URBANISM Mariana F ărtățescu [612776]

INTRODUCERE
ÎN
URBANISM Mariana F ărtățescu

ROTAPRINT, Ia și, 2000 UNIVERSITATEA TEHNIC Ă “GH.ASACHI” IA ȘI
FACULTATEA DE CONSTRUC ȚII ȘI ARHITECTUR Ă

UNIVERSITATEA TEHNIC Ă “GH.ASACHI” IA ȘI
FACULTATEA DE CONSTRUC ȚII ȘI ARHITECTUR Ă

M ARIANA FĂRTĂȚESCU

I
NTRODUCERE
ÎN
URBANISM

ROTAPRINT-IA ȘI –2000

Page 4
Referenți științifici:
ș.l. arh. Daniel Vi șan
ș.l. arh. Sorin Nistor
Redactare computerizat ă:
prof. Florin Manoliu Coperta:
arh. Raluca Maria Manoliu

Pagina5 Introducere în urbanism

Introducere general ă

Calitatea cadrului construit, a mediului locuit si a
mediului înconjur ător, constituie o preocupare tot mai evident ă
a popula țiilor urbane, in special, in ultimul deceniu. Pe de alt ă
parte, organismele oficiale au ca preocup ări: protec ția
terenului agricol, controlul urbaniz ării, calitatea mediului,
revalorizarea patrimoniului construit.
Astăzi, urbanismul și amenajarea teritoriului suscit ă un
nou entuziasm și atitudini inedite. Pe de o parte, grupuri tot
mai mari și mai diverse de cet ățeni își manifest ă interesul,
dorințele și speran țele referitoare la amenajarea spa țiilor lor
vitale, pe de alt ă parte, administra țiile regionale și locale
planifică azi ocuparea solului. Pe de alt ă parte, institu țiile de
învățământ asigur ă educația unei noi genera ții de urbani ști,
planificatori pe care i-ar dori multidisciplinari, polivalen ți,
preocupa ți de nevoile exprimate de cet ățeni și de participarea
acestora la amenajarea mediului lor.
Dar cum se poate imagina o realitate mai complex ă
decât cea a fascinantelor comunit ăți urbane care sunt ora șele,
mari sau mici? Cum s ă planifici aceast ă fierbere de for țe vii
fără a-i altera dinamica și particularit ățile? Solu ții miraculoase
nu se pot da, dar ideea, foarte r ăspândită astăzi, că un
urbanism con știent de responsabilit ățile sale trebuie s ă
îmbrățișeze cât mai global posibil toate fa țetele acestei vaste
și complexe realit ăți urbane este cea care trebuie luat ă în

considerare.
În acest context se înscrie și lucrarea de fa ță, care
urmărește să fie utilă studen ților arhitec ți, precum și tuturor
celor interesa ți de domeniul complex al urbanismului și
amenajării teritoriului. Lucrarea face o incursiune necesar ă în
domeniul teoriilor care au animat și animă diferitele practici
ale acestei tinere, dar foarte complexe, discipline, care este urbanismul.
S-a urm ărit ca demersul teoretic s ă fie cât mai
accesibil și să evidențieze originile și consecin țele practicilor
urbanistice, corespunz ătoare diferitelor epoci și școli de
gândire urbanistic ă.
Urbanismul și amenajarea nu reprezint ă un act izolat și
finit, ci unul înscris într- un proces global al societ ății umane.
Disciplina îns ăși, este într-o continu ă efervescen ță și reflexiile
asupra finalit ății sale nu pot decât s ă contribuie la o cât mai
bună corelare între nevoile cet ățenilor și amenajarea ra țională
a teritoriului lor.
O sintez
ă între teorie și practicile urbane este
necesar ă, sintez ă care s ă permit ă o real ă înțelegere a
urbanismului și să favorizeze interven ții conștiente asupra
teritoriilor. Urbanismul trebuie în țeles de c ătre cei care îl
învață, cei care îl practic ă și cei care locuiesc într-un spa țiu
urban dat. Ra țiunile, temeiurile urbanismului pot fi explicate,
modalitățile de a-l practica r ămân a fi imaginate , plecând de
la conceptele prezentate.
Lucrarea are un caracter preponderent didactic, nu
oferă răspunsuri gata preg ătite, ci invit ă la reflexie. Cel ce va Pagina 6 Introducere

căuta rețete va fi dezam ăgit, cel ce va dori s ă creeze plecând
de la cunoa ștere – istorie, teorii, definire – va fi cu siguran ță
recompensat. De altfel, preocuparea a fost, mai mult, de a
explica decât de a impune modele; de a nu închide orizonturi,
ci de a deschide u și unui viitor de imaginat.
Primul volum al lucr ării este structurat în dou ă părți.
Prima parte a lucr ării cuprinde o abordare istoric ă a orașului
și a urbanismului, un examen general al caracteristicilor
esențiale ale urbanismului ca intersec ție a numeroase
discipline științifice, și principalele defini ții formale ce s-au
propus pentru urbanism și percepțiile orașului pe care aceste defini ții
le presupun.
A doua parte prezint ă un tablou al surselor filozofice și
sociologice ale amenaj ării și planific ării urbane, precum și
principalele curente ale gândirii și analizei urbanistice contemporane.
Al doilea volum va fi structurat în trei p ărți, prima parte,
amplu dezvoltat ă, urmărind înțelegerea ora șului de azi, prezint ă
fenomenul de urbanizare contemporan, componentele (func țiunile)
orașului și a mecanismelor de dezvoltare ale acestuia, aspecte de
morfologie urban ă, diviziune social ă și funcțională a spațiului urban,
relațiile oraș—popula ție, oraș—cultură urbană, oraș—politică și
ideologii, ora ș – teritoriu.
A doua parte este consacrat ă mijloacelor de care dispune
planificarea urban ă. Se studiaz ă aici motivele , obiectivele și
conținutul schemei de amenajare a planului și regulamentelor de
urbanism.
În final, partea a treia sugereaz ă, ca un complement tehnic,
un număr de criterii de luat în considerare în amenajarea ora șelor și Pagina 7 Introducere în urbanism

a fiecărei activit ăți urbane.
Fiecare capitol al celor trei p ărți conține, la sfâr șit, un num ăr
de întreb ări, probleme de dezb ătut sau exerci ții care să favorizeze o
înțelegere mai profund ă și mai personal ă a conținutului teoretic.
Dată fiind natura etic ă și politică a numeroaselor aspecte ale
urbanismului contemporan, se dovede ște imposibil ă tratarea lor f ără
a ajunge la controverse, dat ă fiind natura socio-politic ă a acestora.
În aceste condi ții, veritabila obiectivitate const ă în a emite clar
propriile opinii și a le declara, decât s ă te închizi într-un vocabular,
care cu toat ă aparența de obiectivitate și neutralitate, reu șește abil
să facă să triumfe idei partizane și să inhibe toate discu țiile într-
adevăr clare.
Cum spunea filozoful Cornelius Castoriades, arbitrariul care
se declar ă este franc, sau cel pu țin loial.
Partea I
I. Definirea amenaj ării și urbanismului
I.1. Introducere

În formularea cea mai general ă, amenajarea și urbanismul
se definesc ca planificare a structurilor fizice având loc pe un
teritoriu în scopul de a permite cea mai bun ă funcționare a
activităților umane. Ele urm ăresc deci s ă creeze suportul activit ăților
umane, locurilor de existen ță și activitate, cadrul vie ții cotidiene a
indivizilor și grupurilor care alc ătuiesc societatea.
În acela și timp, aspira țiile și necesitățile sunt atât de variate, Pagina 8 Introducere

modurile de a le percepe, de a le studia și a le da r ăspunsuri sunt
atât de numeroase, încât se poate în țelege ușor că această
formidabil ă provocare—definirea și practica urbanismului și
amenajării—este pres ărată cu puncte de vedere divergente, conflicte
și piedici.
În acest context și cu toate eforturile desf ășurate în acest
sens de un secol, ora șul ideal r ămâne înc ă de imaginat și nici o
normă, nici un principiu, nici un concept nu este absolut cert și
inalterabil.
Este deci legitim ă întrebarea dac ă orașul ideal ar trebui planificat.
Urbanismul nu este domeniul certitudinii, ci cel al cercet ării,
al discuției și al repunerii permanente în discu ție.
Este deci în mod deosebit dificil s ă distingi și să definești clar și
precis no țiunile de planificare, amenajare și urbanism. Chiar
specialiștii încearc ă adesea o dificultate prost disimulat ă să
efectueze acest exerci țiu defini țional, iar studen ții, pe parcursul
învățământului, constat ă frecvent confuzia și redundan ța definițiilor
formulate, aspecte care dezam ăgesc (descurajeaz ă) nu pu țini
oameni. C ăci speciali știi din toate domeniile cred în general c ă
disciplina lor trebuie s ă afișeze o coeren ță perfectă și o soliditate
teoretică rezistent ă la orice încercare, c ă ideile și conceptele lor,
enunțate cu siguran ța certitudinii, n-ar trebui s ă sufere de nici o
ambiguitate. Credibilitatea afirma țiilor lor ar depinde de aceasta.
Totuși, este o atitudine mai mult decât iluzorie.
De aceea, o reluare din perspectiv ă istorică a fenomenului
urban și a urbanismului o consider ăm înțeleaptă, pentru a în țelege
mai bine complexitatea rela țiilor care leag ă societatea de spa țiul său.
Acest demers va releva ambiguitatea care caracterizeaz ă această Pagina 9 Introducere în urbanism

disciplină.
Vom descrie aici tr ăsăturile esen țiale ale problemei
definiționale, urm ărind să distingem marile no țiuni fundamentale și
să expunem câteva din defini țiile cele mai frecvent propuse. Acest
parcurs ne va permite s ă mergem spre o percep ție mai inteligibil ă a
disciplinei.
Capitolul I

Urbanismul: o practic ă veche, un concept recent
Surplusul agricol și originile ora șului
În decursul istoriei, condi țiile sociale, politice, economice și
culturale au determinat nenum ărate moduri de a în țelege spa țiul și
de a-l amenaja. S-au n ăscut astfel, tipuri de ora șe și moduri de via ță
urbană foarte diferite. Numai istoria ne permite s ă sesizăm originile
și evoluția orașelor și a urbanismului, formele urbane astfel produse,
cât și sensul veritabil și rostul urbanismului în societate.
Dar memoria istoric ă ne înșeală uneori; în special în
domeniile referitoare la condi ția uman ă, cum sunt amenajarea și
urbanismul, epoca noastr ă complăcându-se adesea în a crede c ă ea
inventeaz ă ceea ce, în realitate, se practic ă deja de foarte mult timp.
De aceea, în mod obi șnuit, urbanismul este considerat un fenomen
contemporan. Este adev ărat că termenul este recent și că
urbanismul nu s-a impus ca disciplin ă științifică decât la începutul
secolului nostru.
Dar oamenii au trebuit s ă-și amenajeze spa țiul și cadrul lor Pagina 10 Capitolul I

de viață înainte de a le face cultivabile și locuibile. În cursul istoriei,
popoarele au practicat urbanismul f ără a simți necesitatea de a-l numi
ca disciplin ă specializat ă.
Amenajarea ora șelor urcă la fel de departe ca și civilizația
urbană însăși. Nici un ora ș nu-și datoreaz ă existența hazardului. Toate
au fost „amenajate”, cel pu țin sumar.
Originea amenaj ării, a urbanismului, trebuie deci c ăutată în
nașterea fenomenului urban. Ori, paradoxal, agricultura și progresele
sale explic ă originea ora șelor. Oricât de ciudat ar putea p ărea la prima
vedere, originile agriculturii, ale ora șelor și amenaj ării sunt legate din
punct de vedere istoric. Aceste trei fenomene nu pot fi deci concepute
separat unele de altele.
Primele triburi nomade se sedentarizeaz ă în cursul ultimelor
trei milenii ale epocii pietrei, între 8000 și 5000 î.Ch. și încep s ă
practice agricultura, trecând treptat pe planul doi activit ățile culesului
și vânătorii. Regiunea desemnat ă sub numele de “Cornul Fertil” este
cea care va ad ăposti primele a șezări umane și agricole permanente.
(Cornul Fertil, al c ărui nume evoc ă o imens ă semilun ă, corespunde
teritoriilor ocupate ast ăzi de țările riverane Mediteranei orientale –
Orientul Apropiat: Turcia, Siria, Liban, Israel, Iordania și Egipt, la care
se adaug ă Irakul, situat în nord-vestul golfului Persic – Orientul
Mijlociu. Toate aceste teritor ii sunt traversate de Tigru și Eufrat, sau de
Nil, în cazul Egiptului, ceea ce face ca p ământurile s ă fie foarte fertile)
(fig. 1.1).
Descoperirile arheologice f ăcute în apropiere de situl Ierihonului
(Iordania) au relevat de altfel vestigii ale unor a șezări umane agricole,
datând din al optulea mileniu î.Ch.
Începând cu aceast ă epocă, practicarea agriculturii și a irigării Pagina 11 Introducere în urbanism

pământurilor permite transformarea mla știnilor și a deșerturilor în
pășuni, în câmpuri de cultur ă și livezi. Mai târziu, utilizarea tehnicilor mai
avansate, agricole și de cre ștere a animalelor, permite dep ășirea
stadiului agriculturii de subzisten ță, adică cei
care cultiv ă terenul pot produce un volum de produse alimentare
superior celui necesar pentru subzisten ță. Acest excedent de produc ție,
sau acest surplus agricol va folosi pentru a hr ăni oamenii care, de acum
încolo, pot p ărăsi agricultura și se pot regrupa în interiorul unor spa ții
delimitate, mai dens populate, și mai ales mai apropriate exercit ării unor
activități neagricole.

Pagina 12 Capitolul I
Fig. 1 Cornul fertil

Această preferin ță pentru v ăi se explic ă prin fertilitatea
terenurilor și prin proximitatea unei c ăi navigabile care s ă permită
comunicarea.
Dacă progresele agricole permit apari ția și dezvoltarea
orașelor, bunurile neagricole și bogăția pe care o aduc dup ă sine în
orașe determin ă la rândul lor cre șterea cererii consumului de bunuri
alimentare. Altfel spus, progresele agricole și cele urbane merg
mână în mân ă și se sus țin unele pe altele, expansiunea unuia
contribuind la expansiunea celuilalt. În aceste începuturi ale istoriei
urbane, progresele nu apar decât foarte încet. Trebuie s ă treacă
aproape dou ă mii de ani înainte de a asista la na șterea unei
adevărate civiliza ții ur–bane, care va pune în oper ă o practic ă
globală de organizare a spa țiului. Figura 1.2 reprezint ă unul dintre
primele planuri cunoscute ale unui ora ș, Nippurr, sec. 15—14 I.C

Introducere în urbanism Pagina 13
Fig.1.2. Nippur

Organizarea teritorial ă practicat ă de către Antici îmbrac ă
cele mai diverse forme, începând de la cea mai extravagant ă
dispoziție la planul cel mai cartezian. Putem surâde citind c ă, la
fundarea Alexandriei (331 î.Ch.), Alexandru cel Mare i-a hot ărât
forma circular ă aruncându- și capa pe p ământ. În mod curios,
Alexandria este ast ăzi considerat ă ca fiind realizarea urban ă cea mai
modernă a Antichit ății.
Un an mai târziu, Hippodamos din Milet impunea un plan
riguros ortogonal (ale c ărui străzi se intersectau în unghiuri drepte)
pentru reconstruc ția orașului Priene, a șezare important ă din Asia
mică în care locuiau emigran ți greci. (fig.1.3).

Figura 1.3 Priene, Ionia,Asia Mic ă

Capitolul I Pagina 14

Dar oricare ar fi diferen țele, remarc ăm că aceste comunit ăți
au căutat mereu s ă defineasc ă tipul de amenajare care s ă
corespund ă cel mai bine preocup ărilor sociale ale epocii și
imperativelor fizice ale locului. Niciodat ă un oraș nu a fost construit
complet incon știent sau de manier ă pur aleatorie. Dimpotriv ă,
orașele Antichit ății erau fructul unei practici sociale con știente, în
sensul în care morfologia lor (forma aparent ă globală), planul și
amplasamentul lor transpuneau pe sol preocup ări religioase sau
militare ale acestor societ ăți sau ale unora dintre clasele lor sociale.
Mai târziu, preocup ările agricole, politice, comerciale, utilitare și
industriale au determinat alte maniere și alte tehnici de amenajare a
spațiului.
Așadar, înc ă de la începuturile lor, artefactele (fenomen,
construc ție, obiect datorat fiin ței umane și nu proceselor naturale)
urbane nu au fost niciodat ă fructul hazardului, ci al unei interven ții
conștiente. Ceea ce nu înseamn ă că orașul nu este un simplu
adăpost implantat în natur ă, ci, mai degrab ă, după cum formula atât
de la obiect Leonardo Benevolo, „o por țiune a naturii transformat ă
potrivit unui proiect uman”. (Leonardo Benevolo, Histoire de la ville ,
Roquevaire, Parentheses, 1983).
Introducere în urbanism Pagina 15

Diviziunea sarcinilor și civilizația urbană

Atribuim geneza civiliza ției urbane și originilor amenaj ării
apariției surplusului agricol. Ne r ămâne îns ă să înțelegem motivul
pentru care omul a început atât de timpuriu s ă organizeze spa țiul și
de ce aceast ă organizare, în decursul isto riei, a exprimat preocup ări
atât de diferite. Altfel spus, este vorba s ă înțelegem motivele și
mijloacele amenaj ării spațiului în diferitele societ ăți care s-au
succedat pân ă în zilele noastre.
Când istoricii vorbesc de „civiliza ție urban ă”, ei nu fac, în
general, decât s ă constate apari ția unui mare num ăr de ora șe.
Expresia ascunde o alt ă realitate, mai abstract ă, dar extrem de
important ă: emergen ța unei noi structuri sociale complexe, în care
sarcinile și rolurile indivizilor devin specializate și interdependente.
Raporturile între ace ști indivizi favorizeaz ă progresiv formarea de
grupuri sociale care se diferen țiază nu numai prin sarcinile pe care și
le asumă, dar și prin nivelul lor de bog ăție, sursă a unei puteri pe
care o pot exercita asupra ansamblului societ ății. Aceast ă nouă
societate înlocuie ște, încetul cu încetul, dar radical, egalitarismul
societăților agrare anterioare.
Dup ă cum am v ăzut deja, surplusul agricol permite apari ția
unei game de activit ăți neagricole sau, treptat, a unor meserii
urbane. Marile categorii sunt administra ția și birocrația (funcționarul),
activitatea religioas ă și sacerdotal ă (preotul), activitatea militar ă
(soldatul), comer țul și trocul produselor agricole și neagricole
(comerciantul) și transportul (armatorul, marinarul). Dar nu trebuie s ă
îi uităm pe cei care asigur ă producția de bunuri – olarul, țesătorul, Capitolul I Pagina 16

Introducere în urbanism fierarul, t ăietorul în piatr ă, tâmplarul, dulgherul și alți artizani,
grădinarul, m ăcelarul și minerul -, nici pe cei care exercit ă meseriile
intelectuale – profetul, vindec ătorul, scribul, arhitectul, inginerul,
îmbălsămătorul și bardul – , nici pe sclavi.
În ceea ce prive ște produc ția de bunuri, diviziunea sarcinilor
pune cap ăt autarhiei unei propor ții crescânde a popula ției: din ce în
ce mai multe persoane, mai ales în ora șe, nu pot produce individual
tot ceea ce este necesar pentru a putea tr ăi. În schimb, eficacitatea
specializ ării pe meserii provoac ă o creștere considerabil ă a
producției fiecărui bun: nimeni nu poate consuma toat ă cantitatea de
bunuri specializate pe care le produce.
Surplusul agricol, surplusul economic (excedentul total al
producției agricole și neagricole care nu este direct consumat de
către produc ător și care trebuie s ă fie schimbat pentru a fi consumat
de către ceilalți) și diviziunea sarcinilor creeaz ă, pentru prima dat ă în
istorie, condi ția necesar ă comerțului: societatea produce bunuri în
cantități suficiente pentru a dep ăși simplul nivel de subzisten ță al
fiecărui produc ător. Excedentele trebuie îns ă să fie schimbate unele
pentru altele pentru a asigura fiec ărui individ o aprovizionare
îndeajuns de diversificat ă în bunuri necesare vie ții. Este geneza
pieței.
Schimbul, comer țul, devin repede o activitate la fel de
important ă și specializat ă ca produc ția însăși a bunurilor. Ori, timpul
pe care îl necesit ă producerea de bunuri nu mai permite ca aceea și
oameni s ă se ocupe și de produc ție, și de comer ț. Unii produc ători
vor înceta deci s ă producă și se vor consacra exclusiv comer țului.
Mărind eficacitatea procedurilor de schimb și eliberând produc ătorii
de aceast ă activitate, comer țul devine și el o întreprindere Introducere în urbanism Pagina 17

pecializat ă, cea a comercian ților, vânz ătorilor, care asigur ă prin
negoț, sschimbul de produse între produc ători. Specializarea
activității comerciale va contribui astfel, și ea, la favorizarea cre șterii
producției economice.
Începând din acest moment, bog ățiile exist ă în cantit ăți
suficiente nu numai pentru a fi date la schimb, ci și pentru a fi
acumulate. Volumul produc ției și al schimburilor permite anumitor
grupuri sociale s ă se sustrag ă activităților de produc ție și să se
ocupe de func ționarea general ă a societ ății. Cei care î și fac o
meserie din schimbul de bunuri, cei care au drept profesie
administrarea produc ției și a schimburilor (administratorii și
funcționarii) și cei care de țin puterea politic ă și religioas ă găsesc, în
surplusul economic și în comer ț, posibilitatea de a influen ța, în
beneficiul lor, reparti ția socială a bogățiilor. Ei dobândesc astfel mai
multe bunuri decât produc ătorii înșiși.
Acestea sunt fundamentele civiliza ției urbane occidentale;
creșterea surplusului agricol și apariția, în consecin ță, a unui surplus
economic urban provenind din specializarea activit ăților merg mân ă
în mână cu o reparti ție inegală a averii și a puterii în societate. Dis –
tincția se stabile ște deci între cei care posed ă puterea de decizie și
bogățiile, și cei care le produc întru îmbog ățirea primilor, nede ținând
ei înșiși decât pu ține avuții, sau absolut deloc. Amintim, cu privire la
acest fapt, c ă tocmai schimburile comerciale au fost acelea care au
dat naștere primelor forme ale sclaviei, pentru asigurarea
transportului produselor c ătre piețele comerciale urbane.
Ierarhia social ă și „gradele de cet ățenie” se stabilesc potrivit
puterii și bogăției. După surplusul agricol și piață, își fac apari ția Capitolul I Pagina 18

clasele sociale. Și lor le dator ăm primele manifest ări urbanistice.
De la originile ora șului, formele sale s-au supus deci noii
ierarhii sociale. Ca și meseriile, spa țiile se specializeaz ă potrivit
rolului ocupan ților: orașul se împarte în zone comerciale, de cult,
administra ție, de ap ărare. Într-o manier ă generală, zonele rurale mai
sărace sunt supuse progresiv exigen țelor elitei citadine.

Forme sociale și forme urbane. Problematic ă

Născute datorit ă surplusului economic și din activitatea de schimb,
clasele sociale nu au acelea și interese, fiecare încercând s ă obțină
cea mai bun ă parte cu putin ță din acest surplus. În consecin ță, cum
interesele profunde difer ă, preocup ările lor, ideile și cultura lor sunt
de asemenea divergente.
Pentru c ă orașul constituie cadrul fizic în care rivalizeaz ă clasele
sociale pentru partajul surplusului economic, fiecare dintre aceste
clase încearc ă să îi confere morfologia și organizarea cea mai
potrivită propriilor sale interese. Pe râ nd, diferitele clase care se
succed la conducerea societ ății trebuie îns ă să ia contact cu celelalte
forțe sociale și să țină cont, mai mult sau mai pu țin, de aspira țiile lor.
Cu toate acestea, pe scara istoriei, ele reu șesc întotdeauna s ă
producă forme urbane susceptibile s ă le garanteze puterea și
însușirea bogățiilor.
Chiar dac ă piața economic ă a fost la originea cre ării
orașelor, nu trebuie s ă credem c ă acele clase conduc ătoare
organizeaz ă orașele exclusiv în func ție de activit ățile comerciale și
că orașul a luat, pur și simplu, imaginea unei imense pie țe.
Într-adev ăr, dezvoltarea schimburilor nu se poate face de Introducere în urbanism Pagina 19

una singur ă; trebuie ca bunurile s ă fie produse, înmagazinate,
distribuite, protejate de c ătre cei care le urm ăresc în ideea însu șirii
nemeritate. Pentru a u șura schimburile, trebuie implantate centre în
apropierea c ăilor navigabile sau la intersec țiile drumurilor. Pe scurt,
un întreg ansamblu de exigen țe înconjur ă practica schimburilor de
bunuri în sens strict, și aceste exigen țe marcheaz ă, de asemenea,
amenajarea ora șelor.
O dat ă satisfăcută necesitatea comercial ă a concentr ării,
populațiile își pot modela cadrul construit potrivit preocup ărilor
religioase, militare, politice sau economice induse prin context și
epocă. Mai bine decât pia ța, care este sursa ora șelor, aceste
preocupări sunt cele care explic ă marea majoritate a formelor
urbane.
Trebuie spus, într-adev ăr, că la început, principalul scop al
claselor conduc ătoare era, mai pu țin acela de a dezvolta pie țele, cât
de a men ține ierarhia și ordinea social ă necesare îmbog ățirii lor prin
trocul surplusului. Fiecare în felul lor, ora șele „religioase” , „politice”,
„comerciale” și „industriale” exprim ă un mod de amenajare a
spațiului elaborat și aplicat de c ătre grupul social dominant. Dup ă
cum explic ă clar celebrul istoric Lewis Mumford:

„Tr ăsătura distinctiv ă a aglomera țiilor urbane este mai pu țin
numărul de persoane instalat într-un perimetru dat, cât constituirea
unei puteri unitare (…) ale c ărei aspira ții depășesc simplul obiectiv al
hranei cotidiene și al supravie țuirii”.
(Lewis Mumford, La cité à travers l’histoire , Paris,
Seuil, 1964) Capitolul I Pagina 20

Pentru a în țelege marile tipuri de amenaj ări urbane l ăsate
moștenire de c ătre istorie, este necesar s ă trecem în revist ă
preocupările și scopurile celor care le-au conceput.

