.urmarirea Penala. Insemnatatea Actiunilor de Urmarire Penala

Introducere

Factorul urmării penale se înfățizează drept etapă obligatorie în marea majoritate a cauzelor penale, execpție făcând procesele penale cu structură atipică.

Prezența fazei este justificată prin necesitatea întemeierii unor organe specializate în vederea descoperii infracțiunilor identificarea și prinderea infracțiunilior, cu trimitirea lor în judecată pentru soluționare.

Trebuie de menționat faptul că necesitatea combaterii fenomenului infracțional tot mai complex și variat, nevoia de a contracara extinderea procedeelor și tehnicilor tot mai perfecționate pe care autorii infracțiunilor le folosesc, a condus la înființarea unor organe specializate care se realitează activități specifice înaintea desfășurării fazei de judecată.

Însă urmărirea penală, nu este chemată numai să pună la dispoziția instanțelor judecătorești materialul probator necesar pentru stabilirea vinovăției infractorilor și tragerea acestora la răspundere penalăpe măsură vinovățieifiecăruia, ci are și un rol preventiv- educativ.

Din aceste considerente, în această teză voi apela la multiple cercetări din domeniul dreptului penal și procedură penală, criminalistică, ș. a.

Urmărirea penală se distinge mai ales prin faptul că este faza, sau altfel spus, este acea primă parte a procesului penal în care se adună materialul probato, material care va sta la baza soluționării cauzei în faza de judecată. De aceea, scopul acestei lucrări este de a analiza deplin tipurile acțiunilor de urmărire penală, cum ar fi: cercetarea la fața locului, rețineri, percheziția , prezentarea spre recunoaștere, confruntarea ș. a. de a desfășurași caracteriza, pentru a servi ca un material didactic.

Normele juridice care reglementează lanțul de activități pe care le presupune urmărirea penală își au sediul în Titlul 1 Cap. 1 art. 252 din Codul de Procedură Penală partea specială.

Este necesar de menționat acele aspecte cu privire la asigurarea cauzei.

Temeinicia unei hotărâri ar fi pusă sub semnul îndoileii dacă atât urmărirea penală cât și judecata ar fi efecutate de acelaș judiciar, sau astfel spus – judecă nu-i poate urmări, iar cine realiziază activități de urmărire nu poate judeca.

În fine, putem remarca că pentru a înțelege mai bine locul, rolul și importanța urmării penale ca fază a procesului penal este nevoie să atragem o deosebită atenție la elemetene ce definesc procesul penal în anasamblul său.

Teza dată este adresată unui cerc foarte larg de cititori dat fiind faptul că indiferent de statutul social, vîrstă, naționalitate, sex, drepturile oricărui dintre noi pot fi lezate. Totuși rămînem cu speranța că în viața de toate zilele pot apărea probleme însă cu ajutorul legislației problemele apărute vor putea fi rezolvate. Însă, nu putem garanta că cu ajutorul acestei lucrări vom fi protejați de orice necaz, doar în același timp suntem siguri că în moment ce am citit suntem suficienți de pregătiți pentru a ne întîlni cu reprezentanții organelor de drept..

CAPITOLUL I

Noțiunea și elementele caracteristice ale urmăririi penale

Pentru a înțelege mai bine locul, rolul și importanța urmăririi penale ca fază a procesului penal credem că este nevoie să amintim câteva din elementele ce definesc procesul penal în ansamblul său.

Astfel, în literatura de specialitate1 procesul penal este definit ca fiind "acea activitate reglementată de lege, desfășurată într-o cauză penală, de către organele judiciare cu participarea părților și a altor persoane, ca titulare de drepturi și obligații, având ca scop constatarea la timp și în mod complet a infracțiunilor, și tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârșit, în așa fel încât prin aceasta să se asigure ordinea de drept precum și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor".

Așa cum am văzut în Cap.I din partea generală a cursului, procesul penal în forma sa tipică este structurat pe trei mari faze și anume: urmărirea penală, judecata și punerea în executare a hotărârilor judecătorești.

în activitatea de înfăptuire a justiției, fiecare din aceste faze prezintă o importanță deosebită și bine determinată de lege.

Ca activitate reglementată de lege, desfășurată succesiv și coordonat, urmărirea penală înglobează în conținutul său o serie întreagă de acte și măsuri procesuale și procedurale, necesare pentru atingerea scopului procesului penal cum sunt: constatarea la timp și în mod complet a infracțiunilor, identificarea făptuitorilor, strângerea și administrarea probelor, dispunerea unor măsuri procesuale și în final trimiterea în judecată a celor ce se fac vinovați de încălcarea legii penale, astfel încât prin aceasta să se asigure ordinea de drept, precum și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor.

1 N. Volonciu, "Tratat de procedură penală", Ed.PAIDEIA, Ediția a Il-a revăzută și adăugită, București, 1996, vol.I, p.13.

2 Gr.Theodoru, L.Moldovanu, Drept procesul penal, Ed.Did.și Ped., București, 1979, cit.p.194.

Necesitatea combaterii fenomenului infracțional tot mai complex și variat, nevoia de a contracara extinderea procedeelor și tehnicilor tot mai perfecționate pe care autorii infracțiunilor le folosesc, a condus la înființarea unor organe specializate care să realizeze anume activități specifice înaintea, desfășurării fazei de judecată.

Însă, urmărirea penală, nu este chemată numai să pună la dispoziția instanțelor judecătorești materialul probator necesar pentru stabilirea vinovăției infractorilor și tragerea acestora la răspundere penală pe măsura vinovăției fiecăruia, ci are și un rol preventiv-educativ.

Astfel, operativitatea și promtitudinea în activitatea de constatare a infracțiunilor, precum și identificarea în timpul cel mai scurt al infractorilor sunt aspecte importante de natură să dea satisfacție opiniei publice care este indignată de comiterea infracțiunilor respective. Pe de altă parte acțiunile organelor de urmărire întăresc sentimentul de încredere a populației în inevitabilitatea acrului de justiție și au un puternic rol preventiv cu privire la persoanele care sunt tentate să comită infracțiuni2.

Importanța urmăririi penale ca fază prealabilă judecății rezidă și în faptul că activitățile de strângere și administrare a probelor au menirea de a evita inculparea și trimiterea în judecată respectiv în fața unor proceduri judiciare publice a acelor persoane împotriva cărora nu există probe temeinice în acuzare, în felul acesta este înlăturată posibilitatea de a se aduce vreo atingere demnității persoanelor respective.

Un alt aspect care merită a fi reținut este acela cu privire la asigurarea obiectivitătii în soluționarea cauzei. Temeinicia unei hotărâri ar fi pusă sub semnul îndoielii dacă atât urmărirea penală cât și judecata ar fi efectuate de același organ judiciar, sau altfel spus, cine judecă nu poate urmări, iar cine realizează activități de urmărire nu poate judeca.

Astfel, Codul de procedură penală prevede obligativitatea efectuării urmăririi penale în fiecare cauză penală cu excepția situațiilor când instanța este sesizată direct de persoana vătămată (cazul plângerii prealabile adresate direct instanței art.263, C. pr.pen.) sau când în faza de judecată procesul penal se extinde la fapte sau persoane noi art.265 CPP al RM.

Acestea sunt situațiile când procesul penal are așa zisa formă atipică în sensul că îi lipsește faza de urmărire penală.

În concluzie, apreciem ca suficientă și completă definiția dată în literatura de specialitate, în sensul că urmărirea penală este activitatea desfășurată de organele de urmărire penală pentru strângerea, verificarea și administrarea probelor necesare, cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea lor în judecată.

Deși în lege nu este expres prevăzut, în literatură s-a arătat că obiectul urmăririi penale include și identificarea victime, stabilirea căruia are valoare atît pentru rezolvarea problemelor penale cît și cele civile (al. 3 art.19 CPP al RM și al. 1 art. 254 CPP al RM)

Normele juridice care reglementează întreg lanțul de activități pe care
le presupune urmărirea penală, își au sediul în Titlul I, cap. I art.252 și 313, din Codul de procedură penală partea specială.

Primul articol, respectiv art.252, stipulează că "urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Obiectul urmăririi penale, așa cum este el definit în articolul mai sus amintit, delimitează activitatea deosebit de importantă pe care o desfășoară organele de urmărire cu privire la: existența sau inexistența infracțiunilor, identificarea făptuitorului sau a făptuitorilor și stabilirea răspunderii acestora pe măsura vinovăției fiecăruia

11.Neagu – Tratat de drept procesual penal, Ed.PRO – București, 1997, cit.p.398.

2 M.Apetrei în Gh.Nistoreanu și colectivul, Drept procesual penal, Editura "Europa Nova", București, 1996, cit.p.169.

Activitatea de "strângere a probelor" vizează acele operațiuni de
descoperire, ridicare, examinare și apreciere a elementelor probatorii, pe ba
za cărora cauza să poată fi soluționată în cadrul procesului penal.

Cu privire la "existența infracțiunilor" în doctrină se apreciază că
legiuitorul are în vedere faptele penale în materialitatea lor, indiferent de
faza sau modalitatea de săvârșire (tentativă, infracțiune consumată,
infracțiune continuată etc.).

Prin "identificarea făptuitorului sau a făptuitorilor, se înțelege faptul
că organele de urmărire penală au sarcina ca pe baza probelor adunate să realizeze o cunoaștere temeinică a făptuitorilor atât ca persoane fizice cât și din punct de vedere al identității.

d) Stabilirea răspunderii făptuitorului presupune, mai întâi, o bună
cunoaștere a legii din partea organului de urmărire penală iar după aceea un
înalt nivel de profesionalism în aprecierea probelor. Considerăm absolut
necesare aceste lucruri deoarece stabilirea răspunderii făptuitorului vizează
atât lămurirea împrejurărilor în care s-a comis fapta cât și aspectele refe
ritoare la vinovăție, la faptul dacă cel în cauză poate sau nu să fie tras la
răspundere penală.

După cum se poate observa în art.252–C.pr.pen., nu se face trimitere expresă și la victime. Dar la o privire mai atentă vom observa că această referire se deduce implicit:

Astfel, prima sarcină ce rezultă din conținutul articolului amintit este cea de strângere a probelor necesare, lucru care presupune în mod obligatoriu și identificarea victimei sau a victimelor, întinderea prejudiciului material provocat prin infracțiune etc.

Un alt argument găsim în art.254-C.pr.pen., în care se arată că organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a acesteia.

Organele de urmărire penală adună probele atât în favoarea cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului, cum sunt cele cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii, precum și orice alte date de natură să servească la soluționarea cauzei.

Mai trebuie menționat și faptul că nu de puține ori în procesul penal, alături de acțiunea penală, se exercită și acțiunea civilă, care nu ar putea fi soluționată fără identificarea persoanei vătămate material prin infracțiune și fără existența probelor prezentate de partea civilă și adunate de organul de urmărire penală, în cazul când potrivit legii acțiunea civilă se exercită din oficiu.

Așa cum am văzut, procesul penal este format din trei mari faze. Prima dintre aceste faze este urmărirea penală. Dacă privim procesul penal din această perspectivă constatăm că scopul urmăririi penale face parte integrantă din scopul procesului penal.

Potrivit art.l, alracțiunii, precum și orice alte date de natură să servească la soluționarea cauzei.

Mai trebuie menționat și faptul că nu de puține ori în procesul penal, alături de acțiunea penală, se exercită și acțiunea civilă, care nu ar putea fi soluționată fără identificarea persoanei vătămate material prin infracțiune și fără existența probelor prezentate de partea civilă și adunate de organul de urmărire penală, în cazul când potrivit legii acțiunea civilă se exercită din oficiu.

Așa cum am văzut, procesul penal este format din trei mari faze. Prima dintre aceste faze este urmărirea penală. Dacă privim procesul penal din această perspectivă constatăm că scopul urmăririi penale face parte integrantă din scopul procesului penal.

Potrivit art.l, alin.1 C.pr.pen., procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Mai departe în art252 C.pr.pen. se arată că organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele.

Dacă scopul procesului penal este acela ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie trasă la răspundere penală potrivit vinovăției sale, iar acest lucru nu se poate face decât pe bază de probe, rezultă că la rândul ei urmărirea penală are ca scop constatarea existenței sau inexistenței infracțiunilor, identificarea făptuitorilor, stabilirea răspunderii acestora pentru a se vedea dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

În final (simplificând situația) putem aprecia că scopul urmăririi penale este

stabilirea răspunderii penale a făptuitorului sau făptuitorilor, pentru a se vedea

1Orîndaș Victor dr. procedură penală Chișinău 2001

2Mateuț Gheorghe dr. procedură penală Iași 1907.

dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată

justiției depinde în mare măsură și de modul în care organele de urmărire penală răspund exigențelor impuse de lege, în desfășurarea activităților specifice.

Din punct de vedere al sarcinilor în cadrul urmăririi penale, putem distinge două componente și anume:

stabilirea faptelor și a făptuitorilor;

pregătirea cauzei pentru soluționare.

Ambele aspecte sunt de competența organelor de urmărire penală, care realizează sarcinile respective prin strângerea, verificarea și aprecierea probelor, prin folosirea măsurilor procesuale (măsuri preventive, asigurătorii, de siguranță) și prin alte modalități prevăzute de lege, astfel ca la capătul acestor activități să se poată conchide dacă este cazul să se dispună trimiterea în judecată ori să se dea o soluție de stingere a procesului penal chiar în această fază (scoatere de sub urmărire

penală, încetarea urmăririi penale, sau clasare).

Fiind o activitate înglobată în cadrul procesului penal, urmărirea penală ca fază a acestuia, se situează între două momente dinstincte, sau altfel spus între două limite și anume: limita inițială și limita finală.

«Atît în limita inițială cât și limita finală pot fi deduse din conținutul art252 C.pr.pen., care precizează că urmărirea penală începe odată cu demararea activităților de cercetare, de strângere a probelor și se termină prin dispoziția de trimitere în judecată, atunci când este cazul.

Limita inițială a urmăririi penale coincide în fapt cu declanșarea procesului penal, concretizată în dispoziția de începere a urmăririi penale.

Actele prin care se materializează în scris această dispoziție sunt procesul verbal sau rezoluția de începere a urmăririi penale, în funcție de modul de sesizare.

1 Gr.Theordoru, Lucia Moldovan, Drept pr. Penal, Ed. Did. și Ped., București, 1979, cit.p.195.

21.Neagu – Tratat de drept procesual penal, Ed.PRO – București, 1997, cit.p.398.

Atunci când organul de urmărire penală se sesizează din oficiu actul prin care se dispune începerea urmăririi penale este procesul verbal, iar în celelalte situații urmărirea penală va începe prin rezoluție pusă de organul de urmărire penală pe actul de sesizare.

Astfel dacă în urma efectuării urmăririi penale se constată vinovăția învinuitului sau inculpatului, actul prin care este marcată limita finală a urmăririi penale va fi rechizitoriul de trimitere în judecată.

Atunci când procurorul constată existența vreuneia din cazurile prevăzute de legislație în vigoare, limita finală va fi marcată de ordonanță sau rezoluție, prin care se dispune:

scoaterea de sub urmărire penală ;

încetarea urmăririi penale;

clasarea, când nu există învinuit în cauză .

De reținut că potrivit legii, depășirea acestor limite constituie o depășire a competențelor și drept urmare actele respective vor intra sub incidența sancțiunilor procedurale penale.

Toate actele procedurale ale cercetării și descoperirii infracțiunilor se efectuează cu participarea persoanelor care reprezintă statul.

În limitele competenței sale procurorul exercită următoarele funcții:

a) reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor;

b) conduce și exercită urmărirea penală.

În scopul asigurării aplicării legii penale de către organele de urmărire penală, procurorul conduce și exercită urmărirea penală, controlează corespunderea acțiunilor procesuale efectuate de către aceste organe, legii de procedură penală, altor acte normative, precum și actelor internaționale.

1Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

2Irina Moghiliova”Eu și poliția Chișinau 2003”

c) reprezintă învinuirea în instanța de judecată din partea statului în baza principiului contradictorialității (prin alte cuvinte, urmărirea penală, apărarea și judecarea cauzei sunt separate și se efectuează de diferite persoane);

În legătură cu faptul dat am dori să menționăm că conform Art. 6, punctul 3 al Codului Procesual Penal procurorul nu este unicul participant al procesului penal care reprezintă partea acuzării. Pe lângă dânsul dreptul de a efectua urmărirea penală au de asemenea organul de urmărire penală, partea vătămată și partea civilă.

d) participă, în condițiile legii, la judecarea cauzelor civile, contravențiilor administrative și a litigiilor economice, în privința cărora acțiunile au fost intentate de ea;

Dacă în urma cercetărilor judiciare procurorul se convinge că probele acumulate nu confirmă acuzarea adusă inculpatului, el renunță parțial sau integral la învinuire în scris, indicând motivele renunțării.

e) exercită control asupra legalității aflării persoanelor în instituțiile de reținere și în instanțele de detențiune preventivă, precum și în alte instituții de executare a pedepselor;

în cazul depistării de către procuror a persoanei ținute ilegal în locurile privațiunii de libertate, aceasta este eliberată imediat prin ordonanța procurorului.

f) examinează și soluționează cererile și reclamațiile cetățenilor; Articolul 4 al Legii nr. 118 din 14.03.2003 "Cu privire la procuratura "

Procurorul este unica persoană cu funcții de răspundere care, în limitele)

1Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

2Irina Moghiliova”Eu și poliția Chișinau 2003”

1Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

2Irina Moghiliova”Eu și poliția Chișinau 2003”

3Controlul judiciar și supravegherea procurorului asupra legalității măsurilor preventive în procesul penal București 2002

competenței sale, exercită în numele statului urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanță, exercită și alte atribuții prevăzute de legislația în vigoare. Articolul 51 al Codului de Procedură Penală RM (q 122-XV din 14 martie 2003

Procurorul este în drept să pornească o acțiune civilă împotriva învinuitului sau a persoanei care poartă răspundere materială pentru fapta învinuitului:

în interesul persoanei vătămate care nu-și poate realiza
singură dreptul de a porni acțiune civilă;

în interesul statului.

2. Elementele caracteristice ale urmăririi penale

Având în vedere obiectul, scopul și sarcinile urmăririi penale ca fază a procesului penal, putem aprecia că desfășurarea întregului lanț de activități pe care le presupune efectuarea urmăririi penale are la bază principiile fundamentale ale procesului penal.

Întrucât urmărirea penală este o fază distinctă a procesului penal, aceasta are în conținutul său unele trăsături caracteristice care o deosebesc de celelalte două faze, respectiv judecata și punerea în executare a hotărârilor judecătorești.

Complexitatea activităților de urmărire penală generează o paletă largă de trăsături specifice acestei faze a procesului penal, în literatura de specialitate sunt menționate unele dintre acestea cum sunt: lipsa de colegialitate a organului de urmărire penală, subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală, nepublicitatea activităților judiciare, caracterul necontradictoriu expres (manifest) al activității procesuale și forma preponderentă scrisă a urmăririi penale.

1 N. Volonciu, "Tratat de procedură penală", Ed.PAIDEIA, Ediția a Il-a revăzută și adăugită, București,.

1Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

După opinia noastră principalele trăsături caracteristice urmăririi penale sunt următoarele:

1 Carcterul parțial confidențial și lipsa de publicitate specifică fazei de judecată

Pentru a înțelege mai bine această trimitere la faza de judecată, vom aminti că una din trăsăturile specifice acestei faze este publicitatea ședinței de judecată.

Diferența dintre faza de urmărire penală și faza de judecată (din punct de vedere al acestei trăsături) constă în aceea că în faza de judecată publicitatea este obligatorie (cu excepțiile prevăzute de lege) pe când în faza de urmărire penală multe din activități au un caracter secret, publicitatea nefiind obligatorie.

Cu toate acestea urmărirea penală nu este o activitate secretă. Termenul are în vedere doar anume date și informații care trebuie cunoscute de un cerc mai restrâns de persoane, până la dovedirea lor cu probe.

Mai mult, pe parcursul efectuării urmăririi penale, în procesul penal apar pe lângă subiecții oficiali și alte persoane cum sunt: apărătorii, martorii, interpreții, experții, martorii asistenți etc. care iau cunoștință, într-o măsură mai mare sau mai mică de conținutul dosarului.

Trebuie precizat însă că în faza de urmărire penală nici una din părți sau alți subiecți procesuali nu pot lua cunoștință de întregul material probator aflat la dosar. Acesta va putea fi cunoscut în totalitate de inculpat la terminarea cercetării când potrivit legii i se va prezenta materialul de urmărire penală.

Această regulă este impusă de necesități obiective în sensul că desfășurarea în condiții de publicitate a urmăririi penale, ar da posibilitatea învinuitului sau inculpatului, precum și celorlalte părți să încerce denaturarea sau chiar distrugerea probelor.

Momentul când inculpatul ia cunoștință de întreg materialul probator este situat la terminarea urmăririi penale când practic acesta nu mai poate să influențeze cursul procesului penal decât în limitele admise de lege pentru situațiile ce pot apare cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală.

2. Caracterul limitat al contradictorialității în faza de urmărire penală

Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale se datorează în primul rând faptului că activitățile specifice acestei faze sunt lipsite de publicitate.

Logic vorbind, pentru a exista contradictorialitate manifestată între subiecții procesuali, este nevoie ca aceștia să cunoască probele existente la dosar, iar acest lucru nu este posibil din motive lesne'de înțeles.

în activitatea de probațiune organele de urmărire penală strâng probele de regulă fără prezența părților, iar atunci când acestea sunt chemate, ascultarea lor se face separat, fără o dezbatere în contradictoriu.

Este adevărat că la efectuarea unor acte procedurale ca de exemplu constatarea la fața locului, percheziția, reconstituirea, părțile pot sau trebuie să fie prezente, dar potrivit normelor procedurale în materie nu se poate vorbi de contradictorialitate în desfășurarea acestor activități. Mai mult în conformitate cu prevederile art.129 alin. ultim, C.pr.pen., în asemenea situații organul de urmărire penală poate interzice persoanelor care se află sau vin la locul unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele.

Nu trebuie însă să absolutizăm acest caracter al lipsei de contradictorialitate. Când afirmăm acest lucru avem în vedere faptul că până la sfârșitul urmăririi penale probele se aduc la cunoștința părților, chiar separat, situația care ne duce la concluzia că există totuși o contradictorialitate, dar indirectă.

În același timp, pe parcursul cercetării părțile au dreptul să propună probe, iar organul de urmărire penală în virtutea rolului său activ trebuie să le verifice

1 N. Volonciu, "Tratat de procedură penală", Ed.PAIDEIA, Ediția a Il-a revăzută și adăugită, București,.

1Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

și să le administreze, aspect care este de natură să dea naștere la atitudini contradictorii, care însă nu pot fi publice.

Totuși, la o privire mai atentă vom observa că urmărirea penală conține și e se desfășoară unele elemente de contradictorialitate deschisă, manifestă. Astfel, sunt activități ca de exemplu ascultarea inculpatului în cazul arestării preventive, prelungirea arestării preventive sau prezentarea materialului de urmărire penală, unde există contradictorialitate expresă și directă. Aici subiecții procesuali, inclusiv apărătorul, pot să aducă argumente în contradictoriu, în limitele permise de lege și pe bază de probe.

3. Caracterul preponderent scris al actelor de urmărire penală

Acest caracter derivă din faptul că în faza de urmărire penală părțile își pot finaliza acțiunile numai în scris prin cereri, memorii, plângeri etc.

Chiar dacă inițial unele acte de urmărire penală se efectuează oral, ele trebuie ca în final să fie consemnate în scris în acte de documentare procedurală, pentru a putea fi conexate la dosarul cauzei, știut fiind că acesta urmează să fie transmis instanței de judecată, care în

soluționarea pricinii va ține seama numai de acele elemente care au fost exprimate în scris de organele de urmărire penală.

De altfel, această afirmație este întărită și de faptul că lipsa de publicitate specifică urmăririi penale și caracterul necontradictoriu în car

activitățile respective, au în vedere în primul rând actele de urmărire penală în formă scrisă.

Deși puține, există totuși situații când urmărirea penală poate îmbrăca și forme orale. Astfel, în cazul confruntării, când există contradicții între declarațiile persoanelor ascultate în aceeași cauză, organul de urmărire penală, poate încuviința ca persoanele confruntate să-și

pună întrebări reciproc. Tot sub formă orală se desfășoară și pregătirea unei expertize, când părțile și expertul sunt chemate pentru a discuta obiectul expertizei și întrebările la care urmează să se răspundă.

4. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală

înainte de a trece la comentarea acestui principiu credem că este necesar să arătăm că potrivit art.253, alin.3 C.pr.pen., urmărirea penală se efectuează de către procurori și de către organele de cercetare penală.

Procurorii aparțin Ministerului Public, sunt organizați în parchete care funcționează pe lângă fiecare instanță judecătorească, iar organele de cercetare penală aparțin Ministerului de Interne, cu excepția organelor de cercetare penală specială care pot aparține și altor structuri centrale.

O primă observație care se impune este aceea că din punct de vedere administrativ, fiecare dintre aceste organe se subordonează ministerului sau structurii centrale din care fac parte.

Această regulă nu se aplică atunci când este vorba de efectuarea actelor de urmărire penală.

Spre deosebire de judecători care potrivit legii din Constituție sunt independenți și se supun numai legii, în cazul organelor de urmărire penală procurorul conduce și controlează

activitatea de cercetare penală a poliției și a altor organe și supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.

De asemenea, procurorul poate să dea dispoziții cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală, iar aceste dispoziții sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală. Dacă acest organ are de făcut obiecții, poate sesiza pe prim-procurorul parchetului său, iar când dispozițiile sunt date de acesta, pe procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor.

Cu privire la subordonarea ierarhică în cadrul parchetelor, în art.253 din Legea 122 din 14.03.2003 pentru organizarea judecătorească cu modificările ulterioare, se arată că procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului acelui parchet, iar conducătorul parchetului este subordonat

1Mihai Plămădeală cod de procedură penală prevede unificarea organelor de urmărire penală într-o singură piramidă în vîrful căruia se află procurorul

2Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

3Irina Moghiliova”Eu și poliția Chișinau 2003”

conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție teritorială.

Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuțiile procurorilor din subordine și să suspende ori să infirme actele și dispozițiile acestora dacă sunt contrare legii.

Deși dispozițiile date de procurorul ierarhic superior, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, totuși acest principiu nu trebuie absolutizat.

Capitolul I din partea specială a Codului de procedură penală are în vedere unele dintre aceste reguli și anume principiile legalității, operativității și rolului activ al organelor judiciare.

Aceste dispoziții imprimă urmăririi penale un conținut specific, o desfășurare riguroasă și limitată la obiectul și scopul său.10

Potrivit art.253, C.pr.pen., urmărirea penală se efectuează de către procurori și de către organele de urmărire penală. După cum se poate observa, în concepția legiuitorului procurorul este organ de urmărire penală și are ca atribuție principală supravegherea activității de urmărire. Totodată procurorul are obligația să efectueze personal urmărirea penală în acele cauze unde legea prevede expres acest lucru.

în alineatul doi al articolului mai sus menționat se arată că organele de cercetare

penală sunt organele de cercetare ale poliției și organele de cercetare speciale. Ca organe de cercetare ale poliției funcționează lucrători operativi anume desemnați din Ministerul de Interne (art.253, alin.1 C.pr.pen.).

Calitatea de organe de cercetare penală speciale o au ofițerii anume desemnați de către comandanții unităților – corp aparte și similare, precum și comandanții acestor unități, ofițerii anume desemnați de către șefii comenduirilor de garnizoană, precum și șefii comenduirilor de garnizoană, ofițerii anume desemnați de către comandanții centrelor militare, precum și comandanții acestor centre, ofițerii de grănicieri și ofițerii anume desemnați din Ministerul de Interne pentru infracțiunile de frontieră și, în sfârșit, căpitanii porturilor.

Organele de urmărire penală trebuie să aibă un rol activ pe toată durata urmăririi. Acest aspect rezultă din dispozițiile art.253 alin.l C.pr.pen. în care se arată că organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a acesteia. De asemenea, organul de urmărire penală adună probele atât în favoarea cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului. Legea prevede această obligație chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaște fapta.

Totodată organul de urmărire penală este obligat să explice învinuitului sau inculpatului, precum și celorlalte părți drepturile lor procesuale, să strângă date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii, precum și orice alte date de natură să servească la soluționarea cauzei (art. 253, C.pr.pen.).

Potrivit art.253, C.pr.pen., în desfășurarea urmăririi penale, organul de urmărire dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanță, acolo unde legea prevede

expres aceasta, în celelalte cazuri se dispune prin rezoluție motivată. Legiuitorul a prevăzut și această formă de dispoziție pentru a mări operativitatea în efectuarea actelor de urmărire penală și nu în ultimul rând pentru a le simplifica.

Atunci când organul de urmărire penală dispune prin ordonanță, va avea în vedere în mod obligatoriu ca aceasta să fie motivată, să cuprindă totdeauna data și locul întocmirii, numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește, cauza la care se referă, obiectul acrului sau măsurii procesuale, temeiul legal al

1Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

2 Gr.Theodoru, Lucia Moldovan, op.cit., p. 196.

acesteia și semnătura celui care a întocmit-o. De asemenea ordonanța trebuie să cuprindă mențiunile speciale prevăzute de lege pentru anumite acte sau măsuri (art.203 alin.2 C.pr.pen.).

în situația în care organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, în cauza pe care o instrumentează, face propuneri motivate, iar procurorul dispune asupra acestora potrivit legii (art.203, alin.3 C.pr.pen.).

Cu privire la efectuarea unor acte de urmărire în incinta unor unități din cele la care se referă de , legea procesual penală stipulează că acestea se pot efectua numai cu consimțământul conducerii acelei unități sau cu autorizația procurorului, în cazul infracțiunilor flagrante consimțământul sau autorizația nu sunt necesare .

Păstrarea unor acte de urmărire penală se impune atunci când legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviințată, autorizată sau confirmată de procuror, în aceste situații un exemplar al ordonanței sau al actului procesual rămâne la procuror .

1Țuculean Alexandru revista Dreptu V.11 p136-144 Chișinău 2001

2Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

3Irina Moghiliova”Eu și poliția Chișinau 2003”

1 N. Volonciu, "Tratat de procedură penală", Ed.PAIDEIA, Ediția a Il-a revăzută și adăugită, București,.

CAPITOLUL II

Tipurile acțiunilor de urmărire penală

1.Cercetarea la fața locului

Potrivit legii cercetarea la fața locului, ca procedeu de descoperire și ridicare a mijloacelor materiale de probă, presupune o verificare amănunțită a locului faptei. Prin "locul faptei" trebuie înțeles atât "locul săvârșirii infracțiunii" (locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia), cât și locul unde s-au descoperit urmele infracțiunii, ori în care s-au extins urmările ei.

Așa cum rezultă din dispozițiile art.118 C.pr.pen., cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită.

De reținut că cercetarea la fața locului trebuie efectuată la timp și cu o deosebită atenție, deoarece orice întârziere poate avea drept consecință modificarea aspectelor locului faptei prin dispariția sau denaturarea urmelor infracțiunii.

Persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Totodată în unele situații cercetarea la fața locului poate implica și ridicarea unor obiecte sau înscrisuri sau chiar efectuarea de percheziții.

Procedura cercetării la fața locului.

Legea prevede că organele competente să efectueze cercetarea la fața locului sunt atât organele de urmărire penală, care dispun prin rezoluție motivată, cât și instanțele de judecată, care dispun prin încheiere.

Când cercetarea la fața locului este efectuată de organul de urmărire penală, acesta trebuie să asigure prezența a cel puțin doi martori asistenți, afară de cazul când aceasta nu este posibil. Dacă este necesar, sunt chemate și părțile, fără ca neprezentarea lor la fața locului sa împiedice efectuarea cercetării (art.118 C.pr.pen.).

Potrivit art.118 C.pr.pen. când învinuitul sau inculpatul este reținut ori arestat dacă acesta nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală are obligația de a-i pune în vedere că are dreptul să fie reprezentat, asigurându-i la cerere, reprezentarea.

Instanța de judecată efectuează cercetarea la fața locului cu citarea părților și în prezența procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie (art.118 C.pr.pen.).

Dacă este necesar organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate interzice persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele sau cu alte persoane ori să plece înainte de terminarea cercetării (art.118. C.pr.pen.).

Art.118 al. 4 C.pr.pen. prevede că rezultatul cercetării la fața locului să se consemnează într-un proces-verbal care trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute în C.pr.pen. și următoarele mențiuni specifice:

a. descrierea amănunțită a situației locului faptei;

b. descrierea urmelor găsite;

c. descrierea obiectelor examinate și a celor ridicate;

d. descrierea poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă,
astfel încât acestea să fie redate cu precizie și, pe cât posibil, cu
dimensiunile respective.

Reprezentarea în dosar a locului faptei se poate face prin schițe, desene sau fotografii, ori alte asemenea lucrări, care se vizează și se anexează la procesul-verbal.

1 C.Suciu, Criminalistică, București, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, p.503.

2Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

3 Orîndaș Victor, Drept procedură penală, Chișinău 2001

2.Reținerea

Reținerea constituie privarea persoanei de libertate pe o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult de 72 de ore, în locurile și în condițiile stabilite prin lege. Articolul 165 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003) Codul de procedură penală al Republicii Moldova prevede temeiurile exhaustive de reținere a persoanei bănuite, precum și durata reținerii.

