Urme ale Instrumentelor de Spargere
CUPRINS
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII GENERALE
1.1. CONCEPTUL DE EXAMINARE CRIMINALISTICĂ
1.2. DOMENIILE EXAMINĂRII URMELOR PRIN EXPERTIZELE CRIMINALISTICE
CAPITOLUL 2
NOȚIUNEA SI IMPORTANTA URMEI ÎN CERCETAREA CRIMINALISTICA
2.1. NOȚIUNEA DE URMĂ
2.2. CLASIFICAREA GENERALĂ A URMELOR
2.3. IMPORTANȚA EXAMINĂRII URMEI ÎN CERCETAREA CRIMINALISTICA
CAPITOLUL 3
Modalități de săvârșire a furtului prin efracție – moduri de operare folosite de infractori
3.1 Activități întreprinse de infractori pentru pregătirea comiterii furturilor
3.2 Moduri de operare folosite de infractori la comiterea furturilor prin spargere
3.3 Moduri de operare folosite de infractori la comiterea furturilor prin
chei potrivite
3.4 Spărgătorii se „ împrumută
CAPITOLUL 4
CATEGORII DE URME ALE
INSTRUMENTELOR DE SPARGERE
4.1. NOȚIUNI GENERALE
4.2. MODUL DE FORMARE ȘI DESCRIEREA URMELOR
4.2.1. Urmele formate prin apăsare
4.2.2. Urmele formate prin frecare-alunecare
4.2.3. Urmele formate prin tăiere
4.2.4. Urmele formate prin ardere și topire
4.2.5. Urmele formate prin lovire
4.2.6. Urmele formate prin înțepare
4.2.7. Urmele create de chei potrivite
4.2.8. Urmelor materiale create prin detașarea unor fragmente din instrumente
4.3. DESCOPERIREA URMELOR
4.4. MIJLOACE TEHNICE DE EXAMINARE
4.5. INTERPRETAREA URMELOR
CAPITOLUL 5
ETAPELE SI PROCEDEELE EXAMINĂRII CRIMINALISTICE A URMELOR
INSTRUMENTELOR DE SPARGERE
5.1. ETAPELE EXAMINĂRII CRIMINALISTICE
5.1.1. Examinarea separată
5.1.2 Examinarea comparativă
5.1.3. Obținerea modelelor pentru comparație
5.1.4. Demonstrația
5.2. ÎNTREBĂRI CE SE POT PUNE EXPERTULUI
5.3. CONCLUZII LA CARE SE POATE AJUNGE ÎN EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ A URMELOR INSTRUMENTELOR DE SPARGERE
5.3.1. Conceptul juridic de concluzie
5.3.2. Tipuri de concluzii
ANEXE
Bibliografie
– CAPITOLUL 1 –
CONSIDERAȚII GENERALE
"Persoanele răspunzătoare de aplicarea legii trebuie să se achite permanent de datoria pe care le-o impune legea, servind colectivitatea și protejând orice persoană împotriva actelor ilegale conform înaltului grad de responsabilitate pe care îl cere profesia lor"1. Având în vedere cele menționate mai sus, desprindem ideea conform căreia organele de cercetare penală reprezintă societatea care le-a investit, transferându-le autoritatea sa morală ca apărătoare a libertății persoanei. De asemenea, exprimarea la care ne referim, are un caracter generic cuprinzând toate organele de stat abilitate să administreze, să aplice și să verifice corecta aplicare a legii, căci așa cum consfințește și Constituția României: "Nimeni nu este mai presus de lege". Plecând de la aceste considerente este necesar să definim cât mai clar probele și mijloacele de probă.
Astfel, probele pot fi definite ca fiind acele elemente de fapt care, datorită informațiilor pe care le conțin și care pot fi evidențiate în procesul probatiunii, servesc la realizarea scopului procesului penal, respectiv la constatarea la timp și în mod complet, a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o faptă de natură penală să fie pedepsită conform vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală2.
Deși există în afara procesului penal, probele privesc obiectul acestui proces căpătând prin administrarea lor în cursul probațiunii – caracter procesual. Spre deosebire de mijloacele de probă care sunt destinate să evidențieze elemente de fapt care constituie probe, probele au ca funcție procurarea de
1Codul de conduită pentru persoanele răspunzătoare de aplicarea legii adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în decembrie 1979, art. 1 în "Revue internaționale de police criminelle" – nr. 358/1992
2Codul de Procedură Penală a României art. 1, alin. 1
elemente informative care servesc la cunoașterea adevărului în soluționarea procesului penal.
În literatura juridică, scopul probelor este definit ca fiind justa soluționare
a cauzelor penale și la fel ca mijloacele de probă, realizarea scopului procesului penal1. De asemenea, s-au tăcut diverse clasificări ale probelor după diferite criterii: după caracterul procesual, după legătura cu obiectul probațiunii, etc.
Mijloacele de probă sunt acele mijloace legale prin care se administrează probele. In literatura juridică, în sens larg, sunt incluse în mijloacele de probe atât proba propriu-zisă cât și modul probei. Dar proba și mijlocul de probă sunt două noțiuni distincte și prin urmare o împrejurare de fapt ce duce la o concluzie de vinovăție sau nevinovăție nu poate să fie și nu trebuie confundată niciodată cu mijlocul prin care împrejurarea respectivă este cunoscută sau demonstrată. Mijloacele de probă sunt realități extraprocesuale ce capătă caracter de categorie juridică prin reglementarea folosirii lor în procesul penal.
Prin numeroasele măsuri destinate să contribuie direct la creșterea eficienței luptei împotriva fenomenului infracțional, un rol cu totul distinct îl deține "scientizarea" procesului judiciar realizată în măsură însemnată prin intermediul criminalisticii, știință cu un pregnant caracter judiciar de cunoaștere, combatere și de prevenire a criminalității.
Pierre F. Ceccaldi2 directorul Laboratorului de identitate judiciară a Prefecturii poliției din Paris formulează principiul lui Locard potrivit căruia "Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea, fără știrea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc se prelevă pe corpul său, pe haine și pe obiectele purtate alte urme, toate indicii de obicei inperceptibile, dar caracteristice pentru prezența sau acțiunea sa".
Așa cum se afirmă în literatura de specialitate, aria de răspândire a
1V. Bercheșan și Ion N. Dumitrescu, "Probele și mijloacele de probă" Ed. MI. 1994
2P. F. Ceccaldi, "La Criminalistique" Presses Universitaires de France 1962
criminalisticii se răsfrânge asupra întregului proces penal începând cu faza de urmărire și terminând cu cea de judecată.
În structura sa complexă, criminalistica deține o componentă de bază – tehnica propriu-zisă, ca fiind destinată asigurării mijloacelor și metodelor științifice necesare descoperirii, fixării, interpretării și examinării urmelor infracțiunii și a mijloacelor materiale de probă în condiții de laborator.
Conexiunea celor trei planuri distincte: tehnică, tactică și metodică, vin să întărească într-un mod unitar aportul criminalisticii la soluționarea cauzelor penale și civile.
Conceptul de prevenire și-a găsit pentru prima dată aplicarea în țara noastră în anul 1956, când prin ordin al Ministerului de Interne, s-a dispus aplicarea în practică a acestui principiu.
Rolul criminalisticii în prevenirea fenomenului infracțional se realizează prin elaborarea și folosirea de metode și mijloace tehnice de natură să împiedice săvârșirea faptelor infracționale sau producerea urmărilor socialmente periculoase ale acestora, evidențierea și contribuția la înlăturarea cauzelor și condițiilor care au generat sau favorizat comiterea infracțiunilor, asigurarea unui grad sporit de operativitate și eficiență în descoperirea și probarea faptelor penale, în identificarea și prinderea făptuitorilor. Un rol important în prevenire îl pot avea și alte activități așa cum ar fî reconstituirea, ascultarea învinuiților (inculpaților) și martorilor.
1.1. CONCEPTUL DE EXAMINARE CRIMINALISTICĂ
Noțiunea de examinare vine din limba latină de la cuvântul "examinare" și din franțuzescul "examiner". Cu aceleași noțiuni operează nu numai criminalistica, ci și o serie de alte științe cum sunt fizica, chimia, botanica, matematica, etc.
În cadrul activității de cercetare la fața locului organele judiciare se confruntă cu o mare diversitate de urme ori reflectări materiale ale obiectelor descoperite la locul săvârșirii infracțiunii cum ar fi: urme de apăsare, frecare,
tăiere, urme lăsate de chei potrivite. Apare deci necesitatea stabilirii identității intrumentelor care au produs urma respectivă, stabilire ce se realizează cu ajutorul metodei examinării. Se știe din
multitudinea de studii efectuate în materie, că natura nu se dublează și nu se repetă, așa că două obiecte, și cu atât mai mult, două ființe nu sunt niciodată identice. Fiecare se deosebește de toate celelalte, inclusiv de cele asemănătoare, astfel că "este identic ceea ce pare a fi mai multe sau apare sub mai multe aspecte, dar în realitate și fondul său este unul".
Examinarea criminalistică presupune studierea tuturor însușirilor sau proprietăților unui obiect, fenomen ori ființă, prin aceea că le deosebește de orice alt obiect, fenomen sau ființă.
Potrivit principiului de bază al filozofiei lui Leibnitz denumit "identitatea indiscernabilelor" două obiecte sau două ființe reale nu pot fi indiscernabile, adică identice; ele diferă întotdeauna după caracterele intrinseci și nu numai după poziția lor în timp și spațiu.
În literatura de specialitate au existat o serie de opinii cu privire la examinarea criminalistică:
Nicolae Dan: "prin examinarea criminalistică se înțelege studierea detaliată a obiectului ce are legătură cauzală cu fapta cercetată în scopul obținerii de probe judiciare".
Mircea Constantinescu: "examinarea criminalistică este privită ca un proces de stabilire a factorului creator al urmei cu ajutorul mijloacelor și metodelor proprii științei criminalistice, pe baza caracteristicilor acestuia, al cărui conținut este transmis sau reflectat în urmă".
S. M. Potapov: susține că "examinarea reprezintă o metodă universală de stabilire a adevărului în procesul cunoașterii judiciare, iar rezolvarea oricărui aspect care apare în cursul urmăririi penale sau al judecății se reduce la identificare".
Examinarea nu are în vedere numai schimbările ce se produc sub acțiunea factorilor interni sau externi și natura obiectelor care le-a produs, ci și o rezolavre justă a cauzei.
Însușirea oricărui obiect de a fi el însuși și de a suferi în același timp un proces de transformare, de a fi egal cu el însuși și de a se deosebi de sine, constituie și pentru teoria și practica identificării criminalistice rampa de lansare. Denumirea de "criminalistică" a fost pentru prima oară folosită de către judecătorul de instrucție austriac Hans Grose în lucrarea "Hanbcech fur Untersuchungerichter als System de Kriminalistik" (îndreptarul judecătorului de instrucție în sistemul criminalisticii). De-a lungul timpului o serie de criminaliști au fost preocupați să stabilească faptul dacă criminalistica constituie sau nu o știință.
Este cunoscut faptul că pentru a fi o știință, criminalistica trebuie să aibă un obiect propriu de studiu, metode și mijloaceproprii de investigare. Criminalistica este știința ce elaborează metode tehnico-științifîce, tactice și metodice, precum și mijloacele necesare aplicării lor pentru îndeplinirea activităților prevăzute de legea procesual-penală având ca scop prevenirea și descoperirea infracțiunilor.
Obiectul de studiu al criminalisticii îl constituie elaborarea metodelor tehnico-știintifice și tactice și stabilirea mijloacelor necesare aplicării lor în vederea descoperirii, ridicării, fixării și examinării urmelor infracțiunii, demascării infractorului, precum și pentru stabilirea măsurilor de prevenire a infracțiunilor1.
1Camil Suciu, Criminalistica Ed. Didactică și Pedagogică, București 1972
1.2. DOMENIILE EXAMINĂRII URMELOR PRIN EXPERTIZELE CRIMINALISTICE
Expertizele tehnice – denumite uneori tehnico-științice, mecanice, tehnologice sau după numele ramurii științei ale cărei date interesează în cauză – constau în cercetarea unui complex de probleme cu caracter tehnic.
Printr-o astfel de expertiză se poate determina calitatea celor mai complexe produse industriale, apartenența generică a obiectivelor care constituie probe materiale, proprietățile acestora, cauzele defecțiunilor mecanismelor, starea de funcționare a unor aparate, procedeele de fabricare a unor substanțe chimice, etc.
Expertiza tehnică este des întrebuințată în cauzele judiciare în care se judecătorul de instrucție austriac Hans Grose în lucrarea "Hanbcech fur Untersuchungerichter als System de Kriminalistik" (îndreptarul judecătorului de instrucție în sistemul criminalisticii). De-a lungul timpului o serie de criminaliști au fost preocupați să stabilească faptul dacă criminalistica constituie sau nu o știință.
Este cunoscut faptul că pentru a fi o știință, criminalistica trebuie să aibă un obiect propriu de studiu, metode și mijloaceproprii de investigare. Criminalistica este știința ce elaborează metode tehnico-științifîce, tactice și metodice, precum și mijloacele necesare aplicării lor pentru îndeplinirea activităților prevăzute de legea procesual-penală având ca scop prevenirea și descoperirea infracțiunilor.
Obiectul de studiu al criminalisticii îl constituie elaborarea metodelor tehnico-știintifice și tactice și stabilirea mijloacelor necesare aplicării lor în vederea descoperirii, ridicării, fixării și examinării urmelor infracțiunii, demascării infractorului, precum și pentru stabilirea măsurilor de prevenire a infracțiunilor1.
1Camil Suciu, Criminalistica Ed. Didactică și Pedagogică, București 1972
1.2. DOMENIILE EXAMINĂRII URMELOR PRIN EXPERTIZELE CRIMINALISTICE
Expertizele tehnice – denumite uneori tehnico-științice, mecanice, tehnologice sau după numele ramurii științei ale cărei date interesează în cauză – constau în cercetarea unui complex de probleme cu caracter tehnic.
Printr-o astfel de expertiză se poate determina calitatea celor mai complexe produse industriale, apartenența generică a obiectivelor care constituie probe materiale, proprietățile acestora, cauzele defecțiunilor mecanismelor, starea de funcționare a unor aparate, procedeele de fabricare a unor substanțe chimice, etc.
Expertiza tehnică este des întrebuințată în cauzele judiciare în care se pun probleme de construcții, transporturi, incendii, de tehnica securității și protecția muncii, accidente de circulație ș.a.
Expertiza medico-legală, ca formă a expertizei medicale, este cercetarea efectuată de către medici specialiști a problemelor cu caracter medical care se ivesc în procesul activității organelor de urmărire și judecată, precum și elaborarea unor concluzii bazate pe aplicarea datelor științei medicale în cazul concret. în acest fel medicina legală este știința care, prin conținutul său profund social, realizează legătura dintre progresul tehnico-științific și aplicarea legii. Teoreticienii au subliniat, astfel, faptul că medicinii legale îi revine rolul de a corela aspectele biologice și medicale cu cele juridice.
Expertiza contabilă are drept obiect cercetarea de către una sau mai multe persoane cu pregătire și practică de specialitate a situației economice a unei întreprinderi, așa cum ea se reflectă în documentele și evidențele contabile, și în legătură cu activitatea în acest compartiment a celor chemați să răspundă civil sau penal, în fața organelor judiciare.
Expertiza criminalistică este un gen de expertiză folosit mai ales în materie penală și care are drept conținut caracteristic, cercetarea științifică a problemelor materiale judiciare, în scopul identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor pentru determinarea anumitor însușiri ale obiectelor și substanțelor sau a unor schimbări intervenite în conținutul și structura lor, pentru stabilirea mecanismului acestor schimbări.
Deși expertiza criminalistică are principala sa aplicație în materie penală, practica a dovedit însă că metodele științei criminalistice se pot folosi și în procesul civil, în situațiile în care acțiunea civilă, care are ca obiect repararea prejudiciilor produse printr-o infracțiune, se judecă separat de acțiunea penală, în instanța civilă, sau în acele procese civile în care se poate ajunge la lămurirea unor probleme de fapt, prin folosirea metodelor științifice proprii criminalisticii.
