în timp ce altele au considerat că evoluția normelor privind răspunderea statelor poate urma calea divizării răspunderii civile și a celei penale, opinia majoritară fiind însă că normele privind răspunderea statelor, ce reglementează relațiile intre subiecte suverane egale, nu sunt nici norme civile, nici penale, acestea sunt norme internaționale ce au un caracter sui generis.

Trebuie subliniat totuși și că numai în baza normelor de drept internațional trebuie calificată drept ilicită o anumită faptă iar această calificarea nu depinde de faptul dacă această acțiune este legală din punct de vedere al dreptului național, principiu codificat și în articolul 27 al Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor.

În plus, Comisia de Drept Internațional statuează ”calificarea ilicită din punct de vedere al dreptului internațional a unei fapte atribuite unui stat […] pe prevederile dreptului internațional. O asemenea calificare nu este afectată de calificarea licită din punct de vedere al dreptului național a aceleiași fapte.

Fapta comisă de un stat nu poate fi calificată ilicită din punct de vedere al dreptului internațional în cazul, in care ea nu constituie o încălcare a unei obligații internaționale, inclusiv dacă ea încalcă o prescripție de drept intern a acestui stat. În final, un stat nu-și poate argumenta comportamentul prin aceea că el este conform dispozițiilor dreptului său intern, în timp ce acest comportament este calificat ca fiind ilicit de către dreptul internațional.

Fapta unui stat trebuie să fie calificată ca fiind internațional-ilicită, în cazul în care ea constituie o încălcare a unei obligații internaționale, inclusiv în condițiile în care această faptă nu va contravine dreptului național sau, în egală măsură, când statul era impus, conform dreptului său, să aibă așa un comportament”.

Atunci când ne referim la dreptul unor entități, fie ele publice ori private, de a lansa în spațiul extraatmosferic sateliți de telecomunicații vor exista corelativ și o serie de obligații la care acestea sunt ținute.

Cea mai importantă dintre aceste obligații este cea care derivă din Tratatul Spațial ce impune ca explorarea spațiului extraatmosferic să se desfășoare ”[…] în așa fel încât să evite contaminarea […] dăunătoare și, de asemenea, să evite schimbări nocive în mediul terestru, rezultate din introducerea de substanțe extraterestre și, în caz de nevoie, să adopte măsuri adecvate în acest scop.”

Tratatul Spațial prevede, la articolul VII, că statele sunt responsabile pe plan internațional pentru daune cauzate unui alt stat sau persoanelor fizice sau juridice, de obiecte lansate în spațiul extraatmosferic de ele sau de elementele lor componente, indiferent dacă aceste daune se produc pe Pământ, în aer sau în spațiul extraatmosferic.

Ulterior, prin Convenția răspunderii s-a introdus răspunderea obiectivă absolută a statului de lansare pentru daunele cauzate de obiectul său spațial la sol sau aeronavelor aflate în zbor și răspunderea bazată pe culpă pentru daunele cauzate în orice alt loc decât la sol unui obiect spațial al unui stat de lansare sau persoanelor ori bunurilor aflate la bordul unui obiect spațial de către un obiect spațial al unui alt stat de lansare.

Răspunderea internațională definită la articolul 22 din Convenția răspunderii, prevedere ce dezvoltă principiul statuat la articolul VI din Tratatul Spațial subliniind însă mecanismul răspunderii solidare a satelor membre ale organizațiilor internaționale.

Astfel, ”[…] când organizațiile internaționale desfășoară activități în spațiul extraatmosferic […], răspunderea pentru respectarea prevederilor prezentului tratat incumbă organizației internaționale și statelor părți la tratat care fac parte din acea organizație” iar ”[…] dacă o organizație internațională interguvernamentală este răspunzătoare pentru daune în conformitate cu prevederile prezentei convenții, această organizație și aceia dintre membrii săi care sunt state părți la prezenta convenție răspund în mod solidar, cu înțelegerea ca: a) orice cerere de despăgubire pentru aceste daune trebuie să fie prezentată mai întâi acestei organizații și b) numai în cazul în care organizația nu va achită în termen de 6 luni suma convenită sau fixată drept despăgubiri pentru daune, statul reclamant poate invoca responsabilitatea acelora dintre membrii care sunt state părți la prezenta convenție pentru plata acelei sume” și ”[…] orice cerere de despăgubire formulată în conformitate cu prevederile prezentei convenții pentru daune cauzate unei organizații care a făcut o declarație potrivit paragrafului 1 al prezentului articol trebuie să fie prezentată de un stat membru al organizației care este un stat parte la prezenta convenție.”

În 2007 Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția privind orientările Organizației Națiunilor Unite pentru reducerea deșeurilor spațiale solicitând tuturor statelor să respecte aceste principii.

Doctrina ce tratează răspunderea problema răspunderii juridice obiective face trimitere la principiul precauției ținând seamă că dacă în situația riscului potențial este vizată însăși existenta riscului, în cazul celui iminent se pune problema prejudiciului, cea a riscului fiind una evidentă, acest principiu fiind o soluție juridică pentru stabilirea legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciile cauzate de aceasta.

Introdus pentru prima dată în dreptul mediului, alături de principiul potrivit căruia poluatorul plătește și de principiul prevenirii, principiul precauției aplicat dreptului spațial pune în discuție înlăturarea culpei actorului internațional al faptului ilicit ca temei al răspunderii internaționale și stabilirea ca temei al răspunderii a unei laturi obiective rezultat al unui risc imprevizibil.

Vorbim astfel de o diferență între riscul individualizabil și cuantificabil, între părți bine determinate, ce presupune printre altele dreptul la reparație, realizată potrivit principiului restitutio in integrum, și riscul din perspectiva principiului precauției văzut ca unul intervenient în raportul dintre umanitate și mediul terestru și extraatmosferic ce poate cauza prejudicii, nici evaluabile nici reparabile, într-un cadru denumit civilizația riscului.

3.8. PRINCIPIUL INTERZICERII CONTAMINĂRII SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC ȘI DE A PRODUCE SCHIMBĂRI

NOCIVE ÎN MEDIUL TERESTRU

Libertatea de explorare și folosire a spațiului extraatmosferic presupune în același timp ca această activitate să se desfășoare astfel încât să evite afectarea mediului înconjurător.

Doctrina juridică definește mediul ca ansamblul de condiții și elemente naturale ale Pământului, enumerând componentele sale: aerul, apa, solul, subsolul, straturile atmosferice, materiile organice și anorganice precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, inclusiv valorile materiale și spirituale.

Această noțiune de mediu înconjurător constituie un macrosistem, alcătuit din totalitatea componentelor structural-funcționale de origine extraatmosferică și terestră și a relațiilor lor, care influențează o unitate sau o comunitate vitală. Relațiile sistemice asigură, în permanență, raporturile funcționale dintre părțile componente, realizarea, renovarea și dezvoltarea continuă a întregului sistem. Aceste relații sunt definitorii pentru sistemele vii, care își datorează existența schimbului neîntrerupt de substanță, energie și informație cu mediul extern.

În acest context putem vorbi de o conexare a dreptului internațional spațial cu cel al mediului. Dreptul la un mediu sănătos este asigurat de un mecanism normativ stabilit la nivel internațional, sub formă de restricții ecologice sau limite de valorificare ale mediului pe o perioadă determinată de timp, asupra volumului limită de extragere a resurselor naturale spațiale, emisiilor substanțelor nocive în mediul ambient și stocarea reziduurilor în mediul înconjurător.

În doctrină acest drept la mediu sănătos are un caracter colectiv cu puternice conotații socio-economice și a fost considerat că ”este un drept pe care, în special statele în curs de dezvoltare, îl văd drept un mijloc complementar de realizare a dreptului la dezvoltare, deoarece dezvoltarea nu poate să opereze fără menținerea echilibrului ecologic și protejarea mediului vital, iar cerințele conservării mediului nu se opun în mod radical dezvoltării”.

Deși în spațiul extraatmosferic problema nu este atât de acută, având un mare grad de improbabilitate, riscurile asociate consecințelor unui astfel de fenomen în spațiu nu pot fi neglijate fiind incomparabil mai mari pentru omenire.

În acest sens, articolul IX din Tratatul Spațial impune statelor membre să desfășoare explorarea spațiului extraatmosferic ” în așa fel încât să evite contaminarea lor dăunătoare și, de asemenea, să evite schimbări nocive în mediul terestru, rezultate din introducerea de substanțe extraterestre și, în caz de nevoie, să adopte măsuri adecvate în acest scop”. Mai mult, în situația în care ar subzista motive să se creadă că activitatea spațială preconizată a se desfășura poate produce o “interferență potențial vătămătoare” același articol impune statelor obligația prealabilă de a întreprinde “consultări internaționale adecvate”.

Este de asemenea de subliniat în același context Rezoluția Adunării Generale a ONU 1884(XVIII) care cheamă statele să se abțină să plaseze pe orbită în jurul Pământului orice obiecte purtătoare de arme nucleare sau orice alte feluri de arme de distrugere în masă și să instaleze asemenea arme pe corpuri cerești, care a fost adoptată în unanimitate de către Adunarea Generală a ONU la 17 octombrie 1963, obligație reluată și la articolul IV din Tratatul Spațial.

Utilizând în continuare similitudinea cu dreptul mediului, statele sunt datoare ca în activitatea lor spațială să evite contaminarea dăunătoare a spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești, precum și schimbările nocive în mediul terestru, ca urmare a introducerii de substanțe extraterestre (articolul IX din Tratatul Spațial).

Folosirea tot mai intensă a spațiului extraatmosferic în diferite scopuri poate determina, în anumite condiții, modificări semnificative ale mediului terestru și spațiului extraatmosferic, inclusiv al Lunii și altor corpuri cerești, cu implicații deosebite asupra umanității.

Utilizarea resurselor naturale ale spațiului extraatmosferic implică adoptarea și respectarea unor măsuri corespunzătoare vizând protejarea mediului spațial, prin exploatarea lui rațională, avându-se în vedere interesele prezente și viitoare ale umanității, consecințele imprevizibile pe care le pot avea acțiunile de folosire abuzivă, distructive.

În același timp, există posibilitatea (deși până în prezent nematerializată) contaminării mediului terestru cu substanțe și organisme extraterestre, mai ales în condițiile în care măsurile de carantină și protecție sunt deseori suspendate în raport de substanțele aduse de pe Lună.

O asemenea situație este favorizată și de lipsa unor norme și reguli internaționale unanim acceptate privind prevenirea contaminării biologice prin adoptarea unor măsuri profilactice adecvate. O problemă cu implicații deosebite este reprezentată de protecția și conservarea spațiului extraatmosferic în fata contaminării cu deșeuri radioactive.

După cum este bine cunoscut, amplificarea și diversificarea utilizării energiei nucleare, în diferite scopuri, a adus în actualitate problema depozitării și neutralizării corespunzătoare a deșeurilor rezultate din această activitate.

Creșterea numărului de obiecte spațiale plasate pe orbite circumterestre (sateliți de telecomunicații, părți componente ale acestora, deșeuri spațiale), în special în zona orbitelor geostaționare, ideale pentru sateliții de telecomunicații, considerate a fi resursă limitată a spațiului, face din ce în ce mai dificilă abordarea folosirii în deplină siguranță a spațiului extraatmosferic.

Pericolul major privind contaminarea spațiului extraatmosferic este constituit, în prezent, de poluarea radioactivă ca urmare a folosirii energiei nucleare în tehnologia spațială.

Se pune astfel accentul în acest sens pe o serie de modificări negative la adresa mediului terestru. Cu ocazia lansărilor spațiale are loc o degajare în atmosferă a unor însemnate cantități de gaze poluante, produse de arderea combustibilului rachetelor purtătoare care, alături de transportul aerian supersonic, pot genera fenomene precum creșterea nebulozității, dezechilibrarea balanței termice a atmosferei și distrugerea stratului de ozon care protejează Pământul de acțiunea nocivă a radiațiilor ultraviolete etc.

Pe de altă parte, activitățile spațiale, și, îndeosebi, telecomunicațiile prin intermediul sateliților artificiali ai Pământului reprezintă importante instrumente pentru obținerea de date privind starea contaminării mediului terestru. Trebuie menționată în primul rând folosirea teledetecției ca instrument principal de colectare sistematică a datelor privitoare la variabilele ecologice, elementele climaterice etc.

Analiza reglementărilor internaționale existente în materia activității de explorare și utilizare a spațiului extraatmosferic relevă că preocupările se materializează în reguli aflate în diferite stadii de elaborare și afirmare ca norme de drept, consacrate în documente juridice internaționale cu forță de aplicare variabilă. Acestea sunt conținute atât de dreptul internațional spațial, ce are drept obiect activitățile spațiale, cât și în documente cu altă finalitate principală.

Tratatul Spațial a prevăzut la articolul IX obligația statelor semnatare de a desfășura activitățile de explorare astfel încât să evite contaminarea, schimburile nocive în mediul terestru, rezultate din introducerea materiei extraterestre, precum și să adopte măsuri adecvate.

Pentru a se asigura eficienta acestei prevederi, s-a instituit un mecanism de consultări prealabile, în cazul în care o activitate sau experiment ar cauza o situație potențial vătămătoare pentru activitățile altui stat parte la tratat.

Așa cum se observă din literatura de specialitate, caracterul prea general și confuz al textului acestui articol a condus fie la o interpretare stricto sensu a dispozițiilor sale (luând în considerare numai poluarea inversă cu materie extraterestră) fie la calificarea sa drept o reglementare de principiu, deși imperfectă, care oferă posibilitatea elaborării în viitor a unor norme concrete, speciale și complete.

Astfel, Acordul de salvare, la articolul 5, alin. 4, pune în sarcina statului care a realizat lansarea, obligația de a întreprinde măsuri eficiente pentru înlăturarea riscului de producere a daunelor altui stat, dacă obiectul spațial, descoperit pe teritoriul acestuia din urmă, prezintă pericole sau este dăunător prin caracterul său.

De asemenea, Acordul Lunii stipulează la articolul 7 că ”statele părți vor lua măsuri pentru a evita perturbarea echilibrului existent al mediului, prin producerea unor modificări nocive, contaminarea periculoasă, aducerea de materie străină sau pe orice altă cale. Statele părți vor lua, de asemenea, măsuri pentru a evita orice degradare a mediului terestru prin aport de materie extraterestră ori de altă manieră”.

Comparat cu articolul IX al Tratatului Spațial, textul Acordului Lunii apare mult mai cuprinzător, vizând orice acțiune menită să producă modificări nefavorabile atât spațiului extraatmosferic, cât și Lunii și celorlalte corpuri cerești, eliminându-se imperfecțiunile primului document.

Așadar, principiul interzicerii contaminării se conturează, în cadrul dreptului internațional spațial, pe două axe principale, prevenirea contaminării și conservarea spațiului extraatmosferic și protecția mediului terestru, ca efect al activităților spațiale. Acest principiu rezultă direct din regimul juridic al spațiului extraatmosferic de patrimoniu comun al omenirii, aflat în afara oricărei jurisdicții și aproprieri naționale.

Analiza documentelor internaționale relevante în materie, relevă necesitatea completării și adaptării acestora la noile cerințe de protecție a spațiului extraatmosferic, datorită persistenței unor lacune în privința diferitelor concepte, cum este cel de obiect spațial și imposibilității de aplicare a Convenției privind responsabilitatea atunci când dauna rezultată dintr-o atingere adusă mediului spațial nu este cauzată unui stat sau unor persoane ori bunuri aflate sub jurisdicția sa.

3.9. PRINCIPIUL PROPRIETĂȚII SI JURISDICȚIEI NAȚIONALE

ASUPRA OBIECTELOR SPAȚIALE

Acest principiu este consacrat în articolul VIII al Tratatului Spațial din 1967, iar aspectele de detaliu ale aplicării sale le întâlnim în Acordul de salvare și în Convenția din 1974, referitoare la înmatricularea obiectelor spațiale, ce prevede că ”statul în numele căruia este înregistrat un obiect în spațiul extraatmosferic, va menține jurisdicția și controlul asupra acestui obiect și asupra oricărui personal al acestuia, în timp când respectivul obiect se află în spațiul extraatmosferic sau pe corpurile cerești”. Această dispoziție este determinată, în primul rând, de necesitatea reglementării activității spațiale, deoarece ea nu trebuie să se desfășoare aleatoriu.

Așa cum am subliniat deja, această ordine în spațiul extraatmosferic poate fi realizată prin recunoașterea ”regulii naționalității” ca fiind aplicabilă obiectelor spațiale, fără de care ”conflictul și haosul ar fi inevitabile în spațiul extraatmosferic”.

În al doilea rând, ea se justifică prin recunoașterea principiului responsabilității statelor pentru activitatea desfășurată în spațiul extraatmosferic. Un prim aspect pe care îl relevă analiza articolului VIII este acela că jurisdicția și controlul asupra obiectelor spațiale sunt realizate de statul unde acestea au fost înmatriculate.

Înmatricularea obiectelor spațiale este realizată, conform Convenției din 1974, de statul care efectuează lansarea, într-un registru corespunzător ținut de acesta. În cazul în care sunt două sau mai multe state lansatoare ale aceluiași obiect spațial, acestea stabilesc, potrivit articolul II alin. 2, de comun acord, care dintre ele efectuează înmatricularea, fără a fi afectate înțelegerile dintre ele cu privire la controlul și jurisdicția obiectului spațial și a echipajului acestuia.

Ce trebuie menționat este faptul că înmatricularea obiectului spațial nu are semnificația acordării naționalității obiectului lansat. Dubla înregistrare se realizează atât în registrul ținut de statul de lansare cât și în registrul ținut de Secretarul General al ONU.

Ca atare, jurisdicția și controlul obiectelor spațiale sunt exercitate de statul unde au fost înregistrate, pe timpul cât acestea se află în spațiul extraatmosferic sau pe corpurile cerești.

Neelucidarea problemei delimitării dintre spațiul aerian și spațiul extraatmosferic și a raportului juridic ce trebuie să existe între aceste două spații, nu permite rezolvarea unui aspect pe care nici Tratatul Spațial din 1967 nu îl clarifică. Este vorba de controlul și jurisdicția asupra obiectului spațial când acesta se află, în survol, prin spațiul aerian al unui stat străin.

În această situație asupra obiectului spațial și personalul său poate să opereze controlul și jurisdicția statului prin al cărui spațiu aerian trece. Or, o astfel de reglementare, în conformitate cu suveranitatea statelor asupra teritoriului lor, ar ridica însă numeroase aspecte controversate și chiar litigioase creând, în același timp, serioase impedimente activității spațiale.

O soluție care ar putea fi avută în vedere într-o viitoare reglementare internațională și care ar putea observa caracterul unitar al activității spațiale, este aceea a recunoașterii jurisdicției și controlului asupra obiectelor spațiale și a personalului acestora a statului unde sunt înregistrate și atunci când acestea survolează spațiul aerian străin.

Pentru acceptarea acestui lucru se impune un acord internațional adoptat și recunoscut de toate statele, în care să se stipuleze ca o condiție de bază, consimțământul statului prin al cărui spațiu aerian urmează să treacă obiectul spațial, cu obligația de a furniza acestuia din urmă, la solicitarea consimțământului, date privind natura, ruta și scopul zborului spațial.

S-ar putea admite, cu alte cuvinte, în condițiile specifice precis reglementate și acceptate, așa numite libertăți de trecere, pe care le întâlnim și în dreptul aerian sau dreptul mării, fără ca aceasta să ducă la vreo posibilă analogie în reglementările viitoare.

Potrivit prevederilor articolul VIII al Tratatului Spațial, controlul și jurisdicția asupra obiectelor spațiale se exercită de statul unde au fost înregistrate și în timpul aflării lor pe corpurile cerești, aspect ce are în vedere îndeosebi perspectivele activității spațiale.

Reglementarea de la articolul VIII referitoare la exercitarea controlului și jurisdicției și asupra oricărei persoane al obiectului spațial se datorează faptului că în activitatea spațială poate fi folosit atât personal civil cât și militar. Tot în acest articolul VIII se stipulează că: ”proprietatea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic, inclusiv obiectele aterizate sau construite pe corpurile cerești și a părților lor componente, nu este afectată prin prezenta lor în spațiul extraatmosferic pe un corp ceresc sau prin reîntoarcerea lor pe Pământ”.

Formularea legată de proprietatea asupra obiectelor spațiale exclude ideea des întâlnită în jurisprudență, aceea a unei analogii ce ar exista între reglementările dreptului internațional spațial și reglementările din alte domenii, îndeosebi din dreptul mării, interpretare ce derivă din concepția din doctrină a abandonării dreptului de proprietate asupra obiectelor spațiale care astfel ar deveni abandonate, situație ce nu este acceptabilă nici în cazul unor obiecte spațiale care nu au menirea de a face o întoarcere controlată pe Pământ.

Ca un corolar al acestui principiu, obiectele spațiale vor trebui returnate proprietarului lor în cazul descoperirii lor oriunde, pe Pământ, în spațiul aerian sau extraatmosferic ori pe corpurile cerești. Mai mult, Tratatul Spațial recunoaște dreptul de proprietate asupra ”obiectelor aterizate sau construite” pe corpurile cerești, precum și a părților lor componente. Aceasta presupune că pierderea contactului, temporar sau definitiv, cu un obiect spațial aflat în spațiul extraatmosferic sau pe un corp ceresc nu înlătură dreptul de proprietate asupra lui și a părților sale componente.

Exercitarea dreptului de jurisdicție și control și a dreptului de proprietate asupra obiectelor spațiale oriunde s-ar afla ele, presupune posibilitatea identificării lor, a individualizării prin elemente specifice. Așa cum relevă practica activității spațiale de până acum, apartenența la un stat a obiectelor spațiale se stabilește pe baza datelor de recunoaștere existente pe acestea.

În situația când obiectele spațiale sau părțile lor componente nu mai oferă posibilitatea identificării lor este necesar, conform articolul VIII al Tratatului Spațial, a se oferi, în acest scop, date despre acestea, statelor pe teritoriul cărora au fost găsite, înainte de returnarea lor.

3.10. PRINCIPIUL CONSIDERĂRII ASTRONAUȚILOR CA TRIMIȘI AI OMENIRII

Acest principiu este enunțat la articolul V din Tratatul Spațial. În temeiul acestei prevederi astronauții primesc un statut special, fără ca prin acesta să-și piardă cetățenia deținută și, în temeiul ei, legătura lor cu statul ai căror cetățeni sunt. Statul al cărui cetățean este astronaut își păstrează jurisdicția asupra lui, oriunde s-ar afla el în spațiul extraatmosferic.

De aceea astronauții nu vor putea fi prezentați ca fiind “cetățeni ai spațiului” și, ca atare, să-i considere subiecte ale dreptului spațial. Acest principiu al dreptului internațional spațial, care afirmă că astronauții sunt trimiși ai omenirii determină anumite obligații pentru toate statele lumii, în primul rând, pentru cele care sunt părți contractante la Tratatul Spațial.

Principala obligație care revine statelor față de astronauți este de a-i proteja și ajuta în caz de primejdie sau aterizare forțată pe teritoriul lor sau au aterizat forțat în altă zonă decât cea de destinație. Statul care acordă ajutor astronauților aflați într-o situație specială este dator să înapoieze statului de înmatriculare obiectul lor spațial, fără a aștepta vreo compensație prealabilă pentru acest demers, similar situației celor aflați pe mare. Aceste obligații exprimă solidaritatea față de oamenii aflați în pericol și care au nevoie de ajutorul celorlalți oameni. Acest principiu este reglementat mai profund în Acordul de salvare.

3.11. PRINCIPIUL TRANSPARENȚEI ȘI CONSOLIDĂRII ÎNCREDERII

Conduita statelor în spațiul extraatmosferic poate fi reglementată și prin măsuri de creștere a încrederii între statele participante, prin creșterea nivelului de transparență cu privire la politicile și programele în materie.

În termeni generali, măsurile privind transparența și de consolidare a încrederii (TCBM) sunt un mijloc prin care statele pot partaja informații cu scopul de a crea o înțelegere și încredere reciproce, reducând percepțiile greșite și contribuind astfel la prevenirea unei confruntări militare și la promovarea stabilității regionale și internaționale.

În urma Rezoluțiilor Adunării Generale a ONU 61/75 din 6 decembrie 2006 și 62/43 din 5 decembrie 2007 privind ”măsuri privind transparența și consolidarea încrederii în activitățile din spațiul cosmic” și în conformitate cu Rezoluția Adunării Generale 65/68, Secretarul General al ONU a stabilit înființarea Grupului de experți guvernamentali privind măsuri privind transparența și consolidarea încrederii în activitățile din spațiul cosmic (GGE), pe baza reprezentării geografice echitabile, cu scopul de a efectua un studiu cu privire la măsurile de transparență în spațiul extraatmosferic și de consolidare a încrederii.

Grupul de experți al ONU și-a finalizat studiul și recomandările în 2013, prin care a recomandat ca statele și organizațiile internaționale, în mod voluntar și fără a aduce atingere execuției obligațiilor care decurg din angajamentele legale existente, să analizeze și să pună în aplicare măsurile privind transparența și de consolidare a încrederii prin declarații unilaterale, angajamente bilaterale, sau printr-un cod de conduită multilateral, pentru a încuraja un comportament responsabil în spațiul extraatmosferic și utilizarea pașnică a acestuia.

GGE a concluzionat că măsurile politice voluntare pot constitui baza pentru examinarea unor concepte și propuneri pentru prevederi obligatorii din punct de vedere juridic.

Uniunea Europeană a prezentat un proiectul de Cod internațional de Conduită în fața comunității internaționale în luna iunie 2012.

Consiliul UE prin Decizia 2012/281/PESC ”de sprijinire a propunerii Uniunii privind instituirea unui cod de conduită internațional pentru activitățile din spațiul cosmic” a contribuit la creșterea sensibilizării cu privire la codul de conduită și la sprijinirea procesului multilateral și a sprijinit diseminarea informațiilor și schimbul de opinii privind codul de conduită și a condus la creșterea gradului de conștientizare și de înțelegere a codului în regiuni, precum și la nivel internațional, între experți și factori de decizie politică.

CAPITOLUL IV

PROBLEME ACTUALE ÎN DEFINIREA ȘI UTILIZAREA SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC DIN PERSPECTIVA SATELIȚILOR DE TELECOMUNICAȚII

4.1. SPAȚIUL EXTRAATMOSFERIC – DEFINIȚIE ȘI DELIMITARE

4.1.1. Scurt istoric introductiv al problemei

Deși până în prezent numeroase instrumente juridice internaționale, declarații, convenții, acorduri și tratate, au avut ca obiect de reglementare spațiul extraatmosferic și activitățile umane conexe acestuia, nu s-a reușit definirea clară și fără echivoc a acestui spațiu, practic, încă nu se cunoaște exact unde începe și mai ales unde se termină. Există opinii ce susțin că definirea și delimitarea sunt esențiale întrucât ori de câte ori există comunicare, națională ori internațională, mediul de transmisie este esențial în stabilirea regimului telecomunicațiilor.

Mai mult toate textele juridice referitoare la acest domeniu utilizează termeni precum obiect spațial, activități spațiale și inclusiv cuvântul cheie al acestui domeniu, spațiul extraatmosferic, fără ca acesta să beneficieze de o definiție exactă.

Începuturile aviației de la sfârșitul secolului trecut au adus pe plan internațional dezbaterea în jurul statutului juridic al spațiului aflat deasupra pe teritoriul statelor. Pe de o parte au fost susținători ai libertății de utilizare a spațiului aerian și pe de altă parte, cei care au susținut teza suveranității statului asupra spațiului aerian aflat deasupra teritoriului său.

Această a doua teorie s-a regăsit ulterior consacrată în Convenția din 1919 privitoare la navigația aeriană numită ”Convenția de la Paris”.

În problema limitei superioare a suveranității pe verticală, la începutul secolului XX, s-a propus ca limita superioară a spațiului aerian să fie fixată la altitudinea maximă tangibilă de către om. Această teorie nu a rezistat întrucât nici peste un secol mai târziu nu s-a găsit răspunsul corect la întrebarea ”Unde se termină spațiul aerian de suveranitate aflat deasupra teritoriului unui stat și unde începe spațiul extraatmosferic ce nu face obiectul suveranității naționale?”.

Odată cu lansarea navetei Sputnik în anul 1957, problema delimitării a ieșit din spectrul teoretic căpătând o accentuată relevanță practică. Preocuparea pentru problema delimitării spațiului extraatmosferic a intrat tot mai mult în atenția juriștilor începând să apară pe ordinea de zi a congreselor, simpozioanelor și conferințelor, primul în acest sens fiind conferința de la Haga din 1958.

