Urmarirea Judiciara

URMĂRIREA JUDICIARĂ

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1.

PRECIZĂRI TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND URMĂRIREA JUDICIARĂ

1.1. Precizări terminologice

1.2. Noțiunea și trăsăturile caracteristice ale urmăririi judiciare

1.3. Importanța urmăririi judiciare

1.4. Dimensiunea urmăririi judiciare la nivel internațional și național

1.5. Categorii de persoane ce fac obiectul urmăririi judiciare

1.6. Profilul psiho-comportamental al fugarului

Capitolul 2

CADRUL LEGISLATIV NAȚIONAL AL ACTIVITĂȚIi DE URMĂRIRE JUDICIARĂ. PREVEDERILE NOULUI COD DE PROCEDURA PENALĂ

2.1. Aspecte generale privind darea în urmărire

2.2. Solicitarea și dispunerea dării în urmărire

2.2.2. Dispunerea procedurii dării în urmărire

2.3. Executarea dării în urmărire

2.4. Activității efectuate în procedura urmăririi

2.4.1. Aspecte generale

2.4.1.Supraveghearea tehnică

2.4.3. Reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale, activitate efectuată în procedura urmăririi

2.4.4. Percheziția, activitate efectuată în procedura urmăririi

2.4.5. Ridicarea de obiecte și înscrisuri, activitate efectuată în procedura urmăririi

2.5. Revocarea urmăririi

Capitolul 3

COOPERAREA INTERNAȚIONALA ÎN DOMENIUL ACTIVITĂȚII DE URMĂRIRE JUDICIARĂ

3.1. Asistența judiciară internationala în materie penală

3.1.1. Instrumente multilaterale

3.1.2. Tratate bilaterale

3.1.3. Obiectul asistenței judiciare

3.1.4. Conținutul general al cererii de asistență judiciară și actele anexate acesteia.

3.2. Urmărirea în baza mandatului de urmărire international

3.3. Procedura urmăririi internaționale în legislația română

3.4. Extrădarea

3.4.1. Scurt istoric

3.4.2. Fundamentele juridice ale extrădării in Europa

3.4.3. Extrădarea pasiva

3.4.4. Procedura extrădării din România

3.4.5. Extrădare activă

3.5. Elemente de drept comparat privind reglementarea urmăririi judiciare în legislația unor țări

Capitolul 4

COOPERAREA EUROPEANA ÎN DOMENIUL ACTIVITĂȚII DE URMĂRIRE JUDICIARĂ

4.1. Asistența reciprocă în materie penală dintre statele membre ale UE

4.2. Mandatul european de arestare

4.2.1. Reglementarea mandatului european de arestare

4.2.2. Definiția mandatului european de arestare

4.2.3. Autorități competențe

4.2.4. Conținutul mandatului european de arestare

4.2.5. Emiterea mandatului european de arestare

4.2.6. Executarea mandatului european de arestare de către autoritățile române

4.3. Urmărirea transfrontalieră

Capitolul 5

INSTITUȚII INTERNAȚIONALE IMPLICATE IN ACTIVITATEA DE URMARIRE JUDICIARĂ

5.1. Organizația Internațională de Poliție Criminală Interpol

5.1.1. Obiectivele O.I.P.C. – Interpol

5.1.2. Structura organizatorică a O.I.P.C. – INTERPOL

5.1.3. Birourile Centrale Naționale.

5.1.4. Instrumentele cooperării polițienești internaționale

5.1.5 Modalități de realizare a cooperării între statele membre ale O.I.P.C. – Interpol

5.1.6. Cooperarea polițienească pe continentul european

5.2. EUROPOL (Oficiul european de poliție)

5.2.1. Organizarea Europol-ului

5.2.2. Eurodac

5.3. Instituția Atașatului de afaceri interne

5.4. Instituția Ofițerului de legătură

Capitolul 6

INSTITUȚII NAȚIONALE IMPLICATE ÎN ACVTIVITATEA DE URMĂRIRE JUDICIARĂ. POLIȚIA ROMÂNĂ

6.1. Directia de investigatii criminale

6.2. Serviciul urmăriri

6.3. Direcția Operațiuni Speciale

6.4. Unitatea Centrale de Analiză a Informațiilor

6.5. Unitatea de Aviație a M.A.I

6.6. Centrul de Cooperare Polițienească Internațională (C.C.P.I.)

6.6.1. Biroul Național Interpol din România

6.6.2. Punctul Național Focal (P.N.F.)

6.6.3. Biroul S.I.R.E.N.E. (Supplimentary Information Requested at National Entries)

6.6.4. Unitatea Națională EUROPOL

Capitolul 7

ACTIVITĂȚI INVESTIGATIVE ȘI INFORMATIV–OPERATIVE ÎN URMARIREA JUDICIARĂ

7.1. Investigația polițienească

7.2. Supravegherea informativă (filajul)

7.3.Rețeaua informativă

Bibliografie:

I. Cursuri de specialitate:

II. Legislație:

III. Alte surse:

Introducere

„Progresul înregistrat de societatea umană în evoluția sa, în toate domeniile, face ca lumea în care trăim să devină din ce în ce mai mică, iar spațiul și timpul par să se fi comprimat. În prezent, frontierele între țări nu mai sunt bariere de netrecut, ce cândva separau o populație de alta, iar tot ceea ce ușurează viața cetățenilor în mod pradoxal ușurează și activitatea infractorilor.

Dezvoltarea economică și socială a societății moderne a deschis noi oportunități și posibilități criminalității internaționale, care s-a extins, depășind greutățile unui stat, iar infractorii se dovedesc a fi mai greu de identificat, localizat și arestat. Ca atare, măsurile întreprinse la nivel național nu sunt suficiente și trebuiesc extinse. Numai cooperarea și conlucrarea internațională, schimbul de informații între autoritățile judiciare și de poliție ale țărilor cointeresate pot contribui la conducerea infractorilor în fața justiției, în vederea tragerii la răspundere și realizării finalității judiciare.

Fugarii reprezintă o amenințare gravă la adresa siguranței publice din întreaga lume. Ei sunt dinamici, mobili (de multe ori călătoresc între țări pe baza unor documente de călătorie falsificate sau furate) și oportuniști, finanțează frecvent fuga lor continuă de lege prin activitati criminale ulterioare.

De asemenea, fugarii subminează sistemele de justiție penală din lume. Ei puteau fi acuzați de o încălcare a legii, dar nu au fost arestați. Au fost eliberați pe cauțiune și apoi a fugit pentru a evita urmărirea penală sau pentru a scăpa de închisoare. Când infractorii fug, cazurile nu sunt soluționate, dosarele nu sunt judecate, criminalii condamnați nu își ispășesc pedeapsa, iar pentru victimele infracțiunilor nu se face dreptate.

Pentru identificarea, localizarea și arestarea fugarilor la nivel național sau internațional, acvtivitatea polițiștilor de profil necesită inovație, găsirea de noi soluții în mod continuu. Infractorii au avut avantajul și au profitat întotdeauna de progresele din domeniul tehnologiei pentru a fugi și a se ascunde oriunde doresc la nivel mondial. Ei beneficiază de o multitudine de opțiuni de comunicații ce le permite să rămână ascunși până la data localizării și depistării în urma eforturilor noastre. Nu în cele din urma, ei beneficiază de o rețea financiară globală care permite timiterea / transferul de bani oriunde cu viteza luminii.

De aceea, actul de a captura un fugar este simbolul unui sistem de justiție penală eficace. El reafirmă încrederea pe care publicul o are în sistemul de justiție. Aceasta ajută să păstrăm societățile noastre mai sigure, oferind riscuri categorice fugarilor pentru siguranța cetățenilor noștri. Prin urmare, pentru toate aceste motive, aducerea lor în fața justiției a fost întotdeauna o prioritate pentru autoritățile de aplicare a legii și de poliție din întreaga lume.”

Capitolul 1

PRECIZĂRI TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND URMĂRIREA JUDICIARĂ

1.1. Precizări terminologice

Termenul de urmărire și acțiunea de a urmări are mai multe intelesuri, după cum urmează: acțiune judiciară de strângere a probelor pentru dovedirea vinovăției infractorului; fugărire; supraveghere; a ține pe cineva sub observație; a face demersuri judiciare împotriva cuiva; a fila în mod discret pe cineva (fără ca acea persoană să observe). De asemenea și termenul urmărit are o multitudine de înțelesuri, cum ar fi: persoană care este căutată de organele judiciare, polițienești etc. (pentru o infracțiune comisă), iar în legislația unor țări sau în termeni populari mai este este cunoscut sub sintagma de fugar.

Urmărirea judiciară este o instituție de drept, respectiv este instituție a dreptului procesual penal. Este prevazuta de mai mult timp în dreptul altor state, sub diferite denumiri, însă în dreptul românesc, ca instituție, a fost introdusă și reglementată de curând. Luând în considerare punctul de vedere al cercetătorilor istorici potrivit căruia statul a apărut o dată cu dreptul, iar urmărirea este o instituție de drept, rezulta că și urmărirea judiciară, în forma ei arhaică, ar fi apărut o dată cu statul. Totodată, aceiași cercetători au relevat faptul că, în evoluția lor istorică, oricare dintre societățile omenești și-a dezvoltat propriile metode și structuri de apărare, de combatere sau de pedepsire a oricăror încălcări ale unor obiceiuri, cutume sau reguli bine stabilite.

Societatea și-a intensificat măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de delicvență și criminalitate. Fiecare orânduiere a avut propriul sistem sancționator al fărădelegilor comise de oameni, iar cei care încercau să se sustragă sancțiunilor erau căutați, prinși și aspru pedepsiți. Ca atare, istoria societăților umane se confundă practic cu istoria sistemelor de menținere a ordinii sociale, mai exact, cu existența unor reguli de conduită și a sancțiunilor specifice, printre care și pedeapsa capitală – ce a jucat un rol considerabil de-a lungul evoluției sistemelor penale.

1.2. Noțiunea și trăsăturile caracteristice ale urmăririi judiciare

Dupa cum si-au exprimat opiniile unii autori români, urmărirea reprezintă o activitate complexă, informativ-operativă, criminalistică și de cercetare penală care se organizează la nivelul tuturor unităților de poliție pentru îndeplinirea unor dispoziții procedurale legale. În lumina noilor reglementări , pentru urmărire se prevede următoarea definiție: Darea in urmarire se solicită și se dispune pentru identificarea, căutarea, localizarea și prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în fața organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri judecătorești.

De aici rezulta că, urmărirea judiciară (sau darea în urmărire) este o activitate (procedurală) care se solicită și se dispune pentru identificarea, căutarea, localizarea și prinderea unei persoane. De asemenea, din această definiție rezultă și scopul urmăririi, respectiv aducerea persoanei – împotriva căreia s-a dispus măsura dării în urmărire – în fața organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri judecătorești.

Analizând conținutul acestor definiții, am desprins următoarele trăsături caracteristice ale activității de urmărire judiciară:

– urmărirea este o activitate complexă;

urmărirea este o activitate informativ – operativă;

– urmărirea este o activitate criminalistică;

– urmărirea este o activitate procesual – penală.

1.3. Importanța urmăririi judiciare

Unul dintre cele mai importante domenii de activitate ale autorităților de aplicare a legii de pretutindeni îl constituie urmărirea și arestarea fugarilor, a persoanelor care comit diferite infracțiuni și se sustrag tragerii la răspundere penală, încercând să submineze sistemul de justiție penală. În general, persoanele urmărite constituie o amenințare reală la adresa ordinii și siguranței publice, aspect ce determină organele poliției judiciare să mobilizeze forțe importante pentru localizarea și capturarea acestora.

Importanța urmăririi judiciare rezultă din însăși trăsăturile caracteristice ale acesteia, adupă cum urmează:

– Executarea cu operativitate a actelor de căutare are drept consecință imediată soluționarea cauzelor în care sunt implicate persoanele urmărite și înfăptuirea justiției.

– Totodată, prin găsirea cu operativitate a obiectelor urmărite se asigură, pe de o parte, recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiuni, iar pe de altă parte, probarea vinovăției făptuitorului.

– Rolul preventiv al urmăririi judiciare – este dat de faptul că prinderea cu operativitate a urmăriților are drept consecință împiedicarea acestora de a săvârși noi infracțiuni, de a părăsi legal sau ilegal teritoriul țării și de a răspunde conform legii pentru faptele comise.

– Prinderea cu operativitate a infractorilor urmăriți favorizează crearea unui climat de siguranță în societate. Pornind de la faptul că, adesea, persoanele urmărite sunt predispuse a săvârși noi infracțiuni, uneori dintre ctuție de drept, rezulta că și urmărirea judiciară, în forma ei arhaică, ar fi apărut o dată cu statul. Totodată, aceiași cercetători au relevat faptul că, în evoluția lor istorică, oricare dintre societățile omenești și-a dezvoltat propriile metode și structuri de apărare, de combatere sau de pedepsire a oricăror încălcări ale unor obiceiuri, cutume sau reguli bine stabilite.

Societatea și-a intensificat măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de delicvență și criminalitate. Fiecare orânduiere a avut propriul sistem sancționator al fărădelegilor comise de oameni, iar cei care încercau să se sustragă sancțiunilor erau căutați, prinși și aspru pedepsiți. Ca atare, istoria societăților umane se confundă practic cu istoria sistemelor de menținere a ordinii sociale, mai exact, cu existența unor reguli de conduită și a sancțiunilor specifice, printre care și pedeapsa capitală – ce a jucat un rol considerabil de-a lungul evoluției sistemelor penale.

1.2. Noțiunea și trăsăturile caracteristice ale urmăririi judiciare

Dupa cum si-au exprimat opiniile unii autori români, urmărirea reprezintă o activitate complexă, informativ-operativă, criminalistică și de cercetare penală care se organizează la nivelul tuturor unităților de poliție pentru îndeplinirea unor dispoziții procedurale legale. În lumina noilor reglementări , pentru urmărire se prevede următoarea definiție: Darea in urmarire se solicită și se dispune pentru identificarea, căutarea, localizarea și prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în fața organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri judecătorești.

De aici rezulta că, urmărirea judiciară (sau darea în urmărire) este o activitate (procedurală) care se solicită și se dispune pentru identificarea, căutarea, localizarea și prinderea unei persoane. De asemenea, din această definiție rezultă și scopul urmăririi, respectiv aducerea persoanei – împotriva căreia s-a dispus măsura dării în urmărire – în fața organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri judecătorești.

Analizând conținutul acestor definiții, am desprins următoarele trăsături caracteristice ale activității de urmărire judiciară:

– urmărirea este o activitate complexă;

urmărirea este o activitate informativ – operativă;

– urmărirea este o activitate criminalistică;

– urmărirea este o activitate procesual – penală.

1.3. Importanța urmăririi judiciare

Unul dintre cele mai importante domenii de activitate ale autorităților de aplicare a legii de pretutindeni îl constituie urmărirea și arestarea fugarilor, a persoanelor care comit diferite infracțiuni și se sustrag tragerii la răspundere penală, încercând să submineze sistemul de justiție penală. În general, persoanele urmărite constituie o amenințare reală la adresa ordinii și siguranței publice, aspect ce determină organele poliției judiciare să mobilizeze forțe importante pentru localizarea și capturarea acestora.

Importanța urmăririi judiciare rezultă din însăși trăsăturile caracteristice ale acesteia, adupă cum urmează:

– Executarea cu operativitate a actelor de căutare are drept consecință imediată soluționarea cauzelor în care sunt implicate persoanele urmărite și înfăptuirea justiției.

– Totodată, prin găsirea cu operativitate a obiectelor urmărite se asigură, pe de o parte, recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiuni, iar pe de altă parte, probarea vinovăției făptuitorului.

– Rolul preventiv al urmăririi judiciare – este dat de faptul că prinderea cu operativitate a urmăriților are drept consecință împiedicarea acestora de a săvârși noi infracțiuni, de a părăsi legal sau ilegal teritoriul țării și de a răspunde conform legii pentru faptele comise.

– Prinderea cu operativitate a infractorilor urmăriți favorizează crearea unui climat de siguranță în societate. Pornind de la faptul că, adesea, persoanele urmărite sunt predispuse a săvârși noi infracțiuni, uneori dintre cele mai grave, ceea ce crează o stare de teamă, de nesiguranță în rândul unei comunități sau a opiniei publice este lesne de înțeles ce înseamnă prinderea cu întârziere a infractorilor periculoși, a evadaților etc.

1.4. Dimensiunea urmăririi judiciare la nivel internațional și național

Prezentarea unei situații exacte a numărului de persoane urmărite, chiar și la nivel internațional este dificilă. Acesta variază de la un moment la altul, de la o țară la alta, precum și de categoriile de parsoane ce fac obiectul activității de urmărire. Totodată, nu trebuie să omitem faptul că, uneori aceste informații conțin cifre și statistici ce au un caracter confidențial fapt pentru care nu este recomandabilă publicarea lor. Totuși pentru a ne face o părere despre dimensiunea fenomenului urmăririi judiciare a infractorilor la nivel internațional, vom lua în calcul unele cifre apărute în mass-media din România la sfârșitul anului 2013, din care rezultă că, persoanele date în urmărire internațională de către autoritățile judiciare din România reprezintă circa 12 % din totalul mondial al persoanelor date în urmărire.

Coroborând procentul respectiv cu o altă cifră, extrasă din Raportul de evaluare a activității poliției Române pe anul 2012, în care se precizează că, la sfârșitul acestui an numărul urmăriților internațional la solicitarea autorităților române era de circa 6000 persoane și făcând un calcul simplu, rezultă că numărul persoanelor urmărite internațional, prin intermediul OIPC – Interpol se situează în jurul cifrei de 65 000 – 70 000 persoane.

1.5. Categorii de persoane ce fac obiectul urmăririi judiciare

În practica de specialitate, motivele care stau la baza activității de urmărire judiciară sunt diferite de la țară la țară, de la sistem la sistem și chiar au diferit de la o orânduire socială la alta. Pornind de la cazurile în care se dispune și se solicită darea în urmărire, prevăzute de Codul de procedură penală, obiectul urmăririi îl constituie următoarele categorii de persoane: persoanele împotriva cărora au fost emise mandate de executare a pedepsei închisorii și care se sustrag aducerii lor la îndeplinire; persoanele împotriva cărora au fost emise mandate de arestare preventivă și care se sustrag acestei măsuri ; evadații din starea legală de reținere sau deținere; persoanele care se sustrag de la executarea măsurii internării într-un centru de reeducare, dispusă prin hotărâre judecătorească, măsurii internării medicale și măsurii expulzării; persoanele care au fugit dintr-un centru de reeducare sau din unitatea în care executau măsura internării medicale; persoanele urmărite internațional despre care există date că se află în România.

1.6. Profilul psiho-comportamental al fugarului

Este o noutate în domeniul urmăririi judiciare, pe baza datelor deținute sau obținute ulterior despre persoana urmărită se încearcă constituirea / stabilirea unui profiling al fugarului. Considerămcă punera sa în practică în activitatea viitoare va ușura într-o măsură apreciabilă activitatea polițiștilor de profil și îi va canaliza pe anumite direcții de acțiune. Astfel, considerăm că, înainte de a porni la drum în localizarea și prinderea unui urmărit, polițistul trebuie să se documenteze și să obțină câteva date despre acesta: dacă este periculos, dacă reacționează violent la vederea organelor de poliție, dacă suferă de anumite boli, ce hobby-uri are, ce locuri frecventează, de cine este mai apropiat, ce surse-resurse pot fi utilizate pentru capturarea lui sau pentru a-l determina să se predea singur, cel puțin în cazul evadaților, dezertorilor sau celor care fug de sub escortă.

Capitolul 2

CADRUL LEGISLATIV NAȚIONAL AL ACTIVITĂȚII DE URMĂRIRE JUDICIARĂ. PREVEDERILE NOULUI COD DE PROCEDURĂ PENALĂ

2.1. Aspecte generale privind darea în urmărire

Orice infractor, după comiterea unei infracțiuni încearcă prin orice mijloace pe care le are la dispoziție să scape de răspunderea penală. Există multe situații când anumiți infractori, după ce au comis infracțiunea, după ce au fost puși sub urmarire penală sau dupa ce au fost judecați, dar înainte de a începe executarea pedepsei sau în timpul executării se sustrag de la executarea pedepsei stabilită de instanța de judecată prin părăsirea domiciliului sau reședinței.

De asemenea, apar situații când un infractor evadează din penitenciarul unde era incarcerat, sau un minor față de care s-a impus masura educativă a internării într-un centru de reeducare fuge din centru de reeducare.

Se întâmplă deseori că un infractor după ce săvârseste o infracțiune pe teritoriul statului sau să se refugieze pe teritoriul statului român, pentru a se sustrage de la răspunderea penală. Pentru rezolvarea acestor situații deosebit de complexe și pentru eficientă legii penale ,astfel că fenomenul infracțional să fie diminuat, a fost instituită procedura specială a dării în urmărire.

Cadrul juridic al dării în urmărire îl constituie art. 521 ,art.522, art.523 ,art. 524 art. 525 art. 526 din Noul cod de procedura penală. Conform prevederilor art. 521 alin(1) din Codul de procedura penală darea în urmărire se solicită și se dispune pentru identificarea,căutarea,localizarea și prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în față organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărârii judecătorești.

2.2. Solicitarea și dispunerea dării în urmărire

2.2.1.Solicitarea dării în urmărire

Potrivit articolului 521 alin.(3) din Codul de procedura penală, organele competențe pentru a solicită darea în urmărire sunt :

– organul de poliție care a constatat imposibilitatea executării măsurilor mandatul de arestare preventivă,mandatul de executare a unei pedepse privative de libertate, măsură educativă a internării într-un centru de reeducare,măsură internării medicale sau măsură expulzării;

– administrația locului de deținere, centrul de reeducare sau unitatea medicală în care execută măsură internării medicale;

– procurorul competent potrivit legii în cazul depistării unei persoane urmărite internațional despre care există date că se află în România.

Conform articolul 521 alin.(4) din Codul de procedura penală darea în urmărire se dispune prin ordinul Inspectoratului General al Poliției Române,deci acesta este actul procesual prin care se dispune darea în urmărire .

În cel mai scurt timp posibil, conform dispozițiilor articolul 521 alin.(5) și alin.(6) din Codul de procedura penală ,ordinul de urmărire penală se comunica :

– organelor competențe să elibereze pașaportul ;

– organelor de frontieră pentru darea în consemn;

– celui în față căruia urmează să fie adusă persoană urmărită în momentul prinderii;

– parchetului competent care supravegheza activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire.

Atunci cand se comunica ordinul de dare în urmărire, organele competente pentru eliberarea pașaportului ,au obligația să refuze eliberarea pașaportului ori să ridice provizoriu pașaportul pe durata luării măsurii.

2.2.2. Dispunerea procedurii dării în urmărire

Articolul 521 alin(2) din Codul de procedura penală reglementează situațiile de aplicare a procedurii dării în urmărire. Astfel,cazurile în care se solicită și se dispune darea în urmărire sunt :

– nu s-a putut execută un mandat de arestare preventivă ,un mandat de executare a unei pedepse privative de libertate,măsură educativă a internării într-un centru de reeducare,măsură internării medicale sau măsură expulzării,întrucât persoană față de care s-a luat una dintre aceste măsuri nu a fost găsită;

– persoană a evadat din starea legală de reținere sau deținere ori a fugit dintr-un centru de reeducare sau din unitatea în care execută măsură internării medicale;

– în vederea depistării unei persoane urmărite internațional despre care există date că se află în România.

În conformitate cu prevederile art.557 alin.(4) din Noul cod de procedura penală, daca persoana pentru care s-a emis un mandat de executare în baza unei hotărâri definitive de condamnare nu este găsită, organul de poliție consemnează acest lucru într-un proces-verbal și ia toate măsurile pentru dare în urmărire,dar și pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei a persoanei respective .

