Urme de Sange Si Adn

Medicina

Urme de Sange Si Adn

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

CAPITOLUL I : Aspecte generale

1. Noțiunea de urmă

2. Clasificarea urmelor

Capitolul II: Cercetarea urmelor de sânge

2.1 Sublinieri preliminare privind urmele biologice

2.2 Caracteristici generale și individuale ale sângelui

2.3 Probleme anatomo-funcționale privind sângerarea

2.4 Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de sânge

2.4.1 Descoperirea urmelor sangvinolente

2.4.2 Ridicarea urmelor de sânge

2.4.3. Interpretarea urmelor de sânge

2.4.4. Fixarea urmelor de sânge găsite la fața locului

2.5. Expertiza biocriminalistică a urmelor de sânge

Capitolul III : Cercetarea urmelor de saliva și de spermă

3.Cercetarea urmelor de salivă

3.1 Problematica generală

3.2 Cercetarea la fața locului

3.2.1 Căutarea și descoperirea urmelor de saliva

3.2.2Fixarea , ridicarea și transportarea urmelor

3.2.3 Interpretarea urmelor de saliva

3.2.4 Examinarea urmelor de saliva

4.Cercetarea urmelor seminale

4.1 Problematica generală

CAPITOLUL IV : Elementele de investigare și identificare biocriminalistică pe baza profilului A.D.N

4.1.Fundamentul științific

4.2Particularități ale cercetării la fața locului

4.3Efectuarea expertizelor A.D.N

4.3.2 Analiza prin metoda reacției în lant a polimerazei (PCR)

CAPITOLUL V: Cercetarea firului de păr uman

5.1 Problematică generală

5.2 Cercetarea la fața locului

5.2.1 Descoperirea și ridicarea firelor de păr

5.2.1.1 Descoperirea firelor de păr

5.2.1.2 Ridicarea firelor de păr

5.2.1.3Recoltarea firelor de păr de la persoanele suspecte

5.3Expertiza criminalistică a urmelor de natură piloasă

5.3.1Problematica generală a expertizei

5.3.2 Cercetarea de laborator

5.3.2.1 Investigarea biocriminalistică de laborator

5.3.2.2Identificarea persoanei pe baza firului de păr

CAPITOLUL I : Aspecte generale

1.Noțiunea de urmă

Datorită dezvoltării științei și tehnicii, precum și tot mai larga lor aplicare în toate sectoarele vieții economice și sociale au dat posibilitatea justiției să-și găsească un puternic sprijin pentru îndeplinirea misiunii sale în rezultatele oferite de cercetările științifice și tehnice.

Atât în procesul penal , cât și in procesul civil , prima sarcină pe care o are de îndeplinit organul judiciar este aceea de a stabilii exact situația de fapt supusă judecății. Astfel, în procesul penal urmează să se stabilească dacă infracțiunea s-a săvârșit , în mod real, și dacă făptuitorul este cel învinuit , precum și împrejurările în care s-au petrecut faptele.

În procesul civil organul judiciar trebuie, de asemenea , să cunoască exact raporturile reale care au dat naștere conflictului de interese dintre părți

Majoritatea faptelor aparținând oamenilor se reflectă în transformările produse în mediul în care se desfășoară.Așa cum afirma reputatul criminalist francez ,Edmond Locard(1877-1966) în cartea sa ”Manuel de technique policière”conform căreia ”este imposibil pentru un răufăcător să acționeze și mai ales să acționeze cu intensitatea pe care o presupune acțiunea criminală, fără să lase urme ale trecerii sale” dar și ” orice individ care se deplasează într-un mediu lasă urme”.

Astfel simpla prezență a omului într-un anumit loc , fie statică, fie dinamică, în cadrul desfășurării unor acțiuni cotidiene, profesionale, sociale , artistice este de natură să determine în mod necesar și obligatoriu modificări în spațiu și timpul de manifestare.

În desfășurarea activităților specifice cercetării criminalistice se ia în considerare principiul conform căruia , în majoritatea cazurilor, săvârșirea unei infracțiuni presupune prezența făptuitorului la fața locului și implicit efectuarea de către acesta a unor activități ce produc modificări materiale în ambianța existent , cunoscute sub denumirea generic de urme.

Studierea urmelor create prin săvârșirea infracțiunilor prezintă o mare importanță în anchetarea cauzelor penale, deoarece pe baza totalității urmelor lăsate de infractor se reușește adesea să se elucideze conținutul diferitelor episoade ale infracțiunii, iar în unele cazuri, chiar tabloul complet al faptei săvârșite.

Îmbinând experiența muncii de urmărire pe baza urmelor cu un spirit de observație suficient dezvoltat, se poate ajunge la arta de a ”citi” urmele. Această artă de a efectua urmărirea pe baza urmelor o posedă nu numai lucrătorii organelor de urmărire judiciară, ci și cercetașii militari și vânătorii.

Despre încercările de descifrare a urmelor pomenesc și vechile texte religioase ebraice dar și grecii cu a lor fire iscoditoare au fost de-a dreptul captivați de acestă problemă.

Astfel de exemple există și in timpul Romei antice când apare ”Lex Cornelia de falsis” care continea reguli de cercetare a falsurilor. În timpul lui Justinian apar de asemenea mențiuni referitoare la expertiza scrisului.

În Evul Mediu în jurul anului 1370 în Franța se cerceta un fals ,care îl avea în cauză pe sambelanul regelui Carol al V-lea. Tot în Franța(1666) apare un tratat”Traité des inscriptions en faux” despre expertiza grafica scris de Reveneau .

Studiu științific al urmelor și utilizarea evidențierii lor in criminalistică au prins contur abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea.

Astfel criminalistul italian Alfredo Nicefero ( Sicilia, 23 ianuarie 1876 – Roma,10 martie 1960) în lucrarea sa „La police et lʼenquête judiciaire scientifique” definea urma revelatoare drept orice urmă lăsată de om sau de animal , care poate să servească la descoperirea autorului sau la stabilirea unora din particularitățiile individualității sale.

O altă opinie este dată de C.Suciu conform căreia urme ale infracțiunii sunt considerate „totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinate de săvârșirea infracțiunii” sau ”cele mai variate schimbări care pot intervenii în mediul înconjurător , ca rezultat al acțiunii infractorului”.

Ion Mircea în lucrarea Criminalistica interpreta conceptual de urmă în două sensuri , într-un sens larg conform căreia urma reprezintă schimbarea intervenită în mediul înconjurător , ca rezultat al activității nemijlocite a omului și care interesează cercetarea criminalistică dar în sens restrains urma este interpretată ca fiind reproducerea construcției exterioare a unui obiect pe suprafața sau în volumul obiectului cu care a venit în contact nemijlocit.

Din punct de vedere criminalistic, prin urmă se întelege orice modificare materială produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor , mijloacele folosite de acesta și elemntele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea infracțională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la stabilirea faptei, identificarea făptuitorului,a mijloacelor folosite de acesta și lămurirea împrejurărilor în care s-a comis fapta penală.

Din practica judiciară s-a desprins idea că producerea unei modificări nu este limitată în exclusivitate la persoana autorului faptei, ea putând aparține , în egală măsură , subiectului pasiv al infracțiunii.Un exemplu în acest sens este dat de petele de sânge sau firele de păr descoperite pe îmbrăcămintea sau corpul agresorului, care aparțin persoanei agresate.

În opinia criminalistului francez Edmond Locard clasificarea era facută în amprente (digitale, corporale, de animale, de îmbrăcăminte), între care amprentele papilare ale corpului uman ocupau o poziție privilegiată și în urme , extreme de variate (instrumente de spargere, fire de păr). Același criminalist facea distincție în lucrarea ”Manuel de technique policière” între urme și pete.

În criminalistica romanească urmele sunt împărțite în două categorii:

-urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectelor

-urme formate ca resturi de obiecte și materii organice și anorganice

Astfel pot fi considerate urme:

Tot cea a rămas material (vizibil sau invizibil) la locul faptei de la persoana făptuitorului, de la îmbracămintea acestuia sau de la instrumentele folosite de acesta( îmbrăcăminte abandonată de infractor , urme ale diferitelor instumente de spargere,urme papilare)

Tot ce s-a atașat material(vizibil sau invizibil) de la locul faptei asupra făptuitorului, hainelor, obiectelor, mijloacelor sau instrumentelor folosite de acesta la comiterea faptei( particole de sol atașate de la locul faptei pe încălțămintea infractorului, sânge aparținând victimei descoperit pe hainele ei)

Schimbările de poziție ale unor obiecte existente la locul săvârșirii faptei,dacă au legătură cu activitatea infracțională( un fotoliu mutat de la locul lui de către infractor pentru ca acesta să poată ieși pe geam)

Pentru a putea fi considerate urme în sens criminalistics, modificările materiale trebuie să aibă legătură de cauzalitate cu fapta penală.

Rămânerea la fața locului a urmelor este determinată de cauze diferite:

Condițiile în care operează infractorul ( timp scurt, dificultăți de pătrundere) , psihică a făptuitorului în momentul comiterii faptei(frică, emoție)

Modul de operare , de multe ori specific făptuitorului

Condiții nefavorabile de iluminare în locul faptei

Necunoașterea topografiei locului faptei

Rațiunile care determină impotanța studierii toturor categoriilor de urme sunt:

Acestea apar obligatoriu în procesul comiterii infracțiunii

Crearea lor este rezultatul interacțiunii dintre factorii creatori și cei primitori de urme în timpul săvârșirii faptelor penale

2. Clasificarea urmelor

Clasificarea generală a urmelor faptelor penale se face după o serie de criterii, care diferă în funcției de factorii sau elementele de diferențiere avute în vedere de autorii de specialitate , de destinația sau de întinderea lucrării în care sunt abordate , dar și de importanța ei pe plan teoretic și practic.

Urmele cunt clasificate după mai multe criterii:

După factorul creator de urmă: urme create de om, urme create de animale etc.

Omul poate crea urme cu mâinile , picioarele , fața ori alte părți ala corpului care vin în contact cu locul unde s-a produs infracțiunea , după cum obiectele de la locul săvârșirii faptei pot lăsa urme pe corpul omului. În această categorie se includ și produsele biologice de natură umană: sânge, salivă etc.

Animalele pot crea urme cu diferite părți ala corpului:gheare, copite etc. Prezintă interes și firele de păr, produsele biologice.

Plantele pot crea urme sub formă de zgârieturi, urticarie care indică locul pe unde au trecut persoanele implicate într-un conflict : vegetație specifică zonei mlăștinoase, zonei montane etc.

După factorul primitor de urmă: urme primite de om , urme primite de animale, urme primite de vegetale, urme primite de obiecte

După esența lor: urme formă, urme materie,urme poziționale

Urmele formă reproduc conturul exterior al factorului creator de urmă ori linia de rupere a acestuia.

Urmele materie cuprind produsele , substanțele sau peliculele de natură organică sau anorganică descoperite la fața locului.

Astfel de urme sunt:

produsele biologice de natură umană ori animal( sânge,saliva.spermă, fire de păr)

de natură vegetală( semințe,crengi,fructe)

substanțe chimice de natură organică sau anorganică( cioburi de sticlă,particule de vopsea, părți ale unor obiecte)

Urmele poziționale sunt reprezentate de schimbările pozițiilor inițiale ale obiectelor sau subansamblelor acestora, în procesul săvârșirii unei infracțiuni și care au legătură cu aceasta.(ex. Sertar deschis, fereastra găsită în altă poziție de cum a fost lăsată de partea vătămată).

După mărime:macrourme , microurme

Macrourmele pot fi percepute și examinate nemijlocit cu organele de simț ale omului. În această categorie sunt cuprinse majoritatea urmelor constatate în cursul cercetărilor efectuale la fața locului : urme de picioare, urmele instrumentelor de spargere etc.

Microurmele sunt de dimensiuni foarte reduse , ce nu pot fi percepute cu organele de simț ale omului și, pentru a fi descoperite , sunt necesare mijloace tehnice special.

După valoarea lor în procesul identifimalele pot crea urme cu diferite părți ala corpului:gheare, copite etc. Prezintă interes și firele de păr, produsele biologice.

Plantele pot crea urme sub formă de zgârieturi, urticarie care indică locul pe unde au trecut persoanele implicate într-un conflict : vegetație specifică zonei mlăștinoase, zonei montane etc.

După factorul primitor de urmă: urme primite de om , urme primite de animale, urme primite de vegetale, urme primite de obiecte

După esența lor: urme formă, urme materie,urme poziționale

Urmele formă reproduc conturul exterior al factorului creator de urmă ori linia de rupere a acestuia.

Urmele materie cuprind produsele , substanțele sau peliculele de natură organică sau anorganică descoperite la fața locului.

Astfel de urme sunt:

produsele biologice de natură umană ori animal( sânge,saliva.spermă, fire de păr)

de natură vegetală( semințe,crengi,fructe)

substanțe chimice de natură organică sau anorganică( cioburi de sticlă,particule de vopsea, părți ale unor obiecte)

Urmele poziționale sunt reprezentate de schimbările pozițiilor inițiale ale obiectelor sau subansamblelor acestora, în procesul săvârșirii unei infracțiuni și care au legătură cu aceasta.(ex. Sertar deschis, fereastra găsită în altă poziție de cum a fost lăsată de partea vătămată).

După mărime:macrourme , microurme

Macrourmele pot fi percepute și examinate nemijlocit cu organele de simț ale omului. În această categorie sunt cuprinse majoritatea urmelor constatate în cursul cercetărilor efectuale la fața locului : urme de picioare, urmele instrumentelor de spargere etc.

Microurmele sunt de dimensiuni foarte reduse , ce nu pot fi percepute cu organele de simț ale omului și, pentru a fi descoperite , sunt necesare mijloace tehnice special.

După valoarea lor în procesul identificării: urme care furnizează elementele pentru lămurirea diferitelor îmrejurări ale săvârșirii infracțiunii, urme care ajută la stabilirea apartenenței de gen , grup, categories au specie , urme ce permit identificarea factorului creator.

Capitolul II: Cercetarea urmelor de sânge

2.1 Sublinieri preliminare privind urmele biologice

Urmele de sânge pot fi întâlnite la fața locului în majoritatea cazurilor de cercetare a faptelor penal: furturi, distrugeri etc., dar mai ales în cazul faptelor de violență, care privesc viața sau integritatea corporală: ucideri intenționate sau din culpă, violuri, tâlhării etc.

În categoria urmelor biologice se înscrie marea masă a urmelor de material biologic uman, îndeosebi produsele de secreție, excreție și țesuturile umane. Secrețiile principale sunt: saliva, secreția nazală și laptele matern. Excrețiile includ: urina, fecalele, sperma, sputa, vomismentele, meconiul, vernix caseoza ș.a. Țesuturi moi: sânge, piele, țesut muscular, masă cerebrală. Țesuturi dure: oase și unghii. In această grupă de urme sunt incluse și firele de păr, inclusiv urmele de miros care fac obiectul odorologiei judiciare.

Față de bogata practică judiciară existentă în materie și, așa cum se învederează în literatura de specialitate, la fața locului se întâlnesc mai multe categorii de urme (sânge, alte țesuturi moi, diverse excreții și secreții), în multe cazuri ele fiind asociate, ceea ce impune metode selective de descoperire, fixare, ridicare și analiză.

Raportat la frecvența cu care sunt întâlnite în cazul săvârșirii infracțiunilor de violență (omor, viol, tâlhărie, loviri), în accidente rutiere, de muncă, în explozii și incendii, dar și la calitatea elementelor științifice de individualizare, de circumstanțiere a modului de săvârșire a faptei, putem aprecia că cele mai importante urme sunt cele de sânge, salivă, spermă și firele de păr.

Cercetarea urmelor biologice se situează, în mod evident, în zona de interferență a Criminalisticii cu Medicina legală. Practic nu se poate vorbi de o simplă examinare criminalistică sau medico-legală, ci de o cercetare interdisciplinară proprie expertizei biocriminalistice sau a ceea ce este denumit în practică expertiza complexă.

Însușirea de către juriști a noțiunilor generale privind urmele biologice și a problematicii cercetării acestora are la bază două argumente majore:

a. De modul în care organul judiciar descoperă și ridică de la fața locului urmele biologice depinde nu numai reușita expertizei biocriminalistice, dar mai ales clarificarea unor probleme esențiale referitoare la fapta penală, în special la persoanele implicate în săvârșirea acesteia (participanți sau victimă).

b. Pregătirea materialelor în vederea expertizei, formularea corectă a întrebărilor adresate specialistului, precum și aprecierea concluziilor, admiterea sau respingerea lor nu se poate face decât de magistratul având un minimum de cunoștințe în domeniu, ceea ce reprezintă, în fond, o dovadă de probitate profesională.

Prezența urmelor de sânge la locul faptei sau pe corpuri delicte are o importanță deosebită în procesul judiciar, întrucât li se pot stabili natura și originea.

Fiind vorba de un material foarte complex – biologic – care, chiar și în cantități mici, păstrează un număr important de caracteristici un timp îndelungat după formarea urmelor, de regulă, sub formă de pete, identificarea criminalistică devine realizabilă. În același timp, caracterul biologic al urmelor de sânge condiționează posibilitațile de examinare multiplă de cantitatea lor, vechimea și modul de păstrare. S-au cristalizat o metodologie și o practică de expertiză – rezultat al îmbinării unor metode chimice, fizice, microbiologice, imunologice, citologice etc – care cunosc, însă, mutații permanente datorită dezvoltării științelor de baza și a metodelor de investigație.

