Urmarirea Penala „prima Faza A Procesului Penal”

URMĂRIREA PENALĂ

„PRIMA FAZĂ A PROCESULUI PENAL”

CUPRINS

Capitolul I: Noțiunea, obiectul și principiile urmǎririi penale. Actele de cercetare penalǎ. Acte de urmǎrire penalǎ

1.1. Noțiunea, obiectul și principiile urmaririi penale

1.2 Acte de cercetare penalǎ. Acte de urmǎrire penalǎ

Capitolul II: Organele cu atribuții ȋn faza de urmǎrire penalǎ și competența acestora

2.1. Competența organelor de cercetare penalǎ

2.2. Competența procurorului

2.2.1.Compeța procurorului in efectuarea urmăririi penale

2.2.2.Supravegherea exercitata de procuror in activitatea de urmarire penala

Capitolul III : Desfǎșurarea urmǎririi penale

3.1 Sesizarea organelor de urmǎrire penalǎ

3.1.1. Plângerea

3.1.2 Plângerea prealabilă

3.1.3 Denunțul

3.1.4 Sesizarea din oficiu

3.1.5 Alte modalități de sesizare

3.2 Actele premergǎtoare ȋnceperii urmǎririi penale

3.2.1 Noțiunea și limitele actelor premergătoare

3.2.2 Actele premergătoare efectuate de investigatorii sub acoperire

3.3 Începerea urmǎririi penale

3.3.1 Noțiune.Condiții.Acte procesuale prin care se începe urmărirea penală

3.3.2 Confirmarea începerii urmăririi penale

3.3.3 Neînceperea urmăririi penale

3.4 Efectuarea cercetǎrii penale

3.4.1. Efectuarea cercetării penale față de învinuit

3.4.2.Efectuarea cercetării penale față de inculpat

3.4.3.Extinderea cercetării penale

3.5 Suspendarea și reluare urmǎririi penale

3.5.1 Suspendarea urmăririi penale

3.5.2 Reluarea urmăririi penale

3.5.2.1.Reluarea urmăririi penale după suspendare

3.5.2.2.Restituirea cauzei de instanța de judecată în vederea refacerii

urmaririi penale

3.5.2.3.Redeschiderea urmăririi penale

Capitolul IV: Finalizarea urmǎririi penale

4.1.Terminarea urmǎririi penale

4.1.1.Considerații generale privind terminarea urmăririi penale

4.1.2 Terminarea urmăririi penale fără punerea în mișcare a acțiunii penale

4.1.3.Terminarea urmăririi penale cu acțiunea penală pusă în mișcare

4.2. Prezentarea materialului de urmǎrire penalǎ

4.3. Trimiterea ȋn judecatǎ

4.3.1.Considerații generale privind trimiterea în judecată

4.3.2. Verificarea lucrărilor urmăririi penale

4.3.3. Rezolvarea cauzelor de către procuror

4.3.3.1.Considerații generale privin rezolvarea cauzelor de către procuror

4.3.3.2. Trimiterea în judecată

4.3.3.3. Netrimiterea în judecată

4.3.3.4. Restituirea cauzei sau trimiterea cauzei în vederea completării

sau refacerii urmăririi penale

4.3.3.5.Trimirea cauzei la organul competent să efectueze urmărirea

penală

Concluzii

Bibliografie

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA, OBIECTUL ȘI PRINCIPIILE URMĂRIRII PENALE.

ACTELE DE CERCETARE PENALĂ.ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ

1.1. NOȚIUNEA, OBIECTUL ȘI PRINCIPIILE URMĂRIRII PENALE

Tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârșit o infracțiune se realizează de către instanțele judecătorești, în urma desfășurării unui ansamblu de activități care alcătuiesc procesul penal.Instanțele judecătorești nu sunt, însă singurele organe judiciare care au atribuții pe parcursul procesului penal; ele sunt ajutate de organele de urmărire penală, a căror activitate o precedă pe cea a instanțelor și care strâng probe pentru a dovedi existența infracțiunii, pentru a-l identifica pe făptuitor și a constata dacă este cazul să se dispună trimiterea în judecată. Prin urmare, aplicarea sancțiunii corespunzătoare normei penale încălcate presupune parcurgerea unui proces penal1.

Procesul penal reprezintă ansamblul activităților reglementate de lege, desfășurate de organele judiciare cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a infracțiunilor și tragerii la răspundere penală a făptuitorilor, astfel încât să se asigure ordinea de drept, precum și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor.

Pentru a se asigura stricta reglementare legală a activităților procesuale, s-a impus o riguroasă sistematizare a acestora, obținută prin structurarea procesului penal pe mai multe faze:urmărirea penală, judecata și punerea în executare a hotărârii definitive. Fiecare din aceste faze este delimitată prin anumite acte procesuale și în cadrul fiecăreia dintre aceste faze își exercită atribuțiile anumite categorii de organe judiciare.

Așadar, urmărirea penală este prima fază a procesului penal și constă în ansamblul activităților desfășurate de organele de urmărire penală în vederea strângerii probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, identificarea infractorilor și la stabilirea răspunderii penale sau civile a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată;

Urmărirea penală este o fază procesuală distinctă cu rol bine definit, necesitatea ei decurgând din faptul că majoritatea faptelor penale nu pot fi dovedite prin probe preconstituite și, în cele mai multe cazuri, autorii sunt inițial necunoscuți2. De aceea, s-a impus înființarea unor organe judiciare specializate, care să desfășoare activități premergătoare judecății pentru descoperirea și adunarea probelor necesare soluționării cauzei precum și pentru identificarea făptuitorului (atunci când procesul penal a fost declanșat fără a fi cunoscut făptuitorul).

Urmărirea penală are două etape procesuale:cercetarea penală (cînd sunt strînse probele) și rezolvarea cauzei de către procuror3.

Ca regulă, procesul penal cunoaște faza urmăririi penale,excepție făcând cazul în care instanța procedează la extinderea procesului penal cu privire la alte fapte și persoane, când instanța se va pronunța și cu privire la acestea chiar dacă pentru aceste fapte și persoane nu a fost efectuată urmărirea penală.

Obiectul urmăririi penale îl constituie:

strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor,la identificarea autorilor și la stabilirea răspunderii penale sau civile a acestora; organele de urmărire penală trebuie să strângă atât probe în acuzarea cât și în apărarea învinuitului sau inculpatului și să lămurească cauza sub toate aspectele;

evaluarea probelor strânse pentru a se constata dacă este cazul să se dispună punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului sau o soluție de netrimitere în judecată.

Pe lângă principiile fundamentale ale procesului penal (legalitatea și oficialitatea procesului, aflarea adevărului, rolul activ, garantarea libertății persoanei,respectarea demnității umane,prezumția de nevinovăție, garantarea dreptului la apărare), pentru urmărirea penală pot fi desprinseși o serie de reguli de bază, specifice acestei faze a procesului penal, respectiv:

caracterul nepublic al urmăririi penale; ca excepție există și acte de urmărire penală la care poate participa publicul într-o anumită măsură (de pildă participarea martorilor asistenți la diferite procedee probatorii);

caracterul necontracdictoriu al urmăririi penale; ca excepție există și „insule”4 de contradictorialitate în cursul urmăririi penale (de exemplu dezbaterea propunerii de arestare preventivă a învinuitului sau inculpatului);

caracterul preponderent scris al urmăririi penale;există anumite acte procedurale care atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată se desfășoară oral, cu condiția consemnării lor în acte de cercetare penală care rămân la dosar (audierea învinuitului). De asemenea, atât în cursul urmăririi penale, cât și în timpul judecății , participanții la desfășurarea activitățilot procesuale comunică oral, prin viu grai.

1.2 ACTE DE CERCETARE PENALĂ.ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ

Acestea sunt actele prin care se realizează obiectul urmăririi penale. Actele prin care se strâng probele cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii penale sau civile a acestora sunt acte de cercetare penală (procedeele probatorii prin care sunt obținute mijloacele de probă). Sunt numai acte procedurale, nu și acte procesuale.

Actele prin care, după evaluarea probelor stânse, se dispune punerea în mișcare a acțiunii penale, trimiterea sau netrimiterea în judecată ori cele prin care organele de urmărire penală dispun, potrivit competenței lor, cu privire la luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurilor preventive ori a altor măsuri procesuale sunt numai acte procesuale, nu și acte procedurale.

Rezoluția este actul prin care organul de urmărire penală dispune în cursul urmăririi penale asupra actelor sau măsurilor procesuale, cu excepția celor pentru care legea prevede că se dispun prin ordonanță (de exemplu rezoluția prin care se dispune începerea urmăririi penale sau confirmare a începerii urmăririii penale). Rezoluția trebuie să fie motivată în fapt și în drept, legea neprevăzând conținutul minim obligatoriu al acesteia.

Ordonanța este actul prin care organul de urmărire penală dispune în cursul urmăririi penale asupra actelor sau măsurilor procesuale, în cazurile prevăzute de lege (de exemplu punerea în mișcare a acțiunii penale, încetarea urmăririi penale, sau scoaterea de sub urmărire penală după ce a fost pusă în mișcare acțiunea penală, suspendarea urmăririi penale, etc.). Ordonanța trebuie să fie motivată în fapt și în drept și trebuie să cuprindă întotdeauna: data și locul întocmirii, numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia, mențiunile speciale prevăzute de lege pentru anumite acte sau măsuri și semnătura celui care a întocmit-o.

Întocmirea unei ordonanțe în locul unei rezoluții de către organul de urmărire penală nu produce nici o vătămare procesuală, dat fiind caracterul mai complex al ordonanței.

Procesul-verbal este înscrisul întocmit de organele judiciare,prin care acestea constată fapte sau împrejurări ce pot contribui la aflarea adevărului în procesul penal (de pildă, procesul-verbal de cercetare la fața locului) ori atestă îndeplinirea unor acte procesuale (de exemplu procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală).

CAPITOLUL II

ORGANELE CU ATRIBUȚII ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ ȘI COMPETENȚA ACESTORA

2.1. COMPETENȚA ORGANELOR DE CERCETARE PENALĂ

Organele de urmărire penală sunt acele organe care efectueaza urmărirea penală:procurorii constituiți în parchete și organele de cercetare penală,care se împart în organele de cercetare ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale.

Organele de cercetare penală ale poliției judiciare adică lucrătorii specializați din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, desemnați nominal de Ministrul Administrației și Internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au o competență materială generală, în sensul că efectuează cercetarea penală pentru orice infracțiune care nu este dată în mod obligatoriu în competența altor organe de cercetare

Competența organelor de cercetare penală ale poliției judiciare nu este condiționată de competența unei anumite instanțe de a judeca o cauză penală în funcție de natura și gravitatea faptei, ceea ce înseamnă că organele de cercetare penală ale poliției judiciare au în competență atât fapte ce revin spre soluționare judecătoriei, cât și fapte care intră în competența altor instanțe.5

Organele de cercetare specială sunt organele care efectuează cercetarea penală în cazurile expres prevăzute de legale sunt numai acte procesuale, nu și acte procedurale.

Rezoluția este actul prin care organul de urmărire penală dispune în cursul urmăririi penale asupra actelor sau măsurilor procesuale, cu excepția celor pentru care legea prevede că se dispun prin ordonanță (de exemplu rezoluția prin care se dispune începerea urmăririi penale sau confirmare a începerii urmăririii penale). Rezoluția trebuie să fie motivată în fapt și în drept, legea neprevăzând conținutul minim obligatoriu al acesteia.

Ordonanța este actul prin care organul de urmărire penală dispune în cursul urmăririi penale asupra actelor sau măsurilor procesuale, în cazurile prevăzute de lege (de exemplu punerea în mișcare a acțiunii penale, încetarea urmăririi penale, sau scoaterea de sub urmărire penală după ce a fost pusă în mișcare acțiunea penală, suspendarea urmăririi penale, etc.). Ordonanța trebuie să fie motivată în fapt și în drept și trebuie să cuprindă întotdeauna: data și locul întocmirii, numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia, mențiunile speciale prevăzute de lege pentru anumite acte sau măsuri și semnătura celui care a întocmit-o.

Întocmirea unei ordonanțe în locul unei rezoluții de către organul de urmărire penală nu produce nici o vătămare procesuală, dat fiind caracterul mai complex al ordonanței.

Procesul-verbal este înscrisul întocmit de organele judiciare,prin care acestea constată fapte sau împrejurări ce pot contribui la aflarea adevărului în procesul penal (de pildă, procesul-verbal de cercetare la fața locului) ori atestă îndeplinirea unor acte procesuale (de exemplu procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală).

