Utilizarea în Practica Bisericii Ortodoxe a Nomocanonului Sf. Ioan Scolasticul
CUPRINS
INTRODUCERE
Capitolul I : Viața și activitatea Sf. Ioan Scolasticul
Epoca în care a trăit și activat Sf. Ioan Scolasticul
Opera canonică a Sf. Ioan Scolasticul
Capitolul II : Cuprinsul titlurilor Nomocanonului în 50 de titluri
Membrii Bisericii
Unitățile Organizatorice ale Bisericii
Organele de conducere
Exercitarea puterii bisericești
Administrarea bunurilor bisericești
Disciplina bisericească
Nomocanonul în 50 de titluri în comparație cu Nomocanonul în 14 titluri
Capitolul III : Utilizarea în practica Bisericii Ortodoxe a Nomocanonului Sf. Ioan Scolasticul, dovadă a importanței practice a sistematizării lui
CONCLUZII
Bibliografie
INTRODUCERE
COLECȚII CANONICE ORIENTALE PÂNĂ LA SF. IOAN SCOLASTICUL
Privire generală asupra edificării izvoarelor dreptului bisericesc
În baza puterii cu care au fost învestiți de către Mântuitorul Hristos, în vederea organizării și conducerii Bisericii, Sfinții Apostoli au stabilit norme obligatorii pentru toți membrii comunităților pe care le înființau, cu cei care se botezau în numele Sfintei Treimi; dar, obligația respectării acestor norme revenea, în primul rând, conducătorilor acestor comunități, episcopi și preoți. Acestora le revenea, în plus, și obligația de a aduce la cunoștință credincioșilor aceste norme, cu lămuririle necesare, ca să fie cât mai corect înțelese, precum și obligația de a supraveghea aplicarea lor, cu dreptul de a sancționa pe cei care nu le respectau. Episcopii, la rândul lor, ca urmași în sfera de putere a Sfinților Apostoli, au stabilit și ei asemenea norme, numite canoane, a căror obligativitate era mai întinsă sau mai restrânsă, după întinderea unităților bisericești ai căror episcopi participaseră la stabilirea normelor.
Multă vreme, atât învățătura de credință pe care Sfinții Apostoli o propovăduiseră cât și normele pe care ei le stabiliseră, ca îndrumătoare, pentru organizarea și administrarea unitară a tuturor unităților bisericești, s-au păstrat prin tradiție orală, de către persoane anume încredințate cu această îndatorire. De la începutul secolului II, învătăturile religioase și morale, ca și normele referitoare la organizarea, administrația și disciplina Bisericii, care se transmiteau oral, ca provenind de la Sfinții Apostoli, au fost grupate în colecții de către persoane particulare ale căror nume nu ni s-a păstrat. Aceste colecții s-au numit codici apostolici, fiindcă ele cuprindeau învățături și norme a căror autenticitate – ca provenind de la Sfinții Apostoli – nu era pusă la îndoială.
În periodizarea izvoarelor dreptului bisericesc, aceste colecții formeaza perioada I, care se termină în anul 313, o dată cu apariția edictului de la Milan, prin care împărații Constantin cel Mare si Liciniu au recunoscut creștinismului libertatea de a se organiza și funcționa ca ,,religio licita” în tot cuprinsul Imperiului roman, adică și în Apus și în Răsărit, abrogându-se astfel dispoziția ,,non licet esse vos”, care nu îngăduia ca în Imperiul roman să existe creștini.
Între codicii apostolici se menționează: a) Învățătura celor 12 Apostoli (Didahi ton dodeca Apostolon) ; b) Constituțiile Sfinților Apostoli (Diataxis ton aghion Apostolon) ; c)Canoanele Sfinților Apostoli (Canones ton aghion Apostolon) ; d) Tradiția Apostolică (Apostolichi paradosis), numită și Rânduiala lui Ipolit ; e) Rânduiala Apostolilor (Diataxis ton Apostolon), numită și Didascalia, compusă prin secolul III în Siria și folosită în Absinia.
Prima colecție, cu conținut exclusiv canonic, este Acoluthia ton canonon. Denumirea de ,,Acoluthia” vine de la faptul că numerotarea canoanelor este făcută în continuare, potrivit ordinii sinoadelor care au fost primite în această colecție. După apariția edictului de la Milan, Biserica a desfășurat o bogată activitate în toate laturile de manifestare a puterii cu care era învestită, ca să-și poată îndeplini misiunea: învațătorească, sfințitoare și de conducere. Puterea conducătoare, la rândul ei, s-a manifestat prin toate cele trei laturi care îi formează conținutul: legiferatoare, judecătorească și executivă. Începutul activității legiferatoare a Bisericii, după edictul din Milan, îl constituie normele stabilite de sinoadele locale din Ancira (314) si Neocezareea (315). Cu canoanele acestor sinoade, a început colecția canonică numită Acoluthia.
Canonistul Valerian Șesan sintetizează astfel modul alcătuirii acestei colecții canonice: ,,episcopii care au participat la sinodul din Neocezareea, participaseră și la cel din Ancira, fiind tot în dieceza Pontului, și deci, au adăugat deciziile sinodului din Neocezareea la cele ale sinodului din Ancira. Venind la Sinodul I ecumenic (325), ei au adus și canoanele acestor doua sinoade ; dar dând prioritate sinodului ecumenic, au așezat în frunte canoanele Sinodului I ecumenic (20), înșirând după acestea pe cele de la Ancira (25) și pe cele de la Neocezareea (15). La acestea s-au adăugat, puțin mai târziu, 21 de canoane ale sinodului din Gangra (360) și 25 de canoane ale sinodului din Antiohia (341), la care, în secolul V, s-au adăugat cele 60 de canoane ale sinodului din Laodiceea (360-375), urmate de cele 7 canoane ale Sinodului II ecumenic (381) și de cele 30 de canoane ale Sinodului IV ecumenic (451). De această părere sunt și alți canoniști”.
Pentru ordinea în care au fost rânduite sinoadele, după datele la care s-au ținut – cu excepția Sinodului I ecumenic – Acoluthia poate fi socotită o colecție cronologică ; după textul canoanelor, fiind trecut în întregime, ea este o colecție autentică ; iar după persoana care a întocmit-o, deși numele acesteia nu este cunoscut, este socotită colecție particulară. Cu toate că n-a avut ca întocmitor o persoană oficială, Acoluthia este considerată ca bază a tuturor colecțiilor de canoane de mai târziu, fiind recunoscută și întrebuințată ca o colecție oficială de drept canonic.
2. Sinopse canonice
2.1. Sinopsa canoanelor lui Ștefan Efeseanul
Din menționarea canoanelor care au format conținutul Acoluthiei, în prima formă, s-a putut observa că hotărârile (canoanele) Sinodului III ecumenic, din Efes (431) n-au făcut parte; aceasta ar justifica presupunerea că cel care a întocmit această colecție – al cărui nume nu este încă cunoscut – ar fi un episcop din cuprinsul Patriarhiei Antiohiei, care n-ar fi fost de acord cu hotărârile acestui sinod.
Cel care va completa această lipsă va fi episcopul Ștefan al Efesului, spre sfârșitul veacului V. Acesta, din dorința de a ușura folosirea canoanelor cuprinse în Acoluthia, a prezentat textul canoanelor, adăugând și cele opt canoane ale Sinodului III ecumenic. Colecția cu textul prescurtat s-a numit Sinopsa (Synopsis) sau Epitoma (Epitomi).
Această colecție de canoane care se păstrează în întregime până astăzi și care, împreună cu Comentariul lui Aristen, din secolul XII, s-a tradus și în limba slavă și română cuprinde textul prescurtat al canoanelor apostolilor, cele ale sinoadelor din Niceea, Ancira, Neocezareea, Gangra, Antiohia, Laodiceea, Constantinopol și Efes.
Sinopsa lui Ștefan din Efes, pe parcursul timpului, s-a îmbogățit mereu, urmând colecția cu text autentic (întreg) al canoanelor, așa cum s-a tipărit mai întâi în Sinodiconul lui Bevergius și apoi în Sintagma Ateniană ; această colecție, în secolul XII, se compunea din canoanele apostolilor, ale Sinoadelor ecumenice și locale, ale Sfântului Vasile cel Mare și canoanele celorlalți Părinți bisericești ; asa încât ea a ajuns să cuprindă toate canoanele care au fost primite în colecția fundamentală de canoane a Bisericii Ortodoxe de Răsărit.
2.2. Epitoma canoanelor magistrului și logotetului Simeon
Această colecție a fost tipărită de Voel și Justel, în colecția lor Bibliotheca juris canonici, vol.II, p. 710-748, după un manuscris al Bibliotecii regale din Paris. Istoricul Montreuil susține că Epitoma canoanelor magistrului și logotetului Simeon ar fi o a doua formă a Sinopsei lui Ștefan Efeseanul. Ea ar cuprinde canoanele în următoarea ordine : Canoanele Apostolilor, Canoanele sinoadelor de la : Niceea, Constantinopol, Efes, Calcedon, Ancira, Neocezareea, Sardica, Gangra, Antiohia, Laodiceea, Cartagina, Epistolele Sf. Vasile cel Mare și canoanele Sinodului VI ecumenic (Trulan).
Nicodim Milaș menționează că deosebirea dintre Epitoma magistrului și logotetului Simeon și Sinopsa lui Ștefan Efeseanul constă în aceea că în Epitomă canoanele sunt rânduite după importanța autorității care le-a rânduit, întâi canoanele Sfinților Apostoli, canoanele sinoadelor ecumenice, canoanele sinoadelor locale și apoi canoanele Sfinților Părinți. Ordinea aceasta a fost primită de către comentatorii Zonara și Valsamon, fiind respectată în toate colecțiile ulterioare până în prezent.
3. Colecția de canoane în 60 de titluri
Pe lângă cele două colecții sinoptice de canoane, amintite, la începutul secolului VI, în Biserica Orientală, a apărut și o colecție sistematică de canoane : Colecția de canoane în 60 de titluri. Ea prezintă importanță în mod special pentru faptul că este prima încercare de a reda canoanele într-o formă sistematică, adică după materia lor. Această colecție este amintită pentru prima dată în prefața la cel de al doilea capitol al Colecției în 50 de titluri a lui Ioan Scolasticul.
Autorul acestei colecții, al cărui nume nu este cunoscut, a sistematizat, în 60 de titluri, canoanele cuprinse în Acoluthia și în Synopsa lui Ștefan Efeseanul ; și anume, canoanele celor patru Sinoade ecumenice și cinci sinoade locale, la care se adaugă canoanele apostolice și canoanele sinodului din Sardica (343). În privința timpului alcătuirii, se afirmă ca această colecție ar fi apărut în anul 535 și că i s-a adăugat un apendice format din 21 de Constituții împărătești extrase din Codicele lui Justinian, apărut în anul 534.
Capitolul I: Viața și activitatea Sf. Ioan Scolasticul
Epoca în care a trăit și activat Sf. Ioan Scolasticul
Dacă ne întoarcem privirea asupra secolului al V-lea, putem observa că pe plan intern acest secol este dominat de luptele hristologice, iar pe plan extern, de efortul pentru supraviețuire a Imperiului bizantin în fața amenințării popoarelor migratoare. Disputa în jurul naturii Mântuitorului Iisus Hristos, care a cuprins cercuri dintre cele mai largi ale societații romano-bizantine, are loc într-un moment în care dogma creștină este în curs de fixare. Hotărârile primelor două sinoade ecumenice , Niceea (325) și Constantinopol (381), au pus bazele dogmatice și canonice ale Ortodoxiei, definind prin simbolul niceo-constantinopolitan ,,învățăturile despre un Dumnezeu în trei ipostasuri egale : Tatal, Fiul și Duhul Sfant”.
Dogma unirii ipostatice a fost formulată de Biserică la Sinodul III ecumenic, din Efes (431), când a fost condamnat nestorianismul și s-au aprobat cele 12 anatematisme ale Sfântului Chiril din Alexandria. Această dogmă a fost dezvoltată și precizată la Sinodul IV ecumenic, din Calcedon (451), contra monofizismului, când s-a precizat că : ,,Cele două firi ale Mântuitorului sunt unite în mod neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit”.
Urmaș la tron al lui Justin I (518-527), nepotul său, Justinian I (527-565) a fost împăratul care a continuat cu statornicie refacerea unitații religioase a Imperiului. Personalitate afirmată prin împliniri de mare amploare, Justinian a dominat veacul în care a trăit, atât în viața politică, cât și în cea bisericească. Legile emise de antecesorii săi, referitoare la probleme bisericești, ca și cele emise de el însuși, se păstrează în Codex și Novellae. În afară de aceste măsuri ce sunt cuprinse în colecțiile menționate, ca un mare apărator al Ortodoxiei, Justinian a luat diferite măsuri referitoare la ,,convocarea sinoadelor, combaterea ereziilor și a filosofiei păgâne, măsuri care sunt cuprinse în legile sale imperiale și în scrierile sale teologice”.
Confruntat cu o mulțime de frământări interne, dar mai ales cu primejdia de a lupta pe două fronturi – recucerirea Imperiului de Apus din mâinile barbarilorominat veacul în care a trăit, atât în viața politică, cât și în cea bisericească. Legile emise de antecesorii săi, referitoare la probleme bisericești, ca și cele emise de el însuși, se păstrează în Codex și Novellae. În afară de aceste măsuri ce sunt cuprinse în colecțiile menționate, ca un mare apărator al Ortodoxiei, Justinian a luat diferite măsuri referitoare la ,,convocarea sinoadelor, combaterea ereziilor și a filosofiei păgâne, măsuri care sunt cuprinse în legile sale imperiale și în scrierile sale teologice”.
Confruntat cu o mulțime de frământări interne, dar mai ales cu primejdia de a lupta pe două fronturi – recucerirea Imperiului de Apus din mâinile barbarilor, iar în Răsărit trebuința de a răspunde atacului ce venea din partea armatelor persane – Justinian s-a gândit să mobilizeze, prin întrunirea celui de al V-lea Sinod ecumenic (Constantinopol, 553), toate forțele disponibile din cuprinsul imperiului, pentru ca să poată să depășească primejdia în care se afla. Încă din 532-533, el a încercat să împace pe monofiziți cu ortodocșii, convocând pe episcopi într-un sinod. Încercarea nu i-a reușit, motiv pentru care, în 15 martie 553, a emis un edict al cărui conținut reafirma hotărârile dogmatice ale Sinodului de la Calcedon. Aceleași hotărâri dogmatice vor fi confirmate și prin edictul din 6 august 536. Câțiva ani mai târziu, Justinian a compus un tratat teologic pe care l-a adresat patriarhului Mina al Constantinopolului. Aceste tratat teologic, publicat sub forma unui edict prin care se condamna origenismul, a fost urmat de un alt edict, din 544, prin care se condamnau atât persoanele cât și operele celor trei episcopi care au scris Cele trei capitole. Unii episcopi au semnat edictul, alții nu.
După șapte ani, în 551, Justinian publica un nou edict, sub denumirea de ,,Marturisirea de credință a împăratului Justinian contra celor 3 capitole” și care a îngreuiat și mai mult situația de fapt. Prin încetarea din viață a patriarhului Mina, în anul 552, scaunul patriarhal de Constantinopol a fost ocupat de Eutihie care, în ianuarie 553, și-a exprimat dorința de a se întâlni episcopii spre a hotărî împreună asupra unei atitudini față de cele 3 capitole. Peste câteva luni, în ziua de 5 mai 551, avea să se întrunească, în capitala imperiului – Constantinopol – cei 165 de participanți, fără papa Romei, Vigiliu, au condamnat cele trei capitole ; întâistătătorul Romei va subscrie și el la hotărârile sinodului, după câteva luni, la 23 februarie 554. Sub împăratul Justinian, ,,imperiul devenise unitar deopotrivă din punct de vedere politic și din punct de vedere religios”. Legile emise de împăratul Justinian în materie bisericească au fost recunoscute de Biserică, ca având aceeași autoritate ca și legile ei proprii, sfintele canoane, care, la rândul lor, au dobândit o valoare egală cu legile civile.
Încă de pe vremea împăratului Constantin cel Mare, după edictul de la Milan (313), Biserica își dezvoltă dreptul său în condiții tot mai prielnice, având posibilitatea să-și dea norme juridice proprii ; pe lângă normele sale religioase, Biserica folosea acele norme juridice civile ce se refereau la probleme bisericești, așa-numitele legi politico-bisericești. Acestea, cu timpul, au fost grupate în carți apărte, în cuprinsul colecțiilor în care erau adunate legile de Stat, cum ar fi ,,Codex Teodosianus” din secolul V (438) și ,,Corpus Juris Civilis” al împăratului Justinian, din secolul VI.
Dacă până acum hotărârile canonice ale Bisericii, pentru disciplina ei internă, nu se bucurau de o recunoaștere oficială din partea autorității imperiale, Justinian recunoaște pentru prima dată, ca norme legale în cadrul statului, canoanele celor patru Sinoade ecumenice. Astfel, începând cu domnia împăratului Justinian, Biserica a devenit, de-a lungul epocii bizantine, cea mai importantă instituție a statului, având posibilitatea să se conduca, în toate treburile ei, nu numai prin legile ei proprii, ci și prin folosirea legilor de stat. Acum și canoanele și legile civile devin la fel de obligatorii ; prin Constituția din anul 530, împăratul Justinian a dispus ,,ca tot ceea ce este interzis de canoane, să fie socotit interzis și prin legile imperiale ; ca sfintele canoane să nu aibă putere mai mică decât legile împărătești ; ca sfintele canoane date de cele patru Sinoade ecumenice de la Niceea, Constantinopol, Efes și Calcedon să aibă putere egală cu legile statului și să fie privite ca acestea, iar hotărârile dogmatice ale acestora să fie cinstite ca și Sfânta Scriptură…”. Mai mult decât atât, a declarat credința ortodoxă ca singura credință a imperiului, dogmele sinoadelor ecumenice drept cuvântul lui Dumnezeu și canoanele ca legi ale Statului. Acest împărat, prin legiuirile pe care le-a elaborat, a dovedit grija lui constantă pentru organizarea și administrarea Bisericii și a slujitorilor ei din cuprinsul imperiului. Astfel, s-a ocupat de desfașurarea ceremoniilor religioase, de administrarea bunurilor și de averea Bisericii, de disciplina clerului, ca și de organizarea justiției bisericești, păstrarea bunelor raporturi între principalele scaune ierarhice ale Bisericii, între mănăstiri și centrele eparhiale, ca și între episcopi, etc.
Ca o concluzie, putem spune că veacul al VI-lea este dominat de personalitatea covârșitoare a împăratului Justinian care, ,,a acționat asupra întregii vieți bisericești sub toate aspectele ei : pentru sprijinirea ei materială, pentru definirea și apărarea credinței și a cultului tradițional și pentru organizarea Bisericii”.
Vladimir Nicolaevici Beneșevici, în lucrarea sa ,,Colecția în 50 de titluri a Patriarhului Ioan Scolasticul”, St. Petersburg, 1914, afirma : ,,cele mai importante date despre Ioan de Antiohia, supranumit Scolasticul, se găsesc redate în lucrarea Sfântului Simeon Stilitul cel tânăr, din Muntele Athos, care a trăit între anii 521-596, lucrare care a fost scrisă de ucenicul său Arcadie, arhiepiscopul Ciprului”.
Ioan Scolasticul s-a născut în Sirimis, un târgușor din apropierea orașului Antiohia ; despre acesta, patriarhul maronit Ștefan (+1704), ce s-a născut în localitatea Edaneh, în apropiere de Sirimis, spune că acest târgușor se găsește ,,în monte Suaidia, aproape de Antiohia”, iar acest munte se identifică cu Muntenegru, localitate ce există și astăzi, fiind situat pe marele drum de caravane de la Laodiceea către Alep .
Ioan Scolasticul s-a născut în familia unui preot, între anii 525-530. Denumirea de ,,scholastic” i s-a atribuit după studiile de Drept la una din cele mai vechi și renumite școli, școala din Beirut. A exercitat funcția de avocat sau profesor de Drept în orașul Antiohia. Pentru cultura sa bogată, pe care o acumulase la vestita școală din Beirut, patriarhul de Antiohia, Domnin III (545-559), îi propune tânărului avocat Ioan să intre în rândul clerului, patriarhul intenționând să-l trimită în calitate de apocrisiar al său, pe lângă curtea imperială din Constantinopol.
Cunoscând, așadar, intenția patriarhului Domnin, tânărul Ioan (afirmă E. Herman, bazându-se pe lucrarea ,,Viața Sfântului Simeon Stilitul cel tânar”) s-a dus mai întâi la Sfântul Simeon, cu intenția de a-l ruga să-l sfătuiască cum ar trebui să procedeze mai bine. Dar, spre uimirea lui, sfântul îi descoperă cine va fi urmașul la tron al împăratului Justinian și că el, avocatul Ioan, va urma în scaunul de patriarh al Constantinopolului, în locul lui Eutihie. Astfel, în jurul anului 550, cel căruia Simeon îi descoperise un viitor așa de strălucit intră în cler, fiind hirotonit preot de către binevoitorul său patriarh, Domnin al Antiohiei, care l-a și trimis , nu după multă vreme, în calitate de apocrisiar al său la curtea imperială din Constantinopol. Dupa părerea lui V. Beneșevici, avocatul Ioan ar fi fost consacrat preot de patriarhul Domnin, cu puțin timp înainte de moartea acestuia, trimitându-l, de îndată, ca apocrisiar la Constantinopol.
Ajuns la Constantinopol, apocrisiarul Ioan Antiohianul deși promisese Sfântului Simeon că nu va descoperi nimănui prezicerea ce i-a făcut-o, s-a grăbit să-i descopere lui Justin, cum că el va fi urmașul lui Justinian la tronul imperial. Cum era și de așteptat, între apocrisiar și viitorul împărat Justin II s-a legat o mare prietenie. Patriarhul din scaunul de la Constantinopol, pe nume Eutihie, din porunca lui Justinian, este alungat de la tronul patriarhal din Bizanț, fiind înlocuit cu apocrisiarul de Antiohia, Ioan din Sirimis. Și iată că una din cele două profeții se împlinește. După un scurt timp, se împlinește și a doua profeție a Sfântului Simeon : la 14 noiembrie 565, bătrânul Justinian moare iar Justin II moștenește purpura imperială. Pe parcursul anilor următori între sfânt, împărat și patriarh se leagă o prietenie strânsă.
Împrejurările în care Ioan Scolasticul a fost așezat în tronul patriarhal din capitala imperiului au permis unora dintre istorici, spune E. Hermann, să scuze pe noul patriarh de complicitate cu împăratul Justinian, care proclamase doctrina aftarodochetismului, pentru care patriarhul în scaun, Eutihie, nu subscrisese, din cauza aceasta fiind depus de împărat la sfarșitul lui ianuarie 565.
Cum a ajuns Ioan Scolasticul patriarh de Constantinopol, aflăm sub o formă mai dezvoltată de la Paul van den Ven, care relatează că patriarhul din scaunul de la Constantinopol, Eutihie, un apărător zelos al Ortodoxiei și al hotărârilor Sinoadelor IV și V ecumenice, nu a vrut să subscrie la erezia aftarodochetismului (incoruptibilității), susținută de împărat și de un grup de episcopi care ,,doreau s-o impună chiar cu forța” .
Noua dogmă, înscrisă pe o foaie, nu este subscrisă de Eutihie, iar împăratul mânios îl pedepsește imediat. Cei cațiva episcopi care se aflau în capitală, și care erau devotați împăratului, s-au întrunit într-un sinod, convingându-l pe suveran sa-l depună pe Eutihie, care se dovedea ,,recalcitrant” și să-l înlocuiască cu un altul, care să nu aibă nimic împotriva noii dogme. Astfel, la sărbătoarea Sfântului Timotei, în timpul nopții din 22 ianuarie, patriarhul Eutihie a fost arestat de câțiva soldați trimiși de împărat și dus imediat de către Aetherios într-o mănăstire a orașului, fiind transportat a doua zi în insula Prinkipo, de unde după trei săptămâni, a fost trimis în vechea sa mănăstire din Amasia, de lângă Capadocia, de unde întreba pe cei ce-l vizitau: ,,cine este cel pe care l-ați instalat în locul meu?”. Chiar din momentul arestării, Eutihie a fost depus, fără a se ține cont de regulile canonice, și a fost înlocuit de îndată cu un altul, în persoana apocrisiarului Ioan Scolasticul, printr-o ,,alegere neregulamentară”.