Problema definirii și delimitării spațiului extraatmosferic a fost inclusă și pe ordinea de zi a Subcomitetului Juridic al Comitetului ONU pentru Utilizarea Pașnică a Spațiului Extraatmosferic (COPUOS) încă de la începuturile existenței sale. Subcomitetul Juridic a format un grup de lucru în vederea prezentării unitare a propunerilor în problema delimitării, însă după reexaminări succesive nu a reușit să ajungă la o soluție deplin acceptată de toate statele.

În vederea relansării problemei definirii și delimitării, Subcomitetul Juridic a început în anul 1993, prin intermediul grupului de lucru, să reexamineze problema în raport cu obiectele aerospațiale. A fost elaborat astfel ”Chestionarul cu privire la posibilele probleme juridice ce pot apărea în ceea ce privește obiectele aerospațiale”, care a fost distribuit în 1995 tuturor statelor membre ale ONU, fiind reactualizat în anul 2001.

Între 1998 și 2000, grupul de lucru al Subcomitetului Juridic, ce se ocupa cu problema definiției și delimitării spațiului extraatmosferic, și-a dedicat activitatea sa în primul rând caracteristicilor și utilizării orbitelor sateliților geostaționari, în special a metodelor de utilizare eficientă și echitabilă a acestora, fără a aduce atingere rolului Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor.

Ulterior, Subcomitetul Juridic a decis să se concentreze din nou la problema definirii și delimitării spațiului extraatmosferic. Prin urmare, la a 40-a sesiune din 2001, acesta a decis să separe cele două subiecte și să fie înregistrate ca două puncte distincte pe ordinea de zi, probleme legate de definiția și delimitarea spațiului extraatmosferic și probleme legate de caracteristicile și utilizarea orbitelor sateliților geostaționari.

De atunci, un grup de lucru, a abordat din nou problema definirii și delimitării spațiului extraatmosferic, dar fără a putea fi capabil să progreseze în mod semnificativ.

Din analiza răspunsurilor la chestionarul distribuit în 1995 rezultă că există încă incertitudini în acest domeniu. Preocuparea majoră a Subcomitetului Juridic este legată de faptul că numai 38 de state au răspuns la chestionar până în prezent și, în demersul de soluționare a problemei definirii limitei spațiului extraatmosferic, continuă să invite statele să răspundă.

Problema ce rezidă în continuare nu este doar numărul mic de răspunsuri ci și conținutul de multe ori de vag și lipsit de elemente concrete. La rândul lor, unele state membre ONU îndeverează, în răspunsurile lor, ambiguitatea expresiilor utilizate.

4.1.2. Statutul juridic al spațiului extraatmosferic

Primul instrument internațional care reglementează domeniul aviației și, în consecință, a activităților în zona aflată deasupra teritoriului unui stat a fost Convenția privind Regulamentul de navigație aeriană, semnată la Paris la 13 octombrie 1919.

Aceasta a demonstrat angajamentul statelor în exercitarea suveranității asupra spațiului aflat deasupra teritoriului lor. Articolul 1, statua că ”Înaltele Părți Contractante recunosc că fiecare Putere are o suveranitate deplină și exclusivă asupra spațiului aerian aflat deasupra teritoriului său. În sensul prezentei convenții, teritoriul unui stat va cuprinde teritoriul național metropolitan și colonial împreună cu toate apele adiacente.”

Articolul 2 prevede că fiecare stat contractant are competența de a acorda drept de liber survol, cunoscută ulterior și ca libertate de trecere, altor state contractante în condițiile stabilite de Convenție.

Articolul 8 din Convenția de la Chicago din 1944 interzice orice zbor operat de o aeronavă fără pilot deasupra unui teritoriu străin, cu excepția cazului existenței unei autorizații speciale emise de statul vecin. Similar, în textul acestei Convenții nu este precizată nicio limită de altitudine, pentru exercitarea suveranității, fapt pentru care unii autori au concluzionat că dreptul de exercitare a suveranității statului se întinde la infinit pe spațiul aflat deasupra teritoriului său.

Având în vedere resursele tehnice limitate ale epocii respective, necesitatea de a fixa limita superioară a spațiului aerian suveran, nu a fost una acut resimțită.

Cu toate acestea, în perioada interbelică, mai ales în timpul celui de-al doilea război mondial, aviația a cunoscut o dezvoltare tehnologică accentuată, Regulamentul din 1919 dovedindu-se insuficient. La nivelul anului 1944, cele trei instrumente diferite au fost dezvoltate în timpul conferinței de la Chicago:

Convenția privind Aviația Civilă Internațională, cunoscută sub numele de Convenția de la Chicago;

Acordul privind tranzitul serviciilor aeriene internaționale;

Acordul privind transportul aerian internațional.

Convenția de la Chicago, care a intrat în vigoare în 1947, a abrogat Convenția de la Paris iar în termeni de suveranitate, aceasta a stabilit același principiu, doar cu o mică diferență în terminologie: ”Statele contractante recunosc că fiecare stat are suveranitatea completă și exclusivă asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului său.”, și, adaugă la articolul 2: ”Pentru aplicarea prezentei Convenții, prin teritoriul unui stat se înțelege regiunile terestre și apele teritoriale adiacente aflate sub suveranitatea, suzeranitatea, protecția sau mandatul acelui stat.”

În sistemul de la Chicago, statele și-au păstrat competențele asupra spațiului lor aerian. După această dată s-au făcut numeroase amendamente, dar cu toate acestea ele nu modifică substanța principiilor de bază.

Dar, în 1984, după cazul avionului de sud-coreean Boeing 747, a fost adus un amendament important la Convenția de la Chicago privind interzicerea utilizării forței împotriva aeronavelor civile: ”Statele contractante recunosc faptul că fiecare stat trebuie să se abțină de la utilizarea de arme împotriva aeronavelor civile în zbor și că, acolo unde este interzisă, viața persoanelor de la bord și siguranța aeronavelor nu trebuie să fie puse în pericol.”

Convenția de la Chicago nu conține nici aceasta vreo indicație în privința limitei superioare a spațiului aerian suveran.

Prin similitudine, un alt tratat, Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, conține norme privitoare la reglementarea spațiului aerian aflat deasupra diferitelor părți ale mării:

dincolo de marea teritorială, în care se exercită suveranitatea statului: ”Această suveranitate se extinde la spațiul aerian aflat deasupra mării teritoriale, precum și la fundul mării și subsolul acesteia”;

deasupra strâmtorilor: ”În strâmtori (ce servesc navigației internaționale între o parte din marea liberă sau o zonă economică exclusivă și o altă parte din marea liberă sau o zonă economică exclusivă), toate navele și aeronavele se bucură de dreptul de tranzit fără obstacole”;

dincolo de zona economică exclusivă: ”În zona economică exclusivă, toate statele, fie că sunt de coastă sau fără ieșire la mare, se bucură, de dispozițiile relevante ale Convenției, libertatea de navigație și de survol”. Acest drept este legat, cu toate acestea, de o condiție foarte specifică: ”Convenția din 1982 garantează în mod eficient drepturile existente și libertățile în domeniul comunicațiilor, inclusiv libertățile de navigație și de survol în cadrul zonei economice exclusive. Pentru statul fără ieșire la mare, această garanție va fi eficientă doar în contextul Convenției. În afara acesteia, Statul în cauză, fiind în sine lipsită de coastă, va rămâne expus la o acțiune unilaterală de către statele de coastă, și nu se poate opune în mod similar”;

deasupra mării libere, în articolul 87.1 din Convenție se declară că ”largul mării este deschis tuturor statelor. Libertatea de marea liberă este exercitată în conformitate cu condițiile și în conformitate cu prevederile Convenției și altor norme de drept internațional. Libertatea de zbor aparține statelor, indiferent dacă sunt sau nu de coastă.” Condițiile de survol comercial internațional sunt definite prin acorduri bilaterale între statele interesate.

Odată cu începutul activităților spațiale, principala preocupare a fost de a se evita militarizarea, în principal folosind arme nucleare, în spațiul extraatmosferic. Această poziție a fost exprimată de către Organizația Națiunilor Unite în Rezoluția 1148(XII), ce a avut drept rezultat Tratatul privind interzicerea experiențelor cu armă nucleară în atmosferă, în spațiul cosmic și sub apă, semnat la Moscova 5 august 1963 de către Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite.

Aici, prin faptul că exploziile nucleare sunt interzise, atât în spațiul extraatmosferic cât și în atmosfera terestră, nu a fost o problemă delimitarea celor două zone. O definiție a liniei de demarcație părea să prevaleze, cu toate acestea, atunci când a fost adoptat Tratatul privind principiile ce guvernează activitățile statelor în explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic, inclusiv a Lunii și a altor corpuri cerești, de la Moscova 27 ianuarie 1967.

Dar, Tratatul se referă la spațiul extraatmosferic și ”activitățile desfășurate în spațiul extraatmosferic”, fără a oferi vreo definiție precisă a acestor termeni.

Cu toate acestea, Tratatul a pus capăt unor interpretări extensive a convențiilor privind navigația aeriană, care s-ar fi prelungit la nesfârșit în domeniul suveranității naționale asupra spațiului aerian, stabilind că ”spațiul extraatmosferic, ce cuprinde inclusiv Luna și alte corpuri cerești, nu poate face obiectul aproprierii naționale prin proclamarea de suveranitate, nici pe calea utilizării ori ocupării, sau prin orice alte mijloace”.

Multe instrumente internaționale care reglementează activitățile în spațiul extraatmosferic au fost puse în aplicare de atunci, fără a se rezolva însă problema definirii și delimitării exacte a acestui spațiu.

4.1.3. Problema activităților care se desfășoară în spațiile aerian și extraamosferic

Inițial, principalele argumente invocate de doctrină în favoarea definirii și delimitării spațiului extraatmosferic au pornit de la principiul potrivit căruia problema ar trebui să fie rezolvată înainte ca activitățile extraatmosferice ale statelor să poată începe și în mod necesar ar preceda elaborarea unui drept al spațiului extraatmosferic.

După cum am văzut, s-au desfășurat și activități în acest sens, încercându-se și o elaborare de standardele referitoare la acestea, fără o rezolvare concretă. Odată cu apariția navelor spațiale, după mijlocul anilor '70, discuțiile în jurul acestei definiții au revenit în atenție, susținându-se că naveta este un dispozitiv care desfășoară activități în ambele spații. Pentru cei mai mulți autori, însă, aceasta este un obiect spațial ce aparține clar zonei extraatmosferice.

Problema ce poate apărea pentru orice navă spațială după lansarea acesteia este că la revenire, necesită traversarea spațiului aerian, aflat uneori sub suveranitatea unui stat, altul decât proprietarul ori cel care a lansat-o. Această traversare este mult mai evidentă la întoarcerea unui satelit, care necesită un parcurs foarte lung.

Mai mult, în ultimele minute înainte de aterizare, obiectele spațiale ce revin pe Pământ, se află la o altitudine de sub de 60 km, și ar trebui să fie luate măsuri de precauție pentru a evita problemele legate de traficul aerian.

Traversarea spațiului aerian, la lansarea de obiecte spațiale, este mult mai scurtă, întrucât pentru a fi traversate straturile inferioare atmosferice, cu densitate mare, cât mai repede posibil, este aleasă tehnic o traiectorie foarte abruptă, în mod normal, nefiind este nevoie ca acestea să traverseze spațiul aerian al statelor vecine înainte de a ajunge la o înălțime de 100-110 km.

Dimpotrivă, pot apare probleme serioase cu părțile din rachetele purtătoare desprinse în timpul traiectului ascensional deoarece ”treptele rachetelor purtătoare cad înapoi pe Pământ la distanțe cuprinse între câteva sute și câțiva mii de kilometri […] De asemenea scutul termic al satelitului va cădea înapoi pe Pământ la o distanță considerabilă față de locul de lansare. Trebuie să avem în minte că în special primele două trepte ale acestor rachete purtătoare sunt foarte grele. Pentru Saturn 5 acestea au fost în greutate de 50 respectiv 6 tone, iar pentru Ariane acestea au avut 13 și respectiv 3 tone”.

După cum am văzut, în dreptul spațiului aerian, principiul libertății de survol nu a fost niciodată acceptat pentru zboruri deasupra teritoriului suveran al unui stat. altul decât cel căruia îi aparține aeronava.

Dar, de aproape cincizeci de ani, obiectele spațiale continuă să traverseze spațiul aerian fără permisiune prealabilă dar și fără proteste din partea statelor survolate. Cu toate acestea, documentul de lucru prezentat în 1983 de către Uniunea Sovietică în cadrul COPUOS, punct de vedere sprijinit din multe state, prevede că:

”1. Granița dintre spațiul cosmic și spațiul aerian se stabilește de comun acord între state la o altitudine care să nu depășească 110 km deasupra nivelului mării, și este confirmată în mod legal prin încheierea unui instrument juridic internațional cu caracter obligatoriu.

2. Acest instrument recunoaște în plus altor obiecte spațiale ale oricărui stat dreptul de trecere inofensivă peste teritoriul unui alt stat, la o altitudine sub limita convenită pentru plasarea pe orbită și de a reveni la Pământ”.

4.1.4. Teorii diferite în problema definirii și delimitării spațiului extraatmosferic

În problema definirii și delimitării spațiului extraatmosferic au fost făcute numeroase propuneri, bazate pe diferite criterii. Aceste propuneri pot fi grupate în două mari categorii și anume, teoria spațială și teoria funcțională.

În timp ce propunerile din prima categorie au tendința de a stabili o limită sau limitele de altitudine între spațiul extraatmosferic și spațiul atmosferic, propunerile din a doua categorie tind să definească activitățile din spațiul extraatmosferic. Un efort important în acest domeniu a fost făcut în cadrul Organizației Națiunilor Unite, în special în Comitetul pentru Utilizarea Pașnică a Spațiului Extraatmosferic (COPUOS) și subcomitetelor acestuia.

Subcomitetul Juridic și-a fundamentat activitatea pe datele științifice furnizate de Subcomitetul Tehnic și Științific al COPUOS. Urmarea Rezoluției A/RES/2601(XXIV) din 16 decembrie 1969, Secretariatul Organizației Națiunilor Unite a elaborat în 1970 un document de lucru referitor la ”Chestiunea definirii și delimitării spațiului extraatmosferic”, actualizat în 1977.

Acest document conține o descriere a diferitelor teorii care au fost dezvoltate în ceea ce privește definirea și delimitarea spațiului extraatmosferic. În continuare, vom analiza elementele principale și numeroasele încercări ce au fost făcute pentru a se găsi o soluție optimă.

4.1.4.1. Teoria spațială

În cadrul acestei metode, există mai multe criterii, inclusiv unele cu mai multe subvariante. Un prim criteriu se bazează în principal pe proprietățile atmosferei.

Metoda de delimitare bazată pe echivalența dintre limita superioară a zonei supuse suveranității naționale și noțiunea de atmosferă, se bazează pe interpretarea termenilor folosiți în convențiile internaționale existente, în special cele de la Paris și Chicago, precum și în legislațiile naționale, pentru a defini domeniul de aplicare a suveranității naționale pe suprafața Pământului.

Această metodă susține că, în conformitate cu aceste convenții și legi, utilizarea de expresii precum aer, spațiu aerian, atmosferă sau spațiu atmosferic, în scopul reglementării aeronavelor, oferă un criteriu de măsurare a suveranității. Susținătorii acestei metode propun luarea în considerare a limitelor geofizice și juridice ale atmosferei ca echivalente pentru stabilirea unei demarcații între spațiul aerian și spațiul extraatmosferic.

Criteriul de mai sus nu pare realist, în principal din cauză că atmosfera nu se termină brusc, ci gradual, ca modalitate de trecere în spațiul extraatmosferic. Oamenii de știință nu sunt de acord cu privire la altitudinea la care se termină spațiului aerian. Conform unor estimări, acesta se extinde mult în afara orbitei unui satelit artificial al Pământului, care este în general considerată a se afla în spațiul extraatmosferic.

O altă metodă ce face parte din teoria spațială este cea care susține delimitarea bazată pe subdiviziunea atmosferei Pământului în mai multe straturi, fiecare având caracteristici diferite: troposfera (14-17 km) și stratosfera (17-40 km), care împreună conțin 99,7% din aerul atmosferic.

Mezosfera este stratul atmosferic ce se întinde până la 80 km altitudine. Dincolo de 80 km, vom găsi ionosfera, care conține molecule de aer încărcate electric ce joacă un rol esențial în comunicații radio. Limita sa superioară nu este definită. Potrivit diferiților autori, acesta este între 20000 și 100000 km.

Termenul de mezosferă a fost introdus pentru a descrie o zonă intermediară între nivelul superior al spațiului aerian și cel de început al spațiului extraatmosferic. Astfel spațiul aerian se poate defini până la altitudinea minimă la care poate orbita un satelit în jurul Pământului.

Mezospațiul este astfel descris de o zonă de aproximativ 50 km în care statul deasupra căruia se află își poate exercita parțial jurisdicția. Realizarea unei demarcații pare fi una inutilă din punct de vedere juridic.

În fapt, stabilirea unei demarcații se poate dovedi de nedorit întrucât ”susținătorii delimitării trebuie să demonstreze problemele specifice ce se nasc din lipsa unei astfel de reglementări și care pot fi rezolvate numai prin crearea acestei demarcații. Dacă aceste probleme nu pot fi susținute, crearea unei demarcații nu ar face decât să adauge incertitudine stării actuale în domeniu întrucât s-ar introduce o normă juridică cu rezultate neprevăzute și posibil nedorite asupra păcii și stabilității internaționale. Din nou, lipsa unei delimitări a spațiului extraatmosferic nu este ea însăși o problemă, ci o stare de lucruri din care problemele pot sau nu pot apare.”

Exosfera formată de la marginea atmosferei până la limita superioară a magnetosferei este numită magnetopauză. Aceasta se consideră a fi partea cea mai îndepărtată a sferei de influență a Pământului.

Conform unor autori, în această teorie care se bazează pe diferite straturi de aer ar fi relevantă realizarea unei lini de demarcație întrucât atmosfera inferioară diferă semnificativ de cea superioară. Din acest motiv ei sugerează trasarea unei demarcații în zona de frontieră dintre cele două medii, adică în așa-numita turbopauză, situată la o altitudine de 90 – 110 km și care ”cu siguranță, ar putea servi ca un criteriu pentru o limită legală între spațiul aerian și spațiul extraatmosferic”.

O a treia metodă în cadrul acestor teorii legate de abordarea spațială se bazează pe proprietățile atmosferei și pe delimitarea spațiului în zone, fiecare cu un regim juridic diferit.

Un alt grup de metode care fac parte din abordarea spațială se bazează în principal pe proprietățile aparatelor de zbor. Printre ele găsim teoria demarcării pe baza altitudinii maxime care poate fi atinsă de aeronave, numită ”linia von Karman”, altitudine la care forța ascensională diferă de forța centrifugă.

Metoda care s-a bucurat de cel mai mare consens este cea care instituie demarcația ca fiind perigeul minim care permite menținerea pe orbită a unui satelit. Ea se bazează pe faptul că mai jos de o anumită altitudine, atmosfera Pământului este prea densă pentru a permite menținerea unui satelit pe orbită. Densitatea atmosferei dincolo de stratosferă (peste altitudinea de 40 km) este foarte scăzută. Trebuie reținut însă că și într-un mediu foarte rarefiat pulberile în suspensie au un efect substanțial de frânare asupra tuturor obiectelor aflate în mișcare, și niciun satelit, indiferent de viteza sa inițială, nu se poate menține pe orbită.

S-a observat că, la altitudini între 70 și 100 km, majoritatea meteoriților se supraîncălzesc și se produce combustia lor. Tot la aceste altitudini, sateliții de telecomunicații se încălzesc în mod semnificativ și pierd rapid altitudine.

În prezent, pe o orbită stabilă un satelit poate avea un perigeu minim de aproximativ 140-160 km, în timp ce obiectele lansate la altitudini mai joase nu au rămas mult timp pe orbită.

Deși a avut un anumit succes, această metodă are deficiențele sale. Ca toate teoriile care sunt bazate pe factori mai mult sau mai puțin aleatori, aceasta se bazează pe un criteriu care poate fi modificat ulterior, în funcție de progresul tehnologic și acest lucru are ca efect o anumită incertitudine juridică.

O altă teorie utilizată pentru stabilirea demarcației se bazează pe conceptul de suveranitate efectivă. Potrivit definiției de suveranitate dată de judecătorul Max Huber, în cazul insulei Palma, suveranitatea exclusivă asupra spațiului aerian al statului ar trebui să se extindă până la altitudinea la care statul este de fapt în măsură să își exercite autoritatea sa, de unde rezultă că demarcația dintre spațiul aerian și cel extraatmosferic ar trebui să fie stabilită la altitudinea de la care statele nu mai pot în fapt, să își exercite această autoritate.

O deficiență majoră a acestei teorii este că ar putea conduce la o situație atipică, deoarece statele și-ar exercita suveranitatea la altitudini care ar fi diferite în funcție de gradul de modernizare a tehnologiei lor. În plus, demarcația dintre spațiul aerian și spațiul extraatmosferic s-ar schimba continuu, odată cu evoluțiile tehnologice.

O altă abordare este numită ”teoria biologică”, care derivă din ideea că spațiul aerian este stratul de atmosfera în cazul în care viața umană este posibilă.

Alte metode de delimitare se bazează pe efectele gravitaționale ale Pământului și propun stabilirea demarcației dintre spațiul aerian și cel extraatmosferic în punctul în care gravitația Pământului încetează să mai aibă efect. Ele susțin necesitatea de a proteja securitatea statelor și se bazează în principal pe prezumția că suveranitatea națională ar trebui să se extindă dincolo de altitudini de unde obiectele pot cădea pe Pământ ca efect al gravitației.

În concluzie, din toate aceste criterii de analiză utilizate în abordarea spațială, se poate spune că, în ciuda tehnicilor sofisticate utilizate pentru a stabili linia de demarcație între spațiul aerian și spațiul extraatmosferic, acest deziderat nu a putut fi atins. Acest lucru nu s-a produs pentru că nu s-au realizat măsurători precise, ci deoarece parametrii fizico-chimici ai acestor spații nu sunt uniformi și se află în continuă schimbare.

4.1.4.2. Teoria funcțională

Această teorie a fost utilizată pentru prima dată de doi cercetători americani Myres S. McDougal și Leo Lipstein, mai târziu fiind perfecționată de R. Quadri și C. Chaumont și susținută, de asemenea, de către bine cunoscutul specialist al dreptului spațial, Gyula Gal.

Dificultatea de a găsi criterii fizice sau tehnice, în condiții de siguranță utilizabile, pentru a defini limita superioară a suveranității naționale este un motiv adesea invocat pentru a justifica abordarea funcțională privind reglementarea activităților în spațiul aflat deasupra Pământului. În conformitate cu acest punct de vedere, trebuie să facem distincția între activități aeronautice și astronautice, acestea din urmă fiind constrânse către o singură reglementare juridică indiferent de altitudinea la care au loc.

Făcând o distincție între aceste două tipuri de activități, adepții acestei teorii consideră inutilă stabilirea unei demarcații între spațiul aerian și spațiul extraatmosferic. Cu toate acestea, ei consideră că problema rezidă în a defini activitatea sau zborul extraatmosferic, în a determina ce diferențiază astronautica de aeronautică și navele spațiale de aeronave.

Adepții abordării funcționale susțin că, din moment ce o definiție juridică este în general destinată să permită anumite activități și de a interzice altele, este de preferat în ceea ce privește activitățile din spațiul extraatmosferic, să nu se urmărească definirea în mod legal a frontierei, ci mai degrabă definirea obiectivelor și misiunilor vehiculelor spațiale.

Autorii care se opun teoriei funcționale iau în considerare criticile legate în principal de punctul de plecare, și anume definirea activităților extraatmosferice, argumentând că nu este întotdeauna posibil să se facă distincția între acestea și cele atmosferice.

De asemenea, ei susțin că teoria funcțională nu ia în calcul progresele științifice și tehnologice viitoare în domeniul dezvoltării și construcției de aeronave și nave spațiale, progresul în soluționarea complicatelor problemele ridicate de distincția între aparatele de zbor și nave spațiale.

De fapt, orice formulă bazată pe tehnologia existentă prezintă un risc specific legat de posibilitatea de a fi depășită printr-o schimbare tehnologică rapidă, în special dacă ne referim la implicațiile de natură comercială.

De asemenea, s-a afirmat că teoria funcțională se potrivește bine cu conceptul de suveranitate națională asupra spațiului aerian. Conform acestei teorii, statele își exercită suveranitatea lor asupra activităților ce țin de navigația aeriană, chiar dacă aceste activități sunt efectuate la altitudini mai mari decât cele pe care orbitează sateliții.

La sesiunea din 2006 a Subcomitetului Juridic, delegatul belgian a prezentat o lucrare în care a fost subliniat faptul că ”dezvoltarea de noi activități sau servicii comerciale (zboruri extraatmosferice turistice, etc.) cât și eforturile legislative naționale în domeniul activităților extraatmosferice fac din problema definirii și delimitării spațiului cosmic o problemă centrală.

Această analiză ar trebui să se ia în considerare la definirea și delimitarea activităților extraatmosferice, pentru că o astfel de abordare ar evita limitarea la o definiție a spațiului extraatmosferic bazată numai pe criterii de geofizică.

Pentru aceasta, ar trebui să se examineze, de asemenea, conceptele conexe, cum ar fi conceptul de obiect spațial, conceptul de aeronavă, conceptul de suveranitate și noțiunea de activitate extraatmosferică.”

Cu toate acestea, până în prezent, cele mai multe state și experți în drept internațional preferă abordarea spațială în această chestiune.

Se poate vorbi așadar și despre o alegere arbitrară, adică, o stabilire a ce s-ar fi realizat prin consens, la o anumită altitudine, fără însă ca aceasta să se bazeze însă pe caracteristici ale spațiului aerian și extraatmosferic.

Este însă la fel foarte posibil ca o definiție să nu se poată baza exclusiv pe proprietățile fizice ale spațiului ori ale obiectelor spațiale.

4.1.5. Este necesară demarcația între spațiul aerian și cel extraatmosferic?

Pentru a ajunge în spațiul extraatmosferic, obiectele și navele spațiale traversează spațiul aerian. Astfel, trebuie să răspundem la întrebarea dacă este aplicabil dreptul internațional spațial pentru aceste obiecte, de la lansare până de sosire, sau dreptul internațional aerian având în vedere că traversează spațiul aerian aflat sub suveranitatea unui stat? În cazul în care se aplică cele două ramuri ale dreptului internațional, fiecare pentru un anumit domeniu, stabilirea liniei de demarcație devine esențială.

Noile progrese tehnologice ar putea crea noi circumstanțe. Să presupunem, de exemplu, că sateliții ar putea beneficia într-un viitor nu foarte îndepărtat de propulsie solară. Acești sateliți generează energie cu ajutorul celulelor solare și o retransmit către Pământ prin intermediul microundelor. Înainte de a ajunge la suprafața Pământului, microundele traversează nu doar spațiul extraatmosferic ci și pe cel aerian.

În conformitate cu opiniile susținătorilor săi, existența unei linii de demarcație ar putea ajuta la prevenirea următoarelor posibile probleme:

statele ar putea să-și afirme o suveranitate nejustificată peste porțiuni mari ale spațiului aflate deasupra teritoriului lor, sub pretextul că este spațiului lor aerian;

interpretarea într-un mod special, a acordurilor existente, în care un stat pentru a protesta împotriva activităților extraatmosferice, susține existența unor încălcări ale suveranității sale;

diferendele asupra limitelor spațiului aerian pot conduce la tensiuni internaționale și controverse serioase.

Astfel, soluția acestei probleme juridice fundamentale ar promova o atitudine de colaborare în dezvoltarea de dreptului internațional spațial, contribuind astfel, la rândul său, la o evoluție tehnică adecvată.

4.1.6. Argumente împotriva stabilirii unei demarcații între

spațiul aerian și cel extraatmosferic

Principalele argumente împotriva ideii de rezolvare a problemei prin stabilirea demarcației, la o altitudine în consens cu opinia tuturor statelor sunt:

până în prezent, se constată lipsa unui acord explicit la nivel internațional, fapt ce nu a determinat tensiuni internaționale.