CAPITOLUL II

ORGANELE CU ATRIBUȚII ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ ȘI COMPETENȚA ACESTORA

2.1. COMPETENȚA ORGANELOR DE CERCETARE PENALĂ

Organele de urmărire penală sunt acele organe care efectueaza urmărirea penală:procurorii constituiți în parchete și organele de cercetare penală,care se împart în organele de cercetare ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale.

Organele de cercetare penală ale poliției judiciare adică lucrătorii specializați din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, desemnați nominal de Ministrul Administrației și Internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au o competență materială generală, în sensul că efectuează cercetarea penală pentru orice infracțiune care nu este dată în mod obligatoriu în competența altor organe de cercetare

Competența organelor de cercetare penală ale poliției judiciare nu este condiționată de competența unei anumite instanțe de a judeca o cauză penală în funcție de natura și gravitatea faptei, ceea ce înseamnă că organele de cercetare penală ale poliției judiciare au în competență atât fapte ce revin spre soluționare judecătoriei, cât și fapte care intră în competența altor instanțe.5

Organele de cercetare specială sunt organele care efectuează cercetarea penală în cazurile expres prevăzute de lege și anume:

ofițeri anume desemnați de către comandanții unităților militare,corp aparte și similare pentru cercetarea infracțiunilor săvârșite de militarii în subordine;

ofițeri anume desemnați de către șefii comenduirilor de garnizoană,pentru cercetarea infracțiunilor săvârșite de militari în afara unităților militare;

ofițeri anume desemnați de către comandanții centrelor militare,pentru infracțiunile de competența instanțelor militare,săvârșite de persoanele civile în legătură cu obligațiile lor militare;

ofițerii poliției de frontieră, anume desemnați pentru infracțiunile de frontieră;

căpitanii porturilor, pentru infracțiunile contra siguranței navigației pe apă și contra disciplinei și ordinii la bord,precum și pentru infracțiunile de serviciu, prevăzute în Codul Penal, săvârșite de personalul navigant al marinei civil, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranța navei sau a navigației.

Organele de constatare sunt organe extrajudiciare care, deși nu sunt organe de cercetare penală, au obligația legală de a îndeplini anumite acte strict și limitativ prevăzute de lege (să procedeze la luarea unei declarații de la făptuitor și de la martorii care au fost de față la săvârșirea unei infracțiuni,să rețină corpurile delicte,să procedeze la evaluare pagubelor). Astfel sunt organe de constatare:organele inspecțiilor de stat și ale unităților publice,organele de control și cele de conducere ale administrației publice, ofițerii și subofițerii din cadrul Jandarmeriei Române, comandanții de nave și aeronave, agenții de poliție de frontieră. Actele întocmite de organele de constatare nu sunt acte de cercetare penală sau urmărire penală și trebuie înaintate procurorului în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie infracțiune, afară de cazul când legea dispune altfel. Procesele verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloc de probă. În caz de infracțiune flagrantă, aceleași organe au obligația să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efctuate și cu mijloacele materiale de probă.

Organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale (de pildă S.R.I.) nu pot efectua acte de cercetare penală sau urmărire penală, putând însă efectua acte premergătoare începerii urmăririi penale pentru fapte care, potrivit legii, constituie amenințări la adresa siguranței naționale.

2.2.COMPETENȚA PROCURORULUI

2.2.1.Compeța procurorului in efectuarea urmăririi penale

Competența procurorului în faza de urmărire penala reiese ca principala atribuție a procurorului ȋn aceastǎ fazǎ este de a supraveghea urmǎrirea penalǎ, conducand si controland nemijlocit activitatea de cercetare penalǎ a poliției judiciare și a altor organe de cercetare penalǎ speciale. Ȋn exercitarea acestei atribuții, procurorul poate sǎ efectueze orice acte de urmǎrire penalǎ ȋn cauzele pe care le supravegheazǎ.

În anumite cauze însă, procurorul este obligat să efectueze personal urmărirea penală.

2.2.2.Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală

Supravegherea urmăririi penale este activitatea desfășurată de procuror în cursul urmăririi penale ce constă în conducerea și controlul activității organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sau a altor organe de cercetare penală speciale, atunci când legea nu prevede expres că urmărirea penală trebuie efectuată chiar de procuror (urmărire penală proprie).

Supravegherea se exercită din oficiu de procurorul din cadrul parchetului corespunzător instanței competente să judece cauza în primă instanță. În cazul în care un organ de cercetare penală ierarhic superior preia cauza, supravegherea se va efectua de procurorul care exercită supravegherea acestui organ de cercetare penală ierarhic superior.7

Pe întreg parcursul urmăririi penale, procurorul conduce și supraveghează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, respectiv conduce și controlează activitatea altor organe de cercetare penală speciale, veghind ca actele de cercetare/urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale (principiul legalității).

Supravegherea are caracter nepublic, necontradictoriu și preponderent scris.În cazul în care procurorul efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, controlul legalității și temeiniciei actelor de cercetare/urmărire penală se realizează de procurorul ierarhic superior, în aceste situații nu se poate vorbi de supravegherea urmăririi penale. Procurorul veghează ca orice infracțiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală și ca nici o persoană să nu fie urmarită penal, fără să existe indicii temeinice că a săvâșit o faptă prevazută de legea penală. De asemenea procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie retinută sau arestată decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege.

Organele de cercetare penală sunt obligate să încunoștințeze de îndată pe procuror despre infrațiunile de care au luat cunoștință; de asemenea, organul de cercetare care a dispus începerea urmăririi penale trebuie să trimită dosarul procurorului pentru confirmarea măsurii dispuse.

Supravegherea urmăririi penale se concretizează prin urmatoarele modalități:

Verificarea actelor de cercetare penală. Procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să-l trimită, cu toate actele, materialele și datele privitoare la faptele care formează obiectul cercetării. De asemenea în cazul în care organul de cercetare penală propune procurorului punerea în mișcare a acțiunii penale, extinderea cercetărilor sau luarea unei măsuri preventive, procurorul, înainte de a se pronunța, verifică actele de urmărire penală efectuate în cauză.

Participarea la efectuarea actelor de urmărire penală. Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să-l efectueze personal. Participarea directă a procurorului la efectuarea unor activități procesuale în cadrul urmăririi penale nu trebuie să conducă la concluzia că urmărirea penală a fost efectuată de către procuror; această modalitate de exercitare a supravegherii nu se confundă cu situațiile în care procurorul este obligat prin lege să efectueze urmărirea penală.

Soluționarea plângerilor formulate împotriva actelor de cercetare penală prin care s-a adus o vatămare drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane. Plângerea se depune direct la procuror. În cazul în care plângerea a fost depusă la organul de cercetare penală, acesta are obligația de a o înainta procurorului în termen de 48 ore de la primire. Procurorul trebuie să solutioneze plângerea prin rezoluție motivată în cel mult 20 de zile de la primire și să comunice soluția dispusă petentului care a formulat plângerea; ca excepție, în cazul în care plângerea este formulată împotriva măsurii reținerii dispusă de organul de cercetare penală, procurorul trebuie să o soluționeze înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse. O nouă plângere formulată împotriva soluției dispusă de procuror și depusă la procurorul ierarhic superior celui care s-a pronunțat cu privire la prima plângere este inadmisibilă.

Apobarea actelor și măsurilor procesuale de către procuror. Supravegherea urmăririi penale de către procuror se poate exercita și prin intermediul unei anumite aprobări pe care procurorul o poate acorda pentru efectuarea unor acte sau luarea unor măsuri procesuale, în situatia în care legea prevede expres acest lucru. Aprobarea, care poate fi prealabilă sau ulterioară efectuării actului de urmărire penală, îmbracă una din următoarele forme: încuviințarea (se referă la acte a căror efectuare intră în atribuția organului de cercetare penală, dar valabilitatea actului este conditionată de aprobarea procurorului); autorizarea (formă de aprobare prealabilă efectuării actului de urmărire penală, organul de cercetare penală nefiind competent să efectueze actul fără autorizația procurorului); confirmarea (formă de aprobare ulterioară a actului, reprezentând o ratificare a acestuia).

Trecerea unei cauze de la un organ de cercetare la altul. Pentru o mai bună desfășurare a activității de urmărire penală, procurorul poate să dispună, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt asemenea organ. Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza și după încunoștințarea procurorului care exercită supravegherea acesteia

În exercitarea activității de supraveghere, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziții organelor de cercetare penală ca să ia asemenea măsuri. Procurorul poate să dea dispoziții în scris și motivat cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală. În cazul organelor de cercetare ale poliției judiciare, organele ierarhic superioare ale acestora nu pot să le dea îndrumări sau dispoziții privind cercetarea penală, procurorul fiind singurul competent în acest sens. Dispozițiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală, precum și pentru alte organe ce au atribuții prevazute de lege în constatarea infracțiunilor.

CAPITOLUL III

DESFĂȘURAREA URMĂRIRII PENALE

3.1 SESIZAREA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

Pentru a putea dispune începerea urmăririi penale și, implicit declanșarea procesului penal, organele judiciare trebuie să fie încunoștințate despre săvârșirea infracțiunii, prin unul din modurile de sesizare prevăzute de lege.

Modurile de sesizare a organelor de urmărire penală pot fi definite ca acele mijloace prin care organul de urmărire penală ia cunoștință în condițiile legii, despre săvârșirea unei infracțiuni, determinând obligația acestuia de a se pronunța cu privire la începerea urmăririi penale referitoare la acea infracțiune.Astfel organele de urmărire penală sunt sesizate prin: plângere, plângere prealabilă, denunț sau se pot sesiza din oficiu.

3.1.1. Plângerea

Plângerea este modalitatea de sesizare a organelor de urmărire penală, prin care o persoană fizică sau juridică încunoștințează autoritățile că a fost victima unei infracțiuni.Plângerea se face în scris sau oral, în acest din urmă caz, organul care o primește întocmind un proces verbal, de către persoana vătămată, personal sau prin mandatar special, de către substituiții procesuali (unul din soți pentru celălalt soț, copilul major pentru părinte) ori de reprezentantul legal pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu. Persoana cu capacite restrânsă de exercițiu poate să facă plângere, cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă.

Formularea unei plângeri este facultativă,cu excepția situației în care persoana prejudiciată prin săvârșirea unei infracțiuni este o unitate ,când unității îi incumbă obligația de a sesiza de îndată organul de urmărire penală și de a prezenta situații explicative cu privire la întinderea pagubei precum și date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită.

Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea, codul numeric personal și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă. Potrivit legii nr. 202/2010, în cazul în care plângerea este îndreptată la organul de urmărire penală și nu cuprinde elementele de mai sus, se restituie petiționarului pe cale administrativă, cu indicarea elementelor care lipsesc .Organele judiciare au posibilitatea de a se sesiza din oficiu în legătură cu faptele sau împrejurările care rezultă din plângerea formulată cu nerespectarea dispozițiilor legale. În vederea asigurării celerității procedurilor, s-a prevăzut că plângerea greșit îndreptată la instanța de judecată se trimite pe cale administrativă organului de urmărire penală competent.În cazul în careplângerea este depusă la organul de urmărire penală necompetent material sau teritorial, este necesară declinarea de competență, iar nu trimiterea administrativă, către organul de urmărire penală competent.

3.1.2 Plângerea prealabilă

Plângerea prealabilă este plângerea de a cărei formulare legea condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale în cazul anumitor infracțiuni.Deci, plângerea prealabilă reprezintă atât o condiție de pedepsibilitate cât și o condiție de procedibilitate.

Plângerea prealabilă trebuie formulată de persoana vătămată personal sau prin mandatar special, să îndeplinească condițiile prevăzute de lege și să fie adresată organului de urmărire penală competent.În cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea prealabilă se face cu reprezentanții ei legali (părinte, tutore, curator), respectiv cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă.În aceste cazuri acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu.

În situația în care prin săvârșirea infracțiunii au fost vătămate mai multe persoane, infractorul va răspunde penal chiar dacă plângerea prealabilă a fost formulată numai de una din persoanele vătămate (indivizibilitate activă a răspunderii penale). Dacă infracțiunea a fost săvârșită de mai multe persoane (autori, instigatori, complici), aceștia vor răspunde penal chiar dacă plângerea prealabilă a fost formulată numai cu privire la unul din participanți.