Din cauza condițiilor deosebite în care Ioan Scolasticul a ajuns patriarh al Constantinopolului, s-au născut multe și felurite discuții asupra noului patriarh. Unii dintre cercetătorii care s-au ocupat de viața și opera lui Ioan Scolasticul au socotit că, în asemenea condiții, Ioan Scolasticul, din dorința de a ajunge patriarh și-ar fi dat adeziunea lui la învățătura lui Justinian, adeziune care ar fi avut, prin forța împrejurărilor, un mare răsunet . Potrivit părerii lui V. Beneșevici, nici unul dintre istoricii sau cronicarii bizantini care se referă la aceste evenimente sau la personalitatea lui Ioan Scolasticul nu exprimă îndoieli în privința ortodoxiei noului patriarh ; nici chiar Eutihie, revenind în scaunul patriarhal de la Constantinopol, în 577, n-a adus nici o acuzație compromițătoare lui Ioan Scolasticul, cu privire la convingerile lui ortodoxe ; iar biograful lui Eutihie, preotul Eustratios, subliniază ca necanonică ocuparea scaunului de patriarh de către Ioan Scolasticul, dar nu-l acuză de neortodoxie.
Referitor la prietenia dintre Justin II și patriarhul Ioan Scolasticul, aflăm tot de la Paul van den Ven care, bazat pe Cronografia lui Teofan ne relateaza că, la moartea patriarhului de Alexandria, Apolinarie, contrar regulilor canonice, patraiarhul Ioan Scolasticul a hirotonit pe seama scaunului patriarhal din Alexandria pe un oarecare Ioan. Patriarhul Atanasie al Antiohiei ar fi socotit această hirotonie ca fiind ilegală, atribuind această ilegalitate atât celui consacrat cât și consacratorului, adică patriarhului Ioan Scolasticul, pe care, de asemenea, l-a acuzat că ar fi fost hirotonit tot ilegal, în locul lui Eutihie. Împăratul Justin II, ca prieten al patriarhului Ioan de Constantinopol, s-a supărat pe Atanasie și, în 570, l-a depus din scaunul patriarhal al Antiohiei.
Relatarea lui Montreuil, potrivit căreia Ioan de Antiohia, devenit patriarh de Constantinopol, a condus Biserica până la moartea sa, care s-a întâmplat la 31 august 578, în al 12-lea an de domnie al lui Justin II, nu poate fi nesocotită, pentru că dintre autorii care s-au referit la viața și personalitatea lui Ioan Scolasticul, nimeni altul nu s-a pronunțat că respectivul patriarh ar fi murit în 578, iar al 12-lea an de domnie al lui Justin II este anul 577. V. Beneșevici lămurește lucrurile, afirmând că urcarea lui Ioan Scolasticul în scaunul patriarhal de Constantinopol s-a petrecut la sfârșitul lunii februarie, sau începutul lunii martie 565, conducând Biserica din Constantinopol până în ziua de 31 august din anul 577.
Am arătat că împrejurările în care Ioan din Sirimis devenise patriarhul Ioan al III-lea al Constantinopolului au fost deosebite ; pentru acest motiv, unii dintre istorici l-au acuzat de complicitate cu împăratul Justinian, fiind considerat ,,un uzurpator impus de capriciul unui suveran căzut în erezie”. Nimeni, însă, nu i-a pus la îndoială ortodoxia sa, ci chiar i s-a reproșat că a fost stăpânit de un zel imprudent și violent contra monofiziților, declarând hirotonia lor nulă, obligând pe preoții și episcopii care voiau să revină la Biserica Ortodoxă ca să accepte să fie rehirotoniți.
Eutihie, revenind a doua oară în scaunul patriarhal de Constantinopol, la 3 septembrie 577, în necazul lui a dispus distrugerea tuturor imaginilor predecesorului său care împodobeau palatal patriarhal ; mai mult, a dispus să fie îndepărtați toți membrii familiei lui și toți prietenii lui apropiați, pentru a se șterge cât mai repede amintirea lui. Așa cum remarca Beneșevici, nimeni n-a luat apărarea fostului patriarh Ioan al III-lea Scolasticul, ,,nici chiar cel la care ne-am fi așteptat ca să compună viața lui Ioan Scolasticul, cel pe care l-a tuns in monahism și pe care, ulterior, l-a făcut sachelar, adică viitorul patriarh al Constantinopolului, Ioan al IV-lea Postitorul” .
Cu toate acestea, este cert, că în timpul celor 12 ani și câteva luni, cât Ioan Scolasticul a fost patriarh de Constantinopol, a însemnat o cotitură în politica bisericească și de stat a Bizanțului : tot timpul el s-a dovedit un zelos orthodox, om plin de inițiativă și un bun conducător al Bisericii. Așa ne putem explica faptul că Patriarhul Ioan Scolasticul a fost trecut în rândul sfinților, fiind pomenit în ziua de 30 august, împreună cu alți doi patriarhi ai Constantinopolului, Alexandru și Pavel cel Nou (Pavel IV, 780-784).
2. Opera canonică a Sf. Ioan Scolasticul
Colecția de canoane sistematică în 50 de titluri
Pentru organizarea și disciplina ei, Biserica a avut întotdeauna nevoie de norme și legi, după care trebuia să se conducă în vederea împlinirii misiunii și scopului ei suprem – mântuirea credincioșilor. Cu timpul, aceste norme și legi (mai ales dupa publicarea edictului de la Milan (313), când Biserica din cuprinsul imperiului greco-roman și-a dobândit libertatea) au început să se înmulțească, potrivit nevoințelor care se iveau. O dată cu sporirea acestora s-a pus și problema codificării lor în colecții. Strângerea sau colecționarea s-a produs treptat, întâi în canoane mai puține, apoi cu conținut mai bogat, pe măsură ce apăreau noi canoane. Treptat au apărut colecții cu legi civile, date de unii împărați, reglementând probleme bisericești. Recunoscute la un moment dat de către autoritatea competentă, ca drept oficiale, aceste colecții au devenit la rândul lor ,,oficiale și universal obligatorii”.
Potrivit cuprinsului lor, aceste colecții sunt împărtite în :
Colecții pur canonice, în care se cuprind numai legiuirile bisericești ;
Colecții ce cuprind hotărâri ale autoritătii civile în afaceri bisericești și
Nomocanoane, adică colecții care cuprind atât dispozițiile bisericești cât și civile.
Am prezentat, destul de sumar, în prima parte a lucrării, perioada dezvoltării Dreptului canonic oriental până la alcătuirea colecției în 60 de titluri, care se încheie cu 21 de legi împărătești în materie bisericească. Colecția în 60 de titluri a constituit prima colecție de canoane sistematică. Din dorința de a îmbunătăți această colecție, care ar fi apărut în jurul anului 545, Ioan Scolasticul a redactat în lucrarea lui intitulată ,,Συναγωγή χανόνων’’ grupând însă canoanele în 50 de titluri. În plus, pe lângă canoanele cuprinse în colecția celor 60 de titluri, Ioan Scolasticul a inclus și cele 68 de canoane ale Sfantului Vasile cel Mare, cuprinse în a II-a și a III-a epistolă canonică a Sf. Vasile către Amfilochie. Astfel, colecția Sfântului Ioan Scolasticul a avut un conținut mai bogat, cuprinzând pe lângă canoanele din Colecția în 60 de titluri, canoanele Sfinților Apostoli și ale celor zece Sinoade ecumenice și locale : de la Niceea, Ancira, Neocezareea, Sardica, Gangra, Antiohia, Laodiceea, Constantinopol, Efes și Calcedon și 68 canoane ale Sf. Vasile cel Mare, grupate, însă, numai în 50 de titluri.
În ceea ce privește autorul colecției în 50 de titluri, un număr mare de manuscrise confirmă pe deplin faptul că cel care a alcătuit această colecție este Ioan Scolasticul, și anume înainte de a fi trimis ca apocrisiar la Constantinopol. Mai precis, Ioan Scolasticul a alcătuit colecția, când era simplu preot în Antiohia, pentru că el semnează prefața ca preot- πρεσϐύτερος.
Scopul alcătuirii acestei opere este ușor de înteles : intenția lui Ioan Scolasticul de a ușura, printr-o orânduire sistematică a canoanelor, după conținutul lor, studiul colecției canonice care era în uz la timpul său. Astfel, autorul și-a propus sa adune la un loc toate legile și canoanele hotărâte în diferite timpuri și împrejurări, mai întâi de Sfinții Apostoli, apoi de către Parinții Bisericii, întruniți la cele patru sinoade ecumenice și șase locale, la care au adăugat și pe cele 68 de canoane ale Sfântului Vasile cel Mare, canoane pe care autorul a dorit să le prezinte într-o formă ușor de folosit. Pentru aceasta, autorul colecției a grupat canoanele în 50 de titluri, unindu-le pe cele asemănătoare după conținut și ,,a citat sub fiecare titlu și textul tuturor canoanelor referitoare la obiectul titlului”.
Prefața acestei colecții se intitulează : Despre culegerea canoanelor bisericești rânduite în 50 de titluri. Autorul adaugă apoi despre lucrarea sa urmatoarele : ,,Legile și regulile Bisericii s-au transmis din timpurile străvechi în diferite epoci de la unii la alții, în legătură cu diverse probleme, dar acestea nu au fost, însă, structurate, ordonate dupa materii sau împărțite în capitole, așa că era foarte greu să descoperi ce voiai, în legatură cu regulile privind anumite aspecte ale timpului. De aceea, ne-am dat noi silința să organizam tot ce a fost stabilit în mod neordonat, în diferite epoci, am împărțit totul în 50 de titluri, neținând seama de ordinea numerică ; de exemplu, primul capitol, al doilea, al treilea etc., ci după asemănare, așa după cum ne-a stat în putință, în așa fel încât oricine să poată găsi ușor ce dorește. Nu noi, ci alții au împărțit Canoanele în 60 de titluri, la care nici Canoanele lui Vasile nu erau adăugate și nici lucrurile asemănătoare, așa cum ar fi trebuit, având în vedere că multe canoane tratează despre același lucru și că despre un lucru se vorbește în mai multe canoane. Noi însă, am încercat să facem o împărțire clară a canoanelor grupând lucrurile similare și desemnând prin titlu conținutul canoanelor”.
Datorită indicațiilor precise din prefață ne putem da seama cum a fost concepută această operă. Datorită unei sistematizări mai bune și adăugirii canoanelor Sfantului Vasile cel Mare, colecția lui Ioan Scolasticul este mult mai valoroasă și mai practică decât cea în 60 de titluri pe care el a folosit-o și a redus-o la numai 50 de titluri. Dar, ca și alte opere de acest gen, Colecția a existat numai în manuscrise, care, cu timpul, au suferit unele modificări prin adăugarea unor canoane care, de regulă, nu au fost introduse în sistemul celor 50 de titluri. Aspectul inițial al Colecției este socotit acela că numerotația canoanelor să corespundă exact cu cuprinsul lor din prefață, de aceea prefața Colecției din manuscrisele care au ajuns până în zilele noastre s-a păstrat în aspectul ei inițial, iar modificările care au apărut în părțile fundamentale nu sunt prea mari.
Referindu-ne la Ioan Scolasticul, menționăm că el redă urmatoarea ordine a hotărârilor sinodale : 85 canoane apostolice, 20 canoane de la Niceea, 25 de la Ancira, 14 de la Neocezareea, 21 de la Sardica, 20 de la Gangra, 59 de la Laodiceea, 6 de la Constantinopol, 7 de la Efes, 27 de la Calcedon și 68 ale Sfantului Vasile cel Mare. Daca hotărârile canonice de la Niceea sunt așezate în cele mai vechi manuscrise înaintea hotărârilor de la Ancira și Neocezareea, nu trebuie să se creadă că ele ar fi fost elaborate înaintea celor de la Ancira și Neocezareea, ci ca prin această ordine s-a dat hotărârilor de la Niceea o cinste mai mare, pentru motivul înaltei prețuiri ce s-a dat acestui prim Sinod ecumenic din anul 325 .
Din cele relatate până aici rezultă că în Biserica Orientală, Colecția de canoane în 50 de titluri a lui Ioan Scolasticul s-a bucurat de mare autoritate de-a lungul mai multor secole, autoritate ce și-a păstrat-o, într-o oarecare măsură și după intrarea în vigoare a Nomocanonului lui Fotie, cunoscut sub numele de Nomocanonul în XIV titluri. Permanența întrebuințării sale o poate dovedi faptul că ea devine obiectul de studiu pentru mulți canoniști care, făcând corecturi sau adăugiri ,,arbitrare”, au dat naștere la mari variații în manuscrisele ei. Prin această lucrare Ioan Scolasticul a fixat, pentru Dreptul Bisericii Răsăritene, în mod definitiv, baza acestui Drept.
2.2. Colecția de legi de stat privind Biserica în 87 capitole
Este cunoscut faptul că împăratul Justinian a fost pentru Biserică un mare legislator și că a luat parte, până la sfârșitul vieții, la controversele dogmatice ale timpului său. Așa se poate explica și faptul că Novelele sale se referă, în mare măsură, la probleme bisericești, iar întrebuințarea lor în Biserică nu poate fi contestată. De altfel, din timpul împăratului Justinian s-a afirmat o strânsă legătură între legislația civilă și cea bisericească. Justinian a întărit ca legi de Stat, canoanele Bisericii, având prioritate față de legile de Stat, atunci când între legile de Stat și canoane ar exista contradicții sau coliziuni. În Biserica Orientală există trei colecții în care se cuprind dispoziții ale legislației civile romane și romano-bizantine referitoare la Biserică. Între acestea cea mai veche este Colecția în 87 capitole.
Începând cu secolul XVIII, cercetătorii manuscriselor colecțiilor atribuite lui Ioan Scolasticul au constatat că aceste manuscrise se deosebeau foarte mult unele de altele și față de textul tipărit. De aceea, ei au emis părerea necesității unei noi ediții critice. Cercetătorii secolului XVIII, catalogând manuscrise grecești, au descoperit că lui Ioan Scolasticul îi poate fi atribuită încă o lucrare valoroasă și anume : Colecția în 87 capitole, care cuprinde hotărâri ale puterii de stat, referitoare la conducerea și organizarea bisericească, hotărâri culese din Novelele împăratului Justinian ; o parte din aceste Novele sunt redate cu textul integral, iar altă parte cu text prescurtat, întreaga colecție fiind împărțită în 87 de capitole.
Cel care a semnalat-o și a descris-o pentru prima dată, intitulând-o Colecția în 87 de capitole, a fost A. Bienner. Cele mai multe manuscrise dintre cele cunoscute până astăzi nu menționează vreun nume de autor pentru această colecție. Numai manuscrisul Vatican îl menționează pe Ioan Scolasticul ca autor. Așa cum afirmă Montreuil, trebuie să acceptăm, ,,cu toată încrederea” informațiile pe care ni le furnizează Codul Vatican asupra autorului Colecției în 87 capitole.
Timpul apariției Colecției în 87 capitole se poate determina prin aceea că autorul (contemporanul lui Justinian, care a mai trăit câțiva ani după el) îl numește pe împărat ,,adormit întru Domnul”, a inclus în lucrarea sa Novele din ultimii ani ai vieții împăratului și a lucrat atunci când încă nu exista o colecție autorizată de Novele ; aceasta dovedește că Ioan Scolasticul a compus Colecția în 87 capitole, în deceniul imediat următor morții lui Justinian, pe când el era patriarh al Constantinopolului, adică între anii 565-577, Colecția în 87 capitole fiind socotită ca un adaos la Colecția canonică în 50 de titluri .
În prefața lucrării care începe cu cuvintele : Spre slava marelui Dumnezeu, se spune: ,,tot ceea ce am grupat noi acum la sfarșitul canoanelor Sfinților Apostoli și ale Sfinților Părinți care au mers pe urmele lor în orice sinod, nu este altceva decât ceea ce am copiat noi din diferitele Novele existente după Codexul lui Justinian, care nu numai că au urmărit canoanele Parinților noștri otodocși, ci le-au adăugat, grație atotputerniciei împărătești, și completările legii cele plăcute lui Dumnezeu”. Dacă între prefața Colecției în 50 de titluri și prefața Colecției în 87 capitole se observă o deosebire de limbă, acest lucru se datorează faptului că lucrările n-au apărut în același timp.
Cuprinsul colecției constă dintr-o prefață și 87 de capitole, reprezentând fragmente sau rezumate dintr-un număr de Novele ale împăratului Justinian. În prefață, Bienner spune că în timpul când s-a făcut redactarea acestei opere, Novelele lui Justinian nu erau încă adunate, nu existau în nici o altă colecție publicată, autorizată.
Fără a fi indicat și numele autorlui, colecția se întâlnește în componența diferitelor redacții ale Colecției în 50 de titluri, precum și în Colecția în 14 titluri, P. Noailles este de părere că această Colecție în 87 capitole este alcătuită după un comentariu la Novelele lui Justinian, și nu după textul original, iar Benesevici precizează că această colecție n-a ajuns până la noi în forma ei originală, fiind de acord dar nu întru totul, cu semnele prelucrării pe care le indica Zachariae. Numeroasele manuscrise ale Colecției în 87 de capitole ca și numeroasele împrumuturi pe care unii canoniști le-au făcut la textul ei, dovedesc marea ei utilitate.
Aproape 20 de ani mai târziu, după apariția Colecției în 50 de titluri, Ed. Schwartz afirma : Ioan Scolasticul, pe când era în scaunul patriarhal din Constantinopol, va fi dat celor două colecții (50 de titluri și 87 de capitole), o formă definitivă ; Colecția în 50 de titluri a rămas așa cum a fost înainte, iar Colecția în 87 capitole nu a fost schimbată, ci doar a căpătat ca anexă o culegere mai veche, puțin dezvoltată, așa numita Colecție în 25 capitole.
2.3. Colecția de legi de stat privind Biserica în 25 capitole
Întrucât V. Benesevici enumeră Colecția de legi de stat privind Biserica în 25 capitole printre operele ce aparțin lui Ioan Scolasticul, ne vom opri puțin și asupra ei. Denumită astfel de către A. Bienner, după cum însuși spune, această colecție de legi de stat privind Biserica se întâlnește destul de des în manuscrise împreună cu alte colecții .
Titlul colecției, în traducere romanească : ,,Dispozițiile legilor politice din Novelele împăratului Justinian care sunt de acord și întăresc canoanele bisericești ale Sfinților Părinți”. După titlu urmează cele 25 de capitole, fiecare fiind prevăzut cu o rubrică.
Cât priveste autorul acestei colecții, Bienner afirmă că nu se cunoaște și că nu există nici un motiv să se creadă că ar fi opera lui Ioan Scolasticul, deoarece manuscrisul Vatican care prezintă atât Colecția în 50 de titluri cât și Colecția în 87 capitole, ca opere ce aparțin lui Ioan Scolasticul, nu spune nimic de Colecția în 25 de titluri ; iar cât privește timpul alcătuirii, același Bienner consideră că ar fi sfârșitul secolului VI și începutul secolului VII .
Cuprinsul Colecției îl formează cele 25 de capitole, fiecare capitol cu o rubrică. Primele 21 de capitole conțin constituții luate din Codicele lui Justinian, iar ultimele patru capitole cuprind Novelele 137, 133, 120, precum și capitolele 13 si 14 din Novela 123. Învățații secolului XIV cred că Colecția în 25 de capitole a fost întrebuințată pentru îmbogățirea Codexului, dar a fost repede uitată sau socotită fără interes .
2.4. Nomocanonul în 50 de titluri sau Nomocanonul lui Ioan Scolasticul
Pentru a-și putea rezolva nevoile sale practice, Biserica a folosit de multă vreme, pe lângă colecțiile sale de canoane și colecțiile de legiuiri ale statului, privind Biserica. Strânse împreună, aceste legiuiri au dat naștere așa-numitului Nomocanon, prin care se înțelege o colecție care cuprinde legile bisericești, numite canoane (χανόνες), și legi civile (νόμοι), referitoare la probleme bisericești. Nomocanoanele ,,reprezintă, așadar, însușirea de către Biserică a unor legi emise de autoritatea de stat, fie în probleme de interes general, deși cu caracter constituțional, fie în probleme bisericești, iar pe lângă aceasta, ele mai reprezintă și completări permanente ale colecțiilor de canoane ; de obicei, legile de stat, însușite de Biserică completează și uneori schimbă sau modifică unele norme juridice bisericești înscrise în canoane, cu excepția celor cu caracter dogmatic, în privința cărora însăși autoritatea de stat declară că sunt deasupra oricărei legi de drept, deci și deasupra legilor de orice natură, pe care le emite puterea de Stat” .
Observăm că alături de colecțiile de canoane, apărute în decursul timpului ,,Biserica a simțit nevoia ca să-și întocmească și altfel de colecții care sunt cunoscute sub denumirea de nomocanoane și legi de stat, privitoare la probleme bisericești, colecții cărora, mai târziu, în cultura veche românească li s-a zis pravile”. Considerat ca un manual practic pentru întrebuințarea legilor lui Justinian în administrația bisericească, acest ,,nou cod răspundea în chipul cel mai firesc nevoilor bisericești și era expresia stadiului în care ajunsese legislația bisericească, care intrase într-o nouă fază, caracterizată prin faptul că procesul de însușire osmotică a legilor de stat de către Biserică, după o etapă de stagnare, luase amploare și intrase, el însuși, într-o formă nouă, prin însușirea în bloc a legilor de stat, care se refereau la treburi bisericești și prin încorporarea lor într-un cod bisericesc de tip nou, cod ce se va numi de acum înainte nomocanon” .
După părerea lui Spittler, scopul principal al apariției Nomocanonului a fost ,,de a ordona întregul material canonic și civil care se referea la problemele bisericești existente în acea vreme”. De la strângerea canoanelor în colecții și a colecționării materialului de drept bisericesc din codul civil (colecția de legi imperiale) și până la așa-numitul nomocanon, a fost deci numai un pas. În sensul acesta putem spune că scopul alcătuirii nomocanonului în dreptul bisericesc ortodox, poate fi socotit sub cinci aspecte, și anume :
De a strânge la un loc, într-o singură colecție, atât canoanele, ca legi elaborate de autoritatea bisericească, cât și legile civile care se refereau la probleme bisericești, elaborate de unii împărați în vederea asigurării și menținerii ordinii și a bunei desfășurări a vieții religioase a creștinilor ;
Colecționarea acestor norme pentru a ușura munca celor care se ocupau cu probleme de drept bisericesc sau probleme de stat, referitoare la Biserică ;
Ca aceste norme de drept înscrise în legi, de care Biserica a avut întotdeauna nevoie în desfășurarea activității ei pe pământ, și care la început erau răzlețe, strânse în felul acesta la un loc, într-o ordine sistematică, după materii, să ușureze folosirea lor în administrația bisericească și să nu se piardă ;
Înmănuncheate cu bună intenție, cele două feluri de legi urmăresc ca toți creștinii să-și dea mai bine seama de îndatorirea lor de a asculta, de a se supune și de a respecta ambele autorități, atât pe cea bisericească, cât și pe cea de stat și, de ce nu,
Atât din dragostea autorului față de Sfânta Biserică, cât și față de Stat.
Nomocanonul în 50 de titluri cuprinde un număr de 63 de pagini și se intitulează : Nomocanonul lui Ioan Scolasticul, Arhiepiscopul Constantinopolului. Ea reprezintă cea mai veche colecție de canoane și legi civile, privitoare la probleme bisericești, adică cel mai vechi nomocanonon care s-a păstrat. Colecția a fost alcătuită după apariția Colecției în 87 de capitole,în primii ani după moartea împăratului Justinian, mai precis, în perioada de început a domniei lui Justin II (14 nov. 565 – 5 oct. 578) .
Această lucrare este enumerată de V. Beneșevici, ca fiind a treia dintre cele în care se poate recunoaște paternitatea uneia și aceleiași persoane, a lui Ioan Scolasticul, Patriarh de Constantinopol, nomocanon, care, în realitate, nu poate fi ceea ce a ajuns până la noi. Numai primul text și cel mai vechi al Nomocanonului în 50 de titluri aparține Patriarhului Ioan Scolasticul, unde se poate presupune că titlurile cuprindeau textul canoanelor și nu numai trimiterile la ele .
Vladimir Beneșevici, prin cercetările pe care le-a făcut asupra personalității și operei patriarhului Ioan Scolasticul, precizează presupunerea înaintașilor săi, documentând că nu ceea ce a ajuns până la noi din Nomocanonul în 50 de titluri aparține lui Ioan Scolasticul, ci forma primară a nomocanonului, care constă din prelucrarea Colecției în 50 de titluri și a Colecției în 87 de capitole, formă care, pe parcursul vremii a suferit numeroase modificări sau adaosuri și care se păstrează până astăzi .