Examinarea urmelor de sânge urmărește aspectul morfologic, caracteristicile fizice și chimice, cele biologice comune – de specie – precum și determinarea antigenelor și a altor factori de grupe, în scopul identificării grupei sanguine a persoanei de la care provin.

2.2 Caracteristici generale și individuale ale sângelui

Sângele este un țesut uman (animal) fluid, cu multiple funcții în metabolism, în autoapărarea organismului, în coordonarea funcțiilor vitale. Potrivit acestor funcții, în compoziția sângelui există elemente permanente (proprii) și elemente tranziționale (vehiculate). Elementelepermanente sunt compuse din formațiuni celulare și dintr-o parte lichidă, denumită plasma sanguină. Elementele tranziționale conțin factori alimentari, metaboliți, hormoni și alții.

Sub aspectul funcțiilor, al repartiției în sistem și al mobilității sale, sângele se compune din trei componente: tisular central hematopoetic; circulant; periferic-tisular.

Compartimentul tisular central hematopoeticeste alcătuit din țesutul mieloid (măduva roșie), formator de granulocite, hematii și trombocite, țesutul limfoid în care se realizează limfopoeză (geneza limfocitelor) și sistemul reticulo-endotelial cuprinzând celulele organelor hematopoetice ce contribuie la formarea anticorpilor.

Compartimentul circulant este format din elementecelulare și plasma sanguină.

ELEMENTE CELULARE

ERITROCITELE (globulele roșii) sunt prezente la om în număr de 4,5–5 milioane/mm3 de sânge. Au o membrană cu permeabilitate selectivă (pentru apă, oxigen, lichide și unii ioni metalici). Membrana este foarte activă din punct de vedere biochimic datorită prezentei a numeroase forme de proteine enzimatice și polizaharide, ambele cu radacali liberi.

Protoplasma eritrocitară, ca și moleculă de proteină, se comporta antigenic.

LEUCOCITELE (globulele albe) sunt prezente în sângele circulat în numar de 6–8000/ m3. Ca origine și functii, leucocitele se împart în mai multe categorii:

GRANULOCITE neutrofile, lozinofile sau bazofile, cu rol primordial în fagocitare.

LIMFOCITE, cele mai mici leucocite cu mărimi și forme variabile ce se acomodează la necesitățile de apărare ale organismului. În mod obișnuit ele participă la formarea anticorpilor.

MONOCITE, celule macrofage care participă de asemenea la sintetizarea anticorpilor.

PLASMOCITE, celule care fac parte din limfocite fiind transformate special pentru formarea anticorpilor.

TROMBOCITE sau PLĂCUȚE SANGUINE cu rol primordial în coagularea sângelui. În corpul trombocitelor s-au identificat 12 substante active numite factori trombocitari, din care o parte contribuie la fibrinogeneza (coagulare), iar restul acționează în direcția menținerii stării de fluiditate a plasmei sanguine, dispersării fine a picăturilor de grăsime (în kilomicroni) și, în general, a echilibrului electrostatic al sângelui.

PLASMA SANGUINĂ

Partea fluidă, necorpusculară a sângelui este numită plasmă. Serul sanguin este partea fluidă separată după coagularea sângelui, lipsită deci de o cantitate de proteine și ioni. Plasma sanguină este o soluție apoasă, coloidală, în care sunt dispersate și plutesc numeroase substanțe insolubile în apă, precum și elementele celulare ale sângelui.

Constituentele permanente cele mai importante sunt proteinele plasmatice: fibrinogenul, albumina, alfa-1-globulina, alfa-2-globulina, betaglobulina, gamma-globulina. Aceste proteine sunt sintetizate în organismul uman, fiind specifice din punct de vedere imunologic. Compozitia moleculelor de proteină diferă de la individ la individ datorită modului specific de combinare a aminoacizilor, fiind determinată de factori genetici individuali (ereditari).

Volumul total al sângelui circulant este de 5 litri; el se găsește în permanentă mișcare în sistemul vascular și în spații tisulare, fiind ținut în mișcare de cord. Tensiunea arterială cu valoare cifrică de 120-150 mm Hg reprezintă o presiune de irigare condiționată de cantitatea permanentă de sânge, starea tonusului vascular și de situația electrostatică a sângelui. Această presiune fiind exercitată în permanentă asupra peretelui vascular arterial, în momentul formării unor discontinuități vasculare, sângele se extravazează cu aceeași forță, fie între fibrele țesuturilor învecinate, fie în mediul exterior. În sistemul venos, în schimb, presiunea hidrostatică este minimală sau chiar negativă. În consecința, lezarea acestor vase provoacă hemoragii lente, fără presiune. Această diferență se recunoaște și în forma urmelor.

Compartimentul periferic-tisular se caracterizează printr-un ritm de circulație mai lent. Conține aceleași elemente ca și compartimentul circulant, însă într-o altă proporție (mai puține eritrocite, mai multe leucocite și elemente tranziționale).

Regnul animal, cu toată diversitatea sa biologică apărută în cursul evoluției speciilor, a păstrat anumite scheme structurale comune, atât în privința structurilor de bază, cât și în schema biochimică funcțională. Sângele mamiferelor are schema de structura celulară similară. Comuna este, de asemenea, la toate mamiferele, structura biochimică bazata pe proteinele tuturor țesuturilor și organelor.

În materialul biologic (materia vie), tendința de diversificare este totuși mai generală, nu numai în marea diversifitate a raselor și individual, ci și în structurile biochimice ale macromoleculelor constituente. Diferentele structurale prezente în celule și în proteinele acelorași țesuturi constituie baza diferențierii pe specii, rase și indivizi a substanțelor biologice.

Polimorfismul structural al macromoleculelor biologic active este o trăsătură tot atât de generală și logică, ca și similitudinea principiului structural. Aceste proprietăți, fie la nivel de specie sau rasă, fie la nivel individual, sunt genetic determinate și transmise în cadrul familiei. Originea acestor polimorfisme se găsește în ADN, sub forma diferențelor aparținând uneia sau mai multor nucleotide dintr-o genă dată sau chiar sub forma fragmentelor de ADN prezente la anumite persoane și absente la altele. Diversele variante posibile ale unei gene se numesc alele. Simplificând, cu cât alelele unei gene sunt mai numeroase, cu atât caracterul corespunzător este polimorf și, deci, util pentru identificare.

Până recent, polimorfismele nu erau analizate la nivel de ADN, deoarece, deseori, polimorfismul nu era cunoscut decât prin prisma efectelor sale, detectabile prin teste imunologice sau prin analiza proteinelor cuprinse în eșantion. Genele responsabile nu erau cunoscute.

În consecință, aceste proprietăți individuale (ale speciei, plus ale individului) sunt permanente, neschimbate esențial în cursul vieții individului, fiind cunoscute sub numele de “grupe sanguine”.

Aceste configurații structurale sunt comune la diferite specii de animale, așa încât unele grupe sau sisteme complete de grupe sunt prezente la anumite animale, mai ales la mamiferele superioare. Drept urmare, în practica criminalistică prezența unor grupe sanguine nu este egală cu originea umană a sângelui.

Vorbind de grupele sanguine, în general, se are în vedere sistemul AB0 descoperit în 1900 de K. Landsteiner. Antigenele din sistemul de grupe AB0 sunt însă cele mai răspândite în regnul animal, fiind prezente chiar la unele microorganisme (grupa A). În cazul omului, aceste proprietăți antigenice sunt prezente în toate organele, în unele secreții sau în limfa celulara. Alături de factorii de grupe AB0, în fiecare caz este prezentă și antigena H, care diferențiază sângele uman de cel animal, aceasta existând și la persoane cu grupa 0. Chiar Landsteiner și cercetările ulterioare au demonstrat faptul ca pe membrană eritrocitului și a altor celule hematice sunt numeroase variații individuale cu caracter antigenic, constituente ale sistemelor de grupe independente.

Cercetările, mai ales prin metoda electroforezei pe geloza, au demonstrat prezența în serul sanguin și a altor tipuri de variabilitate, denumite “grupe serice”.

În ultimele decenii, variațiunile structurale au fost descoperite și la proteine-enzime, atât cele fixate pe celule, cât și în cazul numeroaselor enzime din serul sanguin, numite “grupe enzimatice”. Noțiunea de “grupă sanguină” cuprinde totalitatea sistemelor grupale rezultate din polimorfismele structurale biochimice, indiferent dacă ele sunt localizate pe membrana celulelor sanguine, în proteinele plasmatice sau pe celulele ori limfa celulara din diferitele țesuturi și organe.

Pe baza acestei variabilități infinite, se poate afirma teoretic că nu există două picături de sânge identice, exceptând cuplurile gemelare monoviteline. În practica criminalistică însă nu se poate realiza această individualizare perfectă exclusiv pe baza sistemelor de grupe, mai ales din motive tehnice, respectiv datorită cantităților reduse a urmelor de sânge, alterării lor. Totusi realizarea încadrării urmelor în câteva sisteme de grupa asigura o comparație cu constelația de grupe existente la persoanele suspecte în sensul coincidenței sau eliminării.

Fiecare sistem de grupă este independent față de celelalte, atât în privința caracterului antigenal, cât și sub aspectul transmiterii ereditare. Noțiunea de “subgrupa” se utilizează exclusiv pentru variantele din cadrul unei grupe. De exemplu, în sistemul AB0, grupa A are subgrupele A1, A2, A3.

2.3 Probleme anatomo-funcționale privind sângerarea

Cauza sângerării rezidă, de cele mai multe ori, din lezarea traumatică a sistemului vascular din organism. Acesta este alcătuit din cord (care prin construcția sa vasculară, joacă rolul unui motor propulsor al sângelui în corp) și vase sanguine (prin care sângele este vehiculat până la nivelul țesuturilor) de diferite calibre și cu funcții variate (artere, vene, capilare).

În funcție de formațiunea vasculară lezată, de presiunea (tensiunea) sanguină la acel nivel, de felul sângelui (arterial sau venos), precum și de alți factori, hemoragia va avea particularitățile sale.

Astfel, hemoragia cardiacă va fi întotdeauna mai puternică decât cea arterială, iar aceasta mai puternică decât cea venoasă, fapt normal, având în vedere că presiunea sângelui scade de la cord la artere, iar când ajunge în vene este foarte mică.

În ceea ce privește arterele, intensitatea hemoragiei scade tot datorită presiunii sângelui de la centru (cord) care periferie, hemoragia capilară este foarte slabă (sângele nu țâșnește ca în cazul hemoragiei arteriale, ci se scurge ). O altă clasificare a hemoragiilorcare interesează în mod deosebit cercetarea urmelor de sânge, este următoarea:

1) Hemoragia internă (ruptura traumatică sau netraumatică a unor vase abdominale, toracice, cerebrale, ruptura splinei, etc.) care se constată fie clinic, în eventualitatea ca victima trăiește, fie la necropsie. În cazul acestei hemoragii, nu există pierderi de sânge în afara organismului.

2) Hemoragia externă (prin lezarea de cele mai multe ori traumatică, a vaselor periferice cum sunt cele ale membrelor, gâtului) în care pierderea de sânge se face întotdeauna în afara organismului. Diferitele genuri de urme aparținând acestei categorii pot fi apreciate numai în cadrul examenelor de laborator.

În ceea ce privește urmele de sânge întâlnite la locul faptei, acestea aparțin, cu regularitate, hemoragiei externe și, foarte rar, celei interne.

Stările formale în care pot fi întâlnite urmele de sânge :

La locul faptei, sângele poate fi întâlnit în următoarele stări:

► Lichidă – rareori, atunci când cercetarea se face imediat după comiterea infracțiunii, victima fiind încă vie.La o perioadă mai mare, această stare a sângelui se poate datora unei boli a sângelui, denumite hemophilie, care se caracterizează printr-o întârziere sau absentă totală a coagulării sângelui.

De asemenea, când sângele a căzut într-un vas sau pe un loc unde exită apa, se prezintă sub formă lichidă, bineînțeles, dacă cantitatea de apă este suficient de mare pentru a împiedică sângele să se coaguleze;

► Coagulat – la ieșirea din vasele sanguine într-un interval relativ scurt, sângele se coagulează, aceasta în funcție de cantitatea de sânge, de mărimea suprafeței pe care este intins, de influența factorilor de mediu, etc.

► Uscat – după trecerea unui interval de timp mai mare, în funcție de cantitatea de sânge, condițiile de mediu, de locul unde s-a format urma, de natura suportului, sângele se usucă.

Pe suporturile neabsorbante ia aspectul unor cruste bine prinse, când sângele este în cantitate mică (picături, stropi), iar când cantitatea de sânge a fost mai mare, această esență prezintă o rețea fină de crăpături.

Suprafețele absorbante, ca materialele textile, (țesături, cearșafuri, cămăși, rochii, batiste, etc.) se îmbibă cu sânge în stare lichidă și prin uscarea acestuia ele devin aspre și rigide la pipăit.

►Putrefiat – în unele situații, datorită condițiilor externe, în special umezeală, lipsa curenților de aer, sângele putrezește, suferă un proces de descompunere datorită bacteriilor și ciupercilor de mucegai. Această stare prejudiciază foarte mult exploatarea ulterioară a urmelor de sânge.

În funcție de starea în care va fi găsit sângele din urme vor exista diferențe și în activitățile de ridicare și ambalare ale acestora.

În general, urmele, deși nu au o formă regulată, ele pot fi întâlnite sub formă de: bălți, dâre, împroșcături, mânjituri, picături, stropi.

Balta de sânge – se formează când sângerarea este foarte puternică și cantitatea mare. Formarea ei presupune ca sursa sângerării să aibă poziție relativ stabilă față de suport. Formarea bălții de sânge depinde de poziția victimei si, mai ales, de înclinarea și felul suprafeței suportului, întrucât sângele, ca orice lichid ce se scurge, umple regiunile cele mai joase ale suportului.Mărimea bălților depinde de cantitatea de sânge și, ca atare, de natură, mărimea și localizarea leziunilor. Prin urmare, examinarea acestor urme se face în raport de leziunile găsite pe cadavru, pentru a stabili cu aproximație dacă acestea puteau determina cantitatea de sânge scursă sau dacă sângele descoperit în jurul cadavrului este insuficient față de scurgerea pe care în mod normal ar fi determinat-o leziunile respective.

O mare atenție în examinarea acestor urme și în aprecierea cantității de sânge trebuie acordată suportului. Un suport absorbant (pământul, nisipul, covoarele) diminuează sensibil cantitatea de sânge. Alte suporturi, deși nu sunt absorbante, prin structura lor pot ascunde o parte din sângele care în mod normal s-a scurs, cum ar fi: pietrișul, parchetul, dușumeaua, printre crăpăturile cărora sângele se scurge, formându-se depozite mari care nu pot fi văzute.

Dâra (dârele) de sânge – se formează când sursa de sânge se află în mișcare. Examinarea ei ne poate indica poziția inițială a victimei, drumul parcurs, locurile unde s-a oprit persoana care a pierdut sângele respectiv.

Putem stabili dacă între sensul dârei și poziția în care a fost găsit cadavrul există sau nu concordanță, dacă schimbarea poziției inițiale a victimei este rezultatul unei acțiuni a autorului sau dacă victima însăți, cu ultimele rezerve vitale, s-a deplasat din locul unde a cazut inițial.

Împroșcăturile – se produc când, în urma loviturilor aplicate, sângele țâșnește și împroașcă obiectele din jurul victimei. Formarea lor se datorează unei leziuni mari cu atingerea unor artere din care sângele țâșnește. Exemplu: implantarea unui cuțit în regiunea inimii va determina țâșnirea puternică a sângelui și împroșcarea acestuia pe obiectele și mobilierul din jurul victimei, aceasta mai cu seamă când agresorul a scos cuțitul din corpul celui înjunghiat.

Mânjiturile – sunt rezultatul atingerii unor obiecte de către persoana însângerată (victimă) sau de către autorul infracțiunii, care, murdar de sânge, a atins sau a pus mâna pe diverse obiecte (mânerul ușii, sticle, pahare, spătarul scaunului, etc.) .

Prezența și dispunerea mânjiturilor în spațiu, pe diverse obiecte, ce indică anumite activități ale autorului (mânjirea lucrurilor, ștergerea mâinilor, etc.) și drumul parcurs de acesta după săvârșirea infracțiunii.

Picăturile și stropii de sânge – caracteristic pentru aceste forme ale urmelor de sânge este cantitatea foarte mică de sânge.

Cercetarea criminalistică a urmelor de sânge ne ajută să amplificăm sau să diminuăm anumite raționamente pe care le-am formulat, plecând de la faptele materiale constatate. Aceste raționamente au la baza studiul dinamic al formării urmelor de sânge găsite la locul comiterii infracțiunii.

Cercetările criminalistice și medico-legale privind aceste aspecte au ajuns la unele concluzii, mai ales în ceea ce privește studiul picăturilor de sânge, cazute și proiectate, acestea fiind de fapt situațiile dinamice cele mai frecvente și, în același timp, cel mai greu de interpretat.

Legile hidrodinamice, în baza cărora au loc procesele de formare a petelor de sânge, sunt foarte precise și deosebit de complexe.

Certitudinea unei concluzii necesară cercetărilor nu va exista însă, decât în momentul când vor putea fi epuizate și alte aspecte legate de particularitățile biologice, deoarece sângele este un lichid ”particular”.

Deși în domeniile de specialitate, de dinamica fluidelor, fizicienii au fost preocupați de regimul de formare a jeturilor lichide, s-a studiat prea puțin ce devin picăturile când întâlnesc un plan solid. Astfel, în fața criminaliștilor, fizicienilor și medicilor legiști, continuă să stea probleme ce privesc:determinarea legilor de care depind formele petelor lăsate de picăturile de sânge.

