Urmarirea Penala

Capitolul I. Urmărirea penală

Secțiunea 1. Dispoziții generale

Urmărirea penală apare ca acea fază a procesului penal în care sunt efectuate activități procesuale premergătoare judecății. Ca primă fază a procesului penal român, ea este reglementată de Titlul I din Partea specială a noului Cod de procedură penală (art. 285-341).

Pentru realizarea justiției penale într-un stat de drept, în sensul descoperirii infracțiunilor, identificării și prinderii infractorilor, strângerii probelor necesare, în cadrul mecanismului procesual s-a conturat necesitatea obiectivă ca, înainte de activitatea de judecare propriu-zisă, să existe o activitate prealabilă și diversificată, reglementată într-o etapă procesuală separată. Astfel, această fază obligatorie a procesului penal, urmărirea penală, apare ca esențială prin prisma necesității restabilirii ordinii de drept și sancționării celor vinovați pe baza unor probe certe, indubitabile sub aspectul persoanei ce a săvârșit fapta prevăzută de legea penală și a vinovăției acesteia.

Obiectul (scopul) urmăririi penale este acela al strângerii probelor cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanei sau persoanelor care au săvârșit-o și la stabilirea răspunderii penale a acestor persoane, pentru a se constata dacă este sau nu cazul sesizării instanței de judecată.

Singura trăsătură a urmăririi penale reglementată explicit în noul Cod de procedură penală este caracterul nepublic al acestei faze a procesului penal. Așa cum s-a precizat și în doctrină, apreciem totuși că urmărirea penală se caracterizează și prin lipsă de contradictorialitate, formă preponderent scrisă și prin subordonare ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală.

În cursul urmăririi penale, procurorul dispune prin ordonanță, atunci când legea nu prevede altfel (spre exemplu, excepții se întâlnesc în cazul actului de trimitere în judecată, care este un rechizitoriu, sau când este vorba de un acord de recunoaștere a vinovăției).

Organul de cercetare penală își manifestă voința de asemenea printr-o ordonanță (spre exemplu, ordonanța de începere a urmăririi penale) și face propuneri prin referat (spre exemplu, organul de cercetare penală întocmește un referat prin care propune procurorului să solicite judecătorului de drepturi și libertăți luarea măsurii arestării preventive sau întocmește un referat atunci când își termină activitatea și propune procurorului trimiterea în judecată ori o soluție de netrimitere în judecată).

Ordonanța pe care o întocmește organul de urmărire penală trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute de art. 286 alin. (2) NCPP, anume:

a) denumirea parchetului și data emiterii;

b) numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește;

c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;

d) obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acestora;

e) date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale;

f) alte mențiuni prevăzute de lege;

g) semnătura celui care a întocmit-o.

Legiuitorul a înțeles să includă în dispozițiile Codului de procedură penală și referiri cu privire la modul în care trebuie să se comporte procurorul sau organul de cercetare penală în timpul urmăririi penale. Astfel, în ipoteza în care se fac propuneri judecătorului de drepturi și libertăți (spre exemplu, propunerea de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului) sau se adresează cereri judecătorului de cameră preliminară (spre exemplu, cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale), procurorul este obligat să trimită judecătorului o copie certificată a dosarului sau a actelor ce au legătură cu propunerea ori cererea și să păstreze la sediul organului de urmărire penală originalul acestora. La fel se procedează și în relațiile cu alte autorități ale statului, atunci când se formulează cereri de către organul de urmărire penală.

De asemenea, potrivit art. 287 alin. (1) NCPP, atunci când legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviințată, autorizată sau confirmată, un exemplar al actului rămâne la procuror (spre exemplu, ordonanța prin care procurorul, la propunerea organului de cercetare penală, autorizează utilizarea unui investigator sub acoperire).

Secțiunea a 2-a. Sesizarea organelor de urmărire penale

§1. Aspecte generale

Prin sesizare a organelor de urmărire penală înțelegem modalitatea în care acestea iau cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni.

Actele de sesizare a organelor de urmărire penală se împart în două categorii:

a) moduri generale de sesizare – plângerea, denunțul, actele de sesizare ale organelor de constatare și sesizarea din oficiu;

b) moduri speciale de sesizare – toate acele condiții de procedibilitate necesare pentru declanșarea activității procesuale, prevăzute fie de Codul de procedură penală (spre exemplu: plângerea prealabilă, sesizarea comandantului unității militare în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 413-417 NCP), fie de un alt act normativ [spre exemplu, art. 109 alin. (2) din Constituția României prevede obligativitatea încuviințării Camerei Deputaților, Senatului sau Președintelui României pentru a se putea începe urmărirea penală împotriva unei persoane ce are calitatea de membru al Guvernului].

Reține atenția faptul că, spre deosebire de vechea reglementare, în sistemul noului Cod de procedură penală se pune un accent deosebit pe forma actului de sesizare a organului de urmărire penală. Astfel, actele de sesizare sunt enumerate limitativ, legea indicând condiții de formă pe care fiecare dintre ele trebuie să le îndeplinească. În legătură cu aceste condiții de formă sunt dispozițiile art. 294 alin. (2) NCPP, care prevăd că, în situația în care plângerea sau denunțul nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă sau neclară, se restituie pe cale administrativă petiționarului, cu indicarea elementelor care lipsesc. De asemenea, una dintre soluțiile de netrimitere în judecată (clasarea) se poate dispune, conform art. 315 alin. (1) lit. a) NCPP, și în situația în care nu se poate începe urmărirea penală, întrucât actul de sesizare nu îndeplinește condițiile de fond și de formă esențiale prevăzute de lege (spre exemplu, în cazul în care organul de urmărire penală a primit o plângere nesemnată, cauza va fi clasată, întrucât actul de sesizare conține un viciu esențial de formă; în ipoteza în care organul de urmărire penală ar trece peste acest viciu, comportându-se ca și cum actul este corect îndeplinit, aceasta poate conduce la sancțiuni în ceea ce privește nulitatea următoarele acte de urmărire penală).

§2. Modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală

2.1. Plângerea

Plângerea este încunoștințarea cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, făcută de persoana vătămată prin acea infracțiune.

În cuprinsul plângerii se indică:

– numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului (ori, dacă este vorba despre o persoană juridică, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional);

– descrierea faptei care formează obiectul plângerii;

– indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.

Plângerea se introduce personal sau prin mandatar; în acest din urmă caz, mandatul trebuie să fie special (procură), iar procura rămâne atașată plângerii.

Plângerea poate fi formulată:

– în scris, caz în care este obligatorie semnarea de către persoana vătămată (sau, după caz, de mandatar);

– oral, condiția de formă fiind aceea a consemnării plângerii într-un proces-verbal de către organul care o primește;

– prin intermediul poștei electronice, condiția fiind ca ea să fie semnată cu o semnătură electronică, în condițiile prevăzute de lege (spre exemplu, nu este valabilă o plângere formulată prin intermediul unui e-mail, care nu conține semnătura electronică a celui ce a formulat-o).

Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, plângerea se formulează de reprezentantul legal, iar pentru cei cu capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea se face cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Dacă tocmai făptuitorul este cel care reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei vătămate, organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu.

Plângerea se poate introduce și prin intermediul substituților procesuali, respectiv de către un soț pentru celălalt soț și de către copilul major pentru părinte; în acest caz însă, persoana vătămată poată să nu își însușească plângerea astfel făcută.

Legea prevede și că, în cazul în care prin plângere se sesizează săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să o primească și să o transmită organului competent din țara pe teritoriul căreia a fost comisă infracțiunea, regulile privind cooperarea judiciară în materie penală aplicându-se în mod corespunzător.

2.2. Denunțul

Denunțul este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, alta decât cea vătămată, despre săvârșirea unei infracțiuni.

Condițiile de formă din materia plângerii, respectiv cele privitoare la cuprinsul denunțului, semnarea denunțului în formă scrisă, întocmirea unui proces-verbal în cazul denunțului oral și semnătura electronică în cazul denunțului formulat prin poșta electronică, sunt și aici obligatorii.

Denunțul nu poate fi introdus prin mandatar, căci mandatarul ar face în realitate propriul denunț, el fiind o persoană care încunoștințează organul judiciar despre o infracțiune. Din aceleași considerente, nu sunt aplicabile în cazul denunțului nici dispozițiile referitoare la introducerea sa de către un soț pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinte.

În schimb, pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, denunțul se formulează de reprezentantul legal, iar pentru cei cu capacitate de exercițiu restrânsă, se face cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă.

În materia denunțului, legiuitorul a înțeles să facă și anumite precizări particulare. Astfel, trebuie menționat că persoanele cu funcții de conducere în cadrul unei autorități a administrației publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum și persoanele cu atribuții de control sunt obligate să sesizeze de îndată organul de urmărire penală atunci când, în exercitarea atribuțiilor lor, iau cunoștință despre infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu; aceleași persoane au, totodată, îndatorirea să ia măsuri pentru ca urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alte mijloace de probă să nu dispară. Fermitatea acestei dispoziții este dublată de prevederile din Titlul IV al Părții speciale a noului Cod penal, intitulat „Infracțiunile contra înfăptuirii justiției”, care incriminează nedenunțarea (art. 266 NCP) și omisiunea sesizării (art. 267 NCP).

Pe de altă parte, dispozițiile legale obligă persoana care introduce o sesizare să nu formuleze învinuiri mincinoase, o asemenea faptă fiind sancționată penal ca infracțiune de inducere în eroare a organelor judiciare (art. 268 NCP).

2.3. Actele de sesizare ale organelor de constatare

Potrivit art. 61 NCPP, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, sunt obligate să întocmească proces-verbal despre împrejurările constatate, să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă:

– organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii (spre exemplu, inspectorii din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în cazul constatării unei infracțiuni de evaziune fiscală);

– organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor (spre exemplu, primarul, în cazul în care constată o infracțiune de abuz în serviciu comisă de către un funcționar al primăriei);

– organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege (spre exemplu, organele Serviciului Român de Informații, în cazul constatării unei infracțiuni de divulgare a secretului care periclitează securitatea națională).

Procesul-verbal constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și se înaintează, împreună cu mijloacele materiale de probă, organelor de urmărire penală.

De asemenea, potrivit art. 62 NCPP, au aceleași obligații și comandanții de nave și aeronave, pentru infracțiunile săvârșite pe navele sau aeronavele pe care le comandă, în timpul cât acestea se află în afara porturilor sau aeroporturilor. Procesul-verbal încheiat constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și se înaintează acestora, împreună cu mijloacele materiale de probă, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc.

2.4. Sesizarea din oficiu (autosesizarea)

Atunci când află despre săvârșirea infracțiunii pe orice altă cale decât cele anterior indicate, organul de urmărire penală se sesizează din oficiu. În ceea ce privește condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească autosesizarea, pentru a produce efecte, reținem că aceasta se consemnează întotdeauna într-un proces-verbal de către organul de urmărire penală. Prin urmare, organul judiciar va întocmi în acest caz două acte: procesul-verbal de sesizare din oficiu și ordonanța de începere a urmăririi penale.

2.5. Infracțiunea flagrantă

Un caz reprezentativ de sesizare din oficiu a organelor de urmărire penală este cel al constatării unei infracțiuni flagrante. Spre deosebire de legislația anterioară, în reglementarea noului Cod de procedură penală nu se mai regăsește o procedură specială de urmărire și judecare a infracțiunilor flagrante; legiuitorul a inclus dispozițiile referitoare la constatarea infracțiunilor flagrante în capitolul privitor la sesizarea organelor de urmărire penală.

Din punct de vedere teoretic, există două tipuri de stare de flagranță: flagranța propriu-zisă și cvasiflagranța. Cele două noțiuni diferă numai sub aspectul definiției și sub aspectul abordării teoretice, nu însă și din perspectiva efectelor pe care le produc în plan procesual.

Infracțiunea flagrantă este infracțiunea descoperită în timpul săvârșirii ei sau imediat după săvârșire. Vorbim despre infracțiunea cvasiflagrantă atunci când, imediat după săvârșire, făptuitorul este urmărit de organele de ordine publică și siguranță națională, de persoana vătămată, de martori oculari ori de strigătul public, dar și atunci când prezintă urme ale săvârșirii infracțiunii sau când este descoperit în preajma locului săvârșirii infracțiunii având asupra sa arme, obiecte sau instrumente care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi autor sau participant la infracțiune.

Potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală, orice persoană are dreptul de a-l prinde și a-l reține pe cel care săvârșește o infracțiune flagrantă și are obligația de a-l preda de îndată, împreună cu corpurile delicte, obiectele și înscrisurile ridicate, organului de urmărire penală, care întocmește un proces-verbal.

Constatarea infracțiunii flagrante se realizează de către organele de ordine publică sau cele de siguranță națională (spre exemplu, polițiștii de siguranță publică din cadrul Poliției Române sau un ofițer al Serviciului Român de Informații). Aceste organe întocmesc un proces-verbal în care consemnează toate aspectele constatate și activitățile desfășurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală. Se trimit organului de urmărire penală și orice plângere sau cerere formulată cu prilejul întocmirii procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, precum și corpurile delicte, obiectele și înscrisurile ridicate cu aceeași ocazie.

Întrucât legea nu face niciun fel de distincție, în cazul constatării infracțiunii flagrante, organul judiciar va începe urmărirea penală printr-o ordonanță (așadar, urmărirea penală nu începe prin procesul-verbal de constatare a infracțiunii).

§3. Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală. Plângerea prealabilă

Plângerea prealabilă a persoanei vătămate este atât un mod de sesizare a organelor judiciare, cât și o condiție de pedepsibilitate și de procedibilitate, lipsa acesteia fiind o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale în cazul infracțiunilor la care legea o prevede în mod expres [art. 16 alin. (1) lit. e) NCPP].

Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului. În majoritatea cazurilor, infracțiunile care pot fi urmărite la plângere prealabilă sunt de competența organului de cercetare penală, dar există și ipoteze în care plângerea trebuie adresată procurorului (spre exemplu, dacă infracțiunea de lovire sau alte violențe a fost săvârșită de un judecător sau procuror, în acest caz urmărirea penală fiind efectuată în mod obligatoriu de procuror).

Plângerea prealabilă greșit îndreptată se socotește valabilă dacă a fost introdusă, în termenul legal, la organul judiciar necompetent (acesta fiind obligat să o trimită, pe cale administrativă, organului judiciar competent).

În ceea ce privește forma și titularii plângerii prealabile, sunt valabile toate considerațiile expuse cu ocazia analizării plângerii, ca mod de sesizare, cu o singură excepție, și anume aceea că plângerea prealabilă nu poate fi formulată prin intermediul substituților procesuali.

Termenul de introducere a plângerii prealabile este de 3 luni de la data când persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei. Precizăm că termenul curge nu de la data comiterii infracțiunii, ci de la data când persoana vătămată a aflat despre aceasta, cele două momente putând fi distincte; spre exemplu, dacă violarea domiciliului persoanei vătămate s-a produs când aceasta se afla în străinătate, iar persoana vătămată află despre infracțiune în ziua întoarcerii în țară, termenul de 3 luni curge de la acest din urmă moment.

Legea prevede și unele ipoteze speciale referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul. Astfel, în cazul în care persoana vătămată este minor sau incapabil, termenul curge de la data la care reprezentantul legal al acesteia a aflat despre săvârșirea infracțiunii, iar dacă reprezentantul legal este chiar autorul faptei, termenul curge de la data când a fost desemnat un alt reprezentant legal (spre exemplu, în cazul infracțiunii de abandon de familie, de cele mai multe ori persoana care săvârșește infracțiunea este chiar reprezentantul legal al minorului, situație în care termenul pentru formularea plângerii prealabile curge de la data la care a fost numit un alt reprezentant legal al minorului).

Termenul de introducere a plângerii prealabile este unul procedural, astfel că expiră la sfârșitul zilei, din cea de-a treia lună, corespunzătoare celei în care persoana vătămată a aflat de faptă (sau, dacă această lună nu are zi corespunzătoare, în ultima zi a lunii), aplicându-se și dispozițiile privitoare la prorogarea termenului, dacă ziua corespunzătoare este una nelucrătoare.

Odată ce a primit plângerea prealabilă, organul de urmărire penală are obligația să verifice dacă aceasta îndeplinește condițiile de formă și dacă s-a respectat termenul de depunere, iar în cazul în care se constată că este tardivă, soluția adoptată va fi cea de clasare a cauzei penale.

Dintre aspectele speciale privind procedura plângerii prealabile, sunt de menționat două chestiuni:

a) în cazul în care, pe parcursul urmăririi penale, se schimbă încadrarea juridică dintr-o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu într-o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate (spre exemplu, din furt în abuz de încredere), persoana vătămată este chemată de organele de urmărire penală și este întrebată dacă înțelege să formuleze plângerea. Dacă aceasta nu dorește să introducă plângerea prealabilă, se va dispune clasarea cauzei;

b) constatarea infracțiunii flagrante este obligatorie, chiar dacă fapta se urmărește la plângere prealabilă. În această situație, după înaintarea procesului-verbal la organul de urmărire penală, acesta va chema persoana vătămată și o va întreba dacă formulează plângere prealabilă, iar în cazul unui răspuns negativ, se va dispune clasarea cauzei.

Secțiunea a 3-a. Urmărirea penală efectuată de procuror. Conducerea și supravegherea de către procuror a activității organelor de cercetare penală

În raport de regulile de competență materială și personală, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în anumite cauze penale (spre exemplu, cele privitoare la infracțiuni de omor, infracțiuni de corupție, infracțiuni contra securității naționale). Alte cauze sunt instrumentate, în cursul urmăririi penale, de către organele de cercetare penală, care își desfășoară însă activitatea sub conducerea și supravegherea procurorului.

Prin urmare, procurorul acționează în cursul acestei faze procesuale fie ca organ care efectuează urmărirea penală, fie ca organ care conduce și supraveghează urmărirea penală.

§1. Urmărirea penală efectuată de procuror

În cauzele în care urmărirea penală este în competența obligatorie a procurorului, acesta trebuie să efectueze majoritatea actelor de urmărire penală.

Legea permite ca organelor de cercetare penală să le fie delegată îndeplinirea unora dintre aceste acte (spre exemplu, procurorul poate dispune ca organul de poliție să asculte un martor). Este însă interzisă delegarea către organul de cercetare penală a punerii în mișcare a acțiunii penale, a luării sau propunerii măsurilor restrictive de drepturi și libertăți, a dispunerii celorlalte acte sau măsuri procesuale (spre exemplu, procurorul nu poate delega luarea măsurii preventive a reținerii) și a încuviințării de probatorii (spre exemplu, nu se poate delega rezolvarea cererii inculpatului de a se efectua o expertiză în cauză).

Procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua în vederea efectuării urmăririi penale, prin dispoziția motivată a conducătorului acestui parchet, cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare.

De asemenea, când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau calității părților ori a subiecților procesuali principali sau când există pericol de tulburare a ordinii publice, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție poate dispune, la cererea părților, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, trimiterea cauzei la un parchet egal în grad celui competent teritorial să efectueze urmărirea penală.

