Ursescu Mădălina – Andreea [305087]

Universitatea Națională de Arte ,,George Enescu” [anonimizat]:

Conf. univ. dr. Irina Zamfira DĂNILĂ

Absolvent: [anonimizat]

2018

Universitatea Națională de Arte ,,George Enescu” [anonimizat]:

Conf. univ. dr. IRINA ZAMFIRA DĂNILĂ

Absolvent: [anonimizat]

2018

CUPRINS

Introducere

Capitolul I

[anonimizat] – vară

Capitolul III

Folclorul familial

Obiceiuri legate de naștere

Obiceiuri de nuntă

Obiceiuri de înmormântare

Capitolul IV

Repertoriul pastoral/[anonimizat] V

[anonimizat] a acumulat de-a lungul timpului un bogat și valoros tezaur cultural, o [anonimizat], obiceiuri, credințe, superstiții toate prin conținutul lor au contribuind la constituirea unui complex de valori care încununează de la sine despre fascinanta cultură tradițională din această adevărată „rezervație etnologică” europeană, care este Bucovina. [anonimizat], a fost bun la mână. El a [anonimizat] a extras teme din repertoriul etern al mitologiei, a semnat problematica majoră a omului ca ființă, a descoperit împărăția sunetului și a cuvântului atotstăpânitor în lumea lui infinită de “gândiri și de imagini” și le-a sincretizat în muzică. [anonimizat], reflectă un efort colectiv de reactualizare și păstrare a unor tradiții ce au intrat adânc în conștiința multimilenară a colectivităților umane.

[anonimizat], pe care doar specialiștii le mai pot decripta. [anonimizat] a mai rămas și va mai rămâne un timp este fenomenul artistic și spectacular pe care îl reprezintă aceste obiceiuri folclorice.Transformarea pe nesimțite a societății rurale într-o societate de consum a [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat]-și formele de exprimare artistică. [anonimizat]-i [anonimizat].

CAPITOLUL I

[anonimizat] râului Moldova, în partea Vestică a județului, la o distanță de 13 km față de orașul Câmpulung Moldovenesc și la 88 km față de municipiul reședință al județului.

Comuna este înconjurată de culmile Obcinii Mestecănișului și anume la est Culmea Lucina, la vest Culmea Mestecănișului, în sud Culmea Arsâneasa (Arseneasa), iar la nord Moldova traversează Culmea Lucina Muncel unde își taie chei pitorești în calcare dolomitice.

Așezarea geografică în cadrul județului favorizeză în acest spațiu o particularitate mai răcoroasă a climei cu toate consecințele ce decurg asupra peisajului natural. Vânturile au frecvența mai mare din sectoarele vestic și estic: iarna domină vânturile din est și nord-est, vara cele din vest și sud-vest.

Rețeaua hidrografică a comunei este formată din râul Moldova și afluenții pe care-i primește pe teritoriul comunei, sectorul pe care-l străbate având o distanță de 16 km. Apa Moldovei se încadrează în clasa apelor bicarbonate cu conținut apreciabil de sulfați, cu mineralizare și duritate redusă până la mijlocie, cu bună aprovizionare în oxigen dizolvat, cu slabă impurificare naturală și reziduală. Principala cale de valorificare a apelor Moldovei o reprezintă folosirea acesteia la funcționarea morilor de apă și a ferăstraielor. În prezent apa este utilizată la aprovizionarea gospodăriilor din centrul comunei cu apă potabilă, precum și la flotația minereurilor complexe din cadrul Exploatării Miniere din comună.

Istoric

Așezată în lungul văii Moldovei , de la care-și trage numele, comuna Fundu Moldovei a ocupat și ocupă un loc important în istoria acestui ținut.

Denumirea localității ar proveni de la faptul că este așezată pe malurile râului Moldova, iar toponimul Fundu își are abârșia „Fundus”-ul latin, cu sensul de proprietate, moșie, loc anumit, deci o așezare aflată me malurile râului Moldova. Plauzibilă este și varianta potrivit căreia acest ținut de pe valea Moldovei ar fi constituit în vechime un capăt, un fund al Țării Moldovei. Conform simțului românesc al limbii, Fundu Moldovei ar constitui locul care se află aproape de izvoarele Moldovei, sau moșiile cele mai depărtate ale Țării Moldovei de odinioară.

Ca orice așezare, comuna Fundu Moldovei își are propria-i legendă de întemeiere: „Cică în vremile vechi … trei români, oieri din Ardeal, anume Petrea Colac, Nechita Țâmpău și Leonte Timul … se hotărăsc să treacă munții, cu turmele, dinspre răsărit … Și cum au hotărât au și făcut … S-au sfătuit să rămână acolo pentru totdeauna. Petrea Colac s-a așezat într-o poieniță, lângă un pârâu, care de atunci încoace, se numește pârâul Colacului. Nechita Țâmpău s-a așezat ceva mai la vale, în altă poieniță, lângă un al pârâu. Dar pârâul acela nu s-a chemat după numele lui, ci pârâul Arsânesei, după numele unei nepoate de-ale sale. Leonte Timul a trecut de cealaltă parte de Moldova și s-a așezat cu turmele sale pe alt pârâu și de atunci se numește Pârâul Timului, sau după cum spuneau unii. Chimân, iar mai recent Timăn. Și acești trei păstori au fost cei dintâi care au descălecat și au întemeiat satul ce poartă numele Fundu Moldovei.”

Personalități

Comuna Fundu Moldovei este cunoscută pentru cadrul organizat în care s-au desfășurat manifestări artistice de amploare. Astfel, în anul 1989, ia ființă cabinetul de lectură Lumina. Primul președinte a fost Toader Leuștean, apoi preotul Ilarion Prelici, învățătorul Samuil Maghior, preotul Ilarion Pavel, iar în anul 1935 Nistor Andronicescu. Cabinetul avea casă proprie cu 40 de prăjini teren. Avea scop cultural și cuprindea 50 de membrii. Merite deosebite pentru societate a avut Miron D. Ciupercovici.

Pe lângă cadrul legal constituit de societatea de lectură Lumina se înființează și o societate de femei. La 18 decembrie 1900, filiala Societății „Doamnele Române” distribuie elevilor sărmani și sârguincioși straie și rechizite în valoare de 200 coroane. Comitetul societății era alcătuit din Eugenia Șindilariu, Natalia Prelici, Fevronia Botezat, Ioana Leuștean și Elena Țâmpău, suma fiind obținută în urma organizării a două petreceri populare.

Un rol important în dezvoltarea culturală a comunei a avut-o Dimitrie Gusti, a cărei activitate îl face cunoscut în istoria sociologiei românești ca autor al primului sistem de sociologie științifică, creatorul învățământului sociologic din țara noastră, personalitate de notorietate mondială. Din documentele existente în Fundu Moldovei cităm din Condica chronicală a parohiei Fundu Moldovei de la data de 11 iulie 1928: „ … A sosit în comună savantul profesor universitar Dimitrie Gusti, întemeietorul și organizatorul științei sociologice în România. Marele îndrumător sociologic a venit la Fundu Moldovei pentru patru săptămâni cu întregul seminar de sociologie de pe lângă Universitatea din București, pentru a studia dezvoltarea poporului român din această comună. Echipa sa monografică, având câte o secțiune medicală, statistică, istorică și economică, a început cu multă asiduitate lucrările, strângând un material documentar de o necontestată valoare științifică.”

Din această perioadă a campaniei monografice, se mai păstrează Catalogul materialului sociologic privitor la cercetările întreprinse în comuna Fundu Moldovei din Bucovina în anul 1928, precum și Catalogul expoziției sociologice organizată pentru prima oară la noi în țară tot în cadrul acestei campanii și tot la Fundu Moldovei de către sculptorul Mac Constantinescu sprijinit de către ceilalți membrii ai echipei. Alături de obiectele locale sunt expuse și cele colecționate de la Nerej – Vrancea, în total 246 de obiecte, la marea Expoziție internațională de la Barcelona, care a obținut medalia de aur. Rezultatele acestei campanii, care au găsit deplină înțelegere la autoritățile locale reprezentate de primarul Gavril Frâncu, a depășit stricta specializare monografică, lăsând urme durabile în viața așezării, prin acțiuni directe cum ar fi asistența medicală concretă, întemeierea bibliotecii comunale, iar la insistențele lui Gusti s-a întemeiat căminul cultural, având ca obiect principal impulsionarea activității culturale și artistice.

În ședința primăriei din 27 iulie 1928, profesorul Dimitrie Gusti a fost declarat de către edilii locali CETĂȚEAN DE ONOARE al comunei Fundu Moldovei, urmând ca însemnele acestui titlu să-i fie înmânate la sfârșitul cercetării monografice, fapt care s-a și întâmplat dealtfel la 5 august 1928.

Aspecte etnografice

Condițiile de dezvoltare ale comunei au dus la crearea și păstrarea unor forme proprii de creație materială și spirituală, creații prin care Fundu Moldovei întregește fondul etnografic și folcloric al zonei, fiind apreciat ca unul dintre cele mai bogate și nealterate din țară, care continuă să ofere mărturii originale despre ocupații străvechi, să ne introducă în datini și obiceiuri pierdute în alte locuri.

După mărturiile unor membri ai echipei ce a făcut cercetări sociologice în 1928, s-a pus formal problema alcătuirii unui muzeu, care a crescut an de an sfârșind cu constituirea Muzeului satului din București, în 1936.

Ca așezare tipică, Fundu Moldovei este o comună bine reprezentată în unele muzee din țară, în special la Muzeul Satului prin casa strămutată acolo și prin cele 482 de obiecte, dintre care 166 sunt din lemn. Multe dintre obiectele colecționate aici se află la muzeul din Dumbrava Sibiului, la Muzeul Etnografic al Moldovei din Iași, la Hanul Domnesc din Suceava devenit Muzeul Etnografic al Bucovinei, precum și la Muzeul „Arta Lemnului” din Câmpulung Moldovenesc.

Arhitectura locuinței țărănești din localitate se încadrează în ansamblul peisajului arhitectonic românesc, ca o manifestare plenară a arhitecturii lemnului, proprie regiunilor de munte. Termenii latini , care denumesc principalele componente din structura locuinței tradiționale, dovedesc atât vechimea acestui domeniu al civilizației autohtone, cât și unitatea de cultură materială definitorie pentru profilul istoric și cultural al poporului român.

În evoluția sa, tipologia casei din comună cunoaște trecerea de la bordeiul monocelular la locuința cu tindă rece, cămară și o singură încăpere la casa cu două încăperi (locuința propriu-zisă și casa cea mare) și tinda centrală. La început casa era înconjurată de o prispă care, cu timpul se transformă în gang. Odată cu gangul apare și necesitatea decorării stâlpilor care sunt ornamentați pe toate cele patru suprafețe. Gangul se extinde și pe părțile laterale, ajungând, uneori, să înconjoare casa. Materialul de construcție este lemnul de rășinoase din pădurile, care oferă lemn de cea mai bună calitate pentru grinzi lungi și drepte, cu diametre egale, căpriori, bușteni masivi pentru stâlpi, lemn pentru scânduri și dulapi, precum și pentru draniță și solzi.