Pot fi supuse reținerii:

1. persoanele bănuite de săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsă sub formă de închisoare pe un termen mai mare de un an;

Z învinuitul, inculpatul care încalcă condițiile măsurilor preventive neprivative de libertate, aplicate în privința lui, dacă infracțiunea se pedepsește cu închisoare;

3. condamnații în privința cărora sunt adoptate hotărâri de anulare a condamnării cu suspendarea condiționată a pedepsei sau de anulare a liberării condiționate de

pedeapsă înainte de termen. Alin. 2 articolul 165 al Codului

de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003)

Reținerea poate avea loc în baza următoarelor acte procedurale:

proces-verbal- în cazul apariției nemijlocite a motivelor verosimile de a bănui că persoana a săvârșit infracțiunea;

ordonanța organului de urmărire penală. Organul de urmărire penală adoptă o ordonanță de reținere a persoanei, în cazul în care probele administrate în cauzapenală dau temei de a presupune că ea a comis infracțiunea, și persoana respectivă nu se află în local itatea dată sau locul de aflare a ei nu este cunoscut.

Ordonanța dată se emite de procuror și în cazul în care învinuitul încalcă condițiile prevăzute de măsurile preventive aplicate în privința lui, sau obligația dată în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire sau a instanței.

hotărârea instanței dejudecată_despre reținerea persoanei condamnate până la soluționarea chestiunii privind:

anularea condamnării cu suspendarea condiționată a pedepsei sau,

anularea eliberării condiționate de pedeapsă înainte de termen ori, după caz,

despre reținerea persoanei pentru săvârșirea infracțiunii de audiență (în cursul ședinței judiciare). Alin. 3 articolul 165, alin. l articolul 169, 170 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003)

A Puteți fi reținut, dacă sunteți bănuit de săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsă sub formă de închisoare pe un termen mai mare de un an, doar în cazurile în care:

sunteți prins în flagrant delict; martorul ocular, inclusiv partea vătămată, va indica
direct, că anume Dvs. ați săvârșit infracțiunea;

pe corpul sau pe hainele Dvs., la domiciliul, reședința sau în unitatea Dvs. de transport vor fi descoperite urme evidente ale infracțiunii.

în cazul altor circumstanțe care servesc temei pentru a bănui că Dvs. ați săvârșit infracțiunea, puteți fi reținut numai dacă:

ați încercat să vă ascundeți, sau,

nu aveți domiciliu stabil, sau,

nu vi s-a putut stabili identitatea. Articolul 166 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003)

În afară de cele menționate mai sus, nici un alt temei nu este prevăzut pentru reținerea persoanei suspecte de săvârșirea crimei. De aceea, în cazul dacă nici una din condițiile de mai sus nu corespunde situației create, reținerea va fi ilegală.

1 Jean Pradel, Procedare penale, Edition Cujas, 5*°* edition, Paris, 1990, p.313, apud I.Neagu, op.cit., p.324.

2Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

Semnalăm două aspecte de comportament în cazul reținerii: psihologic și

juridic. Indiferent de acțiunile organelor urmărire penală, păstrați-vă întotdeauna calmul și fiți încrezuți în nevinovăția proprie. De asemenea, țineți minte:

1. Vă poate reține doar organul de urmărire penală:

• procuratura;

organele Ministerului afacerilor interne;

organele Departamentului vamal;

organele Serviciului de informație și securitate,

Centrul pentru combaterea crimelor economice și
corupției.

In afară de organele sus menționate nimeni nu are dreptul să Vă retină ca suspect de comitere a infracțiunii.

2. Dvs. aveți dreptul să aflați motivele reținerii Dvs. Mai mult decât atât, motivele reținerii trebuie să Vă fie aduse la cunoștință imediat și numai în prezența avocatului (Articolul 25 al Constituției RM). Dacă vi s-a refuzat dreptul la avocat, cereți reprezentantului organului de urmărire penală indicarea motivelor de refuz în procesul-verbal de reținere. (Alin. 2 articolul 167 al Codului de Procedură Penala al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003))

3. Persoana care a întocmit procesul-verbal de reținere, imediat, dar nu mai târziu de 6 ore, este obligată să Vă dea posibilitatea să anunțați una din rudele apropiate sau o altă persoană la propunerea Dvs., despre locul unde sunteți reținut, sau să anunțe singur această persoană.

În cazuri excepționale, dacă aceasta o cere caracterul deosebit al cauzei, în scopul asigurării confidențialitatea etapei începătoare a urmăririi penale, cu consimțământul judecătorului de instrucție, înștiințarea despre reținere poate fi efectuată în termen care nu depășește 72 ore de la reținere, cu excepția cazului în care persoana reținută este minoră. Articolul 173 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003).

Despre fiecare caz de reținere a unei persoane bănuite de săvârșirea unei infracțiuni, organul de urmărire penală, în termen de până la trei ore de la momentul privării ei de libertate, întocmește un proces-verbal despre reținere, în care se indică temeiurile, motivele, locul, anul, luna, ziua și ora reținerii, fapta persoanei respective, rezultatele percheziției corporale a persoanei reținute, precum și data și ora întocmirii procesului-verbal. Alin. l articolul 167al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003)

În procesul-verbal de reținere trebuie să indicați neapărat explicațiile și observațiile Dvs. referitoare la reținere. Dacă temeiurile reținerii Dvs. Vă sunt prezentate fără avocat, indicați acest fapt în procesul-verbal de reținere. Dacă explicațiile Dvs. sunt expuse pe mai multe pagini ale proce-

sului-verbal de reținere, indicați în acesta din câte pagini se constituie anexa.

A semna sau a nu semna procesul-verbal de reținere – este dreptul Dvs. Dacă veți refuza să semnați, în procesul-verbal se va face o mențiune despre aceasta. Mai mult ca atât, Dvs. trebuie să vi se ofere posibilitatea de a indica motivele refuzului de a semna procesul-verbal.

O persoană nu poate fi reținută pe un termen mai mare de 72 de ore din momentul privării de libertate.

Dacă nu ați fost arestat după expirarea a 72 ore, Dvs. trebuie să fiți eliberat. Alin. 4,5 articolul 166 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003)

În cazuri excepționale, până la soluționarea chestiunii privind anularea condamnării cu suspendarea

condiționată a pedepsei, sau anularea liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen cu

autorizația judecătorului de instrucție, condamnatul poate fi reținut până la 10 xile de la momentul privării de libertate. Articolul 172 al Codului

1 N. Volonciu, "Tratat de procedură penală", Ed.PAIDEIA, Ediția a Il-a revăzută și adăugită, București,.

2Jean Pradel, Procedare penale, Edition Cujas, 5*°* edition, Paris, 1990, p.313, apud I.Neagu, op.cit., p.324.

3Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003)

Depuneți o plângere privind acțiunile organului de urmărire penală în atenția judecătorului de instrucție.

Persoana reținută urmează să fie eliberată în cazurile în care:

1. nu s-au confirmat motivele verosimile de a bănui că persoana reținută a săvârșit infracțiunea;

2 lipsesc temeiuri de a priva persoana de libertate în continuare;

organul de urmărire penală a constatat o încălcare esențială a legii la reținerea persoanei;

a expirat termenul reținerii;

a expirat termenul de reținere și instanța nu a autorizat arestarea preventivă a persoanei. Articolul 174 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003)

Persoana eliberată după reținere nu poate fi reținută din nou pentru aceleași temeiuri. La eliberare persoanei reținute trebuie să-i fie înmînat certificat în care se menționează de către cine a fost reținută, temeiul, locul și timpul reținerii, motivul și timpul eliberării.

Reținerea este singura măsură preventivă privativă de libertate care poate fi luată de organul de cercetare penală pe o durată de cel mult 72 de ore.

Ea poate fi dispusă numai în faza de urmărire penală și numai față de învinuit.

în literatura de specialitate, s-a făcut distincția între reținere, ca măsură preventivă și următoarele 3 noțiuni similare:

prinderea sau capturarea infractorilor, în sensul art.166 alin.3 C.pr.
pen. (în caz de infracțiune flagrantă)

Din dispozițiile legislație în vigoare, rezultă că reținerea poate fi luată dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârșit o faptă
prevăzută de legea penală;

pentru fapta săvârșită legea să prevadă pedeapsa cu închisoarea;
condiția este îndeplinită și în cazul în care legea prevede alternativ pedeapsa
închisorii cu amenda;

să existe unul din cazurile prevăzute în art.148 C.pr.pen., oricare ar
fi limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită.

În ceea ce privește organul competent, reținerea poate fi dispusă atât de organul de cercetare penală, cât și de către procuror, în literatura de specialitate, s-a exprimat opinia, conform căreia, numai organul de cercetare penală poate lua această măsură.

Organul de cercetare penală sau procurorul dispune măsura reținerii prin ordonanță de reținere, în care, pe lângă mențiunile generale ce se cer în cazul luării măsurilor preventive, trebuie să se menționeze ziua și ora la care reținerea a început. Aceleași mențiuni vor fi făcute și în ordonanța de punere în libertate.

Reținerea nu poate fi prelungită. Dacă în timpul reținerii se întrevede necesitatea privării de libertate în continuare, prin depășirea termenului legal de 72 de ore, se

dispune înlocuirea reținerii cu o altă măsură preventivă mai gravă, în acest caz, organul de cercetare penală are obligația de a înainta procurorului un referat motivat – înăuntrul termenului de reținere – cu propunere în acest sens (art.166 alin.3 C.pr.pen.).

Obligarea de a nu părăsi localitatea este o măsură preventivă neprivativă de libertate, care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea în care locuiește fără încuviințarea organului judiciar care a dispus această măsură.

Motivele care impun luarea măsurii sunt următoarele:

a. prevenirea eventualei sustrageri a învinuitului sau inculpatului de
la urmărire sau de la judecată, mai ales atunci când starea sănătății,
vârsta înaintată a acestuia sau alte împrejurări nu permit luarea măsurii arestării;

b. facilitarea unui contact lesnicios și rapid cu inculpatul.
Condițiile cerute de lege pentru luarea unei asemenea măsuri sunt

următoarele:

a. să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a
săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;

b. pentru fapta săvârșită, legea să prevadă pedeapsa cu închisoarea;
condiția este îndeplinită și în cazul în care legea prevede alternativ
pedeapsa închisorii sau amenda.

în ceea ce privește organul competent, obligarea de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă:

a. de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale;

b. de instanța de judecată, prin încheiere, în cursul judecății.
Durata măsurii preventive este reglementată diferit, în funcție de faza

procesuală în care se dispune. Astfel, în faza urmăririi penale, durata măsurii nu poate depăși 30 de zile. Ea nu poate fi prelungită, în faza de judecată, având în vedere că legea (art.178 alin.2 C.pr.pen.) nu precizează durata decât pentru faza de

urmărire penală, obligarea de a nu părăsi localitatea se poate dispune până la soluționarea cauzei, neexistând, deci, o limitare în timp.

În cazul în care învinuitul sau inculpatul nu respectă măsura obligării de a nu părăsi localitatea, împotriva lui se poate lua una din celelalte măsuri preventive, cu condiția îndeplinirii cerințelor prevăzute de lege pentru luarea acelor măsuri.

Arestarea preventivă este o măsură privativă de libertate, prin care organul judiciar competent dispune deținerea învinuitului sau inculpatului pe durata și în condițiile prevăzute de lege, în locuri special destinate acestui scop, în interesul urmăririi penale sau al judecății.

În raport de cele două calități procesuale pe care le poate avea o persoană față de care

Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

se desfășoară activitatea procesuală penală, legea a reglementat această măsură în două modalități:

a. arestarea preventivă a învinuitului;

b. arestarea preventivă a inculpatului.

Condițiile necesare luării măsurii arestării preventive a învinuitului sunt următoarele:

a. să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârșit o faptă
prevăzută de legea penală;

b. pentru fapta săvârșită, legea să prevadă pedeapsa cu închisoarea;
condiția este îndeplinită și în cazul în care legea prevede alternativ
pedeapsa închisorii sau amenda;

c. să existe unul din cazurile prevăzute în art. 161 alin 1. C.pr.pen.;

d. să fie necesară privarea de libertate a învinuitului în interesul
urmăririi penale.

In ceea ce privește organul competent, arestarea învinuitului poate fi dispusă:

a. de procuror, în faza de urmărire penală;

b. de instanța de judecată, în faza de judecată.

Astfel, procurorul în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la sesizarea organelor de cercetare penală, poate dispune prin ordonanță motivată arestarea învinuitului, în cuprinsul ordonanței trebuie să se arate temeiurile care justifică luarea măsurii și să se precizeze durata arestării (care nu poate depăși 5 zile conform legii) art 176 alin 5.

Odată cu întocmirea ordonanței de arestare preventivă, se emite și un mandat de arestare a învinuitului, care va trebui să cuprindă:

a. parchetul care a dispus luarea măsurii arestării învinuitului;

b. data și locul emiterii;

c. numele și prenumele procurorului care a emis mandatul de

arestare;

d. arătarea faptei ce formează obiectul învinuirii și denumirea

infracțiunii;

e. numele și prenumele învinuitului și durata pentru care este dispusă

arestarea acestuia art 176 alin 3;

Arestarea preventivă poate fi dispusă și de instanța de judecată, în cursul judecății, în următoarele cazuri:

în cursul infracțiunilor de audiență; conform art.104 alin.1.2
C.pr.pen., instanța de judecată constată fapta, identifică făptuitorul, încheie
un proces-verbal, după care poate dispune, cu respectarea condițiilor legale,
arestarea preventivă a învinuitului prin încheiere de ședință;

în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane, în
condițiile cu privire la participarea și a unei alte persoane la săvârșirea
faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului trimis în
judecată sau date în legătură cu fapta acestui inculpat); arestarea învinuitului
este dispusă, în această situație, prin sentință de dezinvestire.

În ambele situații, președintele completului de judecată emite un mandat de arestare a învinuitului, care va avea același cuprins ca în cazul mandatului emis de procuror, învinuitul arestat este trimis de îndată procurorului împreună cu mandatul de arestare și procesul-verbal de constatare a infracțiunii de audiență, în scopul efectuării urmăririi penale.

Arestarea preventivă a învinuitului nu poate fi prelungită.

La extinderea termenului de 5 zile, trebuie emisa ordonanța de punere în libertate. Excepție face cazul în care învinuitul a fost pus sub inculpare și s-a dispus arestarea acestuia ca inculpat.

Referitor la cele relatate anterior rezultă că inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală.

Condițiile necesare luării măsurii arestării preventive a inculpatului sunt următoarele:

1 N. Volonciu, "Tratat de procedură penală", Ed.PAIDEIA, Ediția a Il-a revăzută și adăugită, București,.

a. să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;

b. să fie pusă în mișcare acțiunea penală;

c. să existe unul din cazurile prevăzute în art.161 C.pr.pen. (întâlnite și la reținere sau arestare preventivă);

d. pentru fapta săvârșită, legea să prevadă pedeapsa cu închisoarea, în anumite limite (în cazul infracțiunilor flagrante, pedeapsa închisorii trebuie să fie mai mare de 3 luni, în cazul prevăzut de art.176 alin 2 litb, când se apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, pedeapsa închisori trebuie să fie mai mare de 2 ani, iar în cazurile prevăzute de art.161 alin 1.p1, măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa închisorii este mai mare de un an);

e. inculpatul să fie ascultat de către procuror sau instanța de judecată, înainte de a se dispune luarea măsurii

inculpatul este dispărut;

inculpatul se află în străinătate;

există probe din care rezultă că inculpatul se sustrage de la
urmărirea penală sau de la judecată; în ipoteza în care mandatul
a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat
imediat ce a fost prins ori s-a prezentat (art.189 C.pr.pen.);

f. să fie necesară privarea de libertate a inculpatului pentru buna desfășurare a procesului penal.

Din analiza acestor condiții, rezultă că pentru luarea arestării preventive a inculpatului, se cer a fi îndeplinite condițiile arătate de arestarea învinuitului, la care se adaugă unele cerințe specifice:

punerea în mișcare a acțiunii penale;

ascultarea inculpatului;

pedeapsa închisorii în anumite limite (singurul caz când legea nu a prevăzut

1Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

depășirea unui minim de pedeapsă este cel întemeiat pe imposibilitatea stabilirii identității sau domiciliului inculpa tului).

La fel ca în cazul tuturor măsurilor preventive, luarea măsurii arestării inculpatului este facultativă, ea fiind apreciată sub aspectul oportunității de către organele judiciare.