§2. Conducerea și supravegherea de către procuror a activității organelor de cercetare penală

Regula generală este aceea că procurorul are obligația de a verifica toate activitățile desfășurate de organele de cercetare penală, în vederea respectării principiului legalității.

În actuala reglementare a Codului de procedură penală sunt prevăzute dispoziții detaliate în ceea ce privește căile de exercitare a supravegherii activității organelor de cercetare penală, respectiv:

– organul de cercetare penală are obligația ca, după sesizare, să îl informeze pe procuror cu privire la activitățile efectuate sau care urmează a fi efectuate;

– procurorul ia toate măsurile specifice activității de conducere a urmăririi penale, dă dispoziții organelor de cercetare penală pentru luarea acestor măsuri și poate dispune cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală (spre exemplu, într-o cauză pe care o supraveghează, procurorul poate dispune ca percheziția domiciliară autorizată de judecătorul de drepturi și libertăți să fie efectuată de organul de cercetare penală într-o anumită zi);

– participarea sau asistarea de către procuror la efectuarea oricăror acte ale organelor de cercetare penală (spre exemplu, procurorul poate decide ca, într-o cauză penală pe care o supraveghează, să asculte el însuși un anume martor);

– preluarea de către procuror a oricărei cauze penale pe care o supraveghează, indiferent de stadiul acesteia, în vederea efectuării de către el însuși a urmăririi penale;

– verificarea actelor de urmărire penală. Precizăm că această modalitate de supraveghere nu are în vedere doar verificarea lucrărilor de urmărire penală în cazul în care organul de cercetare penală a făcut propuneri de trimitere în judecată (ipoteză la care se referă art. 322 NCPP), ci verificările pe care procurorul le poate efectua oricând pe parcursul urmăririi penale în cauzele pe care le supraveghează;

– trimiterea cauzei la organul competent, legea referindu-se la ipoteza constatării necompetenței materiale, personale sau teritoriale a organului de cercetare penală (în acest caz, actele și măsurile procesuale legal îndeplinite rămân valabile);

– trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul, după necesitate (spre exemplu, în situația în care procurorul constată că, datorită numărului foarte mare de cauze penale înregistrate la un anumit organ de cercetare penală, acesta nu își desfășoară activitatea în mod corespunzător);

– dispozițiile procurorului sunt obligatorii și prioritare pentru organul de cercetare penală. O chestiune importantă, menită să garanteze efectiv regula enunțată, este prezența în Codul de procedură penală a sancțiunilor ce se aplică în cazul nerespectării de către organul de cercetare penală a dispozițiilor date de procuror. Astfel, sunt prevăzute trei tipuri de sancțiuni: prima se referă la dispoziții de sancționare pe care procurorul le transmite superiorului ierarhic al organului de cercetare penală (sancțiuni în raporturile de muncă), cea de-a doua este cea a amenzii judiciare, iar ultima și cea mai aspră dintre sancțiuni constă în retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce echivalează cu pierderea calității de organ de cercetare penală;

– superiorii ierarhici ai organelor de cercetare penală nu pot da dispoziții sau îndrumări celor care instrumentează cauza cu privire la activitatea de cercetare penală (spre exemplu, în cadrul Serviciului de cercetări penale de la o secție de poliție, comisarul-șef care conduce acest serviciu nu poate da unui subcomisar dispoziții în legătură cu modul în care să desfășoare cercetarea penală într-o cauză);

– infirmarea actelor organelor de cercetare penală, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate, atunci când acestea sunt întocmite cu încălcarea dispozițiilor legale sau nu sunt întemeiate.

Secțiunea a 4-a. Efectuarea urmăririi penale

§1. Începerea urmăririi penale

Dispozițiile art. 305 NCPP fac o diferențiere netă între cele două tipuri de începere a urmăririi penale, respectiv in rem, față de faptă, și in personam, cu privire la persoană.

Pentru începerea urmăririi penale in rem, se cer îndeplinite cumulativ două condiții:

a) actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege;

b) nu există niciunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale, prevăzute la art. 16 alin. (1) NCPP.

Se poate observa că, pentru începerea urmăririi penale in rem, legea nu impune să existe probe, indicii sau date la dosar cu privire la faptă. Practic, odată primită sesizarea, organul de urmărire penală începe urmărirea penală in rem, chiar în lipsa oricărei informații că fapta există, fiind suficient că constate că actul de sesizare este legal formulat și nu există vreo împrejurare dintre cele prevăzute de art. 16 NCPP.

Dispoziția de începere a urmăririi penale cu privire la faptă poate aparține atât procurorului, cât și organului de cercetare penală și se concretizează într-o ordonanță.

În ceea ce privește începerea (continuarea) urmăririi penale in personam, la cele două condiții prevăzute mai sus se adaugă o a treia condiție, anume aceea ca din datele și probele existente în cauză să rezulte indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală. Este de semnalat că, pentru efectuarea in personam a urmăririi penale, legea prevede necesitatea, cumulată, a existenței de date și probe, ceea ce presupune că atribuirea calității de suspect nu se poate face decât pe bază de probe cu privire la săvârșirea de către acea persoană a faptei pentru care s-a început urmărirea penală.

Analizând dispozițiile alin. (1) și (3) ale art. 305 NCPP în dinamica reglementării, se constată că, practic, pentru orice cauză în care se descoperă un făptuitor, sunt necesare două acte de începere a urmăririi penale: atât o ordonanță de începere a urmăririi penale in rem (începerea urmăririi penale cu privire la faptă), cât și o ordonanță de începere a urmăririi penale in personam (efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o persoană, atunci când există probe că ea a săvârșit fapta pentru care anterior se începuse urmărirea penală).

Regula de mai sus se aplică și în cazul în care făptuitorul este o persoană față de care urmărirea penală nu se poate începe decât cu autorizare prealabilă din partea anumitor instituții (spre exemplu, în cazul miniștrilor – pentru a căror urmărire penală este necesară încuviințarea Camerei Deputaților, Senatului sau Președintelui României). După cum rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 305 alin. (4) cu cele ale art. 2941 NCPP, în asemenea situații urmărirea penală va începe in rem, după care procurorul efectuează verificările prealabile necesare și, atunci când rezultă probe că o asemenea persoană a săvârșit infracțiunea, solicită autorizarea urmăririi penale a acestei persoane și, în ipoteza obținerii ei, dispune continuarea in personam a urmăririi penale.

Continuarea urmăririi penale față de o anume persoană se dispune, prin ordonanță, numai de către procuror.

După începerea urmăririi penale față de o persoană, aceasta dobândește calitatea de suspect. Potrivit dispozițiilor art. 307 NCPP, aducerea la cunoștință a calității de suspect se face înainte de prima sa audiere. Această reglementare poate să ducă chiar la o încălcare a dreptului la apărare al suspectului, fiind posibil ca o activitate de urmărire penală față de o persoană să fie începută cu luni de zile sau chiar ani până la momentul aducerii la cunoștință a acestei calități. Astfel, o persoană poate avea calitatea de suspect o lungă perioadă de timp, întrucât în actuala reglementare nu mai se vorbește de aducerea la cunoștință a „învinuirii” de îndată, ci de aducerea la cunoștință a calității de suspect înainte de prima sa audiere, ceea ce înseamnă că, până la acest moment, se poate desfășura o multitudine de activități procesuale (în vechea reglementare, aducerea la cunoștință a învinuirii se făcea de îndată).

§2. Extinderea urmăririi penale și schimbarea încadrării juridice. Punerea în mișcare a acțiunii penale

Este posibil ca, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală să constate fapte noi ori date cu privire la participarea altor persoane la infracțiunea ce formează obiectul cauzei. În această situație, se dispune extinderea urmăririi penale la noile fapte ori la noile persoane, fiind posibile trei ipoteze:

– după începerea in rem a urmăririi penale, se descoperă noi fapte conexe celei inițiale;

– după începerea in personam a urmăririi penale, se descoperă noi fapte în sarcina aceluiași suspect;

– după începerea in personam a urmăririi penale, se descoperă noi participanți la fapta imputată suspectului.

În toate ipotezele, extinderea urmăririi penale se poate dispune atât de către procuror, cât și de către organul de cercetare penală. Din dispozițiile art. 311 alin. (1)-(2) NCPP se poate observa că extinderea urmăririi penale la persoane noi, care echivalează cu atribuirea calității de suspect acestora, poate fi făcută și de către organul de cercetare penală; prin urmare, în timp ce continuarea urmăririi penale față de un prim suspect este atributul exclusiv al procurorului, extinderea urmăririi penale la alți suspecți poate fi realizată și de către organul de cercetare penală.

Dacă organul de cercetare penală a dispus extinderea urmăririi penale la fapte sau persoane noi, este obligat să îl informeze pe procuror, propunând, după caz, punerea în mișcare a acțiunii penale.

După extindere, organul de urmărire penală îl informează pe suspect cu privire la faptele noi reținute în sarcina sa ori, după caz, le aduce la cunoștință noilor suspecți calitatea, faptele de care sunt suspectați, încadrarea lor juridică și drepturile procesuale, încheind despre aceasta proces-verbal.

Aceeași procedură se urmează și în caz de schimbare a încadrării juridice date faptei în cursul urmăririi penale.

Punerea în mișcare a acțiunii penale se face exclusiv de către procuror și doar atunci când se constată existența probelor cu privire la săvârșirea de către o persoană a unei infracțiuni. După punerea în mișcare a acțiunii penale, organul de urmărire penală îl cheamă pe inculpat spre a-i comunica noua calitate și drepturile și obligațiile sale procesuale, precum și pentru a-l audia, cu excepția situației în care acesta lipsește nejustificat, se sustrage urmăririi sau este dispărut. La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale.

§3. Suspendarea urmăririi penale

Suspendarea urmăririi penale nu reprezintă o soluție dispusă în timpul urmăririi penale, ci constituie doar o întrerupere temporară a cursului acestei faze a procesului penal.

În actuala reglementare sunt prevăzute trei cazuri de suspendare:

– atunci când se constată, printr-o expertiză medico-legală, că suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul penal;

– în cazul procedurii de mediere, pe perioada desfășurări acestei proceduri, potrivit legii;

– atunci când există un impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale (spre exemplu: situația în care, după începerea urmăririi penale in rem, o persoană dobândește calitatea de ministru, astfel încât, pentru continuarea in personam a urmăririi penale, este necesar avizul camerei parlamentare sau al Președintelui României; situația în care, după începerea urmăririi penale cu privire la o infracțiune sancționată din oficiu, se schimbă încadrarea juridică într-o infracțiune care se pedepsește doar la plângere prealabilă, dar această împrejurare nu poate fi adusă imediat la cunoștința persoanei vătămate, care este plecată din țară și, prin urmare, nu își poate manifesta voința pentru o anumită perioadă de timp).

Suspendarea urmăririi penale se dispune de către procuror, prin ordonanță, care se comunică părților și subiecților procesuali principali.

În timpul cât urmărirea este suspendată, organele de urmărire penală continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situația suspectului sau inculpatului, cu respectarea dreptului la apărare al părților sau subiecților procesuali principali. La reluarea urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot fi refăcute, dacă este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului.

Organul de cercetare penală are obligația să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni de la data dispunerii suspendării, dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale.

§4. Soluțiile de netrimitere în judecată și de neurmărire penală

Există două categorii de soluții de netrimitere în judecată, respectiv de neurmărire penală, ce pot fi adoptate de procuror: clasarea și renunțarea la urmărirea penală.

Clasarea și renunțarea la urmărirea penală se dispun indiferent de stadiul procesual al cauzei, aceasta presupunând că o soluție de clasare sau de renunțare la urmărire penală poate să fie adoptată înainte de începerea urmăririi penale, după începerea urmăririi penale, când acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare, dar și după punerea în mișcare a acțiunii penale.

Atât clasarea, cât și renunțarea la urmărirea penală se dispun numai de către procuror, în principiu prin ordonanță. Este posibil ca, în același dosar penal, să se adopte soluții diferite de neurmărire sau netrimitere în judecată față de fapte sau persoane diferite (spre exemplu, pentru o infracțiune intervine clasarea ca urmare a amnistiei, iar pentru o altă infracțiune se renunță la urmărirea penală); în asemenea situații, procurorul întocmește o singură ordonanță referitoare la toate faptele, respectiv la toți suspecții sau inculpații din cauză.

Prin excepție, prevederile art. 328 alin. (4) NCPP permit ca soluțiile de clasare și renunțare la urmărirea penală să fie dispuse și prin rechizitoriu (spre exemplu, într-o cauză cu doi inculpați, primul este trimis în judecată, iar față de cel de-al doilea cauza este clasată, întrucât s-a constatat iresponsabilitatea).

4.1. Clasarea

Soluția clasării poate interveni pentru una dintre următoarele două ipoteze alternative:

a) nu se poate începe urmărirea penală, întrucât sesizarea nu îndeplinește condițiile esențiale de formă sau de fond;

b) există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) NCPP.

Clasarea se dispune întotdeauna printr-o ordonanță, care trebuie să conțină, pe lângă mențiunile obligatorii prevăzute de lege [cele arătate de art. 286 alin. (2) NCPP], și dispoziții cu privire la alte chestiuni, și anume:

a) ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, cu precizarea că, după menținerea măsurii asigurătorii, dacă persoana vătămată nu exercită acțiunea civilă în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanței de clasare, măsura asigurătorie încetează de drept (spre exemplu, dacă în timpul urmăririi penale s-a luat o măsură asigurătorie, în momentul în care se adoptă soluția clasării cauzei penale procurorul poate să mențină sechestrul asigurător; în această situație, dacă persoana vătămată nu introduce acțiunea civilă în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției, sechestrul încetează de drept);

b) restituirea bunurilor ridicate sau a cauțiunii (în cazul în care s-au ridicat bunuri în timpul urmăririi penale sau dacă s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune, se dispune restituirea bunurilor ridicate sau a cauțiunii plătite);

c) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale sau extinse și, respectiv, cu propunerea de desființare totală sau parțială a unui înscris (aceste măsuri sunt de competența judecătorului de cameră preliminară, chiar dacă, spre exemplu, s-a dat o soluție de absolvire de răspundere penală pentru incidența prescripției sau pentru retragerea plângerii prealabile);

d) sesizarea instanței de judecată competente, potrivit dispozițiilor legii speciale în materia sănătății mintale, cu privire la dispunerea internării nevoluntare;

e) cheltuielile judiciare (procurorul trebuie să verifice cui aparține culpa procesuală, pentru a putea stabili în sarcina cui cad cheltuielile judiciare);

f) mențiuni cu privire la măsurile de siguranță provizorii, dacă s-au luat asemenea măsuri (spre exemplu, dacă s-a dispus luarea provizorie a internării medicale sau a obligării la tratament medical, se vor face mențiuni despre aceasta în ordonanța de clasare);

g) constatarea încetării de drept a măsurilor preventive și, dacă măsura preventivă era privativă de libertate, dispoziția de punere de îndată în libertate a celui reținut sau arestat (dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză). În cazul în care inculpatul este arestat preventiv, procurorul va înștiința prin adresă administrația locului de deținere cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive.

Ordonanța de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate.

4.2. Renunțarea la urmărire penală

Pentru a se adopta soluția renunțării la urmărirea penală, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții:

a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea ce formează obiectul cauzei să fie amenda sau închisoarea de cel mult 7 ani;

b) să se constate că nu există un interes public în urmărirea respectivei fapte. Inexistența interesului public se verifică în raport cu conținutul faptei, cu modul și mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit, cu împrejurările concrete de săvârșire și cu urmările produse sau care s-au fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii. După cum se poate observa, toate aceste elemente se referă la faptă (de altfel, și expresia folosită de legiuitor, atunci când vorbește despre adoptarea acestei soluții, este în sensul că nu există un interes public pentru urmărirea faptei respective). Acestor criterii de stabilire a interesului public li se mai adaugă și cele legate de persoana făptuitorului, dacă este cunoscut; astfel, în această situație, la stabilirea interesului public se vor avea în vedere și persoana suspectului sau inculpatului, conduita avută de acesta anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.

Din cele de mai sus rezultă că renunțarea la urmărirea penală se poate dispune atât în cauzele cu autor necunoscut, cât și în cele în care s-a început urmărirea penală in personam ori în care s-a pus deja în mișcare acțiunea penală.

Renunțarea la urmărirea penală este posibilă numai în cazurile în care fapta constituie infracțiune și nu se constată niciun impediment în tragerea la răspundere penală dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) NCPP. Temeiul acestei soluții constă în lipsa interesului public în urmărirea infracțiunii. Prin urmare, renunțarea la urmărirea penală are caracter subsidiar față de clasare.

Ordonanța de renunțare la urmărirea penală cuprinde mențiunile generale prevăzute de art. 286 alin. (2) și pe cele arătate la art. 315 alin. (2)-(4) NCPP, dispoziții cu privire la obligațiile impuse suspectului sau inculpatului (dacă există în cauză), termenul până la care acestea trebuie îndeplinite și sancțiunea ce intervine în caz de neîndeplinire.

Singurul titular al acestei soluții este procurorul.

Dacă în cauză există suspect sau inculpat, procurorul poate dispune, dacă apreciază necesar, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații:

– să înlăture consecințele faptei penale, să repare paguba produsă sau să stabilească împreună cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia. De cele mai multe ori, înlăturarea consecințelor faptei înseamnă repararea prejudiciului, motiv pentru care legiuitorul a reglementat această obligație în mod alternativ (fie se înlătură direct consecințele faptei, fie se poate încheia chiar o tranzacție între partea civilă și cel care are calitatea de suspect/inculpat);

– să ceară public scuze persoanei vătămate;

– să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pentru o perioadă cuprinsă între 30-60 de zile (această obligație nu se poate dispune însă dacă, din cauza stării de sănătate, suspectul sau inculpatul nu poate presta munca);

– să urmeze un program de consiliere (spre exemplu, această îndatorire se poate fixa în cazul celor care săvârșesc fapte de tulburare a ordinii publice).

Pentru îndeplinirea acestor obligații, procurorul stabilește un termen, care poate fi de maxim 6 luni pentru fiecare dintre obligațiile prevăzute de lege, cu excepția obligației asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă, pentru care termenul este de maxim 9 luni. Termenul curge de la momentul când ordonanța de renunțare la urmărirea penală a fost comunicată suspectului sau inculpatului.

Legiuitorul a prevăzut și o sancțiune în cazul neîndeplinirii cu rea-credință, în termenele stabilite, a obligațiilor dispuse, aceasta fiind revocarea de către procuror a ordonanței de renunțare la urmărirea penală; de altfel, unul dintre cazurile de reluare a urmăririi penale este redeschiderea urmăririi penale pentru încălcarea obligațiilor stabilite prin ordonanța de renunțare la urmărirea penală [art. 335 alin. (3) NCPP].