încercarea de a ajunge la un acord explicit cu privire la stabilirea unei demarcații pe altitudine, ar putea încuraja multe state să încerce să-și extindă suveranitatea națională, ceea ce a condus deja în cazuri similare cum ar fi situația mării libere, la cerințe excesive.

demarcația ar putea fi stabilită la o altitudine prea mare ceea ce ar rezulta în unele obstacole serioase în calea activităților extraatmosferice. În schimb, activitățile extraatmosferice viitoare care au loc la altitudini mai joase pot fi acceptate în cazul în care nu există un acord explicit asupra întinderii spațiului aerian.

odată stabilită o altitudine asupra căreia s-a căzut de acord va fi, practic, imposibilă modificarea acesteia deoarece statele vor fi reticente își a-și reduce suveranitatea lor teritorială.

fixarea arbitrară a unei demarcații, chiar dacă aceasta se stabilește la o altitudine suficient de mică pentru a permite mai multe activități extraatmosferice se pot provoca dispute existând posibilitatea existenței plângerilor tehnice cu privire la încălcarea acesteia, fapt care ar fi dificil de verificat.

Dar dezbaterea nu are de fapt loc între teoria spațială și cea funcțională ci între adepții și adversarii stabilirii unei demarcații între spațiul aerian și cel extraatmosferic.

Pe această problemă, statele sunt împărțite în două tabere, pe de o parte sunt Statele Unite și alte state dezvoltate din punct de vedere tehnologic și, pe de altă parte, Federația Rusă și alte state din Europa de Est precum și un anumit număr de state în curs de dezvoltare. Aceste poziții au fost reafirmate în timpul ultimei sesiuni a Subcomitetului Juridic.

4.1.7. Cazul orbitei geostaționare

Printre diferitele corpuri cerești și orbite, există orbita sateliților geostaționari care prezintă un mare interes în utilizarea în special în domeniul telecomunicațiilor.

Pentru a fi calificată drept orbită geostaționară aceasta trebuie să fie la o altitudine de aproximativ 35786 km. Astfel, perioada orbitei este egală cu perioada de rotație a Pământului (23 ore, 56 minute și 4,09 secunde). De fapt, este nevoie de unele intervale de timp pentru mici ajustări ale poziției din cauza perturbațiilor cauzate de atracția Lunii și distribuției neuniforme a masei din interiorul Pământului, factori ce pot deplasa un satelit față de poziția sa ideală. Acești factori au tendința de a deplasa satelitul, departe de zona de ecuatorială și în afara poziției lui nominale.

Pentru a contracara aceste cauze naturale, sateliții staționari trebuie menținuți în interiorul zonei ecuatoriale și pe pozițiile lor nominale, și vor primi, la intervale regulate, impulsuri de corecție, operațiuni de periodice numite menținerea postului.

Astfel, rotindu-se cu aceeași viteză și în aceeași direcție cu Pământul, un astfel de satelit apare pe orbită staționară, și prin urmare, sincron în rotație cu Pământul. Sateliții geostaționari au un mare unghi de vizibilitate, trei sateliți fiind suficienți pentru a acoperi suprafața Pământului, cu excepția zonelor polare, acesta fiind în fapt avantajul major în raport cu celelalte tipuri de orbite și sisteme de comunicații prin satelit.

Această orbită geostaționară este o resursă naturală inepuizabilă, neconsumptibilă, dar numărul de sateliți ce pot fi plasați pe orbită este limitat.

Saturația excesivă conduce la interferențe și bruiaj al telecomunicațiilor. După cum am mai precizat, altitudinea de 35786 km, se află cel mai probabil în spațiul extraatmosferic, fără posibilitatea aproprierii naționale, așa cum este precizat în Tratatul Spațial din 1967.

În ciuda acestui fapt, un grup de state ecuatoriale a înaintat o cerere de revendicare a acestei părți a spațiului, susținând că orbita sateliților geostaționari reprezintă o situație aparte.

Deoarece o orbită geostaționară trebuie să fie în același plan cu planul de rotație al Pământului, adică în plan ecuatorial, țările ecuatoriale au început să o considere ca fiind o resursă naturală care le aparține.

Susținerile și revendicările acestor state se regăsesc în Declarația de la Bogota, prezentate în cadrul COPUOS în 1976, text care a reînviat dezbaterea în jurul statutului juridic al spațiului extraatmosferic.

În declarația lor au susținut că: ”Statele ecuatoriale, vor avea drepturi preferențiale pe segmentul de orbită geostaționară a sateliților, care este pe verticala teritoriului lor, în conformitate cu jurisdicția lor” și ”plasarea unui obiect spațial pe segmentul orbitei sateliților geostaționari care se află la verticala unui stat ecuatorial trebui să fie făcută cu autorizația prealabilă a statului respectiv. Tranzitul spațiului în scopuri pașnice a oricărui obiect, prin acest segment, va fi permis.”

Ulterior, alte documente au fost prezentate cu ușoare modificări în funcție de statul ecuatorial, solicitând, aceleași principii de bază.

Într-un document de lucru prezentat de Kenya în 2 aprilie 1986, s-a reiterat faptul că ”orbita geostaționară […] nu ar trebui să fie luată în considerare în conceptul de spațiu. Rezultă din cele de mai sus că orbita sateliților geostaționari este o parte a teritoriului în care țările ecuatoriale trebuie să își exercite suveranitatea lor națională.”

Acest text a fost urmat de un document prezentat de către Republica Democrată Germană, în care se declară că ”orbita sateliților geostaționari este parte integrantă a spațiului în ansamblul său și este supusă tuturor dispozițiilor relevante din Tratatul de la 1967”.

Un proiect cu opinii contrare celor de mai sus a fost prezentat în 1979 de către Uniunea Sovietică. Aceasta a declarat că ”spațiul orbital al sateliților geostaționari este inseparabil de spațiul extraatmosferic ca un întreg, și că toate dispozițiile relevante ale Tratatului Spațial din 1967 […] îi sunt aplicabile inclusiv prevederea că orice porțiune a spațiului nu poate face obiectul aproprierii naționale indiferent de mijloc”.

4.2. NOȚIUNEA DE STAT DE LANSARE

Această noțiune este strâns legată de principiul răspunderii internaționale a statelor pentru întreaga activitate spațială. Astfel, articolul VII din Tratatul Spațial din 1967 reprezintă prima referință privitoare la statul de lansare.

Dacă atunci când vorbim de lansarea unui obiect spațial, ca operațiune propriu-zisă, sunt prea puține elemente neclare, când ne referim la asigurarea lansării ajungem pe un teren juridic insuficient clarificat până în prezent. Astfel, prin asigurarea lansării pot fi înțelese operațiuni pornind de la achiziția efectivă a serviciului de lansare a obiectului spațial până la cea a cumpărării satelitului aflat deja pe orbită, toate însă relevante în materia răspunderii statelor. În condițiile articolul VIII din Tratatul Spațial, statul care are înregistrat obiectul spațial va fi în principiu răspunzător fie că realizează lansarea fie că o asigură.

Din acest punct de vedere, un aspect relevant la încheierea acordurilor internaționale de cooperare interguvernamentală este clarificarea situației statului unde se va înregistra obiectul spațial, care este subiectul calificat drept stat de lansare și care este statul ce asigură lansarea pentru a delimita clar regimul răspunderii.

Cele două convenții internaționale ulterioare, Convenția răspunderii și Convenția înregistrării din 1975, ce fixează în fapt modalitățile acestei responsabilități, au preluat într-o manieră similară această noțiune. Privitor la această răspundere se disting două regimuri foarte diferite, una absolută și cealaltă rezultată din culpă.

Înainte de a trece mai departe trebuie subliniat că dreptul internațional cu privire la spațiul extraatmosferic folosește, pentru cuantificarea efectelor eventual vătămătoare ale obiectelor spațiale, termenii de responsabilitate și de răspundere.

Cu privire însă la modul în care termenii responsabilitate și răspundere pot fi utilizați există cel puțin trei școli de gândire, considerându-se în general că pot fi folosiți alternativ.

Astfel responsabilitatea statului se referă la răspunderea condiționată de o încălcare a unei obligații internaționale iar răspunderea se referă în general la repararea unui prejudiciu, indiferent dacă a fost rezultată din încălcarea ori nerespectarea vreunei norme internaționale de drept.

Regăsim astfel în definirea clasică a situațiilor privind răspunderea statelor și a altor subiecte de drept internațional în dreptul internațional public:

răspunderea pentru fapte sau acte ilicite din punctul de vedere al dreptului internațional, prin care se încalcă norme ale dreptului internațional;

răspunderea pentru consecințele prejudiciabile decurgând din activități care nu sunt interzise de dreptul internațional.

Noțiunea de stat de lansare în evoluția sa de-a lungul timpului începând cu 1967 până în prezent nu a mai fost adaptată la noile realități, în special datorită apariției entităților private implicate în activitatea spațială.

Un bun exemplu este dat de entitatea Sea Launch, companie privată devenită operațională în domeniul lansărilor în spațiul extraatmosferic în anul 2000. Întrucât această companie a intrat într-un sector apanaj aproape exclusiv al unor guverne ori organizații interguvernamentale s-a ajuns la căutarea, în astfel de cazuri, unui răspuns la întrebarea: care este statul de lansare?

Creată în 1995 ca un consorțiu de companii din SUA, Norvegia, Federația Rusă și Ucraina, compania Sea Launch a pus sub semnul întrebării validitatea noțiunii de stat de lansare întrucât reprezenta o asociere de entități economice private din mai multe state, sediul social al acesteia aflat în Long Beach, California fiind ulterior mutat la Moscova prin vânzarea companiei către o corporație rusă și nu în ultimul rând pentru că rachetele purtătoare erau lansate din marea liberă.

Alte situații similare pentru entități private implicate în activități în spațiul extraatmosferic sunt consorțiul Starsem (format din EADS Astrium, Arianspace, Agenția Spațială a Federației Ruse și Centrul Spațial Samara) care operează sistemul Soiuz de pe cosmodromul Baikonur și consorțiul Eurockot (format din EADS Astrium și Centrul Spațial Krunichev) care operează lansări de pe cosmodromul Plesetsk.

Problema majoră este că, așa cum bine a fost rezumată de un specialist în drept internațional, activitățile din spațiul extraatmosferic sunt internaționale, au loc într-un spațiu internațional, implică consorții internaționale și pot fi localizate internațional iar atunci când în aceste activități sunt implicate entități private, pentru crearea unui avantaj competitiv, acestea caută pentru evitarea sau limitarea răspunderii, plasarea sub regimul juridic cel mai favorabil, cum se întâmplă în cazul dreptului mării, situație care tinde să se producă și în cazul spațiului extraatmosferic.

S-a ajuns astfel ca problema definirii noțiunii de stat de lansare să ajungă pe agenda de lucru a Comitetului pentru Utilizarea Pașnică a Spațiului Extraatmosferic, cu mult înaintea altor probleme poate mai acute, ca cea a deșeurilor spațiale, care au așteptat ani de zile să fie soluționate.

Astfel a fost creat un Grup de lucru pentru revizuirea noțiunii de stat de lansare în cadrul Subcomitetului Juridic al COPUOS și de asemenea pe agenda Subcomitetului Tehnic și Științific al COPUOS pentru prima dată în anul 2000. Inițial pornită de la nivelul Comitetului pentru Relații Internaționale al Agenției Spațiale Europene (ESA), documentul înaintat în 1998 Subcomitetului Juridic al COPUOS, prezentat de Germania în numele statelor membre ale ESA s-a finalizat prin adoptarea unui plan pe trei ani, începând cu anul 2000, cu tema ”Revizuirea conceptului de stat de lansare”.

Concluziile Grupului de lucru însărcinat cu revizuirea conceptului de stat de lansare, prezentate Adunării Generale a ONU, au arătat că unele state au avut văzut noile dezvoltări ale activităților spațiale ca dând naștere unor serii de întrebări cu privire la aplicarea conceptului de stat de lansare ca și aplicarea unor termeni utilizați de tratatele, convențiile și principiile ONU cu privire la spațiul extraatmosferic, cum ar fi teritoriu, instalație, stat care lansează și care asigură ori exercită jurisdicția și controlul.

În concluziile sale, Grupul de lucru a recomandat ca statele care sunt angajate în activități spațiale să ia în considerare măsuri care să realizeze un cadru legislativ național ce să permită autorizarea și monitorizarea continuă a activităților resortisanților săi în spațiul extraatmosferic și să își îndeplinească obligațiile cele le revin prin Convenția răspunderii, Convenția înregistrării și alte acorduri internaționale.

De asemenea Grupul de lucru a subliniat că punerea în aplicare a dispozițiilor legale naționale privitoare la spațiul extraatmosferic ar fi în beneficiul statului în cauză întrucât:

asigură jurisdicția și controlul statului asupra obiectului spațial;

reduce riscul de accident în momentul lansării precum și de alte daune asociate cu activitățile spațiale;

asigură despăgubirea rapidă și efectivă pentru astfel de daune;

asigură mecanismul pentru ca un guvern ce este responsabil internațional sub prevederile Convenția asupra răspunderii pentru daunele cauzate de obiectele spațiale să poată încasa compensațiile de entități non guvernamentale care au cauzat prejudiciul.

Grupul de lucru a luat act de propunerea reprezentantului Asociației de Drept Internațional față de elementele obligatorii ce trebuie cuprinse de legislațiile naționale și anume:

autorizarea activităților;

supravegherea activităților spațiale;

înregistrarea obiectelor spațiale;

reglementarea despăgubirilor

orice prevederi adiționale care să statueze principiile concurenței loiale și reglementarea controlului exporturilor.

Grupul de lucru a recomandat statelor membre să ia în considerare încheierea de acorduri în conformitate cu dispozițiile articolul V din Convenția răspunderii, pentru fiecare etapă a unei misiuni în spațiul extraatmosferic atunci acestea efectuează lansări în comun ori au în derulare programe de cooperare în domeniu, inclusiv în cazurile în care un stat participă la lansare numai prin punerea la dispoziție a teritoriului ori instalațiilor sale.

Tot în concluziile sale, Grupul de lucru consideră că reducerea costurilor de reglementare pentru guverne și a celor privitoare la polițele de asigurare, în cazul entităților private, se poate realiza prin încheierea de acorduri sau prin adoptarea bunelor practici în materia simplificării procedurilor de acordare a licențelor aplicabile diferitelor state implicate în lansarea obiectelor spațiale. Astfel se poate reduce numărul țărilor care încheie fiecare în parte asigurări de răspundere civilă în mod separat pentru o lansare ori etapă de lansare.

Armonizarea practicilor ar putea constitui o îndrumare utilă pentru organismele naționale însărcinate cu punerea în aplicare a tratatelor ONU privitoare la spațiul extraatmosferic. Astfel de practici ar putea crește coerența și previzibilitatea cadrului legal național și poate ajuta la evitarea lacunelor în punerea în aplicare a tratatelor. Armonizarea voluntară ar putea fi așadar avută în vedere pe plan bilateral sau multilateral sau chiar la nivel mondial prin intermediul Organizației Națiunilor Unite.

În finalul documentului înaintat Adunării Generale, Grupul de lucru consideră că statele părți la Convenția înregistrării și organizațiile interguvernamentale care au declarat acceptarea drepturilor și obligațiilor prevăzute în această convenție trebuie să sprijine o bună identificare a obiectelor spațiale, să asigure [n.n. constituirea și menținerea] un Registru al ONU privind obiectele lansate în spațiul extraatmosferic care să furnizeze o înregistrare cât mai completă a acestora.

În privința răspunderii, statele părți și organizațiile interguvernamentale, trebuie să asigure cu celeritate o dreaptă despăgubire pentru eventualele victime ori daune produse de obiectele lansate în spațiul extraatmosferic.

La sesiunea din 2003 a COPUOS a fost prezentat proiectul de rezoluție al Adunării Generale a ONU, propus de Subcomitetul Juridic, ce cuprindea concluziile Grupului de lucru cu privire la punctul 9 de pe Agendă, definirea conceptului de stat de lansare, care a stat la baza adoptării la 10 decembrie 2004, în cadrul sesiunii plenare a Adunării Generale a ONU a Rezoluției 59/115 ”Aplicarea conceptului de stat de lansare”.

4.3. DEȘEURILE SPAȚIALE ȘI INFLUENȚA LOR ASUPRA

SATELIȚILOR DE TELECOMUNICAȚII

Atunci când ne referim la deșeuri spațiale, fără a face trimitere expresă la noțiunea de obiecte spațiale – deși putem realiza o încadrare a acestora în această categorie, vorbim de obiecte artificiale, inclusiv elemente componente ale vehiculelor de lansare spațială ori altele asemenea aflate în spațiul extraatmosferic ce nu mai prezintă interes operațional, necontrolabile de la sol și care prezintă un risc la adresa sateliților operaționali și a altor activități spațiale, inclusiv la adresa misiunilor cu echipaj uman.

Definiția dată de Subcomitetul Tehnic și Științific al COPUOS deșeurilor spațiale este una ce cuprinde toate obiectele create de om, inclusiv fragmente și părți ale acestora, indiferent dacă proprietarul lor poate fi identificat sau nu, aflate în orbita Pământului sau la reintrarea în straturile dense ale atmosferei și care sunt nefunctionale, cu nicio speranță rezonabilă să le fie reluate funcțiile proiectate ori cele pentru care au fost autorizate.

În plus față de această definiție, Subcomitetul Tehnic și Științific al COPUOS a avut în vedere, începând cu anul 1996, și problema încadrării obiective și măsurabile a diferitelor obiecte din spațiul extraatmosferic în categoria deșeurilor spațiale.

Astfel, s-au considerat “deșeuri spațiale mari” obiectele mai mari de 10 cm în diametru, dimensiuni ce aduc pe de o parte, un aspect de pericol activităților desfășurate în spațiul extraatmosferic datorită energiei cinetice mari și, pe de altă parte, conferă posibilitatea urmăririi și monitorizării acestora de la sol.

Până în prezent cadrul juridic internațional nu a reglementat expres noțiunea de deșeu spațial, singura referință în acest sens fiind cea legată de termenul de obiect spațial. Problema ce apare din acest vid legislativ are un impact imediat în special când se face vorbire de răspunderea conexă daunelor provocate de obiectele spațiale.

Grupul Ad-hoc de experți al Comitetului pentru securitate, salvare și de calitate din cadrul Academiei Internaționale de Astronautică (IAA) definește deșeurile spațiale ca fiind orice obiect artificial ce gravitează în jurul Pământului care este nefuncțional și în raport cu care nu există nicio speranță rezonabilă de reluare a funcțiilor sale prestabilite, în această categorie intrând nave spațiale neoperaționale, corpuri de rachete, materiale eliberate în timpul operațiunilor spațiale planificate și fragmente generate de sateliți ori ca urmare a unor explozii și coliziuni în spațiul extraatmosferic.

În cadrul reuniunii din 1994, Asociația de Drept Internațional a definit deșeurile spațiale ca fiind obiecte artificiale din spațiul extraatmosferic, altele decât sateliți activi sau de alt tip, în privința cărora nicio modificare a stării lor nu are un orizont de așteptare rezonabil, în viitorul apropiat.

În acest document de poziție sursele generatoare de deșeuri spațiale au fost considerate a fi: operațiuni spațiale de rutină, inclusiv etaje de rachete utilizate și vehicule spațiale și hardware-ul lansat în timpul manevrelor normale, explozii orbitale și fragmentare a sateliților, fie intenționate sau accidentale, coliziuni, particulele și alte forme de poluare precum și sateliți abandonați.

Privitor la mediul extraatmosferic, același document de poziție, deși nu oferă o definiție în acest sens, face mențiunea că mediul în discuție include atât spațiul extraatmosferic cât și mediul terestru aflat dincolo de limita de jurisdicție națională.

Creșterea numărului de actori în spațiul extraatmosferic, în special din sectorul privat, concomitent cu creșterea accentului dinspre sectorul public guvernamental spre sectorul privat, guvernat de privatizare și comercializare. a acestor activității conduce inevitabil la creșterea populației de deșeuri spațiale și, implicit, la posibilitatea apariției unor evenimente cu consecințe grave asupra bunurilor și persoanelor.

Aceasta conduce inevitabil la o chestiune legată nu de întrebarea dacă se va produce un astfel de eveniment ci când se va produce acesta. Populația de deșeuri spațiale este una din ce în ce mai numeroasă, în special atunci când ne raportăm la orbita terestră de altitudine joasă (LEO).

Deși ne-am referit anterior la entități private cu implicații în spațiul extraatmosferic, în ultimă instanță, așa cum prevede de fapt și Tratatul Spațial, statele poartă responsabilitatea internațională pentru activitățile naționale în spațiul extraatmosferic, chiar dacă aceste activității sunt întreprinse de organisme guvernamentale sau de entități neguvernamentale și pentru a veghea dacă activitățile naționale se desfășoară în conformitate cu prevederile Tratatului.

Această problemă a deșeurilor spațiale a început să fie abordată la nivel internațional, deși recunoscută încă de la începutul erei spațiale, numai după înființarea în 1993, prin efortul conjugat al mai multor agenții spațiale naționale, a Comitetului de Coordonare Interagenții Spațiale pentru Deșeurile Spațiale (IADC), organism cu scopul declarat de schimb de informații privind activitățile de cercetare asupra deșeurilor spațiale între agențiile spațiale membre pentru facilitarea oportunităților de colaborare între acestea și identificarea opțiunilor de reducere a acestor deșeuri.

Prin Rezoluția Adunării Generale a ONU din 1994 deșeurile spațiale au intrat pentru prima dată pe agenda Subcomitetului Tehnic și Științific al COPUOS, statele membre fiind astfel chemate să acorde o mai mare atenție problemei coliziunilor obiectelor spațiale cu deșeurile spațiale și să continue cercetarea națională pentru dezvoltarea de tehnologii capabile să monitorizeze populația de deșeuri.

Abia trei ani mai târziu Subcomitetul a adoptat un raport tehnic în această chestiune, raport ce a stat și la baza colaborării cu IADC în privința elaborării în 2002 a primului set de măsuri de reducere a deșeurilor spațiale.

În 2007 COPUOS a adoptat Liniile directoare privind reducerea deșeurilor spațiale, document în cadrul căruia deșeurile spațiale sunt definite ca fiind ”suma tuturor obiectelor realizate de omenire, inclusiv fragmentele și elemente structurale, aflate pe orbita circumterestră ori ce reintră în atmosferă, și care sunt nefunționale.”

Metoriții naturali nu fac parte din categoria deșeurilor spațiale întrucât aceștia traversează spațiul orbital al planetei noastre în timp ce deșeurile spațiale rămân captive orbitei circumterestre.

Liniile directoare își propun standardizarea la nivel internațional a unui nivel minim de siguranță în realizarea activităților în spațiul extraatmosferic, însă ele nu sunt obligatorii și nu conțin sancțiuni pentru neconformarea din partea statelor.

Mai mult, ele se referă în principal la crearea de deșeuri spațiale și mai puțin la reducerea celor existente, proces cunoscut sub denumirea de remediere a mediului extraatmosferic.

Atât liniile directoare ale IADC cât și ale COPUOS impun măsuri de reducere a deșeurilor spațiale produse cu ocazia utilizării normale a sateliților și rachetelor de lansare și evitarea distrugerii intenționate a acestora în scopul prevenirii coliziunilor orbitale.

Mai trebuie menționat și faptul că deși liniile directoare dezvoltate de o serie de organizații naționale și internaționale reflectă practicile existente, ele nu au forță juridică obligatorie potrivit normelor dreptului internațional.

În acest context problema deșeurilor spațiale reprezintă în accepțiunea COPUOS cele mai bune practici tehnice dar acestea sunt linii directoare adoptate numai de Subcomitetul Tehnic și Științific fără nicio implicare sau contribuție din partea Subcomitetului Juridic, ele fiind aplicate de statele membre strict de o manieră voluntară.

Cu toate acestea, potrivit studiilor și simulărilor efectuate până în prezent, nu se poate atenua așa-numitul efect Kessler ce conduce la afectarea majoră a siguranței activităților în spațiul extraatmosferic.

S-a ajuns astfel la concluzia că pentru menținerea siguranței exploatării spațiului extraatmosferic este necesară reducerea obiectelor spațiale de dimensiuni mari cu o rată de minum cinci obiecte pe an în următoarele două secole, măsurile de reducere actuale fiind insuficiente în acest sens aceasta în condițiile în care se reduce numărul lansărilor de sateliți.

În acest context trebuie menționat că potrivit analizelor la nivel european în următorii ani vor fi realizați și lansați peste 1000 de sateliți până în 2021. Aceasta în condițiile în care creșterea de deșeuri spațiale va conduce inevitabil la coliziuni în mai puțin de 50 de ani, reducerea acestei populații fiind singura măsură eficientă de atenuare a efectului Kessler.

Pentru punerea în aplicare a măsurilor de reducere a deșeurilor spațiale au fost identificate o serie de elemente necesare, cum ar fi: utilizarea de tehnologii eficiente din punct de vedere al raportului cost-performanță, existența unui cadru legal și a unor politici adecvate pentru protecția părților implicate în acest proces, existența unor surse de finanțare a activității de reducere a deșeurilor spațiale, existența unor capabilități de localizare, urmărire și control a obiectelor în cadrul acestor activități precum și siguranța obiectelor și persoanelor aflate la sol, pe mare și în aer.

Normele de drept internațional spațial actuale par a fi, cel puțin până în prezent, insuficiente în adresarea problemei riscurilor și amenințărilor legate de deșeurile spațiale la adresa activităților din spațiul extraatmosferic, atât în ce privește reglementarea activităților statelor ca subiecte de drept internațional cât și a activităților actorilor non-statali.

Aceasta se traduce în divergența cadrului legal și a politicilor spațiale promovate pentru utilizarea spațiului extraatmosferic conex prevenirii și reducerii deșeurilor spațiale. Astfel, pe de o parte cadrul juridic internațional impune atât statelor cât și actorilor non-statali respectarea unor norme obligatorii în acest sens, iar, pe de altă parte există o serie de norme cu aplicare voluntară, codificate în ceea ce cunoaștem a fi drept soft law, ce sunt aplicate variat funcție de opinia juridică a fiecărei părți implicate, atât de state cât și de actorii non-statali, toate acestea subsumate însă principiului respectării cu bună credință a obligațiilor asumate, sau principiului pacta sunt servanda.

Corpus Juris Spatialis, aflat el însuși într-o continuă dezvoltare, nu definește neechivoc noțiunea de deșeu spațial și pe cale de consecință nici nu sunt impuse obligații statelor și actorilor non-statali pentru prevenirea, reducerea și controlul acestora.

Comercializarea și privatizarea activităților în spațiul extraatmosferic a condus inevitabil și la creșterea numărului de entități private, concomitent cu creșterea problemelor de aplicare a normelor de drept internațional în materie, în principal datorită faptului că dreptul spațial a fost proiectat încă de la începutul său ca sistem închis adresat exclusiv statelor ca subiecte de drept în acest sens.

Aceasta deoarece încă de la începuturile codificării dreptului spațial, URSS a propus ca activitățile în spațiul extraatmosferic să fie realizare exlusiv de state, SUA opunându-se acestei formulări și ajungându-se la un compromis prin care, la articolul VI din Tratatul Spațial ”statele părți la tratat poartă responsabilitatea internațională pentru activitățile naționale […] fie că aceste activității sunt întreprinse de organisme guvernamentale sau de entități neguvernamentale”.

Responsabilitatea statelor pentru activitățile actorilor non-statali reprezintă în esența sa un principiu nou al dreptului internațional spațial, aceasta deși putem vorbi doar de implicațiile desfășurării de activități sub mandat guvernamental.

Actorii non-statali deși sunt implicați în activitățile din spațiul extraatmosferic, activitățile lor nu sunt privite ca izvoare de drept cutumiar însă sunt considerați a avea un rol semnificativ în raport cu regimul responsabilității în realizarea activităților cu caracter comercial.

Majoritatea sistemelor de sateliți de telecomunicații se află pe orbita geostaționară și din acest motiv vom analiza preponderent problema deșeurilor spațiale raportat la acești sateliți din perspectiva Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor.

Având în vedere faptul că sateliții de telecomunicații sunt calificați drept obiecte spațiale din perspectiva statului de lansare și a statului de înregistrare, exploatarea acestora în conformitate cu destinația lor este asigurată de Regulamentele Radiocomunicațiilor ale UIT, în sensul utilizării unei orbite circumterestre, a unor frecvențe alocate și cu protejarea acestora împotriva perturbațiilor prejudiciabile, care ”compromit funcționarea unui serviciu de radionavigație sau a altor servicii de securitate sau care le degradează în mod serios, întrerup în mod repetat sau împiedică funcționarea unui serviciu de radiocomunicații utilizat conform Regulamentului radio-comunicațiilor.”

Putem vorbi așadar de două aspecte conexe sateliților de telecomunicații unul material și altul operațional. Sub aspect material perturbarea serviciilor furnizate nu exclude trimiterea la deșeurile spațiale, aceasta dincolo de efectele spectrului electromagnetic, iar sub aspect operațional această perturbare se produce în accepțiunea UIT numai la adresa sateliților funcționali atât din perspectiva utilizării frecvențelor alocate cât și a parametrilor orbitali alocați.