În situația menționată mai sus, organul de poliție va trimite instanței care a emis mandatul, un exemplar de pe procesul-verbal împreună cu un exemplar al mandatului de executare. Dacă condamnatul față de care s-a stabilit pedeapsa închisorii,se află în stare de libertate,odată cu emiterea mandatului de executare a pedepsei,judecătorul delegat emite și un ordin de interzicere a condamnatului să părăsească țară.

Pentru îndeplinirea ordinului de interzicere a părăsirii țării se trimite câte un exemplar,de îndată:

– organului competent să elibereze pașaportul

– Inspectoratului General al Poliției de Frontieră

În art.557 alin.(9) 3) din Noul cod de procedura penală se prevede că pe baza ordinului de interzicere a părăsirii țării ,organele în drept refuză celui condamnat eliberarea pașaportului sau,după caz recurge la ridicarea acestuia și se adopta măsuri pentru darea condamnatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.

Când instanța de judecată în scopul reeducării minorului ,a dispus măsura internării într-un centru de reeducare,punerea în executare a acesteia se realizează prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliție de la locul unde se află minorul.

Potrivit dispozițiilor art.514 alin.(4) din Noul cod de procedura penală, dacă organul de poliție care trebuie să pună în executare măsură educativă a internării într-un centru de reeducare nu găsește persoană față de care s-a dispus măsură ,constată acest lucru într-un proces-verbal și ia măsuri pentru darea în urmărire ,dar și pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei.

Organul de poliție va trimite un exemplar al procesului-verbal centrului de reeducare în care se va face internarea. Așa cum reiese din prevederile art.232 din Noul cod de procedura penală, organul de poliție care are îndatorirea de a execută un mandat de arestare preventivă nu găsește persoană specificată în mandat va întocmi un proces-verbal în care se menționează această și are obligația de a aduce la cunoștință organului judiciar care a emis mandatul și organelor competențe pentru darea în urmărire și în consemn la punctele de trecere a frontierei.

2.3. Executarea dării în urmărire

Potrivit articolului 522 alin(1) din Noul codu de procedura penală, structurile competențe al Ministerului Administrației și Internelor vor pune în executare imediat ordinul de dare în urmărire emis de Inspectoratul General al Poliției Române .

Structurile competențe al Ministerului Administrației și Internelor au obligația de a desfășura ,la nivel național,activități de identificare,căutare,localizare și prindere a persoanei urmărite. Conform dispozițiilor art. 522 alin(2) din Noul cod de procedura penală, organele de poliție care efectuează urmărirea unei persoane date în urmărire trebuie să fie sprijinite de instituțiile publice, în condițiile legii și conform competențelor legale . Procurorii anume desemnați din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărei circumscripție se află sediul instanței competențe care a soluționat în fond propunerea de arestare preventivă au obligația de a supraveghea activitatea desfășurată de organele poliției pentru urmărirea unei persoane arestate preventiv.

Dupa cum prevede art. 522 alin(3) din Noul cod de procedura penală,atunci când mandatul de arestare preventivă a fost emis într-o cauza de competență Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,activitatea de urmărire va fi supravegheată de procurori anume desemnați din cadrul structurii competențe care efectuează sau au efectuat urmărirea penală în cauza. În celelalte cazuri, procurorii anume desemnați din cadrul parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărei circumscripție se află sediul instanței de executare ori al altei instanțe competențe potrivit legii speciale, supraveghează activitatea de urmărire a persoanelor date în urmărire .

2.4. Activității efectuate în procedura urmăririi

2.4.1. Aspecte generale

În scopul identificării, căutării, localizării și prinderii persoanelor date în urmărire, se întreprind următoarele activității :

a) supravegherea tehnică;

b) reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței și a obiectelor;

c) percheziția;

d) ridicarea de obiecte sau înscrisuri;

La articolul 523 alin.(2) și alin. (3) din Codul de procedură penală se prevăd organele abilitate să autorizeze activitățile care pot fi întreprinse pentru urmărirea persoanei date în urmărire. Alin(2) prevede că activitățile, cum ar fi supravegherea tehnică, reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței și a obiectelor și percheziția pot fi numai în baza mandatului emis de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competență să judece cauza în prima instanța sau de la instanța de executare ori de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competență potrivit legii speciale în cazul prevăzut la art. 521 alin. (2) lit. c) și anume în vederea depistării unei persoane urmărite internatinal despre care există date că se află în România. Alin.(3) prevede că activitatea ridicării de obiecte sau înscrisuri poate fi efectuată numai cu autorizația procurorului care supravegeaza activitatea organelor de poliție care efecctueaza urmărirea persoanei date în urmărire.

Potrivit dispozițiilor art.524 alin.(1) din Noul cod de procedura penală, supravegherea tehnică, reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței și a obiectelor și percheziția pot fi dispuse, la cererea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliție care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competență, dacă acesta apreciază că identificarea, căutarea, localizarea și prinderea persoanelor date în urmărire nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi prea mult întârziate.

Potrivit art.524 alin(2) dispozițiile art. 138-144, respectiv art. 147 și art. 157-160 din Noul cod de procedura penală se aplică și ele în cadrul procedurii de dare în urmărire.

2.4.1. Supraveghearea tehnică

Art. 138 din Noul cod de procedura penală prevede dispozițiile generale privind medodele special de supraveghere sau cercetare.

La alin(1) sunt enumerate metodele speciale de supraveghere sau cercetare și anume:

a) interceptarea comunicațiilor sau a oricărui tip de comunicare la distanță;

b) accesul la un sistem informatic;

c) supravegherea video, audio ori prin fotografiere;

d) localizarea ori urmărirea prin mijloace tehnice;

e) obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unor persoane;

f) reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;

g) utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor;

h) participarea autorizată la anumite activități;

i) livrarea supravegheată;

j) obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, reținute de către aceștia în temeiul legii speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.

În cadrul alineatelor 2-13 se explică ce se înțelege prin termenii ce denumesc aceste metode special de supraveghere și cercetare. Astfel avem:

1) Prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea ori înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare.

2) Prin acces la un sistem informatic se înțelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanță, prin intermediul unor programe specializate sau prin intermediul unei rețele, în scopul de a identifica probe.

3) Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relație funcțională, dintre care unul ori mai multe asigura prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.

4) Prin date informatice se înțelege orice reprezentare de fapte, informații ori concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcții de către un sistem informatic.

5) Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înțelege fotografierea persoanelor, observarea ori înregistrarea conversațiilor, mișcărilor sau a altor activități ale acestora.

6) Prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înțelege folosirea unor dispozitive care determina locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate.

7) Prin percheziționarea trimiterilor poștale se înțelege verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poștale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc.

8) Prin obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane se înțelege operațiunile prin care se asigura cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate ori care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituții de credit ori al altei entități financiare, precum și obținerea de la o instituție de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informații aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacțiile sau operațiunile unei persoane.

9) Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire sau a colaboratorilor se înțelege folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obținerii de date și informații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.

10) Prin participarea autorizată la anumite activități se înțelege comiterea unei fapte similare laturii obiective a unei infracțiuni de corupție, efectuarea de tranzacții, operațiuni sau orice fel de înțelegeri privind un bun sau privind o persoană despre care se bănuiește că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea de operațiuni privind droguri, precum și prestarea unui serviciu, desfășurate cu autorizarea organului judiciar competent, în scopul obținerii de mijloace de proba.

11) Prin livrare supravegheată se înțelege tehnică de supraveghere și cercetare prin care se permite intrarea, tranzitarea sau ieșirea de pe teritoriul țării a unor bunuri în privința cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deținerii sau obținerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităților competențe, în scopul investigării unei infracțiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârșirea acesteia.

12) Prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la alin. (1) lit. a)-e).

În cadrul art. 139 avem o descriere detaliată a condițiilor și scopului utilizării supravegherii tehnice.Această se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);

b) măsură să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importantă informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii;

c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia anchetă ori există un pericol pentru siguranță persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plata electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârsesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de proba când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de proba dacă nu sunt interzise de lege.

Alin. (4) prevede o îngrădire a utilizării supravegherii tehnice. Astfel raportul dintre avocat și persoană pe care o asista sau o reprezintă nu poate formă obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârseste ori pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și raporturile dintre avocat și suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apară, probele obținute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsură este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului.

În cadrul art. 140 din Noul cod de procedura penală se prevede procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică. Aici aflem că supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durata de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competență să judece cauza în prima instanța sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea.

Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă: indicarea măsurilor de supraveghere tehnică care se solicită a fi dispuse, numele sau alte date de identificare a persoanei împotriva căreia se dispune măsură, dacă sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pentru care se poate dispune măsură, indicarea faptei și a încadrării juridice, iar, în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere, dacă se solicită și încuviințarea că organele de urmărire penală să pătrundă în spații private indicate pentru a activă sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice, motivarea caracterului proporțional și subsidiar al măsurii. Procurorul trebuie să înainteze dosarul judecătorului de drepturi și libertăți.

Cererea prin care se solicită încuviințarea supravegherii tehnice se soluționează în aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea procurorului este obligatorie. În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului și emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică. Întocmirea minutei este obligatorie.

Încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul trebuie să cuprindă:

a) denumirea instanței;

b) dată, ora și locul emiterii;

c) numele, prenumele și calitatea persoanei care a dat încheierea și a emis mandatul;

d) indicarea măsurii concrete încuviințate;

e) perioada și scopul pentru care s-a autorizat măsură;

f) numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute;

g) indicarea, în cazul în care este necesar față de natură măsurii încuviințate, a elementelor de identificare a fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a oricăror date cunoscute pentru identificarea caii de comunicare sau a numărului de cont;

h) în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spații private, mențiunea privind încuviințarea solicitării că organele de urmărire penală să pătrundă în spații private pentru a activă sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice;

i) semnătură judecătorului și ștampila instanței.

În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139 și prevederile alin. (1) din prezentul articol, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviințare a măsurii supravegherii tehnice. Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă cailor de atac.

O nouă cerere de încuviințare a aceleiași măsuri poate fi formulată numai dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluționării cererii anterioare de către judecătorul de drepturi și libertăți. La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicită judecătorului autorizarea interceptării comunicațiilor ori înregistrării acestora, precum și a oricăror tipuri de comunicări efectuate de această prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natură infracțiunii ce formează obiectul cercetării. Dispozițiile alin. (1) – (8) ale art.140 se aplică în mod corespunzător.

Art. 141 din Noul cod de procedura penală prevede procedura de autorizare a unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror. Astfel aflăm că procurorul poate autoriza, pe o durata de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când:

a) există urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică în condițiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranță persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora; și

b) sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139 alin. (1) și (2).

Ordonanță procurorului prin care se autorizează măsură de supraveghere tehnică trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 140 alin. (5). Procurorul are obligația de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competență să judece cauza în prima instanța sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanță, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităților de supraveghere tehnică efectuate și dosarul cauzei.

În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că au fost îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), confirmă în termen de 24 de ore măsură dispusă de procuror, prin încheiere, pronunțată în camera de consiliu, fără citarea părților.
Cu privire la datele informatice identificate prin accesul la un sistem informatic, procurorul poate dispune, prin ordonanță:

a) realizarea și conservarea unei copii a acestor date informatice;

b) suprimarea accesării sau îndepărtarea acestor date informatice din sistemul informatic.

Copiile se realizează cu mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea. În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu au fost respectate condițiile prevăzute la alin. (1), infirmă măsură luată de către procuror și dispune distrugerea probelor obținute în temeiul acesteia. Procurorul distruge probele astfel obținute și întocmește un proces-verbal în acest sens.

Odată cu cererea de confirmare a măsurii sau separat, procurorul poate solicită judecătorului de drepturi și libertăți luarea măsurii supravegherii tehnice în condițiile art. 140. Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă cailor de atac.

În ce privește art.142 din Noul cod de procedura penală, aici se prevede modul de punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică. Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune că această să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului.

Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligați să colaboreze cu organele de urmărire penală, cu autoritățile prevăzute la alin. (1), în limitele competențelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.

Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere au obligația să păstreze secretul operațiunii efectuate, sub sancțiunea legii penale.

Procurorul are obligația de a înceta imediat supravegherea tehnică înainte de expirarea duratei mandatului dacă nu mai există temeiurile care au justificat măsură, informând de îndată despre această judecătorul care a emis mandatul. Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite și în altă cauza penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).

Datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze penale potrivit alin. (5), se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității. Din oficiu sau la solicitarea părților, judecătorul ori completul investit poate solicită datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuși o parte dintre acestea privesc fapta ce formează obiectul cercetării. După un an de la soluționarea definitivă a cauzei, acestea sunt distruse de către procuror, care întocmește un proces-verbal în acest sens.

Art. 142¹ vine în completarea art. 142 în ce privește punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică. Orice persoană autorizată care realizează activități de supraveghere tehnică, în baza prezenței legi, are posibilitatea de a asigura semnarea electronică a datelor rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat. Orice persoană autorizată care transmite date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, în baza prezenței legi, are posibilitatea să semneze datele transmise, utilizând și o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambigua a persoanei autorizate, această asumându-și astfel responsabilitatea în ceea ce privește integritatea datelor transmise.

Orice persoană autorizată care primește date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, în baza prezenței legi, are posibilitatea să verifice integritatea datelor primite și să certifice această integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambigua a persoanei autorizate. Fiecare persoană care certifica datele sub semnătură electronică răspunde potrivit legii pentru securitatea și integritatea acestor date.

Articolul 143 din Noul cod de procedura penală reglementează consemnarea activităților de supraveghere tehnică. Procurorul sau organul de cercetare penală întocmește un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică, în care sunt consemnate rezultatele activităților efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum și, după caz, dată și ora la care a început activitatea de supraveghere și dată și ora la care s-a încheiat.

La procesul-verbal se atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică. Suportul sau o copie certificată a acestuia se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat și va fi pus la dispoziția instanței, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanței, copia suportului care conține activitățile de supraveghere tehnică și copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefă instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziția exclusivă a judecătorului sau completului investit cu soluționarea cauzei.

Orice persoană autorizată care realizează copii ale unui suport de stocare a datelor informatice care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică are posibilitatea să verifice integritatea datelor incluse în suportul original și, după efectuarea copiei, să semneze datele incluse în această, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambigua a persoanei autorizate, această asumându-și astfel responsabilitatea în ceea ce privește integritatea datelor.

Convorbirile, comunicările sau conversațiile purtate într-o altă limba decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret, care are obligația de a păstra confidențialitatea. Convorbirile, comunicările sau conversațiile interceptate și înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menționează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, dată și ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror. După încetarea măsurii de supraveghere, procurorul informează judecătorul de drepturi și libertăți despre activitățile efectuate.

Articolul 144 reglementează condițiile în care poate fi prelungit mandatul de supraveghere tehnică. Astfel mandatul de supraveghere tehnică poate fi prelungit, pentru motive temeinic justificate, de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competență, la cererea motivată a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere care nu este supusă cailor de atac. Întocmirea minutei este obligatorie.

Durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeași persoană și aceeași fapta, nu poate depăși, în aceeași cauza, 6 luni, cu excepția măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spații private, care nu poate depăși 120 de zile.

2.4.3. Reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale, activitate efectuată în procedura urmăririi

Conform art. 147 din Noul cod de procedura penală, reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale se poate dispune de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competență să judece cauza în prima instanța sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la scrisorile, trimiterile poștale sau obiectele trimise ori primite de făptuitor, suspect, inculpat sau de orice persoană care este bănuită că primește ori trimite prin orice mijloc aceste bunuri de la făptuitor, suspect sau inculpat ori bunuri destinate acestuia, dacă:

a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni;

b) măsură este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importantă informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;

c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia anchetă ori există un pericol pentru siguranță persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

Este interzisă reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței sau a trimiterilor poștale trimise ori primite în raporturile dintre avocat și suspectul, inculpatul sau orice altă persoană pe care acesta o apară, cu excepția situațiilor în care există date că avocatul săvârseste sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2). Dispozițiile art. 140 se aplică în mod corespunzător.

În cazurile în care există urgență, iar obținerea mandatului de reținere, predare și percheziționare a trimiterilor poștale în condițiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranță victimei sau a altor persoane și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1) și (2), procurorul poate dispune, pe o durata de maximum 48 de ore, măsurile prevăzute la alin. (1). Dispozițiile art. 141 alin. (2)-(8) se aplică în mod corespunzător.

Unitățile poștale sau de transport și orice alte persoane fizice sau juridice care efectuează activități de transport sau transfer de informații sunt obligate să rețină și să predea procurorului scrisorile, trimiterile poștale ori obiectele la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizația emisă de procuror.

Corespondență, trimiterile poștale sau obiectele ridicate și percheziționate care nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului.

După efectuarea activităților autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsură ce a fost luată în privința să. După momentul informării, persoană ale cărei corespondență, trimiteri poștale sau obiecte au fost ridicate și percheziționate are dreptul de a lua cunoștință de activitățile efectuate. Dispozițiile art. 145 alin. (4) și (5) se aplică în mod corespunzător.

2.4.4. Percheziția, activitate efectuată în procedura urmăririi

Percheziția este o activitate de căutare și de strângere a obiectelor și a înscrisurilor ,necesare identificării,căutării,localizării și prinderii persoanelor date în urmărire.

La art. 156 din Noul cod de procedura penală sunt prevăzute dispoziții comune privin percheziția. De aici aflăm că percheziția poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul. Percheziția se efectuează cu respectarea demnității, fără a constitui ingerință disproporțională în viață privată.

La art.157 se prevăd cazuri și condiții în care se poate dispune percheziția domiciliară percheziția domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană ori la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracțiune și se presupune că percheziția poate conduce la descoperirea și strângerea probelor cu privire la această infracțiune, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului. Prin domiciliu se înțelege o locuința sau orice spațiu delimitat în orice mod ce aparține ori este folosit de o persoană fizică sau juridică.

Articolul 158 prevede procedura de emitere a mandatului de percheziție domiciliară. Din acest articol rezultă că percheziția domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competență să judece cauza în prima instanța sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În cursul judecății, percheziția se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului, de către instanța investită cu judecarea cauzei.

Cererea formulată de procuror trebuie să contina:

a) descrierea locului unde urmează să se efectua percheziția, iar dacă sunt suspiciuni rezonabile privind existența sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri învecinate, descrierea acestor locuri;

b) indicarea probelor sau a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sau cu privire la deținerea obiectelor sau înscrisurilor ce au legătură cu o infracțiune;

c) indicarea infracțiunii, a probelor sau a datelor din care rezultă că în locul în care se solicită efectuarea percheziției se află suspectul ori inculpatul ori pot fi descoperite probe cu privire la săvârșirea infracțiunii ori urme ale săvârșirii infracțiunii;

d) numele, prenumele și, dacă este necesar, descrierea suspectului sau inculpatului despre care se bănuiește că se află în locul unde se efectuează percheziția, precum și indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a fi percheziționat.

În cazul în care, în timpul efectuării percheziției, se constată că au fost transferate probe, date ori că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziție este valabil, și pentru aceste locuri. Continuarea efectuării percheziției în această situație se încuviințează de către procuror.

Procurorul trimite cererea împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi și libertăți.

Cererea prin care se solicită aprobarea efectuării percheziției domiciliare se soluționează, în termen de 24 de ore, în camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea procurorului este obligatorie.

Judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii, atunci când este întemeiată, încuviințează efectuarea percheziției și emite de îndată mandatul de percheziție. Întocmirea minutei este obligatorie.

Încheierea instanței și mandatul de percheziție trebuie să conțină:

a) denumirea instanței emitente;

b) dată, ora și locul emiterii mandatului;

c) numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de percheziție;

d) perioada pentru care s-a emis mandatul de percheziție, care nu poate depăși 15 zile;

e) scopul pentru care a fost emis;

f) descrierea locului unde urmează a se efectua percheziția ori, dacă este cazul, și a locurilor învecinate acestuia;

g) numele ori denumirea persoanei la domiciliul, reședința ori sediul căreia se efectuează percheziția, dacă este cunoscută;

h) numele făptuitorului, suspectului ori inculpatului, dacă este cunoscut;

i) descrierea făptuitorului, suspectului ori inculpatului despre care se bănuiește că se află în locul unde se efectuează percheziția, indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii ori a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a fi percheziționat;

j) mențiunea că mandatul de percheziție poate fi folosit numai o singură dată;

k) semnătură judecătorului și ștampila instanței.

În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile necesare, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de efectuare a percheziției domiciliare.

Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra cererii de încuviințare a efectuării percheziției domiciliare nu este supusă cailor de atac.

O nouă cerere de efectuare a unei percheziții domiciliare în același loc poate fi formulată dacă au apărut ori s-au descoperit fapte ori împrejurări noi.

În cursul judecății, din oficiu ori la cererea procurorului, instanța de judecată poate dispune efectuarea unei percheziții în vederea punerii în executare a mandatului de arestare preventivă a inculpatului, precum și în cazul în care există suspiciuni rezonabile că în locul unde se solicită efectuarea percheziției există mijloace materiale de proba ce au legătură cu infracțiunea ce face obiectul cauzei. Dispozițiile alin. (2)-(8) și ale art. 157 se aplică în mod corespunzător.

Art. 159 descrie modul de efectuare a percheziției domiciliare. De aici rezultă că mandatul de percheziție se comunica procurorului, care ia măsuri pentru executarea acestuia.

Percheziția se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoțit, după caz, de lucrători operativi.

Percheziția domiciliară nu poate fi începută înainte de ora 6,00 sau după ora 20,00, cu excepția infracțiunii flagrante ori când percheziția urmează să se efectueze într-un local deschis publicului la acea ora.

În cazul în care este necesar, organele judiciare pot restricționa libertatea de mișcare a persoanelor prezente ori accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziția, pe durata efectuării acesteia.

Înainte de începerea percheziției, organul judiciar se legitimează și înmânează o copie a mandatului emis de judecător persoanei la care se va efectua percheziția, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsa acestora, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exercițiu care cunoaște persoană la care se va efectua percheziția și, dacă este cazul, custodelui.

În cazul percheziției efectuate la sediul unei persoane juridice, mandatul de percheziție se înmânează reprezentantului acesteia ori, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exercițiu care se află în sediu ori este angajat al persoanei juridice respective.

În cazul în care efectuarea percheziției este extinsă în locuințele învecinate în condițiile art. 158 alin. (3), persoanele din aceste spații vor fi înștiințate cu privire la extinderea efectuării percheziției.

Persoanelor prevăzute la alin. (5) și (6) li se solicită, înainte de începerea percheziției, predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor căutate. Percheziția nu se mai efectuează dacă persoanele sau obiectele indicate în mandat sunt predate .

Persoanelor prevăzute la alin. (5) și (6) li se aduce la cunoștință că au dreptul că la efectuarea percheziției să participe un avocat. Dacă se solicită prezența unui avocat, începerea percheziției este amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai mult de două ore, luându-se măsuri de conservare a locului ce urmează a fi percheziționat. În cazuri excepționale, ce impun efectuarea percheziției de urgență, sau în cazul în care avocatul nu poate fi contactat, percheziția poate începe și înainte de expirarea termenului de două ore.

De asemenea, persoanei percheziționate i se va permite să fie asistată ori reprezentată de o persoană de încredere.

Când persoană la care se face percheziția este reținută ori arestată, va fi adusă la percheziție. În cazul în care nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte și înscrisuri, precum și percheziția domiciliară se fac în prezența unui reprezentant ori martor asistent.

Organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul să deschidă, prin folosirea forței, încăperile, spațiile, mobilierul și alte obiecte în care s-ar putea găsi obiectele, înscrisurile, urmele infracțiunii sau persoanele căutate, în cazul în care posesorul acestora nu este prezent sau nu dorește să le deschidă de bunăvoie. La deschiderea acestora, organele judiciare ce efectuează percheziția trebuie să evite daunele nejustificate.

Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală. Obiectele sau înscrisurile a căror circulație ori deținere este interzisă sau în privința cărora există suspiciunea că pot avea o legătură cu săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu se ridică întotdeauna.

În mod excepțional, percheziția poate începe fără înmânarea copiei mandatului de percheziție, fără solicitarea prealabilă de predare a persoanei sau a obiectelor, precum și fără informarea prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenței unui avocat ori a unei persoane de încredere, în următoarele cazuri:

a) când este evident faptul că se fac pregătiri pentru acoperirea urmelor sau distrugerea probelor ori a elementelor ce prezintă importantă pentru cauza;

b) dacă există suspiciunea că în spațiul în care urmează a se efectua percheziția se află o persoană a cărei viață sau integritate fizică este pusă în pericol;

c) dacă există suspiciunea că persoană căutată s-ar putea sustrage procedurii.

În cazul în care în spațiul unde urmează a fi efectuată percheziția nu se află nicio persoană, această se efectuează în prezența unui martor asistent.

În cazurile prevăzute la alin. (14) și (15), copia mandatului de percheziție se înmânează de îndată ce este posibil.

Organele judiciare care efectuează percheziția pot folosi forță, în mod adecvat și proporțional, pentru a pătrunde într-un domiciliu:

a) dacă există motive temeinice pentru a anticipa rezistență armata sau alte tipuri de violență ori există un pericol cu privire la distrugerea probelor;

b) în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la solicitările organelor judiciare de a pătrunde în domiciliu.

Este interzisă efectuarea în același timp cu percheziția a oricăror acte procedurale în aceeași cauza, care prin natură lor împiedică persoană la care se face percheziția să participe la efectuarea acesteia, cu excepția situației în care se desfășoară, în aceeași cauza, simultan mai multe percheziții.

Locul în care se desfășoară percheziția, precum și persoanele sau obiectele găsite pe parcursul perchezitionarii pot fi fotografiate ori înregistrate audiovideo.

Înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate sunt anexate procesului-verbal de percheziție și fac parte integrantă din acesta.

Art. 160 reglementează identificarea și păstrarea obiectelor în cadrul percheziției domiciliare.

După identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și persoanelor prezente, pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează și se sigilează.

Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplică etichete și sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil împreună, după care se aplică sigilii.

Obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în păstrarea celui la care se află sau a unui custode. Persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele i se pune în vedere că are obligația de a le păstra și conservă, precum și de a le pune la dispoziția organelor de urmărire penală, la cererea acestora, sub sancțiunea prevăzută la art. 275 din Codul penal.

Probele pentru analiză se iau cel puțin în dublu și se sigilează. Una dintre probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, uneia dintre persoanele prevăzute la art. 159 alin. (11).

2.4.5. Ridicarea de obiecte și înscrisuri, activitate efectuată în procedura urmăririi

Obiectele și înscrisurile care pot servi pentru identificarea, căutarea, localizarea și prinderea persoanelor urmărite, atunci când sunt cunoscute se ridică și se cercetează de către organele judiciare.

Ridicarea de obiecte și înscrisuri este o activitatea prin intermediul căreia organele judiciare strâng mijloace de proba pentru aflarea locului persoanei urmărite.

Legiuitorul a prevăzut în textele de lege obligația de predare a obiectelor și înscrisurilor de către orice persoană fizică și persoană juridică în posesia cărora se află obiectele și înscrisurilor și care prezintă o importantă deosebită pentru localizarea persoanei urmărite.

Ridicarea de obiecte și înscrisuri prezintă unele particularități atunci când este vorba despre secrete de stat ori secrete de serviciu.

Astfel, dacă obiectul sau înscrisul are caracter secret,prezentarea și predarea acestora organelor de cercetare penală se va face în condiții care să se asigure păstrarea secretului.

Procurorul care are îndatorirea de a supraveghea activitatea organelor de poliție care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire autorizează activitatea de ridicarea de obiecte și înscrisuri dacă sunt motive temeinice care o justifică.

2.5. Revocarea urmăririi

Art. 526 reglementează revocarea urmăririi. Astfel, urmărirea se revoca în momentul prinderii persoanei urmărite sau atunci când au dispărut temeiurile care au justificat darea în urmărire. Revocarea se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliției Române, care se transmite în copie, de îndată:

a) parchetului competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire;

b) organelor competențe să elibereze pașaportul și organelor de frontieră.

Procurorul care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire dispune imediat încetarea activităților de supraveghere luate conform art. 524, informând despre această judecătorul de drepturi și libertăți.

Capitolul 3

COOPERAREA INTERNAȚIONALA ÎN DOMENIUL ACTIVITĂȚII DE URMĂRIRE JUDICIARĂ

3.1. Asistența judiciară internationala în materie penală

Asistența judiciară în materie penală poate fi înțeleasă atât în sens larg, cât și într-un sens restrâns: asistența judiciară în sens larg se referă la extrădare, iar asistența judiciară în sens restrâns se referă la transferul procedurilor, transferul persoanelor condamnate, precum și la recunoașterea și executarea hotărârilor.

Asistența judiciară în sens restrâns se referă la sprijinul furnizat de autoritățile judiciare ale unui stat celor ale unui alt stat pentru realizarea anchetelor judiciare, comunicarea de citații ori de alte acte de procedură, sau pentru furnizarea de informații.

La nivelul dreptului internațional, există mai mult de 20 de instrumente multilaterale care se referă la asistența judiciară din cadrul Consiliului Europei și al Națiunilor Unite.

3.1.1. Instrumente multilaterale

• Convenția din 1959 privind asistența reciprocă ratificată de peste 30 de state. Acoperă toate formele de asistență judiciară și dă posibilitatea refuzului asistenței în situația infracțiunilor de natură politică sau fiscală (ultimul motiv de refuz a fost îndepărtat prin Protocolul din 1978), a încălcării suveranității sau din rațiuni de ordine publică. Comisiile rogatorii sunt transmise prin intermediul Ministerului Justiției, în timp ce alte cereri pot fi comunicate în mod direct.

• Protocolul din 1978 la Convenția din 1959 cu privire la asistența reciprocă.

• Cel de-al doilea Protocol adițional din 8 noiembrie 2001 la Convenția din 1959 privind asistența reciprocă a început să fie ratificat în februarie 2007:Albania, Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia,Portugalia, România, Elveția, Slovacia, Israel.

3.1.2. Tratate bilaterale

• Albania, Algeria, Belgia, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Canada, Republica Cehă, China, Coreea de Nord, Croația, Cuba, Egipt, Franța, Grecia, Italia, Maroc, Republica Moldova, Polonia, Rusia, Republica Socialistă Federală Iugoslavia (aplicabil statelor succesoare), Siria, Slovacia, SUA, Tunisia, Ungaria.

Cadrul juridic național în ceea ce privește asistența judiciară este reprezentat de Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2006 și Legea nr. 222/2008, precum și de Codul de Procedură Penală (în conformitate cu articolul 7 al Legii nr. 302/2004 modificate, solicitările trimise autorităților române sunt îndeplinite conform regulilor de drept penal procedural, în condițiile în care Legea nr. 302/2004 modificată nu prevede altfel). Prevederile naționale sunt subsidiare acordurilor internaționale (articolele 4 aliniat 1 și 5 din Legea nr. 302/2004 modificată).

3.1.3. Obiectul asistenței judiciare

Potrivit disp. art. 158 din Legea nr. 302/2004 asistența judiciară internațională conține îndeosebi următoarele activități:

a) comisiile rogatorii internaționale;

b) audierile prin videoconferință;

c) înfățișarea în statul solicitant a martorilor, experților și a persoanelor urmărite;

d) notificarea actelor de procedură care se întocmesc sau se depun într-un proces penal;

e) cazierul judiciar;

f) alte forme de asistență judiciară.

3.1.4. Conținutul general al cererii de asistență judiciară și actele anexate acesteia.

Cererea de asistență judiciară trebuie să conțină:

a) denumirea autorității judiciare solicitante și denumirea autorității judiciare solicitate;

b) obiectul și motivele cererii;

c) calificarea juridică a faptelor;

d) datele de identificare a învinuitului, inculpatului ori condamnatului sau a martorului sau expertului, după caz;

e) încadrarea juridică și prezentarea sumară a faptelor.

La cerere se anexează acte în sprijinul acesteia, după caz, în funcție de natura și obiectul cererii.

Actele anexate cererii de asistență judiciară trebuie certificate de autoritatea judiciară solicitantă, fiind scutite de orice alte formalități de supralegalizare.

3.2. Urmărirea în baza mandatului de urmărire international

Urmărirea internațională reprezintă o măsură polițienească având un caracter operativ, fiind dispusă de Biroul Central Național Interpol al fiecărei țări membre OIPC – Interpol, în scopul localizării și prinderii persoanelor solicitate în temeiul unor mandate de urmărire internațională.

Mandatul de urmărire internațională constituie actul procedural prin care este continuată – și in afara teritoriului national al unui stat, de către alți subiecți oficiali – executarea hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești Emiterea mandatului de urmărire internațională nu este unul și același lucru cu cererea de extrădare. Totodată, mandatul de urmărire internațională nu trebuie asimilat și nici confundat cu mandatul european de arestare. Mandatul de urmărire internațională are aplicabilitate la nivelinternațional și stă la baza extrădării, pe când mandatul european de arestare stă la baza predării și are aplicabilitate numai la nivel European, în rândul țărilor membre ale Spațiului Schengen, inclusiv în România și Bulgaria, care nu sunt încă member Schengen.

În situația în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi adus la îndeplinire întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul unui stat, instanța care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanța de executare, după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliție, emite un mandat de urmărire internațională în vederea extrădării, care se transmite Biroul Central Național Interpol în vederea difuzării la Secretariatul General al OIPC – Interpol, prin canalele specifice.

Mandatul de urmărire internațională în vederea extrădării trebuie să conțină toate elementele necesare identificării persoanei urmărite (incluzând fotografii, impresiuni digitale, etc.), o expunere sumară a situației de fapt și date privind încadrarea juridică a faptelor.

3.3. Procedura urmăririi internaționale în legislația română

Darea în urmărire internațională se solicită și se dispune pentru identificarea și căutarea unei persoane în scopul localizării și arestării provizorii în vederea extrădării sau predării în România. În înțelesul legii care reglementează această activitate, prin dare în urmărire internațională se înțelege darea în urmărire prin canalele Organizației Internaționale de Poliție Criminală – Interpol sau introducerea în Sistemul de Informații Schengen a unei semnalări cu privire la o persoană căutată pentru a fi arestată în vederea extrădării.

Darea în urmărire internațională se solicită atunci când persoana menționată, după caz, în mandatul de arestare preventivă, mandatul de executare a pedepsei detențiunii pe viață sau a închisorii ori în hotărârea prin care s-a luat măsura privativă de libertate nu a fost găsită și există presupunerea rezonabilă că a părăsit teritoriul României. Cu toate acestea, pentru ca o persoană să poată fi dată în urmărire internațională este necesar a fi îndeplinite anumite condiții de pedeapsă. Astfel potrivit Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, condiția esențială referitoare la pedeapsă dispune că extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecății, pentru fapte a căror săvârșire atrage, potrivit legislației statului solicitant și legii române, o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puțin 4 luni, termen prevăzut și de legislația internațională.

Darea în urmărire internațională se dispune de către Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române la cererea instanței care a emis mandatul de arestare preventivă sau a instanței de executare.

3.4. Extrădarea

3.4.1. Scurt istoric

Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internațională. Instituția extrădării în dreptul român apare de la sfârșitul secolului XIX când au fost încheiate din ce în ce mai multe convenții. Unul dintre acestea este și „Convenția de extrădate dintre România și Marea Britanie,încheiată în anul 1893.

Cele două războaie mondiale au arătat că este absolut necesar ca statele să coopereze între ele, astfel încât au fost create organizații internaționale „ Organizația Națiunilor Unite, Consiliul Europei, Comunitatea Economică Europeană,etc.”

Astfel scopul extrădării este de a aduce persoana suspectată de a fi comis o infracțiune cât mai curând în țară unde a comis infracțiunea și de a o aduce în fața instanței în a cărei circumscripție s-a comis infracțiunea

3.4.2. Fundamentele juridice ale extrădării in Europa

Procedura extrădării se bazează în Europa pe tratatele Consiliului Europei. În ultimii 15 ani, în cadrul Uniunii Europene au fost adoptate o serie de convenții, între care Convenția din 1995 privind procedurile simplificate de extrădare între statele membre ale UE și Convenția din 1996 privind extrădarea între statele membre. Însă,din cauza numeroaselor posibilități de rezervă și diferitelor declarații, punerea în aplicare a acestora a devenit din ce în ce mai dificilă pe fondul cererilor din ce în ce mai numeroase. Inițiativele UE aveau ca obiectiv principal simplificarea și accelerarea procedurilor și au contribuit întrucâtva la o aplicare unitară. Din cauza numeroaselor reglementări speciale de până atunci între două sau mai multe state, era greu chiar și pentru specialiștii în domeniu să încadreze exact un caz de extrădare și să cerceteze fundamentele legale.

3.4.3. Extrădarea pasiva

Condiții pentru extrădare:

1. Persoane supuse extrădării

Pot fi extrădate din România, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul statului și care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță în statul solicitant.

2. Persoane exceptate de la extrădare

Nu pot fi extrădați din România:

a) cetățenii români, dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 24;

b) persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;

c) persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicție, în condițiile și în limitele stabilite prin convenții sau prin alte înțelegeri internaționale;

d) persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii că părți, martori sau experți în față unei autorități judiciare române solicitante, în limitele imunităților conferite prin convenție internațională.

Calitatea de cetățean român sau de refugiat politic în România se apreciază la dată rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între dată rămânerii definitive a hotărârii de extrădare și dată convenită pentru predare, se va pronunță o nouă hotărâre în cauza.

3. Dublă incriminare

Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoană a cărei extrădare se solicită este prevăzută că infracțiune atât de legea statului solicitant, cât și de legea română.

Prin derogare de la dispozițiile alin. (1), extrădarea poate fi acordată și dacă fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru această fapta este exclusă cerință dublei incriminări printr-o convenție internațională la care România este parte.

Diferențele existente între calificarea juridică și denumirea dată aceleiași infracțiuni de legile celor două state nu prezintă relevanță, dacă prin convenție internațională sau, în lipsa acesteia, prin declarație de reciprocitate nu se prevede altfel.

4. Gravitatea pedepsei

Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecății, pentru fapte a căror săvârșire atrage potrivit legislației statului solicitant și legii române o pedeapsa privativă de libertate de cel puțin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă această este de cel puțin 4 luni.

5. Dreptul la apărare

România nu va acordă extrădarea în cazurile în care persoană extrădabilă ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigura garanțiile fundamentale de procedura și de protecție a drepturilor la apărare sau de un tribunal național instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunțate de acel tribunal.

3.4.4. Procedura extrădării din România

Cererea de extrădare și actele anexe

Cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competență a statului solicitant, se adresează Ministerului Justiției. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatică, ea se transmite Ministerului Justiției. O altă cale va putea fi convenită prin înțelegere directă între statul solicitant și statul român solicitat.

Sesizarea procurorului competent

Cu excepția cazurilor de restituire prevăzute la art. 40 alin. (4), cererea de extrădare și actele anexe se transmit de Ministerul Justiției, în cel mult 48 de ore, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripție a fost identificată persoana extrădabilă sau, în cazul în care nu se cunoaște locul unde se află persoana, procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Reținerea în vederea extrădării

Organul judiciar în a cărui circumscripție a fost localizată persoana a cărei arestare provizorie în vederea extrădării este cerută de autoritățile competente ale unui stat solicitant poate dispune reținerea pentru cel mult 24 de ore. În situația în care măsura reținerii a fost luată de organul de cercetare penală al poliției judiciare, acesta este obligat, în primele 10 ore de la reținere, să prezinte procurorului competent persoana urmărită internațional.

Procedura la curtea de apel

La primul termen, instanța procedează la luarea unei declarații persoanei extrădabile, care va fi asistată gratuit de un interpret și de un apărător din oficiu, dacă nu există un avocat ales. Prezența procurorului este obligatorie. Procedura este publică, dacă persoană extrădabilă sau procurorul nu se opune, orală și contradictorie.

Persoană extrădabilă sau procurorul de ședința poate cere instanței un termen suplimentar de încă 8 zile, pentru motive suficient justificate. Parchetul este obligat să contribuie la procurarea datelor și actelor necesare pentru a se stabili dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile extrădării și să dispună ridicarea și depunerea la instanța a obiectelor la care se referă art. 21.

După interogatoriu, persoană extrădabilă poate să opteze fie pentru extrădarea voluntară, fie pentru continuarea procedurii, în caz de opunere la extrădare.

Extrădarea voluntară

Persoană extrădabilă are dreptul să declare în față instanței că renunță la beneficiile pe care i le poate conferi legea de a se apară împotriva cererii de extrădare și că își da consimțământul să fie extrădată și predată autorităților competențe ale statului solicitant. Declarația sa este consemnată într-un proces-verbal, semnat de președintele completului de judecată, grefier, persoană extrădabilă, avocatul ei și de interpret. După ce instanța constată că persoană extrădabilă este pe deplin conștientă de consecințele opțiunii sale, instanța, luând și concluziile procurorului, examinează dacă nu există vreun impediment care împiedică extrădarea. Dacă se constată că extrădarea voluntară este admisibilă, instanța ia act despre această prin sentința și dispune totodată asupra măsurii preventive necesare să fie luată până la predarea persoanei extrădabile. Sentința este definitivă, se redactează în 24 de ore și se transmite de îndată, în copie legalizată, Ministerului Justiției, pentru a proceda conform legii.

În condițiile prevăzute la alin. (1), persoană extrădabilă poate declara că renunță la aplicarea regulii specialității prevăzute la art. 73^1.

Extrădarea simplificată

În cazul prevăzut la art. 49, prezentarea unei cereri formale de extrădare și a actelor prevăzute la art. 38 alin. (2) nu mai este necesară dacă se prevede astfel prin convenția internațională aplicabilă în relația cu statul solicitant sau în cazul în care legislația acelui stat permite o asemenea procedura simplificată de extrădare și această a fost aplicată unor cereri de extrădare.

Soluționarea cauzei

După examinarea cererii de extrădare, a materialului probator și a concluziilor prezentate de partea extrădabilă și de procuror, curtea de apel poate:

a) să dispună, în cazul concursului de cereri prevăzut la art. 41, conexarea dosarelor, chiar dacă se referă la fapte diferite sau sunt înregistrate la curți de apel diferite, competență teritorială aparținând curții de apel celei dintâi sesizate;

b) să dispună, în cazul necesității de a primi informații suplimentare de la statul solicitant potrivit art. 53, amânarea soluționării cererii de extrădare pentru un termen de 2 luni, cu posibilitatea reiterării cererii, și acordarea unui ultim termen de încă 2 luni;

c) să constate, prin sentința, dacă sunt sau nu sunt întrunite condițiile extrădării.

Curtea de apel nu este competență să se pronunțe asupra temeiniciei urmăririi sau condamnării pentru care autoritatea străină cere extrădarea, nici asupra oportunității extrădării.

În cazul în care curtea de apel constată că sunt îndeplinite condițiile de extrădare, hotărăște admiterea cererii de extrădare, dispunând totodată menținerea stării de arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate, conform art. 59.

Hotărârea prin care s-a dispus extrădarea se motivează în termen de 5 zile de la dată pronunțării. În cazul extrădărilor temporare sau sub condiție, instanța va menționa în dispozitivul sentinței condițiile prevăzute în acele articole. În cazul admiterii cererii de extrădare, dacă se remit și obiecte conform art. 21, se va face mențiune despre acestea în cuprinsul sentinței, anexandu-se eventual un inventar.

Dacă instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru extrădare, respinge cererea și dispune punerea în libertate a persoanei extrădabile. Hotărârea se motivează în 24 de ore și este transmisă procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, care o remite, de îndată, compartimentului de specialitate al Ministerului Justiției.

Hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu recurs de procurorul general competent și de persoană extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunțare, la Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Procurorul general competent poate declara recurs din oficiu sau la cererea ministrului justiției.

Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de extrădare este suspensiv de executare. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus extrădarea este suspensiv de executare, cu excepția dispozițiilor referitoare la starea de arest provizoriu în vederea extrădării.

Predarea extrădatului

Este considerat baza legală necesară și suficientă pentru predarea extrădatului un extras al hotărârii judecătorești rămase definitive, prin care se dispune extrădarea. În vederea stabilirii datei și a locului de predare, Ministerul Justiției comunica de îndată Centrului de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative un extras al hotărârii judecătorești rămase definitive.

Dată predării va fi comunicată Ministerului Justiției și curții de apel competențe în termen de 15 zile de la dată transmiterii hotărârii judecătorești prevăzute la alin. (1). În cazul în care dată predării nu a fost fixată în intervalul de 15 zile, Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative informează asupra demersurilor luate și motivelor pentru care dată predării nu a putut fi stabilită în acest interval.

3.4.5. Extrădare activă

Cadrul juridic

Dispozițiile secțiunii 1 a cap. I din Legea nr. 302/2004 se aplică în mod corespunzător în cazul în care România are calitatea de stat solicitant.

În afară condiției privind gravitatea pedepsei prevăzute la art. 28, o condiție suplimentară pentru că România să poată solicită extrădarea unei persoane, în vederea efectuării urmăririi penale, este că împotriva acelei persoane să fie pusă în mișcare acțiunea penală, în condițiile prevăzute în Codul de procedura penală.

Competență

Competență de a întocmi și transmite cererile de extrădare în numele statului român revine Ministerului Justiției.

Urmărirea internațională în vederea extrădării

În cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi dus la îndeplinire, întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanța care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanța de executare, după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliție, emite un mandat de urmărire internațională în vederea extrădării, care se transmite Centrului de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, în vederea difuzării prin canalele specifice.

Mandatul de urmărire internațională în vederea extrădării conține toate elementele necesare identificării persoanei urmărite, o expunere sumară a situației de fapt și date privind încadrarea juridică a faptelor, precum și solicitarea de arestare provizorie în vederea extrădării.

Semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen echivalează cu un mandat de urmărire internațională în vederea extrădării.

Dispozițiile legale indicate nu aduc atingere prevederilor art. 81, care se aplică în relația cu statele membre ale Uniunii Europene. În situația în care nu se cunoaște statul pe teritoriul căruia se află persoană în cauza, dispozițiile prezentului articol și prevederile art. 81 se aplică deopotrivă.

Procedura extrădării active

Imediat ce este informată, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă și a cărui autenticitate poate fi verificată, de către Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, prin structura specializată, sau de Ministerul Justiției, despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în urmărire internațională sau căutate de autoritățile judiciare române pentru ducerea la îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de arestare preventivă, instanța de executare sau instanța care a emis mandatul de arestare preventivă hotărăște, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în prezenta lege pentru a cere extrădarea.

Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, prin structura specializată, are obligația de a informa instanța de executare sau instanța emitentă a mandatului de arestare preventivă de îndată ce Biroul Central Național Interpol corespondent îi pune în vedere faptul că persoana care face obiectul mandatului a fost gasită. Informarea va fi transmisă direct, cu o copie la Ministerul Justiției.

În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane condamnate în lipsa, în situația în care statul solicitat aduce la cunoștință persoanei urmărite hotărârea pronunțată în lipsa, o astfel de notificare nu va produce efecte față de procedura penală din România.

Efectele extrădării în România

Preluarea extrădatului

Dispozițiile referitoare la predarea-preluarea persoanei extrădate prevăzute la art. 58 și 59 se aplică în mod corespunzător în cazul persoanelor extrădate din străinătate în România.

Primirea extrădatului

Persoană extrădată, adusă în România, va fi, de urgență, predată administrației penitenciare sau autorității judiciare competențe, după caz.

Dacă extrădatul a fost condamnat în lipsa, el va fi rejudecat, la cerere, cu respectarea drepturilor prevăzute la art. 34 alin. (1).