în ceea ce privește organul competent, arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă:

a. de procuror, în faza de urmărire penală, prin:

ordonanță, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la propune
rea organului de cercetare penală;

rechizitoriu, la terminarea urmăririi penale;

b. de instanța de judecată, în faza de judecată, printr-o hotărâre jude
cătorească (încheiere, sentință, decizie), din oficiu sau la propune
rea procurorului.

Potrivit legislației în vigoare, după întocmirea ordonanței sau a hotărârii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, procurorul sau președintele completului de judecată emite de îndată mandat de arestare.

Potrivit art.176 alin.3, mandatul de arestare trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:

a. parchetul sau instanța care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului;

b. data și locul emiterii;

c. numele și prenumele procurorului sau președintelui completului de
judecată care a emis mandatul de arestare;

d. datele privitoare la persoana inculpatului, prevăzute în art.65 alin 2. C.pr.pen. (nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studii, situația militară, loc de muncă, ocupație, adresa, antecedente penale și alte date pentru stabilirea situației sale personale);

1Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

e. arătarea faptei ce formează-obiectul inculpării și denumirea in fracțiunii;

f. încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege;

g. temeiurile concrete care determină arestarea;

h. ordinul de a fi arestat inculpatul;

i. indicarea locului unde urmează a fi deținut cel arestat;

j. semnătura procurorului sau a președintelui completului de judecată.

Mandatul de arestare este individual, în situația în care prin aceeași ordonanță sau hotărâre se dispune arestarea mai multor inculpați, pentru fiecare trebuie să se emită câte un mandat de arestare (art.176 alin.2 C.pr. pen.), deoarece acesta este acrul de procedură în temeiul căruia locul de deținere preventivă primește și îl deține pe cel arestat.

Mandatul de arestare se pune în executare, de regulă, de către organele de poliție, legea reglementând două modalități distincte, după cum măsura arestării^a fost dispusă în prezența inculpatului sau în lipsa acestuia.

– în cazul în care inculpatul a fost prezent și mandatul de arestare a fost emis după ascultarea acestuia, procurorul sau președintele completului de judecată care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului de poliție, pentru a fi predat la locul de deținere odată cu inculpatul arestat în cazul în care inculpatul nu a fost prezent (inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată), mandatul emis înainte de ascultarea sa se înaintează în dublu exemplar organului de poliție pentru executare.

Organul de poliție procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, îi predă un exemplar al mandatului și o conduce în fața organului judiciar care a emis mandatul.

Dacă mandatul de arestare a fost emis de procuror, acesta menționează pe mandat data prezentării inculpatului și procedează de îndată la ascultarea acestuia, după care dispune prin rezoluție asupra arestării inculpatului. Dacă

1Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

între timp cauza a ajuns în fața instanței de judecată, procurorul va trimite pe arestat instanței.

În ce privește durata arestării inculpatului, aceasta nu poate depăși 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condițiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului. Excepție face situația când arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, caz în care termenul curge de la prezentarea acestuia la organul judiciar care a emis mandatul.

în ipoteza în care procurorul a luat măsura arestării preventive a învinuitului pe o durată de 5 zile și, ulterior, a pus în mișcare acțiunea penală, dispunând arestarea inculpatului, durata pentru care se poate dispune în continuare măsura arestării inculpatului nu poate depăși 25 de zile, impunându-se ca durata totală a arestării preventive să se încadreze în termenul maxim de 30 de zile, prevăzut de Constituție,

Având în vedere că în Constituție durata arestării preventive este reglementată fără a se face distincție între fazele procesului penal, s-a exprimat opinia că măsura arestării

preventive a inculpatului încetează de drept și în faza de judecată dacă, după expirarea duratei de 30 de zile de la data emiterii ultimului mandat de arestare, instanța nu dispune prin încheiere prelungirea arestării.

Arestarea preventivă a inculpatului este singura măsură preventivă a cărei durată poate fi prelungită în caz de necesitate și numai motivat.

In situația în care arestarea a fost dispusă de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanței competente să acorde prelungirea, propunerea se înaintează procurorului de la parchetul ierarhic superior care, dacă o socotește întemeiată, sesizează instanța competentă.

Referatul cu propunerea de prelungire a arestării preventive a inculpatului se anexează la adresa de sesizare a instanței, în cuprinsul adresei se pot arăta și alte motive care justifică prelungirea arestării decât cele cuprinse în propunere.

Potrivit legii, când în aceeași cauză se găsesc mai mulți inculpați arestați, pentru care durata arestării expiră la date diferite, conducătorul parchetului sau, după caz, procurorul șef de secție din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, care sesizează instanța pentru unul din inculpați, va sesiza instanța și cu privire la ceilalți inculpați.

După momentul sesizării instanței, procurorul are obligația de a depune la instanță dosarul cauzei, cu cel puțin două zile înainte de termenul fixat pentru judecată. Apărătorul inculpatului va putea consulta dosarul cauzei, dacă își manifesta voința în acest sens.

Președintele instanței sesizate, în vederea rezolvării cererii de prelungire a arestării inculpatului, fixează termenul de înfățișare – înainte de expirarea duratei mandatului – și desemnează completul de judecată care va soluționa cauza.

Inculpatul este adus în fața instanței și va fi asistat de apărător.

în cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital și din cauza stării sănătății nu

propunerea de prelungire a duratei arestării preventive va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezența apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. poate fi adus în fața instanței, sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, Instanța hotărăște asupra prelungirii arestării inculpatului printr-o încheiere.

Această încheiere poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile și curge de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă.

411.Neagu, op.cit., p.332; N.Volonciu, op.cit., p.418; Gr.Theodoru, op.cit., p.372-373.

50 Vezi art.159 alin.7, modificat prin Legea nr.141/1996.

51 Gh.Mateuț, op.cit., p.63.

3. Percheziția și ridicarea

Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova stabilește drepturile persoanelor care efectuează cercetarea cazului penal, în vederea depistării infractorului și colectării probelor care dovedesc vinovăția acestuia, organele de urmărire penală pot întreprinde diverse acțiuni de urmărire, printre care, destul de frecvente sunt ridicarea de obiecte sau documente, percheziția și sechestrarea de bunuri.

Ce reprezintă "ridicarea de obiecte sau documente"?

Dacă este necesar să se ridice anumite obiecte sau docu-mente, care prezintă

importanță pentru cauză, și dacă se cunoaște exact locul și persoana, la care ele să

află, reprezentantul organului de urmărire penală efectuează ridicarea lor.

Astfel, pentru ridicarea de obiecte sau documente sunt necesare două condiții:

Necesitatea de ridicare a vreunor obiecte sau docu
mente;

Existența informației veridice privind locul de aflare
al acestor obiecte (documente).

în cazul în care reprezentantul organului de urmărire penală nu știe exact unde și la cine se află obiectele (documentele), ridicarea este imposibilă. Alin. l articolul

126 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003)

l Ridicarea de documente ce conțin informații care constituie un secret de stat, comercial, bancar, precum și ridicarea informației privind convorbirile telefonice, se face numai cu autorizația judecătorului de instrucție .Ridicarea de obiecte sau documente în alte situații se efectuează pe baza ordonanței motivate a organului de urmărire penală. Alin. 2,3 articolul 126 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003).

Este interzis de a efectua ridicări de obiecte sau documente nr în timpul nopții (de la 22.00 până la 6.00), cu excepția cazurilor de delict flagrant. Alin l articolul 128 al Codului de l Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003)

Până la începerea ridicării de obiecte și documente, reprezentantul organului de

urmărire penală este obligat să înmâneze, sub semnătură, copia ordonanței de

ridicare, persoanei la care se face ridicarea.

Neînmânarea copiei ordonanței și lipsa semnăturii Dvs. constituie o încălcare a legii și servește drept temei pentru contestarea și anularea rezultatelor ridicării.

După prezentarea ordonanței, reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi ridicate, în caz de refuz de a preda în mod benevol obiectele sau documentele cerute, reprezentantul organului de urmărire penală poate proceda la ridicarea lor forțată. Articolul 128 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003)

j Are reprezentantul organului de urmărire penală dreptul să deschidă încăperile închise la efectuarea ridicării?

j La efectuarea ridicării de obiecte sau documente reprezentantul organului de urmărire penală este în drept să deschidă încăperile și depozitele încuiate. Dacă proprietarul refuză să le deschidă de bună voie, reprezentantul organului de urmărire penală va evita să deterioreze nejustificat bunurile.

Se poate efectua ridicarea obiectelor sau documentelor în lipsa Dvs.?

| La efectuarea ridicării de obiecte și documente trebuie să fie asigurată prezența persoanei la care se face ridicarea. Dacă persoana în cauză nu este prezentă, este obligatorie prezența unor membri adulți ai familiei acestuia, sau a persoanelor care reprezintă interesele persoanei în cauză. Dacă prezența acestor persoane este imposibilă, se invită reprezentantul organului executiv al administrației publice locale. Alin. 3 articolul 127 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003).

Persoanele la care se efectuează ridicarea de obiecte și documente, cît și specialiștii, interpreții, reprezentanții, apărătorii au dreptul să asiste la toate acțiunile organului de

urmărire penală, și să facă în legătură cu aceasta obiecții și declarații care vor fi

consemnate în procesul-verbal.

Ridicările de obiecte sau documente în localurile ocupate \ de întreprinderi, instituții și organizații se efectuează în prezența reprezentantului acestei întreprinderi, instituții sau l organizații.

În mod obligatoriu. Persoanelor, la care se efectuează ridicarea de obiecte sau documente, martorilor asistenți, reprezentanților trebuie să li se explice dreptul de a asista la toate procedurile și de a face declarații în legătură cu acestea, declarații care trebuie să fie consemnate în procesul verbal. Articolul J31 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XVdin 14 martie 2003)

Ce obiecte pot fi ridicate la efectuarea ridicării de obiecte și documente?

La efectuarea ridicării obiectelor și documentelor pot fi ridicate numai obiectele și documentele care prezintă importanță pentru procesul penal. Obiectele și documentele, a căror circulație este interzisă de lege, pot fi ridicate indiferent dacă au sau nu legătură cu procesul.

Toate obiectele și documentele ridicate trebuie să fie arătate martorilor asistenți și celorlalte persoane prezente, și să fie enumerate în procesul-verbal de ridicare sau într-o listă specială anexată, în care se va indica: numărul, măsura sau greutatea lor, materialul din care sunt făcute și alte elemente de individualizare. Obiectele și documentele ridicate trebuie, pe cât e posibil, să fie împachetate și sigilate chiar la locul percheziționării și ridicării.

Dacă aveți dubii referitor la siguranța stării obiectelor ridicate, atunci cereți reprezentantului organului de urmărire penală să indice în procesul-verbal al ridicării în ce stare se află aceste obiecte (noi, în stare de funcționare etc.).

Reprezentantul organului de urmărire penală, dispunând de motive suficiente să presupună, că într-o încăpere anume, sau în alt loc, sau la o persoană anume, se găsesc instrumentele cu care s-a săvârșit infracțiunea, obiectele și valorile dobândite ca rezultat al infracțiunii, precum și alte obiecte sau documente care ar putea prezenta interes pentru cauză, efectuează percheziția pentru a le depista și ridica.

E necesar de menționat, că percheziția poate fi efectuată și în scopul descoperirii unor persoane căutate, precum și a unor cadavre umane și de animale. Articolul 125 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003)

"Ridicarea" și "percheziția" sunt două acțiuni diferite de cercetare. Indiferent de faptul, că procedurii^ dg ridicare și percheziționare sunt aproape similare, într'e acestea există o diferență esențială.

Ridicarea se efectuează numai în care reprezentantul organului de urmărire penală cunoaște sigur, unde și la cine se află obiectele și / sau documentele, care prezintă interes pentru cauza penală, și care sunt supase ridicării.

Percheziția se efectuează în cazul în care reprezentantul organului de urmărire penală dispune de suficiente motive pentru a presupune, că într-o anumită încăpere sau într-un alt loc, sau la o anumită persoană s-ar afla instrumente, care au servit la săvârșirea infracțiunii, obiecte și valori, dobândite ca rezultat al infracțiunii, precum și alt-e obiecte sau acte, care ar putea prezenta importanță pentnJ cauză.

Percheziția se efectuează în scopul descoperiri (depistării) si ridicării. Ridicarea se efectuează cu unicul scop – cel al ridicării, dat fiind faptul că locul de aflare al documentelor / obiectelor este cunoscut cu exactitate.

Percheziția se efectuează în baza ordonanței motivate a organului de urmărire penală și numai cu autorizarea judecătorului de instrucție.

Numai în cazurile de delict flagrant percheziția se poate efectua în baza

1.Neagu, op.cit., p.332; N.Volonciu, op.cit., p.418; Gr.Theodoru, op.cit., p.372-373.

Vezi art.159 alin.7, modificat prin Legea nr.141/1996.

Irina Mongiliova, „Eu și poliția”, chișinău, 2003

1Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003.

ordonanței motivate fără autorizarea judecătorului de instrucție, urmând să î se prezinte acestuia imediat, dar nu mai târziu de 72 ore de la terminarea percheziției, materialele obținute în urma percheziției efectuate, indicând motivele efectuării ei.

în acest caz judecătorul de instrucție verifică legalitatea acestei acțiuni procesuale și, după caz, confirmă rezultatele acesteia sau o recunoaște ilegală.

Apentru efectuarea percheziției, după prezentarea ordonanței, reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se predea instrumentele de săvârșire a infracțiunii, valorile și bunurile dobândite ca rezultat al infracțiunii, precum și alte obiecte sau documente care ar putea prezenta interes pentru cauză și sunt indicate în ordonanța.

Dacă toate acestea sunt predate benevol și nu există motive pentru temerea că aceste obiecte și documente căutate ar putea fi ascunse, reprezentantul organului de urmărire penală poate să se limiteze la ridicarea acestora și să nu efectueze alte investigații.

La efectuarea percheziției și ridicării reprezentantul organ-ului de urmărire penală are dreptul:

– să deschidă încăperile și depozitele încuiate, dacă proprietarul refuză să le deschidă de bună voie (reprezentantul organului de urmărire penală va evita, însă, să deterioreze nejustificat bunurile);

– să interzică persoanelor, aflate în încăperea sau la locul, unde se efectuează percheziția, precum și persoanelor, care vin în această încăpere sau loc, să plece ori să comunice între ele sau cu alte persoane, până la terminarea percheziției;

– în caz de necesitate, să dispună luarea sub pază a încăperilor sau locurilor

unde se efectuează percheziția.

1Irina Mongiliova, „Eu și poliția”, chișinău, 2003

2Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

Articolul 128 al Codului de Procedură Penală al RM (ni: 122-XV din 14 martie 2003)

Timpul și modul de efectuare a percheziției, precum și componența persoanelor, care trebuie să fie prezente la efectuarea percheziției sunt analogice celor stabilite pentru procedura de efectuare a ridicării (vezi mai sus).

Organul de urmărire penală este obligat să ia măsuri, pentru a nu se da publicității circumstanțele constatate în legătură cu efectuarea percheziției sau ridicării, privitor la viața intimă a persoanei.

Percheziția corporală se efectuează conform ordonanței motivate organului de urmărire penală cu autorizarea judecătorului de instrucție.

Totodată, legea prevede cazuri, când este posibilă efectuarea percheziției corporale fără emiterea unei ordonanțe respective și fără autorizarea judecătorului de instrucție.

Aceste cazuri apar:

1. în caz de reținere sau arestare preventivă;

2. dacă există suficiente motive pentru a presupune, că vreuna din persoanele, aflate în încăpere sau în alt loc unde se efectuează o ridicare sau percheziție, ascunde asupra sa obiecte sau documente, care ar putea prezenta interes pentru cauză. Articolul 130 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003.

Copia procesului-verbal al percheziției și ridicării trebuie să fie înmânată sub semnătură, persoanelor la care au fost efectuate aceste acțiuni de urmărire penală sau unui membru adult al familiei lor.

Dacă percheziția sau ridicarea de bunuri s-a efectuat la sediul unei întreprinderi, instituții, organizații sau unități militare, copia procesului-verbal

1 Orîndaș Victor, Drept procedură penală, Chișinău 2001

2Irina Mongiliova, „Eu și poliția”, chișinău, 2003

1Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

trebuie să fie înmânată reprezentantului acestora. Articolul 132 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003

5. Prezentarea spre recunoaștere

Daca este necesar de a prezenta o persoana spre recunoaștere martorului, părții vătămate, bănuitului, învinuitului, organul de urmărire penala ii audiază pe aceștia asupra circumstanțelor in care au văzut persoana, precum si asupra semnelor si particularităților distinctive după care ar putea sa o recunoască. Despre aceasta se face recunoașterea este martor sau parte vătămata, el este prevenit despre răspunderea penala, prevăzuta in art.313 din Codul penal, pentru refuzul de a face declarații, in art.312 din Codul penal, pentru declarațiile mincinoase, precum si despre dreptul de a nu face declarații împotriva sa si împotriva rudelor sale apropiate.