Ulterior revocării, o nouă renunțare la urmărirea penală în aceeași cauză nu mai este posibilă. Deși legea nu prevede, apreciem că, în cauzele cu mai mulți suspecți sau inculpați, dacă numai unii încalcă cu rea-credință obligațiile fixate, revocarea renunțării la urmărirea penală va opera numai față de aceștia, neexistând temei pentru revocare și față de cei care le-au respectat.

§5. Continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau inculpatului

Suspectul sau inculpatul poate cere continuarea urmăririi penale dacă:

– s-a dispus clasarea ca urmare a intervenției amnistiei, prescripției răspunderii penale, retragerii plângerii prealabile sau a existenței unei cauze de nepedepsire;

– s-a dispus renunțarea la urmărirea penală.

Suspectul sau inculpatul își poate exercita acest drept în termen de 20 de zile de la data primirii copiei de pe ordonanța de clasare, respectiv de renunțare la urmărirea penală. Dacă în acest termen suspectul sau inculpatul solicită continuarea urmăririi penale, procurorul este obligat să desfășoare activități de urmărire penală și, după efectuarea acestora, va adopta soluția clasării pe un alt temei, dacă acesta este incident în cauză [spre exemplu, dacă soluția inițială s-a întemeiat pe amnistie, dar se constată ulterior că fapta nu există, atunci se dispune clasarea în baza art. 16 alin. (1) lit. a) NCPP] sau, dacă nu constată alt caz de netrimitere în judecată, va adopta soluția prefigurată înainte de cererea de continuare a urmăririi penale, adică prima soluție de netrimitere în judecată (practic, se va menține clasarea pentru temeiul inițial sau, după caz, renunțarea la urmărirea penală). Apreciem că în niciun caz suspectului sau inculpatului care a solicitat continuarea urmăririi penale nu i se poate agrava situația, ceea ce înseamnă că, dacă din probele administrate se constată o altă situație de fapt, defavorabilă acestuia, se va menține soluția adoptată anterior solicitării de continuare a urmăririi penale.

Dacă suspectul sau inculpatul nu solicită continuarea urmăririi penale în termenul de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanța de soluționare a cauzei, se menține soluția dispusă inițial.

§6. Terminarea urmăririi penale

Terminarea urmăririi penale nu este echivalentă cu sfârșitul primei faze a procesului penal.

Această instituție, care funcționează în principiu în aceiași parametri ca și în vechea reglementare, constă în realitate în finalizarea activității organului de cercetare penală și înaintarea dosarului către procuror. Diferența majoră față de Codul de procedură penală anterior este dată de renunțarea la instituția prezentării materialului de urmărire penală.

Subliniem că nu se poate vorbi despre incidența instituției terminării urmăririi penale în cazul în care urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu, de către procuror. Prin urmare, terminarea urmăririi penale este specifică exclusiv cauzelor instrumentate de organele de cercetare penală.

Potrivit art. 321 NCPP, de îndată ce urmărirea penală este terminată, organul de cercetare penală înaintează dosarul procurorului, împreună cu un referat cu propunerea de adoptare a uneia dintre soluțiile prin care urmărirea penală se finalizează. Referatul cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (4) NCPP, date suplimentare privitoare la mijloacele materiale de probă și măsurile luate cu privire la ele în cursul cercetării penale, precum și locul unde acestea se află.

Este posibil ca urmărirea penală să fi fost efectuată cu privire la mai multe fapte sau mai multe persoane, iar organul de cercetare penală să propună soluții diferite în raport cu fiecare dintre acestea. În această ipoteză, se va întocmi un singur referat de terminare a urmăririi penale, în cuprinsul căruia se va indica pentru care fapte sau inculpați se propune trimiterea în judecată și pentru care se propune clasarea sau renunțarea la urmărire.

Procurorul are un termen de maxim 15 zile de la primirea dosarului pentru a proceda la verificarea lucrărilor urmăririi penale și a se pronunța asupra acestora. Legea prevede însă că, dacă în cauză sunt arestați, verificarea și rezolvarea se fac de urgență și cu precădere.

Procurorul poate adopta mai multe soluții:

a) restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală în vederea completării sau refacerii acesteia, atunci când constată că urmărirea penală este incompletă (spre exemplu, nu au fost administrate toate probele necesare pentru lămurirea împrejurărilor cauzei) sau, după caz, că nu a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legale (spre exemplu, constată că, deși asistența juridică a inculpatului era obligatorie potrivit legii, unele acte au fost efectuate fără ca acesta să fi fost asistat de apărător). În ordonanța de restituire se vor indica actele ce trebuie efectuate ori refăcute, faptele sau împrejurările ce urmează a fi constatate și prin ce mijloace de probă. Dacă în cauză sunt mai multe fapte sau mai mulți inculpați și completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu privire la unele fapte sau unii inculpați, regula este disjungerea și restituirea numai a acelei părți cu privire la care se impune completarea sau refacerea; dacă disjungerea nu este posibilă (spre exemplu, în cazul infracțiunii continuate sau al celei de obicei), procurorul dispune restituirea întregii cauze;

b) trimite cauza la alt organ de cercetare penală, în ipoteza prevăzută de art. 302 NCPP;

c) dispune clasarea sau renunțarea la urmărirea penală, atunci când constată, cumulativ, că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, iar din lucrările urmăririi penale rezultă existența unei cauze dintre cele de la art. 16 NCPP sau, după caz, că nu există interes public în urmărirea infracțiunii;

d) dispune trimiterea în judecată, atunci când constată, cumulativ, că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, iar din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, a fost săvârșită de inculpat și acesta răspunde penal.

Secțiunea a 5-a. Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței

Soluțiile pe care le adoptă procurorul sunt cea de trimitere în judecată, respectiv cea de netrimitere în judecată prin clasare sau renunțare la urmărirea penală.

Trimiterea în judecată se realizează prin rechizitoriu, iar netrimiterea în judecată prin ordonanță. Este însă posibil ca în aceeași cauză penală să se adopte soluții diferite în raport de fapte ori inculpați diferiți (spre exemplu, un inculpat este trimis în judecată, față de celălalt se dispune clasarea); în acest caz, soluțiile de clasare și renunțare la urmărirea penală vor fi cuprinse în rechizitoriu.

Conținutul rechizitoriului este similar cu cel din vechea reglementare. Există totuși o diferență importantă, anume aceea că nu se poate dispune prin rechizitoriu punerea în mișcare a acțiunii penale. Prin urmare, în cauzele penale în care se preconizează trimiterea în judecată, anterior emiterii rechizitoriului este obligatoriu să se pună în mișcare acțiunea penală prin ordonanță.

Rechizitoriul este actul de trimitere în judecată și de sesizare a instanței. El se limitează la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și cuprinde:

– mențiunile generale prevăzute la art. 286 alin. (2) NCPP;

– datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea ei juridică;

– indicarea probelor și a mijloacelor de probă;

– stabilirea cheltuielilor judiciare;

– dacă este cazul, propuneri privind de luarea, menținerea, revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii;

– dacă este cazul, propunerea de luare a unei măsuri de siguranță cu caracter medical;

– dispoziția de trimitere în judecată;

– numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanță, cu indicarea calității lor în proces, și locul unde urmează a fi citate.

Rechizitoriul sesizează în mod legal instanța numai dacă, în prealabil, este verificat sub aspectul legalității și temeiniciei și confirmat de procurorul ierarhic superior celui care l-a întocmit.

Odată confirmat, rechizitoriul se trimite instanței competente să judece cauza în fond, însoțit de dosarul cauzei și de un număr necesar de copii certificate, pentru a fi comunicate inculpaților. Dacă inculpatul nu cunoaște limba română, se iau măsuri pentru traducerea autorizată a rechizitoriului; de asemenea, dacă inculpatul este un cetățean român aparținând unei minorități naționale, i se va comunica o traducere a rechizitoriului în limba maternă, dacă cere aceasta.

Secțiunea a 6-a. Reluarea urmăririi penale

Noul Cod de procedură penală instituie trei situații de reluare a urmăririi penale, toate fiind condiționate de împrejurarea de a nu fi intervenit între timp vreo cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.

Astfel, urmărirea penală se reia în caz de:

a) Încetare a cauzei de suspendare. Este vorba despre situația în care încetează cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale, în oricare dintre cele trei ipoteze de suspendare analizate mai sus.

Dacă urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta va dispune, din oficiu, reluarea urmăririi penale, iar în cazul în care urmărirea penală este supravegheată de procuror și efectuată de organul de cercetare penală, la propunerea acestuia, procurorul va dispune reluarea urmăririi penale. În ambele ipoteze, reluarea se dispune prin ordonanță.

b) Restituire a cauzei de către judecătorul de cameră preliminară. Legea are în vedere două ipoteze în care judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea cauzei la parchet, respectiv atunci când:

– a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale [art. 346 alin. (3) lit. b) NCPP];

– rechizitoriul este neregulamentar, neregularitatea acestuia nu a fost îndreptată de procuror în interiorul termenului prevăzut de lege (5 zile de la comunicarea către parchet a încheierii prin care s-a constatat neregularitatea) și această neregularitate determină imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății. În această ipoteză, reluarea se dispune de către conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior, numai atunci când acesta constată că pentru remedierea neregularității este necesară efectuarea unor acte de urmărire penală.

c) Redeschidere a urmăririi penale. Există trei ipoteze de redeschidere a urmăririi penale, și anume:

– invalidarea soluției de clasare, care are în conținutul său alte două subipoteze, respectiv:

• fie se constată că nu a existat împrejurarea care a determinat clasarea;

• fie se constată că au apărut fapte sau împrejurări noi care invalidează împrejurarea avută în vedere pentru soluția de clasare.

Ambele subipoteze se circumscriu redeschiderii urmăririi penale, dar sunt operațiuni juridice diferite cu privire la invalidarea soluției inițiale, întrucât, atunci când se constată că nu a existat împrejurarea care a determinat soluția de netrimitere, procurorul infirmă ordonanța de clasare, pe când, în cazul în care au apărut împrejurări noi, procurorul revocă ordonanța de netrimitere în judecată;

– suspectul sau inculpatul nu a respectat obligațiile impuse de procuror prin ordonanța de renunțare la urmărirea penală, cu mențiunea că aici trebuie să se constate încălcarea acestor îndatoriri cu rea-credință;

– judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluției de netrimitere în judecată (clasare sau renunțare la urmărirea penală) și a dispus trimiterea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. În acest caz, dispozițiile judecătorului de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală.

Trebuie precizat că, pentru primele două cazuri enunțate, ordonanța prin care s-a dispus redeschiderea este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de 3 zile de adoptarea acesteia, sub sancțiunea nulității. Este vorba de un nou control judecătoresc pe care Codul de procedură penală îl instituie asupra activității procurorului (în vechea reglementare, procurorul putea oricând să infirme o soluție de neurmărire sau netrimitere în judecată, fără vreo verificare din parte judecătorului). Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia ordonanței de redeschidere în camera de consiliu, fără citarea suspectului sau inculpatului și fără participarea procurorului, și se pronunță printr-o încheiere definitivă.

Secțiunea a 7-a. Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală

§1. Plângerea împotriva actelor organelor de cercetare penală

Titularii plângerii împotriva actelor organului de cercetare penală sunt persoanele care au suferit, prin actul acestui organ judiciar, o vătămare a intereselor lor legitime. Aceasta înseamnă că pot exercita calea de atac nu numai cei care au avut calitatea de părți sau subiecți procesuali principali, ci și orice persoană al cărei interes legitim a fost nesocotit prin măsura ori actul de urmărire penală.

În ceea ce privește sfera titularilor plângerii împotriva actelor și măsurilor de urmărire penală (atât actele organelor de cercetare penală, cât și actele procurorului), se cuvine a fi făcută și o altă mențiune. În conformitate cu dispozițiile art. 95 alin. (1) NCPP, „avocatul are dreptul de a formula plângere, potrivit art. 336-339”; în această situație, se poate aprecia că legea conferă avocatului un drept propriu de a formula plângere împotriva actelor și măsurilor de urmărire penală în situația în care prin actele organului de cercetare penală sau ale procurorului se aduce atingere drepturilor și intereselor avocatului ca participant la procesul penal.

La fel ca și în vechea reglementare, plângerea poate fi depusă direct la cel care o soluționează, respectiv procurorul care supraveghează urmărirea penală, sau poate fi introdusă la organul de cercetare penală al cărui act este atacat. În acest din urmă caz, organul de cercetare penală este obligat să înainteze plângerea procurorului, în termen de 48 de ore de la primirea acesteia, împreună cu explicațiile sale, dacă sunt necesare.

Plângerea nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau actului atacat.

Procurorul care supraveghează urmărirea penală este cel care rezolvă plângerea, termenul de soluționare fiind de 20 de zile de la primirea acesteia. După soluționare, procurorul comunică petentului un exemplar al ordonanței prin care a soluționat plângerea.

§2. Plângerea împotriva actelor procurorului

Vorbind despre plângerea contra actelor procurorului, legea are în vedere două categorii de acte, analizate separat, și anume: acte ordinare ale procurorului în cursul urmăririi penale și acte prin care se adoptă soluția de clasare sau de renunțare la urmărirea penală.

a) Plângerea împotriva actelor ordinare ale procurorului. Pentru a determina care sunt actele ordinare ale procurorului, se folosește argumentul per a contrario, astfel că sunt ordinare toate actele, exceptându-le pe cele prin care se adoptă soluția de clasare sau de renunțare la urmărirea penală.

Actele ordinare ale procurorului sunt supuse plângerii în condițiile și cu respectarea regulilor de la plângerea împotriva actelor organelor de cercetare penală (referitoare la titulari, cu privire la faptul că plângerea nu suspendă îndeplinirea actului, cu privire la înaintarea plângerii și la termenul de soluționare – dispozițiile Codului de procedură penală cuprinzând norme de trimitere în acest sens). Precizăm și că sunt considerate acte ordinare ale procurorului atât cele realizate chiar de acesta (spre exemplu, punerea în mișcare a acțiunii penale), cât și cele efectuate de organul de cercetare penală în baza dispozițiilor date de procurorul care îi supraveghează activitatea (spre exemplu, ordonanța de schimbare a încadrării juridice emisă de organul de poliție în temeiul dispoziției obligatorii ce i-a fost dată de procuror).

Soluționarea acestor plângeri se face de către prim-procurorul parchetului (în cazul parchetului de pe lângă judecătorie sau tribunal), de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul șef de secție (în cazul secțiilor și direcțiilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție), iar atunci când urmărirea penală este efectuată de conducătorul unității de parchet sau de șeful secției, plângerea se soluționează de către procurorul ierarhic superior acestuia.

Ordonanța prin care se soluționează plângerea împotriva actelor ordinare (ca și cea prin care se rezolvă plângerea împotriva actelor sau măsurilor organului de cercetare penală) nu mai poate fi atacată cu plângere la procurorul ierarhic superior celui care a emis-o și nici la judecător.

b) Plângerea împotriva actelor prin care se adoptă soluția de clasare sau de renunțare la urmărirea penală. Actele prin care se adoptă soluția de clasare sau de renunțare la urmărirea penală sunt ordonanța și rechizitoriul. Prin urmare, se poate formula plângere și împotriva soluției de netrimitere în judecată cuprinse prin rechizitoriu.

Plângerea împotriva acestor acte se face în termen de 20 de zile de la comunicarea către persoana interesată a soluției de clasare sau de renunțare la urmărirea penală și se rezolvă de către procurorul ierarhic superior celui care a adoptat soluția. Precizăm că doar pentru aceste acte ale procurorului legiuitorul a prevăzut un termen de formulare a plângerii, care este un termen de decădere. Per a contrario, pentru toate celelalte acte de urmărire penală (fie acte ordinare ale procurorului, fie acte ale organelor de cercetare penală), legea nu prevede termen de exercitare a căii de atac, astfel că persoana interesată își poate alege momentul la care să formuleze plângerea; având însă în vedere că este vorba de acte de urmărire penală, această plângere nu va putea fi formulată după epuizarea fazei de urmărire penală.

Procurorul ierarhic superior trebuie să rezolve plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată în termen de 20 de zile de la primirea acesteia, comunicând petentului copie a ordonanței de soluționare.

Soluția poate fi una de admitere (caz în care urmărirea penală se va redeschide ori, dacă plângerea a vizat doar temeiul soluției de neurmărire, acesta va fi schimbat) sau una de respingere a plângerii.

După cum se poate observa, în momentul inițial, plângerile împotriva actelor de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată au același regim procesual ca și plângerile împotriva actelor ordinare, fiind chiar reglementate în același text de lege; astfel, plângerea împotriva actelor de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată se face, în prima fază, la procurorul ierarhic superior.

§3. Plângerea la judecător împotriva actelor de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată

Specific actelor de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată, spre deosebire de actele ordinare ale procurorului, este împrejurarea că, în ipoteza respingerii de către procurorul ierarhic superior a plângerii inițiale, persoana interesată poate ataca soluția la judecător.

În această a doua fază, plângerea se va formula la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, astfel încât putem vorbi, în acest caz, de o competență exclusivă.

Termenul de formulare a plângerii la judecătorul de cameră preliminară este de 20 de zile de la comunicarea soluției de respingere date de procurorul ierarhic superior. În cazul în care procurorul ierarhic superior nu a soluționat plângerea inițială în termenul legal de 20 de zile de la primirea acesteia, persoana interesată poate formula plângere la judecător oricând după împlinirea acestui termen, dar nu mai târziu de 20 de zile de la comunicarea soluției (spre exemplu, de la data primirii plângerii inițiale, procurorul are la dispoziție 20 de zile să o soluționeze, dar, dacă s-a împlinit acest termen și procurorul nu a soluționat plângerea, persoana interesată poate să introducă plângere la judecătorul de cameră preliminară. În acest caz, câtă vreme plângerea inițială rămâne nesoluționată, petentul este în drept să se adreseze oricând judecătorului. În situația în care, ulterior, după ce persoana interesată a formulat plângere la judecător, procurorul rezolvă plângerea inițială și comunică soluția, va începe să curgă un nou termen pentru formularea plângerii, dar acesta poate să nu fie valorificat de către persoana interesată, care deja s-a adresat judecătorului. Petentul poate însă aștepta și rezolvarea de către procurorul ierarhic superior, chiar cu întârziere, a plângerii, caz în care se poate apoi adresa judecătorului cu plângere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la comunicarea, întârziată, a soluției de respingere date de procurorul ierarhic superior).

După înregistrarea plângerii la instanța competentă, aceasta se trimite, în aceeași zi, judecătorului de cameră preliminară.

Judecătorul de cameră preliminară, primind plângerea, stabilește termenul de soluționare a acesteia. Precizăm că nu se stabilește un termen de judecată, ci un termen de soluționare a plângerii, având în vedere că, potrivit actualei reglementări, procedura nu se desfășoară în ședință publică (ci în camera de consiliu) și nici cu participarea procurorului, a petentului și a intimaților.