Tencuiala pereților se execută dintr-un amestec de lut amestecat cu paie care se fixa direct între grinzile pereților, fără a se face o vergelare prealabilă. Pereții astfel tencuiți erau fețiți (îndreptați), după care se trăgea cu muruială (amestec de lut și apă) sau se văruia. Suprafața interioară de călcare era formată din năsâpală – de obicei pietriș mărunt – peste care se mai așeza un strat de lut ce se uniformiza periodic cu muruială. Podeaua de scânduri a fost introdusă inițial la locuința cu două încăperi, doar pentru odaia curată.

Realizarea artistică a exteriorului locuinței trebuie privită în timp nu ca o intenție estetică expresă, ci doar ca o adecvare funcțională unui scop utilitar bine precizat. În acest sens trebuie privite crucile de la ferestre, realizate inițial din lemn, apoi din feronerie artistică, ancadramele de uși și ferestre, stâlpii gangului și ai cerdacului, elementele de susținere a prăjinii de sub streașină și folosite la aerisirea hainelor, poalele acoperișului care expun un al treilea rând de solzi înfloriți.

Tipul de locuință specific comunei noastre pentru sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea este bine reprezentat de casa din Colacu, expusă la Muzeul Satului și de Artă Populară din București. Aceaste este tipică pentru o familie de răzeși, datând din anul 1901.

Casa din Colacu expusă la Muzeul Satului și de Artă Populară din București

În locuințele tradiționale cu o singură încăpere, vatra deținea funcția majoră, fiind amplasată într-un colț al încăperii. În prelungirea acesteia se află cuptorul, ca spațiu pentru dormit. De jur-împrejurul camerei se aflau montate laițe, patul pentru dormit și o mică masă. Colțul cuptorului și colțul patului erau unite printr-o prăjină de lemn bine fixată în grinzi, pe care erau etalate piese mari de port care nu pot fi păstrate în lăzi. În tinda rece, exista o laiță lângă unul din pereți, folosită ca suport pentru gălețile de apă, cofele cu lapte sau alte piese din inventarul gospodăresc. Accesul în pod se făcea din tindă pe o scară mobilă acesta, servea în timpuul iernii, la afumatul cărnii de porc.

Cea de a doua cameră, era destinată păstrării zestrei fetelor, primirii oaspeților în cazul unor sărbători sau manifestărilor prilejuite de ciclul obiceiurilor. Mobilierul tradițional se remarcă atât prin funcționalitatea sa maximă, cât și prin ornamentică, reliefând o deplină simetrie a proporțiilor. Una dintre piesele importante,de veche tradiție era lada de zestre frumos decorată pe tăbliile laterale cu horjul. Motivul decorativ dominant era rozeta, de obicei plasată ca simbol solar central, încadrat de motive simetrice constând din romburi, pătrate, zigzaguri etc.

Patul, altă piesă de mobilier importantă, era înalt, uneori, pentru e se urca în pat, oamenii foloseau un scăunel. Existau diverse tipuri de paturi: paturi suspendate, laița-pat, lada-pat sau patul cu șuflad (sertar). Podișorul sau blidarul era amplasat în apropierea cuptorului. Colțarul era situat într-unul din colțurile camerei, în care se puneau fusele, drugile sau ghemele de lână. Cuierele serveau pentru agățat cănile și ulcelele sau/și unele farfurii decorative. Scaunele, de diferite tipuri serveau necesitățile gospodăriei:„scaune mici rotunde pe trei picioare, scaunele dreptunghiulare, joase, scăunele cu spătar confecționate din diferite esențe de lemnˮ.

Odaia de zestre

Țesăturile de interior erau de o mare varietate ca formă, dar și ca ornamentare, fiind realizate fie pe stative (război de țesut), fie cusute cu mâna.Una din aceste piese era năframa confecționată din pânză de bumbac, cusută cu strămătură de diferite culori cu motive florale sau geometrice. Culorile predominanteerau verde, crem, cărămiziu, negru, roșu. Motivele ornamentale erau aplicate la colțurile năfrămii. Multe dintre aceste năfrămi, cu care era împodobită casa cea mare, erau primite de vătafi de la druște cu ocazia diferitelor nunți.

Despre viața bisericească a țăranilor din Fundu Moldovei se poate spune că s-a aflat în strânsă dependență cu istoria Bucovinei, când împrejurări de cele mai multe ori viclene sau brutale au vrut să-i facă să renunțe la biserica strămoșească.

Biserica din Fundu Moldovei cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” s-a construit între anii 1819-1822. Este zidită pe un platou, în apropierea vărsării pârâului Timăn în râul Moldova. Tot pe acest platou s-a aflat și vechea biserică de lemn și anume în cimitirul dinspre miazăzi de biserica actuală pe locul unde este ridicată o cruce comemorativă. Actuala biserică are formă treflată. Interiorul este împărțit în trei părți: altar, naos și pronaos. Exteriorul este simplu, fără contraforturi. Inițial a fost acoperită cu șindrilă, iar prin anul 1980, a fost acoperită cu tablă zincată. Biserica, în interior , este pictată în frescă de către pictorul bisericesc Constantin Călinescu din Breaza, județul Prahova. Catapeteasma bisericii datează din anul 1937 și este sculptată în lemn de tei, în stil baroc și pictată în ulei în stil neobizantin cu pronunțată influență a picturii Renașterii

Obiectele de valoare istorică și artistică pe care le păstrează această biserică sunt: epitraf din 1837, foarte uzat, un epitraf din 1891 dăruit de fiica fostului preot Grigore Ciupercovici, pe timpul cărui s-a zidit biserica, 3 icoane din lemn înfățișând pe unii proroci și apostoli, care datează din secolul al XVIII-lea și au făcut parte din catapeteasma bisericii vechi de lemn, icoana Mântuitorului Isus Hristos pe tron și alte trei icoane ale Mântuitorului Isus Hristos, ale Maicii Domnului și ale Sfintei Mucenițe Varvara, pictate în anul 1837. Se află următoarele cărți vechi: Kiriakodeon al mitropolitului Nicolae Teotokis, tipărit în anul 1811 la mămăstirea Neamț, o evanghelie tipărită tot la Neamț în 1858 și alte cărți de îndrumare creștinească. Cel mai vechi nume de preot cunoscut, care a slujit la biserica veche de lemn din această parohie, este al preotului Gheorghe Hasneș, care a fost păstorul acestei biserici până în anul 1813. Acestuia i-a urmat preotul Grigore Ciupercovici pe timpul căruia s-a zidit actuala biserică și care este înmormântat în partea de răsărit a bisericii, lângă altarul acesteia.

Ștergarele, piesele cu funcția ornamentală cea mai evidentă, erau amplasate în partea cea de sus a pereților, de obicei încadrând vase de ceramică sau icoane, realizate în mai multe ițe. Unele ștergare, țesute numai din bumbac de culoare albă, numite zăbrenice, erau utilizate și ca învelitori pentru cap. Confecționarea ștergarelor se făcea din in, alesătura făcându-se din strămătură colorată diferit, acestea ajung în zilele noastre la utilizarea bumbacului și a mătăsii de diferite calități, sub aspecte coloristic reluând gamele folosite la cămăși, de la care preiau și o parte a motivelor decorative.

Biserica ortodoxă, monument „Sfântul Nicolae” din Colacu este așezată la confluența pârâului Colacu cu râul Moldova în comuna Fundu Moldovei de Sus, satul Colacu. În anul 1776, așezarea era un sat domnesc.Construită în jurul anului 1800 pe temelia unei bisericuțe vechi de la care se păstrează iconostasul. Biserica este executată în întregime din lemn, pe temelie de piatră de râu, în lungime de 17 m., lată de 9,50 m. și înaltă de 12 m., sub formă de cruce greacă redusă ce are executat înspre apus, la intrare, caracteristicul pridvor în dimensiune de 4×4 m. Construcția nefiind tencuită, atât în interior cât și la exterior, oferă un exemplu clasic de rezolvare a trecerii de la o suprafață pătrată la una circulară, prin felul de așezare și retragere succesivă a bârnelor. Acoperișul a fost drănițit cu solzi tăiați în două flori în anul 1974 și reacoperită cu solzi tăiați în trei flori în anul 1997, când casa străjeriței devine muzeu.

CAPITOLUL II

FOLCLORUL OBICEIURILOR ÎN COMUNA FUNDU MOLDOVEI

Obiceiuri de iarnă

Obiceiurile de Anul Nou în zonă sunt foarte diversificate. Colindele, clopoțelul, buhaiul din seara zilei de Ajun, capra, cerbul, semănatul (echivalentul sorcovei), reprezintă tot atâtea manifestări, cu repertorii distincte, ce se transformă în grandioase spectacole populare, antrenând, ca și în alte ocazii, întreaga colectivitate.

Caracteristica majoră a obiceiurilor de iarnă în Obcinile Bucovinei o constituie repertoriul lor neasemuit de bogat în datini și credințe, în realizări artistice, literare, muzicale, coregrafice, mimice și dramatice. Studiind cadrul evolutiv, trebuie să admitem legăturile indiscutabile între sărbătorile noastre de iarnă și ciclul sărbătorilor romane păgâne, mai cu seamă Saturnaliile și Calendele și la care, alături de formele arhaice,abundă elemente moderne.

În ajunul Crăciunului se umblă cu colinda. Se fac echipe de 2-5 copii sau tuneri care colindă pe la casele vecinilor și rudelor, și care au repertoriu de colinzi religioase: Azi e seara de Ajun, Sus în slava cerului, Ziorel de ziuă, Nuntă din Cana Galileii, Cetiniță cetinioară, O, ce veste minunată, Trei păstori, Maica sfânt-a lui Iisus, Sus, boieri, nu mai dormiți, Fașă albbă de mătasă, Ia, sculați, boieri, Trei crai de la răsărit, Dumnezeu de la-nceput, Când s-a născut micul Iisus, Sus în slava cerului, Florile dalbe.

Grupele de colindători primesc din partea gazdelor mere, nuci sau bani. Familiile de gospodari care se vizitează în cele trei zile ale Crăciunului, au obligația de a colinda la intrarea în casă.

Cu multe zile înainte de Anul Nou, îndată după apariția primilor fulgi de omăt, încep să se constituie primele grupuri de mers cu buhaiul. Un alai de buhai este alcătuit de regulă din: urător cu clopoțel, 1-2 pocnitori din bici, 3 persoane cu buhaiul – unul ține, unul trage și al treilea dă zăpadă la cel ce trage buhaiul, câțiva fluierași, câteva capre și un cerb, urs șu ursar, mire și mireasă, moș și babă, cioban la capre. Toate aceste persoane vor structura un spectacol pitoresc care debutează cu urătura mare a buhaiului, rostită la fereastra gospodarului după prealabile întrebare „Primiți cu buhaiul?ˮ.

O parte din alaiul de buhai

Buhaiul este alcătuit dintr-o bărbânță desfundată la care se potrivește la unul din capete o piele proaspătă de câine bine întinsă, prin mijlocul căreia se scoate un smoc de păr, din coadă de cal, degresat, care prin tragere va emite un sunet asemănător cu răgetul unui taur. Pe acest fond sonor se suprapune molodia fluierelor pentru buhai, împreună alcătuind acompaniamentul urătorului.

Urătura este structurată în trei părți, partea introductivă fiind mai susceptibilă la primirea încărcăturii umoristice, întrucât variază în funcție de gazda la care se urează.