Persoana care trebuie recunoscuta este prezentata celui care urmeaza sa o recunoască in afara spațiului vizibilității celui care urmează a fi recunoscut, împreuna cu cel puțin 4 asistenți procedurali de același sex, asemănători la exterior. La prezentarea spre recunoaștere se aplica fotografierea. Fotografiile persoanei prezentate spre recunoaștere si a asistenților procedurali vor fi anexate in mod obligatoriu la procesul-verbal.

Înainte de prezentare, reprezentantul organului de urmărire penala propune persoanei care urmează a fi recunoscuta sa ocupe locul pe care îl dorește printre asistenții procedurali, facind despre aceasta o mențiune in procesul-verbal.

Recunoașterea nu va avea loc, iar cea care a avut loc nu se va considera întemeiata, daca persoana chemata pentru a face recunoașterea a indicat particularitati incerte pentru identificarea persoanei prezentate. Nu poate fi efectuata recunoașterea repetata a persoanei de către aceeași persoana după aceleași particularitati.

In cazul in care prezentarea persoanei spre recunoastere este imposibila, recunoașterea se poate face după fotografia acesteia, prezentata împreuna cu fotografiile a cel puțin 4 alte persoane ce nu se deosebesc esențial intre ele. Toate fotografiile se anexează la dosar.

In legătura cu prezentarea spre recunoaștere a persoanei se intocmeste un proces-verbal conform prevederilor art.260 si 261, cu excepta ca cel recunoscut nu ia cunostinta la moment de procesul-verbal de recunoaștere si nu îl semnează.

Cei chemați pentru a recunoaște un obiect sînt in prealabil audiați asupra circumstanțelor in care au văzut obiectul care urmează a fi prezentat, precum si asupra semnelor si particularitatilor distinctive după care l-ar putea recunoaște. Despre aceasta se intocmeste un proces-verbal.

Daca cel chemat pentru a face recunoașterea obiectului este martor sau parte vătămata, el este prevenit despre răspunderea penala prevazuta in art.313 din Codul penal, pentru refuzul de a face declarații, in art.312 din Codul penal, pentru declarații mincinoase, precum si despre dreptul de a nu face declarații împotriva rudelor sale apropiate.

La prezentarea spre recunoaștere a cadavrului sau a unor parti ale lui, sau a obiectelor de anticariat, precum si a altor obiecte pentru care este imposibil de a alege si prezenta analogul, recunoașterea se face după exemplar unic.

In caz de prezentare spre recunoaștere a cadavrului unei persoane, pe care cel chemat de a o recunoaște o știa din viata, se permite efectuarea toaletei cosmetice respective a decedatului. La prezentarea spre recunoaștere a unui obiect, se permite curățarea lui de murdărie, rugina si de alte stratificări daca aceasta nu îl va distruge ca mijloc de proba.

1Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

2 C.Bulai, în V.Dongoroz și colectiv, op.cit., p.236

6. Efectuarea medico-legale, tehnico-științifice și expertizele

Constatarea anumitor fapte și împrejurări legate de săvârșirea infracțiunii necesită în unele cauze penale cunoștințe de specialitate, situație în care organul judiciar dispune efectuarea unei expertize sau, în cazuri urgente, a unei constatări tehnico-științifice.

Din conținutul art. 141 alin.2 C.pr.pen. rezultă că organul de urmărire penală dispune, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-științifice atunci când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt și este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

De regulă constatarea tehnico-științifică se efectuează de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul ori pe lângă instituția de care aparține organul de urmărire penală sau chiar în cadrul altor instituții.

Situații când se dispune efectuarea constatărilor tehnico-științifice se întâlnesc mai frecvent, în cazul accidentelor de circulație unde este necesar a se stabili poziția autovehiculelor, aderența părții carosabile, condițiile de vizibilitate etc. Constatări tehnico-științifice sunt necesare și în cazul infracțiunilor contra protecției muncii.

Așa cum rezultă din dispozițiile constatarea tehnico-științifică trebuie să se facă într-un moment foarte apropiat de cel al săvârșirii infracțiunii, deoarece numai în acest fel ea poate surprinde aspecte cu relevanță deosebită în rezolvarea cauzei. De aceea, constatarea tehnico-științifică se dispune numai în timpul urmăririi penale, iar în faza de judecată se poate dispune refacerea sau completarea ei potrivit art.l40 alin.2 C.pr.pen.

Potrivit art.l39 alin.l C.pr.pen. constatarea se dispune de către organul de urmărire penala din oficiu sau la cererea părților, prin rezoluție care vizează, obiectul constatării, întrebările la care urmează să răspundă specialistul sau tehnicianul și termenul de efectuare a lucrării.

În vederea efectuării constatării tehnico-științifice organul de urmărire penală comunică specialistului sau tehnicianului datele cunoscute și îi pune la dispoziție materialele în cauză, asupra cărora urmează a se face constatarea. Specialistul sau tehnicianul poate solicita completarea datelor și a materialelor dacă socotește că cele comunicate sau puse la dispoziție sunt insuficiente pentru a ajunge la o concluzie (art.l40 alin.2 și 3 C.pr.pen.).

Atribuțiile specialiștilor care efectuează constatarea sunt limitate la rezolvarea problemelor de strictă specialitate, ei neputând să-și însușească sau să li se delege atribuții de organ de urmărire penală sau de organ de control.

Potrivit art.l41 alin.l C.pr.pen. operațiile și concluziile constatării tehnico-științifice se consemnează într-un raport.

După primirea raportului organul de urmărire penală sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți, dacă apreciază că acesta nu este complet sau concluziile menționate în raport nu sunt precise, dispune refacerea sau completarea constatării tehnico-științifice sau efectuarea unei expertize.

Când refacerea sau completarea constatării tehnico-științifice este dispusă de către instanța de judecată, raportul se trimite procurorului pentru ca acesta să ia măsuri în vederea completării sau refacerii lui.

Potrivit principiul liberei aprecieri a probelor, constatările tehnico-științifice nu au o forță probantă privilegiată față de celelalte mijloace de probă.

Totuși, având în vedere faptul că aceste acte procedurale sunt efectuate de specialiști, ele sunt privite de regulă cu o mai mare încredere. Deoarece este posibil ca aceste mijloace de probă să nu reflecte realitatea, fie datorită incompetenței specialistului, fie datorită altor cauze, ele sunt apreciate în procesul penal prin coroborare cu celelalte probe administrate.

1 N. Volonciu, "Tratat de procedură penală", Ed.PAIDEIA, Ediția a Il-a revăzută și adăugită, București,.

1Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

În vederea rezolvării cauzelor ce privesc unele infracțiuni îndreptate împotriva persoanei (infracțiuni contra vieții, integrității corporale și

sănătății), organele judiciare penale au nevoie de cunoștințele unor specialiști care să lămurească anumite aspecte legate de săvârșirea faptei.

Se apreciază că natura juridică a acestui mijloc de probă este asemănătoare cu cea a constatării tehnico-științifice elementele faptice de specialitate a căror constatare urmează să fie fkcută fiind de domeniul medicinii legale și, depășind posibilitatea de cunoaștere și investigare ale organului judiciar.

Potrivit art.l40 alin.4 C.pr.pen. cazurile în care se dispune efectuarea constatărilor medico-legale sunt următoarele:

în caz de moarte violentă;

în caz de moarte a cărei cauză nu se cunoaște sau este suspectă;

când este necesară o examinare corporală a învinuitului ori a per
soanei vătămate, pentru a se constata dacă pe corpul acestora există urmele
infracțiunii.

Ca și constatările tehnico-științifice constatările medico-legale trebuie efectuate într-un moment apropiat de cel al săvârșirii infracțiunii, dispunân-du-se, de regulă, numai în faza de urmărire penală. Prin excepție, exhumarea se poate face atât în timpul urmăririi penale, cât și în timpul judecății și chiar după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. De asemenea, constatările medico-legale pot fi refăcute sau completate, potrivit art.l41 alin.2 C.pr.pen., în timpul fazei de judecată, dacă instanța apreciază că raportul medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise.

Constatarea medico-legală se efectuează asupra persoanelor sau cadavrelor indicate de organele de urmărire penală.

Modul de efectuare și concluziile constatării medico-legale se consemnează într-un raport scris (art.l41 alin.1 C.pr.pen.).

Dacă organul de urmărire penală sau instanța de judecată, apreciază din oficiu sau la cererea părților că raportul medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise poate dispune refacerea sau completarea constatării sau efectuarea unei expertize.

Atunci când refacerea sau completarea constatării medico-legale este dispusă de instanța de judecată, raportul se trimite procurorului pentru a lua măsuri în vederea completării sau refacerii lui.

Valoarea probatorie a constatărilor medico-legale este egală cu a celorlalte mijloace de probă.

Expertizele

Noțiunea și importanța expertizelor

Încă de la început trebuie menționat că expertiza, ca mijloc de probă, este folosită în procesul penal atunci când complexitatea aspectelor cauzei necesită prezența unor specialiști din cele mai diverse domenii de activitate.

Legat de acest lucru art.142 C.pr.pen. prevede că în cazurile în care
pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării
adevărului sunt necesare cunoștințele unui expert, organul de urmărire
penală ori instanța de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea
unei expertize.

Se apreciază că expertizele prezintă numeroase puncte comune cu constatările tehnico-științifice și medico-legale, dar și multe deosebiri.

Astfel, în privința asemănărilor, atât expertizele cât și constatările tehnico-științifice și medico-legale sunt efectuate de specialiști din diverse ramuri de activitate, obiectul lor este fixat de organele judiciare, concluziile specialiștilor sunt cuprinse într-un raport etc.

Ca deosebiri menționăm următoarele:

constatările tehnico-științifice și medico-legale se fac de urgență,
cerință pe care nu o întâlnim în cazul expertizelor;

C.Bulai, în V.Dongoroz și colectiv, op.cit., p.236.

1Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

3 Orîndaș Victor, Drept procedură penală, Chișinău 2001

4 Alexandru Pintea, Drept procesual penal, București, 2002

constatările tehnico-științifice și medico-legale pot fi dispuse numai
în faza de urmărire penală, pe când expertizele pot fi efectuate și în faza de
judecată;

în cazul constatărilor tehnico-științifice și medico-legale specialiștii se rezumă la consemnarea și cercetarea mai puțin aprofundată a situațiilor care fac obiectul constatării, pe când în cazul expertizelor are loc o investigare amănunțită a elementelor analizate.

Felurile expertizei

În doctrină clasificarea expertizelor este făcută după mai multe criterii și anume: după natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză; după modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei; după modul de desemnare a expertului; după modul de organizare a expertizei.

a. după natura problemelor ce urmează a fi lămurite, expertizele
pot fi:

expertiza criminalistică, împărțită, la rândul ei în: expertiza dacti-
loscopică, traseologică, balistică, tehnică, grafică, biocriminalistică
etc.

expertiza medico-legală, prin care sunt lămurite probleme privind
asfixia mecanică, violul, moartea subită etc.;

expertiza psihiatrică, prin care pot fi clasificate aspecte privind
tulburările psihice: schizofrenia, oligofrenia etc.;

expertiza contabilă, cu ajutorul căreia se lămuresc aspecte privind
controlul și revizia contabilă;

expertiza tehnică, prin care pot fi lămurite unele probleme în cazul
accidentelor de circulație, al infracțiunilor contra protecției muncii
etc.

b. după modul în care este reglementată necesitatea efectuării
expertizei, aceasta poate fi facultativă sau obligatorie.

De reținut că în majoritatea cazurilor, expertizele sunt facultative, ele fiind dispuse fie la cererea părților interesate, fie când organele judiciare consideră că sunt necesare cunoștințele unui expert pentru lămurirea unor aspecte ale cauzei.

Potrivit art.l43 C.pr.pen. expertiza este obligatorie în următoarele condiții:

• în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav, când se impune
efectuarea unei expertize psihiatrice;

când organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndo
ială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului, dispune
efectuarea expertizei psihiatrice;

în situația în care trebuie stabilite cauzele morții, dacă nu s-a întoc
mit un raport medico-legal, este obligatoriu efectuarea unei exper
tize medico-legale.

Menționăm că la aceste situații se poate adăuga și cazul infracțiunii de pruncucidere, când se impune efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se constata dacă sunt îndeplinite condițiile necesare pentru existența infracțiunii.

Când expertiza psihiatrică este obligatorie, aceasta se efectuează, potrivit art.143 alin.3 C.pr.pen., în instituții sanitare de specialitate, în vederea efectuării expertizei organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului sau instanța de judecată, dispune internarea învinuitului sau inculpatului, această măsură este executorie, adăugându-se la îndeplinire, în caz de opunere, de către organele de poliție.

Precizăm că există și alte situații când expertiza este obligatorie dar acestea sunt adiacente rezolvării fondului cauzei: în cazul suspendării procesului penal și în cazul amânării sau întreruperii executării pedepsei închisorii.

c. după modul de desemnare a expertului, în literatura de specia
litate expertizele au fost clasificate în:

• expertiză oficială, în care expertul este numit de organul judiciar;

1Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

2 Alexandru Pintea, Drept procesual penal, București, 2002

« expertiză contradictorie, în care experții sunt numiți și aleși de

către organele judiciare ori de către părți.

Legea permite părților să ceară ca un expert recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei (art.l42 alin.3 C.pr.pen.).

• expertiza supravegheată, în care părțile pot desemna un specialist
(consilier tehnic) cu atribuții de control asupra modului de efec
tuare a expertizei.

d. după modul de organizare a expertizei, aceasta poate f!:

expertiză simplă care este efectuată de un specialist dintr-un
anumit domeniu de activitate;

expertiză complexă sau mixtă care necesită cunoștințe din mai
multe ramuri ale științei sau tehnicii.

Procedura expertizei

Așa cum rezultă din dispozițiile procesual penale efectuarea expertizei se dispune la cererea părților sau din oficiu, prin rezoluție sau ordonanță de către organul de urmărire penală ori prin încheiere de către instanța de judecată, în actul procesual prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să se precizeze obiectul acesteia, întrebările la care urmează să răspundă expertul și termenul de efectuare.

Se menționează că experții sunt numiți de organul de urmărire penală sau instanța de judecată.

În cazul în care există experți medico-legali sau experți oficiali în specialitatea respectivă, organul judiciar nu poate numi expert o altă persoană cu excepția situațiilor când împrejurări deosebite impun acest lucru. Când expertiza urmează să fie efectuată de un laborator medico-legal, de un laborator de criminalistică sau orice institut de specialitate, expertul nu este numit de organele judiciare penale, ci de către conducerea organului din care face parte expertul. Când laboratorul medico-legal ori laboratorul de expertiză criminalistică sau institutul de specialitate consideră necesar ca efectuarea expertizei să participe sau să-și dea părerea și specialiști de la alte instituții se poate folosi asistența sau avizul acestora (art.l41 C.pr.pen.).

Legea prevede că după numirea experților urmează ca atât lor cât și părților să li se dea anumite lămuriri, în acest sens, organul de urmărire penală sau instanța de judecată fixează un termen la care sunt chemate părțile, precum și expertul, dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanță.

Cu această ocazie la termenul fixat organul judiciar aduce la cunoștința părților și expertului obiectul expertizei și întrebările la care trebuie să răspundă expertul, punându-li-se în vedere că au dreptul să facă observații cu privire la aceste întrebări și că pot cere modificarea sau completarea lor. De asemenea, părțile sunt încunoștiințate că au dreptul să ceară numirea și a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei.

După examinarea obiecțiilor și cererilor făcute de părți și expert, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoștiințându-1 și dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părțile.

Efectuarea expertizei

În art.149 C.pr.pen. se arată că expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei, în cursul urmăririi penale cercetarea dosarului se face cu încuviințarea organului de urmărire.

Totodată expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanței de judecată cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei. La rândul lor, părțile, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organul judiciar, pot da expertului explicațiile necesare.

Raportul de expertiză

Potrivit art.151 C.pr.pen. după efectuarea expertizei, concluziile la care s-a ajuns sunt expuse într-un raport scris.

Atunci când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă.

Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus

efectuarea expertizei.

În privința structurii sale, art.152 C.pr.pen. stabilește că raportul de expertiză trebuie să cuprindă trei părți:

a. parte introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus
efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia,
numele și prenumele expertului, data și locul unde a fost efectua
tă, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia și
întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza
căruia a fost efectuată expertiza și dacă părțile care au participat
la aceasta au dat explicații în cursul expertizei;

b. partea a doua cuprinde descrierea, în amănunt, a operațiilor de
efectuare a expertizei, obiecțiile sau explicațiile părților, precum
și analiza acestor obiecții sau explicații în lumina celor constatate
de expert;

c. partea finală în care sunt expuse concluziile expertului ce
cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului
asupra obiectului expertizei.