Orașul religios

Aspectul fizic al ora șului a fost ini țial determinat de
preocupările religioase ale popula ției, astfel încât ast ăzi le numim
„oraș religios” sau „cetate – templu”, aglomerare urban ă tipică
Antichității. Pentru antici, ora șul reprezenta focarul, vatra central ă,
răscruce uman ă care adun ă într-un singur loc poporul și elita
religioasă și care permite mai buna comunicare cu for țele divine.
Este epoca „dreptului divin” : monarhii, regii și ceilalți
conducători ai ora șului pretind a- și fi primit autoritatea de la
divinitate. Ei pot a șadar să o exerseze sau s ă o delege, dup ă bunul
lor plac, preo ților și funcționarilor, pe care îi investesc cu autoritatea
divină. Ocupând astfel cele mai înalte ranguri ale ierarhiei sociale,
acești „oameni care frecventeaz ă zeii” oblig ă poporul s ă
construiasc ă diguri, rezervoare de ap ă, canale de distribu ție,
construc ții sacre și regale.
Sub pretextul c ă pământul este proprietate divin ă, ei
extorcheaz ă țăranii prelevând surplusul agricol și impozitele pe
terenurile cultivate, și acumuleaz ă și administreaz ă bogățiile,
produsele alimentare și prăzile de r ăzboi. Aceast ă clasă trăiește în
abunden ță, în timp ce marea parte a popula ției este datoare s ă
onoreze zeii și să facă dovadă de spirit de sacrificiu, conform Introducere în urbanism Pagina 21

comandamentelor divine.
Istoricii estimeaz ă că, în aceast ă societate, numai un individ
din șapte se bucura de drepturile la care era îndrept ățit prin statutul
său de cetățean. Ceilal ți, metecii, femeile, copiii și sclavii sunt priva ți
de drepturi civile sau constrân și la cedare absolut ă.
Via ța urbană antică este dirijat ă în totalitate de clasa ce
posedă, iar amenajarea urbei îi st ă mărturie. Astfel, anticele cet ăți
grecești, în special Atena, sunt construite în jurul unei acropole,
înălțime fortificat ă a orașului în care se edific ă templele, sanctuarele
și monumentele divine. Atât simbolic cât și real, restul ora șului se
întinde deci la picioarele acestor locuri sacre. (fig.1.4).
În multe dintre ora șele Antichit ății, construc țiile religioase și
locurile sfinte – temp le, bazilici, piramide și cimitire – sunt edificate
pe o înălțime, ori la întâlnirea c ăilor principale. Sacr ul nu constituie
numai inima ora șului, ci ora șul însuși, care devine în întregimea sa
un veritabil sanctuar divin. Ordinea religioas ă este astfel asigurat ă.
De exemplu, istoria raporteaz ă că Assur, în secolul al VII-lea î.Ch.,
număra treizeci și patru de temple și capele.
Referitor la puterea regalit ății, ea se manifest ă prin
construc ția de palate și clădiri regale în proximitatea locurilor sacre.
În general, o citadel ă enormă și incinta sa fortificat ă înconjoar ă și
protejeaz ă edificiile religioase și regale, precum și depozitul de
grâne. În anumite cazuri, precum în Babilon, o serie de incinte
înconjoar ă orașul și delimiteaz ă clasele sociale. Incintele de la
periferie, mai permeabile, determin ă spații accesibile tuturor.
Dimpotriv ă, incintele centrale închid locuri rezervate regilor și
preoților. Capitolul I Pagina 22

Figura 1.4. Ora șul religios: Acropola din Atena

Introducere în urbanism Pagina 23

După loc și epocă, multe alte construc ții și edificii importante intr ă la
rândul lor în compozi ția orașului antic. Teatrele, amfiteatrele,
arcadele, arenele și locurile de destindere sunt numeroase în
orașele romane. Pie țele publice și locurile de adunare cultural ă,
politică, comer- cial ă, ocupă un loc de seam ă. Agora greac ă (fig. 4),
forumul roman, adiacente templelor sacre sau solidare cu acestea,
constituie astfel de locuri, pie țe, unde se discut ă afaceri publice și
unde au loc mari adun ări. Se afl ă în aceste locuri atât magazine cât
și tribunale, s ăli de întruniri, biblioteci, etc., ceea ce aduce m ărturii
despre marea varietate a activit ăților exercitate în aceste locuri.
Fig.1.5 Agora, Atena
Deja în aceast ă epocă, numeroase ora șe atinseser ă 10000 de Pagina 24
Capitolul I

Pagina 25
locuitori. Casele majorit ății popula ției, variind între unul pân ă la trei
nivele, se înghesuie umil și mizerabil la picioare le edificiilor sacre,
bine aliniate pe vaste spa ții degajate. Private de lumin ă,
suprapopulate, zgomotoase, lipsite de condi ții sanitare, aceste
locuințe urbane nu valoreaz ă cu nimic mai mult decât colibele rurale.
De fapt, creatorii urbani ai Antichit ății nu manifestau o
preocupare deosebit ă pentru locuin țele populare și condițiile de via ță
ale ocupan ților lor. Efortul era dirijat, în special, spre compozi ția
arhitectural ă a edificiilor religioase și regale și a locurilor publice.
Arhitectura lor arat ă gustul pentru simetrie, volume și propor ții,
folosirea unei geometrii diversificate dar armonioase unde se
conjugă drepte, curbe, forme simbolice diverse. In ce prive ște restul
cetății, nu exista preocuparea decât pentru aliniamentele principale
și pentru exigen țele de ap ărare.
Mitologiile religio ase antice concep universul ca pe un tot
riguros ordonat, „ cosmosul” pe care imagina ția colectiv ă îl reprezint ă
ca pe un asamblaj geometric. Ora șul oamenilor trebuie s ă aducă
omagiu divinit ăților adoptând forma general ă a cosmosului; se
planifică deci aliniamentele str ăzilor și ale edificiilor conform unei
geometrii riguroase.
Neglijând aspecte legate de protec ția contra vântului și a
soarelui, str ăzile principale sunt orientate spre cele patru puncte
cardinale. Str ăzile sunt lungi , drepte și cu lărgime constant ă;
rigoarea aliniamentului este o m ărturie a caracterului sacru atribuit
perspectivei arhitecturale perfecte, evocatoare ale Infinitului și
Eternului. C ăile de circula ție converg c ătre centru, ca spre mijlocul
cosmosului (fig.1.6). Introducere în urbanism

Fig.1.6. Concep ție cosmologic ă și
centralitate urban ă

In ce prive ște planul ortogonal
(fig.1.7), unde toate str ăzile rectilinii se intersecteaz ă în unghi drept,
acesta este r ăspândit atât în Antichitatea greac ă (planurile
hipodamice), cât și în ora șele antice care s-au dezvoltat sub
influență greacă sau roman ă și, evident, îl întâlnim ast ăzi în
configurarea ora șelor nord-americane! Trebuie îns ă specificat c ă
există o diferen ță capitală între acestea: ast ăzi, rentabilitatea
comercial ă a pieței funciare este cea care motiveaz ă alegerea
acestui tip de plan, și nu credin ța religioas ă, ca în Antichitate.
Pe de alt ă parte, nu trebuie crezut c ă somptuoasele artere
rectilinii și pavate ale ora șului antic au fost gândite pentru muritorii
obișnuiți. Servind mai mult pentru defil ări religioase și regale decât
pentru circula ție, aceste „c ăi regale” se aflau la dep
ărtare de
cartierele populare. In acestea, în cele mai multe cazuri, str ăzile nu
erau de obicei trasate dup ă reguli prestabilite și reprezentau o
implantare rezidual ă, adesea dezordonat ă de locuin țe. Ele sunt
foarte înguste (2 –3 metri), sumbre și întortocheate, congestionate Pagina 26
Capitolul I

Pagina 27

Figura 1.7. Plan ortogonal antic. Milet, Ionia

Introducere în urbanism

de deplas ări și gunoaie, f ără pavaj și spații plantate. Iar acest
veritabil labirint al str ăzilor în aceste cartiere era dorit de mai marii
cetății , fiind suficient adesea pentru respingerea invadatorilor. In
același timp, cu toate condi țiile nesatisf ăcătoare de locuit, rezultate
din acest amalgam de str ăzi și străduțe, locuin țele erau mai bine
protejate de vânt și soare, iar intimitatea lor favoriza o via ță socială
bogată și diversificat ă. Acesta este, de altfel, unul dintre aspectele
cele mai pozitive ale ora șului antic.

Ora șul politic
Ora șul politic este forma urban ă cea mai caracteristic ă pentru
Evul Mediu,–perioad ă cuprins ă între Antichitate și Timpurile
moderne, de la c ăderea Imperiului Roman, în 476, pân ă la căderea
Constantinopolului, în 1453.
Să păstrăm însă în spirit ideea c ă nu exist ă separare foarte net ă, în
timp și spațiu, între ora șul religios și orașul politic. Foarte rare sunt
orașele pur religioase sau politice. Trecerea de la forma religioas ă la
cea politic ă constituie în realitate un pr oces evolutiv pe termen lung:
se vorbe ște de „ora ș religios” sau de „ora ș politic”, și apoi
„comercial”, când dimensiunea pe care termenul o desemneaz ă
devine dominant ă (dar nu exclusiv ă), în compara ție cu altele.
Așa se face c ă, după cum am constatat deja, amenajarea
orașului religios comport ă și o dimensiune politic ă, marcată în spe-
cial prin strategiile puse în oper ă de către regi și casta dominant ă în
scopul consolid ării propriei puteri. Citadela, palatul și, la sfâr șitul
Antichității, largile c ăi axiale încarneaz ă puterea regelui și impun
respect. Chiar dac ă preocup ările religioase r ămân preponderente pe
aproape toat ă durata Antichit ății, dimensiunea „politic ă” și militară se Pagina 28 Capitolul I

Pagina 29
afirmă din ce în ce mai mult și devine progresiv un factor mai influent
decât religia în amenajarea ora șelor.
În Evul Mediu, mo ștenirea religioas ă a Antichit ății se
manifest ă încă în mănăstire, care î și păstrează, o vreme, pozi ția
centrală în oraș. Însă religia, izolat ă în numeroasele locuri de cult, nu
mai determin ă în mod predominant ansamblul vie ții urbane.
Nu trebuie sa ne mir ăm de aceast ă evoluție. Orașele antice,
mai ales la început, au o via ță economic ă autarhic ă, subzistând și
progresând în func ție de produc ția terenurilor agricole
înconjurătoare. Fie c ă este vorba de faraon în Egipt sau de preo ți în
Mesopotamia, monarhii și reprezentan ții lor preiau, adeseori prin
forță și sub pretextul unei datorii fa ță de cetate, fructul muncii
țăranilor și îl redistribuie potrivit bunului lor plac. Asist ăm la
constituirea unui grup social care nu produce nimic, dar care
beneficiaz ă de o abunden ță de bog ății: o „nobilime rentier ă”. În
această epocă situeaz ă istoricii adev ăratele începuturi ale unei
economii bazate pe exploatarea unei clase sociale de c ătre o alta.
Dorința grupurilor dominante de a ob ține din ce în ce mai
multe bog ății atrage dup ă sine o dubl ă problem ă: în primul rând,
țărănimea și alte grupuri muncitoare contest ă din ce în ce mai mult
puterea acestei oligarhii (mic grup de persoane puternice care
controleaz ă ansamblul vie ții sociale) care î și ocupă viața de plăcere
apărându-și onoarea. În al doilea rând, insuficien ța avuțiilor, în ochii
grupurilor dominante, provoac ă rivalități intense între ora șe, fiecare
dintre ele amenin țând să cucereasc ă teritoriul rural și urban al
celuilalt.
În consecin ță, simbolurile monarhice ale Antichit ății nu mai Introducere în urbanism

sunt suficiente pentru a garanta ordinea social ă. Clasa dominant ă
trebuie s ă-și foloseasc ă puterea împotriva revoltelor supu șilor săi și
să își protejeze teritoriile de asalturile cuceritorilor. Fiecare suveran
se doteaz ă cu o armat ă, care se asociaz ă administra ției regale și
sacerdoților în direc ția afacerilor urbane. Citadela și fortăreața sa,
fără să mai aib ă rol de protejare a spiritualit ății, devin un mijloc de
apărare: ele sunt îmbun ătățite, întărite prin contrafor ți, înconjurate
șanțuri cu ap ă. Fortăreața devine principala structur ă a orașului. Ea
marcheaz ă riguros limitele între teritoriile elitei urbane și cele ale
țărănimii. ( fig.1.8).

Figura
1.8. O r a șul
politic și incinta sa (Palma Nova, 1593) Pagina 30 Capitolul I

Pagina 31 Introducere în urbanism
Mărturie elocvent ă a conflictelor ce opun diversele clase
sociale, aparatul militar al fort ăreței și al armatei joac ă un rol capital,
chiar dac ă ambivalent. Pe de o parte, acest rol consist ă în a proteja
țăranii de la sate de asalturile devastatoare ale armatelor altor ora șe.
Ori, chiar dac ă supravie țuirea alimentar ă a orașului depinde de
capacitatea sa de a proteja țăranii, elita citadin ă consider ă că aceștia
din urmă trebuie s ă plătească un tribut pentru o astfel de protec ție…
Aparatul militar serve ște, pe de alt ă parte, la ap ărarea citadinilor
împotriva revoltelor țăranilor săraci și exploata ți.
Trebuie notat, în trecere, c ă sistemul defensiv al ora șului,
pentru a putea rezista, în eventualitatea unor asedii prelungite,
comportă amenajarea unor vaste suprafe țe agricole chiar în interiorul
zidului de incint ă. Uneori, aceste spa ții de cultur ă ocupă până la
jumătate din teritoriul dintre ziduri.
Chiar dac ă orașul politic este mai r ăspândit în Evul Mediu,
este greu s ă-l asociem unor perioade istorice particulare și unor
contexte foarte precise. De fapt, de-a lungul istoriei, preocup ările
politico-militare ale claselor dominante se vor asocia, dup ă epocă,
unor considera ții religioase sau comerciale. Astfel încât devine un
hazard încercarea de a c ăuta să precizăm momentul în care
dimensiunea politic ă devine preponderent ă.
Oricum ar fi, se edific ă fortărețe și castele fortificate de-a
lungul întregului Ev Mediu, mai ales în epocile în care puterea a
trebuit s ă se afirme cu vigoare. Astfel c ă, unii istorici prefer ă să
numeasc ă „oraș – castel” sau „ora ș fortificat” ceea ce noi denumim
„oraș politic”. De altfel, se estimeaz ă de obicei c ă, în afar ă de
importan ța cetății fortificate, toate celelalte aspecte ale ora șului de la
începutul Evului Mediu (morfologie, plan, habitat) r ămân îndeajuns

de asem ănătoare cu cele ale ora șului antic.
Ora șul politic nu dispare complet odat ă cu sfârșitul Evului
Mediu. Lipsit de fort ăreața sa, îl vedem perseverând de-a lungul
Renașterii (secolul al XV-lea) și regăsindu-și simbolurile și formele
geometrice pure ale Antichit ății: aliniamente riguroase, perspective
degajate, planuri tip tabl ă de șah. Vedem de asemenea cum
impozantele citadele și fortărețe medievale î și fac din nou apari ția în
unele ora șe militare coloniale, precum Québec, fondat în 1608
(fig.1.9).

Figura 1.9. Quebec și fortificațiile sale

În Europa secolelor al XXI-lea și al XVII-lea, stilul baroc se Pagina 32 Capitolul I

Pagina 33 Introducere în urbanism
pune în serviciul absolutismului și despotismului Împ ăratului. Str ăzile
înguste și întortocheate, formân d labirinturi, faciliteaz ă prea mult
conspira ția, revoltele urbane și contesta ția popular ă de orice form ă.
Se taie str ăzi largi și bulevarde rectilinii în cartierele populare pentru
a da posibilitatea desf ășurării impresionantelor defil ări militare și a
exercițiilor cavaleriei. Perspectivele se deschid pe maiestuoase
palate regale, pe statui de monarhi sau pe construc ții militare. Se
impune cet ăților o ordine geometric ă încă și mai riguroas ă, uniform ă,
rectilinie, repetitiv ă, exaltând putere, grandoare și prestigiu. În
secolul al XIX-lea, baronul Haus smann, reputat pentru bulevardele și
căile sale, va „înjunghia” astfel mai multe dintre cartierele populare
ale Parisului (fig. 1.10).

Figura 1.10 Urbanismul lui Haussmann

După cum explic ă atât de bine Lewis Mumford:

„Clădirile impecabil aliniate pe dou ă rânduri paralele de-a lungul
bulevardelor nu erau decât fa țada frumoas ă a unui regim fondat pe
forța militar ă și pe metodele de exploatare (…) Regularitatea
bulevardului pune în valoare aliniamentul unit ăților în mers. Un
regiment defilând în ordine d ă o impresie de ordine atât de puternic ă,
încât pare c ă nimic nu îl poate opri. (…) Este exact ceea ce prin ții și
militarii l ăsau să se înțeleagă pentru masele populare. (…)
Dimpotriv ă, pe străzile cu trasee neregulate, cu pietre de pavaj
instabile, cu numeroase unghiuri moarte, un popor în revolt ă poate
prelua avantajul asupra unei trupe militare, ale c ărui focuri de arm ă
devin ineficace și care nu se poate ap ăra de țiglele aruncate de pe
acoperișuri. (…) C ă Napoleon al III-lea a ținut neap ărat să facă să
dispară străzile înguste și fundăturile, să radă cartiere întregi pentru
a sparge largile bulevarde ar putea p ărea rezonabil: era, din punctul
său de vedere, cea mai sigur ă modalitate de a preveni tulbur ările.
Celui care în țelege să domneasc ă prin constrângere, anumite forme
de traseu urban îi devin indispensabile”.

Orașul comercial

Veritabilul ora ș comercial domin ă scena urban ă european ă
pe durata primei perioade a Timpurilor moderne (din secolul al XV-
lea până în secolul al XIX-lea), fie de la sfâr șitul Evului Mediu și până
la Revolu ția industrial ă. El este fructul unei foarte lungi evolu ții care
își află începuturile în Antichitate, c ăci, în ciuda rolului prim al
funcțiilor religioas ă și politică în orașele Antichit ății și Evului Mediu, Pagina 34 Capitolul I

Pagina 35 Introducere în urbanism
acestea au avut întotdeauna un anume caracter comercial, uneori
chiar considerabil.
Pentru c ă apar din necesitatea amenaj ării unei r ăscruci
centrale în care s ă convearg ă și să se schimbe produsele, toate
orașele antice cuprind unul sau mai multe locuri pentru comer ț.
Acestea sunt situate în apropierea locurilor de adunare publice,
precum agora greac ă și forumul roman, la intersec ția căilor
importante. Cu toate acestea, de-a lungul întregii Antichit ăți,
surplusul economic global r ămâne prea mic pentru a da posibilitatea
comerțului să devină principala activitate în ora ș, chiar dac ă acesta
este rațiunea prim ă a existen ței sale.
Încetul cu încetul, progresele tehnice agricole și exploatarea
din ce în ce mai accentuat ă a țărănimii vor permite degajarea unui
surplus agricol în cre ștere constant ă, în ciuda r ăzboaielor și foametei
ocazionale. De asemenea, diviziunea din ce în ce mai pronun țată a
meseriilor „urbane” favorizeaz ă o produc ție crescând ă de bunuri
neagricole ce pot fi consumate de c ătre grupurile sociale mai avute.
Prin urmare, numai atunci când surplusul economic și capacitățile de
consum sunt suficiente, la în ceputurile Evului Mediu, comer țul devine
o funcție cu adev ărat important ă a orașului. Către secolul al IV-lea
sau al V-lea, comer țul începe s ă aducă mai multe beneficii decât
agricultura. Stabilite ini țial în interiorul incintelor fortificate și în piețele
publice (agora sau forum), activit ățile comerciale se deplaseaz ă în
apropierea intr ării în orașe, sub portaluri, cât mai aproape de porturi.
Vedem ap ărând mici cartiere comerciale ce regrupeaz ă, în afară de
comercian ți și artizani, tavernele, hanurile, grajdurile și antrepozitele.
În Europa, ora șul Evului Mediu este astfel conceput încât s ă

asigure activit ățile comerciale; de mic ă întindere, traversabil în
general pe jos în cca. 10 minute, el are o mare densitate (cca.
10000 locuitori pe kilometru p ătrat) și este de obicei situat în
apropierea unei c ăi navigabile sau drumuri comerciale care s ă
permită transportul m ărfurilor.
Datorită mijloacelor de comunica ție și posibilit ăților de întrunire
publică oferite în aceste aglomera ții umane, comer țul înflore ște.
Curând, se amenajeaz ă magazine în interiorul cl ădirilor, strada
comercial ă ia locul pie ței interioare, str ăzi întregi sunt consacrate
acestor activit ăți. Se instaleaz ă, în acela și timp, importante pie țe de
mărfuri și bazaruri de toate felurile. In Evul Mediu, locul de întrunire,
de adunare public ă, intersec ția central ă, ”piața mare” a devenit și o
piață comercial ă,

Figura 1.11 Model tipic al ora șului comercial din secolul al XVII-lea
Capitolul I Pagina 36

Pagina 37 Introducere în urbanism

locul de baz ă al schimburilor de m ărfuri din regiune.
Seniorii, proprietari de terenuri, v ăd în creșterea urban ă o
piață inepuizabil ă pentru produc ția agricol ă a zonei. Intre secolele XI
și XII se produc progrese considerabile în produc ția agricol ă și
neagricol ă, precum și în comer ț. Se acord ă o importan ță tot mai
mare mijloacelor de transport: str ăzile încep s ă se lărgească, noi
canale sunt s ăpate. Forma global ă a orașului sufer ă și ea modific ări
datorită avântului comercial: de form ă circular ă corespunzând
configura ției zidurilor de incint ă, orașul este traversat de str ăzi
principale, care converg spre centrul comercial și politic. În jurul
acestui centru, car-tierele reziden țiale sunt traversate de str ăzi relativ
ordonate, urm ărindu-se rentabilitatea pie ței funciare și o ocupare
maximală a solului (fig. 1.11).
M.Rochefort în Enciclopaedia Universalis, explic ă : „diviziunea
spațiului se face în a șa fel încât s ă valorizeze la maximum suprafa ța
terenului urban, evitând unghiurile moarte și toate zonele care nu ar
putea constitui un lot pentru o construc ție; aceasta se traduce
aproape întotdeauna prin planul cu trasee rectangulare.” Dac ă
aspectul „adunat” al acestor ora șe convine activit ăților comerciale,
limitele impuse expansiunii fizice de c ătre zidurile de fortifica ție,
constituie un mare inconvenient pentru locuitori. Activit ățile
comerciale se multiplic ă, ocupă tot mai mult teren, iar locuin țele
trebuie s ă se înghesuie, conducând la suprapopulare și la
insalubritate tot mai accentuat ă.
Spațiile libere, plantate dispar. Comer țul este rege.
Ca o consecin ță acestor progrese comerciale asist ăm treptat
la nașterea și creșterea unei adev ărate burghezii din rândul comer-

Pagina 38 Capitolul I
cianților. Sfâr șitul Evului Mediu este epoca cre șterii politice și
economice a acestui grup social. În plin avânt, ace ști comercian ți
acumuleaz ă mari bog ății și se afirm ă tot mai mult ca o clas ă virtual
conducătoare, cea care de ține puterea banului. Câteva secole mai
târziu, dup ă Revoluția francez ă din 1789, aceast ă burghezie învinge
definitiv nobilimea și aristocra ția „parazitar ă”, își însușește
pământurile senioriale, se extinde în colonii , instalându-se solid pe
baza puterii banului, ca nou ă clasă conduc ătoare. Capitalismul
comercial este înfloritor. Ora șele apropiate de c ăi navigabile profit ă
de exploatarea coloniilor. Se constr uiesc aici porturi, antrepozite și
diferite infrastructuri comerciale. Locuin ța și solul devin m ărfuri ca
oricare altele. Proprietarii și speculatorii de terenuri cresc pre țurile
chiriilor, subîmpart loturile în parcele negociabile, cu dimensiuni care
nu țin cont de utilizarea pe care o vor avea. Totul trebuie s ă devină
comercializabil și cât mai rentabil posibil, inclusiv ora șul. Nu se mai
amenajeaz ă orașul, ci parcela.
Orașul își va pierde treptat caracterul s ău de reunire social ă,
devenind o simpl ă asamblare de parcele de teren. Dup ă Evul Mediu
va urma o perioad ă dificilă pentru locuitorii ora șelor, care vor asista
la o deteriorare continu ă a cadrului lor de via ță, concretizat ă în
special prin dificultatea crescând ă a muncitorilor de a accede la o
locuință conform cu veniturile lor.
Pe scurt, ora șul de la începutul Timpurilor moderne a devenit
un obiect comercial. ”M ărfurile” și „rentabilitatea” înlocuiesc
divinitățile Antichit ății. Artificiile activit ăților comerciale (vânzare-
cumpărare) și ale profitului monetar se substituie simbolurilor
monarhice ale Evului Mediu. Dar, ca o revan șă, centralizarea

Pagina 39
șelor atrage dup ă sine o via ță urbană foarte bogat colorat ă. În aceste
străzi polivalente se stabilesc func țiunile urbane cele mai variate, într
-un decor arhitectural foarte diversificat. Aici se fac afaceri, aici se
hoinărește, aici se întâlnesc f ără încetare oameni de toate meseriile,
cu ocupa ții de la cele mai onorabile pân ă la cele mai dubioase. Aceste
piețe, străzi, cartiere, unde domne ște ambian ța de ora ș, devin
veritabile locuri de întâlniri și schimburi sociale. Din acest punct de
vedere, ora șul animat de la sfâr șitul Evului mediu și începutul
Timpurilor moderne este, f ără îndoială, cel mai important „leag ăn” de
urbanitate.

Orașul industrial și nașterea urbanismului

De la sfâr șitul Evului Mediu pân ă în secolul XIX, istoria
european ă este marcat ă de o schimbare fundamental ă în raporturile
care se exercit ă între burghezia comercial ă și producătorii de bunuri.
Vechile raporturi mo ștenite din epocile anterioare dispar rapid;
meșteșugarii nu mai sunt independen ți ci trebuie s ă producă ceea ce
le comand ă comercian ții. Curând, datorit ă propriei lor îmbog ățiri
precum și progresului tehnic, comercian ții vor putea reuni mai mul ți
meșteșugari în acela și loc, vor putea diviza activit ățile de produc ție și-i
vor remunera pe muncitori „la bucat ă” sau dup ă un nivel prestabilit.
O fracțiune a burgheziei comerciale devine astfel „ burghezie
industrial ă”. Ea decide asupra naturii produselor, procesului de
fabricație, costului de produc ție și aprovizionare în general. De acum
înainte, îmbog ățirea burgheziei nu mai este doar un rezultat al
comerțului ci și al produc ției de bunuri; me șteșugarii și alți producători Introducere în urbanism

autonomi devin muncitori și sunt plătiți cu un salariu mai mic decât
valoarea produsului pe care îl fabric ă. Este evident c ă din aceast ă
diferență, pe care economi știi o vor numi plus-valoare, industria șul
își va extrage profitul. Salariatul și manufactura au luat astfel
naștere . Capitalismul industrial e pe cale s ă se nască.
În aceea și epocă, adică între secolul XIV și secolul XVII,
cele mai puternice burghezii comerciale din Europa se implic ă în
traficul de sclavi și exploatarea colonial ă în Americi, Africa, Asia.
Averi colosale astfel acumulate vor finan ța implantarea de fabrici în
secolul XVIII. Economistul Ernest Mandel estima c ă expolierea
coloniilor între 1500-1750 de c ătre europeni, reprezint ă cel puțin un
miliard de lire–aur engleze, sau cât valoarea tuturor întreprinderilor
industriale europene în anul 1800.
Industria are bineîn țeles de câ știgat din implantarea în
apropierea pie țelor de consum și a instala țiilor de transport. Ora șele
portuare importante sunt deci primele care adopt ă noua imagine a
industrializ ării.
În secolul al XIX-lea, descoperirea motorului cu aburi, a
meseriei țesutului și a procedeelor moderne de fabricare dau
imboldul decisiv Revolu ției industriale și producției masive de bunuri
manufacturate. Impactul va fi fulgurant, iar ora șele, devenite focare
ale dezvolt ării industriale și ale consumului nu- și vor mai reveni
niciodată pe deplin.
Capitalurile sunt investite masiv în industrie, iar economia
devine esen țial urban ă. Țărănimea mizer ă părăsește mediul rural,
care se depopuleaz ă cu repeziciune. Cei în c ăutare de locuri de
muncă migreaz ă puternic c ătre orașele industriale, care cunosc o
creștere demografic ă fulgerătoare. Referitor la aceasta, ora șul Pagina 40 Capitolul I

Pagina 41
englez Manchester reprezint ă un caz tipic: de la 6000 de locuitori în
1685, ea ajunge la 40 000 în 1760, la 75 000 în 1800 și la mai mult de
400 000 la mijlocul secolului al XIX-lea. Speculatorii funciari profit ă de
această situație, iar pre țul terenului urban atinge niveluri f ără
precedent.
Masele muncitore ști sunt supra-exploatate: se lucreaz ă între
12 și 14 ore pe zi pentru un salariu derizoriu. S ărăcia și șomajul ating
pături din ce în ce mai largi de popula ție. Industria șii și poliția
recruteaz ă forțat șomeri și oameni f ără de adăpost în refugii. Copiii
sunt adesea închiria ți acestora de c ătre părinți fără posibilități sau de
către case de copii. Popula ția muncitoare, livrat ă necesit ăților
industriei, este prost hr ănită și bolnavă; în 1810, la New York mureau
între 120 și 145 de copii la 10 000 de na șteri; în 1850, num ărul creștea
la 180, apoi, foarte rapid, la 220 în 1860 și la 260 în 1870.
În ceea ce prive ște cadrul construit, lipsa artificial ă a terenului
de construc ții, creată de către speculatori, se asociaz ă prețului ridicat
al habitatului și sărăciei endemice menite a reduce popula țiile urbane
la condi ții lamentabile de via ță. Locuin țele muncitore ști, construite
spate în spate în jurul unor situri industriale, nu au de obicei decât
șase metri l ărgime și trei etaje, de o singur ă cameră fiecare. Jum ătate
din locuin țele din ora șul englez Bristol nu erau alc ătuite decât dintr-o
încăpere. Aerul, lumina și spațiul sunt extrem de rare. Mul ți oameni au
ajuns să locuiasc ă în subsoluri, pe p ământul b ătătorit; la Liverpool,
aceste subsoluri constituiau habitatul a 20 % din popula ție. Construite
în grabă, casele nu dispuneau adeseori de nici un fel de instala ție
sanitară, iar străzile erau insalubre. În 1845, la Manchester, exista un
cabinet de toalet ă la 21 de oameni. Cum am putea s ă nu cităm acest Introducere în urbanism

lung pasaj din Friedrich Engels?