Judecătorul de cameră preliminară comunică termenul de soluționare și un exemplar al plângerii către procuror și către părți, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, iar petentului îi comunică doar termenul de soluționare. Doar persoana care a avut calitatea de inculpat în dosarul în care se formulează plângerea poate ridica excepții și poate formula cereri cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, având în vedere că soluțiile acestei plângeri sunt diferențiate după cum acțiunea penală a fost sau nu pusă în mișcare, în timpul urmăririi penale, în cauza respectivă.

În termen de 3 zile de la primirea copiei de pe plângere, procurorul are obligația să înainteze judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei.

Judecătorul de cameră preliminară se pronunță, întotdeauna, prin încheiere motivată.

În sistemul noului Cod de procedură penală, soluțiile pe care le poate adopta judecătorul de cameră preliminară sunt împărțite în două categorii, după cum în cauza penală respectivă fusese sau nu pusă în mișcare acțiunea penală.

A. Când acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare [art. 341 alin. (6) NCPP], judecătorul:

a) respinge plângerea, ca tardivă, inadmisibilă (atunci când este făcută de o persoană care nu dovedește interesul sau atunci când actul atacat nu este o soluție de netrimitere în judecată sau neurmărire penală) sau nefondată;

b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza procurorului, pentru începerea urmăririi penale (în cazul în care se dispusese o soluție de clasare sau de renunțare la urmărirea penală, înainte ca urmărirea penală să fi fost începută), completarea urmăririi penale (în cazul în care se dispusese o soluție de clasare sau de renunțare la urmărirea penală după ce urmărirea penală fusese începută) sau pentru punerea în mișcare a acțiunii penale și completarea urmăririi penale (atunci când constată că sunt probe pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, ca urmare a unei analize detaliate a dosarului);

c) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate [spre exemplu, atunci când judecătorul de cameră preliminară constată că procurorul, în mod greșit, a dispus clasarea cauzei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d) NCPP – existența unei cauze de neimputabilitate –, iar, în mod corect, temeiul de drept al clasării era cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. c) NCPP – nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea]. În această ipoteză, prin schimbarea temeiului de drept al clasării nu se poate crea pentru suspect o situație mai grea [spre exemplu, nu se poate schimba temeiul din cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. d) NCPP în cel prevăzut de lit. f) a aceluiași articol, respectiv amnistia sau prescripția răspunderii penale].

B. Când acțiunea penală a fost pusă în mișcare [art. 341 alin. (7) NCPP], judecătorul:

a) respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;

b) verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori sancționează, potrivit dispozițiilor art. 280-282 NCPP (cauzele de nulitate), actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, și:

– respinge plângerea ca nefondată (spre exemplu, dacă s-a dispus o soluție de clasare pe temeiul prescripției, cel care a făcut plângerea este interesat de anularea unor probe, pentru ca acestea să nu poată fi folosite, ulterior, într-o altă procedură judiciară);

– admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale;

– admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, atunci când constată că probele legal administrate sunt suficiente. Din interpretarea dispozițiilor art. 64 alin. (5) NCPP rezultă că judecătorul de cameră preliminară devine incompatibil să soluționeze cauza pe fond;

– admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate. Cu caracter de noutate, actuala reglementare prevede că se schimbă temeiul de drept al clasării doar atunci când nu se creează o situație mai grea petentului, atât pe latură penală, cât și pe latură civilă [spre exemplu, pe latură penală, dacă cel care a atacat ordonanța de clasare a primit o soluție de netrimitere în judecată în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) NCPP – fapta nu este prevăzută de legea penală –, în urma plângerii formulate, pentru a nu i se agrava situația, se poate schimba temeiul numai în cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) NCPP – fapta nu există].

Toate soluțiile prevăzute de dispozițiile art. 341 alin. (6) și (7) NCPP se pronunță de judecătorul de cameră preliminară prin încheiere motivată.

O singură încheiere este supusă căii de atac a contestației, respectiv cea prin care se dispune începerea judecății [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) NCPP], în restul situațiilor încheierile fiind definitive.

Titularii contestației sunt numai procurorul și inculpatul. Contestația poate fi privi numai modul de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, iar motivarea ei este obligatorie (contestația nemotivată se respinge ca inadmisibilă). Termenul de formulare a contestației este de 3 zile de la comunicarea încheierii.

Contestația se soluționează de judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, respectiv de completul corespunzător al Înaltei Curți de Casație și Justiție (complet format din doi judecători), fără participarea procurorului și a inculpatului.

Soluțiile care pot fi date în urma contestației sunt:

a) respingerea contestației ca tardivă, inadmisibilă (spre exemplu, când este formulată împotriva unei încheieri prin care s-a respins plângerea) sau nefondată, menținându-se dispoziția de începere a judecății;

b) admiterea contestației, desființarea încheierii atacate și rejudecarea plângerii, procedându-se în conformitate cu art. 341 alin. (7) pct. 2 NCPP, respectiv pronunțându-se una dintre cele patru soluții, dacă excepțiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greșit soluționate.

Dispozițiile date de judecătorul de cameră preliminară în această procedură sunt obligatorii pentru procurori, iar probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.

Secțiunea a 2-a. Judecata în primă instanță

Subsecțiunea 1. Considerații generale privind gradele de jurisdicție, obiectul și participanții la judecata în primă instanță

În conformitate cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în numele legii, justiția fiind unică, imparțială și egală pentru toți. În aceste condiții, instanța de judecată apare ca organul judiciar oficial dominant al fazei de judecată, fără concursul său nu poate fi concepută înfăptuirea judecății.

§1. Sistemul gradelor de jurisdicție

Chiar dacă faza de judecată nu cunoaște ca trăsătură fundamentală noțiunea de subordonare pe linie ierarhică, sistemul piramidal alcătuit de instanțele judecătorești determină în mod implicit o etapizare a activității de judecată. Mai mult, exigențe ce țin de asigurarea dreptului la un proces echitabil, de controlul legalității actelor și măsurilor dispuse în timpul judecății au făcut ca, în ansamblul său, judecata să treacă prin mai multe trepte, ca și verificări succesive, până la rămânerea definitivă a hotărârii. Treptele prin care trece activitatea de judecată, până la rămânerea definitivă a hotărârii, se numesc grade de jurisdicție.

De-a lungul timpului, în funcție de sistemele procesuale adoptate, procesele penale au cunoscut mai multe sisteme de jurisdicție. Până la data de intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală (1 februarie 2014), în procesul penal era recunoscut sistemul mixt al gradelor de jurisdicție. În prezent, noua legislație procesuală a consacrat universalitatea dublului grad de jurisdicție, care stabilește că orice cauză penală poate trece prin doar două trepte sau grade de jurisdicție, respectiv judecata în primă instanță și judecata în apel. Acest sistem al dublului grad de jurisdicție trebuie înțeles ca un beneficiu pe care îl are în principal inculpatul, dar pe care îl au și celelalte părți și persoana vătămată, un beneficiu în urma căruia se obține o dublă evaluare a fondului cauzei.

Beneficiul gradelor de jurisdicție nu presupune și obligația instanței de judecată de a trece o cauză penală, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, prin aceste două faze, întrucât o hotărâre judecătorească poate rămâne definitivă și prin neapelarea ei. Sub acest aspect, singura treaptă de jurisdicție care are caracter obligatoriu în rezolvarea unei cauze penale este judecata în primă instanță, judecata în apel având, pe de o parte, caracter special în ceea ce privește normele care o compun, iar, pe de altă parte, caracter material în ceea privește materializarea și desfășurarea ei.

Mai mult decât atât, în prezent, între cele două grade de jurisdicție, chiar dacă există diferențe de proceduri sau de limite, respectiv uneori judecata în apel poate să nu cunoască aceeași cercetare judecătorească pe care o are judecata în primă instanță sau același efect, din punct de vedere al consecințelor, ambele sunt jurisdicții de fond, întrucât au capacitatea de a antama elemente esențiale ale raportului de conflict (faptă, persoană și vinovăția acesteia).

Judecata în recurs în casație nu corespunde jurisdicțiilor de fond și nu face parte din sistemul gradelor de jurisdicție, întrucât, ca orice altă cale extraordinară de atac, nu asigură decât conformitatea cu dreptul a hotărârii pronunțate.

Menționăm, totodată, că există o corelație între sistemul național și sistemul de garanții europene reprezentant de dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

§2. Obiectul judecății în primă instanță

Prin obiect al judecății înțelegem aspectele deduse spre soluționare instanței de judecată. În considerarea funcției sale judiciare, instanța de judecată nu cunoaște posibilitatea autoînvestirii.

Articolul 371 NCPP arată că judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare. Raportând aceste dispoziții legale la modul în care a fost sistematizat procesul penal, în actuala reglementare, apreciem că obiectul și limitele judecății în primă instanță sunt stabilite după cum urmează:

Ca regulă, judecata în primă instanță se desfășoară în considerarea unor limite trasate prin acțiunea conjugată a două acte: rechizitoriul de trimitere în judecată, actul de sesizare care fixează obiectul judecății (fapta și persoana), și încheierea judecătorului de cameră preliminară, care trasează limitele judecății și care arată ce probe au fost excluse, ce acte au fost anulate și care este materialul probator în baza căruia se va desfășura activitatea de judecată. Dacă rechizitoriul este actul de sesizare a instanței, atunci hotărârea judecătorului de cameră preliminară este actul de învestire a instanței.

Cu titlu de excepție, când judecata privește plângerea împotriva unei soluții de neurmărire sau de netrimitere în judecată, judecata în primă instanță se va desfășura prin acțiunea conjugată tot a două acte, unul cu caracter particular și celălalt cu caracter oficial, și anume: plângerea persoanei împotriva soluției de neurmărire sau de netrimitere în judecată, care fixează obiectul judecății (fapta și persoana), și încheierea judecătorului de cameră preliminară, care trasează limitele învestirii.

În considerarea acestor limite, instanța este obligată să desfășoare judecata. Astfel, a dispărut posibilitatea existentă în vechea reglementare prin care instanța putea depăși aceste limite ale învestirii, prin extinderea procesului penal sau extinderea acțiunii penale, în actuala reglementare judecătorul fondului fiind obligat să se pronunțe în cadrul acestor limite, fără a le putea depăși. Depășirea limitelor învestirii este sancționată prin desființarea hotărârii în exercitarea căii de atac a apelului.

§3. Participanții la judecata în primă instanță

Particularitățile fiecărei cauze impun prezența în proces a procurorului, a părților și a altor persoane (apărători, martori, experți, interpreți). Însă nu în toate situațiile participarea acestora este obligatorie, uneori judecata putându-se desfășura și în lipsa unora dintre ei.

Participarea procurorului la ședința de judecată este obligatorie [art. 363 alin. (1) NCPP]. Lipsa de la ședințele de judecată în care participarea sa este obligatorie atrage sancțiunea nulității absolute, în conformitate cu dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. d) NCPP.

Participarea procurorului este obligatorie atât la judecarea laturii penale, cât și la judecarea laturii civile disjunse și este consemnată în partea introductivă a sentinței [art. 402 alin. (1) raportat la art. 370 alin. (4) NCPP].

Din prevederile referitoare la participarea procurorului rezultă că, potrivit legii, nu este suficientă numai prezența procurorului, ci acesta este obligat să pună concluzii, arătând și ordinea în care, în cursul dezbaterilor, președintele completului de judecată trebuie să dea cuvântul. Prin urmare, hotărârea pronunțată este lovită de nulitate absolută în situația în care procurorul, deși prezent în instanță la termenul când s-a dezbătut cauza, nu a pus concluzii, fiind echivalentă cu neparticiparea sa la judecată.

Participarea părților și a persoanei vătămate la judecata unei cauze în primă instanță presupune îndeplinirea legală a procedurii de citare. În acest sens vor fi aplicabile dispozițiile art. 353 alin. (1) teza I NCPP, respectiv judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată și părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită.

Pentru a asigura prezența părților și a persoanei vătămate la judecarea cauzei penale, acestea trebuie citate. Totuși, părțile și persoana vătămată se pot prezenta și participa la judecată, chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citație, însă numai după ce președintele a stabilit și verificat identitatea acestora [art. 358 alin. (2) NCPP].

Neprezentarea persoanei vătămate și a părților legal citate nu constituie un impediment pentru soluționarea cauzei penale.

Președintele completului de judecată verifică îndeplinirea dispozițiilor privind citarea și, după caz, procedează la completarea ori refacerea acesteia [art. 361 alin. (6) NCPP].

Cu privire la participarea inculpatului, regula este că judecata nu poate avea loc decât în prezența acestuia, atunci când se află în stare de detenție (dispozițiile relative la participarea obligatorie a inculpatului la ședința de judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute). Legea prevede aducerea obligatorie a inculpatului arestat la judecarea cauzei, obligația incumbând organului de deținere [art. 364 alin. (1) NCPP].

Articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prin raportare la art. 5 parag. 4 din același act normativ, garantează dreptul acuzatului de a participa efectiv la procesul penal, care include nu numai dreptul de a fi prezent la judecată, ci și dreptul de a auzi și de a urmări efectiv procedura. Aceste drepturi sunt incluse, de altfel, în însăși noțiunea de procedură contradictorie și rezultă și din garanțiile conținute de lit. c), d) și e) de la parag. 3 al art. 6 din Convenție.

Cu toate acestea, așa cum am precizat anterior, actuala reglementare aduce modificări importante în ceea ce privește participarea inculpatului la ședința de judecată. Cu caracter de excepție, ședința de judecată se poate desfășura și în absența inculpatului în următoarele situații:

a) când inculpatul este dispărut sau se sustrage de la judecată sau când și-a schimbat adresa unde locuiește, fără a încunoștința instanța cu privire la aceasta, iar noua adresă nu a putut fi identificată de către instanță [art. 364 alin. (2) NCPP];

b) când inculpatul lipsește nejustificat de la judecarea cauzei, deși a fost legal citat [art. 364 alin. (3) NCPP];

c) când inculpatul solicită în scris să fie judecat în lipsă, în condițiile în care este reprezentat de apărătorul ales sau din oficiu, această ipoteză fiind aplicabilă chiar și în cazul inculpatului aflat în stare de deținere. Astfel, în cursul judecății, pentru inculpatul care solicită judecarea sa în lipsă, avem de-a face cu o reprezentare legală obligatorie.

Pe de altă parte, chiar dacă există această posibilitate a reprezentării, instanța, atunci când consideră necesar, poate dispune aducerea cu mandat a inculpatului.

Persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot participa la judecata în primă instanță fie personal, fie prin reprezentare; prezența lor la judecata în primă instanță nu este însă obligatorie, astfel încât judecata se poate desfășura și în lipsa lor, cu condiția să fi fost legal citate.

Participarea apărătorului la judecata în primă instanță este obligatorie în situațiile de asistență juridică obligatorie. Judecarea unei cauze în care asistența juridică este obligatorie în lipsa apărătorului determină incidența sancțiunii nulității absolute, potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. f) NCPP.

Dacă persoana citată nu se prezintă în mod nejustificat la ședința de judecată, instanța de judecată, dacă apreciază că prezența acesteia este necesară sau dacă nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a citației și împrejurările indică fără echivoc că persoana se sustrage de la primirea citației, poate dispune aducerea ei cu mandat, în conformitate cu dispozițiile art. 265 alin. (1) NCPP; de asemenea, inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere, chiar înainte de a fi fost chemat prin citație, dacă această măsură se impune în interesul rezolvării cauzei [art. 265 alin. (2) NCPP].

Totodată, instanța de judecată poate dispune aplicarea unei amenzi judiciare în condițiile art. 283 alin. (2), (3) și (4) lit. k) NCPP.

În afară de organele judiciare, părți și apărător, la judecata în primă instanță pot participa și alte persoane care nu au un interes direct în rezolvarea cauzei (martori, experți, interpreți etc.). Lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat se sancționează cu amendă judiciară, potrivit dispozițiilor art. 283 alin. (2) și (4) lit. b) și l) NCPP.

Subsecțiunea a 2-a. Etapele procesuale ale judecății în primă instanță

§1. Activitățile care compun judecata în primă instanță

În rezolvarea unei cauze penale, judecata în primă instanță apare ca fiind singurul grad de jurisdicție obligatoriu. Toate activitățile care compun judecata în primă instanță pot fi clasificate în două mari categorii, după modalitatea în care se desfășoară: activități procesuale care nu se desfășoară în ședința de judecată și activități procesuale care se desfășoară în ședința de judecată.

Din categoria activităților care nu se desfășoară în ședința de judecată fac parte cele care compun:

a) etapa măsurilor premergătoare, care este aceeași pentru orice fel de judecată (pregătirea dosarului, repartizarea aleatorie, măsuri pentru desemnarea unui apărător etc.);

b) etapa deliberării, care are loc în secret și presupune o consfătuire a tuturor membrilor completului de judecată în fața căruia au avut loc dezbaterile;

c) etapa redactării și comunicării hotărârii.

În timpul ședinței de judecată putem identifica următoarele etape ale judecății în primă instanță:

a) etapa preliminară a verificărilor (art. 372-374 NCPP);

b) etapa cercetării judecătorești. Cercetarea judecătorească poate fi de două tipuri: propriu-zisă (obișnuită), compusă din acte de cercetare obligatorie și acte eventuale, și cercetarea judecătorească în cazul recunoașterii învinuirii, care este o cercetare abreviată. Acordul de recunoaștere a vinovăției din timpul urmăririi penale nu își produce automat efectele, astfel că instanța, prin președintele de complet, trebuie să îl întrebe pe inculpat cum dorește să fie judecat.

Există o diferență între cercetarea judecătorească în cazul recunoașterii învinuirii și procedura specială de judecată ca urmare a încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției. Poziția procesuală a inculpatului este cea care dă naștere acestor două tipuri de cercetări judecătorești. Dacă inculpatul nu recunoaște învinuirea și nu solicită ca judecata să aibă loc doar pe baza probelor administrate în timpul urmării penale, atunci vom avea cercetarea judecătorească obișnuită. Dacă însă inculpatul solicită aplicarea acestei proceduri, vom avea o cercetare judecătorească abreviată, urmând a beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă;

c) etapa dezbaterilor, care constituie punctul culminant al judecății în primă instanță.

După etapa dezbaterilor, ședința de judecată se întrerupe, pentru ca judecătorii să intre în deliberări, după care aceasta se reia pentru pronunțarea hotărârii potrivit dispozițiilor art. 405 NCPP. Pronunțarea hotărârii nu are loc într-o ședință de judecată obișnuită, întrucât părțile nu se citează, iar completul de judecată nu participă în integralitatea lui, ci doar președintele completului asistat de grefier.

Menționăm că, în actuala reglementare, ultimul cuvânt al inculpatului nu mai are un caracter distinct, ci reprezintă o etapă în cadrul dezbaterilor.