Problema juridică ce apare din conexarea celor două aspecte mai sus menționate este calificarea ca deșeu spațial a sateliților de telecomunicații inactivi din punct de vedere operațional, dar care ocupă din punct de vedere legal și al criteriilor de alocare (în frecvență și orbită) spațiul extraatmosferic. Astfel sateliții și părțile lor componente sunt abandonați în spațiul extraatmosferic la sfârșitul duratei lor de funcționare devenind parte integrantă a populației de deșeuri spațiale.

Acolo unde dreptul internațional spațial nu distinge neechivoc, atât la nivel terminologic cât și în cadrul corelației întreg-parte, noțiunea de deșeu spațial asociat sateliților de telecomunicații, regimul juridic stabilit în cadrul UIT poate adresa distinct, chiar și pornind exclusiv de la preeminența tehnică a discuției, sateliții neoperaționali priviți ca întreg – parte a populației deșeurilor spațiale.

Regulamentele administrative (Regulamentul Telecomunicatiilor Internaționale și Regulamentele Radiocomunicațiilor), ca instrumente ale UIT ce reglementează utilizarea telecomunicațiilor și stabilesc relații obligatorii între membrii Uniunii, sunt revizuite în mod regular la fiecare doi ani prin intermediul Conferințelor Mondiale pentru Radiocomunicații, ceea ce conduce, pe cale de consecință, la concluzia rezonabilă că, spre deosebire de Corpus Juris Spatialis ce a rămas eminamente imobil în fața dezvoltării tehnologice și juridice actuale, în materia activităților din spațiul extraatmosferic, în cazul UIT, putem vorbi de un cadru juridic mult mai adaptat provocărilor actuale în privința populației de deșeuri spațiale, pornind chiar de la unul din obiectivele Uniunii, acela al promovării, la nivel internațional, a adoptării unei abordări mai largi a problemelor de telecomunicații.

Spre deosebire de Convenția înregistrării ce prevede că notificarea privind lansarea unui obiect în spațiul extraatmosferic se face după ajungerea acestuia pe orbita circumterestră, Regulamentele Radiocomunicațiilor ale UIT, în lumina ultimelor modificări aduse de Conferința Mondială pentru Radiocomunicații din 2012 de la Geneva, impun termene clare de câteva luni, prealabile lansării sateliților de telecomunicații, de notificare a tuturor datelor și informațiilor relevante.

Spre exemplu, implementarea unui sistem de comunicații mobile prin satelit, care operează cu sateliți de tip LEO, MEO sau GEO, necesită trimiterea către ITU-R (UIT-Sectorul Radiocomunicații) cu cel puțin cinci ani înainte de introducerea sistemului, a unor informații cu privire la banda de frecvență ce urmează a fi folosită, tipul de modulație al semnalului și tipurile de antene, sateliți și stații terestre folosite, iar în cadrul unor comitete internaționale se stabilesc toate detaliile și se trimit ulterior către aprobare, autorizare și înregistrare a sistemului la Registrul Internațional de Referință a Frecvențelor (MIFR).

La nivelul UIT, în special în ultimii ani, există o preocupare constantă pentru eliminarea cauzelor de perturbații prejudiciabile cauzate de sateliți neoperaționali aflați pe orbita geostaționară, având în vedere natura limitată a acestei resurse, sugerându-se astfel că problema deșeurilor spațiale poate fi adresată și de UIT.

Recomandarea ITU-R S.1003.2 se referă la eliminarea sateliților de pe orbita geostaționară considerând că pe această orbită, există o creștere a populației de deșeuri spațiale din cauza fragmentelor rezultate din creșterea numărului de sateliți și lansări asociate acestora.

Această problemă a fost adresată de UIT încă din 1993 când, prin recomandarea ITU-R S. 1003.0 a fost descris impactul major pe care îl pot avea deșeurile spațiale asupra sateliților aflați pe orbita geostaționară.

Se consideră astfel că datorită limitelor tehnologice actuale nu este posbilă preluarea înapoi în spațiul terestru a sateliților neoperaționali și, pe cale de consecință, trebuie stabilită o regiune protejată, în jurul orbitei geostaționare, în care sateliții operaționali să poată funcționa în condiții de deplină siguranță. Pentru a evita creșterea populației de deșeuri spațiale în acestă regiune și implicit a riscurilor de coliziune, sateliții neoperaționali ar trebui plasați la sfârșitul duratei de funcționare în afara acestei regiuni, fie la altitudini mai mari fie la altitudini mai mici decât cea a orbitei geostaționare, instituindu-se pentru prima dată și o limită obiectivă definită ca ”orbită cu un perigeu minim de 200 km deasupra altitudinii geostaționari”.

Materializarea acestor eforturi constante de adresare a problemei deșeurilor spațiale privite din perspectiva sateliților de telecomunicații, fără a defini explicit noțiunea de deșeu spațial dar luând în considerare criteriul operațional al sateliților a stat la baza considerării de specialiști a autorității UIT ca fiind cea mai potrivită organizație internațională pentru soluționarea problemei deșeurilor spațiale din orbita geostaționară, prin rezoluții și recomandări ale U.I.T., chiar fără caracter obligatoriu, ca prim pas către un tratat internațional cu forță juridică obligatorie.

4.4. PERTURBAȚII ȘI INTERFERENȚE ÎN FUNCȚIONAREA

SATELIȚILOR DE TELECOMUNICAȚII

După cum am mai precizat, un satelit nu reprezintă un singur obiect în sine, iar atunci când ne referim la problematica interferențelor și perturbațiilor prejudiciabile, avem în vedere sistemul satelitar privit în ansamblul său și compus din satelitul in sine, stația de bază aflată la sol și stațiile de comunicare și de legături radio și radio releu

Componentele acestui sistem pot fi supuse atacurilor atât din punct de vedere fizic cât și electronic. Din perspectiva studiului acestei teze interesează atacul electronic ce poate îmbrăca atât forma perturbațiilor prejudiciabile cât și forma bruiajului intenționat.

În măsura în care ne raportăm la problema sateliților de telecomunicații, punctul de plecare al acestei analize rezidă în dispozițiile articolul 45 din Constituția UIT referitor la perturbațiile prejudiciabile, ce afirmă că:

”1. Toate stațiile, oricare ar fi scopul lor, trebuie să fie instalate și exploatate astfel încât să nu producă perturbații prejudiciabile comunicațiilor sau serviciilor radioelectrice ale altor membri, ale exploatărilor recunoscute și ale altor exploatări corespunzător autorizate să asigure un serviciu de radiocomunicații și care funcționează în conformitate cu dispozițiile Regulamentului radiocomunicațiilor.

   2. Fiecare membru se angajează să ceară exploatărilor recunoscute de el și altor exploatări, corespunzător autorizate în acest scop, respectarea prescripțiilor de la nr. 197 de mai sus.

3. În plus, membrii recunosc necesitatea de a lua măsurile posibile sa împiedice ca funcționarea aparatelor și instalațiilor electrice de toate felurile să nu cauzeze perturbații prejudiciabile comunicațiilor sau serviciilor radioelectrice vizate la nr. 197 de mai sus”.

Mai departe, Regulamentele Radiocomunicațiilor, prin articolul 15.1, impun cu privire la interferențele radio ca: ”Tuturor stațiilor le sunt interzise efectuarea de transmisii inutile, sau transmiterea de semnale inutile sau transmiterea semnalelor false ori înșelătoare, sau transmiterea de semnale fără identificare.”, cu mențiunea, de la articolul 15.8, ”O atenție specială va fi acordată evitării interferențelor pe frecvențele de primejdie și siguranță, cele legate de primejdie și de siguranță identificate la articolul 31, precum și cele legate de siguranța și regularitatea zborurilor”.

Dacă sunt constatate interferențe dăunătoare sau bruiaj, statele membre sunt obligate să se conformeze prevederilor UIT și să colaboreze între ele pentru eliminarea lor prin negocieri bilaterale. Dacă negocierile eșuează, statul afectat ar putea încerca arbitrajul după cum se specifică la articolul 41 al Convenției UIT sau să caute soluționarea diferendelor în conformitate cu articolul 56 din Constituția UIT.

Potrivit articolului 56 din Constituția UIT, statele membre pot soluționa diferendele referitoare la interpretarea sau aplicarea Constituției, a Convenției UIT sau a Regulamentelor Radiocomunicațiilor prin negociere, pe cale diplomatică sau urmând procedurile stabilite prin tratatele bilaterale sau multilaterale încheiate între ele pentru reglementarea diferendelor internaționale sau prin orice altă metodă prin care ele ar putea sa decidă de comun acord.

În cazul când niciunul dintre aceste mijloace de reglementare nu poate fi adoptat, oricare stat membru, parte a unui diferend, poate recurge la arbitraj, conform procedurii definite în Convenția UIT.

Statele membre au încheiat și un protocol facultativ privind regulamentul obligatoriu al diferendelor relative la Constituție, la Convenție și la Regulamentele Radiocomunicațiilor ce se aplică numai între membrii care sunt părți la acest protocol.

Cu toate acestea, niciodată nu au fost invocate nici articolul 41 din Convenția UIT, nici articolul 56 din Constituția UIT, soluționarea diferendelor realizându-se sub prevederile articolului 15 din Regulamentele Radiocomunicațiilor.

Conformarea voluntară este un aspect ce se dovedește insuficient în raport de problema eliminării interferențelor și bruiajelor la adresa sateliților de telecomunicații, acestea continuând în ciuda apelurilor pentru eliminarea acestuia de către UIT la adresa statelor membre și a organizațiilor internaționale. În plus, nu toate națiunile au ratificat toate instrumentele UIT, și astfel, UIT nu are niciun mecanism de coerciție și nici nu are autoritatea de a impune sancțiuni împotriva statelor care încalcă acest regim de reglementare, singurele soluții rămânând negocierea și respectarea voluntară.

În cadrul Conferinței Mondiale pentru Radiocomunicații din 2012 de la Geneva, UIT a făcut primul pas major în sancționarea publică a interferențelor și bruiajelor intenționate prin modificarea unor texte ale Constituției și Regulamentelor Radiocomuniațiilor UIT, ce instituie obligația la acțiune din partea statelor membre. Astfel a fost introdus articolul 15.21§13 în Regulamentele Radiocomunicațiilor, cu votul a 165 de state din totalul de 193 state membre, care prevede că ”Dacă o administrație deține informații în privința unei încălcări a Constituției, Convenției sau Regulamentelor Radiocomunicațiilor (în special, articolul 45 din Constituție și 15.1 al Regulamentului Radiocomunicațiilor) săvârșite de o stație de sub jurisdicția sa, administrația verifică faptele și ia măsurile necesare.”

Deși se poate vorbi acum de așa-numitele măsuri necesare, neindividualizarea acestora nu face decât să ne reîntoarceam la dispozițiile Constituției UIT, care prevede ca singure acțiuni efective cele de la articolul 34, legate de oprirea telecomunicațiilor și cele de la articolul 35, legate de suspendarea serviciului.

Astfel, potrivit articolului 34: ”Membrii își rezervă dreptul de a opri transmiterea oricărei telegrame particulare care ar părea periculoase pentru securitatea statului sau contrara legilor sale, ordinii publice sau bunelor moravuri, cu obligația de a aviza imediat oficiul de origine despre oprirea telegramei în întregime sau a unei părți oarecare a acesteia, cu excepția cazului când aceastp notificare ar părea periculoasă pentru securitatea statului.

Membrii își rezervă, de asemenea, dreptul de a întrerupe orice altă telecomunicație particulară care poate părea periculoasă pentru securitatea statului sau contrară legilor sale, ordinii publice sau bunelor moravuri.”

Iar potrivit articolului 35, ”Fiecare membru își rezervă dreptul de a suspenda serviciul internațional de telecomunicații, fie într-un mod general, fie numai pentru anumite relații sau pentru anumite feluri de corespondență de plecare, de sosire sau de tranzit, cu obligația pentru el de a aviza imediat pe fiecare dintre ceilalți membri prin intermediul secretarului general.”

Însă niciunul din articolele sus menționate nu se referă și nici nu precizează sursa ori destinația unor astfel de măsuri, cu atât mai mult cu cât opțiunea opririi telecomunicațiilor și cea a suspendării serviciilor, ce se aplică pe principiul competenței teritoriale, poate fi incidentă și unor entități aflate pe teritoriul statelor membre în baza unor acorduri sau tratate internaționale ori bilaterale.

Excepție de la regulile mai sus amintite este cea legată de instalațiile militare ce beneficiază de un tratament preferențial, în afara reglementărilor UIT, dar care complică problematica interferențelor și bruiajelor provenite de la acestea.

Astfel, potrivit articolului 48 ”Membrii își păstrează întreaga lor libertate în ceea ce privește instalațiile radioelectrice militare.

Totuși, aceste instalații trebuie, pe cât posibil, să respecte dispozițiile regulamentare referitoare la ajutorul ce se acordă în caz de pericol și la măsurile de luat pentru a împiedica perturbațiile prejudiciabile, precum și prescripțiile regulamentelor administrative privind tipurile de emisie și frecvențele de folosit după felul serviciului pe care ele îl asigură.

În plus, când aceste instalații participă la serviciile de corespondență publică sau la alte servicii determinate de către regulamentele administrative, ele trebuie să se conformeze, în general, prescripțiilor regulamentare aplicabile acestor servicii.”

Acum dacă de raportăm la sintagma perturbații prejudiciabile așa cum este ea definită de UIT comparativ cu Corpus Juris Spatialis vom constata că în viziunea Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor, din punct de vedere tehnic dar și juridic, interferențele sunt mult mai clar definite.

În dreptul internațional spațial, unde interferențele și daunele au un înțeles mult mai larg, găsim în articolul IX din Tratatul Spațial ”obstacole potențial dăunătoare activităților altor state părți în explorarea și folosirea pașnică a spațiului extraatmosferic” iar în Conveția cu privire la răspunderea internațională pentru daunele cauzate de obiecte lansate în spațiul extraatmosferic găsim ”răspunderea pentru daune cauzate de obiecte spațiale”.

Singura problemă legată de aplicabilitatea Convenției răspunderii este că interferențele și bruiajele sunt în esență unde electromagnetice ce nu pot fi încadrate stricto sensu la obiecte spațiale, afectarea sateliților de telecomunicații nefiind una direct fizică ce să conducă la pieirea bunului.

În contextul în care dreptul internațional spațial nu poate oferi instrumentele unei protecții juridice adecvate împotriva interferențelor intenționate, articolul III din Tratatul Spațial aduce în prim plan Carta ONU și normele dreptului internațional, impunând pentru ”activități de explorare și folosire a spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, în conformitate cu dreptul internațional, inclusiv Carta Organizației Națiunilor Unite, în interesul menținerii păcii și securității internaționale și al promovării cooperării și înțelegerii internaționale.”

Indiferent de obligația de a întreprinde ”consultări internaționale adecvate” conform articolul IX din Tratatul Spațial până în prezent nu au fost înregistrate astfel de demersuri oficiale legate de încălcarea acestei obligații.

Cât timp Carta ONU prevede obligații ce prevalează în fața obligațiilor care decurg din orice alt acord internațional, Tratatul Spațial este supus termenilor Cartei ONU și trebuie să fie luate în considerare în contextul mai larg al dreptului internațional public.

Prin urmare, Tratatul Spațial nu modifică niciun drept sau obligație din Carta ONU, iar Carta ONU discută drept un drept inerent al unui stat la autoapărare, drept ce este aplicabil inclusiv în problema interferențelor și bruiajelor la adresa sateliților de telecomunicații.

4.5. UTILIZAREA SATELIȚILOR DE TELECOMUNICAȚII ÎN INTERES PUBLIC

4.5.1. Conceptul de interes public și telecomunicațiile prin satelit

Conceptul de interes public poate fi înțeles ca acel interes care implică garantarea și respectarea de către instituțiile și autoritățile publice a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale cetățenilor, recunoscute de legislația internă și tratatele internaționale, cu respectarea principiilor eficienței, eficacității și economicității cheltuirii resurselor.

În domeniul telecomunicațiilor cerința adresată furnizorilor de servicii de a asigura serviciul public universal poate reprezenta cel mai bun exemplu de aplicare a conceptului de interes public.

La nivel internațional există totuși diferite accepțiuni ale conceptului de serviciu public universal.

Acest principiu al serviciului universal trebuie în fapt să realizeze echilibrul dintre scopul entităților private, de maximizare a profitului, cu interesul public, ce se poate arăta neprofitabil în anumite circumstanțe.

În condițiile dezvoltării tehnologice rapide cu care statele nu au putut ține pasul din punct de vedere financiar, lipsa unui consens la nivel internațional privind reglementarea telecomunicațiilor prin satelit, a condus la dezvoltarea sectorului privat în acest domeniu, la apariția unor noi actori pe scena telecomunicațiilor, subiecte de drept internațional și implicarea acestora în activități ce erau până nu demult apanajul exclusiv al statelor.

Această tendință de privatizare a fost susținută și de Uniunea Internațională a Tele-comunicațiilor, singura amenințare la adresa stabilității sectorului privat al telecomunicațiilor spațiale fiind considerată ab initio incertitudinea legată de regimul juridic aplicabil.

Declarația drepturilor omului adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a ONU arată că orice persoană are dreptul la comunicare, fără imixtiune și independent de frontierele de stat.

Principiile generale directoare pentru ceea ce urma să definească privatizarea și comercializarea activităților conexe spațiului extraatmosferic și implicit sateliții de telecomunicații au fost formulate de către Organizația Națiunilor Unite prin Rezoluția 1721(XVI) din 1961, în preambulul căreia se afirmă că telecomunicațiile prin satelit trebuie să fie disponibile tuturor națiunilor lumii, cât mai curând posibil și pe o bază globală și nediscriminatorie, definitorii de altfel pentru principiul interesului public mondial.

Aceste principii au fost ulterior preluate în cadrul Tratatului Spațial din 1967. Principiul interesului public la nivel global a rămas neschimbat de la adoptarea Tratatului Spațial până în anul 1976, când o serie de state ecuatoriale au semnat Declarația de la Bogota prin care se afirma suveranitatea asupra acelor orbite geostaționare aflate deasupra teritoriilor naționale ale statelor semnatare ale Declarației.

Preeminența principiului interesului public implică faptul că explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic, inclusiv prin utilizarea și operarea sateliților de telecomunicații, trebuie să fie în beneficiul întregii omeniri.

Acest principiu impune statelor obligația de a răspunde intereselor tuturor țărilor, în special ale țărilor în curs de dezvoltare.

La nivelul Națiunilor Unite, începând cu anul 1997, a fost luată în considerare problema accesului la tehnologiile informaționale și de telecomunicații în contextul globalizării. În cadrul ONU, prin intermediul Comitetului Administrativ de Coordonare din cadrul Consiliului Economic și Social s-a afirmat că accesul la cunoaștere și informație reprezintă esența societății informaționale globale și a infrastructurii aferente.

Ulterior, în mai multe rezoluții ale Adunării Generale ale ONU a fost reiterat accesul universal la prețuri accesibile, pe baze egale, nediscriminatorii și în siguranță la tehnologii informaționale și de telecomunicații prin ”eliminarea barierelor pentru diminuarea decalajului digital, inclusiv prin transfer de tehnologie și cooperare internațională”.

Potrivit documentelor adoptate de Conferința Plenipotențiarilor Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor de la Kyoto din 1994, facilitățile de telecomunicații și serviciile asociate încep a fi considerate nu doar ca o consecință a creșterii economice, ci și o condiție necesară pentru dezvoltarea generală, fiind o parte integrantă a procesului de dezvoltare națională și internațională.

4.5.2. Analiză comparativă a definirii conceptului de serviciu universal la nivelul principalilor actori internaționali în domeniul telecomunicațiilor prin satelit:

Statele Unite, Uniunea Europeană și Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor

În anul 1996 Statele Unite au adoptat Legea telecomunicațiilor, ce amendează Legea comunicațiilor din 1934, prin care se introduce conceptul de serviciu universal și procedurile ce trebuie urmate în realizarea obligațiilor ce decurg din lege de către operatorii și furnizorii de astfel de servicii.

Definiția serviciului universal este considerată a fi una de natură dinamică, ce se actualizează periodic de Comisia Federală a Comunicațiilor (FCC), luând în considerare progresul în domeniul serviciilor și tehnologiilor de telecomunicații și informaționale. În conceptul de serviciu universal sunt cuprinse serviciile esențiale pentru educație, sănătate publică sau de siguranță publică, ce au fost subscrise de o majoritate substanțială de consumatorii casnici, sunt utilizate în rețelele publice de telecomunicații de către operatorii de telecomunicații și sunt necesare și în concordanță cu interesul public.

Statele Unite impun fiecărui operator furnizarea de servicii pe baze echitabile și nediscriminatorii precum și obligații pentru păstrarea și promovarea acestui tip de serviciu.

Adresabilitatea acestui tip de serviciu are ca subiect toate regiunile, toți consumatorii inclusiv cei cu venituri mici, cei aflați în zone rurale ori cei rezidenți în așa numitele ”zone cu cost ridicat”. Mai mult, serviciul universal trebuie furnizat școlilor primare și secundare, furnizorilor de servicii de sănătate și bibliotecilor.

În anul 2000 SUA a adoptat legea privind reorganizarea pe principii de liberă concurență în domeniul telecomunicațiilor prin care s-a urmărit realizarea unui mediu competitiv și promovarea privatizării în acest sector.

Prin această lege s-a interzis furnizarea de servicii de telecomunicații prin satelit până la privatizarea deplină a organizațiilor INMARSAT și INTELSAT, afirmându-se că “[…] până când este realizată privatizarea, SUA se vor opune și vor declina cererile acestor entități pentru noi locații necesare furnizării unor astfel de servicii”.

Din punct de vedere al sectorului telecomunicațiilor, pentru echipamente și servicii, Uniunea Europeană reprezintă de asemenea un actor important pe scena internațională. În acest sector, începând cu mijlocul anilor '80 politica la nivel comunitar a fost îndreptată către îndeplinirea a două obiective principale, anume: eficiența economică și realizarea interesului general. Acestea au fost realizate prin aplicarea principiilor liberalizării pieței, armonizării condițiilor pentru un cadru de reglementare comun și promovării entităților comunitare pe piața globală a telecomunicațiilor.

Aceste principii au fost confirmate și de Summit-ul G7 pe tema societății informaționale de la Bruxelles din 1995, care a statuat prevalența cadrului de reglementare în favoarea utilizatorilor finali ai serviciilor de telecomunicații prin satelit, într-un “mediu ce încurajează concurența dinamică, asigură separarea funcțiilor de reglementare și operare și care promovează interconectivitatea și interoperabilitatea.”

În virtutea dreptului de acces la serviciul universal, acesta are în vedere furnizarea unui pachet de servicii de telecomunicații de calitate la tarife accesibile, obiectiv al politicii comunitare, pentru a se evita divizarea societății pe două paliere funcție de nivelul accesului la informație.

Începând cu anul 1996 se recunoaște la nivel comunitar că liberalizarea în sectorul telecomunicațiilor merge în paralel cu acțiuni realizate pentru a crea un cadru de reglementare care să asigure furnizarea de servicii universale.

Odată cu revizuirea cadrului european de reglementare, finalizată prin adoptarea pachetului de directive din anul 2002, normele referitoare la serviciul universal au fost revizuite și grupate în Directiva 2002/22/CE, modificată în 2009, privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directiva privind serviciul universal). Conform acestei directive, fiecare stat membru are obligația de a asigura disponibilitatea unui set minim de servicii pentru toți utilizatorii finali, la un preț accesibil și în condiții de calitate determinate.

Directiva detaliază cerințele aferente fiecărui serviciu care intră în componența pachetului minim și conține prevederi referitoare la accesibilitatea tarifelor, controlul cheltuielilor de către utilizatorii finali, calitatea serviciilor, costul asigurării serviciului universal, finanțarea acestuia și transparența mecanismului de finanțare, precum și la posibilitatea revizuirii setului minim de servicii, ca urmare a evoluțiilor sociale, economice și tehnologice.

În sensul Directivei 2009/136/CE o cerință fundamentală a serviciilor universale constă în furnizarea către utilizatorii finali a unei conexiuni la cerere la rețeaua publică de comunicații de la un punct fix și la un preț accesibil. Această cerință se aplică furnizării de apeluri telefonice, faxuri și servicii de date locale, naționale și internaționale a căror furnizare ar putea fi limitată de statele membre la sediul sau reședința primară a utilizatorului final.

Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor este cea mai importantă organizație de standardizare în domeniul telecomunicațiilor, standardele și reglementările emise acoperind toate aspectele sectorului telecomunicațiilor. Pentru problemele legate de politici și reglementări în contextul privatizării și comercializării, primele principii pentru protecția interesului public și a furnizării serviciului universal au fost adoptate în 1996.

În cadrul conferinței UIT din 1994 de la Kyoto, în considerarea interacțiunii dintre UIT și Organizația Mondială a Comerțului s-a afirmat “preeminența globală tehnică în chestiuni legate de telecomunicații” situație în care UIT ar trebui să țină pasul cu evoluțiile politicilor, legislației, reglementărilor și comerțului în domeniul telecomunicațiilor.

Primul forum UIT privind politica globală a telecomunicațiilor s-a ținut la Geneva în 1996, ocazie cu care au fost enunțate o serie de principii aplicabile autorităților de reglementare, operatorilor și furnizorilor de servicii, cele mai importante fiind cele legate de simplificarea reglementărilor și practicilor legate de deschiderea piețelor în asigurarea competiției și eliminarea discriminării dintre diferite state și utilizatori și de promovarea la nivel mondial a concurenței în sectorul serviciilor și echipamentelor, precum și promovarea operațiunilor eficiente pentru accelerarea introducerii de servicii de telecomunicații de bază.

În anul 1998 Conferința Plenipotențiarilor de la Minneapolis a luat în considerare implementarea Rezoluției Adunării Generale a ONU A/RES/52/354 din 1997 prin stabilirea unui summit internațional pe tema societății informaționale. Cu ocazia acestui summit s-au recunoscut principiile accesului universal și nedisciminatoriu al tuturor națiunilor la telecomunicații și tehnologii informaționale, simultan cu sprijinirea ONU în prevenirea utilizării acestor tehnologii în scopuri contrare menținerii stabilității și securității internaționale.

Competențele de bază ale Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor, în domeniile tehnologiei informaționale și comunicațiilor constau în ”asistență în diminuarea decalajului digital, cooperare internațională și regională, management al spectrului de frecvențe radio, elaborare a standardelor de dezvoltare și de diseminare a informațiilor, […] de o importanță crucială pentru dezvoltarea Societății Informaționale.”

4.6. PRIVATIZAREA ȘI COMERCIALIZAREA

TELECOMUNICAȚIILOR PRIN SATELIT

4.6.1. Privatizarea telecomunicațiilor prin satelit și interesul public

Dezvoltarea tehnologiilor spațiale, inclusiv cele legate de telecomunicații și serviciile aferente acestora, a generat creșterea nivelului de așteptare atât față de acoperirea la nivel global cât și față de calitatea serviciilor, în esență ca multiplicatori ai nivelului de trai. Din punct de vedere al utilizatorilor eminamente civili, aceste tehnologii și servicii au fost privite drept constituente ale serviciului public.

Pe cale de consecință, adoptarea în unanimitate a principiilor ce au stat la baza definirii ulterioare a serviciului public a fost un demers fezabil de realizat în cadrul Adunării Generale a ONU. Un prim pas major în punerea în practică a obiectivelor stabilite prin Rezoluția Adunării Generale a ONU a fost reprezentat de constituirea în 1963 a consorțiului INTELSAT, devenit ulterior organizația internațională interguvernamentală INTELSAT.

Principiul fundamental al serviciului public furnizat pe bază egale și nediscriminatorii a fost preluat în preambulul actului de constituire al INTELSAT obiectivul principal declarat fiind acela de oferire, pe baze comerciale, nediscriminatorii și în toate regiunile lumii, a segmentului spațial necesar unor servicii publice de telecomunicații internaționale de înaltă calitate și mare fiabilitate.

De asemenea, conceptul de serviciu public, în materia telecomunicațiilor spațiale, este definit drept serviciul de telecomunicații fixe sau mobile care poate fi asigurat prin sateliți și care este accesibil utilizării de către public.

Astfel de dispoziții au fost incluse și în actele fundamentale de constituire a organizației INMARSAT, ce fac vorbire de ”servicii destinate publicului” și ”servicii maritime de corespondență publică” iar, la nivel european, EUTELSAT, ce prin expresia ”servicii publice de telecomunicații” desemnează serviciile de telecomunicații fixe sau mobile care pot fi asigurate prin satelit și la care poate avea acces publicul.