Comunicarea soluției

Ministerul Justiției informează autoritatea judiciară română competență despre modul de soluționare a cererii de extrădare de către statul solicitat și, după caz, despre durata arestării provizorii în vederea extrădării, pentru a fi computată potrivit dispozițiilor art. 18.

3.5. Elemente de drept comparat privind reglementarea urmăririi judiciare în legislația unor țări

În țările occidentale (Belgia, Franța, Germania, Austria, Spania, Italia s.a.), activitatea de căutare și urmărire a unor persoane care se sustrag cercetărilor sau punerii în executare a unor hotărâri judecătorești (mandate, sentințe penale etc.) era și este reglementată de Codul de Procedura Penală al fiecăreia dintre aceste țări.

În schimb, în fostele țări comuniste (Bulgaria, Cehia, Polonia, Ungaria etc.) sau cu influență comunistă (Serbia) activitatea de căutare și urmărire era prevăzută în ordine și instrucțiuni ale propriului Minister de Interne, având diferite trepte de secretizare .

După căderea comunismului și apariția unor noi state, prin dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice sau a altor entități federale, odată cu adoptarea propriilor Constituții și legi procesual-penale, aceste state au prevăzut și reglementat activitatea de urmărire în Codul de Procedura Penală, aliniindu-se astfel la modelul occidental (Cehia, Slovacia, Moldova, Ucraina s.a.) . În prezent sunt țări care încă se află în curs de reglementare a activității de căutare și urmărire prin prevederea acesteia în Codul de Procedura Penală (Bulgaria, Serbia), cu mențiunea că și România a soluționat abia de curând această problema. În toate statele, atât cele occidentale cât și cele foste comuniste, aspectele privind urmărirea internațională și procedura extrădării sunt reglementate separat, în legi speciale.

În Uniunea Europeană, tendința este că în toate domeniile (inclusiv cel al urmăririi judiciare) să fie adoptate reglementări unitare pentru toate statele componente. Un astfel de exemplu îl constituie introducerea mandatului european de arestare , care simplifică actul de înfăptuire a justiției, respectiv procedura de extrădare, între țările membre.

Capitolul 4

COOPERAREA EUROPEANA ÎN DOMENIUL ACTIVITĂȚII DE URMĂRIRE JUDICIARĂ

4.1. Asistența reciprocă în materie penală dintre statele membre ale UE

Convenția din 29 mai 2000 privind asistența reciprocă în materie penală dintre țările membre U.E., care a intrat în vigoare în data de 23 august 2005, precum și Protocolul din 16 octombrie 2001 la această Convenție, care a intrat în vigoare în data de 5 octombrie 2005, marchează etape importante în dezvoltarea asistenței judciare în cadrul U.E.

Asistența judiciară poate fi solicitată în următoarele situații:

în vederea predării autorităților competente dintr-un stat care le solicită a obiectelor care au fost furate sau obținute prin mijloace criminale și care au fost găsite într-o alta țară membră;

pentru transferarea temporară pe teritoriul unei țări membre în care este condusă ancheta a unei persoane deținute pe teritoriul unui alte țări membre;

pentru audierile prin videoconferință și teleconferință;

pentru a permite predări supravegheate pe teritoriul unui stat membru în cadrul unor anchete penale cu privire la infracțiuni susceptibile să genereze o extrădare. Aceste predări trebuie să fie conduse și urmărite de autoritățile competente ale statului membru solicitat;

două state membre sau mai multe ale U.E. pot forma o echipă comună de anchetă cu un scop specific și pentru o perioadă limitată în timp;

anchete discrete pot, de asemenea, fi conduse de agenți ai unui stat membru (sau de agenți naționali) care acționează sub acoperire, cu condiția ca legile și procedurile naționale din țările membre în care are loc ancheta să fie respectate;

pentru a permite instituțiilor competente ale unui stat membru să solicite unui alt stat membru interceptarea telecomunicațiilor. Comunicațiile pot fi fie interceptate și transmise direct autorităților competente ale statului solicitant, fie înregistrate în vederea transmiterii lor. Aceste solicitări trebuie să fie conforme cu legile și procedurile naționale ale țărilor membre implicate.

Cele mai utilizate instrumente juridice ale UE in domeniul cooperării judiciare penale bazate pe principiul recunoasterii reciproce sunt Deciziile- Cadru.

La data de 13 iunie 2002 au fost adoptate 3 Decizii-Cadru:

Decizia-Cadru 2002/584/JAI privind Mandatul Eurpean de Arestare si procedurile de predare intre statele membre:

Decizia-Cadru 2002/465/JAI privind echipele comune de ancheta

Decizia-Cadru 2002/475/JAI privind combaterea terorismului

Cat priveste contactul direct cadrul instituțional este asigurat prin :

Eurojust

– înființat in vederea intaririi luptei impotriva formelor grave ale criminalitatii

– are ca scop imbunatatirea cooperarii si sprijinul intre autoritatile competente ale statelor membre, in cauzele transnationale, mai ales prin facilitarea executarii cererilor de asistenta judiciara, a Mandatului European de Arestare si a cererilor de extradare

Rețeaua Judiciară Europeană

– a fost înființată tot pentru facilitarea cooperării judiciare, fiind o structura mai flexibilă decât Eurojust, formată din puncte de contact desemnate de fiecare stat membru

– această rețea a creat instrumentele informatice în vedrea facilitării cooperării judiciare, ex: Atlasul judiciar, fiind astfel posibile de accesat toate informațiile necesare pentru asigurarea contactului direct între autoritățile judiciare din statele membre, atât în cazul Mandatului European de Arestare, cât și în cazul asistenței judiciare în materie penală.

Magistrații de legătură

– Acțiunea Comună din 22 aprilie 1996 (96/277/JAI) a creat cadrul pentru schimbul magistraților de legătură în scopul îmbunătățirii cooperării între statele membre ale UE

– Au rolul de a îndeplini orice activități care urmăresc favorizarea și accelerarea tuturor formelor de cooperare judiciară în materie penală și/sau civilă după caz, (mai ales prin contacte directe cu serviciile competențe și cu autoritățile judiciare ale statului gazdă) și de asemenea, de a îndeplini orice activități pentru a asigura schimbul de informații și de date statistice (pentru cunosterea reciprocă a sistemelor respective și a băncilor de date juridice ale statelor interesate).

4.2. Mandatul european de arestare

4.2.1. Reglementarea mandatului european de arestare

Cadrul juridic național în ceea ce privește asistență judiciară este oferit de:

Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, modificată și completată prin Legea 224/2006 și ulterior prin Legea nr. 222/2008.

Codul de Procedura Penală – care la art. 513 se referă la condițiile și modalitățile de realizare a asistenței judiciare intarenationale în materie penală, acestea fiind cele stabilite prin dispozițiile cuprinse în legea specială dacă prin convențiile internaționale nu se prevede altfel.

Prin urmare, prevederile naționale sunt subsidiare acordurilor internaționale.

În concret, mandatul european de arestare este reglementat în Titlul III al Legii 302/2004, modificată, intitulat “Dispoziții privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre” . Titlul III al legii menționate a intrat în vigoare odată cu aderarea la Uniunea Europeană.

4.2.2. Definiția mandatului european de arestare

Definiția mandatului european de arestare este dată de art 77 al. 1 din Legea 302/2004, respectiv acesta este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competență a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul:

• efectuării urmăririi penale;

• judecății;

• executării unei pedepse privative de libertate;

• executării unei măsuri de siguranță privativă de libertate.

Anterior Legii nr.222/2008 în locul măsurii de siguranță privativă de libertate era prevăzută o “măsură privativă de libertate”.

4.2.3. Autorități competențe

Autoritatea centrală din România este Ministerul Justiției.

Autoritățile judiciare române se împart în :

– autorități emitente – instanțele judecătorești

– autorități de executare – Curțile de Apel

Pentru identificarea autorităților judiciare de executare din alte state membre ale Uniunii Europene informații se pot obține din Atlasul Judiciar Euopean, aflat pe pagină de internet a Rețelei Judiciare Europene, disponibil la adresa http://www.ejn-crimjust.europa.eu/eaw_atlas.aspx.

De menționat că prin Legea nr.222/2008 au fost desemnate că autorități judiciare competențe să primească mandatele europene de arestare-parchetele de pe lângă curțile de apel, în a căror circumscripție a fost localizată persoană solicitată. Dacă nu se cunoaște acest loc, este desemnat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

4.2.4. Conținutul mandatului european de arestare

Mandatul European de arestare trebuie să conțină următoarele date:

• identitatea și cetățenia persoanei solicitate;

• denumirea, adresa, numerele de telefon și fax, precum și adresa de e-mail ale autorității judiciare care a emis mandatul;

• indicarea existenței unei hotărâri judecătorești definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătorești executorii;

• natură și încadrarea juridică a infracțiunii;

• descriere a circumstanțelor în care a fost comisă infracțiunea, inclusiv momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate;

• pedeapsa pronunțată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracțiunea săvârșită;

Modelul mandatului european de arestare este prezentat în formularul din anexă nr. 1 la Legea 302/2004.

Mandatul european de arestare trebuie tradus în limba oficială a statului de executare sau într-una din limbile oficiale ale Instituțiilor Comunităților Europene pe care statul respectiv le acceptă.

Pentru cazul în care România este stat de executare, mandatul european trebuie tradus în limba română sau una din cele două limbi acceptate, engleză și franceză.

Traducerea efectivă a mandatului european de arestare se face de către autoritatea judiciară care emite mandatul și numai în cazuri excepționale această se poate face de către Ministerul Justiției (atunci când în circumscripția instanței nu există traducători autorizați pentru limba sau limbile acceptate).

4.2.5. Emiterea mandatului european de arestare

Condiții pentru emitere

Mandatul european de arestare se emite din oficiu sau la cererea procurorului, de către instanța care a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale ori al judecății sau de către instanța de executare, în următoarele condiții:

1. în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecății, dacă fapta este pedepsită de legea penală română cu o pedeapsa privativă de libertate de cel puțin un 1 an;

2. în vederea executării pedepsei sau a măsurii de siguranță privativă de libertate dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.

Transmiterea mandatului

Transmiterea mandatului european de arestare se face direct către autoritatea judiciară de executare în situația în care se cunoaște locul unde se află persoană solicitată.

Autoritățile judiciare române pot transmite mandatul european de arestare prin orice mijlic de transmitere sigur care lasă o urmă scrisă, astfel încât autoritatea judiciară de executare să poată verifică autenticitatea acestuia. Fiind vorba despre o procedura urgență, transmiterea mandatului se face mai întâi prin mijloace elecronice de comunicație (fax, e-mail), după care se va proceda la transmiterea acestuia în original (atât mandatul în original cât și traducerea acestuia).

În conformitate cu dispozițiile art. 83 al. 6 din actul normativ sus menționat, autoritățile judiciare române transmit copii ale mandatelor europene de arestare Ministerului Justiției, spre informare. Această transmitere are loc în ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, inclusiv cuprinzând informații despre stadiul lor de executare.

În cazul în care locul unde se ascunde persoană solicitată nu este cunoscut, transmiterea mandatului european de arestare se realizează prin intermediul Centrului de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, care trece la difuzarea în Sistemul Informatic Schengen sau pe canalele Interpol. În acest caz, transmiterea se poate realiza și prin sistemul securizat al Rețelei Judiciare Europene, când acesta va fi operațional.

Pentru a ține evidența activității instanței, se întocmește și se păstrează Registrul de evidență a mandatelor europene de arestare.

Retragarea mandatului european de arestare

Situațiile în care mandatul european de arestare se retrage sunt următoarele:

• au dispărut motivele care au justificat emiterea acestuia;

• persoana solicitată a încetat din viață;

• persoană urmărită internațional a fost extrădată sau predată în România.

Retragarea se solicită de instanța emitentă, care informează despre aceasta autoritatea judiciară de executare, Ministerul Justiției și după caz, parchetul care efectuează ori supraveghează urmarorea penală sau instanța care a dispus asupra măsurii arestării preventive a inculpatului ori a măsurileor de siguranță.

4.2.6. Executarea mandatului european de arestare de către autoritățile române

Predarea persoanei solicitate se acordă chiar dacă nu este îndeplinită condiția dublei incriminări, în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis pentru una dintre faptele enumerate mai jos, indiferent de denumirea infracțiunii în statul membru emitent și care este sancționată în acest stat cu închisoarea sau cu o măsură de siguranță privativă de libertate a cărei durata maximă este de cel puțin 3 ani:

• participare la un grup infracțional organizat;

• terorismul;

• trafic de persoane;

• exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă;

• trafic ilicit de droguri și substanțe psihotrope;

• trafic ilicit de arme și substanțe explozive;

• corupție

• trafic ilicit de substanțe hormonale și alți factori de creștere;

• trafic ilicit de materiale nucleare ori radioactive;

• trafic de vehicule furate;

• viol;

• incendiere cu intenție;

• crime aflate în jurisdicția Curții Penale Internaționale;

• sechestrare ilegală de aeronave și vapoare;

• sabotaj.

Pentru alte fapte decât cele prevăzute la alin. (1), predarea poate fi subordonată condiției că faptele care motivează emiterea mandatului european să constituie infracțiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia.

Sesizarea Curții de Apel în vederea arestării și predării persoanei solicitate

Procurorul sesizează curtea de apel competență cu propunerea de luare a măsurii arestării persoanei solicitate. De îndată ce instanța este sesizată, cauza se repartizează, în condițiile legii, unui complet format dintr-un judecător, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării și asupra predării persoanei solicitate.

Pentru evidență activității instanței(Curtea de Apel), se întocmește și se păstrează Registrul privind arestarea și predarea în baza mandatelor europene de arestare. Mențiunile ce trebuie înscrise în acest registru sunt prevăzute în art.89 al.3 din legea 302/2004 modificată.

Procedura de executare a Mandatului European de arestare

Această procedura este prevăzută de art 90 din Legea 302/2004 modificată. Modificările recente pun, în acord dispozițiile privind compunerea completului investit cu executarea unui mandat european de arestare, cu cel privind extrădarea, prevăzând, în fapt că această competență revine unui singur judecător.

Legea română garantează persoanei solicitate, așa cum a statuat constant și Curtea Constituțională, toate drepturile procesuale, această în condițiile în care ținem să precizăm că persoană solicitată, că și persoană solicitată au o calitate procesuală diferită de cea a învinuitului sau inculpatului din procedura penală internă, esențial fiind că în procedura penală din statul emitent să se respecte dreptul la un proces corect, pentru că acolo, în statul emitent, persoană solicitată are calitatea de suspect sau acuzat. Toate garanțiile procesuale asigurate anterior sunt menținute și chiar întărite prin Legea nr. 222/2008 un exemplu în acest sens fiind noul articol 90.

Drepturile persoanei arestate

Drepturile persoanei arestate, prevăzute la art.91 sunt următoarele:

• să fie informat cu privire la conținutul mandatului european de arestare;

• dreptul de a fi asistat de un avocat ales sau din oficiu;

• dreptul la interpret (gratuit).

În cazul în care predarea persoanei solicitate a fost amânată, indiferent dacă, la momentul pronunțării hotărârii, această se află sau nu se află sub puterea unui mandat de arestare preventivă ori de executare a pedepsei închisorii emis de autoritățile judiciare române, mandatul de arestare prevăzut la art. 90 alin. (13) este pus în executare la dată încetării motivelor care au justificat amânarea.

Predarea persoanei solicitate

Predarea se realizează de către Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative și Internelor în 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de predare.

Dacă din motive independente de voință nu se poate respectă acest termen autoritățile implicate pot conveni o nouă dată și predarea are loc în 10 zile de la această nouă dată de predare.

În mod excepțional predarea poate fi amânată provizoriu când există motive să se creadă că predarea va periclita viață sau sănătatea persoanei solicitate. Și în acest caz autoritățile implicate pot conveni o nouă dată și predarea are loc în 10 zile de la această nouă dată de predare.

În caz de întârziere în predare se va proceda la punerea în libertate a persoanei urmărite.

4.3. Urmărirea transfrontalieră

Urmărirea transfrontalieră constă „în ansamblul de măsuri operative întreprinse pe teritoriul mai multor state în scopul prinderii unei persoane surprinsă în flagrant în timpul comiterii unei infracțiuni sau care a participat la comiterea acesteia, ori a unei persoane care a evadat, aflându-se în stare de arest preventiv sau în executarea unei pedepse privative de libertate”. Urmărirea transfrontalieră se poate efectua de agenții autorității competente a unui stat membru Schengen, pe teritoriul statului român, dacă autoritățile române competente au fost informate prin mijloace de comunicație directe despre pătrunderea pe teritoriul României a unei astfel de persoane (autoritățile competente fiind Poliția Română și Poliția de Frontieră). La solicitarea autorității române competente urmărirea transfrontalieră încetează imediat.

Autoritățile competente ale unui stat membru Schengen, care pe teritoriul statului lor urmăresc o persoană aflată în una din situațiile amintite mai sus, pot continua urmărirea pe teritoriul României, fără informarea prealabilă a autorităților române competente, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: din cauza urgenței deosebite a situației, autoritățile române nu au putut fi informate în prealabil prin mijloacele de comunicație directe, despre pătrunderea persoanei pe teritoriul României sau când aceste autorități române nu au putut ajunge la timp în locul respectiv pentru a prelua acțiunea de urmărire; când urmărirea transfrontalieră se efectuează pentru săvârșirea uneia din infracțiunile de ucidere din culpă, omor calificat sau deosebit de grav, distrugerea prin incendiere sau explozie ori alt asemenea mijloc, infracțiuni privitoare la viața sexuală, falsificarea de monedă sau alte valori, furtul calificat și tâlhărie, tăinuirea sau favorizarea infractorului, șantaj, lipsirea de libertate în mod ilegal, trafic de persoane, trafic de droguri sau precursori, trafic cu arme, muniții, explozivi, materiale nucleare și radioactive, importul sau exportul ilegal de deșeuri și reziduuri, părăsirea locului accidentului etc.

Agenții care efectuează urmărirea transfrontalieră sunt obligați ca cel mai târziu la momentul trecerii frontierei de stat să informeze despre aceasta structura Poliției de Frontieră sau a Poliției Române competentă teritorial, care poate solicita încetarea imediată a urmăririi. La cererea agenților care efectuează urmărirea transfrontalieră, autoritățile române competente vor lua măsurile necesare în vederea stabilirii identității persoanei urmărite sau pentru a dispune reținerea ori arestarea preventivă a acesteia în condițiile prevăzute de lege. În cazul persoanei reținute, această măsură nu poate depăși 6 ore, cu excepția cazului în care autoritățile române competente au primit în prealabil o cerere pentru arestarea preventivă a persoanei respective în vederea extrădării sale, indiferent de modalitatea acesteia (termenul de 6 ore se calculează fără a se include intervalul dintre orele 0,00 și 9,00).

Condiții ce trebuie respectate pentru efectuarea urmăririi transfrontaliere: agenții altui stat membru Schengen care efectuează urmărirea unei persoane pe teritoriul României, sunt obligați să se conformeze legislației române și instrucțiunilor stabilite de autoritățile române competente, iar această urmărire se desfășoară numai peste frontalierele terestre. Se interzice agenților care efectuează urmărirea să pătrundă în domiciliul unei persoane ori în alte locuri inaccesibile publicului; agenții care efectuează urmărirea transfrontalieră trebuie să fie ușor de identificat în sensul că trebuie să poarte uniformă sau o inscripție, la loc vizibil pe haine, ori să aibă accesorii plasate pe vehiculul cu care se deplasează, și să fie în măsură să justifice calitatea lor oficială; agenții pot purta armamentul din dotare, dar le este interzisă folosirea lui, exceptând cazul de legitimă apărare; după fiecare activitate acești agenți vor prezenta personal, autorității române competente, o informare cu privire la misiunea lor, iar la cererea autorităților române competente, agenții au obligația să rămână la dispoziția acesteia până când împrejurările în care s-a desfășurat acțiunea au fost lămurite suficient, chiar dacă urmărirea s-a finalizat cu reținerea ori arestarea preventivă a persoanei urmărite; autoritatea statului căruia îi aparțin agenții care au efectuat urmărirea, la cererea autorității române competente poate asista la ancheta ce urmează operațiunii, inclusiv la procedurile judiciare.

Atunci când prin acorduri bilaterale încheiate între state se stabilește faptul că agenții străini care efectuează urmărirea transfrontalieră pot opri persoana urmărită, pentru conducerea ei la autoritatea română competentă, aceasta poate fi percheziționată, iar în timpul transferului se pot folosi cătușele. Obiectele descoperite asupra persoanei urmărite cu ocazia percheziției pot fi indisponibilizate, în condițiile legii.

Autoritățile române competente acordă asistență autorităților competente din celelalte state membre ale Uniunii Europene și asigură o cooperare strânsă și permanentă în vederea exercitării eficiente a controalelor la frontiera de stat, a pazei și supravegherii acesteia, procedând în special, la schimbul tuturor informațiilor pertinente, cu excepția datelor cu caracter personal, dacă nu se prevede altfel prin Convenția semnată la Schengen în 19 iunie 1990, privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, la armonizarea, în măsura în care este posibil, a instrucțiunilor date autorităților însărcinate cu controalele la frontiera de stat și la promovarea formării profesionale și a unui sistem de reciclare uniformă a personalului care fac control la frontiera de stat. Această cooperare se poate materializa prin trimiterea în misiune a unor ofițeri de legătură.

În zonele de frontieră, cooperarea polițienească va fi reglementată prin tratate încheiate între autoritățile române competente și autoritățile competente ale statelor membre ale U.E., vecine.

Capitolul 5

INSTITUȚII INTERNAȚIONALE IMPLICATE IN ACTIVITATEA DE URMARIRE JUDICIARĂ

OIPC – INTERPOL este o instituție interguvernamentală ce asigură asistența reciprocă între polițiile statelor membre pentru prevenirea și combaterea criminalității de drept comun; nu intervine în probleme cu caracter politic, militar, religios și rasial; respectă suveranitatea și independența fiecărei țări; asigură schimbul de informații cu caracter polițienesc la nivel internațional; gasește infractori urmăriți internațional cu mandate; conduce activitatea de supraveghere și prindere a infractorilor internaționali; informează unitățile specializate cu privire la furturi și pierderi de documente străine de identitate, traficul internațional de stupefiante, fals de monedă, furturi de mașini și artă etc, pentru luarea măsurilor operative. Solicită informații necesare soluționării unor cauze penale.

Pe lângă acest organism mai exista câteva organizații europene de cooperare polițienească în domeniul urmăririi judiciare, cum ar fi: Oficiu European de Poliție – EUROPOL; Agenția Europeană pentru Managementul Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale Statelor Membre – FRONTEX; Colegiul European de Poliție – CEPOL; Cooperarea SCHENGEN și Sistemul de Informații Schengen.

5.1. Organizația Internațională de Poliție Criminală Interpol

Cu sediul la Lyon în Franța, este cea mai mare organizație polițienească din lume. În glumă este denumită „Organizația Națiunilor Unite a Poliției”. Creată în 1923 pentru a facilita urmărirea infractorilor care traversau frontierele naționale, Interpolul numără astăzi 184 de țări membre de pe cinci continente, acordând sprijin și asistență tuturor organizațiilor, autorităților și serviciilor publice a căror misiune constă în prevenirea și combaterea criminalității internaționale. Interpolul oferă trei servicii importante: un sistem global unic de comunicații polițienești, o întreagă gamă de baze de date cu caracter polițienesc și un suport proactiv pentru operațiunile polițienești desfășurate în toată lumea.

5.1.1. Obiectivele O.I.P.C. – Interpol

Actualul statut al organizației, amendat în 1956, cuprinde o serie de prevederi noi, care reliefează trăsăturile distincte ale unei organizații internaționale importante, cu activități și obiective specifice. Organizația este concepută pe scheletul cadru al organizațiilor internaționale, având o serie de documente fundamentale cum sunt: statutul OIPC – INTERPOL, care cuprinde 50 de articole; Regulamentul general de funcționare a organizației; Regulamentul financiar; Doctrina de funcționare a Birourilor Centrale Naționale și Regulamentul radio-comunicațiilor de poliție.