În literatura juridică există păreri care contestă existența expertizei criminalistice ca o categorie aparte de expertize. Pentru fundamentarea acestei opinii, s-a susținut de pildă, că deoarece expertiza criminalistică se efectuează de către specialiștii din diverse ramuri ale științei și tehnicii, nu este justificată concluzia că există o expertiză proprie criminalistică.
Alți autori, la a căror opinie ne raliem și noi, combat părerile sus menționate, cu argumentul că metodele și descoperirile diferitelor ramuri ale științei și tehnicii sunt folosite în criminalistică, deși nu aparțin acesteia, dar într-un mod cu totul specific criminalisticii.
În scopul aflării adevărului, organele judiciare pot supune spre examinare o problemă de specialitate, referitoare la urme sau la alte mijloace materiale de probă, care necesită cunoștințele unor specialiști sau experți criminaliști. Aceștia o rezolvă prin efectuarea unor constatări tehnico-științifice sau expertize.
Constatarea tehnico-științifică este activitatea de interpretare și valorificare științifică imediată a urmelor, a mijloacelor materiale de probă, și a împrejurărilor de fapt, în scopul identificării făptuitorului și obiectelor folosite pentru săvârșirea infracțiunii. Aceasta se efectuează atunci când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a anumitor situații de fapt și este necesară lămurirea urgentă a diferitelor fapte ori împrejurări ale cauzei. De regulă, constatarea tehnico-științifică se realizează de specialiști sau tehnicieni ce funcționează în cadrul, ori pe lângă instituția de care aparține organul de urmărire penală.
Specialistului criminalist care efectuează constatarea tehnico-științifică nu i se poate delega și nici acesta nu-și poate însuși atribuții de organ de urmărire penală.
Expertiza criminalistică este o activitate de cercetare științifică a urmelor și a altor mijloace materiale de probă în scopul identificării persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substanțelor sau fenomenelor, al determinării anumitor însușiri ori schimbări intervenite în conținutul, structura, forma și aspectul lor.
În efectuarea constatării tehnico-științifice și expertizei se folosesc metode, procedee, mijloace tehnice și tehnici de lucru comune.
În timpul efectuării unei constatări tehnico-științifice sau expertize, specialistul ori expertul parcurge de regulă următoarele etape:
Obiectul constatării;
Materialele supuse examinării;
Examinări și constatări;
Examenul comparativ;
Concluzii.
-CAPITOLUL 2 –
NOȚIUNEA SI IMPORTANTA URMEI ÎN CERCETAREA CRIMINALISTICA
2.1. NOȚIUNEA DE URMĂ
Majoritatea infracțiunilor presupun prezența subiectului la locul comiterii faptei și săvârșirea de către acesta, în totul sau în parte, a unor acțiuni ce produc modificări în ambianța existentă. Aceste modificări sunt cunoscute sub denumirea generică de urme.
Fiind în legătură nemijlocită cu fapta săvârșită, modificările produse ca urmare a activității infracționale a subiectului, constituieelemente prețioase, de multe ori unice pentru aflarea adevărului.
În literatura criminalistică, noțiunea de urmă este prezentată în două accepțiuni: una în sens larg și alta în sens restrâns.
În sens larg, urmele sunt definite de unii autori ca „cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător ca rezulatat al acțiunii infractorului”1 , iar de alții „totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârșirea unei infracțiuni”2 .
În sens restrâns, prin urmă se înțelege „reprezentarea structurii exterioare a unui obiect pe un alt obiect sau altă substanță”3 .
Pentru o definire cuprinzătoare a noțiunii de urmă, trebuie să se pornească de la constatarea că în practica criminalistică modificările provocate în timpul săvârșirii unei infracțiuni apar sub două aspecte, ca rezulatat al acțiunii fie a făptuitorului și a mijloacelor utilizate de el asupra componentelor structurii locului faptei, fie a diferitelor părți componente ale locului respectiv asupra
1S.A. Golunski, op. cit., pag.82
2Camil Suciu, op. cit., pag. 200
3B.I. Savcenko, Tehnica criminalistică, Editura de stat pentru literatură juridică, Moscova, 1959, pag. 179
făptuitorului și a mijloacelorpe care le folosește.
Din cele arătate rezultă că, în sens criminalistic prin urmă se înțelege
Astfel, constituie urme tot ceea ce a rămas material, vizibil sau orice modificare materială produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta și elementele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea infracțională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la: stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite și la lămurirea împrejurărilor cauzei .invizibil la locul infracțiunii de la persoana făptuitorului, de la îmbrăcămintea sau încălțămintea lui, de la vehicule, arme, instrumente sau materiale pe care le-a întrebuințat, obiecte ori fragmente de obiecte de orice natură, abandonate sau pierdute de infractor la locul faptei, precum și tot ceea ce s-a putut atașa material, vizibil sau invizibil de la locul infracțiunii asupra acestuia. Totodată, prin urme se înțeleg și schimbările de poziție ale unor obiecte existente la locul săvârșirii infracțiunii.
Urmele, în accepțiunea criminalistică prezintă următoarele trăsături:
– apar obligatoriu în procesul săvârșirii unei fapte penale;
– crearea lor este rezultatul interacțiunii dintre factorii care se manifestă pe parcursul comiterii faptei;
– în timp, urmele suferă o serie de transformări care pot să ducă la diminuarea lor în procesul de identificare. Din această cauză se impun descoperirea, fixarea, conservarea și examinarea lor cât mai rapide.
2.2. CLASIFICAREA GENERALĂ A URMELOR
Necesitatea unei viziuni unitare asupra sistemului urmelor, a evidențierii interdependențelor dintre diferitele categorii, grupe și subgrupe ale acestora conduce la utilizarea mai multor criterii de clasificare, care să permită stabilirea sursei, formei, dimensiunilor și conținutului urmelor, calității și posibilității de utilizare a lor.
Din activitatea practică criminalistică și ca urmare a unor studii efectuate a rezultat că urmele pot fi clasificate după următoarele criterii: după factorul creator de urme, după factorul primitor de urme, după esența urmelor, după mărimea lor, după posibilitățile ce le oferă în procesul identificării criminalistice.
a. clasificarea după factorul creator de urme
– urme ele omului;
– urme ale animalelor;
– urme ale vegetalelor;
– urme ale obiectelor care cuprind totalitatea modificărilor produse la fața locului în timpul săvârșirii infracțiunii de prezența sau acțiunea obiectelor (îmbrăcăminte, încălțăminte, instrumente, arme, mijloace de transport, etc);
– urme create de unele fenomene;
b. Clasificarea după factorul primitor de urme:
– urme primite de om;
– urme primite de animale;
– urme primite de vegetale;
-urme primite de obiecte. Acestea constau în modificările apărute pe unele obiecte, teren, etc, în urma contactului lor cu unul dintre factorii creatori. Urmele primite de obiecte se caracterizează printr-o bună conservare, unele din ele păstrându-și caracteristicile inițiale vreme îndelungată.
c. clasificarea urmelor după esența lor:
– urme formă. Ele reprezintă modificările formei corpurilor
primitoare ca rezultat al acțiunii factorilor creatori și sunt, în
general reproduceri ale construcției exterioare a unor corpuri și
ale particularităților formei lor în masa corpurilor primitoare.
Urmele formă pot fi rezultatul apăsării, ruperii, imprimării,
lovirii, tamponării, frecării, etc. Pot fi și rezultatul unui proces mecanic, termic sau chimic.
În raport cu procesul de mișcare în care s-au format urmele formă se subclasifică în:
– urme statice – care se formează atunci când cele două corpuri, creator și primitor de urmă, intră în contact prin apăsare, lovire sau tamponare, fără ca suprafețele să alunece între ele (ex. conturul instrumentelor de forțare imprimat în tocul ușii);
– urme dinamice – care se formează în procesul de alunecare și frecare a suprafețelor corpului creator și corpului primitor de urmă. Se includ în această categorie urmele de striații ca: urmele create de neregularitătile tăișului unui cuțit sau topor pe suprafața obiectului tăiat, urmele de derapare a roților autovehiculelor etc.
În raport cu modificările aduse corpului primitor urmele formă se subclasiflcă în:
– urme de adâncime (urme în volum) care se formează prin modificarea în profunzime a formei obiectului primitor în locul de contact cu cel creator, ca urmare a comprimării substanței primului. În numeroase cazuri urmele de adâncime conțin atât porțiuni statice, cât și porțiuni dinamice sub formă de striații.
– urme de suprafață care apar ca rezultat al unor depuneri sau ridicări de substanță pe suprafața unor corpuri ce vin în contact cu altele fără să schimbe forma corpului purtător. In funcție de procesul formării, urmele de suprafață pot fi: urme de stratificare când corpul creator de urmă depune pe obiectul primitor un strat fin dintr-o substanță oarecare; urme de destratificare când corpul creator de urmă detașează de pe corpul primitor un strat fin din substanțele care se află pe acesta,
d. clasificarea urmelor după mărime:
-macrourmele includ toate categoriile de urme formă și materie caracterizate prin dimensiuni suficient de mari pentru a putea fi percepute și examinate nemijlocit cu organele senzoriale umane.
– Microurmele sunt acele urmă formă sau materie, mici și foarte mici create în procesul săvârșirii unei infracțiuni, pentru a căror descoperire ridicare și examinare sunt necesare mijloace tehnice de amplificare a posibilitărților senzoriale umane ori utilizarea unor metode microanalitice.
2.3. IMPORTANȚA EXAMINĂRII URMEI ÎN CERCETAREA CRIMINALISTICA
Importanța acestei activități rezidă în faptul că organul de urmărire penală, și în special expertul, își pot forma o părere obiectivă asupra modului de acționare a infractorului sau infractorilor și asupra obiectelor utilizate de aceștia la săvârșirea infracțiunii.
Datorită faptului că în timp, urmele suferă o serie de transformări datorate fie caracteristicilor intrinseci ale materialelor sau substanțelor pe care au fost create, fie datorate factorilor de mediu care acționează asupra lor, urmele se impun a fi descoperite, fixate, conservate și examinate cât mai rapid, la timp și cu maximă operativitate, altfel valoarea lor în procesul de identificare este mult diminuată.
Este unanimă părearea conform căreia cu cât aceste activități se desfășoară mai rapid, cu atât rezultatele obținute vor duce la o identificare corectă a infractorului și a obiectelor folosite, și implicit la finalitatea procesului penal prin tragerea la răspundere a celor vinovați.
-CAPITOLUL 3-
Modalități de săvârșire a furtului prin
efracție – moduri de operare folosite de infractori
Furtul săvârșit prin efracție, escaladare, prin folosirea unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase-art. 209, lit. i
Circumstanța agravantă se referă la mijloacele folosite de făptuitor care denotă o mai mare stăruință din partea acestuia, în realizarea infracțiunii, de aici rezultând un pericol social mai ridicat.
Efracția reprezintă înlăturarea prin violență a oricărui obiect sau dispozitiv care are menirea de a împiedica pătrunderea într-un anumit loc.
Escaladarea este depășirea anumitor obsacole care împiedică pătrunderea făptuitorului în locul unde se află bunul pe care vrea să-1 sustragă. Ca si efracția, escaladarea califică furtul numai daca a constituit modalitate de pătrundere de afară înăuntru, nu și dacă a servit făptuitorului pentru a se îndepărta de locul unde se afla bunul pe care 1-a sustras.
Cheia mincinoasa, falsă sau contrafăcută reprezintă orice instrument cu ajutorul căruia poate fi acționat mecanismul unui dispozitiv de închidere, fără a fi distrus sau degradat .
Pentru existența furtului calificat este necesar să se dovedească că făptuitorul s-a folosit efectiv de unul din aceste mijloace .
Această formă de furt calificat include în mod inevitabil, natural, în conținutul său fapta de violare de domiciliu, respectiv cea de distrugere, cu care intră în concurs.
Furtul comis prin efracție
Prin „efracție" se înțelege înlăturarea violentă a oricăror obiecte sau dispozitive ce se interpun între făptuitor și bunul pe care acesta vrea să-1 sustragă. Obiectul efracției trebuie să fie real și nu simbolic, dar nu are importanță capacitatea sa mai mare sau mai mică de a proteja bunul. Oricât de fragilă ar fi această piedică întâmpinată de agent, dacă înlăturarea ei apare ca necesară și dacă s-a făcut prin violență, fapta constituie efracție.
Violența exercitată asupra obiectului sau dispozitivului care protejează bunul este o condiție „sine qua non" a existenței efracției. Ori de câte ori făptuitorul înlătură aceste piedici pe cale firească, normală, fără a acționa violent asupra lor, fapta nu va avea caracterul unei efracții.
Există efracție atunci când, de exemplu, făptuitorul taie cu o pilă lacătul sau demontează orice alte dispozitive de închidere a ușii de la o locuință, ori atunci când faptitorul sparge geamul unei uși și apoi trage zăvorul aflat pe partea interioară a ușii, ca și atunci când sparge peretele făcând o gaură prin care pătrunde înăuntru. Făptuitorul își poate asigura prin efracție accesul la bunurile aflate în interiorul unei locuințe sau oricăror alte încăperi, bunuri care sunt într-un dulap, sertar, casă de bani, toate acestea fiind încuiate.
Nu pot fi considerate încuietori acele dispozitive care permit deschiderea fără nici un efort, fără a fi necesară deci folosirea forței sau vreunui instrument (de exemplu zăvorul unei porți care poate fi tras în tinzând mâna peste poartă).
În doctrina și practica dreptului penal se apreciază că nu constituie de natură a stăvili accesul făptuitorului la un bun mobil sigiliul care are doar rolul de a proba faptul că obiectul care conținea bunul nu a fost violat1. Fapta va fi încadrată în această situație ca infracțiune de rupere de sigilii în curs real cu furtul.
Pentru a imprima un caracter agravant faptei, efracția, trebuie să fie
1 O. Loghin, A. Filipaș: „Drept penal, partea specială" Ed. ȘANSA, Buc. 1992
practicată în scopul săvârșirii faptei, în vederea consumării ei. După consumarea acesteia, folosirea efracției de către infractor pentru a-și asigura scăparea sau păstrarea bunului sustras nu mai preyintă relevanță pentru calificarea furtului ci, eventual pentru reținerea altor infracțiuni, dacă este cazul (de exemplu distrugere).
„Cheia adevărată" este cheia care se folosește în mod obișnuit la deschiderea dispozitivului de către cel îndreptățit să o folosească. Făptuitorul poseda cheia fără drept – a găsit-o sau a sustras-o – fie în mod legitim, fiindu-i încredințată pentru a efectua un duplicat după ea sau pentru a o păstra o perioadă de timp.
„Cheia mincinoasă" este o cheie falsă, contrafăcută sau orice alt instrument, altul decât cheia adevărată, cu ajutorul căruia se poate acționa asupra mecanismului de deschidere fără a fi distrus sau degradat. Oricât de rudimentar ar fi dispozitivul de deschidere, dacă el reușește să acționeze ca o cheie, agravanta se aplică. Pentru a opera acesată agravantă, atât cheia adevărată cât și cea mincinoasă trebuie să fie folosite în scopul săvârșirii furtului și nicidecum după consumarea acestuia.
Problema cunoașterii modurilor de operare folosite de infractori este deosebit de importantă, atât în activitatea de descoperire a autorilor cât și pentru înlăturarea cauzelor și condițiilor care au favorizat comiterea acestor fapte pedepsite de legea penală.
Pentru o mai ușoară cunoaștere a principalelor moduri de operare prezint întâi modurile de operare folosite de infractori la comiterea furturilor prin spargere și apoi cele folosite la comiterea furturilor prin chei potrivite, deși dese sunt situațiile în care infractorii îmbină aceste moduri pentru ași atinge scopul fapte/lor în fiecare caz în parte.