„Iată diferitele cartiere muncitore ști din Manchester, a șa cum
am avut eu ocazia de a le observa timp de dou ăzeci de luni. Pentru
a rezuma rezultatul deplas ării prin aceste localit ăți, vom spune ca
cvasi-totalitatea celor 350 000 de muncitori din Manchester și din
periferia acestuia locuie ște în case în stare proast ă, umede și
murdare; c ă străzile de acces sunt cel mai adesea în starea cea mai
deplorabil ă și extrem de insalubre, c ă au fost construite f ără cea mai
mică preocupare pentru ventilare, având drept unic ă preocupare cel
mai ridicat profit pentru constructor; într-un cuvânt, c ă locuințele
muncitore ști din Manchester duc lips ă de curățenie, de confort, și că
viața familial ă nu este posibil ă; numai o ras ă dezumanizat ă,
degradat ă, redusă la un nivel bestial, fizic morbid, s-ar putea sim ți
confortabil și ca acas ă în astfel de locuri”
(Friedrich Engels, Situația clasei muncitoare în Anglia , 1845,
PARIS, Editions sociales, 1961)

La drept vorbind, ora șul industrial de la sfâr șitul secolului al
XIX-lea nu mai are nimic dintr-un ora ș: lipsit de form ă, de simboluri,
de spații sociale. Supus implacabilei puteri a capitalismului industrial,
el nu mai este decât un imens receptacul poluat și diform, o
adunătură de clădiri heteroclite. Se aglomereaz ă oamenii și
adăposturile lor, uzinele exal ă fum negru și urât mirositor, str ăzile
sunt murdare și încurcate de circula ție, căile ferate str ăpung
cartierele populare, care se învecineaz ă, la rândul lor, cu terenuri
virane în care se adun ă deșeuri industriale. Pagina 42 Capitolul I

Pagina 43
Lewis Mumford pune întrebarea esen țială: „Cum se putea ca
orașul unit și coerent s ă fie construit de câteva mii de indivizi
acționând liber în direc ția interesului personal?” (Lewis Mumford, op.
cit).
La apogeul ora șului industrial se va vorbi voluntar de
„cancerul urban”: suprapopulare, aglomerare, demolare, specula ție,
construire anarhic ă și, mai ales, s ărăcie, mizerie și boală. Orașele
Marii Britanii sunt atunci martorele primele mari epidemii, din care cele de holer ă în 1830 și 1848.
Numai în acest moment, sub presiunea conjugat ă a
gânditorilor sociali ști, a maselor lucr ătoare și a burgheziei industriale
amenințate, se va face sim țită urgența regândirii finalit ății organiz ării
spațiului și a dotării cu noi mijloace de interven ție, mai suple și mai
aplicabile la ansamblul ora șelor. Devenim brusc con știenți că orașele
și amenajarea lor constituie unul din aspectele esen țiale ale condi ției
umane și unul dintre pilonii civiliza ției. Provocarea este pe m
ăsură:
fondarea unei noi discipline, amestec delicat, dar judicios, de art ă și
știință, specializat ă în rezolvarea ansamblului problemelor urbane.
Acest efort de reflec ție conduce la definirea unui concept global și,
pentru prima dat ă, la desemnarea sa sub termenul de urbanism .
Din Antichitate, practica organiz ării spațiului nu cunoscuse
niciodată o bulversare teoretic ă de asemenea anvergur ă. Cel mai
adesea asimilat ă arhitecturii sau tehnicilor de inginerie, aceast ă
practică, după cum am putut constata, se limita în general la
concepția și ornamentarea marilor construc ții, cât și trasării străzilor
principale. Exista pu țin interes pentru cadrul de via ță al maselor
populare. Bineîn țeles, un evantai foarte diversificat de probleme au Introducere în urbanism

fost puse societ ăților urbane. Cu toate acestea, de și aceste
probleme variau prin natura și prin solu țiile lor, amploarea și
anvergura lor nu au atins propor ții atât de considerabile decât în
secolul trecut.
Din acest moment, urbanismul zis „ științific” ia locul practicii
tradiționale de organizare a spa țiului, considerat ă parțială și
disparată și căreia i se repro șează fundamentele exclusiv estetice
sau simbolice, preocup ările pur formale (arhitectur ă și ornamenta ție)
și incapacitatea de a rezolva problemele sociale ale ora șelor
industriale. Într-un cuvânt, știința social ă intenționează să
înlocuiasc ă ritul ornamental.
Planificând implantarea cl ădirilor și utilizarea solului, se
speră să se raționalizeze și să se aeriseasc ă țesutul urban și,
evident, s ă se amelioreze igiena public ă și să se diminueze riscurile
de epidemii și de propagare a incendiilor. Acesta era obiectivul prim
și mărturisit al noii științe urbane.
Totu și, pentru cei care v ăd în capitalism viitorul civiliza ției,
este vorba înainte de toate de a face s ărăcia popular ă mai
suportabil ă. Se sper ă astfel să se previn ă revoltele și insurec țiile și
să se conving ă poporul s ă accepte noua ordine social ă. Pe scurt, se
estimeaz ă că un mediu construit mai s ănătos ar garanta ordinea
socială și ar permite, în consecin ță, creșterea produc ției industriale.
În sfârșit, speculatorii și constructorii devin repede con știenți că a
face comer ț cu terenuri și locuințe situate într-un cadru construit de
bună calitate aduce profituri mai mari. Oricum ar fi, consensul social
este solid: toate grupele sociale revendic ă o ameliorare a condi țiilor
de viață urbană.
Conceptul și vocabula de urbanism, o dator ăm unui inginer Pagina 44 Capitolul I

Pagina 45
Figura 1.12 Plan de urbanism pentru extinderea Barcelonei (Cerda,
1867) spaniol, Ildefonso Cerda. În 1876, el scrie Teoría general de la
urbanización și propune un plan urbanistic pentru extensia ora șului
Barcelona (fig.1.12). Pentru prima dat ă, urbanismul ia conturul unei
acțiuni concertate, voluntare și globale de amenajare a spa țiului,
purtată științific de c ătre „urbanizatori” (urbani ști). Ori, monarhia
spaniolă consider ă „revoluționare” ideile lui Cerda, iar cartea sa va fi
uitată timp de un secol, pân ă în 1979.
În 1880, germanul J. Stubben publica al s ău Stadtbau
(construc ția orașelor sau „urbanism”) și, în aceea și epocă, termenul Introducere în urbanism

v
de town planning este încorporat limbii engleze. În 1910, vocabula
urbanism intră în folosin ță în Franța.
Filosofi, sociologi, economi ști, politicieni reprezentând toate
clasele sociale, î și alătură efortul celui al inginerilor și al arhitec ților,
în scopul imagin ării unei „vie ți urbane” mai înfloritoare într-un cadru
construit care s ă-i fie apropriat. Se reflect ă profund asupra societ ății,
orașului și raporturilor pe care le între țin acestea. Modele globale și
noi principii de amenajare, inspirându-se câteodat ă din trecut, sunt
imaginate și discutate cu patim ă.
Din p ăcate, nimic nu este atât de simplu, ace ști primi
gânditori se confrunt ă cu întreb ări esențiale. Ce demers științific
trebuie abordat pentru a acoperi în mod adecvat ansamblul complex
de probleme urbane? Cum s ă cuprindem toate punctele de vedere
asupra celei mai bune metode de planificare a spa țiului? Care este
cu exactitate câmpul de interven ție al acestei noi discipline și, în
consecin ță, ce defini ții am putea atribui diferitelor sale aspecte?
Dup ă cum bănuim, aceste întreb ări nu și-au găsit niciodat ă
un răspuns definitiv. Bineîn țeles, urbanismul s-a prezentat rapid ca o
disciplină situată la răscrucea mai multor alte științe. Dar, tocmai
pentru c ă numeroase științe și-au adus contribu ția, defini țiile
urbanismului sunt numeroase și câteodat ă ambigue. Urm ătoarele
două capitole vor explora aceste chestiuni.

Pagina 46 Capitolul I

Pagina 47 Introducere în urbanism
Capitolul II

O disciplin ă – răscruce

Interdisciplinaritate

Poate părea curios c ă la sfârșitul sec. al XX-lea suntem înc ă în
căutarea unei defini ții care să caracterizeze exact un fenomen a șa
de vechi ca urbanismul. Dup ă cum am v ăzut, societ ățile își
organizeaz ă sau amenajeaz ă spațiul încă din Antichitate. Totu și, cu
toată vechimea acestei practici mai mult sau mai pu țin spontane,
urbanismul gândit, planificat și sistematic r ămâne o disciplin ă foarte
recentă născută la sfârșitul secolului trecut. Ori disciplinele științifice
nu se nasc a șa spontan. Ca și orașele, ele sunt premeditate și
trebuie de obicei secole pentru a le consolida fundamentele și
metodele. O nou ă disciplin ă se contureaz ă când cuno ștințele
tradiționale se relev ă ca suficiente pentru a analiza adecvat
realitatea și a aduce solu ții problemelor ce se pun. Când este vorba
să se elaboreze un nou câmp de cuno ștințe, spiritul uman nu poate
totuși „reinventa roata”; el se alimenteaz ă întâi din cunoa șterea mai
veche.
Pentru a funda o disciplin ă științifică, există două dimensiuni
intelectuale foarte diferite:
1. primul va aprofunda în detaliu un aspect particular al unui
domeniu de cunoa ștere -> acesta este specializarea

disciplinar ă.
2. Al doilea va reasambla într-un nou trunchi comun
aspectele asem ănătoare a numeroase cuno ștințe
specializate și dispersate -> este interdisciplinaritatea –
numită și multi sau pluridisciplinaritate. S ă le vedem mai
îndeaproape:
În primul caz, mai frecvent pentru științele naturale, fizice sau
exacte, se aprofundeaz ă în special un câmp foarte precis de
cunoștințe. Se urm ărește producerea unor cunoa șteri foarte
specializate, capabile s ă explice fenomene tot mai precis, care le
lipsesc științelor prea generale. Nucleul științific tradi țional se
desface în noi ramuri specializate.
Pe scurt, aceste discipline evolueaz ă în special printr-o
mișcare de subdiviziune și specializare vizând în special explicarea
particularului decât a generalului. Este cazul biologiei, fizicii
generale, chimiei din care se nasc mereu noi specialit ăți.
În al doilea caz, mai frecvent pentru științele umaniste, sociale
sau exacte, se adopt ă drumul invers, care const ă în a integra și a
consolida într-un acela și câmp de cunoa ștere, cuno ștințele
dispersate în nenum ărate discipline specializate.
Se caută apoi să se produc ă cunoașteri generale, capabile s ă
explice fenomenele din ce în ce mai vaste de care se lovesc
disciplinele specializate.
O nouă „răscruce” sau „punct comun” se formeaz ă prin
regruparea specialit ăților tradi ționale. Aceste discipline evolueaz ă
deci printr-o mi șcare de regrupare vizând explicarea generalului, mai
mult decât a particularului.
Aceste științe preferă interdisciplinaritatea specializ ării. Este și Pagina 48 Capitolul II

Pagina 49 Introducere în urbanism
cazul științelor sociale în general, a amenaj ării, urbanismului în
particular, unde converg, se unesc și se intersecteaz ă în continuu
specialitățile cele mai diverse, atât fizice, cât și economice sau
sociale. Interdisciplinaritatea desemneaz ă deci acest fenomen de
cunoaștere prin care nenum ăratele științe specializate contribuie la
fondarea unei noi științe mai generale, la dezvoltarea c ăreia ele
participă conjugat.
Multitudinea specialit ăților care trebuie s ă contribuie la
amenajare se explic ă prin amploarea, varietatea și interdependen ța
problemelor de rezolvat, cât și prin permanenta diversitate a solu țiilor
ce pot rezulta.
Dar, chiar dac ă constituirea unei astfel de discipline – r ăscruce
este o sarcin ă eminamente necesar ă, congruen ța atâtor specialit ăți
pune evident anumite probleme. Fiecare dintre specialit ăți, cu
ajutorul metodelor și teoriilor proprii, abordeaz ă spațiul de o manier ă
care îi este particular ă. Pentru sociolog, ora șul va fi expresia fizic ă a
raporturilor sociale care se petrec în interiorul s ău. Pentru inginer,
orașul va fi un sistem de infrastructuri de toate tipurile. Pentru
ecolog, ora șul va reprezenta condensarea produc țiilor umane ce
perturbă ordinea natural ă. Pentru economist, ora șul va constitui mai
ales un ansamblu de factori de rentabilitate, adesea repartiza ți
inegal.

Rivalitățile pe care le atrage dup ă sine aceast ă complexitate sunt cu
atât mai frecvente și pronunțate, cu cât disciplina-r ăscruce este mai
tânără și, în consecin ță, cu cât practica și obișnuința
interdisciplinarit ății nu sunt înc ă însușite și asimilate. În urbanism,

„răscrucea” sau „trunchiul comun” este înc ă în construc ție.
În timpul acestei „copil ării a științei”, amenajarea, precum toate
celelalte științe interdisciplinare, r ămâne, am putea spune, în
căutarea sinelui. Finalit ățile, cadrele teoretice, metodele, analizele,
soluțiile propuse și chiar defini ția câmpului științific revendicat de
către fiecare specialitate fac obiectul unor dezbateri serioase.
Pozițiile divergente par a fi ireconciliabile. Certitudinile se înfrunt ă,
rivalizeaz ă, iar îndoielile se succed. Cum am putea descrie mai bine
acest fenomen decât prin aceast ă proza scurt ă a lui Paul Valéry:
„Îngerul îmi d ădu o carte și îmi spuse: „aceast ă carte con ține
tot ceea ce ți-ai dori vreodat ă să cunoști”. După care disp ăru.
Și am deschis aceast ă carte care era potrivit de groas ă. Era scris ă
într-o limb ă necunoscut ă. Savanții au tradus-o, dar fiecare a produs
o variant ă cu totul diferit ă de celelalte. Aveau chiar opinii divergente
când era vorba de sensul lecturii. F ără să cadă de acord nici m ăcar
asupra începutului sau sfâr șitului, a susului sau josului c ărții.
Către sfârșitul acestei viziuni, mi se p ăru că această carte se topi și
se contopi cu lumea care ne înconjoar ă.”
(Paul Valéry, Oeuvres, Editions de la
Pléiade)

Din fericire, din șocul ideilor vor r ăsări în curând propozi ții
care vor ar ăta un anume consens. No țiuni și concepte se vor
constitui, încetul cu încetul, în teorii și modele de interven ție. Ne
putem imagina lunga perioad ă necesar ă ralierii spiritelor. Cu toate
acestea, chiar dac ă un consens continu ă să fie fragil, relativ și plin
de fisuri, aceasta este singura direc ție în care vor putea s ă răsară,
din reflec ții și conven ții, defini țiile, principiile și regulile atât de Pagina 50 Capitolul II

Pagina 51 Introducere în urbanism

îndelung a șteptate.
Amenajarea nu a dep ășit încă complet problemele legate de
practicarea unei mari științe interdisciplinare. Diversitatea
disciplinelor atrage dup ă sine o re țea de concepte concurente,
divergente, pline de goluri sau de suprapuneri. De exemplu, anumite
realități, cele care necesit ă cea mai mare doz ă de
interdisciplinaritate, r ămân aproape neexplorate. Aspectele simbolice
și culturale ale spa țiului urban fac parte din acestea. Dimpotriv ă, alte
realități, precum chestiunea locuin țelor, fac obiectul unor numeroase
explicații specializate și concurente.
Pe de o parte, nu putem vedea altceva, în aceste probleme
de interdiciplinaritate, decât un proces epistemologic normal,
sănătos, care st ă mărturie a vivacit ății gândirii în materie de
amenajare a teritoriului. Pe de alt ă parte, putem vedea principala
dificultate pe care o întâmpin ă amenajarea în a se defini pe sine
însăși, a-și acoperi obiectul (spa țiul) în mod articulat și să precizeze
operațional sensul ac țiunii sale.

Conceptele fundamentale

Impreciziile și neînțelegerile acestei tinere interdisciplinarit ăți își
găsesc expresia cea mai general ă în folosirea adesea vag ă a
conceptelor de „planificare”, „amenajare” și de „urbanism”. Trebuie
așadar nuan țată fiecare dintre ele.

Planificarea : constituie esen ța însăși a acțiunii de amenajare.
Scopul planific ării este de a transforma eficient realitatea pentru a o
face conform ă cu aspira țiile umane. Ea este de ci contrariul unor Pagina 52 Capitolul II

Pagina 53 Introducere în urbanism
exerciții sterile de contemplare a realit ății existente. În sensul cel mai
fundamental, planificarea const ă în stabilirea obiectivelor și
determinarea și coordonarea mijloacelor de ac țiune ce permit
atingerea acestor obiective. Sau, în al ți termeni, este exerci țiul
intelectual prin care se concepe un plan de ac țiune orientat spre
atingerea obiectivelor considerate prioritare, în vederea surmont ării
și prevenirii efectelor nefaste ale impreviziunii. Planul, dup ă expresia
curentă azi, este „anti – hazard”.
A stabili un astfel de plan cu finalit ăți și mijloace, pentru a
face o ac țiune uman ă coerent ă, sincronizat ă și eficace, nu se
rezumă, evident, la un simplu exerci țiu tehnic. Din contra, pentru c ă
trebuie c ăutat, discutat și decis, opera țiunea implic ă în mod necesar
piedici, înfrunt ări și un arbitraj al intereselor divergente. Din acest
punct de vedere, planificarea este un gest eminamente „politic”, în
sensul nobil al termenului. Dup ă cum sublinia Gabriel Gagnon:

„(Planificarea) poate r ămâne un studiu pasiv al realit ății fără
nici un efort pentru a o influen ța, dar esen țialul rezid ă într-o
intervenție concret ă pentru a modifica, prin mijloace eficace, alura
prevăzută a fenomenelor studiate: orice planificare necesit ă atunci o
alegere politic ă bazată pe o concep ție asupra societ ății și
economiei.”

(Gabriel Gagnon, „Pour une planification régionale
démocratique”, în Cité libre , vol. XI, 1960)

Prezentăm în continuare etapele care compun procesul decizional

implicat în orice demers de planificare.
1. Stabilirea clar ă a problemelor de rezolvat.
2. Definirea scopurilor de atins.
3. Inventarierea mijloacelor de interven ție disponibile.
4. Analiza și estimarea eficacit ății acestor mijloace pentru
atingerea finalit ăților.
5. Determinarea obiectivelor concrete și realiste, ținând
cont de eficacitatea mijloacelor disponibile.
6. Căutarea și hotărârea ordinii priorit ăților, ținând cont de
urgența problemelor de rezolvat.
7. Ierarhizarea obiectivelor potrivit ordinii de priorit ăți.
8. Selec ționarea și reținerea mijloacelor de interven ție
potrivite.
9. Prevederea unui sistem de ac țiuni controlate,
coordonând mijloacele de interven ție reținute și
asigurând atingerea obiectivelor ierarhizate în perioadele
de timp prev ăzute.
Putem, bineîn țeles, să multiplic ăm la infinit diferitele feluri de
planificare. Fie c ă sunt sociale, economice, administrative, bugetare
sau ecologice, toate func ționează după același parcurs general.
Examenul etapelor ce trebuie urmate arat ă clar că obiectivul
planificării este stabilirea planului, și nu punerea sa în oper ă
concretă. Planificarea constituie a șadar exerci țiul intelectual și politic
prealabil ac țiunii și nu se substituie acesteia din urm ă. Planificarea
urbană și regional ă reprezint ă deci răscrucea în care se întâlnesc
diferitele tipuri specializate de planificare (social ă, economic ă,
ecologică, etc.) și în care aceste diverse specializ ări partajeaz ă și își
pun împreun ă în oper ă expertizele asupra raporturilor popula ție / Pagina 54 Capitolul II

Pagina 55 Introducere în urbanism
teritoriu. Aceast ă planificare caut ă, prin interdisciplinaritate, s ă
rezolve numeroasele probleme ale popula țiilor relative la teritoriul lor.
În mod evident, planificarea urban ă și regional ă nu se
apleacă asupra tuturor problemelor sociale, economice sau altele
care ar putea marca o popula ție. Ea își limiteaz ă expertiza mai
degrabă la aspectele problemelor care au leg ătură cu ocuparea
spațiului, spre exemplu: dezvoltarea, reparti ția și gradul de
concentrare a activit ăților economice și ale habitatului, cantitatea și
accesibilitatea serviciilor publice și sociale, protec ția mediului
înconjurător, modurile de ocupare a solului, etc. Din aceast ă
perspectiv ă, diferența esențială între planificarea urban ă și regional ă
și amenajare, este c ă prima se ocup ă de elaborarea planului, pe
când cea de-a doua intervine și în punerea în oper ă, pe teren, a
mijloacelor de ac țiune prev ăzute de plan. Planificarea constituie deci
prima etap ă, esența însăși, inima amenaj ării. Din moment ce
amenajarea înglobeaz ă gândirea planificatoare, ea acoper ă deci o
realitate mai vast ă; ea merge de la elaborarea teoretic ă până la
punerea practic ă în operă.

Amenajarea teritoriului și urbanismul

Ce diferen ță există între amenajarea teritoriului și urbanism?
Aici se înfrunt ă mai multe interpret ări.
Pentru unii, diferen ța este de natur ă geografic ă: urbanismul
ar privi ora șele, pe când amenajarea teritoriului ar fi preocupat ă de
teritoriul rural și forestier. Ori, din aceast ă perspectiv ă, amenajarea
unui vast parc de recrea ție în mediu rural nu ar putea fi considerat ca

ținând de urbanism, a șa cum ar fi, dac ă s-ar afla în mediu urban. De
asemenea, amenajarea unui s ătuc în mediul rural nu ar fi un act de
urbanism… iar protec ția unei enclave agricole în mediu urbanizat nu
ar constitui o ac țiune de amenajare a teritoriului! Incoeren ța este
manifest ă.
Potrivit altor interpret ări, diferen ța între urbanism și
amenajarea teritoriului ar sta în scara teritorial ă și în gradul de
precizie metodologic ă. Amenajarea teritoriului s-ar practica la scar ă
regională și ar îngloba ora șele și mediul rural. Din motive de
întindere a spa țiului în cauz ă, metodele utilizate și soluțiile propuse
ar fi generale, globale, nu ar atinge decât liniile mari ale organiz ării
spațiului. Cât despre urbanism, el ar constitui într-un oarecare fel o
amenajare la sacr ă redusă. El nu ar privi decât p ărțile deja
urbanizate sau pe cale de urbanizare. Din cauza dimensiunilor mici
ale teritoriului respectiv, metodele și soluțiile urbanismului ar fi
precise și detaliate.
Aceast ă distincție este la fel de pu țin satisf ăcătoare.
Înțelegem cu greu de ce o dimensiune geografic ă mai mare ar cere
soluții mai pu țin precise. Precizia solu țiilor, în mod clar, trebuie s ă fie
în funcție de complexitatea problemelor, și nu de importan ța
cartografic ă a unui teritoriu. Potrivit situa țiilor, putem estima ca fiind
oportună planificarea de manier ă foarte detaliat ă a organiz ării unui
spațiu agricol sau a amenaj ării unui lac important, și de a se limita la
liniile mari în organiza rea unui cartier reziden țial.
Pe de alt ă parte, știm bine c ă metodele utilizate, dup ă caz –
că se planific ă o regiune sau un ora ș -, sunt foarte asem ănătoare.
De fapt, singurele diferen țe veritabile se explic ă prin natura utiliz ărilor
solului pe care vrem s ă îl planific ăm. La acest capitol, diferen țele Pagina 56 Capitolul II

Pagina57 Introducere în urbanism
între ora șele înseși sunt adesea la fel de importante precum cele
între un ora ș și regiunea sa.
Anglo-saxonii au rezolvat demult aceast ă problem ă de
scară; pentru ei nu mai exist ă nici o diferen ță între city planning sau
urban planning și regional planning . În toate cazurile este vorba de
urbanism.
În sfâr șit, o varietate de interpret ări mai pu țin importante
completeaz ă tabloul. Amenajarea ar fi individual ă și spontan ă, pe
când urbanismul ar fi științific, concertat și colectiv. Pentru al ții,
urbanismul nu ar fi decât fizico-spa țial, un melanj de geniu civil și
arhitectur ă, pe când amenajarea ar fi mai „social ă”, mai global ă, mai
completă.
Din cele de mai sus am putea, bineîn țeles, să concludem în
favoarea unei vane dispute între cuvinte și să sugerăm considerarea
vocabulelor „amenajare” și „urbanism” ca simple sinonime. O astfel
de atitudine nu ar face îns ă dreptate celor dou ă noțiuni. Dac ă ele nu
sunt atât de diferite pe cât ar vrea interpret ările precedente, ele nu
sunt totu și întru totul asem ănătoare. De exemplu, amenajarea
pădurilor, a lacurilor și a rezervelor ecologice nu ține în mod clar de
urbanism. Dimpotriv ă, amenajarea turistic ă, recreativ ă și, mai global,
amenajarea urban ă, rurală și regional ă utilizeaz ă tehnici și metode
care apar țin urbanismului. De fapt, ceea ce separ ă cele dou ă noțiuni
nu este geografia, scara, precizia, metoda, caracterul științific, fizico-
spațial sau social, ci mai degrab ă natura obiectului de amenajat .
În sens generic, cuvântul amenajare este sinonim cu
organizare, aranjare. Amenajarea teritoriului este a șadar acea
ramură a amenaj ării care se ocup ă de organizarea teritoriului, fie c ă
este natural (amenajare forestier ă, ecologic ă, etc.), sau transformat

de ființa uman ă (amenajare urban ă, rurală, etc.). Din aceast ă
perspectiv ă, urbanismul nu corespunde decât acestei ultime ramuri a
amenajării teritoriului, cea care nu se ocup ă decât de mediile
construite de c ătre om. Urbanismul se ocup ă deci de organizarea
spațiului compus din artefacte, raporturile care apar între acestea,
natura înconjur ătoare, popula ția și activit ățile teritoriale,
amplasamentul și scara geografic ă neavând relevan ță.
Chiar dac ă, din comoditate, tradi ția ar vrea s ă folosim
indistinct cei doi termeni, urbanismul nu constituie deci decât o
categorie, și fără îndoial ă cea mai important ă, a amenaj ării
teritoriului. El corespunde a ceea ce numim amenajare urban ă și
regională. În practica profesional ă, de altfel, diferen țele între
urbanism și amenajarea urban ă și regional ă nu mai exist ă. Cu
timpul, a reie șit faptul c ă teoriile lor, metodele și soluțiile apar, la
utilizare, ca fiind foarte asem ănătoare. În ziua de azi, urbanismul nu
se mai limiteaz ă absolut deloc numai la ora ș.
Cât despre amenajarea teritoriului în general, trebuie s ă
repetăm, ea desemneaz ă o realitate mai vast ă și o gam ă de
intervenții mai extins ă, din moment ce cuprinde și amenajarea
mediilor naturale.
Figura urm ătoare recapituleaz ă ansamblul expunerilor de
mai sus. Trebuie totu și să notăm că, din comoditate și respect pentru
tradiție, vom folosi în general termenul de urbanism pe parcursul
acestui curs, exceptând situa țiile în care contextul va face preferabil ă
utilizarea termenului amenajare . Lectorul va trebui atunci s ă
considere acest termen ca sinonim al amenajării urbane și regionale .

Pagina 58 Capitolul II

Pagina 59 Introducere în urbanism
Figura 2.1.. Distinc ții între planificare, amenajarea teritoriului și
urbanism.

Capitolul III Pagina 60 Capitolul II

Pagina 61 Introducere în urbanism
Capitolul III

Diversitatea defini țiilor

Pe parcursul capitolului precedent, am trecut în revist ă diferențele și
similitudinile esen țiale între cele trei denomina ții folosite în mod
curent pentru a desemna realitatea unic ă a organizării spațiului.
Evident, cele câteva elemente de definire dispuse ici și colo nu sunt
suficienți pentru a caracteriza perfect practica urbanismului.
Trebuie a șadar să parcurgem defini țiile cele mai curente.
Pentru a u șura înțelegerea acestor defini ții, le vom expune în patru
mari grupe:

1. Un prim grup de defini ții numite fizico-spa țiale, potrivit
cărora urbanismul se define ște în func ție de obiectul
asupra c ăruia se exercit ă: teritoriu, cl ădire.
2. Un al doilea grup de defini ții numite regulatoare , potrivit
cărora urbanismul se define ște prin acțiunea pe care o
exercită: reglare, echilib rare, armonizare.
3. Un al treilea grup de defini ții numite calitative , care
definesc urbanismul dup ă obiectivele pe care le
urmărește: ameliorarea calit ății vieții, confortul.
4. În sfâr șit, un al patrulea grup de defini ții numite
critice, care pretind c ă urbanismul se define ște înainte de toate prin
raportare la societatea în care este practicat: o societate inegal ă, un
urbanism destinat intereselor particulare ale anumitor grupuri.