Stabilirea măsurii în care ele vor fi utile cercetării penale, pentru ca, în final, să se poată determina punctul de emisie (înălțimea și direcția) de cădere a picăturilor de sânge, în funcție de aspectul petelor de sânge.

Până în prezent, în acest domeniu, doar unele aspecte au fot elucidate.

Picăturile de sânge care cad vertical pe un plan orizontal – în cazul picăturilor de sânge care cad în plan vertical de la o înălțime mică (sub 0.5 m), petele au o formă circulară, iar cu cât înălțimea crește, pe circumferință, petele formate în urma contactului cu suportul prezintă mici zimți sau prelungiri. S-a stabilit că numărul de zimți crește în funcție de două variabile: înălțimea de cadere și volumul picăturii.

Astfel, la o înălțime de peste 0,5 m, cu cât volumul va fi mai mic, zimții petei vor fi mai mici și chiar nu vor exista, iar dacă volumul picăturii este mare, zimții vor fi mai mulți și mai mari, fiind posibil să apară chiar pete suplimentare de formă circulară, mult mai mici, dispuse în jurul circumferinței petei mari.

Aceste constatări negative sunt, totuși, valoroase, deoarece permit evitarea unor erori de interpretare pe care am fi tentați să le facem în baza unor considerente pur logice privind înălțimea de cadere.

Picături de sânge care cad vertical pe un plan oblic – în cazul picăturilor care cad vertical pe un plan oblic, situații întâlnite frecvent, sunt relevante mai multe aspecte : Forma petelor în funcție de înclinarea planului. Acestea depind mai mult de unghiul de contact decât de înălțimea căderii și volumul picăturii, apreciere care permite deci determinarea unghiului de contact.

Formarea acestor pete devine caracteristică unui ochi format, dar ea poate fi definită mai precis și matematic prin raportul dintre lungimea și lățimea ei, fapt deosebit, pentru că permite evaluarea în practică a unghiului de cădere. Pentru un unghi de 90º, raportul este 1/1, pata fiind rotundă în timp ce pentru un unghi care tinde spre 0, adică planul suportului se apropie de verticală (când picătura evoluează pe suprafața planului și paralel cu acesta) raportul crește, tinzând către infinit, deoarece lungimea petei tinde, teoretic spre infinit.

În formarea petelor, deoarece picăturile de sânge, pe lângă înălțimea de cădere, volumul picăturii, mai intervin și alți factori, cum sunt: natura suprafeței suportului (absorbantă, netedă), mișcarea sursei de sângerare față de sursa sângerării.Toți acești factori modifică aspectul petelor de sânge fără a se fixa unele urme în acest sens.

Dar, la locul faptei, urmele de sânge se pot găsi și în alte forme decât pete, mânjituri, împroșcări. Astfel, ele pot fi întâlnite sub forma urmelor create de mâini, urme papilare (palmare și digitale), urme de încălțăminte, ale mijloacelor de transport și ale multor alte obiecte. Aceste urme conțin sau pot să conțină elemente din construcția exterioară a obiectelor creatoare, în exploatarea lor ele determinând, în primul rând, o cercetare traseologică și, numai în măsura în care cerințele o impun, o cercetare biologică.

Formarea acestor urme presupune că, mai întâi, obiectele creatoare de urme să se fi murdărit de sânge, fie ca au fost stropite, fie că au venit în contact cu alte obiecte pe care se află sânge și să ia contact cu obiectul primitor, pe care se formează urma respectivă.

Urmele vizibile și urmele latente de sânge – caracteristic în cazul urmelor de sânge este că acestea nu au, din momentul formării și până în momentul în care sunt cercetate, aceeași culoare roșie, ci colorația lor se modifica în funcție de o serie de factori ca: timpul scurs de la formarea urmei, natura suportului pe care s-a format, intervenția factorilor de mediu (vânt, căldură, umezeală, etc.).

Toate aceste modificări care pot surveni, îngreunează mult cercetarea urmelor de sânge, mai ales culoarea urmei de sânge se apropie mult de culoarea suportului pe care s-a format, iar cantitatea de sânge este foarte mică. În astfel de situații sunt posibile unele confuzii, urmele de sânge pot fi luate drept urme produse de alte substanțe, datorită aspectului asemănător cu al sângelui, fapt ce poate aduce prejudicii cercetării.De asemenea, cercetarea urmelor de sânge presupune o oarecare experiență și folosirea unor procedee și mijloace specifice ce au ca scop tocmai rezolvarea cu succes a problemelor pe care le pune această categorie de urme.

O urmă proaspată de sânge are o culoare roșie-brună, într-un strat suficient de gros, și cenușie-verzuie, într-un strat mai subțire.Când este proaspată, urma de sânge are un luciu specific care o deosebește de urmele care au aceeași culoare, însă sunt formate din substanțe de altă natura.

Dar, atât culoarea, cât și luciul specific dispar sub acțiunea factorilor atmosferici, a căldurii, a reacțiilor chimice sau proceselor fizice care au loc între sânge și suportul pe care a căzut. Pete foarte vechi, ca și cele supuse acțiunii acizilor sau temperaturilor ridicate, capătă o culoare cenușie. Trecerea culorii roșii în culoarea cafenie (brună) se face la diferite intervale de timp, în funcție de condițiile externe. Într-un loc răcoros și întunecos, această trecere se face mai lent (2-3 săptămâni), la o lumină mai difuză, ceva mai repede (5-7 zile), sub influența razelor solare, această trecere se face mai repede (1-2 zile).

Urmele de sânge putrefiat capătă o colorație verzuie și chiar verde (când sângele este în strat subțire), datorită formării de sulfhemoglobina.

Sângele din urme poate deveni chiar negru la culoare, atunci când a trecut o perioadă foarte mare de la depunerea lui. In general, urmele de sânge au o colorație instabilă, mai ales pe obiectele de metal, pe materiale textile, haine, covoare, etc.

Urmele formate cu sânge se mai pot prezenta și ca urme invizibile sau foarte greu vizibile cu ochiul liber, când acestea au fost spălate de infractor, pentru a le înlătura, sau de precipitațiile atmosferice (ploaia și zapada care s-a topit pot avea astfel de urmări).

Cu toată intervenția acestor factori, însă, urmele de sânge nu sunt înlăturate complet, ci devin doar invizibile, iar prezența sângelui poate fi pusă în evidență prin folosirea unor procedee și mijloace speciale. La fel se întâmplă și cu urmele de sânge de pe un suport colorat (roșu, maro, cafeniu), care, datorită învechirii, se confundă cu culoarea obiectului purtător. Prin urmare, atunci când vom cauta urme de sânge, o mare atenție trebuie să acordăm și acestui aspect, știut fiind faptul că astfel de urme pot fi extrem de valoroase.

2.4 Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de sânge

Urmele de sânge, prin frecvența cu care sunt întâlnite în câmpul infracțional, ca și prin posibilitățile de identificare pe care le oferă, inclusiv prin furnizarea de indicii necesare clarificării împrejurărilor privind locul, timpul, mijloacele și modul de săvârșire a faptei, dețin o pondere particulară în cadrul investigațiilor criminalistice.

După cum se cunoaște, sângele deține aproximativ 1/13 din greutatea unei persoane și se compune dindouă părți principale: plasma și elementele celulare, formate din globule roșii (hematii sau eritrocite), globule albe (leucocite) și trombocite, fiecare distingându-se printr-o serie de caracteristici.

În câmpul infracțional, urmele sangvinolente se prezintă sub formă de picături, stropi, dâre, bălți, mânjituri și sunt consecința unei acțiuni violente exercitate asupra corpului persoanei, de natură să determine, direct sau indirect, leziuni ale vaselor sanguine. Subliniem însă, că termenului de acțiune violentă îi atribuim un sens larg, el nefiind în cazul de față sinonim cu violența. Astfel, simpla spargere a unui geam, așa cum o întâlnim în cazul unor furturi, poate să provoace leziuni vaselor sanguine, fiind deci o acțiune violentă, dar de natură, să-i spunem, mecanică.

In funcție de natura suportului, urmele de sânge pot fi absorbite de acesta, cum este cazul suporturilor din material textil, sau pot rămâne la suprafață, formând un strat sau o crustă distinctă, ca în cazul urmelor formate pe mobilă, parchet, linoleum, geamuri, arme, caroserii de mașini etc.

Culoarea urmelor de sânge diferă în funcție de vechimea, cantitatea, natura suportului și factorii care acționează asupra lor: temperatura, lumina, diverși agenți fizici și chimici. Astfel, o urmă proaspătă are o culoare roșu-stacojie și un luciu caracteristic. Cu timpul luciul dispare, urma devine solzoasă, iar culoarea virează de la brun roșcat spre maroniu și negru. Din cauza proceselor de putrefacție, a acțiunii factorilor menționați, într-un strat foarte subțire, urma are culoarea gri-verzuie.

Calitatea urmelor de sânge poate fi influențată de acțiunile exercitate de om, respectiv de persoana care caută să îndepărteze pata prin răzuire, spălare sau, pur și simplu, prin distrugerea suportului sau a porțiunii sale care conține urma, cum ar fi. de pildă, arderea prosopului, a batistei, decuparea unei porțiuni din material ș.a. în multe cazuri, aceste manopere nu dau rezultatul scontat, fie din cauza naturii suportului, cum este cazul materialelor absorbante, fie ca urmare a modului în care s-a format urma. Multe modificări pot apărea datorită contactului suportului purtător de urme cu alte materiale.

2.4.1 Descoperirea urmelor sangvinolente

Descoperirea urmelor sangvinolentereprezintă o activitate de o deosebită importanță. Dificultatea descoperirii nu privește, desigur, urmele evidente de sânge, cum ar fi de exemplu o baltă de sânge lângă un cadavru ce prezintă plăgi tăiate profunde, ci, în special, acele urme care au suferit modificări prin scurgerea timpului, urmele aflate în cantitate mică, sau care prezintă o culoare ce se poate confunda cu aceea a suportului. La acestea se adaugă dificultățile descoperirii urmelor care au fost înlăturate, în parte, de autor.

Căutarea urmelor de sânge se efectuează potrivit particularităților locului sau suportului cercetat, deci în funcție de fiecare caz în parte, ea fiind orientată în câteva direcții principale, și anume:

îmbrăcămintea și corpul persoanelor antrenate în infracțiune (victimă sau făptuitor). O cercetare atentă se impune în privința autorului, acesta încercând, de regulă, să îndepărteze urmele de sânge, în ciuda manoperelor de înlăturare, într-o formă sau alta, a petelor sangvinolente, trebuie reținut că ele pot rămâne în profunzimea țesăturii, îmbrăcămintei și lenjeriei, la cusături, în manșete, în interiorul buzunarelor, pe rama pantofului, sub unghii, în păr, pe diverse obiecte de uz personal etc.

Porțiunea de teren și obiectele aflate la locul săvârșirii infracțiunii sau în locul în care a fost descoperit cadavrul, cum sunt, de pildă, covoarele, încheieturile parchetului, ale dușumelei, diversele obiecte de mobilier, zidurile, ușile, ferestrele, solul, vegetația ș.a.

Instrumentele folosite în săvârșirea infracțiunii, cum sunt cuțitele, topoarele, alte tipuri de arme, instrumentele chirurgicale întrebuințate la efectuarea ilegală a unei intervenții.

Instalațiile sanitare, vasele, alte obiecte ce ar fi putut servi la înlăturarea urmelor sau la transportul cadavrului.

Depistarea petelor suspecte a fi de sânge se face, de regulă, cu surse de lumină (lanterna) care dispun de filtre de culoare (roșii sau verzi) capabile să scoată mai bine în evidență urma. Iluminarea suprafeței cercetate se face sub un unghi ascuțit. Frecvent se folosește lampa de radiații U.V. După descoperirea petelor suspecte – având în vedere că o urmă de sânge poate fi confundată ușor cu alte categorii de urme (coloranți, pete de rugină, vin, diverse sucuri alimentare, cerneală etc.) – este necesară, în continuare, aplicarea de metode biologice pentru a se stabili dacă pata este într-adevăr de sânge.

Primele reacții la care se apelează au un caracter orientativ sau de probabilitate. Astfel sunt cele pe bază de apă oxigenată, aceasta producând o efervescență caracteristică eliberării oxigenului din sânge, în prezent puțin folosită. Un alt reactiv este pe bază de luminol, care, prin împrăștierea pe urmele presupuse de sânge, sub acțiunea radiațiilor ultraviolete determină o fluorescentă oarecum particulară.

Alte reacții relativ specifice, sunt, de exemplu, cele determinate de acidul sulfuric, reactivul Medinger pe bază de verde leuco-malachit sau reactivul Adler pe bază de benzidină.

Folosirea reactivilor de orientare sau de probabilitate este necesar să se facă cu prudență, pentru a lăsa deschisă posibilitatea examinării complexe a urmelor de către specialist, în condiții de laborator. De aceea este recomandabil, mai ales în cazurile deosebite, să se apeleze la un specialist în biocriminalistică, acesta urmând să efectueze cercetarea orientativă prin prelevarea unor cantități mici de sânge într-un geam de ceas și verificarea lor pe baza reactivilor orientativi.

După descoperirea urmelor sau petelor suspecte a fi de sânge, are loc fixarea lor prin descrierea în procesul-verbal, prin fotografiere (fotografia schiță, de detaliu, inclusiv fotografia separatoare de culori) pentru punerea în evidență a urmelor. Atragem atenția asupra precauțiilor cu cercetarea acestor urme la fața locului, mai ales în ideea prevenirii contaminării lor și, de aici, anularea posibilităților de investigare genetică.

2.4.2 Ridicarea urmelor de sânge

Ridicarea urmelor de sângeprezintă anumite particularități, îndeosebi în cazul celor care se găsesc pe obiecte ce nu pot fi transportate. De pildă, dacă petele sunt uscate, ele se pot răzui sau racla împreună cu o porțiune din suport. Dacă se prezintă sub forma unor bălți, se pot absorbi cu pipeta sau cu hârtia de filtru. Urmele dispuse pe suprafețe ce nu se pot răzui sau așchia se solubilizează și se ridică pe o hârtie de filtru, însă vor trebui examinate cu maximă urgență. Urmele formate pe zăpadă se ridică prin introducerea sub aceasta a unei hârtii, a unui tifon sau a unei hârtii de filtru. Crengile, frunzele, în general vegetația, se taie. Pământul, nisipul, ce conține asemenea urme, se ridică cu totul.

La ridicarea urmelor sangvinolente trebuie avut în vedere că acestea pot conține și alte categorii de urme biologice cum sunt, de exemplu, fire de păr, resturi de țesut etc., cărora trebuie să li asigure integritatea.

Ambalarea și transportarea urmelor de sânge reprezintă un aspect care este uneori neglijat (sau tratat cu ușurință) ignorându-se posibilitatea alterării rapide a lor. De exemplu, o greșeală, comisă încă frecvent, o constituie ambalarea îmbrăcămintei sau obiectelor purtătoare de pete de sânge în saci de plastic, în locul sacilor de hârtie.

Obiectele comod transportabile, purtătoare de urme, se ridică pentru examene de laborator, ambalându-se cu grijă pentru a nu fi modificate urmele.

Atragem atenția asupra recomandărilor făcute insistent de către medicii legiști sau biologi, de a nu se ambala obiectele purtătoare de urme de sânge în stare udă și, mai ales, în material plastic. Nerespectarea acestei cerințe poate genera dificultăți în examinarea biologică, ajungându-se la imposibilitatea de determinare a grupei sangvine, ori chiar a naturii petei. Iată de ce obiectele încă ude sunt lăsate să se usuce și apoi se ambalează separat, timpul de depozitare trebuind să fie, pe cât posibil, cât mai scurt.

Precizăm că un colet conținând urme de sânge trebuie să fie însoțit de mențiuni precise, detaliate, privind data și locul ridicării urmei, care au fost mijloacele folosite în descoperirea lor, persoana care le-a ridicat.

2.4.3. Interpretarea urmelor de sânge

Interpretarea urmelor de sângela locul descoperirii lor este o activitate cu rezonanță în clarificarea ulterioară a împrejurărilor săvârșirii faptei. După forma luată de o picătură de sânge, se poate stabili înălțimea de la care a căzut, marginile urmei fiind cu atât mai zimțate cu cât înălțimea este mai mare. O urmă de sânge creată de o persoană în mers are o formă alungită, apropiată de aceea a unui semn de exclamare, cu partea ascuțită în direcția deplasării. De asemenea, după forma, dispunerea și cantitatea stropilor, se poate stabili dacă sângele provine din artere sau vene.

Dârele de sânge servesc la stabilirea direcției în care a fost deplasat cadavrul, după cum prezența unor multitudini de urme, împrăștiate pe o mare suprafață în încăpere, poate indica nu numai că victima s-a zbătut sau s-a luptat cu agresorul, dar și faptul că autorul infracțiunii este purtător indubitabil de urme de sânge.

În același context, menționăm posibilitatea determinării grupelor de sânge ale autorului prin depistarea la fața locului a unor urme de sânge aparținând a două grupe sanguine diferite, dintre care una a victimei. Totodată, se mai poate stabili data aproximativă de formare a urmei, după vechimea acesteia, eventual cantitatea scursă, dar aceasta poate fi mai sigur precizată după examenele de laborator și numai rareori cu certitudine .

