Utilizarea Analizei Financiare In Predictia Falimentului Unei Intreprinderi

Utilizarea analizei financiare în predicția falimentului unei întreprinderi

Introducere

Lumea afacerilor este o lume complexă în care conteză fiecare decizie luată, eficiența utilizării timpului, a resurselor, a finanțelor în succesul fiecărei întreprinderi. Nu putem sta nepăsători la ritmul alert al schimbării, astăzi este important să luăm decizii înțelepte și pentru aceasta trebuie să ținem cont de tot ceea ce ne înconjoară, de lumea în care trăim, așa cum este ea acum, dar să ținem cont și de viitor. Pentru a lua decizii corecte, bune și eficiente trebuie să stai și să analizezi problema și apoi vei putea fi pregătit să iei decizia corectă. La fel este și în lumea afacerilor, fiecare analiza va determina noi decizii cu privire la activitatea desfășurată pentru ca aceasta să ducă către succes și nu spre faliment.

Din această cauză, lucrarea de față își propune să abordeze o problematică extrem de importantă din punctul meu de vedere pentru o întreprindere, în ceea ce privește utilizarea analizei financiare în predicția falimentului unei întreprinderi. Analiza financiară considerată un instrument în formularea de concluzii prin care se dirijează efortul astfel încât efectele să fie maxime, satisfăcând prin aceasta cerințele proprietarilor capitalurilor investite.

Lucrarea prezentă își propune să punctele câteva subiecte importante legate de necesitatea si rolul utilizării analizei economico-financiare în identificarea stării de sănătate a unei întreprinderi, să vedem care este rolul unei întreprinderi în economie și prin ce se caracterizează o întreprindere în dificultate și care sunt posibilitățile de evaluare. Deasemenea voi prezenta analiza financiară a companiei Albalact prin cele trei metode importante. În primul rând voi analiza poziției financiare cu ajutorul bilanțului calculând indicatorii de bază: fondul de rulment, nevoia de fond de rulment și trezoreria netă. În cea de-al doilea rând, vom vedea importanța analizei stării de performanță financiară a întreprinderii care se derulează pe baza contului de rezultate, acesta sintetizând rezultatul fluxurilor economico-financiare de intrare, de prelucrare și de ieșire pe perioada considerată. Iar în cele din urmă, calcularea fluxului de trezorerie pentru a vedea exact ansamblul de disponibilități de care dispune întreprinderea.

Toate acestea pot preveni o stare de dificultate care duce către un faliment. În viața unei firme pot să apară momente de regres și chiar de eșec, care să ducă la punerea sub supraveghere financiară, reorganizare/restructurare și, în final, lichidare. Deaceea este important să cunoaștem pentru a putea preveni o situație neplăcută.

Necesitatea analizei economico – financiare în identificarea stării de sănătate economico financiare a întreprinderii

Astazi este o noua generatie, noi tehnologii, noi strategii, o lume in continua schimbare. Datorita mediul complex in care traim a aparut analiza care constituie o metodă de cercetare bazată pe descompunerea sau desfacerea unui întreg (fenomen sau proces) în părțile sale componente, în elementele sale simple. Necesitatea analizei analizei economico-financiare este un instrument indispensabil în proncesul cunoașterii în orice domeniu al activității umane prin cercetarea și înțelegerea lucrurilor și fenomenele care îl înconjoară pe om, ajutându-l să perceapă mecanismele care le generează, cum se desfășoară acestea și, nu în ultimul rând, ia decizii ce au la bază analiza. În economia țării un loc important îl joacă întreprinderile care ajută la buna funcționare a economiei prin activitățile pe care le interprinde. Piața este spațiul economic în care se desfășoară activitatea economică a vânzătorilor și cumpărătorilor, pe scurt a întreprinderilor și nu numai. Este mecanismul natural de reglare a funcționării complexului economic la care s-a dovedit absolut necesar un sistem în care să permită determinarea stării, performanțelor și echilibrelor financiare ale întreprinderii, acestea constituindu-se în fundamentul deciziei strategice, transmițând decidenților concluzii corecte despre alocarea corectă a resurselor disponibile.

Importanța întreprinderii ca ”dinte” al economiei contemporane așa cum este numit de Bernard Colasse, explică bine interesul purtat al funcțiilor sale și ”sănătatea” sa financiară a diferiților parteneri economici și sociali. Acest interes este tradus în ultimii treizeci de ani, prin mai multe instrumente de dezvoltare a investigației și prin constituția unei veritabile displicine profesionale – analiza financiară ce este de obicei predată în universități și școli de gestiune.

Ca o metoda a cunoasterii, analiza este proprie oricarei stiinte. Ca o activitate practica, analiza utilizeaza, in scopul realizarii obiectivelor sale, un ansamblu de concepte, metode, tehnici si procedee care asigura culegerea, verificarea si prelucrarea informatiilor in vedereaformularii unor aprecieri pertinente referitoare la situatia unui agent economic (nivelul si calitatea performantelor, competitivitatea produselor, pozitia pe piata, gradul de risc etc.) Deaceea nu putem subestima rolul analizei economico-financiar in identificarea stării de sănătate a întreprinderii în evaluarea, reglarea și ameliorarea performanțelor economico-financiare ale acesteia.

Întreprinderea și rolul ei în economie

Mulți au fost cei care au încercat să definească de-alungul timpului ce este o întreprindere, scopul și rolul ei intr-o economie, acest aspect aș dori să îl detailiez în cele ce va urma. Scriitorul francez Francois Perroux scoate in evidenta intreprinderea ca fiind ”o organizatie de productie in care se confirma preturile factorilor de productie adusi de propietar si diferiti agenti economici, in vederea vanzarii unui bun sau serviciu pe piata pentru a obtine, prin diferenta intre doua preturi – pretul de vanzare si cel de cost -, cel mai mare castig monetar posibil”

Intreprinderea mai este definita ca o entitate economica si sociala in care se produc bunuri si servicii destinate pietei, in vedearea satisfacerii nevoilor clientilor si realizarii de profit. Ea este constituita dintr-un grup de persoane organizate potrivit anumitor cerinte juridice, economice, tehnologice, care concep si desfasoara procese de munca, folosind un anumit capital.

Intreprinderea este denumirea generica pentru orice tip de organizatie umana. Din punctul de vedere a specialistilor, intreprinderea este o unitate de baza a economiei nationale a unei tari sau a economiilor nationale ale mai multor tari ( de exemplu intreprinderea multinationala) constituita cu scopul de a produce bunuri materiale sau de a produce bunuri materiale sau de a presta servicii necesare existentei oamenilor. Deasemenea ”Întreprinderea reprezintă un sistem care, cu ajutorul mijloacelor fizice și umane, produce bunuri sau servicii destinate vânzării; ea este organizată de către un centru de decizie, dispunând de o anumită autonomie” Ca unitate de baza a unei economii sau a unor economii, intreprinderea trebuie sa reuneasaca in cadrul ei mijloace tehnice si tehnologice, un numar de angajati cu o anumita pregatire, resurse materiale si financiare.

Termenul intreprindere, conform definitiei cercetatorilor Charron si Separi, rezulta dintr-o optica macroeconomica a cercetarii unor tipologii ( dupa talie, sector de activitate etc.) cu o finalitate mai mult descriptiva decat analitica intrucat nu exista o reala preocupare pentru dinamica interna proprie fiecariei entitati economico-sociale. Fireste, optica macroeconomica se axeaza pe descrierea generala a economiei si nu intereseaza relatia intreprinderii cu gestiunea.

Pe de altă parte dicționarul limbii române explica termenul de întreprindere ca fiind orice formă de organizare a unei activități economice, autonomă patrimonial și autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte și fapte de comerț, în scopul obținerii de profit prin producerea de bunuri materiale și vânzarea acestora pe piață sau prin prestări de servicii, în condiții de concurență.

În viața economică a fiecărei țări, întreprinderea are un rol hotărâtor în dezvoltarea economică în determinarea potențialului acesteia, întrucât la acest nivel se crează substanța economică. De costurile cu care se obțin produsele și serviciile, de calitatea acestora și de capacitatea întreprinderilor de a comercializa profitabil depinde de puterea economică și nivelul de trai al unei țări.

Din ce am vazut pana acum, întreprinderea joacă un rol important ca componentă economica cât și socială in economia unei țări. Cele două componente se manifesta in relatiile cu alti agenti economici, cu alte organizatii, institutii, cu proprietarii si salariatii. Fiecare entitate colectiva și fiecare persoana percepe diferit rolul realizat de o întreprindere în raport cu asteptarile proprii, putem vorbi despre un rol formal ”ce trebuie sa faca o intreprindere” si un rol efectiv, sau realizat, ”ce face o intreprindere”. Rolul formal este cel asumat de catre proprietarii intreprinderii. O mare parte din ceea ce constituie rolul formal al intreprinderii este precizata prin obiectul de activitate al ei, stabilit odata cu infiintarea ( ce activitati isi propune intreprinderea sa desfasoare; ce bunuri si servicii va oferi pietei; ce nevoi isi propune sa satisfaca) si prin obiectivele concrete stabilite de conducerea intreprinderii pentru o anumita perioada de activitate (cat de mari vor fi rezultatele activitatii intreprinderii intr-o perioada determinata si cu ce consum de resurse se vor obtine acestea).

Rolul economic al unei intreprinderi este, in principal, acela de a produce bunuri si servicii, a le vinde pe piete si a crea valoare adaugata, eventual, a obtine un venit net. Valoarea adaugata este ulterior repartizata participantilor care au contribuit la realizarea ei.

Valoarea adaugata realizata de o intreprindere se masoara ca diferenta intre valoare bunurilor (si serviciilor) cumparate si care au fost folosite pentru productie. Aceste cumparari de la alte intreprinderi formeaza consumul intermediar. Valoarea adaugata nu tine seama decat de surplusul obtinut in fiecare stadiu succesiv de productie. Este vorba de masurarea activitatii productive ce nu trebuie confundata cu valoarea diferitelor tranzactii comerciale dintre intreprinderi si gospodariile familiale.

Insa o intreprindere nu se limiteaza doar la crearea de valoarea adaugata, ci are si rolul de unitate distribuitoare a veniturilor, respectiv a valorii adaugate. Efectuand aceasta operatiune de repartitie, intreprinderea intra in relatii cu diferiti agenti economici si cu proprii angajati. Valoarea adaugata totala, va fi repartizata pentru diferite activitati economice cum ar fi:

Remunerarea serviciilor pe care gospodariile familiale le-au audus intreprinderilor (punerea la dispozitie a fortei de munca, a capitalului sau a mijloacelor financiare)sub forma de salarii si dividende;

Remunerarea serviciilor prestate de institutiile financiare, ca de exemplu imprumuturile pentru care intreprinderea va plati dobanzi;

Contributia la functionarea administratiilor, in special cele publice, varsand impozite si taxe;

Contributia la organizatiile sociale sub forma cotizatiilor;

Autofinantarea insasi a intreprinderii.

Astfel, valoarea adaugata creata a intreprinderii este distribuita pe destinatii bine precizate.