Lăsăm lectorului sarcina de a m ăsura distan ța care separ ă aceste
grupe de defini ții și de a-și tenta propria sintez ă.

Definițiile fizico-spa țiale

Acest prim grup de defini ții concepe urbanismul ca pe un ansamblu
de procedee vizând ameliorarea amplasamentului, aspectului și
eficacității structurilor fizice ale spa țiului construit (de unde adjectivul
fizico-spa țial). Adus la cea mai simpl ă expresie a sa, urbanismul
constă exclusiv în determinarea, coordonarea și dispunerea
armonioas ă a clădirilor și a utilizărilor solului pentru ca, evident, s ă
satisfacă nevoile popula ției în materie de habitat și de echipamente
de toate felurile. Spa țiul este aici în țeles esen țial ca un ansamblu de
construc ții, de drumuri și artefacte diverse, care trebuie pur și simplu
să fie aranjate convenabil. Ora șul este o mare cas ă, iar urbanismul,
cu al său caiet de norme tehnice, îi este arhitectul.
Iat ă așadar cea mai veche și, încă în zilele noastre, cea mai
răspândită percepție a urbanismului. În 1867, Ildefonso Cerda, în
Teoria general ă a urbaniz ării, a fost primul care a formulat o defini ție
articulată a urbanismului, cuvânt a c ărei inven ție îi apar ține, și al
cărui sens îl precizeaz ă astfel:

„Ansamblu al ac țiunilor ce tind s ă grupeze construc țiile și să
le regleze func ționarea, și ansamblul de principii, doctrine și reguli
care trebuie aplicate pentru ca cl ădirile și grupările lor, departe de a
le reprima, de a sl ăbi și corupe facult ățile fizice, morale și
intelectuale ale omului social, contribuie la favorizarea dezvolt ării
sale, cât și la bunăstarea individual ă și fericirea public ă”. Pagina 62 Capitolul III

Pagina 63 Introducere în urbanism

Alte defini ții, mult mai recente, exprim ă aceeași percep ție:
urbanismul este „planificarea științifică, estetic ă și ordonat ă a
repartizării solului, structurilor și facilităților, urm ărind eficacitatea
materială, economic ă și socială, sănătatea și bunăstarea în
colectivit ăți”.

Definițiile regulatoare

Susținând că urbanismul nu se poate limita la structurile fizice, în
contradic ție cu ceea ce presupun defini țiile fizico-spa țiale, defini țiile
regulatoare propun o percep ție mai global ă, mai ra țională și mai
integrată a acestei discipline.
Prin îns ăși esența sa, planificarea urban ă și regional ă
trebuie s ă fie global ă; ea trebuie s ă se preocupe atât de aspectele
sociale, simbolice, culturale, economice și politice, cât și de cele
fizico-spa țiale. În plus, o veritabil ă planificare trebuie s ă respecte
particularit ățile fiecărui caz. Trebuie deci s ă evite propunerea unor
soluții gata făcute și pretins universale. Ea trebuie s ă poată fi pusă în
operă prin mijlocirea unor politici și a unor programe suple și
evolutive.
Defini țiile regulatoare vor încerca deci s ă dea seam ă atât de
domeniului construit, cât și de popula ție, activit ăți și a resurse. Nu
mai este îndeajuns s ă amenaj ăm structurile fizice, trebuie de
asemenea s ă planific ăm exploatarea resurselor, s ă organiz ăm
activitățile popula ției și să o repartiz ăm în teritoriu.
În concluzie, dac ă definițiile fizico-spa țiale propuneau

amenajarea lucrurilor pentru o mai bun ă satisfacere a popula ției,
definițiile regulatoare propun, în plus, amenajarea oamenilor pentru a
raționaliza utilizarea lucrurilor în funcție de obiectivele urm ărite de
colectivitate… dar cel mai adesea definite de c ătre planificatori. Este
vorba deci de a „regla” mediul, de unde și epitetul de regulator. Vom
califica adesea aceste defini ții drept „tehnocratice”, în virtutea puterii
de decizie și de planificare pe care le confer ă specialiștilor.
Se repro șează câteodat ă percepției regulatoare de a c ăuta
mai degrab ă să plieze indivizii la realitate, decât s ă transforme
realitatea pentru o mai bun ă satisfacere a indivizilor. De altfel, în
formularea sa cea mai dirijist ă, această definiție explică planificarea
urbană ca pe un ansamblu al mijloacelor de reglare și armonizare
apte să „creeze și să mențină ordinea și să asigure o dezvoltare
sistematic ă și coordonat ă”. Alte formul ări, ceva mai suple, confer ă
urbanismului sarcina de a „regla, orienta, canaliza efectele
urbanismului, de a pune în valoare resursele umane și naturale ale
unui teritoriu, ținând cont de voca ția sa real ă (…)” (Georges Robert,
Cents minutes de réflexion: urbanisme, aménagement du territoire ,
Montreal, Georges Le Pape, 1979). Aceast ă ultimă definiție prezint ă
elocvent percep ția regulatoare: popula ția este o „resurs ă” („resursele
umane”). La fel ca și resursele naturale, ea trebuie s ă fie amenajat ă
pentru a conveni voca ției „reale” pe care planificatorul o atribuie
teritoriului.
În sfâr șit, în formularea regulatoare cea mai rafinat ă, spațiul
este prezentat ca un sistem comple x, compus din resurse, dintr-o
organizare socio-economic ă, dintr-un teritoriu și dintr-o popula ție.
Aceste patru componente ar fi legate între ele prin rela ții câteodat ă
incoerente, provocând o evolu ție sau transform ări nedorite și Pagina 64 Capitolul III

Pagina65 Introducere în urbanism
iraționale. Amenajarea urban ă și regional ă trebuie deci s ă calibreze,
să echilibreze și să regularizeze acest sistem de rela ții, pentru a
organiza ra țional și eficace mediul.

Definițiile calitative

Definițiile calitative tind s ă fie mai pu țin restrictive și mult mai globale
decât precedentele. Urbanismul nu poate, de fapt, s ă se limiteze la
structurile fizice, nici s ă fie conceput numai ca o interven ție de
reglare.
Definițiile calitative pun deci accentul pe caracterul cel mai global al
urbanismului, fie pe finalitatea sa ultim ă: „Amenajarea este un efort
deliberat și colectiv, tinzând s ă modifice condi țiile teritoriale ale
existenței unei colectivit ăți.” ( Jean Labasse, „Aménagementdu
territoire et planification socio-économique”, dans Développement et
aménagement du territoire , Montréal, Federal Publications Service/
Editions Georges Le Pape, 1975).
Foarte simplu, putem spune c ă urbanismul const ă din
ameliorarea calit ății vieții, punând în oper ă un ansamblu de mijloace
tehnice, politice, sociologice și administrative destinate modific ării
raporturilor pe care le între ține o societate cu teritoriul s ău.
Urbanismul nu se reduce la „amenajarea” solului. El fabrică, produce
spațiu: amenaj ări, construc ții, oameni care tr ăiesc în interiorul lor și
activitățile care se desf ășoară acolo. Urbanismul este știința „locului
total”.
Aici, no țiunile fundamentale nu mai sunt controlul, ordinea și
reglarea, ci mai degrab ă „calitatea vie ții în materie de ocupare a

spațiului”. Nu mai este vorba de amenajarea oamenilor sau a
lucrurilor, ci de a recunoa ște întâietatea fiin ței umane ocupând și
amenajându- și ea însăși propriul mediu în func ție de nevoile sale
fizice, de exigen țele economice, de cultur ă și tradiții.
Pentru a r ăspunde nevoilor schimb ătoare și contextelor so-
ciale mișcătoare, amenajarea nu ar trebui s ă devină o știință exactă,
un sistem predeterminat de analize și de solu ții prefabricate, încât
acestea s ă ia forma unor norme fizico-sociale sau a unor programe
de interven ție. Departe de a fi „sistematic ă”, adică un sistem rigid de
idei și interven ții, amenajarea este o știință a probabilului, a
incertitudinii, a contingen ței, a aproxima ției. De fapt, urbanismul este
știința urbanit ății: știința raporturilor sociale producându-se în spa țiul
ocupat pe care îl ocup ă și îl produce colectivitatea . După cum
spunea Edgar Pisani: „Suntem îmbia ți spre descoperirea unui civism
activ de c ătre aceast ă căutare comun ă a cetății de carne, a cet ății de
oameni, a cet ății de piatr ă, a cetății de verdea ță”. (Edgar Pisani, Le
Québec face à l’aménagement régional, montréal , Fédération
québécoise pour l’habitat, l’urbanisme et l’aménagement du
territoire, 1976).
Din aceast ă perspectiv ă, urbanismul traduce o cultur ă, o
viziune asupra teritoriului, pe scurt, o filosofie politic ă. Este mijlocul
prin care oamenii î și înscriu prezen ța pe sol: „Planul de urbanism
este expresia pe hârtie și în timp a acestei viziuni a cet ății (…)
amenajarea teritoriului este politic ă, deoarece ea este revolu ție
politică.” (Georges Robert, ibid.)
Umanismul este fundamentul disciplinei și „în absen ța unei
gândiri, în absen ța unei alegeri a modului de via ță, în absen ța unei
etici născute dintr-o filosofie, urbani smul nu mai este decât o unealt ă Pagina 66 Capitolul III

Pagina 67 Introducere în urbanism
inertă”. (ibid.)

Definițiile critice

Definițiile critice sus țin că urbanismul nu poate exista în afara
contextului social general în care este exercitat. Urbanismul nu este,
în sine, decât un mijloc prin care o societate î și organizeaz ă suportul
fizic. În calitate de simpl ă unealtă, el poate servi în nenum ărate feluri
și conduce la multiple finalit ăți. Nimic din disciplina îns ăși nu
determin ă finalitățile urmărite. De aceea, urbanismul nu poate fi
definit în func ție de o finalitate prestabilit ă; ori defini țiile precedente,
care preconizau estetismul fizico-spa țial și raționalitatea sistemului
urban și a urbanit ății, contravin acestui principiu. Finalitatea depinde,
în realitate, de particularit ățile și mijloacele societ ății care recurge la
urbanism. Prin urmare, defini ția valabil ă a urbanismului nu poate fi
decât aceea care s ă indice cum și în ce scopuri este practicat.
De exemplu, na șterea urbanismului modern, la sfâr șitul
secolului al XIX-lea, a fost generat ă în special de c ătre necesitatea
de a adapta ora șul și oamenii s ăi la exigen țele industrializ ării. În
acest context, am putea propune urm ătoarea defini ție:

„Urbanismul este practica social ă specific ă care, dup ă
Revoluția industrial ă, încearc ă să fondeze, bazându-se pe un discurs
științific, construirea unui ordin spa țial și urban adaptat noii societ ăți
economice și tehnologice”. (ibid.)

Defini țiile critice subliniaz ă că, în regim capitalist, societatea

se fondeaz ă pe o distribu ție inegal ă a puterii economice, politice și
ideologice. Potrivit acestor defini ții, grupele sociale cele mai
avantajate ar avea mai mult ă putere de a- și modela ansamblul
societății și spațiul potrivit propriilor interese. În materie de
amenajare, impactul urbani știlor se dovedea mult mai slab decât cel
al bancherilor, promotorilor, constructorilor, marilor proprietari
funciari și al speculatorilor. Forma și structura ora șului ar fi produse
de capitalism și de către raporturile de for ță care decurg. Principiile
urbanismului ar conta deci destul de pu țin în amenajarea urban ă.
În aceast ă percepție, urbanismul apare adesea ca un mijloc
pus în oper ă de burghezie pentru a modela spa țiul și a repartiza
oamenii și activitățile economice pentru ca func ționarea sistemului
urban să îi aducă maximul de profit. Acest urbanism ar consta deci
într-un „ansamblu de practici sau de tehnici vizând s ă organizeze
spațial (…) for țele productive, materiale și umane” ( Nouveau
dictionnaire économique et social , Paris, Editions sociales, 1981) în
funcție de interesele financiare ale capitalului. Deoarece societatea
ar încredin ța veritabilul urbanism clasei sociale celei mai puternice,
urbanismul nu ar fi decât „o practic ă socială de însu șire a solului
urban , asociat ă producerii cadrului construit”. ( Nouveau dictionnaire
économique et social ).
În plus, urbanismul ar servi de cau țiune științifică și de
legitimație rațională pentru obiectivele spa țiale ale burgheziei,
camuflând natura lor politic ă sub acoperirea imperativelor utilitare.
Din acest punct de vedere, fundamentul urbanismului ar fi mai ales
tendențios din punct de vedere ideologic, decât cu adev ărat tehnic;
el ar prezenta un discurs asupra ora șului pe care l-ar proclama
științific, tehnic, universal și rațional, dar care ar servi s ă disimuleze Pagina 68 Capitolul III

Page 69 Introducere în urbanism
caracterul politic al proiectului.
În schimb, în ciuda puterii burgheziei și a speciali știlor,
citadinii pot practica o form ă inversă de urbanism. Ei pot revendica,
se pot mobiliza, pot pretinde și chiar concepe locuin țe și
echipamente, produce un țesut urban diferit, orientat mai mult c ătre
calitatea vie ții cotidiene , decât c ătre profitul financiar. Oamenii se
pot „înscrie în spa țiu”. Urbanismul nu se rezum ă deci la o carte de
rețete tehnice, nici la o teorie intelectual ă. Este, înainte de toate, o
practică socială vie și conștientă, situată la răscrucea raporturilor
care se leag ă și se dezleag ă între clasele sociale, și a cărei miză
este împ ărțirea social ă și politică a teritoriului.

Cine spune adev ărul?

Nu există definiții false; nu exist ă decât defini ții parțiale. Astfel, toate
definițiile enun țate mai sus, în ciuda dezacordurilor care le separ ă,
explică cel puțin parțial ceea ce este urbanismul. Fiecare este
acceptabil ă în felul s ău. După cum vom fi remarcat, f ără îndoială,
totul depinde de punctul de vedere și de obiectivul urm ărit: obiectivul
fizico-spa țial care trebuie amenajat, ac țiunea regulatoare prin care
amenajăm, obiectivul calit ății vieții vizat de c ătre amenajare sau
raporturile sociale care determin ă condițiile de exerci țiu ale
disciplinei. R ămâne la latitudinea cititorului s ă aleagă si să-și
realizeze propria sintez ă.
O defini ție nu este decât formularea lapidar ă a unei
perspective globale. Marea diversitate de opinii plauzibile și
acceptabile ale urbanismului nu es te decât rezultatul diversit ății Pagina 69

perspectivelor și a abord ărilor urbanistice pe car ele traduc. Ele vor fi
examinate în capitolele urm ătoare.
Urbanismul, ca știință umană, nu este deci un loc al
certitudinilor. Totul este înc ă de discutat, și e spre binele general.
Căci, după cum spunea filosoful, „certitudinile sunt probabil cei mai
mari inamici ai adev ărului”. Nu trebuie totu și să tragem concluzia c ă
totul e spre bine. Absen ța consensului asupra manierei de a crea
orașele și asupra celei mai dorite deveniri a lor indic ă clar că
ignorăm în continuare cum s ă construim ora șe locuibile, ora șe făcute
pentru fiin ța umană.
Într-adev ăr, pentru mul ți oameni, ora șul de azi și-a pierdut
caracterul global și organic. Urbanismul pare câteodat ă să contribuie
foarte mult la acest fenomen, distrugând complexitatea social ă
proprie unui mediu urban bogat și diversificat. O planificare adesea
parțială, limitându-se mai ales la chestiuni fizico-spa țiale,
amenajeaz ă funcțiunile urbane independent unele de altele, adun ă
construc țiile în cartiere și orașe, pentru a forma ceea ce seam ănă cu
un gigantic joc .
„Ma șina urban ă”, condus ă de speciali ști în general prea
puțin interesa ți de participarea real ă a popula țiilor, se situeaz ă la mii
de kilometri de urbanitate, de spa țiul colectiv, viu și polivalent, de
acest loc de schimb și comunicare la care viseaz ă totuși nenumărați
urbaniști… și mulți cetățeni.
Departe de a pune în valoare veritabila via ța urbană și
colectivă, spațiul urban actual ar fi separat, divizat și fragmentat.
Urbaniștii critici consider ă că, în astfel de momente, devine legitim ă
întrebarea dac ă, în ciuda aparen țelor sale ra ționale, aceast ă
fragmentare a ora șului nu ar corespunde proiect ării în spa țiu a Pagina 70 Capitolul III

Introducere în urbanism
spiritului nostru fragmentat. Din lipsa posibilit ății de a gândi spa țiul în
globalitatea sa, noi l-am subdiviza. A șa cum scria economistul-
urbanist N.H.Lithwick:
„Optica noastr ă a suferit o fragmentare la nivelul în țelegerii
problemelor și la cel al g ăsirii metodelor de rezolvare a acestora”.
(N.H.Lithwick, Le Canada urbain, ses problèmes et ses perspectives ,
Ottawa, Société centrale d’hypothèque et de logement, 1970).
Tinere țea disciplinei, caracterul s ău interdisciplinar și natura
sa politic ă nu pot servi drept scuze. Gidéon spunea: „Recucerirea
unității înseși a vieții urbane nu este nic ăieri mai urgent ă decât în
munca urbanistului (…).” Pagina 71

Partea a II-a
Perspective urbanistice. Abord ări
Introducere

Gama larg ă a disputelor ce- și aduc contribu ția la urbanism și Pagina 72 Capitolul III

diversitatea defini țiilor formulate pân ă acum arat ă că există tot atâtea
feluri de a gândi urbanismul, câte moduri de a privi ora șul și
societatea. Numeroasele curent e actuale din urbanism sunt
alimentate de câteva mari tendin țe teoretice, foarte diferite între ele.
Acestea se inspir ă din anumite surse filosofice și sociologice și nu
fac altceva decât s ă aplice în analiza ora șului teorii globale asupra
întregii vie ți sociale. Ansamblul organic al acestor surse, laolalt ă cu
marile tendin țe în analiza ora șului pe care le genereaz ă și cu acele
curente profesionale pe care le inspir ă, alcătuiesc abord ările
urbanistice moderne.
Aceast ă concuren ță de idei este regula general ă care
marcheaz ă aceste abord ări ale ora șului și ale urbanismului. Pentru
că resimțiseră profund efectele problemelor urbane antrenate de
Revoluția industrial ă și capitalismul n ăscând, primii gânditori ai
urbanismului, în secolul al XIX-lea, nu încercau s ă ascuns ă
chestiunea esen țială: ei știau prea bine c ă orașul era produs și
modelat de c ătre noile moduri de produc ție capitaliste. ( produc ție =
manieră de organizare a raporturilor sociale pentru a produce bunuri
materiale). Ora șul și modurile de produc ție sunt intim legate,
neputându-se vorbi de unul f ără a-l lua în considera ție pe cel ălalt.
Prin urmare, a alege un sistem social înseamn ă și alegerea unui
cadru fizic al vie ții cotidiene. Un proiect social presupune un proiect
urban specific.
În sens invers, este limpede c ă orice transformare
urbanistic ă a ora șului influen țează funcționarea modurilor de
producție. Nașterea urbanismului contemporan a fost deci imediat
marcată de o înfruntare ideologico-politic ă extrem de important ă Introducere în urbanism Pagina 73

între partizanii și detractorii noului mod de produc ție capitalist.
Teoriile urbanistice stabilite puse la punct dup ă aceea nu au fost
decât traducerea în spa țiu a acestui antagonism filosofic și
sociologic. La sfâr șitul secolului al XIX-lea, reflec ția și dezbaterile pe
tema capitalismului generaser ă deja mai multe abord ări urbanistice.
Dar s ă nu înțelegem gre șit: nu lărgimea str ăzilor sau
înălțimea clădirilor erau centrul aten ției. Se discuta mai ales de
proiectul social și politic al cet ății secolului XX… care se apropia
vertiginos. Inspirându-se f ără ezitare din perspectivele sociale
deschise de noile științe umane, aceste abord ări au propus, rând pe
rând, propriile analize ale chestiunii urbane și soluțiile urbanistice Pagina 74 Capitolul III

Pagina 75 Introducere în urbanism

Nu trebuie s ă se piard ă din vedere faptul c ă decupajul și
clasificarea propuse pot avea un grad de arbitrar și pot fi incomplete.
Există tot atâtea maniere de a decupa și analiza o gândire global ă,
câte perspective dorim s ă evidențiem. Iată de ce nu exist ă doi autori
care să propună exact acela și decupaj și aceeași nomenclatur ă.
Ca introducere la analiza ce va fi expus ă în capitolul urm ător,
am ales un decupaj suficient de global pentru ca cititorul s ă nu se
piardă în detalii. Astfel, cercet ări aprofundate arat ă că:
1. Familiile func țională și marxist ă sunt adesea, în anumite
privințe, profund divizate în ele însele.
2. Limitarea la principalele tendin țe de analiz ă, la principalele
curente urbanistice, punând accentul pe aspecte
fundamentale și omițând inten ționat caracteristicile mai
puțin importante, și care ar fi necesitat o nomenclatur ă cu
mai multe subdiviziuni, înlesne ște percep ția globală.
3. Exist ă și alte abord ări, tendin țe, curente și evoluții recente
care nu î și afla aici oportunitatea studierii, dat fiind
caracterul lor mai particular.

v Pagina 76 Capitolul III

Pagina 77 Introducere în urbanism
Capitolul IV

Familia func ționalistă

În căutarea ordinii și eficacit ății

Inspirația filosofic ă pozitivist ă

În sensul cel mai general, familia func ționalistă grupeaz ă toate
teoriile sociale și urbane care ader ă, mai mult sau mai pu țin, la noua
ordine social ă, moștenită de la Revolu ția industrial ă. Aceste teorii î și
trag originile din filosofia pozitivist ă, ai cărei eminen ți reprezentan ți
au fost Auguste Comte (1798-1857) și Claude-Henri de Rouvray,
conte de Saint-Simon (1760-1825). Aceast ă filosofie este sursa cea
mai consistent ă de inspira ție a teoriilor sociale contemporane, mai
ales a sociologiei și urbanismului func ționalist.
Am v ăzut în capitolul I c ă strămoșii noștri din Antichitate și Evul
Mediu credeau c ă era de datoria lor s ă își modeleze societ ățile și să
își amenajeze ora șele conform prescrip țiilor divine și preceptelor
religioase. Gândirea uman ă, viața cotidian ă și producerea mediilor
construite erau astfel prizonierele, se spune ast ăzi, ale
dogmatismului, misticismului și obscurantismului (ostilitate fa ță de
ideea instruirii poporului), impuse și întreținute cultural de autorit ățile
religioase și de castele dominante. (fig. 4.1).

Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au cunoscut îns ă o revolu ție
filosofică majoră. În primul rând, burghezia în plin ă ascensiune î și
vedea interesele mai bine servite de comer ț și industrie decât de
religie care, printre altele, condamnase timp îndelungat profitul
pecuniar. În al doilea rând, intelectualii ra ționaliști ai Secolului
Luminilor considerau c ă raționamentul inteligent, mai degrab ă decât
„revelația spiritual ă”, era cel care trebuia s ă determine scopurile și
mersul tuturor treburilor lume ști.(1715-1815, perioad ă î n c a r e a
triumfat ideea c ă rațiunea uman ă putea, cu ajutorul științei și al
rigorii, să înțeleagă și să transforme lumea; filosofii „ilumini ști” se
opuneau religiei și tuturor formelor de obscurantism). De aceea, ei s
-au răzvrătit împotriva obscurantismului medieval. „S ă ai curajul de a
-ți folosi propria capacitate de în țelegere”, spunea Kant.
Pozitivismul s-a n ăscut prin mijlocirea acestui context și a
interesului burgheziei. În fond, filosofii pozitivi ști își puneau aceea și
întrebare ca predecesorii lor: „Ce anume face ca lucrurile s ă fie ceea
ce sunt?” Dac ă până atunci obscurantismul r ăspunsese la aceast ă
întrebare recurgând la sentimentele spirituale și la intui ție,
pozitivismul încerca în schimb s ă dea un r ăspuns științific.
Ori, în acea epoc ă, științele naturii, și mai ales fizica, furnizau
deja modele explicative riguroase ale „mecanicii naturii”. În lipsa unui
model științific specific sociologiei, pozitivi știi au adoptat regulile Pagina 78 Capitolul IV
Fig. 4.1 Obscurantismul

Pagina 79 Introducere în urbanism
epistemologice și concluziile mo ștenite de la științele naturii, pe care
le-au aplicat direct în domeniul social. Rezultatul a fost c ă, pentru
pozitiviști, viața oaenilor în societate nu era determinat ă nici de legile
divine, nici de cele propriu-zis sociale (înc ă necunoscute), ci mai de
grabă de „legile naturii”. Acestea din urm ă făceau ca știința,
industria, profitul, s ă progreseze „natural”, determinând astfel
evoluția societății. (fig. 4.2).

Pozitivismul consider ă deci că viața socială este condus ă de o
armonie natural ă, o logic ă superioar ă și independent ă de acțiunea
umană. Filosofii îi vor da, de altfel, numele de „fizic ă socială” acestei
noi științe a societ ății, strămoș al sociologiei actuale.
Un asemenea discurs este în mod deosebit bogat în consecin țe:
după cum știm, „legile naturii”, tocmai pentru c ă
sunt „naturale”, nu
se supun voin ței omene ști. De vreme ce ele nu sunt produsul
Omului, ci al Naturii, este imposibil ă o criticare a „nat urii lucrurilor” pe
care, evident, nu le putem schimba. Pe scurt, dac ă viața socială,
împreună cu apari ția și dezvoltarea modului de produc ție, dacă
Fig.4.2.Natura și pozitivismul

fundamentele ora șului industrial se supun „legilor naturii, este inutil
să încercăm să modific ăm evolu ția lor natural ă (nu putem opri
progresul!). De aceea, este mult mai în țelept să ne adapt ăm „ordinii
lucrurilor”.
Misiunea pe care și-o propune pozitivismul est de a explica
caracterul mecanicii sociale, de a o impune ca fiind natural ă și
inevitabil ă, pentru a facilita astfel adaptarea oamenilor la noua ordine
socială. Altfel spus, este vorba de a face s ă fie acceptat noul mod de
producție (și prin extensie, ora șul industrial) de c ătre cei care îl
defavorizeaz ă și îl contest ă.
Urbanismul care va rezulta de aici, departe de a pune sub
semnul întreb ării structura general ă și fundamentele ora șului
industrial, va c ăuta dimpotriv ă să îl justifice, ca rezultat al evolu ției
„naturale” și inevitabile a fenomenului urban sau al societ ății în
general. Acest urbanism, cel mai r ăspândit, se va limita la amenaj ări
fizico-spa țiale strict tehnice și complet inofensive pentru func ționarea
modului de produc ție.
O alt ă caracteristic ă majoră a pozitivismului este adoptarea
regulilor epistemologice ale științelor naturii. Astfel, în lupta sa de
durată împotriva obscurantismului, pozitivismul vrea s ă debaraseze
reflecția socială de orice judecat ă de valoare, de orice enun ț moral,
de orice coloratur ă ideologic ă. Știința și industria trebuie s ă
înlocuiasc ă religia și contempla ția spiritual ă. Obiectivele științifice vor
fi noii zei, iar societatea va fi condus ă, de acum înainte, de cei care
„știu”, mai degrab ă decât de cei care „cred”, de unde și maxima:
„Puterea prin cunoa ștere”.
În consecin ță, știința omului, inclusiv urbanismul, ca trebui s ă se
limiteze la examinarea faptelor concrete și la utilizarea metodelor Pagina 80 Capitolul IV

Pagina 81 Introducere în urbanism
empirice, pentru a produce ceea ce i se cere: tehnici eficiente, u șor
de pus în practic ă, pentru edificarea unei noi lumi industriale în locul
artificiilor filosofice și al inutilelor elucubra ții teoretice. În viziunea
pozitivist ă, rațiunea nu trebuie s ă se piard ă în interoga ții asupra
finalităților abstracte ale existen ței omene ști, ci să ofere moduri
eficiente de ac țiune. Se trece astfel de la o filosofie obscurantist ă,
care se str ăduia să determine finalitățile, la o filosofie care nu se
ocupă decât de ob ținerea eficacit ății maxime a mijloacelor . Filosoful
spune că adevărul nu este dorit în sine, ci doar în m ăsura în care
funcționează mai bine”. (Max Horkheimer, Eclipsa ra țiunii, 1974).
Prin mijlocirea poz itivismului, eficacitatea, func ționarea,
operaționalul au devenit scopurile ultime ale științei și puterile
magice c ărora le atribuim azi toate virtu țile și cărora le consacr ăm
toate energiile. Ele contrasteaz ă cu scopurile morale și spirituale,
care erau, pentru oamenii din trecut, mult mai importante decât
mijloacele func ționaliste și utilitare ce le-ar fi putut oferi ora șe
planificate în vederea unei mai mari eficacit ăți.
Cu toate acestea, în secolul al XIX-lea, preocup ările utilitare
pentru ordine și eficacitate triumf ă, în materie de amenajare urban ă:
urbanismul haussmannian constituie o dovad ă elocvent ă. Mai târziu,
științele organiz ării (gestiune, cibernetic ă, cercetare opera țională,
informatic ă) au invadat planificarea urban ă ca, de altfel, toate
celelalte sfere ale activit ății umane.
În cultura modern ă actuală, stabilirea unui al t scop, superior
eficacității, este un demers ira țional și imposibil de imaginat.
Dreptatea, egalitatea, fericirea, calitatea vie ții, sunt toate considerate
golite de sens, valori abstracte, ideologice, ne științifice, dep ășite,

care nu pot determina evolu ția omenirii mai mult decât pot influen ța
planificarea urban ă. Li se prefer ă valori mai pragmatice; ora șele,
raporturile sociale, institu țiile sunt concepute și administrate de
planificatori obiectivi, științifici și specializa ți, care se ocup ă cu
integrarea acestor elemente ale vie ții sociale și urbane, într-un
sistem mecanic eficace, func țional, opera țional. Iat ă astfel puse
bazele pozitivismului:
– o explica ție în termenii „legilor naturii”;
– voința de a asigura respectarea ordinii sociale și adaptarea
la realitate;
– întâietatea absolut ă acordat ă eficacit ății acțiunilor
îndeplinite în interiorul unor limite stabilite;
– valoarea științifică atribuită metodei empirice și puterii
experților.