Toate cele trei organizații interguvernamentale sunt furnizori de servicii de telecomunicații prin satelit la nivel internațional, bucurându-se de personalitate juridică și implicit de statutul de subiect de drept internațional.

Timp de mai mulți ani, conceptul de serviciu public, a fost asociat cu cel de monopol, în conformitate cu ideea că numai prerogativa de putere publică publicul este în măsură să ofere tuturor cetățenilor anumite drepturi, în aceleași condiții, idee foarte bine ilustrată în doctrina juridică franceză.

Din punctul de vedere al Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor, se recunoaște prin Constituție dreptul publicului de a coresponda prin intermediul serviciului internațional de corespondență publică, în condițiile în care serviciile, taxele și garanțiile sunt identice pentru toți utilizatorii, pe baze egale și nediscriminatorii.

Principalele organizații internaționale, în contextul actual al globalizării și procesului dinamic al privatizării, au devenit acum entități private, prin divizare, devenind organizație interguvernamentală cu rol de supraveghere aproape formal în raport cu interesul public, rol cu eficacitate variabilă. Serviciul public nu este același lucru cu serviciu destinat publicului, caz în care profitul pentru acționari este obiectivul major, în detrimentul serviciului public.

Privatizarea organizațiilor internaționale de telecomunicații prin satelit are ca efecte divizarea în entități private asupra cărora este impus un regim unitar privind furnizarea ori asigurarea de servicii publice.

Astfel, spre exemplu, în cazul companiei New Skies NV provenită din INTELSAT nu îi incumbă obligația furnizării de servicii publice în timp ce companiilor INTELSAT Ltd. și INMARSAT Holdings Ltd. le rămâne obligația furnizării acestui tip de serviciu.

Cu toate acestea, noile entități private ce apar în domeniul telecomunicațiilor prin satelit trebuie să aloce infrastructuri dedicate pentru asigurarea obligației de furnizare de servicii publice acestea nefiind însă o prioritate din punct de vedere comercial.

Aceste entități private noi fac obiectul dreptului intern al statului în care sunt înregistrate. Spre exemplu, INTELSAT Global S.A. are sediul în Luxemburg și face, prin urmare, obiectul legislației din acest stat. Frecvențe sunt astfel alocate de către statul luxemburghez, ceea ce înseamnă că o autoritate națională de reglementare acordă o autorizație globală.

Conform unor autori, acest paradox se explică prin faptul că, în prezent, operatorii de la nivel mondial se confruntă cu dificultăți semnificative în relațiile lor cu autoritățile naționale.

Acești autori sugerează crearea unei Organizații Mondiale Spațiale sub responsabilitatea căreia să se afle toți operatorii de telecomunicații prin satelit.

Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor nu poate asigura acest tip de aranjament întrucât ea este o organizație eminamente de natură tehnică, o soluție posibilă fiind însă reorganizarea UIT pentru a putea face față acestei provocări.

4.6.2. Cadrul juridic al comercializării și privatizării în spațiul extraatmosferic

Printre altele diversificarea activităților private în spațiul extraatmosferic a adus cu sine o multitudine de incidente juridice și comerciale.

De exemplu, o societate transnațională care își desfășoară activitatea într-o zonă în care nu există jurisdicția unui stat, așa cum este marea liberă guvernată de principiul libertății mărilor, în afara aplicabilității normelor de drept internațional spațial. Regimul juridic actual nu reglementează situația în care un astfel de subiect de drept lansează un obiect spațial care produce daune unui terț stat. Problema legată de această vulnerabilitate, în reglementarea răspunderii și despăgubirilor pentru daune provocate de entități private, trebuie să se afle în atenția COPUOS.

Una din cele mai importante probleme juridice apărute până în prezent, în explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic, este legată de drepturile de proprietate intelectuală. Un bun exemplu în acest caz este situația Stației Spațiale Internaționale, dat fiind faptul că oamenii de știință cu diferite naționalități dezvoltă și obțin soluții tehnice și invenții pe teritoriul unei alte națiuni, proprietatea intelectuală intrând în conflict cu normele aplicabile pe spațiul terestru.

Aceasta creează o dilemă din punct de vedere juridic însăși prin faptul că Tratatul Spațial din 1967 afirmă principiul explorării și utilizării spațiului extraatmosferic în folosul și beneficiul întregii omeniri, fără a se face distincție de capacitate tehnologică ori capital uman, spațiul extraatmosferic fiind tratat ca res communis.

Ca un ultim exemplu legat de incidența activităților comerciale asupra lacunelor de drept internațional spațial este cazul sateliților de telecomunicații. Printre alte tehnologii care pot fi utilizate pentru îmbunătățirea activității umane, cea mai relevantă poate este cea legată de accesul la informație. Gradul de precizie, rapiditatea transferului de date, posibilitatea interferenței cu alte sisteme de comunicații și accesul neautorizat la acestea, dincolo de mecanismele de securitate națională și jurisdicția statelor, fac din accesul și proprietatea entităților private asupra acestor sateliți o problemă juridică deosebit de complexă și spinoasă.

Referitor la fenomenul privatizării sectorului spațial și activităților conexe poate fi amintit că într-adevăr, articolul 2 din Tratatul Spațial, stipulează în esență regimul de neapropriere a spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești, precum și a interdicției proclamării suveranității asupra lor, regim care însă este serios amenințat de o realitate constantă, ce nu este reflectată de actualele norme de drept internațional spațial. Toate acestea pentru că progresul tehnologic a pus la dispoziția umanității resurse și expertiză incomparabile cu cele de acum jumătate de secol.

În domeniul telecomunicațiilor, prin intermediul sateliților de telecomunicații s-a realizat pentru prima dată posibilitatea accesului imediat și la prețuri accesibile a majorității populației globului la sisteme de telecomunicații și transfer de date. Comunitatea internațională a recunoscut rapid potențialul acestui domeniu, fapt pentru care a stabilit liniile directoare ce reglementează telecomunicațiile prin satelit, prin intermediul UIT.

În cadrul Conferinței Extraordinare a UIT din 1963 de la Geneva, a fost extinsă utilizarea spectrului de frecvențe radio alocat în 1959 la 1% la o bandă de frecvență în care telecomunicațiile prin satelit reprezentau 15% din spectrul de frecvențe radio. Prin această conferință se recunoaște pentru prima dată în dreptul internațional faptul că utilizarea și exploatarea spectrului de radio frecvență pentru telecomunicațiile prin satelit ar trebui să facă obiectul unor acorduri internaționale bazate pe principii de corectitudine și echitate, care să permită utilizarea și partajarea benzilor de frecvență alocate în interesul comun al tuturor națiunilor.

Interesul principal al industriei de telecomunicații prin satelit a fost axat pe utilizarea orbitei geostaționare, deoarece ea a reprezentat una dintre cele mai eficiente instrumente de comunicații prin satelit. Inițial statele din fostul bloc sovietic s-au opus utilizării rețelelor comerciale de sateliți susținând că ar fi împotriva acordurilor ONU privind utilizarea spațiului extraatmosferic în folosul întregii omeniri.

Prin urmare au fost create entități comerciale internaționale, ca INTELSAT sau Comsat ce au permis dezvoltarea unei tehnologii comerciale avantajoase de telecomunicații internaționale care folosesc sateliți artificiali pentru retransmiterea semnalelor de radio frecvență și accesul la telecomunicații prin satelit la un cost scăzut, acesta fiind primul transfer de telecomunicații prin satelit către sectorul privat. Primul satelit de telecomunicații a fost Telstar, lansat de Bell Telephone Company în 1962.

Sprijinul statului în evoluția componentei private a sectorului spațial constă în două funcții principale: una legislativă, care să sprijine crearea unui cadru juridic internațional în care industria de profil să se poată dezvolta și acționa și alta financiară, întrucât costurile de cercetare, construcție și lansare de sateliți sunt extrem de ridicate.

Dezvoltarea și implementarea comercială a internetului, în special prin implicarea sateliților pentru transfer de date, este fără îndoială, este un alt exemplu clar de pas înainte în procesul de privatizare a spațiului extraatmosferic. Expansiunea comercială a activităților și aplicațiilor tehnologiei spațiale impune mecanisme juridice care să poată face față unui astfel de fenomen.

Trebuie menționat că privatizarea și comercializarea în sectorul spațial au fost precedate de eforturi susținute în promovarea cooperării internaționale prin punerea în aplicare de programe de asistență reciprocă, încununate de realizarea Stației Spațiale Internaționale (ISS).

4.6.3. Comercializarea și privatizarea activităților spațiale

Privatizarea este aplicabilă oricărei activități din spațiul extraatmosferic, cu aplicarea în tot sau în parte a principiilor fundamentale, cum este spre exemplu, cooperarea și asistența mutuală în cadrul inițiativei private în scopul obținerii de profit. Pe cale de consecință, propunerile de acest tip cu aplicabilitate la activitățile de extragere a resurselor minerale de pe corpuri cerești, inclusiv Luna, ar putea însă conduce la încălcarea principiului ce afirmă spațiul extraatmosferic drept patrimoniu comun al întregii omeniri.

În decursul timpului au fost luări de poziție ce au exprimat puncte de vedere contrare privatizării spațiului extraatmosferic, în condițiile în care tot mai multe entități private doresc să dobândească drepturi de exploatare a resurselor de pe Lună și alte corpuri cerești ori de a folosi în scop comercial orbitele acestora. Dar principiile dreptului internațional spațial nu pot susține necondiționat o astfel de poziție întrucât ele trebuie mai devreme sau mai târziu să se conformeze realităților și cerințelor în creștere.

Aceasta a fost reflectată de dreptul internațional prin Acordul Lunii, acord care nu a fost semnat nici până în prezent de principalii actori spațiali, SUA, Federația Rusă și China.

Modificarea statului juridic al Lunii s-a realizat trecând de la conceptul de ”apanajul omenirii întregi” la cel de ”patrimoniu comun al umanității”, incluzând aici și resursele naturale, ”indiferent de gradul de dezvoltare economică și științifică”.

Articolul 11 din Acordul sus-menționat, ce stipulează o partajare echitabilă la beneficiile rezultate din resurse ținând cont de ”interesele și nevoile țărilor în curs de dezvoltare, precum și eforturile acelor țări care au contribuit în mod direct sau indirect, la explorarea Lunii” a fost interpretat în sensul că ”nicio constrângere nu poate fi aplicată persoanelor juridice implicate în activitatea de exploatare. Numai un stat poate stabili condițiile în care o entitate a sa națională se poate implica în exploatare”. Se evidențiază astfel una din problemele juridice rămase nesoluționate în cadrul Corpus Juris Spatialis, aceea a regimului exploatării resurselor din spațiul extraatmosferic.

Un exemplu actual este externalizarea programului spațial american către entități private, inclusiv prin finanțarea acestora pentru trimiterea de astronauți în spațiul extraatmosferic.

Această situație este cu siguranță în creștere, iar tendința actuală a guvernului SUA de a reduce considerabil bugetul public pentru astfel de activități, ar putea avea drept rezultat ca pe termen mediu industria spațială americană să depindă în exclusivitate de lansările și rachetele purtătoare din Europa ori Japonia.

Atât entitățile private cât și cele publice sunt contributori la produsul intern brut ca rezultat al implicării în activitățile din spațiul extraatmosferic. Chiar și în virtutea principiului res communis statele în curs de dezvoltare beneficiază indirect de resursele exploatate de statele dezvoltate în spațiul terestru sau extraatmosferic.

Marea problemă a entităților private din sectorul spațial, în comercializarea spațiului extraatmosferic, rămâne ”imensul capital de necesar pentru a dezvolta o infrastructură trans-planetară.”

4.6.4. Soluționarea diferendelor apărute ca efect al comercializării și privatizării activităților conexe spațiului extraatmosferic

Comercializarea și privatizarea activităților spațiale prin implicarea de actorilor non-statali a transformat caracterul dreptului internațional spațial din unul eminamente de drept public către unul de drept privat, în mod similar cu efectul comercializării și privatizării asupra regimului juridic al spațiului aerian.

Una din problemele juridice cele mai delicate legată de comercializarea tot mai mare a activităților spațiale se referă la drepturile și obligațiile părților aflate sub contract, fie ele entități private, guvernamentale ori organizații internaționale.

Astfel, se poate pune întrebarea cu privire la aflarea unui mecanism eficient de soluționare a diferendelor apărute în legătură cu activitățile spațiale.

Teoretic, soluționarea diferendelor legate de spațiul extraatmosferic și utilizarea acestuia ar trebui să facă parte din sistemul tradițional, de soluționare pe cale pașnică, din dreptul internațional public, fie prin mijloace politico-diplomatice (negocierea, bunele oficii, medierea, ancheta, concilierea) fie prin mijloace jurisdicționale (arbitrajul internațional și jurisdicția internațională).

Creșterea numărului de actori privați implicați în activități comerciale în spațiul extraatmosferic, în sectorul telecomunicațiilor prin satelit și al serviciilor de lansare a creat o dilemă nouă, întrucât nu au existat mecanisme eficiente de soluționare a diferendelor.

Așadar este necesar un mecanism independent de soluționare a diferendelor care să adreseze spețele ce implică deopotrivă agenții spațiale guvernamentale, organizații internaționale și entități private.

Există două mecanisme de soluționare a litigiilor: cele stabilite de dreptul internațional public și cele de drept internațional privat. Din punct de vedere juridic și practic, aceste două sisteme sunt diferite în domeniul de aplicare și sancționare.

Activitățile spațiale gestionate de către statele membre și agențiile guvernamentale în exercitarea autorității publice ori acta jure imperii sunt supuse dreptului internațional. Actele comerciale sau de drept privat sunt considerate acta jure gestionis și nu beneficiază de imunitate de jurisdicție din partea instanțelor judecătorești naționale ale altui stat. O problemă foarte dificilă este în a distinge între acta jure imperii și acta jure gestionis. Cele mai multe dintre disputele internaționale, supuse mecanismului de soluționare a litigiilor, sunt spețele comerciale.

Aceste dispute, în general, provin din contractele dintre state și corporații private. În cazul în care diferendul se referă la modul în care statul s-a comportat față de corporație, avem două paliere de discuție. În primul rând, statul a încălcat contractul, și pe de altă parte, statul este responsabil pentru o încălcare a dreptului internațional public. Obiectul contractului va putea fi, de obicei adus în fața unui tribunal arbitral de către părțile în contract.

Aceste proceduri juridice internaționale se află, în general, în limitele prevăzute de legea aplicabilă normelor de drept internațional general, inclusiv tratate internaționale, vamale și în mod excepțional, diferendul se poate decide ex aequo et bono, daca părțile convin astfel.

Instituțiile internaționale, diversele agenții specializate ale ONU și organizațiile inter-guvernamentale care promovează cooperarea internațională în activitățile spațiale au propriile lor proceduri de soluționare a diferendelor dintre membrii lor.

Dreptul internațional spațial nu se mai poate limita doar la activitățile conexe spațiului extraatmosferic întrucât o mare parte a domeniului său de aplicare face referire la poziția și activitățile entităților private și organizațiilor internaționale.

Multe corporații ce activează în domeniul extraatmosferic sunt stabilite în diferite state, diferite contractele referitoare la activitățile acestora fiind semnate între diverșii actori publici și privați. Acestea trebuie să se bazeze pe arbitrajul comercial internațional pentru a soluționa orice diferende care decurg din executarea contractelor. Cu toate acestea, rădăcinile dreptului internațional spațial se află în legătura stabilită între state, acestea rămânând subiectele primare de drept internațional.

4.6.5. Dreptul internațional spațial și Organizația Mondială a Comerțului

În contextul privatizării tot mai accentuate a activităților spațiale și a liberalizării piețelor naționale aferente telecomunicațiilor, un rol important în reglementarea telecomunicațiilor prin satelit îl joacă Organizația Mondială a Comerțului. ”Comerțul se află la originea unei mari părți a dreptului internațional public și în special la cea a principalei sale surse: tratatul.”

Organizația Mondială a Comerțului (OMC), a fost înființată pe 1 ianuarie 1995, după finalizarea ca Rundei de negocieri comerciale multilaterale Uruguay, pentru a înlocui Acordul general asupra tarifelor și comerțului.

Începând cu aceeași dată, serviciile sunt reglementate de Acordul General privind Comerțul cu Servicii (GATS). Acest acord conține 29 articole, 8 anexe și 130 liste precizând obligațiile în sectoarele de servicii diferite. Există două tipuri de anexe, cele de lungă durată și cele valabile numai în timpul negocierilor.

Acordul GATS este compus din trei componente:

a) un set de articole care vizează obligații fundamentale pentru toate statele membre,

b) programe de Angajamente stabilite de către țări, care subliniază angajamentele naționale specifice obiect al procesului continuu de liberalizare,

c) un set de anexe, cele mai multe sectoriale, care se ocupă de situația proprie fiecărui sector serviciu în parte precum și listele cu excepțiile de la aplicarea clauzei națiunii celei mai favorizate.

Partea I din Acord definește domeniul de aplicare al acestuia, de exemplu, servicii de pe teritoriul unui stat membru la Acord pe teritoriul oricărui alt membru; servicii furnizate pe teritoriul unui membru pentru un consumator de servicii al altui membru, serviciile furnizate prin prezența comercială pe teritoriul oricărui alt membru; și serviciile prestate de către un furnizor de servicii al unui membru, prin prezența persoanelor fizice ale unui membru pe teritoriul oricărui alt membru.

Acordul GATS nu se aplică în două domenii de activitate. Primul îl reprezintă serviciile furnizate de guverne pe baze non-comerciale si necompetitive. Cea de-a doua activitate care nu este acoperită de Acord, pentru moment, o reprezintă drepturile de trafic aerian.

Partea a doua stabilește obligații și discipline generale. Acestea includ tratamentul nediscriminatoriu între membri prin clauza națiunii celei mai favorizate și acțiunea de a face publice măsurile guvernamentale relevante, prin transparență.

Principiul națiunii celei mai favorizate garantează că cele mai bune condiții de acces pe piață care au fost recunoscute furnizorilor dintr-un stat sunt extinse automat către toți participanții din sistem. Principiul se aplică indiferent dacă angajamentul privind deschiderea pieței a fost luat pentru un anumit sector.

Principiul transparenței are două aspecte. În primul rând, membrilor li se cere să publice sau cel puțin să pună la dispoziția publicului toate măsurile relevante care se referă la sau care afectează funcționarea Acordului. În al doilea rând, membrilor li se cere să notifice OMC cu privire la orice modificări de reglementare care afectează în mod notabil comerțul cu servicii vizat de angajamentele sale specifice pe care le-a asumat în cadrul Acordului.

Membrilor li se mai cere să stabilească puncte de informare însărcinate să furnizeze celorlalți membri, la cererea acestora, informații specifice iar țările dezvoltate trebuie de asemenea să înființeze puncte de contact pentru a facilita accesul furnizorilor de servicii.

Acordul GATS încearcă să clasifice anumite măsuri ca restricții comerciale pe care urmărește să le elimine progresiv, iar alte măsuri ca ”reglementări interne”. Măsurile privind reglementările interne au scopul de a garanta că potențialul și, probabil, efectele involuntare comerciale restrictive ale reglementărilor să poată fi menținute la un nivel minim. De asemenea comerțul cu servicii trebuie să se bucure de măsuri administrate într-o ”manieră rezonabilă, obiectivă si imparțială”.

Acordul definește obligațiile privind recunoașterea nivelului de educație, de exemplu, pentru eliberarea de autorizații, licențe sau certificate pentru furnizorii de servicii. O astfel de recunoaștere poate fi realizată prin intermediul armonizării sau pe aranjamente cu statul în cauză.

Părțile trebuie să se asigure, de asemenea, că oricare furnizor monopolist al unui serviciu pe teritoriul lor nu va acționa, atunci când furnizează un serviciu pentru care deține monopolul pe piața considerată, într-o manieră incompatibilă cu obligațiile asumate și că vor face în așa fel, încât acest furnizor să nu abuzeze de poziția sa de monopol pentru a acționa pe teritoriul lor într-un mod incompatibil cu aceste angajamente.

Părțile se obligă să se abțină de la aplicarea restricțiilor privind transferurile internaționale și plățile pentru tranzacțiile curente referitoare la angajamentele asumate în cadrul Acordului, dar li se permite să adopte sau să mențină restricții limitate pentru protecția balanței de plăți. Cu toate acestea, aceste restricții sunt supuse anumitor condiții: acestea trebuie să fie compatibile cu statutele Fondului Monetar Internațional, inclusiv nediscriminatorii, evitând daune inutile la adresa intereselor comerciale ale altor membri și să fie temporare.

Partea a treia conține dispoziții privind accesul pe piață potrivit modurilor de furnizare, tratamentul național și angajamentele naționale. Se definesc astfel o serie de limitări în sectoarele în care sunt luate angajamente în materie de acces pe piețe, măsurile pe care un membru nu le va aplica, nici nu le va adopta, fie la nivelul unei subdiviziuni regionale, fie la nivelul întregului său teritoriu în afara cazului în care se specifică altfel în lista sa.

Clauza privind tratamentul național impune părților să acorde un tratament egal pentru furnizorii de servicii proprii și furnizori externi. Părțile au posibilitatea de a acorda furnizorilor de servicii ale altor membri un tratament diferit decât cel acordat pentru furnizorii de servicii proprii, dar, în aceste cazuri, acest tratament trebuie să nu modifice condițiile de concurență în favoarea serviciilor sau furnizorilor de servicii al oricărui membru în raport cu serviciile similare sau furnizorii de servicii similare ai unui alt membru.

Partea a patra a Acordului pune bazele unei liberalizări treptate a sectorului serviciilor, care va fi realizată prin runde succesive de negocieri, precum și dezvoltarea de liste de angajamente specifice. Un membru va putea modifica sau retrage orice angajament figurând în lista sa, în orice moment, după ce s-au scurs trei ani de la data la care acest angajament a intrat în vigoare. În cazul în care angajamentele sunt modificate sau retrase, negocierile ar trebui să fie întreprinse de părțile interesate pentru a se ajunge la un acord privind compensațiile necesare.

Dacă nu intervine un acord între membrul care face modificarea și orice membru afectat înainte de sfârșitul perioadei prevăzute pentru negocieri, membrul afectat va putea supune chestiunea arbitrajului.

Partea a cincea din Acord conține dispoziții instituționale, inclusiv consultările și soluționarea litigiilor și înființarea Consiliului pentru comerțul cu servicii.

Pentru serviciile de telecomunicații, inclusiv pentru cele prin satelit, în cadrul GATS a fost inclus o anexă denumită Protocolul patru, ce a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1998.

Acest protocol ce vizează sectorul telecomunicațiilor se referă la măsuri care afectează accesul la și utilizarea rețelelor publice de transport și servicii de telecomunicații. Se definește astfel noțiunea de serviciu public de transport de telecomunicații ca fiind orice serviciu de transport al telecomunicațiilor obligatoriu, în mod explicit sau de facto, oferit de un membru publicului larg.

Aceste servicii pot include, printre altele, telegraf, telex, telefon și serviciile de transmitere de date care implică, de obicei, transmiterea în timp real a informațiilor despre clienți, furnizate între două sau mai multe puncte, fără nicio schimbare end-to-end în forma sau conținutul informației în cauză.

Anexa prevede că accesul ar trebui să fie acordat pentru oricare alt membru în termeni și condiții rezonabile și nediscriminatorii pentru a permite furnizarea unui serviciu inclus în lista sa.

Accesul la rețelele publice nu trebuie să fie obiectul altor condiții decât cele necesare pentru a salvgardarea responsabilităților furnizorilor de servicii ca utilități publice, pentru a proteja integritatea tehnică a rețelelor și pentru a se asigura că furnizorii de servicii ai altor membri nu furnizează servicii cu excepția cazului autorizat în temeiul unui angajament specific.

Membrii încurajează cooperarea tehnică la nivel internațional, regional și sub-regional astfel încât să ajute statele în curs de dezvoltare în consolidarea serviciilor lor interne de telecomunicații. Aceste dispoziții au condus la o liberalizare a telecomunicațiilor prin satelit.

CAPITOLUL V

UTILIZAREA ÎN SCOPURI MILITARE A SATELIȚILOR DE TELECOMUNICAȚII.

CONDUITA STATELOR ÎN SPAȚIUL EXTRAATMOSFERIC

5.1. SECURITATEA SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC ȘI PRINCIPIUL UTILIZĂRII ÎN ”SCOPURI PAȘNICE”

Cadrul juridic internațional pentru spațiul extraatmosferic stabilește principiul conform căruia spațiul ar trebui să fie utilizat pentru scopuri pașnice, fiind completat cu o serie de alte acorduri și convenții internaționale și bilaterale precum norme relevante ale dreptului internațional cutumiar.

Cu toate acestea, cadrul de reglementare existent este considerat depășit și insuficient dezvoltat pentru a aborda provocările actuale la adresa securității spațiului extraatmosferic, evidențiate de prezența a din ce în ce mai mulți actori și aplicații spațiale.

În plus, ceea ce a început ca un accent pe tratatele multilaterale spațiale s-a transformat într-o preocupare pe soft law – instrumente juridice atipice cu un statut juridic incert și fără caracter obligatoriu, care includ principii, rezoluții, măsuri de încredere, linii directoare politice și tehnice, precum și reglementările naționale unilaterale.

Cele mai recente evoluții referitoare la securitatea spațiului extraatmosferic au vizat în principal patru elemente majore:

Accesul unui număr tot mai mare de actori la spațiul extraatmosferic. Creșterea acestui număr este văzută ca posibilă amenințare la adresa securității spațiului, prin faptul că state ori alte entități, cu rea credință, pot accesa tehnologii și capacități spațiale. Spre exemplu, în 2014 au fost 92 de lansări de succes în spațiu (față de 81 în 2013 și 60 în 2004 și 2005), iar acum mai mult de 50 de state au un satelit pe orbită. Aceasta demonstrează că un număr tot mai mare de state și cetățenii lor au acces la resursele și orbitale spațiale, în ciuda numeroaselor provocări bugetare, tehnice, și de securitate.

Creșterea la nivel internațional a preluării aplicațiilor spațiale, cu implicații pozitive asupra durabilității mediului și dezvoltării sociale și economice. De-a lungul anilor, mai multe aplicații spațiale au ajuns la maturitate tehnică, cu o finalitate, uneori, foarte îndepărtată de obiectivele inițiale de cercetare și dezvoltare spațială. Pe de altă parte, natura duală a aplicațiilor spațiale, civilă sau militară, ar putea fi considerată ca un factor negativ pentru securitatea internațională, ca un număr tot mai mare de grupări răuvoitoare ce ar putea accesa tehnologii, cum ar fi instrumente de navigație prin satelit, care pot fi implicate cu ușurință în activități ilegale și militare.

Dezvoltarea comercială a spațiului extraatmosferic este în continuă creștere. În timp ce activitățile spațiale au fost în esență publice la începutul erei spațiale, rolul actorilor privați s-a extins în ultimele decenii. Actorii privați au exploatat cu succes, pe unele piețe, tehnologii care au fost inițial dezvoltat în colaborare cu, sau pentru, sectorul public, cel mai notabil caz fiind cel al sateliților de telecomunicații. Finanțarea instituțională rămâne cheia multor activități spațiale și chiar piețele spațiale dezvoltate sunt dependente de sectorul public instituțional. Pe de altă parte, unele activități comerciale, cum ar fi turismul suborbital, în curs de dezvoltare, ar putea aduce noi oportunități, dar și noi provocări în ceea ce privește securitatea și reglementările spațiale.

Capacitățile spațiale militare sunt în creștere în întreaga lume. La această tendință contribuie un număr tot mai mare de transferuri de tehnologie și un comerț cu arme la nivel global, care este cea mai mare de la încheierea Războiul Rece. Deși informațiile privind sectorul spațial militar sunt limitate și trebuie să fie privite cu prudență, există suficiente indicii că unele state dezvoltă și dețin capacități spațiale anti-satelit, de bruiaj ori de lovire cu energie cinetică.

Acest capitol evaluează, de asemenea, tendințele și evoluțiile legate de instituțiile internaționale care adresează chestiuni legate de activitățile spațiale, cum ar fi Comitetul ONU pentru Utilizarea Pașnică a Spațiului Extraatmosferic (COPUOS), Conferința pentru Dezarmare (CD) a ONU și Adunarea Generală a ONU.

În timp ce COPUOS tinde să se concentreze asupra aspectelor spațiale civile și militare, CD-ul se adresează în primul rând provocărilor militare spațiale prin intermediul lucrărilor sale privind Prevenirea Cursei Înarmării în Spațiul Extraatmosferic (PAROS).

Pe lângă cele de mai sus chestiunea legată de alocarea de resurse spațiale, cum ar fi sloturi orbitale și frecvențe radio face obiectul activității și preocupării Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor.