În situațiile în care organele judiciare constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă dispun efectuarea unui supliment de expertiză de către același expert sau de către altul (art.148 C.pr.pen.).

Potrivit art.148 alin.2 C.pr.pen. atunci când din raportul de expertiză nu reies cu claritate concluziile expertului, organul judiciar îi cere acestuia

lămuriri suplimentare în scris sau dispune chemarea lui pentru a da explicații verbale. Ascultarea expertului se face potrivit dispozițiilor privitoare la ascultarea martorilor.

Menționăm că lămuririle suplimentare în scris pot fi cerute și laboratorului medico-legal, laboratului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza.

Când organul judiciar are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize (art.124 alin.2 C.pr.pen.).

De reținut că înainte de a dispune efectuarea expertizei, organele judiciare trebuie să analizeze și dispozițiile speciale care reglementează fiecare categorie de expertiză, deoarece aceste dispoziții au prioritate față de reglementarea din Codul de procedură penală. Numai acolo unde legea specială nu dispune, organele de urmărire penală și instanța de judecată vor face aplicarea Codului de procedură penală.5

Valoarea probatorie a raportului de expertiză

Chiar dacă este un mijloc de probă în care sunt expuse opiniile unor specialiști, necesare lămuririi cauzei, expertiza nu are o forță probantă deosebită față de celelalte mijloace de probă.

Atunci când organul judiciar are îndoieli cu privire la corectitudinea concluziilor expertizei, dispune efectuarea unei noi expertize. Când noua expertiză ajunge la concluzii diferite față de prima sau chiar contrare, se pune problema cărei expertize să i se acorde încredere, întrucât legea nu face distincție, în practică s-a stabilit că organul judiciar poate recunoaște valoarea probantă oricăreia dintre ele, dacă este confirmată de ansamblul probelor administrate în cauză.

1Codul de procedură penală aprobat Nr.122-XV din 14.03.2003

2 Alexandru Pintea, Drept procesual penal, București, 2002.

Audierea și confruntarea

Persoana supusă urmăririi penale dodbândește în procesul penal un statut juridic (bănuit, învinuit, inculpat ) și are drepturi si obligații stabilite de lege.

Banuit este persoana fizică față de care există anumite probe precum că a săvârșit o infracțiune, pînă la punerea ei sub învinuire. Persoana poate fi recunoscută în calitatea de bănuit, după caz prin unul din următoarele acte procedurale:

proces verbal de reținere;

ordonanță sau încheiere de aplicare a unei măsuri preventive nepriventive de libertate;

ordonanță de recunoaștere a persoanei în calitate de bănuit. Alin. 1 articolul 63 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003)

persoan reținută – mai mult de 72 ore;

persoana în privința căreia a fost aplicată o măsură preventivă neprivativă de libertate – mai mult de 10 zile din momentul când i s-a adus la cunoștința ordonanața despre aplicarea măsurii preventive;

persoana în privința căreia a fost dată o ordonanță de recunoștere în această calitate – nu mai mult de 3 luni.

La expirarea termenelor indicate organul organul de urmărire penală este obligat să vă eliberezae, dacă sunteți reținu, ori să revoce în modul stabilit de lege măsură preventivă aplicată în privința Dv., dispunând scoaterea Dv. De sub urmărirea sau învinuirea.

Organul de urmăriere penală sau instanța judecătorească, constînd că bănuiala nu s-a confirmat, sun obligați să vă elibereze, dacă sunteți reținuți, sau să revoce măsura preventivă aplicată în privința scoaterii de sub urmărire. Alin. 2,3,4 articolul 63 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003).

Bănuitul are Organul de urmarire penala este obligat sa asigure posibilitatea sa exercitam dreptul la aparare prin toate mijlocele si metodele care nu sînt interzise de lege.

Să știm de ce suntem bănuit. În legătură cu acesta , imediat după reținereae sau dupa ce ni sa adus la cunoștință hotărârea despre aplicarea măsurii preventive sau recunoașterea în calitate de bănuti, avem dreptul să fim informați în prezența apărătorului într-o limbă. În legătură cu aceasta, imediat după reținere sau după ce ni s-a adus la cunoștință hotărârea despre aplicarea măsurii preventive sau recunoașterea în calitate de bănuit, avem dreptul să fim informați, în prezența apărătorului, într-o limbă pe care o înțelegem, despre conținutul bănuielii și încadrarea judiciară a faptelor infracționale de săvârșire a cărora suntem suspecți;

Imediat după reținere, sau după recunoașterea în această calitate, să primim de la persoana care a reținut infractorul informație în scris despre drepturile de care dispunem, inclusiv dreptul de a tăcea și a nu se autoincrimina, precum și să primim de la organul de urmărire penală explicații asupra tuturor drepturilor pe care le avem;

Imediat după reținere, sau după ce s-a adus la cunoștință hotărârea de aplicare a măsurării preventive ori de recunoaștere în calitate de bănuit, infractorul primește de la organul de urmărire penală copia hotărârii respective sau copia procesului verbal privitor la reținerea infractorilor.

În caz de reținere, sinculpatul primește consultație juridică în condiții confidențilae din partea apărătorului, până la începutul primei audieri în calitate de bănuit.

Din momentul când li s-a adus la cunoștință actul procedural de recunoaștere în calitate de bănuit, cel vinovat trebuie să folosească asistența unui apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie asistat în mod gratuit din oficiu, precum și să renunțe la apărător și să se apere personal, în cazurile admise de lege.

Inculpatul trebuie să aibă întrevederi cu apărătorul său în condiții confidențiale, fără a se limita numărul și durata întrevederilor.

Dacă se acceptă ca la cererea vinovatului, acesta să fie audiat, aceată audiere trebuie să fie efectuată în prezența apărătorului său.

Inculpatul trebuie să recunoască fapta de săvîrșirea căreai este bănuit și să se încheie acordul de recunoaștere a vinovăției.

Cel vinovat trebuie să accepte o procedură specială pentru urmărirea penală și judecarea cauzei în cazul recunoașterii vinovăției.

Inculpatul trebuie să facă declarații sau să refuze de a le face.

El trebuie să particie la efectuarea acțiunilor procesuale de unul singur, sau, la solicitările dumnealui, fiind asistat de apărător, sau să refuze de a participa la ele;

Trebuie să anunțe imediat, dar nu mai târziu de 6 ore prin organul de urmărire penală, rudele sau o altă persoană la propunerea sa despre locul unde este reținut.

Inculpatul trebuie să prezinte documente și alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal.

El poate să facă recuzări persoanelor care efectuiză urmărirea penală, judecătorului de instrucție, interpreului. Tot el poate să înainteze cereri.

Vinovatul trebuie să ia cunoștință de procesele – verbale ale acțiunilor procesualeefectuate cu participarea inculpatului și să obiecții asupra corectitudinii proceselor- verbale, precum și să ceară completarea lor cu circumstanțe, care după el urmează să fie menționate.

El trebuie să fie informat de organul de urmărire penală despre toate hotărârile care se refră la drepturile și intersele sale, precum și să primească la solicitare copiile acestor hotărâri.

El poate să facă obiecții împotriva acțiunilor organului de urmărie penală și să ceară includerea obiecțiilor sale în procesul – verbal al acțiunilor procesuale.

Inculpatul are posibilitatea de a ataca în modul stabilit de lege acțiunile și hotărârile organului de urmărire penală.

El are dreptul să recheme orice plângere a sa sau depusă de către apărătorul său.

Vinovatul trebuie să se împace cu partea vamală. El trebuie să ceară și să primească reparea prejudiciului cauzat în urma acțiunilor ilegale ale organului de urmărire penală sau a instanței. În cazul în care bănuiala nu a fost confirmată cel vinovat are dreptul la reabilitare. Alin. 1, 2 aricolul 64 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003).

În caz de bănuială, cel bănuit este obligat să se prezinte la citarea organului de urmărire penală. El trebuie să accepte, în caz de reținere, pentru a fi supus examinării corporale, precum și percheziției corporale la cererea organului de urmărire penală.

Cel bănuit trbuie să accepte la cererea organului de urmărire penală, controlul medical, dactiloscopia, fotografierea, să acorde posibilitatea de a li se lua mostre de sânge, eliminări ale corpului. El poate fi supus la cererea organului care efectuiază urmărirea penală expertizei judiciare.

El trebuie să se supună dispozițiilor legale ale persoanei oficiale care efectuiază urmărirea penală. Alin. 3, 4 aricolul 64 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003).

Cel învinuit are următoarele drepturi – la apărare. Organul de urmărire penalăsau, după caz, instanța de judecată sunt obligate să vă asigure posibilitatea să execritați dreptul la apărare prin toate mijloacele și metodele care nu sunt interzise de lege. El trebuie să știe pentru ce faptă este învinuit. În legătură cu aceasta, la punerea sub învinuire, precum și imediat după reținerea în stare de arest, sau după ce i s-a adus la cunoștințăordonanța despre aplicarea măsurii preventive, el are dreptul să primească de la organul de urmărire penală copia ordonanței de punere sub învinuire.

Imedita după reținere sau după punerea sub învinuire, el trebuie să primească de la organul de urmărire penală informație în scris despre drepturile de care dispune, inclusiv de dreptul de a tăcea și nu a se autoincrimina, precum și explicațiile asupra tuturor drepturilor sale.

Mai mult decât atât, trebuie să tină minte întotdeauna de prezumția nevinovăției, în conformitate cu care: „orice persoană, învinuită de săvârșirea unei infracțiuni, este considerată nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărarării sale”.

Nimeni nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa însuși sau împotriva rudelor sale apropiate, a soțului, soțieie, logodnicului, logodnicei, ori să recunoască vinovăția. Aricolul 21 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003).

În caz de reținere trebuie să fie adus imediat, dar nu mai târziu de 72 de ore, în fața unui judecător și să fie judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procesulu.

Din momentul punerii sub învinuire să aveți asistența unui apărător ales de el. Dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, precum și să renunțe la apărător și să se apere personal, în cazurile admise de lege.

Inculpatul trebuie să aibă întrevederi cu apărătorul său în condiții confidențiale, fără a se limita numărul și durata întrevederilor.

Dacă se acceptă ca la cererea vinovatului, acesta să fie audiat, aceată audiere trebuie să fie efectuată în prezența apărătorului său. Să facă declarații sau să rezuze de a le face.

Să dea explicații cu privire la învinuirea ce i se aduce sau să refuze de a le da.

Să accepte o procedură specială pentru urmărirea penală și judecarea cauzei în cazul recunoașterii vinovăției;

Să participe la efectuarea acținilor procesuale de unul singur, sau la solicitarea sa, fiind asistat de apărător, sau să refuzați de a participa la ele.

Să anunțe, prin organul care efectuiază urmărirea penală penală, rudele apropiate sau o altă persoană la propunerea sa, despre locul unde sunt ținute sub arest.

Să efectuieze pregătirea materialelor pentru cauza penală.

Să prezinte documente și alte mijloace de probî pentru a fi anexate la dosarul penal și pentru cercetare în ședința judecătorească.

El poate să ceară recuzarea persoanelor care efectuiază urmărirea penală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, grefierului,

Să solicite audierea martorilor acuzării și să obțineți citarea și audierea martorilor apării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Să înainteze cereri. Să facă obiecții împotriva organului de urmărire penală și să cereței includerea obiecțiilor sale în procesul – verbal al acțiunilor procesuale.

El trebuie să ia cunoștință de procesele-verbale ale acțiunilor procesuale efectuate cu participarea sa și să faceți obiecții asupra corectitudinii proceselor- verbale, precum și să cerețti completarea lor cu circumstanțele care la opinia sa urmează să fie menționate. Să ia cunoștință de materialele trimise în judecată prntru confirmarea arestării sale.

După terminarea urmăririi penale el poate să ia cunoștință de toate materialel cauzei și să transcrie din ele datele necesare, să înainteze cereri de completare a urmăririi penale. Să participe la judecarea cauzei în prima instanță și în ordinea de apel.

Să pledeze în dezbaterile judiciare când nu sunteți asistat de apărător. Să ia ultimul cuvântul.

Este necesar ca cel bănuit să fie informat de către organul care efectuiază urmărirea penală despre toate hotărârile care se referă la drepturile și interesele sale, precum și să primiască la solicitarea sa copiile acestor hotărâri, să primească copiile ordonanțelor despre aplicarea în privința sa a măsurilor preventive, precum și a altor măsuri procesuale de constrângere, a rechizitorului sau a altui act de finalizare a urmăririi penale, a acțiunii civile, a sentinței, a apelului și a recursului, a deciziei prin care sentința a devenit definitivă, a hotărârii definitive a instanței care a judecat cauza pe căile extraordinare de atac1.

El poate să recheme orice plângerea sa sau depusă de către apărător în interesele sale.

Să se împace cu partea vătămată. Să facă obiecții la plângerile altor participanți în procesul penal, despre care ați fost informat de către organul care efectuiază urmărirea penală sau ați aflat despre ele pe alte căi.

Să expună opinia în ședința de judecată referitor la cererile și propunerile altor părți la proces, precum și la chestiunile soluționate de către instanță.

Să facă obiecții împotriva acțiunilor ilegale ale celorlalți participanți la proces. Să facă obiecții împotriva acțiunilor președintelui ședinței de judecată.

Să ceasă și să primească repararea prejudiciului cauzat în urma acțiunilor ilegale ale organului de urmărire penală sau a instanței.

În cazul în care învinuirrea nua a fost confirmată el are dreptul la reabilitare. Aricolul 66 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003).

Inculpatul are dreptul la asistența unui avocat (apărător) în următoarele cazuri:

Organele de urmărire penală sunt obligate să admită apărătorul în proces în momentul când cel inculpat a solicitat participarea acestuia.

Dacă cel vinovat nu a solicitat participarea apărătorului participarea acestuia este obligatorie din momentul, când i s-a adus la cunoștință hotărârea organului de urmărire penală de:

a) reținere, aplicare a măsurii preventive sau punere sub învinuire – în cazurile prevăzute de punctele 2-6 ale întrebării următoare;

b) îndreptare la expertiză judiciară psihiatrică în condiții de staționar – în cazul prevăzut de punctul 7 al întrebării următoare;

c) aplicare a măsurii preventive sub formă de arest – în cazul prevăzut de punctul 7 al întrebării următoare.

Participarea avocatului la efectuarea urmăririi penale este obligatorie în următoarele cazuri:

1. aceasta o cere bănuitul, învinuitul;

2. bănuitul , învinuitul, inculpatul nu este în stare de a se apăra el însuși, fiind mut, orb, sau având alte dereglări ale vorbirii, auzului, vederii precum și defecte fizice sau mintale care îl împiedică să-și execrite singur dreptul la apărare;

3. bănuitul , învinuitul, inculpatul nuposedă sau posedă nu în deplină măsură limba în care se desfășoară procesul penal,

4. bănuitul , învinuitul, inculpatul este minor;

5. bănuitul , învinuitul, inculpatul este militar în termen;

6. bănuitului, învinuitului, inculpatului i se încriminează o infracțiune gravă, deosebit de gravă, excepțional de gravă;

7. bănuitul , învinuitul, inculpatul este ținut în stare de arest ca măsură preventivă sau este trimis la expertiză judiciară prihiatrică în condiții de staționar;

8. interesele bănuiților, învinuiților, inculpaților sunt contradictorii și cel puțin unul din ei este asistat de apărător;

9. în cauza respectivă participă apărătorul părții vătămate sau al părții civile;

10. în ședința de judecată în prima instanță, în apel și în recurs, precum și la judecarea cauzelor în căile extraordinare de atac, când interesele justiției cer participarea lui;

11. procesul penal se desfășoară în privința unei persoane, căreia i se incriminează săvârșirea unei infracțiuni în stare de iresponsabilitate sau care s-a îmbolnăvit mintal după săvârșirea infracțiunii;

12. procesul penal se desfășoară în privința reabilitării unei persoane decedate la momentul examinării cauzei. Alin. 1 aricolul 69 al Codului de Procedură Penală al RM (nr. 122-XV din 14 martie 2003.

CAPITOLUL III

Însemnătatea acțiunilor de urmărire penală

1. Desfășurarea urmăririi penale

Tragerea la răspundere a persoanelor care comit infracțiuni se realizează în cadrul unui proces penal, a cărui primă fază este urmărirea penală.

Rezultă deci că actul prin care se dispune începerea urmăririi penale constituie totodată și actul care marchează declanșarea procesului penal. Iată cum începerea urmăririi penale se dcconstituie ca un moment foarte important cu semnificații deosebite pentru toți participanții la proces.