Susținerea lui Bienner ,,că nu se poate crede că un om așa de învățat ca Ioan Scolasticul să alcătuiască din cele două lucrări ale sale o nouă compilație” nu poate convinge, mai ales dacă ne dăm seama că alcătuirea nomocanonului nu pare să fi fost o lucrare atât de ușoară, ci din contra, noi considerăm că, oricine ar fi fost el, autorul Nomocanonului, nu putea să nu fie un om învățat. Ioan Scolasticul, om cu aleasă cultură antiohiană și în calitate de întâistătător al Bisericii din Constantinopol, și-a putut asuma o asemenea răspundere, de a alcătui, în baza celor două lucrări care îi aparțineau, o operă sistematică al cărei cuprins să prezinte în același timp atât dispozițiile canoanelor, cât și cele ale legilor civile care se refereau la probleme bisericești. Numai el putea să dea la lumina o astfel de lucrare prin care, în calitate de patriarh și de bun prieten al lui Justin II, să strângă la un loc atât normele bisericești (χανόνες) cât și legiuirile civile (νομοι), care se refereau la probleme ce interesau Biserica, mai ales că în această vreme o asemenea lucrare se dovedea foarte necesară în Biserica Orientală. Chiar în lumina tradiției, potrivit căreia păstram și permanentizăm timpul oamenilor și al faptelor lor, din generație în generație, tradiția ortodoxă l-a păstrat pe Ioan Scolasticul ca autor al Nomocanonului.
Capitolul II: Cuprinsul titlurilor Nomocanonului în 50 de titluri
II. 1. Membrii Bisericii. Generalități
Pentru a înțelege corect categoriile de membri care formează Biserica (așa cum a întemeiat-o Mântuitorul, una) precum și poziția pe care o ocupă aceste categorii de membri în organismul Bisericii, fiecare categorie având drepturi și obligații deosebite, urmărind însă, în strânsă colaborare, același scop, trebuie să luăm în considerare atât învățătura dogmatică, cât și învățătura canonică a Bisericii Ortodoxe. ,,Biserica, în calitate de trup al cărui cap este Hristos, o formează toți aceia care au primit botezul care se silesc laolaltă pentru realizarea scopului pentru care s-a întemeiat Biserica. Însă, după cum în orice organism cu rânduială, fiecare membru își are locul său și trebuie să-și cunoască bine datoriile care-i revin, pentru ca să poată fi părtaș drepturilor respective, tot așa trebuie să fie, și în chip exemplar, și în organismul bisericesc” .
Cei pe care Mântuitorul Hristos i-a pregătit și i-a învestit cu puterea necesară ca să organizeze Biserica au fost Sfinții Apostoli. De aceea, tot ceea ce Sfinții Apostoli au învățat și au stabilit, ca norme îndrumătoare pentru organizarea și conducerea Bisericii, se bucură de o autoritate deosebită, și Bisericile Ortodoxe autocefale nu se pot abate de la aceste norme în organizarea pe care și-o dau și în forma de exercitare a puterii bisericești. ,,Dupa învățătura canonică fundamentală a Bisericii Orientale, membrii Bisericii se împart în două stări : una o formează aceia care, prin chemarea deosebită a Duhului Sfânt asupra lor, sunt destinați să îndeplinească serviciul bisericesc, adică să vestească învățătura cea adevărată, să împartă harurile ei cele bogate și să îngrijească de mântuirea tuturor și de păstrarea instituțiilor bisericești externe. Din starea a doua fac parte toti ceilalți care, prin chemarea deosebită a Duhului Sfânt, nu sunt chemați la executarea imediată a slujbei bisericești, ci prin botez au devenit membrii îndreptățiți ai Bisericii, și ca atare au dreptul să ia parte la tot ceea ce privește viața Bisericii. Cei ce fac parte din prima stare se numesc, în general, clerici, iar ceilalți laici”. Ne vom referi întâi la laici, căutând să evidențiem în ce masură Nomocanonul în 50 de titluri, cuprinde dispoziții privind :
Credincioșii simpli, mireni sau laicii
Mirenii sau laicii sunt credincioși simpli, care nu fac parte din cler, dar se bucură de toate drepturile recunoscute lor, ca al doilea element constitutiv al Bisericii. Drepturile și datoriile ce le revin, mirenii le câștigă după ce s-au unit cu Mântuitorul Hristos, adică după primirea primelor trei Sfinte Taine, numite ale inițierii : Botezul, Mirungerea și Sfânta Euharistie. O dată cu primirea calității de membru al Bisericii, mireanul devine colaboratorul clerului pentru păstrarea nealterată a dreptei credințe și la toate actele prin care Biserica dobândește, administrează sau înstrăinează bunuri materiale. ,,Prin natura și prin destinația ei, Biserica impune în toate satele, ca și în păstrarea și întărirea adevărului, participarea directă și conștientă a credincioșilor laici și clerici, colaborare unitară în câmpul de acțiune al Bisericii, sub lumina și lucrarea Sfântului Duh” .
În cadrul Bisericii Ortodoxe această strânsă colaborare între cler și poporul credincios se poate recunoaște prin sprijinirea păstorilor lor în toate activitățile : pastoral-misionare, liturgice și sacramentale, în propovăduirea dreptei credințe și în apărarea ei împotriva ereziilor, mai precis prin respectarea tradiției moștenite și a textului sfintelor canoane. Cel de al 11-lea canon al Sinodului de la Sardica pedepsește cu oprirea de la Sfânta Împărtășanie pe credinciosul care nu participă trei săptămâni la serviciul divin, iar canoanele 6 de la Sardica și 50 de la Cartagina stabilesc rânduiala că ,,credincioșii au dreptul de a participa la alegerea clerului”.
Colecția de canoane a lui Ioan Scolasticul cuprinde multe dispoziții referitoare la rolul poporului dreptcredincios în Biserică, de a păzi credința ortodoxă și de a păstra buna cuviință. Cu privire la dreptul poporului de a participa la alegerea episcopului, se precizează că ,,poporul, prin glasul lui avea să-și dea doar părerea asupra calităților candidatului la episcopat, nu însă de a decide” .
Dintre titlurile care cuprind dispoziții referitoare la rolul poporului în Biserică, vom menționa numai câteva. Astfel, în titlul XVIII se prevede : ,,Despre faptul că nu-i este permis nimănui să fie în comuniune cu cei excomunicați ; cei caterisiți de un episcop să nu fie primiți în comuniune de alt episcop” .
Titlul XXVI : ,,Despre faptul că psalții, anagnoștii, slujitorii (servitorii) și exorciștii nu trebuie să se atingă de vasele sfințite, nici să poarte orar la Liturghie ; numai psalții și anagnoștii pot să se căsătorească (după hirotesie) în Domnul ; creștinilor nu le este permis să se căsătorească cu ereticii”.
Titlul XXXII : ,,Despre cei care duc viață de asceză și postesc duminicile și sâmbetele și se mândresc cu ținuta și aspectul lor, iar sub motivul cinstirii lui Dumnezeu se despart de părinții, de copii sau de rude (sau nu participă la amintirea sfinților și la adunările din Biserică)”.
Titlul XLVIII : ,,Despre cei care nu se supun legilor Bisericii. Se cuvine ca preoții să aducă la cunoștință celor care încalcă poruncile (cele ce îi așteaptă), iar celor care se pocăiesc (să le arate) gradul și timpul (pocăinței). Nu se cade ca laicii să se prefacă demonizați, nici să se ocupe cu ghicitul, nici să învețe pe alții, nici să intre în altar”.
Din cele arătate, pe scurt, rezultă destul de clar că Nomocanonul în 50 de titluri al lui Ioan Scolasticul cuprinde suficiente dispoziții, potrivit cărora laicii formează un element constitutiv esențial al Bisericii .
Clericii
Întrucât prin termenul ,,clerici”, în general, se înțeleg numai cei care formează ierarhia de drept divin (adică episcopii, preoții și diaconii), iar aceștia constituie organele individuale prin care Biserica exercită puterea cu care a fost învestită, în vederea îndeplinirii scopului pentru care a fost întemeiată ; dispozițiile cuprinse în Nomocanonul în 50 de titluri, referitoare la aceste organe individuale, vor fi menționate la paragraful respectiv. De asemenea, fiindcă până în secolul al VI-lea, când Ioan Scolasticul a întocmit Nomocanonul în 50 de titluri, Biserica adoptase, în organizarea sa, mănăstirile, ca unități distincte ; ne vom referi, la viețuitorii acestor unități (monahii) care sunt socotiți, în prezent, a treia categorie de membri ai Bisericii.
Monahii
Începuturile vieții monahale propriu-zise se situează în veacul III. Cauzele monahismului sunt de natură religioasă. Aceste cauze trebuie căutate în dorința unor creștini de a se conforma cât mai mult în viața lor normelor religioase și morale ale vieții creștine. Cu o asemenea trăire religioasă, mulți dintre creștinii din lume au început a se deosebi de creștinii obișnuiți care trăiau o viață mai puțin intensă din punct de vedere religios. Unii dintre ei au început să se îndepărteze de lume, dedicându-se înfrânării și ascezei. În felul acesta au apărut precursorii calugărilor sau ai stării monahale. Viețuind la început izolați, acești precursori ai monahismului s-au văzut nevoiți a se asocia, în grupuri mai mici sau mai mari, în scopul întrajutorării în cele ale traiului, și al întăririi reciproce în asceză. Spre sfârșitul veacului al III-lea și începutul veacului al IV-lea încep a se forma și a se organiza obștile monahale, îndeosebi prin pustietățile din Egipt și din Palestina. În cadrul acestor obști s-a conturat din ce în ce mai bine idealul vieții monahale, sintetizat în cele trei juruințe sau voturi monahale, adică votul ascultării sau al supunerii necondiționate, votul sărăciei și votul castității .
Cu reglementarea pe care au primit-o aceste obști monahale în primele patru veacuri prin reguli stabilite de către Pahomie cel Mare (+348), Antonie cel Mare (+356) și Sf. Vasile cel Mare (+379), monahii au ajuns să constituie, în organizarea Bisericii, o a treia stare, alături de starea clericală și starea laicală. Pentru afirmarea unității Bisericii, nu numai prin unitatea învățăturii și a cultului, ci și prin unitatea organizării și administrării unităților ei constitutive, monahismul și viața mănăstirească au fost încadrate, cu specificul organizării lor, în viața religioasă a fiecărei eparhii. În cele ce urmează, vom aminti dispozițiile care se referă la monahi și mănăstiri, cuprinse în Colecția canonică (sau Nomocanonul) în 50 de titluri și în Colecția în 87 Capitole ale Sf. Ioan Scolasticul.
Dispoziții referitoare la monahi, cuprinse în Colecția canonică în 50 de titluri a Sf. Ioan Scolasticul
Asemenea dispoziții se găsesc în titlul XXXIV, referindu-se, în mod special, la interzicerea ca monahii să conviețuiască cu monahiile, și cu privire la lepădarea de credință.
Majoritatea canoanelor menționate în acest titlu se referă la fecioarele și tinerii (virgini), care s-au afierosit solemn lui Dumnezeu și după aceea, călcându-și votul, se căsătoresc ; sau la încercările la care se cuvine să fie supuși cei care doresc să îmbrățișeze viața monahală (și la durata acestor încercări) pentru dovedirea statorniciei lor în hotărâre.
În acest sens, în Colecția canonică în 50 de titluri întocmită de Pitra, sunt menționate canoanele : 12 al Sinodului I ec. ; 19 Ancira ; 2, 3, 18, 19, 42, 60 ale Sf. Vasile cel Mare ; 44, 126 Cartagina ; 16 Calcedon. Vom reproduce, ca exemplificare, numai câteva din aceste canoane.
Astfel, canonul 19 Ancira prevede : ,,Cei care, făgăduind fecioria, încalcă votul, să se supună hotărârii prevăzută pentru cei ce se căsătoresc a doua oară. Asișderea, am oprit ca fecioarele să viețuiască împreună cu oarecare bărbat, ca surori”. La fel (dar cu pedeapsă diferită) prevede și canonul 16 Sin. IV ecumenic : ,,Fecioarei, care s-a consacrat pe sine Domnului Dumnezeu, și asemenea nici monahilor, nu le este iertat a se căsători. Iar dacă se vor afla făcând aceasta, să fie excomunicați. Dar hotărâm ca episcopul locului să aibă puterea a dispune umanitar față de aceștia”.
Sf. Vasile cel Mare este mai aspru cu fecioarele care se căsătoresc, decât cu văduvele care se căsătoresc a doua oară ; el motivează această măsură, în canonul 18, astfel : ,,În privința fecioarelor căzute, care au făgăduit Domnului viața cea întru sfințenie, apoi căzând în patimile trupului și-au călcat făgăduințele lor, Părinții noștri, purtându-se cu bunătate și cu blândețe față de neputințele celor ce alunecă, au legiuit să se primească după un an, orânduind la fel ca pentru cei ce se căsătoresc a doua oară. Dar mie mi se pare că (deoarece Biserica, sporind prin harul lui Hristos, se face mai puternică și acum se înmulțește tagma fecioarelor) trebuie să se ia aminte cu dinadinsul la lucrul care se cunoaște prin înțelegerea și prin sensul Scripturii, ce se poate găsi prin interpretare ; căci văduvia este mai prejos decât fecioria, deci și păcatul văduvelor este mult în urma celui al fecioarelor. Să vedem dar ce a scris Sf. Pavel lui Timotei : ,,Iar de văduvele cele mai tinere te ferește, căci atunci când se înfierbântează împotriva lui Hristos, poftesc să se mărite, având osândă, fiindcă și-au călcat credința cea dintâi” ( I Tim. 5, 11-12 ). Deci, dacă văduva se supune sub păcat prea greu, ca una ce a lepădat credința în Hristos, ce trebuie să socotim despre fecioară, care este mireasa lui Hristos, și vas sfințit, afierosit Stăpânului. Mare păcat face și ceea ce se dă roabă nunților celor ascunse, umplând de stricăciune casa, necinstind unirea cu mirele său, dându-se pe sine voluptăților celor neastâmpărate. Așa dară, văduva se osândește ca o roabă stricată, iar fecioara se supune osândei adulterei. Deci, precum numim adulter pe cel ce viețuiește împreună cu femeie străină, neprimindu-l mai înainte la împărtășire până ce nu va înceta de la păcat, tot așa vom hotărî și în privința celui ce are o fecioară. Dar și aceea trebuie să stabilim acum că fecioară numim pe cea care de bunăvoie s-a adus pe sine Domnului, și a renunțat la nuntă, și a preferat viața cea întru sfințenie, iar făgăduințele le judecăm de atunci de când s-a ajuns la maturitatea judecății. Căci nicidecum nu se cuvine a se considera cu totul hotărâtoare vorbele copilărești la unele ca acestea, ci numai după ce a ajuns peste șaisprezece sau șaptesprezece ani, fiind stăpână gândurilor sale, și nu numai după ce, fiind cercetată mai mult, a rămas totuși statornică și stăruind în rugămintele sale de a fi primită, atunci se cuvine a se numara între fecioare și a confirma făgăduința uneia ca aceasta, și a se pedepsi riguros lepădarea ei de vot. Căci pe multe, părinții și frații și unele dintre rude, le aduc mai înainte de vârstă, fără să fi fost îndemnate de impuls propriu spre nemăritare, ci asigurându-și pentru sine ceva lumesc, pe care nu trebuie a le primi ușor, până când nu vom cerceta lămurit intențiunea lor proprie”.
Cu privire la bărbații care ar dori să facă votul fecioriei (virgini), Sf. Vasile cel Mare spune, în canonul 19 : ,,Iar făgăduințe ale bărbaților nu au cunoscut, decât numai dacă oarecare s-au numărat pe sine în tagma monahilor care se vede că în chip tacit primesc neînsurarea. Dar și în privința acelora, cred că se cuvine a se proceda tot în acest chip, întrebându-i și luând de la ei făgăduință lămurită ; așa că dacă s-ar întoarce la viața de trup iubitoare și voluptoasă, să se supună epitimiei desfrânaților”.
Distincția pe care o face Sf. Vasile cel Mare, în canonul 18, între văduva care se căsătorește a doua oară (fiind pedepsită ca adulteră, o repetă și în canonul 60, în care se prevede: ,,Aceea care a depus vot de feciorie și a căzut de la făgăduință va împlini timpul păcatului cel pentru adulter în cursul vieții sale. Aceeași epitimie se va da și celor ce făgăduiesc viața monahală și cad” .
În comentariul său la acest canon, Nicodim Milaș spune : ,,Canonul 18 al sinodului din Ancira supune pe cele ce au depus vot de feciorie și apoi au căzut în păcat epitimiei pentru cele ce se căsătoresc a doua oar, deci unei epitimii de un an sau de doi ani ; iar canonul present al lui Vasile pe acestea, precum sip e calugarii care desfraneaza, ii pedepseste cu epitimia adulterilor, deci cu penitenta de cinsprezece ani. Valsamon zice ca dispozitia din acest canon al lui Vasile trebuie sa fie in vigoare, deoarece aceasta s-a emis mult mai tarziu decat acel canon de la Ancira”. Pentru femeile care se maritau, dupa ce erau consacrate diaconite, Parintii Sinodului IV ecumenic hotarasc, prin canonul 15, pedeapsa anatemei, fiindca prin aceasta abatere ele ,,au insultat harul lui Dumnezeu” .
Dispoziții privitoare la monahi, cuprinse în Colecția lui Ioan Scolasticul în 87 de capitole
Asemenea dispoziții se găsesc în multe Capitole, cel puțin 25. Vom menționa pe cele mai importante, care au fost respectate, în general, în toate Bisericile Ortodoxe autocefale prin hotărârile care au reglementat organizarea mănăstirilor și viața monahală. Astfel :
1.În Capitolul 6, ale cărui dispoziții se referă la mănăstiri și monahi, se arată și prețuirea pe care o acorda împăratul Justinian vieții monahale : ,,Viața monahală (spune Justinian, adresându-se Patriarhului Epifanie) este atât de venerabilă, încât aduce pe omul pe care o îmbrățișează la unire cu Dumnezeu, și orice întinăciune omenească pe care o are în el o îndepărtează și-l arată curat și capabil să săvârșească cele potrivite cu firea și cu rațiunea, superior grijilor lumești”. După aceasta, împăratul Justinian dispune : ,,Dar mai înainte de toate trebuie spus că dacă va voi cineva să construiască o mănăstire venerabilă, oricând și oriunde în împărăția noastră, să nu i se permită acest lucru, dacă nu va întreba, în prealabil, pe episcopul locului. Acesta, întinzându-și mâinile către cer și înălțând rugăciuni, să afierosească acel loc lui Dumnezeu și să înfingă în acel loc crucea, simbolul mântuirii noastre”.
2.În Capitolul 7 se prevede ca schima monahală să nu se acorde cu ușurință nimănui, fie liber, fie sclav. ,,Poruncim, așadar, urmând sfintele canoane (spune Justinian) ca, aceia care s-au dedicat vieții monahale, să nu primească imediat, de la preacuvioșii egumeni ai venerabilelor mănăstiri, schima monahală ; ci să aștepte timp de trei ani, fie că sunt liberi, fie că sunt sclavi”.
3.În Capitolul 8 se prevede procedura ce trebuia urmată în cazul când un rob, aflat în timpul celor trei ani de încercare, ar fi revendicat de stăpân. ,,Dacă în răstimpul celor trei ani de încercare, va veni cineva și va voi să smulgă pe unul dintre cei care au îmbrățișat viața monahală, zicând că este robul său și că a sustras unele lucruri și de aceea a alergat la mănăstire, poruncim (spune Justinian) să nu i se îndeplinească voia imediat, ci mai întâi acela să aducă probe că respectivul este rău, că a fost surprins furând, că a dus o viață urâtă și că pentru aceasta a alergat către mănăstire, și nu pentru că a iubit viața monahală. Dacă așa stau lucrurile, atunci acesta să fie predat stăpânului său, împreună cu lucrurile care au fost sustrase, dacă acestea au fost aduse în mănăstire. Stăpânul să dea asigurarea că nu-i va face nici un rău. Dacă cel învinuit nu este dovedit cu nimic din acestea, ba din contră se arată cinstit și blând, iar cât timp a stat la stăpânul său a fost fără reproș, dacă n-a trecut perioada celor trei ani, să rămână în mănăstire, absolvit de obrăzniciile detractorilor săi”.
4.Potrivit Capitolului 10 ,,cel care se leapădă de lume are libertatea să dispună de ale sale (precum voiește), înainte de a intra în mănăstire ; dacă este vorba de copii și de soție… este dator să dea copiilor nu mai puțin de un sfert din avere ; iar soției să i se păstreze zestrea și cele ce i se cuveneau în cazul morții soțului”.
5.În Capitolul 11 se reglementează în privința bunurilor cu care monahul a venit în mănăstire, precizându-se că în cazul când acesta ar trece la altă mănăstire, bunurile nu-l urmează, ci rămân ale primei mănăstiri.
6.În Capitolul 13 se prevede procedura care trebuie respectată în cazul în care unele biserici și așezăminte bisericești sunt nevoite sa înstrăineze bunuri : ,,Poruncim, așadar (spune Justinian) că dacă vreuna din preasfintele Biserici sau dintre celelalte venerabile lăcașuri au datorii publice și trebuie să le achite și nu au de unde, toți clericii împreună cu preasfințitul episcop al acestui oraș, să se adreseze mitropolitului și, fiind de față cei învățați, să examineze chestiunea. Și, dacă nu există nici o sursă cu care să se achite datoria publică, fără ca bunurile ei să se înstrăineze, atunci să se pună la vot. Având loc aceasta și emițându-se decretul de către conducătorul provinciei, să se înstrăineze bunurile imobile pentru achitarea datoriei”.
7.În cazuri de lipsuri (potrivit Capitolului 14) bunurile mănăstirilor și ale lăcășurilor pioase pot fi arendate prin contract, administratorii sau iconomii acestor bunuri trebuind să jure, în prealabil, în prezența episcopului, ca prin această grevare (arendare) a bunurilor nu se aduce nici o pagubă mănăstirii sau așezământului pios.
8.Prin Capitolul 16 s-a îngăduit Bisericii Sfintei Învieri din Ierusalim să vândă casele care îi aparțin, în orașul sfânt, dar numai dacă se obține o sumă care sa nu fie mai mică decât suma care s-ar fi obținut din închirierea lor pe timp de 50 de ani.
9.Potrivit Capitolului 17, o mănăstire nu poate fi transformată în casă particulară.
10.Prin Capitolul 22 s-a rânduit ca hotărârile (canoanele) primelor patru sinoade ecumenice să aibă valoare de legi, iar dogmele stabilite de aceste sinoade să fie cinstite ca Sfintele Scripturi. Prin același Capitol s-a stabilit ca, sub raport onorific, Constantinopolul să ocupe locul al doilea, după scaunul Romei, iar Justiniana Prima, să aibă precădere față de toate celelalte scaune.
11.Prin Capitolul 24 s-a prevăzut ca pentru biserici și așezămintele pioase, să se aplice numai legile care prevăd prescripția de 30 de ani, nu și cele care prevăd prescripția de 10 și de 20 de ani. Prescripția de 30 de ani au prevăzut-o și Părinții Sinodului IV ecumenic, în canonul 17.
12.Prin Capitolul 25 s-a reglementat ducerea la îndeplinire a clauzelor testamentare pentru construirea unei case de rugăciuni, sau de oaspeți, sau altă casă venerabilă, asemenea construire urmând să fie realizată în interval de 5 ani, sub supravegherea episcopului, de către moștenitorii testatorului.
13.În Capitolul 33 s-a prevăzut ca monahii să nu fie instituiți ca tutori ai vreunei persoane, iar prin Capitolul 75 se interzice tuturor laicilor să facă slujbe fără episcop sau preoți, ,,căci ce slujbă este aceea, fără preasfințiții episcopi locali sau la care nu participă preoții?”.
14.Prin Capitolul 76 s-a reglementat alegerea egumenilor sau stareților, prevăzându-se că avva sau arhimandrit într-o mănăstire să fie rânduit ,,nu după gradele monahilor, ci cel pe care toți monahii sau cei mai buni dintre ei îl vor alege”.
15.În Capitolul 77 se repetă dispozițiile din Capitolul 7, precizându-se : ,,Dacă cineva ar dori să intre în viața monahală, atunci când egumenul cunoaște starea lui să-i acorde schima monahală. Dar dacă nu i se cunoaște starea, să nu primească schima monahală, timp de trei ani, iar după răstimpul celor trei ani, dacă nimeni nu-l reclamă, și se arată vrednic, să se învrednicească de schimă”.
