Unul dintre cele mai controversate concepte ale zilelor noastre este cel al mediului înconjurător, al environmentului [310396]

LUCRARE DE LICENȚĂ

CLĂDIREA „DIECEZANA“

Conservare, consolidare și restaurare

UNIVERSITATEA DE VEST VASILE GOLDIȘ ARAD FACULTATEA DE INGINERIE

CONSERVARE ȘI RESTAURARE DE ARHITECTURĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

CLĂDIREA „DIECEZANA“

Conservare, consolidare și restaurare

Indrumători : prof

Autor: stud.arh :. Andrea Adorian

Arad 2011

INTRODUCERE

Unul dintre cele mai controversate concepte ale zilelor noastre este cel al mediului înconjurător. [anonimizat], să ne bucurăm de păduri bogate și de zone neatinse de mâna omului. Cu toate că spațiului construit a [anonimizat]. Realizată cu măiestrie și dăruire., arhitectura este cea care .[anonimizat]; studiului, cumpăratului sau închinării.

Arhitectura este un răspuns estetic la problemele funcționale. [anonimizat] o altă artă nu o face. [anonimizat]. Arhitectura conferă spațiului construit o [anonimizat], condiții ambientale și atribute estetice. Frumusețea nu este o proprietate distinctă a arhitecturii. [anonimizat].

[anonimizat], estetice-[anonimizat] a întregii societății. [anonimizat], ceea ce implică perceperea spațiului numai în totalitatea lui multidimensională.

Deși își petrec cea mai mare parte a [anonimizat], cu efect asupra abilității de a vedea și recunoaște expresia și frumusețea lor.

[anonimizat]. In realitate numai unele din acestea sunt considerate opere de arhitectură și anume cele care se disting de majoritatea clădirilor prin felul în care ne impresionează și ne stimulează imaginația.

[anonimizat], cu arhitectura caracteristică culturii pe care ele o reprezintă.

Arhitectura, [anonimizat] a [anonimizat] .mediului natural. Asigurând o [anonimizat], atât fizice cât și emoționale sau intelectuale.

De-a [anonimizat] a amplificat cerințele și a impus arhitecturii anumite tradiții de rezolvare a acestora, [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat].

Petrecem acum cea mai mare parte a vieții într-un spațiu construit constând din locuințe, școli, spitale, birouri, fabrici sau biserici. Arhitectura creează acest spațiu, golul tridimensional conținut de o încăpere, de o clădire sau cel amenajat din jurul clădirii, cel al străzii sau al localității. Esența arhitecturii o constituie organizarea acestui spațiu în așa fel încât să asigure vieții si activităților umane un cadru adecvat de desfășurare, în condiții sigure și comode, cu minimum de stres și cu multiple satisfacții. În procesul arhitectural de organizare a. spațiului găsim forța inteligenței, sentimentele și emoțiile umane.

Arhitectura clădirilor s-a schimbat în timp și la fel noțiunea de frumusețe, deoarece societatea, indivizii, viteza, îndatoririle morale și cultura au evoluat și sunt în continuare într-o permanentă modificare. Evoluția în timp a stilului de viață și gustului a modificat, uneori esențial, funcțiunile clădirilor și aspectul lor în funcție de perioada istorică în care ele au fost edificate. Subiectivitatea perceperii acestor schimbări este deosebit de importantă pentru arhitectură. Pe lângă evoluția generală a întregii societăți, fiecare persoană evoluează de-a lungul vieții și își îmbină sistemul valoric, gustul și sensibilitatea.

Caracteristic arhitecturii este faptul că organizarea echilibrată și armonioasă a spațiului trebuie să corespundă și necesităților estetice, nu doar celor utilitare.

Aspectul frumos diferențiază o operă de arhitectură o constricție oarecare și, în același timp, utilizarea funcțională a stilului delimitează arhitectura de celelalte forme de arta.

Asemeni tuturor disciplinelor artelor, arhitectura a cunoscut, funcție influențele suferite, numeroase caracterizări, încadrări în anumite stiluri arhitectonice, etichetări etc.

Arhitectura tezaurizează mărturii de o excepțională valoare artistică a culturii materiale și spirituale a poporului român.

Județul Arad este situat în partea de vest a țării și cuprinde teritorii din regiunile Banat (circa 1/4 din suprafață) și Crișana (circa 3/4 din suprafata). Se intinde pe o suprafata de 7.754 km² și reprezinta 3,2% din suprafata Romaniei si al saselea judet ca marime. Are o populatie de circa 475.000 locuitori si are resedinta de judet la Arad. La nord si nord-est se invecineaza cu judetul Bihor, la est cu judetul Alba, la sud-est cu judetul Hunedoara, la sud cu judetul Timis iar la vest cu Ungaria. Din punct de vedere administrativ se imparte in 10 orase: Arad (municipiu), Chisineu-Cris, Curtici, Ineu, Lipova, Nadlac, Pancota, Pecica, Santana si Sebis; 68 de comune si 270 de sate.

Dupa Departamentul de Statistica al Judetului, populatia in judetul Arad numara 477.711 locuitori la 1 iulie 1997. Dintre acestia 52% locuiesc in mediul urban, iar restul de 48% in mediul rural.

Astfel, structura populatiei active in marile domenii economice este urmatoarea: agricultura – 20,4%, industrie 37%, constructii – 4,1%, educatie – 3,8%, sanatate – 3,5%, transporturi si telecomunicatii – 7,3%, servicii – 15,6%; silvicultura, expoatari forestiere si piscicultura – 1,4%; comert – 6,7%; alte domenii – 0,2%. Judetul Arad se mandreste cu o piata de munca foarte diversificata si cu o forta de munca pregatita si relativ ieftina comparativ cu alte piete.

Clima din judetul Arad este o clima continentala moderata cu influente oceanice..

Orașul Arad este pentru prima data mentionat in documente incepand cu anul 1028. Cetatea dacica dateaza din secolul al IV-lea i.H. facand parte din statul lui Burebista si regatul lui Decebal, trecand dupa 106 d.H. sub ocupatie romana.

In secolul al XI-lea, Aradul a cazut sub stapanirea regatului Ungar si in 1329 esta atesat ca oras. In 1552, orasul a trecut sub ocupatie otomana cu o scurta perioada de intrerupere (1595-1615) datorata lui Mihai Viteazul.

In 1687 devine parte integranta a Imperiului Habsburgic. Arad devine oras regal liber in 1834 si din 1867 pana in 1918 a facut parte din sistemul austro-ungar.

Corpul 6 vanatori al armatei romane a intrat in Arad in 17 mai 1919 dand orasului garantia ca trece sub administratie romanesca. In legatura cu dezvoltarea economica a orasului la acea vreme marele istoric roman Nicolae Iorga in timpul unei calatorii de documentare in 1906, avea de cuvinte de lauda la adresa orasului Arad comparandu-l cu Viena. In 1870, Aradul avea peste 32.000 de locuitori, fiind cel mai populat oras din Transilvania la acea data. In decursul dezvoltarii economice s-au ridicat importante obiective ca: fabrica de confectii (1867), fabrica de gaz (1868), fabrica de caramida si tigla (1869) si fabrica de mobila (1878).

Alta fabrica de mobila, fondata in 1890 de catre Laurentiu si Lengyel carea a devenit incepand cu 1910 una din cele mai faimoase fabrici din Europa. In anul 1892 s-au pus bazele Fabricii de locomotive si Vagoane Ioan Weitzer si a uzinei Marta care de asemenea, in 1909, producea motoare de masini. Urmarind fuziunea acestora, in ziua de astazi Intreprinderea de Vagoane Astra, de asemenea fabric avioane. In acel an a fost fondata uzina de textile Ungaria numita mai tarziu ITA.

In 1918 s-a construit fabrica de tricotaje, astazi Tricoul Rosu. Transporturile de asemenea au cunoscut un puternic progres. Dupa Marea Unire, Arad a fost unul dintre cele mai dezvoltate orase din judet: in 1937, a fost plasat pe locul al patrulea in Romania, cu cele peste 4.000 de firme inregistrate la Camera de Comert.

Patrimoniu arhitectural include:

monumente: toate clădirile și structurile de interes istoric, arheologic, artistic, științific, social sau tehnic, inclusiv elementele lor de fixare;

grupuri de clădiri : grupuri omogene de clădiri urbane sau rurale de interes istoric, arheologic, artistic, științific, social sau tehnic care sunt suficient de coerente pentru a forma unități topografice bine definite;

situri : lucrări combinate ale omului și ale naturii, fiind arii pe a căror suprafață s-a construit parțial și sunt suficient de bine definite și omogene pentru a fi definite din punct de vedere topografic și sunt de interes istoric, arheologic, artistic, științific, social sau tehnic.

Toate acestea sunt consemnate în "Convenția pentru Protejarea Patrimoniului Arhitectural al Europei, a Consiliului Europei".

În ceea ce privește monumentele de arhitectură, Aradul posedă numeroase asemenea realizări arhitectonice, toate contribuind la crearea unei imagini de oraș demn de toată considerația. Astfel, în cest sens putam aminti câteva asemenea realizări

• Cetatea Aradului este una din fortificatiile din Transilvania construite în stil Vauban, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, fază târzie a sistemului de fortificatii stelate din Europa

• Palatul Administrativ, construit între anii 1872-1874 în stil renascentist

• Teatrul Clasic ”Ioan Slavici”, construit în stil neoclasic după planurile arhitectului Anton Czigler, a fost inaugurat la data de 21 septembrie 1874. Initial clădirea avea o functionalitate complexă, în incinta ei regăsindu-se două restaurante pe latura nordică, alte spatii comerciale si locuinte. Pe latura estică se poate vedea un blazon al Aradului, oras regesc.

• Palatul Neuman, construit în anul 1891 în stil eclectic

• Palatul de Justitie, construit în anul 1892 în stil eclectic

• Palatul Cenad, construit în anul 1894 într-o combinatie de stiluri eclectic si neoclasic

• Palatul Băncii Nationale, construit în anul 1906 în stil neoclasic

• Palatul Bohus construit în anul 1910 în stil Wiener Secession, este prima clădire din Arad în care s-a folosit la plansee betonul armat. Casa liftului bogat ornamentată cu elemente din fier forjat, reprezintă un unicat în Arad.

• Palatul Szantay, construit în anul1911 în stil Secession

• Palatul Cultural, construit în anul 1913, este o operă arhitecturală cuprinzând elemente de neoclasic, gotic, renascentism si corintic

Unele clădiri arădene, poartă peste secole amintirea anumitor evenimente care au marcat viata orasului.

• Casa cu Ghiulele, costruită în 1800, stă mărturie a luptelor care s-au dat în Arad în anii 1848-1849.

• Clădirea Preparandiei, în care a functionat din anul 1812 Înalta Preparandie, prima scoală în limba română din Ardeal.

• Casa cu Lacăt, construită în anul 1815.

• Teatrul Vechi (Hirschl), construit de către Jacob Hirschl în anul 1817, primul teatru de piatră din tară.

• Turnul de apă, construit în anul 1896 în stil donjon medieval, a servit pompării apei potabile în reteaua de distributie a orasului. Constructia de cărămidă înaltă de 35 m, se remarcă prin decoratiile ferestrelor si a balcoanelor. La ora actuală în interiorul turnului functionează o galerie de artă si un restaurant.