Constituția Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor reglementează partajarea internațională a spectrului de frecvențe radio finit și a sloturilor orbitale utilizate pentru a comunica cu sateliții geostaționari. Articolul 45 din Constituție stipulează că ”Toate stațiile, […], trebuie să fie instalate și exploatate astfel încât să nu producă perturbații prejudiciabile comunicațiilor sau serviciilor radioelectrice ale altor membri, […]”.

Deși telecomunicațiile militare sunt exceptate din Constituția Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor, acestea trebuie să respecte toate măsurile pentru prevenirea perturbațiilor prejudiciabile.

Pentru a face față disponibilității limitate de sloturi orbitale, articolul 44 din Constituția UIT prevede că spectrul de frecvențe radio și orbite asociate, inclusiv cele pentru sateliți geostaționari, ”[…] trebuie să fie utilizate într-un mod rațional, eficient și economic […] în scopul de a permite un acces echitabil la această orbită și la aceste frecvențe diferitelor țări sau grupuri de țări”. Cu toate acestea, în practică, sloturile orbitale pentru sateliți geostaționari sunt furnizate pe baza principiului primul venit, primul servit.

Un grup de operatori comerciali prin satelit, printre care se numără INMARSAT, EUTELSAT (care a aderat în 2011 la SDA), INTELSAT și operatorul de sateliți SES au format un organism denumit Space Data Association (SDA), ca organizație non-profit și care ar permite participarea operatorilor de satelit pentru a partaja date cu privire la sateliții lor, pentru a crește siguranța și eficiența, inclusiv datele pentru a ajuta la evitarea și soluționarea interferențelor frecvențelor radio.

Instituțiile multilaterale, Conferința pentru Dezarmare și COPUOS, joacă un rol esențial în securitatea spațiului extraatmosferic prin asigurarea unei abordări comune privind provocările comune legate de activitățile spațiale. Astfel statele membre pot căuta în mod pașnic soluții pentru dezacordurile posibile în privința alocării resurselor spațiale limitate și să dezvolte dreptul internațional, care să reflecte provocările în evoluție ale unui domeniu ce în ce mai complex și congestionat.

Discuțiile în cadrul acestor forumuri ajută, de asemenea, pentru a spori transparența și încrederea între națiunile cu ambiții spațiale. În plus, instituțiile multilaterale ajută, de asemenea, în a oferi suportul tehnic de care este nevoie pentru a asigura accesul la utilizarea spațiului de către toate națiunile.

Carta ONU stabilește obiectivul fundamental al relațiilor pașnice între state, inclusiv interacțiunile lor în spațiul extraatmosferic. Articolul 2 alin. 4 din Cartă interzice amenințarea sau folosirea forței în relațiile internaționale, în timp ce articolul 51 codifică dreptul la auto-apărare în cazurile de agresiune care implică utilizarea ilegală a forței.

În contextul Tratatului Spațial din 1967, noțiunea de scop pașnic a făcut obiectul a numeroase dezbateri. Astfel deși inițial a fost agreată definiția dată de oficialii sovietici, în sensul precizării că scopul pașnic este egal cu non-militar, ulterior, în contextul dezvoltării tehnologiei spațiale, a fost preferată definirea americană ca non-agresiv.

Articolul IV din Tratatul Spațial a fost citat de către unii autori pentru a avansa argumentul potrivit căruia toate activitățile militare în spațiul extraatmosferic sunt permise, cu excepția cazului în ele sunt în mod special interzise de către un alt tratat sau de către dreptul internațional cutumiar. Cu toate acestea, alți autori contestă această interpretare a Tratatului Spațial. Aceste disensiuni au loc și pentru că nu există până în prezent o definiție general acceptată pentru ceea ce poate fi desemnat drept armă spațială.

Politicile spațiale al statelor membre U.E. subsumate dezvoltării de active spațiale, cum ar fi cele pentru telecomunicații, poziționare și sisteme de observare, sunt reflectate în Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA) transformată urmare Tratatului de la Lisabona în Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC). Decizia Consiliului European intitulată ”Politica Spațială Europeană: PESA și spațiul”, adoptată în 2004 a fost primul documentul de strategie privind utilizarea spațiului extraatmosferic în contextul obiectivelor PESA.

În timp ce majoritatea capacităților spațiale ale Europei s-au axat privind aplicațiile civile, există o creștere a conștientizării de consolidare a capabilităților cu dublă utilizare și a celor cu dublă utilizare și dedicat militare.

În timp ce capacitățile militare spațiale rămân în sfera de competență exclusivă a statelor membre, noua politică le îndeamnă să crească coordonarea pentru a atinge cel mai înalt nivel de interoperabilitate între sistemele spațiale militare și civile. Politica prevede că ”partajarea și punerea în comun a resurselor programelor spațiale europene civile și militare, recurgerea la tehnologii cu utilizări multiple și utilizarea de standarde comune, ar permite soluții mai rentabile”.

Pe 4 aprilie 2011, Comisia Europeană a lansat Comunicarea ”Către o strategie spațială a Uniunii Europene în serviciul cetățeanului”, care reflectă rolul crucial al spațiului pentru economie și societate. Comunicarea stabilește principalele priorități pentru politica spațială a UE, printre care se numără asigurarea succesului două programe spațiale emblematice ale UE, Galileo și Copernic (cunoscut anterior ca Monitorizarea globală pentru mediu și securitate – GMES), protecția infrastructurilor spațiale și spațiu explorare.

5.2. SATELIȚII DE TELECOMUNICAȚII – PRODUSE ȘI TEHNOLOGII

CU DUBLĂ UTILIZARE DIN PERSPECTIVA

DREPTULUI INTERNAȚIONAL SPAȚIAL

Noțiunea de tehnologie cu dublă utilizare este definită prin ceea ce este eminamente civil dar care poate fi utilizat direct ori indirect la producerea de armamente. La nivel comunitar această accepțiune este regăsită într-un regulament al Consiliului UE ce ține seamă și de prevederile Rezoluției 1540 din 28 aprilie 2004 a Consiliului de Securitate al ONU.

Trebuie astfel menționat că noțiunea cu dublă utilizare nu trebuie raportată exclusiv la natura unei tehnologii specifice, ci mai degrabă circumstanțiată în raport cu utilizarea sa și ținând cont de politica de evaluare, în special din punct de vedere al politicii de proliferare.

Aspectul cel mai important al noțiunii de dublă utilizare în domeniul spațial este legat de tehnologia de lansare. Aceasta din două motive: primul rezultat din faptul că instalația de lansare poate fi utilizată direct în scopuri militare și al doilea, dat de esența vehiculului de lansare al sateliților de telecomunicații, în sensul că acesta este practic o rachetă balistică intercontinentală.

Din cauza îngrijorărilor cu privire la natura dublei utilizări a tehnologiei spațiale, statele au făcut eforturi pentru a restricționa accesul la spațiul extraatmosferic concomitent cu restrângerea accesului la serviciile spațiale. Aceasta s-a realizat în principal din două considerente.

În primul rând, statele, în special cele dezvoltate, au interes ca activitățile din spațiul extraatmosferic să se desfășoare fără să le fie afectată vreuna din componentele securității naționale, acestea angajându-se într-o utilizare a resurselor spațiului extraatmosferic, de o manieră echitabilă și care să nu producă perturbații prejudiciabile.

În al doilea rând, statele în calitatea lor de actori internaționali poartă responsabilitatea internațională pentru activitățile naționale în spațiul extraatmosferic, indiferent dacă ele sunt desfășurate de organe guvernamentale sau neguvernamentale iar statul care lansează un obiect spațial sau asigură lansarea lui, sau statul pe al cărui teritoriu sau instalații a fost lansat obiectul poartă răspunderea internațională pentru daunele provocate de acel obiect sau elementele sale componente, pe pământ, în atmosferă sau în spațiul extraatmosferic.

Aceste restricții se realizează prin intermediul politicilor de autorizare și licențiere a operatorilor în domeniu. Securitatea națională este factorul major în decizia de a acorda autorizații ori licențe, majoritatea statelor incluzând expres prevederi în acest sens.

5.2.1. Dreptul internațional și posibilitatea utilizării forței în spațiul extraatmosferic

Statele și organizațiile internaționale deținătoare de sateliți, au dezvoltat o serie de mijloace are au avut rolul de protecție al acestor active spațiale. Astfel, sateliții sunt ecranați din punct de vedere electromagnetic având inclusiv protecții împotriva deșeurilor spațiale.

Mai mult, semnalele de la sateliți sunt criptate pentru a se diminua riscul de interceptare, bruiaj și falsificare de tip spoofing (falsificarea identității prin coruperea datelor) iar segmentele terestre, platformele de lansare și legăturile de comunicații sunt protejate fizic.

Dezbaterea cu privire la posibilitatea protecției activelor spațiale prin utilizarea forței și, implicit, prin înarmarea spațiului extraatmosferic reprezintă un subiect extrem de controversat.

Problema obiectelor spațiale și a rachetelor balistice a fost în atenția Conferinței pentru Dezarmare a ONU începând cu anul 1985, însă fără obținerea unui acord, datorită opoziției SUA, Marii Britanii și a Germaniei.

În cadrul celei de-a 673-a ședințe, din 1993, în cadrul Conferinței pentru Dezarmare s-a constituit un Comitet Ad Hoc ca a avut ca obiect ”Prevenirea unei Curse a Înarmării în Spațiul Extraatmosferic”. Mai mult, începând cu anul 1981 Adunarea Generală a ONU a adoptat un număr de 26 rezoluții privind prevenirea cursei înarmării în spațiul extraatmosferic, parte din ele având vot împotrivă al SUA și Israel și abțineri din partea unui număr semnificativ de state.

În prezent există două curente de opinie majore referitoare la înarmarea spațiului, unul maximalist ce privește spațiul extraatmosferic ca fiind un posibil teatru de operații militare în care armele oferă un avantaj strategic și cealaltă viziune, minimalistă, ce privește spațiul, ca utilizare militară, numai pentru avertizare timpurie și pentru monitorizarea respectării acordurilor privind controlul armamentelor.

Dincolo de aceste abordări trebuie avute în vedere aspectele evidențiate de apariția obiectelor spațiale cu destinație comercială ce au condus la apariția unui puternic curent de opinie conform căruia un mediu spațial fără arme este în interesul acelor națiuni care se bazează pe sateliți comerciali.

Din punct de vedere al controlul accesului la serviciile conexe domeniului spațial, statele au utilizat impunerea de restricții fundamentate în special pe considerente de securitate națională, considerente ce au condus la numeroase critici din partea entităților private, în principal datorită costurilor suplimentare.

Din punct de vedere al sateliților de telecomunicații, majoritatea sistemelor de comunicații utilizate atât de forțele armate cât și de serviciile speciale sunt asigurate de entități private.

Acest aspect vine însă în competiție cu politica de reducere a costurilor practicată de entitățile private, ceea ce implică minimizarea nivelului de securitate și a cheltuielilor aferente acestora. Considerentele legate de securitatea națională nu pot însă prevala în fața celor de ordin comercial, statele neavând practic posibilitatea obligării la utilizarea anumitor tehnologii.

Măsurile efective de control stau tot în autorizare și licențiere, prin legislațiile naționale și acordurile comerciale încheiate sau la care au aderat statele, cel mai adesea prin limitarea participațiilor străine implicate în domeniul telecomunicațiilor.

Articolul 6 din Legea spaniolă privind telecomunicațiile 32/2003, stabilește că serviciile de comunicații electronice pot fi prestate unor terțe părți și rețele operate de persoane fizice sau juridice care sunt cetățeni ai unui stat membru al Uniunii Europene sau dețin altă naționalitate, atunci când, în acest ultim caz, s-a stabilit prin acordurile internaționale obligatorii pentru Regatul Spaniei. Pentru orice alte persoane fizice sau juridice, excepțiile generale sau particulare sunt autorizate de către guvernul spaniol.

Guvernul norvegian este obligat printr-o decizie parlamentară să mențină un nivel minim de 34 procente din acțiunile operatorilor de telecomunicații.

Unele state membre ale Comunității Europene mențin participarea publică în anumiți operatori de telecomunicații, aceasta nefiind considerată o limitare în accesul piața liberă.

În Statele Unite restricțiile privind acordarea de licențe se referă la:

a) guvernele străine și a reprezentanții lor,

b) persoanele fără cetățenia SUA și reprezentanții acestora,

c) corporațiile ce nu se supun legislației SUA sau

d) corporațiile americane în care mai mult de 20 de procente din capitalul social sunt deținute de un guvern străin sau reprezentanții acestora, persoane fără cetățenia SUA. sau unei corporații ce nu intră sub incidența legislației SUA.

5.2.2. Constrângeri juridice privind utilizarea militară a obiectelor spațiale

Ținând cont că atât forțele militare cât și societatea civilă se bazează practic pe aceleași active spațiale, este important de analizat constrângerile legale conexe utilizării acestora de către state.

Având în vedere că achiziția ori utilizarea diferitelor servicii spațiale civile se referă la sateliții de telecomunicații contractele ce stau la baza acestor tranzacții pot fi surse ale limitărilor în privința utilizării militare. Un exemplu un acest sens poate fi închirierea exclusivă unui transponder de telecomunicații, prin contract interzicându-se diseminarea ulterioară de informații ori utilizarea acestor informații în anumite scopuri.

Astfel de restricții sunt prezente și în actele constitutive ale principalelor organizații internaționale de telecomunicații prin satelit, cum sunt EUTELSAT, INMARSAT și INTLESAT.

În Convenția privind crearea Organizației Europene de telecomunicații prin satelit EUTELSAT, la articolul 3 se stipulează că ”segmentul spațial al EUTELSAT existent sau în curs de punere în funcțiune în momentul unei astfel de solicitări poate fi utilizat în Europa pentru servicii specializate de telecomunicații internaționale sau naționale, așa cum sunt ele definite la paragraful 1) al art. I al convenției, dar nu în scopuri militare […]”.

De asemenea, este menționată excepția ”furnizării tuturor informațiilor de bază Adunării părților” la ”instalarea, achiziționarea sau utilizarea echipamentelor segmentului spațial diferite de cele ale segmentului spațial al EUTELSAT pentru a răspunde nevoilor sale în materie de servicii publice de telecomunicații internaționale în interiorul zonei de serviciu a segmentului spațial al EUTELSAT” pe motiv de ”securitate națională”.

Convenția privind Organizația Internațională de Telecomunicații Maritime prin Sateliți INMARSAT, la articolul 3 arată că ”organizația își exercită activitățile exclusiv în scopuri pașnice”.

Cât privește interpretarea termenului pașnic în conformitate cu dreptul internațional spațial, aceasta a fost și este una controversată. Ținând cont de faptul că tratatele, potrivit Convenției de la Viena, trebuie interpretate cu bună-credință, potrivit sensului obișnuit al termenilor și în lumina scopului și obiectului lor, unii experți au considerat că în sintagma ”exclusiv în scopuri pașnice” accentul ar trebui pus pe termenul pașnic mai degrabă decât pe scop.

Ambiguitatea rezultă din adjectivul exclusiv, care clarifică faptul că cerința scop pașnic este necondiționată, o primă calificare în acest sens fiind realizată în 1959 în Tratatul Antarticii și abia ulterior în Tratatul Spațial din 1967.

În Acordul privind Organizația internațională de telecomunicații prin sateliți INTELSAT, la articolul 3, sunt prevăzute constrângeri asupra utilizării militare a acestor sateliți, fiind astfel interzise ”serviciile specializate de telecomunicații” în scopuri militare.

Dincolo de aceste izvoare de drept internațional, restricțiile în privința utilizării militare a activelor spațiale se realizează, la nivel național, prin intermediul politicilor de alocarea a spectrului de frecvențe în scopuri militare, deoarece Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor nu are jurisdicție asupra acestora, rămânând totuși obligația limitării perturbațiilor prejudiciabile cât și asigurării accesului echitabil la benzile de frecvență pentru radiocomunicații și la orbitele sateliților geostaționari.

5.2.3. Consecințe de ordin juridic din implicarea sateliților de

telecomunicații în conflicte armate

Un efect imediat al utilizării acelorași active spațiale atât pentru scopuri civile comerciale cât și militare pe durata conflictelor militare, cu implicații deosebite, este legat de aplicabilitatea principiilor conflictelor armate internaționale, așa cum sunt ele statuate de Convențiile de la Geneva, fie că ne referim la jus ad bellum fie că ne referim la jus in bello.

Astfel, Protocolul adițional nr. 1 la Convențiile de la Geneva arată că acțiunile trebuie îndreptat asupra obiectivelor militare, obiective care ”oferă un avantaj militar precis” cu observația că trebuie evitate pagubele ”excesive în raport cu avantajul militar concret și direct așteptat”. Aceste dispoziții stabilesc pentru noțiunea de avantaj militar, ca fiind aceea care ar justifica atacul asupra activelor spațiale, două dimensiuni, una legată de caracterul material și cealaltă dată de caracterul direct al acestui avantaj.

O primă concluzie este rezultată din interpretarea a ceea se semnifică distrugere, pierdere și pagubă în sensul că dacă în materia conflictelor armate desfășurate pe Pământ aceste efecte sunt predictibile în spațiu și timp, în ceea ce privește posibilele conflicte din spațiul extraatmosferic ele sunt imposibil de cuantificat, datorită în principal deșeurilor spațiale rezultate, deșeuri cu durată de viață foarte mare.

Tot în sfera conflictelor militare, Regulamentul privitor la legile și obiceiurile războiului pe pământ oferă protecția clădirilor, iar într-o interpretare extinsă bunurilor, destinate științific, sub condiția ca acestea să nu fie utilizate în scop militar.

Așadar se poate spune că sateliții precum și structurile terestre aferente acestora, în calitatea lor de bunuri civile, destinate scopurilor științifice beneficiază de un plus de protecție în situații de conflict.

Trebuie menționat că pentru realizarea efectivă a acestei protecții, așa cum arată Regulamentul sus-menționat, există o obligație anterioară de marcare vizibilă și încunoștințare cu privire la caracterul științific.

Aceasta se coroborează și cu dispozițiile Regulilor războiului aerian, fixate de Comisia Juriștilor la Haga, deși nu au fost adoptate într-o formă obligatorie, care la articolul 25 reiterează protecția edificiilor consacrate științei.

O consecință importantă a celor anterior expuse este legată de calificarea noțiunii de neutralitate, în contextul raporturilor dintre posibili beligeranți. Astfel, potrivit primului articol din Convenția privitoare la drepturile și îndatoririle puterilor și persoanelor neutre în caz de război terestru, teritoriul statelor ce se declară neutre este inviolabil cu obligația să nu permită beligeranților de a instala pe teritoriul neutru niciun mijloc de comunicare cu forțele beligerante și nici de a permite utilizarea acestor instalații în scop exclusiv militar.

Dar Convenția privitoare la drepturile și îndatoririle puterilor neutre în războiul pe mare, arată că se interzice statelor neutre să furnizeze părților beligerante materiale de război și prin interpretare extinsă aceasta este aplicabil și în cazul sistemelor de sateliți de telecomunicații, fie că este vorba de active spațiale ori de stații terestre.

Relevante în acest context sunt dispozițiile Regulilor privind telegrafia fără fir în timp de război și război aerian, fixate de Comisia Juriștilor la Haga, care arată că instalarea și operarea unui sistem de telecomunicații pe un teritoriu neutru de către un beligerant reprezintă o violarea a neutralității, iar în cazul existenței sale statul neutru fiind ținut să prevină utilizarea sa pentru transmiterea de informații privind acțiunile militare.

Aplicabil sateliților de telecomunicații, în ceea ce privește furnizarea de informații destinate acțiunilor militare, este că se permite capturarea sa, iar in extremis distrugerea sa.

Dacă analizăm cele de mai sus în contextul dreptului spațial, coroborat cu faptul că în acest domeniu activează atât statele cât și organizații internaționale neguvernamentale, interguvernamentale, regionale și internaționale, unde statele sunt ținute responsabile din punct de vedere al dreptului internațional și pentru activitățile în domeniul spațial desfășurate de entitățile private, rezultă că implicarea sectorului privat, eminamente civil, dar cu un grad de control ridicat, atât cât privește deciziile strategice cât și finanțarea efectivă prin participații, înăsprește practic regimul responsabilității statelor față de activitățile în spațiul extraatmosferic desfășurate de entități private.

Faptul că statele neutre nu pot impune beligeranților constrângeri asupra telecomunicațiilor ce sunt în proprietatea lor ori în cea a unor entități private, cu condiția ca această măsură să fie impusă în mod egal tuturor beligeranților, constituie o excepție de la principiul autoapărării, consfințit de articolul 51 din Carta ONU. Acesta este în fapt un drept limitat la autoapărare, deoarece dacă un stat neutru ar permite utilizarea sistemelor sale de telecomunicații de către un beligerant, cealaltă parte beligerantă ar avea dreptul să ceară încetarea acestui suport ce creează avantaj militar și numai în cazul în care statul neutru refuză să dea curs cererii îndreptățite poate subzista dreptul părții beligerante la autoapărare prin intervenție militară.

Aceasta însă trebuie coroborată cu dispozițiile Cartei ONU, privitoare la atribuțiile Consiliului de Securitate, ce poate interveni pentru blocarea sistemelor de telecomunicații, deci inclusiv a accesului la sateliți și serviciile conexe acestora.

Consorțiile internaționale reprezintă o situație aparte datorită costurilor și tehnologiilor implicate. Astfel, pentru sistemele de comunicații dezvoltate de alianțele militare, cum este cazul NATO, aspectele legate de neutralitate sunt puțin probabil a fi puse în discuție. În schimb, pentru sistemele de sateliți ce au aplicabilitate duală, atât militară cât și civilă, problema este una importantă întrucât aderarea la organizația internațională nu implică și că părțile vor avea statut de aliat într-un posibil conflict militar.

Aceasta face posibil ca unul din membri să utilizeze nelegal sistemele de telecomunicații prin satelit, în beneficiul propriu sau al unui beligerant, atrăgând după sine posibilitatea intervenției militare din partea celorlalți beligeranți, chiar și asupra membrilor organizației ce nu au avut cunoștință ori au fost implicați direct în aceste acțiuni.

5.3. REGIMUL JURIDIC AL CONTROLULUI EXPORTURILOR PRODUSELOR

ȘI TEHNOLOGIILOR CU DUBLĂ UTILIZARE

5.3.1. Implicațiile controlului exporturilor pentru sateliții de telecomunicații

Datorită specificului produselor cu dublă utilizare și posibilelor implicații în domeniul militar, acestea pot fi furnizate numai de un număr limitat de state. Acești furnizori cooperează la nivel internațional în cadrul a patru mari regimuri de control al exporturilor.

Aceste regimuri internaționale de control al exporturilor de produse și tehnologii cu dublă utilizare sunt: Acordul de la Wassenaar (AW), Regimul de control al tehnologiilor pentru rachete (MTCR), Grupul Australia (GA) și Grupul furnizorilor nucleari (NSG). Nu toți furnizorii de produse cu dublă utilizare sunt membri în toate regimurile internaționale de control al exporturilor și nu toți membrii regimurilor au sisteme la fel de eficiente de control al exporturilor.

Acordul de la Wassenaar privind controlul exportului de arme convenționale și produse și tehnologii cu dublă utilizare a fost înființat pentru a promova transparența și o mai mare responsabilitate în transferurile de arme convenționale și produse și tehnologii cu dublă utilizare cu aplicații militare. Guvernele statelor membre se asigură că astfel de transferuri nu contribuie la dezvoltarea sau consolidarea capacităților militare care subminează securitatea și stabilitatea internațională și regională și că nu sunt deturnate de la scopul lor inițial pentru a sprijini astfel de capabilități.

Acordul de la Wassenaar, a luat ființă în 1995, ca succesor al Comitetului de Coordonare a Controlului Multilateral al Exporturilor Strategice (COCOM), care a funcționat între anii 1950 și 1994.

În aplicarea regimului de control se folosesc două criterii, produse și tehnologii cu dublă utilizare și de produse destinate capabilităților militare, obiectivele Acordului fiind:

promovarea transparenței și a unei mai mari responsabilități cu privire la transferul de arme convenționale, produse și tehnologii cu dublă utilizare, pentru prevenirea unor acumulări destabilizatoare;

introducerea în politicile naționale a unor măsuri pentru asigurarea că transferurile nu vor contribui la dezvoltarea sau intensificarea capacității militare;

întărirea regimurilor de control existente pentru armele de distrugere în masă și sistemele de întrebuințare a acestora, ca și a altor măsuri recunoscute pe plan internațional, destinate să promoveze transparența și o mai mare responsabilitate,

promovarea cooperării pentru prevenirea achiziționării de armamente și produse sensibile, cu dublă utilizare, pentru scopuri finale militare, dacă situația din regiune provoacă serioase îngrijorări pentru statele participante.

Regimul de control al tehnologiilor pentru rachete (MTCR), a luat ființă în 1987, la inițiativa a șapte state, principali furnizori în tehnologia rachetelor, statele membre convenind să controleze transferul echipamentelor și tehnologiilor capabile să contribuie la dezvoltarea sistemelor de rachete sau vehicule aeriene fără pilot, care pot transporta încărcături de cel puțin 500 kg pe o rază de cel puțin 300 km. Aceasta deoarece în ultimii ani a crescut îngrijorarea privind proliferarea rachetelor capabile să transporte încărcături chimice și bacteriologice, care sunt semnificativ mai ușoare decât cele nucleare, s-a ajuns la un acord pentru includerea pe liste a oricărei rachete capabile să transporte orice încărcătură pe o rază de cel puțin 300 km.

Acest lucru a fost destinat pentru a opri transferul de rachete capabile să transporte un focos nuclear. În 1992, ca urmare a războiul din Golf, MTCR, în cadrul reuniunii de la Oslo, a fost extins pentru a include sistemele de rachete capabile să transporte încărcături mai mici, în special chimice și biologice.

Produsele MTCR sunt clasificate în două categorii:

categoria I, include sisteme complete de rachete și sisteme de vehicule aeriene fără pilot, capabile să transporte încărcături de luptă de cel puțin 500 kg pe o rază de cel puțin 300 km, facilități de producție pentru aceste sisteme, subsisteme de bază ale rachetelor (ex. trepte de rachetă, vehicule de reintrare, motoare rachetă, sisteme de dirijare și mecanisme de inițiere a focului);

categoria II, include sistemele complete de rachete și sistemele de vehicule aeriene fără pilot, altele decât cele prevăzute la categoria I, cu o rază de acțiune de cel puțin 300 km, cât și o gamă largă de produse și tehnologii ce includ combustibili, materiale structurale, echipamente de navigație, echipamente de testare etc.

Grupul Australia (AG), este un grup informal de cooperare, creat la inițiativa Australiei în 1985, privind introducerea și menținerea controlului pentru prevenirea proliferării armelor chimice și bacteriologice, în condițiile în care Convenția pentru Interzicerea Armelor Chimice era încă în stadiul de negociere. AG a elaborat listele de control incluzând precursori chimici, agenți biologici, echipamentele chimice și biologice aferente și tehnologiile care sunt critice pentru proliferator.

Grupul furnizorilor nucleari (NSG) a fost creat în anul 1978, la Londra, cunoscut și sub denumirea de Grupul de la Londra, a luat ființă în urma unui test nuclear realizat de India, cu scopul de a asigura cadrul necesar pentru controlul exporturilor de produse care servesc în mod exclusiv scopurilor nucleare, precum și produselor cu dublă utilizare pentru realizarea armelor nucleare.

Acest grup de state producătoare de tehnologie nucleară urmărește atingerea obiectivului de neproliferare prin implementarea a două seturi de linii directoare referitoare la controlul exporturilor de produse nucleare și cu dublă utilizare.

Din punct de vedere al sateliților de telecomunicații și posibilitatea utilizării acestora în aplicații și operații militare, ca produs ori tehnologie cu dublă utilizare, aplicabile direct sunt Acordul de la Wassenaar și Regimul de control al tehnologiilor pentru rachete.

5.3.2. Controlul exporturilor în domeniul sateliților de telecomunicații în

Uniunea Europeană

Pe plan european, pentru transpunerea prevederilor Rezoluției 1540 din 28 aprilie 2004 a Consiliului de Securitate al ONU și realizarea unui cadru normativ unitar la nivel comunitar pentru controlul produselor cu dublă utilizare, a fost adoptat Regulamentul (CE) nr. 428/2009 al Consiliului din 5 mai 2009.