16.În Capitolul 78, după ce se stabilește, ca principiu, că monahii nu trebuie să se împovăreze cu substituiri și restituiri, se precizează că cei care și-au asumat asemenea obligații, ca mireni, sunt scutiți de îndeplinirea acestor obligații dacă intră în monahism. Astfel, se spune în acest Capitol, ,,daca cineva dă orice ar fi, copiilor săi sau unui străin, cu titlu de dotă sau donație înainte de nuntă, sau le lasă o moștenire sau un legat, au condiția ca ei să se căsătorească; sau dacă, lăsându-le o moștenire, le grevează cu obligația substituirii sau restituirii, în cazul când condițiunile nu vor fi împlinite, poruncim ca aceste condițiuni să fie fără valoare, și socotite ca nescrise, dacă cei cărora le-au fost impuse intră în mănăstiri sau devin clerici, diaconițe sau ascete”.
17.În Capitolul 79 se repetă dispoziția ca ,,lucrurile celor care au renunțat la lume, să aparțină mănăstirii în care s-au retras”, iar în Capitolul 80 se repetă dispoziția ca ,,celui ce se leapădă de lume îi este permis să-și împartă bunurile sale copiilor săi”, cu adaosul ca ,,printre copii să se numere și mănăstirea”.
18.Prin Capitolul 81 s-a prevăzut intrarea în monahism ca motiv de desfacere a logodnei și căsătoriei. Astfel, se spune în acest Capitol : ,,Având loc logodna, după lege, între unele persoane, dacă logodnicul intra în mănăstire, să reprimească darurile date ca arvună a logodnei; dacă logodnica alege viața monahală, la fel să facă, iertare fiind de ambele părți. Dar dacă a avut loc căsătorie și numai bărbatul sau numai femeia intră în mănastire, să se dizolve căsătoria, fără repudiere ; după aceea, persoana care a intrat în mănăstire să primească schima monahală. Și dacă bărbatul intră în mănăstire, să restituie soției dota și orice altceva a primit de la ea, și din darul de nuntă, cât se cuvine femeii după moartea bărbatului. Dacă intră femeia în mănăstire, tot așa, poruncim ca bărbatul să restituie darul de nuntă și zestrea și orice lucru al femeii ce se va afla la el. Iar dacă amândoi îmbrățișează viața monahală, poruncim, întrucât încetează învoiala referitoare la zestre, bărbatul să-și reia darul de nuntă și femeia să-ți reia zestrea, și dacă a mai dat ceva bărbatului, să primească înapoi ; afară numai dacă ar vrea să dăruiască sau să lase ceva logodnicul logodnicei, logodnica logodnicului, bărbatul soției, soția bărbatului”.
19.Prin Capitolul 82 se interzice părinților să excludă de la moștenire pe copiii lor care au îmbrățișat viața monahală ; și, la fel, copiii să excludă pe părinți ; iar prin Capitolul 83 se interzice părinților să-și ia cu forța, de la venerabilele mănăstiri, pe copiii care au îmbrățișat viața monahală.
20.Prin ultimul capitol (87) sunt făcuți atenți monahii sau monahiile care, prin conduita lor, ar face de rușine chipul evlaviei, precizându-se ca aceștia vor suporta pedepse corporale și vor fi exilați. Din dispozițiile selecționate, referitoare la monahi (cuprinse în Nomocanonul în 50 de titluri și în Colecția în 87 de Capitole) rezultă că Sfântul Ioan Scolasticul a acordat o deosebită importanță mănăstirilor și monahilor, în organizarea și activitatea Bisericii Ortodoxe, pentru îndeplinirea misiunii ei, cu cât mai bune și mai apreciate rezultate.
În continuare, ne vom referi la unitățile organizatorice ale Bisericii Ortodoxe existente în vremea lui Ioan Scolasticul și la organele prin care acestea își îndeplineau atribuțiile ce le reveneau, fără a primejdui unitatea Bisericii.
II.2. Unitățile Organizatorice ale Bisericii
Unitățile administrativ-teritoriale existente în Biserica Ortodoxă : eparhia, mitropolia, exarhatul și patriarhia, au luat ființă pe măsura dezvoltării Bisericii, din motive de ordin practic, îndeosebi pentru o mai ușoară desfășurare a activității bisericești. Conducătorii acestor unități, în calitatea lor de întâistătători ai unităților respective, exercită drepturi și îndeplinesc îndatoriri, atât în calitate de cârmuitori învestiți cu putere individuală de conducere, cât și în calitate de organe executive ale organelor colegiale constituite în cadrul fiecarei unități administrative bisericești.
În canonul 34 apostolic, se evidențiază, pe de o parte, ,,egalitatea în putere, tuturor episcopilor, cu hirotonie validă, în baza căreia fiecare își exercită, în mod independent sau autonom puterea bisericească în eparhia sa, pe de altă parte, principiul colegial-sinodal, în baza căreia chestiunile mai importante, care ar interesa toate eparhiile, le rezolvă numai episcopii Bisericii autocefale respective, întrunindu-se în sinod, în jurul episcopului din capitala țării, de două ori pe an, primavara și toamna, potrivit canonului 37 apostolic”.
II.3. Organele de conducere
II.3.1. Organele individuale
a)Patriarhatul, în fruntea căruia se găsește un patriarh, cu demnitatea cea mai înaltă în Biserica Ortodoxă și, în același timp, ca ultima treaptă a dezvoltării ierarhice, este rezultatul unei evoluții de mai multe veacuri, iar drepturile patriarhilor nu sunt decât drepturi dezvoltate și amplificate progresiv din drepturile mitropoliților și ale exarhilor ; în felul acesta se înțelege că Sinodul de la Calcedon (451) n-a făcut altceva decât să consacre o veche tradiție după care episcopul Romei, Constantinopolului, Antiohiei și Ierusalimului, se bucurau de o poziție onorifică, în ordinea menționată și mai târziu ca atribuții de natură jurisdicțională, Patriarhia va avea un rol important în viața bisericească. Indiferent de ordinea onorifică, puterea patriarhilor este egală. În cuprinsul Nomocanonului în 50 de titluri, despre patriarh se vorbește în următoarele titluri :
Titlul I : ,,Dacă unii prea sfințiți episcopi ai aceluiași sinod au vreo contrazicere între ei, fie referitor la dreptul bisericesc, fie la alte chestiuni, acest lucru să-l judece mai întâi mitropolitul lor și ceilalți episcopi și, dacă nu se mulțumesc cu cele hotărâte, atunci prea fericitul patriarh al acestei diocese să-i asculte și să stabilească acelea care corespund canoanelor și legilor bisericești, nici o parte nemaiputând pune la îndoială hotărârea lui”.
Titlul XIII : ,,Nici unuia dintre episcopi nu-i este permis să lipsească din Biserica sa mai mult de un an, decât numai la porunca împăratului. Să nu justifice aceasta zicând că Biserica îl duce la procese. Acest lucru îl pot face clericii (inferiori), administratorii și apocrisiarii. Nu se cuvine să călătorească fără scrisori de recomandare, nici, venind în Capitală, să se prezinte împăratului mai înainte de a se prezenta prea sfântului patriarh și apocrisiarilor diocezei de care aparține. După ce le va fi făcut cunoscute motivele pentru care a venit, numai atunci să meargă la împărat. Se cuvine ca episcopii să aducă la cunostința împăratului pricinile lor prin intermediul referendarilor Bisericii celei mari sau al apocrisiarilor patriarhali : dacă cer lucruri drepte, să le obțină, iar dacă cer lucruri nedrepte, degrabă să fie sloboziți”.
b)Exarhatul
O dată cu adaptarea organizării bisericești la noua împărțire administrativ-teritorială a Imperiului Roman, în secolul IV, provincia politică cu granițe geografice determinate va fi unitatea teritorială bisericească în care va păstori mitropolitul ce își avea reședința în capitala provinciei respective. Prin unirea mai multor provincii s-a format unitatea administrativ-teritorială numită dioceză, a cărei capitală nu putea să fie decât una din capitalele provinciilor care era considerată centrul politic și administrativ al întregii unități teritoriale respective. Astfel, apare o nouă unitate bisericească care era superioară celei de mitropolit, adică demnitatea de exarh.
Mitropoliții din capitalele diocezelor se bucură de o cinste mai mare decât cei din capitalele provinciilor, recunoscându-li-se o întâietate de onoare și un drept jurisdicțional corespunzător noii demnități. Mitropoliții din capitalele diocezelor devin căpetenii bisericești ale diocezelor respective, fiind denumiți exarhi pentru întreg teritoriul diocezei care, din punct de vedere al organizării administrativ-teritoriale bisericești se vor numi exarhate. Primele canoane care vorbesc despre această demnitate sunt canoanele 2 și 6 ale Sinodului II ecumenic, care au confirmat și statornicit drepturile mai vechi, pe cale de obicei, la nivelul diocezan, ale episcopilor de Alexandria, Roma și Antiohia, iar prin următorul canon 7 al aceluiași sinod ecumenic s-a confirmat jurisdicția noilor unități teritoriale bisericești, adică a exarhatelor. Independenți unii de alții și egali între ei, o dată cu apariția sistemului patriarhal, exarhii rămân numai cu titlul lor onorific.
În colecția de canoane a lui Ioan Scolasticul, despre exarhi se vorbește în titlul XV : ,,Despre faptul că episcopul nu trebuie mișcat de patima mâniei, să fie gata să afurisească pe cei care-l supără, sau să bată vreun credincios care păcătuiește. Trebuie ca acela care este afurisit și are ceva împotriva episcopului său, să se adreseze, dacă vrea, mitropolitului. Iar dacă mitropolitul nu-i este favorabil, să fie examinat de exarhul regiunii sau de episcopul cetății împărătești. Iar dacă un cleric este în ceartă cu alt cleric, să nu se adreseze unui episcop din afară (strain), ci episcopului lor”.
c)Mitropoliții
Conform principiului căruia organizarea bisericească trebuie să se adapteze după cea de stat, Sinodul I ecumenic a hotărât ca în cadrul eparhiei sau provinciei politice să ființeze mitropolia, ca unitate administrativ-bisericească ce cuprinde mai multe cetăți și este condusă de un mitropolit. Astfel, organizarea sistemului metropolitan (can. 34 apostolic, 4, 6 Sin. I ecumenic, 2, 6-II ecumenic, 8-III ecumenic, 36 Trulan, 9, 16, 19 Antiohia, 17, 86 Cartagina) din secolul IV a consolidat dezvoltarea și organizarea Bisericii, iar episcopul din Capitala politică a provinciei, numindu-se mitropolit, s-a bucurat de un drept onorific și jurisdicțional față de ceilalți episcopi. La această situație s-a ajuns în mod firesc, pentru că, din motive de ordin practic, Biserica ,,și-a adaptat și ea circumscripțiile bisericești la împărțirea administrativ-teritorială a Statului, făcând ca unei provincii să-i corespundă o mitropolie, unei dioceze-un exarhat, iar unei prefecturi-un patriarhat”, ceea ce a determinat ,,ca episcopii din teritoriul unei mitropolii să-și piardă autocefalia, recunoscând de căpetenie pe episcopul Capitalei, adică pe mitropolit, păstrându-și însă fiecare jurisdicția deplină asupra eparhiei respective, adică autonomia”.
În textul canoanelor sunt amintiți cei care aveau o jurisdicție anumită și așa-numiții mitropoliți onorifici, care erau însă subordonați mitropolitului provinciei ; în raport cu ceilalți episcopi, mitropoliții onorifici se bucurau de o precădere de onoare. În cuprinsul Nomocanonului, despre Mitropolit există dispoziții în următoarele titluri :
Titlul II, unde se prevede : ,,Despre cinstea stabilită prin canoane și prin gramata împărătească ce trebuie dată mitropoliților. De asemenea despre faptul că nu se cuvine ca ei să răpească altuia enoria (eparhia) cuvenită nici să împartă o eparhie în două”.
Titlul VII : ,,Despre faptul că episcopul trebuie hirotonit de mitropolit și de toți episcopii care se află în eparhie ; fie că sunt de față, fie că-și dau acordul în scris…”.
Titlul XIII : ,,Despre faptul că episcopul nu trebuie să ceară de la împărat cele ce nu se cuvin, nici să meargă la împărat fără voia mitropolitului, ci să transmită cererile pentru cele cuvenite prin diaconii săi. Iar dacă, totuși, va trebui să meargă la împărat, să se înarmeze cu scrisori de la mitropolit și de la tot sinodul”.
d)Arhiepiscopii
Pe lângă demnitatea de mitropolit apare și demnitatea de arhiepiscop (άρχιεπίσκοπος), demnitate pe care, în cuprinsul canoanelor, o întâlnim abia în secolul V (Can. 26, 30, Sinod IV ecumenic). Această denumire reprezintă un titlu onorific bisericesc ce se dădea acelor episcopi care ocupau scaune importante, adică acelor ierarhi care aveau autoritatea canonică asupra unei circumscripții mai mari, având sub jurisdicția lor mai multe episcopii, cum a fost cazul episcopului din Alexandria, al celui din Constantinopol și al altora, a căror autoritate s-a ridicat deasupra celei de mitropolit. Ca și în cazul mitropoliților, ,,au existat și arhiepiscopi onorifici, arhiepiscopi autocefali, ca întâistătători ai Bisericilor autocefale de nivelul unor exarhate, cum este cazul Bisericii din Grecia, sau al unor mitropoliți, cum este cazul Bisericii din Cipru”.
Despre arhiepiscopi, în cuprinsul Nomocanonului se relatează în titlul XVI, unde se prevede : ,,Permitem să se dea numai acele daruri, de către episcopii hirotoniți, care sunt cuprinse în această lege. Prin urmare, poruncim prea fericiților arhiepiscopi și patriarhi, adică celui al Vechii Rome, celui al Constantinopolului și Alexandriei, celui al Theopolitaniei (Antiohiei și Ierusalimului) că, dacă există obiceiul ca episcopii și clericii să dea la hirotonia lor 20 livre de aur, numai acest dar să-l dea, așa cum este obiceiul, și nu mai mult…”.
e)Episcopii
Ca urmași direcți ai Sfinților Apostoli, episcopii constituie baza organizarii Bisericii întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos și, precum Sfinții Apostoli, și episcopii sunt egali între ei și independent în administrarea eparhiilor lor. Când apăreau însă probleme de interes general, care depășea posibilitatea de rezolvare a unui singur episcop, atunci, ca și Sfinții Apostoli, se adunau în Sinod și hotărau împreună.
Ca urmași direcți ai Sfinților Apostoli, episcopii au păstrat succesiunea apostolică, neîntrerupt până în zilele noastre, ca purtători și propovăduitori ai credinței. Fiind cel care păstrează plenitudinea preoției, episcopul este ,,reprezentant deplin al lui Hristos, Arhiereul Unic și unificator. Căci Hristos îl învestește pe acesta nu numai cu harul și cu răspunderea săvârșirii Tainelor, ci și cu îndreptățirea de a hirotoni preoți și diaconi în eparhia sa, pentru ca aceștia, având preoția prin el, să stea sub ascultarea lui”.
Potrivit canoanelor 1 apostolic, 4 al Sin. I ecumenic, 3 al Sin. VII ecumenic, 13 al Sin. de la Cartagina, episcopul trebuie hirotonit de doi sau trei episcopi, cu succesiune apostolică și jurisdicție legală. Episcopul poate judeca, în eparhia lui, atât pe clerici și monahi, cât și pe laicii care se fac vinovați de abateri de la credință, morală și disciplină.
Din Colecția de canoane a lui Ioan Scolasticul despre episcop vorbesc următoarele titluri: 3, 5, 6, 7, 8, 9, 16, 20, 29, 30, 31, 33, 37, 45, 49. Să vedem la ce se referă fiecare dintre ele :
Titlul III : ,,Despre felul că nu se cuvine ca episcopul să se afle nechemat în afara eparhiei revenită lui spre administrare, decât numai pentru proprietatea pe care o are, nici să nu hirotonească în afara eparhiei”.
Titlul V : ,,Despre faptul că episcopul are putere să administreze averile Bisericii prin intermediul preoților și al diaconilor ; să folosească pe credincioși drept iconomi și să achite cu grijă, celor ce se cuvin, datoriile, să-și ia și el cele necesare și, dacă este nevoie, să dea și rudelor și celorlalți oameni iscusiți, care se află în această stare a dreptului, să le dea precum dă celor săraci ; de asemenea să dea și altora dacă au nevoie”.
Titlul VI : ,,Despre faptul că nu trebuie ca episcopul care este pe punctul de a se muta la Domnul să hirotonească în locul său alt episcop, pe cine va vrea el ; nici să lase cuiva demnitatea sa episcopală”.
Titlul VII : ,,Despre faptul că episcopul trebuie ales de mitropolit, împreună cu episcopii care se află în eparhie ; fie că sunt de față, fie că-și dau acordul în scris ; de asemenea despre faptul că nu se permite mulțimilor să facă alegerile episcopilor ; de asemenea, că nu trebuie așezați episcopi în cătune și sate, ci să fie doar în trecere”.
Titlul VIII : ,,Despre faptul că hirotoniile episcopilor nu trebuie să se amâne mai mult de trei luni ; cei chemați dintre laici la această slujbă, trebuie să fie cercetați mai mult timp și să fie trecuți prin aceleași Biserici ; dacă cei ce conduc aceste treburi bisericești schimbă rânduiala, ce trebuie să li se facă”.
Titlul IX : ,,Despre eunucul care nu s-a castrat singur : dacă este vrednic să fie episcop, să nu fie împiedicat. Nici cel șchiop sau chior să nu fie împiedicat, ci numai cel surd și orb, ca să nu păgubească treburile Bisericii”.
Titlul XVI : ,,Despre episcopii care sunt acuzați și despre cei ce pot sau nu să-i acuze. Despre faptul că episcopul pe nedrept destituit, să nu fie împiedicat să rămâna în alte orașe. Despre faptul că nu trebuie hirotonit un alt episcop în locul celui caterisit, dacă cel caterisit cere rejudecarea procesului sau un arbitru al judecății”.
Titlul XIX : ,,Despre faptul că episcopul nu trebuie să primească clerici străini și să-i înalțe în rang ; un cleric nu trebuie să fie angajat în bisericile a două orașe, nici să lucreze împotriva canoanelor”.
Titlul XX : ,,Despre faptul că clericii nu trebuie, împotriva voii episcopului, să părăsească localitatea. Nu trebuie, fără scrisorile lui, să fie primiți în alt oraș ca să liturghisească, ci degrabă să se întoarcă în enoria lor. Dacă nu voiesc, să se caterisească”.
Titlul XXIX : ,, Despre faptul că episcopul, clericul sau laicul nu trebuie să disprețuiască consumul cărnii, căsătoria ; nici să se ridice împotriva celor care se folosesc corect de ele”.
Titlul XXX : ,,Despre faptul că episcopul sau clericul, sau laicul, nu trebuie să se afle printre cei ce joacă zaruri ; să nu petreacă în cârciumi și în beții ; nici să disprețuiască pe frații care-l invită, nici să înșele, nici să-și bată joc de frații cei slabi”.
Titlul XXXI : ,,Despre faptul că episcopul sau preotul, sau laicul, nu trebuie să dezlege posturile transmise Bisericii. În Postul Mare, să nu facă amintirea Sfinților sau să se aducă pâine (Sfânta Liturghie), afară numai de duminici și sâmbete. Nici căsătorii să nu se săvârșească în Postul Mare, sau să se serbeze ziua de naștere”.
Titlul XXXIII : ,,Despre faptul că nu se cuvine să fie primit în cler sau în mănăstire, fără voia stăpânului, un rob ; trebuie ca asceții să se supună episcopilor ; ei nu trebuie să părăsească locurile în care au fost înscriși, nici să intre în mănăstiri fără aprobarea episcopului”.
Titlul XXXVII : ,,Despre episcopii hirotoniți fără rânduială și despre eretici și despre cei care se alipesc de ei ; și despre faptul că nu trebuie nici să postească cineva împreună cu ereticii sau cu iudeii, nici să se roage, nici să țină sărbătoare împreună cu ei ; nici să ia binecuvântare de la ei, nici să intre în sinagogile lor, nici să aducă jertfă în ele ; untdelemn sau vreun lucru oarecare”.
Titlul XLV : ,,Despre hoți, profanatori de morminte și despre preoții care jură. Despre episcopii și preoții căzuți în desfrâu ; despre cei surprinși furând și despre cei ce lovesc pe episcopi”.
Titlul XLIX : ,, Despre faptul : când și de câte ori trebuie să se țina sinod în fiecare eparhie ; despre faptul că episcopul nu trebuie să lipsească de la sinoade, afară de cazul când este nevoit”.
f)Preoții
În temeiul doctrinei canonice ortodoxe, prin actul hirotoniei se dă persoanei respective calitatea harică, capabilitatea exercitării puterii bisericești pe măsura treptei pentru care a fost hirotonit, iar prin actul juridic al instituirii în oficiu (instalare la preoți, întronizarea la episcopi) se acordă îndreptățirea exercitării puterii bisericești. Prin urmare, puterea bisericească se conferă preoției de instituire divină, prin actul hirotoniei.
Referindu-se la caracterul indelebil al hirotoniei, un dogmatist al Bisericii noastre afirmă că ,,harul hirotoniei rămâne pentru totdeauna în cel hirotonit (I Tim. 4, 14) ; unul ca acesta nu mai poate devein mirean. El rămâne în starea de cleric toată viața. Pentru abateri de la îndatoririle preoțești, diaconul și preotul pot fi opriți de la exercitarea funcțiunilor preoțești, dar harul hirotoniei nu poate fi luat. Prin depunerea din treaptă, pentru abateri morale sau prin căsătorie, pentru grave abateri morale și de credință, sau pentru schism și erezie, harul preoției în respectivii este nelucrător. Prin caterisire, respectivul este adus în treapta de mirean simplu, sau monah simplu, sau pur și simplu îndepărtat de Biserică pentru motive de erezie, prin anatemă și excomunicare. Principiul nerepetării hirotoniei a fost respectat de Biserica Ortodoxă chiar și când a fost vorba de hirotoniile săvârșite de schismatici și de anumiți eretici (nu de toți), primite prin iconomie”.
Cu privire la preoți, Colecția de canoane a Sfântului Ioan Scolasticul cuprinde dispoziții în următoarele titluri :
Titlul X : ,,Despre cei hirotoniți preoți sau episcopi, care nu și-au luat în primire slujba, pentru că n-au fost primiți în orașul pentru care au fost desemnați, fie din cauza lor, fie din cauza altora ; despre episcopii care, după hirotonie neglijează poporul și clerul”.
Titlul XII : ,,Despre faptul că episcopul nu trebuie să-și părăsească orașul său și să ocupe tronuri străine, cu situație mai buna, chiar dacă nu este primit de orașul pentru care a fost hirotonit. Nu se cade să meargă din oraș în oraș, nici clericul”.
Titlul XXI : ,,Despre horepiscopi și presbiterii de la sate ; despre slujba pe care trebuie s-o facă ; despre faptul că episcopul nu trebuie să fie coborât la treapta de presbiter”.
Titlul XXII : ,,Despre faptul că preoții și toți cei ce sunt în cler să se supună episcopilor și să nu săvârșească nimic împotriva voii lor”.
Titlul XXVII : ,,Despre faptul că preotul nu trebuie să-și lase soția sub pretextul cuvioșiei : cel necăsătorit nu trebuie să se căsătorească după hirotonie. Se poate căsători numai dacă cel hirotonit anunță înainte de hirotonie că se va căsători”.
Titlul XXVIII : ,,Despre faptul că preotul nu trebuie să aibă femeie subintrodusă, afară de cele care nu prezintă bănuială ; nici să contracteze a doua căsătorie, nici să asiste la serbările de nuntă ; nici creștinii să joace la nunți”.
Titlul XLVII : ,,Despre clericii care nu se împărtășesc la Sfânta Liturghie. Despre cei care nu vin la biserică trei duminici și nu participă la sfintele adunări. Despre faptul că Sfânta Liturghie nu trebuie să se săvârșească în case, iar în biserici să nu se săvârșească chefuri și ospețe”.
Din aceste dispoziții canonice și nomocanonice se constată că, în cadrul Bisericii Ortodoxe, unitățile administrativ-teritoriale bisericești, parohia, eparhia, arhiepiscopia, mitropolia, exarhatul și patriarhia s-au organizat în limitele împărțirii administrativ-teritoriale politice, fiecare din ele desfășurându-și activitatea de organizare și funcționare, la nivelul stadiului ajuns în cadrul teritorial ce-i aparținea.