Plângerea prealabilă trebuie să cuprindă: descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părților și a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă și, atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente.Plângerea prealabilă trebuie formulată în termen de 2 luni (termen de decădere) din ziua în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul, respectiv în cazul minorilor de la data când persoana îndreptățită a reclama a știut cine este fătuitorul (inclusiv în cazul infracțiunilor continue sau continuate). Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 2 luni curge de la data când persoana îndreptățită a reclama a știut cine este fătuitorul.

Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului; în scopul asigurării celerității procedurii, în cazul în care plângerea prealabilă a fost greșit îndreptată la instanșa de judecată se trimite pe cale administrativă organului de urmărire penală competent, fiind considerată valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent. În cazul în care plângerea prealabilă a fost depusă la organul de urmărire penală necompetent material sau teritorial, este necesară declinarea de competență, iar nu trimiterea pe cale administrativă, către organul de urmărire penală competent.

În caz de infracțiune flagrantă, organul de urmărire penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. După constatarea infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și dacă aceasta declară că depune plângere prealabilă, continuă urmărirea penală.În caz contrar, procurorul dispune neînceperea urmăririi penale.

În caz de conexitate sau indivizibilitate între o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă și o altă infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu:

dacă disjungerea este posibilă, se aplică dispozițiile generale privind competența organelor de urmărire penală;

dacă disjungerea nu este posibilă, Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare penală se constată ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală are obligația de a chema partea vătămată și de a o întreba dacă înțelege să facă plângere prealabilă.În caz afirmativ, organul de cercetare penală continuă cercetarea, iar în caz contrar, trimite actele procurorului în vederea încetării urmăririi penale.În cazul în care în urma schimbării încadrării juridice competența aparține altui organ de urmărire penală, procurorul dispune declinarea competenței de efctuare a urmăririi penale către acest organ care are obligația de a chema persoana vătămată pentru a o întreba dacă înțelege să formuleze plângere prealabilă.

3.1.3 Denunțul

Denunțul este modalitatea de sesizare a organului de urmărire penală, constând în încunoștințarea despre săvârșirea unei infracțiuni făcută de o persoană fizică sau o persoană juridică, alta decât cea vătămată prin infracțiune (inclusiv de către făptuitor).

Denunțul scris trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul denunțătorului, descrierea faptei care formează obiectul denunțului, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut, și a mijloacelor de probă, precum și semnătura denunțătorului. Denunțul greșit îndreptat la instanța de judecată se trimite pe cale administrativă organului de urmărire penală competent.În cazul în care denunțul este depus la organul de urmărire penală necompetent material sau teritorial, este necesară declinarea de competență, iar nu trimiterea pe cale administrativă, către organul de urmărire penală competent.

Denunțul anonim nu întrunește condițiile prevăzute de lege pentru a constitui un act de sesizare a organelor judiciare, dar poate conduce la sesizarea acestora din oficiu, dacă organul de urmărire penală, după verificarea veridicității celor cuprinse în denunț, constată că există date cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.

Denunțul oral se consemnează într-un proces verbal de către organul în fața căruia a fost făcut.

Denunțul are caracter facultativ, cu excepția cazurilor în care legea prevede că nedenunțarea unei infracțiuni atrage răspunderea penală a persoanei care avea obligația să o facă Tot astfel, orice persoană cu funcție de conducere într-o unitate la care se referă art.145 C.pen. sau cu atribuții de control care a luat la cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni în acea unitate precum și orice funcționar care a luat cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, este obligată să sesizeze prin denunț, de îndată, pe procuror sau organul de cercetare penală și să ia măsuri să nu dispară urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alte mijloace de probă.

3.1.4 Sesizarea din oficiu

Organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu când află pe orice cale despre săvârșirea unei infracțiuni. În acest scop organele de urmărire penală întocmesc un proce-verbal de sesizare din oficiu. Indiferent de caracterul flagrant sau neflagrant al infracțiunii, procesul verbal de sesizare din oficiu sau de constatare a infracțiunii flagrante nu constituie act de începere a urmăririi penale.

3.1.5 Alte modalități de sesizare:

comandanții de nave și aeronave și agenții poliției de frontieră care au întocmit acte de constatare a unor infracțiuni, trebuie să le înainteze organelor de urmărire penală competente în cel mult 3 zile.

sesizarea comandantului militar este necesară în cazul săvârșirii de către militari a unei infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare și a altor infracțiuni contra capacității de apărare Chiar dacă organele de urmărire penală au fost sesizate în alt mod, sesizarea comandantului reprezintă o condiție pentru începerea urmăririi penale;

sesizarea organelor competente ale căilor ferate este necesară în cazul unor infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate chiar dacă organele de urmărire penală au fost sesizate în alt mod, sesizarea organelor competente ale căilor ferate reprezintă o condiție pentru începerea urmăririi penale;

autorizarea prealabilă a organului competent reprezintă permisiunea acordată de autoritatea competentă pentru a putea fi pusă în mișcare acțiunea penală (de pildă, numai Camera Deputaților, Senatul sau Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției sau este necesară autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru începerea urmăririi penale pentru o infracțiune față de care legea română se aplică în temeiul principiului realității). Chiar dacă organele de urmărire penală au fost sesizate în alt mod, autorizarea prealabilă a organelor competente reprezintă o condiție pentru începerea urmăririi penale;

3.2 ACTELE PREMERGĂTOARE ÎNCEPERII URMĂRIRII PENALE

3.2.1 Noțiunea și limitele actelor premergătoare

In vederea începerii urmăririi penale, se pot efectua acte premergătoare.

Actele premergătoare, denumite în literatura juridică8 și investigații prealabile, pot fi definite ca acele activități desfășurate, în anumite situații, înainte de declanșarea procesului penal, pentru culegerea de date cu privire la pregătirea sau săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, în vrderea începerii urmăririi penale.

În concret, prin efectuarea de acte premergătoare se poate urmări9 fie verificarea informațiilor conținute în actul de sesizare, fie completarea acestor date și informații pentru a se constata dacă este cazul să se dispună începerea urmăririi penale, fie verificarea existenței vreunuia din cazurile de înlăturare a aptitudinii funcționale a acțiunii penale (cazuri prevăzute la art.10 C.proc.pen.), care conduc la soluția neînceperii urmăririi penale.

Actele premergătoare nu sunt obligatorii.Ele se efectuează numai atunci când din cuprinsul actului de sesizare nu reies suficiente date care să justifice începerea urmăririi penale sau există îndoieli în ceea ce privește veridicitatea acestor date.

Activitățile desfășurate în cadrul actelor premergătoare pot fi împărțite în mai multe categorii: activități specifice care nu au legătură cu actele procesuale sau procedurale (razii, filtre), unele activități care se aseamămnă cu activitățileprocedurale, chiar dacă nu au natura juridică a acestora, și activități care , deși se desfășoară în afara procesului penal, respectă regulile procesuale (cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, percheziții corporale sau asupra unor autovehicule).

Întrucât actele premergătoare sunt anterioare procesului penal, pe parcursul lor nu pot fi luate măsuri procesuale.

Toate actele premergătoare efectuate se consemnează în procese-verbale care pot constitui mijloace de probă.

Având în vedere faptul că scopul efectuării de acte premergătoare este constatarea necesității începerii urmăririi penale, ele se pot desfășura, ca durată, până în momentul în care organele judiciare își formează convingerea că este necesar a se dispune începerea sau neînceperea urmăririi penale.

În literatura juridică10 s-a exprimat și opinia potrivit căreia efectuarea actelor premergătoare nu este condiționată (limitată) de momentul începerii urmăririi penale, ci de lămurirea aspectelor principale ale cauzei. O asemenea interpretare ar conduce la concluzia posibilității efectuării, în cadrul actelor premergătoare a unor activități specifice urmăririi penale. Extinderea la cadrul extraprocesual a actelor care pot și trebuie să se desfășoare, în principiu, în cadrul urmăririi penale (cum ar fi ascultarea învinuitului sau inculpatului ori luarea măsurilor preventive) poate duce la eludarea garanțiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmărire penală11.

Întinderea în timp a actelor premergătoare (nefiind reglementată expres de lege) rămâne la aprecierea organelor competente a le efectua, care își formează convingerea asupra necesității dispunerii începerii sau neînceperii urmăririi penale în funcție de aspectele concrete ale cauzei.În orice caz, durata actelor premergătoare trebuie să fie limitată de necesitatea respectării principiului operativității12.

3.2.2 Actele premergătoare efectuate de investigatorii sub acoperire

Cazurile în care pot fi folosiți investigatorii sub acoperire, precum și noțiunea de ”investigator sub acoperire”

în cazul în care există indicii temeinice și concrete că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni contra siguranței naționale prevăzute în Codul penal și în legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante și de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, sau a unei infracțiuni prevăzute în Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, ori a unei alte infracțiuni grave care nu poate fi descoperită sau cărei făptuitori nu pot fi identificați, prin alte mijloace, pot fi folosiți, în vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii și identificarea persoanelor vfață de care există presupunerea că au săvârșit o infracțiune, investigatori sub o altă identitate decât cea reală;

investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul polției judiciare și pot fi folosiți numai pe o perioadă determinată, pentru culegerea de date și informații, în baza autorizației emise potrivit dispozițiilor legale pe care le pun în totalitate, la dispoziția procurorului.

Investigațiile pot fi efectuate numai cu autorizarea motivată a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală .

Autorizarea este dată prin ordonanță motivată pentru o perioadă de cel mult 60 de zile și poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate.Fiecare prelungire nu poate depăși 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană nu poate depăși 1 an.

În cererea de autorizare adresată procurorului trebuie menționate datele și indiciile privitoare la faptele și persoanele față de care există presupunerea că au săvârșit o infracțiune, precum și perioada pentru care se cere autorizarea.

Ordonanța prin care procurorul autorizează folosirea investigatorului sub acoperire trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile generale (prevăzute în art.203 C.proc.pen.) și următoarele:

indiciile temeinice și concrete care justifică măsura și motivele pentru care

măsura este necesară;

activitățile pe care le poate desfășura investigatorul sub acoperire;

persoanele față de există presupunerea că au săvârșit o infracțiune;

identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfășoare activitățile autorizate;

perioada pentru care se dă autorizarea;

alte mențiuni prevăzute de lege.

În cazuri urgente și temeinic justificate se poate solicita autorizarea și a altor activități decât cele pentru care există autorizare, procurorul urmând a se pronunța de îndată.

Datele și informațiile cobținute de investigatorul sub acoperire pot fi folosite numai în cauza penală și în legătură cu persoanele la care se referă autorizația emisă de procuror;dacă sunt concludente și utile vor putea fi folosite și în alte cauze sau în legătură cu alte persoane.

Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvăluită nici în timpul și nici după terminarea acțiunii acestora. Procurorul competent să autorizeze folosirea unui investigator sub acoperire are dreptul să-i cunoască adevărata identitate, cu resoectarea secretului profesional.

3.3 ÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE

3.3.1 Noțiune.Condiții.Acte procesuale prin care se începe urmărirea penală

Începerea urmăririi penale coincide cu momentul declanșării procesului penal în formă tipică.Importanța acestui moment rezidă în faptul că el implică drepturi și obligații specifice atât pentru organele de urmărire penală cât și pentru ceilalți participanți la proces.

În cazul în care organele de cercetare penală sau procurorul constată din cuprinsul actului se sesizare sau al actelor premergătoare efectuate că sunt date cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și nu există impediment la punerea în mișcare a acțiunii penale dintre cele prevăzute de art.10 C.proc.pen., dispun prin rezoluție începerea urmăririi penale.

Urmărirea penală poate fi începută in rem (cu privire la faptă), când sunt date cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, dar nu este cunoscut făptuitorul, respectiv in personam când de la început este cunoscută persoana făptuitorului, care va deveni prin începerea urmăririi penale învinuit.În cazul în care organele de urmărire penală încep urmărirea penală in rem, iar ulterior este descoperit autorul, este necesar ca organele de urmărire penală să dispună și începerea urmăririi penale in personam, numai în această modalitate făptuitorul devenind învinuit.

Rezoluția prin care se dispune începerea urmăririi penale trebuie să cuprindă:data; ora; numele, prenumele, funcția, organul judiciar din care face parte emitentul; modalitatea de sesizare; prezentarea pe scurt a situașiei de fapt ce rezultă din actul de sesizare sau din actele premergătoare ce urmează a fi reținută; încadrarea juridică; constatarea întrunirii condiției negative (lipsa impedimentelor); dispoziția de începere a urmăririi penale, indicarea persoanei învinuitului (dacă este cunoscută) cu toate datele de stare civilă, indicarea completă a încadrării juridice, semnătura.