3.1 Activități întreprinse de infractori pentru pregătirea comiterii furturilor
Efectuarea recunoașterii la fața locului în vederea alegerii momentului comiterii infracțiunii și modalității de săvârșire a acesteia
Sunt puțini cei care acționează „în orb" atunci când comit furturi prin spargere ori chei potrivite. Majoritatea ași fac apariția la fața locului cu mult timp înainte de a da lovitura și aceasta pentru a observa sistemele de închidere și încuiere, rezistența suportului pe care sunt montate acestea, programul membrilor familiei sau al personalului în cazul societăților comerciale ori instituții, vecinii și vecinătățile, posibilitățile de observare ș.a. De regulă recunoașterea este făcută de cei care vor comite fapta, dar sunt și situații în care aceasta este făcută de complici (persoane de regulă necunoscute de organele de poliție, uneori chiar de femei sau copii. în situația vizării unei locuințe, uneori infractorii încearcă să pătrundă în aceasta cu proprietarii acasă, sub diferite motive (verificarea instalației de gaze, sau sanitare, verificarea contoarului pentru energia electrică, agenți de publicitate sau vânzare etc) în scopul observării sistemelor de închidere, configurația camerelor și destinația lor, eventualele bunuri care pot fi vizate ș.a.
Cu ocazia efectuării cercetării locului faptei se stabilește aproape cu certitudine modul de pătrundere în spațiul vizat și în baza urmelor lăsate, chiar uneltele folosite pentru spargere sau forțare, cel puțin genul acestora.
Pentru soluționarea operativă a cauzei se impune a fi stabilite și celelalte elemente ale modului de operare. în acest scop vor fi audiați în mod amănunțit păgubașul, membrii familiei, vecinii și orice alte persoane care cunosc în amănunt situația anterioară a spațiului vizat (exemplu – când o familie pleacă în vacanță pentru o perioadă mai mare de timp lasă în grijă casa/ apartamentul unei persoane apropiate, aceasta fiind în măsură să dea detalii importante organului de anchetă în situația în care spargerea/ furtul s-a produs în perioada de referință.
Vor fi efectuate, de asemenea, investigații pentru identificarea eventualilor martori oculari, capabili să furnizeze informații despre persoane suspecte, văzute la anumite ore și în anume condiții în jurul locului faptei, în ziua sau în zilele anterioare comiterii furtului. Pentru a putea orienta corect investigațiile și întrebările formulate cu prilejul audierii prezint principalele activități pregătitoare pe care le execută de obicei spărgătorii, înainte de comiterea furturilor.
a. Hotărârea de a comite furturi
Hotărârea de a comite furturi prin spargeri și/ sau chei potrivite, atunci când ne referim la cei cu antecedente penale, poate fi luată încă din perioada în care aceștia se aflau în penitenciare, ori după punerea în libertate. în prima situație, odată cu luarea hotărârii, se trece la formarea grupului infracțional, fiind rare situațiile în care infractorii se hotărăsc să acționeze singuri. Tot în această perioadă are loc și reprofilarea infractorilor condamnați pentru alte fapte, sau aceleași dar cu un alt mod de operare și atragerea lor la comiterea furturilor prin spargere și chei potrivite.
Sunt atrași în grup, de regulă, cei care posedă informații (ponturi) valoroase și specialiștii în confecționarea instrumentelor de spargere, ori a cheilor și șperaclelor. Au de asemenea căutare posesorii de autoturisme, conducătorii auto sau hoții de mașini. Dacă grupul este format din infractori ce au domiciliul pe raza mai multor județe se poate lua hotărârea ca unii dintre ei să-și asume obligațiile privind culegerea informațiilor din zona spațiului vizat, precum și asigurarea găzduirii celorlalți, care vor sosi la o dată prestabilită, după faptă urmând să dispară cu rapiditate împreună cu bunurile și valorile sustrase.
Tot în perioada detenției pot fi identificați și contactați amatorii de bunuri și valori provenite din infracțiuni (de obicei deținuți ce execută pedepse pentru comiterea unor infracțiuni de natură economică).
Uneori, până la punerea în libertate, infractorii reușesc să facă o planificare minuțioasă, cel puțin a primei sau primelor „lovituri".
În a doua situație (după detenție), cel care ia inițiativa comiterii furturilor va căuta să strângă informații valoroase pentru a putea tenta pe eventualii amatori de asociere, însă nu înainte de a încerca să le fructifice singur, fără a apela la complici. Cu aceste informații (pe care nu le poate exploata singur), cel în cauză se va deplasa, fie la domiciliul cunoscuților infractori, fie în locurile frecventate de aceștia. Cei mai prudenți vor căuta să atragă tineri sau minori „de încredere", fără antecedente penale, orientându-se spre cei fără ocupație, fugiți de la domiciliu, cu tendințe aventuriste etc. După ce le demonstrează că dispune de bani, cunoștințe și relații, prezentându-le într-o aură pozitivă faptele săvârșite, își fixează atenția asupra acelora în a căror privire și comportament observă admirație și entuziasm. De aici, până la obținerea acordului de participare și la comiterea faptei nu mai este decât un pas, acela în care vor fî stabilite detaliile planului de acțiune.
În ceea ce privește activitatea de procurare a informațiilor menționăm câteva metode uzuale:
culegerea directă de informații prin efectuarea de recunoașteri în teren, nu numai la apartamentul, casa sau magazinul vizat, ci și în locurile în care pot fi găsite persoane din anturajul viitoarei victime, persoane de la care pot fî obținute informații prețioase referitoare la bunurile și valorile deținute, programul de lucru, obiceiurile persoanei vizate și multe alte aspecte ce pot deveni utile pe timpul săvârșirii faptei în scopul asigurării dispariției rapide din zonă cu obiectele și valorile sustrase; studierea anunțurilor de la mica publicitate; cumpărarea informațiilor de la alți infractori, bișnițari, prostituate și alte categorii de persoane „certate cu legea și ordinea de drept"; studierea cărților de telefoane sau a diverselor publicații ce cuprind firmele din țară/ județ, în care identifică următoarele victime în raport cu profesia acestora (inginer, medic, avocat etc), numere de telefon ale acestora ce pot fi folosite pentru obținerea unor informații, de regulă de la angajați, fără ca aceștia să intuiască adevăratul scop al documentării;
identificarea viitoarelor victime din rândul celor care cumpără masiv obiecte provenite din furturi sau bijuterii de la casele de amanet, taximetriști, valutiști sau bișnițari;
culegerea indirectă a informațiilor, prin interpuși cu posibilități de penetrare în zonă, sau chiar spațiile respective (vânzător, angajat, copil minor ș.a, cu sau fără afișarea scopului acestei activități, uneori folosind situații de acoperire prezentate credibil.
b. Procurarea instrumentelor și a mijloacelor de transport și eventual comunicație
Unii infractori acționează în mod brutal asupra ușilor sau încuietorilor prin folosirea unor instrumente ocazionale, lesne de procurat, ori pe care le găsesc la fața locului (leviere, târnăcoape, topoare, răngi, bare de fier beton etc). Acestea prezintă inconvenientul că fac zgomot, sunt voluminoase și uneori se dovedesc ineficiente în fața unor sisteme avansate de închidere, sau rezistente rezistente. De aceea, majoritatea infractorilor își doresc instrumente cu care să acționeze sigur, rapid, fără zgomot, nevoluminoase și ușor de ascuns în articolele de vestimentație și dacă se poate care să nu lase urme evidente sau care să poată fi ulterior valorificate.
Asemenea instrumente pot fi confecționate de către unii din membrii grupului, de către alți meseriași (care știu sau nu ce destinație vor primi: lăcătuși, strungari, frezori etc), ori sunt achiziționate de la alți cetățeni români sau străini cu preocupări asemănătoare. Uneori sunt atât de valoroase pentru infractori încât atunci când sunt prinși sunt dispuși să dea informații detaliate despre faptele comise, participanți, modul de valorificare a bunurilor, însă refuză categoric să predea instrumentelor sau invocă faptul că au folosit obiecte ocazionale pe care le-au abandonat după comiterea faptelor. Acestea sunt indicii prețioase din care rezultă că infractorii sunt hotărâți să-și reia activitatea infracțională după executarea pedepsei.
Mijloacele de transport (de cele mai multe autoturisme) aparțin de regulă unuia din membrii grupului ori persoanelor din familie sau anturajul acestora, sau sunt furate cu puțin înainte de comiterea faptelor.
Uneori autovehiculele aparținând unor societăți comerciale sau instituții sunt conduse de șoferi care au fost atrași în grup pentru acest scop. Minorii folosesc adesea ca mijloc de transport bicicle, însă nu ezită să apele la transportul în comun și taximetre, mai ales atunci când părăsesc locul faptei cu obiecte voluminoase, mizând pe faptul „pierderii în mulțime", de regulă cu articole de vestimentație pe care nu le poartă uzual.
Pentru realizarea legăturii între membrii grupurilor de spărgători, în ultimii ani sunt folosite telefoanele mobile, dar și stații de emisie recepție, unele cu destinația de jucării, dar care au o acoperire suficientă pentru realizarea scopului propus. în magazine se află tot mai multe și mai ieftine stații de emisie recepție pentru copii cu acoperire de 100 – 300 m, suficient de bune pentru asigurarea legăturii între infractorul care pătrunde în spațiul vizat și cel care asigură spatele, „coada" acestuia. Telefoanele mobile sunt folosite de regulă cu cartele re încărcabile, evitându-se abonamentele și aceasta pentru a face aproape imposibilă ascultarea telefonului după aflarea numărului de la firma furnizoare de servicii de telefonie mobilă, listarea apelurilor și obținerea legăturii număr de telefon – persoană, care poate fi folosită ca probă în instanță.
3.2 Moduri de operare folosite de infractori la comiterea furturilor prin spargere
Spargerea caselor de bani, a dulapurilor și fișetelor metalice
Sistemul de mânuire a banilor și valorilor în țara noastră oferă posibilități multiple infractorilor specializați în comiterea furturilor prin spargerea caselor de bani și anume:
păstrarea valorilor monetare în case de bani fără a mai fi instalate alte sisteme de pază și alarmare;
păstrarea valorilor în case de bani nesigure, ușor de deschis sau forțat, depășite tehnic, uzate sau cu sistemele de închidere și asigurare defecte.
Din studiile efectuate cu privire la infracțiunile comise în ultimii ani a rezultat că infractorii au reușit să fure numai din casele de bani care aveau ambii pereți ușor de străpuns, sau care nu au greutatea suficientă îngreunării deplasării acesteia, ori nu sunt fixate în elemente de zidărie sau planșee. Acolo unde au întâmpinat o rezistență mai mare, unul din pereți fiind mai gros, ori cu spațiu dintre pereți umplut cu beton, aceștia au renunțat, infracțiunile rămânând în faza de tentativă.
Au fost situații în care infractorii au furat casa de bani, au transportat-o în locuri izolate și abia după aceea au trecut la spargerea sa cu instrumente uneori rudimentare, care implică producerea de zgomot puternic.
Autorii au folosit cel mai adesea următoarele moduri de operare:
tăierea cu pânza de bomfaier, polidiscul sau aparatul de sudură a buloanelor de la balamale, a zăvoarelor sau a unui colț al casei de bani; smulgerea tablei din nituri, ori șfîcluirea acestora;
tăierea unuia.din pereții laterali cu. cleștele de fierar betonist, gura de lup (balerină); spargerea pereților casei de bani prin forțarea cu diferite instrumente ca: ciocan, daltă, târnăcop, topor, dorn, polidisc;
străpungerea pereților casei de bani, în jurul sistemelor de zăvorâre prin folosirea bormașinii electrice, uneori cu percuție;
folosirea materialelor explozive.
Aceleași moduri de operare se folosesc de obicei și pentru spargerea dulapurilor sau fichetelor metalice, bineînțeles cu păstrarea proporționalitătii între rezistența la penetrare și instrumentul folosit.
c. Spargerea ușilor sau încuietorilor acestora, pentru a pătrunde în locuințe, magazine, boxe, dependințe etc
Forțarea încuietorilor ușilor utilizând instrumente ca: rangă, levier, șurubelniță, dorn etc, dinainte pregătite. Infractorii reușesc în acest mod să smulgă din ușă sau toc încuietorile. Uneori se acționează asupra balamalelor care de regulă nu sunt executate și gândite decât pentru susținerea ușii;
Pătrunderea prin folosirea unor cricuri sau prese;
Pătrunderea prin folosirea cunoștințelor despre proprietățile unui anume sistem de închidere. în această situație autorul cunoaște modalități de deschidere folosite de membrii familiei, uneori foarte simple ca urmare a montării defectuoase a sistemelor. în imaginile de mai jos ilustrez o ușă care a fost deschisă de autor ca urmare a cunoașterii modului de montare.
Imaginea nr. 1 – ușa unei dependințe deschisă de autorul necunoscut ca urmare a cunoașterii modului de montare a broaștei.
Imaginea 2 – sistemul de încuiere poate fi declanșat pentru deschidere prin presarea cu un cui sau obiect ascuțit a pârghiei ce culisează pe zăvor (indicată cu săgeată).
Spargerea ușilor folosind mijloace ocazionale (târnăcop, răngi etc – găsite în imediata apropiere);
Spargerea încuietorilor folosind instrumente de tăiat (bomfaier, clește, patent, polidisc etc) dinainte pregătite. Acestea se folosesc atunci când ușile sunt asigurate cu belciuge, clopote, lanțuri și lacăte, dinainte studiate;
Forțarea încuietorilor cu ajutorul instrumentului denumit „buldozer" care funcționează pe principiul cricului sau al presei;
Folosirea de prese pentru smulgerea sistemului de închidere, în condițiile în care producătorii acestor sisteme nu iau în calcul forțarea lor ci numai descuierea și de regulă siguranțele de fixare a butucilor activi sunt sub-calibrate;
Folosirea forței fizice pentru smulgerea încuietorilor ori îndepărtarea unor panouri din ușă (exemplu – ușile „în tăblii");
Un mod aparte de operare, folosit des de infractori în ultimii ani, este „ruperea butucului sistemului de închidere și asigurare".Acesta este foarte eficient și are următoarele avantaje:
– nu produce zgomot;
– cu un minim de cunoștințe tehnice se realizează foarte ușor;
– instrumentele folosite sunt mici ca dimensiuni și ușor de confecționat;
– timpul de deschidere al sistemului cu această metodă este foarte mic;
– nu se produc pe ușă urme evidente de forțare, care să poată fî ușor observate de locatari/ trecători, în condițiile în care, după deschidere zona ruptă se introduce în locaș și aproape că nu se observă forțarea;
La rupere se pot folosi diverse chei, foarte lesne cheia „franceză" sau alte dispozitive relativ mici, confecționate anume în acest scop, majoritatea cu profilul decupat de forma butucului, înaintea ruperii propriu-zise se îndepărtează/ dizlocă sau rupe șildul, după care urmează ruperea și extragerea zonei exterioare, iar în final acționarea mecanismului de deblocare cu un instrument anume confecționat, instrument ce înlocuiește pârghia de deszăvorâre.
În imaginile de mai jos ilustrez instrumente folosite în acest scop, unele produse cu altă destinație iar altele special confecționate.
Imaginile nr. 3 și 4 – instrumente de forțare a broaștelor și yalelor cu butuc îngropat, găsite asupra unui grup din București în 2003, grup care a acționat pe raza municipiului pitești în lunile februarie – iunie 2003 și cărora le-au fost probate opt spargeri de apartamente
Imaginile nr. 5 și 6 – instrumentar de spargere prin forțarea și ruperea butucului profilul ruptorului.