• Vama Veche, construită în anul 1907, a folosit ca punct vamal de intrare a mărfurilor în pietele Aradului.

• Castelul Nopcea.

• Palatul Copiilor, monument istoric, datează din secolul al XX-lea.

• Cazinoul Arădean, costruit în 1872, clădire eclectică în formă pătrată, cuprinde elemente de neoclasisic si neobaroc. Are o frumoasa grădină de vară, spatiul din fata clădirii fiind folosit în trecut ca patinoar.

Monumente

• Statuia Sfântului Ioan de Nepomuk, realizată în anul 1729 în stil baroc
• Monumentul Sfânta Treime – ridicat, între anii 1738-1740, în amintirea victimelor răpuse de epidemia de ciumă

• Aleea personalitătilor arădene

• Parcul Reconcilierii, cu cele două monumente închinate Revolutiei de la 1848-1849

• Statuia Libertătii, operă a sculptorului György Zala, ridicată a în anul 1890

• Arcul de Triumf, realizat în anul 2004 de către sculptorul Ioan Bolborea

• Crucea Martirilor, ridicată în anul 1936, închinată preotilor martiri din perioada noiembrie 1918 – primăvara 1919

Lăcase de cult

• Biserica sârbească “Sf. Petru si Pavel”, edificată între anii 1698-1702 în stil baroc timpuriu

• Mănăstirea “Sf. Simion Stâlpnicul”, construită în anul 1762 în stil baroc

• Catedrala ortodoxă română “Nasterea Sf. Ioan Botezătorul”, realizată între anii 1862-1865 după planurile arhitectului Anton Czigler, în stil neobaroc. Pe fatada vestică sunt plasate două turnuri cu clopotnită de un aspect maiestuos cu sectiune pătrată. Fiecare latură a acestora cuprinde câte un orologiu. Învelitoarea turnurilor, bogat ornamentată, a fost supraînăltată în anul 1905. Pictura murală îi apartine lui Anastase Damian. Executia acestei lucrări a început în anul 1957 si s-a finalizat în anul următor.

• Biserica „Sf. Anton de Padova”, ordinul călugărilor minoriti, a fost edificată în anul 1904 în stilul renascentist

• Biserica Rosie (evanghelic-luterană), construită în anul 1906 în stil neogotic

• Sinagoga neologă, construită în anul 1834 în stil grec, toscan

• Catedrala Ortodoxă Română “Sfânta Treime” construita in anul 2009

Aradul beneficiază, precum spuneam de numeroase clădiri monumente istorice, aparținând unor importante stiluri arhitectonice, adevărate capodopere arhitectonice, dintre toate insă, cele mai reprezentative fiind cele aparținând stilului secession sau Art Nouveau.

Acest Art nouveau, a reprezentat o mișcare extraordinară pentru istoria artei, începând la sfârșitul secolului XIX și durând între 1880-1915. Stilul a fost caracterizat prin folosirea formelor și modelelor organice, ornamentale, integrând toate aspectele artei și designului.

Este denumirea franceză a ceea ce s-a numit în arhitectură „arta 1900”. Ea constă în abandonarea stilurilor istorice și încercarea de închegare a unui stil în consonanță cu posibilitățile tehnice ale epocii și de integrare a artei în viața socială. S-a afirmat în diverse țări europene nu numai ca mișcare arhitecturală ci în toate domeniile artei.

Perioada s-a suprapus cu una dintre cele mai fascinante din istoria Europei, în care artele și științele s-au dezvoltat cu o viteză uimitoare. În jurul anului 1890 francezii, și nu numai, au numit perioada Belle Epoque.

Curentul Art Nouveau, un curent internațional al artei moderne, a primit nume diferite: Jugendstil în Germania, Stile Liberty în Italia, Sezession în Austria, Modernista sau Modernismo în Spania. S-a bucurat de succes în toate domeniile artei, iar Târgul International de la Paris din 1900 a demonstrat și că publicul acceptase această mișcare artistică.

O contribuție importantă a „artei 1900” s-a concretizat în raționalitatea funcțională a unor realizări, atât în ceea ce privește clădirea ca structură și funcționalitate, cât și aspectul estetic exterior, decorațional, ca manifestare artistica a arhitectului contemporan.

Încărcătura plină de fantezie a imagisticii interioare și exterioare a deschis noi direcții de personalizare a rezolvărilor arhitecturale demne de subliniat. Folosirea noilor materiale, împreună cu procedeele meșteșugărești de prelucrare  a determinat o anume stagnare a saltului, mai ales la capitolul decorațiunilor  și formelor.

Art nouveau a apărut din eclectism, dar nu ca o continuare a acestuia  ci ca o revoluție artistică îndreptată împotriva lui. El este simbolul modernismului și noncomformismului, curente care se manifestă în jurul anului de grație 1900 în toate aspectele vieții nu numai în artă.

Se consideră că acest curent a reprezentat și o reacție naturală față de revoluția industrială. Cei care doreau să adopte acest stil trebuiau să fie înainte de orice foarte buni artizani, în opoziție totală cu producția de masă realizată de mașini, obiectele realizate de acesta fiind accesibile oricui.

Lucrările Art Nouveau erau destinate din start doar celor bogați, elitei, care își permitea prețuri impresionante.

Acest stil, Art Nouveau, este ușor de recunoscut datorită liniilor sale curbe, ondulate, „curgând” firesc, pline de ritmuri sincopate, aidoma unui leitmotiv muzical. Folosirea frecventă a liniilor curbe deschise de tipul parabolei sau hiperbolei, importante elemente ale „panopliei” Art Nouveau, sunt și cele ce conferă dinamism și ritm acestor artefacte și clădiri. De asemenea, toate formele folosite convențional anterior în alte stiluri artistice sunt redesenate în Art Nouveau fiind pline de viață, părând a crește și se dezvolta în tot felul de forme amintind de plante ce sunt pe cale de a îmboboci sau a înflori.

O clădire în acest grandios stil este și Palatul Farmaciștilor Rozsnyai. Existent la jumătatea secolului XIX –lea inițial în stil neoclasicist îmbracă, după planurile arhitectului STEINER IOSIF, haina stilului 1900 – perioada florală, în anul 1902.

Adăpostind magazine, farmacie și apartamente, edificiul P+2, amplasat la intersecția P-ței Avram Iancu cu strada Nicolea Bălcescu , atrage atenția prin decorul vegetal dintre ferestrele primului etaj , decor din al cărui hățiș se desprinde din loc în loc un bust de femeie , precum si prin capul lui Hipocrate înconjurat de șerpi ce încununează pilaștri adosați dintre ferestrele etajelor.

Un alt asemenea exemplu este Casa Urban, imobil situate în zona centrală , strada Cloșca, stradă nouă, deschisă în jurul anului 1900, cu acces din Bulevardul Revoluției și comunicând cu P-ța Mihai Viteazul. Locația este marcată de mai multe clădiri de mari dimensiuni, construite în perioada 1900- 1914, în stil secession

Imobilul îndeplinea inițial două funcțiuni.O parte din parter era folosit ca zonă de protocol și o parte era folosit ca spații pentru birouri birouri. Etajul era destinat exclusiv proprietarului și familiei și camerele etajului doi era destinate servitorilor.

Fațada principală este ornamentată cu elemente Secession. Pilaștrii care pornesc dintr-o bifurcație de la nivelul parterului și susține cornișa, încadreaza ferestrele și intrarea principală. La nivelul podului este un inpunător fronton frumos decorat

Aradul, însă nu este singurul oraș care beneficiază de prezența unor asemenea minunății arhitecturale, care aduc un plus de frumusețe si șarm comunității urbane. Aceste monumente se pot găsi în toată țara, dovadă ca permanentului demers de îmbunătățire și înfrumusețare a spațiilor de locuit.

Aceasta este și situația cazinoului constănțean care are balustrade de fier forjat nenumărate ferestre și glasvanduri de mari dimensiuni, din sticlă albă dar și colorată. Fierul și sticla înlocuiesc aproape în totalitate tâmplăria tradițională din lemn. Cel mai important model de stil Art nouveau din România este Cazinoul din Constanța.

Cazinoul este una dintre primele caldiri ridicate la Constanta, aproape imediat dupa ce acest oras a fost preluat de catre administratia romaneasca si nu s-a mai numit Kustenge.

Istoria Cazinoului incepe o data cu anul 1880, la scurt timp dupa revenirea Dobrogei la Patria Mama.

La acea vreme se numea Cazin sau Kursaal si nu era decat o constructie de paianta, captusita cu scandura la exterior si ridicata langa Farul Genovez, la capatul bulevardului Elisabeta, singurul bulevard al orasului.

Intre peretii sai de lemn Cazinul adapostea o sala de dans, doua sali de lectura unde vilegiaturistii puteau citi ziarele locale si reviste, precum ,,Telegraf", ,,Figaro" si ''L'Ilustration", doua sali de jocuri si o terasa la malul marii.

Terasa era locul preferat da intalnire al marinarilor, turistilor si a elitei constantene, deoarece aproape in fiecare seara de vara aici se organizau baluri, valsandu-se in acordurile muzicii fanfarei militare.

Tot aici se desfasurau periodic concerte sustinute de celebritatile vremii, care erau aduse pe cheltuiala Primariei Comunei Constanta.

In anul 1890 s-a pus problema constructiei definitive a Cazinului.

Inceperea lucrarilor a fost tergiversate pana in anul 1891, cand o furtuna puternica a distrus in mare parte cladirea din lemn a Cazinului, iar primaria a ajuns la concluzia ca este mai ieftin sa ridice o noua cladire decat sa o repere pe cea veche.

Locul noului local va fi mutat insa de langa Farul Genovez cam in zona unde este amplasat actualul edificiu.

Cea de-a doua cladire a Kursaalului, terminate in 1893, era tot o constructie din faianta, sustinuta de piloti din lemn si compusa dintr-o sala de dans, mai multe camere si o terasa catre mare.

Vorbind despre Cazinul sfarsitului de veac XIX, scriitorul Petru Vulcan spune: ,, Indata la inceput ne atrage pavilionul de petrecere, ale carui picioare se ridica din valuri, cata vreme veranda e impinsa deasupra marii. Inlauntru canta muzica si parechi vesele danseaza bostonul; din afara lampioane atarnate srpe mare fac o lumina feerica, sub care dame si domni converseaza intim, desfatandu-se in marea dinaintea lor, ca-n o mie si una de nopti.''

Inca de la inceputul constructiei sale, Primaria Constanta si-a pus problema rentabilitatii Cazinoului. Initial el a fost inchiriat unui antreprenor, dar ulterior Consiliul Comunal a hotarat sa-l exploateze in regie proprie. Dupa ce a constatat ca cheltuielile abia sunt acoperite de venituri, primaria a oferit iarasi spre inchiriere Cazinoul.

In mai 1902 antreprenor al Cazinoului devine unicul fiu al marelui povestitor Ion Creanga, capitanul C.I. Creanga, despre care George Calinescu a spus ca ,, nu era nici destept si nici nu avea vreuna dintre insusirile tatalui."

In cererea adresata autoritatilor locale, capitanul Creanga solicita, in dubla calitate de cofetar si bucatar, sa I se inchirieze Cazinoul, mentionand totodata deosebitele servicii pe care le poate oferi: ,,Cunoscand lumea aleasa a persoanelor ce frecventeaza acest cazin, mai ales in timpul sezonului si fiind convins ca un serviciu curat, prompt si mai ales cuviincios se rasfrange in prima linie a gospodariei comunale, posedand aceasta experienta si dispunand de un personal ales si incercat, cunoacand cele doua limbi uzuale pentru strainii ce s-ar abate la Constanta.".