La ora actuală asistăm la confruntarea a două concepții manageriale diferite în ce privește rolul intreprinderii in viziunea actuala. Una pune accentul pe misiunea firmei de produce valoarea adaugata, de a produce profit proprietarilor determinand, in acest fel, atragerea capitalurilor in activitatea economica, crearea de locuri de munca si implicit satisfacerea nevoilor consumatorilor. ”Deoarece un antreprenoror, un grup de actionari particulari sau publici trebuie sa-isi asume riscuri financiare importante si fara nici un fel de asigurari, riscuri asociate cu functionarea si dezvoltarea ulterioara a intreprinderii, acesta are dreptuea insasi a intreprinderii.

Astfel, valoarea adaugata creata a intreprinderii este distribuita pe destinatii bine precizate.

La ora actuală asistăm la confruntarea a două concepții manageriale diferite în ce privește rolul intreprinderii in viziunea actuala. Una pune accentul pe misiunea firmei de produce valoarea adaugata, de a produce profit proprietarilor determinand, in acest fel, atragerea capitalurilor in activitatea economica, crearea de locuri de munca si implicit satisfacerea nevoilor consumatorilor. ”Deoarece un antreprenoror, un grup de actionari particulari sau publici trebuie sa-isi asume riscuri financiare importante si fara nici un fel de asigurari, riscuri asociate cu functionarea si dezvoltarea ulterioara a intreprinderii, acesta are dreptul la profitul ramas dupa remunerarea la valoarea de piata sau contractuala a tuturor furnizorilor de servicii, inclusiv a organismelor fiscale”. Conform celei de-a doua conceptii manageriale, conducerea unei mari intreprinderi, mai ales daca a recurs la subscriptia publica, ar trebui sa stabileasca un echilibru intre asteptarile, drepturile si revendicarile sindicatelor, ale angajatilor, managerilor, actionarilor, furnizorilor, clientilor, societatii civile, guvernelor si altor organisme.

In practica, se tinde sa confirme valoarea primei conceptii in care misiunea sociala revine mecanismului de reglare al statutului degrevand intreprinderea de misiunile neeconomice. Cea de-a doua conceptie pleaca de la doua supozitii neconfirmate in capitalismul contemporan: clientii firmei sunt semi-captivi (nu pot migra) iar firma se capituleaza prin autofinantare (actionarii sunt lipsiti de importanta pentru firma).

Intreprinderea distribuie venituri remunerand serviciile de care a beneficiat din partea populatiei, proprietarilor intreprinderii, bancilor si institutiilor statului:

Pentru asigurarea fortei de munca, gospodariile populatiei (salariatii) vor primi salarii; pentru participare la capitalul intreprinderii vor primi dividende sau dobanzi;

Proprietarii intreprinderii vor primi dividende pentru capitalul aportat;

Bancile si alte institutii financiare primesc dobanzi pentru creditele acordate intreprinderii;

Institutiile statului beneficiaza de impozite si taxe; se remunereaza astfel serviciile de asigurare a securitatii, ordine publica, creare a cadrului legislativ favorabil, justitie, protectie sociala, formare profesionala etc.

Rolul social al intreprinderii inseamna:

Contributia la satisfacerea trebuintelor populatiei prin bunurile si serviciile furnizate;

Contributia la dezvoltarea civilizatiei umane prin promovarea progresului tehnico-stiintific;

Asigurarea unui mediu de lucru si de viata pentru personalul intreprinderii. Este cazul nevoilor de apartenenta, de siguranta, de afiliere, de stima, si de statut, de valorificare a potentialului personal, de recunoastere si implinire personala si profesionala; Exercitarea unor functii de formare se de educare a salariatilor si populatiei ( ”cultura Coca cola” este un exemplu din cele mai controversate, in acest sens).

Rolul intreprinderii in raport cu clientii (populatia, alte intreprinderi sau organizatiineeconomice) presupune identificarea nevoilor acestora, proiectarea ofertei in concordanta cu caracteristicile cererii, atragerea clientilor, cucerirea pietelor, mentinerea acestora (patrarea clientilor) si dezvoltarea pietelor (atragerea de noi clienti). Intreprinderile sunt ”in serviciul” clientilor; ele depun toate eforturile pentru a servi, a satisface clentii, a stabili o relatie durabila cu acestia. Pentru intreprindere si conducatorii acesteia ”clientul este rege”. Problema intreprinderii nu este sa gaseasca clientii pentru produsele ei ci sa realizeze acele produse pe care le doresc, pe care le cauta clientii potentiali. Aceasta este ”orientarea marketing” a intreprinderii. Afacerea se va mentine aducand si profit ca o recompensa pentru stiinta si arta de a reusi in acest demers. Din perspectiva clientilor, rolul atribuit intreprinderilor este mediat de bunurile si serviciile pe care le ofera; in cazul multor produse (bunuri de consum) clientii nu stiu si nici nu sunt interesati cine este intreprinderea care le produce sau vinde cu conditia ca relatia cu intreprinderea sa decurga normal. In cazul produselor si serviciilor de marca si al celor de consum intermediar (productiv), prestigiul ofertantului aduce un plus de valoare pentru produs. Intreprinderile fac eforturi mari pentru a iesi din anonimat, pentru ca numele lor sa devina de renume sporind astfel sansele de supravietuiere si de castig.

Rolul intreprinderii in raport cu personalul inseamna, din perspectiva intreprinderii, asigurarea conditiilor pentru valorificarea maxima a resursei de munca pe care o cumpara de pe piata fortei de munca. Intreprinderea va folosi toate solutiile pentru a obtine o productivitate a muncii ridicata asociata unei calitati ridicate a bunurilor si serviciilor si in conditii de climat acceptat ca normal. Din perspectiva salariatilor intreprinderea este cea care ofera un loc de munca cu sarcini de munca atractive sau nu, cu anumite conditii de munca, cu anumite raspunderi si recompense. In anumite conditii salariatii percep intreprinderea ca fiind ”a lor”, se integreaza in munca si intreprindere, ajung la un grad ridicat de ”aotoimplicare in munca”(Jov involvement). O asemenea situatie este, din nou, rezultatul stiintei si artei de a conduce si administra o intreprindere.

Rolul intreprinderii in raport cu proprietarii. Proprietarii intreprinderii pot fi persoane fizice sau alte intreprinderi avand calitatea de ”patron” (persoana fizica unic proprietar) sau asociati sau actionari. Din perspectiva intreprinderii acestia au competenta decizionala maxima de a stabili strategia si obiectivele intreprinderii. Proprietarii nu pot actiona in defavoarea intreprinderii iar intreprinderea trebuie sa indeplineasca dispozitiile acestora. Patrimoniul intreprinderii este distinct de averea proprietarilor; odata infiintata, intreprinderea va avea un ”comportament” de independenta, face eforturi de supravietuire si crestere chiar in afara vointei proprietarilor. De astfel, multe intreprinderi isi schimba proprietarii in decursul existentei lor, dupa cum multe intreprinderi dispar odata cu disparitia proprietarului. Mai ales in cazul societatilor pe actiuni, relatia intre intreprindere si proprietari este foarte diluata. In cazul unor societatipe actiuni cu un numar foarte mare de actionari acestia nici nu se intalnesc vreodata, sunt dezinteresati de managementul firmei si nepriceputi in afaceri. Actiunile pe care le au le poate aduce dividende sau castiguri prin vanzarea la bursele de valori atunci cand cursul creste mult. In cazul intreprinderilor mici exista o relatie stransa a proprietarilor cu intreprinderea. Ei isi asuma conducerea activitatii, avantajele ce pot sa decurga din aceasta si riscurile esecului sau pierderilor. In esenta, intreprinderea trebuie sa aduca un castig proprietarilor, sa realizeze beneficii, sa se poata autofinanta si dezvolta din resurse proprii; astfel, proprietarii o vor lichida sau vinde. Pentru proprietari, intreprinderea este un mijloc de valorificare a capitalului.

Rolul intreprinderii in raport cu institutiile statutului. Orice intreprindere va incerva sa valorifice cat mai bine toateserviciile prestate de institutiile publice, cadrul juridic creat, sa profite de comenzile de stat, de sprijinul statului in relatiile internationale. Din perspectiva unor intreprinderi, in multe situatii statul apare ca o forta care limiteaza libertatea de actiune si reduce castigurile sau chiar perspectivele de castig; in general, autoritatea publica exercita functia de mentinere a mecanismului concurentei. Din perspectiva unor functionari ai institutiilor statului intreprinderea apare ca o ”vaca de muls”, are rolul limitat de a plati taxe si impozite. In ansamblu, insa, economia nationala si cea mondiala nu ar exista fara intreprinderi. Putine intreprinderi domina pietele mondiale exercitand o forta ce depaseste pe cea a multor state.

Rolul intreprinderilor in economie este diferit in functie de obiectivul de activitate al fiecareia, da pozitionarea in sistemul diviziunii activitatilor pe ramuri ale economiei. Unele produc bunuri (intreprinderi industriale sau agricole), altele comercializeaza marfurile (intreprinderile de comert), altele presteaza servicii pentru populatie sau alte intreprinderi. Pe langa multe trasaturi comune, intreprinderile au foarte multe caracteristici distincte, exercita alte roluri.

Întreprinderea în dificultate – caracteristici și posibilitatea de evaluare

Întreprinderea din zilele noastre și cu atât mai mult în viitor este și se va confrunta cu foarte multe obstacole a caror depasire necesita timp pentru a le cunoaste si o adaptare continua la noile conditii impuse de mediul inconjurator. In prezent asistam la o concurenta apriga pe diferitele piete, apar noi tehnologii cu o complexitate mai ridicata iar schimbarile car se produc pe piata impun o noua redefinire a lor si o intenationalizare a acestora, caracterul schimbator al clientei si fenomenul de imbatranire a intreprinderii trebuie luate in consideratie de conducerea intreprinderilor, neglijarea acestora putand conduce la franarea activitatii si in final la falimentarea intreprinderii. In aceste conditii conducatorii de intreprinderi este necesar sa adopte un stil de conducere care sa puna pe prim actiuni rapide si pragmatice, cunoasterea practica a problemelor care se ridica, sa dovedeasca un simt dezvoltat pentru rezolvarea problemelor operationale si aptitudini de a putea reactiona in mod energic la schimbarile care intervin in mediul inconjurator, de obicei cu caracter neprevazut.

Notiunea de intreprindere in ”dificultate” poate face loc mai intai unei definitii simple si clare: se va considera o intreprindere in dificultate, acea intreprindere in stare de incetare de plati, angajata intr-o procedura de redresare juridica. Deasemenea, aceasta notiune este vasta, incepanad cu o situatie financiara dificila si pana la starea de faliment. Acest concept este, inainte de toate, de natura economica, dar nu trebuie omis caracterul sau juridic, care nu poate fi definit fara a face referire la legislatia care reglementeaza situatia intreprinderilor in dificultate. Notiunea de intreprindere in dificultate este foarte larga si, prin urmare, este foarte important sa fie prezentate caracteristicile intreprinderii in dificultate.