II.3.2. Organele colegiale
Asupra problemelor care interesau Biserica în general, Sfinții Apostoli au hotărât întotdeauna, de comun acord, un sinod. Urmașii lor, episcopii, ori de câte ori s-au ivit controverse, erezii sau schisme, s-au întrunit în sinoade particulare și ecumenice, unde, împreună, sub puterea Sfântului Duh au cercetat problemele, au fixat doctrine și au elaborat canoane pentru întărirea disciplinei care era necesară bunului mers în organizarea și dezvoltarea Bisericii. Dovada grăitoare în sensul acesta avem Sinodul Apostolic, relatat de Faptele Apostolilor, cap. XV. Acolo își are originea faptul că puterea bisericească, pentru întreaga Biserică, se exercită de către Sinodul ecumenic, care este organul colegial suprem de legiferare și disciplină în toate chestiunile dogmatice, de cult, administrație și organizație.
Sinodul ecumenic este organul care formulează învățătura Mântuitorului Iisus Hristos ce se cuprinde în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Sinodul ecumenic este alcătuit din ,,toți Episcopii, Mitropoliții și Patriarhii Bisericilor Ortodoxe”. Canonul 34 apostolic, care consacră acest principiu al sinodalității, prevede : ,,Episcopii fiecărui neam se cuvine să cunoască pe cel dintâi dintre dânșii și a-l socoti pe el cap și nimic mai însemnat să nu facă fără învoirea aceluia ; și fiecare să facă numai cele ce se referă la eparhia sa și la satele supuse ei. Dar nici acela să nu facă nimic fără învoirea tuturor. Fiindcă așa va fi unire și se va slăvi Dumnezeu, prin Domnul, întru Duhul Sfant”. Aceluiași principiu îi da expresie și can. 37 apostolic, 3, 5, 6 ale Sinodului I ecumenic, canoanele 2 și 6 ale Sinodului II ecumenic, 17 Ancira, 21 Gangra, 1, 3, 4, 6 Antiohia, 40 Laodiceea și altele.
Sinodalitatea ierarhiei reprezintă comuniunea persoanelor înzestrate cu o slujire specială în Biserică, slujire care are character întreit : de a învăța, de a sfinți și de a conduce pe credincioși la mântuire. Autoritatea deciziilor Sinodului ecumenic izvorăște din însăși puterea Întemeietorului Bisericii și se revarsă în mod continuu prin intermediul Apostolilor, asupra întregului Episcopat. Sinoadele ecumenice sau locale au fost organele prin care Biserica și-a manifestat poziția față de problemele vremii respective, reglementând situațiile apărute, prin norme pozitive, iar dacă de la ultimul Sinod ecumenic (787) și până astăzi nu s-a întrunit un nou sinod ecumenic, Biserica a lucrat în baza așa-numitului ,,Consensus Ecclesiae dispersae”, care reprezintă înțelegerea Bisericii, neîntrunită în sinod ecumenic, în privința învățăturii ortodoxe, înțelegere care are aceeași autoritate ca și hotărârea unui sinod ecumenic.
Potrivit canonului 34 apostolic, care hotărăște că nici un episcop nu poate face ceva mai important fără știrea primului dintre episcopi, după cum nici acesta nu poate să facă nimic fără știrea celorlalți, atunci când se iveau probleme mai importante în cadrul unei Biserici particulare, episcopii acelei Biserici se adunau în sinod spre a hotărî împreună asupra problemelor care se iveau pe teritoriul lor. De altfel, potrivit canonului 37 apostolic, episcopii unei Biserici autocefale erau datori să se întrunească în sinod, de două ori pe an, primăvara și toamna ,,ca să cerceteze laolaltă dogmele dreptei credințe și să hotărască în privința controverselor bisericești ce se vor ivi”. După adoptarea de către Biserică a unor unități mai mari decât mitropolia (exarhatul, patriarhatul), întâistătătorilor acestor unități le-a revenit îndatorirea de a convoca la asemenea sinoade pe ierarhii imediat subordonați : exarhii pe mitropoliți, iar patriarhii pe exarhi. Hotărârile luate în aceste sinoade deveneau obligatorii pentru toate unitățile bisericești care făceau parte din cea mai mare unitate bisericească, la care ajunsese Biserica, urmând în organizarea ei organizarea administrativ-politică a Statului respectiv.
Dreptul de a convoca un sinod ecumenic îl are Biserica prin patriarhii și întâistătătorii ei, iar dreptul de a participa la un astfel de sinod îl au toți episcopii dreptmăritori din întreaga Biserică. Orice hotărâre elaborată de un sinod ecumenic este obligatorie pentru orice membru al Bisericii, iar pentru că sinoadele ecumenice au fost convocate de către împărații timpului respectiv, iar hotărârile acestor sinoade au fost aprobate de către puterea de Stat, ele au fost recunoscute ca obligatorii și ca legi civile. Împăratul Justinian, prin Novela 131, cap. I, recunoaște dogmele sinoadelor ecumenice drept cuvântul lui Dumnezeu și canoanele ca legi ale Statului.
Scopul principal al întrunirii sinoadelor ecumenice a fost, pe de o parte, acela de a apăra dreapta învățătură a Bisericii și de a stabili principiile în baza cărora aceasta să-și impună disciplina necesară pentru păstrarea unității și ordinii, în toată lucrarea ei. Recomandând colaborarea prin dragoste, între conducătorii diferitelor Biserici autocefale, ca egali, Sinoadele ecumenice s-au dovedit ca cei mai fideli interpreți ai învățăturii Mântuitorului Hristos, așa cum se desprinde din Sfânta Scriptură și din Sfânta Tradiție. Raportându-se la împrejurările și la cauzele care au determinat convocarea lor, se poate spune că sinoadele ecumenice au fost o operă de interes comun și de colaborare între cele două corpuri, cel bisericesc și cel politic ; așa se explică faptul că dispozițiile împărătești, referitoare la probleme bisericești au intrat în cuprinsul Colecției de 87 capitole, a Nomocanonului în 50 de titluri și a Nomocanonului în 14 titluri.
În concluzie, se poate spune că prin sinodalitate se înfăptuiește slujirea reciprocă a tuturor, se ține permanent legătura între membrii Bisericilor creștine, se realizează înțelegerea între acestea, se caută și se găsesc în comun mijloacele care trebuie folosite în problemele bisericești și statornicesc tot în comun norme obligatorii pentru toți.
II. 4. Exercitarea puterii bisericești
II.4.1. exercitarea puterii învățătorești
Ca să împlinească lucrarea ei de sfințire a lumii, Biserica este înzestrată cu putere și mijloace pentru a continua cele trei slujiri mântuitoare ale Fiului lui Dumnezeu : de a învăța cuvântul adevărului, de a sfinți și de a conduce pe credincioși la mântuire. Potrivit doctrinei canonice a Bisericii Ortodoxe, prin actul hirotoniei se dă persoanei respective calitatea harică, capabilitatea exercitării puterii bisericești, pe măsura treptei pentru care a fost hirotonit.
Pentru Dreptul bisericesc, hirotonia este și un act juridic. Prin actul juridic al instalării în oficiu a preotului și al întronizării în oficiu a episcopului se acordă acestora îndreptățirea exercitării puterii bisericești. În virtutea stării lui harice superioare, cel hirotonit de autoritatea competentă bisericească devine membru al Bisericii conducătoare și are capacitatea de a exercita puterea bisericească în cele trei forme de manifestare : puterea învățătorească, puterea sfințitoare și puterea jurisdicțională sau conducătoare.
Puterea învățătorească consta în a-i învăța pe credincioși adevărurile de credința, spre a se împărtăși din tezaurul de învățătură al Revelației divine, de a păstra intact, curat și nealterat acest tezaur și de a-l feri de interpretări greșite și dăunătoare.
În cadrul unei Biserici locale, propovăduitorul și păstrătorul adevăratei credințe ortodoxe este Sinodul episcopilor Bisericii respective. În cadrul eparhiei sale, în baza plenitudinii preoției, exercitarea puterii învățătorești sau a lucrării de propovăduire a cuvântului dumnezeiesc revine, în primul rând, episcopului. El este întâiul propovăduitor și supraveghetor al dreptei credințe, în cuprinsul Eparhiei pe care o conduce. În cadrul parohiei, cel dintâi care are datoria de a păstra și propovădui cuvântul Adevărului este preotul.
Una din condițiile pe care episcopul, preotul și diaconul, în calitate de ajutător al acestora, trebuie să o îndeplinească la primirea Tainei hirotoniei, este știința de carte. Celui hirotonit i se pretinde o adâncă și temeinică cunoaștere a învățăturii de credință a Bisericii și a culturii vremii sale.
În capitolul 42 al Colecției în 87 de Capitole, cuprins în Titlul XXI al Nomocanonului se precizează : ,,Nu poate fi cleric un agramat, nici cel care a contractat căsătorie interzisă de sfintele canoane. Nu permitem să se hirotonească altfel de clerici, ci numai dacă știu carte, dacă au credința și viața curate și nu au contractat căsătorie interzisă de lege sau de dumnezeieștile canoane”.
Organism în care se continuă misiunea învățătorească a Mântuitorului Hristos, Biserica are ca funcție esențială propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe au statornicit norme privitoare la dreptul, obligația și conditiile ce trebuiesc îndeplinite de slujitorii altarului în activitatea lor de învățători și propovăduitori ai dreptei credințe.
II.4.2. exercitarea puterii sfințitoare
Mântuitorul Iisus Hristos a trimis pe Sfinții Apostoli nu numai să învețe cuvântul lui Dumnezeu, ci să și boteze, adică să mijlocească harul dumnezeiesc, cel nevăzut, prin diferite forme văzute. Puterea sfințitoare se capătă prin Taina Hirotoniei. Prin punerea mâinilor și invocarea Duhului Sfant, Sfinții Apostoli au transmis această putere episcopilor care, la rândul lor, au transmis-o preoților.
În baza deplinătății puterii sfințitoare primită prin hirotonie canonică, episcopul săvârșește toate cele șapte Sfinte Taine, instituite de însuși Întemeietorul Bisericii, precum și toate ierurgiile instituite de Biserică ; în timp ce preoții săvârșesc numai șase Sfinte Taine, neputând săvârși Hirotonia și ierurgiile care sunt rezervate exclusiv episcopului (cum ar fi Sfințirea Sfântului și Marelui Mir, sfințirea Antimiselor). Episcopul deține, deci, deplinatatea puterii bisericești. De aceea vom aminti câteva dispoziții cuprinse în Nomocanonul în 50 de titluri, referitoare la hirotonia episcopului.
În Titlul VIII : ,, Cel rânduit a fi hirotonit, trebuie să primească hirotonia în răstimp de șase luni, dacă din cauza celor ce emit decretul, se face întârziere”.
Titlul X : ,,Nu trebuie să fie rânduit cleric acela care, pentru un motiv oarecare, se abține de la Taine și de la Liturghie”.
Titlul XIX : ,,Nu trebuie să se hirotonească clerici peste măsură de mulți și să rămână nerepartizați”.
La hirotonia în episcop este necesară prezența a doi, trei episcopi, cu succesiune apostolică și jurisdicție legală. Prezența acestora mărturisește și dă garanție pentru credința ortodoxă a celui hirotonit în episcop. Puterea sfințitoare s-a manifestat în episcopat și continuă să se transmită până în zilele noastre, prin succesiunea apostolică.
II.4.3. exercitarea puterii jurisdicționale
Prin exercitarea puterii jurisdicționale se înțelege exercitarea puterii legislative în Biserică, judecarea încălcărilor legilor bisericești și supravegherea administrării bunurilor bisericești.
Puterea jurisdicțională bisericească se exercită sub trei forme : de legiferare, de disciplinare și de execuție sau de administrare. Ea se confer pe baza celei sacramentale, și numai în limitele acesteia, ,,arhiereilor în limitele arhieriei sau episcopatului, preoților în limitele presviteratului și diaconilor în limitele diaconatului”.
În virtutea autonomiei eparhiale, ,,fiecare episcop are dreptul de exclusivitate în eparhia respectivă, exercitând puterea bisericească în toate laturile ei de manifestare, independent de oricare alt episcop, dar dependent de Sinodul Episcopilor Bisericii respective”.
Organul special învestit cu puterea jurisdicțională a fost episcopul pentru eparhia sa, prin gramata mitropolitului, preotul pentru parohia încredințată lui spre păstorire, prin ,,missio canonica” (singhelia). Referitor la exercitarea puterii jurisdicționale, Nomocanonul în 50 de titluri are urmatoarele prevederi :
Titlul I : ,,În vederea menținerii ordinii, să se țină canoanele celor patru sinoade. Jurisdicția patriarhilor și a episcopilor eparhioți trebuie să se păzească conform rânduielilor stabilite în ele”.
Titlul VIII : ,,Economul sau administratorul unei case strălucite (al unor bunuri), nu trebuie sa evite pe episcop, ci trebuie să dea seama de activitatea lui”.
Titlul XIII : ,,Episcopul nu trebuie să petreacă mai mult de un an în afara Bisericii sale, să nu călătorească fără scrisori de recomandare, nici să meargă la împărat înainte de a veni la Prea Sfințitul Patriarh sau la apocrisiarii în a cărui dioceza este”.
Titlul XIV : ,,Nici un cleric sau monah nu trebuie să fie administratorul unor bunuri străine, supraveghetor al treburilor publice, girant sau îngrijitor al unei case”.
Titlul XV : ,,Nu-i este permis unui magistrat civil sa judece probleme bisericești. Dacă chestiunea este bisericească, autoritățile laice să nu aibă nici un amestec, ci episcopul s-o judece după sfintele canoane”.
Cele trei slujiri ale Mântuitorului Hristos, lăsate moștenire urmașilor Săi de a învăța, de a sfinți și de a conduce, nu pot fi despărțite în mod real una de alta, căci în fiecare sunt implicate și celelalte două și nici una nu se poate înțelege fără celelalte.
Puterea bisericească se conferă preoției de instituire divină prin actul hirotoniei. Jurisdicția este condiționată de treapta respectivă a preoției în care cineva a fost hirotonit. Cele patru principii fundamentale : ierarhic, sinodal, al autocefaliei și autonomiei au caracterizat întreaga formă de conducere și viața organizatorică a Bisericii primare, și au rămas până astăzi criterii de măsurare a canonicității și bazelor canonice ale organizării fiecărei Biserici Ortodoxe.
II. 5. Administrarea bunurilor bisericești
II.5.1. administrarea bunurilor bisericești
Așa după cum afirma Înalt Prea Sfințitul Antonie, fostul Mitropolit al Ardealului, bunurile materiale, ,,în teologia și în viața Bisericii Ortodoxe, au jucat întotdeauna rolul principal în exercitarea slujirii”. De asemenea bunuri materiale, care formează averea Bisericii, Biserica are nevoie pentru viața ei externă și pentru a-și putea atinge scopul ei în lume. Averea Bisericii s-a format din ,,darurile de bună voie ale unor creștini înstăriți și evlavioși, constând din bani, diferite obiecte, produse ale câmpului, iar mai apoi din averi mobile și imobile, îndeosebi moșii”, toate oferite în vederea întâmpinării nevoilor bisericești.
După ce creștinismul a fost recunoscut ca religie de stat, prin edictul dat de împăratul Constantin cel Mare, în 313, posibilitatea de manifestare a credinței nu mai era primejduită, iar Biserica a putut să se organizeze și administreze în mod liber, bucurându-se și de faptul că, prin același edict, s-a dispus ca să se restituie Bisericii toate averile de care a fost păgubită în vremea anilor de prigoană a împăraților persecutori.
Față de această avere, Biserica își asumă dreptul ,,de a o administra și întrebuința, potrivit scopului ei, de a avea grijă să nu se folosească în alte scopuri sau să se înstrăineze, decât doar în anumite cazuri excepționale, prevăzute limitativ în canoane și legi”. Potrivit dreptului roman existau mai multe posibilități de dobândire de proprietăți pentru Biserică. În calitatea lui de întâistătător al eparhiei, dreptul Bisericii de a dobândi și administra bunurile bisericești revenea episcopului fiecărei eparhii (canon 38 apostolic).
Ca unul care a acționat asupra întregii vieți bisericești sub toate aspectele ei, împăratul Justinian s-a îngrijit și de partea materială a Bisericii ,,înzestrând-o cu moșii și alte bunuri, dându-i însemnate subvenții din tezaurul public pentru întreținerea clerului și a cultului, precum și pentru întreținerea instituțiilor de caritate ale Bisericii, care deveniseră numeroase și se organizaseră pe timpul lui sub formă de societăți de asistență socială”. El a ,,codificat toate aceste legi care se refereau la privilegiile averii bisericești, elaborând de asemenea, mai multe legi de acest fel”.
În Nomocanonul patriarhului Ioan Scolasticul, despre averea Bisericii și administrarea ei, se găsesc dispoziții în următoarele titluri :
Titlul I : ,,În plus, poruncim să se păzească posesiunile tuturor bisericilor și ale altor case venerabile ; conducătorii lor să nu fie supuși la indiferent ce slujbe înjositoare, să nu fie exilați temporar, și să nu suporte sarcini extraordinare. Dacă este nevoie de pavarea drumurilor, de construcția podurilor, acest lucru să-l facă Sfintele Biserici și celelalte case venerabile, după exemplul ctitorilor”.
Titlul VIII : ,,Daca vreunul dintre oamenii Bisericii, caruia i s-a încredințat o anumită administrare, moare înainte de a da seama de lucrul său și de a depune cele ce era dator, poruncim ca moștenitorii săi să se supună obligației de a da seama și de a depune cele datorate”.
Titlul XXXIII : ,,Interzicem cu tot dinadinsul ca o mănăstire să fie transformată în reședință personală”.
Titlul XXXIV : ,,Dacă cineva, după ce s-a dedicat mănăstirii și după ce a obținut schima, ar dori să ducă viață privată, acesta să știe cum să se apere ; iar lucrurile pe care le-a avut când a intrat în mănăstire, să aparțină mănăstirii”.
Astfel, din toate aceste norme pe care le-am arătat, desprindem ideea că toate bunurile materiale de care se servește Biserica au caracter de bunuri obștești, a căror administrare trebuie să se facă cu grijă ,,potrivind normele din regulamentul Bisericii cu acelea din Legiuirile de Stat”.
II.5.2. Iconomii, administratori ai patrimoniului unităților bisericești
În exprimarea obișnuită, termenul „iconomie” înseamnă administrarea treburilor casnice sau gospodărirea unei case. După o altă concepție comună, acest termen exprimă activitatea de administrare a bunurilor materiale sau economice. Acest termen mai exprimă și noțiunea de întocmire sau constituire a unei realități. Și în sfârșit, termenul „iconomie” înseamnă și noțiunea identică cu cea de îndeplinire perfectă a unei acțiuni concrete sau abstracte.
Deoarece Biserica constituie continuarea în lume a operei de mântuire a Domnului nostru Iisus Hristos, Sfinții Părinți și teologia ortodoxă îm general atribuie și operei mântuitoare a Bisericii denumirea de „iconomie” și caracterizează astfel această iconomie ca iconomie mântuitoare, iconomie bisericească sau iconomie a Bisericii, etc.
Averea Bisericii, sub aspect juridic, constituie proprietatea Bisericii respective, în cadrul unității bisericești autocefale sau autonome. Ea cuprinde bunuri sacre, care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, și bunuri comune, pe care trebuie să le administreze episcopul, în calitatea lui de chivernisitor al întregii sale eparhii, ajutat de iconomi.
Iconom (ό όιχονόμος) este denumită acea persoană care stă în serviciul administrației episcopale centrale și care, mai precis, era însărcinat cu purtarea de grijă a întregii averi bisericești de care dispunea o eparhie. Recrutat de cele mai multe ori de către episcop din rândul preoților eparhiei sale, iconomul trebuia să exercite unele atribuții care au fost fixate prin canoanele 25, 26 de la Sinodul IV ecumenic și canonul 11 al Sinodului VII ecumenic ; iar dacă episcopul nu se îngrijea de numirea acestuia, Mitropolitul, în baza dreptului de devoluțiune, putea să-i numească episcopului respectiv un iconom.
Acesta singur, sau ajutat și de alte persoane, clerici inferiori, sub supravegherea episcopului, trebuia să administreze bunurile ce constituiau averea eparhiei. Pe lângă acești iconomi, pentru administrarea bunurilor mai multor eparhii, împăratul Justinian a creat funcția de hartular (notar), care era un fel de inspector al iconomilor eparhiali, priceput în întocmirea legală a actelor de administrare care deveniseră foarte numeroase, din pricina sporirii bunurilor bisericești.
O dată cu apariția, a organizării comunităților sub forma parohiilor, pentru o mai bună și mai ușoară chivernisire, administrația averii bisericești din parohia respectivă s-a dat în seama preotului paroh, pentru care el trebuia să dea socoteală în fața ierarhului său. Înmulțindu-se, cu vremea, obligațiile preotului în cadrul parohiei pe care o păstorea, pentru administrarea averii parohiale, s-a simțit nevoia ca, din rândul credincioșilor comunității, să fie aleși anumiți oameni vrednici și cinstiți, așa-numiții epitropi (bătrâni sau curatori)care, aleși de comunitate, să se îngrijească, sub supravegherea preotului paroh, de administrarea bunurilor parohiei pentru care vor răspunde în fața comunității și a chiriarhului locului.
Dorind ca să fie bună rânduială în administrarea averii bisericești în cuprinsul Imperiului, împăratul Justinian ,,a interzis episcopilor să se ocupe de administrarea acestor bunuri, dar i-a obligat să supravegheze activitatea iconomilor, iar patriarhilor le-a impus obligația de a supraveghea cu autoritate supremă buna administrare a averilor bisericești de pe cuprinsul Patriarhiei”.
În cuprinsul Nomocanonului în 50 de titluri, despre obligativitatea numirii și despre drepturile și obligațiile iconomului pentru administrarea averii eparhiale se află dispoziții numai în titlurile urmatoare : 8, 14, 19, și 24, iar în Colecția celor 87 de capitole, despre iconomi relatează capitollele : 14, 20, 25, 35, 60, 63, 70 și 85.
După cele relatate despre rolul iconomului în administrarea averii eparhiale, putem afirma că aspectul material-economic al vieții bisericești este situat în strânsă legătură atât cu nevoile lucrării bisericești, cu nevoile de viață ale clerului, cât și cu izvorul tuturor bunurilor menite ca să satisfacă aceste nevoi, adică cu munca și cu contribuția consimțită a credincioșilor.
II. 6. Disciplina bisericească
II.6.1. Delictele
II.6.1.1. Delicte împotriva credinței: apostazia, erezia, schisma
Asupra problemelor care interesau Biserica în general, Sfinții Apostoli au hotărât întotdeauna, de comun acord, în sinod, ceea ce au practicat și practică până astăzi urmașii lor, episcopii. Ori de câte ori s-au ivit controverse, erezii sau schisme, episcopii s-au întrunit și ei în sinoade particulare și ecumenice, unde, împreună, sub puterea Sfantului Duh, au cercetat problemele, au hotărât doctrina și au elaborat canoane pentru întărirea disciplinei, necesară bunului mers al activității Bisericii în organizarea și dezvoltarea ei.
Încă din perioada când s-a format ca societate religioasă, Biserica, pentru organizarea și buna desfășurare a activității sale, a simțit nevoia unei bune rânduieli și a unei discipline bazată nu numai pe norme religioase și morale ci și pe norme juridice, respectiv cele cuprinse în sfintele canoane. Așa se explică faptul că, autoritatea Bisericii, împotriva celor care încalcă sau se abat de la normele sale, a stabilit felurite și variate rânduieli pentru îndreptarea celor ce greșesc și pentru aducerea lor la calea unei viețuiri corecte, potrivit cu normele bisericești. Prima instanță disciplinară era episcopul, care judeca toate chestiunile bisericești și chiar civile între creștinii din cuprinsul eparhiei sale (can. 37 apostolic) ; apoi ca a doua instanță disciplinară era în Biserica ecumenică sinodul metropolitan (can. 34 Apostolic), după care, atunci când în organizarea Bisericii a luat ființă patriarhia, și cauza nu se definitivase la instanța a doua, ,,sinodul patriarhal constituie a treia instanță disciplinară”.
Ca unul care mărturisește credința, credinciosul, în viața lui de toate zilele, intră in relații cu tot felul de persoane sau alți factori care îl pot influența în privința convingerilor sale, determinându-l să-și piardă credința. Socotite ,,încălcări de legi prin care se săvârșește ceea ce este interzis sau se omite ceea ce este impus ca îndatorire”, delictele, atât cele generale (săvarșite și de clerici și de mireni), cât și cele speciale (săvârșite numai de clerici), se pedepsesc cu pedepse pe care Biserica, în baza dreptului ei divin și jurisdicțional, le aplică tuturor membrilor ei care se fac vinovați de asemenea delicte, pedepse care au valoare și putere obligatorie în toată Biserica. Între abaterile generale de la dreapta credință menționăm : apostazia, erezia și schisma.