Imaginea nr. 7 – ilustrează un butuc „îngropat". Săgeata „a" indică locul de unde acesta cedează iar săgeata „b" indică locul de apucare pentru forțare și în care de regulă pot fi găsite urmele instrumentului de rupere.
d. Forțarea ferestrelor sau spargerea geamurilor acestora, ori ale vitrinelor
Pentru realizarea scopului propus infractorii folosesc de regulă următoarele moduri de operare:
forțarea ferestrelor cu instrumente dinainte pregătite (levier, rangă, scoabă ciocan);
forțarea ferestrelor cu mijloace ocazionale găsite la fața locului;
forțarea ferestrelor prin folosirea forței fizice, prin tragerea de ramă, picurar sau împingerea acestora;
spargerea geamului fără amortizarea zgomotului și crearea unui orificiu suficient de mare pentru pătrundere în interior;
spargerea geamului și crearea unui orificiu care să permită ajungerea la sistemul de închidere/ deschidere plasat în interior pe ramă sau ușă, ori pentru a fura din vitrină. Unii infractori sparg geamul vitrinei sau ferestrei prin aruncarea cu piatră de pe trotuar, continuându-și drumul și revenind la orificiu dacă nu au fost văzuți sau auziți. în ultima perioadă infractorii sparg geamurile cu ceramica bujiilor motoarelor auto, aceasta fiind aruncată din apropiere și suficient de dură pentru spargere cu zgomot redus;
spargerea geamului cu amortizarea zgomotului. Infractorii de regulă lipesc pe geam, înainte de a-1 sparge, ziare, hârtie, folie ș.a, cu ajutorul unor substanțe lipicioase, cea mai uzitată fiind vaselina, toate acestea având drept scop amortizarea zgomotului ce se produce la aplicarea loviturilor și căderea bucăților de sticlă. (Foarte eficientă este folosirea benzilor adezive). Uneori apelează la diamante cu ajutorul cărora taie o porțiune mică de geam pentru a ajunge la sistemul de închidere al ferestrei sau ușii ori pentru a fura din vitrine. Infractorul aplică pe sticla ferestrei sau vitrinei o ventuză de cauciuc de modelul celor folosite de instalatorii sanitari sau geamgii, după care, cu ajutorul diamantului taie sticla, aceasta fiind susținută de ventuză pentru a nu cădea și produce zgomot suplimentar;
prin scoaterea geamului din ramă (giurgiuvea, cercevea) sau scoaterea ferestrei/ ușii cu toc, din zid. Acest mod de operare este specific infractorilor ce provin din rândul rromilor.
e. Spargerea zidului, planseului sau podelei
La spargerea zidului infractorii folosesc de regulă următoarele instrumente: răngi, dălți, scoabe, dornuri, bormașini etc. Ca moduri de operare folosite la spargerea zidurilor sau plafoanelor pot fi menționate:
folosirea unei dălți și a ciocanului, unul din instrumente având la capul de bătaie cauciuc pentru a amortiza zgomotul produs de lovituri; folosirea de oțet sau alți acizi pentru corodarea tencuielii și a mortarului dintre/ de pe cărămizi, iar apoi cu un instrument (rangă, șurubelniță, șpaclu sau daltă sunt îndepărtate cărămizile prin înlăturarea mortarului;
folosirea târnăcopului (este instrumentul cel mai des folosit pentru spargerea zidăriei); la spargerea plafonului infractorii pătrund în podul imobilului, de obicei prin lucarne, luminatoare, guri de aerisire sau acoperiș; spargerea plafonului din beton prin găurile cu burghiu și decuparea cu fierăstrăul/ pendularului și mărirea orifîciului cu ajutorul ciocanului și dornului de beton.În cazul spargerii tavanului, la aceste instrumente se poate adăuga o umbrelă care este folosită pentru colectarea resturilor de tencuială ori beton, evitându-se în acest fel producerea de zgomot suplimentar și în special a rezonanței; spargerea pereților laterali la chioșcuri se realizează de obicei prin folosirea acelorași instrumente, cu precizarea că acești pereți pot fi mai ușor de penetrat.
f. Pătrunderea în locuințe sau magazine prin spargerea sau forțarea chepengului
Un alt mod de operare folosit de infractori este forțarea chepengului. Pentru realizarea acestui scop infractorii pătrund mai întâi în beci, prin luminatoare sau ferestre de aerisire, ori în pod. De aici sunt folosite scările, uneori improvizate și cu ajutorul unui corp dur forțează chepengul, încuietoarea sau balamalele acestuia, de regulă nefiind robuste, în condițiile în care sunt dispuse în interior și pătrund în încăperile în care se află bunurile vizate.
g. Furtul din biserici, mănăstiri și muzee
În ultimii ani, datorită unor condiții favorizatoare cum ar fi dezvoltarea turismului și tendința străinilor de a-și investi banii în opere de artă, s-a observat și în țara noastră o recrudescență a furturilor din lăcașurile de cult și muzee.
Infractorii urmăresc să fure atât opere de artă ca picturi, gravuri, statuete ș.a, cât și obiecte de mare valoare artistică sau istorică cu ar fi: cupe potire, cărți vechi, arme de panoplie, documente vechi, candelabre etc. Aceștia comit infracțiuni, de cele mai multe ori, după înțelegerea prealabilă cu turiștii străini ori în complicitate cu acești – furtul la comandă. Se cunosc cazuri când turiștii străini, după o studiere anterioară a unor biserici, mănăstiri sau muzee, sau fixat asupra unor obiecte de preț și apoi au dat comandă unor infractori români, de regulă locali, pentru a le sustrage sau chiar le sustrag ei personal dacă asigurarea lor nu este eficientă.
De cele mai multe ori infractorii au pătruns în aceste locuri cu chei potrivite, ori prin folosirea cheilor originale lăsate de preoți/ călugări ș.a în locuri în care pot fi găsite cu ușurință și la îndemână față de sistemul de închidere (sub preș, pe tocul ușii, sub ghiveciul de flori etc). Alteori aceștia au pătruns chiar prin ușile/ ferestrele lăsate deschise sau neasigurate. Au fost puține cazurile în care infractorii neputând apela la aceste moduri simpliste de operare, au trecut la spargerea ori forțarea încuietorilor, ușilor sau ferestrelor.
Un mod de operare des întâlnit la furturile din muzee este acela al rămânerii în încăperile acestuia, ascuns în diferite locuri, iar noaptea, după comiterea furtului, ieșirea este mult mai lesnicioasă.
3.3 Moduri de operare folosite de infractori la comiterea furturilor prin
chei potrivite
Infractorii pot recurge la folosirea cheilor potrivite pentru: deschiderea caselor de bani, a dulapurilor ori fichetelor metalice; deschiderea încuietorilor speciale (broaște yalle, zeiss, damm); deschiderea broaștelor simple și a lacătelor.
h. Deschiderea caselor de bani, dulapurilor și fichetelor metalice
În toate cazurile când se constată furturi din case de bani, dulapuri sau fichete, iar acestea nu prezintă urme de forțare pe pereții exterior sau uși, rezultă că infractorii s-au folosit de o cheie mincinoasă sau chiar de cheia originală în posesia căreia pot intra prin diferite modalități (sustragerea de la posesor, găsirea acesteia în locurile în care au fost ascunse etc).
Pentru comiterea furturilor infractorii folosesc frecvent metoda obținerii mulajului cheii originale pe diferite materiale ca: plastilină, ceară de albine, parafină, cocă, gips, bandă adezivă ș.a, pe aceste materiale, datorită plasticității lor, rămâne imprimată configurația cheii originale, după care infractorii confecționează o cheie asemănătoare.
Imaginile nr. 8 și 9 – copii fidele ale cheilor. Profilul copiilor urmărește îndeaproape profilul originalelor.
De multe ori infractorii pătrund prin spargere sau chei potrivite în diverse magazine, restaurante etc, cu scopul de a fura obiecte, bani sau alte valori și căutând prin sertare găsesc și exemplare ale cheilor ușilor și încuietorilor, sau de la casa de bani ascunsă într-un „loc sigur" de către casier. Cu această cheie este foarte ușor de deschis ușa casei de bani și să se fure valorile aflate aici. Uneori, aceste chei au fost găsite „ascunse" în glastre cu flori sau cutii de carton lăsate în rafturi sau pe calorifere.
i. Deschiderea încuietorilor speciale (broaște yalle, zeiss, damm ș.a)
Ca și la deschiderea caselor de bani, pentru deschiderea încuietorilor speciale infractorii trebuie să obțină mulaje de pe cheile originale. Urmează confecționarea unor chei potrivite pe care le folosesc la comiterea flirturilor.
Infractorii, pentru realizarea intențiilor infracționale pot procura și un număr oarecare de chei, pentru principalele tipuri de încuietori și apoi le folosesc la comiterea furturilor prin încercări repetate, până când găsesc cheia care, chiar și cu o relativă forțare la rotire, se potrivește. De aici s-a încetățenit denumirea de chei „potrivite". De exemplu – pentru încuietorile tip yalle confecționate la URBIS sunt suficiente cea 28-35 chei diferite pentru a deschide aproape orice încuietoare prevăzută cu asemenea butuc.
Imaginile 10 și 11 – chei cu profil asemănător. Cu oricare din aceste două chei s-a putut descuia un butuc, chiar dacă profilul acestora nu este foarte asemănător și acest lucru a fost posibil ca urmare a jocurilor (lufturilor) existente între piesele acestuia.
În ultimii ani, pentru deschiderea broaștelor tip „yallă" infractorii au confecționat un dispozitiv gen cheie denumit „pontoarcă", formată dintr-o cheie tip yallă obișnuită, căreia i s-a polizat profilul și s-a subțiat grosimea lerei acesteia. La aceasta se adaugă, în momentul folosirii una sau mai multe lame subțiri de oțel, confecționate de obicei din arcurile panglică ale ceasornicelor vechi. Aceste lame sunt prevăzute cu zimți pe o latură, de diverse dimensiuni și înălțimi, care prin încercări repetate se plasează pe verturi și acționează asupra lor la rotire, mizându-se de regulă pe experiența deschiderii, prin simțirea întâmpinării rezistenței la plasarea pe partea activă a vertului și ascultarea zgomotului produs.
Imaginea nr. 12 -păți componente ale unui instrument de deschidere a butucului yalei.
Asemenea yalle se pot deschide fără zgomot și prin injectarea în canalului cheii a unei substanțe inflamabile care, prin aprindere decălește arcurile și verturile și forțarea cu o cheie mincinoasă, de același tip, este mult mai lesnicioasă.
j. Deschiderea încuietorilor simple și lacătelor
Infractorii folosesc de regulă aceleași moduri de operare deschise mai sus, bineînțeles prin efectuarea adaptărilor specifice. La acestea mai adăugăm deschiderea încuietorilor cu ajutorul unui set de șperacle -paspartout, ori a cheilor cu „bărbie" lată. Totuși, cel mai adesea, având în vedere ușurința cu care pot fi tăiat sau smulse belciugele sau lanțurile de care se prind lacătele, ori chiar torțile acestora, infractorii recurg la instrumente de spargere sau tăiere, putând acționa mult mai rapid și sigur.
Lacătele, de regulă, în condițiile în care au devenit din ce în ce mai uzuale, ieftine și construite din materiale cu duritate mică, se pot deschide prin forțarea toartei acestuia față de corp cu o pârghie, sau descuierea acestuia cu folosirea unei sârme cu cârlig, cu ajutorul căreia se apasă fiecare vert și se forțează ușor toarta prin îndepărtare de corp.
3.4 Spărgătorii se „ împrumută"
Lume infractorilor este în permanență evoluție iar hoții se perfecționează pentru a fi mereu cu un pas înaintea polițiștilor. O găselniță interesantă a bandelor se spărgători de locuințe este „închirierea" unui profesionist, căruia i se spune „șplingar", în fața căruia nu rezistă nici o încuietoare și care după ce „operează" dispare și-și primește procentul din „afacere" după câteva zile, uneori prin intermediari care nu știu ce reprezintă suma de bani respectivă.
Până mai de curând șplingarii acționau după tipicul clasic: primeau pontul, urmăreau mișcările membrilor familiei și a locatarilor, uneori prin telefoane repetate pentru a stabili cu exactitate orele în care locuința este goală, verificau programul celor din zonă, iar când totul era stabilit și cunoscut acționau. Membrii bandei au sarcinile împărțite, în timp ce unul forțează ușa ceilalți ocupă pozițiile de gardă, pe hol, în curte, la intrarea în imobil, pe trotuar și lângă mașina cu care au venit și care de regulă este parcată în trafic, în aglomerație sau la ieșirile din spate unde nu pot fi văzuți de persoanele care frecventează intrarea. Legătura dintre infractori se face permanent prin telefonul mobil, sau stații miniaturale de emisie-recepție.
În situația în care grupul constituit nu include hoți cu experiență dovedită se închiriază un șplingar pentru deschiderea încuietorilor. El este dispus să lucreze cu oricine plătește și în funcție de valoarea pontului își negociază comisionul. Profesionistul vine la „obiectiv" întotdeauna numai cu o geantă mică sau borsetă. După ce își face treaba „acoperă locul" înlocuiește butucul rupt, aplică șildul ș.a, pentru a nu se observa ușor forțarea încuietorii și dispare din zonă. La acești „meseriași", care și-au făcut un nume în localitate, se ajunge numai printr-un sistem de relații bine reglementat, în care „țepele" generează excluderea grupării respective de pe „piață" și intolerarea acestora în mediile respective.
După evaluarea prăzii șplingarii își primesc partea prin intermediari și aceasta este marea problemă a polițiștilor. în condițiile în care zăbovesc la locul faptei foarte puțin (minute sau chiar secunde) nu transportă bunuri furate, oricând pot scăpa de geanta sau borseta în care țin sculele, negocierile pentru comision și primirea acestuia se face în cerc foarte restrâns și dacă se încearcă folosirea ca martor a unui asemenea infractor care apelează la serviciile meseriașului, acesta nu este credibil. Dacă nu sunt prinși în flagrant sunt foarte greu de prins și de dovedit activitatea lor.
În situația în care întâlnesc o încuietoare ce nu poate fi descuiată, sau ușă care să nu o pot sparge se ambiționează și tot o dau gata. De regulă trusa acestor spărgători include:
– butuci falși;
– „oarbă" și
– „ruptor".
Ruptorul, care este universal, presează partea exterioară în momentul în care aceasta poate fi apucată. O simplă rotire este suficientă pentru ca butucul să se rupă de la mijloc, unde de regulă se află orificiul de fixare al acestuia în broască. Prima parte este înlăturată după care în canal este introdus un butuc fals cu mâner, care acționează ca o cheie. în timp ce casa este scotocită, hoții pun „de ochii lumii" un alt butuc în orificiu, ca să nu dea de bănuit trecătorilor. Nici la plecare nu dau de bănuit, obiectele furate fiind de regulă mici ca dimensiuni și valoroase (aur, bijuterii, bani, obiecte de patrimoniu șa.).
-CAPITOLUL 4-
CATEGORII DE URME ALE
INSTRUMENTELOR DE SPARGERE
4.1. NOȚIUNI GENERALE
În practica judiciară majoritatea infracțiunilor de spargere sunt comise prin folosirea de instrumente și dispozitive diverse pentru a înlătura diferitele obstacole ce asigură bunurile pe care autorul intenționează să le sustragă.
Pentru înlăturarea acestor "obstacole" se folosesc instrumente și dispozitive variate de natură să le facă inoperante sau să le afecteze funcționalitatea.
Deseori infracțiunile sunt comise după ce mai întâi aceste sisteme de siguranță sunt înlăturate. De aceea, la fața locului vom descoperi de mai multe ori urme ale acestor instrumente sau dispozitive care devin astfel obiecte creatoare de urme.
Conform legilor generale ale fizicii clasice, două obiecte care interacționează între ele, exercită unul asupra celuilalt forțe de sens contrar. Aplicând această teorie în practica criminalistică putem conchide că atunci când obiectul creator (dispozitiv, instrument) acționează asupra obiectului primitor, și acesta din urmă acționează asupra primului cu o forță de sens contrar. Deci caracteristicile generale și individuale ale dispozitivului sau instrumentului creator se vor regăsi ca formă, amplasare etc. în masa obiectului primitor.
La utilizări repetate a instrumentului sau dispozitivului de spargere, în funcție de consistența, duritatea și forma obiectului primitor se va modifica și forma instrumentului, precum și a elementelor sale de individualizare.
În denumirea generică de „instrumente" se includ toate uneltele, sculele, aparatele și orice alte obiecte care servesc la săvârșirea unei infracțiuni de spargere.
Din practica criminalistică a rezulatat că cel mai des utilizate sunt următoarele instrumente: clești, ciocane, cuțite, topoare, șurubelnițe, ferăstraie, răngi, leviere, chei fixe și mobile, foarfeci, scule de montare-demontare.
După procesul de formare, urmele instrumentelor de spargere pot fi: urme statice și dinamice, urme de suprafață și de adâncime. In general ponderea o dețin cele de adâncime dar mai ales cele de natură dinamică (vezi capitol 2).