Pentru ca o intreprinderea sa aiba succes va depinde in cea mai mare masura de relatiile cu clientii sai, fiind necesara, in acest sens, analiza comportamentului clientilor, a pozitiei financiare si a solvabilitatii lor, a modului de a gandi si actiona al acestora.

Jean Brilman, in cartea sa „Gestion de crise et strategie de redressement”, a mentionat ca „intreprinderea nu este numai acea intreprindere care are probleme financiare, ci este, deasemenea, aceea care, intalnind sau previzionand anumite dificultati, ia masuri imediate cu scopul de a nu avea probleme financiare”. Aceste intreprinderi se caracterizeaza printr-o rentabilitate redusa, un volum de activitate in scadere, o degradare a climatului social, pana la inceperea unor greve. Pentru unele din acestea, situatia poate fi agravata si de existenta unui mediu dificil.

In literatura de specialitate, starea de dificultate a unei intreprinderi mai este definita ca fiind „incapacitatea intreprinderii de a-si plati datoriile sau dezechilibrul financiar intre sursele de finantare si mijloacele economice ce trebuie acoperite din acestea”

Astfel, întreprinderea în dificultate este definita de nerealizarea obiectivelor de rentabilitate si lichiditate. Deaceea apare notiunea de diagnostic financiar ca o metoda de evaluare ce consta intr-un ansamblu de instrumente si metode care permit aprecierea situatiei financiare si a performantelor unei intreprinderii. Scopul principal fiind acela de a aprecia situatia financiara a societatii iar pe baza acestuia are loc elaborarea unei noi strategii de mentinere si dezvoltare in mediul specific economiei locale. La finalitatea dignosticul sunt oferite o serie de informatii financiare folositoare atat celor din interior cat si din exteriorul firmei.

Folosind diferite metode si tehnici specifice, diagnosticul financiar permite aprecierea situatiei financiare trecute si prezente, pe baza informatiilor furnizate pentru luarea deciziilor de catre conducere. Informatiile necesare pentru efectuarea dignosticului financiar sunt preluate din situatiile financiare simplificate care cuprind: bilantul, contul de profit si pierdere și anexa la bilant. De regula, situatiile financiare sunt intocmite conform unui model contabil bazat pe costul istoric recuperabil si pe conceptul de mentinere a nivelului capitalului financiar.

In conditiile unei economii de piata, strategia economica a intreprinderii trebuie sa aiba ca obiective de baza asigurarea rentabilitatii si a lichiditatilor necesare unei activitati continue. Potrivit acestor obiective fundamentale intreprinderea poate acoperi mijloace financiare investite si realiza un anumit beneficiu, iar pentru realizarea obiectivului de asigurare a lichiditatii intreprinderea, prin activitatea desfasurata, trebuie sa dispuna de mijloace financiare pentru a acoperi cheltuielile necesare.

O intreprindere ce are o rentabilitate insuficienta nu isi poate continua activitatea, fondurile proprii nepermitandu-i sa asigure mijloacele necesare defasurarii activitatii la nivelul normal. Pentru a putea continua activitatea, in aceste conditii de nerentabilitate, intreprinderea este obligata sa recurga la credite exterioare care vor mari la randul lor obligatiile de plata si vor afecta rezultatele financiare.

Iar daca pentru acoperirea cheltuielilor, disponibilitatile obtinute prin desfasurarea activitatii, deci a exploatarii, nu sunt suficiente, intreprinderea intampina probleme de lichiditate, care se pot agrava atunci cand aceasta se afla in imposibilitatea de a recurge la indatorare, devenind aproape iminent falimentul acesteia.

Managementul unei intreprinderi trebuie sa fie intotdeauna precaut si sa previna din timp orice urma de slabiciune economico-financiara a firmei prin semnele pregatitoare care anunta aceasta stare. Aceasta stare de slabiciune, premergatoare falimentului, apare atunci cand prin activitatea desfasurata nu se mai poate face fata pasivului exigibil cu mijloacele activului sau disponibil. Situatia aceasta apare ca rezultat a faptul ca intreprinderea nu mai este rentabila, cu alte cuvinte este incapabila sa genereze veniturile necesare care sa ii permita autofinantarea. Insemnand ca dispune pe zi ce trece de mai putine mijloace de trezorerie ce sunt necesare acoperirii cheltuielilor, iar acesta va recurge din ce in ce mai mult la imprumuturi devenind tot mai fragila sub raport financiar fata de celelate intreprinderi concurente, cunoscand astfel si pierederea increderii partenerilor de afaceri.

Este greu sa delimitezi momentul în care apar dificultatile unei intreprinderi, acestea pot avea diferite cauze atat interne cat si externe, atat obiective cat si subiective, ce actioneaza in mod independent si in intercorelatie. Este gresit sa afirmam ca o intreprindere cu dificultati economice sau financiare, este in faliment. Falimentul, este ultima etapa a unui posibil lung proces de degredare a situatiei economico-financiare a intreprinderii, avand, in mod fundamental, o componenta juridica. Lawrence J. Gitman afirma faptul ca falimentul apare cand valoarea declarata a datoriilorunei firme depaseste valoarea justa de piata activelor sale. O supraextindere, actiuni financiare sarace, o ineficienta forta de vanzare si costuri mari ale productiei pot toate luate separate sau in combinat sa determine slabiciunea, esecul intreprinderii.

Dificultatile pot fi interpretate in mai multe feluri in functie de problemele pe care le implica sau de situatia cu care se confrunta. Literatura de specialitate a retinut mai multe definitii pentru o intreprindere in dificultate, avand in vedere gravitatea situatiei cu care se confrunta:

– Esec economic, care reprezinta neacoperirea costurilor totale cu veniturile obtinute de firma;

– Esecul firmei, care se refera la orice agent economic ca si-a incetat activitatea, avand ca rezultat o pierdere pentru credotori;

– Insolvabilitate tehnica, ce semnifica neindeplinirea obligatiilor curente, pe masura ce ajung la scadenta. O intreprindere care nu are suficiente lichiditati pentru plata datoriilor va oferi creditorilor un semnal de alarma, fiind considerata in incetare tehnica de plata;

– Insolvabilitate in faliment, cant totalul datoriilor depeseste valoarea reala a activelor, situatie in care se produce adesea lichiditatea firmei.

In ce priveste insolvabilitatea tehnica si cea in faliment avem reglementarile juridice in vigoare din Romania (Legea nr. 65/1995, privind procedura reorganizarii judiciare si falimentului, modificata si republicata, art.2) privind starea de dificultate a unei firme si masurile ce pot fi luate care definesc insolventa ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului, caracterizata prin incapacitatea vadita de plata a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile.

Situatia financiara dificila este cazul intreprinderilor cu dificultati de trezorerie si care nu respecta echilibrele esentiale ce privesc situatiile economico-financiare, aceste intreprinderi sunt sanatoare dar foarte vulnerabile prin insasi asumarea riscului de incetare a platilor daca nu procedeaza la masuri de redresare a situatiei.

Iar falimentul reprezinta procedura prin care firma este declarata in stare de insolventa, se va lichida, incetand activitatea economica. Acesta este un esec declarat conform criteriilor stabilite de catre legistalia in domeniul. Acest termen are mai mult valenta juridica iar din punct de vedere financiar poate insemna: un act net negativ; încetarea platilor catre creditori și incapacitatea de plata a dividendelor la actiuni preferentiale.

Pentru ca starea de dificultate a unei intreprinderi presupune existenta unor puncte vulnerabile in activitatea acesteia, care in momentul atingerii disfunctionalitatii au o pondere semnificativa in comparatie cu punctele forte ale acesteia, datorita manifestarilor lor intr-o anumita conjunctura.

Prin vulnerabilitate se intelege ”caracteristica intreprinderilor al caror risc de faliment este ridicat daca survin unele evenimente”, recurgerea la aceasta notiune permite extinderea studiului intreprinderilor in dificultate tinand cont de criterii analitice mai deschise si care pun probleme cu caracter incipient, in proceseul de degredare a situatiei si a activitatii. Constatarea unei asemenea stari de dificultate la un moment dat are semnificatia unor creante ale gestionarii riscului intreprinderii, in sensul ca nu s-a avut in vedere o previzionare reala a unei asemenea stari. Iar daca managementul ar fi apelat la o analiza previzionala a situatiei economico-financiare a intreprinderii, aceasta ar fi avut ca efect luarea unor masuri progresive de insanatosire a situatiei financiare. A trata strea de dificultate inseamna solutionarea unor manifestari extreme si finale, in timp ce identificarea si solutionarea vulnerabilitatii sau a punctelor slabe ale intreprinderii presupune luarea unor decizii asupra premiselor acestei manifestari, deci inainte ca degradarea situatiei economico-financiare sa se produca.

Trebuie sa luam in calcul si cauzele ce stau la baza dificultatilor unei intreprinderi pentru a sti cu adevarat unde este nevoie sa lucram suplimentar pentru a redresa situatia dificila. Aceste cauze pot avea valente economice, financiare si/sau juridice. Pot fi legate, prin urmare, de oricare din aspectele activitatii agentului economic. Pot fi legate de calitatea productiei si de volumul acesteia, de nivelul tehnologic al mijloacelor fixe si de uzura fizica a acestora, de mecanismele de reglare ale pietei de desfacere si/sau de aprovizionare, re resursele umane privite cantitativ, dar si calitativ si, chiar cu prioritate, de calitatea procesului managerial.

Aceste dificultati pot fi temporate, de exemplu, neacoperirea la termen a unei creante importante sau de accelerarea platilor intr-o perioada de crestere economica, in acest caz dificultatile de plata fiind expresia unui dezechilibru financiar de moment ce nu pune in pericol echilibrele economico-financiare fundamentale si nu afecteaza activitatea economica si nici imaginea intreprinderii intr-o masura mare.

Fiindca traim intr-o lume supusa legilor pietii unde totul se cumpara si se vinde intr-un ritm rapid, evaluarea intreprinderii constituie un act frecvent in viata economica de astazi, accentuarea liberalismului economic însoțit de privatizări multiplică numărul întreprinderilor care pot face obiectul unor tranzacții; pe de altă parte, dezvoltarea schimburilor la bursă face să crească necesitatea evaluării unei societăți în vederea vânzării sau cumpărării unei părți din aceasta, oricât de mică ar fi. Dimensiunea internațională a evaluării este pusă în evidență de numeroasele tranzacții între vânzători și cumpărători de naționalitate diferită. Ținând seama de influența normelor financiare anglo-saxone, practicile de evaluare s-au inspirat adesea din metodele de evaluare nord-americane sau britanice, în același timp, aceste metode necesită folosirea de date omogene, mai ales în ce privește bazele contabile ale evaluării; ori, între diferitele sisteme contabile bazate pe Standardele Internaționale de Raportare Financiară (IFRS), standardele americane (emise de FASB), standardele britanice (emise de ASB) sau standardele naționale ale altor țări există diferențe și chiar conflicte de care trebuie ținut seama în aplicarea diferitelor metode de evaluare. Ceea ce înseamna ca evaluarea intreprinderii vizeaza si capacitatea acesteia de a genera profit, fluxuri de disponibilitati la dispozitia proprietarului.