În respectarea angajamentului de actualizare periodică și la timp a listei comune a produselor cu dublă utilizare în conformitate cu obligațiile și angajamentele asumate de statele membre în cadrul regimurilor internaționale de control al exporturilor, având în vedere competența de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), pentru a permite o reacție rapidă a Uniunii la evoluțiile în ceea ce privește evaluarea sensibilității exporturilor în temeiul autorizațiilor generale de export, Consiliul UE a adoptat în 2014 un document de poziție privind actualizarea și modificarea Regulamentului nr. 428/2009.

Regulamentul (CE) nr. 428/2009 al Consiliului a fost modificat în temeiul articolului 207 din TFUE, în sensul actualizării anexei I în conformitate cu obligațiile și angajamentele relevante și cu orice modificare a acesteia, pe care statele membre ale UE le-au acceptat în calitate de membri în cadrul programelor internaționale de neproliferare și al înțelegerilor de control al exporturilor sau prin ratificarea tratatelor internaționale relevante.

Produsele cu dublă utilizare, supuse regimului de control al exporturilor, al transferului, intermedierii și tranzitului au fost definite ca fiind ”produse, inclusiv produse software și tehnologii, care pot avea o utilizare atât civilă, cât și militară și includ toate produsele care pot fi utilizate atât în scopuri neexplozive, cât și la fabricarea armelor nucleare sau a altor dispozitive nucleare explozive”.

Noțiunea de tehnologie, nu este cuprinsă la capitolul destinat definițiilor în cadrul Regulamentului însă este detaliată în anexe și are o semnificație mai largă, fiind definită drept ”informații specifice necesare pentru dezvoltarea, producția sau utilizarea bunurilor. Aceste informații iau forma de date tehnice sau asistență tehnică” cu observația că controlul transferurilor de ”tehnologie” nu se aplică acelor cunoștințe care aparțin ”domeniului public” sau care aparțin de ”cercetarea științifică fundamentală”.

Acest control însă nu se realizează și asupra materialelor de război convenționale (armamente, materiale, muniții) față de care statele pot lua toate măsurile pe care le consideră necesare pentru protecția intereselor conexe securității naționale.

Regulamentul (CE) nr. 428/2009, în special lista produselor și tehnologiilor cu dublă utilizare cuprinse la Anexele I și IV, a fost elaborate astfel încât să poată fi actualizat în conformitate cu evoluțiile tehnologiei moderne și cu obligațiile și angajamentele pe care statele membre le-au acceptat în calitate de membre ale regimurilor internaționale de control al exporturilor de produse și tehnologii cu dublă utilizare. Mai mult, în mod explicit Regulamentul dispune ca Anexele I și IV se actualizează, prima conform obligațiilor și angajamentele relevante asumate de statele membre, iar cea de-a doua, ținând cont de interesele statelor membre în materie de ordine și siguranță publică.

Pentru a se putea realiza exportul conform regimului de control impus de Regulament orice exportator, definit la articolul 2, trebuie să obțină în prealabil o autorizație. Această autorizație presupune existența unuia din cele trei situații posibile.

Potrivit primei situații, exportatorul este informat de către autoritățile competente ale statului membru că are motive să suspecteze că produsele în cauză sunt sau pot fi destinate, integral sau parțial, oricăruia din scopurile incriminate de Regulament.

A doua situație face trimitere la exportul realizat către o destinație ori stat supus unui embargo decis de Consiliul Uniunii Europene, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa sau Organizația Națiunilor Unite.

În cea de-a treia situație, este necesară o autorizație în cazul exportului de produse ce sunt sau pot fi destinate, integral sau parțial, utilizării ca părți sau componente ale produselor militare prevăzute în lista militară națională și care au fost exportate de pe teritoriul statului membru respectiv fără autorizația prevăzută de legislația internă a statului membru.

Autorizarea efectivă conform dispozițiilor Regulamentului are două dimensiuni principale, una comunitară și alta națională.

Astfel, în aplicarea principiului subsidiarității, scopul creării Regulamentului este instituirea autorizației generale comunitare de export. Pe lângă acesta există și componentele naționale, ce se acordă de către autoritățile competente ale statelor membre, autorizații pot fi individuale, globale sau generale.

Astfel, cele patru tipuri de autorizații prin care se realizează controlul exporturilor produselor și tehnologiilor cu dublă utilizare sunt:

autorizație generală comunitară de export înseamnă o autorizație de export pentru exporturi către anumite state de destinație, disponibilă pentru toți exportatorii care îndeplinesc condițiile de utilizare cuprinse în anexa II;

autorizație globală de export înseamnă o autorizație acordată unui anumit exportator în ceea ce privește un tip sau o categorie de produse cu dublă utilizare, care poate fi valabilă pentru exporturile către unul sau mai mulți utilizatori finali specificați și/sau în una sau mai multe state terțe specificate;

autorizație generală națională de export înseamnă o autorizație de export acordată în temeiul articolului 9 alineatul (2) și definită de legislația națională în conformitate cu articolul 9 și anexa IIIc;

autorizație individuală de export înseamnă o autorizație acordată unui anumit exportator pentru un utilizator final sau destinatar dintr-un stat terț și care se referă la unul sau mai multe produse cu dublă utilizare.

Astfel, pentru controlul exporturilor în domeniul sateliților de telecomunicații precum și pentru produsele și subcomponentele asociate, așa cum sunt ele cuprinse de Anexa I, este aplicabil regimul autorizării prealabile.

Autorizația necesară este de tipul autorizație generală națională de export emisă conform dispozițiilor articolului 9 alin. 2 din Regulament, de către autoritățile naționale ale statelor membre.

Exportatorii în domeniul sateliților de telecomunicații pun la dispoziția autorităților naționale competente toate informațiile relevante necesare cu privire la cererile de autorizații de export, astfel încât să furnizeze informații complete, în special în ceea ce privește utilizatorul final, statul de destinație și utilizarea finală a produsului exportat. Autorizația poate fi condiționată, după caz, de o declarație de utilizare finală.

În cazul în care există dubii la clasificarea produsului, fabricantul ori exportatorul trebuie să se adreseze autorității naționale care va decide oportunitatea supunerii exportului produsului controlului prin autorizare. Mai mult, statele membre sunt cele care decid, prin legislația națională, asupra încadrării anumitor produse cu dublă utilizare care nu sunt prevăzute în anexa I și informează, după caz, celelalte state membre și Comisia cu privire la aceasta.

5.3.3. Controlul exporturilor în domeniul sateliților de telecomunicații

în Federația Rusă

În Federația Rusă controlul exporturilor are ca fundament Legea federală nr. 183 din 18 iulie 1999, cu modificările și completările ulterioare, ce asumă, pe lângă alte obiective, ”implementarea obligațiilor ce decurg din tratatele internaționale la care Federația Rusă este parte, în domeniul neproliferării armelor de distrugere în masă, a vectorilor acestora cât și pentru controlul exporturilor militare și cu dublă utilizare”.

În sensul legii, prin produse și tehnologii supuse controlului exportului sunt înțelese, ”materiile prime, echipamentele, informațiile științifice și tehnice, lucrările și serviciile, drepturile de proprietate intelectuală, care, datorită caracteristicilor și proprietăților lor pot aduce o contribuție semnificativă la crearea de arme de distrugere în masă, a vectorilor acestora precum și a altor tipuri de arme, produse și tehnologii militare, care sunt deosebit de periculoasă în ceea ce privește pregătirea și (sau) comiterea actelor de terorism”.

Listele cu produse și tehnologii, potrivit articolului 6 din lege, sunt aprobate prin decret prezidențial, la propunerea guvernului federal, implementarea politicii de control al exporturilor intrând în atribuțiile unui organism interministerial federal, Serviciul Federal pentru Controlul Tehnic și al Exporturilor (FSTEC), prin Oficiul de Control al Exporturilor.

Operațiunile comerciale către persoane străine, ce implică produse și tehnologii suspuse regimului de control al exporturilor solicită ab initio existența unui angajament scris din partea beneficiarului că respectivele în crearea de armamente.

Exportul acestor produse și tehnologii poate fi realizat numai prin intermediul unei persoane juridice ruse, care are implementat un Program Intern de Control (PIC) al exporturilor în urma căruia a primit un Certificat de Acreditare emis de stat, și numai pe baza unei licențe generale ori individuale eliberate de organul executiv federal special împuternicit în acest sens.

Aceasta înseamnă că toate entitățile ce desfășoară activități de cercetare, dezvoltare și producție în domenii conexe apărării și securității naționale, ce au activități de export, trebuie să implementeze același tip de program de control al exporturilor.

Licența individuală este eliberată pentru remiterea unui produs supus controlului în cadrul unui singur contract, o singură dată într-un an calendaristic. Acest tip de licență poate fi eliberată atât pentru import cât și pentru export.

Licența generală este eliberată numai persoanelor juridice ruse, potrivit articolului 16 din Legea privind controlul exporturilor, pentru exportul anumitor tipuri de produse controlate în țări străine, care respectă ​​principiile general recunoscute și normele dreptului internațional privind neproliferarea armelor de distrugere în masă și a vectorilor lor.

Această lege introduce procedura catch-all, similară cu cea din Regulamentul (CE ) nr. 428/2009, în sensul că, prin articolul 20 se stipulează că:

este interzis persoanelor de naționalitate rusă de a contracta ori efectua operațiuni de comerț exterior cu bunuri, informații, lucrări, servicii și drepturi de proprietate intelectuală ori să participe în orice alt mod la acestea dacă au luat cunoștință că respectivele bunuri, informații, lucrări, servicii și drepturi de proprietate intelectuală urmează a fi utilizate de către un stat ori persoană străine pentru a produce arme de distrugere în masă ori vectori purtători, ori pentru a pregăti și (sau) efectua acte de terorism;

exportatorii au obligația de a obține, conform procedurilor stabilite de guvern, autorizația emisă de organul interministerial de control al exporturilor pentru realizarea operațiunilor respective cu bunuri, informații, lucrări, servicii și drepturi de proprietate intelectuală ce nu sunt incluse în liste prevăzute la articolul 6, în situațiile în care aceștia au motive întemeiate să suspecteze că respectivele cu bunuri, informații, lucrări, servicii și drepturi de proprietate intelectuală ar putea fi utilizate la crearea de arme de distrugere în masă, a vectorilor lor purtători, altor tipuri de arme și echipamente militare, ori sunt achiziționate în numele unor persoane față de care există informații că sunt implicate în activități teroriste, ori dacă exportatorii au informat în scris despre aceasta organele federale special abilitate în domeniul controlului exporturilor.

Legislația privind controlul exporturilor a fost modificată succesiv, ultimul text legislativ intrând în vigoare în 2014.

Sateliții de telecomunicații și segmentele terestre aferente sunt prevăzute, ca și elemente supuse controlului exporturilor, în Decretul prezidențial nr. 580 din 5 mai 2004, prin care a fost aprobată lista cu produse și tehnologii cu dublă utilizare, care pot fi folosite pentru a crea arme și echipamente militare, și pentru care se impune controlul exporturilor.

5.3.4. Controlul exporturilor în domeniul sateliților de telecomunicații în

Republica Populară Chineză

În privința controlului exporturilor de produse și tehnologii cu dublă utilizare, fundamentală este Legea comerțului exterior din 1994, prin intermediul căreia China poate restricționa exportul anumitor produse și tehnologii din rațiuni ce țin de securitate națională, interes public, pe baza listelor de produse suspuse controlului și prin autorizarea unor astfel de produse și tehnologii.

Ulterior, extinzând aplicabilitatea dispozițiilor Regulamentului privind controlul exporturilor produselor militare din 1997 la cele cu dublă utilizare, export bazat pe trei principii fundamentale, a fost elaborată, în 2007, baza legislației actuale privind controlul produselor și tehnologiilor cu dublă utilizare sub forma Regulamentului privind controlul exporturilor rachetelor și produselor și tehnologiilor asociate precum și a Listei de control a exporturilor pentru rachete și produse și tehnologii asociate.

Din perspectiva adoptării normelor și principiilor de drept internațional în materie, promulgarea acestui Regulament împreună cu listele de produse și tehnologii supuse controlului exporturilor, liste ce fac trimitere expresă la sateliți și componentele asociate acestora, reprezintă un punct important în evoluția sistemului de drept chinez.

Trebuie menționat că acest Regulament aduce ca inovație în sistemul de drept chinez prevederea de tip catch-all precum și abordarea din materia controlului exporturilor din SUA, aceea a prezumției de refuz către anumite destinații și utilizatori finali, abordare specifică sateliților de telecomunicații întâlnit și în prevederile MTCR.

Noțiunea de tehnologii cu dublă utilizare este definită drept informația specific necesară pentru dezvoltarea, producerea ori utilizarea unui produs, informație ce poate lua forma asistenței tehnice ori a datelor tehnice. Există totuși o excepție de la acest regim, cea legată de domeniul public și cea conexă cercetării științifice fundamentale.

Principalele entități guvernamentale cu responsabilități directe în controlul exporturilor, relevante în domeniul sateliților de telecomunicații, sunt Ministerul Comerțului (MOFCOM), Ministerul Afacerilor Externe (MFA) și Administrația de Stat a Științei, Tehnologiei și Industriei pentru Apărare Națională (SASTIND).

Divizia de Control a Exporturilor (ECD) din Departamentul de Știință și Tehnologie din cadrul Ministerului Comerțului este principalul organism de reglementare și licențiere în domeniul controlului exporturilor produselor cu dublă utilizare. În 2003, MOFCOM a restructurat sistemul de control al exporturilor, în sensul stabilirii a două axe majore în cadrul ECD; astfel ECD I a preluat atribuțiile specifice de răspuns la cererile altor state privind destinațiile și utilizatorii finali, precum și cerințele de control al exporturilor legate de alte state ce au incidență asupra importuilor Chinei, și ESD II, ce a preluat toate atribuțiile de reglementare pentru licențierea exporturilor de produse reglementate.

Departamentul de Control al Armelor (DAC) din cadrul Ministerului Afacerilor Externe (MFA) participă la procesul inter agenții de revizuire a mecanismului de licențiere și conduce coordonarea politicii internaționale privind controlul exporturilor și neproliferării pentru guvernul chinez, inclusiv adoptarea și punerea în aplicare a angajamentelor internaționale și a obligațiilor rezultate din tratatele la care China este parte.

SASTIND, ce funcționează în cadrul Ministerului Industriei și Tehnologiei Informației, este principalul organism însărcinat cu administrarea controlului exporturilor armelor convenționale. Divizia Comerțului cu Arme din cadrul Departamentului de Cooperare Internațională a SASTIND primește și validează licențele pentru exporturile militare convenționale, inclusiv pentru elementele de rachete.

Până în 2009 autorizarea exporturilor de produse și tehnologii cu dublă utilizare, implicit și pentru domeniul sateliților de telecomunicații, se realiza conform principiului “o singură licență, o singură utilizare” sau “o singură licență, un singur punct vamal”. Pe lângă aceste mecanisme exista posibilitatea unei autorizări de tipul ”o singură licență, mai multe utilizări”, cu observația că numărul de utilizări era de maxim 12 în interiorul termenului de valabilitate al autorizației.

În prezent sistemul de licențiere al exporturilor de produse și tehnologii cu dublă utilizare, prevede existența unui singur tip de licență, denumită licență generală de export, ce are două categorii:

categoria A, ce permite, în interiorul perioadei de valabilitate a licenței, exportul a unul sau mai multe produse ori tehnologii cu dublă utilizare către unul sau mai mulți utilizatori finali aflați în una sau mai multe țări de destinație, și

categoria B, ce permite, în interiorul perioadei de valabilitate a licenței, exportul unui singur produs ori tehnologii cu dublă utilizare către un singur utilizator final aflat într-o unică țară de destinație. Valabilitatea maximă a licenței este de trei ani.

Exportatorul de produse și tehnologii cu dublă utilizare, trebuie să se înregistreze în prealabil obținând astfel o autorizare pentru activitatea de export și, separat, o licență de export.

Procedural, un exportator chinez înregistrat și autorizat prealabil, depune o cerere de export pentru un produs cu dublă utilizare aflat sub incidența MOFCOM, cerere însoțită de un set de certificări și documente. MOFCOM se pronunță asupra cererii în termen de 45 de zile, în colaborare cu Consiliul de Stat și Comisia Militară Centrală și consultarea Ministerului Afacerilor Externe, în situația în care exportul este considerat având impact asupra securității naționale chineze ori afectând interesele naționale și sociale naționale.

Exportatorii sunt astfel obligați la a declara că produsele și tehnologiile nu sunt folosite pentru alte scopuri decât cele declarate la utilizatorii finali, nici că nu se transferă unei terțe părți fără acordul prealabil al guvernului chinez.

5.3.5. Controlul exporturilor în domeniul sateliților de telecomunicații în

Statele Unite ale Americii

Înainte de a detalia regimul de control al exporturilor produselor și tehnologiilor cu dublă utilizare trebuie subliniat că în conformitate cu articolul 1 din Constituția SUA, Congresul poate impune orice restricții asupra comerțului cu alte state, dacă sunt afectate interesele de securitate națională și politică externă americane, întrucât implicarea în comerțul exterior este văzută ca fiind un privilegiu iar nu un drept.

Din punct de vedere terminologic, prin produs se înțelege ”orice articol, substanță naturală ori produsă artificial, material, furnizat sau manufacturat, incluzând echipamentele de verificare și control și excluzând datele tehnice” iar tehnologie se referă la “informație și know-how ce poate fi utilizată pentru a proiecta, realiza, manufactura, utiliza ori repara produse, inclusiv software pentru calculatoare și informații tehnice dar nu produsele în sine”.

Controlul exporturilor SUA în materia sateliților de telecomunicații și a produselor și tehnologiilor asociate s-a realizat până în 1999 fie conform Legii Controlul Exporturilor de Arme, ce reglementează un regim de control prin instituire a restricțiilor Regulamentului SUA privind Traficul Internațional de Armament (ITAR), fie conform Legii Administrării Exporturilor, ce reglementează prin intermediul Regulamentului privind Administrarea Exporturilor (EAR) exporturile de mărfuri, servicii și tehnologii catalogate cu dublă utilizare, dar care nu afectează interesele naționale de securitate.

Sistemul SUA de control al exporturilor pentru produsele și tehnologiile cu dublă utilizare se împarte în două categorii, prima se referă la cele ce sunt destinate, dezvoltate, configurate, adaptate ori modificate pentru aplicații militare, fiind incluse în categoria munițiilor și pentru care este necesară obținerea unei licențe din partea Departamentului de Stat și cea de-a doua, pentru cele cu aplicabilitate atât militară cât și civilă, pentru care este necesară obținerea unei licențe din partea Departamentului Comerțului.

Așadar, Departamentul de Stat controlează exporturile de servicii și echipamente pentru apărare, cu aplicabilitate preponderent militară, având ca bază legală Legea Controlului Exporturilor de Arme din 1976.

Regulamentul ITAR arată că noțiunea de export nu se limitează doar la activitatea în sine ci include și diseminarea pe cale orală ori vizuală a informațiilor de natură tehnică persoanelor ce nu sunt cetățeni americani, transferuri către ambasadele străine în SUA, transferul înregistrării, controlului ori proprietății asupra sateliților, navelor ori aeronavelor și prestarea de servicii de apărare către o persoană fizică ori juridică străină.

Trebuie menționat de asemenea că jurisdicția Departamentului de Stat se întinde și asupra furnizării către persoane fizice ori juridice străine de informații tehnice sub formă de scheme, desene, fotografii, planuri, instrucțiuni și documentații pentru proiectarea, dezvoltarea, producerea, fabricarea, asamblarea, exploatarea, repararea, testarea, întreținerea sau modificarea unor articole de apărare.

Pentru a putea face export de echipamente pentru apărare ori furniza servicii conexe, orice persoană fizică ori juridică trebuie să se înregistreze la Directoratul pentru Controlul Comerțului cu Produse pentru Apărare din cadrul Departamentului de Stat, instituție însărcinată și cu licențierea acestei activități de export.

Din punct de vedere al produselor și tehnologiilor cu dublă utilizare, cu aplicabilitate militară și civilă dar aflate sub incidența aplicabilității civile, supuse controlului Departamentului Comerțului prin Legea Administrării Exporturilor din 1979, aflate pe Lista privind Controlul Comerțului, regimul de control al exporturilor ține cont de evaluarea particulară în cazul fiecărui stat în evaluarea acordării de licențe de export de interesele comerciale ale SUA, prin intermediul Graficului Comerțului cu Statele.

Conform dispozițiilor Legii Administrării Exporturilor, Departamentul Comerțului emite Regulamentele EAR ce include și Lista de Control a Comerțului ce prevede cerințele de licență pentru bunurile și tehnologiile supuse acestui control. Competența privind administrarea exporturilor în cadrul Departamentului Comerțului aparține Biroului pentru Industrie și Securitate.

Modificarea majoră a legislației americane privind controlul exporturilor sateliților de comunicații și a produselor și tehnologiilor asociate acestora s-a realizat prin includerea sateliților de telecomunicații comerciali, a produselor și tehnologiilor asociate, anterior aflate sub jurisdicția Departamentului Comerțului, în Lista SUA privind Munițiile, și pe cale de consecință, sub jurisdicția Departamentului de Stat.

Astfel, prin adoptarea în 1998 a Legii Strom Thurmond de autorizare în domeniul apărării naționale s-au introdus o serie de amendamente care au înăsprit controlul exporturilor în materia sateliților de telecomunicații.

Astfel, la data adoptării legii, toți sateliții și elementele conexe aflate pe Lista de Control a Comerțului cu produse cu dublă utilizare emisă în temeiul Regulamentelor EAR, au fost transferate pe Lista Munițiilor SUA aflate sub incidența Legii privind Controlul Exporturilor de Arme.

Pentru îmbunătățirea controlului, în interesul securității naționale, în privința acordării licențelor de export pentru sateliți și elementele lor conexe au fost instituite o serie de obligații privind: planul de control al transferului tehnologic, monitorizarea în cazul exportului sateliților pentru lansarea de pe teritoriul altui stat, licențierea pentru investigarea prăbușirilor de sateliți, notificarea prealabilă și certificarea ulterioară cu privire la interacțiunea cu persoane fizice ori juridice străine furnizoare de servicii de lansare, verificarea din partea comunității naționale de informații a solicitanților de licență, notificarea Congresului privind licențele acordate.

Cu titlu de excepție, dispozițiile acestei legi nu se aplică exporturilor de sateliți și elemente conexe pentru lansarea din, ori de către persoane ale, statelor membre NATO sau care sunt recunoscute drept aliate ale SUA.

La data elaborării Legii Strom Thurmond, sub jurisdicția Departamentului Comerțului, pe Lista de Control a Comerțului, se aflau următoarele elemente aparținătoare domeniului spațial: sateliții de telecomunicații, datele tehnice livrate furnizorilor de servicii de lansare, elemente de criptografie comercială și combustibili pentru sateliți.

În situația în care, un exportator nu poate determina jurisdicția asupra controlului exporturilor între Departamentul Comerțului și Departamentul de Stat (pentru a clarifica dacă produsele ori tehnologiile sunt din domeniul apărării și deci sub incidența ITAR ori sunt cu dublă utilizare deci sub incidența EAR), acesta poate înainta o cerere privind jurisdicția mărfii, datorită interpretării lato sensu a restricțiilor ITAR ce acoperă orice produs proiectat, dezvoltat, configurat ori adaptat pentru uz militar.

Diferența majoră dintre restricțiile ITAR și restricțiile EAR constau în aceea că cele din urmă au ca obiect controlul general asupra bunurilor și tehnologiile, cu o individualizare expresă ce ține seamă de impactul economic intern asupra controlului exporturilor, în timp ce ITAR vizează numai echipamentele și serviciile conexe domeniului apărării.

Aceasta este cel mai bine exemplificată de principiul prezumției de aprobare pentru solicitările de licență de export sub EAR și de principiul prezumției de refuz pentru cazul ITAR.

Sub dispozițiile restricțiilor ITAR singura excepție de la acest regim de control al exporturilor este dată de domeniul public, ce include cercetarea științifică fundamentală.

Trebuie menționat că discuția existentă în SUA cu privire la revenirea controlului exporturilor sateliților și produselor și tehnologiilor asociate sub jurisdicția Departamentului Comerțului este alimentată și de dualitatea terminologiei utilizate în legislația americană cu privire la distincția între dubla utilizare, articolele și serviciile conexe domeniului apărării și tehnologiile critice pentru utilizare militară.

Problema majoră cu care se confruntă SUA după adoptarea Legii Strom Thurmond privește coordonarea la nivel internațional în materia controlului exporturilor sateliților și elementelor conexe, întrucât acestea sunt catalogate drept muniții.

Astfel, dacă până în 1994 când exista COCOM, deciziile privind exportul de produse și tehnologii se luau prin consens de către toate statele membre, țara cu regimul cel mai strict având practic drept de veto asupra licențelor de export și a listelor de control, în sistemul Acordului de la Wassenaar acest export face obiectul doar al notificării reciproce.

Aceasta conduce la impunerea de restricții suplimentare exportatorilor din SUA de produse și tehnologii din domeniul sateliților de telecomunicații, față de ceilalți exportatori din lume. O altă problemă a acestui tip de control al exporturilor, sub incidența restricțiilor ITAR, ce naște discuții cu privire la aplicarea extrateritorială a jurisdicției Departamentului de Stat, este obligația impusă persoanelor fizice și juridice străine ca în cazul reexportului sau retransferului unui satelit de telecomunicații ori element conex acestuia ce conține produse de origine SUA să se obțină anterior aprobarea scrisă a Departamentului de Stat al SUA.

5.4. CONDUITA STATELOR ÎN SPAȚIUL EXTRAATMOSFERIC

5.4.1. Proiectul Codului de Conduită al Uniunii Europene pentru

activitățile din spațiul extraatmosferic

În decembrie 2008, Consiliul Uniunii Europene a adoptat un proiect de Cod de Conduită pentru activitățile din spațiul extraatmosferic, parte a politicii spațiale comune a Uniunii Europene, ca proiect de text preliminar. Totuși, acest document ar putea fi considerat ca un instrument pentru promovarea și punerea în aplicare a tratatelor relevante în domeniul spațial și a rezoluțiilor promovate în cadrul ONU care va avea un statut obligatoriu și forță de constrângere în dreptul internațional.

Încă din anii '90 mai multe rezoluții ale Adunării Generale a ONU au subliniat nevoia de îmbunătățire legislativă și transparență în raport cu activitățile din spațiul extraatmosferic, ca importantă măsură de creștere a încrederii în scopul contribuției la prevenirea cursei înarmărilor în spațiu.

Printre premisele Rezoluției 61/58 a Adunării Generale a ONU se regăsește aceea potrivit căreia ”negocierile pentru încheierea unui acord sau acorduri internaționale pentru a preveni o cursă a înarmărilor în spațiul extraatmosferic rămân o sarcină prioritară a Comitetului Ad-hoc și că propunerile concrete privind măsurile de consolidare a încrederii ar putea forma o parte integrantă a unor astfel de acorduri”.

Rezoluția 61/75 a Adunării Generale a ONU afirmă că ”Adunarea Generală invită toate statele membre să transmită Secretarului General înaintea celei de-a 62-a sesiuni propuneri concrete privind măsuri de creștere a încrederii și transparenței în spațiul extraatmosferic internațional în interesul menținerii păcii și securității internaționale și promovării cooperării internaționale și prevenirii unei curse a înarmării în spațiul extraatmosferic”.

Prin Rezoluția 62/43 a Adunării Generale a ONU, statele membre sunt invitate ca în continuare să transmită propuneri concrete de creștere a încrederii și transparenței în spațiul extraatmosferic, iar Secretarului General i se cere să transmită un raport care să conțină anexat aceste propuneri.

Uniunea Europeană a răspuns pozitiv la apelul Adunării Generale a ONU prezentând în cadrul celei de-a 62-a sesiuni propuneri concrete privind consolidarea transparenței măsuri de creștere a încrederii în activitățile din spațiul extraatmosferic, bazate pe trei principii: libertatea de utilizare a spațiului extraatmosferic în scopuri pașnice, păstrarea securității și integrității obiectelor spațiale aflate pe orbită și atenția cuvenită pentru interesele de apărare și de securitate legitime ale statelor membre.

În această propunere, Portugalia (în numele Uniunii Europene) a subliniat că UE ar dori să propună, în plus față de acordurile existente, un Cod de Conduită cuprinzător privind obiectele spațiale și activitățile în spațiul extraatmosferic. Un astfel de cod de conduită ar răspunde dispozițiilor Rezoluției 61/75 a Adunării Generale a ONU și ar contribui la eliminarea lacunelor existente în cadrul normativ actual, creându-se astfel o mai mare coerență între reglementările și practicile existente. Astfel, ar fi posibilă, printr-un singur instrument, consolidarea acordurilor existente și codificarea celor mai bune noi practici.