Capitanul Creanga a reusit sa convinga Primaria Constanta sa-I inchirieze Cazinoul pentru suma de 2000 de lei pe an. Pe langa plata chiriei, Primaria i-a impus antreprenorului Creanga sa puna in vanzare ,,articole de consumatiune de cea mai buna calitate '' si sa foloseasca pentru iluminare ,, petroleum de cea mai buna calitate pentru a nu produce nici un miros''.

In primii ani ai secolilui XX-lea Cazinoul era principala atractie a Constantei. In celebra monografie a orasului, aparuta in anul 1907 si intitulata ''Constanta pitoreasca", scriitorul Ion Adam spune: ,,Un dintre atractiunile care strange cea mai multa lume la un loc este Cazinul. Primaria are grija din timp sa namiasca pentru sezon una dintre cele mai renumite orchestre din tara, care sac ante in lunile iulie si august pe terasa Cazinului, intre orele 5-7 si 8-12 seara. Pentru a lua parte la aceste concerte zilnice, vizitatorii platesc o anumita tax ape care o fixeaza mai inainte Consiliul Comunal.

In serile linistite cele doua terase ale vechiului cazinou se umplu de lume aleasa, care-si ia gustarile afara, in fata marei ascunsa in noapte si asculta armoniile amagitoare ale orchestrei.

Cazinul vechi este facut numai din lemn si asezat pe tarasi puternici, pe marginea bulevardului. In salonul acela improvizat s-au bucurat si au petrecut la baluri multe randuri de sezonisti stransi acolo din toate colturile tarii si din toate partile lumii.. Azi insa se pare ca si cerintele au ajuns mai pretentioase si lumea priveste cu mila la batrana baraca care a octrotit atatea intalniri si etazuri."

Ion Adam intuise cu exactitate faptul ca vechiul cazin era demodat, deoarece, inca din anul 1903 edilii constanteni, respective primarul Cristea Georgescu si prefectul Scarlat Varnav incepusera demersurile de ridicare la Constanta a unui Cazino modern, asemenea celor de pe riviera franceza. Arhitectul angajat sa proiecteze noua cladire a fost Daniel Renard, un architect roman de origene franceza, in varsta de 32 de ani, care la acea vreme lociua la Constanta. Absolvent al Scolii de Arte Frumoase din Paris, Daniel Renard avea sa conceapa Cazinoul constantean in stil Art Nouveau, devenind astfel promotorul acestui curent in Romania.

Nu toata lumea era insa entuziasmata de conceptia lui Daniel Renard, motiv pentru care cladirea Cozinoului avea sa fie un subiect aprig de discutii, starnind nenumarate controverse.

Proiectul lui Daniel Renard era acceptat si comentat favorabil de catre liberali, aflati la putere, dar respins si aspru criticat de partidele de opozitie, starnind in cele din urma un adevarat conflict politic pe plan local. In toiul acestor dispute constructia Cazinoului a inceput, lucrarile fiind supravegheate de Daniel Renard. Soarta a facut insa ca liberarii sa plece de la putere si in locul lor sa vina conservatorii, care aveau alta optiune in privinta Cazinoului. Conservatorii constanteni au apelat la unul dintre cei mai cunoscuti arhitecti romani din acea perioada, Petre Antonescu, care a conceput un Cazino mult mai complicat, asemanator unui teatru, cu doua turnuri. Cand cea de-a doua fundatie a edificiului a fost gata, in 1907, liberalii au revenit la putere, in aceeasi formula administrative, si l-au concediat pe Petre Antonescu, reincredintandu-I lucrarea lui Daniel Renard.

Cea de-a treia fundatie a fost si ultima, constructia Cazinoului fiind inceputa in 1907 si finalizata in 1910. Lucrarile au costat 1.300.000 de lei. Multora edificiul nu le-a placut. Spre exemplu unui diplomat francez, George Oudard, care a vizitat Constanta in 1935, cladirea Cazinoului i s-a parut oribila. In carnetul sau de voiaj diplomatul nota: ,,un lucru este deceptionant in aceste locuri primitoare: albul casino, pretentious complicat, al celui mai ingrozitor stil 1900, care incarca tarmul marii."

De multe ori nici presa vremii nu era mai ingaduitoare, cladirea Cazinoului fiind folosita in disputele politice si adesea catalogata in fel si chip. Spre exemplu, intr-un numar din martie 1910, ziarul Conservatorul Constantei caracterizeaza Cazinoul drept ,,o matahala impopotanata cu tot felul de zorzoane", iar in decembrie1911, ziarul drapelul, oficiosul local al liberalilor, il critic ape Primarul Titus Cananau, deoarece in calitate de inginer sef a aprobat planurile si devizele de constructie, desi ,, prin situatia d-sale de sef al serviciului tehnic si consilier communal, putea si era chiar dator sa zadarniceasca si sa impiedice monstruozitatea".

La 15 august 1910, Cazinoul a fost inaugurat in prezenta principelui Ferdinand, dupa care a fost inchiriat lui Alphonse Hietz, proprietar de restaurante si hoteluri din Bucuresti.

Punand in prim-plan rentabilitatea ''stabilimentului", care costase enorm, primaria a trecut peste toate opozitiile si pe 15 martie 1911, Consiliul Comunal a autorizat jocurile de noroc, iar localul a fost dotat cu doua mese de billiard si 17 mese rotunde pentru jocurile de carti. In scurt timp, Cazinoul din Constanta a devenit unul dintre stabilimentele cele mai cunoscute de acest gen din Europa, fiind preferat de impatimitii jocurilor de noroc care veneau aici, incognito, din toate colturile lumii.

In 1912, Primaria a organizat licitatia pentru concesionarea Cozinoului communal, livitatie castigate de baronul Edgar de Marcay. Asa cum Primaria il oblige prin contract, baronul de Marcay a construit Hotelul Palace, cu scopul de a deserve clientii cazinoului. Avandu-se in vedere clientele pretentioesa si sofisticata a Cazinoului, pentru proiectarea hotelului s-a apelat la un architect francez, care a conceput o cladire moderna si eleganta, in stilul rivierei franceze.

La inceputul secolului al XX-lea, Cazinoul era un loc cu totul aparte, unde aveau acces numai cei bogati si aventurieri, unde tinuta de seara era obligatorie, iar luxul o atitudine fireasca. In acelasi timp, Cazinoul era considerat un loc de pierzanie, extreme de amagitor. In salile lui se consumau drame, se traia cu pasiune intense, patima jucurilor creand o aura de mister in jurul acestei cladiri, a carei istorie cuprinde multe tragedii si povesti nefericite. Adesea, cei ruinati la jocurile de noroc sfarseau noaptea in valurile intunecate ale marii, sau intr-o camera de hotel, cu un glonte in tampla.

Problema Cazinoului din Constanta s-a dezbatut inclusive in Parlamentul Romaniei, dar oricat de puternici erau cei care se opuneau existentei lui si oricat de intemeiate criticile, aceasta cladire a continuat sa fie exploatata conform destinatiei sale initiale. Jocurile de noroc nu au fost interzise, aceasta fiind de altfel atractia Cazinoului si scopul construirii lui.

In timpul Primului Razboi Mondial el a fost transformat in spital, dar cu toate acestea a fost aprig bombardat.

In perioada interbelica Cazinoul a revenit la destinatia sa, reluand sirul povestilor pasionante derulate intr-un spatiu de lux, in jurul meselor de joc.

Astazi, Cazinoul continua sa existe fastuos la malul marii, in asteptarea stralucirii de alta data.

Afirmația de mai sus se bazează pe faptul că acesta nu are, ca alte clădiri, numai elemente Art nouveau ci este, în totalitatea lui, un obiect Art nouveau. Expresia exterioară a Cazinoului relevă ordinea spațială interioară, atât prin elocventa compoziție a volumelor (organizate în trepte după modelul piramidal), cât și prin traforarea fațadelor cu șiruri de arcaturi, cu veriere, având două goluri uriașe, dominante. Unul este în formă de potcoavă turtită, recurbată, aflat pe fațada principală dinspre oraș, relevă marea sală a cazinoului, celălalt este vertical, cu un arc semicircular, așezat pe axul fațadei laterale și luminează scara monumentală care duce la sala de jocuri.

Fațadele sunt ornamentate echilibrat și scot în evidență plasticitatea sculpturală a formelor : arcele unesc coloanele; inserțiile sunt fie cu motive florale, fie cu motive simbolice inspirate de fauna marină (scoici, delfini), fie din heraldica marină (corăbii, catarge, cercuri cu sextant). În interior întâlnim o varietate a formelor celor patru arce mari care marchează, fiecare, intrarea în alte spații , pilaștri asimetrici, coloane scurte, feroneria ondulată în spirale – valuri din partea superioară a casei scării, decorația tavanelor.

În anul 1885, Cazinoul se numea Casino-ul Comunal, era construit in principal din lemn si nu avea farmec, drept urmare, s-a trecut la renovări îndrăznețe. În 1903, se semnează un contract cu arhitectul român, de origine franceză/elvețiană, Daniel Renard, cel care i-a dat stilul Art-Nouveau. Acesta a fost promotorul acestui stil în regiune.

Se spune ca mulți oameni politici s-au opus acestei schimbări, deoarece acest stil reprezenta nu doar o arta ci și o mișcare socială. Ba chiar, după 4 ani de la lucrări, conservatorii veniți la putere l-au demis pe Daniel Renard și l-au angajat pe Petre Antonescu, arhitectul care trebuia să se ocupe de viziunea nouă a conservatorilor: arhitectura neo-romaneasca, două turnuri și o sală de teatru.

În 1907, liberalii s-au întors la putere, așa că lucrurile s-au făcut din nou în ritmul arhitectului Daniel Renard, iar pe 15 august 1910, în prezența prințului Ferdinand, este inaugurat noul Cazino.

O altă realizare în aceeași notă caracteristică de Art Nouveau este Palatul Steiner Miksa situate în Piața Unirii, în inima centrului vechi al Timișoarei. Chiar și aici, în miezul baroc al „Innere Stadt-ului“ cetății, se observă noul curent arhitectural ce făcea senzație în Timișoara începutului de sec. XX.

Edificiul a fost ridicat de către întreprinzătorul privat Steiner Miksa (Max Steiner) între 1908-1909. Existența a două nume pentru un același individ indică una dintre realitățile momentului: sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. XX erau perioada de vârf a exaltării sentimentelor national-patriotice maghiare la Timișoara – ca de altfel în toată jumătatea maghiară a monarhiei. Acestui curent i s-au integrat benevol și multi ne-maghiari (îndeosebi evrei, germani, slovaci, croați și chiar români), mai ales intelectuali și mic-burghezi. Unii chiar și-au maghiarizat numele: Max – Miksa.