Explicația sociologic ă funcționalistă
Func ționalismul a adoptat caracterul pozitivismului și a elaborat
o concep ție mai precis ă a orașului și societății.
Societatea (inclusiv mi cro-societatea pe care o reprezint ă
orașul) este privit ă ca un sistem complex de institu ții și de
mecanisme ale rela țiilor sociale. Acest sistem este creat în mod liber
și natural de c ătre indivizi, în vederea satisfacerii nevoilor și
exigențelor vieții în societate. Sistemul urban sau social provine deci
dintr-un acord colectiv majorita r dedus dintr-o multitudine de op țiuni
individuale. Acest acord se stabile ște în func ție de valorile culturale
și ideologice dominante ale societ ății. Într-un cuvânt, indivizii creeaz ă
spontan societatea, în func ție de valorile pe care acestea le
vehiculeaz ă. Pagina 82 Capitolul IV

Pagina 83 Introducere în urbanism
Acest proces circular, f ără început și sfârșit, funcționează de
unul singur; el este animat perpetuu de necesitatea vital ă de a se
adapta ordinii lucrurilor determinate de mediul înconjur ător mai
global în care evolueaz ă indivizii și societatea în chestiune. Pentru
individ, acest mediu global este cel mai adesea ora șul sau
colectivitatea din care face parte; pentru aceast ă colectivitate, îns ă,
mediul înconjur ător este constituit din alte colectivit ăți asemănătoare
care formeaz ă societatea na țională care, la rândul s ău, face parte
din societatea interna țională sau din pia ța economic ă mondial ă. Pe
scurt, fiecare societate evolueaz ă adaptându-se evolu ției pe care o
cunoaște cealalt ă societate care o înglobeaz ă, pentru a nu deveni
perturbant ă sau disfunc țională.
În caz contrar, ea este condamnat ă la dislocare și pieire, din
moment ce nu se mai conformeaz ă legilor naturale care comand ă
adaptarea. Este vorba aici de acela și pericol care pânde ște toate
ființele vii, care sunt uneori incapabi le, din punct de vedere biologic,
să se adapteze transform ărilor mediului înconjur ător.(fig.4.3).

Fig. 4.3 Adaptarea și supravie țuirea

Pentru a preîntâmpina acest pericol, societatea nu trebuie s ă
ofere indivizilor decât un num ăr limitat de posibilit ăți, pentru ca nici o
acțiune inoportun ă să nu îi perturbe stabilitatea și eficacitatea
funcționării. Condus ă de grija eficacit ății, gândirea func ționalistă se
va preocupa s ă conceap ă instituții și mecanisme de integrare
urbană și socială capabile s ă prevină dezintegrarea reprezentat ă de
elementele neadaptate sau deviante: contestatare și subversive de
toate tipurile, dar și cartierele mizere și toate celelalte focare de
agitație socială.
Se spune atunci c ă societatea este autoreglat ă, recompensând prin
putere, prestigiu sau bog ăție indivizii bine adapta ți care particip ă la
reproducerea sa (men ținerea societ ății în ciuda transform ărilor care
o fac să evolueze) și „pedepsind”, marginalizându-i, pe cei care îi
amenință stabilitatea. În acest scop, institu țiile, normele și valorile
previn dezordinea social ă, asigurând respectarea autorit ății, a ierar-

Pagina 84
Capitolul IV

Pagina 85 Introducere în urbanism
hiei și a obiectivelor superioare. În consecin ță, societatea provoac ă
astfel ea îns ăși evoluții care îi sunt benefice și care contribuie la
supravie țuirea sa și la o mai bun ă adaptare. (fig.4.4).
Din aceast ă perspectiv ă, tipul de organizare a unui ora ș este
întotdeauna cel mai potrivit exigen țelor mediului economic și social.
Dacă sistemul nostru social și-a ales și produs, în mod natural, un
tipul de ora șe pe care le avem și nu un altul, este pentru c ă orașul pe
care îl cunoa ștem este cel care contribuie cel mai mult la stabilitatea
sistemului. Din moment ce este atât de necesar ă acestei stabilit ăți,
spun func ționaliștii, trebuie s ă îl accept ăm așa cum este.
În acest spirit, urbanismul nu trebuie deci s ă caute să transforme
structura fundamental ă a orașului actual, dictat ă de legile adapt ării.
Ca remediu pentru diferitele probleme sociale și urbane,
funcționalismul propune mai degrab ă practicarea unei planific ări
capabile s ă amelioreze performan ța, stabilitatea și funcționarea
globală a sistemului social și urban, f ără a-i bulversa ins ă
fundamentele. Un urbanism eficac e din punct de vedere tehnic va
rezolva problemele urbane f ără să fie necesar sau de dorit o
schimbare a ordinii sociale actuale. El trebuie s ă se limiteze la a
organiza mai bine func ționarea acestei structuri, pentru ca aceasta
să urmeze evolu ția și să contribuie mai eficient la performan ța
globală a societ ății. Pe scurt, problemele urbane nu pot fi atribuite
naturii îns ăși a modului de produc ție, ci mai degrab ă anumitor
aspecte ale func ționării acestuia, unui reglaj nepotrivit al „mecanicii”
sale.
În acest context, urbanismul va privi ora șul din perspectiva unui
tehnician: un obiect tehnic manipulabil, o „mecanic ă urbană” în care

v
trebuie identificate disfunc țiile, pentru a putea mai apoi s ă elaboreze
planurile de gestiune și amenajare susceptibile s ă creeze un ora ș
mai eficient, mai func țional, mai ordonat și performant din punct de
vedere economic. Este vorba de planificarea, administrarea și
organizarea activit ăților umane în conformitate cu valorile dominante.
Tipul de cl ădiri, dispunerea lor, precum și cea a cartierelor,
amplasarea și configura ția căilor de circula ție, reparti ția funcțiunilor
urbane în spa țiu, trebuie s ă maximizeze eficacitatea deplas ărilor, a
schimburilor economice, a produc ției industriale și a diverselor pie țe
(produse de consum, terenuri, locuin țe, muncă, etc).
Sub pretextul ordinii și eficacității, planificarea împarte ora șul în
unități de gestiune, multiplic ă instituțiile de control social
(administra ții, norme, regulamente, tec.), uniformizeaz ă și
normalizeaz ă formele de habitat și imaginea ora șelor, repartizeaz ă
populația și activitățile într-o re țea de zone distincte și ordoneaz ă
deplasările cotidiene.
Crezând cu fermitate în binele – fondat al regl ării științifice, al
clasamentului și al ordonan ței clădirilor și a uzan țelor urbane,
această familie ideologic ă este adesea numit ă cea a „modelatorilor”,
din moment ce esen țialul energiilor este consacrat conceperii de
modele standard mai mult sau mai pu țin rigide ale ora șului ideal,
eficace și adaptat ordinii sociale existente.
Pe bun ă dreptate sau nu, gândirii func ționaliste i se repro șează
câteodat ă de a fi umbrit ă de noțiunile centrale de eficacitate și de
funcționalitate. C ăutând s ă creeze medii urbane eficiente,
funcționalismul se restrânge la studii și soluții pur tehnice, atunci
când veritabilele probleme urbane sunt cele socio-politice și atribuite
naturii înse și a modului de produc ție. Pagina 86 Capitolul IV

Pagina 87 Introducere în urbanism
Se repro șează astfel func ționaliștilor mania ordinii, a
clasamentului, a modelului tehnic, a standardului, al normei și al
machetei. Dac ă reușesc să planifice ora șe ordonate, uniforme și
pretins eficiente, ei uit ă totuși necesitatea de a crea medii urbane
animate și diversificate, în care oamenii s ă trăiască fericiți. Peste tot,
se amplaseaz ă periferii și orașe mecanizate, cibernetice,
uniformizate și monotone, și societăți „adaptate” care nu tolereaz ă
nici originalitatea, nici diversitatea, nici diferen ța.
Gândirea pozitivist ă și funcționalistă a permis umanit ății să iasă
de sub imperiul obscurantismului medieval. Ea i-a f ăcut pe oameni
să înțeleagă că aveau capacitatea de a- și planifica ora șele potrivit
inteligenței lor, și nu supunându-se orbe ște unei mo șteniri religioase.
Datorită acestei gândiri, cultura contemporan ă a trecut de la
alienarea docil ă la asumarea și controlarea propriului destin. Prin
aceasta, familia ideologic ă a stimulat imagina ția și raționalitatea
umană și a contribuit astfel la cea mai formidabila explozie filosofic ă,
științifică și tehnică a istoriei. Cultura contemporan ă occidental ă îi
datoreaz ă esența fundamentelor și, printre altele, ideea de
planificare.
Cu toate acestea, mul ți cred c ă gândirea pozitivist ă și
funcționalistă nu mai este ast ăzi aceea și filosofie a emancip ării care
a fost odat ă. Erijându-se în sistem doctrinar, ea s-a contrazis pe sine
însăși, convertindu-se într-o „religie” care comand ă adaptarea la o
ordine social ă existent ă. Proclamând, la origini, transformarea
societății, funcționalismul ar reduce ast ăzi cultura contemporan ă la o
beatitudine contemplativ ă a realității sociale și urbane existente.
Oricum ar fi, deoarece gândirea și discursurile sale se

conformeaz ă ordinii sociale, aceast ă familie ideologic ă a dobândit o
importan ță considerabil ă în teoria și practica urbanismului. Îi dator ăm
astfel ansamblul defini țiilor fizico-spa țiale și regulatoare examinate în
capitolul III, cât și tendințele de analiz ă și curentele urbanistice pe
care le vom expune în paginile urm ătoare.

Principalele tendin țe de analiz ă funcționalistă
Gândirea pozitivo-func ționslistă a influen țat considerabil atât
teoria, cât și practica urbanismului. Mai mul ți teoreticieni ai ora șului,
dorind s ă prezinte o analiz ă depolitizat ă a fenomenului urban, î și
fondează propria interpretare pe modelul explicativ ce valorizeaz ă
„legile naturale”. Cât despre practicieni, ei sunt influen țați mai ales de
constanta c ăutare a ordinii și standardului. Am înf ățișat aici cele
două tendințe tipice de analiz ă a gândirii func ționaliste: ecologia
urbană și sistemismul.

Ecologia urban ă

Primul model de analiz ă urbană cu adev ărat funcționalistă îl datorăm
Școlii din Chicago, în anii ’20: ecologia urban ă.
Acest model a contribuit din plin la formalizarea și avântul
funcționalismului. Fidel ă explicațiilor prin „legile naturii”, ecologia
urbană se bazeaz ă pe principiile fundamentale ale ecologiei vegetale
și animale, pe care Mackenzie o definea ca fiind „acea parte a
biologiei care analizeaz ă plantele și animalele a șa cum arat ă ele în
natură și studiaz ă interdependen ța dintre ele, ca și modul în care
fiecare specie / individ se raporteaz ă la mediul s ău”. Pagina 88 Capitolul IV

Pagina 89 Introducere în urbanism
Odat ă cu studiile lui Charles Da rwin (1809-1882), ecologia ne
demonstreaz ă că, constitu ția intern ă a oricărui organism viu se
elaboreaz ă și evolueaz ă în timp în func ție de necesitatea imperioas ă
de a supravie țui. Organismele se transform ă și se adapteaz ă din
punct de vedere biologic în func ție de transform ările ce au loc în
mediu. Via ța este deci un interminabil proces de func țional de
adaptare biologic ă la condițiile variabile ale mediului.
În acela și timp, organismele / speciile se adapteaz ă în ritmuri
diferite. Speciile mai viguroase se adapteaz ă mai bine decât
celelalte. Aceast ă competi ție pentru adaptare și supravie țuire dă
naștere unui proces de selec ție natural ă: speciile mai rezistente se
transform ă și supravie țuiesc, în timp ce cele mai slabe dispar. Dup ă
ecologia urban ă, la fel se întâmpl ă și cu grupurile sociale.
Ecologia urban ă se define ște ca fiind „studiul rela țiilor spațiale și
temporale dintre indivizi afecta ți de factorii de selec ție, de distribu ție
și de adaptare lega ți de mediul înconjur ător”. Roderick D. Mackenzie
afirma c ă „raporturile spa țiale dintre indivizi sunt determinate de
competiție și selecție”.
Școala din Chicago se limiteaz ă la constatarea acestei st ări de
fapt, considerat ă ca universal ă, normală, inevitabil ă, naturală și, prin
urmare, dezirabil ă.
Ordinea (rânduiala urban ă și modelele de organizare actuale
sunt rezultatul nevoii de a supravie țui. Că ele corespund intereselor
celor mai puternici agen ți sociali nu trebuie s ă surprind ă, nici să
revolte, c ăci așa este Natura: ea selec ționează indivizii și nu permite
decât celor mai puternici și celor mai bine adapta ți să
„supravie țuiască” și să dirijeze sistemul urban.
Având în vedere toate acestea, func ționaliștii ecologiei urbane

au elaborat o teorie a procesului general a evolu ției orașului. Iată
principalele puncte ale ra ționalismului lor:
1. Mediul economic și social în care se înscriu ora șele și
indivizii este într-o continu ă transformare. Competi ția pentru
adaptare este deci constant ă, chiar dac ă forța sa poate s ă
varieze în func ție de conjunctur ă. Spre exemplu, într-un
context urban de înflorire economic ă, emigrație demografic ă
spre ora șele prospere suscit ă o competi ție mai strâns ă
pentru locurile de munc ă disponibile.
2. Competi ția dă naștere obligatoriu la inegalit ăți în ceea ce
privește puterea și bogăția, căci mecanismele selec ției
naturale permit celor mai puternici, mai dota ți, mai
descurcăreți să dobândeasc ă un avantaj sau superioritatea
asupra celorlal ți.
3. Inegalitatea puterii în competi ție provoac ă un proces de
invazie sau succesiune urbană. În competi ția pentru
ocuparea terenului, indivizii cei mai puternici invadeaz ă ariile
ocupate de cei mai slabi. Pe m ăsură ce avantajul lor
economic cre ște, indivizii p ărăsesc zonele centrale ale
orașului, invadeaz ă succesiv zonele periferice și pătrund în
periferiile bogate. În acela și mod, activit ățile economice
instalate în centrul ora șului se extind progresiv în direc ția
periferiei.
4. Invazia este înso țită de un proces de abandon sau de
repulsie . Dacă cei mai puternici ocup ă succesiv zonele
periferice cele mai confort abile, cei mai slabi sunt
abandona ți în zonele centrale sau împin și către acestea.
Fiecare forma țiune din interiorul unei comunit ăți acționează Pagina 90 Capitolul IV

Pagina 91 Introducere în urbanism
ca o forță d e se l e c ție sau de atrac ție, dirijând spre ea
elementele adecvate și respingându-le pe cele neadecvate,
creând astfel subdiviziuni biologice și culturale ale popula ției
urbane.
Pe scurt, cartierele centrale r ău famate sunt cele care, invers
față de cartierele înzestrate, și ca urmare a unui dezavantaj
natural în procesul de competi ție, nu au avut capacitatea s ă
îi resping ă pe nedori ți și să atragă „elemente de progres”.
5. Conjugarea proceselor de invazie și de respingere
antreneaz ă segregarea urban ă sau o distribu ție foarte
diferențiată a indivizilor în spa țiu, în func ție de spa ții mai mult
sau mai pu țin concentrice.
Cum
arată
fig.
4.5,
spațiul
central este zona zgârie-norilor și a cerșetorilor.

A. Vagabondaj
B. Defavoriza ți și muncitori necalifica ți
C. Muncitori califica ți
D. Muncitori profesioni ști
E. Burghezie reziden țială
Fig. 4.5 Schem ă tip a segrega ției urbane

Zona de deteriorare este cea a industriilor u șoare, a
magherni țelor, a imigran ților, a contestatarilor, a crimei,
viciului și bolii. Avansând spre periferie, întâlnim succesiv
zona muncitorilor califica ți, cea a lucr ătorilor profesioni ști,
locuind în zona reziden țelor urbane de confort sporit și, în
sfârșit, periferia locuin țelor separate, locuit ă de grupurile
bogate.
Forțele naturii distribuie deci indivizii în spa țiu și îi
recompenseaz ă după contribu ția adusă la supravie țuirea
sistemului social. Segregarea d ă astfel socoteal ă de rolul
fiecăruia în societate. Cele mai bune roluri și cele mai bune
spații sunt încredin țate celor ce reu șesc cel mai bine s ă le
pună în valoare.
Pentru a explica concentrarea de imigran ți în zona
deteriorat ă, Burgess declar ă: „Imigrantul provenind din
localitățile rurale ale Americii sau Europei are foarte rar un Pagina 92 Capitolul IV

Pagina 93 Introducere în urbanism
nivel de competen ță de mare valoare pentru comer țul și
industriile noastre”.
6. Segregarea stabile ște sistemul urban. Atribuind fiec ărui grup
social spa țiul pe care-l merit ă și care i se potrive ște și
omogenizând grupul care locuie ște în fiecare dintre cartiere,
segregarea spore ște capacitatea fiec ăruia de a rezista
invaziilor de nedorit și asigură celor mai buni dintre indivizi
stăpânirea spa țiului, și aceasta în beneficiul tuturor.
Astfel se ajunge la echilibru, la „apogeu”, care este constant
readus în cauz ă de competi ția pentru adaptare.
7. Acest proces este perpetuu: modific ările economice și
sociale dau na ștere unei competi ții continue ce amenin ță să
dezorganizeze sistemul urban și, astfel, for țează acest
sistem să atingă un nivel superior de organizare.
Paradoxal, dezechilibrul antreneaz ă echilibrul, prin intrarea
în joc a legilor naturale ale selec ției. Ca toate organismele
naturale, ora șul se află într-un neîntrerupt echilibru instabil.
Figura 4.6 red ă raționamentul.

Schimbări ale mediului înconjur ător

Nevoie de adaptare

Inegalitate

Invazie / succesiune

Abandon / repulsie

Segregare

Echilibru
Fig.4.6. Ra ționamentul ecologiei urbane
Această perspectiv ă este dovada empirismului atât de
scump func ționaliștilor : ea se rezum ă efectiv la faptele ce
pot fi observate concret.
Ecologia urban ă fondeaz ă teoria urbanului pe
observarea strict ă a înfățișării concrete a ora șului nord-
american. Ceea ce vedem aici (segregarea) este neap ărat
înțeles ca rezultat al legilor naturii.
Pentru c ă nu se poate opune naturii lucrurilor,
planificarea urban ă trebuie s ă ajute legile s ă-și
îndeplineasc ă rolul. Obliga ția urbanismului este, deci, s ă
reproduc ă ceea ce exist ă deja: să lase drum liber competi ției
pentru împ ărțirea terenului, s ă aprobe partajul colectiv în
avantajul indivizilor și grupurilor celor mai „puternice”, s ă
stabileasc ă un model de organizare favorizând segregarea
și omogenizarea.
Astfel afirm ă și criticii: „Când to ți urbaniștii vor fi atins
acest nivel de pricepere, vom putea conchide c ă există un
model universal de dezvoltare urban ă, acest model
identificându-se în mod curios cu modelul american”.
Pagina 94 Capitolul IV

Pagina 95 Introducere în urbanism
Sistemismul

Exist ă o versiune rev ăzută, adăugită și modernizat ă a
ecologiei urbane: apropierea sistemic ă. Extrem de popular de la
mijlocul anilor ’70, cu un vocabular și concepte provenind din
cibernetic ă (studiul mijloacelor de guvernare, mai ales prin
electronic ă, comportamentul fiin țelor umane și ale ma șinii) din
informatic ă și biologie, apropierea sistemic ă pretinde s ă furnizeze o
explicație globală și dinamic ă a organiz ărilor umane.
Conceptul de baz ă al sistemismului este, evident, cel al
„sistemului” = ansamblu structurat de elemente de acela și fel sau cu
aceeași funcție, legate între ele printr-un ansamblu de rela ții
„astfel încât orice modificare a unui element antreneaz ă și
modificarea celorlalte. Nimic mai simplu s ă găsim exemple: un gaz, o
celulă, un calculator, sistemul nervos, economia na țională”.
Pentru sistemism, orice realitate este format ă din
sisteme, orice realitate este sistemic ă. Când un sistem este studiat
din punct de vedere a ceea ce cuprinde, se nume ște ecosistem.
Dimpotriv ă, când este studiat din punct de vedere al ansamblului în
care se înscrie, este privit ca su bsistem. Spre exemplu, sistemul ce
reprezint ă un cartier urban grupeaz ă un num ăr din ariile învecinate.
Din alt unghi, cartierul apare ca unul din subsistemele ora șului
considerat ca întreg. Astfel, fiecar e sistem este pe rând subsistemul
unui ecosistem mai complex și ecosistemul unui subsistem mai
simplu.
Fiecare sistem, de la firul de iarb ă la creierul uman, nu
urmărește decât s ă supravie țuiască menținându-și echilibrul în raport

cu mediul mereu în schimbare, la rândul lui format din alte
subsisteme apar ținând aceluia și sistem. Subsistemul nu poate deci
să se men țină decât adaptându-se la mediu și contribuind la
eficacitatea, performan ța și randamentul ecosistemului global.
Subsistemul trebuie s ă participe la echilibru l ecosistemului. Spre
exemplu, subsistemul urban, ca parte a ecosistemului economiei
naționale, trebuie s ă se adapteze for țelor economice dominante,
pentru a supravie țui.
Iată de e fiecare ecosistem organizeaz ă, dirijeaz ă și
coordoneaz ă subsistemele sale în func ție de propria sa finalitate:
echilibrul și performan ța global ă. Într-un sistem stabil și eficace,
sistemul de categorie inferioar ă nu poate ac ționa în contradic ție cu
sistemul superior. La fel cum ora șul trebuie s ă țină cont de for țele
pieței,
„orice sistem este constituit di ntr-o familie de subsisteme dispuse
ierarhic” (M.D. Mesarovic, Teoria sistemelor ierarhice la nivele
multiple , Paris, Economica, 1980).
Prin schimburile sale cu mediul (cu alte sisteme), fiecare
sistem își poate m ări stabilitatea, randamentul și eficacitatea. Cum?
Importând alte sisteme de „energie nou ă” (informa ție, capital,
capacitate de munc ă, mijloace de protec ție, piață) care îi permit s ă
se dezvolte. Sistemi știi numesc aceast ă energie nou ă neguentropie.
Evident, cum neguentropia absorbit ă de un sistem provine de la un
alt sistem, trebuie ca toate sistemele s ă absoarb ă și să resping ă
energie.
Pentru a progresa și a atinge un nivel de organizare mai
stabil, rentabil și eficace, sistemul trebuie s ă încerce mereu s ă
absoarbă mai mult ă neguentropie decât produce. Sistemul „î și Pagina 96 Capitolul IV

Pagina 97 Introducere în urbanism
câștigă astfel via ța realizând un profit net din importuri și exporturi”.
Astfel, cu cât un sistem absoarbe mai mult ă neguentropie, cu atât va
consuma mai mult ă energie și va degaja în mediu energie uzat ă.
Spre exemplu, pentru a se conforma mediului economic
ce determin ă creșterea investi țiilor, un ora ș trebuie s ă atragă de la
celelalte ora șe maximum de posibilit ăți de produc ție, de industrii, de
muncitori, califica ți și consumatori înst ăriți. În acela și timp, trebuie s ă
aibă pierderi minime. Altfel spus, acest schimb general al „factorilor
de dezvoltare”, „legea supravie țuirii sistemice” oblig ă orice ora ș să
facă totul pentru a ie și în câștig. În sfâr șit, cu cât acest ora ș va
acumula mai multe tipuri industriale și mai mul ți consumatori
(energie nou ă), cu atât va deversa în mediu mai multe de șeuri li
diverși poluanți (energie uzat ă).
Altfel spus, fiecare sistem caut ă sa-și amelioreze
performan ța în detrimentul altui ora ș, paradoxal, tocmai prin acest
proces „s ănătos” este men ținut echilibrul global al ecosistemului.
Competiția permite eliminarea sistemelor slabe și consacrarea
sistemelor de cea mai bun ă calitate.
Cât despre transferuri, absorb ții și eliminări de energie
nouă și uzată, acestea sunt garantate chiar prin func ționarea
sistemului. Mecanisme de retroac țiune (de tip „feedback”) m ăsoară
schimbările intervenite în mediu și comand ă reglările necesare
sistemului. Acesta prime ște informa ția despre mediu, selec ționează
acțiunea ideal ă și adapteaz ă funcționarea. Sistemul func ționează
prin autoreglare. El este dotat cu capacitatea de a memora, stoca și
recombina faptele (..), de a- și crea propriul viitor”. Iat ă un exemplu
simplu: într-o conjunctur ă economic ă involutiv ă, fie șomajul urban

ridicat va face astfel ca sistemul urban s ă caute să atragă mai multe
întreprinderi (ceea ce va contribui la restabilirea unui climat favorabil
dezvoltării economice), fie șomajul va for ța popula ția să părăsească
orașul, ceea ce va determina restabilirea echilibrului între cererea și
oferta de locuri de munc ă.
Mai trebuie precizat c ă mecanismele de autoreglare pot
uneori s ă-și încalce „responsabilit ățile”. Spre exemplu, programe
guvernamentale pentru protec ția șomerilor pot men ține pe loc
persoane care nu vor
a v e a niciodat ă un
loc de munc ă și
care vor î n g r o șa
păt u r i l e sociale
defavorizate,
mărind s ărăcia
orașului. Va trebui deci
c a tehnocra ții ce
alcătuiesc astfel de
planuri s ă restabileasc ă
( și aceasta cât
mai rapid cu putin ță)
autoreglarea natural ă a sistemului. Astfel vor elabora un model de
comandă artificial și temporar (heteroreglare), care va avea rolul de
a combate interven țiile ce au destabilizat sistemul și de a repune în
funcțiune mecanismele naturale de adaptare.
În materie de planificare urban ă, cea mai celebr ă
interpretare sistemic ă îi aparține lui Jaz W. Forrester. În opera sa
Dinamica urban ă, Forrester analizeaz ă problema deterior ării orașelor Pagina 98 Capitolul IV
Întreprinderi
Locuințe
Populație

Pagina 99 Introducere în urbanism
nord-americane (s ărăcie, criz ă bugetar ă, lipsa investiga țiilor) și
propune mijloacele necesare restabilirii progresului. Cu privire la
acestea. Forrester distinge în sistemul urban trei subsisteme
principale: întreprinderile, locuin țele și popula ția (fig. 4.7 / 5.1).
Acestea evolueaz ă după propriul ciclu de via ță.