Dacă în timpul urmăririi penale succesiunea actelor de urmărire nu este obligatorie și prestabilită, ea depinzând de particularitățile fiecărei cauze și de modul în care procurorul decide să efectueze ancheta, în faza de judecată, ca urmare a oralității și publicității, activitățile ce compun ședința de judecată urmează o ordine prestabilită, obligatorie și progresivă. Ca urmare a oralității ședinței de judecată, președintele completului este obligat să anunțe trecerea activității în timpul ședinței de la un moment la altul (președintele completului dispune citirea actului de sesizare, întreabă părțile dacă mai au de formulat cereri, excepții, declară terminată cercetarea judecătorească, începerea dezbaterilor).

§2. Măsurile premergătoare ședinței de judecată

Măsurile premergătoare constau în activități, de regulă cu caracter administrativ, situate în timp între momentul de învestire a instanței prin hotărârea judecătorului de cameră preliminară și începutul ședinței de judecată, efectuate în scopul aducerii cauzei în stare de judecată. Dispuse, de regulă, de președintele completului de judecată, constau în asigurarea apărării, verificarea îndeplinirii dispozițiilor privind citarea, respectiv întocmirea și afișarea listei de ședință.

Soluționarea cauzei penale se realizează de un complet de judecată legal învestit. În primă instanță, cauzele penale se soluționează de un complet de judecată alcătuit dintr-un singur judecător (la judecătorii, tribunale, tribunale militare, curtea de apel și curtea militară de apel) și din trei judecători (la Înalta Curte de Casație și Justiție).

Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condițiile prevăzute de lege (art. 53 din Legea nr. 304/2004).

Președintele completului de judecată are o serie de atribuții fixate, în sensul că are obligația să ia din timp toate măsurile necesare pentru ca judecarea cauzei să nu sufere amânare [art. 361 alin. (2) NCPP]. În acest scop, dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluate de președintele completului, care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecății, astfel încât să se asigure soluționarea cu celeritate a cauzei.

În cauzele în care asistența juridică este obligatorie, odată cu fixarea termenului de judecată, vor fi luate măsuri cu privire la desemnarea unui avocat din oficiu. În aceste condiții, instanța de judecată va dispune emiterea unei adrese la baroul de avocați ce își desfășoară activitatea pe raza teritorială corespunzătoare sediului instanței de judecată pe rolul căreia se află înregistrat dosarul, pentru ca acesta să dispună desemnarea unui avocat din oficiu cu drept de exercitare a profesiei.

În situația în care în aceeași cauză au calitatea de inculpat atât persoana juridică, cât și reprezentanții legali ai acesteia, președintele verifică dacă inculpatul persoană juridică și-a desemnat un reprezentant, iar în caz contrar procedează la desemnarea unui reprezentant din rândul practicienilor în insolvență [art. 361 alin. (5) NCPP].

De asemenea, are obligația de a lua măsuri în vederea citării părților și a persoanelor ce urmează să participe la judecarea cauzei. În acest sens, președintele de complet verifică îndeplinirea dispozițiilor privind citarea și, după caz, procedează la completarea ori refacerea acesteia.

În categoria măsurilor premergătoare ședinței de judecată se înscrie și aceea referitoare la obligația președintelui completului de judecată de a avea grijă ca lista cauzelor fixate pentru judecată să fie întocmită și afișată de către grefierul de ședință cu 24 de ore înaintea termenului de judecată pentru a putea fi consultată de părți. La întocmirea listei se ține seama de data intrării cauzelor la instanță, dându-se prioritate celor în care sunt deținuți sau arestați la domiciliu, precum și celor cu privire la care legea prevede judecarea de urgență [art. 361 alin. (8) NCPP].

§3. Ședința de judecată în primă instanță

Așa cum precizam anterior, ședința de judecată în primă instanță presupune următoarele etape:

a) începutul ședinței de judecată;

b) cercetarea judecătorească;

c) dezbaterile.

În cursul ședinței de judecată, afirmațiile, întrebările și susținerile celor prezenți, inclusiv ale președintelui completului de judecată, se consemnează de către grefier. Consemnarea presupune înregistrarea cu mijloace tehnice video sau audio, respectiv note scrise ale grefierului.

După terminarea ședinței de judecată, participanții la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului, având posibilitatea de a le contesta cel mai târziu la termenul următor. În caz de contestare de către participanții la proces a notelor grefierului, acestea vor fi verificate și, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din ședința de judecată [art. 369 alin. (5) NCPP].

3.1. Începutul ședinței de judecată

În această etapă se desfășoară următoarele activități:

a) verificări cu privire la inculpat;

b) măsuri cu privire la martori, experți și interpreți;

c) citirea actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată sau a actului prin care s-a dispus începerea judecății;

d) aducerea la cunoștință persoanei vătămate și părților din dosar a drepturilor și obligațiilor lor, inclusiv a posibilității formulării de cereri;

e) formularea de cereri de către părți și persoana vătămată.

Începutul judecății, etapă a ședinței de judecată în primă instanță, presupune deschiderea ședinței, strigarea cauzei, apelul celor citați, verificări referitoare la inculpat, luarea unor măsuri privind martorii, experții și interpreții, citirea actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată sau a actului prin care s-a dispus începerea judecății, acordarea de lămuriri, rezolvarea excepțiilor și a cererilor.

Președintele completului verifică identitatea inculpatului, iar, în cazul inculpatului persoană juridică, face verificări cu privire la denumire, sediul social și sediile secundare, codul unic de identificare, identitatea și calitatea persoanelor abilitate să îl reprezinte.

După apelul martorilor, experților și interpreților, președintele completului cere martorilor prezenți să părăsească sala de ședință, punându-le în vedere să nu se îndepărteze fără încuviințarea sa. Experții rămân în sala de ședință, afară de cazul în care instanța dispune altfel. Martorii, experții și interpreții prezenți pot fi ascultați, chiar dacă nu au fost citați sau nu au primit citație, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor.

Apreciem că legiuitorul, în actuala reglementare, a făcut un pas înainte în stabilirea obiectului judecății, întrucât la acest moment procesual ne aflăm în situația în care în fața instanței de judecată se prezintă un act de sesizare care este verificat anterior de judecătorul de cameră preliminară.

Potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (1) NCPP, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită (care se realizează în etapa premergătoare ședinței de judecată) și cauza se află în stare de judecată (care presupune constatarea că până la acel moment s-au făcut toate verificările cu privire la inculpați, măsuri cu privire la martori, experți, interpreți), președintele dispune ca grefierul să se dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată (poate fi rechizitoriul sau actul prevăzut de dispozițiile art. 341 NCPP, respectiv plângerea împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată), act principal, sau actului prin care s-a dispus începerea judecății (încheierea sau decizia pronunțată de judecătorul de cameră preliminară), act subsidiar. Prin urmare, se dă citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată sau a actului prin care s-a dispus începerea judecății, mai înainte de a se formula eventualele cereri de către părți.

În vederea garantării efective a dreptului la apărare părților și persoanei vătămate, legea instituie anumite obligații în sarcina președintelui de complet; astfel, acesta:

– explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înștiințează cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa, precum și cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaților, persoanei vătămate, celorlalte părți, martorilor, experților și de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar;

– încunoștințează partea civilă, partea responsabilă civilmente și persoana vătămată cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au fost excluse și care nu vor fi avute în vedere la soluționarea cauzei;

– pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești;

– în cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10) NCPP;

– întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe.

Prin urmare, numai după ce s-au adus la cunoștință toate chestiunile privitoare la obiectul judecății și drepturile persoanelor implicate în activitatea de judecată, se trece mai departe și numai după acest moment este vorba de formularea, eventual, a unor cereri. În această situație vorbim despre următoarele cereri, pe care le includem tot în categoria începutului judecății: cereri privind constituirea ca parte civilă, introducerea în cauză a părții responsabile civilmente și recunoașterea învinuirii, cereri de probatorii.

În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite (teza probantă), mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa lor. Numai cu indicarea acestor elemente o cerere prin care se propun probe poate fi evaluată sub aspectul relevanței și utilității, pentru a fi eventual admisă.

Probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești, dar pot fi administrate, din oficiu, de către instanță, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Aceste probe sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților și sunt avute în vedere de instanță la deliberare.

În actuala procedură, procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești, iar instanța de judecată, la rândul său, poate dispune, din oficiu, administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

3.2. Procedura în cazul recunoașterii învinuirii

Judecata în cazul recunoașterii învinuirii presupune o cercetare judecătorească abreviată, aceasta fiind derogatorie de la desfășurarea judecății în primă instanță.

Dreptul de a fi judecat după procedura în cazul recunoașterii învinuirii este, ca orice drept procesual, o posibilitate (o facultate), iar pentru ca acesta să devină efectiv, trebuie exercitat în condițiile restrictive prevăzute de lege.

Procedura de judecare în cazul recunoașterii învinuirii se declanșează ca urmare a unei cereri a inculpatului făcute până la începerea cercetării judecătorești. Potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (4) NCPP, cererea inculpatului cuprinde două manifestări de voință distincte:

– recunoașterea în totalitate a faptelor reținute în sarcina sa; declarația de recunoaștere trebuie să fie totală, adică să privească doar faptele reținute în actul de sesizare a instanței, astfel încât recunoașterea parțială sau cu privire la alte fapte exclude aplicarea procedurii;

– solicitarea ca judecata să aibă loc numai în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți; în cerere, inculpatul trebuie să precizeze că nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor.

Așa cum am arătat anterior, la termenul de judecată, după citirea actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăți și după ce i s-a adus la cunoștință învinuirea, președintele completului de judecată îi pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți. Ca o condiție, legea impune ca inculpatul să nu fie acuzat de săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață.

Cererea inculpatului de a fi judecat după procedura specială este consecința unei opțiuni personale a acestuia, care nu trebuie justificată, însă pentru ca această procedură să se aplice și cauza să fie judecată în forma abreviată, instanța trebuie să o admită. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 375 alin. (1) NCPP, instanța trebuie ca, înainte de a se pronunța pe această cerere, să procedeze la ascultarea inculpatului, după care să pună cererea în discuția procurorului și a celorlalte părți.

Dacă admite cererea, instanța întreabă părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri [art. 375 alin. (2) NCPP] și administrează proba cu înscrisurile încuviințate la același termen sau la un termen ulterior acordat în acest scop, potrivit dispozițiilor art. 377 alin. (2) NCPP. În actuala reglementare, în mod expres, legiuitorul a precizat că pentru prezentarea de înscrisuri instanța nu poate acorda decât un singur termen de judecată. Totodată, în situația în care s-a dispus acordarea unui nou termen pentru depunerea înscrisurilor, dacă administrarea probei anterior admise apare ca inutilă sau nu mai este posibilă, instanța poate dispune ca ea să nu mai fie administrată, însă numai după ce acest aspect este pus în discuția procurorului, a persoanei vătămate și a părților.

Prin urmare, în procedura recunoașterii învinuirii, dispozițiile legale permit doar două acte de cercetare, respectiv ascultarea inculpatului și administrarea probei cu înscrisuri solicitate de părți sau de persoana vătămată, instanța procedând la aprecierea probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Referitor la schimbarea încadrării juridice, aceasta este posibilă prin voința legiuitorului, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 377 alin. (4) NCPP, inculpatul recunoaște fapta în dimensiunea ei materială, iar nu și încadrarea dată în actul de sesizare a instanței. Prin urmare, instanța poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, însă numai după ce constată aceasta din oficiu, la cererea procurorului sau a părților, fiind obligată, totodată, să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă, potrivit dispozițiilor legale sus-menționate. Chiar în cazul recunoașterii învinuirii, instanța poate schimba încadrarea juridică a faptei recunoscute, fiindu-i însă interzis a afecta obiectul judecății și limitele învestirii, precum și dreptul la apărare al inculpatului.

Recurgând la recunoașterea învinuirii în condițiile art. 375 alin. (1) NCPP, inculpatul va beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 386 alin. (2) NCPP, dacă noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecată cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere prealabilă. În situația în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanța continuă procedura de judecată abreviată, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal.

Cu toate acestea, dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum și dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanța, luând concluziile procurorului și ale părților, dispune efectuarea cercetării judecătorești, continuând judecarea cauzei potrivit dispozițiilor de drept comun.

Efectuarea cercetării judecătorești are loc și în situația în care cererea inculpatului de a fi judecat după procedura specială este respinsă de instanța de judecată, care va proceda potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (5)-(10) NCPP, adică va întreba procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe și va efectua cercetarea judecătorească propriu-zisă.

3.3. Diferențe între acordul de recunoaștere a vinovăției și procedura recunoașterii învinuirii

Acordul de recunoaștere a vinovăției este încheiat în timpul urmăririi penale, iar procedura recunoașterii învinuirii presupune o cercetare judecătorească abreviată.

Acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie cu procurorul și presupune recunoașterea faptelor așa cum au fost reținute de procuror, în totalitate a probelor administrate și a încadrării juridice date faptei de procuror.

Procesul penal capătă o formă cu totul diferită, pentru că, în această situație, instanța este sesizată chiar cu acordul de recunoaștere a vinovăției, ceea ce înseamnă că:

– nu mai există alt act de sesizare a instanței;

– nu mai există procedura de cameră preliminară;

– acordul de recunoaștere a vinovăției trebuie încuviințat de conducătorul parchetului, întrucât acesta reprezintă actul de sesizare a instanței, ca și în cazul rechizitoriului (care este verificat sub aspectul legalității și temeiniciei);

– nu se soluționează acțiunea civilă.

În cazul recunoașterii învinuirii, aceasta se face în faza de judecată, înainte de începerea cercetării judecătorești.

Criticăm actuala reglementare, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (4) NCPP, inculpatul poate solicita ca judecata să se facă numai pe baza probelor administrate în cursul urmării penale, în timp ce, în dispozițiile art. 377 alin. (5) din același cod, se precizează că, dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum și dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanța dispune efectuarea cercetării judecătorești. Astfel, procedura de recunoaștere a învinuirii în fața instanței apare mai avantajoasă, întrucât poate conduce, pe de o parte, și la schimbarea încadrării juridice, iar, pe de altă parte, și la administrarea de probe noi (înscrisuri), cu o singură precizare, și anume aceea că administrarea de probe noi poate fi făcută numai cu scopul stabilirii încadrării juridice.

Apreciem că, așa cum rezultă din actuala reglementare, președintele completului de judecată va trebui să marcheze în mod expres începerea cercetării judecătorești și să întrebe pe toți participanții dacă mai au alte cereri de formulat, dacă își cunosc drepturile și îndatoririle.

3.4. Cercetarea judecătorească

Potrivit dispozițiilor art. 376 NCPP, instanța începe efectuarea cercetării judecătorești când cauza se află în stare de judecată, ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească fiind următoarea: audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile, a părții responsabile civilmente și administrarea probelor încuviințate în etapa începutului ședinței de judecată. Cu toate acestea, instanța poate dispune oricând schimbarea ordinii, dacă este necesară.

Audierea inculpatului. Inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată. I se pot pune întrebări de către președinte și ceilalți membrii ai completului de judecată, dacă apreciază necesar pentru justa soluționare a cauzei, și, în mod nemijlocit, de către procuror, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, de către ceilalți inculpați, de avocații acestora și de către apărătorul său. Întrebările adresate de către participanții la judecată, precum și răspunsurile la acestea sunt consemnate obligatoriu în corpul declarației, potrivit dispozițiilor art. 110 alin. (1) NCPP.

Unele dintre întrebările adresate inculpatului pot fi respinse de către instanță, dacă nu sunt concludente și utile cauzei, întrebările respinse fiind consemnate în încheierea de ședință.

Declarația inculpatului se consemnează de către grefier la dictarea președintelui completului de judecată. Cu caracter de noutate, menționăm faptul că declarația se semnează de către inculpatul audiat, președintele completului de judecată, grefier și apărătorul inculpatului, al persoanei vătămate, al părții civile și ai părții responsabile civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret, când declarația a fost luată printr-un interpret.

Președintele completului de judecată îi cere inculpatului explicații și poate da citire, în întregime sau în parte, declarațiilor anterioare, dacă acesta nu își mai amintește anumite fapte sau împrejurări sau există contraziceri între declarațiile făcute de acesta în instanță și cele date anterior. Când inculpatul refuză să dea declarații, instanța dispune citirea declarațiilor pe care acesta le-a dat anterior. Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar.

Dacă sunt mai mulți inculpați în cauză, ascultarea fiecăruia dintre ei se face în prezența celorlalți inculpați. Când interesul aflării adevărului o cere, instanța poate dispune audierea vreunuia dintre inculpați fără ca ceilalți să fie de față, declarațiile luate separat fiind citite în mod obligatoriu celorlalți inculpați, după audierea lor. De asemenea, inculpatul poate fi din nou audiat în prezența celorlalți inculpați sau a unora dintre ei.

Cu caracter de noutate, în actuala reglementare, este obligatorie și audierea persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente. Astfel, instanța procedează la audierea acestora după ascultarea inculpatului și, după caz, a coinculpaților.

Persoanele menționate sunt lăsate să arate tot ce știu despre fapta care face obiectul judecății, apoi li se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, avocatul inculpatului, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente și avocații acestora. Președintele și ceilalți membri ai completului pot, de asemenea, pune întrebări, dacă apreciază necesar pentru justa soluționare a cauzei. Instanța poate respinge întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de ședință. Persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot fi reascultate ori de câte ori este necesar.

După audierea obligatorie a persoanelor sus-menționate, se readministrează probele din timpul urmăririi penale numai dacă se solicită acest lucru de către procuror sau de părți. În acest sens, în practica judiciară s-au ridicat unele probleme cu privire la modalitatea în care instanța poate să respingă cererile de readministrare a probelor din faza de urmărire penală. Astfel, pornind de la regula că sarcina probei aparține procurorului și numai în mod subsidiar instanța poate să dispună administrarea unor probe și de la condițiile de relevanță și utilitate pentru fiecare probă, trebuie să răspundem la întrebarea dacă, odată contestate sau solicitate a fi administrate anumite probe de către instanța de judecată, aceasta ar putea să respingă pentru lipsă de relevanță sau de utilitate probele respective. Apreciem că aceasta ar reprezenta o încălcare a dreptului la apărare, având în vedere că nu se poate aprecia asupra relevanței sau utilității unei probe dacă procurorul și-a întemeiat învinuirea pe acele probe prin actul de trimitere în judecată. Spre exemplu, în situația în care inculpatul a fost trimis în judecată și la dosar există, ca probe, înscrisuri și declarațiile a cinci martori, în ceea ce privește înscrisurile, dacă acestea nu au fost excluse, ca probe, de către judecătorul de cameră preliminară, nu se ridică niciun fel de problemă, însă, referitor la declarațiile martorilor, se impun respectarea principiului nemijlocirii și reaudierea acestora de către instanța de judecată. Potrivit dispozițiilor art. 100 NCPP, respingerea pentru lipsă de relevanță sau utilitate a unei probe poate avea loc oricând, pentru că legea nu distinge în care dintre fazele procesului penal se află dosarul: cea a judecății, respectiv cercetarea judecătorească, sau cea de urmărire penală.