2.4.4. Fixarea urmelor de sânge găsite la fața locului

Fixarea urmelor de sânge descoperite la locul faptei se face prin descriere și fotografiere.

Descrierea urmelor de sânge parcurge două faze . În prima fază se arată aspectul lor general, formele sub care se prezintă, locul sau obiectul pe care se află, la ce distanță față de alte urme ori obiecte importante. După realizarea primei faze în cea de a doua se descrie fiecare urmă în parte , începând cu aspectul ei adică dacă este baltă , dâră ori mânjitură forma sa, culoarea , starea de fluiditate,distanța la care se află față de alte urme sau anumite obiecte fixe , dimensiunile,eventualele corpuri străine descoperite de ea. Când asemenea urme se află pe corpul sau hainele victimelor ori pe alte persoane, alături de cele menționate, se mai specifică în ce zonă a corpului sau a îmbrăcămintei se află,ce fel de urme mai sunt în apropierea lor. În acest sens , nu se uită precizarea dacă, față de poziția leziunilor, urmele descrise se găsesc în poziție inferioară ori nu.

Distanțele la care se află se specifică în centimetri și milimetri, nu în aprecieri de genul ” la o distanța de o palmă…”.

Fotografierea urmelor de sânge , de asemenea parcurge două faze.

Prima fază cuprinde fotografiile pentru fixarea aspectului general al urmelor în cauză, în raport cu obiectele sau cu alte urme din imediata lor apropiere.

Ilustarea lor este bine dacă poate fi cea naturală. Pentru iluminarea artificială mai potrivite sunt becurile mate decât becurile fulger, deoarece acestea din urmă cauzează umbre puternice,care atenuează multe din detaliile imaginii realizate. Izvorul de lumina artificială poate fi așezat în spatele aparatului de fotografiat sau două izvoare din părți laterale.

Aparatul de fotografiat va fi cu obiectivul orientat perpendicular pe urmele fixate prin acest procedeu.

Fotografia în detaliu a acestor urme se realizează astfel ca, în imaginea obținută să fie evidențiate formele petei de sânge, marginile și dimensiunile sale, folosindu-se în acest sens rigla gradată pentru fotografie la scară. Pentrufotografierea urmelor de dimensiuni mici, cum sunt picăturile de sânge, trebuieîn prealabil astfel mărită distanța focală încât să se poată fotografia de la

distanță intre 5 și 10 cm, ca în cazul urmelor de mâini. Ca la toate fotografierilede detaliu aparatul de fotografiat trebuie să fie așezat pe un stativ, cuobiectivul orientat perpendicular pe urmă. Dacă se fotografiază cu iluminareartificială, este de preferat utilizarea a două izvoare de lumină, aflate în părțilaterale ale aparatului fotografic, cu razele orientate pe urmă sub un unghiascuțit, cam de 450. În situațiile în care avem de fotografiat mai multe urme desânge în grup, sub formă de picături mici, fotografiile de detaliu pot să cuprindămai multe asemenea picături, esențialul este să fie redate particularitățile deformă și mărime.

De obicei, urmele urmele de sânge și leziunile de pe corpul victimei, în ultimele decenii, se fixează pe materiale fotosensibile color, spre a evidenția și pe această cale nuanțele de culoare a urmelor descoperite. Pentru imprimarea pe peliculă a raportului dintre urmele de sânge și alte urme sau obiecte de la locul faptei, se recurge la filmare, când este potrivit să se facă la serviciile unei

persoane de specialitate.

Pentru descrierea urmelor în procesul-verbal de cercetare la fața locului și fotografierea lor se folosesc procedee cunoscute. În procesul-verbal de cercetare la fața locului trebuie să fie descrise: locul unde au fost găsite urmele (suportul), raportul cu celelalte urme, distanța dintre ele, mărimea, aspectul și culoarea, forma (baltă, dâră, stropi). Dacă sunt pe corpul victimei sau ale persoanei bănuite, se indică regiunea anatomică sau organul pe care au fost găsite, iar la îmbrăcăminte se indică și porțiunea pe care se află: guler, mânecă, rever etc.

Fotografierea urmelor de sânge se face prin procedee obișnuite, simple, însă este recomandabilă fotografierea separatoare de culori sau fotografia color, precum și aparatura video sau color.

2.5. Expertiza biocriminalistică a urmelor de sânge

Expertiza urmelor de sânge – încadrată în categoria mai largă a expertizei biocriminalistice, așa cum este denumită în lucrări de criminalistică mai recente, sau expertiza medico-legală a produselor biologice, potrivit denumirii din lucrările de medicină legală – este destinată să ofere clarificări la numeroasele întrebări adresate de către organele judiciare .

Prima categorie de întrebări adresate expertului biolog se referă, în mod firesc, la întrebarea dacă urma este sau nu de sânge și dacă sângele este de natura umană sau animală, aspecte ce pot fi clarificate, cu probabilitate, încă din faza cercetării la fața locului.

Un răspuns ferm la această întrebare îl dau, însă, numai reacțiile de certitudine, dintre care cele mai utilizate în practică sunt reacțiile microcristalografice (cum sunt, de exemplu, reacțiile Teichman, Takayama), ori cele microspectroscopice, bazate pe benzile spectrale de absorbție, tipice hemocromogenului (benzile se manifestă în zona 530 și 559nm). De exemplu, reacția Teichman, având la bază reacția acidului acetic cu clorul din sânge, determină apariția unor cristale de hemină, vizibile la microscop. Iar pentru obținerea spectrului hemoglobinei se acționează cu un reactiv de reducere a ei.

A doua categorie vizează stabilirea grupelor sanguine, cărora le aparține urma, potrivit sistemului clasic A,B,O (cu subgrupele Al,A2, A3, AB, A l B, A2B etc.) ca și altor sisteme: M.N, Rh, Gm etc., precum și stabilirea sexului persoanei, în funcție de cromatina sexuală.

În funcție de cantitatea sângelui și starea în care acesta este descoperit, expertiza biocriminalistică poate conduce la determinarea a numeroase grupe serice, enzimatice ori limfocitare. Progresele înregistrate de specialiști, în ultima perioadă de timp, în direcția creșterii sensibilității metodelor de stabilire a grupelor sanguine, inclusiv a caracteristicilor genetice sau a profilului A.D.N.

A treia categorie privește rezolvarea celorlalte probleme ale expertizei urmelor de sânge, mai dorim să menționăm că este posibilă, de asemenea, stabilirea regiunii din care provine sângele. Sângele din cavitatea bucală conține celule epiteliale fără nucleu, leucocite, diverse resturi alimentare și flora microbiană specifică; sângele nazal este caracterizat de elemente celulare cu nuclei. Sângele menstrual poate fi identificat pe baza de elemente specifice iod pozitive și de basofite. În sângele obstetrical se află meconiu, resturi placentare și, eventual, păr fetal. în cazul violului, sângele vaginal poate conține și spermă.

Printre problemele importante care se pot rezolva prin expertiză este aceea a stabilirii prezenței alcoolului sau a oxidului de carbon în sânge, cu condiția ca sângele să nu fi suferit schimbări deosebite și să fie în cantitate suficientă.

Mai poate fi stabilită cu aproximație vechimea urmei de sânge, a unor pete organice și anorganice, a altor urme biologice (fire de păr, fragment de țesut dermal, cerebral etc.).

În legatură cu luarea modelelor de comparație, efectuată numai de personal medical specializat, precizăm că este necesar să se extragă o cantitate suficientă de sânge peste 5 ml, care se introduce în eprubete sau flacoane sterilizate. Ele vor fi transportate în condiții asemănătoare urmelor de sânge. Flacoanele vor fi sigilate și vor purta mențiuni privind data și locul, persoana de la care s-a făcut prelevarea și cadrul medical ce a executat operația.

Capitolul III : Cercetarea urmelor de saliva și de spermă

3.Cercetarea urmelor de salivă

3.1 Problematica generală

Din categoria urmelor biologice fac parte și urmele de salivă care prin cercetarea criminalistică oferă posibilitatea de obținere a unor date privind persoana , îndeosebi pe baza grupei sanguine , cu precizarea că acest lucru este posibil numai în ipoteza în care individul este de tip secretor.Calitatea de secretor o au persoanele care elimină în secrețiile organismului antigene ce se găsesc și pe hematiile sângelui, acest lucru determinând identificarea grupei sanguine.

Pe baza urmelor de salivă se pot obține și date referitoare la unele împrejurări în care a fost comisă infracțiunea.

Urmele de salivă fiind un produs de secreție al glandelor salivare , le găsim pe diferite obiecte care aparțin victimei, făptuitorului sau altor persoane.

Glandele salivare sunt glande exocrine ale căror canale se deschid în cavitatea bucală .

Saliva permite alunecarea bolului alimentar , conține enzima numită amilază care degradează amidonul și este bactericidă. Secreția salivară se declanșează reflex pornind de la chemoceptorii bucali, mișcările de masticație și de stimulii fizici. Cantitatea secretată este până la 1,5 l/ zi.

Glandele seroase secretă o salivă bogată în săruri și proteine , iar cele mucoase o salivă cu rol lubrificant , vâscoasă și săracă în săruri și proteine.

Saliva este un compus lichid, format din 99% apă, 0,3% substanțe organice și 0,7% elemente celulare degenerate, provenite din glande, mucoasa bucală și limfonoduli, flora microbiană și substanțe anorganice.

Datoriă savantului japonez K Yamakami , potrivit căruia în toate secrețiile organismului grupul secretor corespunde grupei sangvine, prin examinarea în laborator a urmelor de salivă poate fi stabilită și grupa sanguină.

În prezent , pe baza examenelor genetice , este perfect posibilă identificarea persoanei , în practică fiind frecvente cazurile de stabilire a identității după saliva prelevată de pe țigaretă,batistă , tacâmuri etc.

3.2 Cercetarea la fața locului

3.2.1 Căutarea și descoperirea urmelor de saliva

Căutarea și descoperirea urmelor de saliva se face cu mijloace optice și de iluminare curente , aflate în dotarea truselor criminalistice ( lupă, lămpi cu radiații vizibile și ultraviolet, lanterne).

Pentru descoperirea urmelor de salivă organele de urmărire penală trebuie să cunoască modul de formare a urmelor de saliva și locurile unde sunt întâlnite cel mai frecvent.

Urmele de salivă se pot forma astfel:

prin contactul direct dintre suport și cavitatea bucală( în timpul fumatului, mâncatului, cântatului etc.)

prin contactul dintre suport și suprafețele mucoase ale buzelor umezite cu salivă în cazul sărutului, prin aplicarea unui timbru sau sigiliu)

prin hipersalivație de natură fiziologică- reflexă( cei înfometați, femeile gravide)

prin eliminarea voită de savilă

prin aderarea pe suprafața palmei sau degetului a urmelor de salivă, urmată de transferarea pe un alt suport)

Din sfera cercetării nu trebuie excluse obiectele sau suporturile care aparent , nu sunt apte să retina acest tip de urme, cum sunt de exemplu timbrele, plicurile , suporturile rujurilor de buze.

În literatura de specialitate au existat cazuri de stabilire a grupei sanguine prin examinarea a numai 1/16 din suprafața unui timbre și a probilului A.D.N.

Cercetarea și examinarea urmelor de salivă se face cu deosebită atenție , deoarece pot fi confundate cu pete de altă natură ( mucus nazal, secreție vaginală, spermă)/

Urmele de salivă au o culoare și aspect diferit , după durata de timp trecută de la depunerea lor. Urmele proaspete sunt aproape incolore , iar cele mai vechi au o culoare apropiată de galben deschis. Din acestă cauză se folosește lumina de lanternă sub unghiuri de incidență, lupa de mărit și lampa cu raze ultraviolete.

3.2.2Fixarea , ridicarea și transportarea urmelor

Urmele de salivă vor fi descrise în procesul-verbal de constatare la fața locului și fotografiate. În procesul-verbal se consemnează suportul pe care au fost găsite, aspectul lor, culoarea, conturul și natura lor (proaspete sau vechi).

Fotografierea se face prin procedee obișnuite sau prin folosirea unor filtre separatoare de culori, în funcție de culoarea obiectelor pe care au fost găsite.

Pentru ridicarea acestor urme se folosesc tehnici diferite, în raport de starea în care se află: proaspete, vechi sau uscate. Urmele proaspete se ridică cu ajutorul pipetei și se introduc în eprubete închise și etichetate, iar pentru cele mai puțin conturate se folosește hârtia de filtru. Urmele vechi sunt umezite cu apă distilată, apoi se ridică la fel ca și cele proaspete. Obiectele purtătoare de urme,

comod transportabile (batiste, mucuri de țigări etc.) se ridică pentru examenul de laborator, bine ambalate și protejate, pentru a nu se produce modificări în detaliile urmelor.

3.2.3 Interpretarea urmelor de saliva

Interpretarea urmelor ne oferă indicii cu privire la:

modul de creare ( salivație, expectorație, sărutare, introducerea unor corpuri străine în gură)

numărul persoanelor de la care provin

vechimea lor

sanătatea persoanei creatoare( cum ar fi SIDA , diabet,sialoreea)

unele obiceiuri și deprinderi( fumatul cu port-țigaret, folosirea scobitorilor, băutul cu sticla,băutor de cafea,)

mediul profesional din care provine persoana

mostrele de saliva analizate de către specialisti pot arata și ce concentrație din anumite substanțe medicamentoase se gasesc în organism.

aceasta poate indica dacă ai consumat droguri cum ar fi cocaina , marijuana, barbiturice

Conform ultimelor descoperiri făcute de către specialiștii în medicină pe baza unui test de salivă se poate afla următoarele date:

atacul de cord. Proteinele ce se găsesc în salivă sunt un indiciu pentru un pontențial atac de cord (conform studiului realizat la Universitatea dinTexas, SUA). Potrivit cercetătorilor , testul de salivă este o metodă rapidă dea afladacă o persoană tocmai a suferit un infarct sau dacă se va confrunta cu o astfel de problemă în viitorul apropiat

cancerul. Studii recente au demonstrat că testul de salivă poate detecta cancerul cavității bucale sau poate indica riscul de a dezvolta cancer mamar, colorectal sau pancreatic. De asemenea , printre proteinele care se găsesc în sânge și în salivă se numără și cele care joacă un rol important în depistarea diabetului , dar și în diagnosticarea unor tulburări neurologice precum maladia Alzheimer, Huntington sau boala Parkinson

bolile degenerative. Specialiștii spun că toate bolile degenerative, inclusiv ostreoporoza , artrita, calculii renali și biliari, dar și cariile dentare sunt asociate cu un exces de aciditate în organism. Prin urmare , măsurarea pH-ului din salivă este o metodă simpla de a diagnostica aceste boli.

3.2.4 Examinarea urmelor de saliva

Examinarea urmelor de salivă servește la clarificarea unor aspecte relativ asemanătoare cu urmele de sânge.

Colectarea probelor de comparație este obligatorie indiferent de tipul de analiză efectuat , prin care se pun la dispoziția laboratorului atât probele litigiu ridicate din câmpul infracțiunii , cât și cele model de comparație recoltate de la victimă și de la suspecți, în vederea excluderii sau incriminării persoanelor din cercul de bănuiți.

Persoana care recoltează probele de comparație va purta mănuși pe toată durata recoltării.

Dacă pe timpul recoltării proba intră în contact cu orice alt corp străin recoltarea va fi oprită, iar ambalajul folosit pentru recoltare va fi aruncat. Se vor menționa pe ambalaj toate datele privind proba recoltată ( persoana de la care sa recoltat , data și ora recoltării, numărul dosarului, numărul de înregistrare , numele persoanei care a executat recoltarea).

Rezultatele analizei A.D.N a probelor biologice în litigiu sunt comparate cu rezultatul analizei unor probe a căror origine este cunoscută. În urma analizei se poate/pot asocia victima/victimele unei infracțiuni și/sau persoanele suspecte între ele sau cu scena infracțiunii.

Un astfel de exemplu este demonstrația cu kit-uri Tatort:

pentru colectarea probelor de salivă se vor folosi comprese sterile sau baghete sterile cu tampon din vată( de tipul celor folosite pentru colectarea exudatelor feringiene);

se freacă suprafața internă a obrajilor și gingiilor cu aceste materiale;

după recoltare , tamponul din vată sau compresele sterile folosite se vor usca la aer , după care se ambalează în foi de hârtie care se capsează pentu închidere;nu se folosesc ambalaje din material plastic;

se înscripționează plicul de ambalare , menționându-se data și ora recoltării , locul recoltării , numele persoanei, numărul dosarului, numărul probei; nu este necesară păstrarea probelor de salivă la frigider

se vor înainta probele la laborator în cel mai scurt timp;

Prin rezoluție motivată de dispunere a efectuării unei constatări ori expertize biologice , organul de cercetare penală îi înaintează specialistului urma de salivă sau obiectul pe care se presupune că există o asemenea urmă, urmând ca acesta să raspundă la un set de întrebări:

dacă urma de salivă e de natură umană;

dacă provine de la o persoană secretoare sau nesecretoare;

care este grupa sangvină a persoanei;

dacă există indicii referitoare la starea de sănătate , la unele vicii;

mediul profesional al persoanei creatoare ( cum sunt cazurile în care îsi desfășoară activitatea persoana căreia îi aparține urma, cum sunt cazurile persoanelor care își desfășoară activitatea în întreptinderi chimice, topitorii, mine )

permite stabilierea profilului genetic al persoanei de la care provine

4.Cercetarea urmelor seminale

4.1 Problematica generală

Urmele de spermă fac parte din categoria urmelor biologice întâlnite în diverse împrejurări.