Apostazia (ὰᴨoστασία) este una din abaterile bisericești grave prin care se înțelege lepădarea totală de credința creștină și acceptarea unei religii necreștine sau renunțarea la orice fel de religie. Măsura gravității ei se apreciază după intenția sau constrângerea vinovatului la comiterea ei. Astfel, potrivit canonului 62 apostolic, clericul care de frică omenească se va lepăda de Hristos, să fie îndepărtat din Biserică ; iar dacă își va tăgădui calitatea de cleric, să se caterisească ; și într-un caz și în altul, dacă se pocăiește, se va primi numai ca laic.
În privința laicilor, ,,care pe timpul tiranului Liciniu au căzut de la o credință, fără de silă și fără de răpirea averilor lor, sau fără de nici o primejdie sau ceva de acest fel, câți se vor căi sincer, să petreacă trei ani între ascultători și șapte ani să se prosterneze ; iar doi ani vor participa la rugăciune cu poporul, fără împărtășire”. Iar dacă apostazia a fost comisă în mod constrâns, laicul va fi oprit de la Sfânta Împărtășanie numai 12 ani, iar clericul, ,,dacă arată o căința adâncă își poate păstra numele și demnitatea de cleric, însă fără a mai putea săvârși vreodată lucrările sfinte”.
După împrejurări, însă, apostatului i se poate aplica și o pedeapsă mai ușoară, adică de a fi exclus de la Sfânta Împărtășanie pe un timp de 13 sau 12 ani, de la 10, 6, 3 sau chiar 2 ani, la care trebuie să adauge și un canon de pocăință din post și rugăciune, însoțit de metanii sau dacă este vorba de apostazie din constrângere, oprirea de la Sfânta Împărtășanie va oscila între 9 ani și 6 luni.
Din aceste dispoziții canonice reiese clar că Biserica a stabilit, după împrejurări, măsurile luate împotriva apostaților, căutând totdeauna să găsească o pedeapsă cât mai potrivită cu faptul în sine, ținându-se cont de împrejurările în care s-a săvârșit abaterea.
Erezia (άίρεσια-haeresis) este a doua abatere gravă de la dreapta credință a Bisericii creștine, prin care, în dreptul bisericesc, se înțelege ,,respingerea intenționată și îndărătnică a unei dogme fixate de Biserică sau ținerea la o părere dogmatică eretică reprobată de Biserică, abatere care, potrivit gravității ei se pedepsește cu anatema”. Biserica, prin aceste dispoziții cuprinse în canoane, dorește să ferească pe creștini de contagiunea spirituală cu ereticii.
În sens general, Biserica numește pe credincioșii de altă confesiune ,,eterodocsi”, care se împart în eretici și schismatici. Dacă ,,ereticii, zice Sfântul Vasile cel Mare, sunt cei ce se despart de Biserică și se îndepărtează de la dreapta credință, schismaticii sunt cei ce se abat de la disciplina bisericească, cei care rup unitatea Bisericii…”. Prin urmare, cu alte cuvinte, schisma ,,este o abatere în chestiuni mai mici sau nesupunerea față de conducerea legitimă bisericească, o dezbinare conștientă în cele administrative”.
Schisma este de două feluri : confesională, prin care se înțelege ,,despărțirea de Biserică din cauza înțelegerii deosebite a unor obiecte mai puțin importante ale învățăturii bisericești sau a unor obiecte mai usor de împăcat” (can. 1 al Sfântului Vasile cel Mare), și schisma bisericească, prin care se înțelege ,,refuzul de a asculta de autoritatea bisericească legală”. Dacă cei vinovați de schisma bisericească sunt clerici, ei se pedepsesc cu depunerea, iar dacă sunt laici se pedepsesc cu excomunicarea.
Pentru Biserică, schisma nu prezintă un pericol de neînlăturat, pentru că deosebirile ce-i despart pe schismatici de Biserică se pot îndrepta ușor și deci, în aplicarea măsurilor de pedepsire se începe cu admonestarea lor, care, dacă este cazul, se poate repeta de 3 ori (can. 31 apostolic), și numai după această măsură duhovnicească, schismaticilor li se va putea aplica excomunicarea, potrivit stării de abatere, dacă este recidivă sau nu.
Împăratul Justinian, prin multe constituții, cuprinse în unele capitole din Codex, Novele și Digeste, a declarat credința ortodoxă ca fiind singura credință din cuprinsul imperiului. Astfel, în titlul primului capitol din Codex, unde împăratul a reprodus legea ,,de fide catholica”, elaborată de Teodosie I (380), prin care creștinismul a fost declarat religie de stat, se spune : ,,De summa trinitate et de fide catholica, et ut nemo de ea publice contendre audeat” (despre suprema treime și despre credința universală și ca nimeni să nu îndrăznească să se ridice împotriva ei).
Împăratul Justinian a luat, de asemenea, măsuri și împotriva ereticilor, sancționându-i cu ,,exilarea, confiscarea de bunuri, etc., declarând chiar pe copiii acestora lipsiți de dreptul de moștenire, bunurile revenind statului dacă toți sunt eretici, iar dacă unii copii sunt ortodocși și alții nu, numai cei ortodocși se bucură de dreptul de a-i moșteni pe părinți”.
Colecția canonică în 50 de titluri cuprinde dispoziții referitoare la aceste delicte în următoarele titluri :
Titlul XXXIV : ,,Despre monahii și monahiile care încalcă promisiunea schimei (nu este lucru fără pericol, indiferent și fără bănuială faptul de a primi și a conviețui monahii cu monahiile ; despre lepădarea de credință) “.
Titlul XXXV : ,,Despre catehumenii căzuti de la credință care și-au călcat promisiunile (Despre Sfânta Împărtășanie, cui trebuie dată)”.
Titlul XXXVIII : ,,Despre faptul că nu trebuie primiți (cu ușurință în comuniune), cei care se întorc de la orice fel de păcate, nici cei excluși din comunitatea lor de eretici la Biserica catolică (ortodoxă)”.
Titlul XXXIX : ,,Despre cei care se întorc, după ce au jertfit sau au gustat din cele jertfite idolilor, fie că au fost nevoiți, fiind amenințați, fie din proprie inițiativă ; despre cei care au jertfit idolilor înainte de botez : dacă, după ce au primit botezul, pot fi aleși în cler ; despre cei care s-au ocupat cu astrologia, ghicitul și vrăjitoria ; despre cei care au purtat sau fac așa-zisele filacterii (bucăți de pergament, cu versete din Biblie, ce Evreii își pun pe frunte și pe brațul stâng în timpul rugăciunii) ”.
Astfel se poate constata că, ori de câte ori în sânul Bisericii apare dezbinarea, aceasta afectează unitatea creștină. Totdeauna, când a fost vorba de aplicarea unor pedepse pentru cei ce se depărtau de Trupul Bisericii, fie schismatici, apostați sau eretici, grija mare a Bisericii era ca să prezinte adevărata învățătură de credință la care trebuia să revină și s-o recunoască cei în cauză și, în cele din urmă, să aplice pedepsele care aveau în vedere îndreptarea păcătosului, totdeauna aplicându-se principiul ,,iconomiei”. În vremea noastră, refacerea unității creștine este un imperativ major. Adevărurile de credință au devenit factor de dialog între Biserici, iar problema păstrării dreptei credințe, singura cale de intrare în relație cu Dumnezeu, este de mare actualitate, ca o împlinire a rugăciunii Mântuitorului Hristos ,,ca toți cei ce cred în El să fie una” (Ioan, 17, 21) .
II.6.1.2. Delicte împotriva moralei: adulterul, conjurația împotriva autorității bisericești și a autorității de stat
În procesul său de desăvârșire morală, creștinul se bucură de ajutorul Bisericii, sub cupola și îndrumarea căreia își desfășoară el firul vieții sale morale. Conform învățăturii creștine, conviețuirea bărbatului cu femeia este un așezământ dumnezeiesc ce-și are începutul o dată cu crearea neamului omenesc (Facere 2, 18) .
Din punct de vedere juridic, căsătoria prin care se pune baza familiei, se întemeiază pe consimțământul liber al celor doi soți de a trăi împreună, iar religios, legământul capătă un caracter sfânt, binecuvântat fiind de Dumnezeu prin rugaciunile Bisericii și Taina respectivă.
În sens creștin, fidelitatea dintre soți trebuie să-și aibă ca bază obligația fundamentală de a fi credincios unul altuia, cu o dragoste sinceră și statornică. Ca Sfântă Taină, căsătoria, ca unire conjugală, este prin ea însăși indisolubilă. Căsătoria nu se poate desface decât în două cazuri, adică prin moartea fizică și cea moral-religioasă, care se produce prin adulter, păcat grav care constă în relația nelegiuită cu o soție sau un soț străin, și care mutilează unitatea organică a soților legitimi, viciază credincioșia, tulbura violent buna înțelegere și încredere reciprocă. Ca atare, adulterul este un delict împotriva morale creștine.
În viziunea Bisericii despre scopul căsătoriei, adulterul se socotește de aceeași gravitate ca și uciderea și este condamnat nu numai ca fapt, ci și ca intenție și dorință (Matei, 5, 27). Preotul care săvârșește adulter, conform sfintelor canoane, se pedepsește cu caterisirea. Potrivit legilor bisericești, ca și celor civile din dreptul greco-roman, adulterul este un delict și, ca atare, constituie pentru cei care sunt dovediți, un impediment la căsătorie.
Tot ca delict împotriva moralei este socotită și conjurația contra autorităților bisericești și a autorității de stat. În baza deplinătății stării harice pe care episcopul o deține în eparhie, cei ce nu respectă această autoritate a episcopului comit delictul de nesocotire a demnității harice și de încălcare a normelor canonice. Clericul care defaimă pe episcopul de care depinde, canonic, se caterisește, iar cel care se ridică împotriva episcopului său și face schismă se pedepsește cu anatema.
La ascultare și supunere față de autoritatea Bisericii sunt chemați toti credincioșii, căci a nu asculta și respecta dispozițiile bisericești înseamnă, pentru cei ce fac parte din Biserică, a se exclude singuri din mijlocul obștii creștine. Biserica recunoaște autoritatea stăpânirii pământești ca fiind instituită de Dumnezeu și propovăduiește deplina supunere conștientă față de această autoritate.
În cuprinsul Nomocanonului, dispoziții referitoare la delictele împotriva moralei, adulterul și conjurația împotriva autorității bisericești și a autorității de stat întâlnim în următoarele titluri :
Titlul I : ,,Poruncim să se țină rânduiala legilor, sfintele canoane bisericești, formulate și aprobate de cele patru sinoade, adică de cei 318 Părinți din Niceea ; de cei 150 din Constantinopol, de cei din Efes, în care a fost condamnat Nestorie și de cei din Calcedon. Pentru că noi păzim dogmele care au fost formulate în cele patru sinoade amintite ca pe Sfintele Scripturi…”.
Titlul XLI : ,,Despre cei care s-au despărțit fără motiv și s-au unit cu alții. Despre cei ce s-au întors de la desfrâu. Despre cea care s-a măritat cu alt bărbat înainte de a auzi de moartea bărbatului ei, plecat departe”.
Titlul XLII : ,,Despre cei ce trăiesc cu femei răpite și luate cu forța. Despre felul cum trebuie pedepsiți adulterinii și desfrânații. Despre fecioarele și roabele care desfrânează”.
Titlul XLIII : ,,Despre cei care au contractat mai multe căsătorii și despre cei care devin cu ușurință bigami. Despre cei ce sunt pe punctul de a păcătui, dar n-au căzut încă în păcat. Despre faptul că nimanui nu-i este permis să facă baie cu femeile”. Canonul 37 al Sfântului Vasile cel Mare stabilește în mod clar că : ,,cel ce trăiește în concubinaj cu femeia căsătorită sau logodită cu altul este vinovat de adulter”.
Din cuprinsul acestor dispoziții desprindem ideea că Biserica Ortodoxă, potrivit învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos, pe care au propovăduit-o apoi Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți cu toată grija și care se păstrează și se propovăduiește până astăzi prin reprezentanții ierarhiei bisericești, socotește că respectarea autorității bisericești și a autorității statului, cât și supunerea conștientă și deplină față de acestea, reprezintă una din cele mai importante datorii ale membrilor ei.
II.6.1.3. Delicte împotriva averii publice și bisericești: furtul și distrugerea
Furtul (χλοπή) este o abatere de la viața morală creștină care, pe de o parte, știrbește onoarea persoanei ce-l săvârșește, iar pe de altă parte, ofensează o altă persoană sau chiar societatea în care se întâmplă acest urât act. Însușirea pe ascuns de bunuri străine este un fapt dezaprobat și condamnat atât de autoritatea bisericească, cât și de cea a statului.
De cele mai multe ori, furtul, care se săvârșește din lăcomie, este însoțit de un alt mare păcat și anume, cel al distrugerii. Pedeapsa care se aplică în cazul acesta va fi de 40 de zile sau maximum de un an oprire de la Sfânta Împărtășanie, atunci când cel vinovat își va mărturisi singur furtul și până la doi ani, când se vădește de altcineva (can. 61 al Sfântului Vasile cel Mare, 41 Ioan Postitorul), iar când furtul se va săvârși cu vărsare de sânge, hoțul se va pedepsi ca pentru ucidere (can. 6 Grigorie de Nyssa).
În general, atât averea bisericească cât și cea publică constituie baza materială a întregului popor din cadrul unui stat. De aceea, canoanele ca și legile greco-romane respective, care au fost primite în nomocanoane, opresc, amenințând cu pedeapsă grea pe cei care înstrăinează, risipesc sau distrug averea publică și bisericească, iar cei vinovați se pedepsesc aspru (can. 38 apostolic).
Între calitățile care se cer celui care se aduce spre a fi sfințit episcop, și în general tuturor celor ce urmează să primească Taina Hirotoniei, se prevede și aceea de a fi cinstit. În capitolul 8 din Colecția de 87 capitole, cuprins în Titlul XXXIII al Nomocanonului Sfântului Ioan Scolasticul se prevede : ,,Dacă în răstimpul celor trei ani va veni cineva și va voi să smulgă pe unul dintre cei care au îmbrățișat viața monahală, zicând că este servitorul său și că a sustras unele lucruri și de aceea a alergat la mănăstire, poruncim să nu i se împlinească voia imediat, ci mai întâi acela să aducă probe că respectivul este rob, că a fost surprins furând, ca a dus o viață urâtă și că pentru aceasta a alergat către mănăstire și nu pentru că a iubit viața ascetică. Dacă așa stau lucrurile, atunci acesta să fie predat stăpânului său împreună cu lucrurile pe care le-a sustras, dacă acestea au fost aduse în mănăstire. Stăpânul să dea asigurarea ca nu-i va face nici un rău. Dar dacă cel învinuit nu este dovedit cu nimic din acestea, ba din contră, se arată cinstit și blând, iar cât timp a stat la stăpânul său a fost fără reproș, dacă n-a trecut perioada celor trei ani, să rămână în mănăstire, absolvit de obraznicia detractorilor săi, iar când trec cei trei ani, să se învrednicească de cinstea monahală. Nu dăm nimănui permisiunea să se intereseze în vreun fel. Ajunge pentru izbăvirea celor ce au păcătuit mărturia celor trei ani. Iar dacă la cei ce au furat se găsesc lucrurile, să le restituie. Iar dacă cineva după ce a fugit din robie (și a devenit monah), încearcă să părăsească mănăstirea și să urmărească un alt mod de viață, dăm permisiune stăpânului, care-l revendică, să-l reia și să-l aibă între servitorii săi”.
Cu referire la furt și distrugere, ca delicte împotriva averii publice și bisericești, colecția de canoane a lui Ioan Scolasticul cuprinde dispoziții în titlul XLVI, care prevede următoarele : ,,Se cuvine ca cei ce se apropie de jertfelnic să nu sustragă ceva din lucrurile Bisericii ; să nu primească din roade, decât cei trimiși să le administreze, nici să strice cărțile, nici să trimită Sfintele în alte parohii ca binecuvântare. Cine nu trebuie să se apropie de jertfelnic”.
Titlurile referitoare la disciplina Bisericii cuprind hotărâri canonice și nomocanonice pentru cei care nu se supun legilor Bisericii, făcându-li-se cunoscute pedepsele care îi așteaptă; iar celor care se pocăiesc arătându-li-se gradul și timpul pocăinței. Păstrarea și întărirea disciplinei nu sunt numai un imperativ care decurge din normele canonice ale Bisericii, ci sunt și un imperativ social de cea mai mare importanță. Grija pentru desfășurarea întregii activități și statornicirea unei discipline care trebuie respectată în cadrul unei societăți religioase revine autorității care exercită cele trei slujiri sacerdotale (sacramentală, misionară și pastorală), adică ierarhiei bisericești.
Pe bună dreptate, ,,toată grija lui Dumnezeu și a celui ce i s-a încredințat puterea pastorală (se spune în canonul 102 Trulan) este de a întoarce pe oaia cea rătăcită și de a tămădui pe cea rănită de șarpe, și nici spre prăpastia deznădejdii a o împinge, nici frânele a le slăbi într-un chip împotriva patimii, ori prin doctoriile cele mai amare și astringente, ori prin cele mai delicate și blânde să se nevoiască spre cicatrizarea rănii”. Aplicarea pedepselor pentru persoanele vinovate de unele abateri variază de la un minium la un maximum de timp, conform cu starea gravă a respectivei abateri, a împrejurărilor în care s-a efectuat, a persoanei care se face vinovată, etc. În sensul acesta au o mare importanță circumstanțele atenuante și cele agravante pe care trebuie să le aibă în vedere în mod neapărat instanța bisericească.
Sancțiuni : în Colecția canoanelor bisericești a Sfântului Ioan Scolasticul, în 50 de titluri, la titlul respectiv se menționează numai canoanele, fără textul canoanelor ; iar canoanele, în general, prevăd ca pedepse : afurisirea și caterisirea. Se lasa însă libertate episcopilor să folosească și alte epitimii, pe care le-ar aprecia ca mai corespunzătoare nevoii de îndreptare a celui care a săvârșit vreo abatere sau vreun delict de la îndatoririle prevăzute de canoane.
Colecția de legi civile prin care au fost reglementate chestiuni bisericești, întocmită în 87 capitole, prevede și altfel de pedepse : confiscarea bunurilor, închiderea în mănăstire, trimiterea în exil și chiar pedeapsa capitală. Astfel, în Cap. 5 se prevede : ,,Dacă o diaconiță se căsătorește, să i se ia toate bunurile, iar cel care o ia în căsătorie să fie supus pedepsei sabiei, și bunurile lui să le ia fiscul”. În legătură cu monahii care se mută de la o mănăstire la alta, în Cap. 11 se prevede ca ,,bunurile sale să aparțină mănăstirii celei dintâi”. Iar în legătură cu monahii și clericii care au diferende sau dispute între ei, în Cap. 12, se confirmă așa-numitul ,,privilegium fori”, adică dreptul Bisericii de a rezolva ea, prin organele sale, neînțelegerile dintre monahi și dintre clerici, ca și delictele de care se fac vinovați, în afară de crime. În acest sens, în Cap. 12 se spune : ,,Despre clericii care au ceva dispute cu ceilalți sau sunt reclamați de cineva”. Dispoziție al cărei început este următorul :
,,Același împărat către prefectul pretoriului și în rândul al doilea către consuli și patricieni. Am dat multe sfinte canoane către prea sfinții episcopi, prin care am rânduit ca prea cuvioșii monahi să adreseze reclamațiile lor numai episcopilor din orașele de care aparțin mănăstirile lor. În cele din urmă am fost rugați de Mina, preasfințitul arhiepiscop și patriarh ecumenic, să acordăm acest privilegiu și preacucernicilor clerici, astfel încât, dacă un cleric are cu cineva un diferend pecuniar, să meargă mai întâi la preasfințitul episcop sub a cărui jurisdicție se află, și cauza să se rezolve fără acte scrise. Și dacă se împlinește aceasta, celui reclamat să nu i se mai aducă tulburare, să nu mai fie dus la tribunalele civile, și cauza să se judece precum am spus, fără înscrisuri și fără pagubă (amendă). Poate să se precizeze acest lucru și în scris, dacă cele două părți vor aceasta, dar să înceteze disputa. Însă dacă vreo piedică nu permite episcopului să tranșeze chestiunea, atunci reclamantul are permisiunea să se adreseze și autorităților civile, respectându-se toate privilegiile câte s-au dat preacucernicilor preoți și dispozițiile divine și , dezbătându-se acolo, să se pună capăt judecății. Iar dacă un cleric este reclamat de crimă, fapt care cade în competența laicilor, că pentru aceasta ei sunt autorități competente, conducătorii provinciilor să fie judecători. Judecata să nu dureze mai mult de două luni și să se pună degrabă capăt judecății. Și vădindu-se că cel reclamat este vinovat și conducătorul provinciei considerându-l vrednic de pedeapsă, acesta să fie mai întâi dezbrăcat, de către preasfințitul episcop de vrednicia preoției și apoi să fie supus rigorilor legii. Iar dacă vina este bisericească, unde este necesară certarea și pedepsele bisericești, judecata o va face episcopul. Pentru că nu voiesc ca aceste chestiuni să fie cunoscute de autoritățile laice”.
În cap. 31 se prevede că ,,cel care acuză, fără să-și poată dovedi acuzația, să fie trimis în exil”. Cu trimiterea în exil și destituirea se pedepsește și magistratul care ar obliga pe episcop să se prezinte la tribunal, pentru a da mărturie, potrivit cap. 36. Cu oprirea pe timp de 3 ani de la slujire și închiderea în mănăstire se pedepsește preotul care ar juca zaruri sau ar participa la spectacole, potrivit dispoziției din cap. 37. În canoanele 42 și 43 apostolice se prevede că, pentru asemenea abateri, episcopul, preotul și diaconul, dacă nu încetează, se caterisesc, iar ipodiaconul, citețul și cântărețul, ca și laicul, de asemenea, dacă nu încetează, se afurisesc.
Pedeapsa cea mai aspră (pedeapsa capitală) se aplică celui care ar tulbura serviciile religioase și ar insulta pe cei prezenți : episcop, preot sau credincioși, potrivit cap. 74, în care se prevede : ,,Dacă cineva, pe când se săvârșesc Sfintele Taine sau celelalte slujbe, intrând în Biserică, insultă pe episcop, pe clerici, pe laici sau pe ceilalți slujitori ai Bisericii, poruncim ca acesta să fie supus la casne și să fie trimis în exil. Iar dacă a tulburat chiar și Sfintele Taine și Sfânta Liturghie, sau a împiedicat să se săvârșească, să i se aplice pedeapsa capitală. Poruncim ca acestea să le execute nu numai autoritățile laice, ci și cele militare”.
II.6.2. Instanțe de judecată și Procedura
Biserica, sub aspectul ei de societate văzută, îți rânduiește starea de ordine folosind norme de conduit cu caracter moral și juridic fără de care n-ar exista disciplina necesară vieții oricărei societăți. În acest scop, conducerea Bisericii a prevăzut ca în cazul în care aceste norme vor fi încălcate să se aplice sancțiuni care au rolul de a apăra starea de ordine și respectul membrilor societății bisericești. Biserica fiind prezentată ca un trup în care domnește ordinea, Capul ei fiind însuși Domnul nostrum Iisus Hristos iar noi, mădulare fiecare în parte, a stabilit de-a lungul timpului felurite rânduieli pentru îndreptarea celor ce greșesc. Acestea s-au păstrat prin Sfânta Tradiție și au fost formulate la Sinoadele ecumenice și locale, luând forma de canoane. Canoanele au fost prevăzute cu sancțiuni care să se aplice celor ce nu le-ar respecta, pentru ca în Biserică să fie păstrată o bună rânduială.
Pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a celui vinovat. Scopul principal al pedepsei bisericești nu este de a chinui pe cel vinovat, ci de a-l readuce la calea cea adevărată de la care s-a abătut, de a-l împiedica să aducă noi prejudicii semenilor săi și de a-i abate pe alții de la săvârșirea unor fapte asemănătoare. Sancțiunea este importantă deoarece numai prin folosirea ei se poate menține ordinea și aplica dreptatea.
În Dreptul canonic prin aplicarea sancțiunilor se urmărește îndreptarea celui ce a greșit, pe lângă faptul de a da satisfacție părții vătămate și de a împiedica pericolul infracțiunii. Prin îndreptare, Biserica urmărește reeducarea membrilor delincvenți și aducerea lor la starea inițială de ordine și disciplină, comună obștii creștine. Cunoașterea sancțiunilor pe care le prevăd sfintele canoane este foarte importantă în vremea noastră, deoarece prin aceasta se va evita pericolul săvârșirii unor abateri în viitor și se vor întări disciplina și buna rânduială în Biserică.