De exemplu, urătură la popa:

Măi, părinte, părințele,

Tare-i rău nevestei mele

La tigaia cu jumere,

Ș-acum i-i foame tare

Și-ar mânca gâscă cu sare

Si-ar bea vin din calacan,

Dac-ar mai trăi un an

Să-mi facă și mie-un suman …

Momentul cel mai spectaculos la urătură rămâne la final. În zona Câmpulungului este o frumoasă variantă care ne introduce într-o atmosferă modernistă:

… noi nu umblăm

Prin ținutul vostru

Din bun capul nostru

Că din moși-strămoși au umblat

Și-au urat

Dar au și căpătat:

Vaci cu viței,

Oi cu miei,

Poarce cu purcei,

Gâște îngrășate

Și găini împerecheate!

În Fundu Moldovei, circulă formule diverse care pleacă de la faptul că urătorii nu sunt „de satˮ, având cale lungă de bătut:

Suntem de la Ciuca-Muca,

Unde-i mămăliga cât nuca

Și-o păzesc doisprece cu măciuca

De vrei să iei o fărămătură,

Te-ating cu-o despicătură,

Di-ți sar tăți dinții din gură.

Momentul imediat următor este punctat de jocul caprelor și al cerbului. Fluierașii interpretează jocul caprei, ciobanul, având în mână o botă, va dirija jocul acestora adresându-le strigăturile:

Pe munte cu florile

Pasc ciobanii caprele.

Ța, ța, ța, căpriță, ța,

La stânga și la dreapta

⃰

Vine cerbul de la munte

C-o steluță albă-n frunte,

Frunză verde baraboi,

Hai să mergem înapoi

⃰

Bine-i șade caprei mele

Cu cercei și cu mărgele,

Astă capră-i năzdrăvană

Cu lăicer și cu năframă.

⃰

Frunză verde și-un harbuz,

Ține, capră, capul sus!

Ș-apoi verde lemn sucit,

Jocul nostru s-o gătit.

După jocul caprelor urmează travestiul animalier urs, jucat cu dezinvoltură pe melodia ursăreasca, presărat cu numeroase strigături:

Ursul meu, cu sania

l-am adus din Spania.

⃰

Jocul caprelor

Scoală, ursule, de jos,

Să te văd cât ești de gros,

Scoală, ursule-n picioare,

Să te văd cât ești de mare.

La finalul spectacolului se crează o atmosferă de umor datorită celorlalți mascați, care intervin în crearea unor roluri specifice măștilor pe care le reprezintă.

În dimineața zilei de Anul Nou, copiii umblă cu semănatul pe la casele gospodarilor. „Băieții și chiar băiețanii mai mari își iau în niște săculețe de pânză, grâu, orz, secară etc. și merg pe la case și zic aceste versuri:

Să trăiți,

Să-nfloriți,

Ca merii,

Ca perii

În mijlocul verii,

Să fiți tari ca piatra

Și iuți ca săgeata

Să fiți tari ca fierul

Și iuți ca oțelul!

La anul și la mulți ani!

aceasta se cheamă că samănă ceea ce au arat sprea seara de Anul Nou.ˮ

Dacă primii care vin cu semănatul cunt băieți, acesta este un semn bun pentru gospodăria respectivă.

Obiceiuri de primăvară – vară

Viața de zi cu zi a țăranului român este însoțită de numeroase obiceiuri care sub aspect monografic însoțesc istoria unei așezări. Unele obiceiuri au evoluat în timp „până la adevărate forme de teatru popular, așa cum sunt obiceiurile legate de sărbătorile de iarnă, mai ales jocul caprei, la Fundu Moldovei sau Câmpulung.ˮ

La 1 Martie încep Dochiile în număr de 9 sau 12 zile în care se poate prevedea cum îți va merge în tot timpul anului. Se alege o zi și după cum va fi vremea în acea zi, așa va fi și viața celui ce și-a ales ziua respectivă.

Un alt obicei practicat atât primăvara cât și toamna îl constituie focurile, care nu se fac la dată fixă, ele fiind integrate ciclului muncii, având funcție de purificare și fertilizare. Copii sunt puși să sară peste foc pentru a fi sănătoși și să nu aibă pureci. Focurile se fac primăvara când se greablă grădinile, livezile și curțile, sau toamna, când se strâng resturile vegetale uscate de pe arături.

Există obiceiul ca în joile de după Paști și până la Duminica Mare să nu se lucreze la pământ, pentru a păzi semănăturile de grindină, de trăsnet, de secetă, de foc, precum și contra insectelor dăunătoare și a păsărilor de pradă.

Sânzienele. În această sărbătoare, băieții fac coronițe de flori pe care le oferă fetelor, care după ce umblă cu ele un timp, le aruncă pe acoperișul casei. Dacă acesta rămâne pe acoperiș, înseamnă că fata respectivă va trăi mult, iar dacă va cădea, viața ei va fi mai scurtă. Tot în acestă zi, fiind Sărbătoarea Sfântului Ioan de la Suceava, creștinii fac pelerinaj la mănăstirea Sfântului Ioan de la Suceava pentru a prăznui acest sfânt.

Hramurile. Tot ca obiceiuri calendaristice de peste an trebuie privite și hramurile ce au loc pentru prăznuirea patronilor bisericilor din comună. La Fundu Moldovei hramul are loc în ziua de Sfântul Dumitru, la Colacu, în ziua Naștere a Sfintei Fecioare Maria, la Botuș de Duminica Mare, la Mănăstirea Orata la Adormirea Maicii Domnului, iar la Deluț de Sfântul Ilie. A doua zi după hram se face pomenirea morților la cimitir la care participă întrega comunitate. Acestă ceremonie durează timp de trei zile, având și caracterul unui praznic oferit celor morți din fiecare familie, întrucât sunt invitați rude, prieteni, cunoscuți, care să se bucure de bucatele pregătite pentru hram.

La 23 iulie, este sărbătorit Sfântul Foca, zi în care nu se lucrează, pentru ca gospodăria să fie ferită de trăsnet și de foc.

Obiceiuri de ocrotira a turmelor. Se sărbătorește pentru oi ziua de Sfântul Haralambie și Sfântul Vlasie pentru lupi. Ziua de 23 august este sărbătoarea Sfântului mucenic Lup, „în care ciobanii nu vorbesc și nu mănâncă pentru ca gura lupului să fie închisă când vine la turmăˮ. Pentru același motiv se dau oilor în mâncare nodurile de la pornitul pânzei, ca atuncu când lupul va intra în turmă, să aibă nodul în gât, iar gura să-i fie încleștată.

Tot pentru ocrotirea vitelor din gospodărie, de Sfântul Andrei se ung ușile grajdului și ale casei cu usturoi. Se zice că Sfântul Andrei păzește vitele de boli și vrăjitorii care le iau mana. Usturoiul este prezent și atunci când urcă oile și vacile la stână, pentru a fi ferite de mușcătura de șarpe sau de halge.

CAPITOLUL III

FOLCLORUL FAMILIAL

Obiceiuri legate de naștere

Nașterea, ca un prim moment în viața omului, constituie premiza unui obicei deosebit, la care, alături de familie, participă întreaga colectivitate.

Actele de propițiere, practicate mai întâi de mama, cuprindeau o serie de practici care urmăreau înlăturarea forțelor malefice și asigurarea unui cadru proprice noului născut.

Când se apropia momentul nașterii, era chemată moașa sau o femeie bătrână pricepută din vecini, care punea apa la încălzit, bărbații părăsind încăperea, după care punea un fir de strămătură roșie în tocul ușii, care mai apoi era legat de mâna noului născut pentru a nu se deochea.

Prima baie era însoțită de un alt moment semnificativ, când pruncului i se făceau ursitele. În scaldă se punea un ban de argint pentru purificarea apei, precum și busuioc. Apa rezultată din scăldătoare era aruncată deasupra unui par ascunțit sau la rădăcina unui pom pentru a nu călca nimeni pe ea.

Urmau alte două momente importante: botezul și cumătria. Pentru a primi taina botezului, copilul trebuie să aibă un nănaș care era ales de părinții acestuia. Nănașii trebuie să pregătească pânza de mir – pânză pe care se așează copilul după ce este botezat și care va fi miruit – fașa pentru înfășat și bârnețul sau bota pentru legat fașa. Ca daruri pentru noul născut se oferă diferite piese de îmbrăcăminte.

Femeia care a născut nu are voie să iasă din casă timp de patruzeci de zile, pentru că nu este curată, perioadă în care prietenii și vecinii vin în rodin, aducând diverse cadouri și urând viață înbelșugată copilului și mamei. După patruzeci de zile, femeia merge la biserică unde ise face molifta, ducând cu ea și copilul ca să-l îmbisericească.

După botez urmează cumătria, cu care ocazie se întâlneau cumătrii și rudele mai apropiate. La ospățul oferit erau chemați și lăutari – muzicanți din sat – prilej cu care se petrecea și se ofereau daruri noului născut sub formă de bani.

Ca relație de neam, părinții copilului și nănașii devin cumătrii, aceeași legătură se stabilește și între nănași. În comună nu există obligația expresă ca nănașul de botez să devină și nănaș de cununie.

Vârsta de un an este marcată prin tăierea moțului, prilej cu care sunt invitați nănașii și se face o mică petrecere.

2. Obiceiuri de nuntă

În contextul obiceiurilor familiale, nunta are o importanță cu totul deosebită. Caracterul evident de opțiune liberă îi conferă, în folcloristica românească, valențe nebănuite care incifrează un adevărat sistem instituțional de moralitate și valori etnologice nu întordeauna lesne de pătruns.

Instituția căsătoriei trece prin câteva momente principale, în general valabile și pentru alte zone: pețitul, strigările, chemarea la nuntă, vulpea, masa miresei, jocul zestrei, aducerea miresei, iertăciunea, cununia, masa mare, închinatul, îmbroboditul miresei, calea primară.

Ieșind din vârsta copilăriei, feciorul dobândește o serie de drepturi de care se bucură în centrul de flăcăi. Aceste drepturi sunt obținute în urma unor probe la care este supus, deci îndeplinirea anumitor ritualuri prin care era inițiat pentru o viață de familie. „Pentru a fi bun de însurat, un fecior trebuia să aibă armata făcută, să posede casă proprie ridicată într-o singură zi, ștruțul fiind arborat la amiazi. Bătrânii povesteau că un fecior se putea însura după ce avea făcute de mâna lui două mii de cuie din lemn de tisă cu care să fixeze dranița pe acoperișul casei, adică să fie vrednic să-și întemeieze un cămin.ˮ Fetele erau considerate apte pentru căsătorie deabia după terminarea zestrei.

Cadrul potrivit pentru ca tinerii să se cunoască și să-și împărtășească intențiile lor viitoare, era reprezentat prin hora satului, clăci și șezători. În urma unor prealabile ințelegeri, tânărul mergea în pețit pentru a cere fata în căsătorie. Acesta era un obicei statornic „ca flăcăii să-și aleagă ei înșiși nevestele și nu să-și aleagă părinții fetei ginereleˮ.

Cu prilejul pețaniei se stabileau viitorii nănași, bucătăreasa colceriță, vătafii și druștele, precum și muzica, se stabilea de asemenea și data când va avea loc nunta. Cu trei săptămâni înainte de nuntă, preotul face în biserică strigările, pentru ca întreaga comunitate să fie informată despre acest eveniment.

Între pețanie și cununie mirele și mireasa aveau ca semne distinctive țâmnir – o floare artificială de culoare albă, ceruită –și câteva fire de mirtă, mireasa îl purta în păr, iar mirele la căciulă sau la pălărie.