Prezența acestor urme este caracteristică infracțiunilor cu un grad de pericol deosebit sau al căror mod de săvârșire prezintă anumite particularități. Astfel de i exemple de infracțiuni putem da ca exermplu: omorul și infracțiunile privitoare la viața sexuală.( violul, incestul, seducția,corupția sexuală)

CAPITOLUL IV : Elementele de investigare și identificare biocriminalistică pe baza profilului A.D.N

4.1.Fundamentul științific

Apariția tehnologiei moderne AND a rezultat , în ultimii ani , din creșterea abilității de a efectua testele de identificare umană.

Identificarea individuală umană este de dorit într-un număr mare de situații ,acestea incluzând determinarea autorilor unor infracțiuni violente ca omorurile și violurile ,rezolvarea cazurilor de paternitate și identificarea rămășițelor persoanelor dispărute sau a victimelor dezastrelor în masă.

În ultimii ani, publicul larg a devenit mult mai familiar cu valoarea pe care o are tiparea ADN în rezolvarea unor cazuri dificile în care au fost implicate persoane publice (cazul lui O. J. Simpson, cazul fiicei Anastasia a ultimului țar rus, scandalul privind legătura fostului președinte american Clinton cu Monika Lewinsky, cazul agresiunii sexuale a lui Dominique Strauss Kahn față de o cameristă a unui hotel etc.)

Momentul apariției geneticii moderne se poate fixa , în anul 1900 , o dată cu redescoperirea regurilor lui Mendel ( 1865) care a introdus conceptul genei și a formulat legile eredității.

La începutul secolului XX, prin contribuția mai multor cercetători dar mai ales a lui T.H.Morgan (primul premiu Nobel pentru genetică) se formulează teoria cromosomică a eredității. Apar primele studii de genetică în medicină: F. Galton (1890) analizează unele caractere umane complexe, "cantitative" (talia, inteligența), introduce conceptul interacțiunii dintre ereditate și mediu, inițiază studiul gemenilor și dermatoglifelor; A. Garrod (1902) introduce mendelismul în medicină prin studiul primelor "erori înnăscute de metabolism" (alcaptonuria, albinismul, cistinuria și pentozuria) precum și ideea “individualității biochimice”, prin care explică răspunsurile diferite la droguri și infecții ale unor persoane diferite.

Cuvântul genă a fost tipărit , pentru prima dată , în 1909, iar prima demonstrație , potrivit căreia fiecare genă se poate asimila unui cromozom particular , a fost adusă la cunoștiințele lumii științifice în anul 1910.

Prima hartă genetică arătând localizarea relativă a șase gene pe un comozom a fost publicată în 1913.

Pntru o lungă perioadă de timp s-a considerat că dezvoltarea cercetărilor privind ADN- ul are doar un interes periferic pentru criminalistică. În anul 1985 , comunicarea prezentată de profesorul englez Alec J. Jeffreys , referitor la posibilitatea identificării individuale pe baza zonelor repetitive hipervariabile ala ADN-ului uman, revoluționa criminalistica.

Cercetările făcute în proiectul genomului uman, constând în identificarea codului ADN-ului fiecărei celule vii a unui organism, demonstrau că acest cod este suportul eredității astfel rezultând amprenta absolut unică , de natură genetică, a fiecărui individ.

ADN-ul este un polimer , o moleculă foarte mare, formată prin legarea împreună a unei serii de unități( nucleotide) care se repetă, în număr de cca. trei miliarde. Nucleotidele sunt împărțite în 4 tipuri , desemnate convențional prin literele ACGT : A- adenină, C-citozină, G-guanină, T-tinină, grupate de-a lungul unei benzi răsucite . a cărei structură a fost desemnată cu numele de ”dublă elice”.

Cei care au reușit să pună în evidență caracteristicile moleculei de ADN sunt cercetătorii James Watson și Francis Crick, în anul 1950, fiind recompensați în anul 1962 cu premiul Nobel pentru descoperirea structurii ADN-ului.

Criminaliștii de la bun început au adresat lumii științifice mai multe întrebări al căror răspuns este fundamental penttru folosirea analizelor ADN ca probe în cercetarea criminalistică.

Dintre aceste întrebări amintim: cât de mare fizic vorbind , trebuie să fie proba biologică pentru ca analiza de laborator să poată pună în evidență structura ADN a unui individ?; există o anume zonă a corpului uman pentru a fi pentru proba prelevată , trebuie recoltată pentru a fi concludentă?, se poate sau nu confunda ADN-ul uman cu ADN-ul altor organisme vii?.

La aceste întrebări , cercetătorii implicați în proiectul genomului uman au venit cu o serie de răspunsuri.

Unele dintre întrebările de mai sus a fost demostrate științific astfel : mărimea probei supusă analizei pentru determinarea ADN-ului poate fi redusă până la dimensiunea unei molecule ,ADN-ul fiind prezent în absolut toate celulele organismului viu, indiferent dince parte a corpului provin.

Privitor la vechimea probelor biologice , dilema a fost soluționată prin cercetări efectuate asupra celor prelevate din organisme a căror vechime depășește mai multe mii de ani.

Un astfel de exemplu în anul 1994, cercetările ADN-uluiunei mumii peruviene , veche de 1000 ani, au depistat existentța tubeculozei ca boala infecțioasă cauzată de Mycobacterium tuberculoisis, aflată în organismul indigenilor americani cu 500 de ani, înainte de venirea europenilor aduși de Christofor Columb. Același tip de cercetare făcută pe cea mai veche mumie descoperită în deșertul Atacama, veche de 9000 de ani , a condus la descoperirea parazitului ” trypanosoma cruzri” care cauzează boala Chaga, specifică unor întinse regiuni din America Latină. Pentru depistarea acestei boli , cercetările au fost completate cu prelevarea unor mostre provenind din scheletele și viscerelele a 27 de mumii bărbați, femei și copii , dovedindu-se că șapte dintrea acestea erau infectate cu cu boala Chaga. Pentru a explica de ce aproximativ 20% din populația egiptului suferă de schistosomiasis au fost examiante mumii egiptene care au condus la concluzia că boala provine din folosirea apei contaminate și că ea se transmite genetic.

O descoperire fascinantă a condus la concluzia că nu numai probele prelevate din organismele mumificate dau rezultate , ci și analiza ADN a unor materiale folosite de antici în activitățile artistice sau lucrative , poate conduce la identificarea ADN-ului unor organisme vii.

Analizele ADN ale unor picături pe stâncă , descoperite în regiunea Lower Pecas din Texas ( vechi de 2950 până la 4200 de ani) au condus la concluzia că vopselele aveau în compoziție sânge , urină, lapte , ouă, sucuri vegetale și grăsimi animale.

Analizele ADN pot distinge markeri genetici care apropie sau diferențiază etnicitatea și obiceiurile unor comunități putând explica importante aspecte culturale și sociale. Un astfel set de analize realizate la mijlocul anilor 1980 au condus la concluzia că America de Nord a fost colonizată prin trei migrații distincte, iar săpăturile arheologice , din localitatea ”Trei Movile ” din China, au demonstrat că populația minoritară Tuja este descendentă a purtătorilor culturii Ba( 206 î.Hr-220 d.Hr.) și chiar a putătorilor culturii Zhou de Vest (1.100-771 î.Hr.)

Cu privire la delimitarea strictă existentă între ADN-ul organismelor vii, pe specii și subspecii, cercetările ultimilor 25 ani au rezolvat această problemă.

În ziua de astăzi se cunoaște precis structura ADN a mai multor specii și subspecii iar în anul 2001 a apărut o noutate științifică care constă în harta completă a genomului uman, facând ca posibilitățile de a greși în identificarea ADN-ului uman cu ADN-ul altor organisme vii fiind practic imposibil.

La 15 februarie 2001 a fost publicată „Schița genomului uman”. Acest lucru a fost realizat concomitent de International Human Genome Sequencing Consortium (un proiect public început în 1990, ce implică 20 de laboratoare și sute de cercetători din întreaga lume) și de Celera Genomics, o companie privată. Ambele schițe prezintă secvența a circa 96% din regiunile eucromatice ale cromozomilor umani.

Mărimea totală estimată a genomului uman este de 3,2 Gb (gigabase), din care 2,95Gb reprezintă eucromatina. Secvențele codante curpind mai puțin de 5% din genom iar numărul prognozat de gene este cuprins între 30.000 și 35.000. Acest număr este relativ mic dacă îl comparăm cu 6.000 la o celulă de drojdie, 13.000 la drosofilă, 18.000 la un vierme și 26.000 pentru o plantă. Se pune firesc întrebarea: cine face diferența dintre om și mamiferele superioare (de ex. Cimpanzeul), ca să nu vorbim de celelalte organisme multicelulare. Este posibil un răspuns dacă comparăm proteinele. Se estimează că genomul uman codifică 1.278 de familii de proteine dar numai 89 sunt specifice vertebratelor (realizând complexitatea neuronală, coagularea sângelui, imunitatea, semnalizarea intra- și intercelulară, dezvoltarea, apoptoza etc). Cele mai multe dintre funcțiile celulare – metabolismul bazal, transcripția și translația, replicarea, diviziunea – se realizează la fel ca la bacterii sau organismele unicelulare. Diferența majoră între om și nevertebrate o reprezintă complexitatea proteinelor, structura lor modulară (pe domenii și motive), care permite combinații noi. “Istoria omului este de fapt o arhitectura nouă realizată cu piese vechi” (Baltimore D., 2001). La aceasta se adaugă interacțiunile complexe dintre proteine, mecanismele subtile de reglare a sintezei lor si nu în cele din urmă posibilitățile de a produce proteine diferite pe baza informației dintr-o singură genă (matisare alternativă). Cert este că a înțelege cine determină enorma complexitate a ființelor umane rămâne o enigmă de rezolvat în viitor.

Ar mai fi o întrebare la fel de tulburătoare: ce deosebește un organism uman de altul, evident la nivelul genomului, facându-ne pe fiecare unici? Analiza schiței genomului uman arată că oamenii diferă între ei prin circa o pereche de baze la fiecare mie de pb. Acest polimorfism al unui singur nucleotid (SNPs de la single nucleotid polymorphisms) reprezintă markerii noștri de individualitate cei mai valorosi, care determină probabil și răspunsul la agresiuni (boala) și efectele medicamentelor iar la scara mai mare abilitatea, memoria, coordonarea fizică, creativitatea etc. Cunoașterea aprofundată a genomului uman ne va permite să invățăm multe din această carte a vieții.

Din multitudinea datelor ce însoțesc „Schița secvenței genomului uman” vom sublinia câteva idei mai importante.

Peisajul genomic prezintă o mare variabilitate în distribuția unor caractere: gene, elemente transpozabile, conținut de GC, distribuția insulelor CpG, rata recombinărilor în meioză;

Cele circa 35.000 de gene au o structură mai complexă ca la alte vertebrate și au posibilități de a genera (prin matisare alternativă) un număr mare de proteine;

Întregul set de proteine (proteom) codificat de genomul uman este mai complex decât la nevertebrate; ele au domenii și motive care pot fi aranjate în diferite structuri;

Există regiuni bogate și sărace în GC, care se corelează pozitiv cu densitatea genelor, benzile cromosomice, compoziția secvențelor repetitive, rata recombinărilor.

Genele sunt distribuite inegal în genom. Unii cromosomi (de ex., 17, 19, 22) au o densitate mare de gene comparativ cu alții (de ex., 4, 8, 13, 18 și Y).

Insulele CpG (în care nu se produce metilarea) se află frecvent la capătul 5’ al genelor;

Rata de recombinare meiotică între cromozomii omologi este mai mare pe brațele scurte, mare la capătul cromozomilor și absentă la centromer;

Rata mutațiilor este de două ori mai mare în meioza masculină decît la femeie, deci cele mai multe mutații se produc la bărbat.

Au fost identificate mai mult de 1,4 milioane de SNPs ce prezintă un polimorfism foarte mare între indivizii unei populații (rata de heterozigozitate este de 1 la 1300 pb);

Mai mult de jumătate din ADN reprezintă secvențe repetitive de diferite tipuri. Este totuși puțin probabil că tot acest “junk ADN” (deșeu/gunoi) reprezintă elemente “egoiste” ce parazitează genomul uman (el aproape lipsește la vertebratele inferioare). Cu siguranță el a avut si mai are efecte negative dar si pozitive. Foarte probabil însă aproape toate aceste repetiții parazitice de ADN par vechi și epuizate deoarece există puține probe că ele își continuă reinserția în prezent.

Rezultatele publicate de Consortiul International vizează și alte domenii: analiza proteomului, istoria și evoluția genomului uman, aplicațiile în medicină și biologie. Ne vom referi succint la ultimul aspect. O aplicație esențială a cercetării genomului uman o reprezintă abilitatea de a găsi gene cu funcții biochimice necunoscute. Deasemeni, analiza secvenței genomului uman a permis identificarea mecanismelor ce duc la sindroamele cu microdeleții cromosomice (de ex. sdr. Velo-Cardio-Facial sau sdr Williams-Beuren) precum și la identificarea rapidă a genelor paraloge de boală, adică a unor gene înrudite care produc boli asemănătoare (de ex. genele pentru presenilina-1 și presenilina-2 în care mutațiile produc o formă de boală Alzheimer cu debut precoce. Aceasta va genera noi optiuni terapeutice.

În concluzie, publicarea primei schite a secvenței genomului uman (februarie 2001) reprezintă un progres considerabil dar mai sunt încă multe de făcut până la finalizarea proiectului și extragerea tuturor informațiilor din cunoașterea acestei secvențe pentru a înțelege cum funcționează genomul uman.

Vom menționa în încheiere că se cunoaște secvențacompletă a ADN din cromozomii 20, 21 și 22.

Astfel una din principalele condiții ale criminalisticii și anume particularizarea și atribuirea urmelor biologice , infiderent de natura lor , prelevate de la fața locului unei infracțiuni, primește un răspuns complet și complex în același timp conducând la rezolvarea unor cazuri fără putința de a se comite o eroare.

Sub raportul valorii de identificare, specialiștii geneticieni clasifică urmele biologice în trei categorii:

Probe cu înalt grad de precizie în identificarea profilului A.D.N:

Sângele , lichidul seminal care chiar dacă nu conține spermă, are suficienl material pentru efectuarea analizelor A.D.N; saliva (indiferent de pe ce tipuri de obiecte este recoltată: țigări fumate,periuțe de dinți, veselă, timbre și plicuri poștale etc.)

B.Probele cu potențial în definirea profilului A.D.N:

Fluid vadinal( în cazurile de viol poate conține amestec de celule , provenind de la ambele părți, care pot fi analizate separat), secrețiile nazale, părul,bucăți de carne,celule ale pielii , urină, părți de corp, oase.

Până acum două decenii , rezolvarea unor cazuri specifice criminalisticii , s-a realizat prin folosirea markerilor serologici.Pentru aceasta, sau folosit grupele sanguine, sistemul HLA,proteinele polimorfe cercetate prin metodele electroforetice. Acești markeri nu au dat niciodată rezultate suficient de concludente , mai ales în cazurile în care probele analizate erau în cantitățî minime sau degradate , fapt des întânit în criminalistică. Analiza makerilor proteici este limitată la celulele care exprimă aceste proteine precum și la integritatea biologică a acestora.

Această limitare nu se extinde și in cazul analizelor pe bază de A.D.N deoarece este mult mai rezistent la degradare decât proteinele și poate fi extras din aproape orice țesut (fire de păr, sânge, salivă, spermă , oase , secreții vaginale, piele, țesut muscular etc.)

O determinare a grupei sanguine din sitemul A.B.O care a fost primul instrument genetic folosit pentru a face distincție dintre indivizi poate fi efectuată în câteva minute dar conținutul informatic este foarte redus. Există patru genotipuri de grup sanguin posibile: OI, AII,BII,ABIV.

În România persoanele care aparțin grupului sanguin OI reprezintă un procent de aproximativ 33%, cele cu grup sanguin AII 44% , cu grup sanguin BIII 16 ,5% iar cele cu grupa sanguină ABIV 7,5%. În felul acesta în timp ce grupele sangiune ale sistemului ABO sunt utile doar pentru a ”exclude” un individ ca fiind sursa biologică a unei probe ridicate de la fața locului, testul devine nefolositor atunci când este vorba de o ”includere”.

Este imposibil de dovedit că proba biologică analizată ( sânge, spermă, salivă) mai ales din categoria grupelor sanguine cu răspândire mare în populație (O1 sau AII), aparține celor care a comis infracțiunea respectivă sau a altei persoane care are aceeași grupă sanguină.

Amprentele A.D.N sau tipare A.D.N așa cum este ea cunoscută a fost pentru prima dată descrisă în anul 1985 de către geneticianul englez Alec Jeffreys a descoperit că anumite regiuni ale moleculei de A.D.N se repeta una după alta în număr mare.

Aceste regiuni de A.D.N repetitiv au devenit cunoscute ca VNTR. Tehnica folosită de doctorul A.Jeffreys pentru examinarea VNTR a fost numită RFLP pentru că implică folosirea unei enzime de restricție pentru tăierea regiunilor A.D.N care înconjurau porțiunile VNTR. După câteva cazuri rezolvate cu succes în Marea Britanie , folsirea cestor metode a luat mare amploare în investigarea probelor de la fața locului precum și intestarea paternității.

Tehnologiile folosite în efectuarea analizelor A.D.N. în domeniul judiciar diferă prin abilitatea de a diferenția doi indivizi și în viteza în care pot fi obținute rezultatele.