Urmărirea penală mai poate fi începută de procuror prin ordonanță când:

o dată cu începerea urmăririi penale dispune și punerea în mișcare a acțiunii penale (urmărire penală cu inculpat în cauză);

o dată cu extinderea cercetării penale cu privire la alte fapte sau persoane dispune și începerea urmăririi penale pentru aceste fapte su persoane;

infirmă rezoluția organului de cercetare penală de neîncepere a urmăririi penale dispunând totodată prin același act începerea urmăririi penale în mod legal și temeinic.

În cazul în care în fața instanței se săvârșește o infracțiune de audiență, procesul-verbal prin care instanța de judecată constată săvârșirea infracțiunii are valoarea unui act de începere a urmăririi penale.

În situația în care procurorul ierarhic superior admite plângerea formulată în temeiul împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, prin aceeali rezoluție poate dispune începerea urmăririi penale și trimiterea cauzei pentru efectuarea actelor de cercetare/urmărire penală. Dacă instanța admite plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, va trimite cauza la procuror în vederea începerii urmăririi penale, neputând dispune prin încheiere începerea urmăririi penale.

Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie informat, de îndată după începerea urmăririi penale, și mai înainte de a fi audiat, despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia și de a i se asigura posibilitatea pregătirii și exercitării apărării. Încălcarea acestui drept poate atrage nulitatea relativă a actelor de urmărire penală efectuate.

După ce a fost începută urmărirea penală organul de cercetare penală sau procurorul efectuează cercetarea penală în scopul strângerii de probe pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.

3.3.2 Confirmarea începerii urmăririi penale

Comfirmarea începerii urmăririi penale este actul procesual dispus de procuror în cazul în care constată că rezoluția de începere a urmăririi penale emisă de organele de cercetare penală este legală și temeinică. Rezoluția prin care procurul începe urmărirea penală în cauză nu este supusă confirmării procurorului ierarhic superior.

Rezoluția de începere a urmăririi penale emisă de organele de cercetare penală se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activitații de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, orgenele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată și dosarul cauzei.

Procurorul analizând legalitatea și temeinicia rezoluției de începere a urmăririi penale, poate dispune:

confirmarea prin rezoluție, a începerii urmăririi penale. Rezoluția de confirmare trebuie să cuprindă:data, ora, numele procurorului, parchetul din care face parte; referiri la rezoluția prin care s-a început urmărirea penală (actul supus confirmării), prezentarea pe scurt a situației de fapt ce rezultă din actul de sesizare sau din actele premergătoare ce urmează a fi reținută; încadrarea juridică; constatarea întrunirii condiției negative (lipsa impedimentelor); temeiul de drept dispoziția de confirmare a începerii urmăririi penale; indicarea persoanei învinuitului cu toate datele de stare civilă; indicarea completă a încadrării juridice; semnătura;

infirmarea prin ordonanță a începerii urmăririi penale dispusă de organul de cercetare penală și dispunerea începerii urmaririi penale în mod legal și temeinic;

infirmarea prin ordonanță a începerii urmăririi penale dispusă de organul de cercetare penală și restituirea actelor organului de cercetare penală pentru completarea actelor premergătoare, când nu există suficiente date pentru începerea urmăririi penale;

infirmarea prin ordonanță a începerii urmăririi penale dispusă de organul de cercetare penală și dispunerea neînceperii urmăririi penale, când există un impediment la punerea în mișcare a acțiunii penale

3.3.3 Neînceperea urmăririi penale

Este soluția pe care procurorul o poate dispune atunci când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plângerii sau denunțului rezultă un impediment la punerea în mișcare a acțiunii penale dintre cele prevăzute de art.10 C.proc.pen.

Prin Legea nr.202/2010 se acordă posibilitatea procurorului de a dispune neînceperea urmăririi penale și în cazul în care constată din actele premergătoare că fapta nu prezintă pericolul social concret al unei infracțiuni .Ca urmare a modificării alineatelor (2) și (3) ale articolului 181 C.pen., neînceperea urmăririi penale pentru lipsa pericolului social al faptei se poate dispune in rem,chiar dacă făptuitorul nu este cunoscut.Tot astfel aplicarea unei sancțiuni administrative nu mai este obligatorie, necesiattea acesteia urmând a fi apreciată de procuror de la caz la caz.

Organul de cercetare penală nu poate dispune neînceperea urmăririi penale, având obligația ca, în cazul în care constată din plângere sau din actele premergătoare efectuate că există un impediment la punerea în mișcare a acțiunii penale dintre cele prevăzute de art.10 C.proc.pen., să înainteze procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală.Procurorul analizând propunerea de a nu se începe urmărirea penală precum și actul se sesizare, respectiv atele premergătoare efectuate în cauză poate dispune:

prin rezoluție (ordonanță în cazul lipsei pericolului social), neînceperea urmăririi penale, în cazul în care constată existența unui impediment la punerea în mișcare a acșiunii penale dintre cele prevăzute de art.10 C.proc.pen.

S-a prevăzut că motivarea rezoluțiri/ordonanței este facultativă sau poate cuprinde doar argumente suplimentare în situația în care procurorul își însușește argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală.În cazul în care procurorul apreciază că trebuie să motiveze personal actul (de pildă, în situația în care procurorul este de acord cu soluția de neîncepere a urmăririi penale, dar nu și cu temeiul sau motivarea din propunerea organelor de cercetare penală), rezoluția/ordonanța prin care se dispune neînceperea urmăririi penale trebuie să cuprindă:data, numele, funcția, parchetul din care face parte procurorul; referirea la modalitatea de sesizare, la actele premergătoare și la informațiile obținute în urma efectuării acestora; prezentarea pe scurt a situației de fapt; încadrarea juridică;

Când s-a dispus neînceperea urmăririi penale, indiferent de temeiul de drept al soluției, cheltuielile judiciare sunt suportate de stat. Ca excepție, va fi obligată la cheltuieli judiciare persoana care a făcut sesizarea în cazul în care și-a exercitat în mod abuziv acest drept, caz în care procurorul are obligația de a motiva această dispoziție.

Copie de pe rezoluția/ordonanța prin care se dispune neînceperea urmăririi penale și de pe propunerea organului de cercetare penală se comunică persoanei care a făcut sesizarea, precum și, după caz, persoanei față de care s-au efectuat acte premergătoare.Dacă procurorul a redactat rezoluția/ordonanța prin care s-a dispus neănceperea urmăririi penale, se va comunica numai acest act, nu și copie de pe propunerea organului de cercetare penală.

În cazul în care se dispune neînceperea urmăririi penale procurorul poate sesiza instanța civilă în vederea desființării totale sau parțiale a unui înscris (de pildă, atunci când pentru infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale a intervenit prescripția).

Împotriva rezoluției/ordonanței de neîncepere a urmăririi penale se poate face plângere la procurorul ierarhic superior sau la instanța de judecată.

Dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul infirmă rezoluția și restituie actele organului de cercetare penală, dispunând începerea urmăririi penale.

Restituirea actelor organului de cercetare penală, prin rezoluție, fie pentru completarea actelor premergătoare, fie pentru începerea urmăririi penale, când nu sunt întrunite condițiile pentru a se dispune neînceperea urmăririi penale;

Începerea urmăririi penale prin rezoluție, atunci când procurorul apreciază că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune o astfel de măsură. Ulterior procurorul va trimite cauza organului de cercetare penală pentru efectuarea urmăririi penale sub supravegherea sa.

Neînceperea urmăririi penale se poate dispune de procuror și prin ordonanță și în cazul în care:

Infirmă rezoluția de începere a urmăririi penale și dispune prin același act neînceperea urmăririi penale;

Pentru faptele pentru care a fost începută urmărirea penală se dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, iar pentru faptele pentru care au fost efectuate numai acte premergătoare se dispune prin același act neînceperea urmăririi penale.

Procurorul poate dispune prin rechizitoriu, pe lângă soluțiile de trimitere sau netrimitere în judecată și neînceperea urmăririi penale pentru faptele pentru care au fost efectuate numai acte premergătoare.

3.4 EFECTUAREA CERCETĂRII PENALE

Cercetarea penală este prima etapă procesuală a urmăririi penale ce are ca obiect strângerea probelor cu privire la existența inftacțiunilor, la identificarea autorilor și la stacilirea rîspunderii penale sau civile a acestora.

Raportat la calitatea procesuală a făptuitorului pe parcursul urmăririi penale (învinuit sau inculpat) și implicit, la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, se poate face distincție între efectuatea cercetării penale față de învinuit și efectuarea urmăririi penale față de inculpat.

3.4.1. Efectuarea cercetării penale față de învinuit

Dacă s-a dispus începerea urmăririi penale și nu se pune în mișcare acțiunea penală pe parcursul urmăririi penale (urmând a fi pusă în mișcare prin rechizitoriu, atunci când rechizitoriul are dublu rol: act de sesizare a instanței și de act de inculpare), înseamnă că cercetarea penală se efctuează față de învinuit.

Cu excepția cauzelor în care, potrivit legii urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, efectuarea cercetării penale față de învinuit se caracterizează printr-o intervenție mai redusă a procurorului în activitatea organului de cercetare penală.

Astfel, organul de cercetare penală poate administra probe (poate lua declarații de la învinuit, poate dispune efctuarea de constatări medico-legale sau tehnico-științifice etc.), poate efectua anumite acte procedurale (cercetarea la fața locului, reconstituirea, ridicarea de obiecte și înscrisuri), poate lua unele măsuri procesuale (reținerea ca măsură preventivă).

În cazul în care, pe parcursul efectuării cercetării penale, organul de cercetare penală consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestîrii preventive a învinuitului, face propunere în acest sens (prin referat) pe care le înaintează procurorului Dacă procurorul, după ce examinează dosarul cauzei, constată că este cazul să se ia măsura arestării preventive a învinuitului, după ascultarea învinuitului, în prezența apărătorului, înaintează propunerea de arestare preventivă către instanță.

De asemenea organul de cercetare penală se adresează procurorului care supraveghează activitatea de cercetare penală, atunci când are nevoie de o anumită aprobare pentru efectuarea unui act.

Pe parcursul urmăririi penale, dacă se constată fapte noi în sarcina învinuitului sau date cu privire la participarea și a unei alte persoane la săvârșirea faptei, ori împrejurări noi care pot conduce la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale, organul de cercetare penală face propuneri procurorului pentru ca acesta să dispună extinderea cercetării penale sau schimbarea încadrării juridice.Propunerile se înaintează în cel mult 3 zile de la constatarea faptelor, împrejurărilor sau persoanelor noi. Procurorul va decide prin ordonanță in cel mult 5 zile.

În cauzele în care urmărirea penală se efctuează în mod obligatoriu de procuror, acesta poate dispune din oficiu, atât reținerea, cât și înaintarea propunerii de arestare preventivă a învinuitului către instanță. Chiar și în aceste cauze în care este obligatoriu ca urmărirea penală să fie efectuată de procuror, acesta dispune (prin delegare) ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de organul de cercetare penală.

3.4.2.Efectuarea cercetării penale față de inculpat

Din momentul în care se pune în mișcare acțiunea penală (la începutul sau la sfârșitul urmăririi penale) împotriva făptuitorului, acesta devine inculpat (parte în proces) și cercetarea penală se va efctua față de inculpat.

Astfel, atunci când organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului.

Analizîn referatul cu propunere de punere în mișcare a acțiunii penale împreună cu dosarul cauzei, procurorul, dacă este de acord cu prpunerea pune în mișcare acțiunea penală prin ordonanță. Ordonanța, pe lângă mențiuni mai trebuie să cuprindă date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este învinuit vși încadrarea juridică a acesteia (ar.235 C.proc.pen.).

Dacă procurorul consideră că nu sunt suficiente temeiuri pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, infirmă propunerea organului de cercetare penală, prin rezoluție, dispunând fie restituirea dosarului la organul de cercetare penală, fie, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, una din soluțiile de netrimitere în judecată (scoatere de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale) ori suspendare a urmăririi penale.

Atunci când procurorul efectuează personal urmărirea penală, punerea în mișcare a acțiunii penale se va dispune din oficiu, dacă sunt îndeplinite condițiile necesare.