Participanții la nuntă erau invitați de către vătăjei care purtau pe umărul stâng, ca semn distinctiv, o năframă frumos cusută, fixată pe un băț de lemn învelit în mătase colorată. În ziua nunții, ei însoțeau călare alaiul mirelui spre casa miresei. Aici se desfășurau o serie de practici străvechi întâlnite și în alte zone etnografice: înfruntarea între alaiuri, simularea răpirii miresei, vulpea, oferirea de daruri etc. Înainte de a pleca de la casa miresei avea loc momentul iertăciunii, cân amândoi mirii stau cu fața spre răsărit, miresa stă în genunchi pe o pernă și un covor, iar mirele stă în picioare cu mâna stângă pe umărul miresei, iar unul dintre vornicei spune câteva cuvinte de iertare și binecuvântare. După iertăciune se pleacă la biserică pentru cununie. La întoarcerea de la biserică, înainte de a intra în sala unde are loc ospățul, soacra mică îi stropește pe toți nuntașii cu agheazmă și le oferă câte un pahar de băutură.

Jocul începe cu o țărănească lungă, care parcă nu se mai sfârșește, urmând jocurile de perechi: hora, polobocul, ciobănașul, cumătrița, trandafirul, ochiul dracului, fudula, puiculeanca, moroșeneasca, huțulca, ciuful, mocăneasca, ardeleanca, luncușoara, șapte pași, ciardașul, polca, valsul, sârba. Spre mijlocul petrecerii se încep jocurile de coloană: jocul cel mare bătrânesc, arcanul, trilișești, corobasca, leușteanca, brâușorul, rața, bătuta, jocul zestrei, ursăreasca.

Momentul de final al petrecerii este marcat de închinat(strângerea darurilor).Primii care ofereau darul erau nănașii, urmau părinții mirelui și ai miresei, rudele și la sfârșit ceilalți invitați. Nănașilor, părinților și rudelor apropiate le erau oferite cu această ocazie ștergare țesute și năframe. Apoi mireasa se retrăgea împreună cu nănașele într-o cameră unde i se schimba îmbrăcămintea, fiind îmbrobodită. Însemnele de mireasă erau date unei fete care urma să se căsătorească, apoi întregul alai intra în camera unde se afla mirele cu ceilalți nuntași. În același timp își facea apariția o babă, travestită în mireasă, care se apropia de mire, pretinzând că este soția lui, dar este îndepărtată de cei prezenți. Nevestele, împreună cu mireasa, jucau dansul numit De trei ori pe după masă, după care mirele își lua soția din rândul celorlalte femei. Ea îi desprindea din piept și de pe căciulă însemnele de mire.

Scoaterea cununii și împodobirea miresei marchează trecerea ei într-o altă categorie, cea a nevestelor. De acum înainte nu mai are voie să iasă în lume cu capul descoperit.

În zonă există câteva dansuri specifice nunții, cum ar fi Jocul cel mare (sau Jocul de tăți) ce se desfășoară imediat după ieșirea de la cununie. Acesta poate fi considerat ca un dans ritual ce face trecerea la dansurile de divertisment -Țărăneasca, Hora mare, Ciobănașul, Bătuta, Coșnencuța, Leușteanca etc.Jocul De trei ori pe după masă, atât prin momentul când este inteipretat (imediat după îmbrobodit), cât și prin strigăturile specifice, are o evidentă funcție apotropaică: De trei ori pe după masă. / Să iasă răul din casă. / De trei ori și de trei ori, / Să răsară numai flori.Dansul care urmează, Cumătrița, este dansul nănașilor (care sunt cumetrii între ei) și are funcție ceremonială întrucât marchează relația de neam constituită în cadrul ceremoniei nunții.

La începutul secolului al XIX-lea, nunta se desfășura numai la casa mirelui în felul următor: pe lăiți late fixate de jur-împrejurul camerei stăteau așzate femeile, iar bărbații stăteau în spatele lor în picioare, în fața crărora erau mese. Pe mese se servea din blide de lut cu linguri de lemn. După ce terminau de mâncat se scoteau mesele afară și se continua jocul. Nunta se încheia cu scoaterea pe laiță a nănașului și a nănașei de către vătejei și mire, pe marșul interpretat de muzicanți, semn că nunta s-a încheiat. La o săptămână după nuntă, părinții miresei pregătesc o masă la care sunt invitați nănași, socrii mari și rudele apropiate, prilej de întărire a relațiilor dintre cele două familii.

Obiceiuri de înmormântare

Ca semne de moarte, în comuna Fundu Moldovei găsim: „slăbirea omului, dacă visezi mirtă sau un perete căzut, căzut hăizașul de la bordei, visezi că a furat cineva pe geam sulapul din casă, că a luat podul de peste apă, că ți-a căzut un dinte sau o măsea și dacă te doare tare e o rudă apropiată, dacă nu te doare e cineva mai de departeˮ.

Când omul se îmbolnăvește mai grav și nu se mai însănătoșește, se cheamă preoții, în mod obligatoriu doi, să facă Sfintele Masle. Dacă în două zile de la Sfintele Masle moare, corpul răposatului nu se scaldă, pentru că se consideră curățit și sfințit, se șterge numai pe obraz cu agheazmă și se îmbracă.

Pentru a ști comunitatea că a murit cineva, se trag clopotele bisericii timp de trei, zile iar în fiecare seară până la înmormântare, se sună din trâmbiță la casa mortului. Trâmbițașul însoțind și cortegiul funerar în ziua înmormântării până la groapă. Cel care scălda mortul primește câte un rând de haine. După spălat și pieptănat mortul se îmbracă cu haine noi sau în hainele tradiționale de mire sau de mireasă, se pune pe o laiță în casa mare așezat cu capul spre răsărit și cu picioarele spre ușă. Pe fațada casei unde este un mort se pune o bucată de pânză neagră, ca semn de doliu.

În timpul priveghiului se bocește, conținutul bocetelor fiind diferit în funcție de vârsta decedatului, de gradul de rudenie, precum și de purtarea sa în viață. În serile de priveghi se cheamă preotul care face o slujbă.

După obicei, înmormântarea are loc a treia zi după moarte. La ora stabilită vine preotul, face prohodul în cameră cu mortul, apoi sicriul e scos din casă. După ce a scos mortul în curte, preotul se întoarce în casă, face agheasmă și citește evanghelia pentru familie, apoi sfințește cu busuioc și cu aghesmă toată casa și împrejurimile acesteia. Când sicriul este scos din casă se sparge un vas pentru a se scoate și răul o dată cu mortul.

Sicriul se duce spre biserică cu carul cu boi, cărora li se pune la coarne câte un colac și un prosop. În drum spre biserică se fac douăsprezece opriri sau stări, timp în care se citește din Evanghelia învierii. Cortegiul este compus astfel: în față merg trânbițașii, urmați de sfeșnic, cele patru cruci, praporii, serafimii, coșarca cu pomul, coșul cu paosul, corul bisericesc, preotul însoțit de cantor și carul cu sicriul. La cele patru colțuri ale carului se pune câte un brăduț împodobiți cu smocuri de lână. La capul sicriului se pune crucea cu un ștergar legat de ea. După car urmează familia celui mort și celelalte persoane care vin să-l petreacă pe ultimul drum. La fiecare dintre cele douăsprezece stări, o femeie vădană așterne pe jos o pânză albă sau un prosop care simbolizează punțile peste care va trece sufletul, pe acestă pânză se pun bani pentru a-i fi plătite vămile celui mort.

În biserică se face prohodul, după care membrii familiei își iau sărutarea cea de pe urmă, apoi întreg cortegiul se îndreaptă către cimitir. Timp de șase săptămâni, în fiecare seară se aprind lumânări la mormânt, iar la patruzeci de zile se prohodește repetându-se slujba înmormântării, după care se face praznic.

Semnele de doliu din comuna Fundu Moldovei sunt purtate de către membrii apropiați ai familie și constau în: bărbații umblă cu capul gol de la deces până la înmormântare, îmbrăcăminte de culoare neagră și nu se rad timp de 40 de zile. Femeile căsătorite poartă părul despletit acoperit cu un tulpan de culoare neagră. Persoanele căsătorite cărora le-a murit unul dintre soți, poartă doliu un an. După un an se face parastasul, semn de ridicare a doliului.

Cu prilejul unor decese, se găseau persoane care practicau vrăji legate de mort. Datorită gradului mai înalt de cultură, mereu crescând, al generațiilor tinereaceste credințe încep să fie uitate.

CAPITOLUL IV

REPERTORIUL PASTORAL/VOCAL

Doine, semnale

Creația populară bucovineană – și nu numai aceasta – a stârnit interesul literaților și muzicienilor începând cu sfârșitul primei jumătăți a secolului al XIX-lea și continuând până în zilele noastre.

Folclorul reprezintă o componentă fundamentală a culturii unui popor, fiind prima sa formă de manifestare artistică. Una dintre speciile reprezentative este doina, creație lirică, în versuri, prin intermediul căreia este transmisă o gamă variată de sentimente puternice, în mod direct și discret, cu ajutorul eului liric.

În folclorul românesc, doina a parcurs mai multe etape evolutive și s-a particularizat în mai multe tipuri zonale. Din nefericire, deseori doina este confundată de interpreți cu cântecul

propriu-zis, necunoscând particularitățile structurale ale fiecărui gen în parte. Caracterul liric al textului literar constituie punctul de legătură între doină și cântec. Diferența esențială pe plan muzical între cele două genuri folclorice se relevă în primul rând în planul formei arhitectonice. Doina are formă liberă, este o improvizație melodică cu posibilități diferite de variere continuă a formei, în timp ce cântecul propriu-zis are întotdeauna formă strofică.

Spre deosebire de cântecul de lume, care este folosit la petrecerile populare, la hore, la nunți etc., doina devine expresia poetică a stărilor sufletești a celui singuratic, este cântată pentru el însuși. De aceea, doina „exprimă sentimente strict personale, devenind o poezie a confesiunilor cu caracter intim”. Zisă, pe o melodie capabilă de înflorituri melodice, versurile au și ele un schelet tradițional și o sintaxă poetică, facilitând o mare capacitate de modificări, de reînnoiri. Fiind o poezie a unui moment liric, doina are o structură aparte, descriptivă, spre deosebire de cântecul de lume, prin esență liric-narativ.

În literatura etnomuzicologică existentă pe întinsul României, se precizează că prima atestare a termenului Doină aparține Principelui cărturar Dimitrie Cantemir care, în celebra Descriptio Moldaviae – scrisă în limba latină în 1716 la cererea Academiei din Berlin – ne informează că melodia doinei era interpretată ca un preludiu „înainte la toate cântecele care povestesc fapte de război și servesc de text la preludiile cu care neamul moldovenesc obișnuiește să le modeleze înaintea cântecului”.

În perioada 1850-1900, când a început să se manifeste interesul pentru folclor, fenomenului numit doina românească nu i s-a acordat prea mare importanță. Constantin Brăiloiu culegând folclor în satele de pe lângă Câmpulung Moldovenesc, a redescoperit doina bucovineană, a cărei melodie fusese dată uitării.