Apreciem că anumite probe nu ar putea fi respinse doar pentru lipsă de relevanță sau utilitate, ci doar pentru că nu îndeplinesc celelalte condiții prevăzute de dispozițiile art. 100 alin. (3) și (4) NCPP. Ceea ce ar putea să aibă în vedere judecătorul fondului în timpul cercetării judecătorești ar putea să fie cel mult o probă obținută în mod nelegal în cursul urmăririi penale sau situația în care, datorită unor împrejurări obiective, proba nu mai poate fi administrată în cursul judecății.

Concluzionând, apreciem că se poate dispune asupra unor probe noi, în ceea ce privește utilitatea și relevanța acestora, iar probele administrate în cursul urmăririi penale, dacă sunt contestate, fie de către inculpat, fie de către procuror, în cursul cercetării judecătorești, trebuie readministrate de către instanța de judecată, în condiții de publicitate și nemijlocire.

În afară de probele administrate în timpul urmăririi penale, este posibil ca în fața instanței de judecată să se administreze orice probă nouă, dacă aceasta îndeplinește condițiile de legalitate și de oportunitate.

În ceea ce privește audierea martorilor, experților, interpreților, procedura ascultării lor este similară procedurii ascultării părților; există însă aspecte specifice, după cum urmează: dacă martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente. Dacă martorul sau expertul a fost propus de către una dintre părți, i se pot pune întrebări de către aceasta, de către procuror, persoana vătămată și de către celelalte părți [art. 381 alin. (2) NCPP].

Președintele și ceilalți membri ai completului pot adresa întrebări martorului ori de câte ori consideră necesar pentru justa soluționare a cauzei. Instanța poate respinge întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei, întrebările respinse fiind consemnate în încheierea de ședință.

Dacă martorul posedă un înscris în legătură cu depoziția făcută, poate să îl citească în instanță, procurorul și părțile având dreptul să îl examineze; instanța poate dispune reținerea înscrisului la dosar, în original sau în copie.

În situația în care martorul nu își mai amintește anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declarațiile făcute în instanță și cele date anterior, după ce martorul a fost lăsat să declare tot ceea ce știe, președintele poate da citire, în întregime sau în parte, declarațiilor anterioare [art. 381 alin. (6) NCPP]. Prevederile art. 381 alin. (6) NCPP sunt aplicabile, în lumina dispozițiilor art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenție, numai în cazul în care, în ciuda eforturilor rezonabile ale instanței, martorii nu pot fi aduși în fața acesteia pentru a fi audiați.

În ipoteza în care ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, iar în faza de urmărire penală acesta a dat declarații în fața organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către judecătorul de drepturi și libertăți în condițiile art. 308 NCPP, instanța dispune citirea depoziției date de acesta în cursul urmăririi penale și ține seama de ea la judecarea cauzei [art. 381 alin. (7) NCPP].

Martorul, expertul, interpretul care absentează, fiind legal citat, poate fi adus cu mandat de aducere. Dacă este cazul, martorii pot fi audiați potrivit procedurii aplicabile persoanelor aflate în programul de protecție a martorilor.

După ascultarea martorilor, instanța poate dispune ca aceștia să rămână în sală până la terminarea actelor de cercetare judecătorească din ședința respectivă; de asemenea, se poate dispune retragerea martorilor din sala de ședință, în vederea reaudierii sau a confruntării lor. Instanța, luând concluziile procurorului, ale persoanei vătămate și ale părților, poate încuviința plecarea martorilor, după audierea lor.

În anumite condiții, se poate renunța la probele propuse de către procuror, persoana vătămată și părți; instanța nu este obligată să ia act de renunțare, ci doar să o pună în discuția procurorului, persoanei vătămate și părților. Astfel, instanța poate dispune ca proba să nu mai fie administrată, dacă apreciază că nu mai este necesar. Totodată, dispoziția de renunțare la administrarea unei probe anterior admise are la bază constatarea inutilității sau imposibilității de administrare a probei. Dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală și încuviințată de instanță, aceasta este pusă în discuția părților, a persoanei vătămate și a procurorului și se ține seama de ea la judecarea cauzei [art. 383 alin. (4) NCPP].

În cauzele în care există mijloace materiale de probă, instanța dispune, din oficiu sau la cerere, dacă este necesar, aducerea și prezentarea acestora. Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea unor probe noi, instanța dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei.

În actuala reglementare, singurul incident procesual eventual în timpul cercetării judecătorești în reprezintă schimbarea încadrării juridice. Încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către organele judiciare a unei concordanțe între conținutul legal al infracțiunii și conținutul concret al acesteia, sensul noțiunii deosebindu-se de „calificarea faptei”, care este făcută de către legiuitor. Fiind învestită cu judecarea unei fapte (în sens material), instanța nu este legată de încadrarea juridică dată acesteia în actul de sesizare, fiind posibil ca, în urma actelor de cercetare judecătorească, să se constate că fapta ce face obiectul judecății trebuie să primească o altă încadrare juridică.

Potrivit art. 386 alin. (1) NCPP, schimbarea încadrării juridice se dispune cu îndeplinirea următoarelor condiții:

– noua încadrare juridică va fi pusă în discuția procurorului, a persoanei vătămate și a părților;

– inculpatului i se aduce la cunoștință că are dreptul de a solicita lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea. Obligația instanței funcționează indiferent dacă noua încadrare este favorabilă ori defavorabilă inculpatului, însă doar pentru inculpat, nu și pentru celelalte părți sau persoana vătămată, în ciuda consecințelor pe care le-ar produce cu privire la situația acestora.

Încălcarea dispozițiilor art. 386 NCPP, prin omisiunea instanței de a pune în discuție noua încadrare juridică dată faptei, se sancționează cu nulitatea relativă, în condițiile art. 282 NCPP, numai atunci când prin omisiunea instanței s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului. Astfel, apreciem actuale considerațiile potrivit cărora, în cazul în care schimbarea încadrării juridice s-a făcut din autorat în complicitate la infracțiune, formă de participație mai ușoară, iar inculpatul și-a făcut toate apărările în raport cu calitatea sa de autor al faptei, noua încadrare juridică nu îi deschide noi căi de apărare și, ca atare, încălcarea nu i-a putut cauza nicio vătămare, situație în care nepunerea în discuție a schimbării încadrării nu atrage nulitatea actului.

Schimbarea încadrării juridice de către prima instanță, după încheierea dezbaterilor, cu încălcarea dispozițiilor art. 386 NCPP, și condamnarea inculpatului, ca urmare a schimbării încadrării juridice, pentru o infracțiune cu o încadrare juridică ce nu a format obiectul trimiterii în judecată, atrag desființarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât dreptul inculpatului de a fi informat în mod amănunțit asupra naturii și cauzei acuzațiilor aduse împotriva sa și dreptul de a dispune de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării – drepturi consacrate în art. 6 parag. 3 din Convenție și în jurisprudența C.E.D.O. – au fost încălcate, fiind incidente dispozițiile art. 282 NCPP.

Cum exercitarea apărării presupune nu numai dezbateri judiciare contradictorii, ci și posibilitatea administrării de probe, momentul oportun pentru schimbarea încadrării este în timpul cercetării judecătorești, ceea ce corespunde și sensului dispozițiilor art. 387 alin. (1) NCPP, care condiționează terminarea cercetării judecătorești de absența oricărei cereri noi, în condițiile în care schimbarea încadrării juridice este determinată de o cerere.

Dacă în urma deliberării instanța apreciază că s-ar impune schimbarea încadrării juridice, în vederea asigurării dreptului la apărare, se procedează la repunerea cauzei pe rol pentru reluarea cercetării judecătorești, potrivit dispozițiilor art. 395 alin. (1) NCPP.

În urma schimbării încadrării juridice se pot produce modificări și în ce privește competența instanței, care operează în condițiile art. 49 alin. (1) NCPP.

În situația în care instanța dispune schimbarea încadrării juridice într-o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, este obligată să cheme persoana vătămată pentru a o întreba dacă înțelege să formuleze plângere prealabilă. Dacă persoana vătămată formulează plângere prealabilă, procesul continuă, în caz contrar, instanța va dispune încetarea procesului penal.

Președintele declară cercetarea judecătorească terminată dacă procurorul și părțile nu mai au de dat explicații ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătorești, cererile formulate au fost respinse ori s-au efectuat completările cerute.

După încheierea cercetării judecătorești, se trece în etapa următoare, respectiv cea a dezbaterilor.

3.5. Dezbaterile

Dezbaterile reprezintă punctul culminant al procesului penal, constând în concluziile pe care le formulează oral procurorul și părțile din proces, personal ori prin apărători, asupra existenței sau inexistenței faptei, săvârșirii acesteia de către inculpat și răspunderii sale din punct de vedere penal și civil.

La dezbateri participanții vor lua cuvântul în următoarea ordine: procurorul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, inculpatul. Părțile pot da cuvântul avocaților, ceea ce nu exclude însă dreptul părților de a lua cuvântul personal. Dacă în susținerile lor depășesc limitele cauzei ce se judecă, președintele completului are dreptul să îi întrerupă pe cei care au cuvântul, existând, totodată, posibilitatea ca aceștia să aibă cuvântul și în replică.

Cu aspect de noutate, actuala reglementare prevede că durata concluziilor procurorului, ale părților, ale persoanei vătămate și ale avocaților acestora poate fi limitată. Președintele completului poate hotărî că acestea trebuie să aibă o durată similară [art. 388 alin. (3) NCPP].

După ce se dă cuvântul în cadrul dezbaterilor, direct sau prin avocați, instanța dă ultimul cuvânt inculpatului. Așa cum am precizat anterior, în actuala reglementare, ultimul cuvânt al inculpatului nu mai are un caracter distinct, ci reprezintă o etapă în cadrul dezbaterilor. Aceasta rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 389 alin. (1) NCPP, potrivit cărora, „înainte de a închide dezbaterile, președintele dă ultimul cuvânt inculpatului personal”. Astfel, în cadrul dezbaterilor, inculpatului i se acordă cuvântul de două ori: o dată atunci când pune concluzii, el însuși sau prin apărător, pe fondul cauzei, după partea responsabilă civilmente, potrivit dispozițiilor art. 388 alin. (1) NCPP, situație în care poate fi întrerupt sau se poate acorda cuvântul în replică celorlalte părți, după care, doar inculpatului i se mai acordă ultimul cuvânt, fără a mai putea fi întrerupt.

Ultimul cuvânt al inculpatului este un moment în care instanța, în mod nemijlocit, poate percepe atitudinea procesuală a acestuia. Totodată, ultimul cuvânt al inculpatului este un moment foarte important, deoarece doar acesta, prin el însuși, are aptitudinea de a schimba, spre exemplu, modalitatea de executare a pedepsei aplicate.

Nerespectarea acestei dispoziții nu atrage prin ea însăși sancțiunea nulității absolute, ci sancțiunea nulității relative, ceea ce înseamnă că vătămarea trebuie dovedită, iar aceasta să nu poată fi înlăturată decât prin desființarea actului. Mai mult decât atât, nu reprezintă o încălcare a dreptului la apărare împrejurarea că nu a fost acordat ultimul cuvânt inculpatului lipsă la termenul de judecată la care au loc dezbaterile, în condițiile în care acesta este reprezentat de apărătorul său ales.

În ultimul cuvânt, inculpatul nu trebuie să reia din concluziile apărătorului său și nici să se folosească de acesta ca un drept la replică, ci trebuie să facă o apreciere personală asupra activității judiciare.

În procedura acordării ultimului cuvânt este și o reglementare expresă cu privire la imposibilitatea ca inculpatul să fie întrerupt în acest ultim cuvânt și să i se adreseze întrebări. Pe de altă parte, dacă inculpatul are o poziție nouă, este posibilă reluarea cercetării judecătorești.

Dezbaterile pot fi întrerupte doar pentru motive temeinice; întreruperea nu poate fi mai mare de 3 zile. De asemenea, instanța poate cere părților, după încheierea dezbaterilor să depună concluzii scrise. Procurorul, persoana vătămată și părțile pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost cerute de instanță.

§4. Deliberarea și rezolvarea cauzei în primă instanță

4.1. Deliberarea

Prin declararea ca închise a dezbaterilor, ședința de judecată în primă instanță se întrerupe. Următoarea etapă a activității judiciare specifice judecății în primă instanță – deliberarea – nu se desfășoară în ședință publică, orală și contradictorie, ci în secret.

Dispozițiile generale privind procedura deliberării, prevăzute în art. 391, art. 392 și art. 394 NCPP, analizate mai sus în subsecțiunea „Reglementări generale privind judecata”, §9. „Deliberarea, pronunțarea și redactarea hotărârilor”, se aplică, în mod corespunzător, și pentru judecata în primă instanță.

Aceste dispoziții sunt particularizate și prin norme speciale, prevăzute de dispozițiile art. 393 și art. 395 NCPP. Astfel, după închiderea dezbaterilor, președintele completului de judecată anunță rămânerea cauzei în pronunțare, iar după deliberare ședința de judecată fie se va relua (într-o formă hibridă) cu pronunțarea hotărârii, fie se va relua, prin repunerea cauzei pe rol, în etapa cercetării judecătorești sau a dezbaterilor (în formă obișnuită).

Completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt și apoi asupra chestiunilor de drept, potrivit dispozițiilor art. 393 NCPP, în următoarea ordine:

– existența faptei și vinovăția inculpatului;

– stabilirea pedepsei;

– stabilirea măsurii educative ori a măsurii de siguranță (dacă este cazul);

– deducerea duratei măsurilor preventive privative de libertate și a internării medicale;

– repararea pagubei produse prin infracțiune;

– măsurile preventive și asigurătorii;

– cheltuielile judiciare;

– orice alte probleme privind justa soluționare a cauzei.

Dacă pe parcursul deliberării instanța consideră că o anumită împrejurare trebuie lămurită, poate proceda diferit, după cum urmează: dispune reluarea cercetării judecătorești, repunând cauza pe rol; dispune reluarea dezbaterilor, dacă apreciază că lămurirea împrejurării care nu a fost clarificată se poate face în acest mod.

4.2. Rezolvarea acțiunii penale

Instanța hotărăște prin sentință asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz:

a) condamnarea inculpatului; cu aspect de noutate, menționăm, așa cum am mai precizat anterior, că soluția de condamnare poate fi pronunțată de către instanța de judecată doar atunci când constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpat [art. 396 alin. (2) NCPP];

b) renunțarea la aplicarea pedepsei; se pronunță soluția renunțării la aplicarea pedepsei atunci când instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile prevăzute de art. 80-82 NCP cu privire la lipsa interesului public [art. 396 alin. (3) NCPP];

c) amânarea aplicării pedepsei; această soluție este un substituent pentru soluția de condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei prevăzută de reglementarea anterioară și se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 83-90 NCP [art. 396 alin. (4) NCPP];

d) achitarea inculpatului, atunci când se constată incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a)-d) NCPP [art. 396 alin. (5) NCPP];

e) încetarea procesului penal, atunci când se constată incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. e)-j) NCPP [art. 396 alin. (6) NCPP].

Ultimele soluții prevăzute de dispozițiile art. 396 alin. (10) NCPP sunt cea de condamnare a inculpatului sau cea de amânarea a aplicării pedepsei și presupune scăderea limitelor pedepsei cu o treime, în cazul pedepsei închisorii, și cu o pătrime, în cazul pedepsei amenzii, în ipoteza în care:

– judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1) și (2) NCPP, respectiv atunci când inculpatul a solicitat aplicarea procedurii de recunoaștere a învinuirii, iar instanța a admis cererea acestuia;

– cererea inculpatului privind aplicarea procedurii de recunoaștere a învinuirii a fost respinsă, iar instanța, în urma cercetării judecătorești, a reținut aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de acesta;

– cercetarea judecătorească s-a desfășurat ca urmare a necesității administrării altor probe în afara înscrisurilor, pentru stabilirea încadrării juridice sau după schimbarea încadrării juridice a faptei, ca urmare a admiterii cererii de aplicare a procedurii de recunoaștere a învinuirii, iar instanța a reținut aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de acesta;

– judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1) și (2) NCPP, respectiv atunci când inculpatul a solicitat aplicarea procedurii de recunoaștere a învinuirii, instanța a admis cererea acestuia, însă la deliberare s-a constatat că, pentru soluționarea acțiunii penale, se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor, s-a repus cauza pe rol și s-a dispus efectuarea cercetării judecătorești, în final reținându-se aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de inculpat.

În cazul în care inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanța dispune plata acesteia din cauțiunea fixată la luarea măsurii preventive a controlului judiciar pe cauțiune sau înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății.

Analiza soluțiilor prin care este rezolvată acțiunea civilă în procesul penal a fost realizată în cadrul părții generale, capitolul al II-lea „Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal”, secțiunea a 2-a „Acțiunea civilă în procesul penal”, astfel încât ne vom limita doar la enumerarea acestora. Astfel, la rezolvarea acțiunii civile se pronunță una dintre următoarele soluții:

a) instanța admite acțiunea civilă în totalitate sau în parte; în acest caz, instanța examinează, potrivit art. 249-254 NCPP, necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior;

b) instanța respinge acțiunea civilă;

c) instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă; în acest caz, măsurile asigurătorii se mențin. Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În ceea ce privește acțiunea civilă, menționăm că dispozițiile art. 397 NCPP fac trimitere la dispozițiile art. 25 din același cod, astfel că, în actuala reglementare, nu mai există dispoziții separate în materia soluțiilor pronunțate pe latura civilă a cauzei.

Mai precizăm că instanța se pronunță prin hotărâre și asupra restituirii lucrurilor și restabilirii situației anterioare, potrivit dispozițiilor art. 255 și art. 256 NCPP. Potrivit dispozițiilor art. 397 alin. (4) NCPP, dispozițiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii și restituirea lucrurilor sunt executorii.

În cazul în care este admisă acțiunea civilă, instanța dispune plata despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracțiune (potrivit dispozițiilor art. 217 NCPP) din cauțiunea fixată la luarea măsurii preventive a controlului judiciar pe cauțiune sau înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății. Așa cum am arătat anterior, instanța este obligată să se pronunțe prin hotărâre și cu privire la măsurile preventive. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 399 alin. (1) NCPP, instanța are obligația ca, prin hotărâre, să se pronunțe asupra menținerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat, hotărârea fiind executorie și trebuind a fi comunicată administrației locului de deținere.

Instanța va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunță una dintre următoarele soluții:

– renunțarea la aplicarea pedepsei;

– amânarea aplicării pedepsei;

– achitarea;

– încetarea procesului penal;

– o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive;

– o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea executării sub supraveghere;

– amenda penală, care nu însoțește pedeapsa închisorii;

– o măsură educativă.

Și în acest caz instanța are obligația suplimentară de a trimite administrației locului de deținere o copie de pe dispozitivul hotărârii în vederea punerii în libertate a inculpatului. Chiar dacă hotărârea pronunțată în primă instanță nu este definitivă, dispozițiile referitoare la măsurile preventive sunt executorii în caz de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal.