Obiectivele (scopurile) acestei organizații internaționale de cooperare sunt definite în art. 2 din statut, astfel:

a) Asigurarea și dezvoltarea celei mai largi asistențe reciproce a tuturor autorităților de poliție criminală, în cadrul legilor existente în fiecare țară și în spiritul Declarației Universale a Drepturilor Omului;

b) Stabilirea și dezvoltarea tuturor instituțiilor capabile să contribuie în mod eficace la prevenirea și reprimarea infracțiunilor de drept comun.

Limitele de acțiune ale OIPC-INTERPOL sunt stabilite în art. 3 din statut astfel: „Orice activitate sau intervenție în probleme sau cazuri care prezintă un caracter politic, militar, religios sau rasial este în mod riguros interzisă organizației”. Potrivit art. 3 din statutul organizației sunt considerate ca infracțiuni politice faptele care în funcție de circumstanță prezintă un caracter politic chiar dacă legislația unei țări o califică ca fiind o faptă de drept comun.

Din lectura celor două articole ale statutului OIPC-INTERPOL rezultă că obiectivul principal urmărit de această organizație este crearea cadrului propice în care autoritățile de poliție naționale să coopereze pentru reprimarea și combaterea cu eficacitate mai mare a criminalității de drept comun.

Conform unei opinii exprimate în literatura de specialitate OIPC – INTERPOL este o organizație neguvernamentală având ca membre organe de poliție din numeroase state de pe cele cinci continente.

5.1.2. Structura organizatorică a O.I.P.C. – INTERPOL

OIPC – INTERPOL este compusă din două categorii de organe:

a). Organe reprezentative (deliberative) care se reunesc periodic pentru a delibera, respectiv Adunarea Generală și Comitetul Executiv;

b). Organe tehnice permanente, care asigură funcționarea continuă a cooperării și pun în practică hotărârile organelor deliberative, respectiv Secretariatul General și Birourile Centrale Naționale.

c). Organe reprezentative (deliberative)

Adunarea Generală a O.I.P.C. – INTERPOL este instituția supremă a organizației care reunește anual delegațiile oficiale ale țărilor afiliate. Sesiunile durează de obicei o săptămână, la lucrări putând lua parte în calitate de observatori și reprezentanți ai altor organizații internaționale.

Adunarea Generală are o structură compusă din delegațiile statelor membre, desemnate de guvernele respective și este competentă de să decidă în toate problemele referitoare la bunul mers al organizației (direcții de acțiune, metode și mijloace ale cooperării polițienești internaționale, strategii de luptă împotriva criminalității internaționale, programul pentru activitatea viitoare, alegerea membrilor Comitetului Executiv și a altor funcții prevăzute de statut, finanțarea etc.). Dezbaterile în cadrul Adunării Generale au loc pe baza unei ordini de zi propusă de Comitetul Executiv și difuzată cu cel puțin 90 de zile înainte de sesiune tuturor țărilor afiliate la organizație.

Hotărârile, rezoluțiile și recomandările Adunării Generale se adoptă prin vot, fiecărei delegații participante revenindu-i un singur vot, indiferent de mărimea ei. Limbile de lucru ale Adunării Generale sunt: franceza, engleza, spaniola și araba, folosindu-se interpretarea simultană în toate cele patru limbi.

În conformitate cu art. 7 din statutul organizației, fiecare stat membru trebuie să includă în delegația oficială care participă la sesiunile Adunării Generale înalți funcționari din organismele care exercită atribuții de poliție, funcționari a căror misiune pe plan național este legată de activitățile OIPC- INTERPOL și anumiți specialiști în problemele înscrise pe ordinea de zi.

Comitetul Executiv este format din 13 persoane alese prin vot secret de către Adunarea Generală a Organizației. Conform prevederilor art. 22 din Statut, Comitetul Executiv are ca atribuții punerea în aplicare a hotărârilor Adunării Generale, pregătirea ordinii de zi a acesteia, aprobarea programului de lucru și a proiectului ordinii de zi, controlarea gestiunii Secretariatului General. De regulă, Comitetul Executiv se reunește de două ori pe an. Persoanele care compun Comitetul Executiv sunt: Președintele Organizației; 3 vicepreședinți; 9 membri.

Președintele OIPC-INTERPOL este ales pe o perioadă de patru ani. Acesta prezidează reuniunile Adunării Generale și ale Comitetului Executiv, conlucrând strâns cu Secretariatul General al Organizației. Celelalte persoane din Comitetul Executiv sunt alese pe o perioadă de trei ani. Pentru a facilita accesul cât mai multor țări la conducerea treburilor Organizației, este interzisă realegerea imediată a unei persoane în aceeași funcție. Președintele și cei 3 vicepreședinți trebuie să facă parte din continente diferite. Comitetul Executiv, conform art.22 din Statutul organizației, are următoarele atribuții: supraveghează executarea deciziilor Adunării Generale; pregătește ordinea de zi pentru sesiunile acesteia pe care o comunică cu 3 luni înainte statelor membre; înaintează Adunării Generale orice program de lucru sau proiect pe care îl consideră necesar; supraveghează activitatea de conducere și munca Secretariatului General al Interpol, exercitând puterile acordate de Adunarea Generală.

b). Organe tehnice permanente

Secretariatul General al OIPC-INTERPOL este organismul administrativ și tehnic care asigură funcționarea permanentă a organizației. În fapt acest Secretariat General este o administrație internațională care nu este subordonată nici unui guvern și care acționează în numele și pentru comunitatea internațională, în lupta împotriva criminalității.

În conformitate cu prevederile art.26 din Statut, Secretariatul General are următoarele atribuții: aplică hotărârile Adunării Generale și ale Executivului; acționează ca un centru internațional de luptă împotriva criminalității de drept comun și ca un centru tehnic și de informare; asigură administrarea generală a organizației; menține legătura cu autoritățile naționale și internaționale prin intermediul Birourilor Centrale Naționale; pregătește și editează publicațiile necesare și utile pentru activitatea organizației; asigură lucrările de secretariat cu ocazia sesiunilor Adunărilor Generale, ale Comitetului Executiv și ale oricăror organisme din cadrul Interpol; menține contacte directe și constante cu președintele organizației.

Secretariatul General este condus de secretarul general al Organizației, ales de Adunarea Generală pentru o perioadă de 5 ani și care poate fi reales în aceeași funcție. Potrivit Statutului, secretarul general, primul funcționar al Organizației, este, în principiu, o personalitate având cetățenia țării în care se află sediul Secretariatului General. Secretariatul General are în structura sa patru divizii specializate:

Divizia I Administrativă are ca atribuții principale pe cele legate de contabilitate și pregătirea bugetului, administrarea personalului și a serviciilor generale (telecomunicații, traduceri, imprimerie etc), pregătirea Adunărilor Generale și a altor reuniuni organizate de OIPC-INTERPOL.

Divizia a II-a de legătură și informație criminală este însărcinată cu centralizarea și studierea afacerilor criminale ce impun cooperare polițienească internațională. Această divizie ține la zi documentația criminală și pe cea specializată a Organizației și este împărțită, la rândul ei, în patru subdivizii, din care primele trei sunt specializate într-un sector important al criminalității internaționale:

– subdivizia criminalitate generală (infracțiuni împotriva persoanelor și bunurilor, terorism internațional, fonduri provenite din activități criminale, crima organizată);

– subdivizia criminalitate economico-financiară (contrafaceri de documente de plată, falsul de monedă, escrocherii cu mijloace de plată, criminalitate ecologică și informatică);

– subdivizia de stupefiante (lupta împotriva traficului de droguri). Fiecare din aceste subdivizii efectuează o muncă de stat-major în materie de poliție criminală. Ele însele nu întreprind nici o operațiune polițienească propriu-zisă, acestea căzând în sarcina fiecărei poliții naționale, în virtutea autorității ei suverane.

Activitatea acestor trei subdivizii se bazează pe o bogată documentație, acumulată zilnic, referitoare la infractorii internaționali și activitatea lor, pusă la dispoziție de:

– subdivizia informații criminale. Ultima subdivizie are ca sarcină tratamentul informațiilor, destinate statelor membre, cu ajutorul tehnologiilor informatice și se compune din cinci servicii: răspunsuri la mesaje; notițe internaționale, identificare dactiloscopie; căutare automată și arhivare; unitatea de analiză a criminalității.

Această documentație, prelucrată cu mijloace informative ultramoderne, include informații operative, constituite în două fișiere (alfabetic și fonetic) completate cu alte fișiere speciale (denumirile unor vapoare suspecte, seriile pașapoartelor false, numerele de înmatriculare ale vehiculelor folosite de infractori) precum și arhive specializate care cuprind amprentele digitale decadactilare, fotografiile infractorilor internaționali și modurile lor de operare (în situația celor de o periculozitate deosebită).

Divizia a III-a juridică, documentare și formarea profesională realizează o serie de informări și studii privind problemele tehnice și juridice de poliție, criminologie, drept penal, prevenirea și tratamentul delincvenților, dezvoltarea unor noi metode și tehnici ale poliției științifice, organizarea și dotarea serviciilor de poliție etc. Această divizie editează de asemenea statisticile criminale internaționale, pe baza datelor primite de la Birourile Centrale Naționale, pregătește colocviile internaționale pe diferite teme și organizează cicluri internaționale de studii cu participarea unor specialiști de renume mondial. Tot această divizie asigură editarea „Revistei Internaționale de Poliție Criminală". Această revistă publică articole care tratează toate subiectele ce interesează munca de poliție și este editată în cele 4 limbi oficiale ale Organizației.

Divizia a IV-a suport tehnic a fost creată pentru a răspunde necesității de informatizare a activității este compusă, la rândul ei, din două vizii: telecomunicații și informatică, având ca atribuții susținerea logistică a cooperării polițienești internaționale și folosirea celor mai avansate tehnici.

5.1.3. Birourile Centrale Naționale.

În fiecare stat afiliat la OIPC-INTERPOL, sarcinile cooperării polițienești internaționale au fost încredințate unui serviciu permanent desemnat de autoritățile guvernamentale naționale denumit Biroul Central Național Interpol. Birourile Centrale Naționale sunt formate numai din funcționarii de poliție, din țara respectivă, care acționează întotdeauna în cadrul juridic fixat de legislația fiecărui stat membru.

Atribuțiile Birourilor Centrale Naționale sunt următoarele:

centralizarea informațiilor cu caracter polițienesc de interes internațional și a documentației interne de natură polițienească pe care le transmite către Secretariatul General și celelalte Birouri Centrale Naționale ale țărilor afiliate;

declanșează pe teritoriul național operațiuni cu caracter polițienesc care sunt solicitate de celelalte Birouri Centrale Naționale din țările afiliate;

primește cererile de informații, de verificări, de arestări și extrădări, transmise de Secretariatul General și de celelalte Birouri Centrale Naționale și trimite răspunsurile solicitate la acestea;

transmite celorlalte Birouri Centrale Naționale, cererile magistraților sau ale serviciilor de poliție privitoare la arestări și extrădări în vederea executării lor în străinătate;

coordonează acțiunile polițienești în țara respectivă, conform legislației naționale, cu privire la măsurile împotriva infractorilor internaționali;

solicită intervenția OIPC-INTERPOL pe plan internațional în probleme legate de criminalitatea statului respectiv, în special atunci când se referă la infractori care au părăsit frontierele statului respectiv;

transmite către Secretariatul General date, studii și orice alte materiale pe care le consideră necesare.

Șeful Biroului Central Național INTERPOL, reprezintă țara sa la sesiunile Adunării Generale și pune în aplicare rezoluțiile adoptate în sesiunile acesteia.

Sistemul de lucru între OIPC-INTERPOL și Birourile Centrale Naționale se desfășoară astfel:

Secretariatul General, la cererea unei organizații de poliție afiliate solicită relații și măsuri într-o altă țară membră cu privire la un grup, o persoană sau o infracțiune. Secretariatul General poate adresa această cerere către toate țările afiliate, numai prin Birourile Centrale Naționale;

Un Birou Central Național poate cere prin Secretariatul General verificări de același gen la o altă organizație de poliție afiliată sau la mai multe, tot prin intermediul Biroului Central Național;

Două organizații de poliție din statele afiliate pot cere relații pentru aceeași grupă de probleme sau persoane;

Efectuarea de verificări sau urmăriri în releu din țară în țară sub coordonarea Secretariatului General (pur tehnică, nu de dispoziție), atunci când în lucru sunt acțiuni de anvergură internațională care privesc grupuri de indivizi și persoane care parcurg cu rapiditate teritoriile mai multor țări.

5.1.4. Instrumentele cooperării polițienești internaționale

a. Rețeaua de telecomunicații

Asigurarea unei legături bune între BCN-urile și Secretariatul General, constituie o condiție esențială pentru realizarea unei cooperări eficiente și rapide. Fiind vorba de cele mai multe ori de urmărirea, supravegherea, identificarea și arestarea unor infractori periculoși, sunt necesare schimburi de informații permanente rapide, fiabile și sigure. Toate aceste condiții sunt îndeplinite de rețeaua de telecomunicații a Interpolului formată din 3 nivele:

– Stații naționale la nivelul fiecărui Birou Central Național;

– Stații regionale, 7 la număr, care asigură traficul de informații între BCN-urile cuplate la ele, pe de o parte, și restul rețelei, pe de altă parte;

– Stația centrală, care asigură comunicațiile între toate regiunile, prin stațiile regionale și care este situată la sediul Secretariatului General Interpol.

Grație acestei rețele de telecomunicații un mesaj de poliție poate fi retransmis în lumea întreagă în câteva minute.

Sistemul de transmisiuni folosit este radiotelegrafia în Morse, datorită avantajelor sale practice. Fiecare BCN care transmite un mesaj poate alerta toate celelalte BCN-uri, fie numai pe cele situate într-o anumită zonă geografică.

b. Fototelegrafia, adică transmiterea și receptarea cu ajutorul rețelelor telefonice publice, a fotografiilor și amprentelor digitale ale infractorilor urmăriți pe plan internațional. Codurile, impuse de asigurarea secretului unor informații transmise prin telex, radio, etc. în cadrul Interpol, care se folosesc sunt de două categorii: coduri de condensare și coduri de criptografie.

c. Transmisia prin fax. Acest procedeu este folosit pentru transmiterea și primirea unor texte imprimate, dactilografiate, manuscrise, grafice, fotografii, etc.

d. Sistemele informatice. Secretariatul General Interpol dispune de fișiere informatizate referitoare la: numele și aliasurile indivizilor implicați în infracțiuni internaționale, la infracțiunile clasate după gen, loc de comitere, mod de operare, confiscări de droguri, de monedă falsă, furturile de obiecte din patrimoniu, amprentele digitale și fotografii ale infractorilor internaționali cu moduri de operare deosebite, recidiviști, persoane dispărute etc. Aceste fișiere pot fi consultate de BCN-uri de la distanță.

e. Difuzările internaționale, care se referă la urmărirea unui individ, culegerea de informații despre activitatea sa, informarea polițiștilor din altă țară asupra acțiunilor periculoase ce le întreprinde, etc. Acestea sunt notițe internaționale referitoare la persoane și notițe referitoare la obiecte date în urmărire internațională. In funcție de scopurile urmărite aceste notițe sunt de mai multe categorii:

> Notițe prin care se solicită arestarea unei persoane în vederea extrădării a unor persoane urmărite în baza unor mandate de arestare sau de executare a unei pedepse. Aceste notițe au în colțul din dreapta sigla organizației de culoare roșie cu litera de control A. Ele cuprind informații precise, natura mandatelor de arestare emise de autoritățile judiciare, identitatea persoanei urmărite, infracțiunile comise și permit arestarea acesteia de către poliție.

În conformitate cu deciziile adoptate de Adunarea Generală a O.I.P.C. – Interpol în septembrie 2005, la Berlin, în scopul sprijinirii Națiunilor Unite, în eforturile pe care acesta le desfășoară în lupta contra terorismului și a finanțării activităților teroriste, Interpolul a creat un nou tip de notiță internațională care va fi difuzată în lumea întreagă la cererea O.N.U., cu scopul de a informa serviciile de poliție ale țărilor membre că anumiți indivizi fac obiectul sancțiunilor impuse de O.N.U., pentru lupta împotriva terorismului și cu acest titlu, al înghețării averilor acestora, al unui embargou asupra armelor și a unei interdicții de călătorie.

> Notițe prin care se solicită informații despre o persoană (colțul albastru și litera de control B.) prin care se solicită informații suplimentare despre o persoană urmărită, despre identitatea sau activitățile ilicite ale unor indivizi în cadrul unor anchete penale.

> Notițe cu caracter preventiv (colț verde și litera de control C) care atenționează toate polițiile membre că este vorba de un infractor profesionist, recidivist, ce operează la scară mondială și sunt bănuieli întemeiate că vor repeta aceste fapte în alte țări.

> Notița cu sigla organizației de culoare galbenă, este utilizată pentru a ajuta la căutarea și localizarea persoanelor dispărute, în special a minorilor, sau la stabilirea adevăratei identități a persoanelor care nu se pot identifica singure.

> Notița cu sigla portocalie, este utilizată pentru a preveni poliția, autoritățile publice și alte organizații internaționale în legătură cu posibile amenințări provenite de la arme ascunse, bombe artizanale și alte obiecte sau materiale periculoase. Notițele portocalii au fost introduse înlocuind notițele numite „modus operandi” care au fost folosite ani de-a rândul în același scop.

> Notițe privind operele de artă furate (Notițe obiect furate) cu ajutorul cărora sunt transmise tuturor autorităților de aplicare a legii, dar și muzeelor, colecționarilor, anticarilor etc. informații privind caracteristicile și fotografiile obiectelor de artă însușite în mod fraudulos de către infractori. Totodată, Interpolul difuzează de două ori pe an, un poster cuprinzând fotografiile și descrierile celor mai căutate 12 opere de artă în vederea identificării și restituirii acestora către proprietarii legitimi. Baza de date privind operele de artă furate conține peste 25.000 de înregistrări provenite din 109 țări membre O.I.P.C. – Interpol. Prin aceste notițe au putut fi recuperate de către țara noastră tablourile furate din muzeul Brukental din Sibiu, în 1968 recuperate în 1998 și cele 5 brățări dacice din aur de 24 karate.

> Notițe privind cadavrele neidentificate (colț negru) se referă la descoperirea unor cadavre neidentificate, ori persoane decedate sau ucise sub o altă identitate, difuzarea semnalmentelor cadavrului, a impresiunilor digitale, poate ajuta la stabilirea identității acestuia.

> Notițe privind obiectele de artă furate, date în urmărire, în care sunt descrise caracteristicile acestora și când este posibil și fotografia lor, precum și obiectele descoperite a căror proveniență este suspectă.

> Notița specială Interpol – Națiunile Unite, a fost emisă pentru grupuri și persoane care sunt ținte ale sancțiunilor O.N.U., împotriva organizațiilor teroriste Al Qaeda și talibanilor.

g. Pregătirea cadrelor de poliție. OIPC-INTERPOL contribuie la pregătirea cadrelor de poliție din statele membre. Un colocviu al directorilor școlilor de poliție, consacrat în special problemelor și metodelor de pregătire a cadrelor de poliție se organizează periodic. Secretariatul General organizează în mod regulat cursuri pentru pregătirea funcționarilor de poliție, specializându-i contra falsului de monedă. În plus, un ciclu de pregătire de două săptămâni, este organizat în fiecare an la Saint-Cloud, în beneficiul funcționarilor BCN.

5.1.5 Modalități de realizare a cooperării între statele membre ale O.I.P.C. – Interpol

În ultimii ani Interpolul a căutat să se adapteze provocărilor internaționale, din ce în ce mai complexe în materie de criminalitate, organizația O.I.P.C. – Interpol și structurile sale teritoriale (Birourile Centrale Naționale) au contribuit la eforturile polițiilor din întreaga lume cu un aport sporit concentrat pe trei direcții esențiale: sistemul mondial de comunicare securizată I-24/7; bazele de date internaționale , sprijin operațional, activ concertat al sistemelor polițienești și agențiilor de aplicare a legii.

Comunicarea polițienească mondială securizată acoperă schimbul, stocarea și tratarea rapidă a informațiilor de poliție importante, în special folosind noul sistem de comunicare Interpol în toate statele membre, organizând formarea corespunzătoare și furnizând noile servicii ale sistemului I-24/7, cum sunt Tabloul de bord, ASF și Notița portocalie denumită „alerta de securitate”.

a. Sistemul I-24/7 asigură rapiditate și eficacitate în transmiterea informațiilor cu caracter polițienesc. O.I.P.C. – Interpol a început să folosească noua sa infrastructură de comunicare securizată folosind Internetul. Denumit „I-24/7”, noul sistem a înlocuit vechiul sistem al organizației. La sfârșitul primului an, 84 de țări membre și alte 10 locații erau deja racordate la acest sistem, care îmbunătățește considerabil capacitatea Organizației de a coopera eficace și rapid pentru combaterea tuturor formelor de criminalitate internațională organizată. Acest sistem permite verificări operative, legând Secretariatul General, Birourile Centrale Naționale și polițiile statelor membre, în sensul că acestea pot să transmită și să primească informații polițienești (și imagini) în formă securizată și operativ 24 de ore din 24, în lumea întreagă. Totodată, sistemul permite accesul la partea securizată a site-ul web al Interpol, oferind un acces interactiv și imediat la datele polițienești deținute la nivelul Secretariatului General. Concret, amprentele digitale ale oricărui suspect, pașapoartele sau autovehiculele pot fi verificate instantaneu în toată lumea de către orice serviciu de poliție conectat la sistem care are un nivel de securitate tehnică acționând pe o rețea privată de acces prin parole gestionate de fiecare țară.

b. Comunicarea prin canalele Interpol

Numărul de mesaje schimbate prin intermediul sistemului mondial și integrat de comunicare polițienească a depășit 3 milioane pentru prima dată în 2003. Aproape 25% din numărul țărilor membre la O.I.P.C. – Interpol respectiv 46 state, aparțin regiunii Europa, și aceste țări sunt, ca regulă generală, la originea a mai mult de 60% din mesajele primite la Secretariatul General. Țările de pe continentul american reprezintă aproape 20% din numărul mesajelor primite anual.

O.I.P.C. – Interpol asigură servicii de date operaționale destinate acțiunilor polițienești.

Acest lucru presupune elaborarea de programe și servicii în domeniul bazelor de date mondiale cu caracter polițienesc (nume, amprente, digitale, fotografii, profile genetice și documente de identitate).

Adunarea Generală Interpol reunită la Benidorm (Spania) în toamna anului adoptat noul Regulament privind procesarea informațiilor în cadrul cooperării polițienești internaționale. Acest regulament simplifică și dezvoltă trei ansambluri de reguli existente dând Interpolului posibilități de a lega bazele sale de date cu cele ale țărilor membre. În practică acest lucru permite țărilor membre să se ajute reciproc prin acordarea accesului, prin intermediul Interpol, la anumite informații conținute în bazele lor de date naționale.

c. Bazele de date

O.I.P.C. – Interpol culege date și informații asupra criminalității, pe care le procesează și le difuzează serviciilor de poliție din întreaga lume. Aceste baze de date au fost modernizate și actualizate, în special sistemul de documentare criminală a Interpol (I.C.I.S.) și sistemul automat de identificare a amprentelor digitale (AFIS). De asemenea au fost create noi baze de date cum sunt: cele care cuprind documentele de călătorie furate, pierdute și documentele administrative furate, care facilitează desfășurarea unor activități ilegale ale organizațiilor criminale ce comit acte de terorism, trafic de droguri, frauda cu cărți de credit, imigrația clandestină etc.

e. Analiza informațiilor

Analiștii Interpol lucrează la proiecte de analiză strategică și de caz în beneficiul serviciilor polițienești din statele membre. Pe planul analizei de caz în 2006 ei au participat la activități în domeniile pornografiei infantile difuzate pe Internet, a migrației ilegale a cetățenilor din țările Asiei, a traficului de drog ecstasy, a substanțelor psihotrope și precursorilor, a terorismului și la evaluarea riscurilor de tulburare a ordinii publice în timpul unor evenimente mediatizate.

f. Susținerea operațiunilor de prinderea infractorilor urmăriți internațional (F.I.S.)