În satele de munte de lângă Câmpulung Moldovenesc, C. Brăiloiu a descoperit, variantele doinei vocale bucovinene, dar și doine instrumentale (Când și-a pierdut ciobanul oile), cele vocale reprezentând un stadiu muzical mai evoluat. Tipul devenit clasic al acestei doine este cunoscut ca Mândră floare-i norocu, denumit astfel după una din variantele culese de C. Brăiloiu de la Maria Surpat din Fundu Moldovei și publicată mai târziu de fosta sa elevă și colaboratoare, Emilia Comișel. Pe lângă tipul evoluat al doinei bucovinene, există două subtipuri: bătrâneasca rădăuțeană, adică vechea doină și doina de la Gura Humorului și de pe Valea Șomuzului Mare. Tipul Mândră floare-i norocu și cele două subtipuri menționate respectă canoanele sau regulile generale ale doinei bucovinene, dar au și anumite caracteristici muzicale și interpretative care le particularizează, dându-le o nuanță specială, de altfel ușor de

recunoscut.

Muzica doinei vocale în general, deci și a doinei bucovinene, are caracter improvizatoric, iar această caracteristică își pune amprenta supra tuturor elementelor de limbaj muzical: melodica, metrica, ritmul, forma arhitectonică. Versurile doinei sunt întotdeauna octosilabice acatalectice (tetrapodii) sau catalectice: în timpul interpretării pot apărea interjecții scurte sauredate grafic prin diferite coroane, iar uneori, frazele muzicale sunt amplificate cu un fel de refrene: ,,doină – doină” sau „doina – doina”, „zî-i măi” și alte elemente, unele doar în Transilvania de Nord, iar altele pe spații mai largi.

Un exemplu de vers octosilabic din doină:

1. Foa-ie ver-de ca bo-bu, mân-dră floa-re-i no-ro-cu (vers octosilabic catalectic);

2. Pri-mă-va-ra ma-ma noas-tră, Ia o-mă-tul de pe coas-tă (vers tetrapodic acatalectic).

În doina bucovineană, nu există refrene de nici un fel totuși, când apar silabe sau formule cu „of, ucăi, doina, hei, dui” etc, acestea pot avea funcție de anacruze la începutul rândului melodic sau al frazei, completări de versuri sau interjecții.

Tipul de doină vocală evoluată se desfășoară pe o hexacordie dorică sau heptacordie sau octordie de aceeași natură. Este consemnată mobilitatea treptei a IV-a a scării minore dorice extinse sau reduse la o hexacordie:

Scara octordică dorică cu treapta IV mobilă

Adesea, în scrierile muzicale tipărite, în loc de scara Re dorian, se folosește dorianul pe Mi, astfel:

În structura muzicală a doinei, o altă caracteristică importantă este recitativul sau formulele recitative, care constau de obicei în redarea unui întreg rând melodic prin repetarea aceluiași sunet. În doina bucovineană, ca în toate celelalte tipuri, cadența finală este pe treapta I, cu specificația că uneori, în a doua tetrapodie a rândului melodic final de pe sunetul principal se produce o alunecare a vocii înspre treapta a patra inferioară.

Doina instrumentală (păstorească) se caracterizează prin fraze ample, formă foarte variabilă, formule melodice tipic instrumentale particularizate după specificul tehnic al instrumentelor la care se execută și ornamentație bogată. Uneori se execută instrumental și doine vocale, particularitățile vocalității transpuse instrumental fiind evidente. Doina vocală este reprezentată în Bucovina de tipuri aparținând diferitelor stadii evolutive ale genului.

Sidor Andronicescu

Sidor Andronicescu (1899 – 1981) a fost printre primii rapsozi ai veacului XX care a reprezentat cu mândrie bucovina. Acesta era renumit, pe lângă talentul său muzical și pentru dăruința și iscusința pe cale le-a manifestat în construcția de instrumente. A învățat să mânuiască singur vioara „furândˮ meserie de la lăutari, încă de la vârsta de 8 ani când și-a cumpărat prima vioară.

Ilie Cazacu (fluier) și Petruț Țaran (cobză)

A fost primul care a format taraful alcătuit din fluierașul Ilie Cazacu și cobzarii Nichita Șuiu și Petruț Țaran, pe care timp de aproape 6 decenii l-a condus și îndrumat cu pasiune și dăruire.

Taraful lui Sidor Andronicescu cânta la hore, nunți, baluri, fiind vestit în toate zonele pentru diversitatea și calitatea repertoriului folcloric bucovinean pe care îl practicau, dar și pentru interpretarea lor excepțională.

Din taraf a făcut parte, ulterior și fiica lui Sidor Andronicescu, Alexandra, care cânta la vioară și acordeon, aceasta preluând, mai târziu, conducerea corului bisericii din Fundu Moldovei.

Redimensionarea formației a fost singura concesie pe care a făcut-o modei, altfel, și-a păstrat nealterate atât repertoriul cât și stilul de interpretare, rezistând cu încăpătânare presiunilor tot mai acute ale muzicii orășenești și a celei difuzate prin mass-media.

Ilie cazacu

Ilie Cazacu (1903-1979), a fost un fluieraș virtuoz, arta sa interpretativă fiind de un înalt nivel. Când cânta în aer liber, fluierul său se auzea de la un kilometru depărtare, deoarece stăpânea o tehnică instrumentală desăvârșită. Era un om de statură mijlocie, suplu , foarte vioi și, imediat ce lăsa fluierul de la gură, zâmbea, dădea mâna cu cei din jur, urându-le sănătate și binețe. Era, pe lângă toate, un bun gospodar, respectat de toată lumea și cuvântul lui avea greutate în orice împrejurare. Când cânta melodii de joc, era cu ochii ațintiți la dansatori, vrând parcă să fie pe placul lor, pentru că „giocul să fie într-adevăr o plăcere pentru om, nu-l osteni” și nu de puține ori muștruluia pe cel cu toba sau pe ceilalți din taraf, „să nu fugărească oamenii, să nu-i mâie ca pe oi”. Cântecele lui îi făcea pe oameni mai buni, mai cumpătați și mai înțelegători.

Rapsodul bucovinean Ilie Cazacu a a fost instruit de către cumnatul său Sidor Andronicescu, chiar dacă devenise deja un nume cunoscut accepta întotdeauna cu respect observațiile făcute de acesta. Sidor Andronicescu i-a insuflat dragostea pentru cântecele locului, dar și grija ce trebuie să o poarte cu sfințenie pentru a păstra neîntinată această comoară spirituală.

Ilie Cazacu și-a transmis repertoriul și secretele măiestriei sale interpretative elevilor pe care i-a format în cadrul Cercului de fluierași de la Căminele Culturale din comună. Era deosebit de exigent cu cu elevii săi dar și cu proprii său nepoți, dorind ca ei să învețe să cânte cât mai corect melodiile. Din acest motiv, punea un accent deosebit pe redarea cât mai fidelă a liniei melodice și pe respectarea tuturor detaliilor legate de emisie, frazare, ornamentație. Dacă vedea că unul dintre elevii săi nu reușea să interpreteze o melodie așa cum își dorea el, îl sfătuia pe acesta să renunțe decât să o deformeze. Rezultă de aici respectul deosebit pe care Ilie Cazacu îl acorda autenticității muzicii folclorice, atitudine pe care au preluat-o și elevii săi, dintre care s-a remarcat și Liviu Țaran, unul dintre cei patru nepoți ai săi.

Repertoriul lui Ilie Cazacu era bogat și cuprindea melodii de joc ocazional și neocazional, cântece doinite și melodii din repertoriul pastoral. O parte din acest valoros tezaur muzical a fost înregistrat în anii ’70 pe discuri Electrecord, cu orchestra Radiodifuziunii, sub conducerea dirijorului Nicușor Predescu. Iată câteva dintre melodiile sale reprezentative, imprimate pe disc:

– Arcanul (melodie de joc neocazional);

– De trei ori pe după masă (cântec ritual de nuntă);

– Fudula (melodie de joc neocazional);

– Hora din Pojorâta (melodie de joc neocazional);

Huțulca (melodie de joc neocazional);

La Capră (melodie de dans ocazional din repertoriul obiceiurilor de iarnă);

Jocul Zestrei (joc ritual de nuntă);

Leușteanca (melodie de joc neocazional);

Jîdăucuța (melodie de joc neocazional);

Polobocul (melodie de joc neocazional);

Puiculeana (melodie de joc neocazional);

Doina miresei (melodie rituală de nuntă, „când se îmbrobodește mireasa”);

Suhacul (melodie de joc neocazional);

Ursăreasca (melodie de dans ocazional din repertoriul obiceiurilor de iarnă, la jocul Ursului);

Corăgheasca (melodie de joc neocazional);

Țărăneasca (melodie de joc neocazional);

Bătrâneasca (melodie de joc ocazional de Anul Nou, „la moși și babe”);

Doina turcului (melodie doinită, repertoriu neocazional);

Doina miresii (melodie doinită, repertoriu neocazional);

Când și-o pierdut ciobanul oile (melodie doinită din repertoriul pastoral);

Ciocăneșteanca (melodie de joc neocazional);

– Leușteanca (melodie de joc neocazional).

Maria Surpat

Maria Surpat s-a născut în Sadova în anul 1905 și a încetat din viață în anul 1999, fiind cu 15 ani mai mare decât sora sa Zenovia Țâmpău. A fost „descoperităˮ de către Constantin Brăiloiu, cu prilejul unei cercetări folclorice la Sadova în anul 1935. Tiberiu Alexandru afirma despre aceasta că – „s-a dovedit una dintre cele mai înzestrate păstrătoare și creatoare de folclor întâlnite pe meleagurile noastre”

Repertoriul său număra circa 50 de cântece, unele dintre ele foarte răspândite, cântându-se apoi și la radio. Câteva dintre acestea au fost publicate în culegeri de folclor, iar altele înregistrate, în 1956 și reproduse pe dicuri Electrecord (Antologia muzicii populare, Maria Surpat și Zenovia Țâmpău).

„Despre Maria Surupat nu s-a scris foarte mult în literatura de specialitate, poate și pentru că nu a fost o interpretă de scenă, cu o carieră artistică vizibilă, ci a fost o femeie de la țară, de o modestie și simplitate autentică, care a trăit vremurile grele ale celor două războaie mondiale. Era o fire calmă, blândă, retrasă, vorbea puțin. Rămasă văduvă, și-a crescut singură copiii, în spiritul valorilor morale și spirituale ale satului românesc tradițional.

I-a plăcut să cânte de mică – cânt de când eram în leagăn. Foarte rar a ieșit în public, nu cânta pe la nunți, ci prefera să interpreteze mai ales pentru sine, în singurătate, la lucrul câmpului, la fân sau acasă când țesea, „ca să își mai ușureze inima și necazurile”. Era o mare iubitoare de familie; în afara celor trei băieți pe care i-a avut, și-a crescut și nepoții, cărora le spunea seara frumoase basme sau le cânta doine.

În anii 1934, 1935 și 1939, o echipă formată din cercetători, profesori și studenți de la București, conduși de renumitul sociolog Dimitrei Gusti, au vizitat ținuturile Bucovinei, cu scopul de a realiza anchete sociologice. Atunci, folcloristul Constantin Brăiloiu a descoperit-o la Sadova pe Maria Surupat, de la care a cules mai multe melodii, printre care și doina Mândră floare-i norocu. Această piesă s-a dovedit a fi, ulterior, unul dintre tipurile melodice importante de doină vocală din Nordul Moldovei.” Nu a avut noroc în viață, a trăit nefericită, așa a luat naștere doina Mândră floare-i norocu.