Dar pentru a exista proces penal, pentru a se putea dispune începerea urmăririi penale este nevoie ca organul de urmărire penală să ia cunoștință despre faptul că legea penală a fost încălcată.

Aceste precizări le găsim în art.274 alin. l C.pr.pen., referitor la începerea urmăririi penale, în care se arată că organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art.273 C.pr.pen., dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efecutate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art.274.

Atunci când organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un proces verbal care constituie actul de începere a urmăririi penale art. 274 al 2.

În cazul arătat1, respectiv când fapta nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, organul de cercetare penală dispune începerea urmăririi penale, după care înaintează dosarul procurorului, cu propunerea de scoatere de sub urmărire penală. După studierea dosarului procurorul are la îndemnână două soluții: dispune prin ordonanță scoaterea de sub urmărire penală și înștiințează despre aceasta persoana

care a făcut sesizarea (dacă este cazul), sau restituie dosarul organului judiciar care i 1-a trimis, pentru continuarea cercetării penale, (art.274 al 2)

Dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare, efectuate după primirea sesizării, rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art.274, organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală (art.274 alin.4)

Primind dosarul procurorul trebuie să se pronunțe cu privire la soluția propusă. Dacă constată că nu sunt întrunite condițiile care potrivit legii împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, restituie actele organului de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale.

în cazul în care procurorul este de acord cu propunerea făcută de organul de urmărire penală, o confirmă prin rezoluție motivată, și înștiințează despre aceasta persoana care a făcut sesizarea (art.274 alin.5).

Dacă dispoziția de neîncepere este dată într-o cauză în care potrivit legii urmărirea penală este efectuată personal de procuror, aceasta nu trebuie confirmată de procurorul șef sau procurorul ierarhic superior. Concluzia se desprinde din conținutul art.274 alin.7 C.pr.pen., care nu menționează printre actele supuse confirmării, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, decât ordonanța prin care s-a dispus arestarea preventivă și rechizitoriul.

Dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul infirmă rezoluția și restituie actele organului de urmărire dispunând începerea urmăririi penale art.274 al 5.

În legătură cu actele prin care se dispune începerea urmăririi penale, respectiv rezoluția și procesul verbal, în literatura de specialitate se apreciază că acestea sunt numai acte procesuale (prin care organul judiciar își manifestă voința de a declanșa procesul penal) și nicidecum acte procedurale care au menirea să realizeze în concret dispoziția din actul procesual.

Legat de aceste acte, autorul menționat susține că și ordonanța poate fi act de începere a urinării penale în ipoteza în care procurorul, soluționând un conflict de competență, stabilește competența prin ordonanță și începe, prin același act, urmărirea penală.

Dacă facem o comparație între rezoluție și procesul-verbal de începere a urmăririi penale vom constata că sub aspectul conținutului procesul verbal este un act mai complex decât rezoluția.

Când urmărirea penală începe prin rezoluție, datele privind comiterea infracțiunii sunt cuprinse în actul de sesizare (plângere

sau denunț)ori procesul verbal treubie să cuprindă atât dispoziția de începere a urmăririi cât și elementele pe care se întemeiază această dispoziție.

Exemplul cel mai grăitor în acest sens îl întâlnim în cazul infracțiunilor flagrante când potrivit art.158 C.pr.pen., organul de urmărire penală sesizat întocmește un proces verbal în care consemnează toate elementele de fapt constatate, actul în sine urmând a avea un dublu rol, acela de act de începere a urmăririi penale și mijloc de probă.

Odată cu dispoziția de începere a urmăririi penale raportul de drept penal născut ca urmare a infracțiunii comise, se transformă în raport juridic de drept procesul penal, iar făptuitorul devine subiect al acestui nou raport juridic și capătă calitatea de învinuit.

Acest aspect rezultă din dispozițiile art. 65 al 1 C.pr.pen. în care se arată că persoana față de care se efectuează urmărirea penală se numește învinuit cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa.

în această calitate, învinuitul are o serie de drepturi și obligații ca de exemplu: să dea declarații în legătură cu învinuirea care i se aduce, să aibă un apărător, să suporte anumite măsuri care potrivit legii pot fi luate împotriva sa, să dovedească lipsa de temeinicie a probelor care îl acuză etc.

5.2. Efectuarea actelor de urmărire penală 5.2.1. Aspecte preliminare

Urmărirea penală ca fază a procesului penal presupune desfășurarea unui mare volum de activități necesare realizării obiectului său stipulat în art.200 C.pr.pen. și concretizat în strângerea probelor necesare cu privire la

existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

în partea specială a Codului de procedură penală sunt prezentate cronologic instituțiile și activitățile procesuale specifice fazei de urmărire penală care în mod logic încep cu sesizarea organelor de urmărire, continuă cu începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, prezentarea materialului de urmărire penală, terminarea urmăririi și trimiterea în judecată sau altă soluție ce rezultă din administrarea probelor în cauză.

Cu toate acestea în cadrul acestor etape, ordinea în care urmează a fi administrate probele, nu poate fi anticipată, activitățile respective (ex. luarea măsurilor preventive), au o succesiune întâmplătoare, determinată de condițiile concrete ale fiecărei cauze în parte.

Deoarece o mare parte din actele de urmărire penală cum sunt: ascultarea învinuitului sau inculpatului, ascultarea martorilor, efectuarea constatărilor tehnico-științifice, medico-legale sau expertizelor, ridicarea de obiecte și înscrisuri, efectuarea perchezițiilor, citarea, mandatul de aducere, arestarea învinuitului sau inculpatului etc., au fost tratate în partea generală a cursului, în cadrul unor teme de sine stătătoare, în această parte ne vom ocupa pe larg numai de acele instituții specifice urmăririi penale, la care nu s-a făcut referire anterior.

Organul de urmarire penala efectueaza actiunile de urmarire penala in stricta conformitate cu prevederile prezentului cod si numai dupa pornirea urmaririi penale, cu exceptia actiunilor prevazute in art.118 (cercetare la fata locului) si in art.130 (perchezitia corporala sau ridicarea), care pot fi efectuate si pina la pornirea urmăririi.

Orice acțiune de urmărire penala in incinta unei unitati publice sau private se poate efectua doar cu consimtamintul conducerii sau al proprietarului acestei unitati ori cu autorizatia procurorului, iar in cazurile prevazute de prezentul cod – cu autorizatia judecatorului de instructie.

Cercetarea, perchezitia, ridicarea de obiecte si alte actiuni procesuale la domiciliu pot fi efectuate doar cu consimtamintul persoanei domiciliate la adresa respectiva sau cu autorizatia respectiva.

In cazul infractiunilor flagrante, consimtamintul sau autorizatia prevazute la alin.(2) si (3) nu sint necesare, insa despre efectuarea actiunilor respective este informat imediat, dar nu mai tirziu de 24 de ore, procurorul sau, dupa caz, judecatorul de instructie care urma sa de autorizatia respectiva.

Actiunile de urmarire penala la sediile reprezentantelor diplomatice si institutiilor asimilate acestora, precum si in cladirile in care locuiesc membrii acestor reprezentante si institutii asimilate lor si familiile lor, se pot efectua numai de catre procuror si numai la cererea sau cu consimtamintul reprezentantului diplomatic ori al conducatorului institutiei asimilate reprezentantei diplomatice si in prezenta acestora. Consimtamintul pentru efectuarea actiunilor de urmarire penala in conditiile prezentului alineat se cere prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova si aceste actiuni se efectueaza in prezenta unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova.

In cazul in care exista suficiente probe ca infractiunea a fost savirsita de o anumita persoana, organul de urmarire penala intocmeste un raport cu propunerea de a pune persoana respectiva sub invinuire. Raportul cu materialele cauzei se inainteaza procurorului.

In cazul in care organul de urmarire penala considera ca sint intrunite conditiile prevazute de lege pentru luarea masurii preventive, el inainteaza propuneri si in aceasta privinta.

Daca, dupa examinarea raportului organului de urmarire penala si a materialelor cauzei, procurorul considera ca probele acumulate sint suficiente, el emite o ordonanta de punere sub invinuire a persoanei.

Ordonanța de punere sub invinuire trebuie sa cuprinda: data si locul intocmirii; de catre cine a fost intocmita; numele, prenumele, ziua, luna, anul si locul nasterii persoanei puse sub invinuire, precum si alte date despre persoana care au importanta juridica in cauza; formularea invinuirii cu indicarea datei, locului, mijloacelor si modului de savirsire a infractiunii si consecintele ei, caracterului vinei, motivelor si semnelor calificative pentru incadrarea juridica a faptei, circumstantelor in virtutea carora infractiunea nu a fost consumata in cazul pregatirii sau tentativei de infractiune, formelor de participatie, daca infractiunea a fost savirsita de un grup de persoane; circumstantele care agraveaza raspunderea, mentiunea despre punerea persoanei respective sub invinuire in calitate de invinuit in aceasta cauza conform articolului, alineatului si punctului articolului din Codul penal care prevad raspunderea pentru infractiunea comisa.

In cazul in care invinuitul este tras la raspundere pentru savirsirea mai multor infractiuni care urmeaza a fi incadrate juridic in baza diferitelor articole, alineate sau puncte ale articolului din Codul penal, in ordonanta se arata care anume infractiuni au fost savirsite si articolele, alineatele sau punctele articolelor care prevad raspunderea pentru aceste infractiuni.

Inaintarea acuzarii invinuitului se va face de catre procuror in

prezenta avocatului in decurs de 48 de ore din momentul emiterii

ordonantei de punere sub invinuire, dar nu mai tirziu de ziua in care

invinuitul s-a prezentat sau a fost adus in mod silit.

Procurorul, dupa stabilirea identitatii invinuitului, ii aduce la cunostinta ordonanta de punere sub invinuire si ii explica continutul ei. Aceste actiuni se atesta cu semnaturile procurorului, invinuitului, avocatului si ale altor persoane care participa la aceasta actiune procesuala, aplicate pe ordonanta de punere sub invinuire, indicindu-se data si ora punerii sub invinuire.

Dupa inaintarea acuzării, procurorul ii va explica invinuitului drepturile si obligatiile acestuia prevazute in art.66. Invinuitului i se inmineaza copia de pe ordonanta de punere sub invinuire si informatia in scris privind drepturile si obligatiile lui. Actiunile nominalizate, de asemenea, se consemneaza in ordonanta de punere sub invinuire in modul prevazut in alin.(2).

Învinuitul este audiat in aceeasi zi in conditiile prevazute in

art.104.

Daca, in cursul urmaririi penale, apar temeiuri pentru schimbarea sau completarea acuzarii inaintate invinuitului, procurorul este obligat sa inainteze invinuitului o noua acuzare sau sa o completeze pe cea anterioara in conformitate cu prevederile articolelor respective din prezentul cod.

Daca, in cursul urmaririi penale, invinuirea inaintata nu s-a confirmat intr-o anumita parte a ei, procurorul dispune scoaterea persoanei de sub urmarirea penala in privinta acestui capat de invinuire.

Scoaterea persoanei de sub urmarirea penala are loc in cazul in care se constata ca fapta nu a fost savirsita de banuit sau invinuit, in cazurile prevazute in art.275 pct.1)-3), precum si daca exista cel putin una din cauzele, prevazute in art.35 din Codul penal, care inlatura caracterul penal al faptei.

Persoana poate fi scoasa de sub urmarirea penala integral saunumai cu privire la un capat de invinuire.

Procurorul, la propunerea organului de urmarire penala sau din oficiu, in cazul in care constata temeiurile prevazute in alin.(1) si (2), prin ordonanta motivata, dispune scoaterea persoanei de sub urmarirea penala.

Scoaterea persoanei de sub urmarirea penala se face conform prevederilor din prezentul cod care reglementeaza incetarea urmaririi penale, ce se aplica in mod corespunzator.

In cazul in care procurorul dispune scoaterea persoanei de sub urmarire, el restituie dosarul organului de urmarire penala, cu rezolutia de a continua urmarirea penala, fixind termenul efectuarii acesteia.

Incetarea urmaririi penale are loc in cazurile prevazute in art.275, precum si in cazul in care se constata ca:

1) plingerea prealabila a fost retrasa de catre partea vatamata sau

partile s-au impacat – in cazurile in care urmarirea penala poate fi

pornita numai in baza plingerii prealabile sau legea penala permite

impacarea;

2) exista cel putin una din cauzele, prevazute in art.35 din Codul

penal, care inlatura caracterul penal al faptei;

3) persoana nu a atins virsta la care poate fi trasa la raspundere

penala;

4) persoana a savirsit o fapta prejudiciabila fiind in stare de

iresponsabilitate si nu este necesara aplicarea masurilor de constringere

cu caracter medical;

5) exista o hotarire definitiva a organului de urmarire penala sau a

instantei in legatura cu aceeasi acuzatie sau prin care s-a constatat

imposibilitatea urmaririi penale pe aceleasi temeiuri.

In cazurile in care fapta banuitului, invinuitului constituie o contraventie administrativa, urmarirea penala inceteaza cu trimiterea cauzei la organul competent pentru a examina contraventia.

Incetarea urmaririi penale are loc in orice moment al urmaririi penale, daca se constata existenta temeiurilor prevazute in alin.(1) si (2), si poate fi aplicata numai in privinta unei persoane sau in privinta unei din fapte.

Incetarea urmaririi penale se dispune de catre procuror prin ordonanta din oficiu sau la propunerea organului de urmarire penala.

Ordonanta de incetare a urmaririi penale trebuie sa cuprinda, pelinga elementele prevazute in art.255, date privind persoana si fapta la care se refera incetarea, precum si temeiurile de fapt si de drept pe baza carora se dispune incetarea.

La incetarea urmaririi penale, procurorul, daca este cazul, ia totodata masurile necesare pentru:

1) revocarea masurii preventive si a altor masuri procesuale in modul

prevazut de lege;

2) restituirea cautiunii in cazurile si in modul prevazute de lege. Copia de pe ordonanta de incetare a urmaririi penale se inmineaza persoanelor interesate, explicindu-li-se modul si termenul de atac. Procurorul, daca constata ca nu este cazul sa dispuna incetarea urmaririi sau daca a dispus incetarea partial, restituie dosarulorganului de urmarire penala, cu rezolutia de a continua urmarirea si

cu indicarea termenului pentru efectuarea acesteia.

In cazul in care in cauza nu exista invinuit si a intervenit una din circumstantele prevazute la art.275 alin.(1) pct.1)-3), precum si in cazul in care a expirat termenul de prescriptie pentru tragere la raspundere penala, procurorul, din oficiu sau la propunerea organului de urmarire penala, prin ordonanta motivata, dispune clasarea cauzei penale.

Copia de pe ordonanta de clasare a cauzei penale se inmineaza persoanelor interesate, explicindu-li-se modul si termenul de atac.

Reluarea urmaririi penale dupa incetarea urmaririi penale, dupa clasarea cauzei penale sau dupa scoaterea persoanei de sub urmarire sedispune de catre procurorul ierarhic superior prin ordonanta daca, ulterior, se constata ca nu a existat in fapt cauza care a determinat luarea acestor masuri sau ca a disparut circumstanta pe care se intemeia incetarea urmaririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire.

Reluarea urmaririi penale poate fi dispusa si de catre judecatorul de instructie in cazul admiterii plingerii depuse impotriva ordonantei procurorului de incetare a urmaririi penale ori de clasare a cauzei penale sau de scoatere a persoanei de sub urmarire.

In cazul reluarii urmaririi penale in conditiile prezentului articol, daca, pe baza datelor din dosar, procurorul considera necesar luarea unei masuri preventive sau unei masuri asiguratorii, el dispune luarea masurii necesare sau, dupa caz, face propunerile respectivejudecatorului de instructie.

In cazurile in care ordonantele de incetare a urmaririi penale, clasare a cauzei penale sau de scoatere a persoanei de sub urmarire au fost adoptate legal, reluarea urmaririi penale poate avea loc numai daca apar fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental incadrul urmaririi precedente au afectat hotarirea respectiva. In cazul descoperirii unui viciu fundamental, urmarirea penala poate fi reluata nu mai tirziu de un an de la intrarea in vigoare a ordonantei de incetare a urmaririi penale, clasare a cauzei sau scoatere a persoanei de sub

urmarire.

În cazul in care nu se cunoaste locul unde se afla persoana pusa sub invinuire, precum si in cazul in care invinuitul, dupa inaintarea invinuirii, se ascunde de organul de urmarire penala, acesta inainteaza procurorului propunere pentru dispunerea investigatiilor in vedereagasirii invinuitului.

Procurorul, in baza propunerii organului de urmarire penala, dupace a studiat-o, sau din oficiu, dispune, prin ordonanta motivata, cautarea invinuitului. In ordonanta se va indica toata informatia cunoscuta privitor la persoana invinuitului care urmeaza sa fie cautat.