În raport cu inculpatul se va efectua, în principiu, toate actele de cercetare penală care pot fi efectuate și în cazul învinuitului, dar și unele activițăți specifice.Astfel, în situația în care procurorul a pus în mișcare acțiunea penală, organul de cercetare penală are obligația de a-l chema pe inculpat pentru a-i comunica fapta pentru care este învinuit și a-i da explicații cu privire la drepturile și obligațiile pe care le are. Când inculpatul nu locuiește în țară se vaține seama, la fixarea termenului de prezentare în fața organului de cercetare penală, de reglementările speciale privind asistența juridică internațională în materie penală (art.237 alin.2 C.proc.pen.).16

De asemenea, potrivit art.237 alin.3 C.proc.pen., organul de cercetare penală pune în vedere inculpatului aflat în stare de libertate că este obligat să se prezinte la toate chemările ce i se vor face în cursul procesului penal și că are îndatorirea să comunice orice schimbare de adresă.

În cazul în care inculpatul este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuiește în țară, organul de cercetare penală va continua urmărirea, după punerea în mișcare a acțiunii penale, și fără a-l asculta pe inculpat (art.237 alin.4 C.proc.pen.).

Dacă organul de cercetare penală consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, face propunere în acest sens, pe care o înaintează procurorului (art.234 alin.2 C.proc.pen.17). După examinarea dosarului și a referatului cu propunere de arestare preventivă a inculpatului, dacă este de acord cu propunerea, procurorul, după ascultarea inculpatului în prezența apărătorului, prezintă dosarul cauzei cu propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului, către instanță (art.236 C.proc.pen.18).

Pe parcursul efectuării cercetării penale față de inculpat, dacă se constată fapte noi în sarcina inculpatului, ori împrejurări noi care pot duce la achimbarea încadrării juricide a faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală sau date cu privire la participarea și a unei alte persoane la săvârșirea acelei fapte, organul de cercetare penală face propuneri pe care le înaintează procurorului pentru ca acesta să decidă în privința extinderii cercetării penale sau schimbării încadrării juridice. Propunerile se înaintează în cel mult 3 zile de la dat constatării faptelor, împrejurărilor sau persoanelor noi, iar procurorul va decide prin ordonanță în cel mult 5 zile (art.238 C.proc.pen.).

Ordonața procurorului de extindere a cercetării penale va avea ca efect, pentru organul de cercetare penală, extinderea activității de strângere a probelor necesare cu privire la noile fapte sau persoane, iar ordonanța de schimbare a încarării juridice poate determina fie administrarea probelor în raport cu noua încadrare juridică, fie declinarea de competență ori trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul.19

3.4.3.Extinderea cercetării penale

Extinderea cercetării penale reprezintă actul prin care procurorul extinde cadrul cercetării penale în cazul în care descoperă:

fapte noi în sarcina învinuitului sau a inculpatului (de pildă, alte infracțiuni aflate în concurs cu cea pentru care a fost începută urmărirea penală);

date cu privire la participarea și a unei alte persoane la săvârșirea faptei pentru care s-a început urmărirea penală sau s-a pus în mișcare acșiunea penală (coautori, instigatori, complici).

În cursul urmăririi penale, procurorul nu poate dispune extinderea acțiunii penale, ci numai a cercetării penale.

Extinderea cercetării penale echivalează cu extinderea cadrului urmăririi penale, nemai fiind necesară începerea urmăririi penale pentru noile fapte sau persoane. Cu toate acestea , în practică, procurorii dispun o dată cu extinderea cercetării penale și începerea urmăririi penale pentru noile fapte sau persoane.

Extinderea cercetării penale nu echivalează cu extinderea acțiunii penale cu privire la noile fapte sau persoane. Chiar dacă anterior acțiunea penală fusese pusă în mișcare în cauză, procurorul trebuie să dispună în mod expres punerea în mișcare a acțiunii penale și cu privire la noile fapte sau persoane, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

De asemenea, extinderea cercetării penale se dispune de procuror din oficiu sau la propunerea organelor de cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă: data efectuării actului, modalitatea de sesizare, prezentarea stadiului urmăririi penale, constatarea lipsei impedimentelor la exercitarea acțiunii penale, persoana sau faptele pentru care se extinde cercetarea penală, încadrarea juridică completă.

3.5 SUSPENDAREA ȘI RELUARE URMĂRIRII PENALE

3.5.1 Suspendarea urmăririi penale

Suspendarea urmăririi penale este măsurace constă în întreruperea desfășurării urmăririi penale pe care o poate dispune procurorul prin ordonanță motivată, în cazul în care, pe baza unei expertize medico-legale, că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la procesul penal.Este obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se stabili dacă boala gravă îl împiedică pe învinuit sau inculpat să participe la procesul penal.

În situația în care a fost începută urmărirea penală împotriva mai multor învinuiși sau inculpați, iar cauza de suspendare privește pe unul sau unii dintre aceștia și disjungerea nu este posibilă, se va dispune suspendarea urmăririi penale cu privire la toți învinuiții sau inculpații.

Dacă boala gravă de care suferă învinuitul sau inculpatul există la momentul săvârșirii infracțiunii, fiind de natură a conduce la reținerea iresponsabilității acestuia, procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar nu suspendarea urmăririi penale.

Ordonanța prin care se dispune suspendare urmăririi penale trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile arătate în art.203 C.proc.pen., datele privitoare la persoana învinuitului sau inculpatului, fapta de care este învinuit, cauzele care au determinat suspendarea și măsurile luate în vederea însănătoșirii învinuitului sau inculpatului. Ordonanța se comunică în copie învinuitului sau inculpatului, persoanei vătămate și părții civile. După comunicare dosarul se restituie organului de cercetare penală.

În mod excepțional, pe perioada suspendării, organul de urmărire penală poate efectua numai acte de cercetare penală care pot fi realizate în absența învinuitului sau inculpatului, și care nu-i aduc atingere dreptului la apărare.

Organul de urmărire penală trebuie să verifice periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea. În cazul mîn care se constată prin orice mijloc de probă că nu mai există o asemenea cauză, procurorul dispune prin ordonanță reluarea urmăririi penale.

Suspendarea urmăririi penale atrage și suspendare prescripției răspunderii penale.

În cazul în care se dispune suspendarea urmăririi penale, partea civilă poate părăsi calea penală, putând formula acțiunea civilă în fața instanței civile.

3.5.2 Reluarea urmăririi penale

Este actul procesual ce constă în reluarea urmăririi penale în cazul în care:

a încetat cauza de suspendare a acesteia, s-a dispus restituirea cauzei de către instanța de judecată în vederea refacerii urmăririi penale, s-a dispus redeschiderea urmăririi penale;

nu a intervenit vreunul dintre cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acesteia, prevăzut de art. 10 C.proc.pen.

3.5.2.1.Reluarea urmăririi penale după suspendare

Se dispune de procuror prin ordonanță în cazul în care constată, pe baza unei expetize medico-legale, că starea de sănătate a învinuitului sau inculpatului îi permite acestuia să paricipe la procesul penal.

3.5.2.2.Restituirea cauzei de instanța de judecată în vederea refacerii urmaririi penale

Instanța de judecată dispune, prin sentință, restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale:

în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la competența materială sau personală, când se constată, înainte de terminarea cercetării judecătorești, că în cauza supusă judecății s-a efectuat urmărirea penală de un alt organ decât cel competent;

Cauza nu se restituie în situația în care constatarea are loc după începerea dezbaterilor sau când instanța, în urma cercetării judecătorești, schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracțiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organ de cercetare;

în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la sesizarea instanței, prezența învinuitului sau inculpatului și asistarea acestuia de apărător.

În cazurile în care dispune restituirea, instanța se pronunță și asupra măsurilor preventive, asupra măsurilor de siguranță a obligării la tratament medical sau a internării medicale, precum și asupra măsurilor asiguratorii.

Hotărârea prin care se dispune restituirea poate fi atacată cu recurs de către procuror și de orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre, în termen de 3 zile de la pronunțare, pentru cei prezenți și de la comunicare, pentru cei în lipsă.

Dosarul este trimis procurorului imediat după rămânerea definitivă a hotărârii la prima instanță sau în cel mult 3 zile de la pronunțarea hotărârii de către instanța de recurs.

3.5.2.3.Redeschiderea urmăririi penale

Este cazul de reluare a urmăririi penale incident în situația în care, după ce s-a dispus o soluție de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, se constată că nu a existat cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dipărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire penală.

Constatarea lipsei impedimentelor la exercitarea acțiunii penale se poate face fie ca urmare a plângerii formulate de partea vătămată sau de oricare persoană interesată împotriva soluției procurorului, adresată procurorului ierarhic superior, fie din oficiu, dacă s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, fie în cadrul mcontrolului de legalitate ce poate fi efectuat de procurorul ierarhic superior.

Redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanță, cauza fiind trimisă organului de cercetare penală pentru continuaqrea urmăririi penale din stadiul în care se afla la momentul dispunerii soluției de încetare sau scoatere de sub urmărire penală, sau pastrată de procuror, care continua efectuarea urmăririi penale.

De asemenea, redeschiderea urmăririi penale are loc în cazul în care judecătorul a admis plângerea formulată de partea vătămată sau de orice persoană interesată împotriva ordonanței, sau după caz, rezoluției procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale ori de clasare și atrimis cauza procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale (art.2781 alin.8 lit.b C.proc.pen.).

CAPITOLUL IV

FINALIZAREA URMĂRIRII PENALE

4.1.TERMINAREA URMĂRIRII PENALE

4.1.1.Considerații generale privind terminarea urmăririi penale

Terminarea urmăririi penale reprezintă ultima etapă a fazei de urmărire penală, în care organul de cercetare penală, în care organul de cercetare penală, după ce a apreciat că a administrat toate probele necesare în cauză, pregătește și înaintează dosarul la procuror, pentru ca acesta să dispună trimiterea sau netrimiterea în judecată.

Terminarea urmăririi penale nu se confundă cu epuizarea urmăririi penale, ca moment final al urmăririi penale în care procurorul dispune una din soluțiile de trimitere în judecată, încetare a urmăririi penale, scoatere de sub urmărire penală sau clasare.

În cauzele în care urmărirea penală se efctuează în mod obligatoriu de procuror, această fază procesuală se finalizează fără a mai fi parcursă etapa de terminare a urmăririi penale.

După cum a fost sau nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală pe parcursul urmăririi penale, se face distincție între două modalități de terminare a urmăririi penale: terminarea urmăririi penale fără punerea în mișcare a acțiunii penale și terminarea acțiunii penale cu acțiunea penală pusă în mișcare.

4.1.2 Terminarea urmăririi penale fără punerea în mișcare a acțiunii penale

În cauzele în care cercetarea penală se efectuează de către organul de cercetare penală și nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală, etapa de terminare a urmăririi penale presupune realizarea a trei activități:

ascultarea învinuitului înainte de terminarea cercetării (art.255 C.proc.pen.);

Atunci când organul de cercetare penală apreciază că a efectuat toate actele de cercetare și a strâns suficiente probe împotriva învinuitului, procedează la o nouă ascultare a acestuia, aducându-i la cunoștință învinuirea și întrebându-l dacă are noi mijloace de apărare. Nu se va proceda la ascultarea învinuitului dacă acesta este dispărut sau se sustrage de la urmărirea penală, situație în care dosarul va fi înaintat procurorului fără ca învinuitul să fie ascultat de organul de cercetare penală.

În ipoteza în care nu există învinuit în cauză, cercetarea penală nu poate fi considerată terminată, fiindcă, deși s-au efectuat toate actele de cercetare penală necesare în cauză, dosarul rămâne la organul de cercetare penală până la intervenția unei caue de stingere a acțiunii penale, când dosarul va fi trimis procurorului cu propunere de clasare20.

După ascultarea învinuitului, cercetarea se consideră terminată dacă învinuitul nu a propus probe noi sau propunerea sa a fost respinsă ca neîntemeiată ori dacă administrarea probelor a fost admisă și cercetarea a fost completată.

înaintarea dosarului privind pe învinuit la procuror (art.256 C.proc.pen.);

De îndată ce apreciază cercetarea penală a fost terminată, organul de cercetare penală înaintează dosarul procurorului împreună cu un referat (referatul de terminare a urmăririi penale) în care se consemnează rezultatele cercetării și care, potrivit art.259 C.proc.pen., trebuie să cuprindă: date referitoare la persoana învinuitului, fapta și încadrarea juridică a acesteia, probele administrate, mijloacele materiale de probă.