Harul muzical al Mariei Surupat s-a manifestat atât în interpretare, cât și în creațiile folclorice de un înalt nivel artistic. Din cele 50 de melodii, care făceau parte din repertoriul său putem menționa: renumita doină vocală Mândră floare-i norocu’ în diferite variante, cântece propriu-zise (Cucule cu pană nouă, Cucule, de unde vii, Cucușor de pe ogor, Rămâi bade sănătos, Măi bădiță, bădișor, Mână, bade, boii, bine, Cată, maică, cui mă dai, Hai, maică la iarmaroc, Mărăcine, mărăcine ș.a.).

Stilul Mariei Surupat este unul autentic țărănesc și se caracterizează prin naturalețea emisiei, logica și cursivitatea frazării, expresivitate și o virtuozitate vocală nativă, ilustrată de ușurința executării unor inedite ornamente, specifice graiului muzical bucovinean, mai ales în melodiile trăgănate.

Maria Surpat a fost supranumită cel mai mare rapsod bucovinean.

Mina Pâslaru

Mina Pâslaru s-a născut in localitatea Leșu, județul Bistrița-Năsăud la data de 01 iunie 1952. Copilăria și-a petrecut-o in Sadova, județul Suceava, lângă Câmpulung Moldovenesc, loc de care s-a legat afectiv, pe viață. A fost o interpretă de muzică populară supranumită ca fiind cea mai mare doinitoare a Bucovinei. Este interpreta care s-a născutîn Ardeal, a crescut și a trăit în Moldova și a încetat din viață în Muntenia.

Într-un interviu Mina Pâslaru spunea: „……acum sunt departe de oamenii mei dragi și de satul în care am copilărit .Gândul meu zboară mereu la ulița satului care se numește Pârîu lui Mazăre, aici unde am copilărit, și la acei oameni minunați din satul Sadova, care pentru mine sunt cei mai frumoși, cei mai harnici și cei mai bogați oameni.ˮ

A avut ce să învețe Mina Pâslaru de la cel mai mare rapsod bucovinean, Maria Surpat, vreme lungă și rodnică în care nu s-a dezlipit niciodată de satul ei, Sadova, cântându-l și doinindu-l magnific.

Glasul Minei Pâslaru era predestinat pentru interpretarea doinei bucovinene.A fost o interpretă care și-a slujit țara cu cântecul, o voce de o strălucire rară, un cântec nesfârșit pe care nu-l va putea înlocui nimeni.

A debutat pe scena Casei de Cultură din Câmpulung Moldovenesc apoi, a colaborat cu Ansamblul "Ciprian Porumbescu" din Suceava, "Cernegura" din Piatra Neamț însă cea mai mare parte a activității sale artistice și-a desfășurat-o la Bacău în cadrul orchestrei populare "Plaiurile Bistriței". Ultima parte a vieții a locuit la Buzău, unde activa în cadrul orchestrei populare.

În 17 decembrie 1995, în urma unui infarct Mina Pâslaru ne părăsește lăsându-ne cântecele ei.

Mina Pâslaru pe scena Casei de Cultură din Câmpulung Moldovenesc, martie 1994

Avea ,,o voce predestinată doinei, (…) de o strălucire rară, un cântec nesfârșit, pe care nu îl va putea înlocui nimeni”.

De la Maria Surupat, a învățat și cules melodii valoroase, pe care le-a introdus în repertoriul propriu. În afirmarea scenică și în media au ajutat-o colaborările pe cale le-a avut cu ansamblul „Ciprian Porumbescu” și cu maestrul George Sîrbu, acesta realizandu-i majoritatea aranjamentelelor orchestrale. Repertoriul amplu al Minei Pâslaru cuprinde atât melodii mai vechi cum ar fi doinele vocale (Mîndră floare-i norocu, Soarele n-a răsărit, Spune-mi, dor, ce ai cu mine, Pădure cu frunza-n dungă), cântece propriu-zise (Tare mi-i dragă lumea, Cucule ce cânți în plop, Frumos mai cântă mierla, Când eram copchilă eu), cântece de nuntă (U-iu-iu ce bine-mi pare, Ieșiti femei și vecine), dar și melodii mai noi, cum sunt cele de joc cu text, atât de apreciate astăzi (Eu sunt fată din Suceava, Cetină de pe bradău, Măi bădiță dragă, Joacă-mă bine, bădiță, Măi bădiță, măi Ilie, Haideți, măi feciori, la joc, Pune, bade, straie noi ș.a.).

În anii 1970 – 1990 Mina Pâslaru a reușit să înregistreze șase albume Electrecord, trei dintre acestea cu ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava, sub conducerea și îndrumarea lui George Sîrbu, care a semnat și aranjamentele orchestrale. Iată câteva din titlurile pieselor incluse pe aceste trei discuri: Asta-i sîrba mărunțică, De urâtul cânepii, Dragul mamei pui dorit, M-am sculat diminicioara, Soarele n-a răsărit, Cântă-mi cucule-n pădure, Ce mi-e drag mie pe lume, Am un bade ciobaănel, Bade pentru gura ta, Decât cu un dor pe lume, Hadeți măi flăcăi la joc, Ieșiți, femei și vecine, Mi-aduc aminte de mult, Bistriță, apă de munte, Mitruță, dragă Mitruță, Eu sunt fată din Suceava, Tare mi-i dragă lumea, Zi-i mai tare, măi scripcare, Azi mă duc și eu să joc, Cucule, ce cânți în plop, Măi bădiță, măi Ilie, Pădure cu frunza-n dungă, Pe valea Rarăului, Hora Câmpulungului, Măi badiță de la munte, Joacă, măi bade Vasile, Aseară pe lună plina, Soarele n-a răsărit, U-iu-iu, ce bine-mi pare, Dragu-mi-i cu cine joc, Hai, flăcăi, la țărănească.

Voi prezenta una din melodiile preluate de la Maria Surpat și adusă cu mult profesionalism în fața auditoriului și al spectatorilor de regretata doinitoare:

CAPITOLUL V

ANSAMBLUL FOLCLORIC ARCANUL – PROMOTOR AL TRADIȚIILOR BUCOVINENE

Istoricul ansamblului

Din inițiativa unui colectiv alcătuit din Ioan Iacob, Filon Lucău Dănilă și Dorin Cocârță a fost înființat ,în 1970, ansamblul folcloric de datini și obiceiuri „Arcanulˮ. Înființarea acestuia a apărut ca o necesitate și a reprezentat, fără îndoială, un moment remarcabil în viața culturală a comunei.

Scopul înființării acestui ansamblu a fost de a nu-i uita pe înaintașii nostri și istoria lor, cât și pentru a realiza un program activ, consacrat cunoașterii, valorificării și transmiterii moștenirii culturale.

Denumirea ansamblului vine de la un dans bărbătesc străvechi, poate precreștin, acesta făcând parte din jocurile prin care feciorii dovedeau că pot intra în rândurile bărbaților maturi. O mărturie despre vechimea acestui dans avem în fresca Mănăstirii Humor, realizată în primii ani ai secolului al XVI-lea, unde apare un grup de dansatori de arcan acompaniați de o cobză.

Componența

La început de drum, ansamblul „Arcanulˮ s-a cristalizat în jurul unor mari nume de rapsozi: Isidor Andronicescu (dirijor), Ilie Cazacu (interpret), Alexandra Andronicescu (compozitor), Dorin Cocârță (instructor). Lor li s-au alăturat: frații Ștefan, Eugen, Dumitru, Costan și Nistor Flocea, petruț Țaran, Costan Șuiu, Haralambie Șandru, Gheorghe Bălan, Victor și Ticu Poienari, Viorel Ciumău, Costan Macovei, Viorel Cazac, Laurențiu și Avram Cazac, Viorel Macuc, Grațian și Gheorghe Cârmaci, Filaret nerghiș, Ovtavian Flocea, Silvestru Coca, Lucreția Moroșan, Ion Turcu (Boboți).

În prezent, o nouă generație se afirmă în alcătuirea tarafului ansamblului: Emil Fâșc, Mihai Țaran, Laurențiu Poienari, Constantin Țâmpău, Constantin Alexandroaie și, desigur, și alții.

Ansamblul Arcanu, Botuș, 2015

Dintre dansatori pot fi amintiți: Toader Cocârță, Nichifor moroșan, Viorel Poienari, Leon și Fănica Poienari, Nicolae și Aurora Andronicescu, Nicușor și Rodica Coca, Viorel și Laurenția Țâmpău, Mihai și Rodica Țâmpău, Dumitru și Valeria Țâmpău, Iacob și Aurora Drăgan, Toader și Georgeta Raia, Toader și Georgeta Poienari, Vasile și Aurica Moldovean, Mihai și Rodica Cosinschi, Modest și Rodica Mergheș, Alexa și Dorina Țaran, Traian și Estera Sauciuc, Dumitru Țâmpău, Viorel Țaran, Dragoș Moroșan, Ștefan Țâmpău, Ștefan Bodnar, Dănuț Flocea, Ionică Flocea și lista poate continua.

Succesele din ultimii ani se înscriu în palmaresul ansamblului și datorită efortului, uneori chiar și sacrificiului, făcut de familiile: Sandu și Amelia Florescu, Gavril și Oltea Ursescu, Liviu și Dorina Țaran, Mihai și Steluța Ciumău, Mircea și Mirela Drăgan, Nelu și Viorica Ivanciuc, Vasile și Anișoara Moroșan, Tudor și Daniela Zdrob, Viorel și Dana Moroșan, Andron și Ileana Heghea, Mihai și Gabriela Ciupercovici. Un loc aparte se cuvine familiei Dorin și Oltea Cocârță, Dorin fiind instructor al ansamblului încă de la înființare.

O mențiune deosebită se cuvine, pentru rolul esențial avut, fiind sufletul ansamblului, care-și sacrifică mereu energia și timpul, conducătorul ansamblului, Ioan Iacob împreună cu soția sa Elena-Mia.

Evoluția artistică

O simplă enumerare a câtorva din numeroasele festivaluri și concursuri la care au participat membrii ansamblului, poate da imagine bogatei activități desfășurate „de cei care respectă datinile ce se împletesc pe cununa anului și care își prelungesc sufletul prin cântec și jocˮ: Festivalul „Rapsodia trișcașilorˮ de la Leșul Ilvei – Năsăud, Festivalul „Cântă de răsună luncaˮ – Tecuci, Festivalul obiceiurilor de iarnă de la Sighetul Marmației – Maramureș, Festivalul „Junii Sibiuluiˮ – Sibiu, Festivalul țărilor dunărene – Tulcea, Festivalul internațional de folclor de la Cluj Napoca, Festivalul „Miorițaˮ de la Toplița – Mureș, Festivalul „Întâlniri bucovineneˮ de la Câmpulung Moldovenesc, Festivalul „Hora la Prislopˮ, „Zilele Bucovineiˮ la Muzeul Satului de la București și alte festivaluri de datini și obiceiuri de la Focșani – Vrancea, Cluj Napoca, Târgu Ocna – Bacău, Iași, Bacău, București, Fălticeni, Rădăuți.