Fgura 4.7 Sistem și subsisteme urbane

Întreprinderile tinere, în plin ă dezvoltare, ce genereaz ă
evoluție și creșterea nivelului economic, îmb ătrânesc, ating stadiul
de maturitate și intră treptat în declin din cauza uzurii. Locuin țele noi
și luxoase se deterioreaz ă cu timpul, se transform ă în „cocioabe”.
Cât despre profesioni știi atrași de întreprinderile noi și dinamice și
care locuiesc în apartamente luxoase, ei sunt înlocui ți de către
muncitorii califica ți, apoi de cei necalifica ți, de către minorit ățile

etnice și locuitorii cartierelor deteriorate.
Evident, aceste trei subsisteme se g ăsesc într-o strâns ă
relație de interdependen ță și evoluția unuia dintre ele antreneaz ă
transformarea celorlalte. Pentru Forrester, compara ția sistemic ă
permite în țelegerea acestor corela ții, accentuarea ansamblului de
fluxuri ce ac ționează și perceperea problemei generale a deterior ării
într-o manier ă dinamică și obiectiv ă.
Deteriorarea celor trei subsisteme și, în consecin ță, a
sistemului urban, este provocat ă de o situa ție de inferioritate fa ță de
mediu, adic ă față de ecosistemul format din ansamblul re țelei urbane
regionale sau na ționale. În acest moment, întreprinderile tinere,
populația înstărită și locuințele de calitate p ărăsesc ora șul aflat într-o
situație de inferioritate și se instaleaz ă în alte zone, într-un sistem
urban superior.
Acest declin urban nu se poate produce decât atunci când
terenurile sunt ocupate, industriile ce le ocup ă devin nerentabile, Pagina 100 Capitolul IV

Pagina 101 Introducere în urbanism
trimit angaja ți în șomaj și reduc proiectele și, în sfâr șit, când
populația sărăcită nu mai poate asigura între ținerea complexului de
locuințe, nici contractarea unora noi din lips ă de spa țiu și de
mijloace.
Evident, mecanismele de autoreglare ar trebui în mod normal s ă
rezolve problema. Falimentul întreprinderilor uzate și nivelul ridicat
al șomajului ar fi trebuit s ă provoace, treptat, plecarea popula ției și a
industriei. Astfel ar fi fost eliberate terenurile necesare instal ării de
noi întreprinderi, în plin ă dezvoltare. Cercul vicios al progresului ar fi
fost atunci restabilit: personalul și muncitorii califica ți ar „năvăli” și
această populație bună de plată ar construi locuin țe de bun ă calitate
pe spațiile părăsite prin distrugerea „magherni țelor”. Sistemul urban,
regăsind atunci pozi ția de superioritate fa ță de mediu, ar atrage din
nou pozi ția de superioritate fa ță de mediu, ar atrage din nou
populația și întreprinderile (afacerile).

Totu și, realitatea este cu totul alta. Dup ă Forrester, revendic ările
populare oblig ă statul și creatorii de planuri s ă pună în funcțiune
programe de ajutor și încurajare a întreprinderilor în declin și
populației lipsite de diverse mijloace necesare supravie țuirii. Ori,
diversele programe și politici de acest tip împiedic ă funcționarea
naturală a mecanismelor de autoreglare. Drept rezultat, sistemul
urban nu- și mai poate restabili echilibrul.
Spre exemplu, programele de sus ținere și de formare
profesional ă, ajutorul financiar pentru cei defavoriza ți, construirea de
locuințe cu chirie modest ă și ajutorul acordat pentru renovarea
apartamentelor au acela și rezultat. În ora șele în care aceste
programe sunt în vigoare, ele contribuie la men ținerea pe loc și
atragerea muncitorilor necalifica ți, a șomerilor și a altor categorii
defavorizate aflate în c ăutarea unui viitor mai promi țător. Ori, ace ști
oameni locuiesc în apartamente de calitate redus ă și ocupă spații
care, în alte condi ții, ar putea fi consacrate afacerilor. Aceste
populații nu prezint ă o capacitate de plat ă suficient ă pentru a crea
noi piețe de desfacere prin care
s-ar asigura regenerarea întreprinderilor. În sfâr șit, prezen ța
defavoriza ților determin ă creșterea impozitelor din partea statului și
municipalit ății, ceea ce produce cre șterea taxelor și izgonirea
păturilor sociale înst ărite.
În definitiv, dup ă Forrester, aceste programe artificiale de sprijin
a categoriilor defavorizate împiedic ă acțiunea natural ă a legilor
sistemice (legile pie ței) și mențin, spre surprinderea autorilor în șiși,
un cerc vicios al declinului urban.
Din aceast ă cercetare, Forrester concluzioneaz ă că nu trebuie
să ne opunem naturii sistemelor sociale, complexe. Legile sistemice Pagina 102 Capitolul IV

Pagina Introducere în urbanism
sunt mai rigide și mai implacabile decât cred planificatorii. Ele se
opun întotdeauna „intui ției”, improviza ției și variațiilor de func ționare
pe care am încerca s ă le impunem sistemului. Nu putem ține un
sistem urban complex și robust. Nu putem bulversa procesele
sociale pe care le provoac ă sistemul pentru a se regenera și a-și
menține echilibrul. Cum scrie și Forrester, „sistemele sunt dominate
de factori naturali” și „nici un program de ac țiune impus din exterior
nu este superior unei modific ări a sistemului care las ă sarcina de
ameliorare proceselor interne”. Altfel spus, trebuie s ă renunțăm la a
transforma sistemul urban; s ă-l lăsăm să acționeze singur, c ăci el
știe ce este favorabil reproduc ției sale.
Forrester propune deci o nou ă strategie pe care o nume ște
renașterea (reînnoirea) urban ă (fig.4.9).
Ea consist ă în ameliorarea impactului d ăunător al vechilor politici
urbane și restabilirea imediat ă a autoregl ării naturale. Astfel,
„renașterea urban ă reclamă demolarea magherni țelor și înlocuirea
lor cu noi întreprinderi comerciale. Numai prin oblicitatea acestei
transform ări a cocioabelor în afaceri noi, constitu ția internă va deveni
sănătoasă”.
De fapt, casele demolate vor elibera spa țiile necesare
expansiunii industriale, popula ția defavorizat ă va părăsi orașul și va
fi înlocuit ă de pături sociale mai înst ărite. Ace ști indivizi vor ocupa
noile locuri de munc ă, calificate, și vor constitui o clientel ă
susceptibil ă de a favoriza expansiunea comercial ă. Eventual,
creșterea economic ă va favoriza crearea de locuri de munc ă pentru
muncitorii necalifica ți care vor reu și, cu timpul, s ă se integreze într-
un sistem urban prosper. Autoreglarea va fi astfel restabilit ă.

v
Nu am avea dreptate crezând c ă această percepție a dezvolt ării
urbane nu exist ă decât în mediile universitare sistemiste. De fapt,
majoritatea politicilor urbane recente sunt inspirate de aceasta.
Subvențiile acordate la instalarea unor întreprinderi de înalt ă
tehnologie, crearea unor „incubatoare artificiale” sau a unor „zone
libere”, atribuirea unei voca ții exclusiv economice centrului ora șelor,
revitalizarea sectoarelor industriale și comerciale, in troducerea de
mari instala ții publice generatoare de clientel ă, încurajarea
construc ției de tip nou și a „reîntoarcerii în ora ș”, toate aceste m ăsuri
tind spre aceea și finalitate: aceea de a asigura regenerarea și
vitalitatea afacerilor, disponibilitatea spa țiilor centrale pentru
investițiile finan-ciare, înlocuirea popula ției defavorizate cu o clientel ă
mai înst ărită și aptă de a aduce venituri fiscale mai mari. Acest
obiectiv global este atins cu atât mai u șor, cu cât creditele acordate
pentru locuin țe la preț moderat sunt reduse cât mai mult posibil, nici
o zonare reziden țială nu este aplicat ă în centrul ora șului și
programele de renovare nu prev ăd nici o m ăsură veritabil ă de
reglare a chiriilor. (un „incubat or industrial” este un spa țiu în care
statul ofer ă, în colaborare cu o întreprindere privat ă, un ansamblu de
servicii susceptibile de a atrage investi ții private și de a face ca
întreprinderile s ă progreseze rapid. “Zona liber ă” oferă servicii
asemănătoare, dar statul, în plus, ofer ă abateri fiscale și consimte s ă
nu mai aplice legile și regulamentele na ționale (taxe, condi ții de
muncă, salariu minimal) marilor întreprinderi care vin s ă se instaleze
în acea zon ă).

Principalele curente urbanistice
Pagina 104 Capitolul IV

Page 105 Introducere în urbanism
Practicienii urbanismului au fost foarte puternic influen țați, direct sau
nu, de ideile generale pozitivist- func ționaliste. C ăutarea unei ordini
perfecte , a standardului, a normei tehnice, a segreg ării activităților și
funcțiunilor, sunt printre caracteristicile fundamentale ale
urbanismului „practic”, în ciuda transform ărilor petrecute de la
începutul secolului.
Intr-o manier ă mai mult sau mai pu țin arbitrar ă, putem împ ărți
urbanismul contemporan în patru curente urbanistice principale,
fiecare corespunzând unui mod diferit de a percepe și de a rezolva
practic problemele urbane. Evident, am putea face un decupaj mai
precis, o nuan țare mai evident ă, multiplicând la nesfâr șit numărul
acestor curente, dar acest tip de demers nu este potrivit, având îns ă
în vedere gradul de globalitate pe care ni l-am propus. Este de
notat, de altfel, c ă aceste curente nu sunt în totalitate divergente.
Intersecțiile sunt frecvente și ideile trec de la unul la cel ălalt. De fapt,
aceste curente reprezint ă tendințele dominante ale practicilor
urbanistice. Distinc ția între curente trebuie îns ă făcută pentru a
înțelege mai bine caracteristicile lor particulare și ideile – cheie care
au marcat evolu ția tehnicii profesionale în domeniu.

Curentul fizico – spa țial

Urbanismul fizico-spa țial, apărut în anii 1910, este înc ă cel mai
influent curent în practica tradi țională și profesional ă.
El consider ă orașul ca fiind un ansamblu de construc ții fizice
pentru care trebuie conceput ă arhitectura global ă ideală. Aceast ă
concepție subîn țelege faptul c ă amenajarea unui ora ș nu este Pagina 105

fundamental diferit ă de arhitectura unei construc ții, orașul este un
recipient, o cl ădire imens ă în care fiecare pies ă (cartierul) trebuie s ă
prezinte forma ideal ă corespunzând func țiunii sale specializate.
Pentru teoreticienii acestui tip de urbanism ( Tony Garnier,
Ebenezer Howard, Charles-Edouard Jeanneret- Le Corbusier-,
Ludwig Mies Van Der Rohe, Walter Gropius și Bauhaus-ul, F. Stuart
Chopin, Lee Koppelman și Joseph de Chiara), totul se reduce la a
pune în plan forma fizic ă ideală a fiecărui cartier, stabilind norme și
standarde de construc ție și de amenajare. (În aceast ă privință,
lucrarea lui Joseph de Chiara și Lee Koppleman, Urban Planning
and Design Criteria, New York, VNR, 1975, este o adev ărată biblie a
normelor și standardelor tehnice aplicabile în toate domeniile
urbanismului). Planificarea se bazeaz ă pe planul cartografiat și pe
machetă, ambele preg ătite după o serie de criterii rigide, universale
și extrem de precise, ce se pot aplica pentru fiecare unitate
învecinat ă.
Primul plan de urbanism fizico-spa țial a fost adoptat la Chicago
în 1910. Acesta a devenit rapid simbolul unei profesii ce presupune
un raport multidisciplinar, o în țelegere de ansamblu. Pentru Le
Corbusier, urbanismul este un armonizator: „Astfel trebuie condus ă
turma. Lumea trebuie s ă se lase condus ă de armonizatori”. (Carta
de la Atena, 1943 – cartea care expune cel mai clar vederile
arhitectului-urbanist).
Urbani știi fizico-spa țiali au înlocuit treptat preocup ările politico-
sociale ale primilor ideologi urbani ști prin viziuni pur tehnice și
estetice. Astfel, au omis uneori faptul c ă aveau o contribu ție la
consolidarea unei anumite ordini sociale și politice. Vocabularul,
concepțiile și studiile se vor a fi depolitizate și nu se mai înscriu într-Pagina 106 Capitolul IV

Pagina 107 Introducere în urbanism
o viziune a societ ății. Se sus ține că urbanismul este o meserie
practică.
Cât despre regula și modelul standard, acestea î și găsesc
justificarea în ideea conform c ăreia spa țiul construit trebuie s ă
răspundă celor patru cerin țe principale umane, determinate de
urbanistic ă: aceea de a locui, de a munci, de a se deplasa și de a se
recrea. Aceste modele – tip, având un caracter universal, modelul
fizico-spa țial corespunz ător ar trebui universalizat. Și cum
necesitățile oamenilor sunt acelea și peste tot, de ce ar trebui s ă
locuiască în orașe construite diferit?
Regulile de distribuire a spa țiilor, formelor și funcțiilor trebuie
deci să fie standardizate și generalizate. Modelul-tip al a șezării și al
orașului, corespunzând punct cu punct necesit ăților tip, este
reprodus în serie prin procedee industriale, ca o „ma șină de locuit”.
Spațiile sunt specializate func țional, imitând astfel specializarea într-
un anumit rol a fiec ărei componente a corpului omenesc sau a
celulelor unui organism.
Astefl explica și Le Corbusier: „Nimic nu mai este contradictoriu
(…), fiecare bun aliniat în ordine ierarhic ă își ocupă locul”. (Le
Corbusier, Manière de penser l’ urbanisme , Paris, Denoel/ Gonthier,
1971).
Aceast ă dorință de a uniformiza și de a normaliza a transformat
concepțiile estetice, care trebuie s ă se muleze dup ă logica mecanic ă
a industriei. Func ționaliștii nu tolereaz ă nici decorul, nici inutilul.
Numai eficacitatea conteaz ă. Aspectul sau forma unei construc ții
trebuie s ă-i reflecte func ția căci, din principiu, ce este util este
întotdeauna și frumos. La ce bun s ă se conceap ă clădiri și orașe

alcătuite din curbe și forme complexe, când dreapta este mult mai
eficace, mai simpl ă și mai standardizat ă? Le Corbusier nu ezita în a
declara c ă „unghiul drept este punctul de întâlnire al frumosului și al
adevărului”.
Totu și, dincolo de aceste principii, forma și funcția ideale ale
fiecărui cartier sunt în realitate det erminate mai prozaic de profitul
economic. Sferele de afaceri pretind de la stat un tip de urbanism ce consacr ă caracterul comercial și industrial al centrului ora șului și
care lasă mână liberă specula țiilor funciare. Sub pretextul igienei și
progresului, cartierele reziden țiale centrale mai vechi tind s ă dispară
în favoarea întreprinderilor comerciale rent abile. Intersec țiile și
vadurile comerciale sunt și ele rezervate comer țului. Zonele
periferice sunt consacrate locuin țelor. Se aplic ă reguli de zonare
severe pentru a proteja cartierele de vaz ă de pătrunderea celor
nedoriți.
Schema organizatoric ă de separare analizat ă de ecologia
urbană este reprodus ă în mii de exemplare de c ătre autorii planului.
Legea profitului se camufleaz ă sub „legea naturii”.
Urbani știi fizico-spa
țiali nu contest ă rolul de „conduc ător de
sisteme” pe care modul de produc ție îl confer ă uzinei și activităților
economice diverse. De fapt, în viziunea lor, nu capitalismul distruge
orașele, ci pierderea contactului cu natura.
Amenajarea este colacul de salvare ce va reintroduce verdea ța,
soarele și igiena într-un cadru urban unde aceste elemente absolut
necesare nu au fost protejate în fa ța evoluției industriale. Este vorba
deci de consilierea intereselor populare și a celor din lumea
afacerilor și de a crea o armonie social ă ce va permite ora șului să
devină un aparat economic cu adev ărat eficace. Pagina 108 Capitolul IV

Pagina 109 Introducere în urbanism
În zilele noastre, curentul fizico-spa țial domin ă urbanismul, mai
ales când trebuie create cartiere noi sau amenajate spa ții noi.
Dezvoltarea și amenajarea zonelor marginale constituie deci un
teren predilect pentru aceast ă tendință ce mizeaz ă pe normalizare,
reproducerea în serie a formelor și a modelelor de organizare,
separarea func țiilor, omogenitatea zonelor și simplitatea designului.

Curentul urbanistic

Curentul urbanistic a ap ărut în anii ’40. Teoreticienii s ăi
reproșează urbani știlor fizico-spa țiali faptul c ă au neglijat
interrelațiile dintre formele fizice, c ă sunt planificate mult prea izolat
unele de celelalte. Cl ădiri a c ăror form ă corespunde func ției,
concepute individual dup ă o serie de reguli de confort și o
criteriologie simplist ă nu sunt suficiente pentru a asigura ordinea
urbană. Trebuie mers mai departe în aceast ă urmărire a ordinii.
Trebuie, între altele, ca aceste cl ădiri și cartiere s ă se integreze
armonios și eficace.
Pe scurt, nu ajunge s ă se conceap ă formele fizice ideale;
misiunea urbanistului consist ă în conceperea aranjamentului ideal al
acestor forme specializate. Atunci se pune întrebarea: „ Care este
aranjamentul ideal al cl ădirilor și funcțiilor în cartiere, a cartierelor în
orașe și a orașelor în aglomera ții?” Pentru curentul urbanistic,
morfologia func țională a orașului conteaz ă mai mult decât forma
fiecărei clădiri în parte. Conceptul de interrela ție devine astfel de
prim ordin. Pentru c ă acesta pune accentul pe interela țiile organice

ca factori de echilibru, stabilitate și adaptare, schema func ționalistă
constituie din nou o surs ă de inspira ție capital ă.
Dup ă școala urbanistic ă, problemele urbane sunt provocate de
interrelațiile neadecvate dintre formele fizice, dintre cartiere, dintre
orașe. Modific ările și legăturile trebuie deci planificate cu grij ă, astfel
încât morfologia ora șului să se poată adapta situa țiilor noi, create de
controlul economic general. Planificarea re țelelor de transport revine la mod ă: maximizarea
posibilităților de deplasare; canalizarea cererii de consum spre
piețe; conceperea de leg ături eficiente între cartierele specializate,
între partea central ă și zonele m ărginașe; prevederea unei re țele cu
o capacitate suficient ă pentru expansiunea viitoare. În definitiv, totul
se reduce la integrarea și consolidarea elementelor din aria
construit ă într-o arm ătură urbană funcțională și eficace.
Este vorba de planificarea adaptativ ă. Urbanistul trebuie s ă
conceap ă orașe și aglomera
ții capabile s ă se adapteze progresului
și să absoarb ă fără prea mult probleme consecin țele expansiunii
comerciale și industriale, ale specula țiilor funciare și ale căutării
profitului. De aceea, urbanismul trebuie s ă ia în considerare câmpul
său de aplica ție la modul global; regiunea metropolitan ă și
aglomera ție înlocuiesc cartierul ca unitate de gestiune și de
planificare.
Astăzi, curentul urbanistic se manifest ă în special în elaborarea
de scheme de amenaj ări regionale, mai ales în cazul suprafe țelor
mertopolitane puternic urbanizate.
Curentul tehnoctratic
Pagina 110 Capitolul IV

Pagina 111 Introducere în urbanism
Ca urmare a e șecului relativ al urbani știlor în a g ăsi o solu ție
reală ansamblului de probleme urbane, curentul numit tehnocratic a
apărut în 1945. Puternic influen țat de Școala de la Chicago și de
cercetările lui Park, Burgess și Mackenzie, acesta repro șează
curentelor precedente faptul c ă s-au limitat prea mult la forma fizic ă
a clădirilor și orașelor și că au crezut cu naivitate c ă problemele
urbane și-ar fi putut g ăsi o solu ție de ansamblu în ni ște simple
norme tehnice de amenajare fizic ă.
Dup ă curentul tehnocratic, trebuie mai degrab ă căutat modul
potrivit de a vedea problema decât s ă fie căutată forma fizic ă ideală.
De fapt, urbanismul nu trebuie s ă încerce indirect s ă rezolve
problemele sociale prin norme fizice, ci prin programe de interven ție
care să se lege direct de acestea.
Urbanistul – arhitect, cel ce concepe cl ădiri, cedeaz ă locul
urbanistului – tehnocrat, ce creeaz ă programe și politici. Fiec ărei
probleme urbane îi va corespunde un program sectorial de
intervenție: programe de favorizare a renov ării, construc ției și
parvenirii la proprietate vo r rezolva problemele condi țiilor de locuit;
programe de transporturi publice și serviciile de drumuri vor facilita
deplasările; subven ții pentru întreprinderi și amenajarea de parcuri
industriale vor rezolva problemele de implantare industrial ă și de
dezvoltare economic ă; programe de control sanitar vor pune punct
problemelor legate de poluare și de igien ă publică.
Fiec ărui tip de problem ă îi corespunde un program și unul / mai
mulți speciali ști, însărcinați să-l conceap ă și să-l aplice. Urbanistul
„bun la toate” este înlocuit de ec hipe multidisciplinare compuse dintr-
o mulțime speciali ști: sociologi, economi ști, ingineri, geografi,

arhitecți, etc.
Aceast ă „eră a programelor și politicilor este înso țită și de o
generalizare a câmpului de aplicare a urbanismului. Programele nu
se adreseaz ă neapărat mediilor puternic urbanizate, ci unui
ansamblu de teritorii locuite, ora șe, comune, zone periferice. „ Știința
amenajărilor” și „gestiunea teritoriului” înlocuiesc urbanismul
tradițional. Se vorbe ște tot mai mult de amenajarea teritoriului,
sintagmă ce înlocuie ște termenul de urbanism.
Astăzi, curentul tehnocratic este prezent mai ales la planificatorii
legați de aparatul de Stat. Îl recunoa ștem în toate aceste programe
de interven ție care, f ără să fie mereu evident, modeleaz ă fără
întrerupere mediile locuite și ansamblul de teritorii.
Curentul sistemic

Apropierea sistemic ă s-a studiat deja și ar fi inutil s ă se insiste
asupra ei. Trebuie totu și precizat c ă, în practica profesional ă,
curentul sistemic este o c ontinuare (extindere) contemporan ă a
curentului tehnocratic. Împ ărtășind acelea și perspective asupra
„soluțiilor prin programe”, preferate designului fizico-spa țial, curentul
sistemic repro șează totuși tehnocra ților tradi ționali faptul c ă au
abordat problemele într-o manier ă prea sectorial ă, neglijând
corelațiile între programele create s ă le rezolve. Din punctul de
vedere al sistemi știlor, aceste programe se anuleaz ă reciproc și nu
produc efectele scontate.
Așa cum curentul urbanistic pretindea o mai bun ă îmbinare a
formelor imaginate de curentul fizico-spa țial, sistemi știi pretind o mai
bună îmbinare a programelor concepute de curentul tehnocratic. Pagina 112 Capitolul IV

Pagina 113 Introducere în urbanism

Capitolul V

Familia marxist ă

Refuzul modelului

O a doua mare familie ideologic ă, numită de obicei de inspira ție
marxistă, contest ă și respinge în totalitate ordinea social ă capitalist ă
care se consolideaz ă în favoarea Revolu ției industriale. Aceast ă
familie refuz ă să-și propun ă propriul „model ideal” al ora șului și
caută mai degrab ă să înțeleagă cauzele profunde ale problemelor
urbane, pe care le atribuie de altfel modului de produc ție capitalist.
Familia marxist ă este, evident, în opozi ție complet ă cu pozitivo-
funcționalismul. Curentul sistemic elaboreaz ă un nou plan teoretic și metodologic,
permițând o viziune mai global ă și integrat ă în scopul de a optimiza
efectul final al politicilor și programelor pe ansamblul sistemului
urban.
Dar o alt ă diferen ță fundamental ă este cea care opune
curentele tehnocratic și sistemic, în ciuda predilec ției comune pentru
conceperea de programe. De fapt, curentul tehnocratic a luat
naștere într-o vreme când interven ția statului în materie de
planificare economic ă apărea în mediile de afaceri ca esen țială

Aceast ă gândire î și are sursa și într-o concep ție particular ă
asupra istoriei și a felului în care se transform ă societățile. Potrivit
acesteia, progresele tehnice, diversele forme de organizare social ă,
politică și economic ă, diferitele moduri de ocupare a spa țiului,
ideologiile sau formele culturale are s-au succedat de-a lungul
istoriei, au fost provocate de în ultim ă instanță, de acela și fenomen:
Oamenii transform ă societatea și fac Istoria prin lupta pe care o duc
pentru ameliorarea condi țiilor concrete de existen ță.
Chiar dac ă pare extrem de evident ă, această idee se prezint ă
ca fiind revolu ționară; nu noțiuni abstracte ca „plan providen țial”,
„legi ale naturii”, „ știință” sau „credin țe religioase” produc Istoria și
societatea, ci Oamenii concre ți, adunați în colectivit ăți din voin ța de
a-și transforma mediul, de a- și ameliora condi țiile materiale de via ță.

Fig.
5.1 Percepția materialist ă asupra istoriei

Consecin ța fundamental ă a acestei idei este urm ătoarea: din
moment ce Oamenii sunt aceia care produc istoria, societatea și
orașul, ei au de asemenea și capacitatea de a r ăsturna structura
socială sau starea modurilor de ocupare a solului, dac ă ei consider ă
necesar.
Contrar pozitivismului, marxismul proclam ă că Oamenii nu sunt
obligați să se supun ă realității, așa cum este ea, și că au Pagina 114 Capitolul V

Pagina 115 Introducere în urbanism
responsabilitatea istoric ă a societății în care locuiesc. Dac ă structura
socială pe care au creat-o este nedreapt ă, opresiv ă sau
exploatatoare, datoria Oamenilor este de a o transforma conform
idealurilor pe care le urm ăresc, și nu de a se adapta docil unor
pretinse legi naturale.
Este evident c ă, în contextul dezvolt ării capitalismului industrial,
în secolul al XIX-lea, aceast ă concep ție global ă asupra Istoriei
capătă un sens mai precis.
Karl Marx (1818–1883) și Friedrich Engels (1820-1895) au
observat îndelung și au denun țat condițiile de via ță lamentabile pe
care burghezia industrial ă le impunea clasei muncitoare
(proletariatului) supraexploatate. Aceast ă stare de lucruri nu e
nicidecum de atribuit cupidit ății burgheziei, ci mai degrab ă dinamicii
inerente modului de produc ție capitalist. Acest sistem economic, prin
însăși natura sa, condamn ă societatea la inegalit ăți economice,
politice și culturale crescânde.
Într-adev ăr, noul mod de produc ție distruge progresiv marea
majoritate a formelor de lucru autonome pentru imensa majoritate a
populației. Artizanii, țăranii și chiar nenum ărați mici comercian ți
devin salaria ți. Acești foști produc ători autonomi î și pierd propriile
mijloace de produc ție. De acum încolo, nu le mai r ămân decât
brațele proprii, puterea de munc ă, pe care trebuie s ă o vând ă
industria șilor capitali ști în schimbul unui salariu de cele mai multe ori
nesatisfăcător. Pe de alt ă parte, concuren ța puternic ă din lumea
capitalului, în lupta pentru p ăstrarea sau ob ținerea unei cât mai mari
părți din piețele de consum, îi oblig ă pe patroni s ă mențină salariile
cât mai mici , dac ă vor să acumuleze bog ății până la limitele pe care

concuren ța le permite. Un mijloc prin care pot face fa ță în mod
eficient, în aceste condi ții, concuren ței, este mecanizarea tot mai
accentuat ă a uzinelor lor, ceea ce va provoca șomaj și inegalități tot
mai mari, o supraproduc ție cronic ă din cauza insuficientei puteri de
cumpărare-consum, și, în consecin ță, o serie neîncetat ă de crize
economice și perioade de infla ție.
În sfârșit, pentru c ă burghezia poseda din ce în ce mai multe
mijloace de produc ție, ea își extinde controlul asupra economiei și
aparatului politic, pân ă la a impune normele sale de func ționare și
codul său moral întregului ansamblu al societ ății.
Conform perspectivei marxiste, capitalismul condamn ă societatea la
o sciziune mereu crescând ă între cei ce de țin tot mai multe bog ății și
putere ideologico-politic ă și cei care, dimpotriv ă, sunt din ce în ce
mai lipsi ți de mijloace și de drepturi. Ca o concluzie, aceasta
însemnă că într-o conjunctur ă economic ă dată, condițiile de
existență ale celor dou ă grupe sociale sunt invers propor ționale:
ceea ce unul câ știgă, celălalt pierde.
Capitalismul și alte forme de exploatare care l-au precedat au f ăcut
ca societatea s ă piardă orice form ă de unicitate. Ea este de acum
profund divizat ă în clase sociale ale c ăror interese sunt antagoniste;
lupta colectiv ă a oamenilor pentru ameliorarea condi țiilor lor de via ță
se transform ă în lupta anumitor oameni contra altora. Intr-o astfel de
structură socială, o luptă fundamental ă îi opune pe cei care produc
bogății, contra celor care beneficiaz ă de acestea. Conceptul luptei
de clasă este fondat pe aceast ă contradic ție, proprie capitalismului,
între interesele particulare ale Muncii – clasa muncitoare – și cele ale
Capitalului – burghezia.
Partajul social al bog ățiilor, al puterii și al informa țiilor este Pagina 116 Capitolul V

Pagina 117 Introducere în urbanism
determinat de c ătre aceast ă luptă între clasele care se înfrunt ă
pentru a- și ameliora condi țiile de via ță. Fiind legate de îns ăși
natura capitalismului, aceast ă contradic ție și lupta de clas ă pe care
o atrage dup ă sine se generalizeaz ă la ansamblul sistemului social,
ating și pătrund împreun ă în sferele activit ății umane. Aceast ă
faimoasă luptă a claselor, în perspectiva marxist ă, devine deci
motorul Istoriei. Ea se afl ă la originea societ ății, a evolu țiilor pe care
le cunoa ște și a manifest ărilor concrete, precum ora șul de azi. Iat ă
exprimarea concis ă a principiului fundamental al materialismului
istoric, teorie marxist ă a evoluției istorice.