Evaluarea întreprinderii vizeaza stabilirea valorii afacerii la un moment dat, masurarea avutiei (bogatiei) reale si a potentialului acesteia de a-si mari bogatia in perioada urmatoar

O intreprindere trebuie evaluata, pentru ca exista trei grupe de factori care influenteaza permanent valoarea oricarei intreprinderi, și anume:

– influențe legate de existența prețurilor libere;

– influențe legate de modificările raportului de schimb al monedei naționale;

– gestiunea internă a fiecărei întreprinderi, mai ales în ce privește politicile de amortizare si politicile de contabilizare (cu deosebire, contabilitatea costurilor).

Numeroasele metode de evaluare cunoscute azi pot fi grupate în funcție de anumite criterii în vederea identificării modului de abordare a evaluării și, în funcție de aceasta, a furnizorului de servicii de evaluare.

Este dificila alegerea unei metode de diagnosticare, mai ales datorita importantei concluziilor analizei efectuate pentru stabilirea si punerea in aplicare a unui plan de redresare.

În plan economic, conceptul de ”diagnostic”, la nivelul unei firma va presupune reperarea disfuncționalităților activitatii ei, cercetarea si analiza faptelor si responsabilitatilor, identificarea cauzelor și a masurilor care sa conduca la reglarea situatiei. Însa diagnosticul întreprinderii nu se impune doar în cazul în care aceasta este in dificultate, ci și atunci când aceasta are o situație economico-financiara normala, urmarundu-se imbunatatirea acesteia. Intotdeauna se va urmari cunoasterea tuturor laturilor activitatii acesteia, respectiv juridica, tehnica, resurse umane, economico-financiara etc. Precum si a punctelor forte si punctelor slabe.

În activitatea practica de evaluare a intreprinderii diagnosticul trebuie sa furnizeze informatiile necesare aprecierii situatiei trecute si prezente, care constituie o baza pentru estimarea elementelor si variabilelor ”cheie” ce trebuie avute in vedere in cazul aplicarii diferitelor metode de evaluare. Trebuie sa ținem cont că evaluarea intreprinderii nu inseamna o aplicare mecanica a unor tehnici, ci presupune o apreciere profunda a performantelor intreprinderii, echipa de evaluare trebuie sa lucreze cu parametri considerati normali pentru mediul de activitate al intreprinderii evaluate si la momentul efectuarii evaluarii.

Există câteva criterii care sunt demne de luat in seama în stabilirea diagnosticului intreprinderii. In primul rand avem dimensiunea intreprinderii ce îi corespunde metoda ratelor si metodele nefinanciare. Apoi, faza de depreciere a situatiei economici-financiare a intreprinderii – da posibilitatea analistilor financiari, sa utilizeze cele mai elaborate metode de diagnostic – analiza costurilor anuale, analiza ratelor financiare, analiza riscului global, analiza vanzarilor si a mediului concurential. In ce priveste ciclul de viata sau „varsta”intreprinderii poate fi folosita metoda fluxurilor, analiza SWOT etc. Și nu în cele din urmă avem relatia intreprinderii cu piata de capital de regula este utilizat studiul evolutiei indicatorilor bursei, deoarece cursul actiunii reprezinta barometrul performantelor unei intreprinderi.

Metodele sunt multiple si in evolutie permanenta, fiind orientate in functie de scop, se bazeaza fie pe date istorice, fie pe date previzionate sau obtinute prin combinarea acestora, si se clasifica prin urmatoarele categorii:

Evaluarea prin valoarea bursiera

Evaluarea prin valoarea patrimoniala

Evaluarea pe baza de venit.

Metodele de diagnostic financiar-contabil raspund unor necesitati diferite si sunt compatibile cu orientari analitice diverse. Se poate stabili o sinteza a principalelor domenii de aplicare, care prin varietatea lor exprima o oarecare eterogenitate a demersurilor analizei. Aceste demersuri ale analizei pot oferi un numar de observatii si de recomandari de ordin general, se mentioneaza diversitatea orientarilor majore imprimate diagnosticului in functie de pozitia analistutului, in interiorul sau exteriorul intreprinderii.

Cel mai eficient este sa se realizeze un diagnostic global al firmei, analiza activitatii firmei trebuie sa cuprinda:

– Analiza bilantului si a contului de profit si pierdere pe ultimiii 3-5 ani, calcularea si compararea principalelor rate financiare ale firmei cu cele ale unor firme similare.

– Analiza istoricului fluxurilor de numerar pentru a determina cum a ajuns firma intr-o criza de lichiditati

– Analiza trendului vanzarilor si a sezonalitatii acestora

– Analiza profitabilitatii pe produs sau linie de produs

– Analiza clientilor firmei.

– Analiza profitabilitatii pe clienti si oe segmente de piata, analiza reclamatiilor fara de produsele firmei.

– Analiza principalelor elemente cheie ale procesului de productie

– Analiza resurselor umane si aproductivitatii acestora

– Cercetari marketing si indeosebi analiza cotei de piata pentru produsele de baza ale firmei etc.

Contributia traditionala a analizei financiare la detectarea ”intreprinderilor cu risc / dificultate” precedeaza la utilizarea diferitelor instrumente, precum fondul de rulment, ratele, tablourile de fluxuri etc. Cu toate acestea, multiplicarea acestor indicatori ridica probleme legate de selectionarea indicatorilor pertinenti, de o divergenta posibila intre rezultatele ce se permit a se stabili sau interdependenta dintre diferitele caracteristici pe care le traduc. De aceea, cautarea unei evaluari globale (scoring), care rezulta din luarea in consideratie a unui ansamblu de indicatori semnificativi, a dat nastere la aplicatii operatorii.

Rolul analizei economico-financiare în identificarea stării de sănătate economico-financiar a întreprinderii.

Mediul in care isi desfasoara firma activitatea este deosebit de complex si agitat, ceea ce inseamna o raportare permanenta la cererea de piata si o anticipare a miscarilor concurentei. Legile specifice economiei de piata trebuiesc respectate de catre toti agentii economici, deaceea in acest cadru se impune necesitatea si utilizarea analizai economico-financiare, ca instrument de supraveghere a activitatii si performantelor intreprinderii. Astfel, necesitatea cresterii eficientei economice in toate ramurile economiei face ca analiza economico-financiara sa joace un rol din ce in ce mai important. Deoarece prin analiza economico-financiara se stabilesc punctele tari si slabe din activitatea unei firme dar si masurile ce trebuie a se aplica pe termen scurt si lung in vederea atingerii obiectivelor stabilite, analiza diagnostic constituie o parte componenta a managementului strategic al firmei.

Analiza financiara este mai degraba o arta decat o teorie care se bazeza in mod esential pe exploatarea informatiilor. Scopul acesteia este de a diagnostica pentru a putea decide, iar pentru a putea decide se va cauta sa se inteleaga la ce imperative economice si financiare o intreprindere trebuie in mod necesar sa faca fata, imperative care traduc conceptele fundamentale ale analizei financiare. Si pentru a intelege mai bine conceptele funfamentale ale analizei financiare trebuie sa pornim de la trei afirmatii foarte simple: „pentru ca o intreprindere sa existe ii trebuie mijloace”, „pentru ca o intreprindere sa continue ii trebuie inca mijloace” si „pentru ca o intreprindere sa traiasca, ii trebuie o activitate la inaltimea acestor mijloace”. Iar aceste mijloace sunt de ordin economic si finaciar.

Tipul mijloacele economice sunt determinate de activitatea intreprinderii, de care ea trebuie sa dispuna. Aceste mijloace apar in activul imobilizat al bilantului, fiind vorba astfel despre alocari. Or nu putem avea alocari decat dca exista sume pentru a le finanta. Nu se opreste totul aici, daca activitatea solicita mijloace economice (alocari), acestea la randul lor solicita mijloace financiare iar acestea sunt de doua feluri: capitalurile proprii si datoriile. Dipunand de mijloace, intreprinderea poate incepe exploatarea acestora, incepand sa achizitioneze si in cele din urma sa vanda. Si pentru ca o intreprindere sa traiasca trebuie sa fie rentabila. Rentabilitatea este pertinenta pentru a judeca eficacitatea mijloacelor dar nu ne spune in ce masura economia degajata prin activitatea intreprinderii consolideaza resursele acesteia. Adica la ce nivel ea se finanteaza. De aici se vor distinge trei notiuni legate: rezultatul, fluxul de trezorerie si autofinantarea.

Deciziile sunt variate si nu vizeaza aceasi actori: participarea la cresterea de capital din partea actionarului, investitia pentru un comitet de directie, acordarea unui plafon de scontare pentru o banca, etc. Aprecierea situatiei unei intreprinderi raspunde deci la diferite preocupari in functie de utilizatori. Nu exista o semnificatie sau o metoda in analiza financiara ci exista semnificatii si metode.

Prin urmare, analiza economico-financiara are un rol fundamental in evaluarea, reglarea si ameliorarea performantelor economico-financiare ale firmei si totodata are un caracter permanent, indiferent daca se realizeaza de un compartiment din cadrul firmei, de societati specializate de consultanta, de audit etc.

Analiza apare ca un instrument indinspensabil in procesul cunoasterii in orice domeniu al activitatii umane. Cu ajutorul analizei, omul cerceteaza si intelege lucrurile si fenomenele care il inconjoara, percepe mecanismele care le genereaza, legile desfasurarii lor si, in cele mai multe cazuri, adopta decizii fundamentale pe analiza.

Analiza financiară ajută la identificarea activității nesatisfăcătoare a întreprinderii și la stabilirea măsurilor care vor influența rezultatele în viitor. Prin cunoașterea postfaptică, curentă și previzională a activității agenților economici a rezultatelor interne și a cauzelor care le-au generat, analiza contribuie la cunoașterea continuă a eficienței utilizării resurselor umane, materiale și financiare. Deoarece obiectivul principal al unei întreprinderi îl constituie maximizarea valorii patrimoniului, eficiența cu care a fost folosit capitalul investit constituie obiectivul central al diagnosticului financiar.

Pornind de la faptul ca analiza este o metoda a cunoasterii se poate spune ca in procesul de conducere, analiza economico-financiara reprezinta un instrument operational care permite cunoasterea starii sistemului si luarea masurilor de reglare a disfunctionalitatilor. Procesul de conducere se caracterizeaza printr-un ansamblu de interventii prin care se prevede, se organizeaza si se coordoneaza activitatea firmei, se iau decizii si se controleaza activitatea acesteia in vederea realizarii obiectivelor curente si de perspectiva cu respectarea principiilor de eficienta economica si utilitate sociala.

Analiza economico-financiara are un rol deosebit in cunoasterea si comensurarea influentei diversilor factori ce conduc la cresterea eficientei intregii activitati economice. Realizarea obiectului de activitate al firmei se desfasoara si se realizeaza sub actiunea unei multitudini de factorii endogeni si exogeni, iar rolul analizei economico-financiare este de a determina cauzele actiunii acestor factori, de a cerceta fenomenele economico-financiare ce rezulta din actiunea acestora si nu in ultimul rand sa elaboreze solutii de prevenire si inlaturare a cauzelor cu actiune negativa si sa creeze conditii pentru cauzele cu efecte pozitive, dorite de conducerea firmei.