Și arhitectura în sine are ceva de-a face cu spiritul "național-patriotic" al vremii. Cei ce au realizat planurile Băncii de Scont sunt Komor Marcell si Dezső Jakab, formați la școala arhitectului budapestan Ödön Lechner. Lechner era cel mai cunoscut promotor al Secession-ului din Ungaria, a dezvoltat un limbaj arhitectural care, cel puțin la nivel declarativ, încerca să se inspire din folclorul maghiar sau secuiesc. Școlii lechneriene îi sunt tipice formele curbe (la ferestre, bowindowuri cât și ca frontoane semicirculare), precum și utilizarea din abundență a ceramicii smălțuite – aluzie la tradiția valoroasei ceramici maghiare de Zsolnay sau Herend. Activitatea lui Lechner se subsumează unui efort conștient al arhitecților budapestani de a crea o arhitectură "națională", tipic maghiară, în cadrul stilului arhitecturii 1900. Rezultatele au fost adesea surprinzătoare, interesante și frumoase în același timp: clădiri fluide, cu forme organice, și cărora le lipsesc complet elemente ale ordinelor clasice – observăm și la Palatul Steiner că lipsesc complet coloanele sau pilaștrii.

Clădirea a adăpostit Banca de Scont (la parter; denumirea oficială până la 1919: "Kereskedelmi Bank Rt."), dar și alte câteva birouri, precum și apartamente de închiriat – bineînțeles că nu oricine își permitea să stea în chirie în această casă elegantă, situată în "buricul târgului" (la momentul construcției, Piața Operei / Victoriei nici nu exista încă).

Deși nu este un edificiu de dimensiuni mari, Banca de Scont (Palatul Max Steiner) este una dintre aparițiile cele mai "exotice" în peisajul timișorean al arhitecturii anilor 1900. Spectaculozitatea sa este sporită de plasarea într-un ansamblu istoric mult mai vechi, dominat de regulile rigide ale barocului și neoclasicismului.

După cum știm ceea ce creează și caracterizează un oraș, sunt clădirile și construcțiile pe care acesta le are. Cele mai numeroase clădiri din interiorul unui oraș sunt locuințele; iar ulterior spațiile comerciale, de desfașurare a activițăților pe timpul zilei și cele administrative.

Casa de locuit, încă din antichitate, o definiție simplă a casei este, potrivit dicționarelor de tot felul: o construcție destinată să adăpostească una sau mai multe persoane. Chiar dacă această interpretare nu lasă loc de prea multe alterari, modul de manifestare al conceptului este extrem de vast. Sunt case extrem de interesante din punct de vedere arhitectural, case kitsch și case cochete, dar cu toate schimbările suferite de-a lungul timpului rolul de bază al unei case a ramas același : să ofere protecție în fața vremii și a pericolelor din exterior.

Așadar, în ceea ce privește importanța caselor de locuit, ele au un rol clar și concis, acela de a deține funcțiunile necesare și spațiile destinate diferitelor activitați casnice. În cazul meu, lucrarea aleasă pentru a fi studită pentru proiectul de diplomă a avut atat o funcțiune relativ banală: etajele constituiau casa de raport, în timp ce parterul, tipografie si librărie de carte, ian în clădirea interiorară atelier de lumănări, veșminte și obiecte de cult.

Problema conservării și restaurării :

Două principii esențiale stau la baza intregii activități de păstrare a bunurilor culturale în toată lumea. Ele trebuie aplicate cu consecvență pentru ca generațiile de azi să nu-și asume raspunderi și riscuri mult prea mari fața de urmașii lor.

În primul rând, conservarea are prioritate asupra restaurării, principiile restaurări fiind indicate de Paul Coremans în raportul său din 1965, privind formația restauratorilor "…Principiile în domeniu restaurări variază în funcție de natura obiectivului și de starea de conservare a operei într-un mod mai absolut încât atunci când este vorba de patrimoniul țărilor în curs de dezvoltare". Ritmul accelerat al restaurării aplicat pe scară largă poate fi de multe ori chear dăunator conservării, de aceea într-o astfel de activitate se recomandă extrem de mult tact știintific și un deosebit simț al răspunderii.

Cel de-al doilea principiu care stă la baza conservării patrimoniului cultural este legat de noul concept al cercetării interdisciplinare.

Științele pozitive — fizica, chimia, microbiologia etc. ― sunt chemate azi să contribuie la cunoașterea tuturor creațiilor omenești. Numai pornind de la aceste două principii fundamentale se vor face pasi inainte in domeniul pastrării patrimoniului național.

În fond, sintetizând toate cele spuse mai sus, constatăm că acțiunea de conservare a patrimoniului cultural și artistic al unei țari este în primul rând o problemă de cercetare științifică și apoi de execuție tehnică.

În ceea ce privește restaurarea și conservarea structurilor, respectiv construcțiilor istorice; la noi in țară acest domeniu este oarecum necunoscut. Ceea ce a făcut ca acest domeniu să fie incă relativ străin nouă; a fost comunismul. În perioada respectivă nu se cunoștea termenul de restaurare, multe cladiri fiind demolate, iar în spațile noi create s-au construit cartiere de blocuri, astfel realizându-se respectiva egalitate între populație.

În zilelel nostre au aparut specializări in cadrul facultaților de arhitectură, care au ca scop strict restaurarea clădirilor monument istoric din țară.

Clădirile monument istoric au o importanță majoră atât prin ceea ce sunt ele ca înfățișare a stilului și perioadei care aparțin; dar și ca insemnatate istorică în timp.

Astazi în țara noastră aproximativ 70% din clădirile monument istoric sunt într-o stare de degradare avansată; acesta datorită în primul rând proastei intrețineri, vechimii acestora fără să se fi realizat intervenții în ceea ce privește structura de rezistență, dar și cosmetizarea fațadelor. Una din cele mai răspandite probleme sesizate în rândul monumentelor istorice este aceea a intervențiilor greșite. Aceste intervenții fie sunt realizate de persoane necalificate în acest domeniu al restaurării, fie sunt greșit realizate în ceea ce privește materialul folosit în restaurare. Deseori observăm că unele fațade sunt complet acoperite datorită instalarii unor cablaje și aparate tehnice.

Noțiuni:

Termenul de "secesiune", o variantă germană a curentului „Art Nouveau“ apărut în Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, s-a aplicat în cercurile artistice tuturor eforturilor de desprindere (în latină: secessio = separare, scindare) din vechile tipare, căutându-se căi de combatere a sărăcirii și uniformizării comportate de standardele producției industriale. De la Viena, mișcarea secesionistă s-a răspândit și în alte provincii ale imperiului austro-ungar.

În Transilvania, clădiri în stil secesionist pot fi întâlnite la Cluj (Palatele Berde și Elian), Turda (Palatul Finanțelor), Arad. Palatul Bohuș construit în anul 1910 în stil Wiener Secession, este prima clădire din Arad în care s-a folosit la planșee betonul armat. Casa liftului bogat ornamentată cu elemente din fier forjat, reprezintă un unicat în Arad.

3.1. Istoric și valoare a patrimoniului Arădean :

Voi începe acest capitol prin a da câteva detalii în ceea ce privește patrimoniul arhitectural; dar în general detalii prin care patrimoniul Arădean a prins contur puțin câte puțin; astăzi deținând numeroase piese de arhitectură în stil secession.

Patrimoniul cultural este un grup de resurse moștenite din trecut pe care oamenii le identifică, independent de proprietarul lor, ca o reflexie și expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și tradițiilor lor. Include toate aspectele mediului înconjurător ce rezultă din interacțiunea între oameni și locuri de-a lungul timpului. Monumentele sunt opere arhitecturale, lucrări de sculptură monumentală și pictură, elemente sau structuri de natură arheologică, inscripții, picturi rupestre și alte combinații de elemente, care sunt de o valoare universală foarte mare din punct de vedere al istoriei, artei și științei.

3.2. Punerea în valoare :

Arhitectura urbană se bazează pe un patrimoniu ale cărui elemente sunt considerate, odată cu trecerea timpului, ca necesare pentru a asigura identitatea și memoria orașului. El formează o parte importantă de țesut urban, capital pentru identitatea unui oraș și a locuitorilor săi.

El transmite generațiilor viitoare un sistem de referință cultural care constituie cadrul de istorie și de viitor comun al Europei.

Acest patrimoniu urban este adesea amenințat de uitare, dezafectare și degradări de toate felurile.

Structura centrelor vechi și a locurilor istorice contribuie la echilibrul social. Oferind condiții propice dezvoltării unei largi game de activități, vechile noastre cetăți au favorizat integrarea socială. Conservarea unei clădiri vechi poate ameliora caracterul unui cartier.

Idea transferului peste veacuri a virtuților unei civilizați către o alta prin intermediul efigiilor constructive a stat și la bazele relatiei Renașterii cu antichitatea clasică româna și greco-elenistică. Stă marturie, printre altele activitatea lui Rafael numit în 1515 inspector general al construcțiilor Romei. Este așa cum scria Rafael, meritul valorii de cunoaștere pe care opera antică o producea celor care o cercetau, așezând în fața lor un standard al creației artistice, dar mai este și efectul deșteptarii unui sentiment patriotic național, căruia maestrul din Umbria îi gasea astfel legatura cu interesul pentru monumentele antichitații: "(…) Este o datorie pentru ori șic cine de a-și iubi patria și parinții, așa încat m-am forțat să utilizez toate slabele mele resurse în a conserva, atat cât este posibil, să pastrez în viată imaginea, sau mai degraba umbra acestui oraș care a fost patria tuturor creștinilor și care altă dată fusese splendida și puternică astfel încat oamenii începuseră să creadă că doar ea singura pe lume fusese așezată deasupra soartei și că, împotriva legii naturii ea a fost extrasă morții și promise eternitații"..

Apare în acesta pasaj unul din sensurile profound creștine care au marcat relația europeanului cu patrimoniul cultural: scoaterea de sub efectul implacabil al dispariției pamântești al unor obiecte, alese inițial pentru semnificația lor religioasă, evoluând în timp spre extindere și secularizare, și devenind în epoca moderna ceea ce Francoise Choay numeste, parafrazându-l pe A. Riegl, "cultul patrimoniului".

3.3. Protejare, conservare, restaurare și consolidarea monumentelor:

Prin monument, în sensul cel mai vechi și în mod veritabil originar al cuvântului, înțelegem o operă creată de mâna omului și edificată în scopul precis de a conserva pentru totdeauna prezent și viu în conștiința generațiilor viitoare memoria unei anume acțiuni sau a unui anume destin (sau o combinație între cele două). Poate fi vorba de un monument de artă sau o scriere, după cum evenimentul care trebuie imortalizat este adus la cunoștința spectatorului cu mijloace de expresie ale artelor sau cu ajutorul unor inscripții; de cele mai multe ori cele două genuri sunt asociate.

În conformitate cu definiția general acceptată, este operă de artă, orice lucrare umană tangibilă și vizibilă sau audibilă, prezentând o valoare artistică.

Analog, se numește monument istoric orice operă care posedă valoare istorică.

Referindu-ne în mod precis la operele vizibile, tangibile, de artă, se poate afirma că acestea înglobează toate creațiile mâinilor umane.

Regimul de monument istoric este conferit prin clasarea acestor bunuri imobile conform procedurii prevăzute în legea 422/2001.

Protejarea monumentelor istorice reprezintă totalitatea măsurilor cu caracter științific, juridic, administrativ, financiar, fiscal și tehnic menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidența, conservarea, inclusiv paza și întreținerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentelor istorice și integrarea lor social-economică și culturală în viața colectivităților locale.

Pentru protejarea monumentelor istorice se stabilesc prin lege măsuri stimulative cu caracter economic sau de altă natură.