În Colecția canoanelor lui Ioan Scolasticul fiind menționate canoanele : 34, 37, 74, 75 apostolice, can. 5 al Sin. I ecumenic, can. 6 al Sin. II ecumenic, can. 9, 17, 21 ale Sin. IV ecumenic ; can. 14, 15 Antiohia, can. 40 Laodiceea ; can. 4 Sardica, can. 8, 10, 11, 12, 15, 18, 19, 59, 104, 107, 128, 129, 130, 132 Cartagina ; can. 9 al Sf. Teofil al Alexandriei, înseamnă că Ioan Scolasticul a avut în vedere toate cele trei instanțe folosite în Biserică : eparhială, mitropolitană și exarhală-patriarhală, cu procedura corespunzătoare.
Aceleași instanțe și aceeași procedură rezultă și din Colecția în 87 capitole, potrivit cap. 58, în care se prevede : ,,Dacă se face reclamație de un cleric sau de oricine altul împotriva episcopului, mai întâi prea sfințitul lor mitropolit să cerceteze chestiunea după sfintele canoane și după legile noastre. Iar dacă reclamantul pune la îndoială cele hotărâte, chestiunea să fie deferită prea fericitului Arhiepiscop și patriarh, iar acesta să-i pună capăt. Iar dacă se face de orice persoană reclamație împotriva mitropolitului, patriarhul diocezei aceleia să judece lucrul în chip asemănător”.
II.7. Nomocanonul în 50 de titluri în comparație cu Nomocanonul în 14 titluri
Nomocanonul în 50 de titluri s-a bucurat, în cuprinsul Bisericii Orientale, de o mare întrebuințare. El s-a îmbogățit continuu prin încorporarea de noi legi. Colecțiile canonice din secolul VI nu erau lipsite de autoritate, chiar în timpul lui Valsamon, Ele erau aplicate în mod curent în justiția bisericească, lucru dovedit de manuscrisele din secolele XV-XVI.
Ceea ce nu se poate contesta este faptul că, pe lângă Nomocanonul lui Ioan Scolasticul, a apărut, la scurt timp, o altă operă care a păstrat atât noul principiu al titlurilor, cât și pe cel vechi, de a prezenta canoanele diferitelor sinoade unul după altul, adica așa-numitul Nomocanon al lui Fotie (883) sau Nomocanonul în XIV titluri.
Încă din vremea împăratului Heraclie (610-641) și a patriarhului de Constantinopol, Serghie (610-638) se întreprinde o nouă sistematizare a cuprinsului codului bisericesc nomocanonic, împărțindu-l în 14 titluri și în numeroase subtitluri și completându-l cu legile de stat care apăruseră între timp. Prin opera aceasta întreprinsă de Serghie sau sub îndrumarea lui ,,se definește statornic profilul noului cod oficial al Bisericii, cu împărțirea materiei în 14 titluri, operă ce va fi reluată, continuată și îmbunătățită de către Patriarhul Fotie, în anul 883, motiv pentru care a rămas până astăzi sub numele de Nomocanonul lui Fotie”.
Referindu-se la conținut, potrivit opiniei lui N. Milaș, V. Șesan, L. Stan, I. N. Floca și a altor canoniști români sau străini, Nomocanonul în 14 titluri, în forma actuală, are două redactări : prima, făcută sub împăratul Heraclie și a patriarhului Serghie, și a doua, care aparține patriarhului Fotie (883). În acest Nomocanon sunt citate toate canoanele care sunt în vigoare în toată Biserica Ortodoxă Orientală și astăzi.
Prima redactare prezintă material nomocanonic în 14 titluri, fiecare titlu având, la rândul său, capitole care cuprind numele canoanelor care tratează despre materia respectivă, urmate de legile din legislația greco-romană, privitoare la Biserică, adică citează canoanele Sf. Apostoli și a douăsprezece sinoade precum și legile civile împrumutate din Collectio constitutionum ecclesiasticorum (Colecția tripartită).
A doua redactare, pe lângă conținutul celei dintâi, încorporează și cele 102 canoane elaborate la Sinodul VI ecumenic (692), la care s-au adăugat și cele 22 canoane ale Sinodului VII ecumenic (787), 17 canoane elaborate în biserica Sfinții Apostoli (861), trei canoane ale sinodului ținut în biserica Sf. Sofia (879), tot din Constantinopol, precum și ,,epistola lui Tarasie al Constantinopolului asupra simoniei”.
Iată ce ne descoperă autorul în prefața primei redactări : ,,Mi-am propus să adun canoanele stabilite în diferite epoci de către cele 10 sinoade, atribuind fiecărui sinod canoanele ce le-a elaborat, precum și canoanele Sfinților Apostoli. Deoarece eu sunt de părere că sinodul care a avut loc în Cartagina, pe timpul lui Honorius și Arcadie, a dispus multe lucruri folositoare, le-am adăugat lucrării mele prezente. Mi-am luat permisiunea să amintesc pe acelea care exprimă, în mod cucernic, în scrieri (epistole), întrebări și răspunsuri, cuvântul Sfinților Părinți și care, în oarecare măsură pot avea semnificația unui canon. Am rezumat conținutul tuturor acestora în 14 titluri ; fiecare titlu l-am împărțit în diferite capitole, iar fiecărui capitol i-am subordonat regulile respective și, în felul acesta, am făcut Syntagma după puteri, așa cum am gândit eu. Am ales această formă de a desemna, prin intermediul cifrelor, și nu prin textul respectiv dat de mine fiecărui capitol, deoarece am fost de părere că voi plictisi pe cititor prin repetarea unuia și aceluiași canon, în funcție de materiile tratate, sau că va trebui să tai în bucăți unul și același canon, când acesta se va extinde asupra mai multor puncte, așa cum s-a întâmplat la precursori… Acolo unde am găsit legile civile ca fiind utile acestor hotărâri canonice, le-am redat sub forma unor fragmente într-o parte separată a acestei lucrări, alcătuind astfel o culegere care se bazează, pe de o parte, pe dispozițiile împăratului, iar pe de altă parte, din scrierile juridice, înscriindu-le în ordinea chestiunilor bisericești”.
Am redat această prefață pentru că din acest text se pot constata următoarele :
Această Colecție de canoane cuprinde mai multe hotărâri canonice decât cele folosite de Ioan Scolasticul ;
Au fost adăugate scrieri canonice ale mai multor Sfinți Părinți bisericești ;
Canoanele au fost citate doar cu cifre, fără să fi prezentat și textul lor, ceea ce dovedește că, față de lucrarea lui Ioan Scolasticul, Nomocanonul în 14 titluri poate fi socotit ca fiind mai mult un repertoriu sistematizat care presupunea însă existența unei culegeri de canoane, aceasta fiind de neînlocuit ;
Autorul dojenește pe precursorii săi care au repetat aceleași canoane sub diferite titluri sau le-au redat fragmentar ;
Autorul a încorporat în cele 14 titluri tot atât de puține hotărâri din ,,lucrările dreptului civil”, referitoare la probleme bisericești, întocmai ca și Ioan Scolasticul, hotărâri pe care le-a adăugat ca și înaintașul său, într-o anexă separată .
Pe lângă toate acestea, din prefața Nomocanonului lui Fotie desprindem faptul că : ,,autorul acestei prefețe care și-a propus să adune împreună canoanele din timpul Apostolilor până la al V-lea sinod ecumenic, și-a îndeplinit în mod demn promisiunea. El a alcătuit din acestea, spune Fotie, un sistem în care au fost cuprinse și scrierile unora dintre Sfinții Părinți, care, în decursul anilor au ajuns să aibă valoare canonică. Deoarece, după sinodul V ecumenic, au mai avut loc și alte sinoade, noi am căutat să completăm lucrarea, adăugând și lucruri noi la cele vechi până în epoca contemporană, având grijă să nu schimbăm prea mult lucrarea autorului mai vechi, așa cum au făcut alții, din dorința de a deveni înțelepți prin munca și sudoarea altora. Această operă cuprinde în același sistem și canoanele celui de al VI-lea și al VII-lea Sinod ecumenic. La acestea au mai fost adăugate și canoanele sinodului din Biserica Sfinților Apostoli (Constantinopol, 861), precum și a sinodului ținut în biserica Sfânta Sofia (Constantinopol, 879). Pe lângă acestea s-au mai adăugat la această prelucrare și unele extrase din legile civile care corespund cu textul sfintelor canoane și nu subestimează sfintele hotărâri”.
Din prefața la care ne-am referit reiese destul de clar în ce constă lucrarea nomocanonică a patriarhului Fotie, din anul 883. Nomocanonul în 14 titluri, în care se rezumă colaborarea definitivă a dreptului civil cu cel canonic, este una din lucrările cele mai importante ale Dreptului canonic oriental.
Se poate spune că, așa după cum, prin prelucrarea Colecției în 50 de titluri și a Colecției în 87 de capitole, patriarhul Ioan Scolasticul a redactat pentru prima dată Nomocanonul în 50 de titluri, la fel, după câteva sute de ani, prin prelucrarea Colecției de canoane în 14 titluri și a lucrării Collectio tripartita, patriarhul Fotie a alcătuit, în anul 883, Nomocanonul în 14 titluri. Acesta, ca și Nomocanonul lui Ioan Scolasticul, a suferit, în decursul vremii, numeroase schimbări și adaosuri, care apar evidente în prelucrările de mai târziu. Dar, chiar dacă cuprinde numai 14 titluri, acest Nomocanon este mai bogat în conținut decât Nomocanonul în 50 de titluri, pentru că lucrările care i-au stat la bază autorului au fost mai bogate în conținut și pentru că autorul a grupat aici, în titluri și capitole cu canoane citate extrase din Collectio Constitutionum ecclesiasticorum, din Digeste, după Anonym, din Codex, după Anatolie și, în cele din urmă, dintr-o Epitome Novellarum.
Din prefața Colecției canonice în 50 de titluri și a prefeței Colecției în 87 de capitole, recunoaștem importanța celor două lucrări realizate prin râvna patriarhului Ioan Scolasticul, Nomocanonul în 50 de titluri s-a bucurat de-a lungul secolelor, de autoritatea cuvenită, căci ,,răspundea în chipul cel mai firesc nevoilor vieții bisericești și era expresia stadiului în care ajunsese legislația bisericească”.
Că Nomocanonul patriarhului Fotie este o lucrare mai bogată în conținut decât Nomocanonul lui Ioan Scolasticul și că vădește o sistematizare ,,a întregului material canonic” se desprinde clar și din remarca lui Zachariae von Lingenthal. Acesta, referindu-se la timpul apariției a afirmat că ,,Nomocanonul în 14 titluri este mai recent decât Sinagoga lui Ioan Scolasticul cu anexa ei (Col. în 87 capitole) și le intrece pe amândouă prin bogăție de amănunte și bogăție de conținut”.
Cele relatate în legătură cu conținutul și aplicarea Nomocanonului în 50 de titluri al lui Ioan Scolasticul, în raport cu conținutul și aplicarea Nomocanonului în 14 titluri al patriarhului Fotie, ar putea fi sintetizat astfel :
Nomocanonul în 14 titluri este mai cuprinzator decât Nomocanonul în 50 de titluri ;
Scrierile ce i-au servit lui Fotie ca bază pentru alcătuirea Colecției sale, au fost mult mai abundente ;
În colecția de canoane a lui Ioan Scolasticul, Sinodul de la Sardica se găsea după cel din Neocezareea, iar în Sintagmă apare după Sinodul de la Calcedon ;
Colecția de canoane a lui Ioan Scolasticul nu cuprinde nici o hotărâre din Sfinții Părinți decât doar Epistolele Sfântului Vasile cel Mare ;
Sintagmei i se adaugă un supliment ce conține sinoadele de curând recunoscute ;
Împrumuturile din legislația civilă sunt luate, pentru Nomocanonul în 50 de titluri, din Colecția în 87 de Capitole, iar pentru Nomocanonul în 14 titluri, din Colecția constitutionem ecclesiasticorum (tripartită) ;
Canonistul Teodor Valsamon, cu cunoștintele sale în Dreptul canonic a corectat citatele hotărârilor civile din Colecția lui Fotie, după Dreptul civil în vigoare în acea vreme ;
Și în Colecția Nomocanonului lui Fotie, citatele hotărârilor civile erau extrase, ca și în Nomocanonul lui Ioan Scolasticul din Codul lui Justinian ;
Ca persoane și personalități, autorii celor două Nomocanoane se deosebesc și se aseamănă între ele : ambii, de aleasă cultură, trăiesc în secole diferite, ajung întâistătători în scaunul patriarhal de Constantinopol și conduc Biserica cu abilitate în epoci de deosebite frământări în viața bisericească și politică. Este adevărat, familia lui Ioan Scolasticul, despre care nu se știu prea multe, nu era de același renume cum era familia din care se trăgea patriarhul Fotie.
O parte însemnată din activitatea ambilor a fost îndreptată spre statornicia bunei rânduieli canonice în viața Bisericii ;
Nomocanonul lui Ioan Scolasticul, cel mai vechi Nomocanon, a fost răspândit în Imperiul oriental și autoritatea lui se pare să fi fost recunoscută multă vreme, deoarece este transmis chiar în manuscrisele secolelor XV și XVI ;
Nomocanonul lui Fotie, care cuprinde în mod sistematic întreg materialul canonic, a fost confirmat și declarat la Sinodul din Constantinopol din anul 920 de către reprezentanții întregii Biserici ,,ca obligatoriu pentru întreaga Biserică creștină și formează Colecția fundamentală de canoane a Bisericii Ortodoxe Orientale” ;
Cu toată deosebirea dintre cele două Colecții, în 50 de titluri și în 14 titluri, totuși, ambele sunt opere atât de înrudite prin concepție cât și includerea dreptului bisericesc, încât în cursul transmiterii mai departe, prin tradiție, părți ale uneia se contopesc cu părți ale celeilalte” ;
Lucrarea lui Ioan Scolasticul a constituit o normă pentru Nomocanonul în 14 titluri, însă aceasta nu a însemnat prelucrarea unei rânduieli anterioare, ci doar confirmarea codificării deja înfăptuită de Ioan Scolasticul ; Nomocanonul în 14 titluri a însemnat o lucrare nouă, întreprinsă de Patriarhul Fotie în cunoștință de cauză, cu spirit critic și cu dorința de a feri Biserica de folosirea unor rânduieli necorespunzătoare, dăunătoare și străine de natura și misiunea ei.
Învățătura despre misiunea comună, precum și despre legătura dintre cele două instituții, Biserica și Statul, se bazează pe Sfânta Scriptură care a fost totdeauna propovăduită de Biserica Orientală ;
În baza normelor cuprinse în cele două Nomocanoane, toate Bisericile locale autocefale sau autonome au fost și sunt obligate ca să păstreze între ele unitatea dogmatică, cultică și canonică, ceea ce contribuie la păstrarea unității Ortodoxiei.
Prin alcătuirea colecțiilor canonice și nomocanonice ,,Biserica a procedat mereu la revizuirea și colecția canoanelor, în scopul de a-și asigura, potrivit nevoilor care au apărut, în fiecare epocă istorică, temeiurile juridice cele mai corespunzatoare pentru misiunea sa” ;
Cel care a realizat pentru prima oară o astfel de lucrare în care a procedat la sistematizarea canoanelor și a legilor politico-bisericești într-o singură operă, numită Nomocanon, a fost patriarhul Ioan Scolasticul ;
Patriarhul Ioan Scolasticul nu s-a ridicat la nivelul pregătirii dovedită de patriarhul Fotie. Totuși, însuși patriarhul Fotie amintește unele lucrări ale lui Ioan Scolasticul, care n-au ajuns până în zilele noastre .
Astfel, Patriarhul Fotie (858-867 ; 877-886) afirmă că a citit un ,,Cuvant catehetic” al patriarhului Ioan Scolasticul, despre ,,Sfânta și cea de o ființă Treime”, lucrare socotită pierdută. O altă lucrare, mai dezvoltată, atribuită lui Ioan Scolasticul de către episcopul Ioan de Nikin, pe care ar fi cunoscut-o și patriarhul Fotie se intitula ,,Mistagogia”, dar care nici ea nu s-a păstrat până astăzi. Tot patriarhul Fotie afirma că a citit o carte a episcopului Ioan, din timpul împăratului Iustin, care de asemenea nu s-a păstrat. În realitate este vorba de edictul împăratului Justin II, din 1 iunie 571, întocmit cu contribuția efectivă a patriarhului Ioan Scolasticul, prin care se urmărea obținerea unei înțelegeri între monofiziți și ortodocși.
Deși lucrările menționate n-au ajuns până în zilele noastre, pentru autoritatea celui care le-a amintit, spunând că le-a citit (Patriarhul Fotie), noi le socotim ca aparținând lui Ioan Scolasticul. Dar, ca lucrări necontestate, ca aparținând lui Ioan Scolasticul, rămân : Colecția canonică în 50 de titluri ; Colecția în 87 de capitole ; Nomocanonul în 50 de titluri și Colecția în 25 de capitole, pe care justiția Bisericii Orientale le-a folosit multe veacuri după declararea Nomocanonului în 14 titluri, al patriarhului Fotie, drept colecție canonică obligatorie în Biserica Ortodoxă a Răsăritului. La această folosire a Nomocanonului lui Ioan Scolasticul în justiția Bisericii Ortodoxe, paralel cu folosirea Nomocanonului patriarhului Fotie, în 14 titluri, ne vom referi în cele ce urmează.
Capitolul III: Utilizarea în practica Bisericii Ortodoxe a Nomocanonului Sf. Ioan Scolasticul, dovadă a importanței practice a sistematizării lui
Atât varietatea textelor Colecției de bază care s-au păstrat în zilele noastre, cât și a altor lucrări ale Sfântului Ioan Scolasticul, legate de aceste texte, stau mărturie elocventă despre larga lor întrebuințare în practica și atenția de care s-au bucurat din partea canoniștilor.
Una din vechile mărturii, despre existența acestei Colecții, alături de altele, se pare că se ivește nu mult timp după apariția ei. Autorul necunoscut al Colecției canonice în 14 titluri (în prima redactare), trăitor spre sfârșitul secolului VI sau începutul secolului VII, probabil, ar fi avut în vedere între altele, și caracterizarea colecției în 50 de titluri, spunând că a preferat ca, în capitolele titlurilor sale să se limiteze doar la unele trimiteri la canoane, și să copieze textul lor în întregime pentru a nu repeta unul și același canon în diferite situații și să nu împartă textul canoanelor în părți.
Aici, autorul vorbește de câțiva dintre predecesorii săi care s-au angajat la lucrarea de sistematizare a cuprinsului canoanelor și se teme de unele fapte admise de ei, învinuiri care s-ar putea aduce însă și Colecției în 50 de titluri, deoarece prefața la Colecție reproșează autorului necunoscut al Colecției în 60 de titluri, că ceea ce se referă la un singur obiect, nu se evidențiază suficient din canoanele prezentate în întregime și chiar în însuși textul Colecției se întâlnesc cazuri de împărțire a canoanelor, deși nu sunt cazuri de repetare a lor.
Papa Grigorie I, în ,,exemplum legis” (dat în august 603), se referă, între altele, la Novela 123, cap. 19 și 21. Acest cap. 21, care constituie dreptul episcopilor de a judeca pe clerici și pe monahi, când ar exista plângeri împotriva lor, corespunde Capitolului 54 din Colecția în 87 capitole.
În cap. 21 din Novela 123, se spune : ,,Dacă cineva are de făcut o plângere împotriva unui cleric, călugăr, diaconiță, călugăriță sau ascetă, el trebuie să se adreseze întâi preasfințitului episcop sub a cărui ascultare se află fiecare ; episcopul judecă cauza între ei, și dacă toate părțile sunt mulțumite cu judecata, hotărârea o va executa judecătorul locului.
Iar în Novela 123, cap. 19, care corespunde cap. 52 din Colecția în 87 capitole, se spune: ,,Poruncim preoților, diaconilor, ipodiaconilor, cântăreților și citeților cărora le dăm numele de clerici, să se bucure de bunurile pe care le dobândesc, indiferent în ce mod, putând să dispună de ele cum vor, chiar dacă ar fi sub puterea părintească, după exemplul ostașilor care se bucură de așa-numitul ,,peculium castrense”.
Sfântul Ioan Damaschin (P. G. XCIV, 1432 CD), în λίϐελλος περί όρθού φρονίματος redă o mărturisire de credință a episcopului unde citim obligația de a se supune canoanelor Sfinților Apostoli, ale sfintelor sinoade și ale Sfântului Vasile.
Papa Nicolae I, în epistola către patriarhul Fotie, dată în 866, era înclinat să recunoască Colecției în 50 de titluri valoarea oficială de Codex Canonum al Bisericii Bizantine, în secolul IX, pentru motivul că în această Colecție erau primite canoanele sinodului din Sardica.
În secolul XI, Mihail Psellos descrie în versurile politice către Împăratul Mihail Luca (1071-1078), un ,,nomocanon”, care cuprinde legi de stat (novele) și canoane, enumerând canoanele sinoadelor : Niceea, 20 ; Ancira, 24 ; Neocezareea, 14 ; Sardica, 21 ; Gangra, 20 ; Antiohia, 25 ; Laodiceea, 59, Constantinopol, 7 ; Efes, 9 ; Calcedon, 27 și cele 68 ale Sfântului Vasile, după care menționează pe următorii Sfinți Părinți : Dionisie al Alexandriei, Grigorie de Neocezareea, Timotei al Alexandriei, Chiril al Alexandriei și Ghenadie al Constantinopolului. Dacă Mihail Psellos este exact în descrierea sa, spune Beneșevici, el merită atenție deosebită, pentru că mărturisește despre existența, în secolul XI, a unui manuscris cu un astfel de conținut care n-a mai ajuns până la noi.
În secolul XII, canonistul Theodor Valsamon, comentând canonul 2 Trulan, a indicat să se citească și folosească numai Nomocanonul în 14 titluri ; cât privește Nomocanonul în 50 de titluri, după părerea lui, această carte ar merita pieirea.
În secolul XIII (până în 1255), Arsenie, un calugăr din Mănăstirea atonită Filotei, și patriarh de Constantinopol (1255-1260, 1261-1267), în ,,Sinopsa dumnezeieștilor canoane”, a alipit la diferite capitole extrase făcute de el din Colecția în 87 de capitole, mai precis : capitolele 1-18, 20, 22-31, 33-35, 37, 39, 40, 42-56, 60, 61, 63-65, 67-81, 83-87 .
Toate relatările menționate constituie dovada grăitoare că Nomocanonul în 50 de titluri al lui Ioan Scolasticul a continuat să fie apreciat și folosit și după apariția, în 883, a Nomocanonului în 14 titluri al patriarhului Fotie și după declararea lui ca singura Colecție canonică oficială a Bisericii, prin ,,Tomosul Unirii”, de către Sinodul patriarhilor orientali, întruniți la Constantinopol, în anul 920.
CONCLUZII
Aprecieri asupra personalității Sfântului Ioan Scolasticul și a importanței operei sale canonice și nomocanonice pentru sistematizarea dreptului bisericesc ortodox
În încercarea noastră de a aduce la lumină, pe baza studiilor de Drept bisericesc ale înaintașilor nostri, date referitoare la viața și activitatea Sfântului Ioan Scolasticul, am constatat că ipoteza ocupă, la cei mai mulți dintre ei, un loc destul de însemnat. Din tot ce am cercetat și studiat ca material pentru lucrarea noastră, presupunerea celor mai mulți dintre cercetători ne-a format convingerea că autorul Nomocanonului în 50 de titluri este patriarhul Ioan Scolasticul care, prin întreaga lui operă canonică și nomocanonică, și-a câștigat un loc de frunte și un merit deosebit de important în literatura Dreptului canonic ortodox.
Din tot ceea ce am prezentat în lucrarea noastră se poate constata că Ioan de Antiohia (Scolasticul) are meritul de a fi primul care a rânduit, armonios, legile bisericești cuprinse în canoane cu legile politico-bisericești, numite ,,νόμοι”. El a voit să arate prin această măreață lucrare, sensul prețuirii sale față de legislația bisericească și împărătească până la vremea lui, și mai ales față de legiuitorul împărat Justinian, care l-a întronizat în scaunul patriarhal din Constantinopol. El n-ar fi putut să dovedească în mod mai plăcut legiuitorului simpatia sa decât făcând această compilație a legilor date de el, referitoare la probleme bisericești, și a canoanelor bisericești.