În palmaresul premiilor obținute se înscriu și titlurile de laureat primite la festivalurile din străinătate: Festivalul de folclor de la Ostrava – Slovacia, Festivalul de folclor al Federației Iugoslave de la Belgrad, Festivalul de folclor de la Târnovo – Bulgaria, Festivalul de folclor huțul din Putila – Ukraina, Festivalul internațional de folclor din Drente – Olanda, la care s-a primit Placheta de cristal, „Festivalul târgurilorˮ de la Zimzig – Germania, Festivalul „Întâlniri bucovineneˮ din Zlotow – Polonia, „Festivalul de la Babilonˮ din Bagdad – Irak, Festivalul „Rapsozii Moldoveiˮ de la Chișinău – Basarabia.

Personalități

Dorin Cocârță

S-a născut pe data de 6 ianuarie 1936 în comuna Fundu Moldovei, fiul lui Andron și Ruxandra Cocârță, mama era din Ciocănești, iar tatăl din Fundu Moldovei. Au fost patru frați, doi băieți și două fete, faratele mai mare și o soră sunt decedați.

A terminat 7 clase în comuna Fundu Moldovei, apoi a făcut liceul la seral. A vrut să de-a la facultate dar din cauză că tatăl său a fost liberal pe vremea aceea, era marginalizat, iar când a vrut să de-a la facultate a fost închis. I s-a întocmit un dosar și trebuia să facă un an de închisoare, din care a făcut opt luni. Nereușind să dea la facultate, a învățat singur contabilitate și a lucrat timp de 15 ani ca și contabil la Primăria Fundu Moldovei.

În timpul stadiului militar, pe data de 1 mai 1957 în cadrul unui concurs de dansuri de la Casa Armatei din Brașov, și-a dat debutul ca instructor și conducător de jocuri unde a luat „locul I cu brioˮ. După ce s-a întors acasă după terminarea armatei și auzind tinerii din comună de succesul avut la Brașov, l-au solicitat să facă și la ei în comună o echipă de dansuri.

În anul 1958 a înființat prima echipă de dansuri în satul Colacu din comuna Fundu Moldovei și de atunci până în prezent a profesat în domeniul artistic în această comună.

În anul 1969 i-a propus domnului Ioan Iacob, acesta fiind directorul căminului cultural din comună, să înființeze împreună un ansamblu care să-l poată concura pe „Ansamblul Artistic Ciprian Porumbescuˮ.Ioan Iacob a fost mai reticent la început, dar la insistențele lui Dorin Cocârță, în anul 1970 au înființat Ansamblul Arcanu din Fundu Moldovei. Deci, Ansamblul Arcanu a luat ființă din inițiativa lui Dorin Cocârță, dar în colaborare cu Ioan Iacob. Dorin Cocârță este atât înființatorul cât și coregraful ansamblului.

Dansurile practicate au fost învățate de către aceste atât de la familie cât și de la oamenii din sat. Unele dansuri le-a învățat înainte de a merge în armată, de la un mare conducător de jocuri de jocuri populare Gheorghe Ursu din Colacu. Altele le-a învățat de la fratele mai mare Toader Cocârță.

Tatăl lui Dorin Cocârță a fost membru în echipa de Arcași de la Fundu Moldovei care a participat la Serbările Împărătești de la Viena, iar în anul 1918, un grup de 25 de arcași au mers cu caii și cu caleștile până la Alba Iulia la Unirea Principatelor. Părinții fiind și ei artiști amatori, i-au insuflat și fiului lor dragostea pentru dansurile populare. Activitatea artistică a fost largă și vastă încă de la vârsta copilăriei. A avut de mic înclinații artistice, i-a plăcut atât jocul cât și cântecul, acesta cântând de mic la vioară. Și bunicul din partea mamei era un pasionat de jocuri.

Pe lângă activitățile din gospodărie și serviciul de la primărie, activitatea artistică a fost ca un hobby și o înclinație care a avut-o din copilărie.

„Jocurile practicate în ansamblu au niste secrete foarte mari și fosrte adânciˮ.

În prezent aceste secrete i le transmite nepotului său, Bogdan Ciumău, care să poată duce mai departe ceea ce Dorin Cocârță a construit în atâția ani cu atâta trudă. Bogdan învață să păstreze aceeași tehnică de predare ca și a bunicului său.

Ioan Iacob

Ioan Iacob s-a născut pe data de 18 noiembrie 1945 în satul Valea Putnei, comuna Pojorîta, județul Suceava. Provine dintr-o familie numeroasă cu patru copii, acesta având încă trei farți: Dinu, Octavian și Lilicu. Părinții, Petru și Silvia Iacob, sunt decedați. Ioan Iacob are doi copii, un băiat și o fată, băiatul profesează în domeniul IT-ului, iar fata l-a moștenit oarecum pe tatăl ei și este doctor în științe și istoria artelor la București.

În 1966 a fost numit profesor la Școala Generală nr.4 din comuna Botuș.

În anul 1970 a fost numit director de cămin și coordonator cultural în nou înființata comună Fundu Moldovei. Ca un prim obiectiv a unui om pasionat de cultură și tradiția, a fost să promoveze comuna.

„Mi-a plăcut folclorul din totdeauna. Când am ajuns la Botuș și i-am auzit pe Ilie Cazacu și Sidor Andronicescu, am fost plăcut impresionat de calitățile lor interpretative, dar și de dansatorii care erau atunci în comună.ˮ

Ceea ce l-a determinat să pună bazale înființării Ansamblului Arcanu a fost potențialul artistic ridicat descoperit în comuna Fundu Moldovei. Așa a aîncepul să adune toate valorile locale (instumentiști, dansatori) și să înceapă să pună în practică ceea ce și-a propus. Astfel, în 1970 a luat ființă Ansamblul Arcanu.

„Scopul înființării acestui ansamblu a fost de a valorifica tradițiile locale (obiceiuri de iarnă, obiceiuri de peste an, obiceiuri de nuntă, etc.), cât și de a duce mai departe potențialul coregrafic existent cât și cel descoperit de Dimitrie Gusti în urma cercetărilor făcute.ˮ

Întreaga sa activitate a fost axată asupra promovării acestui ansamblu. A obținut multe trofee și diplome, atât în țară cât și în străinătate.

Ioan Iacob a fost directorul Ansamblului timp de 40 de ani, în prezent este la pensie iar activitatea de director a fost preluată de o fiică a lui Dorin Cocârță și soția lui Liviu Țaran, Dorina Țaran.

„În prezent, potențialul artistic al acestui ansamblu este foarte puțin folosit, din păcate. Trebuie să ai pasiune, să pui suflet, să mergi din casă în casă pentru a continua, pentru a duce mai departe această activitate a ansamblului. Doar dacă apare cineva care să-i placă și să se lase din aventura materială a vremurilor noastre, să fie trup și suflet pentru ansamblu.ˮ

Liviu Țaran

Liviu Țaran s-a născut la 19 martie 1961 în localitatea Fundu Moldovei. Este fiul lui Leonard și al Roducăi Țâmpău (fiica lui Ilie Cazacu). Este nepotul lui Ilie Cazacu și mai are trei frați: Andron, Ilie și Mircea. A crescut în casa bunicului său, fiind înzestrat cu un real talent muzical, a început să cânte de la vârsta de 7-8 ani la fluier. A urmat cursurile școlii primare și gimnaziale în comuna Fundu Moldovei, apoi Școala profesională și Liceul „Dragoș Vodăˮ la Câmpulung Moldovenesc.

Liviu Țaran împreună cu unul dintre nepoții săi Iulian (fiul lui Mircea Țâmpău)

Împreună cu doi dintre frații săi, Andron și Mircea, a făcut parte, mai întâi, din ansamblul de fluierași-copii pe care bunicul Ilie îl îndruma în cadrul Căminului Cultural din Fundu Moldovei. Cu acest grup a participat, în anii 1970, la diverse etape ale Festivalului Național Cântarea României. După înființarea Ansamblului Arcanu, în anul 1980, a devenit membru permanent al tarafului care făcea parte din acest ansamblu, asigurând partea muzicală. În această calitate a participat, începând cu anul 1990, la numeroase alte festivaluri, naționale dar și internaționale.

Repertoriul pe care îl practică Liviu Țăran este preluat în mod direct de la Ilie Cazacu, de la care l-a învățat după auz de la cea mai fragedă vârstă. În acest mod, Liviu Țaran duce mai departe, prin mijloacele orale specifice artei folclorice, o tradiție muzicală deosebit de valoroasă, practicată cu o măiestrie interpretativă comparabilă cu cea a bunicului său, de care a fost profund atașat și căruia îi poartă un respect și o amintire neștearsă.

Liviu Țaran se ocupă, voluntar, cu dragoste, răbdare, dar și exigență, de un grup de fluierași format din elevi de gimnaziu de la școlile din comună, cărora le-a procurat și instrumentele, de aceea sunt șanse ca moștenirea rămasă de la bunicul său să fie transmisă și generațiilor următoare.

Repertoriul practicat de rapsozii Ilie Cazacu și Liviu Țaran, împreună cu întreaga lor activitate de promovare și susținere a muzicii folclorice autentice bucovinene constituie, fără îndoială, un imbold și un model demn de urmat pentru generațiile ce vin.

În continuare prezentăm, o melodie, culeasă recent (februarie 2016) din repertoriul lui Liviu Țaran.

Arcanul

CAPITOLUL VI

MELODII DIN REPERTORIUL FORMAȚIEI

Regiunea: Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Liviu Țaran, 57 ani

Melodica: Ambitus – 11 p

Scara: Policordie hemitonică

Ritmica: Formule ritmice de tip binar

Formă arhitectonică: 4 A4 Av B

a a a av1 b b1

Repertoriu: Ocazional

Zona: comuna Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Liviu Țaran, 57 ani

Culegător: Mădălina Ursescu

Regiunea: Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Preluată din Manualul iubitorilor de folclor

Melodica: Ambitus – 8p

Scara: Octocordie hemitonică

Versul: Octosilabic

Formă: Acatalectică

Ritmica: Parlando – rubato

Formule melodice tipice

Ambitus mare

Formă arhitectonică: Fraze cu structuri motivice A

a av

Repertoriu: Ocazional

Zona: Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Preluată din Manualul iubitorilor de folclor

Culegător: Academia de muzică Gheorghe Dina

Regiunea: Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Liviu Țaran, 57 ani

Melodica: Ambitus 10 p

Scara: Policordie hemitonică

Ritmica: Formule ritmice de tip binar

Formă arhitectonică: A

a av

4 + 4

Repertoriu: ocazional

Zona: Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Liviu Țaran, 57 ani

Culegător: Mădălina Ursescu

Regiunea: Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Liviu Țaran, 57 ani

Melodica: Ambitus 10 p

Scara: Policordie hemitonică

Ritmica: – Formule binare

ritm giusto

Forma arhitectonică: A B

a av b bv

4 + 4 4 + 4

Repertoriu: Ocazional

Zona: Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Liviu Țaran, 57 ani

Culegător: Mădălina Ursescu

Melodica: Ambitus 10 p

Scara: Octatonie hemitonică

predomină 4 p pe parcursul lucrării

Ritmica: formule ritmice de tip binar

Formă arhitectonică: A Av A , B Bv

a a1 av +av1 a + a b + bv 8m

4 + 4 4 + 4 4 + 4 4 + 4

Repertoriu: Ocazional

Zona: Fundu Moldovei, județul Suceava

Informator: Sidor Andronicescu, 77 ani

Culegător: Ion H. Ciubotaru

Melodica: Ambitus 11 p

Scara: Policordie hemitonică

Ritmica: Formule ritmice de tip ternar

Formă arhitectonică: A : II B :II C :II

a a1 b bv c cv

4m + 4m 4m + 4m 4m + 4m

Repertoriu: Ocazional

Zona: Câmpulung Moldovenesc

Informator: Ticu Poienari, 63 ani

Culegător: Mădălina Ursescu

Regiunea: Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Liviu Țaran, 57 ani