Asupra monumentelor istorice se pot aplica servituți de utilitate publică instituite potrivit legii. Calitatea de monument istoric este marcată în mod obligatoriu pe bunul imobil printr-un însemn amplasat de reprezentanții primăriei în conformitate cu normele metodologice de semnalizare a monumentelor istorice.

Lista cuprinzând monumentele istorice include monumentele istorice clasate în grupa A sau B, se întocmește de Institutul Național al Monumentelor Istorice, cu avizul Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice și, după caz, al Comisiei Naționale de Arheologie. Lista cuprinzând monumentele istorice se aprobă prin ordin al ministrului culturii și cultelor, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, se actualizează la fiecare 5 ani.

Lista monumentelor istorice a fost publicată elaborată și aprobată prin O.M.C.C. nr. 2314/2004, publicată în M.O.R. nr. 646/2004 – partea I. Lista cuprinzând monumentele istorice stă la baza întocmirii cadastrului de specialitate al monumentelor istorice.

Monumentele istorice proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile; aceste monumente istorice pot fi date în administrare instituțiilor publice, pot fi concesionate pentru maximum 49 de ani sau închiriate, în condițiile legii, cu avizul, după caz, al Ministerului Culturii și Cultelor, respectiv al direcțiilor pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național județene, respectiv a municipiului București.

Monumentele istorice aparținând domeniului privat pot face obiectul circuitului civil în condițiile stabilite prin Legea 422/2001.

Monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condițiile exercitării dreptului de preemțiune al statului român, prin Ministerul Culturii și Cultelor, sau al unităților administrativ-teritoriale, după caz, potrivit prezentei legi, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării.

Proprietarii persoane fizice sau juridice care intenționează să vândă monumente istorice vor înștiința în scris direcțiile pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național județene, respectiv a municipiului București. Termenul de exercitare a dreptului de preemțiune al statului este de maximum 30 de zile de la data înregistrării la Ministerul Culturii și Cultelor a înștiințării prezentate de proprietar.

Regimul de monument istoric este conferit prin clasarea acestor bunuri imobile conform procedurii prevăzute la Capitolul II din legea 422/2001. Procedura de clasare se declanșează de către direcțiile pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național județene, respectiv a municipiului București.

Monumentele istorice aparțin fie domeniului public sau privat al statului, al județelor, orașelor sau comunelor, fie sunt proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice.

În mod obișnuit se înțelege prin restaurare orice intervenție menită să repună în eficiența sa un produs al activității umane. în această accepție pe care o dăm în mod obișnuit restaurării și care se identifică mai exact cu ceea ce ar trebui să se numească schema preconceptuală, este deja schițată noțiunea de intervenție asupra unui produs al activității umane

Implicit orice alt tip de intervenție, fie în sfera biologicului, fie în cea a lumii fizice, nu intră sub incidența noțiunii obișnuite de restaurare.

Trecând de la schema preconceptuală a restaurării la conceptul propriu-zis, conceptualizarea trebuie, inevitabil să aibă loc în funcție de varietatea produselor, activității umane, cărora ii se aplică intervenția specifică numită restaurare. Va exista deci o restaurare privind artifex-uri industriale și o restaurare privind operele de artă.

Sinonimă cu repararea, sau cu redarea în uz, cea de-si doua va constitui cu totul altceva, fie și numai prin diversitatea operațiilor îndeplinite. Altfel spus, atâta timp cât este vorba de produse industriale – înțelegându-se prin acestea vasta gamă de produse începând cu artizanatul cel mai mărunt scopul „restaurării" va fi, după toate aparențele, să restabilească funcționalitatea produsului și de aceea, natura intervenției de restaurare va fi în mod exclusiv legată de realizarea acestui scop.

In cazul în care este vorba despre operele de artă – chiar dacă printre acestea se află unele care includ în structura lor un scop funcțional, ca arhitecturile și, în general, obiectele așa numitelor arte aplicate – rezultă în mod clar că restabilirea funcționalității, chiar subinclusă intervenției de restaurare, nu reprezintă în definitiv decât un aspect secundar sau coincident, niciodată cel principal și fundamental care vizează opera de artă ca operă de arta.

In consecință, rezultă în mod clar că acel produs special al activității umane denumit operă de artă se afirma ca atare prin actul unei singulare recunoașteri care are loc în conștiință; o recunoaștere singulară din două motive: atât pentru faptul că împlinirea ei se face de fiecare dată de către individul în singularitatea lui, cât și pentru faptul că nu poate fi motivată altminteri decât prin recunoașterea pe care acest individ o face. Produsul uman care este astfel recunoscut se găsește acolo, în fața ochilor noștri, și poate fi clasificat generic printre produsele obișnuite ale activității umane, până când recunoașterea sa ca operă de arta, recunoaștere pe care o operează ; conștiința, îl exceptează în mod definitiv din comunitatea celorlalte produse.

Aceasta este cu siguranță o caracteristică definitorie a operei de artă, în măsura în care ne referim nu la esența sau la procesul de creație care i-a dat naștere, ci Ia faptul că face parte din lume, din modul specific de a fi al fiecărui individ. O asemenea specificitate, ce nu depinde de premisele filosofice de la care se pornește, oricare ar fi acestea, trebuie să fie de îndată dezvăluită în măsura în care se acceptă dimensiunea spirituală a operei.

Din această cauză nu este necesar să se pornească de la o concepție idealizantă, pentru că; fie și prin situarea la polul opus, într-un pvinct de vedere pragmatic, apare în aceeași măsură ca esențială pentru opera de artă recunoașterea acesteia ca operă de artă.

Ca atare, facem trimitere la Dewey unde regăsim această caracteristică indicată în mod ; clar: O operă de artă, nu contează cât de veche sau clasică, ființează actualmente și im doar potențial ca operă de artă când trăiește într-o, anume. experiență individualizată. Ca bucată de pergament, de marmură, de pânză ea rămâne (pasibila însă de devastările timpului) identică sieși în decursul anilor. Dar ca operă de artă ea este recreată ori de câte ori este resimțită estetic. Ceea ce înseamnă ca, atâta timp cât această , recreare sau recunoaștere nu are loc, opera de; artă este doar potențial operă de artă sau, cum am mai scris, nu există cât subzistă, pentru că.

O dată clarificat acest aspect, nu va fi deloc surprinzătoare extragerea următorului corolar: orice comportament față de opera de artă, implicit și intervenția de restaurare, depinde de o efectuată sau neefectuată recunoaștere a operei de artă ca operă de artă. Dar dacă atitudinea față ) de opera de artă are strânsă legătură cu judecata asupra artisticității — căci aici se ajunge prin , actul de recunoaștere — calitatea intervenției va îi, de asemenea, și ea, nu mai puțin strict determinată. Ceea ce înseamnă că și acea etapă, a restaurării, pe care opera de artă o poate avea în comun cu alte produse ale activității umane nu reprezintă decât o fază complementară față de calitatea pe care intervenția o primește prin însuși faptul de a fi efectuată asupra unei opere de artă.

Considerarea restaurării în raport direct cu recunoașterea operei de artă ca atare ne permite acum s-o definim: restaurarea constituie momentul metodologic al recunoașterii operei de artă, în consistența sa fizică și în dubla sa polaritate estetică și istorică, în vederea transmiterii ei in viitor.

Autorizația de construire, autorizația de desființare, precum și autorizațiile referitoare la intervențiile prevăzute mai sus sunt eliberate numai pe baza și în conformitate cu avizul Ministerului Culturii și Cultelor și cu celelalte avize, potrivit dispozițiilor legale în vigoare.

Autorizațiile prevăzute, mai sus, emise fără avizul instituțiilor abilitate prin lege și fără respectarea condițiilor acestora, sunt nule de drept.

În sensul Legii 422/2001, intervențiile ce se efectuează asupra monumentelor istorice sunt:

a) toate lucrările de cercetare, construire, extindere, reparare, consolidare, conservare, restaurare, amenajări peisagistice, precum și orice alte lucrări care modifică substanța sau aspectul monumentelor istorice, inclusiv reparațiile curente, lucrările de întreținere și iluminarea interioară și exterioară de siguranță și decorativă;

b) executarea de mulaje de pe componente ale monumentelor istorice;

c) amplasarea definitivă sau temporară de împrejmuiri, construcții de protecție, piese de mobilier fix, de panouri publicitare, firme, sigle sau orice fel de însemne pe și în monumente istorice;

d) schimbări ale destinației monumentelor istorice, inclusiv schimbările temporare;

e) strămutarea monumentelor istorice;

f) amenajări de căi de acces, pietonale și carosabile, utilități anexe, indicatoare, inclusiv în zonele de protecție a monumentelor istorice.

Voi începe prin a defini ceea ce înseamnă aceste procedee, din punct de vedere ahitectural dar și al execuției acestora; și sub ce forma le putem întalni atat în dictionarele de specialitate cat și în DEX.

CONSERVÁRE, conservări, s.f. 1. Acțiunea de a (se) conserva și rezultatul ei. – Instinct de conservare = instinct de apărare pe care îl manifestă omul și animalele în scopul menținerii ființei proprii. 2. Tratament la care sunt supuse unele produse perisabile pentru a le feri de alterare (uscare, sterilizare, congelare, refrigerare etc.). V. conserva.

În ceea ce privește conservarea; aceasta este intervenția asupra unui monument istoric asigurând condițiile de oprire a fenomenelor de degradare, menținând situația actuală

Conservarea implică decizie. Interventia asupra existentului este un act complex. În realitate, materialitatea existentului ascunde realitatea existentă a proiectului, fiind deseori amputată de diferite intervenții și transformari suferite. Ori, rolul arhitectului restaurator este acela de a releva și a face edificiul devenit mut să repovestească tot ceea ce îl pune în valoare. Ca pentru orice operă de artă lectura si interpretarea nu pot fi definitive; astfel se impune un caracter de ireversibilitate oricărei intervenții asupra monumentului.

Această muncă de "relevator" a arhitectului, care, îndeplinindu-și rolul de a extinde viața, constă în a respecta istoria locului, tehnicile și conceptele, îmbogațite dacă e nevoie cu idei noi și în a stabili; a priori raporturi precise între existent și noua creație. A repara, reabilita, reutiliza, recupera ― intervenții asupra existentului de natură și justificări multiple.

RESTAURÁRE s. 1. refacere, (înv. și reg.) meremetiseală, meremetisire, preînnoire. (~ unei cetăți.) 2. restaurație, (înv.) restituire. (~ unui monument.) 3. reinstaurare, reîntronare, restaurație, (înv.) reînscăunare. (~ unei dinastii.)

Restaurarea se referă la intervenția asupra cladirii istorice, asigurând revenirea la parametrii istorici, readucerea ansamblului construit la nivelul exigențelor de performanțe inițiale.

CONSOLIDÁ, consolidez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) face sau a deveni tare, solid, durabil; a (se) întări, a se închega. 2. Tranz. A mări (prin diferite operații, lucrări etc.) capacitatea de; rezistență a unui sistem tehnic a (se) întări. – Din fr. consolider, lat. consolidare.

Această intervenție aplicată strict la monumentele istorice de importanta istorică , și se referă la intervenția realizată asupra structurilor de rezistență istorica; având drept rezultat majorarea capacitații portante existente, în concordanță cu exigențele de performanțe prevăzute.