O echipă specializată, formată din funcționari de poliție și din personal de sprijin, formată în cadrul Secretariatului General Interpol, poate acorda, la cererea țărilor membre ori a tribunalelor penale internaționale, sprijin anchetelor al căror obiect îl reprezintă infractorii dați în urmărire internațională pentru infracțiuni grave. Această echipă își poate da concursul și în cazurile în care noi elemente ale anchetei au fost transmise pe cite-ul web al Interpol.

5.1.6. Cooperarea polițienească pe continentul european

Țările europene beneficiază de o situație privilegiată care le permite să aibă în vedere, mai bine poate decât în alte continente, modalitățile unei cooperări zilnice, directe și constante. Țările Europei, sunt țări de întindere medie în care se ajunge ușor la frontieră. Circulația infractorilor în Europa, a fost deci, întotdeauna, datorită acestui fapt, relativ intensă. De altfel, este vorba de țări în care serviciile de poliție sunt în general bine organizate și dotate, ceea ce le permite să desfășoare acțiuni și transmisiuni rapide. În fine, prezența într-un spațiu relativ restrâns, a unor sisteme juridice foarte diferențiate (sistemul anglo-saxon, sistemul francez ) a dus la apariția unor obstacole în urmărirea infractorilor și a făcut să se resimtă acut necesitatea unei cooperări polițienești. Pe scurt Europa se prezintă ca un ansamblu de vecini suficient de apropiați și de diferiți pentru ca în fața unui pericol comun, să organizeze măsuri destinate a-l înlătura. Acest lucru explică preponderența ocupată de țările europene în cadrul O.I.P.C. – Interpol. Pe continentul european s-a dezvoltat practica reuniunilor regionale și internaționale, precum și deplasările polițiștilor dintr-o țară în alta, organizate de B.C.N.-uri pentru a acorda asistență colegilor însărcinați cu o anchetă ce interesează ambele țări. În astfel de cazuri ei sunt doar consilieri tehnici, actele de procedură și anchetă fiind de competența poliției locale.

5.2. EUROPOL (Oficiul european de poliție)

Europol este organizația europeană care are drept scop îmbunătățirea cooperării efective a autorităților polițienești competente din statele membre în domeniul prevenirii și combaterii terorismului, a traficului ilegal de droguri și a altor forme grave ale crimei organizate internaționale. Misiunea Europolului este de a aduce o contribuție semnificativă acțiunilor forțelor de ordine ale Uniunii Europene, împotriva crimei organizate cu o accentuare asupra organizațiilor criminale implicate. Baza Europolului a fost pusă prin Tratatul de la Maastricht al Uniunii Europene din 7 februarie 1992. Cu sediul la Haga, în Olanda, Europol a început operațiuni limitate pe 3 ianuarie 1994 sub forma Unității Europol Antidrog (EDU), prin lupta împotriva drogurilor și treptat s-au adăugat și alte domenii importante ale criminalității. Europol a fost înființat la 26 iulie 1995 prin actul Consiliului European, întrunit la Bruxelles, cunoscut sub denumirea de „Convenția Europol”, încheiată de către statele membre în baza Titlului VI al Tratatului Uniunii Europene, decizându-se ca sediul acestuia să fie la Haga în Olanda.

Convenția a intrat în vigoare la 1 mai 1999, după încheierea procesului de ratificare de către cei 15 membri ai Uniunii Europene .

Obiectivul comun al Europol prevăzut în actul constitutiv, constă în îmbunătățirea cooperării polițienești între statele membre, și a eficacității serviciilor naționale de poliție în ceea ce privește prevenirea și lupta împotriva terorismului, a traficului ilicit de droguri, și a altor forme grave ale criminalității internaționale organizate.

5.2.1. Organizarea Europol-ului

a.- Unitățile Naționale

Fiecare stat membru al Europol va stabili și desemna o unitate națională care va aduce la îndeplinire sarcinile acestui organism european de cooperare polițienească. unitatea națională este singurul corp de legătură dintre Europol și autoritățile polițienești naționale competente, iar cooperarea se va realiza cu respectarea legislației naționale și constituția statelor membre.

Unitățile naționale au următoarele sarcini: să furnizeze Europolului informațiile și datele necesare aducerii la îndeplinire a atribuțiilor; să țină la zi datele și informațiile cu caracter polițienesc; să respecte cererile solicitate de Europol cu privire la informații și date cu caracter polițienesc; să emită cereri, către Europol, referitoare la informații, date, studii etc.; să furnizeze Europolului informațiile necesare pentru a fi stocate în sistemul computerizat. Totodată trebuie să asigure schimbul permanent de informații cu Europol în conformitate cu legislația națională, fără a leza siguranța națională sau securitatea persoanelor. Sumele necesare schimbului de informații vor fi suportate de statele membre.

b.- Ofițerii de legătură

Fiecare unitate națională va trimite cel puțin un ofițer de legătură la Europol, care va fi instruit de unitatea națională și va reprezenta interesele statelor membre. Acești ofițeri de legătură vor asigura schimbul de informații dintre unitatea națională care l-a trimis și Europol furnizând acestui organism informațiile transmise de unitatea națională și retransmise către aceasta informațiile date de Europol. În același timp, ofițerii de legătură au dreptul să consulte diferite dosare în vederea îndeplinirii sarcinilor ce le revin. Ofițerii de legătură se bucură de privilegiile și imunitățile necesare îndeplinirii atribuțiilor ce le revin.

c.- Sistemul computerizat de informații colectate din cadrul Europol

Convenția Europol prevede că acest organism menține un sistem computerizat pentru a permite accesul la informațiile cu caracter polițienesc care sunt colectate de el sau transmise de statele membre. Acest sistem computerizat de informații are următoarele componente: un sistem de informare care permite accesul rapid al statelor membre și Europol la informațiile colectate, care va deveni operațional din anul 2009, fișiere de lucru stabilite pentru perioade variabile de timp în scopul analizării informațiilor și un sistem de indexi care conțin anumite particularități ale dosarelor analizate. În acest sistem computerizat de informații fiecare stat membru, reprezentat de Unitatea Națională și de ofițerul de legătură, având posibilitatea să-și introducă datele în concordanță cu procedurile lor naționale. Tot în acest sistem de informații Europolul introduce datele furnizate de alte state sau organizații și care pot fi accesate direct pentru consultarea de către Unitățile Naționale, ofițerii de legătură, directorul, directorii adjuncți și oficiali împuterniciți ai Eurpolului.

Sistemul de Informații poate fi folosit pentru a stoca, modifica și utiliza doar datele necesare pentru ca Europolul să-și poată îndeplini sarcinile, cu excepția datelor care se referă la delicte criminale asociate. Datele introduse în acest sistem trebuie să se refere la: persoane suspecte că au comis ori au luat parte la comiterea delictelor criminale pentru care Europol este competent conform art. 2 din Convenția de înființare, persoanele care au fost condamnate pentru astfel de fapte, precum și persoanele pentru care există date că sunt pretabile să comită delicte criminale .

Datele privind persoanele suspecte că au comis ori au luat parte la comiterea delictelor criminale, introduse de Unitățile Naționale, în sistemul de informații se completează cu detalii referitoare la delictele criminale, crimele comise, când și unde s-au comis, mijloacele folosite pentru comiterea lor, membrii organizațiile criminale, suspecți, condamnări care au legătură cu delictele criminale din competența Europol și departamentul care se ocupă de caz. Doar Unitățile Naționale, Ofițerii de legătură, directorul Europolului, directorii adjuncți sau oficialii împuterniciți ai Europolului au dreptul să introducă direct date în acest sistem și să le extragă și ele pot fi modificate doar de Unitatea Națională care le-a introdus.

5.2.2. Eurodac

La data de 12 decembrie 2006 Ministerul Administrației și Internelor a dat în folosință Sistemul Eurodac. Conectată la Sistemul Central de la Luxemburg, rețeaua Eurodac a fost creată la nivelul întregii Uniuni Europene, cu scopul de a sprijini combaterea migrației ilegale și de a preveni depunerea de cereri de azil, succesiv în mai multe state membre ale Uniunii Europene, de către aceeași persoană.

Sistemul Eurodac constituie o bază europeană de date de amprente digitale, înființată în 2003, care conține amprentele tuturor solicitanților de azil în vârstă de peste 14 ani.

5.3. Instituția Atașatului de afaceri interne

România poate încheia tratate având ca obiect trimiterea în misiune a atașaților de afaceri interne și a ofițerilor de legătură pe o perioadă determinată, în scopul promovării și accelerării cooperării cu celelalte state, în special prin acordarea de asistență: sub forma schimbului de date și informații în scopul prevenirii și combaterii criminalității; pentru soluționarea cererilor de asistență polițienească și judiciară în materie penală precum și în legătură cu atribuțiile autorităților responsabile cu supravegherea frontierelor externe.

Prin atașat de afaceri interne se înțelege persoana desemnată de ministrul de interne să reprezinte Ministerul Administrației si Internelor in statul de acreditare. Atașatul de afaceri interne se trimite în misiune permanentă în străinătate cu durata de doi ani care poate fi prelungită pentru o nouă perioadă de până la maxim doi ani, în funcție de rezultatele obținute și pentru asigurarea continuității la post. Posturile de atașați de afaceri interne se ocupă prin examen sau concurs. Modalitatea de cooperare se realizează prin două componente: atașați de afaceri interne străini acreditați în România; atașați de afaceri interne români acreditați în alte state.

Atașații de afaceri interne dețin ca misiune preventivă recunoașterea și asistența polițienească, monitorizarea problemelor situaționale ale poliției din cadrul statului acreditar precum și menținerea contactelor cu autoritățile din statul acreditar.

Trimiterea personalului Ministerului Administrației și Internelor în misiuni în străinătate, pentru a îndeplini funcția de atașat de afaceri interne se realizează cu respectarea principiului voluntariatului. Activitatea de coordonare pentru selecționarea, pregătirea, încadrarea și trimiterea la post a atașaților de afaceri interne se realizează de către o comisie formată din reprezentanții la nivel de director sau director adjunct din Direcția Management Resurse Umane a Ministerului Administrației și Internelor, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă și Direcția Integrare Europeană și Relații Internaționale din Ministerul Administrației și Internelor, prezidată de secretarul de stat pentru integrare europeană și relații internaționale (Comisia de coordonare).

Tematica de pregătire de specialitate pentru examenul de admitere la cursul de pregătire a candidaților la funcția de atașat de afaceri interne și bibliografia aferentă se aprobă de președintele Comisiei de coordonare și se pune în timp util la dispoziția structurilor centrale ale Ministerului Administrației și Internelor, prin grija Direcției Management Resurse Umane a Ministerului Administrației și Internelor, pentru a fi distribuită candidaților. În prezent M.A.I. are un număr de 33 atașați de afaceri interne și adjuncți acreditați în următoarele state europene: Bulgaria, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Spania, Italia, Olanda, Polonia, Austria, Republica Cehă, Marea Britanie, Turcia, Ucraina și Moldova, Elveția, Norvegia, Suedia, Portugalia, Irlanda, Finlanda și Danemarca. Încă 9 atașați de afaceri interne au fost sau urmează să fie numiți la post, după cum urmează: în anul 2007 pentru Cipru, Letonia, Lituania, S.U.A., Georgia, Azerbaidjan, China, Armenia, Rusia.

Direcția Integrare Europeană și Relații Internaționale din cadrul Ministerului Administrației și Internelor stabilește și actualizează periodic necesarul de posturi de atașați de afaceri interne, stabilind permanent necesitatea înființării de noi posturi, de rechemare în țară, precum și de prelungire succesivă a misiunilor. Biroul atașatului de afaceri interne constituit în cadrul unei misiuni diplomatice a României în străinătate cuprinde ansamblul personalului și mijloacelor afectate postului de atașat de afaceri interne în statul acreditar. Personalul biroului atașatului de afaceri interne se compune din: atașat de afaceri interne și, după caz, atașat adjunct de afaceri interne, sau ofițer de legătură, precum și personal auxiliar. Atașații de afaceri interne se află în subordinea directă a secretarului de stat care coordonează activitatea de integrare europeană și relații internaționale, fiind subordonați nemijlocit șefului Direcției Integrare Europeană și Relații Internaționale.

Personalul auxiliar este subordonat direct șefului Direcției Integrare Europeană și Relații Internaționale și nemijlocit atașatului de afaceri interne din statul acreditar. Activitatea atașaților de afaceri interne se desfășoară cu respectarea prevederilor corespunzătoare din Statutul Corpului Diplomatic și Consular, ale Regulamentului privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe, a misiunilor diplomatice, oficiilor consulare și centrelor culturale. Atașații de afaceri interne, și personalul birourilor acestora din cadrul misiunilor diplomatice ale României se conformează regulilor de ordine interioară stabilite de șeful misiunii.

5.4. Instituția Ofițerului de legătură

Ofițerul, de legătură este persoana desemnată de ministrul de interne să execute activități de cooperare internațională si anumite activități de reprezentare externă a instituției, pentru o perioadă determinată și pe un anumit domeniu de specialitate, în statul de acreditare sau pe lângă o organizație internațională. Ofițerul de legătură se trimite în misiune temporară în străinătate pe durata de până la 90 zile. În funcție de situația operativă în statul acreditar, de reacțiile partenerului străin și de rezultatele obținute, misiunea poate fi prelungită succesiv. De regulă, durata cumulată a misiunii inițiale și a prelungirilor nu poate depăși doi ani. Trimiterea personalului Ministerului Administrației și Internelor în misiuni în străinătate, pentru a îndeplini funcția de ofițer de legătură se realizează cu respectarea principiului voluntariatului.

Ofițerii de legătură se află în subordinea directă a secretarului de stat care coordonează activitatea de integrare europeană și relații internaționale, fiind subordonați nemijlocit șefului Direcției Integrare Europeană și Relații Internaționale. Posturile de ofițeri de legătură și cele pentru personalul auxiliar se ocupă prin examen sau concurs. Cooperarea se realizează prin ofițerii de legătură străini acreditați în România și prin ofițerii de legătură români acreditați în alte state. Acești ofițeri de legătură desfășoară misiuni preventive constând în recunoaștere și asistență polițienească, monitorizarea problemelor situaționale ale poliției din statul acreditar și menținerea contactelor cu autoritățile din statul acreditar.

Activitatea de coordonare pentru selecționarea, pregătirea, încadrarea și trimiterea la post a ofițerilor de legătură se realizează de către o comisie formată din reprezentanții la nivel de director sau director adjunct din Direcția Management Resurse Umane a Ministerului Administrației și Internelor, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă și Direcția Integrare Europeană și Relații Internaționale din Ministerul Administrației și Internelor, prezidată de secretarul de stat pentru integrare europeană și relații internaționale (Comisia de coordonare). Direcția Integrare Europeană și Relații Internaționale din cadrul Ministerului Administrației și Internelor stabilește și actualizează periodic necesarul de posturi de ofițeri de legătură, stabilind permanent necesitatea înființării de noi posturi, de rechemare în țară, precum și de prelungire succesivă a misiunilor. În scopul asigurării, sub raport numeric și calitativ a efectivelor necesare pentru încadrarea funcțiilor de ofițeri de legătură a fost constituit un grup de rezervă care cuprinde personalul care a absolvit cursul de pregătire de bază pentru atașați de afaceri interne și ofițeri de legătură, precum și alte cursuri echivalente în țară sau în străinătate. În grupul de rezervă poate fi inclus și personalul din cadrul Ministerului Administrației și Internelor care a îndeplinit funcții de reprezentare externă similare cu cele de ofițer de legătură și îndeplinește celelalte condiții pentru ocuparea acestui post.

Ofițerii de legătură se află în subordinea directă a secretarului de stat care coordonează activitatea de integrare europeană și relații internaționale, fiind subordonați nemijlocit șefului Direcției Integrare Europeană și Relații Internaționale.

Personalul auxiliar este subordonat direct șefului Direcției Integrare Europeană și Relații Internaționale și nemijlocit ofițerului de legătură din statul acreditar. Capitolul 6

INSTITUȚII NAȚIONALE IMPLICATE ÎN ACVTIVITATEA DE URMĂRIRE JUDICIARĂ. POLIȚIA ROMÂNĂ

Cu privire la cadrul instituțional intern, cele mai importante instituții cu atribuții în domeniul urmăririi judiciare sunt: Ministerul Afacerilor Interne reprezentat de Poliția Română, Poliția de Frontieră Română, Direcția Generală de Pașapoarte, Jandarmeria Română și alte structure subordinate ale acestora, Ministerul Public, Ministerul Justiției și structurile Comunității Naționale de Informații (SRI, SPP, SIE și DIPI). Nu în ultimul, un rol foarte important il are Serviciului Urmăriri – ca parte integrantă a I.G.P.R. – Direcția de Investigații Criminale ca serviciu de profil în cadrul activității de urmărire judiciară la nivel național.

Alte structuri subordonate Politiei Romane, implicate in activitatea de urmarire judiciara, sunt Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, Direcția Operațiuni Speciale, Unitatea Centrală de Analiză a Informațiilor, Unitatea de Aviație a M.A.I si Unitatea Canină.

Începând cu Legea de organizare a poliției emisă în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, urmată de Legea lui Vasile Lascăr și de Legea pentru organizarea poliției generale a statului, competențele poliției au fost extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine reglementate.

În prezent, organizarea și funcționarea Poliției Române sunt legiferate de Legea nr. 218 din 23.04.2002. Astfel, Poliția Română este în prezent „instituția specializată a statului, care exercită atribuții privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, respectarea ordinii și liniștii publice, în condițiile legii”.

Cadrul juridic general ce reglementează activitatea Poliției Române este Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea si funcționarea Poliției Române. Noul Statut al polițistului, adoptat prin Legea nr. 360/2002, completează și detaliază dispozițiile privind desfășurarea, în limitele și conform legii, a acestei activități pusă în slujba comunității.

Astfel, articolul 1 al acestei legi, statuează că polițistul este funcționar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă de regulă uniformă și exercită atribuțiile stabilite pentru Poliția Română prin lege, ca instituție specializată a statului.

Dispozițiile referitoare la activitatea poliției, cuprinse secvențial în alte legi de organizare și funcționare a instituțiilor statului, au fost completate cu legi speciale ce vizează combaterea unui anumit tip de infracționalitate.

O deosebită atenție a fost acordată modificării și completării Codului Penal și Codului de Procedură Penală, protecției agentului acoperit, a martorului și a datelor, Legii Administrației publice locale, a celei privind combaterea crimei organizate, precum și legii privind combaterea infracțiunilor comise prin mijloacele tehnologiei de vârf.

6.1. Directia de investigatii criminale

Direcția de Investigații Criminale are în competență combaterea infracțiunilor contra persoanei, patrimoniului, avutului public, autorității, precum și a celor care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, excepție făcând cazurile din sfera crimei organizate.

Direcția de Investigații Criminale este condusă de un director, secondat de doi directori adjuncți, iar activitatea sa este coordonată de un adjunct al Inspectorului General al Poliției Române.

Direcția de Investigații Criminale este structurată pe servicii și birouri, conform statutului propriu de funcțiuni.

În plan teritorial, serviciile de investigații criminale sunt subordonate nemijlocit directorului adjunct al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București și adjunctului inspectorului șef. Pe verticală, serviciile teritoriale de investigații criminale se subordonează Direcției de Investigații Criminale.

Printre atribuțiile D.I.C. amintim:

Organizează și coordonează activitatea de localizare și prindere a urmăriților la nivel național și internațional, precum și pentru identificarea cadavrelor și persoanelor cu identitate necunoscută, respectiv pentru clarificarea situației persoanelor dispărute;

Organizează și coordonează activitatea de punere în executare a mandatelor și sentințelor penale, emise de autoritățile judiciare;

Coordonează la nivel național activitățile derulate in cadrul Mecanismului ,,Alertă Răpire Copil!”

Coordonează, monitorizează și controlează activitatea structurilor teritoriale de supravegheri judiciare pe linia supravegherii persoanelor față de care a fost dispusă una dintre măsurile preventive neprivative de libertate ale controlului judiciar, controlului judiciar pe cauțiune sau arestului la domiciliu, precum și cu privire la respectarea de către persoanele supravegheate a interdicțiilor și obligațiilor impuse de către organele judiciare.

Coordonează și monitorizează activitatea de asistență judiciară și polițienească internațională, desfășurată la nivelul structurilor teritoriale de investigații criminale din România;

Desfășoară activitățile dispuse prin delegare de unitățile de Parchet în cadrul cererilor de asistență judiciară internațională în materie penală;

Soluționează, direct sau prin intermediul structurilor teritoriale de investigații criminale, cererile de asistență polițienească internațională primite de la autoritățile altor state, cu privire la infractorii români sau grupările criminale itinerante românești care comit infracțiuni în străinătate;

Efectuează schimburi de mesaje operative cu polițiștii din alte state în scopul combaterii criminalității itinerante / transfrontaliere românești și documentării activităților infracționale ale suspecților români;

Asigură cooperarea prin Oficiul European de Poliție EUROPOL și coordonarea la nivel național a activităților specifice priorității „Combaterea infracțiunilor contra patrimoniului comise în mod organizat de grupările infracționale de criminalitate itinerantă” din ciclul de politici al U.E. 2014 – 2017;

Acordă asistență structurilor de profil ale Ministerului Justiției în scopul soluționării cererilor prevăzute de Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, formulate de autoritățile altor state, pentru înapoierea cu celeritate la reședința sa obișnuită, a copilului deplasat sau reținut ilicit pe teritoriul României.

6.2. Serviciul urmăriri

Servicul Urmăriri este subordonat Direcției de Investigții Criminale si reprezintă structura specializată in organizarea și coordonarea activitații de localizare și prindere a urmăriților la nivel național și internațional.

6.3. Direcția Operațiuni Speciale

Direcția Operațiuni Speciale este o unitate de suport informativ, tactic-operational și tehnico-operativ specializat ce deservește structurile din componența Ministerului Administrației și Internelor – Inspectoratul General al Poliției Române și a Ministerului Public care solicită sprijinul de specialitate în instrumentarea unor cauze complexe în situații operative care necesită o acțiune urgentă sau prezintă grad ridicat de risc.

La nivel teritorial, direcția are în componență 14 servicii regionale, repartizate după principiul Curților de Apel și 26 de compartimente teritoriale în restul județelor țării.

6.4. Unitatea Centrale de Analiză a Informațiilor 

În structura organizatorică a Unității Centrale de Analiză a Informațiilor funcționeză 3 servicii, și anume:

Serviciul Analiză Operațională;

Serviciul de Analiză a Datelor și Informațiilor;

Serviciul Analiza Informațiilor din Surse Deschise

Atribuții:

Elaborează și supune aprobării conducerii Inspectoratului General al Poliției Române și Ministerului Administrației și Internelor proiecte de dispoziții ce vizează reglementarea unitară a activităților în domeniul colectării, prelucrării, stocării, verificării și valorificării informațiilor de natură criminală și al analizării acestora și face propuneri pentru îmbunătățirea legislației precum și a dispozițiilor, instrucțiunilor, regulamentelor și metodologiilor în domeniu;

Culege, colectează, prelucrează, stochează, analizează și valorifică informațiile la nivelul Inspectoratului General al Poliției Române;

Avizează programele și planurile de învățământ la unitățile de formare și specializare pe linia analizei informațiilor, propune, organizează și conduce cursuri de perfecționare a polițiștilor în domeniul analizei informațiilor și întocmește materiale cu rol educativ sau de promovare a domeniului;

Elaborarează procedurile de lucru pe linia analizei informațiilor;

Îndrumă, coordonează și monitorizează activitatea structurilor teritoriale de profil;

Efectuează evaluări tematice la structurile teritoriale de profil pe baza cărora face propuneri privind remedierea deficiențelor organizatorice, de dotare și de pregătire a personalului;

Realizează o politică unitară de management a datelor și informațiilor din activitatea informativă a Poliției Române;

Desfășoară activități de cercetare, dezvoltare și implementare a unor noi concepte, tehnici, procedee și instrumente de analiză a informaților precum și de valorificare a produselor analitice în managementul polițienesc;

6.5. Unitatea de Aviație a M.A.I

Aviația a făcut salturi considerabile, încă de la începuturile ei găsindu-și multiple întrebuințări în viața socială, culturală și economică, devenind astfel indispensabilă societății.