Melodica: Ambitus 9 m

Scara: Policordie hemitonică

Ritmica: Ritm akcak

Formă arhitectonică: A B

a a1 b bv

4 + 4 4 + 4

Repertoriu: Ocazional

Zona: Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Liviu Țaran, 57 ani

Culegător: Mădălina Ursescu

Regiunea: Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Liviu Țaran, 57 ani

Melodica: Ambitus 8 m

Scara: Heptatonie hemitonică

Ritmica: Predomină optimile

Formă arhitectonică: A A B

a av a av b

perioadă dublă perioadă indivizibilă

Repertoriu: Ocazional

Zona: Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Liviu Țaran, 57 ani

Culegător: Mădălina Ursescu

Regiunea: Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Liviu Țaran, 57 ani

Melodica: Ambitus 8 p

Scara: Octocordie hemitonică

Ritmica: Formule ritmice de tip binar

Formule ritmice punctate

Formă arhitectonică: A Av B

a a a a b

Repertoriu: Ocazional

Zona: Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Liviu Țaran, 57 ani

Culegător: Mădălina Ursescu

Regiunea: Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Liviu Țaran, 57 ani

Melodica: Ambitus 10 m

Scara: Policordie hemitonică

Ritmica: Formule ritmice de tip binar

Formă arhitectonică: A B C

a a1 b b1 c+cv

4+4 4+4 4+4

Repertoriu: Ocazional

Zona: Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Liviu Țaran, 57 ani

Culegător: Mădălina Ursescu

Melodica: Ambitus 8 p

Scara: Octocordie hemitonică

Versul: Heptasilabic

Forma: Catalectică

Ritmica: Giusto-silabic, întâlnim melisme

Întâlnim formule de tip binar

Formă arhitectonică: A B

6m 6m

Repertoriu: Neocazional

Zona: Sadova, Câmpulung Moldovenesc

Interpret: Mina Pâslaru

Melodica: Ambitus 11 p

Scara: Policordie hemitonică

Ritmica: Giusto-silabic

predomină formule binare

Formă arhitectonică: A B

a av b bv

4+4 4+4

Repertoriu: Neocazional

Zona: Fundu Moldoveia, Câmpulun Moldovenesc

Informator: Preluată de la Ansamblul Arcanul

Regiunea: Fundu Moldovei, Câmpulun Moldovenesc

Informator: Preluată de la Ansamblul Arcanul

Melodica: Ambitus 9 m

Scara: Polifonic hemitonică

Ritmica: Formule ritmice de tip binar

ritm giusto

Formă arhitectonică: A B C

a av1 4m c + cv2

4+4 4+4

Repertoriu: Ocazional

Zona: Fundu Moldoveia, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Preluată de la Ansamblul Arcanul

Regiunea: Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Preluată de la Ansamblul Arcanul

Melodica: Ambitus 8 m

Scara: Octocordie hemitonică

Ritm: Parlando rubato

formule ternare

are un caracter unitar

Versul: Tipar: octosilabic

Forma: acatalectică

Formă arhitectonică: Două rânduri melodice A

a b

Repertoriu: Ocazional

Zona: Fundu Moldovei, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Preluată de la Ansamblul Arcanul

Regiunea: Breaza, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Amelia Florescu

Melodica: Ambitus 10 m

Scara: Policordie hemitonică

Ritm: Formule de tip binar

Formă arhitectonică: Două rânduri melodice A B C

8m 8m c cv

4m

Repertoriu: Neocazional

Zona: Breaza, Câmpulung Moldovenesc

Informator: Amelia Florescu

Culegător: Mădălina Ursescu

Concluzii

Cultura populară locală, în mod deosebit folclorul și manifestările culturale neasemuit de bogate și de variate au stârnit interesul specialiștilor din domeniu, care, în decursul timpului au efectuat cercetări al căror rezultat a fost publicat în diverse lucrări, unele rămânând stocate în arhivele unor instituții centrale sau regionale de cultură.

O contribuție deosebită în cercetarea și culegerea unor date importante din viața colectivității locale a avut-o a IV-a campanie monografică a Școlii sociologice de la București, din vara anului 1928, sub conducerea eminentului profesor Dimitrie Gusti. Cu acest prilej, o realizare de seamă a fost obținutp de către valoroși eynografi și folcloriști Constantin Brăiloiu, Mihai Pop și Floria Capsali, care au cules și au studiat folclorul literar, muzical, și coregrafic. Cele mai multe dintre piese au fost culese direct de la sursă, fie prin folosirea unor chestionare, fie participând nemijlocit la manifestările generatoare de astfel de producții, precum:nunți, botezuri, înmormântări, acțiunile prilejuite de sărbătorile de iarnă, ori la șezători, clăci, hora satului, hramuri sau la diferite manifestări păstorești cu caracter cultural-artistic, acestea constituind adevărate laboratoare în care s-au creat și s-au cizelat minunate bijuterii de artă și de cultură.

Ca celulă constitutivă bine delimitată a Ocolului liber al Câmpulungului Moldovenesc, comuna Fundu Moldovei se detașează între cele 15 așezări ale Republicii nordice prin particularități de neconfundat care individualizează, fără însă a o abstrage din cadrele firești geoistorice care au marcat puternic întreaga zonă.

Trăind în strânsă comuniune cu natura din jur, locuitorii de aici, pe lângă sănătate și aptimism, au capacități intelectuale deosebite, încât dulceața versului și a melodiei, este exprimată cu multă ușurință. Ei și-au hrănit sufletul la izvoarele nesecate de frumos ale naturii și vieții, făurind doine și alte nestemate lirice ce au înfruntat veacurile.cu migală și cu mult talent, bucovinenii au dăruit noblețea gândirii și a simțirii lor motivelor țesute pe pânză ori încrustate în lemn , iar cântecele și jocurile pe care le-au creat și le-au păstrat ca pe o comoară neprețuită.

Bogăția deosebit de variată a cântecului, dar și a jocului popular din zonă este în strânsă relație cu bogăția de datini și de obiceiuri tradiționale prilejuite de îndeletnicirile și petrecerile populare, de momentele importante din viața și munca oamenilor.

Ca reflectare a unor tradiții ce s-au păstrat dintr-un trecut îndepărtat, creațiile folclorice din comună sunt bogate și variate. Cântecele, ritualurile, îndeosebi orațiile de nuntă și urăturile de Anul Nou, s-au constituit în datini însoțite de anumite practici rituale dintre cele mai deosebite. Orațiile de nuntă sunt adevărate imnuri închinate fericirii omului, creând o aură de solemnitate ceremonialului nupțial, acestui moment deosebit de trecere într-o nouă stare socială.

Valorile spirituale ale poporului nostru, create și însumate în decursul întregii sale existențe, în cea mai mare parte frământate, sunt amenințate cu dispariția. Ritmul alert contemporan de evoluție a culturii materiale și spirituale duce la apariția și încetățenirea unor norme și forme noi de civilizație în deplin acord cu un alt mod de viață. Dar aceste inestimabile creații culturale tradiționale trebuie scoase fără prea multă întârziere la lumină și valorificate corespunzător, atât timp cât încă nu este mult prea târziu.

Comuna Fundu Moldovei este una dintre puținele zone în care tradițiile și obiceiurile sunt păstrare și transmise din generație în generație. În Bucovina, obiceiurile de iarnă sunt cele care se păstrează mai mult decât în alte zone și sunt neatinse de modernismul vremurilor noastre. Colindatul, uratul , semănatul și toate celelate obiceiuri de Anul Nou sunt viu păstrate atât în sufletul copiilor cât și în sufletul adulților și le duc mai departe cu mândrie.

În Bucovina, obiceiurile de iarnă sunt cel mai așteptat eveniment al anului. Se spune că nu există zonă mai bogată în tradiții și manifestări folclorice decât aceasta.

În ceea ce privește folclorul familial sunt păstrate doar o parte din obiceiurile legate de naștere, nuntă sau înmormântare. Odată cu trecerea anilor , oamenii au evoluat și au devenit mai puțin sceptici, nemaicrezând în duhuri necurate și alte spirite. Obiceiurile de bază au fost păstrare până astăzi, unele nu se mai păstrează deloc iar celelalte au fost adaptate vremurilor.

BIBLIOGRAFIE

Bîrleanu,Viorel, Bucescu, Florin, Melodii de joc din Moldova, în seria „caietele Arhivei de Folclor”, vol. IX, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, 1990.

Bucescu,F., Ciubotaru, S., Bîrleanu, V., „Bătrâneascaˮ doine, bocete, cântece și jocuri din ținutul Rădăuților, în seria „caietele Arhivei de Folclor”, vol. I, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, 1979;

Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, București, 1973;

Ciornei, Aurelian, La izvor de joc și cânt – comori folclorice bucovinene, Suceava, 2000;

Colecția de fotografii Ioan Iacob, Fundu Moldovei.

Colecția de fotografii Silvian Poenaru, Colacu.

Colecția de fotografii Traian Gabriel Ojog, Câmpulung Moldovenesc.

Enciclopedia României, Vol. II, Țara Românească, sub conducerea lui Dimitrie Gusti, Editura Fundației Regale, București, 1935;

Fecioru, Teodor, Poporul român și fenomenul religios, București, 1939.

Gheorghe Vrabie, Din estetica poeziei populare române, Editura Albatros, București, 1990;

Ghidul iubitorilor de folclor , vol. 5, Editura Lidana, Suceava, 2015;

Ghidul iubitorilor de folclor , vol. 6, Editura Lidana, Suceava, 2016;

Ghidul iubitorilor de folclor, vol. 1, Editura Lidana, Suceava, 2011;

Ghidul iubitorilor de folclor, vol. 3, Editura Lidana, Suceava, 2013;

Interviu Dorin Cocârță, Colacu, 2018.

Interviu Ioan Iacob, Fundu Moldovei,2018.

Interviu Liviu Țaran, Fundu Moldovei, 2018

Jucan, Grațian, Câmpulung Moldovenesc – vatră folclorică, Editura Litera, București;

Lucău, Filon, Șirag de nestemate din vechime adunate – folclor din Fundu Moldovei, Editura Accent Print, 2014;

Lucău-Dănilă, Rusan, „Fundu Moldovei-o așezare din ținutul Câmpulungului bucovinean”, Ed. Societatea pentru cultură „Dimitri Gusti”-Fundu Moldovei, 2000;

Marian Simion Florea, Legende istorice din Bucovina, Editura Junimea, Iași, 1981;

Nicolae Barbu, „Obcinile Bucovinei”, Editura Științifică, 1976;

Oprea, Gheorghe, Folclorul muzical românesc, Editura Muzicală, București, 2002;

Pavel, Emilia, Portul popular moldovenesc, Editura Junimea, Iași, 1976;

Prichici, Constantin Gh., 125 melodii de jocuri din Moldova, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1955;

Satco, Emil, Arta în Bucovina, Biblioteca Județeană „I.G. Sbiera”, Suceava, 1991.