3.4. Casa – Casa „Diecezana“:

3.4.1. Construcția :

Această clădire a fost ridicată prin eforturile și susținerea episcopului Ioan Mețianu. Inițial avea destinație de Casă de raport, parterul găzduind magazinul Diecezan, care furniza parohiilor (și nu numai), obiecte de cult, cărți bisericești, lumânări și alte obiecte cu caracter bisericesc.

Clădirile din curtea interioară găzduiau tipografia „Diecezana“, tipografie înființată și finanțată tot prin eforturile episcopului Ioan Mețianu

Clădirea amplasată pe strada Mihai Eminescu, este o clădire reprezentativă a zonei, deoarece aparține unui stil bine cunoscut în Arad, secession. Însă clădirea studiată este și mai specială deținând elemente stilului secesion într-o îmbinare interesant cu elemente neo-românesti.

Pentru început se impun câteva detalii referitoare la clădire, în ansamblul ei, și la spațiul în care aceasta este amplasată.

Amprenta la sol a clădirii este in forma literei „L“, având destinația de casă pentru locuit și magazin, la parterul blocului.

Regimul de înălțime a clădirii este D+P+2 E. Demisolul clădirii ocupă aproximativ 10% din suprafața clădirii construită la nivelul parterului și are o înălțime relativă de 2.80m. Pardoseala la nivelul demisolului este din pământ bătut. Accesul la demisol se realizează cu ajutorul unor trepte din beton, acestea având degradări relativ majore. Fundația clădirii este realizată din cărămidă plină.

3.4.2. Decorații fațade :

Termenul de fațadă este legată, de obicei, de partea din față a unei case, fațada este, de fapt, conform definiției din dicționarele explicative; fiecare dintre părțile exterioare ale unei cladiri. Dar, oricum ar fi, fațada este cea care determină intreg aspectul unei clădiri.

Pe lângă scopul de a proteja locuința de factorii externi, fațadele au un rol bine definit – estetic – mai ales când ne referim la monumentele istorice de arhitectură.

Aceste valori ale patrimoniului ne reflectă în fațadele lor diferite stiluri arhitecturale atât prin volumetira generală a fațadei; dar și prin ceea a ornamentelor, ornamentele având un rol bine definit acela de a înfrumuseța .

În cazul clădirii „Diecezana“, fațada prezintă o îmbinare extrem de interesantă între elemente arhitecturale și decorative caracteristice stilului secession și a celui neo-românesc.

Fațada principală este ornată cu elemente secession și neoclasice: pilaștrii care susțin arce cu muluri concentrice. Acestea încadrează ferestrele și ușile de la etajele superioare, împreună cu ancadramente cu profilatură trasă, neînchisă, la ferestrele mezaninului. Ancadramentele închise cu sprâncene la ferestrele etajelor se sprijină pe solbancuri cu profilatură simplă, din ciment la etajele superioare si din tablă zincată, la mezanin.

Intrarea principală în magazin prezintă o formă boltită, însoțită de două ancadramente cu motive geometrice repetitive. Intrarea în pasajul care duce în curtea interioară de asemeni e însoțită de ancadramente cu forme geometrică, însă într-o formă mult mai simplă, însă de o proporție mai mare.

De asemenea poarta metalică ce permite accesul în pasaj prezintă numeroase ornamente metalice forjate sau confecționate manual, cu motive geometrice și florale, precum și bisericești.

Ferestrele mezaninului sunt încadrate de mici pilaștrii și semicolonade, frumos decorate, iar deasupra lor ancadramente cu profilatură trasă.

La nivelul ferestrelor etajului întâi se poate regăsi același brâu cu motive florale, asemeni etajului secund, însă diminuat ca mărime, de asemenea însoțit de un brâu cu motive geometrice. La acest nivel, ferestrele au o caracteristică treflată, acestea fiind însoțite doare de brâul cu motive geometrice.

Un alt aspect interesant e faptul că la etajul secund se observă existența unui balcon, unit cu o logie. E un lucru nu foarte întâlnit la aceste clădiri, însă aceasta conferă clădirii un caracter aparte.

3.4.3. Funcțiuni :

Scopul pentru care se realizează o clădire este acela de a adăposti o anumită funcțiune, de cele mai multe ori aceea de a proteja pe utilizatori de factorii externi.

Funcțiunea unei clădiri este realizabilă prin construirea suprafețelor necesare, în concordanță cu solicitările beneficiarului și cu prescripțiile în domeniu în vigoare.

Structura se definește ca un corespondent spațial al elementelor materiale Om fee posibilă o anumită funcțiune, punând în evidență latura materială a cadrului arhitectural rezultat prin derularea unui complex proces de proiectare și execuție.

Procesul de structurare și evoluție a arhitecturii a fost în mod constant revoluționat de descoperirea și punerea în practică a unor noi sisteme constructive, de utilizarea unor noi materiale și a unor noi tehnologii.

Abordarea istorică a evoluției structurilor pune în evidență, mai ales pentru perioada de început, utilizarea cu precădere a metodei încercărilor, demers firesc, stimulat de dorința fiecărui constructor de a încerca să depășească realizările predecesorilor.

Din punct de vedere arhitectural, funcțiunea se definește ca o finalitate a unui proces complex, conștient și deliberat, în satisfacerea unor cerințe de natură social-economică sau a unor cerințe ideatice, percepute la nivel individual sau la nivelul unei colectivități.

Solicitarea unei anumite funcțiuni impune derularea unui proces complex de organizare a spațiului arhitectural.

Funcțiunea în sens arhitectural acoperă o întreagă gama de solicitări, în raport cu care se ierarhizează, cunoscând forme elementare sau forme complexe prin care se evidențează și prin care ea reușește să se situeze deasupra funcției naturale.

Ierarhizarea funcțiunilor are la bază o analiză complexă a sistemelor de valori pe care le definește.

Funcțiunea exprimă, în termeni specifici de mișcare, unitatea dintre subiect și obiect, dintre om și mediu, dintre societate și ambianță și, pe un plan mai general, dintre materie și conștiință.

Orice entitate a spațiului organizat am lua în considerare, funcțiunea ni se înfățișează ca rezultanta de mare complexitate a însumării unor componente mai simple, componente care nu ar avea realitate de sine stătătoare.

Casa studiată de mine are o compartimentare relativ simplă, deoarce era o casă de locuit la etajele superioare iar parterul era (și este) ocupat de un spațiu comercial. Acestea dețin relativ toate funcțiunile necesare familiei începând de la spațiul de gatit, igienă, dormit, până la spații destinate depozitării și recreerii.

Demisolul adăpostesc diferite mărfuri sau alimente necesare familiilor care locuiesc în aceste spații, precum și diferite materiale cu folosire sporadică sau elemente de mobilier scoase din uz.

În general funcțiunile vor rămâne cele originale, păstrând autenticitatea spațiului.

3.4.4. Istoric :

Menționări despre Arad sunt cunoscute din timpul luptelor voievodului Athum și ale conducătorului oștirii maghiare Chanadinus desfășurate în anul 1028. Documentar, orașul este menționat sub denumirea de Urod într-un document datat din anul 1156. Orașul a avut parte de evenimente care și-au lăsat adânc amprenta asupra istoriei. În anul 1514, cetatea Aradului este cucerită de răsculații conduși de Gh. Doja, cunoaște mai apoi năvălirile mongolo-tatare si ocupația otomană (1552), evenimente ce au frânat dezvoltarea social-economica a orașului pe o lungă perioadă de timp.

Începând cu anul 1687 orașul intră sub stăpânire habsburgică, iar în anul 1834 capătă statutul de oraș liber "regesc" din partea coroanei de la Viena. Secolul al XIX-lea este marcat de mișcarile revoluționare de la 1848 și de trecerea orasului sub stăpânirea austro-ungară (1867-1918). Pentru români, Aradul reprezintă centrul spiritual de emancipare națională, fiind unul din punctele de sprijin ale unității tuturor românilor într-o singură țară. Aradul este legat de Marea Unire de la 1918 prin funcționarea Consiliului Național Român Central, fiind totodată locația primei guvernări românești a Transilvaniei.

Palatul „Diecezan“, ridicat prin strădaniile și finanțarea celui care a fost marele și ilustrul episcop Ioan Mețianu, destinația inițială a clădirii fiind casă de raport (la etajele superioare) și tipografie și atelier pentru topirea și producerea lumânărilor folosite în cultul ortodox a bisericilor de parohie din cadrul Episcopiei Aradului.

4. Exemple ― studii de caz ― clădiri secession restaurate

Secession vienez în "Innere Stadt"

Mulțimea de clădiri Secession din Timișoara este cu adevăurat impresionantă. Nu avem un inventar exhaustiv, dar apreciem la cca. 500 numărul clădirilor Secession valoroase din oraș. Puține orașe din lume au așa ceva… Secession-ul timișorean este original, căci nu a fost bombardat, trebuie doar restaurat. Nu doar detaliile fațadelor sunt bine păstrate (mai exact: reparabile), ci și o bună parte din decorația interioarelor (casa scării, stucatură interioară, elementele de feronerie și chiar de tâmplărie).

În legătură cu utilizarea în turism a patrimoniului Secession al Timișoarei trebuie acționat pe mai multe direcții.

Bineînțeles că una dintre direcții este restaurarea profesionistă. Foarte puține clădiri Secession au fost restaurate, exemplul cel mai bun ar fi palatul Stefania din Piața Traian (cartierul Fabric). Restaurarea a avut acolo un efect spectaculos, puțini și-ar fi imaginat ce bine va arăta clădirea odată restaurată. Asemenea clădiri există și în zona centrală, și trebuie, încet-încet, făcut ceva. Niciuna dintre clădirile Secession importante din centru (cartierul Cetate) nu a fost renovată; momentan doar fostul Liceu Piarist este în lucru. Patrimoniul Secession al orașului trebuie conștientizat în primul rând de către timișoreni – atât de către administrație cât și de locuitori. Iar apoi trebuie insistat pentru finanțări în stânga și în dreapta – de la București până la Bruxelles. În unele cazuri în asemenea clădiri se află instituții publice (din păcate cam rar) – de ex. Rectoratul Politehnicii (palatul Lloyd) este un asemenea exemplu; în astfel de cazuri se poate insista la proprietar să se ocupe de clădire (mai ales dacă Politehnica are finanțe pentru clădiri noi și costisitoare în zona centrului universitar). Sibiul este un model demn de urmat, s-a demonstrat că "se poate".

Concomitent cu restaurarea – și, foarte important, chiar și în lipsa ei – trebuie să existe o promovare susținută a patrimoniului Secession al Timișoarei. Există orașe europene care au bătut multă mondedă pe monumentele Secession (Riga), nu neapărat sub termenul de Secession, ci poate sub cei de "Art Nouveau" sau "Jugendstil". Acest tip de arhitectură este în trend, este "pe val" peste tot în Europa. Acum 10 sau 20 de ani era mult mai puțin menționat decât la ora actuală; astăzi, în orice librărie mai răsărită veți găsi între cinci și zece titluri (de obicei, albume de imagini) dedicate curentului artistic ce făcea furori la începutul secolului XX. Iar acest lucru trebuie exploatat, trebuie creat capital de imagine pentru Timișoara. Aceasta va avea două efecte: va atrage turiști dar va și ușura considerabil găsirea finanțării pentru restaurări. Inclusiv interesul proprietarilor în restaurarea clădirilor va crește prin promovarea acestui tezaur.