Daca exista temeiuri pentru aplicarea fata de invinuit a masurii preventive procurorul, in ordonanta, dispune totodata aplicarea masurii preventive in conditiile prezentului cod.

Investigatiile in vederea gasirii invinuitului se efectueaza de catre organele abilitate prin lege cu asemenea atributii. Procurorul care dispune efectuarea investigatiilor in vederea gasirii invinuitului conduce aceasta activitate si verifica periodic desfasurarea ei.

2. Soluții ce pot fi date în faza de urmărire penală

Efectuarea activităților de urmărire penală au un rol deosebit de important în realizarea scopului procesului penal înscris în art. l din Codul de procedură penală.

Atingerea acestui scop nu se realizează întotdeauna prin trimiterea inculpatului în judecată. Organul de urmărire penală, pe baza probatoriului, poate ajunge și la alte concluzii, care demonstrează fie lipsa de vinovăție a celui în cauză, fie existența unor împrejurări de natură a împiedica tragerea lui la răspundere penală, situații în care stingerea procesului penal are loc în faza de urmărire penală.

Codul de procedură penală instituie trei modalități în care procesul penal se stinge în faza de urmărire penală, astfel: încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală și clasarea.

în literatura de specialitate, aceste modalități poartă și denumirea de soluții de neurmărire penală și se disting prin unele trăsături specifice fazei de urmărire. Astfel, soluțiile de neurmărire sunt aplicabile numai în faza de urmărire penală, au ca efect stingerea procesului penal doar în această fază, dau cauzei o rezolvare numai în sens negativ și nu produc efectele autorității de lucru judecat.

Caracterul relativ al soluțiilor de neurmărire rezultă din chiar dispozițiile Codului de procedură penală referitoare la posibilitatea reluării urmăririi și redeschiderii urmăririi penale, în cadrul unor proceduri obișnuite.

Constatând ca probele administrate sint suficiente pentru termina urmarirea penala, organul de urmarire penala inainteaza procurorului dosarul insotit de un raport, in care consemneaza rezultatul urmaririi, cu propunerea de a dispune una din solutiile prevazute in art.291.

Raportul trebuie sa cuprinda fapta care a servit temei pentru pornirea urmaririi penale, informatii cu privire la persoana invinuitului, incadrarea juridica a faptei si probele administrate.

In cazul in care urmarirea penala in aceeasi cauza se efectueaza in privinta mai multor fapte si mai multor persoane, raportul va cuprinde mentiunile indicate in alin.(2) in privinta tuturor faptelor si tuturor persoanelor. Totodata, raportul va cuprinde informatia in privinta carei apte sau persoane s-a incetat urmarirea, s-a dispus scoaterea persoane de sub urmarire, daca acestea au avut loc.

Raportul, de asemenea, va cuprinde informatii despre:

1) corpurile delicte si masurile luate in privinta lor, precum si

locul unde se afla ele;

2) masurile asiguratorii luate in cursul urmaririi penale;

3) cheltuielile judiciare;

4) masurile preventive aplicate.

Procurorul, in termen de cel mult 10 zile de la primirea dosarului trimis de organul de urmarire penala, verifica materialele dosarului si actiunile procesuale efectuate, pronuntindu-se asupra acestora.

Cauzele in care sint persoane arestate sau minori se solutioneaza

de urgenta si cu prioritate.

Daca procurorul constata ca au fost respectate dispozitiile prezentului cod privind urmarirea penala, ca urmarirea penala este completa, ca exista probe suficiente si legal administrate, el dispune una din urmatoarele solutii:

1) atunci cind din materialele cauzei rezulta ca fapta exista, ca afost constatat faptuitorul si ca acesta poarta raspundere penala:

a) pune sub invinuire faptuitorul conform prevederilor art.281 si 282, daca acesta nu a fost pus sub invinuire in cursul urmaririi penale, apoi intocmeste rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei in judecata;

b) daca faptuitorul a fost pus sub invinuire in cursul urmaririi penale, intocmeste rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei in judecata;

2) prin ordonanta motivata, dispune incetarea urmaririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire.

Daca procurorul constata ca urmarirea penala nu este completa sau ca nu au fost respectate dispozitiile legale la desfasurarea urmaririi, el restituie cauza organului care a efectuat urmarirea penala sau trimite cauza organului competent ori altui organ, conform dispozitiilorart.271, pentru completarea urmaririi penale sau, dupa caz, eliminarea incalcarilor comise ale dispozitiilor legale. Daca completarea urmaririi penale sau eliminarea incalcarilor comise este necesara doar cu privire la unele fapte sau la unii invinuiti, iar disjungerea este imposibila, procurorul dispune restituirea intregii cauze pentru efectuarea acestor

actiuni.

Restituirea sau trimiterea cauzei se face prin ordonanta in care, pe linga elementele prevazute in art.255, se indica actiunile procesuale, care trebuie efectuate sau refacute, ale faptelor si circumstantelor ce urmeaza a fi constatate, mijloacele de proba ce vor fi utilizate si se dispune termenul pentru urmarire.

In cazul in care procurorul restituie cauza sau o trimite altui organ de urmarire penala, el este obligat sa se pronunte, in modul prevazut de lege, asupra masurilor preventive si a altor masuriprocesuale de constringere.

Dupa verificarea de catre procuror a materialelor cauzei si adoptarea uneia din solutiile prevazute in art.291, procurorul aduce la cunostinta invinuitului, reprezentantului lui legal, aparatorului, partii vatamate, partii civile, partii civilmente responsabile si reprezentantilor lor despre terminarea urmaririi penale, locul si termenul in care ei pot lua cunostinta de materialele urmaririi penale.

Partii civile, partii civilmente responsabile si reprezentantilor lor li se prezinta pentru a lua cunostinta doar materialele referitoare la actiunea civila la care sint parte.

Materialele urmaririi penale se aduc la cunostinta invinuitului arestat in prezenta aparatorului lui, iar la cererea invinuitului fiecaruia dintre ei, in mod separat.

Pentru a se lua cunostinta de materialele urmaririi penale, ele se prezintă cusute in dosar, numerotate si inscrise in borderou. La cererea partilor, vor fi prezentate si corpurile delicte, vor fi reproduse înregistrările audio si video, cu exceptia cazurilor prevazute în art.110. Daca dosarul penal are mai multe volume, acestea se prezintă concomitent pentru a se lua cunostinta de materialele respective ca persoana care ia cunostinta de ele sa poata reveni la oricare din aceste

volume de mai multe ori.

Termenul pentru a se lua cunostinta de materialele urmaririi penale nu poate fi limitat, insa in cazul in care persoana care ia cunoștința de materiale abuzeaza de situatia sa, procurorul fixeaza modul si termenul acestei actiuni, reiesind din volumul dosarului.

In scopul asigurarii pastrarii secretului de stat, comercial sau a unui alt secret ocrotit prin lege, procurorul poate limita dreptul de a face note din materialele urmaririi penale, iar daca acestea au fost facute, ele se anexeaza la dosar pentru pastrare si se prezinta in ședința de judecata persoanei, care le-a facut, pentru utilizare. În scopul asigurării protecției martorului si a altor persoane, procurorul

poate limita dreptul persoanelor mentionate in alin.(1) de a lua cunoștința de datele privind identitatea acestora.

Dupa ce au luat cunostinta de materialele urmaririi penale, persoanele menționate in alin.(1) pot formula cereri noi in legatura cu urmărirea penala, care se solutioneaza conform prevederilor art.245-247.

Despre prezentarea materialelor de urmarire penala se întocmește proces-verbal in care, afara de mentiunile prevazute in art.260, se indica numărul de volume si numarul de foi in fiecare volum al dosarului de care s-a luat cunostinta, corpurile delicte, inregistrarile audio si video reproduse. In procesul-verbal se indica data, ora si minutele începutului si sfârșitului luării de cunoștința de dosar pentru fiecare zi.

In procesul-verbal se consemneaza cererile si declarațiile înaintate la desfășurarea acestei actiuni, iar cererile scrise se anexează la procesul-verbal si despre aceasta in el se face mentiune.

Despre informarea fiecarei persoane mentionate in art.293 alin.(1) se întocmește proces-verbal separat. In cazul in care invinuitul ia cunoștință de materialele cauzei in prezenta aparatorului sau, se întocmește un proces-verbal unic.

Cererile inaintate dupa ce s-a luat cunostinta de materialele urmaririi penale se examineaza de catre procuror imediat, prin ordonanța motivata se dispune admiterea sau respingerea lor si, in termen de 24 de ore, se aduc la cunostinta persoanelor care le-au inaintat.

In cazul in care procurorul dispune admiterea cererilor, dispune, totodata, in cazurile necesare, si completarea urmaririi penale, indicând acțiunile suplimentare care vor fi efectuate, si, dupa caz, transmite dosarul organului de urmarire penala pentru executare, cu stabilirea termenului executarii.

Dupa completarea urmaririi penale, materialele suplimentare de urmărire penala se prezinta in modul prevazut in art.293.

Respingerea de catre procuror a cererii sau a demersului nu privează persoana care le-a inaintat de dreptul de a le inainta ulterior în instanța judecătoreasca.

După prezentarea materialelor de urmarire penală, procurorul întocmește rechizitoriul intr-un termen ce nu va depasi 3 zile, iar in cazurile complicate si voluminoase – intr-un termen ce nu va depasi 10zile.

Rechizitoriul se compune din doua parti: expunerea și dispozitivul. Expunerea cuprinde informatii despre fapta si persoana in privința căreia s-a efectuat urmarirea penala, enumerarea probelor care confirma fapta si vinovatia invinuitului, circumstantele care atenuează sau agravează răspunderea invinuitului, precum si temeiurile pentru liberarea de raspundere penala conform prevederilor art.53 din Codul penal daca constata asemenea temeiuri. Dispozitivul cuprinde date cu privire la persoana invinuitului si formularea invinuirii care i se incriminează cu încadrarea juridica a actiunilor lui si mentiunea despre trimiterea dosarului in instanta judecatoreasca competenta.

Rechizitoriul se semneaza de procurorul care l-a întocmit, indicându-se locul si data intocmirii lui.

La rechizitoriu se anexeaza o informatie cu privire la durata urmaririi penale, masurile preventive aplicate, durata arestării preventive, corpurile delicte si locul lor de pastrare, actiunea civila, masurile de ocrotire, alte masuri procesuale, precum si cheltuielile judiciare.

Copia de pe rechizitoriu se inmineaza sub recipisa invinuitului și reprezentantului lui legal. Despre aceasta se face mentiune in informația anexata la rechizitoriu.

Invinuitul poate prezenta in scris referinta la rechizitoriu, care se anexează la dosar

Cauza se trimite in judecata de catre procurorul care a întocmit rechizitoriul.

In cazul in care invinuitul se abtine de a se prezenta pentru a lua cunoștința de materialele cauzei si a primi rechizitoriul, procurorul trimite cauza in judecata fara efectuarea acestor actiuni procesuale, dar cu anexarea la dosar a probelor care confirma abtinerea invinuitului, iar in cazul sustragerii – si a informatiei despre masurile luate pentru căutarea acestuia, daca judecarea cauzei este posibila in lipsa învinuitului.

In situația prevăzuta in alin.(2), copia de pe rechizitoriu se inmineaza, in mod obligatoriu, aparatorului invinuitului si reprezentantului lui legal, carora li se prezinta si materialele cauzei pentru a lua cunostinta de ele.

Toate cererile, plingerile si demersurile inaintate după trimiterea cauzei in judecata se solutioneaza de catre instanta care

judeca cauza.

Încheiere

Supunând analizei unul din aspectele tipurilor acținilor de urmărire penală, ajungem la concluzia că în literatura de specilitate definiția dată o apreciem ca suficientă și completă, în sensul că urmărirea penală este activitatea desfășurată de organele de urmărire penală pentru strângerea, verificarea și administrarea probelor necesare, cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dipună trimiterea lor în judecată.

Reieșind din cele relatate anterior rezultă că informația expusă cuprinde unele particularități ale comportamentului bănuitului sau învinuitului în procesul penal. Totodată, pentru ca acest studiu să fie mai complet și mai util am elucidat subiectele privind comportamentul altor participanți în procesul penal (martor, vătămatul), precum și ordinea de reparare a prejudiciilor, cauzat prin acțiunile ilegale ale organelor de urmărire penală și instanțe de judecată.

Domeniul dreptului de procedură penală este destul de vast și complex, astfel încît, în prezenta lucrare nu este posibilă reflectarea tuturor problemelor și aspecte de activitate a organelor de urmărire penală, a relațiilor dintre acestea și cetățeni, a particularităților de efectuare a diverselor acțiuni și a actelor procedurale.

Ținînd cont de cele menționate mai sus, în cazul apariției unor probleme în relațiile cu organele de urmărire penală este necesar să apelăm la serviciile unui avocat sau cel puțin să luăm cunoștință de prevederile actelor normative.

Codul de Procedură Penală a Republicii Moldova (Legea nr. 122-Xv din 14 martie 2003)

Codul Penal a Republicii Moldova (Legea nr. 985-XV din 18 aprilie 2002)

Codul de executare a sancțiunilor de drept penal al Republicii Moldova (Legea nr. 1524-XII din 22 iunie 1993)

Legea Republicii Moldova „Cu privire la poliție ” nr. 416-XII din 18decembrie 1990)

Legea Republicii Moldova „Cu privire la arestarea preventivă ” nr. 1226-XIII din 26 iunie 1997) ș.a.

În fine consider necesar să semnalăm că cunoașterea drepturilor și obligațiilor cetățenilor în fiecare etapă a procesului penal ne va permite să evităm conflictele și abuzurile din partea organelor de stat al Republicii Moldova și să ieșim cu demnitate din orice situație.

De aceea scopul acestei lucrări este de a analiza deplin efectuarea activităților de urmărire penală au un rol deosebit de important în realizarea scopului procesului penal înscris în articolul 1 din Codul de procedură penală.

Atingerea acestui scop nu se realizează întotdeauna prin trimiterea inculpatului în judecată. Organul de urmărire penală, pe baza probatoriului, poate ajunge și la alte concluzii, care demonstrează fie lipsa de vinovăție a celui în cauză, fie existența unor împrejurări de natură a împiedica tragerea lui la răspundere penală, situații în care stingerea procesului penal are loc în faza de urmărire penală.

Bibliografie

Acte normative

Codul de Procedură Penală a Republicii Moldova (Legea nr. 122-XV din 14 martie 2003)

Codul Penal a Republicii Moldova (Legea nr. 985-XV din 18 aprilie 2002)

Codul de executare a sancțiunilor de drept penal al Republicii Moldova (Legea nr. 1524-XII din 22 iunie 1993)

Legea Republicii Moldova „Cu privire la poliție ” nr. 416-XII din 18decembrie 1990)

Legea Republicii Moldova „Cu privire la arestarea preventivă ” nr. 1226-XIII din 26 iunie 1997)

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994

Monografii

Pintea Alexandru, Dreptul Procedurii Penale. București, 2002.

Orândaș Victor, Dreptul Procedurii Penale. Chișinău, 2001.

Mateuț Gh., Dreptul Procedurii Penale. Iași, 1997.

Teodoru Gh. , Lucia Moldovanu, Trata de Drept al Procedurii Penale București, 1979.

Neagu I., Trata de Drept al Procedurii Penale. București, 1997.

Moghiliova Irina, Eu și Poliția. Chișinău, 2003.

Contul judiciar și supravegherea procurorului asupra legalității măsurilor preventive în Procedura Penală. București, 2002.

Volonciu Nicolaie, Tratat de Procedură Penală. București, 2001.

Mihai Plămădeală, Cod de Procedură Penală prevede unificarea organelor de urmărire penală.

Țuculean Alexandru, Revistă de Drept .V-XI. Chișinău, 2001.

Camil Suciu, Criminalistică. București, 1972.

Prodel Jean, Procedura penală. Paris, 1990.

Nistorianu I., Dreptul Procedurii Penale. București, 2003.

Osoianu Tudor, Curs introductiv. Chișinău, 1999.

Tulbure Adrian, Tratat de Drept al Procedurii Penale, București, 2001.

Apetrei Mihai, Dreptul Procedurii Penale. București, 2001.

Boroi Alexandru, Dreptul Procedurii Penale. București, 2001.

Constantin Crișu, Ghidul juristului, Argesis 1996.

S.M. Jifman „Osnovnîe voprosî teorii sovetscovo dacazatelistvenovo prava”, Moscova, 1996

M.S. Strogovici „Curs sovetscovo ugolovnovo prava”. Moscova 1996

Gh. Antoniu, Nicolae Volonciu, Nicolae Zaharia. „Dicționar de procedură penală ”. București 1998

M. Basarab, L. Moldovan, V. Suian. „Drept penal, partea specială”. Cluj-Napoca 1995.