Viteza de analizare a fost mult îmbunătățită pentru analizele din domeniul judiciar. Testele A.D.N ce se făceau în 6-8 săptămâni acum se pot efectua înt-un timp mult mai scurt. Comunitatea științifică ce se ocupă de testarea indentității umane a folosit o varietate de tehnici , incluzând ” single-locus” și” multi-locus” pentru metodele RFLP , și mai recent pentru metodele PCR . De aceea cea mai bună soluție care include un înalt grad de discriminare și analiză rapidă a fost realizată cu ajutorul markerilor STR. De asemenea pentru că STR și din definiție sunt scurți ei pot fi analizați mult mai repede .Mai mulți loci STR pot fi anaizați cu ocazia aceluiași test A.D.N numindu-se ” test A.D.N muliplex”.

Multiplex STR este prețios pentru că poate da rezultate cu înaltă putere de discrimnare , poate rezolva cu succes probe de amestec și poate analiza A.D.N din probe biologice degradate. Adițional detecția locilor STR multiplex poate fi automatizată , acesta fiind un beneficiu important pentru cererea crescută de teste A.D.N din domeniul judiciar.

Întâi A.D.N este extras dins sursa de material biologic și apoi cantitatea de A.D.N obținută în urma extracției este măsurată. După izolarea A.D.N regiunile specifice sunt copiate cu ajutorul unei tehnici cunoscute ca PCR, care produce milioane de copii ale fiecărei molecule de A.D.N –start și permite ca o mare cantitate de A.D.N să poată fi examinată ulterior. Regiuni STR multiplex poat fi examinate simultan , crescând astfel cantitatea de informație pe care o poate fi furnizat acest test.

Produșii PCR rezultați sunt apoi separați și detectați în ordinea caracteristicilor STR ce sunt examinate. Metodele de separare folosite azi includ spotarea probelor pe un gel și apoi electoforeza capilară.

Metoda detecției fluorimetrice este de mare ajutor fiind o metodă sensibilă și permite măsurarea comodă a alelelor STR amplificate cu PCR. Primele două instumente folosite în SUA pentru detecția fluorescenței alelelor STR sunt analizatorul ABI310 și HITACHI FMBI0II. După determinarea secvenței A.D.N proces numit genotipare. Profilul A.D.N rezultat dintr-o probă care este o combinație de genotipuri STR individuale, este comparat cu cel al celorlalte probe.

În cazul unei investigații judiciare aceste probe includ probe de referință cunoscute cum ar fi cele la victimă sau de la suspect care sunt comparate cu cele de la fața locului.

În cazurile de investigare a paternității profilul copilului se compară cu cel al mamei sale și cu cel presupusului tată. Dacă nu există nici o potrivire între proba investigată și cea de comparație probele pot fi considerate ca având origine din surse biologice diferite. Termenul pentru nepotrivirea dintre profilele genetice a două probe este excluderea.

Dacă există o potrivire care inseamnă includere, compararea profilului A.D.N este făcută apoi cu o bază de date a populației care reprezintă o colecție de profile A.D.N obținute de la indivizi din populație , neînrudiți sau din anumite grupuri etnice.

De exemplu datorită variabilității genetice între grupuri, afro-americanii și caucazienii au baze de date diferite pentru comparație . În final se generează un rezultat al paternității sau în raport al unui caz judiciar.Tipic acest rapot include probabilitatea potrivirii întâmplătoare din discuție. Această probabilitate de potrivire întâmplatoare este șansa ca un individ selectat la întâmplare din populație să aibă un profil STR identic ( sau o combinație de genotipuri) cu markerii A.D.N testați.

C.Probele cu potențial în analizele A.D.N . mitocondrial.

Orice probe nu se pretează la alte analize , pot fi analizate A.D.N. mitocondriale.

Genomul mitocondrial este definit printr-un singur tip de ADN circular, bicatenar , format din 16.569 pb. Secvența sa nucleotidică a fost complet descifrată (Anderso et al, 1981) și se caracterizează printr-o mare densitate de secvențe codante. Cele două catene ale ADN mitocondrialau o compoziție bazică diferită: o catenă "grea" (H) este mai bogată în guanină iar cealaltă catenă "ușoară" (L) în citozină. Într-o mică regiune, bucla D, ADN este alcătuit din trei catene, prin sinteza unei piese scurte adiționale la catena H, cunoscută ca ADN 7S.

Fiecare celulă umană conține câteva mii de copii ale ADN mitocondrial (ADNmt) și de aceea cantitatea lui totală, raportată la ADN unei celule somatice, poate reprezenta până la 0.5%. În cursul diviziunilor celulare mitotice, moleculele de ADN mitocondrial ale celulei inițiale segregă la întâmplare în celulele fiice.

Trebuie subliniat că genomul mitocondrial al zigotului provine exclusiv de la ovul, deci de la mamă, fapt ce determină un tip particular de transmitere maternală a genelor mitocondriale: de la mamă la toți copiii săi.

Genomul mitocondrial mai prezintă cîteva elemente particulare, diferite de genomul nuclear: NU este asociat cu proteine histonice sau nehistonice și nu conține ADN repetitiv . Genomul mitocondrial este extrem de compact: circa 93% din ADN esre format din secvențe codante (absente doar în bucla D), ce formează 37 de gene (28 pe catena H și 9 pe catena L): 13 gene codifică polipeptide (constituienți ai sistemului de fosforilare oxidativă), 22 gene codifică ARNt și 2 gene ARNr . Restul proteinelor mitocondriale sunt codificate de gene nucleare, sintetizate în citoplasmă și importate în mitocondrii. Genele mitocondriale sunt aproape totdeauna contigue iar unele chiar suprapuse; ele nu conțin introni.

Transcripția începe în promotorii (PH și PL) aflați în bucla D, este continuă (deci multigenică) și se desfășoară în direcții diferite pe cele două catene, generând un transcript multigenic mare (ce va fi ulterior secționat în mai multe molecule de ARN). Codul genetic mitocondrial diferă puțin de cel nuclear. El are patru codoni stop (nonsens) din care doi sunt codoni sens în ADN nuclear; codonul stop UGA din ADN nuclear este codon sens în ADN mitocondrial. Replicarea este unidirecțională și începe în puncte diferite de origine (O) p entru cele două catene.

ADN mitocondrial poate suferi mutații producând o serie de boli degenerative, care sunt transmise într-un mod specific, de la mamă la toți descendenții; bărbații bolnavi nu transmit boala. Atunci cînd se produce o mutație în ADN mitocondrial rezultă în mitocondrie un amestec de molecule mutante și normale, numit heteroplasmie. Cînd o celulă se divide ADN mitocondrial mutant va fi împărțit la întâmplare între celulele fiice și astfel, în timp, procentajul de ADN mit mutant între diferite linii celulare și țesuturi va fi diferit, fenomen numit segregarereplicativă. Studiul familiilor în care există heteroplasmie cu ADN mitocondrial mutant, relevă că procentajul ADNmt mutant crește și producția de energie scade treptat, până sub un prag minimum necesar funcționării normale a țesutului, moment în care manifestările clinice devin evidente. De aceea bolile mitocondriale au un debut tardiv și o evoluție progresivă.

S-a demonstrat că ADN mitocondrial poate suferi mutații somatice, în celulele corpului după naștere, care se acumulează rapida datorită absenței unor mecanisme de reparare. Astfel, aceste mutații somatice au probabil un rol important atât în debutul și progresia bolilor mitocondriale, a unor boli degenerative precum și în procesul de senescență.

4.2Particularități ale cercetării la fața locului

Cercetarea urmelor apte să servească la identificarea genetică parcurge aceleași etape tehnice, tipice urmelor biologice (sânge, spermă, salivă), de la descoperire, la fixare fotografică și ridicare. Astfel în acest caz se impun precauții suplimentare pe care le o să le amintim.

Criminalistul care execută cercetarea la fața locului și care procedează la recoltarea de probe biologice trebuie să fie echipat corespunzător ( încălțări, mănuși suficiente ca să poată fi schibate ori de căte ori este nevoie etc) și să respecte următoarele reguli:

Să utilizeze măniși sterile dinlatex pentru colectarea fiecărei probe. Este recomandat ca mănușile să fie schimbate după recoltarea fiecărei probe;

Ca instumente ajutătoare se vor utiliza pensete, foarfeci, bisturiu, tampoane din bumbac , ambalaje din hârtie , plicuri;

Pentru manipularea probelor se vor folosi instumentar steril (capătul de prindere al unei pensete se vor steriliza prin încalzire la flacăra unei brichete și se va lăsa să se răcească;

Probele nu vor veni în contact una cu cealaltă în timpul recoltării. Obiectele provenind de la suspecți și de la victime vor fi în permanență separate.

Nu se va atinge cu mâna descoperită zonele obiectelor unde se presupune că pot exista urme sau microurme biologice;

Nu se tușeste sau strănută spre obiectele purtătoare de urme de la fața locului. Nu se vorbește în timpul ridicării probelor pentru analiza A.D.N;

Nu se atinge cu fața , nasul sau gura probele în timpul recoltării sau ambalării. Părul persoanelor care execută cercetarea la fața locului trebuie protejat în timpul recoltării;

Ori de câte ori este posibil , se expediază obiectul putător de urme ca atare la laborator, fără a încerca prelevarea acestora;

Fiecare element evidențiat trebuie colectat separat;

Probele de sânge lichid vor fi ridicate cu o seringă sterilă și transferate în eprubete sterile;

Cheagurile de sânge pot fi transferate în eprubete sterile, cu ajutorul unor spatule sterile;

Pot fi folosite tampoane curate din bumbac pentru absorția sângelui lichid sau a cheagurilor fără a fi absorbită zonele în care există numai ser;

Probele de sânge lichid trebuie tratate cu un anticoagulant și păstrate în frigider. Acestea vor fi înaintate la laborator în cel mai scut timp posibil;

O probă biologică este păstrată cel mai bine în condiții uscate și la o temperatură cât mai scăzută, pentru a reduce degradarea bacteriană;

Probele uscate trebuie păstrate fie la temperatura de -200C sau la refrigerare la 40C, în ambalaje individuale din hârtie;

Urmele de sânge , spermă sau altele care sutn umede necesită , mai întâî , uscare în aer și apoi împachetate în ambalaje din hârtie. Pentru cantități mari de lichide biologice poate fi utilizat un ventilator. Raportat la sensibilitatea tehnicilor A.D.N , contaminarea probelor este o adevărată problemă.

Probele biologice de genul prezervativelor utilizate care conțin lichide biologice vor fi colectate și păstrate în containere sterile adecvate la o temperatură care îi va permite congelarea. Ca variantă de păstrare , mai pot fi utilizate ambalajele din hârtie , dar la aceeași temperatură de -200C.

De asemenea toate probele ambalate să fie marcate cu numărul dosarului, numărul probei , data și ora recoltării, locul de recoltare, numele persoanei care a realizat recoltarea.

Pentru urmele biologice identificate pe obiecte mare care nu pot fi deplasate , se decupează cu ajutorul unui bisturiu sau a unei foarfece sterile zona sspectată. Dacă este umedă , după prelevare se usucă la temperatura camerei. Se ambalează separat fiecare astfel de fragment pe hărtie curată și se etichetează corespunzător.

Pentru urmele de dimensiuni mici este indicat să se preleveze o probă din zona adiacentă celei vizate, care va fi utilizată ca probă de control negativ pentru testele genetice. Acestea pot conține profile genetice care nu au legătură cu cel/ cele inclus/incluse în urmă de interes. Astfel , vor putea fi eliminate profilele genetice care nu aduc informații utile în soluționarea cauzei sau în cazul unui amestec, pot fi eliminate sau obținute separat, mărind astfel numărul de persoane din grupul populațional unde profilul de interes este unic.

În cazul probelor biologice în stare lichidă (sânge, spermă, salivă) identificate în/ pe zăpadă vor fi respectate următoarele reguli:

Vor fi ridicate în cel mai scurt timp pentru a preveni diluarea lor;

Se vor colecta în cantități maxim posibile, evitându-se cantaminarea;

Vor fi păstrate congelate;

Vor fi înaintate la laborator în cel mai scut timp posibil;

Probele biologice care nu pot fi uscate cum ar fi , fragmente de organe, țesuturi, oase, urină lichidă,vomă sau alte materiale biologice vor fi ambalate separat în containere etanșe ( se utilizează de regulă eprubete , cutii, sticle etc. din sticlă sau plastic). Containerul cu proba respectivă trebuie etichetat corespunzător pentru identificare și apoi imediat congelate.În aceste condiții se păstrează pănă se analizează. Nu se utilizează pentru conservare formol sau formaldehidă, deoarece acestea vor degrada A.D.N la fel ca și bacteriile.

Probele de sânge recoltate de la persoane care vpr fi utilizate ca referințe , este recomandat să fie transferate pe tampoane sterile din bumnac , uscate și apoi împachetate în ambalaje din hărtie , etichetate corespunzător. Când nu există această posibilitate , acestea vor fi păstrate la 2-40C. până vor fi analizate.

Probele de sânge utilizate ca referință vor fi colectate în recipiente tip ”vacuntainer”.

Tipurile de ”vacutainere” utilizate sunt:

Vacutainer cu capac galben ( conține acid citric și soluție de dextroză)

Vacutainer cu capac roșu ( nu conține aditivi)

Vacutainer cu capac gri (conține Fluorură de sodiu și EDTA)- acestea sunt utilizate de regulă pentru testele toxicologice

Probele de sânge care vor fi utilizate ca referințe , recoltate de la persoane diagnosticate cu HIV sau hepatită sunt ținute în containere speciale, marcate distinct, pe lângă datele persoanei respective și : conține sânge infectat cu HIV sau Hepatită.

4.3Efectuarea expertizelor A.D.N

Analiza profilui A.D.N , în laboratoare specializate , se desfășoară prin două metode: metoda amprentei genetice prin enzime de restricție și metoda reacției în lanț a polimerazei(PCR).

4.3.1 Analiza prin metoda enzimei de restricție.

Principiile tehnicii: analiza cunoaște următoarele etape: după extracție și purificare, ADN-ul este decupat de enzime specifice (enzime de restricție), iar produsele obținute vor fi ordonate în funcție de mărime sub acțiunea unui câmp electric (electroforeza). Fragmentele de ADN sunt transferate pe o membrană de nylon (tehnica Southern).Un ADN de referință (sonda) marcat cu un produs radioactiv va recunoaște dintre fragmentele de ADN pe acela care îi este complementar (hibridizare). Datorită impresiunii pe un film radiologic pot fi vizualizate benzile specifice unui individ.

1) Extracția și purificarea ADN-ului

ADN-ul este prezent în toate celulele care posedă nucleu și o prelevare de sânge este suficientă pentru o analiză clasică. Condiția esențială este că urma biologică să fie în cantitate suficienta. De exemplu, se poate extrage ADN dintr-o urmă de sânge de câțiva cm² ; totodată rezultatele depind și de condițiile de stocare și de vechimea prelevării.

Dintre agenții chimici contaminanți testați (benzina, ulei de motor, detergent, acizi și baze slabe, sare, decolorant) doar pământul împiedică efectuarea unei analize de ADN (produce degradarea ADN-ului). De asemenea, expunerea la lumină are un rol negativ în conservarea ADN-ului (ADN-ul se degradează după opt zile de expunere la lumină),în timp ce temperatura pare să aibă un rol mai redus.

De aceea este importantă prelevarea fluidelor biologice cât mai devreme posibil, cât și conservarea la adăpost de lumină, iar, dacă e posibil, congelarea la -20° C. Dacă se respectă aceste condiții, studii recente au demonstrate ca 60 % dintre prelevări datând de 1 până la 2 ani sunt analizabile.

2) Enzime de restricție (ex. enzima Hae Ш care “decupează” ADN—ul când întâlnește secvența GGCC)

ADN-ul se tăie cu ajutorul unor enzime de restrictie, veritabile foarfece biologice care au particularitatea de a tăia ADN-ul întodeauna în același loc în fragmente de dimensiuni variabile. Un număr mare de enzime de restricție este cunoscut și disponibil. Numele lor derivă de la microorganismele din care au fost izolate. Deoarece enzime de restricție diferite clivează AND-ul în puncte diferite, fragmentele obținute de enzime diferite acționând asupra aceluiași ADN vor fi, în general, de lungimi variate. De aceea un laborator trebuie să selecteze o anumită enzimă de restricție pe care să o folosescă în toate cazurile. Utilizând o enzimă de restricție adecvată se poate “decupa” ADN-ul la extremitățile unei gene care trebuie izolată.

3) Sonde genetice: sunt ADN-uri de referință marcate printr-un element radioactiv (fosfor 32). Alegerea lor condiționează fezabilitatea analizei. Existe două tipuri de sonde utilizate în analiza amprentei genetice:

a) sondele multilocus- recunosc secvențele repetitive de pe mai mulți cromozomi. Ele sunt vizualizate printr-un număr mare de benzi de dimensiuni variabile (fiecare individ este reprezentat printr-o multitudine de benzi)

b) sondele simple locus (VNTR) – recunosc un număr variabil de secvențe repetitive aflate pe un singur cromozom. Așadar, se vor vizualiza două benzi pentru fiecare individ, pentru un singur cromozom.