Hotelul Dacia (fosta Pannonia), Satu Mare

Date istorice

Cea mai importantă și cunoscută clădire secession din Satu Mare este cea a hotelului Dacia (fosta Pannónia), amplasată în centrul vechi al orașului.

Ideea ridicării hotelului apare pentru prima dată în 1897 în rândurile conducerii orașului. Cel mai important și constant susținător al proiectului a fost primarul orașului, Hermán Mihály (1895-1902). El susținea fervent acest proiect pentru că, după părerea lui, edificile unui oraș oglindesc și statutul acestuia, ele constituind și un punct primordial al dezvoltării urbane. Însă nu era toată lumea de acord cu viziunea lui, și s-au iscat mai multe discuții legate de aces proiect, care au dus la întârzierea începerii lucrărilor. Deși ideea înlocuirii vechii clădiri apăruse deja în 1897, demolarea acesteia a fost aprobată și finalizată doar în 1900.

În 1897 s-a organizat deja concursul pentru elaborarea proiectelor, cea mai importantă condiție a acesteia fiind ca noua clădire să reflecte apartenența culturală a orașului. În urma acestui concurs au fost concepute 11 proiecte. În ianuarie 1898 decide consiliul orășenesc acceptarea propunerii Comisiei de Arhitectură și îi acordă premiul întâi arhitecților budapestani Zoltán Bálint și Lajos Jámbor (Frommer). În perioada aceasta a carierei lor ei se aflau sub influența lui Ödön Lechner, modelând clădirile lor după stilul lui seccesion, care folosea multe elemente decorative florale inspirate din arta populară maghiară. Cei doi arhitecți au elaborat proiectele a mai multor clădiri create in stil secession, printre acestea putând fi menționate hotelul Regele Ștefan (sau „Minerul" după ultimul lui nume) din Baia Mare și Palatul Comitatului din Debrețin.

Comisia Națională a Monumentelor Istorice decide în anul 1900 demolarea clădirii vechi, astfel putând începe lucrările la hotelul Pannonia. În 1901 au fost săpate fundațiile construcției, și în luna mai a aceluiași an, s-a așeazat piatra de temelie. În luna mai al următorului an a fost predat clădirea chiriașului hotelului, căruia îi rămân în sarcină doar finisările interioare.

Descrierea edificiului

Fațada clădirii este un exemplu tipic al variantei lechneriene al stilului secession, care reprezenta una dintre orientările stilistice cele mai importante ale vremii. Stilul secession răspunde exigențelor burgheziei, care dorește ca noile edificii să fie estetice și să ofere ceva radical nou. Folosirea generoasă a ornamentelor se asociează cu cele mai noi realizări tehnice ale vremii, clădirea fiind dotată cu o structură de metal, fapt rar întâlnit, chiar revoluționar în Ungaria la sfârșitului secolului al XIX-lea, începutului de secol XX.

Orizontal fațada e despărțită în trei suprafețe de către două brâuri, registrele separate fiind astfel evidențiate puternic. Modulul de jos este alcătuit din parter împreună cu intrarea principală, cel din mijloc este format din etajul I și II, iar al treilea este compus din atica prevăzută cu cornișă accentuată. În prelungirea rezalitului median axa centrală a clădirii este dominată de un turn cu laternă. Frontonul turnului este srăpuns de o fereastră cu formă florală, care se încadrează în programul ornamental al clădirii. Caracterul decorative al suprafețelor fațadei simetrice se datorează folosirii ceramicii smălțuite policrome Zsolnay. Vrejurile înflorate sunt colorate viu, iar între ele găsim figure umane și animale stilizate. Pe suprafața aticii bogat decorate se repetă stema orașului, prin acest procedeu accentuând rolul reprezentativ al edificiului. Acoperișul este și el învelit cu țigle din ceramică bicoloră, prin folosirea țiglelor albastru deschis și închis formând o decorație geometrizantă.

Vertical fațada e articulată în nouă axuri, și trei rezalituri scot în evidență partea centrală și cele două laterale.

Planul inițial al construcției are forma unui dreptunghi neregulat, care se îngustează spre nord, și care este organizat în jurul a trei unități mari. Aceste unități sunt spațiile cele mai mari ale imobilului, adică cafeneaua, restaurantul și sala de bal. În partea de sud a clădirii, adică la intrarea dinspre fațadă se afla cafeneaua, pe cele două laturi erau intrările în curte. Înaintând spre nord erau dispuse două săli de așteptare, și de aici se făcea intrarea în restaurant. În partea de vest era bucătăria și dependințele aferente, în partea de est se afla un restaurant mai mic și o cameră separată. Aceste încăperi erau despărțite de restaurant de câte un hol spațios. În partea de nord a restaurantului se afla estrada, pe cele două laturi ale ei erau scările care duceau în cofetărie și în cele două vestibuluri care aveau ieșiri spre curte. Avansând iarăși spre nord se ajungea în foaier, iar de aici în sala de bal. Pe cele două laturi erau dispuse două garderobe, strâns legate de ele erau două holuri care duceau în camerele artiștilor.

Cele mai importante trei săli ale construcției au primit o decorație bogată. Cea mai mare dintre ele era sala de bal sau sala de festivități, care la ora actuală este ocupat de Filarmonica Dinu Lipatti. Restaurantul era cea de a doua ca mărime, ea păstrându-și funcția de-a lungul timpului, iar cafeneaua, a fost împărțit în două, și asfel a devenit recepția hotelului Dacia și un magazin.

Sala de bal a fost înzestrată cu decorațiile cele mai spectaculoase. Pe partea sa sudică, estică și vestică a fost înconjurată de o galerie, sub aceste galerii fiind amplasate lojele. Partea centrală a sălii este accentuată cu ajutorul a patru arcade mari polilobate, acestea fiind susținute de coloane fasciculate. Spațiul central al sălii este acoperit cu o boltă stelată pe nervuri, a cărei decorații ne amintesc o floare uriașă. Pereții laterali au primit o decorație florală din stucaturi.

Hotelul Pannonia din Satu Mare este una dintre cele mai reprezentative clădiri secession din nordvestul țării, fiind una dintre cele mai importante opere a arhitecților Zoltán Bálint și Lajos Jámbor.

Palatul Ștefania

Piața Romanilor 1 – Str. Ștefan cel Mare 2, construită 1909 – 1910, arh. László Székely

Compoziția clădirii este dominată de volumele mari, jucate, ale acoperișurilor. Acestea sunt inspirate de siluetele elansate ale turnurilor medievale, mai ales de turnurile din perioada gotică. Ornamentele corespund curentelor stilului anilor 1900. Unele dintre ele au forme geometrice, pătrate, inspirate de ultimele curente, cele mai evoluate, ale stilului respectiv. Edificiul mai este denumit și „Casa cu Maimuțe”, datorită faptului că la partea superioară a etajulul al doilea sub cornișă, sunt montate console care sprijină colonete pe care sunt amplasate alternativ statui reprezentând urși și gorile.

Clădită pentru ca veniturile aduse de chirii să servească „Azilului Orășenesc”, construcția, care adăpostea și „Clubul Cetățenilor” (desigur bogătașii) din cartierul Fabric, a fost vândută în 1918 lui Rudolf Totis, directorul general de la „Industria Lânii S.A.”. Acesta a denumit edificiul „Palatul Ștefania”, în onoarea soției sale.

Lucrările de reabilitare a vitrinelor au cuprins înlocuirea vechilor vitrine metalice, improprii stilului clădirii. În locul acestora s-au pus vitrine din lemn, construite pe modelul ferestrelor originale, după studierea acestora din fotografii de arhivă ale clădirii, poiectul aparținând arhitectului Mihai Botescu.

„Reabilitarea prudentă și revitalizarea economică a cartierelor istorice din Timișoara” a beneficiat de un grant în valoare de 2.200.000 de euro, iar perioada de derulare a fost de 3 ani și jumătate, între 1 ianuarie 2006 – 1 martie 2010.

Cooperarea româno-germană în cadrul acestui program de asistență tehnică pentru reabilitarea zonelor istorice a cuprins activități care au vizat patru domenii distincte: coordonare și training; programe și proiecte, precum și lucrări demonstrative; informare și mobilizare a cetățenilor; consultanță tehnică gratuită.

Palatul Vulturul Negru

Str. Independenței nr. 1, Oradea, jud. Bihor; arhitectii Marcell Komor si Dezsa Jakob

Palatul Vulturul Negru este un monument arhitectonic reprezentativ al municipiului Oradea. Palatul a fost construit intre 1907-1908 de arhitectii oradeni Marcell Komor si Dezsa Jakob, in stil secession. Antreprenorul lucrarii a fost Ferenc Sztarill. Pe locul acestei cladiri s-a aflat palatul Arborele Verde, care dispunea de o sala ce gazduia manifestarile culturale si politice

Jakab si Komor au fost doi dintre arhitectii care au preluat si folosit cel mai fidel limbajul stilistic al maestrului lor Lechner Ödön. Palatul Vulturul Negru este cea mai importanta cladire a stilului sau, din Oradea. Cladirea este multifunctionala, cuprinzand, la vremea inaugurarii, cazino, hotel, birouri, restaurant, grupate in trei corpuri asimetrice. In prezent, in cladire functioneaza un hotel, un cinematograf, o banca, si mai multe cluburi, cafenele si restaurante, fiind un loc important de intalnire pentru scena sociala din Oradea. Cladirea este de colt, cu parter inalt si patru etaje, format din doua corpuri intre care se gaseste un pasaj vitrat cu acces spre str. Independentei, Piata Unirii si str. Vasile Alecsandri. Fatada principala dinspre Piata Unirii este asimetrica, fiind formata din doua corpuri mari, inegale, ce releva cel mai bine stilul secession.

Fatada corpului din str. Independentei este mai ordonata si sobra. Motivul central il reprezinta un corp iesit, impartit in doua registre, care se termina in atic trilobat, avand un vitraliu in timpan. Vitraliul cu vulturul Negru, devenit o emblema a ansamblului, a fost executat in 1909, in atelierul oradean Neumann K. In 1903 Primaria a hotarat sa lanseze un concurs de proiecte pentru reconstruirea Hotelului Vulturul. Proiectele pentru concurs trebuiau depuse pana la data de 30 septembrie 1905, dupa aceasta perioada, in 14 zile proiectele urmau sa fie analizate. Au fost depuse 13 proiecte din care trei au fost premiate: premiul I de 1600 de coroane a fost castigat de proiectul cu nume de cod “Sampanie”, al lui Komor Marcell si Jakab Dezső. Primaria a considerat ca nu renteaza sa construiasca Vulturul Negru, deoarece costurile de constructie sunt prea mari, depasind suma stabilita la 600.000 de coroane si a decis sa vanda terenul si cladirile existente. Cei care au cumparat in 1906 Vulturul Negru si Hanul Arborele Verde au fost dr. Kurländer Ede si dr. Adorján Emil. Acestia au depus la biroul de ingineri al primariei proiectul pentru Vulturul Negru si cererea pentru autorizatia de constructie, aprobate in 8 august 1906. In 19 noiembrie 1906 a inceput demolarea vechii cladiri, iar lucrarile la fundatie au inceput in martie 1907. In 6 aprilie 1907 a inceput ridicarea cladirii.