Când urmărirea penală privește mai multe fapte sau mai mulși învinuiți, referatul trebuie să cuprindă mențiunile arătate anterior cu privire la toate faptele și la toți învinuiții și, dacă este cazul, trebuie să arate pentru care fapte ori fătuitori s-a încetat urmărirea penală, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori suspendarea urmăririi penale.

prezentarea materialului de urmărire penală de către procuror (art.257 C.proc.pen.);

Prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie și față de învinuit, astfel încât primind dosarul de la organul de cercetare penală, procurorul trebuie să îl cheme pe învinuit și să-i prezinte materialul de urmărire penală.

4.1.3.Terminarea urmăririi penale cu acțiunea penală pusă în mișcare

În cauzele în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare pe parcursul urmăririi penale, până în etapa de terminare a urmăririi penale, potrivit art.258 C.proc.pen.21, după completerea cercetării și după îndeplinirea dispozițiilor privind prezentarea materialului de urmărire penală, cercetarea penală se consideră terminată.

Prezentarea materialului de urmărire penală către inculpat nu este posibilă înainte de terminarea cercetării numai atunci când se sustrage de la urmărire sau este dispărut. Într-o asemenea situație, dacă inculpatul se prezintă, este prins sau adus după ănaintarea dosarului la parchet, procurorul procedează la prezentarea materialului de urmărire penală.

După ce organul de cercetare penală consideră că cercetarea este terminată, înaintează de îndată dosarul cauzei procurorului însoțit de un referat.

Referatul de terminare a urmăririi penale se întocmește numai atunci când sunt suficiente probe pentru ca inculpatul să poată fi tras la răspundere penală.

Potrivit art.259 alin.1 C.proc.pen., referatul de terminare a urmăririi penale întocmit de organul de cercetare penală trebuie să se limiteze la fapta care a format obiectul punerii în mișcare a acțiunii penale, la persoana inculpatului și la ultima încadrare juridică a faptei.

Referatul de terminare a urmăririi penale față de inculpat trebuie să cuprindă aceleași mențiuni ca și referatul de terminare a urmăririi penale față de învinuit, fiind aplicabile dispozițiile art.259 și 260 C.proc.pen.

În cauzele în care urmărirea penală este efectuată personal de procuror, nu mai există obligația întocmirii referatului de terminare a urmăririi penale, întrucât, într-o asemenea situație, actul prin care procurorul finalizează urmărirea penală (rechizitoriul sau ordonanța) va suplini referatul, cuprinzând inclusiv datele suplimentate prevăzute în art.260 C.proc.pen22.

4.2. PREZENTAREA MATERIALULUI DE URMĂRIRE PENALĂ

La sfârșitul urmăririi penale, după ce organul de urmărire penală a efectuat toate actele de urmărire și a strâns suficiente probe pe baza cărora se poate da o soluție, are loc activitatea de prezentare a materialului de urmărire penală care constă în aducerea la cunoștința învinuitului sau inculpatului a întregului material probator, pentru a se da posibilitatea acestuia de a completa rezultatele activității de urmărire penală.

Totodată, instituția prezentării materialului de urmărire penală, se constituie și într-o garanție a dreptului la apărare a învinuitului sau inculpatului, deoarece cu ocazia desfășurării acestei activități, învinuitul sau inculpatul are posibilitatea de a combate probele în acuzare prin noi cereri sau declarații suplimentate.

În funcție de momentul punerii în mișcare a acțiunii penale și de calitatea procesuală pe care a dobândit-o făptuitorul (învinuit sau inculpat), se face distincție între prezentarea materialului de urmărire penală față de învinuit sau față de inculpat.

Astfel, când urmărirea penală s-a desfășurat fără acțiunea penală pusă în mișcare, la terminarea cercetării organul de cercetare penală înaintează dosarul procurorului cu propunerea de a pune în mișcare acțiunea penală și de a dispune trimiterea în judecată. Într-o asemenea situație, procurorul prezintă materialul de urmărire penală învinuitului (art.257 C.proc.pen.).

În schimb, când urmărirea penală s-a desfășurat cu acțiunea penală pusă în mișcare, organul de cercetare penală prezintă materialul de urmărire penală inculpatului înainte de a înainta dosarul la procuror (art.250 C.proc.pen.).

Din interpretarea actualului conținut al art.257 C.proc.pen23 reiese că prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie atât față de învinuit sau inculpat.

Din prevederile art.250-254 și 257 C.proc.pen. rezultă că pentru pentru a se putea proceda la prezentarea materialului de urmărire penală este necesar ca cercetarea penală să fie terminata si invinuitul sau inculpatul să fie prezent.

Potrivit art.254 C.proc.pen24, când prezentarea materialului de urmărire penală nu a fost posibilă din cauză că inculpatul este dispărut sau s-a sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare penală, în referatul de terminare a urmăririi penale se arată și împrejurările concrete care au determinat imposibilitatea prezentării materialului. Aceasta înseamnă că neprezentarea materialului de urmărire penală se judtifică numai atunci când inculpatul este dispărut ori s-a sustras de la chemarea în fața organului de cercetare penală. Dacă până la înaintarea dosarului la procuror, inculpatul se prezintă, este prins ori adus, organul de cercetare penală procedează la prezentarea materialului de urmărire penală. Dacă inculpatul se prezintă, este prins ori adus după înaintarea dosarului la procuror, prezentarea materialului de urmărire penală se va efectua de procuror (art.261 alin.2 C.proc.pen.).

Potrivit Legii nr. 202/201025, procurorul poate dispune trimiterea în judecată a inculpatului fără prezentarea materialului de urmărire penală dacă:

inculpatul sau apărătorul său a lipsit în mod nejustificat să ia cunoștință de materialul de urmărire penală;

inculpatul sau apărătorul său refuză în mod nejustificat să ia cunoștință de materialul de urmărire penală;

inculpatul este dispărut; dacă până la înaintarea dosarului la procuror inculpatul se prezintă, este prins ori adus, se procedează la prezentarea materialului de urmărire penală.

Competența de a efectua prezentarea materialului de urmărire penală revine organului de cercetare penală sau procurorului.

Obligațiile organului de urmărire penală care procedează la prezentarea materialului de urmărire penală sunt, conform art.250 și 257 C.proc.pen., de a-i pune în vedere învinuitului sau inculpatului că are dreptul de a lua cunoștință de materialul de urmărire penală, arătându-i încadrarea juridică a faptei săvârșite și de a-i asigura acestuia posibilitatea de a lua cunoștință de material, punându-i la dispoziție dosarul pentru a-l studia.

Organul de urmărire penală trebuie să asiste la studierea dosarului de către învinuit sau inculpat, pentru ca acesta să nu sustragă sau să distrugă anumite piese, ori să nu modifice sau să înlocuiască anumite acte26.

Dacă învinuitul sau inculpatul nu poate să citească, organul de urmărire penală îi citește materialul.

De asemenea, dacă învinuitul sau inculpatul nu cunoaște limba română, organul de urmărire penală trebuie să-i asigure un interpret.

Organele de urmărire penală au și obligația de a-l întreba pe învinuit sau inculpat, după ce a luat cunoștință de materialul de urmărire penală, dacă are de formulat cereri noi sau dacă dorește să facă declarații suplimentare.

Despre toate aceste activități, organul de urmărire penală întocmește un proces-verbal (art.251 C.proc.pen.), în care consemnează și declarațiile, cererile și răspunsurile învinuitului sau inculpatului.

Potrivit art.172 alin.1 C.proc.pen., în cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci și la prezentarea materialului de urmărire penală.

Când asistența juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie, organul de urmărire penală are obligația de a asigura prezența unui apărător la activitatea de prezentare a materialului de urmărire penală.

Neîndeplinirea obligației de a asigura prezența apărătorului la prezentarea materialului de urmărire penală (când asistența juridică este obligatorie), atrage sancțiunea nulității absolute prevăzută în art.197 alin.2 C.proc.pen.

Dacă învinuitul sau inculaptul a formulat cereri noi în legătură cu urmărirea penală, organul de urmărire penală le examinează de îndată și dispune prin ordonanță admiterea sau respingerea lor. Prin aceeași ordonanță, organul de urmărire penală dispune completarea cercetării penale, atunci când din declarațiile suplimentare sau din răspunsurile inculpatului rezultă necesitatea completării (art.252 C.proc.pen.).

Când a efectuat noi acte de cercetare penală sau când constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei, organul de urmărire penală este obligat, potrivit art.253 C.proc.pen., să procedeze din nou la prezentarea materialului de urmărire penală.

Dacă în cauză sunt mai mulți învinuiți sau inculpați, materialul de urmărire penală se prezintă individual, întocmindu-se proces-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală pentru fiecare învinuit sau inculpat.Chiar dacă, datorită propunerii unui singur învinuit sau inculpat, sau efectuat noi acte de cercetare penală, prezentarea din nou a materialului de urmărire penală se va face către toți învinuiții sau inculpații27.

4.3. TRIMITEREA ÎN JUDECATĂ

4.3.1.Considerații generale privind trimiterea în judecată

Terminarea urmăririi penale (ca ultimă etapă a urmăririi penale) nu se confundă cu epuizarea urmăririi penale (ca moment final al urmăririi penale). În timp ce terminarea urmăririi penale este etapa în care organul de cercetare penală, după ce a terminat cercetarea, trimite dosarul la procuror pentru ca acesta să se pronunțe asupra soluționării urmăririi, epuizarea urmăririi penale este momentul în care procurorul pune capăt urmăririi penale prin solușiile de trimitere sau netrimitere în judecată.

Cu alte cuvinte, trimiterea în judecată este una din modalitățile de epuizare a urmăririi penale.

În legătură cu momentul final al urmăririi penale, în literatura juridică28 s-a făcut distincție între momentul prezumtiv al terminării urmăririi penale și momentul efectiv al terminării urmăririi penale, considerându-se că terminarea prezumtivă a urmăririi penale constă în aprecierea organului care a efectuat cercetarea penală că aceasta este teminată și că se poate pronunța asupra rezultatelor cercetării, iar terminarea efectivă a urmăririi penale constă în aprecierea făcută de procuror în vederea dispunerii soluției legale care se impune în cauză.

Înainte de a se ajunge la rezolvarea cauzei de procuror ( printr-una din soluțiile de trimitere sau netrimitere în judecată, ori prin suspendarea urmăririi penale, restituirea cauzei sau trimiterea cauzei în vederea completării sau refacerii urmăririi penale, sau prin trimiterea cauzei la organul competent să efectueze urmărirea penală) are loc verificarea lucrărilor urmăririi penale.

4.3.2. Verificarea lucrărilor urmăririi penale

După ce primește dosarul împreună cu referatul de terminare a urmăririi penale, procurorul este obligat ca în termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului să procedeze la verificarea lucrărilor urmăririi penale și să se pronunțe asupra acestora (art.261 art.1 C.proc.pen.).

Acest termen de 15 zile este un termen de recomandare29, a cărui nerespectare nu atrage sancțiuni procedurale, ci doar atrage, dacă se repetă, aplicarea unor sancțiuni disciplinare față de procuror30.

Prin excepție, de la recomandarea acestui termen de 15 zile, legea prevede (în art.261 alin.3 C.proc.pen.) că rezolvarea cauzelor în care sunt arestați se face de urgență și cu precădere.

Verificând lucrările de urmărire penală, procurorul are în vedere următoarele aspecte:

dacă urmărirea penală a fost efectuată de organul competent (dacă se constată că urmărire penală nu a fost efectuată de organul competent, se va dispune trimiterea cauzei la organul competent);

dacă urmărirea penală a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legale privind aflarea adevărului și cu respectarea dreptului la apărare;

dacă urmărirea penală este completă (când urmărirea penală nu este completă, procurorul va dispune completarea ei);

dacă probele necesare în cauză au fost legal administrate.

4.3.3. Rezolvarea cauzelor de către procuror

4.3.3.1.Considerații generale privin rezolvarea cauzelor de către procuror

După verificarea lucrărilor urmăririi penale, procurorul poate să constate una din următoarele situații:

fie că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate;

fie că urmărirea penală este completă, nu au fost respevtate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului sau urmărirea penală nu a fost efectuată de organul competent.