4.2. MODUL DE FORMARE ȘI DESCRIEREA URMELOR
Forma urmelor create de instrumente depinde de următorii factori: felul instrumentului folosit, procedeul utilizat, natura suportului asupra căruia s-a acționat sau a materialelor în care au fost ambalate.
După modul de acționare, urmele instrumentelor pot fi create prin: lovire, apăsare, tăiere, înțepare, frecare-alunecare, ardere sau topire, prin detașarea unor fragmente din instrumente sau urme lăsate de chei potrivite. Mai des întâlnite sunt urmele create prin apăsare (forțare), frecare și tăiere.
4.2.1. Urmele formate prin apăsare
Urmele mai frecvent întâlnite la fața locului sunt cele de apăsare, numite și „de forțare". In general, acestea sunt urme statice și de adâncime, reproducând profilul exterior al instrumentului folosit.
Instrumentele care pot fi folosite la forțarea ușilor, ferestrelor dulapurilor, sertarelor sunt foarte variate iar urmele acestora se întâlnesc pe cele mai diverse obiecte (din lemn, metal, zidărie) ete.
Foto nr. 1 Levier
De obicei, aceste urme rămân în locul de îmbinare (încheiere) și în crăpăturile unor obiecte, în locurile de asamblare a anumitor piese (broaște, foraibăre, cârlige) precum și în locurile de presare cu diferite matrițe.
În cazul când suportul este mai rezistent decât instrumentul folosit (sticla, lemnul uscat) nu se pot crea urme de adâncime care să redea forma obiectului creator. Este vorba de efectul așa-zisei „plasticități relative" a obiectului primitor care nu reține complet detaliile părții exterioare a instrumentului folosit.
4.2.2. Urmele formate prin frecare-alunecare
Ca urmare a forțării diverselor obstacole, instrumentele folosite pot lăsa urme de frecare-alunecare, care au un caracter dinamic, fie de adâncime, fie de suprafață, de deformare sau de distrugere parțială a materialului.
În cazul unor asemenea urme, nu se poate imprima forma exterioară a instrumentului folosit dar caracterul dinamic al urmei din care rezultă striațiile constituie un alement important în identificarea traseologică individuală.
La descoperirea unor astfel de urme se impune cu necesitate fixarea cât mai rapidă a aspectului lor, întrucât cu trecerea timpului, neregularitătile din urmă se pot deforma (în cazul lemnului) sau astupa ori oxida (ca urmare a cționării factorilor externi).
Urmele formate prin frecare-alunecare sunt tipice în cazul forțării sistemelor de încuiere-descuiere cu chei potrivite ori șperacle. Introducându-se în sistemul de încuiere o cheie potrivită ori un șperaclu, prin rotirea acestora se acționează altfel decât cu cheia originală pe verturi sau pe celelalte mecanisme , formându-se unele urme specifice, sub formă de zgârieturi. în astfel de siuații, cu ocazia cercetării la fața locului nu se fac încercări (probe) cu cheia originală în sistemele de încuietori, întrucât se pot distruge sau deteriora urmele create de cheia potrivită ori de șperaclu.
Foto nr. 2
O formă atipică de urme de frecare o constituie și cele rezulate din pilire, care se găsesc de regulă, pe obiecte având o grosime redusă (verigi de lacăt, cârlige, siguranțe). Acestea sunt, în general, urme dinamice, de profunzime, care nu redau caracteristicile proprii ale suprafeței obiectului creator.
4.2.3. Urmele formate prin tăiere
Urmele de tăiere sunt dinamice și se datoresc acțiunii instrumentului tăietor. Prin tăiere, în urmă se reproduce microrelieful exterior al tăișului și al părților laterale ale intrumentului folosit1.
Calitatea acestor urme este condiționată de natura materialului obiectului primitor.
Cu cât acest material este mai plastic, cu atât mai mult se reproduc în urmă particularitățile fine ale tăișului instrumentului, ceea ce permite ca ele să facă obiectul valorificării prin examinările criminalistice.
Foto nr. 3 Clește
O variantă a acestei categorii de urme o constituie cele create prin tăierea cu ferăstrăul (pentru metale sau lemn). Oarecum asemănătoare sunt și urmele create de burghie și sfredele, care în acțiunea lor de înaintare în obiect produc detașări de material din acesta. Folosirea burghielor pentru forțarea diverselor obiecte este întâlnită mai ales la desfacerea sistemelor de încuiere-descuiere de la uși, ferestre, dulapuri metalice sau din lemn, ori la detașarea unor părți din anumite obiecte.
1Iakubovskaia, Unele aspecte ale identificării urmelor de tăiere, în "Probleme de medicină judiciară și criminalistică", voi I, Ed. Medicală, București 1964
În imaginea de la foto nr. 4 sunt ilustrate câteva din obiectele găsite în trusa unui infractor, spărgător de locuințe.
Foto nr. 4
Alături de clește, cheie franceză și cheia reglabilă se remarcă "ruptorul" care este un ansamblu mecanic ce folosește principiul transformării mișcării de rotație în mișcare de translație prin intermediul mecanismului "șurub-piuliță". în acest sens se înfiletează capătul unui șurub conic în firungul yalei iar prin înfîletare se forțează siguranța până când se rupe din zona de degajare și acțiune a camei.
4.2.4. Urmele formate prin ardere și topire
Urmele de ardere și topire produc reacții de natură chimică sau fizică pe alte obiecte, determinându-le și schimbarea stării interne. Identificarea este posibilă întrucât în fiecare obiect sunt reprezentate și reflectate toate corpurile și fenomenele care acționează asupra lui.
4.2.5. Urmele formate prin lovire
Cu un anumit instrument (ciocan, rangă, topor, cuțit, clește, etc) obiectul poate fi lovit formându-se o urmă de suprafață sau de adâncime, în funcție de natura materialului primitor, care va reda, în general, mai mult sau mai puțin fidel, aspectul instrumentului folosit ori al unei părți din acesta.
Concomitent cu lovirea unui obiect se produce și un fenomen de frecare-alunecare (aspectul dinamic al urmei), moment în care pot fi imprimate urme striații pe obiectul primitor, în condițiile în care acesta este mai moale decât instrumentul. Aceste urme striații nu redau aspectul general al instrumentului creator, dar prin forma lor au o deosebită valoare de identificare în procesul examinărilor traseologice.
În funcție de natura instrumentului folosit, forma urmei de lovire poate fi diferită. Când se lovește cu tăișul unui topor vor apărea despicări în obiect mai puțin sau mai mult adânci, în funcție de intensitatea loviturii și duritatea obiectului. Urma loviturii executate cu o rangă sau un ciocan va avea un aspect relativ plat, reținând o parte din caracteristicile exterioare ale obiectului creator.
4.2.6. Urmele formate prin înțepare
În cazul când se folosesc instrumente care acționează cu o anumită suprafață utilizabilă (andrea, vârfuri de șurubelniță, de cuțit, de pilă, de tirbușon, ace), se creează așa-zisele urme de înțepare. Acestea sunt urme de adâncime ce nu redau prea multe detalii ale instrumentului care să ajute la identificarea lui. Urmele formate prin înțepături pot fi găsite pe diferite suporturi, cum ar fi: lemn, metal, zid.
4.2.7. Urmele create de chei potrivite
Urmele lăsate de cheile potrivite pe componentele de închidere și asigurare se formează prin frecare-alunecare și poartă caracteristicile generale și individuale ale flancului de lucru al cheii.
Încuietorile simple se caracterizează prin acționarea directă a cheii asupra zăvorului. Cheile se diferențiază între ele prin profilul variat al bărbiei, decupat similar și în capacele mecanismuiui încuietorii, pentru a nu permite introducerea unei chei cu un alt profil.
Flancul de lucru al cheii acționează suprafața zăvorului care este prevăzut cu un arc pentru menținerea sa pe poziție. Alte tipuri de construcție mai recentă, folosesc chei drepte, care se diferențiază între ele prin șanțul de ghidaj situat la înălțimi diferite. Dintre lacăte cel mai simplu este cel cu șurub, având cheia tubulară cu profilul pătrat sau triunghiular.
Toate aceste încuietori prezintă însă un grad redus de siguranță, putând fi ușor descuiate cu șperacle confecționate din sârmă, introduse prin profilul sârmos din capac, profil care la rândul său poate fi lărgit cu un obiect dur.
Încuietorile cu opritori, cunoscute sub denumirea de broaște "Wertheim" au avut și au o mare răspândire atât sub forma îngropată cât și aplicată. Caracteristicile acestor încuietori sunt determinate de prezența deasupra zăvorului a unui număr de opritori (verturi) ce sunt de regulă patru, care împreună cu zăvorul sunt dispuse simetric la broaștele pentru uși și asimetric la cele îngropate pentru dulapuri și lacăte. Astfel broaștele cu patru verturi dispun de cinci flancuri de lucru, respectiv patru ale verturilor și unu al zăvorului, dispus simetric. Bărbiile cheilor sunt confecționate cu flancurile de lucru simetrice, corespunzător dimensiunilor verturilor, putând astfel acționa mecanismul din ambele părți. La broaștele pentru dulapuri, sertare etc, unde nu este necesară acționarea pe ambele părți, numărul verturilor este mai mic, de regulă trei, iar la lacăte, pentru o mai mare siguranță, numărul verturilor variază între cinci și nouă. Pentru o și mai mare siguranță, cheile dispun de un canal pe o latură a bărbiei, care diferă pozițional de la un model la altul, iar cele pentru sertare au canal central în tija lor, fiind confecționate pe trei mărimi. La lacăte cheile au bărbii duble, fiind prevăzute și cu profile longitudinale de diverse forme și mărimi, tăiate corespunzător și în firungul lor.
Foto nr. 5
Foto nr. 6
Pe piață au apărut ca răspuns la metodele infractorilor noi sisteme de încuiere; dintre cele mai răspândite sunt cheile lamelare duble pentru siguranțe cu două serii de știfturi dispuse pe poziții
contrare. Pentru acționarea acestora este necesară acționarea simultană pentru alinierea la suprafața cilindrului rotitor. De asemenea siguranța cu patru rânduri de știfturi sau verturi prezintă un grad mai mare de siguranță față de cele clasice, depinzând totuși de ansamblul constructiv în care se integrează.
Încuietorile cu cilindru sau butuc (pe știfturi) sunt cele mai răspândite, dat fiind gradul ridicat de securitate. Variabilitatea modelelor cheilor este mult mai mare decât la încuietorile simple ori cu opritori, deci și posibilitatea de deschidere cu chei potrivite este mai mică. Principiul de lucru al acestor încuietori constă în prezența unui cilindru în care este dispus canalul cheii, având un profil variat. In cilindru sunt prevăzute, de regulă, cinci orifîcii, unde sunt introduse cinci știfturi de dimensiuni diferite, în funcție de modelul cheii, contraștifturi, resorturi, furcă de acționare cu resorturi, siguranțe elastice.
Foto nr. 7 Yală demontată
Descuierea acestor siguranțe se face folosind chei potrivite, pontoarcă etc.
Foto nr. 8 Pontoarcă
Folosirea cheii potrivite creează pe suprafața conică a știfturilor striații datorită banurelor create prin decupare, în sensul de introducere al cheii.
Foto nr. 9 Știft
De asemenea, folosirea instrumentului numit "pontoarcă" produce pe orificiile cilindrului rotitor și suprafața conică a știfturilor striații. Pontoarcă se compune dintr-o cheie căreia i s-au polizat profîlele, prevăzută cu un canal în care se introduce un "pieptene" metalic ce folosește la împingerea știfturilor și eliberarea cilindrului rotitor. Pieptenele metalic este confecționat în funcție de distanța dintre orificii.
Foto nr. 10 Cilindru rotitor
Știfturile, la introducerea cheii în flrungul siguranței, se aliniază la nivelul suprafeței exterioare a cilindrului iar când cheia este scoasă din cilindru, cad în canal. La capătul cilindrului se află o placă ce se introduce în ochiul zăvorului, la răsucirea cilindrului decuplând zăvorul.
Foto nr. 11 Cilindru al unui sistem de
încuieredescuiat cu "pontoarcă "
Cilindrul este introdus într-un corp, dispunând la rândul său de cinci orificii simetrice cu cele amintite, în care sunt introduse, de asemenea, cinci știfturi și cinci resorturi (vezi foto nr. 7). Când cheia este scoasă din canal, resorturile împing știfturile din corp în cilindru și ocupă astfel spațiul dintre suprafața corpului și a cilindrului, nedându-i posibilitatea să se răsucească în corp. Incuietorile speciale sunt destinate nu numai caselor de bani, cât și ușilor, principiul de funcționare fiind similar.
4.2.8. Urmelor materiale create prin detașarea unor fragmente din instrumente
În timpul executării operațiunilor de lovire, apăsare, alunecare, frecare, tăiere, înțepare, etc, din instrumentele folosite se pot desprinde fragmente de diferite forme și dimensiuni. Aceste fragmente se găsesc, de regulă, în locul unde s-a acționt cu instrumentul sau în imediata lui apropiere. Ele prezintă importanță prin faptul că duc la identificarea instrumentului prin efectuarea unor examinări traseologice.
4.3. DESCOPERIREA URMELOR
Urmele instrumentelor se caută pe macanismele de închidere-deschidere, pe uși, ferestre, case de bani, dulapuri, sertare, autoturisme, sigilii, vagoane de marfa, containere și alte obiecte pe care se presupune că se pot găsi.
Urmele instruementelor pot fi descoperite atât prin observarea cu ochiul liber, cât și cu ajutorul unor mijloace optice (lupe, microscop de buzunar), sau, după caz, folosindu-se surse de iluminare.
În timpul căutării acestor urme nu se umblă cu mâna pe obiectele purtătoare, deoarece există pericolul distrugerii particulelor mici de materie rămase pe ele sau a altor urme.
O deosebită atenție trebuie să se acorde descoperirii fragmentelor din instrumentele folosite, chiar pe un perimetru mai întins, care pot ajuta la determinarea obiectelor creatoare din care provin. De asemenea, în câmpul infracțiunii și pe căile de acces este necesar să fie căutate cu insistență înseși instrumentele creatoare de urme, fără de care nu se poate face identificarea.
4.4. MIJLOACE TEHNICE DE EXAMINARE
În efectuarea expertizelor de acest gen, de regulă, se folosesc:
a. Dispozitive optice
– lupa – poate fi de orice categorie și mărime, monoculară sau
binoculară;
– microscopul monocular, binocular sau stereomicroscopul SM. Practica expertizei a demonstrat că, în general, pentru examinarea separată a urmelor formate prin folosirea instrumentelorde spargere este necesară o mărire cuprinsă între 10-100 de ori. Nu sunt excluse și măriri mai mari, dar câmpul de examinare cuprins în obiectivul microscopului este prea mic și, de cele mai multe ori, din această cauză, nu este edificator.
Foto nr. 12
– microscopul comparator "Leitz – Weltzer" – este folosit pentru examinări comparative a diferitelor câmpuri de striații create de profilele instrumentelor de spargere.
Foto nr. 13
O importanță deosebită o au mijloacele moderne de examinare, prin folosirea unui cablu optic cu lungimi până la 10 m ce permite examinarea microurmelor la fața locului, precum și a unui factor de mărire superior, până la 1000 de ori.
Foto nr. 14
Acest sistem Hl-SCOPE prezintă deosebite avantaje legate de manevrabilitate, fiabilitate, ușurință în exploatare.
Pentru acest sistem se pot adapta și tehnici de calcul pentru procesarea imaginii și realizarea examenului comparativ.
Foto nr. 15
Aparatul fotografic – se folosește cel de tip profesional, cu mare putere de recepție și cu inele sau burduf necesare unei măriri fotografice direct pe negativ. Uneori, când striațiile nu sunt deosebit de fine, mărirea fotografică este suficientă realizării unei examinări comparative optime.
b. Dispozitive de palpare
– Profilograful (profilometrul). In țara noastră s-au făcut, încă din 1969, cercetări cu profilografele "Perth – O – Meter" și "Talisurf iar în 1971 s-a realizat prima expertiză a striațiilor.