Fig. 5.2 Raportul de clas ă
Rezult ă de aici c ă interpret ările pozitiviste fondate pe „legile
naturale”, utilizate curent în urbanism, sunt calificate drept
obscurantiste de c ătre marxi ști. Căci burghezia ar difuza astfel o

v
filosofie care î și disimuleaz ă propriile interese sub masca unei
pseudo-științe care pretinde c ă realitatea urban ă actuală este
ineluctabil ă.
Pentru marxism, dimpotriv ă, orașul este o produc ție material ă
ce poart ă marca luptei între clasele sociale. În acest cadru spa țial
trăiește cu adev ărat societatea, aici se exercit ă raporturile sociale,
se deruleaz ă strategiile diferitelor clase sociale, se leag ă și se
dezleagă antagonismele, alian țele și raporturile de for ță. Structura
orașului, morfologia sa, sunt determinate de punerea în oper ă a
strategiilor de clas ă.
Într-adev ăr, pentru burghezie, ora șul trebuie s ă devină o marfă
rentabilă și să augmenteze rentabilitatea activit ăților economice.
Specializarea func țională și compartimentarea terenurilor și a
cartierelor, specula ția funciar ă, centralizarea activit ăților comerciale
și crearea centrelor ora șelor, construc ția de zgârie-nori, multiplicarea Pagina 118
Capitolul V
Fig.5.3 Raporturi sociale și strategii urbane

Pagina 119 Introducere în urbanism
municipalit ăților de periferie și suprapunerea autostr ăzilor stau
mărturie a acestei capitaliz ări maximale a solului. Periferiile
monotone, poluarea, transpor turile costisitoare, înstr ăinarea, chiriile
prohibitive, cocioabele, segregarea, demolarea unor locuin țe devin
lotul, adesea uitat, al majorit ății.
În schimb, popula ția recurge la strategii inverse: lupta împotriva
demolării și a altor alter ări ale mediului de via ță, crearea spontan ă a
„micilor patrii”, revendic ări în materie de transport, de spa ții verzi, de
locuințe, multiplicare a „spa țiilor de evadare” de toate genurile (fig.
5.3).

În gândirea marxist ă, nu exist ă, la drept vorbind, probleme
specific urbane, în sensul în care ar rezulta din ora șul „însuși”.
Problemele pe care le calific ăm drept urbane nu ar fi decât
Fig.5.3. Raporturi sociale și strategii urbane

manifest ări concrete și particulare a efectelor generale produse de
natura îns ăși a capitalismului . Pe scurt, „problemele urbane” ar fi
mai degrab ă
„probleme sociale în ora ș”.
Problemele de locuire, de exemplu, nu ar fi decât consecin ța
directă a existen ței însăși a capitalismului. La fel ar fi și în privin ța
penuriei de hran ă, a sărăciei în general, a inegalit ății sociale și suitei
sale de nedrept ăți și consecin țe, precum criminalitatea și violența.
Orașul este un subprodus al structurii sociale, configurarea pe sol a
capitalismului, expresia sa fizic ă. Ea îi reflect ă deci, evident, toate
caracteristicile fundamentale.
Conform marxismului, este deci inutil a c ăuta ameliorarea, prin
reforme minore, a unui sistem viciat înc ă de la vaz ă. Capitalismul,
neputând exista f ără nedrept ățile și inegalit ățile care îl
acompaniaz ă, problemele sociale și urbane nu- și vor putea g ăsi
soluția decât în stabilirea unei societ ăți egalitare. S ă luăm, de
exemplu, cazul locuin țelor: dac ă populația muncitoreasc ă n-ar fi fost
exploatat ă și ar fi primit o remunera ție corespunz ătoare valorii a
ceea ce produce, ar fi avut, în consecin ță, mijloacele de a locui
convenabil și confortabil.
Familia ideologic ă marxistă se autointituleaz ă deci „critic ă” sau
„revoluționară”. Ea crede cu fermitate în binele fondat al
socialismului și, în general, în spontaneitatea creatoare colectiv ă pe
care ar suscita-o o societate egalitar ă. Ea refuz ă deci să propună un
model de ora ș pretins ideal, c ăci este imposibil de prev ăzut, într-un
sistem nou, modul în care poporul va alege s ă își amenajeze
propriul spa țiu fizic. Familia ideologic ă de inspira ție marxist ă va fi
deci adesea numit ă cea „fără de modele”. Pagina 120 Capitolul V

Pagina 121 Introducere în urbanism
Acest refuz de a propune și impune un model urbanistic nu
implică totuși inutilitatea urbanismului. De fapt, marxismul crede c ă
finalitatea și pertinen ța urbanismului sunt determinate de c ătre clasa
care îl aplic ă. Nu ar exista un urbanism neutru, obiectiv, de ținător al
adevărului absolut, dar ar putea exista mai multe tipuri de urbanism
de clasă. Văzut din acest unghi, urbanismul modelator apare ca cel
al clasei dominante.
Perspectiva critic ă atribuie urbanismului un rol diferit de cel
atribuit lui de c ătre func ționalism; integrat în lupta claselor,
urbanismul ar trebui s ă constituie un mijloc de emancipare, un
instrument de lupt ă pentru clasele dominate. Cunoa șterea și
mijloacele oferite de urbanism trebuie s ă fie folosite – cu
discernământ- pentru a lupta eficient împotriva proiectelor de
modelare urban ă a clasei dominante și pentru a pune în oper ă o
planificare conform ă intereselor majorit ății. Un nou urbanism trebuie
să serveasc ă la valorificarea punctului de vedere al „oamenilor
obișnuiți” și de a nu l ăsa inițiativa planific ării urbane puterilor banului
și tehnocra ților din serviciul acestuia.
Căutând s ă analizeze și să explice mai în profunzime
problemele care influen țează orașul, mai degrab ă decât să propună
un model preconceput, aceast ă tendință de lungă tradiție critică nu a
generat, în mod evident, nici un curent cu adev ărat profesionist.
Dată fiind preconcep ția împotriva no țiunii de model, faptul este
comprehensibil.
Cu toate acestea, am putea repro șa marxiștilor faptul de a nu fi
depus îndeajuns de multe eforturi în formularea clar ă a ceea ce ar
putea fi un „urbanism nou în slujba poporului”. Aceast ă lacună nu
rămâne fără consecin țe; chiar și astăzi, numeroase sunt grupurile

populare care sunt incapabile de a combate eficient anumite
proiecte de întreprindere sau s ă manifeste ini țiative în planificarea
urbane, din lips ă de expertiz ă tehnică sau de principii directoare bine
definite și articulate. Dac ă critica și teoria sunt înc ărcate, abundente
și credibile, mijloacele de ac țiune și interven ție nu dep ășesc decât
arareori nivelul de revendicare sau de contestare improvizat ă.
În schimb, pozi ția analitic ă, difuzată de perspectiva critic ă, a
influențat mult, de manier ă mai mult sau mai pu țin sporadic ă,
practica a numero și amenajatori. Demitificând urbanismul clasic
pretins obiectiv, critica permite tuturor o mai bun ă trecere în revist ă a
mizelor sociale și a strategiilor care modeleaz ă țesutul urban. Îi
suntem f ără îndoială datori pentru un urbanism mai con știent și mai
atent la nevoile majorit ății. În plus, îi dator ăm acestei tendin țe
ideologice defini țiile critice expuse deja în capitolul 3 („Defini țiile
critice”), precum și tendințele de analiz ă urbană p e c a r e l e v o m
studia în cursul paginilor urm ătoare.
Familia marxist ă este foarte prolific ă în scrieri de toate tipurile.
La finele acestei expuneri, am re ținut numai cele mai cunoscute și
mai tipice dou ă tendințe de analiz ă din aceast ă familie: teoria
alienării și economia politic ă.

PRINCIPALELE TENDIN ȚE DE ANALIZ Ă MARXIST Ă

Teoria alien ării

A intrat în obi șnuință să se considere amenajarea spa țiului ca un act
de civiliza ție. Pentru anumi ți teoreticieni, domina ția mărfii și a Pagina 122 Capitolul V

Pagina 123 Introducere în urbanism
consumului, care marcheaz ă civilizația modern ă capitalist ă de după
război, a distrus nu numai ora șul însuși, ca loc de concentrare
socială, dar și modul nostru de a-l însufle ți și de a-l amenaja.
Aceast ă constatare general ă preocup ă mai mul ți teoreticieni ai
societății moderne și ai civiliza ției urbane. Pentru ace știa, orașul și
urbanismul nu pot fi studiate și înțelese decât prin examinarea
transform ărilor culturale și ideologice ce au survenit dup ă Revoluția
industrial ă.
Fără a deține în aceea și măsură monopolul asupra acestei
percepții a lucrurilor, gândirea marxist ă a generat în aceast ă privință
un curent teoretic ce se preocup ă în principal de raportul dintre
urban și cultura modern ă. Acest curent de origine european ă este
susținut mai ales de filosoful și sociologul francez Henri Lefebvre.
Pentru Lefebvre, ora șul contemporan nu mai este un ora ș, ci un
spațiu fără viață, în care utilizatorul alienat nu se poate adapta
mediului s ău, ducând o via ță socială mecanizat ă, un spa țiu
compartimentat, satisf ăcând mai mult necesit ățile industriei, decât
nevoile sociale.
Pentru a sesiza mai bine sensul acestei interpret ări, trebuie s ă
înțelegem c ă ea se înscrie într-un proces al societ ății capitaliste. S ă
privim problema mai de îndeaproape.
Principiul de baz ă al capitalismului se caracterizeaz ă prin faptul
că proletariatul trebuie s ă producă bunuri cu valoare economic ă
superioar ă salariului pe care îl primesc. Economi știi numesc
această diferență plus – valoare. Chiar din aceast ă plus – valoare,
capitaliștii vor putea pl ăti mijloacele de produc ție (uzine, ma șini,
materii prime) și vor acumula un beneficiu net (fig. 5.4).

Este evident c ă, începând cu Revolu ția industrial ă, finanțarea
uzinelor și a mijloacelor de produc ție tot mai numeroase a necesitat
investiția unor mase de capital din ce în ce mai considerabile și, în
consecin ță, extragerea unui volum crescând de plus – valoare. Dar,
pe de alt ă parte, cantitatea de plus – valoare este direct
proporțională cu productivitatea muncii: dac ă producția crește mai
repede decât salariul muncitorilor, productivitatea este mai ridicat ă și
în aceea și măsură și plus – valoarea.
Fig. 5.4 Procesul de producere a plus—valorii

Creșterea industrializ ării a impus deci capitali știlor să găsească
mijloacele prin care s ă producă, într-un ritm accelerat, un num ăr
crescând de bunuri pe care s ă le desfac ă cât mai rapid și cu prețul
cel mai mic posibil. Acesta a fost pre țul prosperit ății economice.
Cele patru moduri principale prin care se ating aceste scopuri
se numără printre fenomenele cele mai evidente ale evolu ției Pagina 124
Capitolul V

Pagina 125 Introducere în urbanism
industriale și constituie caracteristicile fundamentale ale civiliza ției
moderne: diviziunea muncii, mecanizarea, crearea unei pie țe de
muncă și a unei pie țe de consum .
Evident, diviziunea „social ă” a muncii a existat cu mult timp
înaintea capitalismului. Simpla repartizare ra țională a sarcinilor pe
meserii sau profesii dateaz ă de tot atâta timp ca și civilizația urbană.
Între timp îns ă, exigența capitalist ă a unei productivit ăți din ce în ce
mai ridicate nu mai putea fi satisf ăcută. Nu numai c ă s-au specializat
și mai mult meseriile, dar s-a creat în plus diviziunea „tehnic ă” a
muncii ; procesul de produc ție al unui bun oarecare a fost împ ărțit în
etape specializate și realizarea fiec ăreia a fost încredin țată câte unui
muncitor. Indiferent cum am numi acest procedeu: „parcelarea
sarcinilor”, „lucru la banda rulant ă”, „organizarea științifică a muncii”,
“raționalizarea sarcinilor” sau „optimizarea procedeelor”, este vorba
în fond de aceast ă diviziune a muncii prin care, de nenum ărate ori, s
-a dovedit c ă se obține o productivitate crescut ă și profituri mai mari.
Critica diviziunii muncii este ast ăzi de notorietate public ă:
plictiseala la locul de munc ă, rutina și dezamăgirile de care sufer ă
muncitorii sunt adesea citate. Dar realitatea este mai grav ă și mai
complexă: condamnat la sarcina sa extrem de specializat ă,
muncitorul pierde din vedere ansamblul procesului de produc ție, nu
simte că execută o munc ă complet ă, are impresia c ă este doar o
rotiță nesemnificativ ă a unui imens angrenaj mecanic, încearc ă un
sentiment de neputin ță față de procesul de produc ție în ansamblu și,
în cele din urm ă, devine str ăin de produsul pe care îl fabric ă.
Astăzi, munca se rezum ă adeseori la executarea programat ă a
unei rutine dezgolite de sensuri. Aceast ă muncă, deși ocupă totuși

cea mai mare parte a timpului persoanelor active, nu mai permite
individului s ă se realizeze, s ă se afirme, s ă se facă cunoscut prin
crearea unei opere distincte.
Ne-am în șela dacă am subestima efectele culturale ale diviziunii
muncii. Un individ care are o meserie robotizat ă, care o copie pe cea
a unei ma șini, ca o mi șcare, mereu aceea și, a unui ciocan mecanic,
se va sim ți neputincios și străin de ansamblul muncii sale. Și cum
participăm la viața socială în principal prin munc ă, toată societatea
ne devine str ăină, încetul cu încetul. La fel cum muncitorul se simte
neputincios în fa ța produsului și a ma șinii, indivizii se simt
neputincio și în fața societății în general.
Iată deci ce în țelegem prin alienare: s ă te sim ți străin și
neputincios pân ă în punctul în care pierzi con știința puterii tale de a
transforma societatea și de a avea în cadrul ei un rol veritabil. Dup ă
acest curent de analiz ă marxistă, acest tip de alienare ar fi ast ăzi
generalizat în ansamblul societ ății. Dacă sursa acestei idei este
diviziunea muncii, și alte fenomene ale civiliza ției contribuie în mod
egal. Astfel, mecanizarea masiv ă a proceselor de produc ție, utilizat ă
de asemenea cu scopul de cre ștere a productivit ății, este adesea
considerat ă piatra de temelie a progresului ( dar și motiv de
alienare).
Cu timpul, ma șina ar putea deveni noul dumnezeu: ”Ma șina, oper ă
de organizare, de informare, este ca și viața, ceea ce se opune
dezordinii, încercând sa priveze universul de puterea de a se
schimba. Ma șina este cea prin care omul se opune mor ții
universului, ea încetinind, ca și viata, degradarea energiei, devenind
centrul de echilibru al lumii.” (Gilbert Simondon, Du monde des
objets techniques )Dar ma șina nu numai c ă îl îndep ărtează tot mai Pagina 126 Capitolul V

Pagina 127 Introducere în urbanism
mult pe muncitor de produsul s ău, ci îl și poate înlocui aproape în
totalitate. Astfel, în ciuda indiscut abilelor avantaje economice pe care
le obținem, domnia ma șinii antreneaz ă un mimetism f ără limite: ne
reglăm atitudinile, comportamentul și funcționarea dup ă cele ale
mașinii, ca o m ărturie a cultului pentru eficacitate. Pe de alt ă parte
Revoluția industrial ă a permis dezvoltarea pie ței de munc ă.
Muncitorii autonomi au fost înlocui ți cu muncitori salaria ți a căror
forță de munc ă este cump ărată și vândută de către capitali ști . Piața
muncii fiind, în fine, ” o pia ță a muncitorilor ”, ace știa din urm ă devin
simple m ărfuri, sim țindu-se redu și, puțin câte pu țin, la rangul de
obiect de consum a c ărui soartă este decisa de „pia ță”.
In acela și timp, nu putem ignora faptul c ă, creșterile
vertiginoase de productivitate su rvenite în cursul secolului nu s-ar fi
putut produce f ără dezvoltarea pie țelor de consum. Calificat ast ăzi
ca societate de consum, acest ansamblu nu func ționează, aparent,
decât pentru a asigura consumul a tot mai multe bunuri materiale.
Marxiștii pretind c ă această domina ție a mărfii a adus consumul
material la nivelul unei obsesii: feti șismul mărfii ne determina vie țile.
Totul a devenit consumabil, totul se vinde și se cump ără: bunuri
materiale sau imateriale, „m ărfuri culturale ”, timp liber, s ănătate,
educație, ambian ță, sentimente. Iat ă deci portretul pu țin îmbietor al
“societății productiviste”, schi țat de curentul marxist: o societate
alienantă care venereaz ă mai mult decât orice produc ția material ă,
mașina, marfa și ”cantitatea”, la un nivel la care indivizii sunt redu și
la funcționarea unei mașini: să producă și să consume. Ra țiunea și
logica proprii antreprizelor și mașinii acapareaz ă toate sferele
activității umane: asemenea unei imense uzine, aceast ă societate

este specializat ă, divizată, segregat ă, și compartimentat ă în multiple
”colivii” care închid destinele locuitorilor lor . În aceast ă lume a
roboților, oamenii nu se mai percep ca subiecte active ci ca obiecte
inerte. E ca și când pozitivi știi au câ știgat pentru moment lupta
ideologic ă.
Henri Lefebvre a inventat o nou ă expresie pentru a desemna
această societate: a denumit-o „societate birocratic ă a consumului
dirïjat”. În opinia sa, acest univers ne împiedic ă să ne dezvolt ăm
posibilitățile sociale, care s ă ne elibereze și să ne entuziasmeze, pe
care le poate totu și oferi societatea urban ă. Domina ți de „logica
mărfii”, noi gândim înc ă sub constrânger ea ideologiilor și conceptelor
moștenite și impuse de industrializare. Orbi ți și obseda ți întru totul de
producție, mașină și marfă, ajungem s ă ne complacem în
incapacitatea de a gândi și a ne dezvolta propria societate urban ă.
Acceptăm atunci, într-un mod aberant, via ța și orașul care ni se
impun. Segrega ției vieții și a societ ății îi corespunde segrega ția
orașului în care grupurile sociale și dotările sociale sunt separate
unele de altele de zone func ționale “etan șe”. Nimic de mirare: o
societate segregat ă imprimă în mod inevitabil logica sa spa țiului,
producând deci un spa țiu segregat. O societate de robo ți produce
neapărat un spa țiu artificial, mecanic, divizat, cum este cel al
câmpului muncii moderne. Dar, un spa țiu fragmentat este un spa țiu
mort căci el nu mai tr ăiește prin multitudinea de procedee sociale
diferite care ar fi putut s ă–i imprime un sens.
Func ționalismul e acuzat de fragmentarea spa țiului,
determinând func țiuni foarte specializate. Simultan, fiecare spa țiu e
uniformizat, omogenizat, și caracterizat de ad ăugarea în serie a
construc țiilor, terenurilor și oamenilor cu aceea și funcție social ă. În Pagina 128 Capitolul V

Pagina 129 Introducere în urbanism
fine, spa țiile cu aceea și funcțiune sunt standardizate: toate cartierele
rezidențiale se aseam ănă, la fel ca și toate centrele de ora ș, zonele
comerciale, suburbiile și centrele comerciale.
Aceast ă uniformizare general ă determin ă pierderea
individualit ății, personalit ății, originalit ății fiecărui spațiu. Acest fapt se
remarcă cu prec ădere în suburbii: nici ora ș, nici sat, ele nu mai
reprezint ă nimic autentic, ci se prezint ă numai ca o ma șină de locuit
sau un produs de consum ca și celelalte. Acest „ora ș” a devenit un
simplu „receptacul” al oamenilor și clădirilor. Nu se remarc ă decât
prin faptul c ă este neînsemnat. Este un obiect locuit de obiecte, o
îmbinare mai mult sau mai pu țin abilă a formelor și a funcțiunilor.
În acest univers urban care nu tr ăiește decât în ritmul
eficacității, al rentabilit ății și al imperativelor financiare, spa țiile
specializate se cump ără și se vând. Pentru marele capital și pentru
majoritatea planificatorilor, singura valoare adev ărată a spațiului este
valoarea sa comercial ă. Vechile str ăzi semi-comerciale, spa țiile
pentru pie țe, dar și spațiile sociale de schimb și de întâlnire social ă și
umană, au fost înlocuite de „centrul comercial”, simbol puternic al
fetișismului m ărfii. Pentru Lefebvre, urbanismul modern și
funcționalist este un e șec. Acest amestec naiv de considera ții pur
tehnice și administrative a omis esen țialul: locuitorul, cu dorin țele
sale, cu nevoile sale de schimb, de întâlnire, de joc, de polivalen ță și
de personalizare. Prin urmare, obsesia tehnicii conduce întotdeauna
la negarea umanului.
Potrivit acestei gândiri, locuitorul nu mai știe ce înseamn ă
astăzi a locui într-un spa țiu, a-l produce, a tr ăi în el, a și-l însuși, a se
atașa de el. Habitatul nu mai este decât o cutie, un recipient f ără
conținut, un compartiment care, cel mai adesea, nu ar avea decât un

caracter efemer…în a șteptarea plictisului și a următorului schimb de
locuință.
Citadinul alienat, str ăin spațiului pe care îl locuie ște, nu se
mai percepe nici m ăcar ca produc ător conștient de spa țiul său, ca și
cum ar fi fost convins c ă orașul nu mai este produc ția ființelor
umane, ci cea a unui sistem ideologic. De și despropriet ărit de
propriul s ău mediu de via ță, locuitorul nu vede alt ă soluție decât s ă
accepte acest spa țiu prefabricat și mecanic, care îi este impus de
altfel cu mari sus țineri publicitare.
Societatea urban ă ar putea, mai mult ca niciodat ă, să devină
în sfâr șit mediul umanit ății, grație enormei concentr ări
umane ,poten țialului său și posibilit ăților de interac țiune pe care le
oferă. Pentru a dezvolta aceste poten țialități care ni se ofer ă, ar
trebui să renunțăm la mo ștenirea ideologic ă a productivismului, s ă
punem sub semnul întreb ării sensul ora șului, al timpului, al spa țiului,
și să reinventăm urbanismul . O dată în plus: totul r ămâne deci de
făcut.
Lefebvre propov ăduiește un nou urbanism, bazat pe un
drept fundamental pentru care oamenii trebuie s ă lupte: dreptul la
diferență, la individualitate; dreptul de a se sim ți partener într-o
societate care s ă recunoasc ă și să pună în valoare individualitatea
noastră. Acest drept corespunde refuzului asimil ării și al
uniformiz ării. Este legitim și necesar s ă construim o lume urban ă pe
care fiecare ar putea s ă și-o însușească, având conștiința și puterea
de a o produce. Pe scurt, o societate pe deplin con știentă de ea
însăși, care să își reînsușească spațiul cotidian.
Levebvre ne cheam ă să creăm istoria urban ă, în loc s ă o privim
treacând pe lâng ă noi. Ce provocare! Pagina 130 Capitolul V

Pagina 131 Introducere în urbanism
Pentru a reu și, mijloacele sunt nenum ărate și radicale: va
trebui ca oamenii și urbaniștii să depășească constrângerile impuse
se normele tehnice și de solu țiile deja existente, pe care s ă le
discute, s ă le depășească și să imagineze noi tehnici, mai bine
adaptate nevoilor locuitorului. Ora șul ar trebui s ă redevin ă, în
viziunea sa, o oper ă spontan ă, un teatru social, un loc de adunare
și întâlnire. Pentru aceasta ar trebui s ă creăm „centralitate”, spa ții de
schimb și de întâlnire, s ă restabilim rolul str ăzii, în prezent
abandonat ă mașinii, să creăm locuri polifunc ționale care s ă fie
frecventate de oameni diferi ți, divers motiva ți.
Ar trebui s ă redăm cartierelor rolul pe care l-au avut alt ădată,
de spații de apartenen ță, care satisfac atât nevoile de locuire, cât și
cele de munc ă, comerț, joc, întâlnire, comunicare și cunoaștere. Ar
trebui să facem combin ări, să punem pu țină dezordine și un pic de
nebunie în aceste ora șe reci și impersonale, s ă luptăm cu hot ărâre
împotriva segreg ării și să combatem toate formele de dispersie și
ordonare, atâta timp cât sunt nejustificate.
Ca un corolar al acestui program, ar mai r ămâne de înl ăturat
monopolul asupra urbanismului al speciali știlor care au drept scop
asigurarea reproducerii ora șului actual. Puterea de amenajare
trebuie s ă fie în primul rând în mâinile celor care locuiesc ora șul.
Altfel spus, dac ă vom reînv ăța orașul, în cele din urm ă el se va
reumaniza.
Robert Musil scria:
„Imagineaz ă-ți ordinea. Sau mai degrab ă imagineaz ă-ți o mare idee,
apoi una și mai mare, apoi una înc ă și mai mare, și tot așa… și după
acest model, imagineaz ă-ți din ce în ce mai mult ă ordine!

La început, este la fel de pl ăcut ca o camer ă de domni șoară bătrână
și la fel de curat ca un grajd militar; apoi, este grandios ca o brigad ă
în formație de lupt ă(…). Apoi, este ca atunci când visezi c ă ești numit
ministru al R ăzboiului peste capul altcuiva.
Dar imagineaz ă-ți acum o ordine uman ă totală, universal ă, într-un
cuvânt, ordinea civil ă perfectă: cuvânt de onoare! Este moartea prin
îngheț, rigiditatea cadaveric ă, un peisaj lunar, o epidemie
geometric ă”. (Robert Musil, L’ homme sans qualités , Paris, Sueil,
1979).

Economia politic ă

O a doua tendin ță de analiz ă de inspira ție marxist ă explică formele
urbane actuale prin fundamentele și funcționarea global ă a
sistemului economic capitalist.
Deoarece capitalismul se bazeaz ă pe proprietatea privat ă
asupra mijloacelor de produc ție, fiecare capitalist este în mod
necesar în concuren ță cu ceilal ți capitaliști, în împ ărțirea piețelor de
consum. Aceast ă concuren ță implică următorul fenomen: dac ă o
întreprindere reu șește să-și scadă costurile de produc ție și să obțină
un profit superior întreprinderil or concurente, ea va putea s ă-și
micșoreze temporar pre țurile de vânzare și să investeasc ă în
producția de noi bunuri, sau s ă crească capacitatea de produc ție. Ea
va acapara astfel pia ța concuren ților săi.
Concuren ța între întreprinderi provoac ă în ansamblu
următoarea necesitate obiectiv ă: fiecare dintre ele trebuie s ă caute
să își diminueze costurile de produc ție sau să își mărească volumul
de vânz ări. Creșterea economic ă și supravie țuirea capitalismului Pagina 132 Capitolul V

Pagina 133 Introducere în urbanism
depind de aceast ă întrecere pentru profit. Ori, mai multe costuri de
producție sunt greu de mic șorat, pentru c ă fondurile servesc la
achiziționarea materialelor și materiile prime vândute de alte
întreprinderi care, la rândul lor, caut ă să își sporeasc ă beneficiile.
Acestea din urm ă nu vor putea diminua pre țurile mărfurilor lor decât
dacă își diminueaz ă proporțional și costurile de produc ție.
În realitate, toate tentativele f ăcute pentru a diminua
costurile de produc ție duc, într-un fel sau în altul, la reducerea
singurului cost realmente compresibil: acela al muncii . Toate
întreprinderile caut ă astfel, prin mecanizare continu ă, să mărească
productivitatea muncitorilor, accentuând diferen ța între salarii și
prețurile de vânzare și să obțină următorul rezultat: salariile s ă
reprezinte o frac țiune din ce în ce mai mic ă din valoarea total ă a
bunurilor produse. În al ți termeni, este vorba de maximizarea plus –
valorii.