4.3.3.2. Trimiterea în judecată

Pentru ca procurorul să dispună soluția trimiterii în judecată, trebuie să fie îndeplinite condițiile prevăzute în art.262 pct.1 C.proc.pen:

au fost respectate condițiile legale care garantează aflarea adevărului;

urmărirea penală este completă, existând probele legale și legal administrate;

din materialul de urmărire penală rezultă că există o faptă prevăzută de legea penală, că fapta a fost săvârșită de învinuit sau inculpat și că aceasta răspunde penal;

Actul prin care procurorul dispune trimiterea în judecată, sesizând instanța, se numește rechizitoriu. În funcție de momentul în care este pusă în mișcare acțiunea penală, rechizitoriul poate avea un dublu sau un simplu rol. Astfel, dacă acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare, rechizitoriul va avea un dublu rol, atât act de inculpare cât și act de sesizare a instanței, iar dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare pe parcursul urmăririi penale, rechizitoriul va avea doar rolul de act de sesizare a instanței.

Din punct de vedere al obiectului său, rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală. Sub aspectul conținutului, rechizitoriul trebuie să cuprindă, potrivit art.263 C.proc.pen., următoarele mențiuni:

mențiunile prevăzute în art.203 C.proc.pen. (data și locul întocmirii, numele, prenumele și calitatea celui care îl întocmește, cauza la care se referă obiectul actului, temeiul legal, semnătura procurorului);

date referitoare la persoana inculpatului (nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studii, situația militară, locul de muncă, ocupație, adresă, antecedente penale și oricare date privind stabilirea situației sale personale);

fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea ei juridică;

probele pe care se întemeiază învinuirea;

măsura preventivă luată și durata acesteia;

dispoziția de punere în mișcare a acțiunii penale (dacă acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare în timpul urmăririi penale);

dispoziția de trimitere în judecată;

numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanță, cu indicarea calității lor procesuale și a locului unde acestea vor fi citate.

Când procurorul consideră că este necesară arestarea inculpatului sau luarea unei măsuri de siguranță cu caractel procesual, înaintează instanței în termen de 24 de ore rechizitoriul cu propunerea respectivă. În cazul în care procurorul consideră că se impune măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dispune aceasta prin rechizitoriu (art.267 alin.1 C.proc.pen31).

În cazul în care urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul trebuie să cuprindă și datele suplimentare prevăzute în art.260 C.proc.pen. referitoare la mijloacele materiale de probă și măsurile luate referitor la ele în cursul urmăririi penale și locul unde se află, precum li măsurile asiguratorii privind reparații civile sau executarea pedepsei amenzii, luate în cursul urmăririi penale și cheltuielile judiciare.

Chiar dacă urmărirea penală privește mai multe fapte sau mai mulți învinuiți sau inculpați și chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, procurorul întocmește un singur rechizitoriu (art.263 alin.4 C.proc.pen.). De aceea este posibil ca prin rechizitoriu să se dispună și măsuri de netrimitere în judecată (scoatere de sub urmărire penală, încetare a urmăririi penale sau clasare) pentru unele fapte sau persoane.

Trimiterea în judecată are ca efect desesizarea organului de urmărire penală (care nu mai poate efectua acte de urmărire penală, cauza trecând în faza de judecată) și sesizarea instanței competente să judece cauza în primă instanță.

Rechizitoriul este verificatsub aspectul temeiniciei și legalității de prim-procurorul parchetului, sau după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel, iar când urmărirea este făcută de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Cînd urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casașie și Justiție, rechizitoriul este verificat de procurorul șef de secție, iar când urmărirea este efectuată de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestați, verificarea se face de urgență și înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic care a efectuat verificarea îl înaintează instanței competente, împreună cu dosarul cauzei și un număr necesar de copii de pe rechizitoriu pentru a fi comunicate inculpaților aflați în stare de deținere (art.264 alin.3 și 4 C.proc.pen.32).

Comunicarea rechizitoriului se face numai către inculpații aflați în stare de deținere, pentru că inculpații aflați în stare de libertate au dreptul să consulte dosarul la arhiva instanței competente să judece cauza33.

4.3.3.3. Netrimiterea în judecată

În situația în care procurorul constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru trimiterea în judecată și există unul din cazurile prevăzute în art.10 C.proc.pen., cumulativ cu existența învinuitului sau inculpatului, va dispune una din soluțiile de netrimitere în judecată (scoaterea de sub urmărire penală, încatarea urmăririi penale sau clasarea).

Așa cum reiese din interpretarea art.262 pct.2 lit.a C.proc.pen., în acest moment al urmăririi penale (după verificarea lucrărilor de urmărire penală), procuroruldispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasarea numai prin ordonanță, indiferent dacă a fost pusă în mișcare acțiunea penală sau nu.

Dacă procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art.10 lit.b1 C.proc.pen., trebuie să aplice una din sancțiunile cu caracter administrativ în art.91 C.pen/art.19 alin.3 noul C.pen. (mustrare, mustrare cu avertisment sau amendă).

4.3.3.4. Restituirea cauzei sau trimiterea cauzei în vederea completării sau refacerii urmăririi penale

În situația în care, după verificarea lucrărilor urmăririi penale, procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost respectate condițiile legale care garantează aflarea adevărului, va dispune, potrivit art.265 alin.1 C.proc.pen., restituirea cauzei organului care a efectuat urmărirea penală sau trimiterea cauzei la alt organ de urmărire, în vederea completării sau refacerii urmăririi penale.

Stabilirea uneia dintre cele două variante (restituirea cauzei organului care a efectuat urmărirea penală sau trimiterea cauzei la alt organ de urmărire penală) rămâne la aprecierea procurorului care va avea în vedere ca refacerea sau completarea urmăririi penale să fie dată în sarcina organului care are cele mai bune posibilități pentru îndeplinirea acestei dispoziții34.

Când obiectul cauzei este alcătuit din mai multe faptei sau există mai milți învinuiți sau inculpați și completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară doar cpentru unele fapte ori pentru unii din învinuiți sau inculpați, dacă disjungerea nu este posibilă, procurorul va dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze (art.265 alin.2 C.proc.pen.).

Actul prin care procurorul dispune restituirea sau trimiterea cauzei în vederea completării sau refacerea urmării penale este ordonanța.

4.3.3.5.Trimirea cauzei la organul competent să efectueze urmărirea penală

În cazul în care, cu ocazia verificării lucrărilor urmăririi penale, procurorul constată că urmărirea penală a fost efectuată de un alt organ decât cel prevăzut de lege în raport cu cauza respectivă, va dispune prin ordonanță trimiterea cauzei la norganul competent să efectueze urmărirea penală.

Așa cum rezultă din art.268 alin.1 C.proc.pen., în situațiile în care procurorul trimite cauza la organul competent sunt următoarele:

când cercetarea penală nu a fost efectuată de organele de cercetare penală ale poliției judiciare prevăzute în art.207 C.proc.pen.;

când cercetarea penală nu a fost efectuată de organele de cercetare specială prevăzute în art.208 lit.a,b și c din C.proc.pen.;

când cercetarea penală nu a fost efectuată de procuror, în cazurile prevăzute în art.209 alin.3 C.proc.pen.

În cazul în care procurorul trimite cauza la organul competent, rămân valabile măsurile asiguratorii luate, actele sau măsurile procesuale confirmate sau încuviințate de procuror, precum și actele procesuale care nu pot fi refăcute (art.268 alin.2 C.proc.pen.).

Potrivit art.269 C.proc.pen., organul de cercetare penală sesizat prin trimiterea cauzei este obligat să procedeze la ascultarea învinuitului sau inculpatului, să dispună în ce măsură trebuie refăcute actele procesuale care nu au rămas valabile și să dispună ce acte mai trebuie efectuate în completarea cercetării penale.

În cazurile în care procurorul dispune o soluție de netrimitere în judecată, restituirea cauzei sau trimiterea cauzei la alt organ de urmărire penală în vederea completării sau refacerii urmăririi penale, ori trimiterea la organul competent să efectueze urmărirea penală, va trimite dosarul cauzei la instanță, pentru ca judecătorul care a dispus în cursul urmăririi penale arestarea preventivă sau măsurile de siguranță cu caracter procesual să dispună aspra prelungirii sau revocării acestora. În cazul obligării de a nu părăsi localitatea și al obligării de a nu părăsi țara, procurorul dispune revocarea acestor măsuri sau, după caz, trimite dosarul cauzei la instanță cu propunere de prelungire (art.267 alin.2 C.proc.pen.35).

Încheierea prin care instanța dispune, într-o asemenea situație, cu privire la aceste măsuri, se trimite procurorului, care face mențiune despre acesta în ordonanța de scoatere de sub urmărire penală sau încetare a urmăririi penale (art.267 alin.3 C.proc.pen.).

Procurorul este obligat să dispună asupra menținerii sau revocării măsurilor de siguranță, altele decât cele cu caracter procesual, și a măsurilor asiguratorii luate în cursul urmăririi penale sau, dacă este cazul, să ia asemenea măsuri (art.267 alin.4 C.proc.pen.).

CONCLUZII

Urmărirea penală constituie prima fază a procesului penal și, practic, în multe cauze, desfășurarea ei duce la concluzia necesității trimiterii inculpatului în judecată în vederea tragerii lui la răspundere penală și punerea în executare a hotărârii judecătorești. Organele de urmărire penală acționează în mod permanent și operativ, pe urmele infracțiunilor și al infractorilor, intervenind cu cea mai mare eficiență pentru descoperirea și prinderea acestora, pentru strângerea probelor care să le dovedească vinovăția.

Urmărirea penală reprezintă o activitate necesară și sub aspectul ocrotirii celor nevinovați împotriva unei constrângeri nejustificate, aflarea adevărului cu privire la faptă si făptuitor ca sarcină a organelor de urmările penală, împiedicarea tragerii la răspundere a celor nevinovati, asigurarea respectării drepturilor și libertăților cetățenești.

Conform art. 228 C. proc. pen., organul de urmărire penala, sesizat prin plângere, denunț sau din oficiu, este obligat să înceapă efectuarea urmăririi penale dacă a constatat că s-a săvârșit o infracțiune și nu există vreo cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale.

Actele prin care se strâng probele necesare lămuririi cauzei sunt actele de cercetare ce constau în procedee probatorii: ascultarea părților și a martorilor, confruntarea lor, ridicarea de obiecte și înscrisuri, efectuarea de cercetări la fața locului, de reconstituiri, percheziții; efectuarea de constatări tehnico-științifice și medico-legale, precum și de expertize.

Actele prin care se pune în mișcare actiunea penală sunt acte de urmărire penală.

Procurorul supraveghează ca urmărirea penală să fie efectuată complet, temeinic și operativ, ca actele de urmărire să fie efectuate conform dispozițiilor legale, să fie luate toate măsurile necesare pentru prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Efectuarea urmăririi penale cuprinde întreaga activitate desfășurată de organele de cercetare penală și de procuror încadrată între actul de începere a urmăririi penale si actul prin care aceasta este finalizată, și anume, emiterea rechizitoriului sau a ordonanței de scoatere de sub urmărire ori încetarea urmăririi penale.

Pentru a se dispune începerea urmăririi penale se cere îndeplinirea a două condiții :

o condiție pozitivă, în sensul existenței unei sesizări despre savârșirea unei infracțiuni, provenită printr-unul din modurile de sesizare prevăzute de lege ( generale: plângerea, denuntul, sesizarile persoanelor cu functii de conducere ce pot fi înlocuite cu sesizări din oficiu; speciale: plângerea prealabilă, sesizarea și autorizarea organului prevăzut de lege, exprimarea dorinței guvernului străin).

o condiție negativă, în sensul existenței vreunui caz de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 C. proc. pen.

Verificarea seriozității unei plângeri, denunț, sesizări din partea conducerii unei unități ori a informațiilor primite pe orice cale de către organul de urmarire penală se poate face prin investigații proprii sau ale altor organe competente. Dispoziția de începere a urmăririi penale se exprimă în scris, printr-o rezoluție sau printr-un proces verbal (când s-a sesizat din oficiu).

Cercetarea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunii pentru care s-a început urmarirea penală, identificarea făptuitorului si stabilirea răspunderii acestuia pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Primind dosarul de cercetare penală, care cuprinde și referatul cu propuneri ale organului de cercetare penală, procurorul este obligat ca în termen de cel mult 15 zile să procedeze la verificarea lucrărilor de urmărire penală și să se pronunțe asupra lor. Procurorul restituie cauza în vederea refacerii urmăririi penale atunci când a fost efectuată cu încalcărea legii de procedură, actele nelegale urmând a fi refăcute în condițiile legii.