Analiza economico-financiara are un loc bine definit in structurile functionale ale conducerii; ea intra sub incidenta perfectionarii transformandu-se intr-un instrument al centrelor de decizie in amplul proces de sporire a eficientei oricarei activitati. În concluzie analiza economico-financiara ofera informatii cheie necesare oricarei firme in obtinerea celor mai bune performante economico-financiare.

Analiza economico-financiara studiaza mecanismul de formare si modificare a fenomenelor economice prin descompunerea lor in elemente componente, in parti simple si prin stabilirea factorilor de influenta.

Complexitatea analizei economico-financiare decurge si din din faptul ca in economie exista urmatoarele situatii:

Acelasi efect poate fi produs de cauze diferite;

Aceasi cauza poate produce efecte diferite;

Efecte diferite se pot combina dand o rezultanta a complexului de factori sau forte;

Complexitatea si intensitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea fenomenului dat, ci si calitatea lui;

In fenomenul analizat pot aparea insusiri pe care nu le-a avut nici un element al fenomenului.

Analiza financiara implica din partea celui care o realizeaza, pe langa cunostinte solide de contabilitate, gestiune si analiza financiara si o anumita subtilitate: ”sa faca cifrele sa vorbeasca”. Interpretarea cifrelor se face prin raportare la scopul investitiei: acordarea sau refuzul unui imprumut, cumpararea unei participatii in capitalul unei societati, lansarea unui produs sau abandonarea unei productii sau unui sector de activitate, diagnosticarea starii de dificultate a unei intreprinderi etc. Finalitatea analizei financiare se concretizeaza in diagnosticul financiar contabil, parte a diagnosticului economico-financiar, fiind orientat in special spre functiunea financiar contabila a intreprinderii. Efectuata in interiorul acesteia – analiza interna – sau din exterior de catre organisme specializate, financiar-bancare sau de specialisti independenti (analisti financiari) – analiza externa- conduce la diagnosticul financiar intern sau extern, cu obiective specifice diversilor utiliatori. Analiza financiară are la bază câteva obiective generale cum ar fi:

Evidentierea disfunctionalitatilor sau elementelor nefavorabile in situatia financiara si a performantelor intreprinderii;

Identificarea cauzelor dificultatilor prezente sau viitoare ale intreprinderii;

Prezentarea perspectivelor de evolutie a intreprinderii si propunerea unor actiuni de intreprins pentru amelioararea sau redresarea situatiei.

Astfel, diagnosticul financiar presupune unele judecati asupra sanatatii financiare a intreprinderii, punctele forte si punctele slabe ale gestiunii financiare, prin care se pot aprecia riscurile trecute, prezente si viitoare ce decurg din situatia financiarasi solutiile pentru diminuarea riscurilor si imbunatatirea rezultatelor. Pentru ca obiectivele diagnosticului financiar este subordonat intereselor utilizatorilor, rolul analizei financiare este adapt la tipul de diagnostic (interior sau exterior).

Obiectivele diagnosticului financiar interior vizeaza punctul de vedere al actionarilor si al participantilor la viata intreprinderii cu privire la crestere, rentabilitate, echilibru, risc.

Daca se va urmari cresterea, se va verifica daca intreprinderea are suficiente resurse pentru investitii si un necesar de fond de rulment pentru activitatea curenta fara riscul de a dezechilibra structurile financiare, se va verifica daca intreprinderea este rentabila indeajuns cat sa faca fata cresterii, ceea ce va impune compararea rezultatelor obtinute cu mijloacele folosite.

Cunoasterea rezultatelor si a modului in care s-au format si repartizat ele intre partenerii interni si externi permite evaluarea performantelor intreprinderii, care se reflecta in echilibrul financiar. Urmarindu-se in primul rand daca structurile financiare sunt echilibrate, atat cat intreprinderea poate face fata angajamentelor pe termen scurt sau lung, ceea ce va impune examinarea solvabilitatii si lichiditatii.

In al doilea rand ne intereseaza modul de finantare a intreprinderii, ceea ce impune cunoasterea structurii capitalului prin ponderea capitalului propriu si a datoriilor. Aici apare rentabilitatea economica si rentabilitatea financiara prin compararea rezultatelor obtinute cu capitalurile utilizate.

In cel de-al treilea rand, se va verifica daca in cursul evolutiei intreprinderii, aceasta si-a mentinut echilibrul financiar, ceea ce impune studierea fluxurilor financiare in timpul unui sau mai multor exercitii. De aici este important care au fost utilizarile noi ale intreprinderii si de ce surse noi a dispus aceasta in aceasi perioada (autofinantare sau credite).

Starea financiară a întreprinderii reprezintă situația în care se află la un moment dat întreprinderea din punct de vedere financiar, adică din punct de vedere al rezultatelor acțiunilor întreprinse în vederea asigurării resurselor necesare acoperirii cheltuielilor cerute de desfășurarea activității economice în cadrul întreprinderii. Este știut faptul că viața unei întreprinderi reprezintă o succesiune de împrejurări care conduc la situații mai mult sau mai puțin dificile. Unele dintre acestea sunt prevenite și evitate chiar înainte de a se manifesta, altele, cele grave, sunt, uneori, greu suportate și devin chiar fatale pentru întreprindere.

În sensul regulamentului privind ajutorul de stat pentru salvarea si restructurarea intreprinderiolor in dificultate, pus in aplicare prin Ordinul presedintelui Consiliului Concurentei nr. 501/23.11.2004, publicat in Monitorul Oficial nr.1215/17.12.2004, Consiliul Concurenței consideră că o întreprindere este în dificultate atunci când nu este capabilă, fie prin resurse financiare proprii, fie prin resursele pe care poate să le obțină de la proprietari/acționari sau creditori, să acopere pierderile și care, în absența unei intervenții din exterior din partea autorităților publice, vor conduce, pe termen scurt sau mediu, aproape sigur la ieșirea din circuitul economic a acesteia.

În mod concret, o întreprindere este considerată ca fiind în dificultate, în principiu și indiferent de mărimea ei, în sensul prezentului regulament, în următoarele împrejurări:

a) în cazul unei societăți cu răspundere limitată, când se constată pierderea a mai mult de jumătate din capitalul social și mai mult de un sfert din capital s-a pierdut în ultimele 12 luni; sau

b) în cazul unei societăți în care cel puțin o parte dintre asociați sunt ținuți nelimitat pentru datoriile întreprinderii, atunci când s-a pierdut mai mult de jumătate din capitalul propriu, așa cum reiese din evidențele contabile ale societății și mai mult de un sfert din acest capital s-a pierdut în cursul ultimelor 12 luni; sau

c) pentru întreprinderile de orice forma juridica, când respectiva întreprindere întrunește condițiile pentru a fi supuse unei proceduri prevăzute de legislația privind procedura la reorganizării judiciare și a falimentului.

Chiar dacă nici una din condițiile prevăzute la alin. 2 nu este îndeplinită, o întreprindere poate totuși să fie considerată în dificultate, mai ales dacă suntem în prezența caracteristicilor obișnuite ale unei întreprinderi aflate în dificultate, precum creșterea pierderilor, scăderea cifrei de afaceri, creșterea volumului stocurilor, supracapacitate de producție, scăderea fluxului de numerar, creșterea datoriilor, creșterea sarcinilor financiare și scăderea sau dispariția valorii activului net. În cazurile cele mai grave, întreprinderea poate să fi devenit insolvabilă sau să facă obiectul unor proceduri colective de insolvență în conformitate cu dispozițiile legale privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului.

În ultimul caz, prezentul regulament se aplică oricărui eventual ajutor acordat în contextul unei astfel de proceduri, în vederea menținerii în activitate a întreprinderii. În orice caz, o întreprindere în dificultate este eligibilă numai dacă nu poate să se redreseze cu r resursele proprii sau cu fondurile pe care le obține de la proprietarii/acționarii săi sau de pe piață.

Analiza financiară în cadrul societății SC Albalact SA

Albalact este cea mai mare companie de lactate din Romania cu capital majoritar romanesc si al doilea mare jucator din piata locala a produselor lactate. Compania are sediul comuna Galda de jos, sat Oiejdea, judetul Alba. Compania are o traditie de peste 40 de ani in industria lactatelor, iar astazi produce lactate de cea mai buna calitate intr-una din cele mai mari si mai moderne investitii greenfield din Europa Centrala si de Est – fabrica Oiejdea din judetul Alba. Compania mai produce o gama variata de branzeturi in fabrica Raraul din Campulung Moldovenesc, pe care a achizitionat-o in 2008. Societatea Rarul are, de asemenea, o traditie indelungata in productia de branza si cascaval.

Înființată în 1971 sub denumirea de Intreprinderea de Industrializare a Laptelui Alba. Compania a fost privatizată în anul 1999 prin licitație publică deschisă devenind privată apoi suta la suta. Principalii acționari ai Albalact sunt Petru Ciurtin, cu 31,7% din capital, Raul Ciurtin, cu 16,21%, și fondul de investiții RC2 Limited, care deține 24,98% din acțiuni.

Albalact aduce astazi pe piata romaneasca peste 140 de sortimente de lapte si produse lactate sub cele sapte brand-uri ale sale – Zuzu, Zuzu Max, Fulga, Fruzu, De Albalact, Raraul, Poiana Florilor. Albalact are un portofoliu bogat de produse din lapte, de la lapte proaspat pasteurizat si UHT, iaurturi proaspete albe, iaurturi proaspete cu fructe, la smantana, unt, sana, lapte batut, kefir, lapte cu arome pentru copii, branza telemea, branza dulce de vaca, branza de burduf, cascaval, branza topita.

Misiunea Albalact este sa ofere tot ce-i mai bun din lapte – produse proaspete si sanatoase, la nivelul standardelor europene de calitate.

Albalact inseamna grija pentru calitatea produselor, natura, prospetime, traditie romaneasca, imbinate cu tehnologia avansata, viziuni europene si cele mai bune surse de lapte din Alba si Bucovina.

Albalact si-a mai asumat o misiune importanta – aceea de a contribui la dezvoltarea si consolidarea industriei romanesti de lactate, de a imbunatati performantele tehnologice in productia romaneasca de lactate si de a incuraja consumul de produse romanesti. Albalact a creat, alaturi de produsele sale, doua brand-uri autohtone calde si joviale – Fulga si Zuzu – care au castigat repede increderea si dragostea consumatorilor romani, iar astazi se regasesc in topul celor mai apreciate brand-uri, alaturi de marci internationale de renume. Albalact a propulsat si brand-ul Raraul si, odata cu el, branzeturile produse in inima Bucovinei. Raraul inseamna vitalitate, dragostea pentru sanatate, pentru excursii in natura si pentru locurile frumoase si pitoresti din Romania.

Albalact este dovada ca industria de lactate romaneasca a avansat foarte mult, ajungand astazi la nivelul investitiilor europene in domeniu. Produsele pe care compania le ofera consumatorilor sunt nu doar bune si sigure pentru consum, dar si proaspete si naturale.