Profilograful se compune din: sistem de palpare, cap de măsurat, parte electrică, dispozitiv de înregistrare grafică, dispozitiv de control circumferential, punte de lucru și etaloane de control.
Principiul de funcționare este următorul: vârful palpator efectuează o palpare mecanică a geometriei suprafeței. Mișcările vârfului palpator acționează un dispozitiv electromecanic care transformă aceste mișcări în variații ale unei mărimi electrice.
Sistemul de palpare are un ac din diamant sau safir, în formă de con, piramidă ori semisferă. Vârful palpator alunecă pe suprafață cu ajutorul unei patine în care este montat. Se pot măsura adâncimi până la 0,25 mm, viteza de palpare fiind de 0,6 mm/s. Se pot măsura opt grupe de mărimi, astfel simultan înălțimea asperităților (R. m) și a adâncimilor (R. o), separat R. m., separat R. o., adâncimea de netezire (CG), înălțimea medie a asperităților (R. z.), înălțimea medie a asperităților și adâncimilor (media rugozităților -R. s.), cota de portantă macro și cota de portantă micro.
Măsurarea se face automat și este redată în câteva secunde, pe scala aparatului, de către instalația electronică de calcul, în același timp redându-se automat și diagrama profilului care poate fi amplificat (spre o ușoară vizare cu ochiul), pe orizontală (20… 200 de ori) sau pe verticală (400… 100.000 de ori).
– Striagraful. Aparat derivat din profilograf, conceput special pentru a fi utilizat în cercetările criminalistice, în primul rând pentru analiza urmelor lăsate de unelte și de gloanțe, reprezentând atât un nou mijloc, cât și o nouă metodă de examinare științifică a urmelor.
Primul striagraf a fost construit în 1950 și utilizat la urme plate și relativ mici, cum sunt cele lăsate de instrumentele obișnuite, apoi a fost perfecționat și adaptat pentru analiza urmelor striatiilor de la gloanțe.
– Trasorul de striații (trasograful). Dispozitiv care permite crearea de striații experimentale.
Multe din instrumente ce pot fi folosite la comiterea faptelor penale (cleștele, foarfecele, ghilotina, pânzele circulare de freze, etc.) au falei de tăiere montate cu unghiuri fixe, cu care, prin folosire, creează striații în aceleași unghiuri. Alte instrumente (dalta, cuțitul, toporul, securea, cuțitul de strung, sfredelul, levierul etc.) pot crea striații cu profiluri diferite, în funcție de unghiul de înclinare al acestor lame și pârghii în locul de impact cu suprafața atacată. Obținerea urmelor experimentale cu aceste instrumente trebuie să se facă în condiții cât mai apropiate de cele în care au fost lăsate minele de la fața locului. In acest scop se montează într-un dispozitiv care le înclină din 5 în 5o .
4.5. INTERPRETAREA URMELOR
Prin interpretarea urmelor se pot obține date și indicii referitoare la:
Instrumentul utilizat. Forma și aspectul urinei pot indica felul instrumentului creator. Așa, de exemplu, după profunzimea și dimensiunile unei urme create în lemn, se poate aprecia dacă s-a folosit un topor, ferăstrău sau un alt instrument tăietor. De asemenea, în cazul unei urme de secționare în obiecte metalice este posibil să se stabilească dacă urma a fost creată prin folosirea pânzei de bomfaier sau a unui aparat de tăiere prin topire. După urmele lăsate de intstrumente pe materialele în care au fost ambalate (hârtie, materiale textile, lemn, plastic) se pot trage concluzii cu privire la dimensiunile, felul și genul instrumentelor, caracteristicile sau partcularitățile lor.
Atunci când la fața locului este găsit un instrument de spargere care prezintă elemente ce atestă o folosire recentă, faptul a fi de natură să conducă la presupunerea că există și urmele create de el în câmpul infracțional, ceea ce impune căutarea lor.
Interpertarea urmelor trebuie făcută în raport cu dinamica lor, urmărindu-se efectul obținut prin crearea acestora. Sunt situații când astfel de urme sunt create intenționat, în scopul de a deruta organele de cercetare.
Procesul interpretării urmelor create de instrumente trebuie înțeles nu numai în sensul identificării acestora, ci și în cel al stabilirii modului cum s-a acționat cu ele. Astfel, nu este suficient să se stabilescă că la tăierea toartei unui lacăt s-a folosit un clește, ci este necesar să se arate, de pildă, că știrbitura din gura fălcilor cleștelui se putea produce numai în anumite condiții de folosire a lui.
Acțiunile înteprinse de făptuitor. Existența la locul săvârșirii faptei a unei anumite categorii de urme create de instrumente poate ajuta la determinarea modului de operare, inclusiv a condițiilor în care făptuitorul a putut comite fapta. Astfel, prezența urmelor de lovire, care presupune producerea unor zgomote, indică fie că în apropiere nu s-au aflat alte persoane care să se sesizeze de acestea, fie că existau alte surse sonore, mai puternice, ce acopereau zgomotele instrumentului folosit. De asemenea, prezența unor urme de instrumente într-un anumit loc poate oferi uneori date care să ducă la concluzia că, de fapt, este vorba de o înscenare. De exemplu, existența unor urme de pilitură metalică în interioarul încăperii de la ușa căreia ar fi fost tăiat lacătul dovedește că operația de tăiere nu s-a făcut în exterior sau că pilitura a fost pusă în acel loc și deci nu s-a produs o spargere.
– CAPITOLUL 5 –
ETAPELE SI PROCEDEELE EXAMINĂRII
CRIMINALISTICE A URMELOR
INSTRUMENTELOR DE SPARGERE
5.1. ETAPELE EXAMINĂRII CRIMINALISTICE
Procesul examinării criminalistice a urmelor instrumentelor de spargere se realizează printr-o succesiune de activități, care, în final, coroborate, pot duce la identificarea făptuitorului și a obiectelor folosite de acesta la săvârșirea infracțiunii, precum și la tragerea lui la răspundere penală.
5.1.1. Examinarea separată
Reprezintă faza statică a examinării și are în vedere atât urmele în litigiu, cât și cele experimentale. De regulă, examinarea începe cu relevarea caracteristicilor generale ale urmei în litigiu, fiind continuată cu evidențierea caracteristicilor individuale. O atenție deosebită trebuie acordată modului de creare a urmei în litigiu, pentru ca la obținerea urmelor experimentale să fie respectate aceleași condiții.
În această etapă sunt stabilite și mijloacele tehnice care vor fi folosite, precum și experimentele ce se impun a fi efectuate în raport cu natura instrumentului.
Foto nr. 16
Foto nr. 17
Foto nr. 18
Tot în această etapă se execută fotografierea la scară sau microfotografierea urmelor, atât în ansamblu, cât și individual, microfotografierea caracteristicilor individuale ale urmelor și interpretarea mecanismului de creare a lor de către instrument.
Când se prezintă instrumente bănuite, acestea vor fi examinate: mai întâi pentru a se vedea dacă nu poartă particule din obiectul primitor, și numai după aceea pentru a se determina care dintre ele a creat-o.
În cazul urmelor de lovire se examinează fiecare urmă de lovire în parte, executându-se măsurători, schițe mulaje, fotografii de ansamblu și de detaliu.
În cazul urmelor formate prin înțepare se stabilesc: mecanismul creării urmelor, succesiunea lor, scopul urmărit (deblocarea zăvorului yalei, crearea spațiului necesar pentru introducerea altui instrument, detașarea unei bucăți de material etc) caracteristici generale și individuale ale urmelor.
Când examinarea suprafețelor interioare ale canalului nu este posibilă după efectuarea microfotografiilor și mulajelor, acestea se pot secționa transversal în vederea examinării pereților interiori, tară însă a se distruge particularitățile individuale.
Examinarea separată a urmelor formate prin ardere sau topire, se face, de regulă, la fața locului deoarece caracteristicile generale și individuale se pot stabili cu mai multă exactitate în contextul împrejurărilor de fapt.
Pentru stabilirea caracteristicilor generale și individuale se are în vedere determinarea următoarelor situații:
– dacă urmele de topire au determinat arderea, se caută sursa de căldură și se demonsrează că era capabilă să producă topirea respectivă (sudura, supraîncălzirea conductorilor electrici);
– dacă arderea a determinat topirea ori ele s-au produs împreună. În această situație, se analizează în ce măsură conținutul urmei de topire este omogen sau cuprinde și alte materiale rezultate din ardere;
– dacă urmele de topire s-au desprins din obiectul de la care provin sau se prezintă numai ca o deformare a acestuia. La obiectele din fier, sticlă și din materiale plastice, urma de topire produce, de regulă o ondulare și netezire a marginii materialului.
Examinarea încuietorilor începe, de fapt, la fața locului, unde expertul criminalist are posibilitatea să constate modul în care a fost forțată încuietoarea. Se execută fotografiile de ilustrare, se stabilește starea încuietorii așa cum a fost găsită, fiind interzisă experimentarea la fața locului a funcționalității ei. Utilizarea ulterioară a cheii încuietorii nu este admisă. Trebuie căutate urme de pilitură pentru a se constata dacă autorul a avut la îndemână mai multe chei sau le-a ajustat la fața locului. Vor fi căutate chei uitate, fragmente ale acestora ori ale instrumentelor.
Modul concret în care a fost forțată o încuietoare se stabilește în laborator. Expertul efectuează examenul tehnic al încuietorii, pentru a stabili eventualele defecțiuni și gradul de uzură, urmele create de instrumente (chei, șperacle, ace de oțel, etc), fragmente de intrumente rămase din încuietoare. Aceste operații se execută concomitent, pe măsura demontării încuietorii. Examenul este coroborat și cu cel al cheilor uzuale sau false.
5.1.2 Examinarea comparativă
Are drept scop verificarea corespondențelor dintre urmele în litigiu și urmele create experimental. Poate fi realizată direct cu mijloace optice sau fotografice și are ca obiect stabilirea continuității liniare. In această etapă se mai realizează și compararea diagramelor reliefului sau mărimilor, măsurate la profilograf.
La examinarea optică prin microscop, uneori, poate să nu apară amplitudinea striațiilor, ele relevându-se ochiului ca fiind plate și deci cele care au aceleași dimensiuni pe orizontală, nu și pe verticală, sunt redate ca identice. înclinarea deosebită a luminii sau intensitatea ei diferită, poate, de asemenea, să ducă la iluzia că două striații diferite ca înălțime ar fi identice. în plus, la granița dintre clar și obscur nu se poate distinge și examina striațiile și foarte fine.
Foto nr. 20
Aceste împrejurări solicită din partea expertului, pe lângă o bogată practică, și o atenție deosebită.
De aceea, se recomandă corelarea examinării optice cu examinarea comparativă a conturului striațiilor cu profilograful, metodă ce are limitele ei, mai ales în cazul urmelor lăsate de unelte, în care, adesea, grosimea foarte mică a materialului primitor duce la deformarea suprafeței primitoare. De aceea, expertul va selecta zone clare și plate care să permită atât examinarea contururilor, cât și cea microscopică.
Pentru a obține diagrame cât mai lizibile, cu ajutorul profilografului, se fac amplificări ale asperităților și șanțurilor de 10 ori pe orizontală și de circa 100 de ori pe verticală. Dacă urma este mai ingustă, se poate face o amplificare pe orizontală și mai mare. Pentru ambele categorii de urme, amplificările orizontale și cele verticale se fac în aceleași condiții.
Uneori, urme descoperite în locuri diferite sunt comparate în scopul de a se constata dacă au fost produse de același instrument; în asemenea cazuri, deși urmele sunt produse de același instrument, pot avea totuși adâncimi diferite, determinate de duritatea materialului primitor sau de forța cu care s-a acționat, iar profilograful poate identifica cu mai multă exactitate identitatea contururilor urmelor. Nu trebuie să se uite că variația înclinării instrumentului creator determină striații cu un alt profil. Se vor face măsurători repetate cu devierea palpatorului de la o zecime până la 1 mm.
Întrucât palpatorul calcă pe o linie cât un fir de păr de-a curmezișul striațiilor este necesar ca, în funcție de mărimea și finețea striațiilor, să se facă 3-4 sau 9-10 măsurători, deviind palpatorul – la fiecare măsurătoare începută dintr-o margine – câte 1-2 zecimi de mm sau 1 mm, după caz.
În cazul urmelor de ardere și de topire examinarea comparativă se realizează cu privire la conținut, cînd se compară caracteristicile fizico-chimice cu cele ale obiectului de la care au provenit ori cu diagramele și spectrele etalon. Se face o comparare cantitativă între particulele topite sau detașate și porțiunea absentă din obiect.
Examinarea comparativă a încuietorilor cu yale se realizează între caracteristicile individuale descoperite de expert pe suprafețele de lucru ale mecanismului și cele realizate în mod experimental cu ajutorul cheilor bănuite a fi fost folosite la comiterea faptei.
Activitatea de examinare comparaivă, cu ajutorul microscopului, a stiațiilor, presupune multă competență și o respectare riguroasă a acelorași condiții de lucru (unghiul de înclinație și cel de dirijarea surselor luminoase, diafragma în procesul fotografierii).
5.1.3. Obținerea modelelor pentru comparație
Materialele sau modelele de comparație adecvate constituie una din condițiile "sine qua non" pentru reușita procesului de identificare criminalistică.
Deși determinarea volumului materialelor de comparație și a calității acestora se apreciază de către specialist, procurarea lor revine organului judiciar.
Materialele de comparație se compun din obiecte de la care se presupune că provin urmele incriminate, impresiuni ale acestora sau mostre de referință.
La delimitarea caracteristicilor generale de cele speciale, a celor necesare de cele întâmplătoare, se va lua în considerație și geneza obiectului: obiecte din natură, obiecte confecționate artizanal și obiecte industriale.
Modelele de comparație trebuie să îndeplinească următoarele condiții1:
– să existe certitudinea că provin de la un anumit obiect sau persoană;
– să fie apte pentru examenul comparativ.
În procesul de examinare este absolut necesar să se țină seama întotdeauna de următoarele reguli2:
– obiectele supuse examinării cuprind elemente caracteristice
relativ neschimbătoare și caracteristice relativ schimbătoare;
– fiecare element caracteristic care stă la baza examinării trebuie studiat în mișcare;
– examinarea obiectelor se face folosind atât analiza cât și sinteza;
– examinarea se face prin cercetarea comparativă a urmei cu modelul de comparație.
Modelele pentru comparație se execută cu instrumentele care se presupune că au lăsat urmele în litigiu (cele găsite la fața locului sau cele ridicate de la persoana suspectă).
1"Curs de tehnică criminalistică", voi. I, Academia de Poliție A. I. Cuza, 1990
2E. Stancu, "Criminalistica", București, 1991
Realizarea modelelor experimentale se face, de regulă, pe suporturi asemănătoare cu cele pe care au rămas urmele la fața locului și prin același mecanism.
În anumite situații, când modelele pentru comparație se creează cu instrumente de tăiere (confecționate din metal), pentru a se evita producerea unor noi modificări pe lama acestora, probele experimentale se iau la început pe un suport moale (plastilină, ceară, plumb etc), în scopul stabilirii poziției și unghiurilor sub care s-a acționat cu instrumentele la fața locului, iar în fînal pe un suport asemănător celui purtător al urmei în litigiu.
Modificări se pot produce mai ales în probele așa zise "libere" și denumite "preconstituite", adică la cele care au luat naștere înainte sau după comiterea faptei ori ivirea litigiului tară legătură cu cauza cercetată.
În examinările de identificare criminalistică se folosesc și așa numitele probe constituite, reprezentând urme create cu obiectele de verificat înainte de organul judiciar. Producerea unor asemenea urme se realizează după anumite reguli elaborate de știința criminalistică aplicându-se tehnici de lucru specifice. Una din modalitățile de obținere a urmelor este experimentul – de unde și denumirea de "probe experimentale".
Prin experiment se urmărește reconstituirea împrejurărilor în care s-a format urma în litigiu, inclusiv a diferiților factori externi, care au putut interveni. Aceștia se pot deduce din examinarea urmei, respectiv din caracteristicile obiectului căutat reflectate în urmă. Când stabilirea împrejurărilor nu este posibilă, se vor repeta experimentele prin schimbarea condițiilor.