Potrivit dispozițiilor art. 399 alin. (6) NCPP, inculpatul condamnat de prima instanță și aflat în stare de arest preventiv este liberat de îndată ce durata reținerii și cea a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunțate, deși hotărârea nu este definitivă. Liberarea se dispune de administrația locului de deținere, căreia i se comunică, îndată după pronunțarea hotărârii, o copie de pe dispozitiv sau extras.

În caz de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății față de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune, instanța va dispune restituirea sumei depuse drept cauțiune, dacă nu s-a dispus plata din cauțiune a despăgubirilor bănești acordate pentru repararea pagubei, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.

Instanța dispune confiscarea cauțiunii, dacă măsura controlului judiciar pe cauțiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, dacă inculpatul și-a încălcat cu rea-credință obligațiile ce îi reveneau sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa și nu s-a dispus plata din cauțiune a despăgubirilor bănești acordate pentru repararea pagubei, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.

Având în vedere apariția în peisajul măsurilor preventive a arestului la domiciliu, legiuitorul actual, pentru a da posibilitatea instanței să se pronunțe și asupra deducerii măsurilor preventive privative de libertate, a prevăzut în dispozițiile art. 399 alin. (9) NCPP că „durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă”.

Menționăm, totodată, că în actuala reglementare a fost remediată o deficiență existentă în Codul de procedură penală din 1968, aceea a inexistenței unei proceduri de dispunere asupra măsurilor preventive în perioada cuprinsă între pronunțarea hotărârii în primă instanță, cu consecința desesizării instanței și sesizarea instanței de control judiciar cu judecarea apelului, în sensul că, în acest caz, competența de luare, revocare sau înlocuire a măsurilor preventive, în condițiile legii, în acest interval de timp a fost atribuită instanței care a judecat cauza în fond.

Prin hotărârea judecătorească în primă instanță, în afară de soluționarea laturii penale și a laturii civile, instanța trebuie să se pronunțe și cu privire la cheltuielile judiciare, potrivit regulilor instituite de dispozițiile art. 272-276 NCPP, a căror analiză a fost realizată în partea generală a cărții, capitolul al VI-lea „Acte procesuale și procedurale comune”, secțiunea a 3-a „Cheltuielile judiciare”.

§5. Pronunțarea, redactarea și comunicarea hotărârii în primă instanță

Pronunțarea sentinței are loc imediat după deliberare. Rezultatul deliberării, consemnat într-o minută, având același conținut cu al dispozitivului, este adus la cunoștința părților, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 405 NCPP. Astfel, pronunțarea hotărârii se face în ședință publică de către președintele completului de judecată, asistat de grefier.

Practic, după deliberare, ședința de judecată se reia, dar într-o formă hibridă, în sensul că la această ședință părțile nu se citează, nu se efectuează alte acte de procedură și nu au loc dezbateri contradictorii. Deși nu trebuie citate, părțile pot participa la pronunțare.

Jurisprudența Curții de la Strasbourg cu privire la cerința pronunțării în mod public a hotărârii, prevăzută în art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, a stabilit că publicitatea pronunțării poate fi realizată și în alte modalități, de exemplu, depunerea la grefă a textului integral al hotărârii, astfel încât aceasta să fie accesibilă publicului.

Redactarea sentinței se efectuează în cel mult 30 de zile de către unul dintre judecătorii care au alcătuit completul și se semnează de toți membrii completului și de grefier. Dispozitivul sentinței trebuie să fie conform cu minuta [art. 406 alin. (3) NCPP].

Dispozițiile generale privind redactarea hotărârilor judecătorești au fost analizate în cadrul prezentului capitol, secțiunea 1 „Dispoziții generale”, subsecțiunea a 2-a „Reglementări generale privind judecata”, §9. „Deliberarea, pronunțarea și redactarea hotărârilor”.

Se vor comunica copii de pe minută: procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere, în vederea exercitării căii de atac. În cazul în care inculpatul nu înțelege limba română, o copie a minutei hotărârii se comunică într-o limbă pe care o înțelege. După redactarea hotărârii, acestora li se comunică hotărârea în întregul său.

În cazul în care instanța a dispus amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, hotărârea se comunică serviciului de probațiune și, după caz, organului sau autorității competente să verifice respectarea obligațiilor dispuse de instanță.

§6. Cuprinsul hotărârii

Potrivit dispozițiilor art. 401 NCPP, hotărârea prin care instanța penală soluționează fondul cauzei trebuie să cuprindă:

– partea introductivă;

– expunerea;

– dispozitivul.

Partea introductivă cuprinde mențiunile prevăzute în art. 370 alin. (4) NCPP pentru încheierea de ședință:

a) ziua, luna, anul și denumirea instanței;

b) mențiunea dacă ședința a fost sau nu publică;

c) numele și prenumele judecătorilor, procurorului și grefierului;

d) numele și prenumele părților, avocaților și ale celorlalte persoane care participă în proces și care au fost prezente la judecată, precum și ale celor care au lipsit, cu arătarea calității lor procesuale și cu mențiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;

e) fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și textele de lege în care a fost încadrată fapta;

f) mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii;

g) cererile de orice natură formulate de procuror, de persoana vătămată, de părți și de ceilalți participanți la proces;

h) concluziile procurorului, ale persoanei vătămate și ale părților;

i) măsurile luate în cursul ședinței.

Dacă sentința s-a pronunțat în altă zi decât cea în care a avut loc judecata și s-a redactat o încheiere de ședință, partea introductivă se limitează la următoarele mențiuni: denumirea instanței, data pronunțării hotărârii, locul unde a fost judecată cauza, numele și prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului și grefierului, făcându-se mențiune că celelalte date au fost trecute în încheierea de ședință.

În hotărârile instanțelor militare trebuie să se indice și gradul militar al membrilor completului de judecată și al procurorului, iar atunci când inculpatul este militar, se menționează și gradul acestuia.

Expunerea hotărârii va cuprinde, potrivit dispozițiilor art. 403 alin. (1) NCPP:

a) datele privind identitatea părților;

b) descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului și locului unde a fost săvârșită, precum și încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare;

c) motivarea soluției cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei și a celor care au fost înlăturate, și motivarea soluției cu privire la latura civilă a cauzei, precum și analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția dată în cauză;

d) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluțiile date în cauză.

Obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii. În conformitate cu jurisprudența C.E.D.O., întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate.

În caz de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânare a aplicării pedepsei, expunerea trebuie să cuprindă fiecare faptă reținută de instanță în sarcina inculpatului, forma și gradul de vinovăție, circumstanțele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunțată, respectiv timpul care se va deduce din pedeapsa stabilită în caz de anulare sau revocare a renunțării la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării pedepsei, precum și actele din care rezultă perioada ce urmează a fi dedusă.

Dacă instanța reține în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează obiectul trimiterii în judecată, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunțat condamnarea ori, după caz, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei și pentru care anume fapte încetarea procesului penal sau achitarea.

În cazul renunțării la aplicarea pedepsei și al amânării aplicării pedepsei, precum și în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se vor prezenta în hotărâre motivele care au determinat renunțarea sau amânarea ori, după caz, suspendarea și se vor arăta consecințele la care persoana față de care s-au dispus aceste soluții se expune dacă va mai comite infracțiuni sau, după caz, dacă nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

Dispozitivul hotărârii (reproduce minuta) cuprinde:

a) date privitoare la persoana inculpatului: nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale;

b) soluția dată de instanță cu privire la infracțiune, indicându-se, în caz de condamnare, amânarea executării pedepsei sau renunțare la aplicarea pedepsei, denumirea acesteia și textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, și cauza pe care se întemeiază potrivit art. 16 NCPP;

c) soluția dată cu privire la soluționarea acțiunii civile;

d) cele hotărâte de instanță cu privire la deducerea duratei măsurii preventive privative de libertate și a internării medicale, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod;

e) cele hotărâte de instanță cu privire la măsurile preventive;

f) cele hotărâte de instanță cu privire la măsurile asigurătorii;

g) cele hotărâte de instanță cu privire la măsurile de siguranță;

h) cele hotărâte de instanță cu privire la cheltuielile judiciare;

i) cele hotărâte de instanță cu privire la restituirea lucrurilor;

j) cele hotărâte de instanță cu privire la restabilirea situației anterioare;

k) cele hotărâte de instanță cu privire la cauțiune;

l) cele hotărâte de instanță cu privire la rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei;

m) mențiunea că hotărârea este supusă apelului, cu arătarea termenului în care acesta poate fi exercitat;

n) indicarea datei în care hotărârea a fost pronunțată;

o) indicarea faptului că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.

Când instanța dispune condamnarea, în dispozitiv se menționează pedeapsa principală aplicată.

În cazul în care dispune suspendarea executării acesteia, în dispozitiv se menționează și măsurile de supraveghere și obligațiile, prevăzute la art. 93 alin. (1)-(3) NCP, pe care trebuie să le respecte condamnatul, se pun în vedere acestuia consecințele nerespectării lor și ale săvârșirii de noi infracțiuni și se indică două entități din comunitate unde urmează a se executa obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, prevăzută la art. 93 alin. (3) NCP, după consultarea listei privind posibilitățile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probațiune. Consilierul de probațiune, pe baza evaluării inițiale, va decide în care dintre cele două instituții din comunitate menționate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligația și tipul de activitate.

Când instanța dispune măsura educativă a supravegherii, în dispozitiv se menționează persoana care realizează supravegherea și îndrumarea minorului.

Când instanța dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, în dispozitiv se face mențiune despre aplicarea avertismentului, potrivit art. 81 NCP, iar când dispune amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se menționează pedeapsa stabilită a cărei aplicare se amână, precum și măsurile de supraveghere și obligațiile, prevăzute la art. 85 alin. (1) și (2) NCP, pe care trebuie să le respecte inculpatul, se pun în vedere acestuia consecințele nerespectării lor și ale săvârșirii de noi infracțiuni, iar dacă a impus obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, se menționează două entități din comunitate unde urmează a se executa această obligație, după consultarea listei privind posibilitățile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probațiune. Consilierul de probațiune, pe baza evaluării inițiale, va decide în care dintre cele două instituții din comunitate menționate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligația și tipul de activitate și îndrumarea minorului.

Când instanța pronunță pedeapsa închisorii, în dispozitiv se face mențiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile sau, după caz, unele dintre drepturile prevăzute la art. 65 NCP, pe durata prevăzută în același articol.

Când instanța a pronunțat pedeapsa închisorii, iar persoana vătămată a solicitat înștiințarea cu privire la eliberarea în orice mod a condamnatului, instanța face o mențiune în acest sens în dispozitivul hotărârii.

Secțiunea a 3-a. Apelul

Apelul este calea de atac ordinară exercitată în cadrul celui de-al doilea grad de jurisdicție împotriva hotărârilor judecătorești nedefinitive, pronunțate în primă instanță. Apelul este singura cale ordinară de atac împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță prin care s-a rezolvat fondul cauzei; constituie o cale de atac ordinară, de fapt și de drept, întrucât, odată exercitat, produce un efect devolutiv total, în sensul că provoacă un control integral atât în fapt, cât și în drept numai cu privire la persoana care l-a declarat, la calitatea acesteia în proces și la persoana la care se referă, fiind, sub acest aspect, o nouă judecată în fond a cauzei.

Apelul este și o cale de reformare a hotărârii. În cazul admiterii lui, hotărârea atacată este desființată integral sau în parte, iar cauza va primi o nouă rezolvare în instanța de apel.

§1. Hotărârile supuse apelului

Pot fi atacate cu apel: sentințele (dacă legea nu prevede altfel) și încheierile date în primă instanță (calea de atac se poate exercita numai odată cu fondul; apelul declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea sentinței).

§2. Titularii dreptului de apel

Procurorul, ca titular al dreptului de apel, poate declara apel în ce privește atât latura penală, cât și latura civilă a cauzei; în latura penală, procurorul poate face apel împotriva oricărei hotărâri, indiferent dacă este de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal; în latura civilă, procurorul poate face apel chiar dacă acțiunea civilă nu este exercitată din oficiu și indiferent dacă partea civilă a declarat sau nu apel în cauză.

Inculpatul, ca titular al dreptului de apel, poate ataca hotărârea primei instanțe sub aspectul ambelor sale laturi (penală și civilă); împotriva sentinței de achitare sau de încetare a procesului penal inculpatul poate declara apel și în ce privește temeiurile achitării sau încetării procesului penal; apelul poate fi declarat și de către reprezentantul legal, avocatul sau soțul inculpatului, pentru acesta.

Titulari ai dreptului de apel sunt și persoana vătămată, care poate declara apel în ce privește latura penală, partea civilă, care poate declara apel atât în ceea ce privește latura penală, cât și cea civilă, și partea responsabilă civilmente, care poate declara apel în ceea ce privește latura civilă, iar în ceea ce privește latura penală, numai în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă; pentru aceste părți pot face apel și reprezentantul legal sau avocatul.

Martorul, expertul, interpretul și apărătorul, ca titulari ai dreptului de apel, pot face apel cu privire la cheltuielile judiciare, la indemnizațiile cuvenite lor și amenzile judiciare aplicate; aceste persoane nu sunt părți în procesul penal, dar au calitatea de subiecți procesuali și, dacă drepturile lor au fost vătămate, pot ataca cu apel sentința sau încheierea pronunțată.

Apelul declarat de apărătorul inculpatului decedat este admisibil, întrucât, în acest caz, el exercită calea de atac în calitate de apărător, pentru inculpatul decedat, iar nu ca reprezentant al acestuia. Apelul declarat de martor cu privire la soluția de condamnare a inculpatului va fi respins ca inadmisibil.

Persoanele ale căror drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, ca titulare ale dreptului de apel: poate face apel orice persoană ale cărei drepturi legitime sunt vizate, în sens defavorabil, printr-o măsură sau printr-un act al instanței (spre exemplu, prin hotărârea de condamnare, instanța dispune măsura de siguranță a confiscării speciale a unui bun, care este însă indicat în mod eronat; proprietarul bunului confiscat, fără a avea calitatea de parte în respectivul proces penal, are dreptul de a apela hotărârea, întrucât prin aceasta interesele sale legitime au fost vătămate).

§3. Termenul de apel și repunerea în termenul de apel

A. Termenul de declarare a apelului este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, și curge de la comunicarea copiei minutei.

Pentru martorul, expertul, interpretul și apărătorul care formulează pretenții cu privire la cheltuielile judiciare, indemnizațiile ce li se cuvin și amenzile aplicate, termenul de apel începe a curge îndată după pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra acestora și cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza.

Pentru persoanele ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței, termenul de apel este de 10 zile și curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.

B. Repunerea în termen reprezintă mijlocul procesual prin care titularul dreptului de apel care nu a putut declara apel din cauze ce nu i se pot imputa este repus în dreptul din care fusese decăzut după expirarea termenului de apel.

Instituția repunerii în termen presupune îndeplinirea următoarelor trei condiții: apelul să fie declarat după expirarea termenului prevăzut de lege, întârzierea în declararea apelului să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare (spre exemplu, pierderea facultăților mintale în perioada în care urma a fi declarat apelul, o inundație, un incendiu sau o altă calamitate, un accident etc.), cererea de apel să fie introdusă în cel mult 10 zile de la încetarea cauzei de împiedicare.

Instanța de apel sesizată cu cererea de repunere în termen, apreciind asupra temeiniciei acesteia, poate suspenda executarea hotărârii atacate încă înainte de soluționarea cererii. Hotărârea este definitivă până la momentul în care instanța de apel admite cererea de repunere în termen.

Instituția repunerii în termen nu se aplică în situația redeschiderii procesului penal cerute de persoana condamnată în lipsă.

Dacă apreciază îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru repunerea în termen, instanța de apel admite cererea și, considerând că este valabil, procedează la judecarea apelului, hotărârea atacată pierzându-și caracterul definitiv.

Declararea apelului de către inculpat, cetățean străin, după expirarea termenului prevăzut de lege, cu motivarea că nu cunoaște limba română și nu a știut că există cale de atac împotriva hotărârii, nu justifică repunerea în termenul de apel, de vreme ce la judecată a fost asistat de apărător și de interpret.

Având în vedere că, în actuala reglementare, majoritatea covârșitoare a termenelor pentru exercitarea căilor de atac curg de la momentul când hotărârea a fost comunicată titularului respectivei căi de atac (este și cazul termenului de apel), instituția apelului peste termen nu își mai găsește locul și rolul. În vechea reglementare, apelul peste termen presupunea, ca situație premisă, lipsa titularului de la toate termenele de judecată și de la pronunțare. Având în vedere că, în prezent, termenul de apel începe să curgă de la comunicarea hotărârii, este lesne de înțeles opțiunea legiuitorului de a elimina din reglementare instituția apelului peste termen.

§4. Declararea și motivarea apelului. Renunțarea la apel. Retragerea apelului

A. Declararea și motivarea apelului. Apelul se poate declara doar printr-o cerere scrisă, care trebuie să cuprindă: numărul dosarului în care a fost pronunțată, data și numărul sentinței sau încheierii atacate, denumirea instanței care a pronunțat hotărârea atacată, numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul, reședința sau locuința declarantului, precum și semnătura acestuia.

Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de către un grefier de la instanța a cărei hotărâre se atacă sau de avocat. Cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanță de parte ori de reprezentantul ei la primul termen de judecată în apel cu procedura legal îndeplinită.

Cererea de apel se poate depune la instanța a cărei hotărâre se atacă [art. 413 alin. (1) din Codul de procedură penală] sau la administrația locului de deținere (pentru persoanele aflate în stare de deținere, caz în care procesul-verbal întocmit de administrația locului de deținere se înaintează de îndată instanței a cărei hotărâre este atacată).

Apelul se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază.

B. Renunțarea la apel reprezintă declarația prin care părțile sau persoana vătămată îndreptățite să facă apel arată, în mod explicit, că nu înțeleg să se folosească de acest drept.

Facultatea de a renunța în mod expres la apel este recunoscută părților din proces și persoanei vătămate. Se poate renunța la apel în următoarele condiții: voința de a renunța la apel să se exprime în intervalul cuprins între data pronunțării sentinței și data expirării termenului de apel, iar renunțarea trebuie făcută expres, adică în termeni neechivoci sau nelegați de îndeplinirea anumitor condiții.

Asupra renunțării se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului. Această posibilitate este limitată la apelul care privește latura penală a cauzei, fiind exclusă atunci când apelul vizează latura civilă a procesului. Declarația de revenire asupra renunțării la apel trebuie făcută înăuntrul termenului de declarare a apelului [art. 414 alin. (2) din Codul de procedură penală].

Renunțarea la apel, cât și revenirea asupra renunțării se pot face personal sau prin mandatar special.

În cazul renunțării la apel, momentul la care hotărârea rămâne definitivă pe latura civilă este cel al renunțării, iar pentru latura penală este cel al expirării termenului în care poate fi declarat.