Valorile Albalact sunt performanta, calitatea, inovatia, respectul si angajamentul pentru consumatori si partenerii de afaceri, implicarea in dezvoltarea tehnologiei de fabricatie, pentru a garanta calitatea si siguranta produselor.

Compania sprijina optimizarea continua a productiei, in scopul imbunatatirii performantelor produselor fabricate, sigurantei si valoarii nutritive a produselor.

Obiectivul Albalact este sa-si consolideze pozitia pe piata interna, sa se extinda si sa dezvolte produse lactate noi, proaspete si gustoase, in mod responsabil. Albalact este lider de piata pe segmentul laptelui proaspat pasteurizat cu laptele Zuzu si mai este lider de piata cu untul de masa Albalact. Cu smantana Albalact, compania ocupa locul doi pe acest segment. Laptele UHT Fulga a adus compania Albalact tot pe locul doi pe segmentul UHT.

Analiza poziției financiare a societății S.C Albalact S.A pe baza bilanțului

Pozitia financiara conform cadrului referential in domeniu este definita de resursele economice pe care le controleaza, de structura financiara, de lichiditatea si solvabilitatea valorilor economice si de capacitatea sa de a se adapta la schimbarile mediului in care isi desfasoara activitatea. Evaluarea pozitiei financiare prezinta punctul de interes comun pentru toti utilizatorii informatiei contabile, indiferent de natura contractuala si de raportul cu firma.

Analiza pozitiei financiare a unei intreprinderi, se realizeaza pe baza bilantului contabil, document care reflecta situatia patrimoniala a intreprinderii la un moment dat. Patrimoniul este o universalitate de drepturi si obligatii cu valoare economica, atasate unei persoane fizice sau juridice.

Abordarea financiara a bilantului stabileste ca acesta pozitia financiara a intreprinderii, adica raportul dintre active, datorii si capitaluri proprii.

Activele sunt resurse controlate de intreprindere, provenind din evenimente trecute si de la care se asteapta obtinerea de avantaje economice viitoare sub forma fluxurilor de lichiditati.

Datoriile sunt obligatii prezente provenind din evenimente trecute si a caror decontare va genera o diminuare de avantaje economice viitoare prin reducerea fluxurilor de trezorerie ulterioare.

Capitalul propriu este denumit si activul net sau capitalul investit de actionari, reprezinta interesul rezidual al actionarilor in firma in care au investit dupa ce din totalul activelor s-au dedus datoriile.

Modelul de bilanț adoptat in Romania este prevazut in OMFP nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementarilor contabile conforme cu directivele europene. Societatile comerciale ale caror valori imobiliare sunt admise la tranzactionare pe o piata reglementata intocmesc situatia pozitiei financiare, in conformitate cu OMFP nr. 1286/2012, pentru aprobarea Reglementarilor contabile conforme cu Standardele Internationale de Raportare Financiara.

Bilanțurile succesive pe anii 2012 și 2014 ale companiei Albalact sunt următoarele (vezi și anexa 1 ):

Situația netă a companiei Albalact este determinată cu ajutorul relațiilor de mai jos:

SNn = Total Activn – Total Datoriin

SN2012 = 203,103,144 – 101,104,752 = 101,998,392

SN2013 = 245,138,062 – 203,103,144 = 102,812,880

SN2014 = 265,399,806 – 245,138,062 = 113,416,730

Variația situației nete:

ΔSN2013/2012 = 102,812,880 – 101,998,392 = 814,488

ΔSN2014/2013 = 113,416,730 – 102,812,880 = 10,603,850

Această situație marchează atingerea obiectivului major al gestiunii financiare și anume maximizarea valorii capitalurilor proprii. Creșterea situației nete ale acestei companii este consecința reinvestirii unei părți din profitul net și a altor elemente de acumulări (provizioane, reglementate, subvenții etc. )

Indicatorii echilibrului financiar.

Fondul de rulment (FR) care reprezintă o marjă de siguranță sau de securitate financiară care se desprinde în partea superioară a bilanțului și care utilizează pentru reluarea ciclului de exploatare, respectiv pentru asigurarea echilibrului financiar în partea de jos a bilanțului.

Fondul de rulment este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.

Metoda de calcul este: FR = Surse permanente – Alocări permanente sau (Capitaluri proprii + Datorii financiare) – Imobilizări nete.

Se întâlnesc mai multe categorii de fond de rulment cum ar fi: fond de rulment brut, fond de rulment net, fond de rulment propriu și fond de rulment străin.

Fondul de rulment brut (FRB) semnifică ansamblul de active circulante susceptibile de a fi transformate în lichidități într-un interval de 1 an.

FRB = Active Circulante (stocuri + creanțe) – datorii de exploatare

Fondul de rulment net poate fi definit prin două formulări echivalente, exprimând, fie o abordare a părții de sus a bilanțului, fie o abordare a părții de jos a bilanțului.

FRN = Capitaluri permanente (CP) – Active imobilizate (AI)

FRN = Active circulante (AC) – Datorii pe termen scurt (DTS)

În cei trei ani de studiu variația fonduluide rulment net este următoarea:

Fond de rulment propriu semnifică contribuția pe care și-o aduc capitalurile proprii la constituirea marjei de siguranță financiară la dispoziția întreprinderii sau semnifică autonomia de care se poate bucura o întreprindere în ceea ce privește finanțarea investițiilor sale strategice. Se calculează prin diferența dintre capitalul propriu și activele imobilizate și caracterizează starea de echilibru pe termen lung realizat pe baza capitalurilor proprii.

FRP = Capitaluri proprii – active imobilizate

Fond de rulment străin, reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanțarea nevoilor pe termen scurt. FRS reprezintă surse atrase de la parteneri (plăți în avans) sau împrumutate de bănci. Se calculează ca diferență dintre FRN și FRP.

Pentru a te verifica putem să facem diferența dintre capitalurile permanente și capitalurile proprii ( FRS = CP – Cp ) după cum urmează:

Interpretare.

După cum se observă din rezultatele obținute, fondul de rulment net pe parcursul celor trei ani de studiu este negativ, ceea ce evidențiază imposibilitatea firmei de asigura un excedent de resurse financiare pe termen lung din care să poată fi acoperite necesițățile de finanțare pe termen scurt.

Fondul de rulment străin are o contribuție ridicată iar aceasta semnifică faptul că în asigurarea echilibrului financiar în partea de sus a bilanțului, datoriile financiare au o pondere mai importantă. Fondul de rulment are o evoluție crescătoare, ceea ce ne pune în gardă în privința efortului de îndatorare pe care îl face compania Albalact.

Fondul de rulment propriu este negativ asta înseamnă un semnal de alarmă pentru viitorul echilibrului financiar, semnificând faptul că imobilizările nu sunt finanțate decât parțial din resursele proprii. Acest lucru semnifică o anumită diminuare a autonomiei în domeniul investițional.

Nevoia de fond de rulment este definit ca fiind necesarul de finanțat ca urmare a reluării neîntrerupte a ciclului de exploatare, aprovizionare, producere, desfacere ca urmare a reînoirii stocurilor și a creanțelor.

NFR = AC – DC = ( Stocuri + Creanțe) – Datorii din exploatare.

În legislația românească NFR se calculează după cum urmează: NFR = Stocuri + creanțe + active de regularizare – datorii curente – pasive de regularizare.

Nevoia de fond de rulment a companiei este negativă, ceea ce evidențiază fie un surplus de surse temporare ca urmare a accelerării rotației activelor circulante, fie o întrerupere temporară a aprovizionărilor.

Trezoreria netă (TN) este concretizată în disponibilitățile bănești ce se pot afla atât în conturile bancare, cât și în casă. Trezoreria netă se calculează ca diferență între fondul de rulment net (FRN) și nevoia de fond de rulment (NFR).

După cum observăm avem o trezorerie netă pozitivă, iar acesta certifică o stare de echilibru financiar la nivelul întregii întreprinderi.

Fluxul de trezorerie (CF) este calculat după relația CF = Δ TN

Δ TN 2013/2012 = 347,987,309 – 8,774,238 = 339,213,071

Δ TN 2014/2013 = 14,525,566 – 347,987,309 = – 333,461,743

Se poate observa un flux de trezorerie fluctuant, în anul 2013 avem o trezorerie pozitivă ceea ce ne arată că, în urma activității desfășurate, se degajă un excedent de finanțare, dar acesta fluctuează totuși foarte spectaculos de la un an la altul. Pentru 2014, fluxul de trezorerie negativ semnifică o reducere a disponibilităților. O situație de acest gen la prima vedere poate să pară favorabilă, în termeni de echilibru financiarși de risc, însă, pe termen mediu și lung, poate fi semnul unei fragilități potențiale.

Tablou centralizator:

Concluzii:

Datorită faprtului că fondul de rulment net este negativ rezultă că întreprinderea nu poate să își finanțeze activele imobilizate din resursele permanente, fiind nevoită să apeleze la sursele pe termen scurt pentru această finanțare.

Deasemenea și nevoia de fond de rulment este negativă, ceea ce reflectă existența unui surplus de resurse temporare în raport cu nevoile temporare.

Indicatorii de lichiditate

Rata lichidității generale( Rlg = Active circulante/DTS ) reflectă posibilitatea activelor circulante de a fi transformate în timp scurt în lichidități. Valoarea supraunitară ne arată că pe termen scurt întreprinderea își poate onora datoriile. Valoarea subunitară nu prezintă un aspect negativ în cazul în care gradul de lichiditate al activelor circulante este mai mare decât gradul de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt.

Rata lichidității generale de recomandat este să fie în intervalul 2:1, deoarece această proporție ar asigura acoperirea tuturor datoriilor curente prin activele circulante de cel putin odată. Se observă ca pe parcursul celor trei ani valoarea ratei este sub unul ceea ce este un rezultat nefavorabil pentru companie, deoarece dacă aceasta ar nevoită să își achite datoriile pe termen scurt , nu ar avea destule active circulante pentru a-și achita aceste datorii.

Rata lichidității reduse ( Rlr = AC – Stocuri/ DTS). O rată cuprinsă între 0,5 și 1 reprezintă o situație favorabilă din punct de vedere al solvabilității reduse, ea trebuie să tindă către o mărime unitară.

Valoarea ratei lichidității reduse pentru anul 2012 este de 69,53 % ceea ce înseamnă o situație favorabilă pentru întreprindere din punctul de vedere al solvabilității sale. În anul 2013 valoarea a scăzut ajungând până la 68,22 %. Totuși în anul 2014 situația nu para să se redreseze ci se înrăutățește, valoarea ratei scăzând până la 62,96 %.

Rata lichidității imediate ( Rli = DPB/DTS ). Această rată ar trebui să tindă către o mărime unitară astfel încât dacă va fi obligată să-și achite datoriile pe termen scurt ea să dispună de lichidități ca să le acopere.