Al doilea sistem este preferat pentru următoarele motive:

facilitatea interpretării, în special în cazul amestecurior, raportat la utilizarea sondelor multilocus ;

indice scăzut de mutație spontană: între două generații pot apărea modificări ale ADN-ului antrenând variații de dimensiuni ale secvențelor analizate. Acest fenomen intervine destul de frecvent prin utilizarea sondelor multilocus, dar este foarte rar întâlnit în situația sondelor simple locus. Aceasta caracteristică este esențială pentru testele de excludere a paternității ;

secvențele relevate sunt de talie redusă (~1000 baze) și pot fi utilizate pentru tehnicile de amplificare genetică ;

sondele nu recunosc ADN-urile de origine bacteriană, posibil contaminatori ai probelor ;

utilizarea pentru un genotipaj al mai multor sonde simple locus permite obținerea unei probabilități foarte scăzute ca doi indivizi luați la întâmplare să fie identici. Conform protocolului utilizat, ADN-ul este clivat printr-o singură enzimă de restricție. Sondele sunt aplicate una după alta pe același filtru, după curățarea sondei precedente. Deci o cantitate redusă de ADN poate fi genotipată cu mai multe sonde.

4) Hibridizarea constă în recunoașterea de către sonda a complementarului (corespondentului) dintre toate fragmentele de ADN. Sonda care nu se fixează va fi eliminată prin spălări succesive. Revelarea se face prin autoradiografie (punerea în contact cu un film radiologic). Rezultatul apare sub forma unor benzi (două, în cazul sondelor simple locus, o multitudine pentru sondele multilocus). În cazul sondelor simple locus, aceste benzi sunt numite alele .

5) Interpretare este talia benzilor observate se calculează prin raportare la markerii incluși în analiză.

Probabilitatea ca doi indivizi să aibă profiluri asemănătoare cu o anumită sonda este variabilă și depinde de populația studiată (de exemplu, studiile efectuate pe populația nord-americană, în SUA și Canada diferă de cele efectuate asupra populației europene)

utilizarea succesivă a mai multor sonde diminuează probabilitățile de identitate dintre doi indivizi și permite atingerea, în cazurile cele mai favorabile, a unei probabilități de 1/10¹³ adică o singura posibilitate la 10.000 de miliarde.

Aplicații:viol, alte infracțiuni, test de paternitate.

Pe viitor se preconizează accelerarea procesului de răspuns la 48 de ore.

utilizarea tehnicilor de amplificare. Cantitatea de ADN este deseori un factor ce limitează analiza. Prin tehnici specifice se poate amplifica de milioane de ori o secvența din ADN-ul ce trebuie genotipat. Astfel s-a reușit efectuarea de analize folosindu-se o singură rădăcină de păr (în mod normal sunt necesare aproximativ 10); pentru orice eventualitate se recomandă recoltarea unui număr de 25 de fire de păr sau un singur spermatozoid.

4.3.2 Analiza prin metoda reacției în lant a polimerazei (PCR)

În ultimii ani, au fost puse la punct metode de analiza a ADN-ului fiabile și mai performante. Analiza și identificarea tuturor categoriilor de urme biologice cu ajutorul sondelor uni și monolocus depind de cantitatea de ADN izolat dintr-un eșantion prelevat, de multe ori insuficiența pentru stabilirea unui profil cu ocazia primelor analize. Însă, este posibil, datorită principalei calități a moleculei de ADN – capacitatea de a se multiplica – să se amplifice cantitatea de ADN prelevată. În acest scop este utilizată tehnica PCR (polimerizarea în lanț a ADN-ului) care permite obținerea, în câteva ore, a milioane de replici ale secvențelor mini satelitilor selecționați.

Această metodă permite folosirea unor cantități infirme și chiar a materialului biologic parțial degradat. Se poate deci exploata material provenit din urme care au suferit o anumită descompunere, care sunt vechi sau în cantitate foarte mică. Din aceste motive, PCR este metoda utilizată în mod curent de majoritatea laboratoarelor.

Amplificarea ADN-ului necesită utilizarea unei enzime implicate în copierea ADN-ului ce precede orice diviziune celulara. Această enzimă este polimeraza ADN. În cursul operației de copiere a ADN-ului celular, cele două lanțuri complementare care îl compun sunt separate și polimeraza ADN sintetizează un lanț complementar fiecăruia dintre ele.

Cele două perechi de lanțuri obținute sunt copii conforme cu dublul lanț inițial. Așadar, această enzimă are nevoie de un lanț preexistent pe care să-l folosească drept matriță pentru a sintetiza lanțul complementar în conformitate cu legile complementarității. În plus, ea nu este capabilă să demareze sinteza celui de al doilea lanț plecând de la nimic și nici nu poate prelungi un fragment , deja prezent, din lanțul ce trebuie construit: ea are nevoie de o “momeală”. În plus, din rațiuni chimice, sinteza ADN-ului nu se poate face decât într-o direcție.

Strategia de amplificare va consta în repetarea unui ciclu în trei etape:

separarea lanțurilor complementare prin încălzire la 95°C;

hibridizarea porțiunilor care mărginesc secvența de amplificat;

prelungirea lanțurilor complementare prin polimeraza ADN.

Este vorba de o multiplicare exponențială, deci se poate calcula ca după douăzeci de cicluri numărul inițial de lanțuri de ADN a fost multiplicat de un million de ori. Deoarece enzima are nevoie de primeri pentru a lucra, doar porțiunea de ADN cuprinsă între acestia va fi amplificată, ceea ce confera selectivitate acestei metode. În consecință, orice fragment de ADN ar putea fi amplificat atât timp cât secvența sa este cunoscută pentru a permite sinteza chimică a primerilor necesari.

Polimeraza ADN obișnuită este, ca orice proteină, foarte sensibilă la căldură. De aici rezultă necesitatea de a adauga din nou enzima la fiecare ciclu, după încălzirea la 95°C și obligația de a desfășura reacția de prelungire a lanțurilor la maxim 37°C. Noua polimerază ADN este termostabilă și rezistă la etapa de încălzire la 95°C. În plus, etapele 2 și 3 pot fi efectuate la temperatura mai mare ceea ce face amplificarea mult mai selectivă.

Această metodă este eficace numai în cazul amplificării unor fragmente cu lungime inferioară celei de 1000 de nucleotide. La o valoare mai mare, eficacitatea scade până la 0. Analizele incluzând metoda PCR se derulează în modul următor:

A) Izolarea AND-ului: o izolare de maniera grosieră este, în general, suficientă, întrucât cantitatea cerută pentru metoda aceasta este mai redusă în comparație cu cea necesară analizelor care constau în separarea ADN-ului prin enzimele de restricție.

B) Amplificarea secvențelor vizate: etapele ciclului metodelor PCR au o durată de ordinul unui minut. O amplificare cuprinzând 20 de cicluri poate fi terminată într-o ora sau două.

C) Analiza secvențelor amplificate: se poate efectua o hibridizare cu o sondă adecvată pentru a verifica dacă secvența cautată în eșantion a fost amplificată sau nu, astfel concluzionându-se prezența sau absența caracterului vizat. De asemenea, se poate realiza o electroforeză pentru a obține informații asupra dimensiunii fragmentului amplificat.

Analiza prin metoda PCR a secvențelor scurte repetitive (STR=short tandem repeats) fragmente repetitive de ADN alcătuite din motive polimorfe constând, în general, din două până la patru perechi de baza – fragmentul cu bold va fi nota de subsol pt. Str = short tandem repeats) este metoda aleasă cu prioritate pentru identificarea ADN-ului uman. Secvențele tetranucleotidice suportă cel mai bine amplificarea. Chiar și secventele STR conținând cantități de ADN inferioare cantității de 1 ng pot fi amplificate cu încredere.

Separarea fragmentelor amplificate se face în gel de agaroza prin electroforeza, urmată de detecția automată a fragmentelor amplificate. Această metodă rapidă și sensibilă permite analiza unui număr mare de eșantioane, prezentând o mare putere de discriminare.

Avantajele majore ale metodei PCR sunt următoarele:

pragul de sensibilitate a fost considerabil coborat. În urma numeroaselor experiențe de laborator acest prag a scăzut până la o molecula, minimul imaginabil.

AND-ul parțial degradat poate servi pentru analiza prin metoda PCR, deși nivelul de degradare îl face inutilizabil pentru o analiza clasică.

detecție fără a utiliza radioactivitatea nu mai constituie o problemă. Secvențele care trebuie detectate sunt atât de amplificate încât problema sensibilității, care limita folosirea metodelor non-radioactive, nu se mai pune. O colorare simplă și rapidă este suficientă.

viteza de realizare a analizei a crescut considerabil. Rezultatul este obținut intr-o singura zi în loc de două.

Limitele metodei PCR. Această metodă, pe lângă sensibilitatea sa, permite și studierea genotipurilor provenind din urme descompuse sau conținând o cantitate foarte mică de ADN. Această cantitate variază de la 0,5 ng la 10-15 ng de ADN (valoare maximă). Depășirea acestui prag conduce la apariția unor erori datorită producerii de amplificari atipice.

În plus, în timpul fazei de amplificare mai mulți parametric – precizia temperaturii în diferitele etape ale reacției enzimatice, hibridizarea primerilor în secvență vizată, concentrația MgCl3 ,etc. – trebuie perfect controlați.

Este o metodă foarte sensibilă și foarte rapidă (poate fi realizată în 48 de ore), dar care solicită anumite precauții, întrucat primele manipulari (adăugarea de compuși pentru efectuarea ciclurilor) sunt susceptibile de contaminări. Din acest motiv, în laborator trebuie să existe o sală rezervată în exclusivitate punerii în aplicare a metodei PCR.

Viitorul profilului ADN. În prezent au apărut elemente noi în domeniul analizei ADN-ului:

numărul de loci utilizat în Europa a crescut;

noi tehnici sunt puse la punct pentru elaborarea profilurilor ADN pe baza ADN-ului mitocondrial. Pentru crearea unui fișier specific care să grupeze profilurile de ADN mitocondrial trebuie aprofundat studiul genetic al populațiilor în ceea ce privește acest tip de ADN;

dezvoltarea electroforezei capilare ca metodă de separare și detectare a locilor ;

dezvoltarea unor noi tehnici intitulate “ ADN chips” ca alternative la metodele tradiționale de elaborare a profilurilor ;

utilizarea unor tehnici de PCR (reacția în lanț a polimerazei) foarte sensibile ar putea permite obținerea de profiluri ADN dintr-o singura celulă.

Aceste noi tehnici conduc la acelasi rezultat ca cele utilizate in prezent in laboratoarele de criminalistică făcând posibilă efectuarea de comparații între profilurile obținute prin metode tradiționale sau prin tehnici noi.

CAPITOLUL V: Cercetarea firului de păr uman

5.1 Problematică generală

Firele de păr uman alcătuiesc o categorie distincă de urme biologice denumite în lucrările de specialitate, și urme de natură piloasă prin a căror examinare se obțin date cu privire la persoanele și împrejurările faptei,problemele rezolvate de expertiză înscriindu-se pe aceleași coordonate ca și în cazul expertizei biocriminalistice a celorlalte urme biologice.

Părul este formațiunea anatomică proprie omului și mamiferelor, în general, fiind alcătuit din două părți:

una externă,vizibilă care este tija

cealaltă ascunsă profund în derm, foliculul pilosebaceu sau radăcina

Tija se dezvoltă din epiderm și este cornoasă, flexibilă, elastică, groasă între0,006-0,6mmm, cu lungimea care variază între câtiva milimetrii până la peste un metru. La mamifere tijele părului formeză blana în timp ce la om poate acoperii tot corpul( la indivizii hirsuți), lungimea și desimea variază regional și legat de sex, pilozitatea fiind mai accentuată în regiunea capului( unde firele de păr sunt și mai lungi), pe față la bărbat, în axile, în regiunea pubiană, pe torace și abdomen la bărbat.

Foliculul polisebaceu reprezintă o invaginație în profunzime a pielii, care prin vârful său ajunge până în hipoderm.El conține firul de păr și are anexate glanda sebacee și un fir muscular neted piloerector.

Folicolul prezintă un orificiu numit ostiu, care se continuă cu un canal în formă de pâlnie, numit infundibul, în care firul de păr se miscă liber și unde se adună debriurile celulare ale tecilor epiteliale, sebum,imputități și microorganisme.Sub infundibul se varsă glanda sebacee și începe sacul folicular propriu-zis, compus din patru teci. Cea mai periferică este teaca externă fibroasă,care reprezintă continuarea dermului. Sub ea este teaca vitroasă , care continuă membrana bazală, apoi teaca epitelială externă (în continuarea epidermului), cea mai internă fiind teaca epitelială internă care vine în contact cu firul de păr prin lama sa internă numită cuticulă.

Celulele cuticulei sunt așezate ca țiglele de pe casă dar invers față de ale epidermiculei firul de păr, ceea ce crește aderența părului în folicul. Celulele teciiepiteliale interne (compusă din trei straturi) au o origine comună cu firul de păr, luând naștere din zona laterală a matricei firului. Ele cresc spre suprafață odată ci firul și se elimină în infundibul.

Firul de păr are o parte liberă numită tulpină și o parte intrafoliculară numită rădăcină.

Ultima se termină print-o parte umflată ca o maciucă, numită bulb. Bulbul, în partea sa cea mai profundă, prezintă o scobitură în care pătrunde papila dermică nutritivă a părului, intens vascularizată. În contact cu papila vin celulele matriciale ale părului, care sunt într-o multiplicare intensă. Această multiplicare se continuă și în bulb, pentru ca în zona suprabulbară celulele să se alungească( zona de elongație) și apoi să se keratinizeze (zona keratinogenă). Ciupercile keratinofile pătrund numai până la acestă zonă.

În ceea ce privește structura firul este cumpus dintr-o măduvă centrală cu celule mari pline cu picături cu grăsime , o scoarță groasă compusă din celule solzoase keratinizate și variabil pigmentate( care conferă culoarea părului) și o epidermiculă externă în care celulele sunt așezate ca țiglele cu extremitatea liberă privind spre vârful firului.

Firele de păr sunt de mai multe tipuri: languase (puful), firele din pielea capului,firele genelor și sprâncenelor și în sfârșit cele care fac parte din caracterele sexuale secundare (axile, genitale, piept, spate etc.) Culoarea firelor de păr este diferită: blondă, roșie ,castanie, neagră. Ea este determinată de un pigment brun-grăunțos sau roșiatic care se formeză în bulb. Părul alb al senectuții se datorează pătunderii aerului în tijă.

Forma firelor de păr este și ea foarte variabilă:

părul creț (ulotrich) întâlnit la negrii,

părul neted (lissotrich) caracteristic mongolilor

cel ușor ondulat( kymotrich) al europenilor.

Firele sunt în permanetă reînnoire cu o evoluție în trei faze:

anagenă (anabolism)

catagenă( întreruperea creșterii)

telogenă( repaus cu eliminarea firului vechi și apariția unui mugur pilar nou)

În mod normal 85-90% din fire sunt în anagen, 9-15% catagen, 1% în faza telogenă.

În căderea acută masivă firele cad in catagen(exemplu după boli infecțioase), în alopeciile cronice firele cad in telogen.

Firele cresc în medie cu 0,3 mm pe zi.

Firele de păr au valoare de identificare mai redusă în comparație cu celelalte urme produse de diferite părți ale corpului: mâini, picioare, buze , dinți. Acestea sunt cercetate deoarece concură la restrângerea cercului de persoane de la care ar putea proveni. Ele pot furniza informații privitoare de vârstă aproximativă, starea de sănătate,sexul persoanei,împrejurările în care s-au desprins de la locul de inerție (rupere,smulgere,tăiere sau cădere naturală),zona de unde s-au desprins (cap,gene,sprâncene,axilă,regiune pubiană).La acestea se mai adaugă și posibilitatea identificării pe baza examinării tipologiei genetice . Valoarea de identificare a firelor de păr scade și datorită posibilităților pe care le oferă produsele cosmetic de a le schimba foarte ușor culoarea și alte trăsături proprii.

Prezența firelor de păr la fața locului nu trebuie atribuită neapărat unor acțiuni violente.Firele de păr se pot desprinde de pe cap , sau din alte părți ale corpului, fără a fi smulse sau tăiate. Un astfel de exemplu este în cazul scoaterii pălăriei,introducerea brațului neprotejat de cămașă într-un loc strâmt, pentru sustragerea unui obiect având drept consecință căderea firelor de păr , din cauza frecării ușoare de marginile deschizăturii.

5.2 Cercetarea la fața locului

5.2.1 Descoperirea și ridicarea firelor de păr

5.2.1.1 Descoperirea firelor de păr

Firul de păr descoperit la locul faptei va servi atât la identificarea infractorului căt și la explicarea unor împrejurări ale infracțiunii.

În cercetarea criminalistică a firelor de păr atribuțiile revin atât organelor de urmărire penală, cât și experților criminaliști. În cursul cercetării efectuate la fața locului, se va acorda o importanță deosebită căutării, ridicării și conservării firelor de păr , indiferent care ar fi infracțiunea cercetată, dar manifestă un interes deosebit în cazul infracțiunilor de violență. Firele de păr por rămâne la fața locului și în cazul săvărșirii unui furt sau a unei distrugeri de bunuri, dar sunt aproape nelipsite când se săvârșesc fapte împotiva vieții sau integrității corporale , infracțiuni la viața sexuală,tâlhării.

Descoperirea firelor de păr nu impune folosirea de metode sau mijloace tehnico-științifice deosebite. Descoperirea firelor de păr se face cu ochiul liber sau cu ajutorul lupelor și al surselor de lumină,examinându-se:

corpul persoanei , lenjeria,îmbrăcămintea, obiectele de uz personal( pieptene, prosoape);

obiectele corp-delict:cuțite, topoare, arme de foc etc;

unghiile și mâinile cadravului, în care pot fi găsite fire de păr smulse de la criminal;

alte urme de natură biologică(sânge,spermă,salivă,țesuturi moi);

La conservare , pe lângă regulile generale se vor avea în vedere în anumite situații și cele arătate la urmele de sânge (când firele de păr sunt amestecate cu sânge sau țesuturi moi).