C. Retragerea apelului. Apelul declarat poate fi retras de către persoana vătămată, de oricare dintre părțile apelante și de către procurorul ierarhic superior, pentru apelul declarat de procuror. Apelul poate fi retras oricând după declarare până la închiderea dezbaterilor la instanța de apel. Declarația de retragere se poate face fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanța de apel. Retragerea apelului are drept consecință trecerea sentinței atacate în puterea lucrului judecat.

Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deținere, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administrația locului de deținere.

Reprezentanții legali pot retrage apelul cu respectarea, în ceea ce privește latura civilă, a condițiilor prevăzute de legea civilă (fiind un act de dispoziție, este necesară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare).

Potrivit art. 415 alin. (2) din Codul de procedură penală, inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal.

Spre deosebire de renunțarea la apel, care poate fi exercitată numai de părți și de persoana vătămată, declarația de retragere a apelului poate fi făcută și de procuror, însă această posibilitate este oferită de lege doar procurorului de la parchetul ierarhic superior. Conform dispozițiilor art. 415 alin. final din Codul de procedură penală, apelul declarat de procuror și retras poate fi însușit de partea în favoarea căreia a fost declarat.

§5. Efectele apelului

5.1. Efectul suspensiv

În cursul termenului de declarare și, după aceea, în cursul judecății căii de atac, hotărârea este împiedicată să rămână definitivă și executarea ei este suspendată. Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ce privește latura penală, cât și latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel (art. 416 din Codul de procedură penală).

Efectul suspensiv al apelului poate fi total (când apelul este îndreptat împotriva hotărârii primei instanțe în întregime) sau parțial (când apelantul critică numai soluția laturii penale sau soluția laturii civile ori alte dispoziții cuprinse în hotărârea primei instanțe).

În cazul repunerii în termen, suspendarea executării hotărârii atacate nu operează ope legis, aceasta rămânând la aprecierea instanței de apel [art. 411 alin. (3) din Codul de procedură penală].

5.2. Efectul devolutiv

Efectul devolutiv al apelului constă în transmiterea de la prima instanță la instanța de apel a aspectelor supuse judecății primei instanțe.

Devoluțiunea poate fi: integrală (instanța de apel capătă dreptul să reexamineze toate aspectele de fapt și de drept care au format obiectul judecății în primă instanță) sau parțială (instanța de apel dobândește dreptul să reexamineze numai unele dintre aspectele de fapt și de drept ce au constituit obiectul judecății instanței de prim grad).

Efectul devolutiv este limitat în funcție de persoana care a declarat apelul, persoana la care se referă declarația de apel și calitatea pe care apelantul o are în proces.

a) Limitele efectului devolutiv în raport cu persoana care a declarat apelul. În principiu, apelul nu profită decât aceluia sau acelora care l-au declarat. Apelul declarat de oricare dintre părți devoluează cauza numai cu privire la interesele legitime proprii.

Apelul declarat de martori, experți, interpreți și apărători sau persoanele ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței devoluează cauza numai cu privire la interesele proprii ale fiecăruia. Apelul necircumstanțiat al procurorului produce efect devolutiv în ce privește toate faptele ce au constituit obiectul judecății la prima instanță și toate persoanele care au fost părți în proces, atât în favoarea, cât și în defavoarea lor.

Apelul procurorului își păstrează caracterul integral și în situația în care, după expirarea termenului de apel, acesta și-a motivat apelul numai cu privire la anumite fapte sau persoane.

b) Limitele efectului devolutiv în raport cu persoanele la care se referă declarația de apel. Instanța de apel judecă apelul numai cu privire la persoana la care se referă declarația de apel. Așadar, în cazul apelului declarat de inculpat, prin efectul devolutiv nu se pot produce consecințe asupra celorlalți inculpați, examinarea cauzei în privința lor se poate produce doar ca urmare a efectului extensiv, cu îndeplinirea dispozițiilor prevăzute de lege.

În cazul în care declarația de apel nu indică faptele și persoanele cu privire la care hotărârea primei instanțe este considerată eronată, apelul trebuie privit că se referă fără rezerve la acea hotărâre.

c) Limitele efectului devolutiv în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. Procurorul și părțile în proces, prin apelul lor, pot devolua fondul cauzei, precum și măsurile procesuale adiacente fondului.

Apelul procurorului și apelul inculpatului determină o devoluțiune ex integro, atât sub aspectul laturii penale, cât și sub aspectul laturii civile. Apelul persoanei vătămate devoluează cauza numai în ce privește latura penală.

Apelul declarat de partea civilă determină o devoluțiune atât sub aspectul laturii civile, cât și sub aspectul laturii penale a cauzei, iar cel declarat de partea responsabilă civilmente în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care aceasta a influențat soluția în latura civilă.

Martorul, expertul, interpretul și avocatul, cu privire la cheltuielile judiciare, indemnizațiile cuvenite ori amenzile aplicate, precum și orice altă persoană vătămată în legătură cu alte chestiuni auxiliare nu pot devolua prin apel decât chestiuni auxiliare asupra cărora s-a pronunțat prima instanță.

5.3. Efectul neagravării situației în propriul apel (non reformatio in peius)

Instanța de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel [art. 418 alin. (1) din Codul de procedură penală]. În apelul declarat de procuror în favoarea unei părți, instanța de apel nu poate agrava situația acesteia [art. 418 alin. (2) din Codul de procedură penală].

Pentru ca efectul neagravării situației în propria cale de atac să opereze, este necesar fie ca apelul părții ori al unor părți care formează un grup cu aceeași poziție procesuală să fie singur introdus, fie ca apelul părții să fi fost singurul admis.

Reprezintă agravări ale situației inculpatului în propria cale de atac, spre exemplu, aplicarea unei pedepse mai grele decât cea stabilită prin hotărârea primei instanțe, reținerea unui concurs de infracțiuni față de o infracțiune continuată, înlăturarea unor circumstanțe atenuante reținute prin hotărârea atacată, reținerea stării de recidivă care în mod greșit nu fusese reținută de prima instanță etc.

Hotărârea instanței de apel care, soluționând apelul inculpatului, a redus pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului pentru săvârșirea a două infracțiuni concurente, dar a reținut săvârșirea uneia dintre infracțiunile concurente în forma continuată, era supusă, în condițiile vechii reglementări, casării, întrucât reținerea prevederilor articolelor referitoare la infracțiunea continuată este de natură să agraveze situația inculpatului. Având în vedere că, în prezent, apelul este singura cale de atac ordinară și că, din analiza cazurilor în care pot fi exercitate căi extraordinare de atac, se constată că nu există niciun remediu pentru situația descrisă mai înainte, putem afirma că actuala reglementare face imposibilă îndreptarea unei erori a instanței de apel de natura celei prezentate.

În lipsa apelului declarat în defavoarea inculpatului de către procuror sau de alte părți care pot face apel în ce privește latura penală, în cursul judecării apelului declarat numai de inculpat, instanța nu poate dispune arestarea sa preventivă, deoarece ar încălca dispozițiile art. 418 alin. (1) din Codul de procedură penală, creându-i o situație mai grea în propriul apel.

Dispozițiile art. 418 din Codul de procedură penală sunt incidente și în cazul desființării cu trimitere spre rejudecare, instanța care a primit cauza nu poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea stabilită în hotărârea desființată ca urmare a admiterii apelului inculpatului.

5.4. Efectul extensiv

Din analiza dispozițiilor legale care reglementează acest efect al apelului rezultă că el reprezintă acel remediu procesual pentru înlăturarea erorilor săvârșite în înfăptuirea justiției, constând în posibilitatea de răsfrângere a căii de atac față de părțile în privința cărora hotărârea primei instanțe a rămas definitivă prin neatacare. Instanța de apel examinează cauza prin extindere și la părțile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî și în privința lor, fără să le poată crea o situație mai grea (art. 419 din Codul de procedură penală).

Pentru ca extinderea apelului să poată opera, este necesară existența unui apel declarat în mod legal. Dacă a fost declarat după expirarea termenului legal, de către o persoană fără calitate sau împotriva unei hotărâri nesusceptibile de apel, apelul nu constituie un act de sesizare a instanței superioare și, pe cale de consecință, nu poate conduce nici la examinarea cauzei prin extindere cu privire la părțile care nu au atacat hotărârea.

Efectul extensiv operează numai față de părțile care au aceeași calitate în proces și un interes comun cu apelantul, aparținând aceluiași grup procesual. De exemplu, apelul inculpatului poate fi extins numai asupra altui inculpat (indiferent de calitatea în care a participat la săvârșirea infracțiunii) sau asupra părții responsabile civilmente.

Extinzând apelul cu privire la subiecții procesuali care nu au atacat hotărârea sau la care apelul nu se referă și modificând soluția dată anterior cu privire la aceștia, instanța de apel nu le poate crea o situație mai grea.

§6. Judecarea apelului

Obiectul judecății în apel constă în verificarea hotărârii primei instanțe pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi prezentate. Instanța de apel are obligația să efectueze un control judiciar asupra hotărârii atacate cu privire la toate aspectele de fond (de fapt și de drept) și adiacente.

Reprezintă aspecte de fapt asupra cărora s-a pronunțat prima instanță și care, prin efectul devolutiv al apelului, se transmit spre examinare instanței de apel: existența sau inexistența faptei ce constituie obiectul judecății și săvârșirea ei de către inculpat, existența sau inexistența datelor, împrejurărilor ori situațiilor invocate ca circumstanțe atenuante sau agravante ori drept cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei sau a răspunderii penale, gradul și modalitățile de participare a coinculpaților la săvârșirea infracțiunii etc.

Instanța de apel analizează aspecte de drept substanțial (încadrarea juridică a faptei, dispozițiile legale referitoare la participația penală, dispozițiile legale referitoare la formele de săvârșire a infracțiunii etc.) și aspecte de drept procesual (verificarea modului în care au fost respectate dispozițiile legale care reglementează desfășurarea procesului penal pe întregul parcurs al acestuia).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, atunci când o instanță de control judiciar este competentă să analizeze atât situația de fapt, cât și chestiunile de drept și să studieze în ansamblu problema vinovăției, ea nu poate, din motive ce țin de echitatea procedurii, să tranșeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declarațiilor persoanei care susține că nu a comis actul considerat ca infracțiune.

Părțile care participă la judecata în apel sunt: apelantul (persoana care a declarat apel) și intimatul (partea sau subiectul procesual principal la care se referă apelul declarat).

La judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care nu există dispoziții contrare.

Măsurile premergătoare judecății sunt activitățile care vizează aducerea dosarului în stare de judecată, precum fixarea termenului de judecată, citarea părților și a persoanei vătămate și prezența acestora la judecarea apelului, asigurarea prezenței inculpatului aflat în stare de deținere, asigurarea dreptului de apărare, desemnarea completului de judecată, alte măsuri premergătoare.

Desfășurarea judecății. Instanța, judecând apelul, verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi prezentate la instanța de apel; în vederea soluționării apelului, instanța poate să dea o nouă apreciere probelor din dosarul cauzei și poate să administreze orice noi probe pe care le consideră necesare [art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală].

Judecarea apelului se poate face pe baza probelor administrate la prima instanță, pe baza unor probe noi administrate în fața instanței de apel sau pe baza unor probe obținute în cadrul cercetării judecătorești în apel. Instanța de apel procedează la audierea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond.

Președintele completului dă cuvântul apelantului, intimatului, procurorului (dacă între apelurile declarate se află și apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta). Procurorul și părțile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. Ultimul cuvânt îl are întotdeauna inculpatul, indiferent de calitatea de apelant sau de intimat pe care o are în apel.

În ipoteza desfășurării unei cercetări judecătorești în apel, se va respecta ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească în primă instanță (începerea cercetării judecătorești; ascultarea inculpatului; ascultarea coinculpaților; ascultarea celorlalte părți; ascultarea martorilor, expertului sau interpreților).

Cercetarea judecătorească poate fi redusă numai la unele sau chiar numai la unul dintre actele prezentate mai sus.

Instanța de apel nu este obligată să efectueze toate actele de cercetare, ci numai acele acte care, în raport cu stadiul probațiunii, apar necesare pentru completarea materialului probator indispensabil soluționării corecte a cauzei.

Instanța de apel poate dispune, din oficiu sau la cerere, dacă consideră necesar, aducerea și prezentarea în ședința de judecată a mijloacelor materiale de probă. Președintele completului de judecată al instanței de apel întreabă procurorul și părțile dacă mai au de dat explicații ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătorești. Dacă nu s-au formulat cereri, dacă cererile formulate au fost respinse ori dacă s-au efectuat completările cerute, președintele declară terminată cercetarea judecătorească.

Instanța se pronunță asupra tuturor motivelor de apel invocate.

Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care se semnează de toți membrii completului de judecată.

Apelul împotriva încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat se judecă în camera de consiliu, fără prezența părților, care pot depune concluzii scrise, cu excepția cazurilor în care legea dispune altfel ori a celor în care instanța apreciază că este necesară judecata în ședință publică [art. 420 alin. (12) din Codul de procedură penală].

§7. Soluționarea apelului

După judecarea apelului, instanța de apel poate adopta două soluții: respingerea apelului și menținerea hotărârii atacate și admiterea apelului.

7.1. Respingerea apelului

Instanța respinge apelul dacă acesta este tardiv, inadmisibil ori nefondat.

Apelul se respinge ca tardiv în cazul în care a fost declarat după expirarea termenului legal și nu există temeiuri pentru repunerea în termen .

În situația în care pe cererea de apel a părții nu s-a făcut mențiunea datei la care a fost primită la instanța a cărei hotărâre se atacă, apelul nu poate fi respins ca tardiv fără o verificare temeinică a împrejurărilor în care s-a primit cererea și fără a se stabili cu certitudine, pe baza acestora, că cererea a fost primită după expirarea termenului.

În cazul apelului respins ca tardiv, momentul la care hotărârea primei instanțe rămâne definitivă este cel al expirării termenului de apel [art. 551 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală].

Apelul se respinge ca inadmisibil în următoarele situații: când a fost declarat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel, când a fost declarat de o persoană care nu are drept să facă apel sau de o persoană care a depășit limitele în care putea ataca hotărârea, când a fost declarat de o persoană care nu are interes personal.

Apelul se respinge ca nefondat atunci când instanța de apel constată că hotărârea atacată este legală și temeinică.

Respingerea apelului are întotdeauna ca efect menținerea hotărârii atacate.

7.2. Admiterea apelului

Instanța de apel pronunță această soluție atunci când constată că hotărârea atacată este fie nelegală, din cauza unei greșite aplicări a normelor de drept penal, material sau procesual, fie netemeinică, din cauza unei greșite stabiliri a situației de fapt. Admiterea apelului implică întotdeauna desființarea totală sau parțială a hotărârii atacate și pronunțarea unei noi hotărâri.

Admiterea apelului și desființarea sentinței primei instanțe sunt însoțite întotdeauna de una dintre următoarele soluții subsecvente:

a) pronunțarea unei noi hotărâri de către însăși instanța de apel – aceasta, apreciind că prima instanță a dat o soluție netemeinică sau nelegală în fond, desființează hotărârea atacată și o reformează prin admiterea apelului, procedând la o nouă judecată în fond, potrivit regulilor referitoare la soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile;

b) dispunerea rejudecării de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată, când judecarea cauzei la prima instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate, când judecarea cauzei la prima instanță a avut loc în lipsa unei părți care, fiind legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această împrejurare și când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepția cazului de necompetență;

c) dispunerea rejudecării de către instanța competentă, când hotărârea apelată este desființată ca urmare a constatării necompetenței materiale sau personale a primei instanțe.

Cu ocazia deliberării, instanța de apel se va pronunța, atunci când este cazul, și asupra unor chestiuni complementare: repararea pagubei, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare, computarea reținerii, arestării preventive, arestului la domiciliu ori internării medicale sau orice alte probleme de care depinde soluționarea completă a apelului (art. 422 din Codul de procedură penală).

§8. Hotărârea instanței de apel

Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului se numește decizie. Structura deciziei este similară celei a sentinței: parte introductivă (așa-numita practica), expunere (considerente, expozitiv), dispozitiv.

Partea introductivă a deciziei trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute în art. 402 din Codul de procedură penală, iar în expunere temeiurile de fapt și de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum și temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluțiile prevăzute la art. 421 din Codul de procedură penală.

Dispozitivul deciziei trebuie să cuprindă soluția dată cu privire la apel, data pronunțării, precum și mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.

Instanța de apel se pronunță asupra măsurilor preventive potrivit dispozițiilor referitoare la conținutul sentinței.

În cazul în care inculpatul s-a aflat în stare de deținere, în expunere și dispozitiv trebuie să se arate timpul care se deduce din pedeapsă. Când instanța de apel a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să își reia cursul, în caz contrar toate actele procedurale fiind desființate de drept.

Decizia instanței de apel se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și administrației locului de deținere.

Hotărârea instanței de apel este definitivă. Ea mai poate fi atacată printr-o cale extraordinară de atac, dacă sunt îndeplinite condițiile legii.

§9. Rejudecarea cauzei după desființarea hotărârii atacate cu apel

Actul de sesizare subsidiar al instanței căreia îi revine obligația de a rejudeca pricina este decizia instanței de apel. Judecata se desfășoară potrivit dispozițiilor aplicabile la soluționarea cauzelor în primă instanță. Rejudecarea nu presupune o nouă desfășurare de la început a întregii activități procesuale ce se îndeplinește de prima instanță, ci, de cele mai multe ori, doar efectuarea unora dintre actele ce se subsumează acestei activități. Rejudecarea cauzei se caracterizează prin existența unor limitări de natură procesuală și substanțială.

Limitele procesuale se referă la următoarea ipoteză: chiar și atunci când hotărârea atacată este desființată în întregime, rejudecarea poate fi reluată numai dintr-un anumit moment al desfășurării activității procesuale, marcat prin indicarea, în decizia instanței de apel, a ultimului act procedural rămas valabil; ceea ce se desființează în întregime prin hotărârea instanței de apel este hotărârea apelată, iar nu întregul material procesual.

Limitele substanțiale vizează faptul că hotărârea poate fi desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane și numai cu privire la latura penală sau cea civilă.

Instanța de rejudecare trebuie să se conformeze deciziei instanței de apel, adică să procedeze în concordanță cu temeiurile de fapt și de drept care au dus la admiterea apelului. Dacă hotărârea a fost desființată în apelul procurorului declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul persoanei vătămate, instanța care rejudecă poate agrava soluția dată de prima instanță în primul ciclu procesual.

Atunci când hotărârea a fost desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce privește latura penală sau civilă, instanța de rejudecare se pronunță în limitele în care hotărârea a fost desființată.

Decizia de desființare cu trimitere spre rejudecare a instanței de apel devine act subsidiar de sesizare pentru instanța de rejudecare. În acest caz, instanța de rejudecare va fi învestită prin următoarele acte de sesizare: rechizitoriul procurorului sau acordul de recunoaștere a vinovăției (actul principal de sesizare) și încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecății, respectiv decizia de trimitere a cauzei spre rejudecare (actele subsidiare de sesizare).