Efectuarea experimentului în câteva variante este impusă și de necesitatea verificării constanței caracteristicilor obiectului care a creat urma.
O reconstituire sau reeditare exactă a împrejurărilor din momentul comiterii faptei, nu este pe deplin posibilă. Cum ar fi în cazul expertizelor grafice, chiar dacă instrumentul scriptural, suportul și poziția scriptorului sunt aceleași, dispoziția, starea emoțională a persoanei sunt diferite.
Astfel, tulburarea în care se află cel care a săvârșit o agresiune sau trece printr-o situație conflictuală de genul violențelor familiale, se reflectă cu destulă fidelitate în scrisul executat într-un asemenea moment.
Problema reproducerii condițiilor nu trebuie însă absolutizată, un factor important pentru exacta definire a caracteristicilor obiectului creator este obținerea unei fidelități maxime a reflectării sale în urmele ce vor servi pentru comparație.
Din punct de vedere metodologic este recomandabil ca la efectuarea experimentelor destinate obținerii pieselor de comparație, să se opteze pentru condițiile cele mai bune de imprimare, respectiv în suporturi cât mai plastice capabile să redea nu numai contururile dar și microrelieful.
În concluzie pentru modelele de comparație trebuie îndeplinite următoarele condiții:
– să provină cert de la persoana în cauză și să fie certificate de ea și de cel ce le ridică;
– să corespundă în privința perioadei de timp cu materialul în litigiu;
– să fie create pe cât posibil în aceleași condiții;
– să fie în cantități suficiente pentru a permite efectuarea
examenului comparativ;
– obiectele să fie prin natura lor comparabile.
Datorită naturii sau destinației lor, instrumentele ce au creat urme la fața locului se pot deforma în timp sau modifica ori distruge din diferite motive, astfel că obținerea modelelor pentru comparație trebuie rezolvată în cel mai scurt timp. După aceasta, instrumentele respective trebuie păstrate până la soluționarea definitivă a cauzei.
5.1.4. Demonstrația
Se realizează prin microfotografii, diagrame și tabele. Demonstrația vizuală prin microfotografii se face prin imagini alăturate ale urmei în litigiu și ale celei de comparat în care apare continuitatea liniară a striatiilor.
Demonstrația vizuală se mai poate face și prin juxtapunerea profilogramelor urmelor în litigiu și de comparație însoțite de săgeți sau legende.
In imaginile de mai jos sunt ilustrate fragmente ale unei scânduri folosite la pătrunderea prin efracție într-un magazin forțându-se gratiile ce asigurau ușa de acces. La fața locului au rămas câteva fragmente, iar acasă ia autor s-a găsit restul scândurii folosite pentru spargere.
Prin reconstituirea întregului după părțile componente s-a putut stabili că fragmentul de la fața locului precum și cel găsit a autor formează un întreg.
Foto nr. 21
Foto nr. 22
Foto nr. 23
Identificarea criminalistică nu se rezumă la constatarea mecanică a caracteristicilor și însușirilor și nici la înregistrarea asemănărilor și deosebirilor. Pentru a decide dacă este sau nu identitate, dacă urma provine de la obiectul verificat, dacă mai multe fragmente au format un corp comun, nu este suficientă simpla însumare a celor constatate, ci este indispensabilă evaluarea lor de către expert în lumina teoriei identificării criminalistice. Aprecierea rezultatelor examinărilor comparative și interpretarea acestora reprezintă stadiul de cea mai mare răspândire în care se hotărăște dacă caracteristicile constatate sunt suficiente cantitativ și calitativ pentru individualitatea obiectului și dacă această totalitate este unică, irepetabilă. Pe baza practicii de expertiză se pot desprinde unele criterii sau condiții generale de apreciere a complexului de caracteristici necesare pentru o concluzie de identitate:
– fiecare caracteristică să aibă o valoare identificatoare,
independentă, ceea ce înseamnă că două sau mai multe caracteristici
nu trebuie să exprime aceeași însușire a obiectului. Această cerință
nu exclude interdependența caracteristicilor ci dimpotrivă, o
presupune, pentru ca împreună să constituie o totalitate
individualizatoare;
– concluzia de identitate trebuie să se bazeze pe caracteristici
esențiale, calitate care se manifestă prin constanță, respectiv
repetarea ei în același mod în reflectări multiple;
– caracteristica trebuie să fie specifică. Specificitatea este determinată uneori și de cauze întâmplătoare fiind cu atât mai mare cu cât frecvența ei de apariție este mai redusă;
– eventualele deosebiri care există în paralel cu asemănările, nu trebuie să fie esențiale, iar apariția lor trebuie să fie explicabilă.
În prima etapă a identificării, concordanța caracteristicilor obiectului de investigat cu cele ale obiectului de comparație sau cu cele cuprinse în normele de fabricație este suficientă pentru determinarea genului, cu subclasificările sale. în a doua etapă identitatea nu poate fi dedusă din simpla corespondență a caracteristicilor constatate, ci trebuie evaluată. Aprecierea caracteristicilor începe în mod deosebit cu lămurirea naturii și genezei, determinându-se dacă acestea sunt reale și țin de esența obiectelor comparate sau sunt rezultatul unor identificări datorate altor factori.
Faptic, descoperirea și evaluarea deosebirilor, se realizează concomitent cu determinarea asemănărilor, ambele fiind elemente componente ale procesului unic de identificare. Rolul diferit pe care îl au în cunoaștere nu constituie un motiv de separare prin considerarea examinării deosebirilor drept o etapă independentă a identificării.
Când expertul constată deosebiri, el nu știe dinainte dacă ele afectează identitatea adică reprezintă manifestări ale unuia și aceluiași obiect în cadrul fenomenului de variabilitate naturală sau sunt deosebiri propriu-zise desemnând obiecte diferite1.
Absența deosebirilor nu poate dovedi prin ea însăși identitatea, aceasta trebuie demonstrată prin evaluarea asemănărilor constante care comportă două aspecte:
– primul se referă la stabilirea valorii identificatoare a caracteristicilor asemănătoare considerate separat, a măsurii în care acestea contribuie la particularizarea obiectului;
– al doilea privește valoarea totalității lor, a faptului dacă ansamblul concordanțelor este propriu numai obiectului de identificat și a altor obiecte de același gen.
Pentru o concluzie de identitate asemănările trebuie deci să fie de așa natură încât să excludă o coincidență accidentală, de aceea, expertul este chemat să facă o apreciere de ordin probabilistic, adică să determine cât de improbabilă este repetarea complexului de caracteristici asemănătoare. Aprecierea valorii caracteristicilor în scopul identificării se bazează pe asocierea criteriilor calitative și cantitative, în care primele joacă rolul principal.
Pentru formularea unei concluzii corecte, extrem de importantă este liniaritatea expertului în aprecierea cantitativă și calitativă.
Numeroase erori provin tocmai din evaluarea unilaterală, adică subaprecierea unuia și implicit, supraaprecierea celuilalt. Subaprecierea cantitativă se manifestă prin atitudinea conceptuală și mai ales prin practica potrivit căreia pentru stabilirea identității ar fi suficient un anumit număr de caracteristici indiferent de valoarea lor intrinsecă.
Subaprecierea calitativă constă în a atribui unei simple caracteristici sau unui număr restrâns o putere individualizatoare pe care în realitate numai ansamblul asemănărilor o poate avea.
Deci în materia identificării criminalistice nu se pot elabora norme cu valabilitate universală.
Convingerea intimă a expertului trebuie să se bazeze numai pe o examinare multilaterală și aprofundată a caracteristicilor, cu luarea în considerare a oricărui aspect de natură să explice geneza și valoarea lor identificatoare.
5.2. ÎNTREBĂRI CE SE POT PUNE EXPERTULUI
O importanță deosebită o au întrebările ce se pun expertului, pertinența lor, legătura cu cauza, evitarea ambiguității și a formulărilor defectuoase. întrebările organului judiciar trebuie să fie clar și precis formulate, indicându-se explicit ce anume să se stabilească, în acest sens fiind întâlnite deseori formulări greșite sau
confuze.
Dacă expertul are dubii, el are dreptul, conform prevederilor art. 20 din Codul de Procedură Penală să facă observații cu privire la întrebările puse și de a cere modificarea sau completarea lor.
Obiectul expertizei trebuie să se limiteze la problemele de specialitate, de ordin tehnic, pe care juristul nu este în măsură să le soluționeze singur. întrebările cu caracter juridic nu numai că nu necesită cunoștințele unui specialist dar, datorită poziției sale procesuale, acesta nu are dreptul să se substituie organului judiciar.
În literatura și practica de specialitate s-a ridicat problema dacă expertul poate să se pronunțe și asupra altor chestiuni decât asupra celor cărora a fost întrebat și deci investit.
Unii autori pledează pentru rolul activ al expertului conform art. 4 din Codul de Procedură Penală și nu depășirea mandatului, stabilirea adevărului în scopul descoperirii și prevenirii infracțiunilor primează, în această direcție îndreptându-se eforturile conjugate ale celor care lucrează în justiție.
Întrebările orentative care se pot pune expertului:
a. când se prezintă numai urma sau obiectul purtător de urmă:
– dacă obiectul prezentat poartă urme formate cu vreun instrument;
– care este felul instrumentului ce a creat urma;
– care este mecanismul de formare a urmei;
– care este succesiunea de creare a urmelor;
– dacă urmele prezentate sau câte dintre acestea au fost create
cu același instrument;
– de la ce fel de intrumente provin fragmentele găsite la fața locului;
– care sunt natura și compoziția chimică ale urmelor materie descoperite la fața locului;
b. când se prezintă urma și modelele pentru comparație:
– dacă urmele au fost create de același instrument;
– dacă deteriorările de pe instrumentul prezentat s-au produs în timpul utilizării sale la fața locului sau ulterior;
– dacă fragemntul descoperit la fața locului a făcut corp comun cu intrumentul prezentat spre examinare;
După luarea la cunoștință a întrebărilor, expertul verifică obiectele care urmează a fi examinate. La primire se examinează ambalajul în care au fost împachetate pentru a se constata dacă acesta nu a fost violat și obiectele substituite. Se verifică, de asemenea, dacă obiectele nu au suferit deteriorări în timpul transportului.
Obiectele de examinat trebuie puse la dispoziția expertului în original. Efectuarea expertizei după fotografii sau copii de orice fel este riscantă și lipsită de obiectivitate (în acest caz, expertul nu are obligația să se pronunțe și poate refuza întocmirea lucrării, întrucât o copie, oricât de fidelă ar fi, nu oferă posibilitățile de examinare ale originalului).
Odată cu piesele de expertizat trebuie să se înainteze și procesul verbal de cercetare al locului faptei, fotografiile și schițele
întocmite cu această ocazie.
În cadrul examinării prealabile, expertul ia la cunoștință de împrejurările cauzei și de alte situații de fapt, care au legătură cu expertiza.
Expertul este dator să se intereseze unde și cum au fost prelevate urmele, de către cine, și când s-au ridicat corpurile delicte, dacă acestea au mai fost folosite între timp, cum au fost păstrate și transportate. Dacă au suferit modificări intenționate sau accidentale ele trebuie comunicate expertului de către organul judiciar.
În ceea ce privește materialele de comparație, regula este să fie trimise însuși obiectele presupus creatoare.
O altă problemă ce se ridică în literatura de specialitate este dacă expertul trebuie să cunoască dosarul, în măsura necesară efectuării expertizei sau în întregime.
Una din opinii pledează pentru aducerea Ia cunoștința expertului a obiectului sau urmelor incriminate și cele suspecte, pentru examinarea comparativă, iar cunoașterea altor date din dosar ar fi de natură să-1 influențeze în darea concluziilor. Intr-o altă opinie expertului i se vor pune la dispoziție nu numai materialele de expertizat dar și dosarul cauzei, opinie de altfel adoptată și în practica judiciară de la noi.
5.3. CONCLUZII LA CARE SE POATE AJUNGE ÎN EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ A URMELOR INSTRUMENTELOR DE SPARGERE
5.3.1. Conceptul juridic de concluzie
Ultima etapă a procesului de identificare criminalistică ca și a oricărei investigații cu caracter științific, o constituie formularea concluziei.
Concluzia reprezintă răspunsul expertului la întrebarea organului judiciar, opinia sa cu privire la problema identității bazată pe evaluarea personală a constatărilor făcute.
Pentru valorificarea rezultatelor obținute în examinarea intrinsecă și comparativă intervine raționamentul în care judecata finală este dedusă din alte două judecăți cu rol de premise.
În cazul de față premisa majoră este constituită din datele și metodele specifice domeniului criminalisticii.
Concluzia, din punct de vedere al logicii juridice este o judecată nouă nu numai caracterului sintetic ci și conținutului informațional distinct de cel al judecăților analitice anterioare.
Pentru a fi admisă ca mijloc de probă, concluzia, trebuie să răspundă unor cerințe sau condiții, și anume:
Expertul este abilitat să pună concluzii numai în problemele care reclamă o calificare de specialitate conform prevederilor art. 116 Cod Procedură Penală: "Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoștințele unui expert.
Deci el nu poate fi obligat să se pronunțe asupra problemelor care nu necesită cunoștințe de acest fel și cu atât mai mult asupra celor care sunt de competența altor specialiști.
Concluzia trebuie să fie precisă chiar și atunci când nu se poate răspunde categoric la întrebarea organului judiciar. Sunt inadmisibile concluziile confuze, susceptibile de interpretări diferite, cum ar fi cele în care se afirmă doar că obiectele sunt asemănătoare, analoage, fără ca expertul să se pronunțe univoc asupra identității.
De asemenea, nu sunt indicate așa numitele concluzii alternative în care expertul răspunde condiționat la întrebarea pusă.
Concluzia trebuie să fie accesibilă, adică interpretarea, chiar în condițiile unei formulări clare, să nu necesite cunoștințe speciale.
Sub raportul conținutului, concluziile pot răspunde integral problemei puse atunci când se ajunge la identificarea individuală sau parțială, când concluzia exprimă numai apartenența generică.
Concluzia de identitate este mai complexă și mai greu de atins în primul caz decât în cel de al doilea.
Consecințele de ordin probator fiind net diferite în cazul stabilirii apartenenței generice și al identificării individuale, concluzia trebuie să fie cât mai explicită, în așa fel încât să pună în lumină limitele identificării. Totodată ea trebuie să reflecte clar gradul de certitudine atins. Sub acest aspect distingem concluzii categorice, de probabilitate și de imposibilitate.
Concluzia categorică constă într-un răspuns pozitiv sau negativ fără echivoc.
Identitatea confirmată de concluzia pozitivă înseamnă transformarea posibilității în realitate, materializarea unei stări virtuale.
Identitatea infirmată prin concluzia negativă înseamnă constatarea incompatibilității.
În criminalistică concluzia categorică este formulată prin expresia "semnătura aparține numitului…".
Concluziile categorice sunt rezultatul certitudinii expertului de unde și denumirea de concluzii certe. Ele exprimă convingerea că totalitatea caracteristicilor asemănătoare constatate la obiectul expertizat și la urma în litigiu este repetabilă la alte obiecte, este unică sau dimpotrivă că deosebirile dintre caracteristicile obiectelor comparate sunt fundamentale, că ele se explică prin intervenția unor factori modificatori și ca atare identitatea se exclude.
În sensul general prin certitudine se înțelege o stare a conștiinței individuale care se crede în posesia adevărului, eroarea și îndoiala fiind excluse sau altfel spus, o stare de spirit intelectuală și efectivă constând într-o adeziune totală, lipsită de orice îndoială în ce privește ideea adevărului sau falsului unei judecăți, a existenței sau inexistentei unei stări de lucruri.
Concluzia expertului nu trebuie să fie categorică doar ca formulare, ci și veridică în conținut.
Cu toate că și concluziile pozitive și cele negative răspund categoric la problemă, în primul caz ea apare ca rezolvată în timp ce în al doilea caz, ea rămâne deschisă. Acest fapt nu înseamnă că concluziile negative ar fi lipsite de orice valoare, având un important rol cognitiv, întrucât demonstrează netemeinicia neadevărului unei ipoteze sau al unei versiuni eronate susținute de partea interesată.