Principala armă a războaielor moderne, mijlocul cel mai rapid și sigur de transport, aviația este pe întreg mapamondul, indiferent de relief, climă sau anotimp și cunoaște o permanentă dezvoltare, chiar și în condițiile costurilor ridicate impuse de tehnologiile moderne.

Este de neconceput, astăzi, o societate în care să nu existe companii de transport aerian, servicii medicale de urgență, instituții de asigurare a ordinii și siguranței publice ori de intervenție în situații de urgență fără sprijinul aerian al avioanelor și elicopterelor.

După cel de-al doilea război mondial, în contextul profundelor transformări din România, s-a simțit nevoia înființării unei structuri de aviație care să fie pusă în slujba cetățeanului, a societății.

Astfel, unul dintre momentele de referință ale aeronauticii române a fost înființarea în luna iulie a anului 1947 a Flotilei Aerotransport a Ministerului Afacerilor Interne cu sediul pe aerodromul Dudești-Cioplea.

În perioada 1949-1960, a operat de pe aerodromul Popești-Leordeni, iar din 1960, de pe aerodromul Otopeni, până la data de 21 aprilie 1973. Din 01.08.1978 până în prezent funcționează pe aerodromul Băneasa.

Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 152/2008 pentru modificarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor, la data de 17.11.2008 a fost înființat Inspectoratul General de Aviație prin reorganizarea Inspectoratului de Aviație, ca urmare a necesității consolidării rolului acestuia în îndeplinirea misiunilor aeriene complexe care îi revin, în actualul context social și politic intern și internațional.

Atributii:

a) asigură sprijinul aerian al structurilor M.A.I. prin executarea misiunilor de zbor operaționale, în situații normale și de criză;

b) asigură executarea misiunilor de transport aeromedical de urgență, în cooperare cu Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare;

c) asigură desfășurarea activității de zbor din cadrul Inspectoratului General de Aviație, conform reglementărilor aeronautice militare și civile în vigoare;

d) asigură implementarea, respectarea și adaptarea politicilor de siguranță aeriană la specificul misiunilor Inspectoratului General de Aviație;

e) colaborează cu structurile militare de aviație și agențiile civile implicate în managementul spațiului aerian;

f) elaborează proceduri și instrucțiuni de aplicare a reglementărilor aeronautice militare;

g) planifică, organizează, coordonează și controlează forțele și mijloacele angajate în executarea misiunilor permanente și temporare, conform legii, ordinelor ministrului Afacerilor Interne și ale inspectorului general;

h) asigură desfășurarea procesului de instruire la sol și în zbor, pentru asigurarea capacității operaționale necesare îndeplinirii misiunilor de zbor, în orice condiții meteorologice, ziua și noaptea, în siguranță;

i) organizează și conduce activitatea de perfecționare a întregului personal, pentru ridicarea nivelului de cunoștințe în domeniile de specialitate, al disciplinelor de sprijin și generale;

j) asigură formarea și dezvoltarea deprinderilor teoretice și practice, individuale și colective, ale personalului aeronautic;

k) asigură disponibilitatea tehnică a aeronavelor, în conformitate cu reglementările în vigoare.

6.6. Centrul de Cooperare Polițienească Internațională (C.C.P.I.)

Reprezintă singura structură din România specializată în schimbul de date operative în domeniul luptei împotriva criminalității transfrontaliere organizate.

C.C.P.I. a fost creat ca o platformă unică de cooperare polițienească pentru asigurarea gestionării informațiilor operative referitoare la cooperarea polițienească internațională. În conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului României nr.306 din 14 aprilie 2005 pentru aprobarea strategiei actualizate privind reforma instituțională a Ministerului Administrației și Internelor a fost constituit Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, care include în struca sa organizatorică: Punctul Național Focal (Serviciul Operațional, Unitatea Națională EUROPOL, Serviciul SIRENE) și Biroul Național Interpol (Serviciul Urmărire Internațională și Extrădări, Serviciul Documentare Operativă și Serviciul Identificare Judiciară).

Printre cele mai utilizate metode de cooperare polițienească internațională evidențiem: asistența juridică internațională în materie penală, reglementată în România prin Legea nr.302/2004, modificată prin Legea nr.224/2006 care cuprind derularea și executarea unor acte de procedură demarate de către organele de justiție din diferite state, și care se realizează mai ales prin intermediul comisiilor rogatorii vizând faza de mijloc sau finală a procesului penal, în care autorii infracțiunilor sunt identificați, prinși și se află în curs de judecată, ori au fost deja condamnați; schimbul internațional operativ de date și informații cu caracter polițienesc, care este reglementat în România prin Statutul O.I.P.C.-Interpol, prin Acordul România-Europol și Acordul SECI. Acest schimb de informații are ca obiect, în principal, prima fază a procesului penal în vederea identificării rețelelor de infractori, precum și a mijloacelor de probațiune.

6.6.1. Biroul Național Interpol din România

Acest birou a fost creat la 10 ianuarie 1973 și funcționează în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, constituind punctul de sprijin național al cooperării polițienești internaționale, cu fiecare stat membru al O.I.P.C. – Interpol prin Birouri de Contact Naționale, precum și cu Secretariatul General Interpol. Biroul Național Interpol are un rol important în surmontarea obstacolelor întâmpinate în cooperarea polițienească internațională, determinate de diferențele de structuri între polițiile naționale, barierele lingvistice și diferențele de sisteme juridice. Totodată, acest organism asigură schimbul operativ de informații obținute de structurile polițienești prin transmiterea lor celorlalte B.C.N.-uri și Secretariatului General al O.I.P.C. – Interpol. Desfășoară pe teritoriul național, operațiuni și actele de poliție solicitate de celelalte state membre ale O.I.P.C. – Interpol și primește cererile de informații, de verificări etc. de la alte B.C.N.-uri și de la Secretariatul General Interpol pe care le transmite unităților operative competente dând răspunsul celor care le-au solicitat.

Biroul Național Interpol din România asigură accesul formațiunilor operative polițienești la baza de date a A.S.F. a Secretariatului General Interpol (persoane aflate în urmărire internațională autovehicule furate, obiecte de artă furate, pașapoarte și documente administrative).

În contextul participării la activitatea O.I.P.C. – Interpol, Biroul Național Interpol din România și-a centrat demersurile pe vectorii principali naționali specifici, reușind implementarea normelor de serviciu aplicabile, în privința: poziției și statutului biroului național, furnizării de servicii continue de comunicații 24 de ore, capacității lingvistice, vocabularului judiciar și procedural, permanenței în luarea deciziilor, inițierii și conducerii anchetelor, a ofițerilor de contact, coordonării informațiilor, administrării și structurii mesajelor expediate, respectării termenelor în care autoritățile judiciare trebuie să răspundă la solicitările altor B.C.N.uri etc.

Un instrument dezvoltat de specialiștii Secretariatului General utilizat începând cu anul 2009, disponibil tuturor țărilor membre OIPC Interpol îl constituie sistemul I-link, care va reprezenta o adevărată revoluție în schimbul de informații polițienești la nivel mondial. Astfel, schimbul de informații se va face pe baza unor formulare standard care vor permite realizarea automată a verificării persoanelor, autovehiculelor, armelor, firmelor, numerelor de telefon, impresiunilor digitale, profilurilor ADN etc. în toate bazele de date ale organizației, înregistrarea verificărilor și realizarea de conexiuni între state. România a fost aleasă să fie una dintre cele nouă țări membre ale Organizației (alături de Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Spania, Elveția, Statele Unite ale Americii și Germania) care vor testa prima fază, care se referă la un nou formular de punere în urmărire internațională a persoanelor urmărite și totodată de solicitare a notiței cu colț roșu, permițând înregistrarea automată a tuturor datelor din solicitare în evidențele Secretariatului General.

Un domeniu considerat de mare importanță de către conducerea O.I.P.C. – Interpol este alimentarea bazelor de date operative polițienești ale Organizației, care reprezintă și una dintre cele patru funcțiuni fundamentale ale INTERPOL, alături de sistemul de comunicații, sprijinul operativ și pregătirea polițiștilor. Biroul Național Interpol a reușit în acest an modernizarea modului de alimentare a bazelor de date prin aplicarea tehnologiei ,,push and pull”, pusă la dispoziție gratuit de către Secretariatul General, care permite actualizarea automată a contribuției românești la bazele de date SMV (autovehicule furate) și SLTD (documente de călătorie furate ori pierdute).

În ceea ce privește aplicarea soluțiilor moderne de accesare a bazelor de date Interpol, în acest an Biroul Național Interpol a reușit, împreună cu Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, realizarea condițiilor tehnice necesare aplicării soluției FIND la controlul pașapoartelor și autovehiculelor la punctele de frontieră, astfel că toate verificările în bazele naționale vor fi efectuate automat și în bazele de date INTERPOL, inclusiv la citirea optică a pașapoartelor și cărților de identitate.

Atribuțiile Biroului Național Interpol:

a). asigură schimbul de informații cu caracter polițienesc referitoare la activitatea infractorilor de drept comun care acționează pe plan internațional (date de identitate, semnalmente, fotografii, amprente digitale, moduri de operare, mijloace de transport utilizate), precum și de alte date necesare identificării acestora și probării activității lor infracționale;

b). comunică unităților de poliție, altor unități ale Ministerului Administrației și Internelor sau altor instituții ale statului interesate, informațiile privind infractorii străini sau români, urmăriți pe plan internațional pentru comiterea unor fapte penale de drept comun, în vederea semnalării intrării lor în țară și dispunerii măsurilor solicitate de autoritățile judiciare care-i urmăresc;

c). asigură, în cooperare cu organele competente din Ministerul Public și din Ministerul Justiției, punerea în urmărire internațională, în vederea arestării și extrădării către țara noastră, a persoanelor care se sustrag unor mandate de arestare preventivă sau de executare a unor pedepse, emise pentru fapte deosebit de grave și despre care există informații că se află în străinătate;

d). asigură, în cooperare cu Birourile Centrale Naționale Interpol din țările respective, cu unitățile centrale de linie din Inspectoratul General al Poliției Române sau cu inspectoratele județene, realizarea activităților operative și logistice, pentru preluarea și escortarea, din străinătate, a persoanelor extrădate către România;

e). coordonează, în cooperare cu unitățile centrale de linie ale Inspectoratului General al Poliției Române și cu organele parchetului, activitățile operative în vederea identificării și arestării infractorilor de drept comun, intrați în țara noastră, care fac obiectul unor mandate de arestare preventivă sau de executare a unor pedepse privative de libertate, difuzate de Secretariatul General Interpol sau de alte Birouri Centrale Naționale;

f). coordonează sau contribuie, după caz, la realizarea activităților operative de supraveghere a infractorilor cunoscuți pe plan internațional, pentru care nu se cere arestarea, pe timpul cât se află pe teritoriul României;

g). asigură informarea operativă și cu caracter de continuitate a unităților centrale și județene de poliție cu privire la persoanele, modurile de operare și mijloacele de transport folosite în traficul internațional ilicit de droguri, monedă falsă, vehicule furate, precum și în comiterea altor fapte infracționale grave, pentru luarea măsurilor legale de prevenire și reprimare a acestora;

i). asigură informarea unităților de poliție și de pașapoarte în legătură cu furturile sau pierderile de pașapoarte ori alte acte de identitate străine, în vederea prevenirii intrării frauduloase a unor persoane în țara noastră.

Alte activități desfășurate de Biroul Național Interpol:

a) Urmărirea internațională a persoanelor ce se sustrag urmăririi penale sau executării unor pedepse pronunțate de către instanțele de judecată române se declanșează către Biroul Național Interpol la propunerea unităților centrale sau teritoriale de poliție, Ministerului Public sau Ministerului de Justiție.

În toate situațiile în care propunerea de declanșare a urmăririi internaționale a unei persoane aparține inspectoratelor de poliție județene sau de transporturi, o copie a raportului respectiv va fi trimisă, în mod obligatoriu, Direcției de Investigații Criminale din Inspectoratul General al Poliției Române.

Serviciul Urmărire Internațională și Extrădări gestionează și procesează un număr de peste 5.700 de urmăriți internațional semnalați atât de autoritățile judiciare române, cât și de corespondenții externi.

Pe tot parcursul anului 2008, s-a acordat o atenție deosebită aplicării mandatului european de arestare ca urmare a transpunerii în legislația internă a Deciziei-Cadru nr. JAI 584 din 2002, constatându-se o creștere spectaculoasă atât al numărului de preluări din străinătate cât și al numărului de predări din România al persoanelor urmărite internațional.

Activitatea desfășurată în anul 2008 de către Serviciul de Urmărire Internațională și Extrădări s-a concretizat și în soluționarea unor cazuri deosebite, puternic mediatizate, prin schimbul operativ de informații care a dus la prinderea pe teritoriul României a unor infractori deosebit de periculoși.

Un exemplu ar fi identificarea și arestarea în România a unui urmărit internațional de către autoritățile germane pentru tentativă de omor, vătămare corporală gravă și tâlhărie, infracțiuni săvârșite în urmă cu 15 ani. Astfel Cusnir Marcel împreună cu alți doi complici cunoscând victima s-au întâlnit cu aceasta la data de 07 ianuarie 1993 în localitatea Zimdorf. Știind faptul că victima deținea o sumă importantă de bani într-o căsuță de valori din Gara Centrală din Nurnberg Cusnir Marcel și complicii săi l-au atacat cu lovituri în cap, provocându-i răni severe care i-au pus viața în pericol, deposedându-l totodată și de o sumă de bani pe care o avea asupra sa.

Într-un alt caz Serviciul Poliției de Ordine Publică din cadrul Inspectoratului de Poliție al județului Sibiu a sesizat la data de 06 noiembrie 2008 că în municipiul Pitești, județul Argeș a fost văzut cetățeanul spaniol Alberto Isiegas Gerner, care se sustrăgea cercetărilor efectuate de către Tribunalul Zaragoza. În urma corespondenței purtate cu Interpol Madrid a reieșit că sus-numitul era urmărit internațional pentru comiterea infracțiunilor de trafic de stupefiante, corupție, înșelăciune, trafic de persoane, pornografie infantilă și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. Conform informațiilor primite de la corespondenții interni și transmise omologilor spanioli s-a comunicat că numitul Alberto Isiegas Gerner avea intenția de a-și procura documente false de identitate, în scopul de a părăsi în cel mai scurt timp România cu destinație Columbia. La data de 02.12.2008 Alberto Isiegas Gerner a fost predat autorităților spaniole.

În alt caz Biroul Național Interpol Roma a transmis un mesaj prin care eram informați cu privire la posibila localizare în România a numitului Nicodemo Ignazio, în vârstă de 45 de ani din Piedimonte Etneo/Italia, care făcea obiectul unui mandat european de arestare emis de autoritățile judiciare italiene, fiind membru al un grup mafiot implicat în numeroase tâlhării, crime și infracțiuni grave, precum și finanțări a unor activități criminale și era în categoria „MOST WANTED”, cei mai căutați infractori de autoritățile judiciare din Italia. În urma informațiilor primite de la Interpol Roma și cooperării operative cu Poliția Română s-a reușit identificarea și arestarea celui în cauză și ulterior predarea către autoritățile italiene.

Totodată autoritățile spaniole au admis predarea către România în baza mandatului european de arestare a numitului Pirlea Ilie, în vârstă de 32 de ani urmărit internațional pentru savîrșirea infracțiunilor de lipsire de libertate și omor deosebit de grav. Acesta, în noaptea de 25 – 26.09.2002 împreună cu alți complici l-au lovit în mod repetat pe numitul Ene Constantin Daniel, provocându-i grave suferințe fizice, după care l-au băgat în portbagajul unui autovehicul și l-au transportat acoperit cu o folie de plastic, spre Pitești. La granița dintre județele Brașov și Argeș, Pirlea Ilie l-a înjunghiat, i-a dat foc și a aruncat mașina cu persoana decedată într-o prăpastie.

Potrivit statisticilor Secretariatului General al O.I.P.C.-Interpol, pe plan internațional sunt urmărite mai mult de 50.000 de persoane, la solicitarea celor 187 de țări membre ale organizației. Dintre acestea, 5.453 sunt urmărite de către Interpol București, la solicitarea instanțelor române. Prin urmare, un procent considerabil, respectiv de aproximativ 11%, din numărul total de urmăriți pe plan internațional, reprezintă persoanele urmărite de către România.

b) Urmărirea internațională a persoanelor dispărute se declanșează de către Biroul Național Interpol, în baza propunerilor unităților centrale sau teritoriale de poliție care trebuie să conțină toate datele și informațiile referitoare la identitatea celor în cauză, semnalmente, descrierea obiectelor de îmbrăcăminte, fișa dentară, fotografii cât mai recente și amprentele digitale.

c) În scopul clarificării situației unor cadavre cu identitate necunoscută descoperite pe teritoriul României, despre care există date că ar aparține unor cetățeni străini, vor fi trimise Biroului Național Interpol toate informațiile privind împrejurările descoperirii acestora, semnalmente, descrierea obiectelor de îmbrăcăminte, a actelor de identitate și a oricăror altor bunuri care ar putea avea legătură cu cadavrul. Adresa sau raportul prin care se solicită verificări în țările afiliate OIPC-Interpol vor fi însoțite de fotografiile cadavrului, de formula dentară și de amprentele acestuia.

d) Pentru punerea în urmărire internațională a autovehiculelor furate de pe teritoriul României sau a altor țări când victimele sunt cetățeni români sau persoane juridice române și nu au reclamat furtul în acele țări, vor fi comunicate Biroului Național Interpol următoarele date: data și locul comiterii furtului; tipul autovehiculului, marca, modelul, culoarea și țara de origine; numărul de înmatriculare; seria caroseriei; seria de motor; alte caracteristici care pot ajuta la identificare; datele proprietarului autovehiculului; date privitoare la persoana care a reclamat furtul. Aceleași date vor fi comunicate Biroului Național Interpol și în situația descoperirii pe teritoriul țării noastre a unor autovehicule abandonate, în vederea stabilirii situației lor juridice și restituirii către proprietarul de drept.

e) În vederea declanșării urmăririi internaționale a unor obiecte de artă sau de mare valoare furate din țara noastră și despre care există suspiciuni că ar fi fost transportate în străinătate, vor fi comunicate Biroului Național Interpol, urgent, următoarele informații: data și locul comiterii fortului; modul de operare folosit de autori (cât mai detaliat); date privind presupusul autor; felul obiectului forat; numărul de inventar, numărul de serie și alte detalii care ar permite identificarea; descrierea detaliată și fotografii ale obiectelor forate ori ale altor obiecte similare existente la locul fortului. Unitățile centrale și teritoriale ale Poliției Române pot solicita prin intermediul Biroului Național Interpol, de la celelalte Birouri Centrale Naționale și de la Secretariatul General al Organizației, informații și date necesare rezolvării unor cauze penale aflate în lucru.

f) Identificarea persoanelor. În scopul obținerii de informații complexe privitoare la identitatea, antecedentele penale și polițienești, ori de altă natură, ale unor cetățeni străini care fac obiectul unor cauze penale instrumentate de autoritățile române, se vor transmite Biroului Național Interpol, de către unitățile centrale și teritoriale de poliție date cât mai complete privind identitatea persoanelor în cauză, documentele personale cu care se legitimează, alte documente de valoare pe care le posedă, date care vor fi comunicate Birourilor Centrale Naționale interesate ori Secretariatului General Interpol.

g) Identificarea unor obiecte.

Sunt incluse în această categorie solicitările adresate de către Poliția Română altor poliții afiliate la OIPC- Interpol în vederea obținerii de informații referitoare la obiecte, bunuri, documente, etc. care sunt în legătură intrinsecă cu comiterea unei infracțiuni. Pot fi exemplificate în acest sens informațiile privind autovehiculele, documentele de proprietate, actele de identitate, cecurile de călătorie sau bancare, cărțile de credit. Unitățile solicitatoare din Poliția Română trebuie să furnizeze Interpolului date cât mai exacte și complete, pentru ca verificarea lor să se poată face cu maximum de operativitate.

6.6.2. Punctul Național Focal (P.N.F.)

A fost înființat la data de 1 decembrie 2000 cu rang de direcție în cadrul Ministerului Administrației și Internelor, în conformitate cu prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului României nr.201/2000 privind crearea cadrului instituțional necesar în vederea funcționării Centrului Regional S.E.C.I. pentru combaterea infracționalității transfrontaliere, aprobată prin Legea nr.357/2001. Punctul Național Focal reprezintă structura specializată a Centrului de Cooperare Polițienească Internațională, care asigură legătura operativă dintre autoritățile competente române și cele străine prin intermediul atașaților de afaceri interne și ofițerilor de legătură ai Ministerului Administrației și Internelor, acreditați în state europene sau la organizații internaționale, și gestionarea fluxului informațional de interes operativ aferent cooperării polițienești internaționale derulate de structurile specializate ale Ministerului Administrației și Internelor pe linia prevenirii și combaterii criminalității transfrontaliere. Obiectul de activitate al Punctului Național Focal este asigurarea cooperării operative între structurile abilitate cu atribuții pe această linie din Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea Națională a Vămilor și cu agențiile corespondente din statele participante la Centrul Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracționalității transfrontaliere.

Diversificarea tipurilor de infracțiuni, perfecționarea modurilor de operare folosite de infractori au determinat o creștere a numărului de cereri de asistență primite spre soluționare de către Punctul Național Focal. În vederea soluționării operative a solicitărilor în domeniul criminalității transfrontaliere, în anul 2002, au apărut noi instituții de comunicare operativă și linii de muncă, astfel: colaborarea cu ofițerii de legătură străini reprezentanți ai statelor observatoare la Centrul Regional S.E.C.I. și instituția atașaților de afaceri interne/ofițerilor de legătură români acreditați în străinătate. În vederea intensificării activităților de colaborare cu statele din Uniunea Europeană, a fost semnat la data de 25 noiembrie 2003, Acordul de cooperare dintre România și Biroul European de Poliție (EUROPOL), ratificat prin Legea nr. 197/2004. În baza prevederilor Acordului de cooperare dintre România și Biroul European de Poliție (EUROPOL), la data de 15 februarie fost desemnat Punctul Național Focal ca unitate specializată din cadrul Ministerului Administrației și Internelor care să acționeze ca punct național de contact pentru Europol, conform standardelor Uniunii Europene. În acest sens începând cu data de 03.09.2004, a fost lansat oficial proiectul de înfrățire instituțională RO 03/IB/JH-06 "înființarea Unității Naționale Europol", care s-a materializat prin constituirea la nivel de serviciu în cadrul structurii Punctului Național Focal a Unității Naționale Europol care cooperează în prezent cu inter-agenții la nivel național și internațional, în vederea combaterii criminalității transnaționale.

În cadrul structurii Punctului Național Focal urma să funcționeze și viitorul Birou SIRENE (Informații Suplimentare Solicitate la Intrările Naționale), având ca scop gestionarea conexiunilor cu statele membre Schengen, conform proiectului de înfrățire instituțională PHARE RO 02/IB/JH-03 "Asistența tehnică și juridică pentru implementarea acquis-ului Schengen în România", prin furnizarea de date care fac parte din Sistemul Informatic Schengen, potrivit Convenției de Aplicare a Acordului Schengen (CAAS). Derularea convenției de twinning menționată avea ca parteneri Franța și Spania.