Uniunea Europeană consideră că principiile generale ale unui cod cuprinzător de conduită ar putea fi:

respectarea și aplicarea integrală tratatelor relevante existente, a codurilor de conduită și a liniilor directoare privind utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic,

angajamentul pentru a preveni ca spațiul extraatmosferic să devină o zonă de conflict,

recunoașterea faptului că sateliții și utilizarea spațiului extraatmosferic, în general, sunt esențiale pentru asigurarea securității naționale și a stabilității strategice, și

angajamentul de a soluționa, prin mijloace pașnice și prin formularea de propuneri concrete, orice conflict cauzat de acțiuni în spațiul extraatmosferic, ținând cont de dreptul inerent al statelor membre la autoapărare în conformitate cu articolul 51 din Carta Organizația Națiunilor Unite.

În ceea ce privește domeniul de aplicare al acestui Cod de Conduită, reprezentantul Portugaliei a declarat că principalele activități implicate ar trebui să includă, printre altele, evitarea coliziunilor și a exploziilor deliberate, dezvoltarea unor practici de management al traficului mai sigure, consolidarea garanțiilor prin schimburi de informații îmbunătățite, transparență și notificare și prin adoptarea unor mai stricte măsuri de atenuare a deșeurilor spațiale.

În implementarea unui astfel de Cod de Conduită statele membre ar trebui să se conformeze următoarelor bune practici:

abținerea de la orice manevră sau acțiune care ar putea provoca, direct sau indirect, deteriorarea sau distrugerea de sateliți sau obiecte spațiale, și să se abțină de la activități desfășurate în spațiul extraatmosferic care creează deșeuri spațiale,

evitarea accidentelor și coliziunilor cu alte obiecte în spațiu și să creeze zone speciale de precauție în spațiu și în jurul sateliților, delimitate de statele care dețin controlul asupra lor,

punerea în aplicare a mecanismelor de consultare pentru rezolvarea cu promptitudine a oricăror incidente care au dat sau ar putea da naștere la îngrijorări,

furnizarea de informații, pe o bază anuală, cu privire la numărul și tipul de sateliți lansați în cursul anului precedent,

menținerea unui registru în care informațiile furnizate prin notificare să fie înregistrate astfel încât să se evite duplicarea lor,

furnizarea de notificări prealabile corespunzătoare la adresa statului de lansare privind un satelit dacă un alt stat intenționează să abordeze acel satelit,

asigurarea că informații complete sunt furnizat de fiecare stat de lansare asupra activelor sale spațiale și faptul că aderă la și pune în aplicare pe deplin Convenția privind înregistrarea din 1975, oferind informații despre excentricitate, înclinarea și orientare și

luarea în considerare de posibile măsuri suplimentare de cooperare care vizează consolidarea conformității.

Uniunea Europeană recomandă ca aspectele tehnice ale propunerilor să fie abordate în detaliu de către COPUOS acolo unde este relevant și în limitele mandatului Subcomitetului Tehnic și Științific având în vedere agenda conservării mediului spațial și, în timp util, prezentate Conferinței pentru Dezarmare pentru considerente legate de transparență și măsuri de consolidare a încrederii în contextul prevenirii unei curse a înarmărilor în spațiul extraatmosferic.

Luarea în considerare a propunerilor de către COPUOS și Conferința pentru Dezarmare, în conformitate cu mandatele lor, trebuie să fie corect coordonate pentru a preveni duplicarea eforturilor.

Reprezentantul UE a subliniat că, asemeni Codului european de Conduită pentru reducerea deșeurilor spațiale și Codului de Conduită împotriva proliferării rachetelor balistice de la Haga, un Cod de Conduită pentru spațiul extraatmosferic a fi unul voluntar și deschis tuturor statelor, care ar stabili regulile de bază care trebuie respectate de către națiuni cu aspirații spațiale.

Dat fiind faptul că multe obiecte spațiale au o tehnologie cu potențială dublă utilizare, acest cod ar trebui să se aplice tuturor acestor obiecte. Uniunea Europeană a subliniat faptul că sfera de aplicare a Codului de Conduită depinde de dorința de participare a tuturor statelor care realizează activități în spațiul extraatmosferic.

5.4.2. Structura Proiectului de Cod de Conduită al Uniunii Europene

pentru activitățile din spațiul extraatmosferic

Cea mai recentă formă a proiectului de Cod de Conduită este cea urmare cuprinde patru mari capitole privind principiile de bază și obiectivele, măsurile generale, mecanismele de cooperare și acțiunile la nivel organizațional.

Partea privind principiile de bază și obiectivele Codului de Conduită este structurată pe trei aspecte, în principal:

obiectul și scopul Codului de Conduită, de notat fiind faptul că acest cod se aplică tuturor activităților spațiale desfășurate de statele semnatare în mod singular ori în comun cu alte state precum și entităților non guvernamentale aflate sub jurisdicția unui stat semnatar, inclusiv acelor activități desfășurate sub egida organizațiilor internaționale interguvernamentale.

principiile de bază care trebuie respectate, inclusiv libertatea de a explora și utiliza spațiul extraatmosferic în scopuri pașnice, fără interferențe, respectând pe deplin la securitate, siguranța și integritatea a obiectelor spațiale aflate pe orbită în conformitate cu dreptul internațional, dreptul inerent la apărare individuală sau colectivă, în conformitate cu Carta ONU, responsabilitatea statelor să ia toate măsurile necesare și să coopereze în bună credință pentru a preveni interferențele vătămătoare în activitățile din spațiul extraatmosferic și responsabilitatea statelor, în desfășurarea activităților științifice, comerciale și militare, pentru a promova explorarea și utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic și să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a preveni ca spațiul extraatmosferic să devină o zonă de conflict.

respectarea și promovarea tratatelor, convențiilor și altor angajamente referitoare la activitățile din spațiul extraatmosferic

Documentul prezintă în reafirmarea angajamentului statelor semnatare de respectare a cadrului legal existent, câteva din tratate și convențiile privitoare la dreptul internațional spațial, Acordul Lunii nefiind inclus printre acestea.

Măsurile generale includ măsuri privind operațiunile în spațiul extraatmosferic și măsuri privind controlul și reducerea deșeurilor spațiale. Statele semnatare se angajează să stabilească și să pună în aplicare politici și proceduri care să conducă la minimizarea accidentelor în spațiul extraatmosferic, a coliziunilor între obiectele spațiale precum și a oricărei interferențe dăunătoare cu dreptul altor state la explorarea și utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic.

De asemenea statele semnatare consimt să se abțină de la distrugerea intenționată a oricărui obiect spațial aflat pe orbită sau de la orice alte activități care poate genera deșeurilor spațiale cu durată lungă de viață precum și să adopte și să pună în aplicare politici și proceduri care implementeze dispozițiile Rezoluției Adunării Generale a ONU nr. 62/217 din 2007.

Mecanismele de cooperare vizează notificările și informările reciproce privind activitățile din spațiul extraatmosferic, înregistrarea obiectelor spațiale și mecanismele de consultare.

Notificările trebuie realizate în timp util folosind preponderent canalele diplomatice iar informările reciproce sunt realizate anual având ca obiect poticile și strategiile spațiale precum și prognozele și condițiile de mediu în spațiul extraatmosferic către agențiile guvernamentale și entitățile neguvernamentale relevante.

Mecanismele de consultare nu trebuie să exceadă cadrului general stabilit de dispozițiile articolul IX din Tratatul Spațial și ale articolului 56 din Constituția UIT.

În schimb statele semnatare pot constitui în mod voluntar un mecanism de investigare a incidentelor produse în spațiul extraatmosferic, pe baza legilor și reglementărilor naționale ale statelor semnatare, prin implicarea de experți recunoscuți pe plan internațional, concluziile și recomandările acestora având doar un caracter consultativ.

În capitolul referitor la acțiuni la nivel organizațional decizia recomandă statelor semnatare organizarea de reuniuni bianuale cu scopul de a defini, revizui și dezvolta prevederile Codului de Conduită propus pentru a se putea asigura punerea sa efectivă în aplicare. Rezultatele reuniunilor vor fi aduse într-un mod adecvat la cunoștința forurilor internaționale relevante inclusiv Comitetului Națiunilor Unite pentru Utilizarea pașnică a Spațiului Extraatmosferic (COPUOS) și Conferinței pentru Dezarmare a ONU. Pentru suportul acestui angajament statele semnatare stabilesc puncte de contact precum și o bază de date electronică și un sistem de comunicare aferent.

5.4.3. Promovarea Proiectului Codului de Conduită

La Conferința pentru Dezarmare din 12 februarie 2009, reprezentantul Uniunii Europene a declarat că UE susține inițiativa privind sustenabilitatea activităților pe termen lung în spațiul extraatmosferic fiind unul complementar în materia luării ”tuturor măsurilor pentru a preveni ca spațiul extraatmosferic să devină o zonă de conflict”.

Acesta a mai menționat că Uniunea Europeană recunoaște că o abordare globală a siguranței și a securității în spațiul extraatmosferic ar trebui să fie ghidată de următoarele principii: libertatea de acces la spațiul extraatmosferic pentru toate scopurile pașnice, menținerea securității și integrității obiectelor spațiale aflate pe orbită și atenția cuvenită interesele legitime de apărare ale statelor, obiectivul principal al Codului de Conduită fiind acela de a consolida siguranța, securitatea și predictibilitatea tuturor activităților spațiale, printre altele, prin limitarea sau reducerea interferențelor dăunătoare în activitățile spațiale.

Acest Cod de Conduită acoperă toate activitățile în spațiul extraatmosferic fie ele civile ori militare, prezente și viitoare.

Astfel punerea în aplicare a acestui Cod de Conduită are un dublu rol, acela de a consolida tratatele, principiile și acordurile existente în cadrul ONU, pentru a se asigura punerea lor în aplicare și promovarea universalității lor și acela de completare a acestora prin codificarea celor mai bune practici în operațiunile și activitățile spațiale, inclusiv măsurile de notificare și consultare, pentru consolidarea încrederii și creșterea transparenței între statele implicate în spațiul extraatmosferic.

Promovarea proiectului în numele Uniunii Europene în cadrul Națiunilor Unite a avut loc în 2009, afirmându-se susținerea sa pe trei principii, libertatea utilizare a spațiului extraatmosferic în scopuri pașnice, prezervarea securității și integrității obiectelor spațiale aflate pe orbită și luarea în considerare a nevoilor legitime de securitate și apărare ale statelor cu scopul declarat de măsură de promovare a transparenței și a încrederii.

În cadrul reuniunii COPUOS cu ocazia celei de-a 63-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, elementele Codului de Conduită pentru spațiul extraatmosferic a fost adus la cunoștința statelor membre prin declarația delegației franceze, în numele statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite, care sunt membre ale Uniunii Europene, ca răspuns la Rezoluțiile Adunării Generale 61/58 din 6 decembrie 2006 privind prevenirea cursei înarmărilor în spațiul extraatmosferic și 61/75 din 6 decembrie 2006 privind transparența și măsurile de consolidare a încrederii pentru activitățile în spațiul extraatmosferic.

Au fost astfel prezentate principiile fundamentale și obiectivele Codului de Conduită și anume: a) angajamentul în a face progrese în direcția aderării și punerii integrale în aplicare a tratatelor existente, codurilor de conduită și linii directoare privind utilizarea pașnică a spațiului, b) dezvoltarea de bune practici pentru un management mai sigur al traficului în spațiul extraatmosferic, c) elaborarea de măsuri pentru consolidarea înțelegerii reciproce și încrederii între națiuni și de a dezvolta mijloace de comunicare și consultare între ele în scopul de a evita accidentele și coliziunile între obiectele spațiale, d) calitatea voluntară a Codului de Conduită considerat a fi o contribuție a Uniunii Europene la un cod internațional de conduită fără caracter obligatoriu pentru activitățile de spațiul extraatmosferic.

Reprezentantul statului Chile, în calitatea sa de stat asociat al Uniunii Europene a subliniat că noțiunea sustenabilității activităților spațiale din perspectiva Codului de conduită a fost tratată din punct de vedere tehnic și științific pierzându-se din vedere faptul că este concept care de fapt se trage din dreptul internațional, în care își are rădăcinile.

O altă problemă în abordarea Codului de Conduită este reprezentată însă de relația sa cu celelalte instrumente juridice adoptate în cadrul Subcomitetului Juridic al COPUOS noul document, proiectul Codului de Conduită, fiind chemat să întărească obligațiile pe care statele le-au acceptat deja, pe baza Tratatului Spațial din 1967 și a principiilor stabilite în cadrul ONU, iar pentru evitarea unor nedorite suprapuneri impunându-se consultări în cadrul COPUOS. România în calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene a susținut în totalitate punctul de vedere al Cehiei.

Documentul a confirmat trei principii și anume că statele au dreptul: a) de liber acces la spațiul extraatmosferic în scopuri pașnice, b) de a le fi asigurată siguranța obiectelor spațiale pe orbită și integritatea acestora, c) de luare în considerare pe deplin a intereselor legitime la nivel național privind apărarea

Documentul propus pune prea mult accent pe securitatea spațială lăsând deoparte aspectul legat de interesele comune ale umanității, precum și principiile de cooperare internațională, favorizând statele deținătoare de tehnologii spațiale.

Primul principiu avantajează statele avansate tehnologic, pe principiul primul venit, primul servit, cu potențialele implicații, în special în unele țări ecuatoriale, privind utilizarea corectă a resurselor în ideea de conflict potențial asupra orbitei geostaționare.

Al doilea principiu privește protecția obiectelor spațiale ale statelor avansate tehnologic, dincolo de dispozițiile Tratatului Spațial, punând celelalte state în imposibilitatea de a folosi arme anti-satelit sau alte mijloace de a proteja securitatea propriului spațiu.

Al treilea principiu este unul ambiguu, nu numai că nu interzice expres înarmarea spațiului extraatmosferic, dar oferă o bază teoretică pentru statele avansate tehnologic să dezvolte așa-numitele ”arme defensive”.

Documentul propus devine prin faptul că nu vine să modifice prevederile Tratatului Spațial sau al altor instrumente juridice internaționale relevante un document complementar acestora prin care se dorește codificarea celor mai bune practici prin care să se reglementeze într-o manieră mai flexibilă activitățile în spațiul extraatmosferic.

Notificările referitoare la activitățile spațiale reprezintă cerințe mai detaliate în raport cu Convenția privind înregistrarea. Convenția asupra înregistrării obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic prevede doar obligația să se prezinte situația privind lansarea unui obiect spațial, incluzând numele țării, semne, data de lansare, locația, parametrii orbitali, caracteristicile generale și alte informații, precum și informații privind traiectoria de reintrare.

Documentul solicitat de către Uniunea Europeană prin cerințele impuse procedurii de notificare reprezintă o formă de convenție de înregistrare.

Deși Tratatul Spațial prevede dreptul la consultări de partea statelor afectate doar de activități spațiale ce le cauzează interferențe dăunătoare consultarea prevăzută de documentul UE va fi extinsă la aproape toate activitățile spațiale, în mare parte dincolo de cerințele Tratatului Spațial.

Acest mecanism de consultare din documentul UE înființează mecanisme de investigare și de colectare a informațiilor precum și un sistem de raportare, ce pare că dorește să evite rolul COPUOS în scopul de a construi un mecanism de soluționare a litigiilor.

În mod clar, în absența dorinței de revizuire a tratatelor existente în special datorită opoziției SUA, UE a ales o abordare disimulată, subliniind conformitatea cu tratatele existente și rezoluțiile ONU pentru a promova punerea în aplicare a universalității acestora, în același timp, înscriind linii directoare care să modifice scopul original al Tratatului Spațial.

5.4.4. Proiectul Codului de Conduită pentru națiuni spațiale

responsabile al Centrului Stimson

Aproape în același timp cu propunerea UE, în spațiul american, la inițiativa Centrului Stimson, a fost publicat în octombrie 2007 un proiect de Cod de Conduită pentru națiuni spațiale responsabile, realizat cu aportul unor experți din organizații non-guvernamentale din Canada, Franța, Japonia, Federația Rusă și Statele Unite ale Americii.

Obiectivul principal declarat al acestui cod de conduită este acela de ”a menține și de a promova explorarea și utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic”. Pentru aceasta sunt definite un set de cinci drepturi și nouă obligații din partea națiunilor spațiale.

Cele cinci drepturi includ:

dreptul de liber acces la spațiul extraatmosferic pentru explorare și alte activități desfășurate în scopuri pașnice,

dreptul la operațiuni spațiale în condiții de siguranță și fără interferențe, inclusiv pentru cele de suport a funcțiunilor militare,

dreptul la autoapărare în conformitate cu Carta Națiunilor Unite,

dreptul la informare cu privire la probleme de interes în punerea în aplicare corespunzătoare Codului de Conduită.

dreptul de consultare cu privire la probleme de interes în punerea în aplicare corespunzătoare Codului de Conduită.

Cele nouă obligații ale statelor considerate puteri spațiale includ:

responsabilitatea pentru respectul la adresa drepturilor altor state spațiale,

responsabilitatea de a reglementa activitatea părților interesate care operează pe teritoriul lor sau utilizează serviciile lor de lansare în spațiu,

responsabilitatea în reglementarea comportamentului rezidenților lor în acord cu scopul și obiectivele Codului de Conduită,

responsabilitatea de a dezvolta și respecta norme pentru operațiuni spațiale și management de trafic sigure,

responsabilitatea de a partaja informații legate de operațiuni spațiale și a îmbunătăți cooperarea în materia situației spațiale,

responsabilitatea de a diminua deșeurile spațiale în conformitate cu cele mai bune practici stabilite de către comunitatea internațională,

responsabilitatea de abținere de la producerea de interferențe dăunătoare la adresa obiectelor spațiale,

responsabilitatea privind consultarea cu națiunile spațiale pe probleme de activitățile spațiale

responsabilitatea de a stabili proceduri consultative pentru a adresa și rezolva problemele legate de conformitatea cu codul de conduită.

În general, cele două documente, Codul de Conduită al centrului Stimson și Codul de Conduită al UE, au subliniat interesele comune în explorarea liberă și utilizarea în scopuri pașnice a spațiului extraatmosferic, reducerea deșeurilor spațiale și gestionarea traficului spațial pentru a îmbunătăți și consolida principiile de cooperare în spațiul extraatmosferic, dreptul de utilizare în scopuri militare a spațiului precum și faptul că statele nu pot utiliza activitățile și obiectele spațiale în scopul interferențelor dăunătoare.

Deși ambele documente prevăd angajamentul statelor semnatare în a nu plasa pe orbită obiecte purtătoare de arme de distrugere în masă, se menționează utilizarea spațiului în scopuri pașnice, fără însă a se interzice expres orice fel de armă.

Documentul elaborat în cadrul Uniunii Europene este însă mai detaliat în ceea ce privește sistemul de management al traficului spațial, sistemului de reducere a deșeurilor spațiale și modalității de înregistrare a obiectelor spațiale, diferit fiind și faptul că cele două documente menționează instrumente juridice internaționale diferite, Codul de Conduită european nereferindu-se la Acordul Lunii.

5.4.5. Conduita statelor din perspectiva plasării de arme în spațiul extraatmosferic

Afirmând că spațiul extraatmosferic joacă un rol tot mai mare în dezvoltarea viitoare a omenirii și subliniind dreptul de a explora și de a folosi spațiul extraatmosferic în mod egal de toate statele în scopuri pașnice Federația Rusă și Republica Populară Chineză au promovat un proiect de tratat în acest sens intitulat Prevenirea plasării de arme în spațiul extraatmosferic, a amenințării sau utilizării forței împotriva obiectelor spațiale (PPWT) la Conferința pentru Dezarmare din 2008.

Spre deosebire de multe alte state, China consideră că militarizarea spațiului reprezintă o evoluție inevitabilă, în ciuda poziției sale, exprimată timp îndelungat la nivel diplomatic, de opozant al armelor plasate în spațiu. Acest stat fiind al treilea în lume, după SUA și Federația Rusă din punct de vedere al capacității spațiale.

Mai mult, capacitățile actuale ale Chinei, demonstrate public, includ rachete anti-satelit cu lovituri cinetice și sisteme de bruiaj.

Rusia vede spațiul extraatmosferic ca pe un domeniu care permite avantaje strategice prin aplicarea din acesta de lovituri de precizie. Acest stat investește în prezent în cercetare și dezvoltare pentru diverse sisteme de reducere a deșeurilor spațiale, inclusiv în sisteme de lansare reutilizabile.

Federația Rusă deține, de asemenea, un sistem de supraveghere a orbitelor circumterestre joase bazat pe radare amplasate în jurul Federației Rusă și în alte state.

Codul de Conduită în forma proiectului elaborat de Uniunea Europeană nu s-a dorit a fi un substitut al proiectului Tratatului PPWT, însă, așa cum a subliniat prin vocea reprezentantului său la Adunarea Generală a ONU din octombrie 2012 ”[…] faptul că prevenirea unei curse a înarmărilor în spațiul extraatmosferic și necesitatea de a preveni ca acest spațiu să devină o zonă de conflict sunt condiții esențiale pentru consolidarea stabilității strategice. Uniunea Europeană este pe deplin angajată la consolidarea securității activităților spațiale care contribuie la dezvoltarea și securitatea statelor. În acest scop, UE urmărește promovarea cooperării internaționale în explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic în scopuri pașnice.”

Deși obiectivul general al Uniunii Europene a fost în fapt promovarea unui instrument juridic, admis de state pe baza aderării voluntare, problema adusă de Tratatul PPWT prin impunerea sa ca instrument juridic internațional cu forță obligatorie nu a întrunit un consens general în principal datorită definițiilor utilizate și a evitării abordării problemei armelor anti satelit. Față de proiectul prezentat de China și Federația Rusă în 2008, UE a precizat că ”[…] rămâne o provocare greu de realizat obținerea unui consens asupra definițiilor necesare pentru un instrument juridic obligatoriu.

Ca o chestiune de principiu, un sistem eficient și solid de verificare trebuie să fie o parte integrantă a oricărei tratat viitor preocupat de securitate spațiului extraatmosferic. UE consideră nu este suficient doar să se facă referire la un posibil viitor protocol adițional. De asemenea, orice Tratat PPWT ar trebui să abordeze în mod clar problema testelor referitoare la arme anti-satelit.”

Poziția Statelor Unite a fost similară cu cea exprimată de UE, precizând printre altele că proiectul de Tratat PPWT interzice plasarea ori staționarea de arme în spațiul extraatmosferic, indiferent dacă misiunea este cu caracter militar ori de tehnologia implicată în dezvoltarea acestor sisteme, criticând faptul că nu sunt interzise explicit cercetarea, dezvoltarea, testarea, producția, stocarea ori plasarea de arme anti-satelit cu bază terestră precum și lipsa unui mecanism eficient de verificare.

Statele Unite consideră libertatea de acțiune în spațiu ca fiind importantă, inclusiv pentru alte abilități militare ale sale, fapt pentru care investesc masiv in cercetare și dezvoltare în domeniul spațiului extraatmosferic militar, inclusiv în capacități care duc la blocarea utilizării activelor spațiale de către adversari. De asemenea, SUA au cele mai înalt integrate capacități spațiale militare aceasta conducând la o mare vulnerabilitate.

Pe de altă parte, SUA sunt, de asemenea, lideri în prevenirea coliziunilor în spațiu și, sub administrația Obama, au devenit interesate în acceptarea unui cod internațional de conduită aplicabil tuturor statelor cu capacități spațiale, considerând inițiativa UE drept o fundație bună pentru dezvoltarea unui cod internațional de conduită voluntar, axat pe utilizarea măsurilor voluntare și pragmatice de transparență și de consolidare a încrederii și afirmând totodată că ”un cod internațional de conduită, dacă este adoptat, ar stabili linii directoare pentru un comportament responsabil, pentru a reduce riscurile generate de deșeurile spațiale și de a crește transparența operațiunilor în spațiu, pentru a evita pericolul legat de coliziuni”.

Față de problema de securității legate de spațiul extraatmosferic Uniunea Europeană a făcut doar o mențiune generală în sensul că statele se angajează că: ”în desfășurarea activităților științifice, comerciale și militare, [n.n. că statele] au responsabilitatea de a promova utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic și trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a împiedica transformarea spațiului în zonă de conflict”.

În cadrul reuniunii Conferinței pentru Dezarmare din iunie 2014, Federația Rusă și China au propus o formă revizuită a tratatului privind ”Prevenirea plasării de arme în spațiul extraatmosferic, a amenințării sau utilizării forței împotriva obiectelor spațiale”.

Proiectul de Tratat PPWT în ultima sa formă nu abordează problema deșeurilor spațiale, una de altfel majoră conexă sustenabilității pe termen lung a activităților în spațiul extraatmosferic, în special a celor pe orbite circumterestre de joasă altitudine, această chestiune fiind chiar mai importantă decât plasarea de arme în spațiu. Această problemă este potențată și de pericolul prezentat de armele anti-satelit creșterea populației de deșeuri spațiale afectând deja funcționarea activelor spațiale.

Tehnologia concepută pentru remedierea deșeurilor extraatmosferice ar putea fi de asemenea folosită pentru a interfera cu sateliți aflați în funcțiune aparținând altui stat. Această tehnologie cu potențială dublă utilizare este deja o problemă critică ce nu este abordată de proiectul de Tratat PPWT, în schimb acest proiect de tratat oferă o pârghie juridică suplimentară unui stat parte care dorește să protesteze față de activități declarate de alt stat ca desfășurate pentru a remedia deșeurile spațiale, susținând că aceasta este în fapt armă spațială.

Mai mult, definițiile utilizate de proiectul de Tratat PPWT, prin ambiguitatea lor, creează o serie de dificultăți de interpretare legate de:

Modul în care sunt definite la articolul I lit d) utilizarea forței și amenințarea cu forța, deși mult mai detaliate față de forma proiectului de tratat din 2008, ridică o serie de întrebări cu privire la posibilele intenții viitoare ale statelor semnatare.

Trimiterea de la articolul II cu privire la state părți în raport cu statele nesemnatare pun sub semnul întrebării normele dreptului internațional referitoare la neamestecul în treburile altor state lăsând cale liberă intervenției asupra obiectelor spațiale ale statelor nesemnatare.

Definiția utilizată pentru obiectul spațial este una nouă în raport cu cea deja instituită prin Acordul din 1968 cu privire la salvarea astronauților, reîntoarcerea astronauților și restituirea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic și Convenția din 1972 cu privire la răspunderea internațională pentru daunele cauzate de obiecte lansate în spațiul extraatmosferic, definiție general acceptată în cadrul Corpus Juris Spatialis, ideea unei noi abordări în domeniu indicând faptul că proiectul de Tratat PPWT se dorește unul distinct cu aplicabilitate separată în raport instrumentele juridice internaționale menționate.

Un aspect important în proiectul de Tratat PPWT este legat de dreptul la autoapărare, individuală sau colectivă, în conformitate cu articolul 51 din Carta ONU. În forma nouă a proiectului PPWT această trimitere fiind mult mai clară față de forma din 2008, în care se stipula că ”nicio prevedere a prezentului tratat nu poate fi interpretată ca împiedicând exercitarea de către statele părți a dreptului lor inerent la autoapărare în conformitate cu articolul 51 din Carta ONU”, punându-se în fapt în discuție legitimitatea proiectului PPWT în raport de Codul de Conduită promovat de UE.

Forma actuală a proiectului de Tratat PPWT prevede un Organism Executiv, descris la articolul VI, menționat și în forma din 2008, cu diferența că acum sunt detaliate unele atribuții ale acestui organism în vederea punerii în aplicare a tratatului, abordarea prezumatelor încălcări ale acestuia, elaborarea procedurilor pentru schimbul de date și informații precum și furnizarea acestora în conformitate cu măsurile de creștere a transparenței și consolidare a încrederii. Proiectul de Tratat PPWT nu reușește să individualizeze o structură determinată pentru acest Organism Executiv, responsabilitățile concrete și implicațiile financiare ale înființării lui.

În privința mecanismului de soluționare a litigiilor, actualul proiect tratat prezintă în articolul VII metodologie graduală de abordare a acestora însă exclude ab initio jurisdicția Curții Permanente de Arbitraj de la Haga, cea mai veche instituție, cu vocație universală, de soluționare a disputelor internaționale, aceasta cu atât mai mult cu cât acest for internațional a promovat un set de reguli, opționale, pentru soluționarea disputelor legate de activitățile în spațiul extraatmosferic. Mecanismul astfel propus de proiectul PPWT ajunge să pună sub semnul întrebării imparțialitatea procedurii prin adăugarea la cadrul juridic internațional existent a unei norme insuficient argumentate, chiar dacă este invocată aplicabilitatea, este drept una foarte particularizată, a Convenției răspunderii.