5.3.2. Tipuri de concluzii
În funcție de datele rezultate în procesul examinării, expertul poate formula una din următoarele concluzii:
– cert pozitivă – "Urma de lovire descoperită și fixată pe tăblia
ușii a fost creată cu muchia ciocanului ridicat de la domiciliul
numiturlui A.Z.."; „Urma de culoare cenușie descoperită în
buzunarul hainei numitului V.B. este produsă prin topire și provine
de la casa de bani a agenției C.E.C nr. 25 București"
– cert negativă – "Urmele de tăiere de pe toarta lacătului ridicat de la fata locului, nu au fost create cu cleștele ridicat de la numitul R.T."; "Cheia ridicată de la bănuit nu poate acționa mecanismul"; „Incuietoarea nu a fost forțată".
– de probabilitate – "Urmele de ferăstrău de pe lacătul în litigiu au fost create probabil de fierăstrăul ridicat de la numitul C. D."; "Urma de topire de pe podeaua locuinței numitului I.P. provine, probabil, de la conductorul electric aflat în tavanul camerei acestuia".
– de imposibilitate – "Urmele de tăiere de pe capetele de sârmă
examinate nu prezintă suficiente elemente identificatoare"; „urmele
de forțare sunt improprii, nu conțin caracteristici identificatoare".
Concluzia de probabilitate reprezintă o părere dirijată, un sens afirmativ sau negativ, dar într-un mod incert.
Pentru a înțelege conceptul de probabilitate, trebuie să începem cu definirea lui, constituind măsura transformării posibilității în realitate, un intermediar sau mediator al acestui proces gradat.
Concluzia de probabilitate trebuie să fie numai consecința unor factori limitat rezultând din natura și volumul obiectelor de expertizat sau din stadiul cunoștințelor și nu manifestarea nesiguranței expertului.
Atitudinea contrară de a formula cu orice preț concluzii categorice, când de fapt în convingerea sa intimă persistă dubiul, este și mai periculoasă, asemenea concluzii forțate generate mai mult de orgoliul expertului, sunt hazardate și nu de puține ori determină erori judiciare.
Concluzia de probabilitate este o dovadă de probitate științifică și morală.
Edmond Locard recomandă experților: "Nu vă considerați niciodată obligați să ajungeți la concluzii mai ferme decât cele furnizate de datele tehnice. Dacă avem cea mai mică îndoială s-o exprimăm".
Există situații în care stabilirea sau infirmarea identității nu este posibilă nici măcar ca probabilitate. La o asemenea concluzie, obligă uneori și imposibilitatea procurării unui material de comparație adecvat.
Problema pusă expertului poate fi de nerezolvat datorită limitelor cunoașterii, inexistenței unor metode adecvate.
Pe de altă parte, în toate situațiile în care nu se poate soluționa în mod categoric problema pusă, explicațiile de ordin constatator oferă totuși o serie de elemente permițând elaborarea unor versiuni sau căutarea altor mijloace de dovedire a faptului respectiv.
Nu este corectă opinia conform căreia atunci când problema nu poate fi rezolvată, urmează să se răspundă doar printr-o simplă adresă, ci este utilă întocmirea unui raport de expertiză motivat.
Expertiza criminalistică reprezintă măsura obiectivitătii în cadrul procesului penal, iar concluzia criminalistică exprimarea scriptică a demersului științific.
Răspunderea care incubă expertului criminalist în procesul identificării este foarte mare, de răspunsul său atârnă deseori stabilirea exactă a împrejurărilor în care s-a comis o faptă antisocială.
Întocmirea expertizei presupune nu doar temeinice cunoștințe de specialitate ci și foarte multă pasiune, perseverență în aflarea adevărului, probitate morală și profesională.
Expertiza criminalistică este expresia obiectivitătii, terenul de relativă stabilitate în cadrul sistemului judiciar, materializarea interpretării științifice a elementelor furnizate de săvârșirea unei infracțiuni.
ANEXE
MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR
INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE
INSTITUTUL DE CRIMINALISTICĂ
R A P O R T D E E X P E R T I Z Ă
Nr. 100.575 din 30.03.2004
Dosar nr. xxxxxx /2004 al Inspectoratului de Poliție al Județului Ilfov.
Experți criminaliști: Subcomisar xxxxx xxxxxxx și subinspector xxxxx xxxxxxx, ambii din Inspectoratul General al Poliției Române – Institutul de Criminalistică.
1.OBIECTUL EXPERTIZEI:
Prin rezoluția motivată nr. xxxxxx /2004, Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov dispune efectuarea unei expertize traseologice în cauza privind pe numitul Damian Constantin, prin care să se stabilească:
– dacă pe obiectele corp delict puse la dispoziție sunt prezente urme de deteriorare, natura și modul de producere;
– instrumentul cu care ar fi putut fi produse.
2.MATERIALELE TRIMISE PENTRU EXPERTIZARE:
Pentru efectuarea expertizei au fost puse la dispoziția experților următoarele:
– corpul unui lacăt metalic de culoare neagră marca “TRI CIRCLE”;
– cercelul lacătului anterior menționat.
Având în vedere cele solicitate, în conformitate cu prevederile art. 113, 115 C.p.p. și art. 26 pct. 15 din Legea nr. 218/2002, am procedat la efectuarea examinărilor necesare în laboratoarele Institutului de Criminalistică, redactând prezentul raport de expertiză.
3. EXAMINĂRI ȘI CONSTATĂRI TRASEOLOGICE:
Lacătul în litigiu este de producție chinezească, marca “TRI CIRCLE”, are dimensiunile 36x31x7 mm, corpul confecționat prin turnare din metal de culoare neagră (probabil bronz). Lacătul prezintă pe una din fețele sale inscripțiile “TRI CIRCLE” și “MADE IN CHINA”, precum și un model cu cercuri. Sistemul de acționare al acestuia este prevăzut cu cilindru de siguranță tip “yale”.
Cercelul de lacăt pus la dispoziție este detașat de corpul acestuia, este rotund, din oțel și are diametrul de 5,5 mm. Acesta prezintă pe suprafața sa inscripționat textul „HARDENED”.
Foto nr. 1
Foto nr. 2
Foto nr. 3
Foto nr. 1-3: Lacătul în litigiu
Suprafața exterioară a lacătului în litigiu nu prezintă urme de forțare, lovire sau alte deteriorări care ar putea afecta funcționarea sa normală, iar zăvorul nu este deformat. În partea stângă a cilindrului se evidențiază un orificiu specific construcției acestui tip de lacăt, element indicat prin săgeata din foto nr. 3.
Întrucât examinarea știfturilor se poate realiza doar prin extragerea lor folosind metodă distructivă, am procedat la polizarea lacătului și la scoaterea știfturilor, contraștifturilor și a resorturilor.
Foto nr. 4: Imaginea lacătului după demontare
Foto nr. 5: Piesele componente ale lacătului în litigiu
La examinarea microscopică a suprafețelor conice a celor trei știfturi cu care este echipat cilindrul rotitor al lacătului, nu am constatat existența unor urme care să ateste deschiderea acestuia cu alte chei sau instrumente.Urmele existente sunt de lustruire – aplatizare, specifice uzurii în condițiile utilizării normale.
Foto nr. 6 Foto nr. 7 Foto nr. 8
Foto nr. 6-8: Suprafețele conice ale celor trei știfturi
În conformitate cu cele constatate, descrise și ilustrate în cuprinsul raportului de expertiză, formulăm următoarea
4. CONCLUZIE:
Pe suprafețele conice ale celor trei știfturi extrase din lacătul în litigiu nu sunt urme de deteriorare specifice folosirii unor instrumente improvizate. Urmele existente pe știfturi puteau fi create ca urmare a utilizării în mod repetat a cheilor originale.
Raportul de expertiză conține un număr de 4 (patru) file. Materialele puse la dispoziție vor fi restituite împreună cu prezentul raport de expertiză.
EXPERȚI CRIMINALIȘTI,
Subcomisar
xxxxx xxxxxxx
Subinspector
xxxxx xxxxxxx
MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR
INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE
INSTITUTUL DE CRIMINALISTICĂ
R A P O R T D E C O N S T A T A R E
T E H N I C O – Ș T I I N Ț I F I C Ă
Nr. 100.868 din 11.08.2004
Dosar nr. xxxxxx/2004 al Poliției Municipiului Timișoara.
Specialist criminalist subinspector xxxx xxxxx și ofițer criminalist subinspector xxxx xxxx, ambii din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române – Institutul de Criminalistică.
1.OBIECTUL CONSTATĂRII
Prin rezoluția motivată nr. xxxxxx/2004, Poliția Municipiului Timișoara dispune efectuarea unei constatări tehnico-științifice traseologice asupra unui sistem de încuiere tip yală, prin care să se stabilească:
– dacă butucul yalei este în stare de funcționare;
– dacă a fost deschis cu cheie mincinoasă ori originală, sau cu alt instrument de deschidere.
2.MATERIALELE TRIMISE PENTRU EXAMINARE
Pentru efectuarea raportului de constatare tehnico-științifică au fost puse la dispoziție următoarele:
– un butuc cu inscripția “303”;
– două chei originale.
Materialele enumerate au fost prezentate prin delegat, nefiind ambalate și sigilate.
Având în vedere cele solicitate prin rezoluția motivată și în conformitate cu prevederile art. 112, 113, 115 din “Codul de procedură penală” și art. 26 alin. 1 pct. 15 din Legea nr. 218/2002, am procedat la efectuarea examinărilor necesare în
laboratoarele Institutului de Criminalistică, redactând prezentul raport de constatare tehnico-științifică.
3. EXAMINĂRI ȘI CONSTATĂRI TRASEOLOGICE
Sistemul de asigurare pus la dispoziție este de tip “yală”, are dimensiunile 50x38x30 mm și are corpul confecționat din metal de culoare galbenă. Butucul prezintă deasupra locașului cheii inscripția “303”.
Foto nr. 1 Foto nr. 2
Foto nr. 1-2 : Sistemul de încuiere pus la dispoziție.
Cheile puse la dispoziție sunt confecționate din material metalic de culoare galbenă, au lungimea de 40 mm, prezintă pe una din fețe inscripția „303”, iar pe cealaltă inscripția „MADE IN CHINA”.
Foto nr. 3 : Cele două chei puse la dispoziție.
Examinarea exterioară preliminară a butucului a evidențiat faptul că cilindrul rotitor prezintă o ruptură în plan vertical, poziționată în zona inferioară a canalului cheii (săgeata roșie din foto nr. 4), fapt ce a determinat separarea cilindrului rotitor în două fragmente și căderea în canalul cheii a două dintre știfturile cu care este echipat acesta (săgețile galbene din foto nr. 4). De asemenea, în zona imediat adiacentă rupturii, am constatat o deformare a peretelui exterior al canalului cheii (săgeata albastră din foto nr. 4).
Foto nr. 4 : Detaliu al canalului cheii.
Întrucât examinarea știfturilor se poate realiza doar prin extragerea lor folosind metodă distructivă, am procedat la demontarea butucului și la scoaterea știfturilor, contraștifturilor și a resorturilor.
Foto nr. 5: Imaginea sistemului după demontare.
Foto nr. 6: Piesele componente ale cilindrului rotitor în litigiu.
La examinarea microscopică a suprafețelor conice a celor cinci știfturi cu care este echipat cilindrul rotitor al butucului, nu am constatat existența unor striații sau deteriorări microscopice care să ateste folosirea altor instrumente pentru deschiderea acestuia. Urmele existente sunt de lustruire–aplatizare, specifice uzurii în condițiile utilizării în mod repetat a cheilor folosite în mod curent.
Foto nr. 7 Foto nr. 8 Foto nr. 9
Foto nr. 10 Foto nr. 11
Foto nr. 7-11: Suprafețele conice ale celor cinci știfturi.
La examinarea suprafeței interioare a celor două fragmente ale cilindrului rotitor al butucului, am constatat prezența, în locașul destinat cheii, a unei deformări longitudinale a canalului de ghidare, cu lungimea de 194 mm (săgețile albastre din foto nr. 12), precum și deteriorări plane, longitudinale, ale canalelor știfturilor în jumătatea inferioară a acestora (săgețile roșii din foto nr. 12). Acestea au fost probabil produse prin introducerarea în cilindrul rotitor a unei chei cu profil corespunzător.
Foto nr. 12 : Detaliu al urmelor identificate în interiorul cilindrului rotitor.
Etreri
În conformitate cu cele constatate, descrise și ilustrate în cuprinsul raportului de expertiză, formulăm următoarele
4. CONCLUZII
Nu se poate stabili da
1. Butucul yalei nu este în stare de funcționare.
că a
2. Pe suprafețele conice ale celor trei știfturi extrase din lacătul în litigiu nu sunt urme de deteriorare, urmele existente pe știfturi putând fi create ca urmare a utilizării în mod repetat a cheilor folosite în mod curent.
Raportul de constatare tehnico-științifică are un număr de 6 (șase) file. Materialele puse la dispoziție vor fi restituite împreună cu prezenta lucrare.
Specialist criminalist,
Subinspector
Xxxxx xxxx
Ofițer criminalist,
Subinspector
xxxxx xxxxx
Bibliografie
1. Codul Penal al Romaniei;
2.Codul de Procedură Penală al României
3. Berchesan V., ’’Cercetare penala (Criminalistica – Teorie si practica) Indrumar complet de cercetare penala’’, Ed. si Tipografia Icar, Bucuresti, 2002;
4.V. Bercheșan și Ion N. Dumitrescu, "Probele și mijloacele de probă" Ed. MI. 1994 4.P. F. Ceccaldi, "La Criminalistique" Presses Universitaires de France 1962
5.Camil Suciu, „Criminalistica” Ed. Didactică și Pedagogică, București 1972
6. Berchesan V., Ruiu M., ’’Tratat de tehnica criminalistica’’, Ed. Little Star, Bucuresti, 2004;
7.O. Loghin, A. Filipaș: „Drept penal, partea specială" Ed. ȘANSA, Buc. 1992
8. Ionescu L., Sandu D.,’’Identificarea Criminalistica’’, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1990;
9."Curs de tehnică criminalistică", voi. I, Academia de Poliție A. I. Cuza, 1990
10.E. Stancu, "Criminalistica", București, 1991;
11. Neagu I ‚’’Drept procesual penal’’, Ed. Sansa, Bucuresti 1994;
12. Stancu E ‚’’Tratat de criminalistica’’, Ed.Actami, Bucuresti 2001;
13. Vaduva N, ’’Expertiza Juduciara’’, Ed. Universitaria, Craiova 2001.
Bibliografie
1. Codul Penal al Romaniei;
2.Codul de Procedură Penală al României
3. Berchesan V., ’’Cercetare penala (Criminalistica – Teorie si practica) Indrumar complet de cercetare penala’’, Ed. si Tipografia Icar, Bucuresti, 2002;
4.V. Bercheșan și Ion N. Dumitrescu, "Probele și mijloacele de probă" Ed. MI. 1994 4.P. F. Ceccaldi, "La Criminalistique" Presses Universitaires de France 1962
5.Camil Suciu, „Criminalistica” Ed. Didactică și Pedagogică, București 1972
6. Berchesan V., Ruiu M., ’’Tratat de tehnica criminalistica’’, Ed. Little Star, Bucuresti, 2004;
7.O. Loghin, A. Filipaș: „Drept penal, partea specială" Ed. ȘANSA, Buc. 1992
8. Ionescu L., Sandu D.,’’Identificarea Criminalistica’’, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1990;
9."Curs de tehnică criminalistică", voi. I, Academia de Poliție A. I. Cuza, 1990
10.E. Stancu, "Criminalistica", București, 1991;
11. Neagu I ‚’’Drept procesual penal’’, Ed. Sansa, Bucuresti 1994;
12. Stancu E ‚’’Tratat de criminalistica’’, Ed.Actami, Bucuresti 2001;
13. Vaduva N, ’’Expertiza Juduciara’’, Ed. Universitaria, Craiova 2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Urme ale Instrumentelor de Spargere (ID: 130177)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.