Intervine o contradic ție fundamental ă: dacă totalul salariilor pl ătite
ansamblului muncitorilor cre ște mai încet decât valoarea total ă a
tuturor bunurilor lansate pe pia ță de întreprinderi, cum va putea
această populație să cumpere și să consume toate aceste bunuri ?
Această contradic ție este constant ă de la începuturile capitalismului.
Exacerbându-se în perioadele de prosperitate, ea izbucne ște
evident, mai mult sau mai pu țin ciclic, sub forma crizelor economice,
numite „crize de supra-produc ție” sau „crize de s ub-consum”. Atunci
intervine recesiunea. Falimentele întreprinderilor, șomajul și inflația
permit apoi întreprinderilor supravie țuitoare s ă-și restabileasc ă
încetul cu încetul marjele de profit și să reintre în curs ă … până la

următoarea criz ă (fig. 5.5 )

Fig. 5.5 Pus-valoarea și crizele
În aceast ă ordine de idei, problema urban ă este capital ă: cu
cât popula țiile și întreprinderile sunt mai concentrate în centre
urbane importante, cu atât capitali știi vor putea întârzia și atenua
impactul acestei contradic ții sau accelera rezolu ția crizei economice.
Nu este o întâmplare faptul c ă, în timpul conjuncturilor economice
dificile, guvernele încurajeaz ă și stimuleaz ă, prin diferite programe și
politici, dezvoltarea cent relor urbane importante.
Planificatorii știu de altfel c ă un ora ș important ofer ă
întreprinderilor mai multe avant aje economice. Concentrarea Pagina 134 Capitolul V

Pagina 135 Introducere în urbanism
geografic ă a întreprinderilor le permite s ă facă economii de
aglomerare , care constituie, într-o oarecare m ăsură, profituri
adiționale ce rezult ă din proximitatea întreprinderilor, adic ă :
1. Profitând de aglomerarea lor, firmele mic șorează cheltuielile
de transport și comunica ție necesare schimburilor de toate
tipurile. Filialele unei aceleia și companii sau ale unor
companii diferite pot beneficia de o gestiune și de servicii
comune. Întreprinderile prestatoare de servicii, b ăncile, de
exemplu, pot deservi un num ăr mai mare de firme situate în
apropiere. Mai multe întreprinderi pot profita de aceea și
clientelă de consumatori. Iat ă de altfel și rațiunea de a fi a
centrelor de ora ș și a investi țiilor importante pe ca re le atrag.
2. Concentrarea popula ției permite firmelor s ă beneficieze de o
clientelă mai numeroas ă, pe care re țele de transport anume
planificate o vor conduce rapid c ătre punctele de desfacere.
O astfel de aglomerare a cererii reduce costurile de
publicitate și de desfacere, crescând num ărul de
consumatori atin și de impactul publicitar. În plus,
întreprinderile pot conta pe o cerere variat ă și pe piețe în
expansiune.
3. Concentra ția de muncitori permite firmelor accesul la un
număr mare de lucr ători de specialit ăți și calificări diverse.
Numărul mare de șomeri permite întreprinderilor s ă mizeze
și pe lipsa locurilor de munc ă pentru a oferi salariile cele mai
mici posibile.
4. Vecin ătatea fabricilor și a întreprinder ilor comerciale
maximizeaz ă viteza la care se vând produsele și la care sunt

adunate profiturile și reinvestite sau p ăstrate.
5. Infrastructurile, echipamentele și resursele unui ora ș
important (centre de cercetare și dezvoltare, servicii și mari
echipamente publice, re țele de transport, consultan țe în
afaceri și administra ție, parcuri industriale și piețe
comerciale, etc.) permit firmelor s ă beneficieze de servicii
pe care nu le-ar fi putut produce individual decât cu
exorbitante costuri.
6. Cererea puternic ă de terenuri de construc ție și oferta
restrânsă în materie de terenuri într-un ora ș foarte important
creează o piață extrem de lucrativ ă pentru promotorii
imobiliari, pentru speculatori, mijlocitori și constructori.
Figura 5.6 rezum ă aceste economii de aglomera ție.

Pagina 136 Capitolul V

Pagina 137 Introducere în urbanism

Fig. 5.6 Economiile de aglomerare
Datorită tuturor acestor avantaje economice, marele ora ș
capitalist ofer ă deci întreprinderilor, prin simpla sa existen ță, o
întreagă gamă de factori suplimentari de rentabilitate, f ăcându-le
activitățile mai rentabile și permi țându-le s ă-și diminueze
considerabil costurile de produc ție și să crească valoarea vânz ărilor.
Evident, concentrarea urban ă nu eludeaz ă contradic ția menționată
mai sus, dar atenueaz ă impactul printr-un spor de profit.
Bineîn țeles, este vorba despre o cale provizorie de evitare a
impactului. Firmele instalate în ora șe importante vor avea beneficii
superioare celor a concuren ților dispersa ți în regiuni mai pu țin
aglomerate și, prin aceasta, vor fi în avantaj pe pia ță. Cu toate
acestea, acest avantaj comparativ diminueaz ă pe măsură ce toate
firmele concurente se stabilesc și ele în ora șe importante. Acesta
este motivul cursei c ătre urbanizare. Prin c ăutarea unei proximit ăți
din ce în ce mai mari, fiecare firm ă speră să-și creeze un avantaj
asupra concuren ților, sau s ă-l păstreze pe cel existent. Expansiunea
urbană neînfrânat ă care rezult ă conduce, în toate țările capitaliste și
industrializate, la crearea unor ora șe gigant, metropole, megalopolis
-uri. Evident, aglomerarea nu este suficient ă. Trebuie ca
întreprinderile s ă obțină, în interiorul aglomer ărilor, amplasamentul

optim. De exemplu, centrele sunt invadate de toate firmele care ob țin
profit din aglomerarea întreprinderilor și din cererea de consum:
birouri, centre de afaceri, centre comerciale și sedii sociale. Îns ă,
adesea, activit ățile sectoarelor manufacturiere tradi ționale, numite
„sectoare moi”, se men țin în centrele ora șelor. Aceste întreprinderi
cu rentabilitate mic ă nu produc destul profit pentru a- și putea
transfera echipamentele în zone dispunând de marile suprafe țe pe
care acestea le necesit ă.
Popula ția rezident ă în centrele ora șelor este, în marea
majoritate, constituit ă din muncitori insuficient pl ătiți din industriile
tradiționale, men ținuți pe loc din lips ă de mijloace de transport. Tot
aici întâlnim și persoanele cele mai defavorizate ale societ ății
(imigranți, muncitori necalifica ți, șomeri și beneficiari ai ajutorului
social); acestea locuiesc în magherni țele suprapopulate și ieftine din
cartierele deteriorate de specula ția funciar ă și de diversele activit ăți
economice.
Evident, aceast ă populație nu prezint ă o capacitate de
consum pe m ăsura a ceea ce caut ă întreprinderile din centru. Ori,
paradoxal, tocmai avantajele centrulu i sunt acelea care atrag aceste
întreprinderi… și instalarea lor este aceea care provoac ă specula ția
funciară și deteriorarea! În consecin ță, pentru a spori și mai mult
economiile de aglomerare și veniturile fiscale ale municipalit ății,
autoritățile municipale, în acord cu me diile de afaceri, vor planifica
înlocuirea p ăturilor sărace cu o popula ție de solvabilitate superioar ă.
Iată, conform gândirii critice, la ce servesc în principal opera țiunile de
renovare urban ă: a mări astfel valoarea cl ădirilor și a veniturilor
fiscale, apoi a chiriilor și a numărului de mut ări forțate din locuin țe.
Demolările vin să completeze vastul proces de expulsie. Pagina 138 Capitolul V

Pagina 139 Introducere în urbanism
Într-o a doua etap ă, Statul trebuie s ă-i preia pe cei mai
săraci dintre cei expulza ți. Se construiesc câte va imobile de locuin țe
cu chirii modice și se aloc ă subven ții pentru locuin țe. Uneori,
descurajarea și absența soluțiilor de schimbare duc la tulbur ări
sociale, la care se r ăspunde printr-o represiune mai mult sau mai
puțin subtilă.
La cel ălalt pol al metropolei ce fream ătă de contradic țiile pe
care trebuie s ă le rezolve, dar care o traverseaz ă, se află suburbiile.
Sunt locuri privilegiate de industrii și de magazinele cu suprafe țe
mari, a c ăror rentabilitate depinde de disponibilitatea terenurilor
ieftine și pe comodit ățile transportului interregional rapid. Aceste
zone periferice sunt locuite de grupele sociale ale c ăror venituri
permit motorizarea individual ă.
Înc ă din perioada postbelic ă, creșterea economic ă depinde
în mare parte de dezvoltarea suburbiilor. Acest tip de urbanism a
produs și difuzat un model de consum ce permite unor largi sectoare
industriale s ă realizeze profituri uria șe. Gospod ăriile aflate în
suburbii, atrase de promisiunile publicitare ale aerului pur, ale
spațiilor verzi și al cochetului bungalow, au f ăcut cheltuieli colosale
pentru a tr ăi într-un mod presupus autonom și confortabil: pavilioane
individuale, înc ălzire proprie, ma șină proprie, terenuri peluzate și
închise proprii, f ără să mai socotim panoplia aparatelor
electromenajere și de între ținere, consumul energetic individual, etc.
O astfel de maximizare a consumului de m ărfuri a contribuit
eficient la cre șterea considerabil ă a profiturilor întreprinderilor.
Reversul medaliei îl constituie îndatorarea vertiginoas ă a
gospodăriilor și o formidabil ă supralicitare speculativ ă asupra

cheltuielilor legate de via ța în suburbie, astfel încât mul ți analiști cred
astăzi că acest model de consum este aproape de pr ăbușire. În mai
multe mari aglomera ții nord – americane și europene, veniturile
gospodăriilor se dovedesc insuficiente pentru a acoperi costurile
prohibitive ale pavilionului individual, al energiei și al ma șinii.
Consumul masiv de alt ădată cedează locul unei sl ăbiciuni cronice a
industriei construc țiilor și formării unei serii de municipalit ăți de
suburbie slab echipate și subdezvoltate din punct de vedere
economic.
Statul trebuie s ă remedieze și aceste dificult ăți prin diferite
programe de stimulare a industriei, prin subven ții pentru locuin țe,
prin construirea de autostr ăzi periferice și de echipamente publice,
toate destinate s ă mențină atracția suburbiei.
Se impun câteva concluzii, ca o consecin ță a acestui
diagnostic.
În primul rând, ora șul îi apare curentului marxist ca un
produs al acumul ărilor de capital, adic ă un rezultat al strategiilor
adoptate de capitali ști pentru a ob ține și acumula plus–valoare și
profit.
În al doilea rând, ora șul se prezint ă ca un mecanism esen țial
de reproducere (de supravie țuire și dezvoltare) a unui capitalism ce
se luptă cu propriile contradic ții interne.
În al treilea rând, problemele urbane nu sunt propriu-zis
„urbane”, ci mai degrab ă problemele și contradic țiile capitalismului
care se exprim ă în oraș. La acest capitol, masele s ărace, zonele
deteriorate, segregarea social ă, chiar dac ă corespund grosso modo
descrierii Școlii din Chicago, nu provin în nici un fel din ac țiunea unor
legi naturale, ecologice sau sistemice. Ele provin pur și simplu din Pagina 140 Capitolul V

strategiile economice conduse da c ătre Capital. În consecin ță,
marxiștii vor spune c ă, pentru a transforma ora șul, trebuie schimbat
sistemul.
În al patrulea rând, conform marxi știlor, voca ția pe care
capitalismul o încredin țează Statului este aceea de a men ține
sistemul, atenuând contradic țiile care îl împiedic ă să acționeze,
astfel încât s ă permită întreprinderilor s ă își urmărească strategiile
de producere a profiturilor. În acest scop, Statul trebuie s ă-și asume
costurile programelor de urbanizare și de susținere a întreprinderilor
și consumatorilor. Astfel , Statul „socializeaz ă” pierderile
(colectivitatea fiind aceea care le suport ă), pentru a „privatiza”
profiturile (le rezerv ă întreprinderilor), de unde și criza bugetar ă și
financiar ă a statelor na ționale și locale.
Îl al cincilea rând, în acest context, urbanismul func ționalist
ar servi la camuflarea cauzelor economice ale dificult ăților urbane,
făcându-le s ă pară „naturale”. El ar disimula conflictele de clas ă și
interesele antagonice într-un discurs care pretinde s ă apere binele
comun.
Alte câteva aprecieri critice
Critica marxist ă nu e singura care se distinge de urbanismul
tradiționalist sau func țional. Enorm de mul ți practicieni și teoreticieni
sunt în c ăutarea sensului ora șului căutând să înțeleagă cum s-ar
putea construi ora șe în care s ă se poat ă trăi comod. În aceast ă
privință pot fi men ționate foarte pe scurt câteva aprecieri ce exercit ă
astăzi o influen ță notabilă.
Nici aici nu putem fi exhaustivi și trebuie s ă ne limit ăm la
aprecierile cele mai importante, fiind totu și conștienți că există multe Introducere în urbanism Pagina 141

altele la fel de interesante.
Critica participativ ă
Critica participativ ă își fondeaz ă discursul pe participarea
cetățenilor la crearea mediului lor de via ță. Într-adev ăr, cine altul
decât utilizatorul î și cunoaște mai bine propriile nevoi?
Cet ățenii trebuie s ă participe intim la planificarea urban ă. În
loc să-și limiteze ac țiunile la simple revendic ări, cetățenii trebuie s ă
se uneasc ă la sânul organiza țiilor popularecu misiune urbanistic ă.
Eventualele “ateliere populare de urbanism” ar deveni veritabile
locuri de întâlnire unde cet ățenii ar putea nu numai s ă-și discute
problemele urbane și să conteste proiectele ini țiatorilor, ci s ă
elaboreze ei în șiși proiecte de reînnoire, punând în valoare propriile
soluții. Aceste comitete de utilizatori ar putea, de asemenea,
săstabileasc ă planul și reglement ările urbanistice ale cartierelor lor
cu ajutorul urbani știlor profesioni ști, deveni ți avocații intereselor
populare.
Aceast ă concepție merge evident mult mai departe decât
simpla consultare public ă asupra marilor proiecte de amenajare.
Cetățeanul respinge statutul de “consultant pasiv” pentru a- și asuma
rolul de actor principal pe scena urbanistic ă unde urbanistul
profesionist îl asist ă tehnic în loc s ă-l dirijeze și să-i vândă un mediu
de viață prefabricat.
F ără îndoială, acest discurs stârne ște multe controverse.
Comitetele cet ățenești și organiza țiile populare v ăd în aceast ă
concepție un sprijin pentru cele mai scumpe dorin țe ale lor. Din
contra, speciali știi “oficiali” ai urbanismului, autorit ățile o consider ă o
amenințare asupra autorit ății lor, pretinzând c ă cetățenii obișnuiți nu Capitolul V Pagina 142

au competen ță suficient ă pentru a face acte de urbanism.
În sfâr șit, anumi ți analiști de inspira ție marxist ă o consider ă o
strategie a statului destinat ă să învinuiasc ă cetățenii de contradic țiile
capitalismului. Astfel, povara e șecului ar fi pe umerii cet ățenilor.
Statul ar avea atunci singurul rol de a încadra ideologic și
instituțional aceste “comitete de utilizatori” înainte ca acestea s ă
reproduc ă ideile mo ștenite de la urbanismul tradi ționalist, toate
acestea cu scopul de a supraveghea ceea ce se abate de la “drumul cel drept”.
Ace ști analiști consider ă că statul ar reu și să-și ducă la bun
sfârșit rolul tocmai prin intermediul celor ce contest ă astăzi
“urbanismul și serviciul ini țiatorilor”. Dând impresia c ă este vorba
despre un “ urbanism în serviciul poporului”, statul ar contracara
toate revendic ările acestuia șiși-ar disimula inten țiile într-o confuzie
generală. Lovitură de maestru !
Orice ar fi, cea mai mare parte a partizanilor urbanismului
popular v ăd în crearea acestor “ateliere populare de urbanism” un
prim pas în direc
ția cea bun ă. Totuși, pe acest drum lung al
supravegherii planific ării spațiului de c ătre cetățeni, se recomand ă
atenție în ceea ce prive ște forma exagerat ă a încadr ării instituționale.

Urbanismul de cartier

Asem ănător cu critica participativ ă, urbanismul de cartier
pune accentul pe via ța cartierelor și animația urban ă. Principala
problemă care apare estecea a m ărimii ora șelor actuale. Ace ști
partizani ai “smaal is beautiful” promoveaz ă un urbanism la scar ă Introducere în urbanism Pagina 143

Capitolul V Pagina 144
umană. Ar trebui, în accep țiunea lor, recreate “micile patrii” de alt ă
dată, adoptând mediul de via ță imediat, vecin ătatea,ca sscara a
planificării, ceea ce ar u șura, printre altele, participarea cet ățenilor la
acest proces.
Unitate de integrare social ă și de împlinire individual ă,
cartierul constituie adev ăratul mediu de via ță al cetățenilor. Astfel,
revalorizarea și revitalizarea vie ții urbane s-ar putea face mai ales
prin planificarea cartierelor decât prin planificarea global ă a orașului,
făcând ca ora șul să fie un adev ărat mediu de apartenen ță.
Aceast ă apreciere apar ține “îndr ăgostiților de ora ș”, cum
este de exemplu Jane Jacobs, care, încercând s ă demonstreze c ă
viața urbană este înfloritoare și îmbogățește spiritul, prop ăvăduiește
un urbanism al regrup ării sociale și respinge metodele
dezurbaniz ării, care urm ărea să facă orașul asemănător suburbiilor.
Jane Jacobs a respins multe prejudec ăți, dovedind c ă oamenii, și
mai ales copiii, prefer ă străzile animate celor cu s maripa ții verzi. S-
ar putea constata invadarea unor str ăduțe de către copii și simultan,
părăsirea parcurilor, locuri de agrement programate și organizate.
Urbanismul, prin prezervarea str ăzilor în exclusivitate
mașinilor, prin suprimarea str ăduțelor ca spa ții de joac ă și prin
înlocuirea lor cu o serie de spa ții peluzate, priveaz ă populația de
ultimele spa ții de comunicare disponibile. Jane Jacobs a ar ătat că
faimoasele noastre spa ții verzi pot deveni mai favorizante pentru
delicvența juvenil ă decât str ăzile și stradele. Motivul este u șor de
înțeles : pe de o parte se afl ă lumea forfotitoare, cu jocurile copiilor,
trecătorii, micile șuete ale locuitorilor, sau discu țiile animate, via ța de
vecinătate, complicitatea și coniven ța ; pe de alt ă parte este ce a
parcurilorvaste aproape pustii, unde întâlne ști, ici și colo, un individ

Introducere în urbanism Pagina 145
suspect sau o band ă. Aceasta nu înseamn ă că trebuie s ă oprim
crearea de spa ții verzi, ci c ă trebuie s ă se abandoneze prejudecata
că orașul va fi mai viu dac ă e mai pu țin urban. Exemplul spa țiilor
verzi ilustreaz ă următorul fenomen : crearea spa țiilor verzi
specializate și izolate, care absorbind o mare diversitate social ă și
dispersând oamenii, suprim ă dintr-o dat ă solidaritatea social ă
(urbană ), caracteristica de baz ă a vieții autentic urbane.

Critica perceptual ă
Aprecierea perceptual ă seduce ast ăz i m a i m u l ți teoreticieni, ea
ajungând de la studiile perceptuale ale formelor arhitecturale, la
semiologie, adic ă la studiul unor semnifica ții provenind din formele
fizice. Abandonând caracterul strict clasic de analiz ă și apreciere al
obiectelor urbane, se ocup ă de impresiile, ambian ța, simbolurile și
mesajele pe care ora șul le transmite locuitorilor s ăi.
Ora șul, prin cl ădirile sale atât de diferite ca alc ătuire și
funcțiuni, monumentele, str
ăzile, morfologia sa, este un spectacol
care produce impresii diverse. Sim țim aici bog ăția , puterea și
progresul ,dar în acela și timp și sărăcia și disperarea ori lini ștea și
înțelepciunea. Ceea ce ne determin ă să iubim sau nu un ora ș
depinde de aceast ă calitate a ora șului de a provoca o cantitate
infinită de impresii, pe care le percepem ca atare, conform cu
amenajarea urban ă respectiv ă. Orașul, prin spectacolul pe care îl
oferă, transmite un mesaj, fiind într -un anumit fel, cuvântul sau
cartea unei societ ăți care se dezv ăluie pe sine și ei însăși. Obiectele
materiale devin semnificante și mesajele lor semnifica ții.

Capitolul V Pagina 146
Bog ăția unui centru urban, caracterul s ău stimulativ și
emancipant se sprijin ă pe calitatea și cantitatea semnifican ților și a
semnifica țiilor. Ori, ora șele de ast ăzi sunt adesea prea s ărace în
semnifica ții, devenind nesemnificative.
Ora șul modern nu vorbe ște decât de produc ție, consum,
eficacitate ; cl ădirile lui vorbesc despre putere, bani. Reducând
limbajul la un cod formal, urbanismul modern va mutila și mai mult
realitatea urban ă. Orașele care au fost cu adev ărat opere istorice ne
vorbesc și în astfel de ora șe nici o r ăscruce, nici o cl ădire, nici o
perspectiv ă, nimic nu este monoton și nici identic.
Urbanismul nu se poate mul țumi să producă forme fizice, ci
trebuie s ă modifice semnifica țiile și discursurile acto rilor sociali care
se exprim ă în oraș. Distrugerea cartierelor presupuse a fi prea vechi,
înmulțind cartierele muncitore ști echivaleaz ă cu a arde cartea sau a
nimici cuvântul unei popula ții, privând-o de istoria sa și de felul s ău
de a vorbi și de a scrie în spa țiul său istoric.
Urbanismul trebuie s ă favorizeze varietatea, diversitatea,
multitudinea expresiilor fizice și, simultan, s ă evite o supraînc ărcare
a orașului de semnifica ții heteroclite. Intr-o imagine supraînc ărcată
mesajele se confund ă, terminând prin a se distruge reciproc. Deci,
urbanismul trebuie “s ă scrie” ora șul protejând în acela și timp
lizibilitatea lui; ora șul trebuie s ă vorbeasc ă clar pentru locuitorii lui.
Aceast ă critică perceptual ă încearc ă deci să releve unele
provocările cele mai importante la care trebuie s ă răspundă
urbanismul, permi țând producerea unui spa țiu marcat de prezen ța
locuitorilor s ăi și cu care ace știa să se poată identifica.

Introducere în urbanism Pagina 147
In loc de concluzii.
Urbanismul și amenajarea teritoriului nu pot oferi solu ții definitive și
instantanee tuturor problemelor de dezvoltare ale ora șelor și
tulburărilor pe care acestea le provoac ă populațiilor. Urbanismul, cu
toate teoriile care l-au ajutat s ă se structureze ca disciplin ă științifică
pe parcursul unui secol și cu limitele acestora, nu este niciodat ă o
operă terminat ă. Direcțiile de dezvoltare și amenajare pe care el le
oferă provoac ă mereu na șterea unor noi posibilit ăți, situații
neprevăzute inițial, poten țialuri și constrângeri neb ănuite. In acest
sens, nu trebuie s ă consider ăm niciodat ă urbanismul ca o linie de
sosire ci ca pe un punct de plecare. In definitiv, nu elaborarea, pur și
simplu, a unor instrumente cu care s ă opereze urbanismul și
impunerea unor norme urbanistice rigide înseamn ă că o acțiune în
acest domeniu este împlinit ă. Sunt înc ă medii neplanificate, care , cu
toate inconvenientele lor se dovedesc mai satisf ăcătoare pentru
populațiile lor decât alte spa ții unde domne ște planificarea cea mai
severă. In fond, contrariul unei erori nu este întotdeauna un adev ăr !
Urbanismul trebuie privit ca o trambulin ă pentru o nou ă
dinamică și un nou discurs colectiv privind mediul de via ță pe care n-
il dorim. Trebuie repetat: totul r ămâne înc ă de făcut, de la teorie la
practica urban ă, printr-un efort continuu de în țelegere just ă a mereu
noilor realit ăți urbane, de concep ție a unor medii umane mai bune
pentru oamenii care tr ăiesc acolo, de a face posibil ceea ce este
necesar.

Bibliografie Pagina 148
Bibliografie selectiv ă:
1. Abraham D. – Introducere în sociologia urban ă , Editura
Științifică, 1991.
2. BairochP. – De Jericho à Mexico, villes et économies
dans l’histoire , Gallimard, 1985.
3. Beaujeu – Garnier J. – Géografie urbaine , A. Colin, Paris,
1980.
4. Benevolo, Leonardo – Histoire de la ville , France,
Parantheses.
5. Brandel F. – Civilisation matérielle et capitalisme , Collin,
Paris, 1967.
6. Castells, Manuel – La question urbaine , Paris, Maspero,
1975.
7. Cerda, Ildefonso – La théorie générale de l’urbanisme,
Paris, Sueil, 1979.
8. Choay, Francoise – La règle et le modèle, Paris, Seuil,
1980.
9. Choay, Francoise – L’urbanisme, utopies et réalités ,
Paris, Seuil, 1965.
10. Chombard de Lauwe, Paul H. – Des hommes et des
villes , Paris, Payot, 1965.
11. Chombard de Lauwe, Paul H. – La fin des villes, mythe
ou réalité , Calman-Levy, Paris, 1981.
12. Garnier, J. P. – Le socialisme à visage urbain.
13. Grafmeyer, Yves – L’école de Chicago, naissance de
l’écologie urbaine , Paris, Champs, 1979.
14. Le Corbusier – Manière de penser l’urbanisme , Paris,
Denoel, Gauthier, 1970.
15. Lefebvre, Henri – La révolution urbaine, Paris,
Gallimard, 1970.
16. Lefebvre, Henri – La pensée marxiste et la ville , Paris,
Casterman, 1978.
17. Jacobs, James – Death and life of Great Cities , New
York Ink Random House, 1961.

Pagina 149 Introducere în urbanism

Cuprins: pag.
Partea I
Introducere general ă 5
I.Definirea amenaj ării și urbanismului 5
I.1. Introducere 8
Capitolul I 10
Urbanismul: o practic ă veche, un concept recent 10
Surplusul agricol și originile ora șului 10
Diviziunea sarcinilor și civilizația urbană 16
Forme sociale și forme urbane 19
Problematic ă 19
Orașul religios 21
Orașul politic 28
Orașul comercial 34
Orașul industrial și nașterea urbanismului 39
Capitolul II 47
O disciplin ă – răscruce 47
Interdisciplinaritate 47
Conceptele fundamentale 52
Amenajarea teritoriului și urbanismul 55
Capitolul III 61
Diversitatea defini țiilor 61
Partea a II-a 72

Pagina 150 Cuprins
Perspective urbanistice. Abord ări 72
Introducere 72
Capitolul IV 77
Familia func ționalistă 77
În căutarea ordinii și eficacității 77
Inspirația filosofic ă pozitivist ă 77
Principalele tendin țe de analiz ă funcționalistă 88
Ecologia urban ă 88
Sistemismul 94
Curentul urbanistic 108
Curentul tehnoctratic 109
Curentul sistemic 111
Capitolul V 113
Familia marxist ă 113
Refuzul modelului 113
Principalele tendin țe de analiz ă marxistă 122
Teoria alien ării 122
Economia politic ă 132
Urbanismul de cartier 143
Critica perceptual ă 144
În loc de concluzii 146 Exerciții propuse 147
Bibliografie selectiv ă 148

Pagina 139 Introducere în urbanism

UNIVERSITATEA TEHNIC Ă “GH ASACHI” IA ȘI
FACULTATEA DE CONSTRUC ȚII ȘI ARHITECTUR Ă

ROTAPRINT, IA ȘI, 2000