Rezultatul acestei rate ne arată că compania Albalact se află într-o situație nefavorabilă putând să-și plătească în anul 2012 datoriile pe termen scurt în proporție de 4,32%, în 2014 de 11,09% iar în 2014 de 6,96 %, reprezentând un risc de lichidare imediată.

Tablou centralizator:

Analiza performanțelor pe baza contului de rezultate

Fundamentarea deciziilor financiare în vederea optimizării, constituirii și utilizării resurselor necesită ca demersul analizei financiare să fie îndreptat nu numai către modalitățile de realizare a echilibrului financiar, ci și spre urmărirea treptelor de acumulare bănească. Astfel se justifică analiza stării de performanță financiară a întreprinderii care se derulează pe baza contului de profit și pierdere (vezi anexa 2).

Contul de profit și pierdere (contul de rezultate) sintetizează rezultatul fluxurilor economico-financiare de intrare, de prelucrare și de ieșire pe perioada considerată. Acesta este motivul pentru care analiza performanțelor financiare efectuată pe baza contului de profit și pierdere se mai numește și analiza rezultatelor întreprinderii.

Tipul acesta de analiza financiară are două componente: soldurile intermediare de gestiune (SIG) și capacitatea de autofinanțare.

Cele două componente au un real interes pentru managerii financiari deoarece cu ajutorul acestora vor putea întocmi documente financiare de analiză și previziune în probleme legate de asigurarea lichidității resprectiv ajută la aprecierea independenței financiare și să afle dacă poate finanța prin efort propriu investițiile viitoare.

Analiza soldurilor intermediare de gestiune (SIG)

Cele trei tipuri de activități ( de exploatare, financiară și extraordinară ) din structura contului de profit și pierdere, permite aprecierea performanțelor întreprinderii evaluate prin soldurile intermediare de gestiune.

Soldurile intermediare de gestiune (SIG) reprezintă palierele succesive în formarea rezultatului final și cuprinde următorii indicatori: marja comercială, producția exercițiului, valoarea adăugată, excedentul brutde exploatare, rezultatul exploatării, rezultatul curent, rezultatul net al exercițiului.

Soldurile indermediare de gestiune de la Albalact S.A pentru 2013-2014 sunt sintetizate în tabelul de mai jos:

Marja comercială este primul sold de gestiune, numit și adaos comercial și se referă la întreprinderile de comercializare sau la partea de activitate pur comercială efectuată de întreprinderile producătoare, această activitate presupunând cumpărarea și revânzarea mărfurilor în aceeași stare.

Marja comercială se calculează după relația:

Marja comercială (MC) = Vânzări de mărfuri – Costul mărfurilor vândute

Fig.2.2.1.1 Marja comercială

După cum se poate observa din calculul acestui indicator, compania Albalact desfășoară activitate comercială și practică un adaos comercial consistent, înregistrând o activitate comercială extrem de profitabilă.

Producția exercițiului caracterizează activitatea globală desfășurată de întreprindere producție și/sau prestări servicii și se obține prin însumarea unor elemnte eterogene din punct de vedere al evaluării:

Producția vândută evaluată la preț de vânzare;

Producția stocată ca diferență între stocul final și stocul inițial, evaluată la cost de producție;

Producția imobilizată evaluată la costul de producție.

Relația de calcul a producției exercițiului este următoarea:

Producția exercițiului (PE) = Producția vândută ± Producția stocată ± Producția imobilizată

Fig.2.2.1.2 Producția exercițiului

Pentru compania Albalact se poate observa că producția exercițiului a crescut cu 22,06 % în 2013 față de 2012, respectiv cu o valoare de 73,190,762, ajungând la valoarea de 401,035,115 ca apoi pentru anul 2014 producția să crească cu 12,22 % față de anul anterior ceea ce poate semnifica diversificarea produselor oferite, atragerea de noi clienți prin îmbunătățirea calității serviciilor sau o creștere a prețului serviciilor oferite.

Valoarea adăugată este soldul de gestiune introdus în practica contabilității de întreprindere ca urmare a ”presiunii” contabilității naționale. Aceasta constituie unul din elementele de legătră între conceptele macroeconomiei și regulile ce guvernează gestiunea întreprinderii, realizând o punte informațională între contabilitatea de întreprindere și contabilitatea națională.

Valoarea adăugată a companiei Albalact în 2012 este de 76,286,856 Ron, aceasta crește în proporție de 6,40% până în 2013 atingând valoarea de 81,173,185 Ron, în anul 2014 urmează o creștere de 12,11% respectiv o valoare de 86,265,057 Ron.

Fig. 2.2.1.3 Valoarea adăugată

Excedentul brut din exploatare constituie un excelent indicator de rentabilitate economică, pentru că el exclude politicile de finanțare și de investiții și permite să se vadă dacă activitatea proprie a societății este sau nu rentabilă. Excedentul brut din exploatare măsoară eficacitatea capitalului economic. Reprezentând resursa rezultatădin exploatare și folosită pentru menținerea și dezvoltarea potențialului productiv al firmei și remunerarea capitalurilor utilizate și a statului.

Excedentul brut de exploatare (EBE) = Valoarea adăugată + Subvenții de exploatare – Cheltuieli cu personalul – Cheltuieli cu impozite, taxe și vărsăminte asimilate

Fig. 2.2.1.4 Excedentul brut din exploatare

Excedentul brut din exploatare urmează untrend crescător de la 4,86 % în 2013 față de anul de bază 2012, ajungând să înregistreze în 2014 o creștere de 12,11% față de anul anterior, respectiv ajunge în valoare de 53,372,338 ron. Semnificația acestor creșteri poate fi dată de calitatea superioară a produselor vândute, cât și de politica bună de vânzări, practicată de compania Albalact, evidențiind că activitatea de exploatare este profitabilă.

Rezultatul exploatării reprezintă degajat din activitatea de exploatare, normală și curentă a întreprinderii. Acest sold de gestiune constituie primul element de măsură a rentabilității econimice, independent de politica financiară a întreprinderii și de incidența elementelor excepționale. Se va calcula după formula următoare:

Rezultatul exploatării = EBE + Venituri din provizioane pentru exploatare + Alte venituri de exploatare – cheltuieli cu amortizările și provizioanele pentru exploatare – alte cheltuieli de exploatare.

Fig. 2.2.1.5 Rezultatul exploatării

Rezultatul exploatării are în 2012 valoare de 10,739,638 ron, urmând ca în 2013 să crească cu 1,713,879 ron, respectiv 15,95 procente, atingând valoarea de 12,453,517. Anul 2014 ne aduce o creștere destul de mare, acesta crește în valoare absolută cu 4,336,387 și în mărime procentuală cu 34,82% până la cifra de 16,789,904 ron.

Rezultatul curent al exercițiului este rezultatul aferent activităților cu caracter repetitiv și normal. Acest indicator nu include rezultatele excepționale care au o natură neobișnuită, permitând analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii prin mai multe exerciții succesive. Modul de calcul este următorul:

Rezultatul curent = rezultatul exploatării + venituri financiare – cheltuieli financiare

Fig. 2.2.1.6 Rezultatul curent

La fel ca și la restul soldurilor intermediare de gestiune, și în cazul rezultatului curent al exercițiului s-a înregistrat o creștere pe toți anii analizați. În 2013 față de 2012 s-a înregistrat o creștere de 12,65 %, urmând ca aceasta să continue și în urmărorul an ajungând la valoarea de 9,840,024 în 2014, respectiv o creștere de 45,18 puncte procentuale.

Rezultatul pozitiv și crescător duc la concluzia că, compania Albalact este o companie dinamică, cu suficiente lichidități pentru a fi plasate și surse de venituri superioare cheltuielilor legate de împrumuturi.

Rezultatul net este rezultatul care urmează să fie distribuit sub formă de dividende către acționari pentru capitalurile subscrise și/sau reinvestite în întreprindere. Profitul net nerepartizat reprezintă sursa proprie de finanțare proprie sau element de autofinanțare

Rezultatul net = rezultatul curent + venituri excepționale – cheltuieli excepționale – impozitul pe profit – participarea salariaților.

Fig. 2.2.1.7 Rezultatul net

Rezultatul net al companiei Albalact înregistrează profit în toți cei trei ani. În anul 2012 termină cu un profit în valoare de 7336974,12 ron, anul 2013 aduce o creștere 12,65% ca apoi în 2014 această creștere să ajungă la 45,18% % față de anul anterior, respectiv ajunge la valoarea de 12000040,92 ron.

Concluzia generală a analizei soldurilor intermediare de gestiune este aceea că întreprinderea desfășoară o activitate profitabilă, înregistrând profit în fiecare an.

Capacitatea de autofinanțare – CAF

Împreună cu soldurile intermediare de gestiune, iduicatorul ”capacitate de autofinanțare”, exprimă în termeni monetari capacitatea firmei de a-și putea asigura dezvoltarea prin mijloacele proprii.

Capacitatea de autofinanțare a unei întreprinderi reprezintă surplusul monetar potențial generat de activitatea acesteia. Reprezintă o contribuție esențială a activităților curente la variația fondului de rulment net global.

Ne sunt prezentate de literaratura de specialitate două metode de calcul al acesteia, cunoscute sub denumirea de metodă substractivă (deductivă) și o metodă adițională (aditivă).

Prin folosirea capacității de autofinanțare se urmăresc câteva obiective principale:

– reflectarea potențialului financiar degajat de activitatea rentabilă a societății;

– evidențierea potențialului financiar de creștere economică, respectiv sursa financiară generată de activitatea industrială și comercială, după scăderea tuturor cheltuielilor care generează o plată monetară la o anumită scadență.

– reflectarea forței financiare, garanția securității și independenței întreprinderii.

Metoda deductivă permite să se realizeze legătura între contul de profit și pierdere și tabloul de finanțare. Aceasta pornește de la ideeade bază a capacității de autofinanțare a firmei, și anume de nivelul potențial al resurselor de finanțare, aceasta ia în calcul toate încasările și plățile realizate de întreprindere exceptând cele excepționale provenind din cedarea activelor firmei sau din subvenții primite pentru investiții, ce vor fi luate în calcul separat în cadrul tabloului de finanțare a întreprinderii.

Fig. 2.2.2.1 Capacitatea de autofinanțare – metoda deductivă și aditivă

Metoda aditivă se calculează plecând de la rezultatul net al exercițiului. Conform acestei medote metoda de calcul va fi după cum urmează:

În anul 2012, capacitatea de finanțare are valoare de 22,696,228.12 u.m urmând ca în 2013 să crească până la valoarea de 22,835,641.16 adică cu un procent de 0,60. Anul 2014 de aduce o nouă creștere mai mare față de anul anterior cu 41,35%, atingând valoarea de 32,278,57.92 u.m.

Din ratele de rentabilitate de mare importanță sunt cele de rentabilitate economică și financiară.

Rentabilitatea economică se calculează după relațiile:

R1 = EBE/Activul net * 100 și R2 = Rezultatul din exploatare / Activul net *100

Fig. 2.2.2.3 Rentabilitatea economică(R1) Fig. 2.2.2.4 Rentabilitatea economică(R2)

Rata de rentabilitate economică indică eficiența ansamblului de resurse economice de care dispune o întreprindere. De-a lungul celor trei ani de studiu, ratele de rentabilitate economică sunt în continuă creștere.