Pentru ca să fi cunoscut cineva toate hotărârile bisericești, până și din acea vreme, nu era îndeajuns să cunoască numai acele hotărâri sinodale cu circulație curentă (canoanele celor patru sinoade ecumenice), ci trebuia să cunoască și celelalte legiuiri împărătești (civile), care erau în vigoare și care se refereau la problemele de care era frământată Biserica. Și pentru că erau destul de numeroase și unele și altele, Ioan Scolasticul și-a dat seama de necesitatea și utilitatea unei orânduiri sistematice a acestora, în vederea ușurării întrebuințării lor în administrația și viața bisericească.
Evitând orice cuvânt de laudă deșartă a strădaniilor cărturărești și a valorii operei canonice și nomocanonice a lui Ioan Scolasticul, trebuie să recunoaștem marea lui contribuție la sistematizarea canoanelor și legilor politico-bisericești, în vederea ușurării lor în practica și nevoia zilnică a Bisericii. Autoritate competentă și cu aleasă cultură, nu numai că a dorit să facă cunoscute principiile după care se conducea Biserica în general, ci el a supravegheat și în ce măsură sunt puse în aplicare toate dispozițiile cuprinse în Nomocanonul său, dispoziții prin care a dorit să arate că Biserica este una și aceeași, că nu și-a pierdut nici sfințenia, nici apostolicitatea și nici sobornicitatea ei, și că Biserica deține și exercită, prin intermediul ierarhiei ei superioare, în chip deplin, întreaga sa putere învățătorească, sfințitoare și conducătoare.
Ioan Scolasticul a fost un om cu o minte limpede, cu viață deosebită, cu autoritate respectabilă și, de aceea, împodobit cu multe virtuți, a fost chemat să ajungă, cu toată vrednicia, pe culmea înaltei slujiri, la cinstea demnității supreme unde, urmând pilda Bunului Pastor, s-a dovedit un strălucit întâistătător al scaunului patriarhal de Constantinopol și un adevărat păstrător al legilor divine și umane care stau până astăzi la temelia Bisericii întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos.
Lucrările sale cu conținut canonic și nomocanonic au rămas peste veacuri, pentru mulți, drept normă. Întreaga lui operă reprezintă o icoană completă despre organizarea, conducerea și viața Bisericii creștine din primele șase secole. Ioan Scolasticul este un cărturar care s-a nevoit pentru sprijinul și folosul Ortodoxiei, iar credința sa este o voce de sfânt care ne cheamă și ne îndeamnă la o cât mai temeinică pregătire. El reprezintă o perioadă de cultură, iar potrivit lui Bönhoeffer, Biserica trebuie să țină seama de ea, dacă nu vrea să-și piardă rostul și semnificația ei existențială pentru credincioși.
El și-a scris opera din dragoste față de Dumnezeu și om, înțelegând că prin iubirea de Dumnezeu și de aproapele, creștinismul se străduiește să asigure realizarea celei mai temeinice și mai trainice solidarități în sensul unei legături strânse dintre trecutul, prezentul și viitorul lui. Noi, oamenii prezenți, suntem legați de înaintașii noștri și de trecut, precum și de urmașii și generațiile viitoare, față de care avem mare și deosebită răspundere. În baza aceasta, opera Sfântului Ioan Scolasticul reprezintă și va reprezenta peste veacuri, un izvor nesecat de istorie și cultură bisericească.
Din orice secol ar fi, încă din timpul Sfinților Apostoli și până în prezent, canoanele care cuprind sau explică prescripțiile evanghelice, ca și acelea în care apar elemente sigure ale Sfintei Tradiții, cu referiri directe la adevărurile de bază ale credinței și la principiile fundamentale de organizare bisericească, trebuie păstrate pentru totdeauna ca norme de neînlocuit.
În lucrările lui Ioan Scolasticul se află legi și canoane care trebuie respectate în viața creștină din toate timpurile, deci sunt o carte mereu deschisă și prezentă în cadrul Bisericii Ortodoxe și în sufletul credincioșilor ei. Sunt scrieri care au reținut atenția multor canoniști care au cercetat tot felul de manuscrise și marchează prin varietatea lor, cât și prin modul de apreciere, o epocă de intensă activitate canonică în centrul căreia s-a aflat figura luminoasă a patriarhului Ioan Scolasticul.
Chemat să îndrume viața Bisericii din Constantinopol, Ioan Scolasticul a înscris pagini de măreție teologică. Prin activitatea nomocanonică, patriarhul Ioan al III-lea a precizat o seamă de îndatoriri și drepturi ale clerului, în dorința de a se perfecta raporturile dintre membrii ierarhiei bisericești și de a reglementa disciplina clerului, a credincioșilor și a vieții monahale. Gândirea lui canonică s-a bazat pe hotărârile canonice anterioare, ale sinoadelor ecumenice, locale și ale Sfinților Părinți, precum și pe unele legi impuse de împărați în probleme bisericești.
Deschizător de drumuri spre desăvârșire, exemplu de credință, de viață creștină și de muncă stăruitoare, Ioan Scolasticul, autor al unei însemnate opere de Drept bisericesc, rămâne un far călăuzitor pe care posteritatea creștină îl numără și-l pomenește cu cei sfinți, împreună cu alți doi patriarhi de Constantinopol, Alexandru și Pavel cel Nou, în ziua de 30 august. Datorită funcțiilor și atribuțiilor pe care le-a îndeplinit cât și prin lucrările sale de drept bisericesc, Ioan Scolasticul, născut în localitatea Sirimis de lângă Antiohia, avocat, preot, apocrisiar și, în cele din urmă patriarh în scaunul de Constantinopol, a fost una dintre cele mai importante persoane ale Bisericii grecești din a doua jumătate a secolului al VI-lea.
Ioan Scolasticul rămâne un sfânt iar opera sa un însemnat act de cultură. Lumina minții lui o aflăm în literele rămase peste veacuri, care constituie până astăzi un izvor de dreaptă credință al Bisericii Ortodoxe, spațiul în care se desfășoară lucrarea mântuitoare.
Bibliografie
Dicționare
BRIA, Pr. Prof. Ioan, Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A la Z, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1981;
HERMANN, E., Jean III le Scholastique, în ,,Dictionnaire de Droit Canonique”, VI, Paris, 1957;
Lucrări generale
BIENNER, F. A., Das Kanonische Recht der grieschen Kirche, Dresda, 1853;
IDEM, Geschichte der Novellen Justinianis, Berlin, 1824;
BREZEANU, Stelian, O istorie a imperiului bizantin, Editura Albatros, București, 1981;
FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan, N., Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1990;
IDEM, Canoanele Bisericii Ortodoxe- note și comentarii, ediția a III-a, îngrijită de Dr. Sorin Joantă, Sibiu, 2005 ;
HEIMBACH, G. E., Anecdota, vol. 2, Leipzig, 1840 ;
Istoria bisericească universală, vol, I, tipărit cu aprobarea Sf. Sinod și cu binecuvântarea Prea Fericitului Justinian Patriarhul României, Edit. I.B.M.B.O.R., București, 1956;
IVAN, Iorgu, D., Opera canonică a Sfântului Vasile cel Mare și importanța ei pentru unitatea Bisericii, în vol. ,,Sfântul Vasile cel Mare, Închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1980;
MILAȘ, Nicodim, Dreptul bisericesc oriental, tradus în românește de D. I. Cornilescu și V. S. Radu, revăzută de Prof. I. Mihălcescu, București, 1915 ;
IDEM, Canoanele Bisericii Ortodoxe Române însoțite de comentarii, trad. rom. de N. Popovici și Ureș Covincici, vol. I-II, Arad, 1930-1936;
MONTREUIL, J., Histoire du droit byzantin et du droit romain dans l’Empire d’Orient, Paris, 1846 ;
NOAILLES, Pierre, Les Colections de Novelles de l’Empereur Justinien, vol. I, Paris, 1912;
PITRA, J. B., Spicilegium sollsmence complectens Sanctorum Patrum scriptorumque ecclesiasticorum anecdota hactenus opera, t. IV, Paris, 1868;
POPOVICI, C., Fontânile și Codicii Dreptului bisericesc ortodox, Cernăuți, 1886 ;
STAN, Liviu, Îndrumător canonic, în ,,Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române”, Edit. Instit. Biblic, București, 1953 ;
IDEM, Mirenii în Biserică, Sibiu, 1939;
ȘAGUNA, mitropolit Andrei, Compendiu de Drept canonic, ed. a III-a, Sibiu, 1913;
Articole și cursuri
BECK, Hans Georg, Kirche und theologische. Literatur im Byzantinischen Reich, în ,,Byzantinischen Handbuch”, Band. 1, partea a II-a, Mϋnchen, 1959;
BENEȘEVICI, Vladimir N., Sinagoga v 50 titulov i drugie juridiceskie Sborniki Ioana Scholastica, Petropoli, 1914, în ,,Abhandlungen der Bayerischen Akademie der Wissenschaft Philosophische-Historische Abteilung Mϋnchen”, retipărită în ,,Subzidia Byzeantina”, Leipzig, 1972;
BERDNICOV, I. S., Curs de Drept bisericesc, tradus de Episcopul de Huși, Silvestru Bălănescu, București, 1892;
BODOGAE, Pr. Prof. Dr. T., O epistolă a patriarhului Fotie și semnificația ei, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, XXXII, 1982, nr. 10-12;
CIUCUR, Marcel, Principiul adoptării unităților teritoriale bisericești la împărțirea administrativ-politică de stat în sec. I-IV, în rev. ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LIII, 1977, nr. 7-9;
COSTANDACHE, Mihail, Patriarhia și demnitatea de patriarh în Biserica Ortodoxă, în rev. ,,Ortodoxia”, XVII, nr. 2, București, 1965 ;
COMAN, Ioan, G., Sinoadele ecumenice și importanța lor pentru viața Bisericii, în rev. ,,Ortodoxia” XIV, nr. 3, București, 1962;
DURĂ, Pr. Prof. Nicolae, V., Recepționarea textelor din dialogurile teologice ecumenice. Considerații eclesiologice, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, XXXIV, 1984, nr. 11-12;
IDEM, Precizări privind unele noțiuni ale dreptului canonic bisericesc (depunere, caterisire, excomunicare și anatema) în lumina învățăturii ortodoxe. Studiu canonic, în rev. „Ortodoxia”, XXXIX, nr. 3, București, 1987 ;
FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Originile Dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română, teză de doctorat, în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, XIX, nr. 1-3, 1969 ;
GALERIU, Constantin, Preoția. Taină și slujire în viața Bisericii, în rev. ,,Ortodoxia”, XXXIV, nr. 4, București, 1982 ;
GĂINĂ, Dumitru, I., Sfinții Apostoli și Episcopii, în rev. ,,Studii Teologice”, XIV, nr. 9-10, București, 1962 ;
GHEORGHESCU, Arhim. Chesarie, Iconomia Dumnezeiască și bisericească, în rev. „Studii Teologice”, XXXII, nr. 3-6, București, 1980 ;
IVAN, Iorgu, D., Bunurile bisericești în primele șase secole. Situația lor juridică și canonică, teză de doctorat, București, 1939;
IDEM, Importanța principiilor fundamentale canonice de organizație pentru unitatea Bisericii, în rev. ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XLIV, 1968;
IDEM, Patriarhia Ortodoxă Română la a 60-a aniversare, în rev. ,,Glasul Bisericii”, nr. 10-12, București, 1985;
IDEM, Raportul Bisericilor autocefale între ele și față de Patriarhia Ecumenică după canoane și istorie, în rev. ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XLIX, 1973, nr. 7-8;
IDEM, Preocupări și studii de Drept canonic în Biserica Ortodoxă Română, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 5-6, București, 1968 ;
IDEM, őρος și κανων în dreptul bisericesc ortodox, în rev, ,,Ortodoxia”, XXII, nr.3, București, 1970 ;
IDEM, Câțiva termeni canonici. Înțelesul și explicarea lor în Dreptul bisericesc ortodox, în rev. „Studii Teologice”, XLI, nr. 4, București, 1989 ;
MUNTEANU, Alexandru-Armand, Exarhii în Biserica Veche, în rev. ,,Studii Teologice”, XIV, nr. 9-10, București, 1962 ;
PĂTRULESCU, Drd. Grigore, Epitimiile canonice și ascetice în general, în rev. ,,Studii Teologice”, XXXII, nr. 3-6, București, 1980 ;
PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Biserica slujitoare, teză de doctorat, București, 1972;
POPA, C., Contribuția profesorului D. G. Boroianu, în domeniul Dreptului bisericesc, în rev. ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LV, 1979, nr. 3-6:
POPESCU, Teodor, M., Importanța istorică a Sinodului IV ecumenic, în rev. ,,Studii Teologice”, III, nr. 2-3, București, 1951 ;
RADU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Taina Preoției (Hirotoniei). Ierarhia Bisericească, în rev. „Îndrumări Misionare”, Edit. Institutul Biblic, București, 1986 ;
RĂMUREANU, Ioan, Evenimente istorice înainte și după Sinodul de la Calcedon, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, București, 1970 ;
RUS, Prof. Constantin, Ghid canonic privind administrația bisericească, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, XXXV, 1985, nr. 11-12;
IDEM, Ghid canonic privind abaterile și delictele bisericești, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, XXXV, 1985, nr. 9-10;
SCHWARTZ, Ed., Die Kanonessammlungen der alten Reichskirche, în Gessammelte Schriften, band. 4, Berlin, 1960;
SPITTLER, L. T., Von Johannes Scholasticus und seinen Arbeiten fϋr das kanonische Recht, în vol. ,,Geschichte des kanonischen Rechts bis auf die Zeiten des falschen Isidorus”, Halle, 1778;
STAN, Liviu, Relațiile dintre Biserică și Stat, în rev. ,,Ortodoxia”, IV, nr. 3-4, București, 1952 ;
IDEM, Codificarea canoanelor, în rev. ,,Studii Teologice”, XXI, nr. 9-10, București, 1969;
IDEM, Tradiția pravilnică a Bisericii – însemnătatea și folosul cunoașterii legilor după care se conduce Biserica, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 5-6, București, 1960 ;
IDEM, Poziția laicilor în Biserica Ortodoxă, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, București, 1968;
IDEM, Importanța vechilor sinoade ecumenice, în rev. ,,Studii Teologice”, XXIV, nr. 3-4, București, 1972 ;
IDEM, Aspecte ignorate ale Schismei, în rev. ,,Ortodoxia”, nr. 2-3, București, 1954;
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Temeiurile teologice ale ierarhiei și sinodalității, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, București, 1970 ;
ȘESAN, Valerian, Curs de drept bisericesc universal, ed. IV, îngrijită de prof. Milan Șesan, Cernauți, 1942 ;
VASILE, Pr. Dr. Augustin, Sancțiunea în Dreptul canonic, în rev. „Studii Teologice”, XLI, nr. 5-6, București, 1989, p. 17 ;
VEN van dem Paul, L’accesion de Jean le Scholastique au siege patriarchal de Constantinople en 565, în ,,Byzantion” 35, 1965;
ZACHARIAE, von Lingenthal, Die griechischen Nomocanones, în ,,Memoire de l’Academie Imperiale des Sciences de St. Petersbourg”, VII, t. XXIII, Petersburg, 1877;
IDEM, ϋber den Verfasser die Quellen des Nomokanon, în XIV Titel, VII, St. Petersburg, 1885;
Bibliografie
Dicționare
BRIA, Pr. Prof. Ioan, Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A la Z, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1981;
HERMANN, E., Jean III le Scholastique, în ,,Dictionnaire de Droit Canonique”, VI, Paris, 1957;
Lucrări generale
BIENNER, F. A., Das Kanonische Recht der grieschen Kirche, Dresda, 1853;
IDEM, Geschichte der Novellen Justinianis, Berlin, 1824;
BREZEANU, Stelian, O istorie a imperiului bizantin, Editura Albatros, București, 1981;
FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan, N., Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1990;
IDEM, Canoanele Bisericii Ortodoxe- note și comentarii, ediția a III-a, îngrijită de Dr. Sorin Joantă, Sibiu, 2005 ;
HEIMBACH, G. E., Anecdota, vol. 2, Leipzig, 1840 ;
Istoria bisericească universală, vol, I, tipărit cu aprobarea Sf. Sinod și cu binecuvântarea Prea Fericitului Justinian Patriarhul României, Edit. I.B.M.B.O.R., București, 1956;
IVAN, Iorgu, D., Opera canonică a Sfântului Vasile cel Mare și importanța ei pentru unitatea Bisericii, în vol. ,,Sfântul Vasile cel Mare, Închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1980;
MILAȘ, Nicodim, Dreptul bisericesc oriental, tradus în românește de D. I. Cornilescu și V. S. Radu, revăzută de Prof. I. Mihălcescu, București, 1915 ;
IDEM, Canoanele Bisericii Ortodoxe Române însoțite de comentarii, trad. rom. de N. Popovici și Ureș Covincici, vol. I-II, Arad, 1930-1936;
MONTREUIL, J., Histoire du droit byzantin et du droit romain dans l’Empire d’Orient, Paris, 1846 ;
NOAILLES, Pierre, Les Colections de Novelles de l’Empereur Justinien, vol. I, Paris, 1912;
PITRA, J. B., Spicilegium sollsmence complectens Sanctorum Patrum scriptorumque ecclesiasticorum anecdota hactenus opera, t. IV, Paris, 1868;
POPOVICI, C., Fontânile și Codicii Dreptului bisericesc ortodox, Cernăuți, 1886 ;
STAN, Liviu, Îndrumător canonic, în ,,Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române”, Edit. Instit. Biblic, București, 1953 ;
IDEM, Mirenii în Biserică, Sibiu, 1939;
ȘAGUNA, mitropolit Andrei, Compendiu de Drept canonic, ed. a III-a, Sibiu, 1913;
Articole și cursuri
BECK, Hans Georg, Kirche und theologische. Literatur im Byzantinischen Reich, în ,,Byzantinischen Handbuch”, Band. 1, partea a II-a, Mϋnchen, 1959;
BENEȘEVICI, Vladimir N., Sinagoga v 50 titulov i drugie juridiceskie Sborniki Ioana Scholastica, Petropoli, 1914, în ,,Abhandlungen der Bayerischen Akademie der Wissenschaft Philosophische-Historische Abteilung Mϋnchen”, retipărită în ,,Subzidia Byzeantina”, Leipzig, 1972;
BERDNICOV, I. S., Curs de Drept bisericesc, tradus de Episcopul de Huși, Silvestru Bălănescu, București, 1892;
BODOGAE, Pr. Prof. Dr. T., O epistolă a patriarhului Fotie și semnificația ei, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, XXXII, 1982, nr. 10-12;
CIUCUR, Marcel, Principiul adoptării unităților teritoriale bisericești la împărțirea administrativ-politică de stat în sec. I-IV, în rev. ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LIII, 1977, nr. 7-9;
COSTANDACHE, Mihail, Patriarhia și demnitatea de patriarh în Biserica Ortodoxă, în rev. ,,Ortodoxia”, XVII, nr. 2, București, 1965 ;
COMAN, Ioan, G., Sinoadele ecumenice și importanța lor pentru viața Bisericii, în rev. ,,Ortodoxia” XIV, nr. 3, București, 1962;
DURĂ, Pr. Prof. Nicolae, V., Recepționarea textelor din dialogurile teologice ecumenice. Considerații eclesiologice, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, XXXIV, 1984, nr. 11-12;
IDEM, Precizări privind unele noțiuni ale dreptului canonic bisericesc (depunere, caterisire, excomunicare și anatema) în lumina învățăturii ortodoxe. Studiu canonic, în rev. „Ortodoxia”, XXXIX, nr. 3, București, 1987 ;
FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Originile Dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română, teză de doctorat, în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, XIX, nr. 1-3, 1969 ;
GALERIU, Constantin, Preoția. Taină și slujire în viața Bisericii, în rev. ,,Ortodoxia”, XXXIV, nr. 4, București, 1982 ;
GĂINĂ, Dumitru, I., Sfinții Apostoli și Episcopii, în rev. ,,Studii Teologice”, XIV, nr. 9-10, București, 1962 ;
GHEORGHESCU, Arhim. Chesarie, Iconomia Dumnezeiască și bisericească, în rev. „Studii Teologice”, XXXII, nr. 3-6, București, 1980 ;
IVAN, Iorgu, D., Bunurile bisericești în primele șase secole. Situația lor juridică și canonică, teză de doctorat, București, 1939;
IDEM, Importanța principiilor fundamentale canonice de organizație pentru unitatea Bisericii, în rev. ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XLIV, 1968;
IDEM, Patriarhia Ortodoxă Română la a 60-a aniversare, în rev. ,,Glasul Bisericii”, nr. 10-12, București, 1985;
IDEM, Raportul Bisericilor autocefale între ele și față de Patriarhia Ecumenică după canoane și istorie, în rev. ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XLIX, 1973, nr. 7-8;
IDEM, Preocupări și studii de Drept canonic în Biserica Ortodoxă Română, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 5-6, București, 1968 ;
IDEM, őρος și κανων în dreptul bisericesc ortodox, în rev, ,,Ortodoxia”, XXII, nr.3, București, 1970 ;
IDEM, Câțiva termeni canonici. Înțelesul și explicarea lor în Dreptul bisericesc ortodox, în rev. „Studii Teologice”, XLI, nr. 4, București, 1989 ;
MUNTEANU, Alexandru-Armand, Exarhii în Biserica Veche, în rev. ,,Studii Teologice”, XIV, nr. 9-10, București, 1962 ;
PĂTRULESCU, Drd. Grigore, Epitimiile canonice și ascetice în general, în rev. ,,Studii Teologice”, XXXII, nr. 3-6, București, 1980 ;
PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Biserica slujitoare, teză de doctorat, București, 1972;
POPA, C., Contribuția profesorului D. G. Boroianu, în domeniul Dreptului bisericesc, în rev. ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LV, 1979, nr. 3-6:
POPESCU, Teodor, M., Importanța istorică a Sinodului IV ecumenic, în rev. ,,Studii Teologice”, III, nr. 2-3, București, 1951 ;
RADU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Taina Preoției (Hirotoniei). Ierarhia Bisericească, în rev. „Îndrumări Misionare”, Edit. Institutul Biblic, București, 1986 ;
RĂMUREANU, Ioan, Evenimente istorice înainte și după Sinodul de la Calcedon, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, București, 1970 ;
RUS, Prof. Constantin, Ghid canonic privind administrația bisericească, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, XXXV, 1985, nr. 11-12;
IDEM, Ghid canonic privind abaterile și delictele bisericești, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, XXXV, 1985, nr. 9-10;
SCHWARTZ, Ed., Die Kanonessammlungen der alten Reichskirche, în Gessammelte Schriften, band. 4, Berlin, 1960;
SPITTLER, L. T., Von Johannes Scholasticus und seinen Arbeiten fϋr das kanonische Recht, în vol. ,,Geschichte des kanonischen Rechts bis auf die Zeiten des falschen Isidorus”, Halle, 1778;
STAN, Liviu, Relațiile dintre Biserică și Stat, în rev. ,,Ortodoxia”, IV, nr. 3-4, București, 1952 ;
IDEM, Codificarea canoanelor, în rev. ,,Studii Teologice”, XXI, nr. 9-10, București, 1969;
IDEM, Tradiția pravilnică a Bisericii – însemnătatea și folosul cunoașterii legilor după care se conduce Biserica, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 5-6, București, 1960 ;
IDEM, Poziția laicilor în Biserica Ortodoxă, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, București, 1968;
IDEM, Importanța vechilor sinoade ecumenice, în rev. ,,Studii Teologice”, XXIV, nr. 3-4, București, 1972 ;
IDEM, Aspecte ignorate ale Schismei, în rev. ,,Ortodoxia”, nr. 2-3, București, 1954;
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Temeiurile teologice ale ierarhiei și sinodalității, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, București, 1970 ;
ȘESAN, Valerian, Curs de drept bisericesc universal, ed. IV, îngrijită de prof. Milan Șesan, Cernauți, 1942 ;
VASILE, Pr. Dr. Augustin, Sancțiunea în Dreptul canonic, în rev. „Studii Teologice”, XLI, nr. 5-6, București, 1989, p. 17 ;
VEN van dem Paul, L’accesion de Jean le Scholastique au siege patriarchal de Constantinople en 565, în ,,Byzantion” 35, 1965;
ZACHARIAE, von Lingenthal, Die griechischen Nomocanones, în ,,Memoire de l’Academie Imperiale des Sciences de St. Petersbourg”, VII, t. XXIII, Petersburg, 1877;
IDEM, ϋber den Verfasser die Quellen des Nomokanon, în XIV Titel, VII, St. Petersburg, 1885;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Utilizarea în Practica Bisericii Ortodoxe a Nomocanonului Sf. Ioan Scolasticul (ID: 168029)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.