Întrucât stabilirea naturii și originii unui fir presupus a fi de păr nu poate fi efectuată decât în condiții de laborator ,este indicată ridicarea tuturor firelor suspecte , după prealabila lor fixare.

Fixarea firelor de păr se face prin metode și procedeele general cunoscute, cu următoarele precizări: în procesul-verbal de cercetare la fața locului se va consermna: numărul de fire, dacă sunt izolate sau smoc, forma, culoarea, lungimea,natura,amplasamentul (locurile unde au fost descoperite),prezența altor substanțe, condițiile de mediu în care au fost găsite.

5.2.1.2 Ridicarea firelor de păr

După ridicarea imaginii prin fotografiere sau filmare la scară, firele de păr se ridică prin ridicare cu penseta pentru a nu șterge cu mâna aderențele și se introduce , separat fiecare într-o eprubetă, împreună cu toate impuritățile aderente.

Crustele sau alte materiale în care se află firele de păr se ridică în întregime interzicându-se extragerea sau detașarea firelor de păr din acestea. Colectarea firelor de păr în plicuri de hârtie constituie o greșeală pentru că plicul de hârtie prin frecare, va șterge o parte din substanțele care au aderat la păr (praf specific unui anumit loc,sânge,vopsea etc.)Astfel , firele de păr se introduc în eprubete sau plicuri separate (preferabil celofan), în funcție de locul în care au fost descoperite , făcându-se mențiuni clare și exacte despre locul și modalitatea de descoperire.

La ridicarea firelor de păr va trebui să ținem seama de locul unde au fost găsite, pentru a stabili legătura cauzală între prezența lor la locul faptei li săvârșirea infracțiunii.

5.2.1.3Recoltarea firelor de păr de la persoanele suspecte,în vederea obținerii modelelor de comparație ,necesită și ea respectarea anumitor reguli.

Pe lângă firele de păr ridicate lde la fața locului se va mai recolta păr de la persoanele suspecte, după natura părului descoperit (cap ,sprâncene etc).

Recoltarea se poate face prin smulgere, pieptănare sau tăiere (acest ultim procedeu duce la lipsirea părului de o parte importantă și anume rădăcina). Tăierea părului cu foarfecele sau tunderea lui este un procedeu greșit , atât că lipsește părul de rădăcină cât și datorită pericolului de a amesteca firele de păr. Metoda recomandată de către specialiști este cea prin smulgere.

Firele de păr după recoltare vor fi ambalate separat , în funcție de regiunea din care au fost recoltate. Pentru părul de pe cap este bine să se facă recoltări din mai multe părți, cum ar fi creștet,ceafă,frunte,tâmple. Cel mai indicat procedeu este acela de a împărți suprafața capului în mai multe zone (de regulă opt), numerotarea făcându-se în sensul acelor de ceasornic, începând din partea dreaptă a frunții.

La fiecare fir de păr recoltat se va preciza regiunea de unde provine, modul de recoltare și numele persoanei de la care provine.

5.3Expertiza criminalistică a urmelor de natură piloasă

5.3.1Problematica generală a expertizei

Expertiza firelor de păr este destinată cercetării structurii firului de păr , cu numeroasele sale elemente caracteristice dar și analiza suprafeței acestuia, a diverselor particule aderente , urme ale materiei în care a fost descoperit , precum și a microurmelor de natură cea mai diversă.

Metodele de examinare biologică a urmelor de natură piloasă pot da răspunsuri la diverse întrebări privind firul de păr ridicat de la fața locului sau de pe corpul victimei, referitoare la următoarele aspecte:

natura și originea umană sau animală ( părul uman se diferențiază de părul animalelor prin caracteristicile cuticulei, precum și prin indicele medular, adică raportul dintre diametrul canalului medular și diametrul total al firului de păr : la om este de 0,30 iar la animale peste 0,50);

sexul , vârsta și rasa persoanei (forma ovală la albi, neuniformă la afro-americani, rotundă la rasa galbenă). Sexul se determină pe baza cromatinei sexuale , în cantitate mai mare la femei și lipsit de medulară față de cel provenit de la bărbați.

culoarea (naturală sau artificială);

zona corpului din care provine;

alterări datorate unor boli;

impurități care oferă date despre profesia persoanei;

identificarea persoanei pe baza profilului A.D.N;

Pentru urgentarea investigațiilor criminalistice în direcția descoperirii autorului este importantă determinarea , încă dela început , a culorii și elementelor caracteristice exterioare, ca și a impurităților existente pe firul de păr , ceea ce permite restrângerea rapidă a cercului de suspecți și determinarea mediului în care persoana căutată își desfășoară activitatea.

5.3.2 Cercetarea de laborator

5.3.2.1 Investigarea biocriminalistică de laborator

Investigarea biocriminalistică de laborator a unui fir de păr , în direcția stabilirii caracteristicilor sale generale și particulare , parcurge trei etape principale:

Examinarea modului de detașare , a culorii sau a vopselei, a particularităților de formă, precum și a aderențelor;

Examinarea structurii exterioare a firului , pentru determinarea speciei, a vârstei, sexului , ca și a regiunii corporale din care provine, examinare efectuată mai ales prin microscopie;

Examinarea structurii interioare , respectiv a cortexului ( în care se găsesc pigmenții, pe baza cărora se poate face o identificare de grup) precum și a medularei.

Examinarea firului de păr în primele două etape se face cu ajutorul microscopului, la grosismente variate, după natura cercetărilor. Pentru a se stabili felul de detașare a firului de păr se examineaza extremitatea de jos, care se stabilește după sensul de îmbinare a solzișorilor cuticulei, ale căror capete libere sunt îndreptate întotdeauna spre vârful părului.

Dacă tija părului este detașată împreună cu bulbul se examinează forma acestuia, pentru a stabili dacă este sănătos sau atrofiat , dacă poartă urme de sânge și celule epiteliale, pentru a stabili dacă a fost smuls sau a căzut de la sine.

Firele de păr detașate fără bulb sunt examinate pentru a se stabili forma de detașare: smulgere, tăiere etc.

Aderențele la firul de păr , dacă au o anumită vechime , se prezintă sub forma unor manșoane, iar dacă sunt recente , ca particule izolate. Examinarea aderențelor se face prin folosirea metodelor fizice și chimice . O formă specifică a substanțelor aderate la firul de păr , o constituie vopsirea părului. Culoarea artificială a părului în cele mai multe cazuri poate fi sesizată cu ochiul liber , datorită uniformității culorii și luciului metalic. Părul vopsit , la examinarea la microscop, se prezintă acoperit cu un manșon lăcuit ce împiedică deosebirea solzișorilor și nuanțelor diferite de pigmentație.

Uniformitatea pigmentației la culoarea naturală a părului nu o întâlnim decăt la colorările extreme, negru-albăstrui și blondul platinat.

În cazul în care dispunem de fire de păr cu bulb , se va compara partea situată sub epidermă cu partea exterioară a tijei, iar dacă vopsirea părului nu este recentă, lungimea porțiunilor crescute ulterior vopsirii este un element pretențios de comparare în vederea identificării părului.

Etapa a doua a examinării părului urmărește stabilirea caracteristicilor exterioare de structură. Părul este o formație de natură epidermică, cu tija formată din trei structuri: cuticula sau învelișul exterior, cortexul care formează masa principală a tijei și conține pigmenții părului și canalului medular, care la unele fire de păr lipsește sau se extinde numai pe o anumită porțiune.

Examinarea structurii exterioare se poate face fie direct asupra firului de păr după deshidratare și degresare se face prin introducerea firului de păr în xilol.

Mulajul se ridică cu ajutorul unei palicule de gelatină.

Firul de păr se pune pe o peliculă de film, fixată și umezită, deasupra se pune o placă de sticlă peste care se pun obiecte (cărți) în greutate de 4,5kg.

Firul de păr se adâncește în stratul de gelatină, formând un mulaj foarte fin și transparent.

După câteva ore placa de sticlă se ridică, dând posibilitatea mulajului să se usuce. O dată cu uscarea gelatinei firul de păr va fi scos din mulajul său. Examinarea la microscop și fotografierea cuticulei părului după mulaj se face în condiții deosebit de bune. Identificarea speciei firelor de păr se face cu ajutorul unui atlas , cuprinzând reproducerea majorității firelor de păr.

Pentru stabilirea regiunii corporale de unde provine un fir de păr uman ne orientăm după forma lui, după lungimea și grosimea firului și existența canalului medular.

Determinarea vărstei și sexului persoanei care a pierdut firul de păr se face numai cu anumită aproximație și numai între anumite limite. Părul de copil și de adolescent este ceva mai subțire și mai puțin pigmentat. O dată cu înaintarea în vârstă cuticula părului se îngroașă, devine mai puțin transparentă și cu timpul își pierde pigmentația. În cazurile când firele de păr din sprâncene și din regiunea pubiană rămân fără pigment, starea de senilitate fiind evidentă.

În ce privește diferențierea după sex , criteriile nu sunt întotdeauna suficient de precise. Se constată o diferență în cantitatea de sulf , părul de bărbat având ceva mai mult , iar în ce privește cromatina sexuală după Hiyogi , diferența este caegorică, 3-5% în părul bărbătesc , iar în părul de femeie 30-60%.

Ca formă exterioară s-au semnalat unele diferențe , părul feminin din gene ceva mai gros , iar părul pubian ceva mai subțire decât părul de bărbat. Lungimea firului de păr din cap nu poate fi întotdeauna un criteriu , deoarece prin fluctuațiile modei, acesta ia adesea valori contrare celor obișnuite . Părul uman de la axile esste ușor de recunoscut , datorită cuticulei macerate sub acțiunea transpirației.

Uneori, la locul faptei vor fi ridicate firbre textile , de origine vegetală sau sintetică, asemănătoare (în aparență) cu firul de păr uman sau animal.

Pentru diferențierea acestor fibre textile de firele de păr se folosesc metoda microscopică, metoda colorării și metoda reactivilor chimici, pentru a nu apela la metodele mai complicate de analiză a firelor de păr. Examinarea la microscop ne indică existența cuticulei: colorarea cu albastru de metilen diferențiază părul de textile căci părul nu se colorează, iar prin reactivii chimici se degradează numai fibrele de viscoză.

Pentru diferențierea firului uman de cel animal se stabilește indicele medular, care reprezintă raportul dintre diametrul canalului medular față de diametrul total al firului de păr. Raportul indicelui medular la părul uman este de 0,30 pe când la animale este mult mai mare, exceptând antropoidele , care prezintă un indice foarte apropiat de acela al părului uman. Indicele cel mai ridicat la părul uman îl reprezintă firele din mustață, iar indicele cel mai scăzut , părul la axile.

A treia etapă începe cu analiza structurii cortexului. Acesta este format din cheratină și din fibre fine de proteină pseudocristalină, cu incizii de coloranți, în formă de pigmenți granuloși sau disociați. Forma , culoarea și distribuția pigmenților sunt elemente principale în identificarea generică.

Pigmenții sunt substanțe de natură melanină, prezetând stadii diferite de oxidare. După unii cercetători însă există un singur pigment brun, a cărui concentrare diferită determină variațiile de culoare , iar după alții sunt mai multe categorii de pigmenți, care determină nuanțarea diferită a culorii părului.

Părul decolorat este lipsit de pigmenții granuloși care au fost distruși păstrând doar pigmenții disociați, care dau culoare uniform gălbuie. Părul alb este complet lipsit de pigmenți.

Examinarea canalului medular , la firele de păr la care acesta există măcar în parte se poate face prin mai multe metode: examinarea la microscop a firelor de păr prin metoda contrastului de fază, după pregătirea lui prin deshidratare, degrasareși decolorare a pigmenților cu apă oxigenată.

Canalul medular poate fi examinat și în urma distrugerii firului de păr , tratându-l la cald cu hidroxid de potasiu de 17%, dar dezavantajul acestei metode constă în compartimentarea firului de păr și examinarea în porțiuni separate.

Pentru examinarea canalului medular socotim ca metodă potrivită colorarea acestuia cu indofenol în baie fierbinte de terebentină, după ce firul de păr a fost golit de conținutul de aer.

Firul de păr se introduce într-un tub se sticlă care la un capăt se atașează la o pompă de vid care va scoate aerul timp de 24 de ore. Apoi, capătul liber al tubului se închide la o lampă de spirt , iar tubul este introdus într-o baie fierbinte de terebentină colorată cu indofenol. Sub nivelul băii de terebentină, cu un clește se rupe un capăt al tubului, lăsând ca să pătrundă în interior colorantul. Datorită vidării părului spațiile libere intercelulare se vor umple cu terebentină colorată, nuațând cromatic pereții celulelor canalului medulat.

Stabilirea apartenenței individuale a firul de păr constituie problema principală a cercetării acestuia . Dintre metodele folosite menționăm: metoda microscopică,stabilierea greutății specifice prin metoda flotației, stabilirea indicelui de refracție , analiza spectrală, analiza prin activare.

Pentru determinarea greutății specifice a unui fir de păr se caută fire fără canal medular,din care se taie secțiuni de câte un milimetru, formându-se eșantioane de câte 50 secționări din fiecare fir de păr cercetat comparativ.

În tuburi lungi de 250-300 mm și cu un diametru exterior de 10 mm se introduc lichide cu densități diferite (între 1300 și 1400 densitate) care vor fi lăsate să se etajeze. Apoi, cu o baghetă de sticlă se vor introduce firele de păr , fiecare eșantion de comparat, în tuburi diferite. În dosul tuburilor se așează o scală gradată iluminată prin transparență.

Indicele de refracție servește la diferențieri după vârstă, sex și rasă umană. Criteriile nu sunt însă suficient de precise. În imersie firele de păr vor fi comparate pe baza liniei lui Becke, și anume aceea formă de capăt tăiat al firul de păr pentru a obține valoarea indicelui de refracție a cortexului. După Greenwell, în cazurile când se obțin diferențe de peste 0,007 între valorile indicelor de refracție a două fire de păr , se poate stabili că cele două fire de păr nu au aparținut aceleiași persoane.

Analiza spectrală a firelor de păr de emisie și de absorbție se aplică atât direct cât și in urma activării cu neutroni a firul de păr cercetat. Aplicarea analizei spectrale la diferențierea firelor de păr se bazează pe existența în organism și deci și în firele de păr , a unor substanțe a căror cantitate și fel de grupare este în raport cu metabolismul bazal al fiecărui organism.

Analiza spectrală de emisie se aplică cu mai multă ușurință, dar prezintă inconvenientul unei sensibilități insuficiente pentru cantitățile infim de mici a unor substanțe caracteristice ale materiei organice.

5.3.2.2Identificarea persoanei pe baza firului de păr

Identificarea persoanei după fir de păr se poate realiza dar numai combinând între ele mai multe metode ca: studiu morfologic al firului de păr prin microscopie, analiză spectrală și activarea neutronică. Până nu de mult nici un specialist nu putea da un răspuns cert pozitiv putând însă da un răspuns cert negativ ” firul de păr nu aparține persoanei X”, în interpretarea răspunsului pozitiv cu caracter de probabilitate , organul judiciar trebuie sa aibă în vedere că posibilitățile actuale de investigarea științifică apropie foarte mult de certitudine un rezultat dat cu caracter de probabilitate

” firul de păr în litigiu aparține probabil numitului Y”. Răspunsul poate fi formulat cu certitudine prin examinarea amprentei genetice , cu condiția ca firul de păr să aiba rădăcină. Dintre procedeele destinate identificărilor de grup este ”metoda lui Gaudette”, constând in efectuarea unui studiu statistic privind aproximativ 96 de caracteristici morfologice și metrice , pe baza cărora se poate face o delimitare serioasă a cercului de suspecți.

Metoda activării cu neutroni este superioară, atât ca sensibilitate cât și ca posibilitate de a analiza mai multe elemente concomitent și de a nu distruge proba cercetată.

Variațiile individuale se grupează în jurul conținutului în : cupru , mangan, sulf, clor și aluminiu. O problemă importantă dă modul de curațire a firelor de păr de imputitățiile superficiale, procedeu care trebuie aplicat astfel încât să nu altereze compoziția părului.Obișnuit , firul de păr se spală într-un amestec de acetonă și alcool etilic.

Pe linia lărgirii posibilităților de identificare după firul de păr , în prezent este posibilă determinarea grupei sanguine a persoanei, datorită prezenței antigenelor specifice sistemului A,B,O. Determinarea necesită fire de o lungime de 3 sau 9 centimetri în funcție de procedeul întrebuințat, apreciindu-se că pentru stabilirea fiecărui antigen sunt nececari 3 cm3. Fiind o metodă distructivă se va plica după terminarea celorlalte cercetări.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Urme de Sange Si Adn (ID: 158412)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Urme de Sange Si Adn

Copyright Notice

Suspensii Forme Farmeutice

Anatomia Colecistului Si a Cailor Biliare

Sistemul Nervos Si Anticonvulsivantele

Rolul Tehnicianului Dentar In Reabilitarea Functiei Fizionomice cu Ajutorul Puntilor Metalo Ceramice

Evolutia Serviciilor Medicale din Romania

Insertia Implanturilor Imediat Postextractional Versus Insertia Implanturilor In Creasta Edentata

Copyright Notice

Similar Posts