Rentabilitatea financiară se calculează după relația: Rf = rezultarul net / capitaluri proprii * 100.

Fig. 2.2.2.5 Rentabilitatea financiară

Pe parcursul celor trei ani de studiu, rata de rentabilitate economică luând în calcul excedentul brut din exploatare a înregistrat o scădere în 2013 față de 2012 cu 3,01 procente urmând să crească în 2014 cu 2,82 procente recuperează astfel procentajul pierdut în 2013. Dacă luăm în calcul rezultatul net, se înregistrează o creștere pe parcursul celor trei ani de studiu. Dacă în 2012 avem o rentabilitate de 7,53%, urmând ca aceasta să crească cu doar 0,32 procente, crescând cu 2,7 procente în 2014. În ceea ce privește rentabilitatea financiară această este în creștere însă procentajul este foarte mic, în anul 2012 avem o rentabilitate de 7,53%, care va crește cu 0,86 procente în 2013, urmând ca în 2014 să avem o creștere mai mare de 2,8 procente. Ceea ce ne indică o rentabilitate destul de scăzută la nivelul companiei.

Analiza financiară privind fluxurile de trezorerie

Pentru orice întreprindere este extrem de important nu numai ceea ce poseda, care este bogăția generată în timpul perioadei și deasemenea lichiditățile generate și utilizarea lor. Situația fluxurilor lichide are o importanță particulară pentru a înțelege situația financiară a întreprindrii. Analiza cash-flows permite indentificarea prin fiecare activitate lichiditățile absorbite, lichiditățile generate și modalitatea de gestiune a fluxurilor disponibile și lichiditățile disponibile la finele anului.

Orice întreprindere antrenează un adevărat circuit al fluxurilor de numerar în procesul de producție, fluxuri ce se transformă în elementele materiale necesare realizării producției.

Conform Standardelor Internaționale de Raportare Financiară (IFRS ediția a VI-a), fluxurile de trezorerie sunt intrările sau ieșirile de numerar și echivalentele de numerar într-un exercițiu financiar. Numerarul cuprinde disponibilitățile bănești și depozitele la veder, iar echivalentele de numerar sunt investițiile financiare pe termen scurt, extrem de lichide, care sunt ușor convertibile în sume cunoscute de numerar și care sunt supuse unui risc nesemnificativ de schimbare a valorii.

Ordinul ministerului finanțelor publice nr. 94/2001 pune la dispoziție două metode de întocmire a acestei situații metoda directă și metoda indirectă.

Prin metoda directă sunt prezentate clasele principale de plăți și încasări brute în numerar. Informațiile pentru plăți și încasări sunt preluate din înregistrările contabile sau prin ajustarea contului de profit și pierdere cu modificările stocurilor, creațelor și datoriilor din exploatare pe parcursul perioadei.

Metoda indirectă pornește de la profitul sau pierderea netă, ajustată cu tranzacțiile de natură monetară, angajamentele de plată, elementele de venituri și cheltuieli asociate fluxurilor de numerar din investiții sau finanțări. Fluxul net din activități de exploatare poate fi determinat prin evidențierea veniturilor și cheltuielilor prezentate în contul de profit și pierdere și a modificărilor pe parcursul perioadei a stocurilor, creanțelor, obligațiilor din exploatare.

Tabloul fluxurilor de numerar întocmit pentru compania Albalact S.A, prin metoda indirectă este prezentat în tabelul de mai jos.

Situația fluxurilor de trezorerie de numerar ( Albalact S.A) pentru 2013-2014 prin metoda indirectă este prezentată în tabelul de mai jos:

Fluxul de numerar în perioada 2012 – 2014 pentru compania Albalact înregistrează un flux pozitiv din activitatea de exploatare, care s-a datorat în principal activității rentabile desfășurate de întreprindere, aceasta înregistrând un profit net de 7,320,697 lei în anul 2012, 8,400,362 lei pentru anul 2013 iar în 2014 s-a înregistrat suma de 12,299,398 lei.

Concluzii

Bibliografie

Allaire, Y,;Fîrșitoiu, ”Management strategic”, Editura Economica, Bucuresti, 1998.

Aurel Isfanescu, Claudia Serban, Andreea Carolina Stanoiu, ”Evaluarea Intreprinderii” , Editura Universitara, Bucuresti, 2003.

A. Isfanescu, V.Robu, ”Evaluarea Intreprinderii”, Editura Economică, București, 1998

A. Ișfănescu, C.Stanescu, A. Băicuși – ”Analiza economico-financiara”, Editura Economica, 1999.

Aurel Isfanescu, ”Analiza economico-financiara”, Editura ASE, Bucuresti, 2002,

Bernard Colasse, ”L’analyse financiere de l’entreprise”, La editions Decouverte, Paris, 2001.

Constantin Barbulescu, ”Diagnosticarea intreprinderilor in dificultate economica – Strategii si politici de redresare si denamizare a activitatii”, Editura Economica, Bucuresti, 2002.

Danila Dumitrescu, ”Finances D’entreprise”, Editura ASE, București, 2008.

Daniela Tutui, ”Diagnosticul întreprinderilor în dificultate”, ASE, Bucureți, 2006

Dănuț Tiberius Epure ”Economia Întreprinderii”, Editura Economică, București, 2003

Dumitru Constantinescu ”Economia Întreprinderii”, Editura Tribuna Economică, București, 2000

Dumitru Constantinescu ”Economia Intreprinderii”, Editura Universitatea Craiova, Craiova, 2008

E.Cohen, ”Analyse financiere: outils et applications”, Les editions d’Organisation, Paris, 1995.

Grațiela Ghic, Carmen J. Grigorescu , ”Analiză economico-financiară, abordări teoretice, studii de caz”, Editura Universitară, Bucureștiu, 2006.

Iacob Kerbalek, ”Economia Intreprinderii”, editura TIBO, Bucuresti, 2002

Lawrence J. Gitman, ”Principles of Managerial finance”, Eleventh edition, Person International Edition, San Diego State University, 2006.

Marin Toma, ”Initierea in evaluarea intreprinderilor”, Editura CECCAR, București, 2009.

Mihaela Onofrei, ”Management financiar”, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006.

Niculae Feleaga, Ion Ionașcu – ”Tratat de contabilitate financiara” Vol. I, Editura Economica, 1998.

Petre Brezeanu, ” Analiza financiara” – Editura Meteor Press, București, 2007.

Petre Brezeanu, ”Management financiar”, Editura Universitatii Româno-Britanice, București, 2005.

Petre Brezeanu, ”Analiza financiară”, Editura Meteor Press, București, 2006.

Silvia Petrescu , ”Analiză și diagnostic financiar contabil”, Editura CECCAR, București, 2006.

V.Robu, I. Anghel, Elena-Claudia Sernan, ”Analiza economico-financiara a firmei,” Editura Economica, 2014.

Victor Dragotă, Laura Obreja, ”Management financiar – Vol.1 Analiză financiară și gestiune financiară operațională”, Editura Economică, București, 2003.

Willi Păvăloaia, Marius D. Paraschivescu, ”Analiză financiară – Studiu de caz”, Editura Tehnopress, Iași, 2006.

Regulament privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor în dificultate, pus in aplicare prin Ordinul presedintelui Consiliului Concurentei nr. 501/23.11.2004, publicat in Monitorul Oficial nr.1215/17.12.2004

OMFP nr.94/2001

http://dexonline.ro/definitie/intreprindere la 28,04,2015 ora 23,42

http://www.oeconomica.uab.ro

Bibliografie

Allaire, Y,;Fîrșitoiu, ”Management strategic”, Editura Economica, Bucuresti, 1998.

Aurel Isfanescu, Claudia Serban, Andreea Carolina Stanoiu, ”Evaluarea Intreprinderii” , Editura Universitara, Bucuresti, 2003.

A. Isfanescu, V.Robu, ”Evaluarea Intreprinderii”, Editura Economică, București, 1998

A. Ișfănescu, C.Stanescu, A. Băicuși – ”Analiza economico-financiara”, Editura Economica, 1999.

Aurel Isfanescu, ”Analiza economico-financiara”, Editura ASE, Bucuresti, 2002,

Bernard Colasse, ”L’analyse financiere de l’entreprise”, La editions Decouverte, Paris, 2001.

Constantin Barbulescu, ”Diagnosticarea intreprinderilor in dificultate economica – Strategii si politici de redresare si denamizare a activitatii”, Editura Economica, Bucuresti, 2002.

Danila Dumitrescu, ”Finances D’entreprise”, Editura ASE, București, 2008.

Daniela Tutui, ”Diagnosticul întreprinderilor în dificultate”, ASE, Bucureți, 2006

Dănuț Tiberius Epure ”Economia Întreprinderii”, Editura Economică, București, 2003

Dumitru Constantinescu ”Economia Întreprinderii”, Editura Tribuna Economică, București, 2000

Dumitru Constantinescu ”Economia Intreprinderii”, Editura Universitatea Craiova, Craiova, 2008

E.Cohen, ”Analyse financiere: outils et applications”, Les editions d’Organisation, Paris, 1995.

Grațiela Ghic, Carmen J. Grigorescu , ”Analiză economico-financiară, abordări teoretice, studii de caz”, Editura Universitară, Bucureștiu, 2006.

Iacob Kerbalek, ”Economia Intreprinderii”, editura TIBO, Bucuresti, 2002

Lawrence J. Gitman, ”Principles of Managerial finance”, Eleventh edition, Person International Edition, San Diego State University, 2006.

Marin Toma, ”Initierea in evaluarea intreprinderilor”, Editura CECCAR, București, 2009.

Mihaela Onofrei, ”Management financiar”, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006.

Niculae Feleaga, Ion Ionașcu – ”Tratat de contabilitate financiara” Vol. I, Editura Economica, 1998.

Petre Brezeanu, ” Analiza financiara” – Editura Meteor Press, București, 2007.

Petre Brezeanu, ”Management financiar”, Editura Universitatii Româno-Britanice, București, 2005.

Petre Brezeanu, ”Analiza financiară”, Editura Meteor Press, București, 2006.

Silvia Petrescu , ”Analiză și diagnostic financiar contabil”, Editura CECCAR, București, 2006.

V.Robu, I. Anghel, Elena-Claudia Sernan, ”Analiza economico-financiara a firmei,” Editura Economica, 2014.

Victor Dragotă, Laura Obreja, ”Management financiar – Vol.1 Analiză financiară și gestiune financiară operațională”, Editura Economică, București, 2003.

Willi Păvăloaia, Marius D. Paraschivescu, ”Analiză financiară – Studiu de caz”, Editura Tehnopress, Iași, 2006.

Regulament privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor în dificultate, pus in aplicare prin Ordinul presedintelui Consiliului Concurentei nr. 501/23.11.2004, publicat in Monitorul Oficial nr.1215/17.12.2004

OMFP nr.94/2001

http://dexonline.ro/definitie/intreprindere la 28,04,2015 ora 23,42

http://www.oeconomica.uab.ro