Procurorul, atunci când constată că în cauză nu exista învinuit, dar există unul din cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen. ori vreun caz de nepedepsire, dispune clasarea cauzei (art. 11 pct. 1, lit. a, C. proc. pen.). Când există învinuit sau inculpat în cauză, procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală în cazul în care constată existența unui caz prevăzut de art. 10, lit. f-j, C. proc. pen. ori a unui caz de nepedepsire, procurorul dispune încetarea urmăririi penale prin rezoluție motivată (când nu s-a pus în mișcare acțiunea penală) și prin ordonanță (când există inculpat în cauză).

După ce s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi, se poate constata că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau a dispărut împrejurarea pe care se întemeia soluția dată de către procuror. Redeschiderea urmăririi penale se dispune de către procuror prin ordonanță, după care se trimite cauza organului de cercetare penală care va relua cercetarea de la stadiul în care se afla în momentul scoaterii de sub urmărire sau a încetarii urmăririi penale.

Soluția cea mai des întâlnită în practica de urmarire penală este trimiterea în judecată a inculpatului. Actul de trimitere în judecata este rechizitoriul în care se consemnează actele de dispoziție ale procurorului.

Rechizitoriul, împreună cu dosarul, se înaintează instanței de judecată printr-o adresă semnată de către șeful parchetului. Prin trimiterea dosarului la organul de judecată încetează orice lucrare de urmărire penală în cauza dată.

La data de 25 noiembrie 2010 a intrat în vigoare legea nr.202, privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, intitulată și „Mica Reformă a Justiției”. Acest act normativ are rolul de a accelerara soluționarea proceselor atât pe cele civile cât și pe cele penale.

Legea nr.202/2010 cuprinde și alte măsuri ce pot contribui la accelerarea soluționării cauzelor penale, dintre care enumerăm:

urmărirea penală poate fi efectuată cu caracter de continuitate și în situația în care învinuitul sau inculpatul este supus unor măsuri preventive sau procesuale;

Legea prevede că în situațiile în care, în cursil urmăririi penale, dosarul cauzei este solicitat în acelali timp (nu este necesar ca cererile să fie simultane, ci ca mai multe instanțe să solicite în același interval de timp dosarul de urmărire penală) de instanțe diferite, ca urmare a unor cereri formulate de căptre părți (de pildă, în cazul în care mai multe părți formulează cereri de revocare, înlocuire sau încetare a măsurii arestării preventive ce formează fiecare obiectul unui dosar, iar aceste dosare sunt repartizate unor complete diferite), procurorul înaintează numai copii numerotate și certificate de grefa parchetului de pe toate actele dosarului.

Organul de urmărire penală păstrează originalul actelor dosarului, în vederea continuării urmăririi penale.

În cazurile în care sunt în competența de soluționare a judecătorului (de exemplu propunere de arestare preventivă, de prelungire a arestării preventive, de încuviințare a interceptării și înregistrării comunicațiilor, a accesului la un sistem informatic, a pecheziției domiciliare), procurorul sau organul de cercetare penală va înainta originalul dosarului, păstrând copii de pe toate actele dosarului, în vederea continuării urmăririi penale (art.205 alin.2 C.proc.pen, nemodificat prin Legea nr. 202/2010).

accesul la bazele de date;

În vederea realizării procedurii de citare, a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu mandat la desfășurarea procedurilor, procurorul are drept de acces la bazele electronice de date deținute de organele administrașiei de stat (de pildă, Registrul Comerțului, Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor, Serviciul de Evidență Informatizată a Persoanei, Agenșia Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, etc.). Pentru ca această măsură să fie eficientă a fost prevăzută obligația organelor administrației publice care dețin baze electronice de date de a colabora cu procurorul, în vederea asigurării accesului direct al acestuia la informațiile existente în bazele electronice de date. În același scop a fost prevăzută obligația Ministerului Public de a încheia protocoale de colaborare cu autoritățile și instituțiile publice care dețin baze electronice de date, pentru ca la momentul intrării în vigoare a „Micii Reforme”, procurorii să aibă acces la bazele electronice de date.

posibilitatea organelor de urmărire penală de a dispune aducerea prin constrângere în temeiul unui mandat de aducere și a martorului;

ancheta socială în cazul expertizei psihiatrice a minorului;

În vederea întocmirii expertizei psihiatrice a minorului, pentru a se stabili dacă acesta a acționat sau nu cu discernământ, autoritatea tutelară, în a cărei rază teritorială domiciliază minorul are obligația să efectueze ancheta socială la cererea unității sanitare de specialitate care efectuează expertiza. Această dispoziție are rolul de a înlătura blocajele existente în prezent în practică, ca urmare a refuzului serviciilor de autoritate tutelară din cadrul primăriilor de a colabora cu Institutul Național de Medicină Legală, care în vederea efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice nu are nevoie decât de realizarea unei anchete sociale, iar nu a unui referat de evaluare de către Serviciile de Probațiune.

posibilitatea procurorului de a desemna un reprezentant comun, avocat din oficiu, în cauzele cu un număr mare de părți vătămate, civile sau responsable civilmente;

Legea nr. 202/2010 a prevăzut că în cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrare s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal.

În cazul în care părțile civile nu și-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfășura a procesului penal, procurorul poate desemna, prin rezoluție motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele, în vederea efectuării cu celeritate a urmăririi penale.

Rezoluția trebuie să fie comunicată părților civile, care au obligația de a încunoștința procurorul dacă sunt de acord sau refuză să fie reprezentați prin avocatul din oficiu. În situația în care părțile civile cărora li s-a comunicat de către procuror faptul că sunt reprezentate de un avocat din oficiu, nu încunoștințează parchetul cu privire la acordul sau dezacordul lor referitor la reprezentarea prin avocat desemnat din oficiu, în cadrul procesului penal se va prezuma că acceptă această reprezentare.

Dacă părțile civile încunoștințează pe procuror despre faptul că nu sunt de acord să fie reprezentate, citarea acestora precum și comunicarea actelor de procedură se va face individual.

În situația în care prin fapta penală s-au adus vătămări unui număr mare de părți vătămate, constituite sau nu părți civile, care au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părțile vătămate nu și-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfășurare a procesului penal, procurorul poate desemna, prin rezoluție motivată, in avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele.

Legea nr. 202/2010 nu prevede în cazul părților vătămate, care nu sunt constituite părți civile, obligația de a încunoștința procurorul dacă sunt de acord sau refuză să fie reprezentați prin avocatul desemnat din oficiu.

Pentru identitate de rațiune, considerăm că și în cazul părților vătămate este necesar ca rezoluția procurorului prin care ca fost desemnat un reprezentant comun să fie comunicată, iar în cazul în care acestea nu își manifestă dezacordul cu privire cla reprezentarea lor prin intermediul avocatului din oficiu se va prezuma că acceptă această reprezentare. Tot astfel, dacă părțile vătămate încunoștințează pe procuror despre faptul că nu sunt de acord să fie reprezentate, citarea acestora precum și comunicarea actelor de procedură se va face individual.

Dovada mandatului se face prin depunerea delegației de avocat din oficiu.

Avocatul din oficiu trebuie să facă demersuri pentru a lua legătura cu persoanele reprezentate, și să încunoștințeze organele de urmărire penală despre aceasta.

Toate actele de procedură comunicate avocatului din oficiu, reprezentant al părții vătămate sau civile, sau de care avocatul a luat cunoștință sunt prezumate a fi cunoscute de persoanele reprezentate.

Posibilitatea aplicării unei amenzi judiciare părții vătămate sau părții responsabile civilmente care lipsește nejustificat de la chemarea organului de urmărire penală, în cazul în care acesta din urmă a apreciat că prezența acestor părți este necesară pentru buna desfășurare a urmăririi penale.

BIBLIOGRAFIE

Cursuri, tratate, monografii

APETREI, G., Drept procesual penal, Editura Victor, București, 2001.

DONGOROZ, Vasile, Explicații teoretice ale Codului de procedurǎ penalǎ romȃn, partea specialǎ, vol. II, București, Editura Academiei, 1976.

IONĂȘEANU, E.V., Procedura ȋnceperii urmǎririi penale, Editura Militarǎ, București, 1979.

KAHANE, S., Drept procesual penal, Editura Didacticǎ și pedagogicǎ, București, 1963.

LORINCZ, Anca-Lelia, Drept procesual penal, Editura Universul juridic, București, 2008.

MATEUȚ, Gh., Procedurǎ penalǎ, Partea specialǎ, vol. II, Editura Lumina Lex, București, 1998.

NEAGU, I., Tratat de procedurǎ penalǎ, Editura PRO, București, 1997.

THEODORU, Grigore, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, ediția a II-a, 2008.

THEODORU, Gr., MOLDOVAN, L., Drept procesual penal, E.D.P., Editura Didacticǎ și pedagogicǎ, București, 1979.

UDROIU, Mihail, Procedurǎ penalǎ. Partea generalǎ. Partea specialǎ, Editura C. H. Beck, București, 2010.

VOLONCIU, N., Tratat de procedurǎ penalǎ, Partea specialǎ, vol. II, Editura Paideia, București, 1994.

Legislație

Constituția Romȃniei, adoptatǎ ȋn 1991, republicatǎ ȋn M.Of. nr. 767/31 octombrie 2003.

Codul penal, adoptat in 1969, la zi.

Codul de procedura penalǎ, adoptat in 1969, la zi.

Legea nr. 177/2010, pentru modificarea si completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, a Codului de procedura civila si a Codului de procedura penala al Romaniei.

Legea nr. 202/2010, privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor. Legea 202/2010 „Mica reforma a Justitiei”.

Legea nr. 364/2004, privind organizarea și funcționarea Poliției Judiciare.

O.U.G. nr. 109/2003 (publicată în M.Of. nr. 748/26 octombrie 2003), privind modificarea Codului de procedură penală.

Legea nr. 356/2006, pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi.

O.U.G. nr. 60/2006, pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi.

Legea 281/2003, privind modificarea si completarea Codului de procedura penala si a unor legi speciale.

BIBLIOGRAFIE

Cursuri, tratate, monografii

APETREI, G., Drept procesual penal, Editura Victor, București, 2001.

DONGOROZ, Vasile, Explicații teoretice ale Codului de procedurǎ penalǎ romȃn, partea specialǎ, vol. II, București, Editura Academiei, 1976.

IONĂȘEANU, E.V., Procedura ȋnceperii urmǎririi penale, Editura Militarǎ, București, 1979.

KAHANE, S., Drept procesual penal, Editura Didacticǎ și pedagogicǎ, București, 1963.

LORINCZ, Anca-Lelia, Drept procesual penal, Editura Universul juridic, București, 2008.

MATEUȚ, Gh., Procedurǎ penalǎ, Partea specialǎ, vol. II, Editura Lumina Lex, București, 1998.

NEAGU, I., Tratat de procedurǎ penalǎ, Editura PRO, București, 1997.

THEODORU, Grigore, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, ediția a II-a, 2008.

THEODORU, Gr., MOLDOVAN, L., Drept procesual penal, E.D.P., Editura Didacticǎ și pedagogicǎ, București, 1979.

UDROIU, Mihail, Procedurǎ penalǎ. Partea generalǎ. Partea specialǎ, Editura C. H. Beck, București, 2010.

VOLONCIU, N., Tratat de procedurǎ penalǎ, Partea specialǎ, vol. II, Editura Paideia, București, 1994.

Legislație

Constituția Romȃniei, adoptatǎ ȋn 1991, republicatǎ ȋn M.Of. nr. 767/31 octombrie 2003.

Codul penal, adoptat in 1969, la zi.

Codul de procedura penalǎ, adoptat in 1969, la zi.

Legea nr. 177/2010, pentru modificarea si completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, a Codului de procedura civila si a Codului de procedura penala al Romaniei.

Legea nr. 202/2010, privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor. Legea 202/2010 „Mica reforma a Justitiei”.

Legea nr. 364/2004, privind organizarea și funcționarea Poliției Judiciare.

O.U.G. nr. 109/2003 (publicată în M.Of. nr. 748/26 octombrie 2003), privind modificarea Codului de procedură penală.

Legea nr. 356/2006, pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi.

O.U.G. nr. 60/2006, pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi.

Legea 281/2003, privind modificarea si completarea Codului de procedura penala si a unor legi speciale.