Tot in martie 1907 s-a hotarat ca Sztarill Ferenc sa fie antreprenorul cladirii. In noiembrie 1907 constructia era deja acoperita. Receptia cladirii a fost realizata la 16 noiembrie 1908, constructia fiind terminata in decembrie 1908. Pentru Vulturul Negru exista mai multe variante de proiecte, asemanatoare, care au aceeasi conceptie privind functionalitatea, planimetria, dar la care apar unele modificari legate de organizarea spatiilor, de conceperea fatadelor si decorarea spatiilor interioare.

Planul imobilului este ordonat in functie de pasajul interior care are doua galerii ce se intersecteaza in unghi drept, sub o mare cupola de sticla si o a treia galerie cu parter, avand iesirea spre str. V. Alecsandri (realizata de Sztarill Ferenc in octombrie 1908). La parterul cladirii, spre strada, spre piata, in interiorul pasajului se gaseau magazine.

Hotelul Vulturul Negru este organizat in jurul unei curti interioare si are laturile spre Str. Independentei, Piata Unirii si culoarul din fata intrarii in pasaj. Sub hotel, la parter, spre Piata Unirii si pe coltul alaturat intrarii in pasaj functiona cafeneaua Coroana. In corpul cu turn, din partea dreapta intrarii in pasaj dinspre piata Unirii, la etajul I se gasea Banca Maghiara, infiintata in 1906 ca societate pe actiuni, directorul fiind Adorján Emil. In acelasi corp de cladire, la etajul al treilea existau apartamente. La etaj se aflau foaierul, sala mare (Nagy Vigadó) sala mica (Kis Vigadó), fosta cofetarie. Sala mare de reuniuni (Nagy Vigadó) s-a deschis in 7 mai 1909 si a gazduit numeroase spectacole si concerte. Ulterior sala a fost transformata in sala de cinematograf.

In functie de proiectele succesive modul de ornare a fatadelor a cunoscut mai multe variante. Conform proiectului din 1907 cladirea este tratata intr-o maniera baroca fiind inundata de elemente florale. Proiectul publicat in 1908 ne prezinta fatadele aproape identice cu cele realizate dar cu ornamentatie mai bogata, cu elemente decorative florale, curbilinii, vulturi si siluete umane. La cladirea realizata ornamentica este mai retinuta. Este utilizata o larga gama ornamentala de la varful acoperisului pana la parter. S-a acordat o mare atentie tuturor detaliilor si simbolurilor utilizate. Spatiile interioare cel mai bogat decorate sunt salile de interes public, cele din corpul de pe Str. Independentei: hotelul, restaurantul, ansamblul salilor de spectacole si reuniuni, cafeneaua nu mai pastraza in prezent nimic din aspectul initial. Ornamentele sunt dispuse pe toate elementele interioare (plafoane, bolti, ferestre, usi, lambriuri, balustrade, pereti, coloane, sticla sablata sau vitralii). Motivele ornamentele utilizate sunt cele florale, preluate din arta populara, dar si zoomorfe – vulturi.

Pasajul cu vitraliu

Având fațada principală înspre Piața Unirii, clădirea are parterul înalt și patru etaje. Alcătuită din două corpuri între care se găsește pasajul vitrat cu acces spre strada Independenței, Piața Unirii și strada Vasile Alecsandri, clădirea este asimetrică și frumoasă în unicitatea ei. Fațada din strada Independenței este sobră iar vitraliul cu vulturul negru a devenit o emblemă a ansamblului și apare în majoritatea cărților poștale locale.

Pe locul acestei clădiri, s-a aflat cândva palatul Arborele Verde, punct de întâlnire pentru manifestările culturale și politice zonale, iar în prezent, în clădire funcționează un hotel, un cinematograf, o bancă, mai multe cluburi, cafenele și restaurante.

Palatul a devenit un loc al prezentului, acolo unde studenții rămân după cursuri la o cafea, iar orădenii se întâlnesc pentru o binemeritată pauză din ritmul alert al zilei. Când soarele se arată, razele ce pătrund prin vitraliu mângâie întregul palat, iar privirea întunecată a vulturului supraveghează atent pașii trecătorilor.

Casa Art Nouveau din Bucuresti

zona Dorobanti, Bucuresti, arhitectul Jean (Johann) Storck

Casa a fost construita in 1915 de un antreprenor ceh, pentru sotia lui, nemtoaica. Arhitectul cladirii a fost un membru al celebrei familii Storck, si anume arhitectul Jean (Johann) Storck.

Casa a proiectat-o intr-un stil compozit (probabil la cererea clientului), si anume [nn pe un fundal Art Nouveau] spre strada cuprinde elemente de stil [neo]romanesc, iar spre curte apar ingrediente de expresionism german de inceput de secol XX (se vad prin Berlin si prin Praga asemenea stiluri de case).

Dupa 23 august 1944 in aceasta casa a locuit fortuit si Generalul Radu R. Rosetti (ruda prin alianta cu familia Sturdza), marele istoric militar si academician, inainte ca aceasta sa fie inchis si a moara in inchisoarea de la Vacaresti.

Casa a fost nationalizata in 1950, dar a continuat sa fie locuita de aceeasi familie pana in 1989. In aceasta casa de familie a fost chiriasa, in timpul comunismului, si familia actorului Dan Nutu.

Dupa 1989, casa s-a recuperat de catre familie in stare avansată de de gradare, impunându-se lucrări grabnice de reparații.

Cădirea a fost achiziționată in 2003 de un arhitect, acesta demarând activitățile de restaurare a acesteia. În timpul acestor lucrări au fost descoperite elemente decorative originale ascunse sub straturi de vopsea ale elementelor de feronerie si tamplarie ale ferestrelor. Aceste elemente au fost restaurate in proporție de aproape 90 %

După spusele arhitectului restaurator acesta consideră „aceasta operatie imobiliaro-ahitecturala ca o modalitate de a salva cate ceva din atmosfera ART NOUVEAU a Bucurestiului vechi, si cu foarte putin sprijin din partea statului si autoritatilor, multe bijuterii de arhitectura si urbanism ar putea fi salvate si reconstituite in acest fel de catre proprietarii actuali si viitori ai acestor cladiri“.

Conacul Casota

judetul Buzau

Conacul Casota este unul din cele mai frumoase exemple de astfel de cladiri, fapt care il face reprezentativ pentru acest gen de arhitectura in toata zona de la nord-est de Bucuresti. Conacele au fost confiscate de regimul comunist si transformate în sedii de cooperative agricole, scoli, sau lasate in paragina. Dupa 1989, majoritatea au fost retrocedate proprietarilor lor de drept, iar unele din ele sunt acum pe piața imobiliara. Odata cu aderarea Romaniei la Uniunea Europeana, conacele au fost recunoscute oficial ca imobile istorice de mare valoare arhitecturala si privite ca simboluri de statut importante de catre proprietarii lor.

Conacul Casota se afla in judetul Buzau, in plina campie a Baraganului – un echivalent al preeriilor americane din Midwest, context geografic rar pentru Europa. Solul negru – sau cernoziomul – este extrem de fertil si ideal pentru cultivarea produselor ecologice de cea mai buna calitate. Doua parauri, Cotorca si Sarata, dotate cu lacuri naturale si artificiale, care se varsa in Ialomita, traversează zona.

Pricopie Casotti a fost boierul de pe plan local si un important mosier roman care a construit conacul in 1872, reconstruindu-l ulterior, pentru a-l aduce în forma sa actuala, in 1880. Satul Casota, care s-a dezvoltat in jurul vechiului conac, isi trage numele de la proprietarul acestuia. Cea mai mare parte a locuitorilor lui isi are originile in satele mai vechi, din apropiere, infiintate de ciobanii ardeleni.

Regimul comunist a confiscat conacul si l-a folosit ca sediu de C.A.P., precum si pentru birourile unei intreprinderi de stat de drumuri si sosele. Treptat, cladirea s-a degradat, fiind parasita in 1980 si apoi data in grija consiliului judetean. Prin anii ’70, un istoric local din zona Casotei, domnul Constantin Mogos, invatator din comuna, i-a recunoscut cladirii valoarea istorica si arhitecturala si a reusit sa convinga autoritatile sa-l includa pe lista cladirilor de patrimoniu ale judetului.

Conacul Casota este o cladire impunatoare, construita in maniera conacelor de tara frantuzesti, de secol XIX, care utilizau motive si teme arhitecturale inspirate din castelele de pe valea Loarei. Acesta este un stil care a atins apogeul in Franța, in timpul lui Napoleon al III-lea.

Cladirea prezinta caracteristici remarcabile in sectorul central, care are forma unui turn inalt, cu acoperis ascutit, si care ofera o vedere panoramica a satului si a campiei Baraganului. Acoperisul contine elemente de inspiratie baroca, din folii de zinc. Balustradele balcoanelor si casei scarilor sunt confectionate din fier forjat de foarte buna calitate. La colonada de la primul etaj, din camera principala de la intrare, se pot vedea trei sculpturi expresive, in forma de cap de leu. La parter, grilajul din fier forjat al unei ferestre mari mai poarta inca monograma „PC” a creatorului conacului. Stalpi din lemn sculptat, cu interesante modele taranesti romanesti, sprijina culoarul acoperit care leagă conacul de cladirea servitorilor.

Conacul are, practic, dimensiuni de palat, zona construita avand o suprafata de 726,2 metri patrati, cu urmatoarele componente: pivnita, de 74,91 m2; doua etaje cu camere si terase, cu un total de 460,69 m2; cladirea servitorilor, de 172,41 m2 si un coridor de legatura, de 18,20 m2. Cladirea are si un teren aferent, de 4126,49 m2. Intregul domeniu are deschidere spre doua sosele: soseaua principala care iese din autostrada si un drum secundar, local.

Conacul este construit pe patru nivele, astfel: o pivnita mare, uscata, de foarte buna calitate, folosita initial pentru depozitarea butoaielor cu vin; parterul si primul etaj, cu paisprezece camere de primire si de locuit, precum si terase; o zona imediat sub acoperis, cu un balcon tip turn si o mansarda spatioasa, care poate fi transformata in spatiu locuibil sau birouri.

Cladirea servitorilor contine opt camere incapatoare si a fost folosita ulterior pentru depozitarea cerealelor.

Conacul Casota este o cladire istorica rara, amplasata in frumosul mediul rural romanesc. Este un punct de focalizare arhitecturala distinctiv pentru cea mai mare parte a zonei de la nord-est de Bucuresti.

De cativa ani, conacul are un proprietar nou, care a inceput restaurarea si renoveze cladirea. Aceasta actiune laudabila, mai ales având în vedere minunata realizare și valoarea arhitecturală a acestei clădiri.

5. CONCLUZII

Restaurarea și conservarea sunt lucruri esențiale în arhitectură; prin ele descoperim și prelungim viața unor opere atat de importante pentru patrimoniul urbanistic al fiecărui oraș și țară.

Prin restaurarea clădirii „Diecezana“ voi încerca să readuc în lumină frumusețea, farmecul, sensibilitatea și delicatețea elementelor de arhitecturală care împodobeau la un moment dat frumoasele și minunatele clădiri ale orașului nostru.

Prezenta lucrare poate fi considerată ca un demers, o incercare de a se lua atitudine de preocupare față de degradarea și pierderea mostenirii bogăției arhitecturale și culturale, prin includere, a orașului nostru.

Speranța mea este aceea ce a sensibiliza forurile competente în a nu lăsa să se piardă bogăția și frumusețea clădirilor arădene.