6.6.3. Biroul S.I.R.E.N.E. (Supplimentary Information Requested at National Entries)

S.I.R.E.N.E. (S.I.S.) reprezintă o bază de date la nivelul statelor membre ale Acordului Schengen, ce funcționează în baza Convenției de aplicare a Acordului Schengen și care cuprinde semnalmentele referitoare la persoane, bunuri și vehicule care fac obiectul unor căutări în spațiul Uniunii Europene.

S.I.R.E.N.E. reprezintă unicul punct de contact între autoritățile de aplicare a legii din statele membre Schengen, fiecare stat membru având câte un Birou S.I.R.E.N.E. național. Statele membre Schengen trebuie să înființeze un sistem informatic centralizat denumit S.I.S. (Sistemul Informatic Schengen), susținut de copii naționale la nivelul fiecărei structuri centrale de aplicare a legii.

Până la aderarea României la Convenția de Aplicare Schengen – S.I.N.S. permite accesul automat la semnalări privind persoane, bunuri și vehicule, asigurate de Inspectoratul General al poliției Române, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Biroul S.I.R.E.N.E., (în momentul operaționalizării sale), Direcția Generală de Pașapoarte, Autoritatea Națională a Vămilor, Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Justiției. În această bază de date sunt incluse semnalările privind persoane ce fac obiectul unor proceduri de extrădare sau de predare în baza unui mandat european de arestare (străinii cărora nu li se permite intrarea în spațiul Schengen, care trebuie expulzați, returnați sau cărora nu li se permite ieșirea, precum și persoanele dispărute, sau plasate în mod provizoriu într-un loc sigur pentru a fi citate în fața autorităților judiciare); bunuri și vehicule (vehicule cu motor peste 50 cm3 furate, tăinuite, pierdute, documente și plăci de înmatriculare furate, tăinuite, pierdute, remorci și rulote cu o greutate de peste , furate, tăinuite sau pierdute, arme letale, înscrisuri oficiale în alb, documente de identitate, pașapoarte, permise de conducere furate, tăinuite ori pierdute, precum și alte obiecte care poartă elemente de identificare și care au fost furate, tăinuite, pierdute).

6.6.4. Unitatea Națională EUROPOL

Europol are misiunea de a-și aduce o contribuție semnificativă la acțiunea Uniunii Europene de aplicare a legii împotriva crimei organizate și a terorismului, concentrându-și eforturile asupra organizațiilor criminale. Dat fiind faptul că activitățile din sfera crimei organizate nu se opresc la granițele naționale, Europol și-a îmbunătățit modalitățile de cooperare privind aplicarea legii internaționale prin negocierea de acorduri operative bilaterale sau strategice cu alte state și organizații internaționale, după cum urmează: Bulgaria, Columbia, Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană, inclusiv Oficiul European Anti-Fraudă (O.L.A.F.), Eurojust, Centrul European de Monitorizare a Drogurilor și Dependenței de Droguri, Islanda, Interpol, Norvegia, Elveția, Turcia, S.U.A., Biroul O.N.U. privind Drogurile și Criminalitatea, Organizația Mondială a Vămilor, România și Rusia.

Sprijinul oferit de Europol statelor membre constă în facilitarea schimbului de informații, potrivit legii naționale, dintre ofițerii de legătură ai Europol (O.L.E.). Aceștia sunt detașați pe lângă Europol de către statele membre ca reprezentanți ai agențiilor naționale ce se ocupă de aplicarea legii în aceste state; elaborarea de analize operative în vederea sprijinii operațiunilor; elaborarea de rapoarte strategice și analiza activităților criminale pe baza informațiilor și datelor oficiale oferite de statele membre și de terți; oferirea de expertiză și sprijin tehnic pentru anchetele și operațiunile realizate în cadrul Uniunii Europene, sub supravegherea și cu răspunderea legală a statelor membre interesate; promovarea analizei criminalistice și a armonizării tehnicilor de anchetă din cadrul statelor membre.

În convenția cu Europol se stipulează că Unitatea Națională Europol-România va înființa și păstra un sistem computerizat pentru a permite introducerea, accesul și analizarea datelor. Convenția prevede un cadru strict pentru a garanta protejarea drepturilor persoanelor și a datelor, precum și controlul, supravegherea și siguranța acestora din urmă. Sistemul computerizat al Europol-ului (T.E.C.S.) deține în prezent 3 componente principale: un sistem informațional, un sistem de analiză și un sistem de index.

În vederea intensificării colaborarii cu statele din Uniunea Europeană, a fost semnat la data de 25 noiembrie 2003, acordul de cooperare dintre România și Biroul European de Poliție, ratificat prin Legea nr. 197/2004.

În cadrul acestei legi, au fost stabilite modurile și procedurile de acțiune ce vor fi aplicate de Biroul Național Europol, fiind menționat ca obiectiv principal, alinierea capacității instituționale și operaționale a Poliției Române la standardele Uniunii Europene și implementarea celor mai bune practici în domeniile cooperării polițienești și combaterii crimei organizate.

Potrivit aceleiași legi de ratificare a acordului privind cooperarea dintre România și Oficiul European de Poliție se poate preciza faptul că, în cuprinsul acestui document sunt definite obiectivul, domeniile de cooperare, schimbul de informații și furnizarea acestora de către România, furnizarea de date personale de către Europol, evaluarea surselor și informațiilor, proceduri de confidențialitate a informațiilor, modul în care sunt reprezentați ofițerii de legătură, responsabilitatea asumată de România, precum și modalitățile de soluționare a conflictelor. În baza prevederilor acordului de cooperare dintre România și Biroul European de Poliție, la data de 15 februarie fost desemnat Punctul Național Focal ca agentie specializată din cadrul Ministerului Administrației și Internelor care să acționeze ca punct național de contact pentru EUROPOL, conform standardelor Uniunii Europene care va avea la bază colaborării inter-instituții la nivel național și internațional. Implementarea Convenției de twinning a început la data de 01.07.2004, având ca partener principal – Olanda și secundar – Austria.

În data de 02.09.2004, a avut loc prima ședință a Comitetului de Conducere a proiectului RO 2003/IB/INT-06, unde au fost analizate în colaborare cu experții olandezi și reprezentanții instituțiilor competente din România, aspecte privind legislația din românia.

Colaborarea, așa cum este stabilită prin Acordul privind cooperarea dintre România și Oficiul European de Poliție, se referă, la toate domeniile de criminalitate incluse în mandatul Europol la data intrării în vigoare a prezentului acord, precum și la infracțiunile conexe. Infracțiunile conexe reprezintă infracțiuni săvârșite în vederea obținerii . mijloacelor pentru comiterea faptelor nelegale, infracțiuni săvârșite în vederea înlesnirii ori comiterii unor astfel de fapte săvârșite în vederea eludării răspunderii juridice. Cooperarea poate presupune – pe lângă schimbul de informații – toate celelalte atribuții ale Europol menționate în convenție, în special schimbul de cunoștințe de specialitate, rapoarte privind situații generale, informații privind procedurile de investigare, informații privind metodele de prevenire a criminalității, participarea la activități de pregătire, precum și oferirea de consultanță și sprijin în investigațiile criminale individuale.

Capitolul 7

Activități investigative și informativ–operative in urmarirea judiciară

7.1. Investigația polițienească

Din punct de vedere polițienesc, investigația este o metodă a muncii informative cu ajutorul căreia se obțin, în mod conspirat sau neconspirat, date, informații sau indicii cu privire la persoane, fapte, stări de fapt, împrejurări, obiective, locuri și medii de interes operativ.

Principalele situații în care investigația polițienescă este folosită sunt:

– pentru identificarea și supravegherea persoanelor suspecte (cele care pregătesc, comit sau au comis infracțiuni);

– pentru identificarea și verificarea persoanelor ce urmează a fi recrutate că informatori;

– pentru verificarea unor materiale informative, obținute de informatori, ori pentru verificarea loialității acestora;

– pentru completarea unor date și informații existente cu privire la: sesizări, reclamații, denunțuri, ori plângeri penale;

– pentru găsirea și prinderea persoanelor urmărite;

– pentru găsirea obiectelor sau înscrisurilor urmărite în diverse cauze;

– pentru identificarea cadavrelor sau a persoanelor cu identitate necunoscută;

– pentru identificarea bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural-național;

– pentru cunoașterea situației operative din obiectivele, locurile și mediile de interes operativ;

– pentru identificarea traficanților și a locurilor în care sunt depozitate obiectele supuse traficării;

– pentru depistarea deținătorilor ilegali de arme, muniții, explozivi sau substanțe toxice;

– pentru identificarea consumatorilor de droguri;

– înaintea executării mandatelor de arestare;

– înaintea efectuării unor percheziții a unor controale și acțiuni polițienești;

– cu ocazia cercetării la față locului în cazul săvârșirii infracțiunilor în care autorii sunt neidentificați;

– pentru documentarea activității infracționale a suspecților lucrați informativ;

– pentru prinderea persoanelor puse în urmărire de către Interpol.

7.2. Supravegherea informativă (filajul)

Filajul este un mijloc al muncii de informații care constă în urmărirea continuă și directă pe o perioada de timp a unei persoane sau supravegherea unor imobile și locuri de interes polițienesc, folosindu-se în acest scop procedee și activități specifice, în vederea culegerii unor date și informații care interesează organele de poliție.

Acțiunile de filaj se solicită, organizează și execută în scopul:

– obținerii și verificării unor date despre activitatea infracțională a persoanelor aflate în atenția organelor de poliție fiind semnalate că au comis sau intenționează să comită activități de natură infracțională;

– documentării prin mijloace specifice, a unor fapte și activități de natură infracțională;

– realizării unor acțiuni complexe de poliție pentru identificarea infractorilor, a bunurilor și valorilor ce fac obiectul confiscării.

Cu ajutorul filajului se mai pot rezolva unele probleme ale muncii de poliție cum ar fi:

– stabilirea locurilor unde se ascund persoanele care se sustrag urmăririi penale sau executării hotărârilor judecătorești;

– verificarea loialității unor surse;

– supravegherea activității unor grupuri în care își desfășoară activitatea elementele suspecte;

– medii de interes operativ.

7.3.Rețeaua informativă

Pentru soluționarea operativă și eficientă a problemelor deosebit de complexe cu care se confruntă unitățile și formațiunile de poliție, acestea folosesc, de regulă, întreagă gama a metodelor și mijloacelor muncii informații și, în mod deosebit, rețeaua informativă. Pentru a documenta în secret activitatea elementelor suspecte, pentru elucidarea cauzelor și condițiilor în care s-au comis diferite infracțiuni, ofițerii de poliție culeg și valorifica informațiile primite de la diferite surse de informare.

Informatorul este persoană care constituie că, în mod secret și organizat, să furnizeze poliției informații necesare îndeplinirii sarcinilor de serviciu.

Sursele calificate (organizate) sunt persoane anume alese și instruite de lucrătorul de poliție, cu experiență în activitatea de culegere și transmitere a informațiilor, care desfășoară o activitate organizată, legată de supravegherea unor persoane, obiective, locuri sau medii de interes polițienesc. Aceste surse au calitatea de informatori ai poliției.

Rețeaua informativă este alcătuită din surse calificate ce au calitatea de informatori. Numărul informatorilor ce compun o rețea informativă nu este precizat prin ordine sau instrucțiuni. El se stabilește de către fiecare ofițer, în urmă unei analize temeinice ce are în vedere, în prim rând, numărul persoanelor suspecte, numărul cauzelor aflate în lucru, obiectivele, locurile și mediile de interes operativ, dinamică stării infracționale etc.

Având în vedere experiența practică a unităților și formațiunilor de poliție, rezultă că informatorii sunt recrutați în următoarele scopuri:

a) prevenirea săvârșirii de infracțiuni și a altor fapte antisociale, prin care sunt lezate cele mai importante relații sociale (viață, integritate fizică și morală, patrimoniu etc.);

b) pentru documentarea în secret a activității personalelor despre care există date sau indicii că pregătesc, comit sau au comis infracțiuni sau alte fapte ilicite;

c) supravegherea și documentarea activității infracționale a persoanelor aflate în atenția poliției, precum și a altor persoane ce prezintă interes (minori, unii bolnavi psihic, persoane condamnate la locul de muncă sau libertate pe cauțiune, liberatii din penitenciare etc.);

d) identificarea și prinderea persoanelor urmărite în temeiul legii (autorii de infracțiuni, cei împotriva cărora s-au emis mandate de arestare preventivă sau de executare a pedepsei cu închisoare);

e) identificarea martorilor, a înscrisurilor și a obiectelor ce pot servi că mijloace de proba, a bunurilor sau valorilor deținute ilegal ori a celor ce au provenit din săvârșirea de infracțiuni;

f) cunoașterea metodelor și mijloacelor folosite de infractori în pregătirea și comiterea infracțiunilor;

g) stabilirea cauzelor și împrejurărilor care au favorizat comiterea infracțiunilor și a altor fapte ilicite;

h) identificarea cadavrelor, a persoanelor cu identitate necunoscută și lămurirea situației persoanelor dispărute în împrejurări suspecte;.

Concluzii

În concluzie, urmărirea judiciară a infractorilor este o procedura ce necesită o abordare cât mai complexă și serioasă, înainte ca numărul celor care se sustrag tragerii la răspundere penală sau executării pedepselor să atingă proporții alarmante, respectiv să devină un fenomen. De aceea, angajarea eforturilor tuturor organismelor și autorităților cu atribuții în aplicarea legii trebuie să constituie prima măsură pentru a stopa și chiar diminua această tendință de creștere a numărului de infractori urmăriți, cu consecințe imprevizibile. Astfel de cazuri sunt strâns legate de producerea unor pagube însemnate, atât persoanelor fizice cât și unor societăți private, dar mai ales economiilor naționale ale statelor.

Păstrarea la cote mari a problematicii infractorilor urmăriți evidențiază, două aspecte majore ale fenomenului: pe de o parte un aspect negativ de natură socio-economică – faptul că multe familii și mulți indivizi sunt afectați de probleme economico-financiare și de lipsa unor posibilități care să le asigure condițiile minime de trai (strictul necesar), dar și tendința unor indivizi sau grupări de indivizi, unele chiar bine organizate, de a obține profituri importante pentru ei și apropiații lor, prin mijloace ilegale.

Un alt aspect al problemei, îl reprezintă sistemul sancționator prevăzut de legislația penală. Astfel, dacă în baza pedepselor prevăzute de vechiul Cod penal statisticile referitoare la infractorii urmăriți erau cele prezentate mai sus, este interesant cum vor evolua ele în baza prevederilor Noului Cod Penal. De asemenea, trebuie luat în calcul și faptul că, la numărul mare de infractori urmăriți de către autoritățile judiciare române se adaugă și cel al cetățenilor români care au comis infracțiuni în străinătate și sunt urmăriți de către autoritățile din țările respective, acestea adresându-se, în primul rând, cu cereri de localizare și arestare, tot autorităților din țara noastră, ca țară de origine și unde aceștia își au domiciliul. De aceea, când este abordată problematica infractorilor urmăriți, nu trebuie înțeleasă numai activitatea de căutare, localizare și prindere a acestora. Organele judiciare de aplicare a legii și înfăptuire a actului de justiție trebuie să acționeze și în direcția găsirii unor soluții sau modalități prin care să-i determine pe condamnați să nu mai fugă ori să părăsească țara cu puțin timp înainte de pronunțarea sentinței definitive, respectiv să le acorde unele circumstanțe (facilități) celor care se prezintă de bunăvoie să execute pedeapsa (exemplu – reducerea unui procent din pedeapsa pronunțată etc).

Situații de părăsire a țării înainte de pronunțarea sentințelor sau chiar pe timpul cercetărilor au fost de natură să impresioneze profund opinia publică (cazurile unor deputați sau alte persoane ce dețineau funcții importante), fiind puternic mediatizate în ultimii ani. Sarcina poliției este de a pune în executare, cu operativitate, toate hotărârile penale emise de organele judiciare și a investiga în mod judicios toate cazurile de infractori care se sustrag aducerii la îndeplinire a acestora. În cazurile în care poliția nu a reacționat imediat, opinia publică, mass-media acuzând instituția de lipsă de reacție sau ineficiență.

Bibliografie:

I. Cursuri de specialitate:

Dumitrescu Adrian – “Managementul activitatilor de urmarire judiciara”;

Bujor Florescu – Curs de investigații criminale, Editura Concordia, Arad, 2007;

Nicu Jidovu-Drept procesual penal- Ediția a-2-a,Editura C.H. Beck,București,2007;

Ion Chipăilă, Adrian Dumitrescu, Cristian Eduard Ștefan, Alexandra Chipăilă – Urmărirea Judiciară – curs universitar. Editura MIRA (Ministerului Inter nelor și Reformei Administrative), București, 2007;

Gh. Pele, Ioan Hurdubaie – Interpolul și criminalitatea internațională, Editura Ministerului de Interne, București, 1983;

Mihai-Gheorghe Stoica, Constantin-Cristian Cătuți – Cooperarea polițienească internațională în România, Editura Paper Print Invest, București, 2006;

C-tin Drăghici, S.Șerb, A.Ignat, A.Iacob – Drept polițienesc, Editura Tritonic, București, 2003;

Ion Suceavă, Florian Coman – Criminalitatea și organizațiile internaționale, Editura Romcartexim, București, 1997;

Dumitra Popescu, Florian Coman – Drept internațional public, Editura Ministerului de Interne, București, 1993;

Abraham Pavel, Ștețcu Petru, Găitan Liviu – Curs de investigații private, Editura Concordia, Arad, 2013;

Abraham Pavel, Găitan Liviu, Ștețcu Petru – Manualul investigatorului privat, Editura Concordia, Arad, 2007

II. Legislație și documente juridice naționale și internaționale:

Noul Cod de Procedură Penală;

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, modificată și completată;

Decizia Înaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 30/2008 privind examinarea recursului in interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, privind aplicarea dispozitiilor art. 661 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala, referitor la emiterea mandatului de urmarire internationala in vederea extradarii;

Decizia Consiliului nr. 2010/365/UE din 29 iunie 2010 privind aplicarea dispozițiilor acquis-ului Schengen referitoare la Sistemul de Informații Schengen în Republica Bulgaria și România;

Convenția de înființare a Europolului;

Statutul OIPC Interpol;

Ordonanța de Urgență nr.103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării polițienești international;

Declarația Internațională a Drepturilor Omului, Adunarea Generală a ONU, 10 decembrie 1948;

Convenția cu privire la prevenirea și sancționarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatic, New York, 14 decembrie 1973;

Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, Viena, 20 decembrie 1988 ;

Convenția Europeană de Extrădare, încheiată de Consiliul Europei la Paris, 13 decembrie 1957.

III. Alte surse:

http://www.mai.gov.ro/Documente/CCPI/Biroul_National_Interpol;

http://drept.uvt.ro/documents/Anale2_2009cooperarea_judiciara_in_materie_penala_intre_romania_si_alte_state_membre_ale_uniunii_europene.pdf;

http://biblioteca.regielive.ro/referate/drept/darea-in-urmarire-120334.html;

http://www.cultura.mai.gov.ro/biblioteca%20virtuala/editura%20mai/cooperare%20politieneasca/cooperare%20politieneasca.pdf.

http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/FORMAREA-SI-LUCRUL-CU-RETEAUA-41359.php

http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/INVESTIGATIA-POLITIENEASCA35968.php

http://www.politiaromana.ro/ro/informatii-generale/scurt-istoric

http://www.politiaromana.ro/ro/structura-politiei-romane/unitati-centrale/directia-de-investigatii-criminale

http://www.politiaromana.ro/ro/structura-politiei-romane/unitati-centrale/directia-operatiuni-speciale

http://www.politiaromana.ro/ro/structura-politiei-romane/unitati-centrale/unitatea-centrala-de-analiza-a-informatiilor

http://www.aviatie.mai.gov.ro/istoric.html

http://www.aviatie.mai.gov.ro/atributii.html

Raport de evaluare a activității CCPI în anul 2008, București, 2008;

Bibliografie:

I. Cursuri de specialitate:

Dumitrescu Adrian – “Managementul activitatilor de urmarire judiciara”;

Bujor Florescu – Curs de investigații criminale, Editura Concordia, Arad, 2007;

Nicu Jidovu-Drept procesual penal- Ediția a-2-a,Editura C.H. Beck,București,2007;

Ion Chipăilă, Adrian Dumitrescu, Cristian Eduard Ștefan, Alexandra Chipăilă – Urmărirea Judiciară – curs universitar. Editura MIRA (Ministerului Inter nelor și Reformei Administrative), București, 2007;

Gh. Pele, Ioan Hurdubaie – Interpolul și criminalitatea internațională, Editura Ministerului de Interne, București, 1983;

Mihai-Gheorghe Stoica, Constantin-Cristian Cătuți – Cooperarea polițienească internațională în România, Editura Paper Print Invest, București, 2006;

C-tin Drăghici, S.Șerb, A.Ignat, A.Iacob – Drept polițienesc, Editura Tritonic, București, 2003;

Ion Suceavă, Florian Coman – Criminalitatea și organizațiile internaționale, Editura Romcartexim, București, 1997;

Dumitra Popescu, Florian Coman – Drept internațional public, Editura Ministerului de Interne, București, 1993;

Abraham Pavel, Ștețcu Petru, Găitan Liviu – Curs de investigații private, Editura Concordia, Arad, 2013;

Abraham Pavel, Găitan Liviu, Ștețcu Petru – Manualul investigatorului privat, Editura Concordia, Arad, 2007

II. Legislație și documente juridice naționale și internaționale:

Noul Cod de Procedură Penală;

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, modificată și completată;

Decizia Înaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 30/2008 privind examinarea recursului in interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, privind aplicarea dispozitiilor art. 661 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala, referitor la emiterea mandatului de urmarire internationala in vederea extradarii;

Decizia Consiliului nr. 2010/365/UE din 29 iunie 2010 privind aplicarea dispozițiilor acquis-ului Schengen referitoare la Sistemul de Informații Schengen în Republica Bulgaria și România;

Convenția de înființare a Europolului;

Statutul OIPC Interpol;

Ordonanța de Urgență nr.103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării polițienești international;

Declarația Internațională a Drepturilor Omului, Adunarea Generală a ONU, 10 decembrie 1948;

Convenția cu privire la prevenirea și sancționarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatic, New York, 14 decembrie 1973;

Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, Viena, 20 decembrie 1988 ;

Convenția Europeană de Extrădare, încheiată de Consiliul Europei la Paris, 13 decembrie 1957.

III. Alte surse:

http://www.mai.gov.ro/Documente/CCPI/Biroul_National_Interpol;

http://drept.uvt.ro/documents/Anale2_2009cooperarea_judiciara_in_materie_penala_intre_romania_si_alte_state_membre_ale_uniunii_europene.pdf;

http://biblioteca.regielive.ro/referate/drept/darea-in-urmarire-120334.html;

http://www.cultura.mai.gov.ro/biblioteca%20virtuala/editura%20mai/cooperare%20politieneasca/cooperare%20politieneasca.pdf.

http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/FORMAREA-SI-LUCRUL-CU-RETEAUA-41359.php

http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/INVESTIGATIA-POLITIENEASCA35968.php

http://www.politiaromana.ro/ro/informatii-generale/scurt-istoric

http://www.politiaromana.ro/ro/structura-politiei-romane/unitati-centrale/directia-de-investigatii-criminale

http://www.politiaromana.ro/ro/structura-politiei-romane/unitati-centrale/directia-operatiuni-speciale

http://www.politiaromana.ro/ro/structura-politiei-romane/unitati-centrale/unitatea-centrala-de-analiza-a-informatiilor

http://www.aviatie.mai.gov.ro/istoric.html

http://www.aviatie.mai.gov.ro/atributii.html

Raport de evaluare a activității CCPI în anul 2008, București, 2008;